Pedro Galvez — Testamentul lui Seneca

ROMAN ISTORIC 


TESTAMENTUL 
LUI SENECA 


PEDRO GÁLVEZ 


Pedro Gâlvez 


TESTAMENTUL LUI 
SENECA 


El Maestro Del Emperador (2006) 
ta / 
www.virtual-project.eu 


Traducere de Coman Lupu 
Editura ALLFA (2009) 


În memoria celor șaptezeci și trei de scriitori care au ars de vii, 
pe data de 2 iulie 1993, în timp ce participau la un congres în 


orașul turc Siva. 


Nu există sclavie mai demnă de defăimare decât cea 
voluntară. 


SENECA 


Prima parte 


PE VREMEA CONSULATULUI LUI PUBLIUS MARIUS ȘI 
LUCIUS AFINIUS 


(62 e.n.) 


Priveghiul de la calendele din februarie (31 ianuarie) 


Senatorul Lucius Annaeus Seneca, fost consul roman și prim 
sfetnic imperial, se uita cu tristeţe la chipul mortului. Era din 
nou pus în situaţia de a se înfrunta cu dispariţia unei ființe dragi, 
ca în atâtea alte rânduri, în zbuciumata sa viaţă care, în acele 
clipe, i se părea prea lungă și apăsătoare. Prietenul său murise 
cu trei zile în urmă și tot nu-i venea să creadă. Trei zile îi 
priveghease în atriumul cazărmii ce adăpostea cohortele 
pretoriene. Legionarii au refuzat să depună mortul într-un alt 
loc, deoarece au vrut să păstreze trupul șefului lor până în 
ultima clipă, pentru ca ei, și nu altcineva, să-i poată aduce 
ultimul omagiu. Tocmai de aceea, defilarea cortegiului funebru 
fusese atât de scurtă. Doar două sute douăzeci de pași, de la 
camera mortuară până în mijlocul curții din cazarma pretoriană, 
unde fusese ridicat rugul. 

Și cortegiul fusese auster. Patru tribuni militari, îmbrăcaţi cu 
platoșe și tunici scurte, fără manta care să-i ferească de frigul 
iernii, duseseră pe umeri sicriul din lemn de măslin în care 
fusese depus cadavrul, după ce l-au luat de pe catafalcul de 
marmură unde fusese expus. lar în urma lor - reprezentând 
întregul cortegiu escortate de douăzeci de centurioni care 
purtau torţe aprinse, mergeau cele două fiice ale defunctului, 
însoțite de Seneca, sub privirile celor peste șapte mii de 
legionari, care formau cele douăsprezece cohorte pretoriene, și 
ale celorlalți participanţi la înhumare. Aceasta fusese ultima 
dorinţă a mortului, care - cu limbă de moarte - dispusese să se 
renunțe la obișnuitul alai, alcătuit din prieteni și rude. 

Tot în conformitate cu voința defunctului, s-a renunțat și la 
interminabila paradă a muzicanţilor, dansatorilor și mimilor, a 
purtătorilor de torţe și de lumânări groase, a sclavilor ce ţineau 
în mâini tăblițele cu faptele de vitejie ale defunctului și ale 
glorioșilor lui strămoși; n-au mai fost nici bocitoare, nici 
gladiatori care să se lupte pe viaţă și pe moarte lângă rug, nici 
fecioare care să danseze în jurul flăcărilor. In faţa sicriului 


mersese doar histrionul Paris, cu fața acoperită de o mască de 
bronz, turnată după tiparul de ceară al chipului defunctului tată. 
lar după el, actorul Ternus, îmbrăcat în uniforma militară a 
decedatului, imitându-i toate gesturile și exagerând grotesc 
lipsa unui braț. Sobrietatea acelei înhumări îi făcuse pe mulţi să 
simtă cum le îngheaţă sângele în vine de spaima morţii. 

Seneca a coborât cele opt trepte ale estradei improvizate; 
acolo își rostise elogiul funebru, iar acum stătea în picioare 
lângă sicriu. In acele clipe, tuturor celor prezenţi li s-a părut că 
oratorul este mai înalt, așa cum se întâmpla de fiecare dată 
când își încheia discursul. Pe platformă se urcase un bărbat 
scund și luase cuvântul, pentru ca după aceea să coboare pe 
scară un ins înălţat de efluviile personalităţii sale. Respectul și 
veneraţia pe care le insufla sporeau cu fiecare dintre frazele 
rostite, dar totodată creștea și ura pe care o stârnea. A vorbit 
despre prietenul său, calificându-l drept unic, și revendicase 
pentru defunct privilegiul de a fi fost încarnarea tuturor virtuţilor 
romane. Roma nu avea să mai vadă vreodată un bărbat la fel de 
remarcabil ca el. Romanii știau după cine plângeau și de ce. 

In vreme ce Seneca cerceta chipul prietenului său, tăcerea își 
așternea apăsătorul său covor peste imensa suprafaţă a curţii 
pretoriene. Sicriul se afla la picioarele lui, lângă altarul cu pereţi 
de alabastru, umplut cu frunze și cu ramuri de pin, cu bucăţi de 
lemn de stejar și mici trunchiuri de măslin sălbatic din Sicilia. 
Intregul altar fusese stropit cu rășină de cedru și apoi cu 
parfumuri din ţinuturile exotice. Acum inspira aromele 
balsamului de lerihon, ale smirnei de Arabia și ale tămâiei de 
India; îl învăluiau emanaţiile de la cardamomul din Cilicia și de la 
scorțișoara din Saba. 

Nefiind obișnuit cu mirosurile puternice, a avut senzaţia că i 
se golește tot creierul de sânge. Preţ de câteva clipe, a crezut 
că se va prăbuși peste coșciug. A îngenuncheat lângă sicriu, ca 
să mascheze acel început de leșin. Oricum, asta și era de fapt 
datoria lui. Mai avea de îndeplinit un ultim ritual. Însă înainte de 
a-l duce la bun sfârșit, o misterioasă forță interioară l-a silit să 
facă un gest neobișnuit în rigida succesiune după care se 
desfășura întreaga ceremonie. Nu s-a putut abține. A fost 
cuprins de o neliniște îngrijorătoare. Il măcina o stare de 
nesiguranţă, tot ceea ce îl înconjura îl făcuse să devină 
neîncrezător. Și-a ridicat poalele togii, a acoperit fața prietenului 


său, i-a băgat în gura întredeschisă degetul arătător de la mâna 
dreaptă și a căutat sub limbă, ca să se asigure că teama lui era 
neîntemeiată. Obolul pentru Charon era acolo, asul de bronz ce 
avea să-i permită defunctului să-și plătească traversarea cu 
luntrea spre infern. Timp de câteva clipe, fusese îngrozit la 
gândul că femeile care îl înfășuraseră în giulgiu ar fi putut, pur și 
simplu, să uite de acest detaliu. 

Când și-a scos degetul din gura prietenului său, a simţit cum îi 
năvălește sângele în obraji. S-a uitat speriat în toate părțile și s- 
a îmbujorat ca un copil descoperit că greșește. L-a copleșit 
senzația că făcuse o năzbâtie, însă n-a putut să-și stăpânească 
pornirea. Parcă un fel de glas lăuntric îi poruncise să facă acel 
gest. Sau poate chiar mai rău, un glas care îl obliga să facă un 
asemenea lucru. | s-a părut că retrăiește anii de școală, când se 
uita și se tot uita la locul de pe pupitru unde își ţinea condeiul, 
ca să vadă dacă nu cumva căzuse pe jos, și când împingea, 
apuca sau aranja călimara de bronz ce aparținuse tatălui său, cu 
teamă că s-ar putea răsturna și atunci ar fi acoperit cu pete 
negre și mari întreaga suprafaţă albă a foii lui de papirus. Pentru 
câteva clipe, și-a adus aminte cât îl chinuiseră în copilărie 
faptele involuntare, care îi scăpau de sub control. li era teamă 
ca nu cumva acum, la bătrâneţe, să se repete asemenea 
gesturi. A dat din cap, s-a îndreptat de spate, și-a pus mâinile pe 
faţa mortului și i-a deschis ochii cu grijă, ca să vadă cerul pentru 
ultima oară. 

Și-a ridicat și el capul. Voia să împartă cu răposatul ultima lui 
imagine din această viaţă. Dar decedatul putea să vadă prea 
puţine. Cerul era acoperit de nori negri, în înălțimi se pornise o 
furtună. Dinspre nord, de departe, se auzeau zvonuri de tunete, 
iar când și când se zărea câte un fulger. Pe bolta cerească, la 
primele ore ale diminetii, întunericul se încăpăţâna să nu cedeze 
pasul luminii. Însă pământul se lumina tot mai mult. Legionarii 
din cele douăzeci și patru de centurii și călăreţii din cele treizeci 
de escadroane ale cavaleriei ţineau în sus torțele aprinse. 
Pretutindeni erau așezate suporturi pentru lumânări groase, din 
care se ridicau flăcări agitate de vântul dinspre est. Făciliile 
aminteau de epoca republicană, când înmormântările se ţineau 
noaptea, ca să nu fie folosite ca pretext pentru cine știe ce 
manifestare ostentativă. Acele scântei trecătoare erau tot ceea 
ce părea să mai fi rămas din vechea Republică, de pe vremea 


când niciun cetăţean nu putea să fie înmormântat în oraș, nici 
nu erau trupe încartiruite în perimetrul său urban. 

Seneca i-a închis din nou ochii mortului și s-a ridicat în 
picioare. Și-a plimbat privirea peste mulţimea de oșteni, și-a 
ridicat brațele și a rostit de trei ori, tare, numele defunctului, 
nume care apoi a fost strigat în cor de mii de glasuri. Ca un ecou 
al cuvintelor sale, un strigăt răgușit s-a revărsat atunci deasupra 
întregii Rome: 

— Sextus Afranius Burrus! Sextus Afranius Burrus! Sextus 
Afranius Burrus! 

Când aclamaţiile au luat sfârșit, Seneca s-a aplecat, a 
îngenuncheat, și-a îmbrățișat prietenul pentru ultima oară și i-a 
spus adio! Înainte de a se ridica, a luat o mână de pământ și a 
aruncat-o pe pieptul defunctului, conștient că repeta un gest 
ritualizat încă de pe vremea când fiinţele dragi erau încredințate 
mamei Terra, și nu puterii devoratoare a flăcărilor. 

După aceea, tribunii au ridicat sicriul și l-au depus pe altar. Un 
pretor din cavalerie s-a apropiat călare pe un armăsar negru de 
Asturias și i-a înmânat o torță. Seneca a învârtit-o deasupra 
capului și apoi a aruncat-o pe rug. Focul a mușcat din lemne și 
în curând a fost întețit de vânt. Când flăcările s-au ridicat și a 
simţit că-i dogoresc faţa, Seneca a făcut câţiva pași înapoi, s-a 
răsucit pe călcâie și s-a îndepărtat de altar. Nu voia să vadă cum 
focul îi devora prietenul. 

S-a îndreptat spre numerosul grup de magistrați care îl 
înconjurau pe împărat. Scena i-a adus aminte de o sesiune 
plenară a Senatului, în care se dezbătea problema unei perioade 
de doliu. Senatorii erau îmbrăcaţi cu togă neagră, pe care 
strălucea o panglică lată, de purpură, proprie rangului fiecăruia 
dintre ei. Însă, în mod deosebit, i-a atras atenţia încălţămintea 
senatorilor, ca și când până atunci nu ar fi băgat de seamă 
încălţările de piele roșie, pe care, de altfel, le purta și el. | s-a 
părut că toţi colegii săi stau într-o enormă baltă de sânge. In 
acel moment, avea impresia că asistă la propria lui 
înmormântare. 

Pentru a se apăra de frigul care îl chinuia de mai mulţi ani în 
toate lunile anului, cu excepţia celor de vară, își pusese pe sub 
togă două tunici de bumbac cu mânecă lungă, un ilic de lână și 
niște izmene de in, însă căldura care venea de la rug a pătruns 
prin ţesături și i-a ajuns până la piele. 


Un val de căldură dogoritoare i-a străbătut șira spinării; s-a 
cutremurat la gândul că prietenul său se pârjolea la spatele lui. 
Încă mai păstra vie pe retină imaginea lui Burrus îmbrăcat în 
ținută militară, cu o platoșă de fier cu incrustaţii de argint și cu 
pantaloni mulaţi, ce aminteau de originea lui galică. Prietenul 
său nu se împăcase niciodată cu fustanela romană. li mai vedea 
încă trupul lung și slab, vânos, și chipul cu trăsături aspre și bine 
conturate, de parcă ar fi fost cioplite în piatră. Vedea expresia 
acestui bărbat care fusese poate modelat de un zeu, cu intenţia 
să rămână veșnic credincios faţă de sine însuși. La fel de 
credincios cum fusese și faţă de ceilalţi. integritatea lui morală l- 
a ferit de calomnii, de conjuraţiile și de intrigile ce se urzeau la 
curte. Pe vremea divinului Augustus, îndeplinise funcţia de 
intendent militar. Sub Tiberius fusese ridicat la rangul de pretor, 
iar Claudius a avut atâta încredere în el, încât l-a numit prefect 
unic al forţelor pretoriene, sprijinul absolut al puterii imperiale. 

Înălţarea în rang a fost sărbătorită în timpul celui de al 
cincilea consulat al lui Tiberius Claudius, dar și pe vremea lui 
Servius Cornelius Orfitus, cu unsprezece ani în urmă. Se 
împliniseră unsprezece ani de atunci chiar la data morţii 
prietenului, petrecută în cea de a șasea zi a calendelor de 
februarie. Adică tocmai când cohortele se pregăteau să 
sărbătorească a unsprezecea aniversare a preturii sale. Insă în 
loc să petreacă, au trebuit să-i plângă moartea. In loc de râsete, 
lacrimi. Unul dintre multele capricii ale zeițelor ce hotărăsc 
destinele oamenilor. 

În acele clipe și-a adus aminte, de parcă ar fi fost ieri, de ziua 
însorită de iarnă când a asistat la ceremonia în care împăratul 
Claudius l-a proclamat pe Burrus prefect al cohortelor 
pretoriene. Puterea pe care i-o conferea această demnitate era 
enormă. Viaţa împăratului însuși era în mâinile sale. Intreaga 
Romă a fost surprinsă de faptul că se acorda atâta încredere 
unui singur om, fără a-l obliga să împartă această sarcină cu 
vreun alt coleg, înalții comandanţi militari s-au pus pe șușotit și 
s-au încumetat să spună pe la spate că principele se înșelase în 
alegerea sa. Tiberius comisese aceeași greșeală de două ori: 
prima era cât pe ce să-l coste viaţa, iar cea de a doua i-a adus 
moartea. Întreaga suflare a Romei bârfea și era convinsă că 
bătrânul împărat dăduse în mintea copiilor și că asculta de 
capriciile tinerei lui soţii. Se știa prea bine că Burrus se număra 


printre protejații trufașei și frumoasei Agrippina. Era un secret 
rostit cu glas tare faptul că Burrus era omul ei de încredere, cel 
ce trăsese sforile ca Senatul să schimbe rigidele legi romane 
privitoare la incest, astfel încât principele să se poată însura cu 
propria lui nepoată. Așa a ajuns Agrippina împărăteasă. 

În timpul ceremoniei ce avusese loc tot acolo, cu unsprezece 
ani în urmă, băgaseră cu toţii de seamă strălucirea ciudată din 
ochii împărătesei. Până și copiii știau că acea ambițioasă femeie 
mai făcuse astfel un pas spre încoronarea propriului ei fiu. Nu 
Britannicus, întâiul născut al lui Claudius, avea să fie 
moștenitorul tronului, ci Nero, singurul fiu al Agrippinei, a cărei 
privire avea, în acele clipe, un licăr sfidător, specific celor care 
își savurează triumful. 

Ca și cum acele clipe din trecut ar fi reînviat, Seneca și-a adus 
aminte, cu o uimitoare precizie, de privirea ciudată a vechii sale 
prietene, cu care îi scruta pe militari și pe magistrați. Aroganţa 
și gestul ei tipic, de dispreţ, când își strângea buzele într-o 
grimasă de supărare, o făceau să pară și mai frumoasă. Și-a mai 
amintit și cât de profund îl impresionase chipul Agrippinei, ca și 
când ar fi văzut pentru prima oară acea expresie de pe o faţă pe 
care o privise în nenumărate rânduri și pe care, de-a lungul 
atâtor ani de amărăciuni, nu o putuse uita. 

Pe neașteptate, i-a apărut în fața ochilor, ca o realitate 
chinuitoare, fermecătorul zâmbet de complicitate pe care i-l 
adresa de fiecare dată când li se încrucișau privirile în timpul 
ceremoniei. În acel zâmbet îi proiecta în prezent viitorul, pe care 
îl desfășura în faţa lui cu clarviziunea unei profetese. „Acum ești 
- părea ea să-i spună - preceptorul băiatului meu. Ție ţi-am 
încredințat educaţia lui. Nu peste mult timp vei deveni, la curte, 
sfetnicul unui principe. Pentru că pupilul tău va conduce 
destinele Romei mult mai curând decât ţi-ai putea închipui. Va 
ajunge împărat, chiar dacă este încă un copil, incapabil să 
guverneze. Greutatea răspunderii de a conduce imperiul va 
cădea pe umerii mei, iar tu și Burrus veți fi sprijinul meu. 
Încrederea pe care o am în voi este nemărginită. Să nu-mi 
înșelaţi așteptările.” 

Planurile Agrippinei s-au împlinit. Trei ani mai târziu, în timpul 
consulatului lui Marcus Asinius și Manius Acilius, discipolul său a 
fost proclamat împărat, iar el a ajuns principalul său sfetnic. Și 
astfel a devenit eminenţa cenușie a imperiului, un adevărat 


mânuitor de destine, pentru că Agrippina, deși a știut să prezică 
viitorul celorlalţi, n-a fost în stare să-l prevadă și pe al ei. Avea 
să moară de mâna propriului său fiu, cu complicitatea lui Seneca 
și a lui Burrus. Foștii favoriţi ai Agrippinei au devenit adevărații 
conducători ai Romei. Nu a mai existat cineva cu o putere mai 
mare decât a lor, nicăieri în lume. După dispariţia prietenului, 
oare cât timp avea să-și mai exercite puterea? 

Amintindu-și de moartea Agrippinei, s-a înfiorat. l-a apărut 
brusc în minte, trântită pe pardoseala de marmură din biblioteca 
vilei din Baiae, întinzându-se într-o baltă de sânge, cu capul 
despicat și cu faţa desfigurată de o strâmbătură de ură. 
Înfăţișarea ei era îngrozitoare, arăta de parcă ar fi fost însăși 
Medusa. Și totuși, acel chip sângerând mai păstra încă urme ale 
frumuseţii trecute, iar buzele se strânseseră într-un rictus ironic. 
Atunci a crezut că, moartă fiind, îi bătea obrazul pentru 
încrederea pe care o avusese În el. 

S-a oprit din mers și a rămas nemișcat timp de câteva clipe, 
străduindu-se să-și păstreze cumpătul, fiindcă era cât pe ce să- 
și ducă mâinile la ochi și să-și frece pleoapele, ca să șteargă 
imaginea împărătesei moarte, al cărei chip îi apărea acum, 
enorm și strălucitor, decupându-se pe un fundal de întuneric 
beznă, deși luminat de mii de torţe. „Potolește-te, și-a zis el. Ce 
ușor ar fi de trăit dacă un simplu masaj la ochi ar fi tot ceea ce 
ne-ar trebui ca să alungăm fantomele trecutului. Viaţa tot adună 
munţi de balast, de care nu putem scăpa. Nu ne este dat să 
aruncăm trecutul peste bord, ca pe un balot.” 

A grăbit pasul. Privirea lui rătăcea pe deasupra capetelor 
senatorilor, iar în depărtare a zărit un fulger căzând. După 
câteva clipe, i-a răsunat în timpane o  bubuitură 
înspăimântătoare. Cerul s-a mâniat și atunci, în cea de a treia zi 
a idelor lui octombrie, când îl însoţise pe pupilul său la cazarma 
pretoriană, ca să fie aclamat ca împărat. 

De atunci, trecuseră opt ani de zile. Tunetele și fulgerele au 
fost martorii ascensiunii  pupilului. Oare acum prevestesc 
căderea sfetnicului și a preceptorului? Când și-a pus această 
întrebare, n-a știut să spună dacă realmente îi pasă că va 
cădea. _ 

Vieţile lor se împletiseră cu paisprezece ani în urmă. Insă de 
trei ani mergeau pe căi diferite, într-un ritm implacabil. Dar în 
ultimii trei ani începuseră să-l părăsească și puterile. Ceea ce 


pierdea el ca vitalitate câștiga ex-pupilul în neascultare. Dacă a 
fost greu să-l educe pe copil, a fost și mai greu să-l aducă pe 
calea cea bună pe tinerelul ajuns stăpân al imperiului, iar pentru 
a conduce cu o adevărată iscusinţă timp de cinci ani a fost 
nevoie de sprijinul lui Burrus. Însă în ultimii trei ani, el și Burrus 
au avut destul de furcă cu Nero și s-au străduit să strunească 
ființa care semăna tot mai mult cu un mânz dezlănţuit. Ce se va 
alege acum de el, când Burrus nu mai era? Nu se simţea în stare 
să ducă singur o asemenea povară. Nu era decât un biet bătrân 
pe care îl lăsaseră puterile. Se împliniseră deja trei ani de când 
trecuse pragul senectuții. La cei șaizeci și trei de ani împliniţi, ar 
fi fost firesc să se bucure de retragere încă de acum trei ani. Era 
poate cazul să se odihnească. Fiecare pas pe care îl făcea în 
acele clipe însemna pentru el un mare efort, de parcă pământul 
l-ar fi atras cu o forță misterioasă, încercând să-l absoarbă în 
străfundurile lui. 

A tresărit pe neașteptate. A avut iarăși impresia că până și cel 
mai mic mușchi devenise la fel de greu ca o stâncă uriașă. 
Cunoștea foarte bine această senzaţie, când întregul lui trup ar 
fi fost tras parcă spre infern de niște sfori invizibile, în timp ce 
demonii încercau să-l conducă spre tărâmurile lor. A simţit 
deodată că se înăbușă. Degeaba a deschis larg gura, încercând 
să aducă în plămâni aerul dătător de viaţă; atmosfera 
înconjurătoare părea însă că se transformase într-o masă solidă, 
într-un obiect greoi și ţeapăn. Avea nevoie de aer și cu toate că 
s-a străduit să-l inspire, n-a izbutit să-l tragă în plămâni. 

A început să gâfâie. Respirația lui devenise intermitentă și a 
fost cuprins de un acces de tuse, care a catalizat și mai puternic 
senzația de sufocare. Și-a privit mâinile și a observat că unghiile 
i se făcuseră albastre. Atunci și-a dat seama că buzele îi 
deveniseră și ele vineţii și că faţa lui dădea să ia culorile cerului. 
Ştia că pielea i se făcuse purpurie, ca și panglica lată care îi 
împodobea toga. 

Chinuit de tuse și de spasme, s-a înverșunat să respire, însă 
efortul i-a golit creierul de sânge. Ar fi leșinat, dacă nu i-ar fi 
sărit în ajutor cele două fiice ale defunctului. Acestea l-au prins 
fiecare de câte o parte. Cei patru tribuni militari s-au apropiat în 
fugă și au format împreună cu centurionii un cerc mare, ca să-i 
împiedice pe cei ce asistaseră la înmormântare să se apropie și 


să-și bage nasul, privându-l astfel pe primul sfetnic imperial de 
aerul de care avea atâta nevoie. 

Dincolo de zidul format de centurioni, Seneca mai degrabă 
ghicea decât vedea o puzderie de chipuri, agitate și cu ochii 
aţintiţi asupra lui. Ca simplu exerciţiu, el și-a impus să aleagă și 
să individualizeze câteva dintre fețele din acea mulţime de 
trăsături, anonime la prima vedere. De fiecare dată când avea 
crize de astm, trebuia să se concentreze asupra unei activități 
concrete, ca să combată senzația că următoarea încercare de a 
respira o să fie ultimul lucru pe care avea să-l mai facă în viaţă. 
Experiența morţii iminente, presentimentul că în curând avea să 
părăsească lumea celor vii fără să mai poată să respire măcar o 
dată nu îl făceau să se resemneze, ci îl îmboldeau să se agate și 
mai tare de viaţă, pentru că îl dezgusta ideea că moartea s-ar 
putea înfățișa pe neașteptate, într-un mod caraghios, trivial, 
străin de voinţa lui. 

Voia să fie actorul propriei sale existenţe și mai ales să scrie 
cu propria lui mână actul final al piesei de teatru în care îi 
fusese sortit să joace în această viaţă. Alegerea clipei în care 
protagonistul propriei sale comedii părăsește scena era ceva 
care îl obseda. 

În timpul efortului de a continua să trăiască, a început să 
distingă câteva chipuri. Undeva, departe, a zărit-o pe Poppeea, 
noua amantă a lui Nero, și i s-a părut că întrezărește un zâmbet 
pe fața ei. A mai crezut că a surprins o grimasă ironică pe chipul 
bărbatului de lângă ea. Nu l-a recunoscut din primul moment. 
Și-a încordat privirea și atunci a simţit în stomac o stare difuză 
de indispoziţie. Era oare posibil să nu ia seama la acel chip? Se 
pare că-l urmărea din trista perioadă a exilului său în Corsica. 
Era faţa inconfundabilă a lui Ofronius Tigellinus, curtean 
înnăscut, despre care aflase că-și folosește farmecul personal ca 
să urce cu orice preţ. Un seducător sicilian care a știut să se 
bage pe sub pielea Agrippinei și apoi a vlăstarului ei și care nu 
avea să se mulţumească doar cu postul de prefect al vigiliilor, 
paznicii de noapte, și de șef al corpului de pompieri. Cu toate că 
izbutise să facă din paznicii de noapte cea mai eficientă forță 
represivă din întreaga Romă, creând în sânul ei o poliţie secretă 
privată, acest bărbat năzuia la mult mai mult. La urechile lui 
Seneca ajunsese zvonul că Tigellinus se zbătea să ajungă 
succesorul lui Burrus. Când i s-a spus acest lucru, s-a înfiorat. 


În marea de chipuri, unele neclintite, altele în mișcare, a 
observat expresii de îngrijorare și de milă, dar și manifestări de 
satisfacție și rânjete de bucurie. Brusc, toate acele chipuri au 
izbucnit în râs, iar el s-a pomenit înconjurat de o grămadă de 
oameni care îl luau peste picior și își băteau joc de nefericirea 
lui. A auzit vuietul infernal al hohotelor lor. 

Însă halucinaţia n-a durat decât câteva clipe. A ieșit din 
această stare la vederea ochilor soţiei lui, care încerca să ajungă 
la el croindu-și drum prin mulţime. Nu ar fi putut să treacă cu 
vederea peste acei ochi nici măcar în bezna vreunei grote, 
fiindcă aveau capacitatea de a degaja o lumină proprie. 
Obișnuia să spună că sunt niște ochi care te scoală din morți. 
Era convins că singurul lucru care îl mai ţinea în viaţă erau 
tandreţea și bucuria debordantă pe care le iradiau ochii soţiei 
lui, Pompeia Paulina. 

Revenindu-și oarecum după ce și-a văzut soţia, a băgat de 
seamă atunci că se apropie de el, cu pași mari, cineva în faţa 
căruia se dădeau cu toţii la o parte. Era Nero, precedat de lictori 
- purtătorii de fascii - și escortat de efective din garda 
germanică. S-a bucurat văzând că se îndreaptă spre el acea 
siluetă mlădioasă, cu un chip frumos și cu o expresie de 
sinceritate, mângâiat de niște încântătoare bucle aurii vopsite 
într-un roșu aprins. Atitudinea principelui l-a înduioșat și i-a 
reamintit, ca în multe alte rânduri, o scenă care nu i se va 
șterge niciodată din minte. A retrâit-o cu o asemenea 
intensitate, încât i s-a părut că îl vede realmente pe copilul de 
unsprezece ani care da buzna zâmbind ca să-l îmbrăţișeze. Acea 
îmbrăţișare fusese singurul lucru plăcut pentru o lungă perioadă 
din viaţa sa. Îl despăgubea astfel pentru cei nouă ani de 
surghiun. 1-1 restituia totodată pe primul său născut, pe care îl 
pierduse cu câteva zile înainte de a o lua pe drumul exilului. 
Dacă acel copil nu ar fi murit la trei ani, ar fi avut acum aceeași 
vârsta cu puștiul care, în acele clipe, se prinsese de brâul lui și îl 
scruta cu privirea inocentă a frumoșilor săi ochi albaștri. Vechea 
sa prietenă Agrippina, proaspăt devenită împărăteasă, l-a 
scăpat de deportare și l-a numit preceptor al întâiului ei născut. 
Însă Agrippina i-a dăruit astfel mai curând un fiu decât un 
discipol. 

În acele momente, Seneca trăia bucuria tatălui care-și vede 
fiul venind degrabă în ajutorul lui. Uneori îl vedea așa cum este, 


ca adult, un tânăr care împlinise deja douăzeci și cinci de ani, 
însă de cele mai multe ori îl vedea pe copilul care s-a repezit la 
el, trecând peste rigidul protocol al casei imperiale, s-a prins de 
trupul lui și i-a spus că se bucură că poate să înveţe de la un om 
vestit pentru înţelepciunea lui. 

Când Nero s-a apropiat de el în mare grabă și l-a strâns în 
braţe, lui Seneca era cât pe ce să-i dea lacrimile. 

— Am trimis deja după Andromacus, i-a spus Nero, gâfâind. 
Te așteaptă. Voi porunci să fii condus la el. Dac-ai ști cât sunt de 
îngrijorat! Cum te simţi? 

— Nu trebuia să-l deranjezi pe medicul tău personal, i-a 
raspuns Seneca, simțindu-se vizibil mai bine. Și nu ai de ce să fii 
îngrijorat. Ştii că lucrul acesta nu este altceva decât unul dintre 
obișnuitele mele exerciţii prin care mă antrenez pentru moarte. 
Așa cum un atlet se pregătește ca să concureze cu iscusinţă, tot 
așa și eu exersez arta de a muri cum se cuvine. 

— Ești incorigibil! Faci haz până și de tine însuţi, și de 
sănătatea ta. Insă acum chiar că voi avea grijă să te faci bine. O 
să mă ocup personal de treaba asta. Trebuie să știi că pe viitor o 
să am mai mult timp liber, nu numai să mă dedic artelor și 
literaturii, ci și să am grijă de bătrânul meu maestru. 

— Oh, iubitul meu principe, faci progrese mari pe drumul 
anevoios al înţelepciunii, a exclamat Seneca, în timp ce ochii îi 
străluceau de bucurie. Descoperi că viaţa nu este chiar așa de 
scurtă, dacă știm cum să ne-o rânduim. Dar spune-mi cum o să 
reușești minunea de a înmulţi numărul de ore? 

— Am de gând să-l numesc prefect al pretoriului pe Tigellinus, 
un bărbat înzestrat cu neobişnuita pricepere de a lua pe umerii 
lui multe dintre sarcinile care apasă pe ai mei. Mă va mai scăpa 
de unele sarcini plicticoase care ţin de exercitarea puterii. Cred 
că astfel o să am mai mult timp liber. 

Numai obiceiul de a-și ascunde sentimentele de fiecare dată 
când era vorba despre treburile statului l-a împiedicat pe 
Seneca să tresară. Din obișnuinţă, a adoptat o expresie 
hieratică, ceea ce nu lăsa să transpară nici cea mai măruntă 
emoție. Însă, pe dinăuntru, spaima a pus stăpânire pe cele mai 
intime fibre ale fiinţei lui. Un val de căldură i-a străbătut trupul și 
i-a accelerat bătăile inimii. Nu putea îngădui ca ţângăul 
nerușinat de altădată, care se distingea doar prin înfățișarea lui 
plăcută și care și-a început cariera ascendentă încălzind patul 


unor patriciene romane, să ajungă acum al doilea bărbat ca 
putere din întregul imperiu roman. Era un afront istoric ca 
tocmai acel tânăr cu un caracter complicat, despre care crezuse 
că a ajuns la apogeul carierei sale când a devenit geambaș, să 
fie numit acum varo eminentissimus, numai pentru că dintr-un 
capriciu al împăratului fusese propulsat în rândul senatorilor și 
împodobit cu panglica purpurie. De-acum încolo va trebui să-l 
suporte lângă el nu numai la sesiunile senatului, ci și la 
adunările consiliului imperial. 

Nu putea permite ca o fiinţă atât de vicleană să aibă aceeași 
mare putere ca prietenul său Burrus. Era o putere enormă, 
nemăsurată. Era nevoie să vorbească neapărat cu Nero. Trebuia 
să-i solicite o întrevedere chiar în acea zi. Trebuia musai să-l 
convingă de absurditatea planului său. 

A încercat să vorbească, dar s-a sufocat din nou, tusea l-a mai 
chinuit o dată, iar iritarea i-a paralizat gâtul. Cu cât se străduia 
mai mult să vorbească, cu atât iritarea devenea mai mare. 

Speriat, împăratul a început să împartă ordine strigând. După 
câteva clipe, în fața lui s-a oprit caleașca imperială, la care erau 
înhămaţi patru armăsari albi. Doi centurioni vânjoși l-au luat pe 
Seneca, l-au suit în căleașcă și l-au culcat pe un divan. Când 
erau gata să tragă ușile, a sosit în fugă Pompeia Paulina, care s- 
a urcat și s-a așezat lângă soțul ei. Trăsura s-a pus în mișcare, 
escortată de un detașament al gărzii imperiale și precedată de 
doisprezece lictori călare, care mai aveau încă în mâini fasciile 
de la înmormântare. 

Pompeia Paulina i-a ridicat imediat capul soțului ei și i-a pus 
dedesubt o pernă mare. Apoi i-a luat dreapta între mâini, i-a 
strâns-o cu afecțiune și a dus-o la inima ei. Zâmbetul soției îl 
mai înviorase parcă. 

Seneca a vrut să-i spună câteva cuvinte, însă tusea 
persistentă l-a împiedicat să vorbească. A încercat să-și ocupe 
mintea cu una dintre chestiunile de filosofie care îl preocupau în 
mod deosebit, dar singurul lucru la care a putut să se 
gândească a fost braţul lipsă al prietenului său defunct. Burrus îi 
povestise nu o dată cât de ciudat este să-i fie frig sau cald ori să 
simtă mâncărime și durere tocmai la mâna care îi lipsea. Uneori 
vorbea despre ea ca despre o mână fantomă. „larăși îmi dă 
bătăi de cap mâna mea fantomă”, obișnuia el să-i spună. 


Atunci a început să mediteze asupra ciudatului fenomen al 
lipsei brațului prietenului său. Și-a adus aminte de câteva 
situaţii grotești, ba chiar nostime, prin care au trecut împreună, 
ca de pildă atunci când Burrus, grăbit să semneze un document, 
a vrut să apuce condeiul taman cu mâna ce-i lipsea. Printr-o 
uimitoare asociere de idei, i s-a părut că-l identifică pe Nero cu 
mâna fantomă a prietenului Burrus. Atunci s-a străduit să dea o 
altă direcție gândurilor sale, însă mintea lui era obsedată de 
această identitate neobișnuită între persoana împăratului și 
brațul lipsă al lui Burrus. 

Tenacitatea acelei fantezii l-a revoltat. Creierul îi era rebel. A 
încercat să-și impună voinţa, însă toată strădania i-a fost în 
zadar. În cele din urmă, s-a lăsat în voia capriciilor minţii, pentru 
că știa din experienţă că este inutil să se opună făgașului pe 
care i se năpusteau uneori ideile, și atunci a încercat să 
înțeleagă relația posibilă între cele două fenomene foarte 
diferite: o mână care nu mai exista și o fiinţă care îi era deosebit 
de apropiată. 

Făcând eforturi să pătrundă misterul acelei uluitoare înlănţuiri 
de idei și totodată străduindu-se să respire, în timp ce o tuse 
stăruitoare îl sufoca, și-a pierdut cunoștința. 

In vreme ce Pompeia Pauli se ștergea cu o batistă broboanele 
de sudoare de pe fruntea și de pe fața soțului ci, a observat, 
uitându-se pe unul dintre geamuri, că lictorii duceau fasciile cu 
torțele îndreptate în jos. Atunci ei i s-a părut că aceștia croiau 
drum caleștii care transporta resturile pământești ale unui 
împărat mort. 


A treia zi de la idele lui martie (13 martie) 


În marea Sală a Constelaţiilor din reședința lui Onofrius 
Tigellinus, întins în tricliniu pe un pat pe care îl împărțea cu soţia 
și cu prietenul său Demetrius, senatorul Lucius Annaeus Seneca 
schimba priviri și zâmbete cu amfitrionul. Acesta îi făcea semne 
de departe, ținându-și paharul cu vin în sus și agitându-l, ca să-i 
dea de înţeles că dorește să închine în sănătatea primului 
sfetnic împărătesc și a distinșilor săi însoțitori. 

„În ce dezgustătoare mocirlă de ipocrizie ne tăvălim uneori 
noi, oamenii!” se gândea Seneca, în timp ce-și ridica paharul. 
„De ce-o fi trebuind oare să-l salut eu pe porcul ăsta?” 

Chiar în acea clipă, Seneca a tresărit, ceea ce nu i-a scăpat 
nici soţiei, nici prietenului său. | s-a părut neobișnuit să-și pună 
o asemenea întrebare, care avea ceva nou în ea. Nu-și aducea 
aminte ca în ultimii ani să fi avut vreo îndoială în legătură cu 
sarcinile pe care le îndeplinea. 

„Bineînțeles că sunt obligat să fac ceea ce fac, și-a spus el, 
doar de aceea bărbatul pe care îl salut este noul prefect al 
pretoriului, iar eu continuu să fiu eminența cenușie a imperiului. 
Împăratul fără purpură.” 

Întrebarea era infantilă, ca multe altele pe care și le punea în 
mod obișnuit, în ultima vreme. Tigellinus oferea un banchet la 
care asista însuși împăratul, iar el nu putea să strălucească prin 
absenţă. Relaţiile cu noul favorit al împăratului erau prea 
încordate încât să-și permită să le înrăutăţească și mai mult. Nu 
se putea ca Tigellinus să nu fie la curent cu faptul că din cauza 
lui trebuia să împartă conducerea pretoratului cu Fenius Rufus, 
despre care știau toţi că făcea parte din cercul de prieteni ai 
soților Seneca. Cunoscându-l așa cum îl cunoștea pe Tigellinus, 
putea să fie sigur că acesta nu avea să-l ierte vreodată. 

Nu i-a fost ușor să-l disuadeze pe Nero. Principele se lăsase 
orbit de farmecul seducător al sicilianului. Și cât de ușor era să 
cadă cineva în plasa unui om care nu spunea decât ceea ce-i 
făcea plăcere interlocutorului să audă! A trebuit să recurgă la 


întregul său arsenal retoric pentru a-l convinge. Serile pe care 
le-a petrecut aducându-i critici lui Tigellinus n-au folosit la nimic, 
nu l-a putut speria pe principe cu fantoma unui nou Seianus, 
bărbatul care era cât pe ce să-l înlăture de la putere pe 
împăratul Tiberius, după ce acesta i-a trimis fiul la moarte. N-au 
fost de niciun folos exemplele luate din istorie, nici 
raționamentele politice, n-a servit la nimic nici logica sau bunul 
simţ. În cele din urmă, a izbutit să-l convingă pe Nero când i-a 
arătat cât de popular devenise Fenius Rufus ca pretor la 
aprovizionare, fiindcă în timpul mandatului său, n-a lipsit 
niciodată grâul pentru popor. Cetăţenii ar vedea cu ochi buni 
faptul că iubitul lor prefect de la provizii ajunge unul dintre cei 
doi prefecţi ai pretoratului. Și astfel ar contribui la consolidarea 
imaginii adoratului lor împărat. Oamenii l-ar îndrăgi și mai mult. 

Acest ultim argument fusese hotărâtor. Cunoștea prea bine 
dorinţa exagerat de mare a discipolului său de a fi admirat și 
proslăvit. Ba chiar i-a fost rușine că recursese la vechiul său 
truc, din anii când era preceptor și obținea de la Nero, elogiindu- 
|, ceea ce nu obținea prin dojană. Și astfel și-a atins scopul, ca 
Tigellinus să nu dobândească o putere nemăsurată și să-l 
plaseze pe prietenul său Fenius Rufus - care fusese, ca și 
Seneca, de altfel, protejatul Agrippinei - în poziţia de a tempera 
nerușinatele ambiţii ale fostului geambaș. 

Însă tocmai acest lucru fostul geambaș nu avea să i-l ierte 
vreodată. Îl cunoștea de mai bine de douăzeci și cinci de ani, de 
pe vremea când s-au împrietenit amândoi cu Livilla și cu 
Agrippina, nepoatele marelui Germanicus, cel mai faimos 
general din câţi au existat după luliu Cezar. S-au cunoscut 
tocmai când scăpaseră amândoi ca prin urechile acului de 
mânia lui Caligula, care se mai potolise probabil după ce le-a 
surghiunit pe cele două surori și le-a decapitat iubiții. 

Atunci fusese salvat de soţia unui înalt demnitar, pe care 
Caligula o luase ca ţiitoare și care a reușit să-l convingă pe tiran 
că acel provincial arogant, prieten cu surorile lui, este atât de 
bolnav, încât nu merită să se mai ostenească luând-o înaintea 
naturii, trimiţându-l la moarte. O curtezană îi salvase viaţa. lar 
altă curtezană îl salvase pe Tigellinus. Destinele lor păreau 
legate. 

După aceea, s-au mai văzut când și când, ca să-și aducă 
aminte de clipele fericite pe care le-au petrecut în compania 


celor două exilate. Dar s-au mai întâlnit și pentru a sărbători 
moartea lui Caligula și ceea ce credeau ei că avea să fie 
restaurarea Republicii. 

După tiranicidul comis de câţiva ofiţeri din garda imperială, 
Senatul s-a întrunit la Capitoliu, ca să nu o facă nici la bazilică, 
nici la curia lui Cezar, și a hotărât să dărâme toate templele care 
aminteau de guvernarea celor din dinastia lulio-Claudiană. 
Senatorii au proclamat Republica. 

Însă după momentele de euforie, unchiul împăratului decedat, 
singurul dintre frații marelui Germanicus rămas în viaţă, trădând 
chiar și idealurile fratelui mort, a dat o lovitură de stat cu 
sprijinul gărzii pretoriene și s-a proclamat principe. 

Seneca a intuit imediat că noul vânt care bătea prevestea 
furtună, însă nu a ghicit că, după cum își spunea sie însuși mai 
târziu, de fapt „ceea ce se apropia era un uragan.” 

Claudius, noul despot care purta mantia purpurie și adoptase 
ipocritul titlu de „principe”, „primus inter pares”, primul între 
egali, devenise cel mai puternic om din lume. O adusese cu sine 
și pe cea de a treia soţie a lui, foarte tânăra Messalina, care era 
gravidă în luna a opta. 

Odrasla împărătesei, care s-a născut la trei săptămâni după 
aceea și care, peste ani, avea să fie supranumit „Britannicus”, a 
devenit astfel posibilul moștenitor al tronului, dar un moștenitor 
de drept era și feciorul Agrippinei. Înfruntarea dintre cele două 
femei era doar o chestiune de timp. 

El și Tigellinus, din nou, au frecventat locuințele Agrippinei și 
luliei Livilla, au petrecut iarăși la banchete și au purtat discuții 
însuflețite și s-au văzut implicaţi din nou într-un scandal de 
adulter. El a fost acuzat că a avut relaţii carnale cu lulia Livilla; 
iar Tigellinus, cu Agrippina. Însă de data aceasta, acuzaţia a fost 
oficială. 

La insistenţele Messalinei, juriștii, în mare grabă, au scuturat 
praful de pe o veche lege privitoare la delictul de adulter de pe 
vremea lui Augustus, teribila Lege /u/ia, care i-a permis tiranului 
să-l exileze pe Ovidiu și să le izoleze pe viaţă, în insule, pe 
propria sa fiică și pe singura sa nepoată. Acuzatorii au cerut 
pedeapsa cu moartea pentru Seneca. 

A fost condamnat după un proces sumar, în regim de urgenţă, 
în timpul unei reuniuni extraordinare a Senatului. Claudius a 
intervenit și i-a salvat viaţa, făcându-i favoarea de a-l surghiuni. 


Însoţit de patru sclavi și de opt cufere pline de cărţi, a pornit-o 
spre Corsica, unde a închiriat o casă modestă în colonia militară 
din Aleria, pe coasta orientală a insulei. 

Nu va uita niciodată ziua când a sosit în acel loc; în amintirile 
lui, un loc blestemat de mii de ori. Corabia tocmai acostase în 
portul Diana, când s-a iscat un vânt ce se întețise într-atâta, 
încât de-abia mai putea să meargă. Văzduhul vuia, slobozind 
tunete și fulgere. O ploaie torențială s-a năpustit asupra insulei, 
amenințând să o afunde în adâncurile mării. | s-a părut că zeii 
protestează împotriva prezenţei lui acolo. La Roma era persona 
non grata, iar în Cetatea Eternă fusese umilit de oameni și exilat 
pe o insulă pe care nici zeii cei nemuritori nu puteau să o sufere. 

Încă se mai înfiora, de fiecare dată când își aducea aminte de 
durerea profundă în care se pomenise cufundat. Cu douăzeci de 
zile înainte de a pleca în pribegie, a murit micuțul său Marcus, 
care nu împlinise încă trei anișori. lar cu numai două zile înainte, 
plecase mamă-sa la Corduba, fără să bănuiască măcar că fiul ei 
fusese condamnat la exil. Într-un interval de timp care lui i s-a 
părut că a ţinut doar o clipă, viaţa lui fusese complet răvâășită. 
Se simţea de parcă ar fi fost închis într-o temniță. 

Pe când era mic copil, să fi avut cinci sau șase ani, rămăsese 
închis în pivnita gospodăriei pe care bunicul dinspre mamă o 
avea în împrejurimile Cordubei, la poalele unui deal în faţa 
căruia se întindea o vale împădurită, ce ajungea până la 
malurile râului Betis. În acel loc paradiziac, unde după aceea i-a 
fost mereu teamă să revină, s-a trezit îngropat între unelte 
gospodărești și amfore pline cu ulei și cu vin. 

A dat cu pumnii în ușă, a strigat până a răgușit și a plâns 
pradă deznădejdii. Însă ceea ce l-a îngrozit cel mai tare a fost 
propria lui disperare. Voia să iasă de acolo, să iasă neapărat. 
Simţea că nu mai poate îndura acea situaţie nicio clipă în plus, 
că o să-și iasă din minţi. 

Acea senzaţie a fost mult mai cumplită decât însuși faptul de 
a fi fost închis. Pe moment, a crezut că o să se ţicnească și că o 
să bântuie pe străzile din Corduba ca demenţii care umblau de 
colo până colo scoțând niște urlete îngrozitoare. 

Exact la fel s-a simţit și în Corsica. A crezut că-și pierde 
minţile dacă nu scapă de acolo imediat. A fost pentru prima 
oară în viaţa lui când l-a năpădlit, cu îngrijorare, senzaţia că este 
la un pas de nebunie. Însă nu avea să fie nici pentru ultima oară 


când avea să se sperie de o asemenea teamă. Dar nici nu a trăit 
această experienţă ca pe ceva ciudat, pentru că semăna 
oarecum cu momentele când avea crize de astm, când credea 
că este pe punctul de a face marele salt spre moarte. 

Ca să scape de spaime, s-a refugiat în știință. Și-a adus 
aminte de perioada lui alexandrină și și-a reluat studiile de 
științe naturale. A conceput câteva tratate de geologie și de 
climatologie a insulei Corsica. A adunat și a catalogat plante, a 
scris biografia tatălui său, s-a angrenat în redactarea unui amplu 
tratat de psihologie, despre îngrozitoarea boală a mâniei și 
despre consecințele ei nefaste. 

Într-o mohorâtă zi de toamnă, când înota prin noroaiele uneia 
dintre străzile din Aleria, cu gândul la tratatul lui, cu care 
încerca să-și ajute semenii să evite un asemenea rău funest, s-a 
ciocnit cu Ofronius Tigellinus. 

Faptul că în singurătatea îngrozitoare de pe acea insulă, pe 
care o detesta enorm, a dat peste un chip cunoscut a fost 
pentru el ca și cum și-ar fi revăzut pe neașteptate un vechi și 
dorit prieten. 

S-au îmbrățișat cu afecţiune și au intrat într-o cârciumă, unde 
au petrecut ceasuri întregi, la un taifas stropit cu vin. 

Tigellinus fusese acuzat de adulter cu Agrippina, care a putut 
să scape de un nou exil graţie căsătoriei ei cu influentul Crispus 
Pasenius. lulia Livilla fusese deportată pe una dintre insulele 
Pontine și după aceea ucisă din ordinul Messalinei, care era 
geloasă din pricina privirilor pe care i le adresa Claudius. | se 
părea că în relaţia dintre unchi și nepoată e ceva mai mult decât 
tandreţe. lar lui îi fusese comutată condamnarea la moarte în 
surghiun pe insulă, unde trăia deja de doi ani de zile la Mariana, 
cealaltă colonie militară din Corsica. 

Începând din acea zi, Seneca și Tigellinus au continuat să se 
vadă. Tânărul sicilian fusese pentru el o distracţie pe cinste, 
chiar și când sesiza la acesta un invizibil fundal diabolic. 
Prezenţa lui îl supăra de fiecare dată. Simţea că în sufletul acelui 
tânăr se cuibărise răutatea. 

Și totuși, uneori era atât de încântător, încât era greu să 
reziști puterii lui de persuasiune. 

La trei ani de când se aflau pe insulă, a ajuns la ei vestea 
morții unui frate al puternicului ministru Polibius, unul dintre 
liberţii împăratului, probabil singurul care nu apăra cu orice preţ 


perechea imperială și care nutrea o simpatie secretă pentru 
Agrippina și pentru tot ceea ce reprezenta ea ca fiică a marelui 
Germanicus. 

Tigellinus s-a dus la el și l-a convins să-i scrie ministrului, 
adresându-i cuvinte de consolare și totodată să profite de ocazie 
pentru a-l face să intervină în favoarea lui pe lângă împărat. 

— Nu fi prost, i-a zis Tigellinus, cu obișnuita-i sinceritate. Vrei 
să-ţi irosești harul de scriitor? La ce-ţi servește să fii prinţul 
elocinţei, la ce bun să fii cel mai grozav orator de pe tot 
cuprinsul Romei? Folosește-ţi acest dar divin pentru a săpa 
tunelul care te va scăpa din această închisoare. Te somez să te 
apuci de treabă chiar acum! 

A fost de parcă ar fi primit un ordin de la tatăl său, căruia i-a 
dat întotdeauna ascultare. Și-a chemat copistul, care a venit în 
grabă cu uneltele de scris, și a început să-i dicteze scrisoarea 
care, spre marea lui nefericire, avea să devină faimoasă sub 
titlul de Conso/area lui Polibius. |n vreme ce secretarul mâăzgălea 
cu condeiul pe sulul de papirus, notând stenografic cuvintele ce- 
i erau dictate, iar Tigellinus, teatral, aproba zgomotos, Seneca 
făcea paradă de extraordinara lui înzestrare  oratorică, 
declamând ceea ce se presupunea a avea drept scop alinarea 
durerii ministrului. Insă de fapt singurul scop pe care îl urmărea 
era să-l emoţioneze pe destinatar și să-l determine să ceară 
îndurare pentru surghiunit, în acele clipe nu se gândea decât să 
plece din adâncurile pivniţei. Și astfel a și rostit cuvintele dictate 
de groază și de disperare, cuvinte ce au ţâșnit din străfundurile 
fiinţei sale, și nu din intelect, pentru că în acel moment 
redevenise copilul care ţipa și lovea în ușă, implorând să fie 
scăpat de supliciul claustrării. 

După aceea, tare mult avea să regrete că a scris acel 
pamflet! Nu putea să-și aducă aminte de acest lucru fără să 
roșească de rușine. In acel îngrozitor pamflet, l-a numit pe 
Claudius „salvatorul speciei umane”,  calificându-l drept 
„restaurator a tot ceea ce a nimicit furia predecesorului său.” 
Fiind convins că Polibius avea să-i arate scrisoarea lui Claudius 
și că îi va da să citească elogiile ce se refereau la el, a mai 
adăugat: „Mă voi strădui în așa fel încât principele să nu 
trebuiască să se rușineze că și-a coborât privirea până la mine.” 


Simţea cum un fior îl străbate prin șira spinării ori de câte ori 
își amintea acele cuvinte. Și, invariabil, fiorul venea după ce-i 
apărea în minte chipul lui Tigellinus. 

Reamintindu-și de chipul lui Tigellinus, a simţit în acele clipe 
că îl cuprinde un val de furie. În numai câteva zile, acel personaj 
sinistru năruise tot ceea ce el construise în treisprezece ani de 
strădanie. Opt ani a condus destinele Romei împreună cu 
Burrus, ambiţionându-se să facă obiceiurile și legile mai 
omenești, iar acum, într-o clipită doar, geambașul a reînviat 
sperietoarea cu turnătorii și a ameninţat din nou cu temuta lege 
a delictului de lezmajestate. Și astfel a reușit să-i arate că este 
în stare să transforme în cenușă cei treisprezece ani de când 
încearcă să-l modeleze pe Nero. Din cauza lui Tigellinus, Senatul 
pierdea din putere în marș forțat, iar armonia care domnea între 
principe și Senat - obţinută printr-un mare efort - se convertise 
în declaraţie de război. 

Adâncit în asemenea gânduri negre, privirea lui s-a încrucișat 
cu cea a lui Tigellinus, care i-a zâmbit de departe, ridicându-și 
paharul. Fiind absorbit de amintiri, Seneca nu și-a dat seama că 
de fapt se uita chiar la imaginea lui reală, și nu la cea din 
memorie. Tocmai de aceea i-a aruncat, instinctiv, a privire plină 
de furie. Lui Tigellinus i-a îngheţat zâmbetul pe buze. A coborât 
paharul și și-a îndepărtat privirea. 

Speriat de neplăcutul incident, Seneca a căutat privirea lui 
Tigellinus ca să-i înapoieze zâmbetul, însă amfitrionul își reluase 
discuţia cu Poppeea Sabina, despre care toată lumea știa că 
este noua amantă a împăratului. Stătea însă lângă prefectul 
pretorian fiindcă în acea scară Nero venise la banchet în 
compania soţiei. 

Seneca a căzut pe gânduri, amintindu-și de urmările scrisorii 
adresate lui Polibius. Au fost nefaste, cum era tot ceea ce avea 
legătură cu Tigellinus. 

Scrisoarea a ajuns în mâinile împărătesei, care și-a convins 
soțul că filosoful uneltește pe insulă și l-a sfătuit să-i dea o lecţie 
care să-i fie învăţătură de minte. 

Seneca a fost surghiunit la Lurinum, un cătun amărât, situat 
în extremitatea septentrională a insulei, pe o limbă de pământ 
abruptă, cunoscută sub numele de Capul Corsica. De data 
aceasta, locuinţa lui a fost o colibă. Hăurile și urzicile i-au 
conturat peisajul. N-o să înțeleagă niciodată cum de grecii au 


putut să numească insula aia Ka//iste, adică „Frumoasa.” Pe 
culmea unui promontoriu, la două mii de picioare înălțime faţă 
de nivelul mării, stând pe o stâncă, petrecea ceasuri întregi 
privind cum marea lovește în rocile micuței insule Gyralia, care 
avea să devină singura lui companie. Ca să nu înnebunească, s- 
a apucat de scris tragedii. O lume nouă se întindea la picioarele 
lui. Timpul încremenit a căpătat astfel aripi. 

Seneca s-a răsucit pe divan. Nu se simţea bine. În pofida 
pernelor, nu știa cum să se sprijine în cot, iar spatele începuse 
să-l doară. Nu avea să se obișnuiască niciodată cu moda 
importată din Grecia de a mânca stând tolănit. Bărbătește este 
să stai la masă când mănânci și să dormi în pat. Cei din vechime 
mâncau în picioare, iar pământul le servea drept pat. La el 
acasă se așezau la masă ca să mănânce, fără vreun desfrâu 
ciudat, care nu era de folos decât pentru a-ţi rupe oasele. 

Mâncau la o masă lungă, din lemn masiv, unde încăpeau atât 
sclavii, cât și invitaţii. Stăteau la masă exact ca în casa din 
Corduba. O masă neobișnuit de lungă, în jurul căreia alerga 
întocmai ca un suflet urmărit de duhurile cele rele, fugind de 
hărţuiala doicii, când aceasta încerca să-l pedepsească pentru 
vreo greșeală. 

N-a reușit niciodată să-l prindă. Sau el era mult prea iute, sau 
intervenea mamă-sa, iar doica trebuia să se retragă, după ce 
primea o săpuneală zdravănă și fără ca el să afle dacă, într- 
adevăr, acea femeie blajină ar fi îndrăznit să ridice mâna la el. 
Aducându-și aminte acest lucru, a zâmbit. 

— După cât se pare, în sfârșit, a răsărit soarele după furtună, 
i-a spus Demetrius, care nu și-a putut stăpâni un zâmbet ironic, 
când a observat schimbările bruște de pe chipul lui Seneca. Vă 
adresaţi asemenea priviri și în timpul ședințelor consiliului 
imperial? Atunci pumnalele ar zbura prin încăpere. 

— Uneori mai zboară lănci și săbii. lar dacă am avea darurile 
lui Jupiter, ne-am arunca și fulgere, a replicat Seneca. 

— Ai parte de așa ceva fiindcă nu-mi urmezi sfaturile și 
cochetezi într-un mod nerușinat cu puterea, dragă prietene. 
După părerea noastră, a cinicilor, înțeleptul trebuie să evite 
orice participare la treburile statului. Trebuie să înfiereze 
năravurile, nu să le alimenteze. Orice politician este un 
corupător de suflete. 


Seneca își privea prietenul. Înalt, subţire, mai degrabă slab, 
cu un păr negru și des, cu o barbă lungă și bogată, cu ochi vioi 
și cu privirea pătrunzătoare, părea a fi întruchiparea 
înțelepciunii, a idealului la care și el dorea să ajungă. Cumpătat 
la mâncare, folosind o rogojină drept pat, purtând mereu mantia 
cenușie a filosofilor, ţesută dintr-o lână de proastă calitate, nu i- 
a fost ușor să-i convingă să-și pună tunica de mătase și să-și 
îmbrace pe deasupra o mantie roșiatică, din cea mai fină lână 
de Corduba. Acum, fără mantie, îmbrăcat doar cu o cămașă 
cretană viu colorată, părea un aristocrat rafinat, care își 
etalează eleganța cu o studiată indiferenţă. 

In orice caz, trebuia să recunoască faptul că prietenul său 
Demetrius nu era o prezență care să fi fost vreodată 
dezagreabilă. Nu făcea ca imensa majoritate a filosofilor, care își 
lăsau barba și părul să crească pentru a da de înţeles că ei sunt 
deasupra oricărei trivialităţi omenești și că sunt mult prea 
ocupați cu gândurile lor, ca să mai acorde atenţie și unor 
asemenea fleacuri. Și astfel, cu cât aveau mai puţine idei în cap, 
cu atât mai murdari și mai zdrenţăroși umblau. Infumurarea se 
împăca de minune cu împuţiciunea. La filosofi, mirosurile urâte 
anunţă de departe inutilitatea spiritului pe care îl găzduiește 
trupul. De aici vine și vorba populară că „nu barba îl face pe 
filosof.” Prietenul său Demetrius era cu totul altfel, în capul lui, 
ideile forfoteau. 

Pe neașteptate, casetoanele tavanului au început să se miște, 
s-au răsucit și s-au înclinat ca niște chepenguri, iar peste 
comeseni a căzut o ploaie de praf de aur, șofran și violete. In 
mijlocul sălii, în râsetele invitaţilor și în hărmălaia generalizată, 
stârnită de surpriză, ca prin minune, și-a făcut apariţia și un 
grup de dansatoare din Gades!. Orchestra, mută până atunci, a 
interpretat un cântec pasional, punctat de castaniete, pe ale 
cărui ritmuri au dansat tinerele gaditane. 

Tinere de o frumusețe orbitoare au apărut de pretutindeni, 
fluturându-și cosițele îngrijite și etalându-și cămășile de mătase, 
brodate cu aur în relief. Duceau tăvile de argint cu o graţie 
neobișnuită, ţinându-le în sus ca pe niște stindarde, făcând cu 
ele cele mai neașteptate piruete și fiind pe punctul de a 
răsturna peste capetele invitaţilor conținutul platourilor și al 
ulcioarelor. În chicotelile damelor, paharnicii turnau vinul și 


1 Câdiz de azi, oraș din sud-vestul Spaniei (n. Tr.). 


celelalte băuturi și se serveau primele antreuri. Un tânăr brunet, 
cu gene lungi, le-a pus câteva pahare pe măsuţele din faţa 
divanurilor și le-a turnat o băutură făcută din absint, curmale din 
Teba, șofran și lemn-dulce. Un altul le-a servit, în niște 
crăticioare, urechi de mistreţ, tăiate mărunt, măsline verzi 
condimentate cu cimbru și anason-mare, felii mici de pepene 
galben cu bucăţi de șuncă. 

Nu terminaseră încă de băut absintul, când un alt paharnic i-a 
servit cu vermut amestecat cu o infuzie de pelin, iar altul le-a 
adus un vin roșu de Falern, îndulcit cu miere din Attica și răcit 
cu zăpadă adusă din Munţii Albani. La toate acestea, s-au mai 
adăugat crăticioare cu stridii din lacul Fucinus și scoici-pieptene 
din Marea Egee, cu o lungime de cel puţin cinci degete și 
acoperite cu un sos preparat din gălbenuș de ouă și piper. 

Sala cea mare din palatul lui Tigellinus răsuna de glasuri, de 
râsete și de cântece. Seneca și-a plimbat privirea prin sală și s-a 
oprit la pieptănăturile extravagante ale femeilor, care păreau că 
se iau la întrecere în înălțime chiar cu Olimpul. De urechile 
multora dintre femei atârna echivalentul bunurilor unei familii 
înstărite. Unele dintre ele, Poppeea, de pildă, se făleau că 
poartă la gât și pe braţe venitul mai multor provincii. Aurul, 
argintul, perlele și pietrele preţioase străluceau pe fiecare divan. 

Și-a luat privirea de la comeseni și s-a uitat la soţia lui. | s-a 
părut cea mai frumoasă dintre toate femeile care participau la 
banchet. Era chiar mai frumoasă și decât Poppeea, pentru că 
frumusețea acesteia avea ceva de mahala, în vreme ce aceea a 
Paulinei era cu totul deosebită, aidoma unei divinități olimpiene. 
Nu avea nevoie ca Poppeea de podoabe, nici de sulemeneli. Nici 
nu trebuia să-și vopsească părul în roșu, ca ea, sau să și-l 
acopere cu peruci blonde, făcute din pletele femeilor de neam 
germanic, după cum procedau cele mai multe dintre ele. Cu 
mândrie, Paulina și-l prezenta în culoarea lui naturală: negru ca 
tăciunele. Și-l pieptăna după moda clasică, republicană, cu o 
cărare pe mijloc și prins la spate într-un coc, lăsând astfel 
descoperit gâtul lung. În afară de niște cercei mici de aur cu 
smaralde, singura ei bijuterie, pe care o purta întotdeauna pe 
degetul inelar de la mâna stângă, era inelul de fier, de femeie 
căsătorită. Un strat discret de ruj pe buze și un pic de creion 
negru pe sprâncene erau toată concesia pe care o făcea 
vanității omenești. 


Aveau doisprezece ani de căsnicie și pe zi ce trecea o iubea 
tot mai mult. Cât despre prima lui soție, pe care i-o impusese 
tatăl său, de-abia și-o mai aducea aminte. 

Paulina fusese de fapt prima femeie din viața lui. Uneori își 
spunea că singurul lucru bun pe care l-a făcut după întoarcerea 
din exil a fost căsătoria cu Paulina. Întreaga Romă l-a invidiat 
din această pricină. Tinerica de cincisprezece ani se distingea nu 
numai prin frumuseţe și prin agerimea minţii, ci și prin averea 
pe care o aducea prin căsătorie și care ar fi putut să stârnească 
până și lăcomia zeilor. 

Era fiica unui nonagenar, Pompeius Paulinus, guvernatorul 
orașului, fost general de armată și unul dintre prietenii apropiaţi 
ai tatălui lui Seneca. Avea drept frate pe prefectul Germaniei 
Superioare, despre care se spunea că nu pornea în nicio 
călătorie fără a lua cu el drept mărunțţiș cel puţin un milion de 
sesterți. 

Diferenţa de vârstă dintre ei era de treizeci și cinci de ani, 
ceea ce uneori îl băga în sperieți. Se temea ca nu cumva să i se 
întâmple ceva și astfel soția lui să ajungă să trăiască în sărăcie. 
Ce se va alege de ea, în caz că el moare? 

A închis ochii, ca să poată alunga gândurile negre, iar când i-a 
deschis și s-a uitat din nou la soție, la lumina unor lumânări, i s- 
a părut că, pe neașteptate, vede chipul Agrippinei, un chip pe 
care și l-a adus aminte în fiecare zi din cei opt ani de exil. 

A avut senzaţia că-i sare inima din piept când și-a dat seama 
că Agrippina pe care o lăsase la Roma când a plecat în exil, 
femeia al cărei chip i-a rămas întipărit în memorie, avea pe 
atunci aceeași vârstă cu femeia care acum stătea întinsă pe 
divan lângă el. Dacă nu ar fi fost omorâtă, Agrippina ar fi avut 
acum doar patruzeci și trei de ani. 

Preţ de câteva clipe, și-a imaginat-o pe Agrippina întinsă 
lângă el și, fără să-și dea seama, a dat peste cap mai multe 
pahare de absint. 

— Mănâncă și tu ceva, că altfel o să-ţi cadă greu băutura, a 
insistat Paulina, care i-a întins un platou cu felii de pepene 
galben, îmbibate într-un sos preparat din piper, busuiocul- 
cerbului, lichior de vin, garum și oţet. Asta o să-ţi mai aline 
durerile de stomac. 

— Știţi cumva ce anume am băut când am înghiţit absintul 
acela? a întrebat Demetrius. Probabil un vin roșu de Falern, dres 


cu vermut de Pont, curmale de Teba, rășină de pin, frunze de 
dafin, mastic și șofran. Cum își mai complică oamenii viaţa! Nu 
puteam oare să bem vin amestecat cu apă sau, și mai bine, fără 
niciun fel de amestec? Cu toate că în ziua de azi, apă nu mai vor 
nici măcar peștii! Vă spun că... 

Demetrius nu și-a mai putut termina fraza. A amuţit, fiind 
acoperit de sunetul puternic al trâmbițelor și de răpăitul 
tobiţelor și al darabanelor unei orchestre ce tocmai apăruse pe 
scenă și interpreta fragmente și arii din creaţia lui Nero. Corul 
intona celebra tânguire a captivelor troiene: 


Plângeți, roabelor, în noaptea cea amară. 
Vedeți, în depărtare, o tristă licărire? 


Invitaţii au început să fredoneze ușor, apoi s-au entuziasmat, 
s-au înviorat, și-au învins teama și întreaga sală s-a alăturat 
corului. Stând în picioare pe divanul lui, Tigellinus cânta acum 
tare, cât îl ţineau puterile. 

Când, în sfârșit, orchestra s-a retras, în aplauzele și ovaţiile 
asistenţei, și și-au făcut apariţia instrumentiștii și dansatoarele 
etiopiene, în sală au început să alerge de colo până colo 
servitori cu capetele rase și îmbrăcați cu niște tunici obișnuite, 
din în, care adunau farfuriile și totodată ofereau invitaţilor 
holurile cu apă parfumată, ca să se spele pe mâini. 

Și iarăși au apărut paharnicii, eleganti și cu gene lungi, cu 
părul ondulat și, de data aceasta, cu tăvi de alabastru pe care 
erau diferite feluri de mâncare, tăiate în bucăţi mici, astfel încât 
invitaţii să nu facă decât efortul de a le duce la gură. Erau 
jumări de ouă cu salată de trufe, omletă cu sparanghel și cu 
cremă de ciuperci, ouă fierte cu sos de midii; pe tăvi mai erau: 
vulvă de scroafă macerată în saramură de ton, pui de iepure 
umpluţi cu ficat de flamingo, bucățele de struț fript înotând în 
sos de curmale, somn de Dunăre ce plutea într-un sos preparat 
din măruntaie de pește, tocmai potrivit pentru a deschide 
apetitul. Au mai adus, de asemenea, creier de curcan și de 
fazan, limbi de flamingo și murenă friptă. Nu lipseau nici mreana 
asezonată cu un sos de ficăţței de bar- bun fierți în vin, ouăle de 
fazan, pateul de ficat de porc - hrănit cu smochine și cu vin -, 
melcii cu creier de păun și râșii iberici umpluţi cu o pastă din 


cozi de langustă, limbi de privighetoare și trandafiri de 
Alexandria. 

Cineva a lansat zvonul că amfitrionul comandase pentru 
banchet peste trei mii de pești pe alese și mai bine de opt mii 
de păsări. Lumea a început să comenteze în șoaptă câţi bani 
cheltuise Tigellinus, suma crescând de la o gură la alta. In cele 
din urmă, comesenii au stabilit că trebuie să fi costat totul circa 
patru milioane de sesterți. 

Seneca a observat că prietenul său de-abia punea gura pe 
câte ceva și că evita orice fel de mâncare de origine animală. Nu 
era de mirare că este atât de slab. Ca de obicei, soţia lui mânca 
însă, cu o poftă de invidiat, și își păstra trupul ca de trestie 
mlădie. El mânca mult mai puțin și suferea de obezitate. Fie că 
în natură nu funcţiona niciun fel de lege în acest sens, fie că 
acest lucru se datora diferenței de vârstă. Ori poate constituţia 
fizică a fiecăruia emana de la intelect. O fi făcut burtă oare și 
spiritul lui? 

— Mă tot uit la iubitul meu soţ, a spus Paulina, adresându-se 
lui Demetrius. lar a plecat de lângă noi. Acum este într-altă 
parte. Cufundat în gânduri, minunându-se de bucăţile de 
grangur pané. Se amuză la orice, ca un copil. De fiecare dată 
când mi se spune că ar fi bine dacă aș avea un copil, răspund: 
„De ce să mai vreau un copil, când am deja unul?” 

— Probabil că se gândește la prietenul său Tigellinus, a 
replicat Demetrius, cu ironie. 

— Nu-mi mai amintiţi de Afroditul ăla! a exclamat Seneca. 

— Afrodit? a întrebat Demetrius, uluit. 

— Da, pentru că este un „Țesător de vicleșuguri.” Nu așa îi 
zicea Zeus fiicei lui? Ei bine, dacă Afrodita este zeița frumuseţii 
și a iubirii, nu este și zeița adevărului. 

— Nici nu poate să fie, când iubirea-i oarbă, a spus Paulina. 

— La fel de oarbă ca oricare altă pasiune, a spus Demetrius. 
Pornirile depășesc orice hotar. Luaţi drept exemplu nesațul. In 
dorinţa lor de a descoperi noi feluri de mâncare, oamenii nu 
numai că navighează pe toate mările și străbat pământurile 
lumii cunoscute, dar mai și scotocesc prin măruntaiele ființelor 
vii. Viermișorii ăia așa de îmbietori, pe care îi vedeţi în cratiţă, 
condimentaţi cu garam de Betica, cu foi de dafin de Sicilia, cu 
piper de India, cu miere de Arcadia, curmale de Teba și 
smochine de Siria, au fost extrași din intestinele unei specii de 


chefal care trăiește în Pontul Euxin. Carnea aia de pasăre, moale 
ca untul, provine de la găini ţinute două zile întregi cufundate în 
vin până la gât, înainte de a fi sacrificate. Pateul de porc, așa 
gras cum este, se obţine numai printr-o supraalimentare a 
porcilor cu smochine uscate și cu vin amestecat cu miere, ceea 
ce produce o degenerare a ficatului și astfel noi ajungem să 
mâncăm un organ putrezit. Dar, desigur, cum credeți că este 
ficatul tuturor celor din jurul nostru? 

Seneca s-a uitat instinctiv la pântecele lui. 

— Puii de iepure care ne-au fost serviţi mai adineauri, a 
continuat Demetrius, și care pluteau într-un sos pregătit pe bază 
de ouă fierte bine și zdrobite, la care se adaugă piper, chimen, 
pătrunjel, praz, boabe de mirt, miere, oţet, garum și ulei de 
măsline, sunt de fapt fetuși scoși din burțile mamelor lor. 

— Imi tai pofta de mâncare, a spus Paulina. 

— Nu, pentru că tocmai de aceea avem grijă să le dăm gust și 
aspect. Falsificăm orice. Chiar și amărâtul de nap stă la baza 
adevărată a puterii romane. Cu acest tubercul și cu o mână de 
cereale au fost hrănite legiunile care au cucerit lumea. Eu îl 
cumpăr de la piaţă la un sesterţ livra, ceea ce este mai mult 
decât îmi trebuie pentru hrana mea zilnică. Crud, are un gust 
delicios. Dar așa ar fi mult prea banal pentru mofturile 
oamenilor. Mai întâi, îl coacem, apoi îl zdrobim, iar după aceea 
punem sare peste el și-l aruncăm într-o tigaie cu ulei de măsline 
încins. În acest moment, îi adăugăm un amestec pregătit într-o 
piulițţă, din piper măcinat, chimen, seminţe de coriandru, frunze 
de mentă și câţiva căţei de usturoi. Limpezim amestecul cu oțet, 
mestecăm bine și îngroșăm compoziţia cu o pastă - deja 
pregătită - din curmale pisate și migdale. Mai adăugăm miere, 
iar oțet, garum, vin dulce muscat și câteva frunzulițe de dafin. 

Unii merg mai departe și fac din această masă niște bulgărași 
pe care îi trec prin ouă băute și-i acoperă cu fărâme de pâine. 
Bulgărașii se pun la cuptor și astfel se obţin renumitele chiftele 
de nap. Care se mai prepară și din dovlecei. Dar unde mai este 
savoarea de nap sau de dovleac? 

— Pe Jupiter! a exclamat Paulina. Cum de știi toate lucrurile 
astea? Nu cumva ne amăgești cu mesele tale frugale? 

— Ințeleptul trebuie să fie la curent cu toate slăbiciunile 
omenești, i-a răspuns Demetrius. 


— Trăncănești mai mult decât o precupeaţă siciliană! a 
exclamat Paulina, izbucnind în râs. Acum chiar că semeni cu 
bărbatul meu, care predică ceea ce nu face în practică. 

lar când a rostit aceste cuvinte, și-a dus mâna la gură și s-a 
uitat la soțul ei, cu expresia unei fetițe care a fost prinsă 
greșind. 

Seneca se străduia să-și înăbușe mânia, fiind cât pe ce să 
scape pe jos farfuria cu desertul lui favorit, cremă de piersici cu 
sos de chimen. Intr-un punct anume al creierului său, pe care el 
îl credea plasat chiar în mijloc, un demiurg răutăcios îl zorea să 
pună în scenă un acces de furie. Era, pur și simplu, 
înspăimântat. Incerca de ani de zile să-și controleze aceste 
impulsuri distructive, care uneori tăbărau asupra lui cu o putere 
neobișnuită. Era mereu surprins de revenirea lor, ca și cum 
voinţa lui nu ar fi avut decât o putere pur decorativă. În 
asemenea momente se simţea neputincios. 

Cele mai cumplite crize de furie le-a avut în adolescenţă, ca 
apoi, în tinerețe, să izbutească să le controleze. Nu a scăpat nici 
ca adult, dar a avut parte de ele mai rar. Datorită propriei 
experienţe cu crizele de mânie, a putut scrie, în Corsica, un 
amplu tratat despre furie. Ceea ce mulţi au crezut că este 
rezultatul unor profunde investigaţii era de fapt rodul unui efort 
extraordinar de introspecţie. Tocmai de aceea neînfrânarea 
pasională a caracterizat toate personajele sale din tragedii. 

Când s-a căsătorit cu Pompeia Paulina, s-a jurat că nu se va 
mai lăsa pradă necumpătării, cel puţin în prezenţa ei. Tânăra 
părea fragilă și delicată ca un vas de murină. 

Nu a reușit întotdeauna să-și ţină jurământul, însă a 
descoperit un  șiretlic care i-a permis să-și controleze 
impulsurile: să se uite în ochii soţiei. De fiecare dată când 
credea că e pe punctul de a-și pierde controlul, se uita în ochii 
soţiei și se destindea graţie privirii ei pline de viață și zâmbind 
întruna lumii întregi. 

— Te-am jignit cumva? l-a întrebat Paulina. Nu trebuia să 
spun așa ceva. Îmi pare nespus de rău. 

— lar mie îmi pare și mai rău, pentru că ceea ce ai spus este 
adevărat. Dac-ai ști cât de tare mă supără să mi se arunce în 
față tocmai defectele de care mă învinovăţțesc eu însumi! Este 
ca atunci când îţi critici patria și vine un străin și o critică și el. 
Face exact același lucru ca și tine, numai că pe el nu-l poţi ierta. 


— Așadar, pe mine nu mă ierţi? 

— Tu și cu mine facem parte din aceeași patrie, care este 
umanitatea. Dar să lăsăm toate astea acum, când tocmai eram 
pe cale de a descoperi calităţile culinare ale bunului nostru 
prieten Demetrius. Ce mai are să ne spună noul Lucullus? 

— Așa este, a zis Paulina, să ne mai spună o reţetă, una nouă, 
ceva cu adevărat exotic. 

— Mă predau în fața majorităţii, a spus Demetrius, sunt un 
adept al spiritului republican. Aţi mâncat vreodată budincă de 
trandafiri? E ceva foarte gustos, dacă este însoţit de un vin de 
violete. Cel puţin așa mi s-a spus. Voi știți deja cum mă hrănesc 
eu. Înțeleptul... 

— Știm, știm asta, l-a întrerupt Paulina, dar spune-ne reţeta 
aia odată. Nu ne mai ţine ca pe jeratic. 

— Ei bine, mai întâi trebuie să desfacem trandafirii și să 
scoatem nervurile albe de pe petale, apoi le zdrobim într-o piuă, 
cu hamsiile laolaltă. Adăugăm garum și apoi trecem amestecul 
printr-o strecurătoare. Mai departe, pregătim un terci din creier 
de vacă, condimentat cu piper, peste care turnăm trandafirii și 
mestecăm până ce face o spumă deasupra. Batem de 
asemenea niște ouă cu vin, cu un lichior din struguri tămâioși și 
cu ulei de măsline și turnăm totul peste piureul de trandafiri. 
Ungem o formă de metal, unde punem amestecul nostru, pe 
care îl pudrăm cu brânză rasă, însă brânza trebuie să fie de 
capră. Îl punem la cuptor, iar când este gata, presărăm pe 
deasupra piper proaspăt măcinat. 

— Pe Hercule! a exclamat Seneca. Demetrius al nostru este 
de fapt un Apicius. Această faţetă a personalităţii tale îmi era cu 
totul necunoscută. 

— Păi ar trebui să scrie o carte de bucate. Sunt sigură că l-ar 
depăși pe Apicius cu rețetele lui. 

— Nu, a spus Seneca, ar fi mai bine să nu-l imite. N-am 
cunoscut în viaţa mea un prost mai mare ca ăsta. La un moment 
dat, împreună cu niște prieteni, ne-am hotărât să-i jucăm un 
renghi. Să tot fi avut la vremea aceea vreo douăzeci și ceva de 
ani și pe atunci eram foarte pornit să-mi bat joc de semenii mei, 
mai ales de aceia care păreau că cer în gura mare să fie luaţi în 
râs. Ne-am apucat să lăudăm peste măsură o specie unică de 
raci, care trăiesc pe coastele Numidiei. Gurmandul de Apicius a 
închiriat o corabie. Când a ajuns în Africa, și-a dat seama 


imediat că racii de acolo nu se deosebeau cu nimic de cei din 
largul coastelor noastre. Nici măcar n-a părăsit corabia, n-a vrut 
să vadă Numidia. Avea obiceiul să se ducă dimineaţa devreme 
la piaţa de pește și, la un moment dat, a început să supraliciteze 
ca un orant pentru o mreană, pe care dorea să o cumpere cu 
orice preț, până când i s-a spus că rivalul său este 
reprezentantul casei imperiale. Acesta a trebuit să plătească 
pentru mreană zece mii de sesterți, după ce Apicius a renunţat 
la luptă, scrâșnind din dinţi. Se estimează că ar fi cheltuit circa 
patru sute de milioane de sesterţi pe excentricităţile lui culinare. 
lată câteva dintre ele: limbi de privighetoare și de flamingo, 
carne de struț și placentă plină, de la scroafe tinere. Pe 
banchetele lui s-au dus și toate darurile enorme pe care i le-a 
făcut împăratul Tiberius. După o scurtă viaţă de permanentă 
risipă, când și-a dat seama că pentru a trăi nu i-au mai rămas 
decât zece milioane de sesterți, s-a sinucis de teamă să nu se 
vadă ajuns în sapă de lemn. 

— Zece milioane de sesterţi! a exclamat Paulina. Dar asta 
înseamnă averea a zece senatori. Este de ajuns un milion de 
sesterți pentru a accede la ordinul senatorial, dublu față de ceea 
ce se cere pentru ordinul ecvestru, îi era teamă că o să moară 
de foame cu averea a douăzeci de cavaleri? Era oare nebun? 

— Nu, a răspuns Seneca, credea realmente că era posibil să 
moară de foame. Nu era mai nebun decât toţi cei care se sperie 
din cauza unor lucruri ce se pot întâmpla și care, în general, nu 
au loc niciodată. Cele mai groaznice vise, coșmarurile cele mai 
înspăimântătoare ne asaltează în timpul zilei. Când suntem treji, 
ne închipuim cele mai cumplite chinuri și ne vedem viitorul în 
negru. Ne aducem aminte de trecut ca să ne plângem de 
propriile noastre fapte, ne e teamă de viitor și uităm că numai 
prezentul este al nostru. 

— Însă pentru ca prezentul să fie al nostru, a intervenit 
Demetrius, trebuie mai întâi să devenim propriii noștri stăpâni. 
Cine se lasă dus de patimi sau urmărește lucruri trecătoare ca 
aurul nu va prețui niciodată clipa. Nici nu va avea vreodată un 
somn tihnit, pentru că nălucile zilei îl vor bântui și noaptea. 

Chipul lui Seneca s-a adumbrit pe neașteptate. Paulina, căreia 
nu i-a scăpat schimbarea expresiei soțului ci, i-a zis: 

— Dar de ce nu ne spui odată? Te-ai simţi mai ușurat dacă te- 
ai descărca. Știu că te frământă ceva. Toată ziua am remarcat 


acest lucru. Cred că vreun coșmar este adevărata cauză. De azi- 
dimineaţă, de când te-ai sculat, ești cu totul altul. 

— Mereu mă faci să mă minunez, a spus Seneca. Da, ai 
dreptate: am visat urât. E un vis care nu-mi dă pace în ultima 
vreme și care a devenit un coșmar. Îl văd pe Nero, dar îmi apare 
chipul lui de copil, așa cum era când l-am cunoscut acum 
treisprezece ani. Și, brusc, se transformă într-o mână uriașă. lar 
apoi îmi apare Burrus, care își întinde mâna ciungă, apucă mâna 
uriașă și și-o pune. După aceea pleacă, pășind soldătește, 
ridicându-și braţul ciung care acum se termină cu o mână 
neobișnuită. Întoarce capul și strigă la mine, de departe: „Nu mă 
mai doare!” Toate astea mă bagă în sperieţi, nu mai înțeleg 
nimic. 

Paulina se uita la el, fără a se hotărî dacă să-i spună sau nu 
ceea ce gândește. După câteva clipe de șovăială, i-a zis: 

— Așa cum pe Burrus îl durea mâna inexistentă, pe tine te 
doare Nero care nu mai există. 

— Gura, clevetitorilor! a spus Demetrius, în șoaptă. Astea nu-s 
vremuri să spui ceea ce gândești. Pe aici, până și farfuriile au 
urechi. Nu mai departe de ieri, ginerele lui Tigellinus a acuzat un 
pretor că a scris cuplete împotriva lui Nero și că le-a răspândit la 
un banchet. O fi făcut-o la cererea socrului său, așa cum ar face- 
o și alţi senatori aflaţi în serviciul lui și care s-au grăbit să 
scuture praful de pe legea delictelor de lezmajestate, la care nu 
s-a mai recurs de pe vremea lui Claudius. Işi tot încearcă 
puterile. El și Poppeea vor ajunge să conducă Roma. lar Nero va 
face tot ceea ce doresc ei și astfel va păși și el pe calea 
despoţilor sângeroși. 

— Nu, pe toţi zeii nemuritori, nu! a exclamat Seneca, mânios. 
Vă înșelaţi! Nimeni nu-l va putea schimba. Este un suflet bun de 
la natură. Nu vă permit să... 

A amuţit brusc și și-a dus o mână la stomac. Chipul i s-a 
crispat, făcând o grimasă de durere. 

— Ce e cu tine? a întrebat Paulina. 

— Mi-a căzut greu mâncarea. Am niște arsuri cumplite. 

Au chemat pe unul dintre paharnici, care a venit în grabă și i- 
au spus ce problemă au. 

— Probabil că a mâncat prea mult pește și nu a băut lichide 
suficiente, a spus tânărul. E bine să bei vin, peștele trebuie să 
înoate. 


— Cred că am băut destul cât să înoate în stomacul meu două 
balene, a replicat Seneca. 

— În acest caz, cel mai bun lucru pe care îl poate face domnul 
este să bea un oxyporum neronis. Reţeta este chiar de la 
împărat. Recurge la această băutură ori de câte ori are vreo 
indispoziție din cauza excesului de mâncare sau de băutură. Din 
câte am înţeles eu, pe lângă faptul că alină arsurile, mai este 
eficient și în cazul bolilor de rinichi și de vezică, pentru că 
dizolvă calculii. 

— Și din ce este făcut? a vrut să afle Seneca. 

— Noi îl pregătim aici din pulpă de gutuie, felii de rodie și de 
pere de scoruș fierte în vin. Se pisează totul bine și se fierbe 
adăugând mult șofran. 

— Păi nu mă miră că dizolvă pietrele, a spus Seneca. Cred că 
ar putea să mă dizolve și pe mine. Dacă nu ai altceva, cred că ar 
fi mai bine să cauţi un doctor. 

— Amestecul ăsta are probabil gust de spurcăciune, a 
subliniat Paulina. 

— Să nu complicăm lucrurile, a zis Demetrius. Adu-ne un 
oxigarum digestiv. 

— Dar ăsta ce este? a întrebat paharnicul. 

— Ah, tinereţe, tinereţe! a exclamat Demetrius. Tinerii din 
ziua de azi nu mai cunosc renumitele leacuri de altădată. Du-te 
la bucătărie și spune-le să-ţi macine într-o piulită piper, 
cardamom, chimen, levânţică, mentă, pătrunjel și ţelină de 
munte. Să le dea printr-o sită și să dizolve amestecul în oțet și în 
vin. Și să nu uite să adauge un pic de săricică. Repede, băiete! 
Pune-ţi la călcâie aripile lui Mercur. 

— O să zbor ca o săgeată slobozită de Cupidon, a răspuns 
tânărul, îndepărtându-se cu o mlădiere căutată. 

La scurt timp, tânărul a reapărut și i-a adus cupa de alabastru 
lui Seneca, oferindu-i-o pe o tavă de argint. Seneca a băut 
amestecul, care i-a alinat arsurile, ca prin minune. Observând că 
principele plecase, s-a gândit că ar fi momentul potrivit să se 
retragă și el. 


Când a ajuns acasă, în timp ce traversa atriumul s-a 
împiedicat de o măsuţă pe care se afla, ca ornament, o 
prețioasă vază de murină. Vaza a căzut pe podeaua pietruită și 
s-a spart într-o puzderie de bucăţi. 


Când s-a culcat, și-a sărutat soţia pe frunte și s-a întins pe 
spate, cu privirea aţintită în întunericul din tavan, pregătindu-se 
astfel să înceapă exercițiul spiritual pe care îl făcea în fiecare 
seară. Paulina s-a ghemuit lângă el, fără să îndrăznească să 
scoată vreo vorbă, fiindcă știa că în acel moment soţul ei trecea 
în revistă întâmplările de peste zi și își evalua comportamentul 
în fiecare dintre ele. Bărbatul ei îi dăduse asigurări că se 
obișnuise să-și facă o severă autocritică, iar ea își închipuia că 
nu există acuzator mai inflexibil și mai neîndurător decât soțul 
ei, când se judeca pe sine însuși. 

Ca de obicei, nu era mulțumit de sine, nici nu era de acord cu 
atitudinea sa de peste zi. Oare fusese realmente tandru cu 
soţia? Se purtase frumos cu sclavii? Nu cumva a fost prea 
arogant cu protejaţii săi, în momentul salutului matinal? Folosise 
oare timpul după cum se cuvine? 

Timpul îi scăpa printre degete și nu știa cum să-l oprească. 
După cum nu știa cu precizie nici ce complex de împrejurări îl 
adusese în situaţia în care se afla. 

S-a întors cu gândul la perioada în care s-a înapoiat la Roma 
din exil. Revenea la acea vreme când și când. Pe atunci, tocmai 
împlinise cincizeci de ani și se simţea în stare să o ia din nou de 
la capăt. Tată-su murise în urmă cu un deceniu, la respectabila 
vârstă de nouăzeci și patru de ani. Exagerase până și cu 
momentul în care a trebuit să moară. lar fratele mai mare nu 
mai făcea parte din familie, pentru că fusese adoptat de un 
prieten apropiat al tatălui lor, prieten ce nu avea urmași. Așa că 
el devenise acum pater familias și lui se cuvenea să-i dea cu 
toții ascultare. Nu trebuia să dea socoteală în fața nimănui. 
Putea să acţioneze după propria sa voinţă. 

Pentru prima oară în viaţa lui știa cu exactitate ce anume 
vrea. În plus, se afla și în situaţia de a putea realiza ceea ce-și 
dorește. Voia să se ducă, în sfârșit, la Atena, să studieze 
filosofia. Dorea să-și împlinească visul vieţii. 

Tată-su nu mai era acolo ca să-i spună că filosofia nu este o 
ocupaţie potrivită pentru un bărbat și că singura activitate 
extraordinară și demnă de fiinţa omenească este retorica. Tată- 
su avea obiceiul să spună că cine nu este orator face parte din 
categoria oamenilor dubioși și, moralmente, ușuratici. Pentru 
tatăl său, cel mai important era Marcus Tullius Cicero și după 
aceea venea zeul suprem, creator al universului. 


Tată-su nu mai trăia, în schimb mai era încă în viaţă 
Agrippina. Primul lucru pe care l-a făcut după ce a ajuns 
împărăteasă a fost să-l aducă la Roma. Dacă nu ar fi fost ea, 
probabil că ar fi rămas exilat pe viaţă. Avea o datorie enormă 
faţă de vechea sa prietenă. 

Când l-a chemat Agrippina la ea, el își pregătea călătoria în 
Grecia. Aceasta i-a oferit o prefectură, ceea ce îl transforma 
automat în membru numerar al Senatului, și l-a rugat să se 
ocupe de educaţia singurului ei fiu. 

Nu i-ar fi îngăduit să se gândească la oferta ei. Trebuia să 
accepte. Avea să devină pretor, cea mai înaltă funcţie de 
magistrat a consulatului, demnitate pe care, de altfel, a și 
dobândit-o, nu peste mult timp. Avea să ajungă tutorele 
moștenitorului tronului și, probabil, al viitorului împărat. lar el, în 
calitate de preceptor și de călăuză a lui Nero, avea să devină 
după aceea principalul său sfetnic. Avea să fie președintele 
consiliului imperial. Ea era pregătită să facă schimbări în 
imperiul roman, să-l modernizeze, iar el o putea ajuta. De ce să 
se ducă la Atena să studieze filosofia, când în locul în care trăia, 
Cetatea Eternă, avea ocazia de a împlini visul stoicilor, și 
anume, un guvern condus de înţelepţi? 

A cedat alunei, așa cum cedase de atâtea ori în viaţă, la 
rugăminţile mamei lui și la poruncile tatălui său, la sfaturile 
mătușii și la recomandările fratelui mai mare. A cedat chiar și 
când era vorba de lucruri cât se poate de personale. 

Și-a adus aminte de o întâmplare de pe vremea când avea 
douăzeci de ani. Incă din copilărie, se simţise atras de științele 
naturii și de filosofie, datorită mamei și bunicului matern. În 
tinerețe, studierea filosofiei l-a ajutat să se împace cu 
constituţia lui bolnăvicioasă. Pe atunci, asistase la orele ţinute 
de doi filosofi, care au săpat urme adânci în spiritul lui, pentru 
totdeauna. Atalus, care recomanda sărăcia, cumpatarea și 
frugalitatea, l-a învăţat să respecte anumite reguli în opţiunile 
alimentare. lar pitagoreicul Sotion l-a convertit la vegetarianism. 

Ținea minte acea zi de parcă ar fi fost ieri. A ajuns acasă 
după-amiază, exact la ora a zecea?, când tatăl trona în capul 
mesei, cu punctualitatea lui dintotdeauna. Pe masă, în fața 


2 Ora trei a după-amiezii, cu aproximaţie. La sfârșitul cărţii, cititorul va găsi o explicație 
succintă referitoare la diviziunile zilei și ale lunii calendaristice la vechii romani, precum și o listă 
cu unitățile de măsură pentru greutate, lungime, timp și suprafață pe care le-am folosit în 
această operă (n. A.). 


locului unde se așeza de obicei, s-a pomenit cu o farfurie 
enormă, în care de-abia încăpea un purcel de lapte rumenit la 
cuptor. Uluit, a cerut să i se ia farfuria și să i se aducă 
obișnuitele chifle cordobeze, peste care el turna oţet și ulei de 
măsline. 

— Astăzi o să mănânci ceea ce ai acolo! a urlat tatăl. Și o să 
bei și un pahar de vin ca lumea. Azi o să mănânci ca un bărbat 
adevărat. 

— O să mi se facă rău, a protestat Seneca. De mai multe luni 
de zile, eu nu mănânc decât fructe și verdeţuri. Știi doar că 
stomacul meu nu suportă vinul. În afară de asta, ar fi împotriva 
principiilor mele. 

— Lasă-l în pace! a intervenit mama. De ce faci din ţânţar 
armăsar? 

Tatăl a trântit cu pumnul în masă și a aruncat pe jos farfuria și 
paharul din faţa lui. 

— Ce-i asta, o răzvrătire? Vă răsculați acum cu toţii? a 
vociferat el. Aţi uitat cine-i stăpânul în casa asta? Păi eu sunt 
stăpânul! Auzi la el, principii! Așadar, copilul are principii? Astea- 
s prostii, nu principii! Superstiţii! Obiceiuri barbare. lar cu tine, 
nevastă neascultătoare, mă socotesc eu! Nu fac armăsar dintr- 
un țânțar, ci pun lucrurile la punct. Cât despre tine, fiul meu cel 
țicnit și tâmpit, apucă-te și mănâncă toate astea și să nu cumva 
să mai crâcnească cineva! 

Nu-și aducea aminte să mai fi plâns din fragedă pruncie, însă 
în acea zi l-au podidit lacrimile. S-a ridicat de la masă în grabă și 
s-a închis în camera lui. 

Tată-su a venit după el și, chiar dacă nu și-a cerut scuze, și-a 
schimbat totuși tactica. Vremurile erau primejdioase. Împăratul 
Tiberius, care în urmă cu patru ani reactualizase legea delictelor 
de lezmajestate, tocmai acum interzisese cultul zeiţei Isis și 
promulgase legi împotriva iudaismului și a altor culte egiptene și 
asiatice. Deportase deja patru mii de persoane în Sardinia, iar 
pe ceilalţi îi ameninţa cu conversiunea sau cu expulzarea. 

Aceste culte aveau drept caracteristică restricţiile în 
obiceiurile alimentare. Vegetarianismul lui putea fi interpretat ca 
o manifestare a opoziţiei față de regim. Punea astfel în 
primejdie întreaga familie. 

Și-a șters lacrimile și a fost de acord să se întoarcă alături de 
ceilalți. Când a intrat în sufragerie însoțit de tatăl său, a 


observat cum o întreagă adunare de statui de piatră începe să 
capete viaţă, să se însufleţească și să mănânce, ca și când nu s- 
ar fi întâmplat nimic. 

A mâncat atunci purcelul fript la cuptor, ba chiar a băut și mai 
multe pahare de vin, sub privirile mulţumite ale tatălui. 

lar în timp ce înfuleca înghiţitură după înghiţitură, își tot 
spunea că tată-su nu reușise să-l păcălească. Știa foarte bine că 
tatăl lui recursese la acel tertip ca să ascundă astfel adevăratul 
motiv care îl îndemnase să procedeze așa: ura nemăsurată pe 
care o nutrea față de filosofie. 

Pe atunci făcuse și primii pași lirici, ca apoi să se dedice cu 
totul poeziei. Tatălui nu i s-a părut o alegere proastă, pentru că 
el considera că este un bun exercițiu pentru arta oratorică. 

Doi ani mai târziu, a fost executat cavalerul Clutorius, pentru 
că scrisese un poem împotriva lui Drusus, feciorul împăratului 
Tiberius. A fost executat după un vechi obicei: l-au țintuit la 
pământ cu o furcă și l-au biciuit până și-a dat duhul. 

Când a aflat vestea, nu s-a putut stăpâni și s-a dus glonț la 
masa de scris a tatălui și l-a întrebat dacă are de gând să-i 
interzică și să mai scrie poezii. 

— Firește că nu, i-a răspuns tatăl. Nu pentru că mi-ar fi pe 
plac această pasiune a ta, ci pentru că sunt altele și mai rele. 
Dar de ce mă întrebi? 

— Nu crezi că o poezie este la fel de periculoasă ca un măr 
sau ca un nap? Uită-te la ceea ce s-a întâmplat cu Clutorius. 

— Fir-ai afurisit de monstru al infernului! a strigat atunci tată- 
su, trântind de perete o călimară ce s-a izbit de chipul unei 
Venus care ieșea din spuma mării. Ce ţi-oi fi închipuind tu, că eu 
sunt ca ăilalţi din casa asta? Să-ţi foloseşti istețimea cu mamă- 
ta sau cu sclavii de la bucătărie, dar nu cu mine! Cine te crezi? 
Nu ești altceva decât un zănatic! 

Tot în acea vreme s-a împrietenit și cu văduva lui 
Germanicus, care tocmai se întorsese din Siria împreună cu 
copiii, aducând cu ea și urna cu cenușa bărbatului ei. Pe atunci a 
văzut-o pentru prima oară și pe Agrippina și pe surorile ei mai 
mici, Livilla și Drusilla, în vârstă de șase și, respectiv, de patru și 
de doi ani. Nu și-ar fi putut imagina vreodată că destinele lor 
aveau să se împletească atât de mult. A 

Acesta a fost un alt motiv de ceartă cu tatăl său. Intr-o zi, pe 
când se întorcea de la reședința familiei defunctului 


Germanicus, tatăl l-a întrebat mânios dacă își pusese în gând să 
ducă la pierzanie întreaga familie. Oare nu știam că văduva 
căzuse în dizgrație? Toată Roma vorbea despre înfruntările 
dintre acea cucoană trufașă și împărat. Cu limba ei ascuţită, 
femeia aia își sapă singură groapa. 


Scenele din trecut se succedau, defilau prin faţa ochilor lui ca 
o povestire mileziană, dar încă nu-și examinase purtarea de 
peste zi. Când făcea acest lucru, ceea ce se întâmpla deseori, 
alegea ceva petrecut în ultimele ore și începea să-l analizeze. Și 
astfel trăgea de fire și descurca iţele. 

S-a oprit cu gândul la vaza de murină pe care tocmai o 
spărsese. Işi aducea vag aminte că o cumpărase cu trei sute de 
mii de sesterți. Un ofițer de armată sau un magistrat de 
categorie medie câștiga șaizeci de mii de sesterți pe an. Trei 
sute de mii de sesterți pe an nu câștiga decât un magistrat 
superior. 

S-a apucat să facă socoteli și s-a îngrozit. Un legionar încasa o 
mie de sesterți anual. Pentru că a mers bălăbăânindu-se, el 
făcuse ţăndări, într-o clipită doar, echivalentul soldei anuale a 
trei sute de legionari. O poticnire de-a lui făcea oare mai mult 
decât trei sute de legionari? Pe Jupiter, ce puternic era! 

Işi aducea aminte că pe vremea când era pretor, estimase la 
patru sute sau cinci sute de sesterți venitul anual minim care ar 
fi garantat subzistența unei familii. Fixându-l la cinci sute de 
sesterți, avea să fie de-a dreptul un generos. Dacă se gândea la 
propria lui avere, care se ridica la vreo șase sute de milioane de 
sesterţi, atunci cât valora el, ca fiinţă umană? Cam cât 
douăsprezece milioane de familii modeste? Oare nu predica el 
ideea cum că toți oamenii sunt egali? Nu îmbrățișase o filosofie 
ce proclama refuzul bunurilor materiale? Demetrius avea 
dreptate când spunea: „Deosebirea dintre voi, stoicii, și noi, 
cinicii, constă în faptul că voi predicaţi sărăcia, în vreme ce noi o 
practicăm.” 

Chinuit de asemenea gânduri, s-a sculat din pat și s-a dus la 
baie. S-a postat în faţa unei oglinzi ce acoperea un întreg perete 
și s-a dezbrăcat. Voia să se vadă exact așa cum este, fără 
veșmintele de mătase și de lână, împodobite cu aur și cu 
purpură, fără hainele artificiale din casele lui, din grădinile 
somptuoase, din vilele de la ţară, din întinsele lui podgorii și 


imensele livezi de măslini, din minele de argint și de aur, din 
enormele venituri pe care i le aducea capitalul dat cu împrumut. 
Voia să se vadă fără ranguri și demnități. 

Ceea ce a văzut în oglindă l-a înspăimântat. Chipul caraghios 
al unui bondoc, încununat de o chelie strălucitoare. Niște 
picioare rahitice și un pântece voluminos, ca al unei femei în 
luna a noua de sarcină și care așteaptă să aducă pe lume 
tripleți. O gușă mare și niște ochi mici, înfundați în pungi de 
grăsime. 

— Tu însuți îţi creezi propriile obiceiuri, și-a zis el cu glas tare. 
lar după aceea ele te creează pe tine. Ceea ce vezi este 
rezultatul propriei tale alegeri. Pentru ele nu poţi învinovăţi pe 
nimeni. Pe toţi zeii nemuritori! Cum pot avea pretenţia de a-i 
schimba pe oameni, de a-i face mai buni, când nici măcar nu 
știu dacă sunt în stare să mă schimb pe mine însumi? Probabil 
că dintre toţi cei pe care vreau să-i schimb eu sunt cel pe care 
trebuie să-l schimb cel mai mult. 

Absorbit de acest dialog cu sine însuși, a băgat de seamă, în 
timp ce se cerceta în oglindă, că ușa din spatele său se mișcă, 
iar în prag s-a ivit chipul unuia dintre servitorii care răspundeau 
de băi. Auzise zgomot și venise degrabă să vadă dacă e nevoie 
de ceva. 

— Intră, nu mai sta proţăpit acolo! i-a zis Seneca, uitându-se 
la chipul servitorului reflectat în oglindă. Intră și privește 
imaginea cea mai nedemnă de o ființă umană pe care ţi-o poți 
închipui. lată, uite-te la șuncile astea care atârnă pe un trup 
acoperit de straturi puhave. Vezi altceva decât un beţivan 
nesăţios, gras și umflat? Vezi cât sunt de mic? Noi, bărbaţii 
iluștri, părem mereu mari. Dar știi de ce? Pentru că este 
măsurat și piedestalul. Crezi că există pe tot cuprinsul Romei o 
făptură mai caraghioasă decât mine? 

— Cred că exageraţi, domnule. 

— Care va să zică, exagerez! Ştii că deţin peste treizeci de mii 
de sclavi? Cam tot atâţia câţi locuitori are un oraș înfloritor din 
provincie. Lucrează pentru mine pe pământurile scăldate de Nil 
și de Betis, în minele din Hispania și din Britannia, pe câmpiile 
din Italia și din Cirenaica. lar când mi s-a reproșat mărimea 
averii, știi ce-am răspuns? Că numai înțeleptul este capabil să-și 
suporte cu demnitate bogăţiile. Apelând la agerimea mea, am 
susținut că înțeleptul este stăpânul bogățiilor sale, pe care 


numai el le deţine, în vreme ce toți ceilalţi sunt posedaţi de ele. 
lar acum, te întreb: când vezi figura asta jalnică din oglindă, ţi 
se pare că sunt stăpânul averii mele? Nu sunt mai degrabă 


sclavul ei? 
Seneca s-a întors în dormitor, fără să mai aștepte răspunsul 


sclavului. 


A cincea zi de la calendele de martie (25 februarie) 


Senatorul Lucius Annaeus Seneca avea senzaţia că 
înţepenise. Era îngrozit. Nu-i venea să-și creadă ochilor. De 
uluială, rămăsese țintuit pe scaunul lui. In loc de un spectacol cu 
dansatoare siriene, cu actori napolitani sau cu păpușari egipteni, 
asista la un măcel drăcesc. 

În acea frumoasă zi însorită de iarnă, când s-a trezit, s-a 
hotărât să se lipsească de salutul matinal al liberților săi și să 
evite alaiul de adulatori, care îl însoțeau tot timpul pretutindeni. 
Întocmai ca un proscris, și-a părăsit locuinţa pe o ușă din spate, 
doar în tovărășia a doi sclavi. Voia să hoinărească prin Roma și 
să se simtă ca unul dintre sutele de mii de cetățeni obișnuiți. 

A plecat când soarele se ridica la orizont și, ca un copil care 
trage chiulul de la școală, a coborât vesel pe strada Costa 
Suburrana, simțind în picioare mângâierea aproape uitată a 
pietrelor din pavajul urban. A bântuit pe străduţele înguste și 
întortocheate din cartierul Suburra, spre disperarea servitorilor 
săi, care se temeau pentru siguranţa stăpânului lor prin acele 
văgăuni unde se concentrase cel mai mare număr de lupanare 
din întreaga Romă și unde datele indicau cel mai ridicat procent 
de furturi și de omoruri. 

S-a oprit în faţa unor prăvălii și a intrat să se uite la rafturile 
pline de obiecte de artă și de artizanat, care proveneau din Italia 
și din celelalte provincii ale imperiului. Și astfel, amuzat de 
spectacolul oferit de micile prăvălii și bântuit de amintiri din 
tinerețe, a înconjurat colina Capitoliului și a intrat pe Via Lata, 
cu gândul de a părăsi perimetrul urban, luând-o pe Via Flaminia. 

Însă odată ajuns la Via Recta, s-a răzgândit și s-a hotărât să 
traverseze Câmpul lui Marte și să tragă o bălăceală pe cinste în 
apele Tibrului, ca să retrăiască cele câteva zile fericite din 
copilărie, când reușea să-l convingă pe sclavul protector să dea 
uitării ziua de școală și să-l lase să înoate în apele râului, chiar și 
pe frigul cumplit al iernii. Dacă se întâmpla să-i lipsească 
entuziasmul de a se scălda în apa rece, în schimb era mereu 


gata să facă o plimbare prin parcul minunat de pe malul drept al 
Tibrului. 

Când a trecut pe lângă Thermae Neronianae, băile termale 
ale lui Nero, s-a oprit să admire faţada impresionantă, de 
marmură, a acestui edificiu impunător. Tot trupul i-a fost 
cutremurat de un fior de înflăcărată mândrie. El îl convinsese pe 
Nero de necesitatea de a construi aceste băi. Incă de la 
întemeierea Principatului, așa îi spusese, de când dinastia lulio- 
Claudiană conducea destinele Romei, adică de peste opt 
decenii, niciun împărat nu dăruise poporului băi publice 
construite cu fonduri de la stat. Agrippa construise pentru sine o 
minunăţie de băi, pe care după aceea le-a pus la dispoziţia 
poporului. lar Mecena, care își dăruise pe timpul vieții niște băi 
splendide, la moartea lui le-a lăsat moștenire cetățenilor romani. 
Însă în ambele cazuri era vorba de iniţiative private. El avea să 
fie primul împărat ce urma să dăruiască un asemenea lux 
poporului. lar oamenii l-ar fi iubit și mai mult pentru asta. 

Băile fuseseră inaugurate cu doi ani mai înainte, dar el se 
oprea să le admire de fiecare dată când trecea pe acolo. Era 
vorba de una dintre puţinele construcţii ce se realizaseră cu 
fonduri din visteria publică, iar el fusese principalul sfetnic al 
palatului imperial, pentru că grija lui majoră a fost să 
preîntâmpine irosirea banului public pe lux și pe ostentaţii 
arhitectonice. 

Cufundat în reflecții pe marginea celor treisprezece ani de 
când se afla în fruntea guvernării imperiului roman, a tresărit 
când a auzit un fel de urlet sălbatic, produs de un amestec de 
strigăte și de hohote. 

S-a uitat în dreapta și și-a dat seama că glasurile veneau 
dinspre amfiteatrul pe care Nero îl ridicase cu câţiva ani în 
urmă. Uluit, l-a întrebat pe unul dintre portarii băilor care este 
pricina acelui vacarm. Era clar că acolo se afla o mare de 
oameni, ce se distrau de minune. Dar care era cauza acelei 
distracţii? Din câte știa el, nu era o zi de sărbătoare, iar luptele 
de gladiatori nu începeau decât în vară. 

— Astăzi este o zi deosebită, domnule, i-a răspuns paznicul. 
Astăzi se împlinesc doisprezece ani de când iubitul nostru 
principe - fie ca Jupiter să-l ajute să nu-i curme Atropos 
niciodată firul vieții! — a fost adoptat de divinul Claudius, 
ocrotească-l zeii din Olimp! Pentru a comemora o dată atât de 


importantă, astăzi s-au organizat lupte de gladiatori. Fie ca 
Hercule să vrea să se ţină mulți ani de aici încolo! Fie ca 
Lachesis să facă ghem... 

— Lasă Parcele în pace, prietene, l-a întrerupt Seneca. Să 
hotărască ele înseși ce anume au de tors, de depănat și de tăiat. 
Să lăsăm soarta în mâinile providenţei divine, iar noi pământenii 
să ne ocupăm de treburile lumești. 

— Dar, domnule, dumneavoastră sunteţi chiar ilustrul prim 
sfetnic de la curte, preacinstitul Lucius Annaeus Seneca! a 
exclamat paznicul. Am citit toate scrierile dvs. filosofice, toate 
piesele de teatru, ba am chiar și o colecţie din discursurile dvs. 
Cred că, de fapt, nu-mi lipsește niciunul. Roma nu a mai avut 
vreodată un orator atât de convingător și de remarcabil. Vă 
admir! 

Cuvintele acelui om i-au ridicat moralul. Pentru el, au fost ca 
ovaţiile asurzitoare pe care le primea la teatrul lui Pompei, de 
fiecare dată când era reprezentată vreuna dintre piesele lui. 

Cu sufletul tresăltând de bucurie, a luat-o spre dreapta și s-a 
oprit să admire amfiteatrul. Construirea lui fusese o adevărată 
izbândă arhitectonică. Ridicat în întregime din lemn, atingea 
înălțimea unei clădiri de șase etaje. Materialul folosit în 
construcție îi dădea un aspect rustic, aproape bucolic. 

În primii cinci ani ai guvernării lui Nero, în acel fericit cincinal 
în care el și prietenul său Afranius Burrus au controlat destinele 
Romei, au dispărut aproape cu totul luptele de gladiatori. In 
rarele ocazii când împăratul a oferit astfel de spectacole, s-au 
luat întotdeauna toate măsurile necesare pentru ca nimeni să 
nu fie rănit. Chiar și feciorelnicele vestale ar fi putut să se 
avânte în arenă. 

Încetul cu încetul, luptele de gladiatori au reapărut după 
asasinarea Agrippinei. lar de când Tigellinus exercita funcţia de 
prim adulator imperial, se înmulţiseră. Ca să urle de plăcere și 
să uite că de fapt nu este altceva decât un sclav, romanul 
trebuia să-și șteargă faţa de sânge. 

Având în vedere disprețul pe care Nero îl manifestase 
întotdeauna față de tatăl său adoptiv, sărbătorirea aniversării 
adoptării lui de către Claudius era o ironie. Insă aceasta nu 
putea să fie decât o acţiune a lui Tigellinus, care folosea 
momentul ca pretext pentru a abrutiza din nou Roma. 


A ridicat capul și s-a uitat la soare. Trebuie să fi fost începutul 
celei de a șaptea ore. Probabil că în cursul dimineţii avusese loc 
spectacolul cu jivinele, unde cei condamnaţi la moarte erau 
aruncaţi la fiarele sălbatice. Se organizau de asemenea 
spectacole de vânătoare de o mare cruzime. După-amiaza, 
luptau bărbații împotriva bărbaților. Conform obiceiului, 
distracţia de la amiază trebuia să fie fără riscuri. Pe timpul 
pauzei de la prânz, când unii se duceau să mănânce acasă sau 
la micile birturi din jur, se organiza un program variat, cu 
muzică, dansatori și actori, pentru cei care preferau să mănânce 
chiar pe gradene, fiindcă își aduceau mâncarea de acasă sau și- 
o cumpărau de la oricare dintre mulţii vânzători ambulanți, ce-și 
ofereau produsele umblând printre șirurile de spectatori. 

S-a hotărât să intre. Voia să se mai distreze un pic. Credea că 
o să se bucure de caraghioslâcuri nostime și de reprezentații 
comice. Era bine dispus și gata poate chiar și să râdă. 

Gândindu-se încă la discuţia cu portarul cel simpatic, s-a 
îndreptat spre rândurile rezervate clasei senatorilor și a luat loc 
pe primul dintre ele, fără să-și fi aruncat privirea spre arenă, nici 
măcar cu coada ochiului. 

A constatat cu surprindere că, la ora prânzului, gradenele 
erau pline până la refuz, inclusiv cele rezervate senatorilor. In 
spatele lui, începând cu cel de al șaptelea rând, se bulucise o 
mulțime eterogenă: bărbaţi și femei îmbrăcaţi în haine scumpe, 
alături de sclavii aflaţi la picioarele lor și prost îmbrăcați. 
Persoane gătite cu podoabe specifice ordinului ecvestru, alături 
de neguțători, meșteșugari și o mulțime pestriță de fiinţe care 
trăiau probabil pe socoteala vistieriei statului. Se estimase că, la 
un milion de cetăţeni, câți adăpostea Roma - marele parazit al 
imperiului șase sute patruzeci de mii trăiau din distribuirea 
gratuită a grâului. În ceea ce-i privește pe ceilalţi, marea 
majoritate supravieţuia graţie coșulețelor cu merinde pe care le 
primeau de la protectorii lor. lar festivitățile ocupau peste o 
treime din an. 

— Zei ai infernului! a exclamat lângă el un senator indignat. 
Dar ce rost mai au mofturile alea, dacă tot îl va străpunge cu 
sabia? Pe Hercule, hai odată, termină-l pe lașul ăla! Stârvul lui 
nu merită efortul să fie trimis în împărăţia morților. 

De-abia atunci a luat seama la ceea ce se petrecea în arenă. 
O mulţime de nefericiţi condamnaţi la moarte era anihilată prin 


cea mai rapidă metodă, ceea ce-i distra foarte tare pe 
spectatori. Condamnaţii erau obligaţi să lupte în perechi, goi 
pușcă și fără scut, fără niciun fel de protecţie, astfel încât 
fiecare lovitură trasă cu sabia era sigur o tăietură deschisă în 
carnea celui atins. Dacă se întâmpla ca vreunul să fie 
îndemânatic în luptă și își învingea adversarii, îi erau aruncaţi 
alţi inși în arenă, ca prospătură, până ce pierea. Era important 
ca arena să rămână goală, fără nicio urmă de viață umană. 
Dacă se codea careva, paznicii îl obligau să-și vină în fire 
lovindu-l cu biciul. 

Când și când, pentru a încinge spectacolul și ca să se evite 
astfel sângeroasa monotonie, câte un condamnat era crucificat 
sau tras în ţeapă, ca distracţia să fie și mai mare, folosind 
organul genital în cazul femeilor sau lăsându-l pradă atacurilor 
vreunui animal feroce, ţinut într-un post prelungit. Atunci, 
sfârtecarea trupurilor devenea mai interesantă, fiindcă ieșeau la 
vedere și măruntaiele condamnatului. Și tot atunci, medicii, care 
dădeau târcoale ca niște vulturi în jurul celor supuși supliciului, 
profitau de prilej pentru a ausculta organele ce mai palpitau 
încă. 

Publicul urla entuziasmat, pentru că spectacolul de la prânz îl 
transforma în stăpân absolut. Gloata nu mai era obligată să 
aștepte, arzând de nerăbdare, să se termine o repriză 
plicticoasă de scrimă, pentru ca unul dintre combatanți să fie 
rănit sau să cadă mort. Acum, rănile profunde sau loviturile 
mortale se succedau fără contenire. Spectatorii își puteau 
exprima dorințele strigând, fiindcă paznicii se grăbeau să le facă 
pe plac. 

— Luaţi-i sabia idiotului ăluia, să nu se mai poată apăra! 

— Dar doborâţi-l odată pe fricosul ăla! 

— Puneţi ursul pe ăla care fuge! 

Orice ordin care venea dinspre gradene era executat pe loc. 

— Așa, mai da! l-a auzit Seneca spunând pe un senator din 
spatele lui. Aici, condamnațţii își dau duhul cât ai zice pește. Ar 
trebui organizat în fiecare zi un asemenea spectacol. Așa, am 
scăpa de atâta putregai de omenire. 

— Dar cine ești tu, ca să îţi judeci astfel semenii? l-a întrebat 
Seneca furios, întorcându-se spre el. Acești condamnați sunt 
fiinţe umane, ca tine și ca mine. Indiferent de ceea ce vor fi 
comis, delictul trebuie înţeles ca o boală - a sufletului sau a 


societăţii -, iar împotriva unei asemenea boli este nevoie de un 
leac benign, dozat de către un medic care să aibă răbdare cu 
pacientul lui și care să nu-și piardă niciodată speranţa de a-l 
vindeca. 

Ce părere ai avea tu de un doctor care își omoară pacientul 
pentru că nu-i face plăcere să-i vadă durerile? Justiţia nu se 
poate baza pe răzbunare. Numai barbarii proclamă drept deviză 
„ochi pentru ochi și dinte pentru dinte.” Pedeapsa cu moartea 
reprezintă abolirea oricărei justiţii, pentru că scopul ei trebuie să 
fie îndreptarea vinovaţilor, nu pedepsirea lor. 

S-a ridicat atunci de pe locul lui și a părăsit amfiteatrul în 
grabă, urmat de cei doi slujitori. 

— Aţi văzut? le-a zis Seneca. Dimineaţa, făpturile umane sunt 
aruncate sălbăticiunilor, iar la prânz, spectatorilor! 

— Sunteţi foarte palid, domnule, i-a zis unul dintre servitori. 

Seneca a observat că amândoi se uitau la el temători, cu o 
expresie de îngrijorare pe chip. Se simțea, într-adevăr, răvășit. li 
tremurau picioarele. 

Încă de mic copil, simţise repulsie faţă de orice formă de 
schingiuire. La un moment dat, să fi avut vreo unsprezece ani 
pe atunci, hoinărind prin Forul Roman, a trecut prin fața 
Templului Concordiei și s-a trezit deodată lângă Gemoniee, 
„scările gemetelor”, după cum le numise poporul, o scară 
abruptă pe unde erau aruncate trupurile goale ale celor 
executaţi în închisoarea din vecinătate. Și astfel, pe 
neașteptate, a remarcat cadavrul unui bărbat ce fusese supus 
unor chinuri îngrozitoare. A rămas expus acolo timp de zile 
întregi, ca avertisment pentru viitorii delincvenţi și pentru 
distracţia plebei. 

Era pentru prima oară în viaţa lui când vedea un mort sau, 
mai bine zis, un trup omenesc sfârtecat de torturi. Faţa era o 
masă de carne sângerândă, avea răni adânci pe tot trupul și o 
tăietură profundă la burtă, pe unde îi ieșeau intestinele. Acest 
lucru l-a tulburat cel mai mult. 

A rupt-o la fugă spre casă, lovindu-se de trecătorii de pe 
străduțele din Suburra, a escaladat ca un nebun coasta ce duce 
spre Esquilinus, a traversat în goană porticul Liviei și poarta de 
la vechiul zid ridicat de Servius și a intrat în casă gâfâind, unde 
a căutat-o pe mamă-sa, a luat-o în braţe și a izbucnit în plâns în 
poalele ei. 


Mama îl alina mângâindu-l, când în încăpere a intrat tată-su, 
îmbrăcat în costumul de cavaler: mantie albă, cu franjuri. Venea 
tocmai de la Forul Roman, unde se dusese să consulte un 
avocat la bazilica lulia; din porticul acestei clădiri, își văzuse fiul 
fugind, de parcă ar fi fost urmărit chiar de Medusa’. Îngrijorat, își 
lăsase interlocutorul cu vorba neterminată și o luase pe drumul 
spre casă. 

Când a aflat din ce pricină plânge copilul, a tunat și a fulgerat: 

— Pe bună dreptate ești bătaia de joc a colegilor tăi, 
tâmpitule! a urlat el. Oare tu nu ești în stare să te uiţi cu 
indiferență la ceea ce asistă până și neprihănitele Vestale? O să 
te învăţ eu să te porți ca un adevărat bărbat. 

După aceea a ieșit din odaie, dar nu înainte de a fi apucato 
vază de alabastru, pe care a trântit-o de podea. 

Câteva săptămâni mai târziu, tată-su și-a dus ameninţarea la 
bun sfârșit. N-o să uite vreodată acea zi. Era ziua a doua a 
nonelor lui septembrie, la revărsatul zorilor, când tată-su l-a dus 
la amfiteatrul Taurus, pe Câmpul lui Marte, ca să asiste la 
jocurile gladiatorilor pe care împăratul Augustus le oferea 
poporului, cu prilejul inaugurării Jocurilor Romane. 

Graţie unui bacșiș substanţial, dat unuia dintre plasatori, tată- 
su obținuse două locuri în primele rânduri ale gradenelor. 

— Așa, de aproape, chiar că o să te bucuri de spectacol, i-a 
spus tatăl. 

De-a lungul întregii dimineţi, a trebuit să asiste la o lungă 
serie de execuţii și de torturi ingenioase. Prima a fost cea a unei 
tinere femei condamnate să joace rolul lui Pasiphae, când s-a 
îndrăgostit nebunește de un taur. Au băgat femeia într-un 
schelet de cupru îmbrăcat cu o piele de vacă, astfel încât 
vaginul ei, lipit printr-un tub mare de vulva vacii artificiale, să 
poată servi drept orificiu pentru intrarea falusului unui taur în 
călduri. 

Nu a putut înţelege bucuria și entuziasmul spectatorilor, când 
chipul femeii s-a  schimonosit, devenind o mască 
înspăimântătoare, și a scos un urlet de groază, după care a 
leșinat. 

— Asta chiar că a petrecut de minune astăzi, a spus bărbatul 
care stătea în dreapta lui. Hei, băiete, ai văzut ce s-a mai 
bucurat?! 


3 Una dintre gorgone, cele trei fiice monstruoase ale lui Phorcys și Ceto (n. 7r.) 


Cu următoarea moarte, s-a recreat legenda lui Scaevola, 
adică Stângaciul, una dintre primele pe care orice copil le învaţă 
la școală. Povestea era veche de peste 500 de ani, din zilele 
când regele etrusc Lars Porsena asediase orașul Roma. Câţiva 
tineri, printre care și un anume Mucius, au jurat să-și dea viața 
pentru patrie și să-l omoare pe monarhul vrăjmaș într-un atac 
sinucigaș. Mucius a dat greș în încercarea lui și a fost prins. Cum 
a refuzat să-și trădeze tovarășii, regele l-a ameninţat că-l va 
supune chinurilor focului. In acele clipe, Mucius se afla lângă un 
altar în care ardea un foc sacru. Fără să mai stea pe gânduri, el 
și-a întins brațul drept și l-a ţinut deasupra flăcărilor până l-a 
văzut complet ars. Chipul lui Mucius nu a fost tulburat nici 
măcar de o strâmbătură de durere. Impresionat de curajul lui, 
regele i-a dăruit libertatea. Atunci a primit porecla de Scaevola, 
„Stângaciul.” 

Tatăl i-a explicat că un om condamnat la moarte, chiar și în 
cazul în care ar fi ucis o sută de persoane, putea să fie grațiat și 
astfel își recăpăta libertatea, dacă se oferea să întruchipeze 
rolul eroului. 

— Uite, i-a zis el, avem noroc! Se va întâmpla chiar în fața 
noastră. 

Când condamnatul și-a pus mâna deasupra focului, pe el l-a 
apucat ameteala și a leșinat. Însă tatăl l-a făcut să-și vină în fire 
și l-a obligat să se uite la tot spectacolul matinal, cu măceluri 
îngrozitoare, având drept protagoniști oameni și fiare sălbatice. 
lar după o pauză, făcută la amiază, când s-au dus să ia o 
gustare într-un han din împrejurimi, a trebuit să asiste și la 
luptele gladiatorilor. Și-a pierdut cunoștința în mai multe 
rânduri, de-a lungul acelei zile. De atunci, orice fapt care ar fi 
avut legătură cu torturile îi provoca o spaimă bolnăvicioasă. Și 
mai ales o teamă iraţională faţă de moarte. Era de ajuns un 
simplu gând că ar putea să moară, ca să se afunde într-o stare 
de panică. Incă de atunci, moartea devenise pentru el o obsesie. 
Chiar și la vârsta lui de acum se frământa la gândul că este un 
laș. 

In acea noapte, ca în multe alte rânduri mai apoi, ghemuit sub 
pleduri, a plâns cu lacrimi amare și a rugat-o pe venerata lui 
zeiță, Minerva, să-l ducă în braţe înapoi la Corduba. 

Imaginea orașului său natal îi rămăsese întipărită cu o 
asemenea claritate, încât uneori simţea că-l doare. Stând în 


picioare într-o bărcuţă, pe un drum de halaj, văzuse pentru 
ultima oară Colonia Patricia, străvechea Corduba turdetană. 
Frumosul pod de acces în oraș, silueta clădirilor din For, cu niște 
temple extraordinare, teatrul și străduţele din jur, pe unde avea 
obiceiul să hoinărească și să se destindă uitându-se la mulțimea 
de mici prăvălii care ofereau cele mai variate obiecte ce se pot 
imagina, de la marionete din îndepărtata Alexandrie la flautele 
din trestie din pădurile Lidiei. Sub privirea lui, toate s-au 
micșorat până au dispărut complet, la un cot al râului. Insă toate 
acestea rămăseseră vii în memoria lui, ca și cum o zeitate 
olimpiană i le-ar fi imprimat pe creier cu un fier încins. 

La Corduba trăise singurii ani fericiţi din copilărie. Ca o ironie 
a sorții, pentru acei ani trebuia să fie recunoscător constituţiei 
lui bolnăvicioase, care l-a făcut să sufere peste poate de-a 
lungul întregii vieţii. Când, din cauza afacerilor negustorești, 
toată familia s-a mutat la Roma, medicul curant le-a spus 
insistent că micuțul Lucius nu va rezista la o asemenea 
călătorie. Era mult prea slăbit. Tată-su a consultat și alți medici 
și toţi i-au spus același lucru. 

Au plecat părinţii, au plecat și cei doi fraţi, atât cel mare, cât 
și cel mic, a plecat și întregul alai de liberți și de sclavi, însă el a 
rămas în grija uneia dintre surorile mamă-sii, acasă la bunicul 
matern. Acolo avea să trăiască până la vârsta de nouă ani. Tot 
acolo a rătăcit prin munţi și s-a scăldat în apele pâraielor în 
verile petrecute la ferma bunicului. Atunci și-a cunoscut orașul, 
unde a urmat și primii doi ani de școală primară. N-a avut parte 
decât de afecţiune și de înțelegere. A fost extrem de fericit. 

Odată ajuns la Roma, întreaga lui lume s-a prăbușit. S-a 
bucurat de călătorie, mai întâi până la Ilipa Magna, unde a fost 
urcat pe un pod plutitor ce l-a dus în josul râului până la 
Hispalis, oraș unde s-au îmbarcat pe o corabie comercială care a 
traversat marea până în portul Ostia. La Ostia îl așteptau 
părinţii, pe care practic îi vedea pentru prima oară. 

Mai curând din ceea ce i se spusese decât din ceea ce simţea, 
s-a convins că acesta trebuia să fie momentul cel mai fericit din 
viața lui, deoarece își revedea părinții. 

Au mers pe Tibru în sus, iar el era extraordinar de 
entuziasmat. A ajuns la Roma într-o stare de delir febril. Totul i 
se părea mare și deosebit de frumos. Viitorul îi zâmbea. In acel 
oraș încăpeau mai multe orașe ca al său. Intrase într-un paradis. 


Cel puţin așa i s-a părut atunci. Până ce tată-su, începând chiar 
de a doua zi, l-a trimis la școală. 

Primul lucru pe care l-au făcut noii săi colegi a fost să râdă de 
el. Parcă întreaga lui înfățișare striga cum că vine din provincie. 
Accentul lui era ciudat. Vorbea rar, mult prea melodios, fără 
sobrietatea orgolioasă a intonaţiei romane. Folosea arhaisme și 
uneori lungea vocalele când nu era cazul. Când a fost întrebat în 
ce cartier locuiește, a pronunţat cuvântul „locuinţă”, alungindu-l 
pe „o”, iar în loc să spună „stau în Esquilinus”, a zis „sunt nebun 
în Esquilinus”, așa că, pe loc, copiii l-au poreclit „nebunul din 
Esquilinus.” 

Luându-l peste picior și făcând bășcălie de el, copiii s-au 
lansat și în tot felul de supoziţii, ca să vadă care dintre ei 
ghicește primul în ce sat de doi bani văzuse lumina zilei. 

— Sunt din Colonia Patricia, a spus el, umflându-se în pene. 
Sunt un patrician! 

Copiii au izbucnit în hohote de râs. 

— Măi să fie! Dar acest coate-goale chiar se crede un 
patrician! a exclamat o namilă de băiat, apucându-l de pieptul 
cămășii. Aici, la Roma, nimeni nu poate minţi când este vorba 
despre asemenea lucruri. Știm foarte bine că tată-tu nu este 
altceva decât un domn din provincie, care se ocupă cu vânzarea 
uleiului și a vinului, ca orice marchidan. lar aici, în școala asta, 
suntem cu toţii fii de nobili patricieni. Aici, fiecare dintre noi, unii 
mai mult, alţii mai puţin, are printre străbunii săi câte 
doisprezece consuli și generali biruitori în lupte. Niciunul dintre 
noi nu este un rahat cu ochi ca tine. Acum te-ai lămurit, 
provincial mucos ce ești? lar dacă ești cam greu de cap, stai 
liniștit, că te ajut cu să pricepi! 

Și, luându-l pe nepregătite, matahala i-a tras o bătaie soră cu 
moartea. Mai mult decât loviturile l-au durut râsetele și 
zeflemeaua colegilor, de fiecare dată când se rostogolea pe jos, 
în noroiul din curtea școlii. 

Acasă, tată-su l-a surprins plângând cu capul în poala mamă- 
sii. 

— Viața e dură, i-a zis tatăl. Trebuie să înveţi să înfrunţi 
greutățile. la exemplu de la mine. Când eram de vârsta ta, 
nimeni nu-și bătea joc de mine la școală. lar mai târziu, mi-am 
câștigat respectul și admiraţia tuturor colegilor mei când au 
văzut că sunt în stare să spun pe dinafară, păstrând ordinea, 


două mii de cuvinte pe care tocmai le auzisem rostite. Puteam 
să recit două sute de versuri pe care le ascultam pentru prima 
oară, în ordine inversă, de la ultimul la primul. 

Seara, cuibărindu-se sub pătură, și-a spus că, chiar dacă ar 
putea să repete nu două mii, ci douăzeci de mii de cuvinte și 
două mii de versuri, nu ar fi în stare să evite pumnii umflatului. 

Nu a scăpat de chinurile de la școală. Colegii au continuat să- 
și bată joc de el din cauza accentului și a arhaismelor 
numeroase pe care le folosea. Râdeau și de piciorușele lui 
scheletice și de constituţia lui bolnăvicioasă, care lor li se părea 
că este caracteristică femeilor și homosexualilor. Tot pe atunci a 
început să aibă probleme cu ochii, iar porecla lui s-a schimbat în 
„Nebunul Patrician Chior din Esquilinus.” 

Acasă, căuta mereu mângâiere și alinare din partea mamei, 
însă temându-se de fiecare dată de apariţiile neașteptate ale 
tatălui, de crizele lui de mânie și de pomelnicul de sfaturi și de 
exemple luate din propria lui viaţă. 

Cu timpul, a deprins modul romanilor de a vorbi, iar glasul i-a 
devenit mai puternic. Insă afecțiunea lui pulmonară îl împiedica 
să cânte. Colegii spuneau că el cântă ca o coţofană urmărită de 
un șoim. La un moment dat, când corul repeta un cântec 
pastoral, dintr-o pornire de copil năzdrăvan și poate și pentru a- 
și ascunde cu obrăznicie lipsa de talent muzical, a scos înadins o 
notă stridentă. 

Profesorul de canto, un bătrânel grec morocănos, s-a 
îndreptat spre el și i-a tras o palmă cu putere. Când a ajuns 
acasă, încă îl mai ustura obrazul. Se simțea atât de umilit, încât 
s-a înarmat cu curaj și și-a înfruntat tatăl. 

— Vreau să mă muţi la altă școală, i-a spus el. M-am săturat 
de urmașii consulilor și ai generalilor. Sunt singurul al cărui tată 
face parte din ordinul ecvestru. Mă jignesc, mă bat, nu mai 
suport! Vreau să merg la școala lui Portius. 

— Ba ai să rabzi! i-a răspuns tatăl, urlând. Faptul că poţi să 
mergi la școala aia este un privilegiu. Nici nu mă gândesc să te 
trimit la prietenul nostru Portius. Acolo sunt prea mulţi copii din 
Hispania și din Galia. Vreau să devii un adevărat roman. 
Prietenul nostru drag Portius este o persoană minunată, un om 
cu o vastă cultură, dar nu a reușit să se debaraseze de defectele 
specifice nouă, cei din Hispania. Nu izbutește să uite trainicul și 
totodată mitocănescul nostru obicei de a trăi după împrejurări. 


Noi, cei din Hispania, avem o înclinaţie spre improvizație, bazată 
pe agerime. Ne place să trăim la voia întâmplării. Tocmai de 
aceea noi nu am ridicat un imperiu și am ajuns să fim dominați. 
Tu nu vei fi educat într-o lume cu asemenea cusururi. Și nu te 
mai plânge. Ai privilegiul de a trăi în cel mai mare și cel mai 
frumos oraș din lume. 

— Da, dar nu într-al meu! a strigat el. 

După perechea de palme încasate în acea zi, cu toate că tată- 
su nu-l mai bătuse niciodată, a trebuit să urmeze cele trei cicluri 
de învățământ în aceeași școală. 

Brusc, a început să capete ticuri nervoase ce se manifestau 
dincolo de voinţa lui. Își răsucea gâtul, până ce se auzeau 
vertebrele trosnind surd sau aspira - zgomotos - aerul pe nas, 
deranjându-i pe toţi cei din jurul său. La intervale regulate, fără 
să se poată stăpâni, își pleca privirea ca să inspecteze sertarul 
de la bancă și să se asigure că se află la locul ei călimara ce îi 
aparținuse tatălui său. Și astfel, la bătaia de joc la care îl 
supuneau colegii, se adăuga acum și umilinţa de a se vedea 
incapabil să-și controleze propriile sale gesturi. 

Singurele momente fericite erau cele pe care le putea 
consacra cititului. Avea la dispoziţie o bibliotecă fabuloasă, pe 
care o adunase tată-su de-a lungul vieţii și pe care mamă-sa o 
îmbogăţise. Cu excepția unor opere din lectura obligatorie de la 
școală, devora tot ce-i cădea în mână. Il pasionau geografia și 
științele naturii, îl entuziasmau matematica, mecanica și 
astronomia. Îi adora pe Homer și pe tragicii greci. Se desfăta la 
fel de mult citind cine știe ce biografie interesantă sau un tratat 
de mineralogic. Îl fascina poezia și se delecta cu povestirile 
mileziene. 

Chiar și la această vârstă își mai aducea încă aminte, cu o 
deosebită încântare, de o perioadă din viaţa lui, care a durat 
poate vreo trei luni, în care s-a dedicat cu totul cititului. A 
profitat de una dintre călătoriile pe care, când și când, le făcea 
tatăl în Betica, cu scopul de a-și inspecta proprietăţile. Erau 
intervale când se putea bucura în voie de tandreţea mamei, 
pentru care el era fiul preferat, probabil din cauza constituţiei lui 
bolnăvicioase și poate și din pricină că știa să o acapareze cu 
necazurile lui. 

Avea vreo doisprezece ani și stătea acasă, neputând să se 
ducă la școală din cauza unei răceli zdravene, făcută la primele 


rigori ale iernii. Atunci i-au crescut niște protuberante 
supărătoare pe fosele nazale. Uneori trăgea de ele cu unghiile, 
până le smulgea și-i curgea sânge, dar excrescențele se 
refăceau la loc. 

Pe atunci, era la modă la Roma cancerul, deoarece această 
boală secerase viaţa, în scurt timp, a câtorva patricieni iluștri. 
Medicii îi preveniseră în legătură cu coșurile care ieșeau pe piele 
și creșteau până se transformau în tumori ce provocau moartea. 

A crezut atunci că are cancer și că urma să moară. La început 
se îngrozise, a vrut să se ducă la mamă-sa să-i spună, dar după 
aceea, citind câteva paragrafe din cărţile de istorie ale lui Titus 
Livius, în care se relatau faptele de vitejie ale eroilor romani, s-a 
hotărât să înfrunte moartea ca un războinic curajos. Era 
perioada în care tată-su nu-l supusese încă la cura de groază cu 
spectacolele gladiatorilor și nu fusese cuprins încă de spaima în 
faţa morţii, care l-a făcut să sufere foarte tare. 

A luat hotărârea să se închidă în camera lui, unde s-a întins 
pe un divan moale, între perne umplute cu petale de trandafiri. 
A început să-și aștepte moartea acolo, citind un roman de 
aventuri după altul. 

O aștepta deja de trei săptămâni, fără ca aceasta să aibă de 
gând să i se înfăţișeze, când i-a venit ideea să-și ungă nările 
dureroase cu o pomadă ce se aplica de obicei pe piept, ca să 
ușureze respiraţia. Era un unguent ce provenea de la 
laboratoarele farmaceutice din Alexandria, preparat din mentol, 
camfor, esenţă de eucalipt și untură de gâscă. 

Spre marea lui mirare, polipii au dispărut. Descoperise astfel 
remediul universal contra cancerului. S-a gândit să o 
zbughească pe stradă și să-și strige descoperirea în toate cele 
patru zări, dar după aceea și-a spus că n-o să fie crezut. Trebuia 
să ţină secretă invenţia sa. 

— Ce păcat! și-a zis el. Sunt un mare geniu și nimeni nu are 
habar de acest lucru. 


Aducându-și aminte de acele momente, Seneca a izbucnit în 
râs în mijlocul străzii. Brusc, i-a revenit buna dispoziție. 

Și-a continuat plimbarea pe Via Recta până a ajuns la podul 
lui Nero, de unde a luat-o pe drumul care înconjoară vechiul zid 
aurelian. A hoinărit pe malul stâng al Tibrului, oprindu-se când și 


când să admire ambarcaţiunile ce soseau pline de mărfuri 
provenind din toată lumea. 

Fără să ia seama în ce direcție merge, a pătruns pe strada 
Costa Argentaria și s-a trezit pe neașteptate în centrul Forului 
Roman. Într-un colţ, sub scara monumentală a bazilicii lulia și la 
poalele arcului lui Tiberius, a remarcat un foc mare și lume 
îmbulzindu-se în jurul lui. Ca niște maimute, unii se agățaseră 
de cornișele templului lui Saturn și de marginile tribunei 
oratorilor, din dorinţa de a vedea cât mai bine spectacolul. În 
delirul lor ascensional, nu respectaseră nici smochinul centenar, 
nici columna lui Augustus. 

Împărțind lovituri cu cotul în dreapta și în stânga, în timp ce 
strigau numele stăpânului lor, cei doi slujitori i-au deschis drum 
prin mulțime. Atunci s-a pomenit în fața a ceva neobișnuit. A 
simţit cum îi străbate trupul același val de repulsie care îl 
năpădise și la amiază, în amfiteatru. L-a chinuit aceeași greață 
și s-a văzut catapultat în timp, de parcă ar fi retrăit cele mai 
cumplite momente îndurate pe vremea împăraţilor Tiberius și 
Claudius. 

În mijlocul unei circumferinţe enorme, formată de pretorieni 
înarmaţi până-n dinţi și protejată de un cerc din pietre, ardea un 
foc. Lângă foc, ţanţoș, se afla călăul de la Tullianus, adică însuși 
gâdele închisorii de stat. lar lângă el, pe jos, era o stivă de suluri 
de papirus, așezate cu grijă. lar de cealaltă parte a focului, în 
faţa călăului, se afla Consucianus Capito, ginerele lui Tigellinus, 
îmbrăcat de gală și etalându-și noile embleme de pretor. 

Continua să creadă că i se pare, că tot ceea ce vede nu este 
altceva decât un coșmar, când Consucianus Capito și-a ridicat 
mâna dreaptă și a spus, cu glas tare și pe un ton patetic: 

— Prin acest act solemn, aruncăm pe foc Testamentele lui 
Fabricius Veiento. Ca să se șteargă din memoria oamenilor 
amintirea acestui trădător blestemat. 

La un semn făcut de înfumuratul demnitar de modă nouă, 
călăul a aruncat pe foc circa douăsprezece cărţi. Papirusurile au 
început să ardă, cu flăcări în tonuri albăstrui, de o rară 
frumuseţe. 

Încă nu arseseră primele cărţi, când Consucianus Capito a 
ridicat iarăși braţul și și-a repetat textul vrăjitoresc, schimbând 
doar numele: 


— Prin acest act solemn, aruncăm pe foc poeziile pretorului 
Antistius. Ca să se șteargă din memoria oamenilor amintirea 
acestui trădător blestemat. 

Seneca privea cum dispar cărțile cuprinse de flăcări, în uralele 
și strigătele de bucurie ale mulţimii. 

Din câte îi povestise tatăl său, pentru prima oară, de la 
întemeierea Romei, când au fost arse cărți în public, s-a 
întâmplat în epoca lui Augustus, după înmormântarea 
Republicii. Atunci, Augustus ordonase să fie aruncate în flăcări 
cărțile de istorie ale oratorului Titus Labienus, după ce l-a 
condamnat la moarte. Delictul lui consta în refuzul de a schimba 
unele paragrafe din Historia romana, lucrare în care proslăvea 
vremurile republicane. Își aducea aminte că tată-su vorbea 
mereu despre el cu respect și cu o deosebită afecțiune. 

La cel de al doilea moment de ardere a cărţilor, din întreaga 
istorie romană, Seneca a avut tristul privilegiu de a asista 
personal. S-a întâmplat pe vremea lui Tiberius, când el nu 
împlinise încă douăzeci și șase de ani. Aceasta s-a întâmplat cu 
puţin înainte de a pleca în Egipt, când începea consulatul lui 
Cornelius Cosus și Asinius Agrippa. N-o să poată uita vreodată 
profunda impresie pe care i-a produs-o vederea operelor 
veneratului său Cremutius Cordus, arzând într-un rug aprins 
chiar în For. 

Totul fusese urmarea unei acuzaţii insolite, făcută în Senat, pe 
care a aprobat-o tacit însuși împăratul, limitându-se să-și 
încrunte sprâncenele. A fost acuzat că i-a vorbit de bine în 
Analele lui pe asasinii lui Cezar. Il proslăvea pe Brutus și îl 
considera pe Cassius drept „ultimul dintre romani.” 

Ca formă de protest împotriva acestei acuzații, prin care era 
înmormântată pentru totdeauna libertatea de expresie, istoricul 
și-a pus capăt zilelor prin înfometare, ceea ce a însemnat de 
fapt anticiparea unei posibile condamnări la moarte. 

În acele zile, medicii îl sfătuiseră să se ducă în Egipt să-și 
îngrijească afecțiunea pulmonară. In graba plecării, abia a mai 
avut timp să o consoleze pe fiica lui Cremutius Cordus, chiar 
înainte de a se îmbarca pentru Alexandria. 

lar acum, pentru a treia oară. Dar știa bine de ce. 
Consucianus Capito, un personaj sinistru, care tocmai primise 
însemnele senatoriale pentru singurul merit că se căsătorise cu 
fiica lui Tigellinus, îl acuzase pe pretorul Antistius că a scris 


poeme defăimătoare la adresa principelui și că le-a citit la un 
banchet. 

La acea sesiune a Senatului - el nu a participat - a fost 
reactualizată teribila lege a delictului de lezmajestate, ce nu se 
mai aplica de pe vremea lui Claudius. Pentru Antistius a fost 
cerută pedeapsa cu moartea. 

Când i s-a povestit, a făcut o criză de astm. Nu ar fi putut să 
se gândească vreodată că se va recurge din nou la astfel de 
atrocități juridice pe vremea domniei lui Nero. 

lar la câteva zile după aceea, un alt senator de tip nou, 
prieten cu Capito și protejat de Tigellinus, l-a acuzat pe Fabricius 
Veiento, o persoana de sorginte modestă, că i-ar fi ridiculizat pe 
senatori și pe sacerdoți în niște scrieri intitulate Testamente. 
Judecarea lui a fost prezidată chiar de Nero. 

Nimeni nu a fost executat, pedeapsa a fost exilul, însă el 
asista acum la primul rug din domnia lui Nero. Când va asista și 
la primele execuţii de senatori? Nu trecuseră nici măcar treizeci 
de zile de la moartea lui Burrus, când noul prefect pretorial își 
pusese deja amprenta pe noua Romă. 

Dacă ar fi asistat la dezbaterile din Senat, el ar fi putut să 
evite asemenea lucruri. Insă în acele zile fusese bolnav. Totul a 
început cu o febră ușoară, care a crescut brusc a doua zi 
dimineaţa și a tot crescut de-a lungul zilei. Mai întâi, a simţit 
dureri puternice la un picior și junghiuri în articulaţii. A crezut 
că-și scrântise glezna sau c-o fi făcut febră musculară după 
lunga plimbare din ziua anterioară. Însă pe măsură ce treceau 
orele, durerea devenea tot mai intensă, concentrându-se la 
degetul mare al piciorului. II mai dureau de asemenea, dar nu la 
fel de tare, talpa piciorului, călcâiul și glezna. Peste noapte, din 
cauza durerii, nu a putut să închidă ochii. Durerile pe care le 
simţise în timpul zilei se convertiseră în senzaţii de sfâșiere 
violentă, de parcă i s-ar fi smuls tendoanele din trup. În zori, a 
putut să adoarmă un pic, pentru că durerile au mai slăbit în 
intensitate, și a reușit să treacă peste zi fără prea mari chinuri, 
însă odată cu lăsarea serii, atacurile s-au repetat și au continuat 
și în cea de a treia zi. În cea de a patra zi au dispărut din piciorul 
drept și s-au mutat în cel stâng. Această alternanță a durat circa 
douăsprezece zile. 

Dacă nu ar fi suferit aceste atacuri, ar fi putut evita ticăloșia 
la care era acum de faţă. Totul s-a întâmplat din vina lui 


Tigellinus. Acest geambaș și ușuratica de Poppeea încercau să-l 
corupă pe Nero și să-l împingă spre tiranie. Dar n-aveau să-și 
atingă scopul. El știa că Nero este bun la suflet și incoruptibil. 

„Dacă aș fi fost prezent, își spuse Seneca, aș fi putut 
interveni. Nu s-ar mai fi întâmplat așa ceva... Dar aș fi putut 
oare s-o fac? Nu m-oi fi minţind? Am fost prezent anul trecut 
când s-a deliberat în Senat în legătură cu asasinarea 
conaţionalului meu Pedanius Secundus de către un sclav. Ştirea 
despre moartea prefectului urban a scandalizat orașul. În acea 
zi a fost scoasă o ediţie specială a ziarului oficial, fiindcă Acta 
Diaria fusese deja lipită pe pereţii din Roma când a fost 
descoperit cadavrul. După o lege veche și barbară, se cuvenea 
să fie executați toţi sclavii ce se aflau în aceeași casă în care a 
avut loc omorul, fiindcă erau suspecți cu toţii de complicitate 
activă sau pasivă, absolut toţi, de la copilașul alăptat până la 
bătrânii care zăceau fără vlagă în paturile lor. Absolut toţi! În 
acel caz, a fost vorba de patru sute de persoane. Dorind să fie 
evitat măcelul, poporul a ieșit în stradă. Mai mulţi senatori am 
optat pentru clemenţă, însă majoritatea s-a cramponat de 
tradiţie. Nici principele nu s-a putut opune. A trebuit să scoată 
trupele în stradă pentru a stăvili mulțimile înfuriate, ce au fost 
astfel silite să privească neputincioase defilarea celor patru sute 
de condamnaţi până la locul de suferinţă. Eu am fost prezent la 
dezbateri. Am putut să împiedic acest lucru?” 

S-a îndepărtat cu capul plecat și adâncit în gânduri, a 
traversat Forul și a luat-o pe Argiletum, strada principală din 
cartierul Suburra, fără să-și dea seama că trece pe lângă Curie, 
clădirea în care participase la marea majoritate a ședinţelor 
Senatului. S-a mai înviorat oarecum când a văzut primele 
librării, ba chiar i s-a luminat chipul descoperind un exemplar 
din Medeea lui: cum de fusese în stare să scrie un lucru atât de 
minunat într-un loc așa de îngrozitor? A scris-o în momentele 
cele mai cumplite de singurătate, la extremitatea septentrională 
a insulei Corsica, într-o colibă amărâtă și la pâlpâirea unei 
luminiţe jalnice. A scris-o într-un acces de euforie creatoare. lar 
când a terminat-o, conștient de faptul că a creat o operă 
nemuritoare, s-a urcat pe vârful unei stânci de pe ţărmul abrupt 
și a citit-o cu glas tare, declamând cu pasiune fiecare vers. 


lar drept fundal, la o mie șapte sute de picioare în jos, marea 
agitată, lovind necontenit în ţărmul stâncos, l-a aplaudat cu 
entuziasm. 

In acele clipe a avut senzaţia unei ciudate legături spirituale, 
aproape carnale, cu natura. Convertite în spectatori, valurile l-au 
ovaţionat. Niciodată vreun alt poet nu se mai bucurase de un 
public la fel de entuziasmat și de recunoscător. Ovaţiile din ziua 
aceea nu au fost depășite, peste ani, de cele pe care le-a primit 
în teatrele din Roma. 

Medeea lui avea să dăinuiască. Dar aveau să dăinuiască și 
băile, de care se simţise deosebit de mândru dimineață? Timpul 
și capriciile omenești aveau să le distrugă. Însă nici timpul, nici 
capriciile umane nu vor putea să șteargă amintirea celor patru 
sute de fiinţe umane executate. După cum nu vor șterge nici 
amintirea flăcărilor hrănite cu cărți. 

— Ai putea să te simţi mândru de asta! și-a zis el, cu glas 
tare. 

Și-a continuat drumul pe strada Argiletum, printre două șiruri 
de clădiri monotone, cu faţade de piatră și de cărămidă, cu 
impresia, ca de fiecare dată când trecea pe acolo, că pătrunsese 
într-un tunel al timpului, pentru că înălţimea caselor, care 
ajungea până la șapte etaje, împiedica pătrunderea razelor 
soarelui. 

La capătul străzii, unde aceasta se bifurca, a lăsat în stânga 
strada din cartierul Patricius și a luat-o la dreapta, pe Costa 
Suburrana, o stradă îngustă și în pantă. 

De teamă să nu alunece pe pavajul neregulat, plin de noroi, a 
trebuit să se sprijine pe unul dintre servitori. A făcut un popas 
când a ajuns la porticul Liviei și a intrat în curtea interioară, 
unde s-a așezat pe o bancă și s-a uitat la templul Concordiei. 

Se spunea că templul fusese ridicat chiar pe locul unde mai 
înainte se afla piscina în care Vedius Polio, un om lipsit de suflet, 
își arunca sclavii ca hrană pentru pești. A devenit celebră o frază 
a acestui sadic parvenit: 

— Nu poruncesc să fie aruncaţi sclavii ca hrană pentru 
murene fiindcă acești pești nu ar avea ceva mai bun să 
mănânce, ci pentru că nu cunosc un mod mai eficient de a 
sfărâma la fel de bine o persoană. 

La moartea lui Polio, palatul lui a trecut în proprietatea 
împăratului Augustus, care a poruncit să fie dărâmat, iar locul să 


fie netezit, ca să nu mai rămână nicio urmă din amintirea 
acestui potentat detestat. A poruncit de asemenea ca pe acel 
loc să se înalțe un portic, căruia i-a dat numele soţiei lui. La 
intrare, o inscripţie amintea de acest fapt: 


RESTITUIT POPORULUI, PE PROPRIII LUI BANI 


Dar toate acestea s-au petrecut cu vreo șase ani înainte de 
venirea lui pe lume. 

A părăsit porticul zâmbind, fiindcă l-au amuzat dintotdeauna 
detaliile care  dezvăluiau  genialitatea  perversă ce îl 
caracterizase pe bătrânul despot, în tot ce se referea la 
propaganda imperială. 

A continuat să urce pe întortocheata coastă până a ajuns la 
Poarta Esquilina, unde a răsuflat ușurat. De acolo începea, în 
sfârșit, o zonă fără urcușuri și coborâșuri. În fața lui se întindeau 
grădinile lui Mecena. Tot acolo se înălța turnul de unde se putea 
vedea întregul oraș și chiar mai departe, până la munţii Sabini și 
Albani. Acolo era și casa lui, într-o ambianţă de idilă bucolică. 

Nu aceasta ar fi fost priveliștea, dacă s-ar fi uitat într-acolo 
înainte ca Mecena să poruncească să fie asanat locul. Într-acolo, 
după vechile ziduri ale orașului, se întindea cimitirul sclavilor și 
al cerșetorilor: un șir de gropi comune sub cerul liber, unde se 
aruncau cadavrele dezbrăcate. Duhoarea trebuie să fi fost de 
nesuportat. 

S-a uitat apoi la turn (de câte ori nu se cățărase, în copilărie, 
până sus, ca să poată vedea orașul la picioarele lui și să cugete 
la adversităţile vieţii de copil!), și-a plimbat privirea pe deasupra 
parcului vesel și a încercat să și-l imagineze ca o groapă 
enormă, plină de cadavre în putrefacție. Efortul a fost atât de 
intens, încât a avut sentimentul că percepe un miros de carne în 
descompunere. 

Acolo, trupurile ființelor omenești erau aruncate de parcă ar fi 
fost gunoaie. Erau lăsate să putrezească sub cerul liber. 
Miasmele pe care le emanau atrăgeau lupi și păsări ce se 
hrănesc cu leșuri, care lăsau peste tot dâre de oase. 

Potrivit dreptului privat, sclavul nu era altceva decât un 
instrument, un obiect prevăzut cu picioare, ca și oamenii, și, 
prin urmare, cu o uluitoare capacitate de locomoţie proprie. 
După moarte, se convertea într-un lucru nefolositor, de care te 


debarasai fără a sta cine știe ce pe gânduri. Sclavul mort era o 
unealtă care nici măcar nu mai putea fi reparată. 

Cum ar putea să-i facă pe semenii săi să înțeleagă faptul că și 
sclavul este o ființă umană, ca oricare altă ființă umană? Ori de 
câte ori afirma acest lucru, era luat în derâdere. Nu înțelegeau 
că atât sclavii, cât și stăpânii lor erau la fel de sclavi ai poftelor 
lor, ai patimilor. 

Dacă ar trece în revistă anii dedicați vieţii publice și dacă ar fi 
cu adevărat sincer cu sine însuși, ar trebui să recunoască faptul 
că singurul lucru pe care îl izbutise în tot acest timp a fost 
promulgarea a două legi care îndreptau condiţiile de viaţă ale 
sclavilor. Printr-una dintre ele, se interzicea vânzarea sclavilor 
pentru a fi aruncaţi la fiarele sălbatice în arena circului, ceea ce, 
până atunci, fusese una dintre metodele aplicate de către 
anumiţi stăpâni pentru a se debarasa de sclavii netrebuincioși și 
pentru a mai scoate oarece profit. Graţie celeilalte legi, sclavul 
dobândea, pentru prima oară, dreptul de a-și denunța stăpânul 
în faţa pretorului urban dacă este supus la rele tratamente. Era 
singurul lucru de care se putea simţi mândru. 

Dar se va încumeta oare vreun sclav să-și denunțe stăpânul?! 

A ajuns la reședința lui, o minune de casă, demnă de cineva 
de neam mare, amplasată într-un splendid parc brăzdat de 
grădini, a intrat în vestibul și a traversat atriumul. 

Prin impluviul din acoperiș a zărit stelele, care se reflectau în 
bazinul din mijlocul încăperii și care servea pentru a aduna apa 
de ploaie. Ceea ce cândva fusese un element arhitectonic prin 
excelenţă funcţional, devenise un simplu obiect decorativ, de 
când casele dispuneau de apă curentă. La fel de decorativ ca și 
cele două piese de mobilier și masa lungă ce amintea de 
vremurile când se mânca stând la masă, iar viața familială se 
desfășura în această incintă. 

Odată cu cucerirea Greciei, romanii și-au dat seama că 
peristilul caselor elene, cu bazin și cu o fântână unde apa curge 
melodios, cu miros de grădină și cu colonade, este mai frumos, 
mai luminos și mai vesel decât atriumul roman, care a devenit 
astfel un fel de muzeu și sală de trecere. 

S-a uitat la micul său muzeu, iluminat de lumânări mari, și s-a 
oprit cu privirea la masă. Pe masă, lângă serviciul de ulei și de 
oțet, se afla, inevitabil, solnița de argint, singurul lux la care 
aspira și pe care și-l putea permite majoritatea romanilor. A 


avea o solniţă de argint însemna să devii o persoană demnă să 
facă parte din clasa celor care au reușit ceva în viaţă. Însă cele 
pe care le folosea el la masă erau de aur. 

Când a traversat unul dintre culoare, a dat peste Harpastis, 
servitoarea toantă care aparținuse primei lui soţii. Era o pitică 
prostuţă și diformă, care i se părea foarte nostimă soţiei. El 
personal nu putea să înțeleagă cum poate cineva să râdă de 
nenorocirile altora. Harpastis era singurul lucru ce-i aducea 
aminte de prima sa căsătorie. O considera drept o obligaţie 
moștenită. 

Nefericita femeie mergea ţinându-se de braţul unui servitor 
care o însoțea peste tot, pentru că rămăsese oarbă. Era uimitor 
faptul că refuza să-și recunoască orbia și dădea asigurări că 
este foarte prost luminată casa. Nu înțelegea de ce nu se aprind 
mai multe lumânări. 

Când a trecut pe lângă el, a rămas pe loc și a urmărit-o cu 
privirea în timp ce se îndepărta pe coridor, împreună cu 
servitorul. 

A tresărit, pe neașteptate. Oare, fără să știe, n-o fi cumva și el 
orb? Cum de putea să fie sigur că faptele sale nu sunt ale unei 
persoane lipsite de o dimensiune senzorială? Nu s-o fi născut 
deja orb la anumite lucruri? Nu l-or fi orbit oare părinții, 
inculcându-i de mic copil dragostea față de aur și argint și 
teama de sărăcie? Avea realmente nevoie, pentru a trăi, de mai 
multe decât prietenul său Demetrius? Ca și toanta, avea nevoie 
de un servitor. Sau, la orbia lui, ca să poată merge are nevoie de 
ajutorul unei legiuni de sclavi? Cum ar putea oare să afle 
adevărul? 

A intrat în birou și a scos dintr-o vitrină masca mortuară a 
tatălui. A ţinut-o în mâini și a privit-o îndelung. 

Fiinţa care-i dăduse viaţă, nu cumva, într-un fel, i-o și luase? 
Câte spaime nu i-a insuflat, câte false temeri, câte suferințe fără 
temei, câte grozăvii inutile! Ce mult i-a trebuit până a ajuns să-și 
dea seama de relaţia dintre bolile care l-au însoţit de la prima 
copilărie și blestemele tatălui său! 

— Probabil tocmai de aceea, și-a spus el, cu glas tare, ni se 
par uneori zeii atât de înspăimântători, pentru că sunt reflexul 
părinţilor noștri. Of, tată! Până și după ce ai murit a trebuit să-ţi 
dau ascultare, ba și mai abitir decât înainte! Sfaturile și 


dorinţele tale mi-au dirijat faptele. M-am supus capriciilor tale, în 
ciuda propriilor mele înclinații. Mi-ai trasat drumul. L-am urmat. 

A pus masca la locul ei și s-a dus să se privească într-o 
oglindă. Chipul - buhăit și durduliu, cu o gușă generoasă - care 
se uita acum la el cu niște ochi mici, adânciţi în grăsime, i s-a 
părut străin. Nu se vedea pe sine însuși, ci pe altcineva. 

Avea uneori această impresie despre sine, când se întorcea 
acasă după ce a stat, după cum spunea el însuși, „printre 
oameni.” Contactul cu lumea îl făcea și mai ambițios, mai dedat 
plăcerilor. De fapt, după cum credea el, mai crud, mai inuman. 
Atunci avea senzaţia că, pentru sine însuși, este un străin. Însă 
de această dată, senzaţia era mult mai profundă, aproape 
înnebunitoare: avea impresia că persoana care îl privea nu este 
el, ci un străin, o persoană pe care nici măcar nu o cunoștea. 

— Cine ești, Seneca? s-a întrebat el. Eşti o ființă care 
venerează exact ceea ce admonestează, care practică întocmai 
ceea ce condamnă și apără ceea ce acuză. Ești liber numai când 
scrii, dar de fapt ești un sclav în exerciţiul vieţii tale. Ceea ce 
gândești nu are nicio legătură cu faptele tale. Unde încerci să 
ajungi? Ce vârf vrei să escaladezi? Nesăbuitule! Dincolo de 
fiecare culme se înalță un pisc și mai înalt. La anii tăi, ar fi 
trebuit să-ți dai seama că orice culme nu este altceva decât o 
treaptă. 


A doua parte 


URMEAZĂ ANUL CONSULATULUI LUI PUBLIUS MARIUS ȘI 
LUCIUS AFINIUS 


(62 e.n.) 


IV 


Idele lui aprilie (13 aprilie) 


Când a coborât din lectică, Seneca a simţit pe chip 
mângâierea zefirului, care i-a adus aminte de sosirea primăverii. 
Tălpile sandalelor de piele au scârțâit când a călcat pe dalele de 
travertin ale pavajului din piaţa Forului Roman. A ocolit Piatra 
Neagră, lespedea sub care se presupunea că se află mormântul 
lui Romulus, miticul fondator al orașului, și s-a îndreptat spre 
Curia ilustrului lulius. O construcţie austeră, care atingea 
înălţimea unei clădiri cu șapte etaje, cu faţada de marmură și cu 
porţi mari, din bronz masiv. O construcţie ce îl copleșea uneori 
cu sobrietatea ei demodată. 

Urmând dispoziţiile date de Augustus, fondatorul imperiului, 
Senatul trebuia să se reunească cel puţin de două ori pe lună, 
de none și de ide, și, în general, o făcea în această clădire, în 
memoria senatorilor ale căror vechi prerogative republicane 
fuseseră știrbite, pentru că au fost obligaţi să-și țină adunările în 
clădirea emblematică pentru groparul Republicii. 

Când a pus piciorul pe prima treaptă a scării monumentale 
care ducea la Curie, a simţit inconfundabila netezime 
alunecoasă a marmurei. La școală fusese învăţat că a călca pe 
marmură înseamnă a fi roman. Probabil că dascălii săi credeau 
că din acest material sunt capetele locuitorilor din provinciile 
imperiului. A ajuns să deteste imperiul. La vârsta lui, mai simţea 
încă o strângere de inimă când vedea harta imperiului roman, 
pentru că își aducea aminte mereu de harta care atârna pe unul 
dintre pereții oricărei săli de clasă din școală și pe care colegii o 
foloseau ca să-și dea seama „cât de neînsemnat este cătunul” 
în care se născuse. 

A urcat scara, înconjurat de mulţimea de colegi care veniseră 
ca și el, la prima oră a dimineţii, când cerul începuse să se 
lumineze, a traversat vestibulul pe ai cărui pereţi atârnau 
tablouri ale celor mai faimoși pictori romani și greci, și a intrat în 
sala unde se ţineau de obicei ședințele Senatului. 


Orice străin care ar fi fost invitat să asiste la vreuna dintre 
sesiunile Senatului s-ar fi simţit probabil copleșit de puterea 
romană. Ar fi trebuit să-și ridice bine privirea ca să poată admira 
bogatul tavan casetat, ce se afla la o înălțime de peste 
șaptezeci de picioare. lar de acolo, de sus, de la o înălţime de 
circa șaizeci de picioare, venea lumina ce intra din belșug pe 
ferestrele mari, din cristal de alabastru. 

Un lung coridor central, cu mozaicuri, ducea spre podiumul 
unde se așeza președintele Senatului. lar de o parte și de 
cealaltă a culoarului, rânduri - dispuse în trepte - de bănci de 
lemn, unde se așezau senatorii, al căror număr tot crescuse de 
la dispariţia Republicii și de la consolidarea puterii imperiale. De 
la trei sute s-a ajuns la o mie, de aceea mulți senatori, cei tineri 
și cei de neam modest, trebuiau să stea în picioare, după 
ultimele rânduri de bănci. 

În spatele locului rezervat președintelui Senatului, dincolo de 
un altar în care ardea un foc sacru, se înălța o superbă statuie a 
zeiței Victoria, cu aripile întinse, sprijinindu-se de un scut și de o 
lance, ridicată deasupra unui enorm glob pământesc. Rod al 
jafului de la Tarent și împodobită cu ceea ce a furat din Egipt, 
Augustus poruncise să fie amplasată acolo, în urmă cu nouăzeci 
și unu de ani, pentru a-și comemora victoria asupra lui Antonius 
și ca simbol al puterii romane asupra întregii lumi. 

În faţa altarului era pus scaunul curul unde se așeza senatorul 
desemnat să prezideze adunarea. Era un taburet simplu, pliant, 
făcut din piele și din fildeș, una dintre puţinele reminiscenţe 
care mai rămăseseră de la vechii regi. Acel scaun curul simplu 
era versiunea republicană a tronurilor de aur pe care le-au 
ocupat monarhii din vechea Romă. În plus, era un obiect sacru. 
Furtul lui sau distrugerea voluntară erau pedepsite cu moartea. 

Seneca s-a apropiat de altar și i-a adus zeiței tămâie și vin, 
drept ofrandă. După aceea s-a așezat pe primul loc din rândul 
întâi, situat la dreapta podiumului prezidenţial, pe care în acea 
zi îl ocupa cel mai în vârstă membru al Senatului, ex-consulul 
Valerius Messala, nepot al celebrului orator Valerius Messala 
Corvinus, consul pe vremea lui Augustus și membru al unei 
vechi familii, ale cărei origini se pierdeau în începuturile Romei. 

După libaţiile și ofrandele aduse zeiței și după ce Valerius 
Messala a izbutit să facă liniște, răcnind de mai multe ori, cu 


glasul lui ascuţit, în falset, au început dezbaterile pe teme 
privitoare la cult. 

Potrivit unei vechi tradiţii, la orice sesiune a Senatului trebuia 
ca o mare parte din timp să fie dedicată problemelor privitoare 
la divinităţi, lăsându-le pe un plan secundar pe cele lumești. Nu 
degeaba se credea orbește că superioritatea romană se 
datorește exclusiv faptului că romanii erau cel mai credincios 
dintre toate popoarele. 

Discuţiile interminabile despre cultul unor zei în care nu prea 
credeau mulţi dintre ei îl plictiseau peste măsură. li aminteau de 
orele anoste petrecute la școală, când își recita pasaje întregi 
din //iada, ca să nu moară de plictiseală. Și îl trimiteau cu gândul 
la ceasurile, ce i se păreau eterne, când era silit să asculte în 
liniște discursurile sau admonestările tatălui său. Gândindu-se la 
timpul irosit din viața sa, ascultând lucruri ce nu l-au interesat, 
s-a simţit cuprins de groază. 

Locul preferenţial pe care se așeza era un privilegiu pe care i-l 
acordase Nero, după cum și demnitatea de consul o datora unei 
favori din partea împăratului. Era pentru prima oară, în istoria 
Senatului, când cineva devenea consul nu prin votul senatorilor, 
ci fiind desemnat cu degetul de către împărat, care astfel mai 
smulgea un privilegiu Senatului. 

Mai simţea încă în ceafă privirea încărcată de ură pe care i-au 
aruncat-o colegii în acea zi. De atunci, se scurseseră patru ani 
de zile, dar nu ar fi de ajuns nici patru sute de ani pentru ca 
urmașii nobililor patricieni să-l poată ierta. 

Îi vedea stând în faţa lui, hieratici, rigizi, conştienţi că sunt 
superiori prin naștere în raport cu restul speciei umane. Se aflau 
acolo bărbaţii din familia Lentulus, Sillanus, Piso și Ahenobarbus, 
urmași ai celor care vreme de cinci sute de ani nu au acceptat 
nicio nouă integrare în Senat. Numele familiilor ilustre care au 
făcut parte din el nu au suferit schimbări de la întemeierea 
Republicii până la abolirea acestui principiu de către luliu Cezar, 
în urmă cu un secol și ceva. 

Işi aducea aminte că sunt doar paisprezece ani de când nobilii 
patricieni s-au scandalizat când nume notabile din Gallia 
Comata au cerut dreptul de a ocupa posturi publice în orașul 
Roma. Atunci le-au zis tot ce se putea spune, l-au acuzat că l-au 
asediat în Alesia pe ilustrul lulius și că au prădat Roma în urmă 
cu patru sute treizeci și opt de ani. Insă de atunci încoace, 


lucrurile s-au schimbat: hispanii și galii au ajuns pe cele mai 
înalte trepte în magistratură. Socrul său, fratele mai mare, 
cumnatul și el însuși erau un exemplu în acest sens. Însă aveau 
să-l considere întotdeauna un parvenit, un homo novus, un om 
fără statui ale strămoșilor în atriumul casei, un nobil de tip nou, 
primul din familie care a ocupat un post în magistratura curulă. 
Oricâte bogății și onoruri ar aduna, nu va fi niciodată considerat 
drept unul de-al lor. 

S-a uitat la ei și i s-au părut la fel ca de obicei, îmbrăcaţi cu 
aceleași togi cu bordură de purpură, cu același inel de aur pe 
degetul cel mic, cu aceleași sandale roșii legate pe picior, la 
jumătatea gambei, cu curele ce se prindeau într-o lunulă de 
fildeș. 

Un lucru se schimbase totuși: pe vremea lui Augustus și 
Tiberius, ca și în epoca lui Caligula și Claudius, senatorii își 
pieptănau părul în faţă, lăsându-și bretonul să cadă pe frunte. 
Acum, cu Nero, își lăsau părul pe spate. 

A zâmbit la gândul că dacă acești patricieni etalau atâta 
demnitate era tocmai fiindcă duceau lipsă de așa ceva. Numai o 
singură dată, în urmă cu douăzeci și unu de ani, pe data de 9 a 
calendelor lui februarie, în ziua când l-au ucis pe Caligula, i-a 
văzut recuperându-și demnitatea pierdută. S-au strâns cu toţii în 
Capitoliu, ca să nu fie în apropiere de vreuna dintre clădirile 
ridicate de dinastia lulio-Claudiană, și au proclamat restaurarea 
Republicii. 

Între timp însă, Claudius, unchiul împăratului detronat, se 
întâlnise cu pretorienii și a dat o lovitură de stat, inaugurând 
astfel o nouă modalitate de a desemna împăratul. Patricienii s- 
au supus. Unii dintre ei, cei câţiva care și-au păstrat demnitatea, 
au fost executaţi, iar cei care din demnitate au păstrat doar 
aparenţa și-au menținut și viața, și averea. 

In anul anterior, regina Boadicea a britanilor, după ce a 
cucerit Camulodunum, unde a distrus templul ilustrului Claudius, 
și după ce a pus stăpânire pe Londinium și pe încă un oraș, după 
ce a exterminat două legiuni romane, i-a insultat pe cetăţenii 
romani, numindu-i „sclavi ai unui măscărici de bâlci.” 

Cu toate că se referea și la el, nua putut să nu zâmbească, 
aducându-și aminte de acest epitet. Însă zâmbetul i-a îngheţat 
pe buze când l-a văzut pe Consucianus Capito, ginerele lui 


Tigellinus, înaintând pe culoar și oprindu-se în faţa podiumului 
președintelui Senatului. 

Capito a adoptat atitudinea proprie unui orator: a întins brațul 
drept, a deschis palma, ţinând lipit degetul mic de cel inelar. Și- 
a îndreptat celelalte degete și a arătat înspre Seneca, cu 
degetul mare. S-a încruntat și, cu un glas de stentor, a spus: 

— Acum, că ne-am făcut datoria față de zei, cred, domnilor 
senatori, că a venit momentul să acordăm atenţie și chestiunilor 
lumești. Adică de a ne face datoria faţă de concetățenii noștri. 

Seneca putea să pipăie vălul de tăcere profundă ce se 
așternuse peste întreaga adunare, cu mult mai apăsătoare 
decât dacă s-ar fi prăbușit peste ei tavanul în casete. 

Simplul fapt că Seneca fusese arătat cu degetul mare de 
către Capito a captat atenţia tuturor. Senatorii au amuţit, ca să 
nu le scape niciun cuvânt din discurs. 

„Ce-o fi punând la cale paiaţa asta intrigantă? s-a întrebat 
Seneca. Cum eu nu sap pe nimeni, ei cred că mă pot săpa pe 
mine. Ai grijă, nesăbuitule, că mai am încă destulă putere ca să 
pun capăt scurtei tale cariere și să te trimit în exil. Vrei oare să 
ajungi un al doilea Suillius?” 

O reacţie de repulsie i-a străbătut trupul când și-a adus 
aminte de acuzaţiile pe care acel sinistru personaj i le adusese 
cu patru ani mai înainte, în același loc. Era în anul celui de al 
treilea consulat al lui Nero și al consulatului lui Valerius Messala, 
care pe atunci, ca și în această zi, prezida Senatul. 

Paulus Suillius era un om îngrozitor și lipsit de scrupule. Cu 
toate că venise pe lume într-o familie de viţă veche, avea o 
predispoziţie înnăscută pentru calomnie. Tiberius a fost silit să-l 
exileze pe una dintre insulele Pontiae, ca să-i stăvilească setea 
de a se remarca prin calomniere. După moartea lui Tiberius și 
întoarcerea din exil, Suillius a devenit prieten apropiat al lui 
Claudius, devenind delatorul lui principal. Se spune că dintre cei 
treizeci și cinci de senatori și peste două sute de cavaleri 
executaţi la porunca lui Claudius, majoritatea căzuseră în 
dizgrație din pricina mașinaţiilor lui Suillius. 

Cu fiecare execuţie, însoţită invariabil de sechestrarea 
bunurilor celui condamnat, creștea și averea lui Suillius, care se 
alegea cu jumătate din ceea ce era confiscat. După moartea lui 
Claudius, spiritul lui de reclamagiu l-a făcut să dorească și 


doborârea lui Seneca, visând probabil să ia în stăpânire 
jumătate din imensa lui avere. 

Seneca a închis ochii și l-a văzut pe acuzatorul lui de altădată 
în faţa aceluiași Valerius Messala, care acum, ca și atunci, 
prezida adunarea. În acea situaţie, ca să nu se mai apuce să 
descâlcească noianul de acuzaţii pe care i le adusese Publius 
Suillius, a recurs la un vicleșug juridic. A cerut să se aplice legea 
Cincia, care interzicea senatorilor să încaseze onorarii pentru 
participarea lor ca apărători în procese. Suillius a fost surghiunit 
pe una dintre insulele Baleare. Se spune, că de atunci, duce o 
viaţă lipsită de griji, de dulce desfrâu, pe idilica insulă Ebussus?. 

Seneca și-a deschis ochii și a observat că acuzatorul său arăta 
în acele clipe înspre podiumul prezidenţial, în vreme ce, pe un 
ton patetic, spunea: 

— Domnilor senatori, acum patru ani a trebuit să cereţi 
iubitului nostru împărat un ajutor pentru a-l scăpa de sărăcie pe 
ilustrul bărbat care astăzi prezidează această sală și care pe 
atunci era consul ales, coleg cu împăratul. Cinci sute de mii de 
sesterți pe an i-a acordat atunci, în nesfârșita lui mărinimie, 
prea iubitul nostru împărat Nero Cezar VI. Domnilor senatori, 
știți cât a plătit în aceste zile Seneca pentru un sclav grămătic, 
de origine greacă? Opt sute de mii de sesterţi, domnilor 
senatori! Un fleac, firește, pentru un om din a cărui vină am 
pierdut două legiuni și am fost pe punctul de a rămâne fără o 
întreagă provincie. 

„Ce mai fiu de căţea! s-a gândit Seneca. Acum o să-mi pună 
în cârcă răscoala britanilor?” 

A rămas pe locul lui, impasibil, a schiţat un zâmbet de dispreţ 
și s-a pregătit să suporte puhoiul de calomnii ce se apropia. 
Deocamdată, nici nu putea să facă nimic altceva. Atâta timp cât 
celălalt își ţinea discursul, el își păstra dreptul la replică și 
nimeni nu i-l putea lua. Dacă ar avea chef pentru așa ceva, și-ar 
putea petrece tot restul zilei vorbind. 

Venind ca de foarte departe, așa i se părea că aude glasul lui 
Capito: 

— Optzeci de milioane de sesterţi le-a împrumutat Seneca 
britanilor, încasând o dobândă cămătărească. Când le-a cerut 
restituirea imediată a datoriei, britanii n-au văzut altă ieșire 
decât să se răzvrătească. Este o minune că mai păstrăm încă 


4 Astăzi, Ibiza. 


Britannia. Dacă îi îngăduim lui Seneca să acţioneze în 
continuare ca și când imperiul ar fi al lui, în curând Roma se va 
trezi că este redusă la hotarele așezării ei urbane. 

In vreme ce asculta atacurile lui Capito, i se părea că trebuie 
să suporte din nou cine știe ce diatribă interminabilă de-a tatălui 
său, când acesta îl insulta, îl umilea și îi prezenta cu lux de 
amănunte motivele pentru care îl prefera pe Novatus, fratele 
său mai mic, un tânăr cu picioarele bine înfipte în pământ și 
care nu-și irosea timpul cu filosofia sau cu alte farafastăâcuri, așa 
cum fac alții care nu simt nevoia să-și câștige existenţa muncind 
cinstit. 

— Un adevărat păstor, a continuat să spună Capito, își tunde 
oile, dar nu le jupoaie. 

„Cum de-și permite să mă atace în halul acesta?” s-a întrebat 
Seneca. „Execută oare ordinele lui Tigellinus? De ce nu i-o fi 
fiind teamă de reacţia lui Nero?” 

Ca și cum ar veni de pe îndepărtatul Munte Albani, așa 
ajungea până la el trăncăneala acuzatorului său: 

— Prin ce fel de înţelepciune, pe baza cărei doctrine filosofice 
a câștigat, în opt ani de prietenie cu împăratul, trei sute de 
milioane de sesterți? Bogăţiile lui Seneca, domnilor senatori, 
depășesc limitele proprii unei persoane. Ba chiar continuă să le 
sporească, ca și cum s-ar teme ca nu cumva să ajungă să 
trăiască în sărăcie. Insă el se jură - și jură strâmb - că averea lui 
este modestă și că a fost câștigată prin muncă cinstită. Cât 
despre mine, domnilor senatori, eu aș părăsi chiar astăzi 
Senatul și m-aș dedica onestei meserii de brutar, ca să văd dacă 
pot agonisi o avere comparabilă cu aceea a lui Seneca. 

Hohotele senatorilor au răsunat între pereţii Senatului, 
producând ecouri de râsete distorsionate. 

— El este cel mai bun în toate. Nu există un dramaturg mai 
bun, nici vreun orator mai bun decât el, nici filosofi ca el. Când 
se va putea vedea un lucru anume la Roma, despre care să nu 
se mai spună că a fost inventat sau descoperit de Seneca? Vrea 
să acapareze numai pentru el gloria oratoriei. Prin luxul lor, 
grădinile şi palatele lui depășesc grădinile și palatele 
împăratului. Și-a câștigat simpatia poporului, de parcă el ar fi 
împăratul. Se dedică poeziei numai pentru a se băga pe sub 
pielea împăratului. 


Auzind tripla referire la împărat, senatorii s-au scandalizat. Un 
murmur de îngrijorare a străbătut sala Senatului. Oare ce 
încerca de fapt să facă ginerele lui Tigellinus? Voia, într-adevăr, 
să-i aducă puternicului Seneca o acuzaţie formală. Dacă 
acuzația lui nu se adeverea, putea să-l coste viaţa. Senatorii 
stăteau cu sufletele la gură, să vadă ce anume urmează să se 
întâmple. 

— Cinstiţi senatori, în faţa zeiței Victoria, fiică a Curajului și a 
Puterii, întinzând mâna dreaptă spre ea, am jurat cu toții 
fidelitate împăratului - a continuat Capito, fără nicio teamă. Ce 
face Seneca? Nu se sfiește să exprime deschis dezacordul său 
faţă de distracţiile împăratului. Îi disprețuiește îndemânarea de 
conducător de car și îl ia peste picior ori de câte ori începe să 
cânte. Copilăria împăratului s-a terminat cu mult timp în urmă. 
Acum se află în deplina vigoare a tinereţii. A sosit vremea să-și 
scuture magistrul de pe umeri. Printre cei mai mari decât el, 
împăratul are preceptori de o mai aleasă calitate. 

Toată sala era în așteptare. Se întrebau cu toţii dacă sunt 
martori la unul dintre momentele remarcabile, când cei puternici 
sunt detronaţi. Oratorul, care părea că a vorbit într-o stare de 
transă, a tăcut brusc. 

— Senator Consucianus Capito, l-a interpelat președintele 
Senatului, dorești să aduci o acuzaţie formala la adresa 
senatorului Lucius Annaeus Seneca? Insist să-mi răspunzi. 

Cel interpelat a șovăit, dar a rămas mut. Senatorul care 
stătea în dreapta lui Seneca s-a adresat în șoaptă colegului de 
lângă el, dar nu destul de încet încât să nu poată auzi și Seneca 
ceea ce-i spunea: 

— Junele ăsta a prins lupul de urechi, însă acum nu știe cum 
să-l apuce mai bine, nici cum să-l lase să scape. Nu mi-ar plăcea 
să fiu în pielea lui. 

— Te invit stăruitor să-mi răspunzi, a repetat Valerius 
Messala. 

Pe chipul lui Consucianus Capito se reflecta lăcomia, dar și 
teama. Dacă și-ar fi traversat Rubiconul, nu ar mai fi avut nicio 
posibilitate de scăpare. 

În acel moment, Seneca s-a ridicat în picioare, a făcut doi pași 
în faţă, și-a ridicat braţul și a cerut cuvântul. 


— În cazul în care Consucianus Capito este dispus să-și 
retragă cuvintele, a zis el, eu o să mă fac că nu le-am auzit. Ca 
și cum totul a fost doar o furtună într-un pahar cu apă. 

— Eşti de acord cu această propunere? l-a întrebat Valerius 
Messala. 

— Sunt de acord, a răspuns Consucianus Capito, în grabă și 
ușurat, luând-o la fugă spre ultimele rânduri de senatori, unde s- 
a ascuns. 

Valerius Messala, căruia i-a displăcut toată această 
întâmplare, n-a rezistat tentaţiei de a pune punct acestui jenant 
incident cu o notă umoristică și și-a ridicat ostentativ degetul 
arătător de la mâna dreaptă, făcând astfel gestul prin care este 
lăsat în viață gladiatorul învins. 

Mai mulţi senatori au izbucnit în râs, alţii și-au lipit vârful de la 
degetul mare cu cel de la degetul arătător și le-au dus la buze, 
în semn de admiraţie. 

— Dacă ar ridica degetul mare în locul celui salvator, l-ar 
condamna la moarte pe idiotul ăsta, i-a spus colegului său 
senatorul care ocupa locul de lângă Seneca. 

— La urma urmei, trebuie să-i recunoaștem o oarece 
inteligenţă, a zis Seneca, după ce și-a reluat locul. Ca și 
gladiatorul, a luat decizia în arenă. 

— lar tu ai aplicat proverbul „dușmanului care fuge, pod de 
piatră”, prietene Seneca, a replicat celălalt. Sper să nu ai 
insomnii din cauza acestei neplăcute trivialităţi. Ştii prea bine că 
marea majoritate dintre noi suntem alături de tine. _ 

— Atât timp cât este și împăratul... a subliniat colegul. Insă 
văd că există și ticăloși care vor să vă despartă. 

— Nu vor reuși niciodată! a exclamat Seneca. 

— Speranţa este dintotdeauna de partea noastră, a răspuns 
celălalt, însă doar zeii sunt cei care hotărăsc ce anume se va 
întâmpla. Fie ca ei să-ţi fie favorabili! 

Cuvintele celor doi colegi l-au alinat, însă de aici și până la a 
crede că majoritatea este de partea lui era o cale lungă. Fără 
doar și poate, acest lucru nu era altceva decât o minciună din 
milă. Majoritatea n-a fost niciodată de partea lui. Oricât de mult 
ar scrie despre valoarea prieteniei și oricât de mult i-ar proslăvi 
virtuțile, în realitate își putea număra prietenii apropiaţi pe 
degetele de la o mână. 


S-a simţit umilit. S-a hotărât să nu se mai gândească la 
cuvintele lui Capito, însă acestea nu-i dădeau pace. Avea din 
nou senzaţia că un punct misterios din centrul creierului său 
zvâcnește ciudat, amenințând să se transforme într-un acces de 
mânie. Stând pe locul lui, nemișcat, ca majoritatea senatorilor, 
știa că dacă i s-ar fi declanșat o criză de furie, aceasta i-ar fi 
cuprins tot trupul. 

A încercat să se gândească la cu totul altceva, dar nu-i 
veneau în minte decât scene trecătoare cu umilinţe îndurate în 
trecut. Când a ajuns la majorat și s-au încheiat anii de școală și 
de studiu academic, a crezut că aveau să ia sfârșit și bășcălia și 
glumele la adresa lui. 

La terminarea studiilor de Drept la bazilica lulia, și-a pus toga 
virilă și s-a apucat să lucreze ca avocat. Și-a dat seama repede 
că exercitarea profesiei de orator supunea trupul la un efort 
nemaipomenit. Unii nu suportau asemenea eforturi. Însuşi 
Cicero a trebuit să se retragă la țară, ca să-și refacă sănătatea 
zdruncinată. lar el a trebuit să facă un efort extraordinar ca să-și 
poată controla trupul bolnăvicios. Trei ani mai târziu a început 
să chelească. Fruntea i se tot lățea și dădea semne că se va 
întinde până la ceafa. La un moment dat, în vâltoarea unui 
proces foarte delicat, avocatul părții adverse i-a trântit-o în faţă: 

— Cezar n-a fost doar un mare soldat, un mare om de stat și 
un mare scriitor. A fost și un mare orator. Dar nu prin toate 
acestea te asemeni tu cu divinul luliu. 

Singura ta asemănare cu el este chelia. Pentru mine, tu vei fi 
mereu ilustrul pleșuv care nu știe să grăiască. 

Și așa a rămas, „llustrul cel Pleșuv”, care apoi a devenit 
„lustrul cel Pleșuv din Esquilinus”... Tocmai când crezuse că 
vremurile în care era „Patricianul cel Nebun de pe colina 
Esquilinus” intraseră în istorie. 

După șase ani de muncă, în calitate de avocat, a căzut bolnav 
la pat. Și-a cumpărat o casă din economiile lui, în împrejurimile 
orașului Pompei, și s-a retras ca să-și refacă sănătatea. 
Devenise un schelet ambulant, care de-abia mai putea respira 
sub povara cheliei. Și-a petrecut doi ani citind și luptându-se cu 
afecțiunea pulmonară de care suferea, până ce medicul Aulus 
Cornelius Celsus i-a recomandat să se ducă în Egipt, în ţinuturi 
mai calde și mai uscate, pentru a-și trata astmul și bronșita 
cronică. 


S-a întors la Roma, ca să se pregătească de drum. Era pe 
vremea consulatului lui Cornelius Cosus și Asinius Agrippa. 
Tiberius era deja la putere de unsprezece ani. lar el tocmai 
împlinise douăzeci și șase de ani. S-a întâlnit cu foștii săi colegi 
și s-au dus la un han, la o petrecere de rămas bun. 

Într-o încăpere rezervată numai pentru ei, în jurul unei mese 
ce se întindea de-a lungul întregii camere, li s-au servit vin, 
lichioruri și diferite gustări. Când au ajuns la toasturi, s-a ridicat 
în picioare un tânăr deșirat și cu tenul plin de coșuri. 

— Acum vreau să ridic paharul, a zis el, cu un glas strident, 
pentru hispanici: să se mai civilizeze și ei odată și să nu ne mai 
vină din ţinuturile lor vești funeste! Pentru sfârșitul barbariei în 
Hispania! 

— Uitaţi-vă la Seneca! a răcnit altul. Parc-ar fi o domnișorică. 
S-a făcut roșu ca racul la față. 

Acesta a fost dintotdeauna unul dintre defectele lui. Chipul îl 
trăda cu totul, nu-și putea ascunde emoţiile. Se înroșise de 
mânie, dar și de rușinea celorlalţi. Cine s-or fi crezând filfizonii 
ăștia? În ochii lui, erau niște barbari parveniţi. Barbari ce se 
încumetau să-l insulte, fiindcă se înșelau cu privire la propria lor 
condiţie. 

În acele zile, sosise din Peninsula Iberică o știre cumplită. Un 
țăran tremestin s-a ascuns la o cotitură de drum, pândind 
momentul în care urma să treacă pe acolo alaiul lui Lucius Piso, 
pretor al provinciei Tarraconensis. Apoi a ieșit din ascunzătoare 
pe neașteptate și l-a rănit mortal pe pretor dintr-o singură 
lovitură, trasă cu o piatră. După aceea a fugit mâncând 
pământul. Și-a părăsit calul și s-a strecurat prin locuri 
accidentate și de nepătruns. A fost descoperit datorită calului, 
pe care l-au dus să-l arate din sat în sat. A fost torturat cu 
sălbăticie, dar nu și-a trădat complicii. A doua zi, când îl duceau 
în sala de tortură, ca să-l interogheze din nou, a reușit să scape 
din mâinile paznicilor săi, a luat o piatră și și-a pus capăt zilelor 
lovindu-se în cap cu ea. La Roma, se spunea că toţi hispanii sunt 
niște barbari. 

Dar ce are el a face cu acele ţinuturi din străvechea 
Celtiberia, scăldate de apele râului Turia? Dinspre mamă, făcea 
parte dintr-o nobilă familie turdetană, ale cărei origini trebuiau 
căutate în civilizaţia tartesiană, când strămoșii patricienilor 
romani nici măcar nu învăţaseră să cultive pământul. Acolo, 


departe, undeva între Numantia și Serguntia, probabil într-un 
sat din apropiere de localitatea Termes, unde probabil vor fi 
învăţat să scrie și să citească odată cu venirea romanilor. Insă în 
Turdetania lui natală exista o literatură ce data cu mult înainte 
de întemeierea Romei. 

Indignat, s-a ridicat în picioare și le-a făcut reproșuri colegilor: 

— Sunteţi niște ignoranţi! În Turdetania, unde m-am născut, 
există orașe ce au fost ctitorite cu o mie de ani înaintea Romei. 
In Corduba mea natală înflorise deja o civilizaţie când voi 
rătăceați prin munți, luptându-vă pentru hrană cu lupii. 

— Tu ești ignorantul, i-a replicat lunganul. Orașul tău a fost 
întemeiat de generalul Marcus Claudius Marcellus, de-abia acum 
vreo două sule de ani. 

— L-a întemeiat? a răcnit el, ca scos din minţi. Casapul ăla l-a 
întemeiat? Taman ăla care are conștiința încărcată cu uciderea 
lui Arhimede? Pentru voi, „a întemeia” înseamnă a pune 
stăpânire pe orașe ca să le schimbaţi numele. În străvechea 
Corduba, ăla a instalat o colonie de veterani și a rebotezat-o 
Colonia Patricia. V-aţi priceput bine dintotdeauna să cuceriţi 
civilizaţii cu mult superioare faţă de a voastră. Aţi făcut-o în 
Grecia, în Asia, în Egipt și în Iberia mea natală. Cât despre 
popoarele realmente barbare, la fel de sălbatice ca și voi, n-o să 
ajungeţi niciodată să le dominați cu adevărat. Legiunile voastre 
s-au ciocnit mereu de cantabri, asturi și germanici. Un barbar ca 
Arminius Cheruscus v-a exterminat trei legiuni cât ai bate din 
palme. 

— Prin urmare, te bucuri de înfrângerile suferite de romani? i- 
a zis lunganul. 

— Da, mă bucur! 

— Eşti un nenorocit de trădător. 

— lar tu, un idiot! 

S-a ridicat de pe locul lui și a ieșit grăbii în stradă. Simţea cum 
îl podidesc lacrimile. Probabil și din cauză că retrăia o scenă 
petrecută cu paisprezece ani în urmă. Nu trecuse cine știe cât 
de când venise de la Corduba, iar de două luni de zile se ducea 
la școală. Atunci a ajuns la Roma vestea nimicirii legiunilor lui 
Varus în pădurea de la Teuteburg. Au fost decretate zile de doliu 
și nu a mai trebuit să se ducă la școală, ceea ce l-a bucurat, dar 
și mai mult l-a bucurat înfrângerea pe care le-a aplicat-o 


romanilor tribul germanic al cheruscilor. Când se gândea la 
acest lucru, se simțea satisfăcut pe deplin. 

Acasă era o atmosferă de doliu, iar tată-su nu făcea nimic 
altceva decât să se miște de colo până colo, vorbind întruna 
despre această tragedie. La cină, tatăl devenise patetic. 

— Trei legiuni pierdute! Trei escadroane călări! Șase cohorte! 
Peste douăzeci și cinci de mii de soldaţi răpuși! lar trupurile lor, 
îngropate în noroi! Of, zei nemuritori! Mai bine să nu mă fi 
născut decât să aud de o asemenea tragedie! a declamat el, 
ridicându-și braţele înspre cer. 

— Așa ar trebui să sfârșească toţi cei care cuceresc și subjugă 
alte popoare, spusese el, pe un ton categoric, cu vocea subţire, 
în falset, așa cum era la vârsta de doisprezece ani. 

S-au uitat cu toţii la el, îngroziţi. Tatălui îi ieșeau ochii din 
orbite. În liniștea mormântală ce se așternuse după aceea, tată- 
su s-a dus spre el și i-a ars o palmă de s-a rostogolit pe jos. 

Cum l-a lovit cu dosul palmei de la mâna dreaptă, la care își 
purta inelul mare, de fier, care îi servea ca să-și pună pecetea 
pe scrisori și documente, rana pe care i-a făcut-o în obraz s-a 
vindecat cu totul după două luni de zile. Cicatricea era încă 
vizibilă. Este adevărat că rana se vindecase, chiar dacă 
rămăsese o urmă, însă mai bine de jumătate de veac, cât 
trecuse de atunci, nu a fost de ajuns ca să-i ostoiască mânia 
pacifistă pe care i-o insuflase tată-su. In vreme ce copiii se 
entuziasmau la școală de faptele de vitejie ale lui Alexandru cel 
Mare și ale lui luliu Cezar, el nu simțea decât dispreț pentru 
acești asasini, care nu stătuseră pe gânduri când au secerat 
viaţa a milioane de ființe, numai cu scopul de a-și spori faima și 
bogățiile. 


Ca să treacă cât mai repede la un alt subiect, Valerius 
Messala a dat citire cererii prezentate de orașul tripolitan 
Sabratha, ai cărui magistrați solicitau să le fie acordată onoarea 
de a ridica un templu în cinstea ilustrului Nero. 

În acele clipe, Seneca asculta o lungă peroraţie a unui senator 
în legătură cu utilitatea de a permite altor popoare să-i venereze 
pe timpul vieții pe aceia pe care romanii îi divinizau numai după 
moarte. 

„Am scris atâtea despre viaţă și despre timp, și-a spus el, și 
cum anume am ajuns să-l irosesc! Câte ore, câte zile, câţi ani 


din viaţa mea voi fi pierdut cu asemenea adunări, cu ședințele 
consiliului imperial, cu procesele și cu discuţii inutile, despre 
subiecte care de fapt nu mă interesează?” 

De ce oare, întotdeauna în viaţa mea, am făcut numai ceea ce 
nu voiam să fac? Nu puteam să urmez exemplul lui Quintius 
Sextius, căruia însuși Cezar îi oferise demnitatea de senator și o 
funcție în magistratură? A refuzat oferta, ca să se poată 
consacra filosofiei. A întemeiat o școală filosofică, iar fiul său s-a 
afirmat ca medic și ca botanist. A fost vegetarian, a practicat 
ascetismul și și-a dedicat viața înţelepciunii. De ce el n-o fi făcut 
la fel? 

S-a gândit că dacă Quintius Sextius a respins oferta lui Cezar 
a făcut-o pentru că și-a dat seama la timp că tot ceea ce ţi se 
oferă poate la fel de bine să-ţi fie luat. 

Însă nimeni nu-ţi poate lua cu forţa ceea ce-ţi oferi ţie însuţi 
pe drumul spre cunoaștere. 

Se gândea la o idee despre care citise cu o zi înainte în 
scrierile lui Sextius. „Înțeleptul - scria acesta ca și un general de 
armată, trebuie să fie pregătit în orice clipă să-și adune forțele, 
să le concentreze și să le lanseze în direcţia în care se ivește 
inamicul.” 

Sextius a fost pregătit. Inamicul a fost Cezar, cu tentaţia lui. 
Și-a adunat forţele și l-a biruit. Așa ar fi trebuit să procedeze și 
el. Însă chiar atunci l-a încolţit îndoiala: dar dacă dușmanul este 
chiar el însuși? Nu s-ar putea cumva ca tocmai el să fie cel mai 
înverșunat inamic? 

Atunci ar trebui să-și îndrepte propriile forțe chiar împotriva 
sa. 
Când, în fine, spre sfârșitul după-amiezii, a ieșit în piața din 
For, conștient că mai pierduse un răstimp din viaţă, a respirat 
adânc și s-a bucurat gândindu-se la ceea ce urma să facă a 
doua zi. 

Îl aștepta o mare aventură. Va avea parte de zile de meditaţie 
și de ucenicie. Prietenul său Cesonius Maximus l-o fi așteptând 
deja la el acasă, unde avea să-și petreacă noaptea, fiindcă se 
hotărâseră să plece la prima oră a dimineții. 

A ajuns târziu acasă, după ce trecuse de ora a zecea, șia 
poruncit să se servească imediat cina. Prietenul său îl aștepta. 
S-au așezat la masă împreună, împreună cu Pompeia Paulina și 
cu cei șase sclavi ce aveau să-i însoțească a doua zi. 


Ca de obicei, au sărbătorit ajunul aventurii lor cu o masă pe 
cinste. Au băut vermut și vin din belșug, au mâncat gustări 
dintre cele mai variate, patru feluri de mâncare și un desert 
bogat. Știau că nu aveau cum să mai mănânce așa timp de mai 
multe zile. 

Cei doi prieteni au stat de vorbă cu însufleţire (Paulina le-a zis 
că au o locvacitate ca de neguţători sirieni), discutând despre 
detaliile proiectatei lor întreprinderi. 

După cină, Seneca a cerut să i se pregătească o baie și și-a 
invitat prietenul să facă la fel. Incepând cu a doua zi, aveau să 
adopte vechiul obicei de a se îmbăia din nouă în nouă zile. 

Temperatura din baie era plăcută. In cada din marmură de 
Tassos, apa caldă curgea dintr-un robinet de argint cu un șuvoi 
limpede. l-o umpluseră numai până la jumătate, pentru că știau 
că-i place să-și regleze singur temperatura apei. 

Și-a scos halatul de baie și s-a strecurat în cadă, simțind pe 
trup mângâierea apei. L-a cuprins imediat toropeala. 

S-a uitat, nu fără melancolie, la întinderea grădinii sale. Aveau 
să treacă mai multe zile fără să o mai vadă, fără să se mai 
bucure de plăcerile vieții urbane. 

S-a dovedit grozavă ideea de a dărâma peretele dinspre 
grădină și de a-l înlocui cu o fereastră enormă. Avea astfel 
impresia că face baie în aer liber. Minunată a fost și ideea de a 
da jos tavanul și de a pune în locul lui o cupolă care imita cerul 
înstelat din nopțile de primăvară. 

Stând întins în baie, cu capul sprijinit de o pernă umplută cu 
petale de trandafiri, Seneca privea spre cer. Nu se încheiase 
încă a douăsprezecea oră a zilei, iar soarele mai strălucea încă 
pe boltă, dându-i tente roșiatice și de un violet albăstrui. A 
chemat un sclav și i-a cerut să-i frece bine trupul cu o perie din 
păr de animal. Voia să scape de mizeria care i se așternuse 
peste zi. 

După aceea, întins pe burtă pe un pat, în vreme ce un sclav 
etiopian îi masa fiecare mușchi al trupului, s-a gândit la 
acuzaţiile făcute la adresa lui și mai ales la reproșurile în 
legătură cu bogăţiile sale și i-au venit în minte câteva idei 
referitoare la acest lucru, l-a poruncit sclavului care, între timp, 
îi ștersese trupul, să se ducă degrabă să-l aducă pe copist. După 
câteva clipe, a venit copistul, cu condeiul și cu tăblițe de ceară 
gata pregătite, și a luat loc lângă el, pe un taburet. 


— Scrie, i-a zis Seneca. Este ceva caracteristic unui spirit lipsit 
de curaj să nu poată suporta bogăţiile. Cel ce folosește veselă 
de lut ca și cum ar fi de argint este un suflet nobil. Dar nu mai 
puţin nobil este acela care o folosește pe cea de argint ca și 
cum ar fi făcută din argilă. Sărăcia trebuie să fie voluntară. Este 
un dar spiritual. Trebuie să vină dinăuntru. Este măreț cel ce 
rămâne sărac printre bogăţiile sale. 


Seara, culcându-se alături de soţie, a încercat să treacă în 
revistă întâmplările de peste zi, însă gândurile i s-au îndreptat 
cu hotărâre spre aventura care îl aștepta a doua zi. Era 
emoţionat, ca un copil în ajun de Saturnalii, care nu reușea să 
împace somnul gândindu-se la toate darurile pe care le va găsi 
lângă pat, când se va trezi. 

După o noapte cam agitată, în care după răgazuri de nesomn 
au urmat cele cu somn ușor și apoi cele de toropeală deplină, s- 
a sculat înainte de revărsatul zorilor și s-a îmbrăcat în mare 
grabă, cu hainele unui om obișnuit. 

Peste tunica din piele de capră, mulată pe trup, și-a puso 
manta cu glugă, croită dintr-o pânză de lână de proastă calitate. 
S-a privit în oglindă și a zâmbit mulţumit. În picioare nu mai 
avea încălțămintea specifică patricianului, făcută dintr-o piele 
de bivol, foarte fină, ci niște încălțări ordinare, din piele de bou. 
A mai luat o manta, la fel cu aceea cu care se îmbrăcase, și-a 
aruncat o traistă pe umăr, unde pusese tăbliţele de scris și 
condeiele, și a ieșit din încăpere după ce și-a sărutat soția pe 
frunte. 

Prietenul îl aștepta în atrium, îmbrăcat întocmai ca și el. 
Portarul le-a deschis ușa cea mare a casei. Afară îi aștepta o 
lectică pentru două persoane, fabricată din lemn de cedru 
aromatic și de pici de cerb-lopătar din Arabia Felix. S-au 
rezemat de pernele mari și moi, umplute cu puf de lebădă, și s- 
au îmbrățișat ca doi puștani care sărbătoresc începutul 
vacanței. Doisprezece sclavi traci au ridicat lectica și au pornit- 
o, la pas, spre poarta Capena. 

De-a lungul traseului n-au prea putut să stea de vorbă. 
Zgomotul din jur era asurzitor. În ultimul ceas din noapte, 
înainte de a se lumina de ziuă, părăseau Roma în mare grabă 
căruțe trase de boi, care intraseră în oraș încărcate cu mari 
blocuri de marmură, căruțe la care erau înhămaţi catâri și care 


aduseseră amfore pline cu vin și cu ulei și tot felul de mărfuri, 
rădvane trase de cai iuți ale celor care o porniseră în călătorie și 
n-au vrut să fie duși în lectică până la porțile orașului. Cu toții se 
grăbeau să iasă din Roma înainte de a se crăpa de ziuă, ca să 
nu încalce vechea Lege municipală lulia, care interzicea traficul 
pe roţi prin oraș, în timpul zilei. 

La acea oră se înghesuiau pe străzi și mase mari de cetățeni 
săraci, care se duceau să-și salute stăpânii cu speranţa de a 
primi de la aceștia un coșuleţ cu merinde sau câţiva bănuţi. La 
aceștia se adăugau cei care se duceau la lucru, copiii ce se 
îndreptau spre școli și cei care plecaseră de acasă ca să vadă ce 
anume le hărăzise ziua. La zgomotul făcut pe pavajul străzilor 
de copitele animalelor de tracţiune și de roțile vehiculelor, se 
adăugau strigătele și blestemele celor ce erau împinși în tindele 
caselor sau care primiseră vreo lovitură cu cotul în rinichi de la 
careva ce-și croia astfel drum. Uneori se mai auzeau și serii 
întregi de înjurături dintre cele mai vulgare, slobozite de 
cetățenii indignaţi că cineva de la etajul al patrulea aruncase în 
stradă conţinutul vreunui ţucal. lar în toată această harababură, 
răcneau și împărțeau lovituri cei douăzeci de sclavi vânjoși de 
origine etiopiană, care mergeau în faţă ca să permită înaintarea 
lecticii în care călătoreau ilustrisimul senator Lucius Annaeus 
Seneca și prietenul lui Cesonius Maximus. 

Alaiul de sclavi a ajuns la Via Appia prin poarta Capena, iar 
purtătorii etiopieni ai lecticii s-au oprit lângă o căruţă mare și 
oarecare, trasă de doi măgari. 

Când cei doi prieteni s-au dat jos din lectică și au văzut căruța 
și pe simpaticul catârgiu, care i-a salutat cu faţa strălucind de 
bucurie și cu un zâmbet larg, nu și-au putut stăpâni entuziasmul 
și s-au îmbrățișat fericiţi. 

— În sfârșit, săraci, prietene Seneca! a exclamat Maximus. 

— Așadar, să ne bucurăm de frugalitate! a răspuns Seneca. 

Căruţa aparținea unei mari exploatări viticole, pe care Seneca 
o deținea în Nomentum. Era folosită pentru transportul 
strugurilor. Pentru această ocazie, în căruţă fuseseră puse două 
bănci, iar deasupra, un coviltir dintr-o prelată. 

S-au urcat în căruță împreună cu opt sclavi (câţi au mai 
încăput alături de ei) și au purces la drum, înspre sud. Căruţașul 
îi călăuzea, mergând descult pe lângă măgarii lui. 


În stânga lor, au lăsat în urmă templul închinat zeiţei Fortuna, 
în al cărei altar aduceau ofrande de fiecare dată când se 
întorceau la Roma din peregrinările lor spre sărăcie, au coborât 
pe Via Appia și au văzut în dreapta valea unde se întindea 
idilicul crâng închinat Muzelor. 

Crângul devenise sălașul obișnuit al cerșetorilor evrei, fiind 
situat într-un punct strategic, chiar lângă locul unde căruțele 
trebuiau să aștepte căderea serii ca să poată intra în oraș și pe 
unde treceau obligatoriu cei care părăseau Roma în zori, în pas 
de melc, din cauza obstacolelor ce se iveau în trafic. 

— Aștia chiar că sunt cu adevărat săraci, prietene Seneca, a 
spus Maximus, arătând cu degetul înspre ei. 

— Or fi săraci, a replicat Seneca, dar nu se bucură de sărăcie. 
Numai înțeleptul se poate bucura de ea. 

— Păi nu prea par să o ducă chiar așa de rău, a subliniat 
prietenul. 

— Duc o viață fără griji, în care nu contează decât prezentul. 
Sunt mult mai fericiți decât noi, a recunoscut Seneca. 

Căruţa înainta hurducăindu-se pe lespezile poligonale din 
bazalt, producând un zumzăit monoton, însoțit de trapul ritmic 
al catărilor și de cântecul fredonat de catârgiu. De o parte și de 
cealaltă a drumului, rămâneau în urmă șiruri de morminte și de 
mausolee ale celor ce cunoscuseră în viaţă nevoile și, respectiv, 
opulenţa. Mausoleul Scipionilor era alături de cel al unei biete 
matroane despre care pe lespede nu s-a putut scrie decât că „a 
știut să gătească și să toarcă lâna foarte bine.” 

După o oră de drum și după ce au trecut de piatra de hotar 
care indica începutul celei de a cincea mile, au văzut în stânga 
un frumos templu închinat lui Jupiter. În dreapta templului, se 
deschidea un drumeag șerpuitor printr-o pădure de chiparoși. 
După o cotitură a acestuia, au putut zări și intrarea în vila de la 
ţară a lui Seneca. 

Absorbit de gânduri, era cât pe ce să-i propună prietenului 
său să se ducă să ia micul dejun în casa lui, dar s-a abținut când 
și-a adus aminte că își propuseseră să petreacă cincisprezece 
sau douăzeci de zile ducând o viaţă modestă. Stabiliseră să nu 
ia decât ceea ce aveau pe ei și să mănânce și să doarmă sub 
cerul liber. 


Atunci, Seneca a poruncit să facă un popas lângă drum. Cei 
doi prieteni s-au așezat la umbra unui castan, în vreme ce 
sclavii pregăteau micul dejun. 

Un sclav a măcinat grâul într-o râșniţă de piatră, iar alţi doi au 
improvizat un cuptor, săpând o gaură în pământ, acoperind 
partea de jos și pereții cu pietre. Ceilalţi s-au dus în pădure să 
caute vreascuri pentru foc. 

După o oră, au așternut pe jos o faţă de masă, pe care au pus 
un coșuleţ cu smochine uscate și un coș cu chifle proaspăt 
scoase din cuptor. O bucată de brânză de vacă și o carafă cu vin 
completau micul dejun. Soarele strălucea cu putere, pe un cer 
de un albastru intens, vestindu-i astfel pe cei ce călătoreau că 
aveau să se bucure de o frumoasă zi de primăvară. 

— Ce încântare, prietene Maximus! a exclamat Seneca, 
ducând o smochină la gură. Așa or fi trăit oamenii înainte ca 
plugul de fier să-și afunde ghearele în Terra mamă, înainte de a 
se fi inventat lăcomia și înainte să spună cineva: „Asta-i a mea!” 

Încântat de propriul său discurs, și-a îndepărtat smochina de 
la gură și a ţinut-o în sus, între degetul mare și cel arătător. 

— Ce nebunie cumplită o fi împins fiinţa omenească să pună 
bazele societăţii în care să fim nefericiţi cu toţii? De ce nu s-o fi 
mulțumit omul cu ceea ce-i dăruia natura? Lăcomia ne orbește, 
patimile ne omoară, iar bogăţiile ne sufocă. Câţi nu vor fi murit 
asfixiaţi de propriile lor averi? Uite, prietene Maximus, doar 
două smochine ca asta ne trebuie ca să trăim. Odinioară, omul 
mânca pentru a-și ostoi foamea, iar astăzi mănâncă pentru a-și 
deschide apetitul, bea ca să-i fie și mai sete. Oare de ce nu 
renunțăm la toate bogăţiile noastre, ca să urmăm calea 
înțelepciunii? 

— Chiar tu ai spus, a răspuns prietenul, că înțeleptul nu 
iubește bogăţia, dar o preferă. 

În acele clipe, a trecut pe șosea o caleașcă de argint, trasă de 
patru armăsari sicilieni deosebit de vioi. Ocupanţii trăsurii s-au 
uitat la cei doi. 

— Prietene Seneca, dar te-ai făcut la față mai roșu decât un 
mac rătăcit într-un lan de grâu. 

Privind cu coada ochiului, Seneca a observat că servitorii își 
duseseră mâna la gură ca să-și stăpânească râsul. Atunci a avut 
senzația că un al doilea val de căldură îi va năvăli în obraji. 


— Asta arată, a spus Seneca, după ce s-a mai liniștit un pic, 
că principiile pe care le promovez nu sunt înrădăcinate 
înlăuntrul meu. Preamăresc un lucru cu mintea, însă o reneg cu 
trupul. Calea spre înțelepciune este anevoioasă. Nu cred să-i 
ating culmile vreodată. 

Și-au continuat călătoria spre sud pe Via Appia, au trecut prin 
faţa unor case sărăcăcioase și a unor case de odihnă luxoase, 
au făcut popas pentru a prânzi în împrejurimile orașului Aritca, 
iar spre seară s-au oprit lângă un crâng din apropiere de Ad 
Sponses pentru a-și petrece noaptea acolo. 

Sclavii au așternut pe jos câte o saltea pentru fiecare, iar cei 
doi prieteni s-au culcat, folosind câte o pătură drept cearșaf, și o 
alta pentru a se înveli. Regula a fost să nu ia decât ceea ce au 
pe ei. 

A doua zi au prânzit nu departe de Tres Tabernae, fără a se 
putea stăpâni să nu se uite cu jind la o superbă casă de odihnă 
ce se ridica în apropiere de ei. S-au dus să-și petreacă noaptea 
aproape de Forum Appii. 

Au dormit în poiana unei păduri; pe jos, crescuse un covor 
moale de iarbă, apărată de razele soarelui de frunzișul des al 
copacilor. Asaltul necontenit al tăunilor i-a făcut să ducă dorul 
confortului oferit de civilizaţie. 

La începutul celei de a patra zile, zorii i-au surprins la 
marginea uneia dintre plajele golfului de lângă promontoriul 
unde se înalţă orașul Terracina. Au hotărât să ia micul dejun 
chiar acolo, înainte de a părăsi ţinutul Latiumului și de a intra în 
Campania. Obiectivul lor era să meargă pe Via Appia până la 
Sinuesa, iar de acolo, pe Via Domilia, ca să ajungă la Pompei, 
unde să trăiască exact ca la ţară, pe latura orientală a 
Vezuviului. 

Stând pe un covor întins pe jos și gustând din obișnuitul lor 
mic dejun - pâine proaspăt scoasă din cuptor, brânză de capră și 
vin au văzut apropiindu-se pe malul mării un grup de tineri, 
băieți și fete, care își vor fi petrecut noaptea la vreun zaiafet, iar 
acum se duceau să-și ia micul dejun la una dintre micile taverne 
risipite de-a lungul plajei. Când au ajuns în dreptul lor, tinerii s- 
au uitat curioși la ei. O fată i-a arătat cu degetul și a izbucnit în 
râs. 

— Din nou te-ai făcut la faţă ca racul, a zis Maximus. 


— Dar n-am făcut altceva decât asta, de când am ieșit din 
Roma! a exclamat Seneca. Îți dai seama că am naufragiat 
înainte de a mă fi îmbarcat? 

Privea apele Mării Tireniene. Se gândea că acestea aveau să 
scalde coastele Italiei și când el nu va mai exista, când 
frământările și iluziile lui nu vor mai fi nici măcar ca urme de 
amintiri. Cugeta la strania scurtime a vieţii și la faptul că 
oamenii o limitează și mai mult cu indeciziile și compromisurile 
lor. Se simţea mic și ridicol, însă simţea totodată și că putea să 
fie mare. 

— Toate acestea nu sunt altceva decât o joacă de copii! a 
exclamat el. Haide, să ne urcăm în căruţă. Ne întoarcem la 
Roma! 

— Dar ce-i cu tine? l-a întrebat prietenul, îngrijorat. Parc-ai fi 
făcut febră. Ți-e bine? 

— Firește că mi-e bine! Niciodată în viață nu m-am simţit mai 
bine ca acum. Nu doresc decât să mă întorc, să mă întorc la 
Roma cât mai repede cu putință. 

— Să ne întoarcem? Ai înnebunit? 

— Am fost nebun până acum. Tocmai mi-am descoperit 
adevăratul drum. Mă duc în Grecia. La Atena, să studiez 
filosofia! 

Emoţionat, prietenul l-a îmbrățișat. 

— lar eu vin cu tine, i-a zis el. Dar nu te minţi singur. Nu acum 
ai descoperit această adevărată chemare. Cunoșteai acest drum 
încă de mic copil, dar nu l-ai urmat. N-ai cum să descoperi ceva 
ce n-ai cunoscut. Adevărul este că tocmai ai luat prima ta 
decizie chibzuită. 


V 


A noua zi de la calendele lui mai (23 aprilie) 


Stând în picioare, în fața ferestrei unuia dintre saloanele 
reședinței imperiale, Seneca se uita gânditor la marele complex 
arhitectonic ce își avea originile în vechile locuinţe ale Liviei, ale 
lui Augustus și Tiberius. La acestea, s-au tot adăugat clădiri, una 
mai impunătoare decât alta, coborând spre poalele Palatinului, 
și care acum traversau valea care le separa de Esquilinus și apoi 
urcau pe pantele acestei din urmă coline, cu singurul scop de a 
integra splendidele grădini ale lui Mecena. O cale de șase sute 
optzeci de pași, aproape două treimi dintr-o milă, pentru un 
palat ce ameninţa să împartă orașul în două. Principele numea 
acest vast complex Domus Transitoria, pentru că îi servea drept 
punte între cele două coline. 

S-a uitat în jos și a observat că pe străzile de pe lângă Circul 
Maximus defilau grupuri grupuri de persoane bine îmbrăcate, 
care păreau că se grăbesc să ajungă într-un loc anume. De 
departe putea să vadă mult mai bine decât de aproape, aşa că a 
zărit sau a crezut că zărește cete de fete îmbrăcate cu bluze în 
culori vesele și purtând pe cap ghirlande de flori. Se îndreptau 
probabil spre Forul divinului lulius ca să lase drept ofrandă 
ramuri de mirt, iar la altarul mamei Venus să depună frunze de 
mentă. lar de acolo, urmau să urce până la Capitoliu și să facă 
libaţii cu vin în faţa templului lui Jupiter Capitolinul. 

Ziua a noua din calendele lui mai îi aducea mereu în memorie 
amintiri plăcute din copilărie. Pentru el, Vinalia era una dintre 
cele mai vesele sărbători din Roma. Oamenii serbau noua 
recoltă de vin și aduceau mulțumiri zeilor dansând și cântând. 
Întregul oraș era cuprins de bucurie. 

S-a gândit atunci la cât ar da să fie iarăși tânăr, să fi avut alți 
părinţi, să se fi născut într-o familie modestă și să fi putut să 
danseze acum pe străzile Romei, făcând poate curte vreunei 
fete. A reflectat la cât de mult i-ar fi plăcut să nu fi fost ceea ce 
era în acele clipe. 


Se simțea ofensat. Cei de la reședința imperială știau foarte 
bine că principele îi acordase o audienţă la cea de a patra oră a 
acelei zile. Era sigur că i-a luat pe nepregătite. L-au tratat ca pe 
un vizitator oarecare, ca pe orice adulator care năvălea la 
salutul de dimineaţă pe care îl oferea împăratul și l-au umilit 
aplicându-i o dispoziţie de pe vremea împăratului Claudius, pe 
care el o crezuse abolită. Un uriaș cu înfățișare de gladiator 
germanic îl pipăise cu mâinile lui mari pe tot trupul, ca să vadă 
dacă nu avea vreo armă ascunsă. Inainte de Claudius, niciun alt 
împărat nu se încumetase să poruncească să fie percheziționaţi 
cei care veneau la palat. După cât se pare, Nero impusese din 
nou această măsură de precauţie. 

Totul fusese atât de brusc, atât de neașteptat și de 
surprinzător, încât nu a fost în stare să reacționeze și, lăsându-i 
să-l pipăie, l-au umilit. S-a făcut roșu ca racul la faţă și, de 
mânie, a început să tremure. Avea senzaţia că este despuiat de 
demnitate. 

În situaţii imprevizibile, cum era și aceasta, rămânea mereu 
ca paralizat. În asemenea clipe redevenea copilul care se 
refugia în pasivitate, pentru a face faţă furtunii pe care tatăl o 
dezlănţuia asupra lui. Îngrozit de ceea ce avea să vină, se 
ghemuia ca un animal speriat și făcea pe mortul. 

Se străduia să-și scoată din minte amintirea umilinței 
îndurate, când a ajuns la el mirosul puternic al unui parfum în 
care predominau șofranul și levănţica. S-a răsucit pe călcâie și s- 
a trezit faţă în față cu Nero, care intrase tiptil în încăpere. În 
spatele lui, încă se mai ondulau draperiile enorme prin care se 
strecurase împăratul. 

— Ca întotdeauna, e o mare bucurie să te văd, dragul meu 
maestru! a exclamat Nero. Hai, vino și îmbrățișează-mă! 

Când l-a îmbrățișat, lui Seneca era cât pe ce să-i dea 
lacrimile. În faţa lui apăruse, pe neașteptate, un tânăr vânjos, de 
douăzeci și cinci de ani, cu plete roșcate și ondulate, pieptănat 
pe spate, cu niște ochi mari, de un albastru intens, care 
străluceau pe o faţă lată, cu o expresie de sinceritate. Dar de 
fapt, înlăuntrul lui, îl văzuse pe copilul de unsprezece ani care, 
la prima lor întâlnire, i-a ieșit în întâmpinare alergând și l-a 
cuprins cu braţele, de parcă, în acele clipe, l-ar fi adoptat drept 
tatăl pe care de-abia îl cunoscuse. lar pentru el, care trăise ani 
de zile într-un exil îngrozitor, acel copil a devenit brusc, în 


braţele lui, fiul ce, dacă nu ar fi murit, ar fi avut cam aceeași 
vârstă cu Nero. 

Încă își mai aducea aminte, cu claritate, cuvintele acelui copil, 
ca și când nu ar fi trecut treisprezece ani de atunci: 

— Mi s-a spus că ești cel mai mare înțelept din imperiu și că o 
să fii preceptorul meu. Îţi promit că mă voi strădui să nu-ţi înșel 
așteptările. 

Atunci chiar că i-au dat lacrimile. Au stat îndelung îmbrăţișaţi, 
creându-se instinctiv o legătură ce depășea cu mult relaţia 
discipol- maestru. 

Când a avut loc înfruntarea dintre Nero și mamă-sa, Seneca a 
trecut de partea celui pe care îl considera drept fiul său, 
trădându-și astfel prietena și persoana căreia îi datora cel mai 
mult în viață. 

De la moartea Agrippinei, cu mai bine de trei ani în urmă, 
relaţia dintre cei doi nu a mai fost niciodată la fel. Se pare că 
Nero se răzvrătea și împotriva lui. Când îl asaltau clipele lui de 
pesimism macabru, își spunea că Nero va adăuga la matricid, 
probabil, și paricidul. 

— Ce e cu graba asta de a mă vedea? a întrebat Nero. De 
unde nu aveam, a trebuit să-mi fac timp să te primesc. Muncesc 
zi și noapte la compunerea unei tragedii despre Atlis. Sunt 
entuziasmat. Ba chiar simt cum Marea Mamă a Zeilor, 
îndemnându-mă să mă afund în nebunie, mă obligă să mă 
castrez. Jur că am simţit dureri până și la testicule. Mă văd 
devenind un pin”. Sunt posedat de o furie poetică! Muzele m-au 
luat în stăpânire și-mi conduc mâna. După fiecare răbufnire de 
mânie, urmează entuziasmul. Sunt uimit de mine însumi! Cred 
că-l întrec chiar pe Virgiliu, poate și pe Homer! Când o s-o 
termin, ţi-o voi citi! 

— Pe Jupiter, chiar că mă bucură o asemenea veste! Dar nu-ţi 
neglijezi astfel responsabilităţile față de stat? 

— Da' de unde! Doar pentru asta am miniștri! Pentru așa 
ceva, îl am pe Tigellinus. Habar n-ai de câte corvezi mă scutește 
el! Acum am mult mai mult timp să scriu, să cânt, să conduc 
care trase de cai și să supraveghez lucrările de construcţie a 
noii mele reședințe. În sfârșit, o să trăiesc și eu ca un adevărat 
principe și o să mă pot dedica muncii specifice unui artist. Incep 
să fiu fericit. Dar spune-mi de ce voiai să mă vezi! 


5 Pinul este un simbol al nemuririi. 


— Și eu vreau să-mi urmez propriul meu drum. Vreau să fac, 
în sfârșit, ceea ce am visat dintotdeauna să fac în viața asta. 
Vreau să mă duc la Atena să studiez filosofia. Da, nu te mira și 
nu te mai uita așa la mine, la vârsta mea doresc să mă duc din 
nou la școală. 

— lar pentru asta, ai nevoie de permisiunea mea, a spus 
Nero, făcând doi pași înapoi. 

— Da, mă simt bătrân și istovit. De opt ani de zile împart cu 
tine povara misiunii de a ţine frâiele imperiului. Tu ești tânăr și 
puternic. Poţi să mergi mai departe și singur. Nu mai ai nevoie 
de mine. 

— Vino, să luăm loc, i-a zis Nero, luându-l de un braţ. O 
asemenea decizie nu se poate lua stând în picioare, de parcă 
am lua micul dejun. 

Nero s-a întins pe o banchetă din piele roșie și cu picioare 
înalte și i-a făcut semn lui Seneca să se așeze pe un vechi pat 
etrusc, care de-abia se înălța cu două palme de la podea. 

— Și aș vrea să te mai rog ceva, a continuat Seneca. Bogăţiile 
mă copleșesc. În plus, lumea a început să clevetească. Se 
vorbește despre darurile enorme pe care le-am primit de la tine. 
Aș vrea să-ţi înapoiez imensele daruri pe care mi le-ai făcut de-a 
lungul acestor opt ani. Nu mai am putere să le administrez. 

— Pe Hades! a urlat Nero. Dar ce vrei de la mine? Să mă 
umilești în fața poporului Romei? Ce s-ar crede despre mine în 
imperiu? Îmi înapoiezi darurile, te îndepărtezi de mine, iar eu 
cum o să fiu văzut? Mă jignești! 

— Jur că nu m-am gândit la așa ceva. Nu am avut de gând să 
te rănesc. Am fost poate prea egoist, nu m-am gândit decât la 
mine. Dar, te implor, scapă-mă de această povară. 

— Pe Hercules, nu! Nici n-o să-mi înapoiezi darurile, nici n-o 
să te duci în Grecia. Nu-ţi dau voie. 

— Să dăm uitării povestea cu darurile. A fost o idee absurdă. 
Dar lasă-mă să mă duc în Grecia. 

— Nu obișnuiesc să iau o hotărâre ca apoi s-o revoc imediat. 
Am zis că nu! 

— Atunci, nu voi putea pleca din Italia? 

— Nu, îţi interzic acest lucru categoric! 

— Prin urmare, îmi interzici, a întrebat Seneca, pe un ton 
sarcastic, să mă îndepărtez mai mult de șapte mile de Roma, 
fără acordul tău? 


— Vrei să mă ofensezi și mai tare? Această lege dată de 
Claudius n-a fost niciodată valabilă în cazul tău, doar pentru 
ceilalţi senatori. Nu trebuie să-mi ceri voie ca să te duci la 
Neapole sau la Pompei. Îţi poți vizita proprietăţile pe unde le ai, 
numai dacă sunt între hotarele Italiei. 

— Nu mă pot duce să inspectez nici măcar patrimoniul 
familial? 

— Nu. Îţi interzic să te duci și la Corduba. 

Seneca a amuţit brusc, iar între cei doi bărbaţi s-a așternut o 
tăcere stânjenitoare. Vălul de încordare dintre ei era atât de 
dens, încât îl puteai tăia cu cuțitul. Nero și-a îndepărtat privirea 
de la el, dar Seneca a rămas cu privirea aţintită asupra 
împăratului. A trebuit să facă un efort ca să nu izbucnească. 

Avea în faţa lui un tânăr robust, debordând de vitalitate, cu o 
înfățișare mai degrabă de vizitiu decât de poet, asemănător mai 
curând cu un ţăran decât cu un nobil patrician; era, de fapt, un 
coșcogeamite flăcăiandru, fără minte și înfumurat, dar căruia i 
se supuneau orbește cele douăzeci și două de legiuni din 
imperiu. Un cuvânt de-al lui era de ajuns să-l nimicească. Acel 
tinerel narcisiac ţinea în mâinile lui fulgerele lui Jupiter și 
puterea de a le folosi. 

Ironia acelei situații era faptul că puterea pe care o avea i-o 
datora în mare parte lui. În vreme ce-l străpungea pe Nero cu 
privirea, și-a adus aminte de evenimentele care au dus la 
proclamarea lui ca împărat. 

În noaptea zilei de douăzeci și unu, anterioară calendelor lui 
noiembrie, în timpul consulatului lui Marcus Asinius și Marius 
Acilius, a murit Claudius, tiranul cel bătrân, după ce s-a îmbuibat 
bine cu ciuperci. Limbile ascuţite susțineau că fusese înveninat 
de soţia lui Agrippina, nerăbdătoare să-și vadă fiul pe tron. 
Medicul curant a apreciat că a murit de indigestie, provocată de 
veșnica lui lăcomie. El înclinase pentru o explicaţie ceva mai 
logică: ciupercile pe care le mâncase fuseseră veninoase. Ba 
chiar îl văzuse murind pe cel mai bun prieten al său, Annaeus 
Serenus, compatriot și prefect al corpului de vigili, împreună cu 
jumătate dintre ofițerii acestuia, la un banchet la care 
participase și el. 

Însă în acele momente, cauza morţii lui Claudius era absolut 
irelevantă. Singurul lucru care conta atunci era faptul că murise. 


Imperiul rămăsese fără împărat. Nu exista nicio procedură 
juridică prin care să se reglementeze succesiunea. 

Cum nu existau norme stabilite privitoare la succesiune, s-a 
presupus că Senatul este singura instituţie autorizată să 
desemneze un nou principe. Nimeni nu s-a gândit la o posibilă 
restaurare a Republicii, dar nici nu a crezut careva că s-ar putea 
repeta lovitura de stat prin care Claudius, cu sprijinul trupelor 
pretoriene, se proclamase împărat. 

Nero avea șaisprezece ani și de-abia pricepea ceea ce se 
petrece. O vedea pe Octavia, soţia lui, plângând din cauza 
morţii tatălui ei, îl vedea plângând și pe fratele său vitreg, iar 
singurul lucru care îl îngrijora era ca lumea lui, acum stabilă și 
ordonată, să nu se afunde în haos. Tinea minte momentul morții 
tatălui lui, dispariţia mamei când a fost trimisă în exil, 
trambalarea dintr-o casă într-alta, în grija rudelor, nesiguranța 
zilei de mâine și se simțea neliniștit și temător în faţa 
necunoscutului. 

Agrippina a poruncit să se închidă porţile palatului și l-a 
chemat la ea, împreună cu Burrus. Cei trei și-au petrecut 
întreaga noapte într-o activitate febrilă. Nu puteau să lase pe 
seama Senatului desemnarea unui succesor. Ei trebuiau să-l 
numească. Chiar cu riscul vieţii. Singurul lor atu era Nero, copilul 
plângăcios care tremura de frică în fața necunoscutului. 

În sfârșit, după ce a trecut de amiaza celei de a doua zile, 
între ora a șaptea și cea de a opta, au poruncit să se deschidă 
porţile palatului. Burrus își petrecuse o bună parte din noapte și 
întreaga dimineaţă negociind cu ofițerii de sub comanda lui și cu 
cei de la unităţile pe care flota din Misenum le avea la Ostia și la 
Roma. 

Când, în cele din urmă, au fost deschise porțile palatului, a 
apărut Burrus, însoţit de tânărul Nero, care purta hainele de 
gală ale unui general victorios. 

Când și-a adus aminte de momentul în care au pus pe umerii 
lui Nero mantia purpurie, pe care căpeteniile militare obișnuiau 
să o poarte cu prilejul paradelor triumfale, Seneca a zâmbit. 
Cum boiangiii foloseau urină pentru a dizolva purpura cu care 
vopseau pânza, aceste mantii răspândeau mereu o duhoare 
pătrunzătoare, ca de hazna publică. Nero a strâmbat din nas și a 
exclamat: 

— Ce urât miroase puterea! 


El i-a netezit mantia pe umeri, l-a asigurat că totul avea să 
dureze doar o clipă și a rămas tot timpul lângă el, dându-i 
ultimele instrucțiuni. 

Nu avea să uite niciodată acel moment când, stând în spatele 
lui, la capătul de sus al scării monumentale a palatului, a scrutat 
feţele soldaţilor ce făceau parte din garda imperială. La un 
moment dat, a avut impresia că aceștia șovăie. 

În cele din urmă, după câteva secunde ce i s-au părut 
nesfârșite, soldaţii și ofițerii, la un semnal al lui Burrus, și-au 
lovit scuturile cu cnemidele de bronz, în semn de aprobare, și au 
strigat la unison: 

— Viaţă lungă împăratului nostru! 

Atunci a răsuflat ușurat: făcuseră primul pas! Imediat după 
aceea, l-au pus pe Nero repede într-o lectică, iar el a luat loc 
alături, au tras perdelutele și au avut senzaţia că zboară pe 
străzile întortocheate ale Romei. Drumul li s-a părut lung, cu 
toate că purtătorii lecticii au făcut mai puţin de jumătate de oră 
până la cazarma cohortelor pretoriene. Urma proba de foc. 
Sosise momentul adevărului. Cum aveau să reacționeze 
pretorienii? 

Singurul lucru care îl liniștea era zgomotul surd și ritmat al 
pașilor soldaţilor din garda imperială care îi escortau. 

La cazarma pretoriului, Burrus i-a adunat pe ofițeri și trupa și 
le-a ordonat să amenajeze o estradă pe care să se urce Nero să- 
și rostească discursul. El îl pusese să-l înveţe peste noapte. 

Nu a fost greu să-i convingă pe pretorieni. În discurs, a făcut 
elogiul valorilor militare, a vorbit despre faptele de vitejie ale 
ostașilor, despre onoare și despre apărarea patriei și a promis 
noi privilegii pentru armată și donaţii în natură și în bani. 
Pretorienii aveau să fie cei mai avantajați: urma să li se reducă 
numărul de ani de serviciu, să le crească leafa și să primească 
drept răsplată echivalentul soldei anuale pe zece ani. Donaţiile 
făcute ofiţerilor erau regești. 

Soldaţii și ofițerii au izbucnit în urale și l-au proclamat împărat 
pe Nero. Apoi, ofițerii au oferit un banchet în cinstea lui Nero. 
Noul principe a câștigat loialitatea pretorienilor cu toasturi și cu 
noi promisiuni, stropite cu vin. În timpul zilei, au început să 
sosească detașamente de sprijin de la marina de război. 

În cele din urmă, în jurul celei de a douăsprezecea ore, la 
lăsarea serii și pe o ploaie torențială, au plecat spre For, 


escortaţi de patru cohorte pretoriene și de o mie de infanteriști 
de la marină. 

Reunit în plen, Senatul i-a așteptat la curia ilustrului lulius. 
Senatorii se strânseseră de la primele ore ale după-amiezii, iar 
singurul lucru pe care l-au putut face între timp a fost să 
comenteze zvonurile care ajungeau încontinuu la ei. Niciunui 
senator nu i-a scăpat faptul că, pentru a doua oară, un membru 
al familiei lulio-Claudiene ajungea la putere printr-o lovitură de 
stat. Nu-i îngrijora decât ca nu cumva să se repete și măcelurile 
lui Claudius. 

Chiar și când își trecuseră Rubiconul și nimeni nu era atât de 
tâmpit încât să se înfrunte cu cinci mii de războinici înarmaţi 
până-n dinţi și știind că în spatele lor mai erau alte opt mii, lui 
Seneca nu-i scăpa faptul că îi aștepta ceea ce era mai greu: 
legitimarea unui act evident ilegal, întrucât nu respectaseră nici 
măcar o aparenţă de legalitate care să justifice ridicarea lui 
Nero la demnitatea de principe. 

După ce a adus ofrande de tămâie și de vin la altarul zeiței 
Victoria, Nero, cu o aureolă de cucernicie pe care o căpătase de 
la ceremonie, s-a dus la tribuna rezervată oratorilor și și-a 
plimbat privirea peste rândurile de senatori. Liniștea era 
apăsătoare. Nu se auzea nici măcar foșnetul faldurilor togilor. 

Adolescentul, proaspăt proclamat împărat de douăsprezece 
cohorte pretoriene, cu sprijinul marinei, a vorbit, cu un glas 
sigur și modulat, ținând un discurs ce putea servi drept model la 
orice curs avansat de oratorie. Știau cu toţii că Seneca se 
exprima prin vocea noului împărat, prin a cărui gură erau rostite 
propriile lui discursuri. Stilul lui inimitabil era bine cunoscut. Mai 
târziu, i s-a reproșat că s-a folosit de Nero ca să remarce cu toții 
cât este el de cult și de ager la minte. 

Când l-a auzit vorbind, s-a simţit mândru de discipolul său. Îi 
confirma astfel că avea să fie un mare principe și că arbitrariul 
avea să dispară pentru totdeauna din guvernarea Romei. Graţie 
pupilului său, în istoria imperiului începea o eră nouă. Își 
amintea uneori, cu emoție, de ovaţiile cu care a fost întâmpinat 
discipolul său, când a spus, pe un ton ferm: 

— Vă asigur, domnilor senatori, că veţi redeveni adevărații 
conducători ai imperiului și că Senatul Romei își va recăpăta 
întreaga sa autoritate și toată importanţa, întreaga sa veche 


strălucire. Nu vreau să fiu altceva decât unul dintre voi, primul 
între egali, adică principele vostru. 

Sesiunea s-a prelungit până în zori, însă nu pentru că 
senatorii ar fi dezbătut problema legalităţii proclamării lui Nero 
ca împărat, pe baza spadelor, ci fiindcă fiecare senator făcea 
efortul de a-și depăși colegii în propuneri privitoare la onorurile 
ce se cuvenea să-i fie acordate principelui. General suprem al 
tuturor armatelor, pontifice maxim, autoritate tribuniciară ce-i 
conferea imunitate în faţa legii și-l convertea într-o persoană 
sacrosanctă; să se înalțe temple și să se lacă statui în cinstea 
lui, mai curând de aur decât de argint, ba chiar și să i se atribuie 
titlurile de Augustus, de Cezar și de Părinte al Patriei. Seneca s-a 
gândit în acele clipe că așa cum trebuie să dai mai multe 
straturi de var și de pământ pentru a asana o groapă plină de 
cadavre în putrefacție, tot așa senatorii se străduiau să ascundă 
delictul sub un văl de legalitate. Nu au existat onoruri care să 
nu-i fie acordate lui Nero. 

Tinea minte că în momentul când au început dezbaterile, nu 
s-a putut stăpâni și a răsuflat de ușurare. Și-a dat seama 
imediat că, pentru senatori, existenţa aparentă a Republicii era 
mult mai importantă decât existenţa ei reală. 

În acea stare de luciditate nefirească, produsă de două nopţi 
de nesomn, în sufletul lui s-au cuibărit emoţii de tot felul: dispreţ 
pentru condiţia umană, satisfacţie pentru a-și fi atins obiectivul, 
mândrie pentru acel tinerel pe care îl iubea ca pe un fiu. 

Un gând nu-i dădea pace și-l umplea de mândrie: el nu fusese 
singurul conspirator, însă noul principe, care se impunea cu o 
totală dezinvoltură în faţa a o mie de patricieni, împăratul 
aclamat de trupe, un orator înflăcărat și convingător, acest nou 
conducător al imperiului era - înainte de orice altceva - opera 
sa. 

lar acum, în aceste clipe, la numai opt ani de atunci, opera sa 
se interpunea între el și libertatea lui. 

— Te implor încă o dată, a spus Seneca, pe un ton de om 
obosit, scapă-mă de aceste legături și lasă-mă să-mi petrec în 
tihnă puţinii ani de viaţă ce mi-au mai rămas de trăit. 

— Mă jigneşti! Vrei ca un principe să-și schimbe deciziile, ca 
un nechibzuit? Soarele nu poate hotărî de capul lui dacă se 
ascunde seara și reapare odată cu dimineața. 


— Aici, singurul ofensat sunt cu, a replicat Seneca, fără a-și 
putea ascunde cu lotul furia ce-l cuprinsese. Un măscărici se 
încumetă să mă insulte în Senat, iar în casa ta orice servitor își 
permite să mă controleze. 

— Te referi la percheziţie? Am aflat și eu de incident. Acel om 
îndeplinea ordinele lui Tigellinus. Probabil că s-a strecurat o 
greșeală în lanţul de transmitere a poruncii. O să-l trag de urechi 
pe vinovat, chiar dacă este vorba de Tigellinus. Îmi pare tare 
rău, crede-mă. 

— Te cred. 

— Și mie mi-ar plăcea să te cred, i-a zis Nero, dregându-și 
glasul. Însă... ai unele opinii care nu-mi sunt pe plac. Lumea 
vorbește, se spun fel de fel de lucruri, se zice că-mi cenzurezi 
activitatea. 

— Nu m-aș încumeta s-o fac vreodată. Chiar dacă mi-ar trece 
prin gând. Aș ţine acest lucru numai pentru mine. 

— Zău? Atunci de ce ai spus că oxyporum neronis, făcut deci 
de mine, ar putea să te nimicească? Cum de mă critici pe faţă la 
un banchet? Ba ai făcut-o chiar în faţa sclavilor. Cum rămâne cu 
autoritatea mea de împărat? Mă umilești. Ba ai mai și insinuat 
că încerc să te otrăvesc. Eu, să-mi otrăvesc maestrul! Care este 
pentru mine ca un tată! 

Glasul lui Nero devenise tot mai strident, iar Seneca se simţea 
tot mai dezorientat. Despre ce-o fi vorbind ţângăul acesta 
înfumurat? Brusc, și-a adus aminte de banchetul din casa lui 
Tigellinus și de arsurile lui la stomac. 

— N-a fost decât o glumă, a spus Seneca, pe un ton fără 
vlagă. 

— O glumă? a răcnit Nero. Pe seama zeilor nu se fac glume! 

— Cred că este mai bine să punem punct acestei discuții. 

— Bineînţeles că este mai bine! 

Nero s-a ridicat în picioare și s-a îndreptat spre fereastră, de 
unde a privit orașul ce se întindea la picioarele lui, așteptând ca 
Seneca să părăsească salonul. Seneca a ridicat din umeri și a 
ieșit din încăpere. Era pentru prima oară când se despărțeau 
astfel. 

Nu a apucat să facă cincizeci de pași pe coridor, când s-a 
deschis o ușă și i-a ieșit în întâmpinare amanta lui Nero. L-a 
salutat mieroasă și l-a invitat să intre într-o încăpere primitoare, 
cu podeaua acoperită de covoare și cu pereţii îmbrăcaţi în 


carpete. L-a condus foarte binevoitoare până la un pat, iar apoi 
s-a trântit și ea într-un jilț, lângă el. 

Au stat de vorbă o vreme despre tot felul de fleacuri, l-a 
întrebat de soție, au discutat chiar și despre cât de frumoasă 
este vremea în acea zi când se sărbătorea Vinalia, i-a spus că în 
ultimele zile citise câteva dintre tragediile lui și că a fost 
fascinată, ca de obicei, de Medeea și de Fedra. 

Cum era obișnuit să pătrundă până în ascunzișurile sufletului 
omenesc, știa că persoanele violente prin fire își ascund 
instinctiv adevăratul caracter, adoptând o mască de efuzivă 
cordialitate. De-a lungul vieţii sale, a putut să constate că 
tocmai femeile și bărbaţii care iradiază o excesivă amabilitate 
sunt de obicei cele mai înclinate fiinţe spre răutate. Conștiente 
de perversitatea lor, simt nevoia să o mascheze tot timpul. 

Așa stând lucrurile, de fiecare dală când se afla lângă 
Poppeea, îi era greu să nu se lase sedus de farmecul ei. Era una 
dintre cele mai frumoase femei pe care le cunoscuse în viaţa lui, 
de o frumuseţe ce te lăsa fără grai și pe care o sporea simulând 
modestia. La extraordinara ci frumuseţe, se mai adăugau o 
inteligenţă neobișnuită și o vastă cultură. Conversaţia cu ea 
devenea un adevărat amuzament intelectual. 

Fusese căsătorită la vârsta de paisprezece ani cu un cavaler 
roman, Rufius Crispinus, care mergea pe șaizeci de ani. La 
nouăsprezece ani, după câţiva ani de infidelităţi conjugale, l-a 
părăsit, pentru a se căsători cu Marcus Salvius Otho, un tânăr 
chipeș și de aceeași vârstă cu ea, pe care Claudius l-a făcut 
patrician. 

Otho, prieten apropiat cu Nero și tovarăș de petreceri și de 
zaiafeturi nocturne, în neghiobia lui, a tot proslăvit frumuseţea 
soției în discuţiile cu Nero. Ca să scape de el și să-i poate lua 
nevasta, Nero l-a numit guvernator al Lusitaniei. 

Poppeea pătrunsese în viaţa palatului imperial în urmă cu 
patru ani, în calitate de noua concubină. Și a intrat ca un 
uragan. Femeia de douăzeci și șapte de ani a știut să-l 
îmbrobodească pe tânărul principe, care de-abia împlinise 
douăzeci și unu de ani. L-a obligat să se debaraseze de Acte, 
amanta lui din Misia, un loc de departe, pe care o iubea mai 
presus de orice, ba chiar plănuise să se însoare cu ea, să 
renunţe la imperiu și să plece într-una dintre provinciile din Asia, 
ca să trăiască făcând-o pe chitaristul ambulant. 


După ce și-a biruit rivala de pat, și-a concentrat toată energia 
pentru a o scoate din joc pe singura femeie cu care își mai 
putea disputa influența asupra lui Nero. Întreaga Romă știa că 
această femeie îl împinsese pe principe să comită matricidul. 

Acum se afla în faţa lui, ca un adevărat lup în piele de miel, 
lingușindu-l întruna. Ce-o fi crezând oare, că-l poate păcăli? Știa 
bine că această femeie îl urăște de moarte. El a fost unul dintre 
cei care au dus la căderea în dizgrație a primului ei bărbat. 

De teamă că s-ar fi putut repeta primejdiile ce s-au abătut 
asupra lui Tiberius, cu cei doi prefecţi succesivi ai pretoriului 
(unul a fost pe punctul de a-i lua puterea, după ce i-a omorât 
fiul, iar celălalt l-a asfixiat pe când zăcea în pat, bolnav), 
Claudius a impus la această magistratură sistemul parităţii. 
Lusius Geta și Rufius Crispinus, soțul Poppeei, împărțeau de ani 
buni prefectura, când noua împărăteasă, Agrippina, l-a convins 
pe soţul ei să-i destituie și să-i înlocuiască doar cu unul singur: 
Sextus Afranius Burrus, o persoană de mare încredere și prieten 
apropiat al lui Seneca. Știa bine că niciodată Poppeea nu avea 
să-l ierte pentru acest lucru. 

— Am nevoie de ajutorul tău, l-a implorat ea, pe neașteptate, 
luându-i o mână într-ale ei. Vreau să-mi promiți ceva. 

Seneca s-a cutremurat. Era greu să rămâi indiferent în fața 
acestei femei. La cei treizeci și unu de ani, își păstra nealterată 
vitalitatea tinereţii. Pielea ei era la fel de întinsă ca aceea a unui 
copil. 

Deși el nu avea încredere în niciun fel de pomadă, nici în 
unguente, pentru că, aidoma lui Hipocrate, după părerea lui, 
sănătatea trebuie să vină dinăuntru, uneori se gândea totuși, 
când o vedea, că băile zilnice pe care le făcea Poppeea, în lapte 
de măgăriţă, cel mai dens concentrat dintre felurile de lapte, o fi 
contribuind poate la menţinerea intactă a prospeţimii tenului ei. 
Pe chip nu i se vedea niciun rid, niciun rictus de amărăciune nu-l 
urâțea, nu se observa nici măcar faptul că, în urmă cu mai puţin 
de două luni, băieţelul ei de cinci ani murise strivit de 
dărâmăturile din casa de la Pompei, când întregul oraș a fost 
distrus de un cutremur. 

L-a țintuit cu privirea ei pătrunzătoare și seducătoare, de 
parcă ar fi vrut să-l hipnotizeze cu ochii ei enormi și negri ca 
tăciunele. 


— Îmi promiţi? a insistat ea, strângându-și șmecherește 
buzele. 

— Ce anume? a întrebat Seneca, zăpăcit de-a bine- lea. 

— Știi deja că am trecut prin momente grele de când l-am 
cunoscut pe Nero. Toţi au fost împotriva mea. Agrippina mă ura. 
Liberții ei mi-au făcut viaţa imposibilă. Nu știu cum de am putut 
suporta atâtea. Numai dragostea mi-a dat putere. Agrippina 
avea o slăbiciune aparte pentru Octavia. O iubea ca pe o fiică. 
Nu ar fi fost niciodată de acord ca Nero să se despartă de ea. La 
fel era și Burrus. Cu încăpăţânarea lui de catâr galic, s-a opus 
tot timpul căsătoriei mele cu Nero. Știu că tu ești pentru Nero ca 
un tată. Te rog să nu te opui relaţiei dintre noi. 

— Ştii doar că n-am ridicat niciodată vreo obiecţie privitoare 
la viaţa de alcov a împăratului. M-am manifestat întotdeauna cu 
îngăduinţă. Ba chiar mai mult, am favorizat-o. Când m-a rugat 
să-l ajut să o ascundă pe Acte de furia mamă-sii, am vorbit cu 
un prieten apropiat, Annacus Serenus, fie ca resturile lui 
pământești să se odihnească în pace, să-i pună întreaga lui casă 
la dispoziţie. Insă de aici până la a favoriza divorţul lui Nero de 
Octavia este o cale lungă. Ştii bine cât de mult ţine poporul la 
ea. Este vorba de o problemă de stat, de o chestiune de înaltă 
politică, principele nu este liber să se poarte ca imensa 
majoritate a muritorilor. 

— Care va să zică, te opui? l-a întrebat Poppeea, al cărei chip 
a căpătat imediat o expresie de duritate. 

— Nu mă opun, dar nici nu sunt de acord. 

— Atunci va trebui să-ţi mărturisesc ceva, i-a spus ca, 
ducându-și mâinile la pântece. Sunt însărcinată. Tocmai am 
primit confirmarea de la mamoș. 

— Cine s-ar putea pune împotriva naturii? 

— Mulţumesc, dragul meu Seneca! a exclamat Poppeea, care 
s-a ridicat, i-a cuprins gâtul cu braţele și i-a acoperit obrajii cu 
sărutări. Dar... pe săgețile lui Cupidon! Te-ai îmbujorat ca un 
puștan! 

— Și cum crezi că o să duci la bun sfârșit despărţirea de 
Octavia? s-a grăbit Seneca să întrebe, cu un glas răgușit. Va 
trebui să convingi poporul, să-i explici, cu argumente. În orice 
caz, bănuiesc că sarcina ta o să fie un motiv suficient. 

— Nu! a urlat Poppeea, înroșindu-se de mânie. Nu va fi de 
ajuns. Nero trebuie să o repudieze. 


— Ca să o repudieze, trebuie să o găsească vinovată de ceva, 
a argumentat Seneca. 

— De adulter, de pildă, a replicat Poppeea, cu răceală. 

Brusc, pe Seneca l-a cuprins teama. Această femeie o fi 
urzind ceva, astfel încât să o ducă pe Octavia cea dulce la 
eșafod? Nu cumva acţionează în acest scop de ani de zile, după 
un diabolic plan de răzbunare? Pune oare la cale o conspirație, 
pentru a-i lua viaţa Octaviei? 

Atunci și-a dat seama că, de fapt, nu o cunoaște pe această 
femeie. O considerase doar o simplă parvenită, care-și folosea 
toate farmecele ca să urce pe scara socială. A divorţat de un 
domn ca să se mărite cu un patrician. L-a părăsit pe patrician ca 
să-l cucerească pe principe. Totul era evident, era cât se poate 
de simplu și de clar. Ba chiar și trivial. 

Și totuși, lucrurile sunt, într-adevăr, chiar atât de triviale și de 
limpezi? Se potrivea oare această traiectorie, atipică, dar 
frecventă, cu personalitatea unei femei enorm de bogată, 
extraordinar de cultă, extrem de frumoasă, de o inteligenţă și cu 
o strălucire ieșite din comun?! 

Despre mamă-sa, se spunea că nu era o femeie mai frumoasă 
decât ea în întreaga Romă. Fiică a patricianului Poppeus 
Sabinus, consul și guvernator a trei provincii, fusese în centrul 
atenţiei în toate saloanele ţinute de optimates. Artiştii și 
scriitorii își disputau onoarea de a participa la banchetele ei. 
Orașul nu mai cunoscuse niciodată un asemenea rafinament. 

Gândindu-se la Poppeea Sabina ca la o arivistă, era lesne de 
înțeles că adoptase, în ciuda tradiţiei, numele bunicului dinspre 
mamă, ca să se poată înveșmânta cu aureola unui om căruia 
principele îi acordase toate emblemele triumfului. Și totuși, 
aceasta să fie oare explicaţia? Nu era cumva posibilă și altă 
explicaţie? 

Înfiorat, Seneca s-a făcut alb ca varul. Ceea ce era la început 
o simplă intuiţie a devenit apoi certitudine. Poppeea Sabina nu 
și-a luat numele bunicului matern ca să-și apropie gloriile apuse. 
L-a adoptat ca să poarte același nume ca și mamă-sa, ca să se 
identifice cu ea, ca toată lumea să afle că îi cinstește și îi 
venerează memoria. Nu divorțase de Rufius Crispinus și nu se 
măritase cu Otho pentru că acesta ar fi fost mai tânăr și mai 
frumos decât primul ei bărbat, nici pentru că provenea dintr-o 


$ Lat. „aristocrați; conservatori” (n. tr.). 


familie mai nobilă. Se măritase cu el, fiindcă era prieten 
apropiat al lui Nero! Nu l-a sedus pe Nero pentru că acesta era 
stăpânul imperiului, ci pentru că era însurat cu Octavia, fiica 
Messalinei, care era răspunzătoare de moartea mamăssii. 
Messalina, împărăteasa intrigantă, care atâta a tot hărţuit-o pe 
mamă-sa, pe frumoasa Poppeea Sabina, încât a silit-o să se 
sinucidă. lar pentru așa ceva, nu era de ajuns să ajungă 
împărăteasă: avea nevoie și de sângele Octaviei. 

Când a devenit conștient de acest plan diabolic, s-a gândit că 
făceau parte din el până și cele cinci sute de măgărițe de la care 
provenea laptele cu care se îmbăia. 

A bâiguit câteva cuvinte de scuză, și-a luat rămas bun în 
grabă și a ieșit buimac din încăpere. Trebuia neapărat să stea 
de vorbă cu Octavia. 

A găsit-o la locuinţa ei, care acum era într-una dintre clădirile 
noi, ce ajunseseră până pe culmea colinei Esquilinus, cât mai 
departe posibil de construcţiile anexe ale lui Nero. L-a primit 
într-o grădină înconjurată de niște arcade splendide, din 
marmură de Numidia. Stătea pe o bancă din lemn sculptat, 
lângă o fântână cântătoare, cu un sul de papirus în mâini. A 
renunţat să mai citească în momentul în care îi fusese anunțată 
sosirea lui Seneca, pe care îl aștepta cu nerăbdare. 

— Tare mă bucur să te revăd! a exclamat Octavia. Am 
impresia că a trecut un veac de când nu ne-am mai văzut! 

Împărăteasa s-a ridicat în picioare, s-a dus în întâmpinarea 
lui, l-a îmbrățișat cu afecţiune și l-a sărutat pe buze, ceea ce 
făcea întotdeauna, întrucât îl considera ca făcând parte din 
familie. 

— Bucuria mea este și mai mare, a răspuns Seneca. Pentru 
mine, vei fi întotdeauna soarele strălucitor care luminează tot 
ceea ce se află de jur-împrejur. 

— Păi se pare că nu prea ţi-a fost dor să fii luminat, în schimb 
eu chiar că am primit lumina ta, pentru că ai strălucit prin 
absenţă. 

— Treburile statului nu mi-au lăsat niciun răgaz liber. Nu am 
timp nici măcar pentru mine. Dar lasă-mă să te văd ca lumea. 

A luat-o ușor de umeri, a făcut un pas înapoi și a privit-o 
îndelung. La cei douăzeci și unu de ani, era încă o copilă, de 
parcă natura se împotrivea să o transforme în femeie. Spre 


deosebire de Poppeea, Octavia era de o frumusete ce iradia 
seninătate. Chipul ei era perfect și delicat. 

Pe neașteptate, a avut impresia că o vede pe copila de opt 
ani pe care o cunoscuse la întoarcerea din exil. Era o fetiță 
melancolică, pe al cărei chip se oglindea suferința provocată de 
pierderea mamei. Când Claudius a dat-o în adopţie, ca să o 
poată făgădui lui Nero, pe care îl adoptase deja ca fiu, Seneca a 
început să o considere cu timpul drept propria sa fiică. După 
moartea lui Claudius, micuța orfană l-a adoptat ca tată. 

Octavia l-a luat de mână și l-a condus la banca de lemn 
sculptat, lângă fântână. 

— Stai aici, lângă mine, i-a spus ea. Mi-era tare dor să te văd, 
să mă bucur de compania ta. Spune-mi ce-ai mai făcut. 

— Ce ar putea să-ţi spună un bătrân sătul de viaţă? Ar fi tare 
plicticos. În schimb tu ai tot focul tinereţii. 

Fericiţi acei ce se pot bucura de căldura ta zi de zi. Prefer ca 
tu să-mi povestești despre viaţa ta. Eşti fericită? 

Octavia s-a uitat la el deschizându-și larg ochii, apoi s-a prins 
cu brațele de gâtul lui, și-a proptit capul de pieptul lui Seneca și 
a izbucnit în plâns. 

— Sunt tare nefericită, i-a spus ea, bâiguind. Mă simt ca o 
proscrisă în propria mea casă. Nu ai băgat de seamă că am fost 
surghiunită chiar în propriul meu palat? Până și sclavii se uită la 
mine ca la o străină. 

Seneca a îmbrăţișat-o și au tăcut amândoi. După câteva clipe, 
Octavia s-a retras de lângă el și și-a șters lacrimile cu o batistă. 

— În plus, mi-e frică, i-a zis ea. 

— Ți-e teamă pentru viaţa ta? 

— Încă nu, dar mă tem pentru viaţa vărului meu Rubelius 
Plautus. Știi bine că mi-e tare drag. Când eram copii, ne jucam 
tot timpul împreună. 

Seneca s-a afundat în gânduri. Și el nutrea o deosebită 
afecţiune pentru tânărul Rubelius. Îl considera una dintre marile 
promisiuni ale Romei. Rareori văzuse un bărbat atât de tânăr 
înzestrat cu o asemenea inteligenţă și cu o vastă cultură. 
Singurul lui cusur era că este, ca și Nero, descendent direct al 
ilustrului Augustus, pe linie maternă. Ba chiar, în urmă cu șapte 
ani, s-a spus că Agrippina încerca să se mărite cu el ca astfel să- 
i răpească tronul propriului ei fiu. Acea calomnie fără temei a 
dus la exilarea acuzatorilor. Rubelius Plautus, sobru în 


deprinderi, prin însăși firea lui, a dus o viaţă retrasă, de teamă 
să nu se mai trezească iar amestecat în alte scandaluri. Insă 
două fenomene naturale au determinat pieirea lui. 

În urmă cu doi ani, pe vremea celui de al patrulea consulat al 
lui Nero Caesar IV și al lui Cornelius Cosus, la scurtă vreme după 
Jocurile Cincinale introduse de împărat, ca să vadă dacă s-ar 
putea ca Roma să fie elenizată, când, cu mari eforturi, el și 
Burrus au izbutit să-l facă pe Nero să renunte la ideea de a 
cânta în public, deci în acele zile cu bârfe și cu zvonuri pe seama 
principelui, a apărut pe cer o cometă strălucitoare. 

În superstiţia populară, acest fenomen era asociat cu 
schimbarea împăratului. Imediat s-a răspândit zvonul că 
următorul împărat avea să fie Rubelius Plautus, care, ferindu-se 
de faimă, o dobândise prin austeritatea obiceiurilor lui. 

În acea atmosferă de zvonuri și de cleveteli, pe când Nero se 
afla la casa lui de odihnă din Sublaqueum, participând la un 
banchet în aer liber pe malurile iazurilor Simbruine, s-a 
dezlănțuit, pe neașteptate, o furtună. lar când principele și 
curtenii fugeau să se adăpostească de ploaia torențială, chiar pe 
locul unde stăteau mai înainte să mănânce, a căzut un trăsnet 
care a carbonizat masa și felurile de mâncare. 

Poporul a interpretat întâmplarea drept un semn fără echivoc 
de renegare trimis de zei. La această circumstanţă se adăuga 
faptul că între aceste pământuri udate de râul Anius și 
localitatea Tibur, orașul natal al lui Rubelius Plautus, nu erau 
decât cincisprezece mile. 

Speriat de șușotelile oamenilor, împăratul i-a scris vărului său, 
aducându-i aminte că deţine proprietăţi în Caria asiatică, unde 
ar putea să ducă o viaţă liniștită și lipsită de primejdii. 

După această invitaţie la un surghiun voluntar, Rubelius 
Plautus a plecat spre provincia din Asia însoţit de nevastă și de 
câţiva prieteni. Se afla deja în exil de doi ani de zile. 

— Și de ce te mai temi acum pentru viaţa lui Rubelius? a 
întrebat Seneca, rupând tăcerea. 

— Cu toate că au fost îndepărtați mulţi dintre comandanții 
militari, adepţi ai Agrippinei, am totuși informatorii mei. Intreaga 
armată păstrează încă vie memoria lui Germanicus și nu uită 
câtă dragoste a avut acesta pentru fiica lui. Pentru cei mai mulţi 
dintre ei, în străfundurile sufletului poporului, Agrippina rămâne 
împărăteasa pe care au respectat-o cu toţii și strănepoată a 


ilustrului Augustus. Într-o bună zi, amintirea ei va fi recuperată. 
Îți mărturisesc că ajunsesem să o urăsc, însă cu trecerea 
timpului, am învăţat să o iubesc și să o admir. Câtă dreptate 
avea în tot ceea ce spunea despre Nero! li cunoștea bine 
defectele, dorinţa nemăsurată de a fi ovaționat și... și cruzimea 
lui. 

— Octavia, te rog, nu te mai chinui atâta cu îndoielile! Ce 
anume ţi-au transmis oamenii tăi de încredere? 

— Nu are niciun rost să mă ascund de tine: confidentul meu a 
fost chiar Fenius Rufus. Știu că este prieten cu tine. Datorită ţie, 
împarte cu Tigellinus prefectura pretoratului. Fără el, totul ar fi 
mult mai cumplit. Așa că, îţi dai seama, informaţiile mele provin 
dintr-o sursă sigură. Să nu crezi cumva că exagerez, că este 
vorba despre frământările unei biete femei atacate de toată 
lumea. 

— N-am pus niciodată la îndoială vorbele tale. Dar spune-mi 
odată ce anume ţi-a zis. T 

— Că Tigellinus a propus să fie anihilat vărul meu. li vorbeşte 
întruna lui Nero despre el. Încearcă să-l convingă de faptul că 
nemulţumirea este în creștere la legiunile din Asia. Tulburarea 
se explică prin prezenţa acolo a lui Rubelius Plautus, aceasta le 
îndeamnă la acţiune. Susţine că se prea poate să se ridice cu 
arma în mână și să-l proclame împărat pe Rubelius. 

— Dar totul este o absurditate! Eu îl cunosc foarte bine. Este 
un om interesat mai degrabă de lumea cărţilor decât de politică. 
Nu are ambiția puterii. 

— Nu contează! Nu înţelegi că asta este ceea ce afirmă de 
fapt Tigellinus? Din cauza lui se aplică iarăși legea delictului de 
lezmajestate. Și tot din îndemnul lui au fost arse cărți în For. 
Acum vrea să-l facă și complice la crimă, ca să depindă și mai 
tare de el. _ 

— Nu va reuși! a exclamat Seneca. li cunosc defectele, dar 
Nero nu este crud. 

— Te înșeli. Eu îl cunosc mai bine decât tine. Cu puţin înainte 
de moartea lui Burrus, Nero m-a obligat să asist la un nou tip de 
spectacol. A avut loc într-un amfiteatru privat. Se distrau 
aducând un taur în arenă, pe care mai apoi îl chinuiau. Să nu 
crezi cumva că acest spectacol are ceva din cel al fetelor și al 
băieţilor cretani care se urcă pe tauri și fac tot felul de piruete 
pe spinarea lor. Nu, de data aceasta nu era vorba despre 


acrobaţii și dansuri pe melodii cântate la fluier. Nu despre asta 
era vorba, ci despre ceva îngrozitor. Înfigeau în taur săgeți 
aprinse. Sulițași călări îl încolțeau, iar la sfârșit îi rezervau o 
moarte cumplită, după ce l-au torturat. Și astfel omorau un taur, 
apoi altul și iar altul... Omorau fără să se mai sature. Spectacolul 
era nu numai sordid, ci și monoton. O distracţie pe masura 
fiinţelor vulgare și setoase de sânge. Înnebuniţi de chinuri, taurii 
atacau caii și le străpungeau burţile cu coamele. Bidiviii 
nechezau de durere și alergau prin arenă târându-și intestinele. 

— Mă sperie ceea ce-mi spui. Cunosc bine aceste animale, 
pentru că am mai multe turme la ferma mea din Ardea și știu 
cât de blânzi pot să fie. Taurii se luptă între ei doar când sunt în 
călduri. Nu atacă oamenii, dar nici alte animale. Nu se 
năpustesc asupra ta cu una, cu două. Ca să o facă, trebuie să fie 
întărâtaţi bine. 

— Păi tocmai asta au și făcut. Însă ceea ce m-a îngrozit cel 
mai mult a fost să văd expresia de încântare de pe chipul soţului 
meu. Idiotul chiar că se bucura de spectacol. M-am revoltat. Era 
pentru prima oară când am băgat de seamă că îi face plăcere să 
vadă suferinţă. l-am zis. 

— Și ce a răspuns? 

— Că un asemenea spectacol este demn de un rege. 

Au stat de vorbă până la ora cinei, care le-a fost servită într- 
un tricliniu chiar din galeria unde se aflau, iar după ce au 
mâncat, și-au continuat discuţia până la al doilea schimb al 
gărzii. 

La miezul nopţii se afla din noua la el acasă, întins alături de 
soţie, care se ghemuise lângă el, tăcută. Cu privirea aţintită în 
bezna de pe tavan, Seneca încerca să treacă în revistă 
evenimentele de peste zi. Cu toate că se străduia din răsputeri, 
nu izbutea să atingă starea de izolare spirituală de care avea 
nevoie ca să poata să-și analizeze comportamentul și să 
descopere greșelile pe care le comisese. Se simţea neliniștit. Era 
tulburat de-a binelea. 

— Pe Jupiter! a exclamat pe neașteptate Seneca, în 
întunericul din încăpere. Nu vreau, n-am niciun chef! 

Speriată, Paulina s-a ridicat în capul oaselor și și-a chemat 
servitorii în ajutor, să aprindă câteva lumini. După aceea s-a 
uitat îngrijorată la chipul soţului, luminat acum de lumânări și de 
oberliht. 


Seneca s-a dat jos din pat și a început să se învârtească prin 
dormitor, pe care îl măsura cu pași mari. Îmbrăcat într-o cămașă 
de noapte, lungă, părea o fantomă pitică scăpată din cimitir. 

— Ce-i cu tine? l-a întrebat Paulina. Ce anume nu vrei? 

— Nu vreau să mai fac pe imbecilul în această viață. Nu mai 
vreau să fiu sclavul altora, nici al meu. 

— De ce nu-mi spui totul, începând cu începutul? N-ai vrut să- 
mi spui nimic din ceea ce ţi s-a întâmplat la palat. Te-am mai 
întrebat, dar n-am vrut să insist. Și totuși am văzut în ochii tăi că 
ţi s-a întâmplat ceva groaznic. 

— Vizitiul ăla la atelajele trase de măgari și totodată cântăreţ 
de bâlci mi-a interzis să mă duc în Grecia. Ne interzice să ieșim 
din Italia. În schimb îmi face onoarea de a mă lăsa să merg până 
la Pompei, fără să mai trebuiască să-i cer voie. Pentru prima 
oară în viața mea, nu mai sunt dispus să mă supun capriciilor 
nimănui. 

— Trebuie să existe o soluție. 

— Sigur că există! Am depășit deja graniţa celor șaizeci de 
ani. Sunt la vârsta senectuţii. Nimeni nu mă poate obliga să mai 
particip la întrunirile Senatului, nici la cele ale consiliului 
imperial. O să mă prefac bolnav. Chiar de mâine o să anulez 
salutul de dimineaţă. Pentru totdeauna. Nimeni n-o să mai calce 
pe aici ca să-mi fure din timpul meu. O să ducem o viaţă 
retrasă. O să ne mutăm la casa noastră de la periferie. O să am, 
în sfârșit, timp să stau cu tine. 

— O să ai timp și pentru tine, fiindcă ai nevoie. 

Ochii Paulinei străluceau de bucurie. Când i-a văzut, Seneca a 
simţit că toate necazurile de peste zi se risipesc ca prin minune. 

„Pe Hercule! s-a gândit el. O singură privire de-a soţiei face 
mai mult decât o sută de ore de reflecții nocturne. lar eu, ca un 
prostănac și un mare caraghios, nu fac decât să sting lumina. 
De-abia îmi dau seama de ce comoară am lângă mine. Ce s-ar 
alege de mine dacă n-aș avea-o alături? Pe bună dreptate, 
poporul spune: «Fără lunona lângă el, până și Jupiter suferă de 
frig.»” 

— Însă mai înainte trebuie să fac ceva. 

— Ce anume? 

— Trebuie să intervin în favoarea lui Rubelius Plautus și să 
obțin promisiunea ca Octavia să nu fie repudiată. După aceea, o 
să mă retrag pentru totdeauna. 


— Dar ce tot spui tu acolo? l-a întrebat Paulina, speriată. 

Atunci i-a povestit tot ceea ce i se întâmplase în cursul zilei și 
au stat de vorbă până în zori. Fiind prea îngrijoraţi ca să se mai 
poată gândi la somn, s-au hotărât să se îmbrace și să se ducă să 
facă o plimbare prin parc, înainte de a lua micul dejun. 


VI 


A doua zi de la idele lui iunie (12 iunie) 


În biblioteca din locuinţa sa de la periferie, situată în dreptul 
celei de a cincea mile a Viei Appia, tolănit într-un jilt din piele 
roșie, Seneca își acoperise ochii cu mâinile și îl asculta tăcut pe 
prietenul lui Fenius Rufus, care măsura, de la un capăt la 
celălalt, acest salon încăpător, dând din mâini ca un actor de 
atelane, în timp ce vorbea repezit, fără să-și mai controleze 
indignarea. 

— A trebuit să-i ducem Poppeei capul Octaviei... ca să se 
bucure la vederea lui. Centurionul care a asistat la această 
scenă mi-a spus că harpia l-a luat în mâini și a izbucnit în râs. 

— Prezentarea capetelor la palat a devenit un obicei, a spus 
Seneca, ieșind din mutismul lui. Mă îngrozește tot ceea ce-mi 
povestești. Sunt terminat! 

— Știu cum te simţi. 

— Nu, n-ai de unde să știi. Pentru mine, era ca o fiică. Nu mi- 
aș fi putut închipui vreodată că Nero o să poruncească să fie 
ucisă. Totul s-a făcut la repezeală. Evenimentele se precipită 
într-un ritm demențial. 

Mai întâi, a murit Cornelius Silla, ultimul descendent al 
celebrului dictator. Era surghiunit în Gallia Narbonensis de cinci 
ani de zile, ca urmare a unei acuzații ridicole. Lui Tigellinus i-a 
trecut prin minte să-i spună lui Nero că Silla reprezintă un mare 
pericol pentru securitatea imperiului, dat fiind faptul că 
provinciile din Gallia se agită numai la auzul numelui 
dictatorului. Pentru Tigellinus nu a contat că pe Cornelius Silla îl 
despărțea aproape un veac și jumătate de ilustrul său strămoș. 
Au trimis un comando la Marsilia să-l execute. Cornelius Silla a 
fost surprins în momentul în care se pregătea să se așeze la 
masa de prânz. A fost decapitat în faţa familiei și a servitorilor. 
Câteva zile mai târziu, Nero se uita la capul lui Cornelius Silla și 
râdea de părul lui încărunţit înainte de vreme. 

Nu a trecut prea mult timp, și a primit, din îndepărtata Asie, 
păstrat la gheață, și capul lui Rubelius Plautus, de care și-a 


bătut joc numindu-l „Nas Borcănat.” Un detașament format din 
șaizeci de pretorieni, sub comanda eunucului preferat al lui 
Nero, s-a dus până în provincia din Asia ca să-l omoare. Cu toate 
că fusese prevenit, nu a vrut să fugă, nici să se apere, ca nu 
cumva mânia împăratului să se reverse asupra nevestei și a 
copiilor lui. S-a mulţumit să-și aștepte moartea cu seninătate. 

Ca și când i-ar fi citit gândurile în acele clipe, Fenius Rufus a 
spus: 

— Tigellinus l-a convins pe Nero că Legiunile din Asia ar putea 
să se răscoale și să-l proclame împărat pe Rubelius. Dar știi ce 
argumente a folosit, printre multe altele? l-a zis că Rubelius 
Plautus a îmbrățișat secta aroganţilor de stoici, care îi face pe 
oameni subversivi și însetaţi de putere. Este o aluzie evident 
îndreptată împotriva ta. Ferește-te de acest om! 

— Și tu trebuie să ai grijă. Văd că treci printr-o perioadă 
dificilă. Îmi închipui că întâmpini multe greutăți. Altfel, nu ai mai 
fi venit clandestin în vizită la mine. În loc de uniformă, tu și 
ofițerii tăi purtaţi îmbrăcăminte de călători. 

— Ai dreptate. Cu toate că împart prefectura pretoratului cu 
Tigellinus, cu fiecare zi mă ţine tot mai departe de putere. Tese 
intrigi încontinuu împotriva mea. Printre multe alte lucruri, mi-a 
aruncat în faţă că am fost unul dintre oamenii de încredere ai 
Agrippinei. Mă simt de parcă mi-ar săpa pământul de sub 
picioare. Într-o bună zi, o să mă afund. 

— Într-o bună zi, o să ne afunde pe toţi. Dar mai spune-mi o 
dată cum a fost cu moartea Octaviei. Adineauri, când mi-ai dat 
detalii, eram mult prea ameţit. Cred că nici nu te-am auzit prea 
bine. Vreau să aflu totul. 

În timp ce Fenius Rufus își repeta relatarea despre ultimele 
clipe din viaţa Octaviei, Seneca asculta și totodată trecea în 
revistă evenimentele petrecute în ultimele cincizeci de zile. | se 
păreau ameţitoare. 

Efortul pe care l-a făcut pentru a-l convinge pe Nero să 
divorţeze amiabil de Octavia a fost ceva comparabil cu oricare 
dintre muncile lui Hercule. Însă Octavia, cu o încăpățânare pe 
care el nu i-o cunoștea, s-a opus categoric. 

— Nici gând! i-a spus ea lui Nero, urlând. Ca să te căsătorești 
cu o prostituată, după ce ai încredințat cârma imperiului unui 
asasin? Va trebui să adaugi la sângele vărului Rubelius Plautus 
și pe al meu! 


A trebuit să intervină din nou și a obţinut ca Nero să o 
repudieze invocând drept argument doar sterilitatea. Pusă sub 
pază militară, Octavia a fost surghiunită în Campania, unde a 
obligat-o să trăiască într-una dintre casele ce aparținuseră 
vărului ei Rubelius Plautus și unde își petrecuse verile împreună 
cu el. Între timp, la Roma, Nero se însura cu Poppeea. 

Câteva zile mai târziu, în timpul desfășurării Jocurilor Florale, 
care se ţineau între calende și a treia zi de dinainte de nonele lui 
mai, cineva a răspândit zvonul că principele își repudiase 
proaspăta soţie și dăduse poruncă să fie adusă înapoi Octavia. 
Ştirea a circulat din gură în gură, pentru că nimic nu are mai 
mult credit decât ceea ce vrei să auzi, iar poporul, ațâțat, a ieșit 
în stradă, a urcat spre Capitoliu ca să aducă mulţumiri zeilor, a 
distrus efigiile Poppeei, a scos din ascunzători statuile Octaviei, 
le-a expus în For și în temple și le-a împodobit cu ghirlande de 
flori. Tigellinus a intervenit cu trupe pentru a înăbuși răscoala 
populară. Capitoliul și Forul erau semănate cu cadavre. 

Poppeea și Tigellinus l-au convins pe Nero că Octavia ar putea 
să conducă o revoltă populară și militară și să-l detroneze, 
argumentând că ea, ca fiică a ilustrului Claudius, este adevărata 
moștenitoare a imperiului. Nero a poruncit să fie deportată pe 
minuscula insulă Pandateria. 

În acel loc abrupt și pustiit, ale cărui ţărmuri puteau fi 
străbătute în mai puţin de o jumătate de oră, a trebuit să 
trăiască în casa în care muriseră lulia, fiica lui Augustus, 
Agrippina, bunica lui Nero, și lulia Livilla, fiica acesteia, acuzată 
de adulter cu Seneca. 

S-a înfiorat gândindu-se cât de mult trebuie să fi suferit în 
exilul ei, claustrată printre fantome și amintiri dureroase. Zilele 
anterioare morții trebuie să fi fost mult mai cumplite decât 
moartea însăși. 

De atunci, nu a mai putut să doarmă nici măcar o noapte fără 
coșmaruri. De când a aflat că Octavia fusese mutată pe insula 
Pandateria, se trezea deseori tresărind speriat. lar acum, tocmai 
primise vestea despre moartea ei, petrecută cu numai trei zile în 
urmă. 

— Tiranul acesta, spunea Fenius Rufus, nu a avut nici măcar 
curajul de a o surghiuni în mod public. Nu, a trebuit ca mai întâi 
să recurgă la minciuni. Nu există calomnie pe care să nu o fi 
născocit împotriva ei. A lansat zvon după zvon, bazându-se pe 


vorba populară „nu iese fum fără foc.” Știi ce i-a zis lui Tigellinus 
una dintre servitoarele Octaviei, în timp ce o torturau ca s-o 
oblige să mărturisească faptul că aceasta a comis adulter cu 
unul dintre sclavi? l-a aruncat în faţă, strigând: „Vulva stăpânei 
mele este mai castă și mai curată decât gura ta spurcată!” 

S-a cutremurat aducându-și aminte de veștile care ajungeau 
la vila lui de la periferie în perioada procesului care a dus la 
căderea în dizgrație a Octaviei. 

După ce a fost repudiată pe motiv de sterilitate, a fost 
acuzată că se culcase cu sclavul ei Eucerus, un flautist din 
Alexandria, cu care se presupunea că rămăsese gravidă. La 
aceasta s-a adăugat acuzaţia de infanticid, pentru că, așa s-a 
spus, Octavia strangulase cu propriile ei mâini fructul păcatului 
comis. În edictul lui Nero, la adulter și infanticid, cu 
circumstanţa agravantă de a fi avut relaţii carnale cu un sclav, 
se mai adăuga și faptul că îl sedusese pe amiralul flotei din 
Marea Tireniană, care își avea baza în portul Misenus, în ale 
cărui împrejurimi se afla casa ce-i fusese desemnată drept 
locuință. 

A fost acuzată atunci și de delictul de înaltă trădare, fiindcă s- 
a pretins că încerca astfel să-l dea jos pe principe, cu ajutorul 
marinei de război. lar toate capetele de acuzare, de la faptul că 
rămăsese gravidă cu un sclav până la avort, infanticid și 
seducerea amiralului unei flote, fuseseră înfăptuite de Octavia în 
numai cincizeci de zile. Nero îl întrecuse cu minciunile până și 
pe Augustus, minciuni pentru care era aplaudat în Senat, ai 
cărui membri votau manifestări de recunoștință faţă de zei, 
decretau zile de rugăciune în temple și ordonau ridicarea de 
statui din argint și din aur, cu efigia lui Nero și a Poppeei. De la 
dispariția Republicii, toate crimele erau recompensate cu 
onoruri. 

— Cum a poruncit Nero să fie omorâtă? a întrebat Seneca, cu 
un glas răgușit. 

— Nu el a dat porunca. Lașul! S-a făcut că habar n-are! S-a 
închis în saloanele lui private și s-a apucat să cânte ca o 
muierușcă oarecare. Cred că el nici măcar nu știe că e moartă. 
Poppeea a poruncit centurionului care i-a adus capul Octaviei să 
se ducă degrabă să-l arunce în apele Tibrului. 

— A fost omorâtă acum trei zile, nu-i așa? 


— Da, în ziua a cincea de dinainte de idele lui iunie, chiar în 
ziua în care a fost sărbătorită Vestalia. 

— Aceasta era una dintre sărbătorile preferate de Octavia. 
Când era mică, mă ruga să o duc pe străzile Romei să vadă 
procesiunile cu măgari împodobiţi cu ghirlande de flori și cu 
harnașamente viu colorate. 

— Poppeea a fost cu ideea de a fi executată chiar în ziua 
dedicată zeiţei protectoare a tihnei din cămine. 

Se vor întoarce oare, din nou, anii negri? Fulgerător, i s-au 
perindat prin faţa ochilor momentele cruciale din viaţa sa. | se 
părea că după fiecare nenorocire urma o alta. O durere era 
stinsă de o altă durere. Fusese oare vreodată fericit? Poate doar 
în copilăria petrecută la Corduba, acasă la bunicul matern, când 
părinţii lui erau deja la Roma. După aceea a venit exilul într-un 
oraș ciudat. S-a simţit ca un copac smuls din rădăcină, iar mai 
apoi au urmat școala, cu umilinţele ei, și tatăl omnipotent, 
precum și o mamă supusă cu totul autorităţii conjugale. Avea 
senzația că este strivit sub niște dale de piatră uriașe. lar după 
aceea, cu chiu, cu vai, studiile, în timp ce se lupta cu boala, 
bătăliile duse ca tânăr avocat, succesele obținute în procese, 
iluzia că, încetul cu încetul, este învăluit de faimă, ca pe urmă, 
brusc, de azi pe mâine, să aibă senzaţia că Alropos se 
pregătește să-i taie firul vieţii. A urmat lunga convalescenţă din 
casa din Pompei. Cunoscuse oare vreun moment de fericire? 

A zâmbit, aducându-și aminte de epoca petrecută în 
Alexandria. Probabil că acolo a trăit cele mai deosebite 
momente din viaţa sa. Când a plecat în Egipt, avea douăzeci și 
șase de ani. lar când s-a întors la Roma, treizeci și trei. Șapte 
ani, în cea mai fascinantă ţară de pe pământ, în orașul cel mai 
cult, cel mai amuzant și cel mai animat din întregul imperiu. 
Adevărata sa formaţie o datora Alexandriei. 

În acei ani nu a trăit ca un cetățean oarecare. Gaius Galerius, 
prefectul Egiptului, divinizat de întreaga populaţie încă de pe 
când era în viaţă, pentru că îl considera o încarnare a vechilor 
faraoni, era soțul surorii mamei sale. În calitate de nepot al 
autorităţii supreme din acea provincie interzisă, persoana lui 
devenise sacrosanctă. Orice capriciu al lui se transforma repede 
în realitate. 

Au fost ani cu distracţii, cu femei ce i se dăruiau, cu drumeții 
pe meleagurile cele mai exotice, dar și de strădanii și de 


învăţătură. A studiat științele naturale și a publicat câteva 
monografii despre geografia și etnografia Egiptului și a Indiei. 
Un tratat de-al lui despre cutremure, foarte lăudat în mediile 
academice, i-a adus o oarece faimă. De ce oare în tinerețe 
putuse să realizeze ceea ce acum era incapabil să creeze? 

Apoi a trebuit să plece din Egipt, în urmă cu aproape treizeci 
de ani, când unchiul lui a fost înlocuit din funcţia pe care o 
ocupase timp de mai bine de trei lustri. | s-a părut că părăsește 
Vârsta de Aur a Omenirii și se năpustește spre Vârsta de Fier. 
De atunci încoace, mai avusese oare vreo clipă de fericire? 

O furtună i-a surprins în largul mării, tocmai când începuseră 
să zărească țărmurile Italiei. Au fost cât pe ce să naufragieze. În 
acel haos și-a găsit sfârșitul unchiul său, strivit de un catarg. 
Vlăguit cu totul de răul de mare, de-abia a mai găsit puteri ca să 
se prindă de arborele artimon. Insă nu a fost în stare și să o 
ajute pe mătușă, în eforturile ei disperate de a nu lăsa valurile 
mânioase să arunce trupul soţului în mare. Totul a fost ca un 
mare semn prevestitor. Sosirea lui la Roma s-a petrecut sub 
auspicii funeste. 

Nu va uita niciodată reîntâlnirea cu orașul. A avut loc în zilele 
când împăratul Tiberiu tocmai ordonase execuţia tuturor 
prietenilor lui Seianus, favoritul căzut în dizgrație. Cadavrele se 
îngrămădeau pe treptele abrupte ale „scărilor gemetelor”, 
Gemoniae-le, de unde apoi se împrăștiau prin oraș și rămâneau 
agăţate pe malurile Tibrului. Mirosul de putreziciune se 
răspândise prin toată Roma și se impregna în zidurile caselor. A 
trebuit să treacă mai multe luni de zile până când străzile și-au 
recăpătat mirosul natural de resturi, de excremente și de urină. 

Duhoarea îi prevestea ceea ce avea să întâmpine. Este curios 
însă faptul că piatra care dezlănţuise măcelul, rostogolindu-se în 
prăpastie până ce a devenit o cumplită avalanșă, nu avea nicio 
legătură cu Seianus. 

Copleșit de lipsa banilor, mai ales din cauza războaielor 
ruinătoare împotriva frizonilor și a altor triburi germanice, 
împăratul Tiberius, prieten dintotdeauna cu bunurile altora, a 
dat poruncă să fie acuzat de incest cu propria-i fiică unul dintre 
cei mai bogaţi oameni ai epocii, turdetanul Sextus Marius, al 
cărui nume desemna întreaga zonă muntoasă ce se întindea la 
nord de Corduba, de la lporca până la llugo. Acuzatul a fost 
aruncat de pe vârful stâncii Tarpeia. După ce a fost executat, 


Munţii Mariani, cu toate minele lor de aur și de argint, au 
alimentat visteria personală a împăratului, care a căpătat astfel 
o poftă insaţiabilă de sânge și de bogății. 

Și, așa cum se întâmpla de obicei, de la venirea lui la Roma, 
cunoscuţii săi au profitat de acel moment ca să-l supună 
discriminării. L-au întrebat dacă este un obicei hispan ca taţii să 
se culce cu fiicele, iar mamele cu fiii. Tată-su s-a înspăimântat și 
s-a grăbit să-i dăruiască lui Tiberius minele lui de cupru și de 
plumb argintifer. 

După ce au trecut anii de teroare din epoca lui Tiberius, a 
crezut că poate respira mai liber sub Caligula, care a fost pe 
punctul de a-l condamna la moarte. Când prietenele lui 
Agrippina și lulia Livilla, surorile împăratului, au fost trimise în 
exil, s-a văzut obligat să abandoneze orice activitate publică și 
să se ascundă ca o nevăstuică. 

A petrecut doi ani închis în casă, așteptând în fiecare zi 
venirea comandoului morții. Doi ani, în care s-a trezit în fiecare 
dimineaţă ud leoarcă. Dar, pe neașteptate, a apărut un licăr de 
speranţă: ziua a noua a calendelor lui februarie, când poporul a 
ieșit pe stradă delirând de bucurie, când s-a răspândit vestea 
despre asasinarea împăratului. Tiranul fusese omorât. El tocmai 
împlinise patruzeci și doi de ani și se gândea că aveau să vină 
vremuri mai bune. Însă nu se terminase încă anul, iar el se afla 
din nou în Corsica, surghiunit poate pentru totdeauna, după cea 
scăpat, ca prin minune, de o condamnare la moarte. 

După șapte ani de exil, graţie prieteniei lui cu Agrippina, a 
ajuns în funcţia de pretor, a fost preceptorul lui Nero și a trăit 
cinci ani în onoruri. Provincialul care făcea parte, pe scara 
socială, din categoria ecveștrilor, de care s-a tot făcut bășcălie 
în școală, pătrunsese pe poarta larg deschisă a saloanelor 
aristocratice și devenise unul dintre bărbaţii iluștri ai statului. 
Micuţul Patrician Nebun din Esquilinus devenise realmente unul 
dintre patricienii care locuiau pe acea colină. 

Dar ce făcuse de fapt în acei cinci ani? A tot țesut intrigi, până 
ce a izbutit să-și convertească discipolul în adevăratul stăpân al 
imperiului. Nu a avut nicio clipă de odihnă. 

lar de atunci încoace? Ce făcuse oare, începând de atunci? Ce 
făcuse în ultimii opt ani, în care toată lumea îl invidia? Ce era de 
fapt de invidiat? Plictiseala unei vieţi absurde, umplute cu 
nimicuri? Nu era nimic de invidiat! 


— E vremea să plec, i-a spus Fenius Rufus. Tigellinus este în 
stare să ceară să fie cercetate cauzele absenței mele. E mult 
mai greu de suportat decât ăia din Lagunele din insulele 
Pontiae, nu e chip să scăpăm de el. Cred că nu are încredere 
nici măcar în propria sa umbră. 

— Așa a fost dintotdeauna, a recunoscut Seneca. Este aceeași 
lichea pe care am cunoscut-o acum un sfert de veac. Pe atunci 
era geambaș, nici măcar nu purta mantia de cavaler. lar astăzi 
își etalează uniforma de militar și în curând o să poarte și 
însemnele consulare. _ 

O să poarte toga cu bordură lată și purpurie. Insă este ca un 
lup: își schimbă părul, dar nu și năravurile. 

Se înserase deja când și-a văzut prietenul plecând însoțit de 
un grup de ofițeri. A avut impresia că sunt niște fantome ce se 
topesc în noapte. 

S-a băgat în pat în jurul orei la care intră de gardă schimbul al 
doilea, dar a adormit cu greu. A doua zi, când soarele își începea 
marșul ascendent pe bolta cerească, a dat poruncă să fie dus la 
oraș, într-o caleașcă trasă de patru bidivii. A coborât la intrarea 
pe poarta Capena, iar purtătorii lui l-au dus într-o lectică până la 
reședința imperială. 

A intrat în palat de parcă el ar fi fost împăratul, împingându-i 
cu gesturi de om grăbit pe toţi cei care îi ieșeau în cale. Când 
cineva încerca să-l întrebe ce anume dorește, îl îndepărta cu o 
frază magică: 

— Mă așteaptă principele! 

După aceea, mai adăuga: 

— Dă-te la o parte, că sunt grăbit! 

Și astfel a izbutit să-și croiască drum până la încăperile 
private ale împăratului. A năvălit în salonul în care se afla Nero, 
în timp ce acesta stătea rezemat pe un pat, ţinând într-o mână o 
tăbliță cerată, iar în cealaltă un condei. Probabil că scria vreunul 
dintre poemele lui. 

— Cum de ai poruncit să fie omorâtă Octavia? i-a zis Seneca, 
luându-l din scurt. 

— Eu? 

— Era ceva mai mult decât soaţa ta! Era sora ta! 


— Nu am nicio legătură cu moartea ei. Eu n-am făcut nimic 
altceva decât să o repudiez, că era stearpă. Nu putea să-mi 
dăruiască urmași. 

— Firește că nu-ţi putea dărui urmași! Chiar Octavia mi-a spus 
acest lucru. Simţeați unul pentru celălalt o dragoste frățească și 
tocmai de aceea v-a îngrozit ideea de incest. Aţi dormit 
împreună, ca să salvaţi aparențele, dar știu că n-aţi avut 
niciodată relaţii carnale. 

— Dar de ce mă deranjezi pe mine cu toate astea? Am lucruri 
mult mai de soi de care să mă ocup. Tocmai acum ajunsesem cu 
descrierea la momentul în care Attis învie, urcă la ceruri și se 
așază de-a dreapta Zeiţei Mame, alături de care va străbate 
bolta cerească într-o caleașcă trasă de lei. Eram inspirat și mi-ai 
alungat muza. Eu nu pot să pierd vremea cu toate fleacurile. 

— Cu fleacuri? a vociferat Seneca. Pentru tine este un fleac 
uciderea Octaviei, a lui Rubelius Plautus și a lui Cornelius Silla? 
Toate aceste asasinate sunt fleacuri pentru tine? Tot fleacuri vor 
fi fiind și arderea cărților în For și actualizarea proceselor de 
lezmajestate! E bine să aflu și eu acum că opt ani de guvernare 
chibzuită nu este altceva decât un fleac! 

— Guvernare chibzuită! Nu știu din al cui punct de vedere. 
După mine, nu, bineînțeles. N-am fost decât un sclav. De-abia 
acum, în sfârșit, încep și eu să trăiesc ca un împărat. În fine, 
încep și eu să duc o viaţă demnă de Nero. lar toate celelalte, da, 
sunt niște nimicuri. 

— Nimicuri sunt și chinurile pe care a trebuit să le îndure 
Octavia înainte de a muri? 

— Habar n-am despre ce anume vorbești. Eu nu știu nimic 
despre treaba asta. Am lăsat totul pe mâinile Poppeei și ale lui 
Tigellinus. În care am încredere, desigur, nu ca în cazul altor 
persoane. 

— Au pus-o în cătușe și în fiare. l-au zdrobit gleznele și 
încheieturile. 

— Taci, nu vreau să știu nimic! 

— l-au deschis venele de la brațe și de la picioare. Dar nici 
măcar n-au avut răbdare să i se scurgă sângele. Se grăbeau să-i 
prezinte Poppeei capul! 

— Minti! 

— Au umplut o cadă cu apă clocotită și au opărit-o înainte de 
a o îneca acolo. Sper că i-ai tras de urechi cum se cuvine pe 


Poppeea și pe Tigellinus... Să-ţi mai spun un lucru: n-aș vrea ca, 
într-o bună zi, și eu să am parte de o asemenea moarte. 
Probabil că mi-am salvat viaţa sub Caligula și Claudius tocmai ca 
să fiu asasinat de cel pe care îl ţin drept propriul meu fiu! 

— Mă jigneşti! a zbierat Nero. Ştii bine că nu sunt în stare să-ţi 
fac nici cel mai mic rău. Jur pe ce am mai sfânt că toate 
bănuielile tale sunt lipsite de temei. Mai degrabă mi-aş da viaţa 
decât să-ţi pricinuiesc vreo durere. 

— Mi-ar face plăcere să cred acest lucru. 

— Lucius, te rog! Cum de îndrăznești să spui așa ceva? Știi 
foarte bine că te iubesc ca pe un tată! 

Cei doi bărbaţi s-au îmbrățișat fără a-și putea stăpâni 
lacrimile. Apoi au rămas muţi o vreme, iar după aceea au 
început să stea de vorbă, cu o locvacitate delirantă, 
caracteristică celor cuprinși de febră. După aceea au analizat 
ultimele versuri scrise de principe la Attis și Sagaritis și și-au 
luat rămas bun, cu manifestări de o mare afecțiune. 

Seneca a ajuns la locuinţa lui de la periferie pe la lăsarea 
serii. Impreună cu soţia, au avut parte de o cină frugală: supă de 
dovleac și verdeţuri prăjite înăbușit. După mai bine de patruzeci 
de ani, se străduia să se întoarcă la un regim vegetarian. 

Au mâncat într-unul dintre porticurile reședinței, lângă un 
smochin uriaș, printre ale cărui ramuri se zăreau frânturi din 
cerul înstelat. Când le-a fost adus desertul, au început, cu 
cumpătare, să stea de vorbă, cu gândul de a prelungi cât mai 
mult posibil clipele de după terminarea cinei. Doreau să se 
bucure de acea seară magică de la jumătatea lui iunie. 

— Dar, în fine, cum a fost întâlnirea cu discipolul tău? Că nu 
mi-ai povestit încă nimic, a spus Paulina. Aștept sa-mi spui. Ai 
plecat de-acasă azi-dimineaţă de parcă ai fi fost urmărit de 
Parce. 

— Este îngrozitor tot ceea ce se întâmplă. Ne-am aruncat într- 
un puț care pare să nu mai aibă fund. Perversitatea ia imperiul 
în stăpânire. Dar nu cred că Nero este pervers. Fac ce vor din el. 
Sunt convins că șuieră la fel de mult ca și mine. Lacrimile lui nu 
erau ale unui prefăcut. 

— Halal surpriză-mi mai faci! Care va să zică, a plâns acest 
comediant viclean? Te orbește dragostea pe care i-o porți lui 
Nero. Trebuie să recunoști că a devenit un adevărat tiran. lar pe 
deasupra, s-a și ţicnit. Nu mai face decât prostii. 


— A suferit enorm în copilărie. Are un suflet de artist. Nu-i bun 
pentru treburile statului. A rămas marcat de cele petrecute în 
copilărie. N-a fost ușor să fii băiatul Agrippinei. Ea era o fire 
autoritară, îi plăcea să poruncească. Părea mai degrabă un 
sergent de cavalerie decât femeie. N-am mai cunoscut în viața 
mea pe nimeni altcineva care să semene într-atât de mult cu 
tatăl meu. Erau ca două așchii din același trunchi. 

— Nu este oare cam simplist modul în care îl justifici? 

— Nu este vorba de modul de a-l justifica, ci de cel de a-l 
înțelege. Tu ai avut în Arelate o copilărie fericită. Tată-tu este o 
întruchipare a seninătăţii, mamă-ta iradiază tandrete, iar fratele 
tău te-a protejat dintotdeauna. Ai fost înconjurată mereu doar 
de armonie, nu poți înțelege ce înseamnă să fii martirizat de mic 
copil. Sunt sigur că toate relele noastre își au rădăcinile în 
copilărie. Eu am crescut însoţit de imprecaţiile părinţilor. 

Au tăcut amândoi, afundaţi în gânduri, până când Seneca a 
reînnodat firul conversației. 

— Sunt multe lucrurile pe care ţi le-am spus despre tata, dar 
mai este ceva ce nu ţi-am povestit niciodată. 

— Ce anume? 

— Mi l-a dezvăluit mama la un moment dat, când plângeam în 
poala ei, după una dintre interminabilele filipice ale tatii. S-a 
întâmplat la câţiva ani după venirea mea la Roma. 

După o îndelungă tăcere, Seneca a continuat: 

— Știi poate că faimosul orator Porcius Latro, cordobez prin 
naștere, a fost un prieten apropiat al tatii. În tinereţe, au făcut 
împreună prima lor călătorie la Roma. Latro a fost preceptorul 
lui Ovidiu, al lui Florus și al lui Fulvius Sparsus. Discipolii lui îl 
admirau atât de mult, încât pentru a-i imita paloarea de pe chip, 
beau infuzii de chimen sălbatic. Tata îl venera până la adoraţie. 

— Și ce legătură are asta cu tine? Nici măcar nu te născuseși 
pe atunci. 

— Porcius Latro s-a sinucis la Corduba chiar în ziua în care m- 
am născut eu, ba chiar și la aceeași oră. Tata nu mi-a iertat 
niciodată acest lucru. Intr-un fel, credea că eu eram de vină. 

— Dar este absurd de-a binelea! 

— Și câte lucruri și mai absurde nu se ascund în sufletul 
omenesc! 


— Dar nu crezi că guvernul unei naţiuni, ca să nu mai vorbim 
de conducerea unui imperiu, ar trebui să fie la adăpost de 
veleităţile și de slăbiciunile unei singure persoane? 

— Ai pus degetul pe rană! De când am plecat de la palat, 
numai la asta mă gândesc. Mă frământă și mă face să-mi fie 
rușine. Este ceva ce nu-mi pot ierta. 

— Ce anume? Să nu-mi spui că te mai gândești încă la 
scrisoarea ta către Polibius. 

— Au trecut mulţi ani de atunci. Eram disperat și am avut un 
moment de slăbiciune. Dar nu despre asta este vorba, am și 
uitat de acel incident. Când veneam pe Via Appia în caleașcă, 
m-am gândit la cât de tare m-a revoltat faptul că mi-a fost 
atribuită paternitatea acelui pamflet defăimător la adresa lui 
Claudius. Îți mai aduci aminte? Era descrisă divinizarea lui 
Claudius, apoteoza lui, ascensiunea în Olimp, ca apoi să se 
transforme într-un dovleac, în înţelesul pe care o are această 
legumă, acela de „cap sec” și folosirea lui drept ţucal. 

— Sigur că mi-aduc aminte! Erai ca o fiară. Te-a ofensat faptul 
că unii au putut să creadă că ai fi fost în stare să folosești un 
vocabular așa de vulgar și un stil de duzină, și, în plus, să mai 
faci și atâtea afirmaţii prostești. Ai spus că numai un imbecil ar 
putea crede că acel pamflet este al tău. 

— M-a revoltat că mi s-a atribuit ceva pe care nu l-am scris 
eu, ba chiar mi-a fost rușine, însă nu m-am rușinat și de ceva ce 
a ieșit din propriul meu condei. Tata avea multe defecte. Era 
arogant și cu vederi cam înguste. Un bărbat de modă veche. 
Detesta cultura grecească și susținea că oratoria luase sfârșit 
odată cu moartea lui Cicero. Adică odată cu Republica. Tata a 
fost republican și adept al lui Pompei, familia mea nu l-a sprijinit 
niciodată pe Cezar. Tata obișnuia să spună că, odată cu 
dispariţia libertăţilor publice, arta oratoriei nu mai avea nicio 
noimă. Spunea despre oratori că nu sunt altceva decât niște 
lingușitori cu o înaltă calificare. Și avea mare dreptate în 
această privință. Așa devenisem și eu: un adulator cu o înaltă 
calificare. Nu întâmplător Nero m-a numit consul tocmai în 
perioada când publicasem acel pamflet de care, într-adevăr, 
trebuie să mă rușinez, de care-mi va fi rușine întreaga mea 
viaţă. 

— Te referi la tratatul tău despre clemenţă. 


— Mă refer la rușinea care s-a abătut asupra familiei mele. Aș 
putea să mă mândresc cu faptul că sunt primul monarhist din 
familie. De clementia! L-am scris într-un ceas rău! 

— Dragul meu soț, trebuie să recunosc că ai întrecut un 
piculeţ măsura cu adulatul! 

— Un piculet? L-am numit „cel mai uman dintre toate ființele 
omenești”, iar pe deasupra, am mai și subliniat aceste cuvinte. 
Nu există elogiu pe care să-l fi precupeţit. M-am târât ca o 
viperă din deșertul Libiei. 

— Nu sări peste cal! Pe atunci credeam că începe o nouă eră 
cu Nero, că legea va domni din nou în imperiu, întregul popor 
era entuziasmat, atât cei săraci, cât și bogaţii, atât patricienii, 
cât și aristocrații. Adevărul este că, de când a fost îngropată 
republica, în istoria imperiului nu au fost ani mai buni decât 
primii cinci din epoca neroniană. Cel puţin așa spune toată 
lumea. 

— Pe atunci mai trăia încă Agrippina, care știa să-l ţină în 
frâu. lar eu și Burrus tineam bine în mâini frâiele statului. Or 
tocmai aici am greșit. M-am înșelat apărând această formă de 
guvernare. Pentru specia umană, nu există nimic mai rău decât 
monarhia. lar eu m-am convertit în apărătorul ei, în purtător de 
cuvânt. Ba chiar mai rău de atât: eu i-am dat o bază teoretică. 
Am contrasemnat cu condeiul ceea ce Cezar și Augustus au 
impus cu sabia. Înainte de mine, monarhia a fost apărată de 
armate și de sacerdoţi. Împreună cu mine, au apărat-o filosofii. 

Extrem de tulburat, Seneca s-a ridicat de la masă și s-a întors 
după câteva clipe cu un sul de papirus în mână. 

— Ascultă! O să-ţi citesc câteva idei mai ingenioase pe care 
le-am scris atunci: „Natura a inventat monarhia, după cum se 
poale observa în multe societăți de animale și de asemenea în 
aceea a albinelor.” Prin aceasta, încercam să demonstrez că 
absolutismul face parte integrantă din armonia cosmică. 
Ascultă: „Puterea absolută se justifică prin faptul că împăratul 
îndeplinește pe pământ funcţia pe care au zeii în cer.” Aplic aici, 
referindu-mă la imperiul roman, aceeași concepţie pe care 
despoţii orientali o au despre putere. lar acum, fii atentă la asta, 
că nu are niciun cusur: „Împăratul (înțelept și, tocmai de aceea, 
clement) va sări în ajutorul celor care plâng, dar fără să plângă 
împreună cu ei.” 


— Trebuie să mă corectez: nu ai depășit măsura doar un 
picuț. Adevărul este că ai exagerat mai mult decât o călăuză 
greacă explicând istoria Troiei unui grup de călători romani. 

— Mai ţii minte cât de mult îmi plăcea să recurg la exemplul 
lui Sarpedon? 

— Oho, cum să nu! Te tot auzeam spunând: „Așa cum Zeus n- 
a putut să salveze viața propriului său fiu, nici principele nu 
poate să acţioneze după voia lui, fiindcă el se supune legilor 
pământești aidoma zeilor care se supun legilor cosmice.” Nu 
astea sunt vorbele tale? 

— Uneori memoria ta este diabolică. Așa este: Zeus nu l-a 
putut feri de moarte pe fiul său, nu l-a putut scăpa din mâinile 
lui Patrocle, pentru că a trebuit să respecte cele stabilite în 
sfatul zeilor. M-am înșelat totuși, într-o privinţă anume: probabil 
că Zeus nu poate încălca legile divine, însă istoria ne arată până 
la saţietate că orice guvernant poate nesocoti legile date de 
oameni. 

— Crezi că e posibilă o reinstaurare a Republicii? Astăzi ai 
susţine o altă formă de guvernare?! 

— Nu. Dar cred că nu asta este problema. Ceea ce susțin 
astăzi este o formă distinctă de a ne guverna propriile noastre 
vieți. leri, în timp ce îl ascultam pe Fenius Rufus, mă întrebam 
dacă se vor mai întoarce anii negri, însă nu există ani negri sau 
ani albi. Obscuritatea este în noi înșine. Noi suntem cei care 
trebuie să facem lumină înlăuntrul nostru. Numai individul este 
capabil de a se ilumina pe sine însuși. Mi-am pus întrebări legate 
și de fericire, de momentele de fericire pe care le-am avut în 
viața mea. Firește că n-am avut așa ceva. Și nu am avut, 
deoarece n-am înţeles că fericirea ia naștere în suflet și că 
numai noi putem să jucăm rolul de moașă. M-am mai întrebat și 
de ce acum nu mai pot să realizez lucrurile pe care le-am 
realizat în tinereţe. M-am tot întrebat, fără să-mi dau seama că, 
la vârsta mea, am prilejul, ca vârstnic, să-mi depășesc operele 
din tinerețe. Am înțeles aceste patru lucruri, însă ca să le 
realizez ar trebui să domin o întreagă generaţie, lucrul cel mai 
greu de înfăptuit, de care depind toate celelalte. 

— Adică? 

— Să învăţ să fiu propriul meu stăpân. Să merg pe drumul 
înțelepciunii, care înseamnă să ne conducem viața cu puterea 


minţii, nu să ne lăsăm târâţi de patimi. Acesta ar fi idealul meu, 
pe care însă nu-l voi atinge niciodată. 

— ÎI vei atinge, sunt sigură de acest lucru. Nu-ţi rămâne decât 
să te hotărăști. Ai încredere în tine. 

— Mi-ar plăcea să mă apuc iar de scris. N-am mai făcut-o de 
multă vreme. Mi se pare că au trecut secole de când am scris 
ultimul rând. Mă gândesc să scriu un amplu tratat despre 
natură, care să reflecte stadiul actual al cunoștințelor noastre 
științifice. Mă gândesc să-l intitulez Chestiuni despre natură. Și 
mi-ar mai plăcea să pătrund în adâncurile sufletului omenesc, să 
dezvălui umanităţii propriile sale mistere. Ar fi ceva asemănător 
cu o lungă și riguroasă prezentare filosofică, sub formă poate de 
epistole, nu am structurat-o încă foarte bine. Insă știu deja un 
lucru foarte limpede: nu mă mai interesează prezentul, vreau să 
muncesc pentru posteritate. A munci în folosul posterităţii este 
ca și cum aș trudi pentru întreaga omenire. Vreau să arăt 
celorlalţi greșelile pe care le-am comis de-a lungul vieţii mele. 
Însă ca să pot duce această operă la bun sfârșit, se cuvine să 
mă înțeleg mai întâi pe mine însumi. 

— Repet: vei izbândi, altfel ar fi pentru prima oară când nu ai 
ajunge unde ţi-ai propus. 

— Eu nu-ţi împărtășesc optimismul. Am fost învăţaţi multe 
lucruri, însă nimeni nu ne-a arătat ce anume este cu adevărat 
important în această viaţă. În zilele noastre, totul poate fi 
calculat. Orice figură, oricât de neregulată ar fi, se poate 
converti într-un pătrat. Munţii sunt străpunși cu o precizie 
uluitoare. Echipele de muncitori care își încep lucrul de pe 
ambele laturi ale muntelui, săpând tuneluri, ajung să se 
întâlnească chiar la jumătate.  Matematicienii calculează 
traiectoria proiectilelor, iar fizicienii construiesc mașini capabile 
să șteargă orașe întregi de pe suprafaţa pământului. 
Agrimensorii mă învaţă să-mi măsor cu exactitate tarlaua, dar 
cine mă învaţă să o împart cu vecinii? Știm ce este o linie 
dreaptă, dar știm oare în ce constă rectitudinea sufletului? 

— Este foarte frumos ceea ce spui, dar nu bănuiam că te 
frămânţi în asemenea hal. 

— Trăim într-o lume de nebuni. Pentru un delict lipsit de 
însemnătate, condamnăm un amărât să moară pe eșafod. Dacă 
cineva omoară pe altcineva în nume propriu, îl etichetăm drept 
criminal. Însă dacă un măcelar cu însemne de general anihilează 


milioane de fiinţe umane, îl elogiem, îl ridicăm în slăvi, ba mai și 
organizăm o paradă triumfală în onoarea lui. Genocidul aduce 
glorie. Dacă, într-o scriere, eu mi-aș exprima admiraţia faţă de 
un asasin, m-ar condamna toată lumea. Ca istoric, mă pot 
bucura de suferința altor naţiuni și să cânt gloria călăilor lor. Și 
vom continua astfel secole de-a rândul, până ce ființa 
omenească va înţelege că adevărata sa patrie este Pământul, 
iar aproapele său este Umanitatea. Într-o bună zi, va înţelege 
acest lucru. Poate peste mii de ani. De aceea trebuie să nu-mi 
mai pese de prezent și să muncesc pentru posteritate. 

— Crezi că nu mai are rost să lupţi pentru perfecţionarea 
societății în care trăiești? 

— Cu Cezar, ne-am pierdut libertatea. Umflându-se în pene că 
a restaurat Republica, ipocritul de Augustus n-a făcut de fapt 
nimic altceva decât să o îngroape pentru totdeauna. Apoi au 
urmat mulţi alţii, care au avut grijă să mai arunce câte o lopată 
de țărână peste mormântul ei. Am crezut că știu mult mai multe 
decât cei din vechime, decât acei oameni înţelepţi care i-au 
surghiunit pe regi și au creat o societate liberă și democratică. 
Dar m-am înșelat. lar acum nu prea văd cum ar mai putea 
omenirea să-și redobândească libertatea pierdută. De aceea am 
ajuns la convingerea că libertatea nu poate veni decât 
dinlăuntrul nostru. 

— Prin această idee te deosebești de stoici. 

— Nu m-am încadrat niciodată în vreo școală anume. Înclin 
spre stoicism, dar nu-i dau sufletul pe mână. Supunerea faţă de 
o teorie înseamnă să te transformi în sclav. În foarte multe 
lucruri mă simt mai aproape de Epicur, în altele îi prefer pe 
cinici, uneori pe pitagoreici, nu stau pe gânduri când este vorba 
de a culege ceea ce este mai bun, indiferent de unde ar proveni. 

— Orice-ai spune, știu că te identifici mai degrabă cu 
epicureismul decât cu stoicismul. 

— Mi se pare uneori ceva mai uman, mai raţional. 

Au tăcut amândoi, admirând îndelung cerul și bucurându-se 
de acea frumoasă noapte cu stele de la sfârșitul primăverii. O 
noapte călduroasă, care vestea astfel sosirea iminentă a verii. 
Pe bolta cerească, aștrii străluceau ca niște licurici în călduri și 
risipiţi prin hăţișuri. 

Seneca s-a oprit cu privirea la steaua Arcturus, favorita lui, 
care în acea noapte avea culoarea focului, în urmă cu numai trei 


ore, cam pe la sfârșitul primului schimb al gărzii, o văzuse 
deasupra orizontului, chiar pe verticala care împărțea orizontul 
în două jumătăţi, și se ridica spre Steaua Polară. lar acum își 
începuse deja drumul de coborâre spre apus, unde avea să se 
afunde înainte de ivirea zorilor, ţinându-se după Steaua Părul- 
Berenicei. A urmărit cu privirea Calea Lactee, de la intersecția 
cu Scorpionul până la Cefeu și Casiopea. În faţa imensităţii 
universului, s-a simţit extraordinar de mic și s-a gândit că, de 
fapt, în sufletul lui se cuibărise ideea unei posibile apropieri de 
această măreție, dacă avea să reușească să trezească în el 
partea adormită, pe care o împărtășea cu divinitatea. 

Intre Balanţă și Fecioară, a zărit micul cerc galben al lui 
Saturn, a cărui luminozitate nu era fulgurantă ca aceea a 
stelelor. Superstiția populară îi atribuia un caracter rece și 
funest. Când se află în constelația Capricornului, Saturn este cel 
care dezlănțuie ploile torențiale. Când ajunge în Scorpion, 
produce grindină, care distruge recoltele. Trebuie supravegheat, 
ca și Mercur, de altfel, fiindcă de câte ori se mai apropie unul de 
altul, peste oameni nu cad decât năpaste. Dacă, dimpotrivă, 
Mercur se apropie de Jupiter, acţiunea lui este benefică, dat fiind 
faptul că s-a implicat în destinul fatal al lui Saturn, când fiul său 
Jupiter l-a detronat și l-a expulzat din Olimp, pentru că i-a 
învăţat pe oameni cum să cultive pământul. Totul este să 
contempli cerul și să tremuri, fie de teamă, fie de bucuria 
generată de speranţă. A izbucnit în râs. 

— Zi-mi și mie de ce râzi, l-a rugat Paulina. N-o ţine numai 
pentru tine, așa cum faci de obicei. 

— Nu am ce să ţin pentru mine. Râd de prostia omenească. 
Cum de pot oamenii să creadă că stelele bântuie pe cer, 
ocupându-se de trivialităţile lumești? 

— Păi din așa ceva trăiește o întreaga legiune de șarlatani. 
Persoane la care nu m-aș fi gândit vreodată se reped la primul 
caldeean care le iese în cale ca să le facă horoscopul. 

— Bine că știu! Inșelătorii ăștia agonisesc averi enorme. Și 
totuși, nu ne lăsăm îmbrobodiţi chiar și de lucruri pe care le 
considerăm mai raţionale? Mă transform în specialist în călărie, 
știu să-mi conduc calul și să-i temperez mersul cu frâul. Dar la 
ce-mi servește oare acest lucru, dacă, în schimb, eu mă las târât 
de patimi de nestăpânit? Echitaţia este o artă. Există școli unde 


o poţi învăţa. Însă care sunt școlile unde putem învăţa să ne 
stăpânim pe noi înșine? 


Au stat la taifas până ce aurora a înroșit, înspre Est, munţii 
Albani, în vreme ce la celălalt capăt al Romei, Boarius se afunda 
până la brâu în apele Mării Tireniene. Când primele raze ale 
soarelui au devenit mai intense, iar bogata gamă de tonalități 
de verde din grădină a smuls scânteieri argintii din petalele 
crinilor, au cerut să li se aducă afară micul dejun. 

Li s-a servit o pâine proaspăt scoasă din cuptor, al cărei aluat 
fusese frământat cu drojdie de bere, potrivit obiceiului hispan. 
Le-a fost servită gata tăiată în felii, frecate cu usturoi și apoi 
unse cu ulei, iar pe deasupra a fost presărată sare. Bucăţi de 
brânză de capră, smochine uscate și o infuzie de cimbru au 
completat micul dejun. 

— Pâinea noastră miroase tot mai frumos, a spus Seneca. E 
făcută exact ca pe meleagurile mele natale și cu făină 
adevărată. N-o să mă obișnuiesc niciodată cu pâinea albă. 

— Multe familii de patricieni din Roma nu voiau făina noastră 
nici măcar ca să o dea la câini. Făina trebuie să fie albă ca 
zăpada. 

— Nu-i și asta o nebunie? Macină grâul până obţin o făină deo 
fineţe incredibilă, îl tot sfărâmă până ajunge să semene cu un 
rumeguș, iar după aceea îl cern cu niște site atât de dese, încât 
ceea ce obţin este un praf foarte fin și alb. Însă nu le este de 
ajuns și atunci mai adaugă argilă de Puteoli, care este albă 
nisipoasă, de calitate superioară, iar unii o mai albesc și cu 
ipsos. Așa că, în ziua de azi, nu prea mai știm ce anume 
mâncăm. Totul este contrafăcut, de aceea ne îmbolnăvim. lar 
nebunia cea mai mare este că eu cunosc toate aceste lucruri. 
Știu asta și multe altele, știu că toate boleșniţele noastre sunt 
provocate de ceea ce mâncăm. Ştiu încă de pe vremea când m- 
am ocupat de studiile de dietetică la Alexandria. Cunosc toate 
aceste lucruri de peste treizeci de ani. La ce mi-a fost de folos? 
Ce beneficiu mi-au adus aceste cunoștințe? Nu am învățat decât 
un singur lucru, și anume că nu sunt în stare să-mi controlez 
impulsurile, că nu voi putea niciodată să o iau pe urmele 
înțelepţilor. 

— Te chinuiești întruna cu același lucru. De ce ceri atâtea de 
la tine? 


— Pentru că viaţa mi se duce, pentru că vreau să las 
moștenire posterităţii o operă care este încă în curs de realizare. 
Și fiindcă n-o voi duce la bun sfârșit decât dacă, mai înainte, voi 
izbuti să mă înving pe mine însumi. 

— Cred că te înșeli. Nu este cazul să învingi pe nimeni. Ai 
nevoie însă de a încheia o pace cu tine însuţi. Trebuie să pui 
capăt, odată pentru totdeauna, războiului pe care ţi l-ai declarat 
cândva. 

Seneca a rămas cu privirea aţintită asupra Turnului lui 
Mecena. Se gândea de câte ori o fi urcat până sus, ca să 
povestească întregii Rome amărăciunile lui de copil, a revăzut, o 
dată în plus, tristele tablouri ale frământatei lui vieţi, de parcă s- 
ar fi succedat de-a lungul unei furtuni interminabile, și a zarit 
câteva scene iluminate de fulgere. Într-una dintre ele, cea mai 
strălucitoare, și-a văzut soţia. Fericirea lui este oare atât de la 
îndemână, iar el habar nu are? Era sigur de un singur lucru: 
numai Paulina era cea care îi bucura existenţa. Pentru ea, 
merita efortul de a-și continua viaţa. 


VII 


A cincea zi de la calendele lui iulie (27 iunie) 


Mai erau două ore până în zori, când Seneca s-a ridicat brusc 
din pat, a dat alarma printre servitori și a început să împartă 
ordine în stânga și în dreapta, exprimându-și dorinţa de a pleca 
imediat în călătorie. De aceea trebuia să fie pregătit un atelaj. 
Caii urmau să fie înhămaţi la o caleașcă. Voia să părăsească 
Roma pe la porţile Colina și Nomentana, înainte ca razele 
soarelui să înceapă să mângâie zidurile orașului. N-ar fi îngăduit 
să mai întârzie nicio clipă. În plus, trebuia sa facă și baie înainte 
de plecare, pentru că transpirase toată noaptea în pat. 

La ordinele stăpânului, agitația a cuprins toată casa. Peste 
trei sute de persoane s-au dat jos din paturile lor și au dat fuga 
la locul de muncă. Singurii pe care alarma nu i-a luat prin 
surprindere au fost brutarul și ajutoarele lui. 

În acel vacarm generalizat, printre strigăte care încercau să 
pară șoapte și printre zgomote de pași, Paulina părea să fie 
singura persoană adultă din casă care, asemenea celor mici, 
refuza să-și părăsească culcușul dintre cearșafuri. Se încăpățâna 
să rămână în starea de toropeală, acoperindu-și capul cu 
cuvertura. Până când, între un vis și altul, și-a dat seama de 
gravitatea situaţiei și s-a ridicat din pat, tresărind. Speriată, și-a 
întrebat soțul: 

— Dar ce faci? Ai înnebunit? Bagă-te iar în pat! 

— Nici pomeneală! Mă duc la reședința din Nomentum. 

— Nu te mai prosti! Ai uitat ce ţi-a spus doctorul? 

— Că am febră. Ar fi putut să mă scutească, știam deja. 

— Ţi-a luat pulsul și era speriat. Era accelerat și instabil. Urcă 
în pat, te rog. 

— O să-ţi spun același lucru pe care l-a zis cândva și fratele 
meu mai mare, pe când era guvernator în Achaia și s-a 
îmbolnăvit: „Boala nu este în mine, ci în acest loc.” Fusese 
cuprins de friguri rele în Corint și s-a hotărât să se îmbarce 
imediat și s-a dus la Atena. La fel fac și eu acum. 


— Dar Gaius este la fel de nebun ca și tine. Cum să pleci așa, 
numai ca să fugi de boală? Trebuie să te odihnești ca să te 
vindeci. Vino-ţi în fire, Lucius, nu mai fi căpos! 

— Mă duc! Și să nu mai vorbim despre asta, a spus Seneca, 
ieșind din dormitor ca o furtună. 

Se straăduia de vreo douasprezece zile să ţină un regim 
vegetarian și să facă gimnastică în fiecare dimineaţă, însă nu 
izbutise să slăbească deloc. Culmea a fost că, în urmă cu o zi, l- 
au apucat și frigurile, ceea ce a fost preludiul unei cumplite 
dureri în tâmple. Medicul i-a spus că are simptomele tipice ale 
celor afectaţi de febră, care bântuia prin oraș în timpul lunilor de 
vară. 

Stând întins în pat și neputând să doarmă, și-a adus aminte 
de cuvintele fratelui său: „Boala nu este în mine, ci în acest loc.” 
Și atunci, brusc, a luat hotărârea să plece la reședința din 
Nomentum. 

Tocmai începuse cea de a douăsprezecea oră a nopţii, când 
au fost terminate pregătirile pentru călătorie. A luat loc în 
caleașcă și era pe punctul de a da ordinul de plecare, când 
Paulina a ieșit din casă alergând, a deschis ușița vehiculului și a 
luat mâinile bărbatului într-ale ei. 

— Mai cumpănește, te rog. Nu pleca! Fă-o pentru mine! 

— Pentru tine o fac, a răspuns Seneca, sărutând mâinile 
soției. Numai pentru tine. Trebuie să mă îngrijesc, fiindcă 
trebuie să am grijă de tine. Nu te mai frământa. O să mă întorc 
refăcut. 


Mai era încă întuneric, când alaiul a ieșit pe poartă și a intrat 
pe străzile orașului, îndreptându-se spre poarta Colina. 
Deschideau drumul vreo doisprezece alergători, purtători de 
făclii, care luminau strada pe unde treceau și îi îndepărtau pe 
cei care le ieșeau în cale. În spate, doisprezece călăreți numizi, 
înarmaţi cu lănci și săbii. Escortau trăsura. La urmă, vreo 
douăzeci de servitori, împreună cu bagajul, mergeau în două 
căruțe trase de catări. 

Când au traversat podul de pe Anio, în dreptul muntelui 
Sacratus, pe linia orizontului au început să pâlpâie zorii. Când a 
zărit tonalităţile trandafirii ale coroanelor plopilor de pe malul 
râului, Seneca și-a dat seama că respiră mai bine. A observat că 
starea sănătăţii lui se ameliora pe măsură ce se îndepărta de 


atmosfera apăsătoare din oraș, unde duhoarea de la canalizare 
și de la gunoaie se amesteca cu aburii pestilenţiali care se 
ridicau în aer din bucătăriile în care se pregătea mâncarea 
pentru un milion de persoane. A simţit o mare ușurare când s-a 
văzut scăpat de mirosul pătrunzător ce venea de la hornurile din 
oraș. 

Au ajuns la casa din Nomentum în jurul celei de a cincea ore a 
zilei. Primul lucru pe care l-au văzut, lângă drum, a fost o statuie 
din lemn a Zeului Priap, care etala un falus ieșit din comun, 
îndreptat ţanţoș în sus și care fusese dat cu miniu, ca să aibă 
aceeași strălucire ca și culoarea focului. În mâna dreaptă, ţinea 
o seceră dințată. Acestea îi erau armele cu care își apăra 
proprietăţile de la ţară. Intrusul care s-ar fi strecurat în 
gospodărie sau în fermă cu gândul de a fura sau de a vâna pe 
ascuns se expunea mâniei acestei divinităţi, care l-ar fi 
sodomizat cu imensul său penis, iar după aceea i-ar fi tăiat 
testiculele cu secera zimţată. 

Pe cap, zeul avea o ghirlandă de spice, mărturie a recoltei 
trecute. Odată cu instalarea toamnei, la culesul viilor, i se va 
pune o coroană împletită cu ciorchini de struguri. Atunci va 
primi mai multe ofrande: o mai mare cantitate de miere, de 
lapte, de fructe, de prăjituri și de legume. În fiecare zi i se va 
atârna de falus câte o nouă ghirlandă de flori. Zeul o să fie 
atunci istovit de atâta treabă. Ferma din Nomentum era 
considerată cea mai productivă exploatare vinicolă din tot 
ținutul, poate din întreaga Italie. 

Seneca era mândru de ea. Dobândise terenul în urmă cu mai 
bine de patruzeci de ani, de la un patrician recunoscător, pe 
care îl apărase cu succes într-un proces complex și complicat 
legat de o moștenire. Cele peste trei mii de hectare de pădure și 
de teren arabil reprezentaseră o plată princiară drept onorariu. 
Au însemnat recunoașterea talentului său ca avocat, dar au fost 
și prima proprietate dobândită în viaţa lui. El însuși a pus 
primele pietre care aveau să stea la temelia unei mari reședințe 
rurale și a plantat vreo cincizeci de platani pentru a stabili 
marginea drumului ce urma să servească drept cale de acces. În 
acele zile de demult se gândise să-și investească toate 
economiile în această fermă. Însă tocmai atunci s-a întâmplat să 
se îmbolnăvească și să fie obligat să nu mai întreprindă nimic. În 
cele din urmă, cu banii aceia, agonisiţi cu greu, și-a cumpărat o 


vilă în apropiere de Pompei, unde a petrecut câţiva ani în 
convalescenţă. După aceea, starea sănătăţii lui l-a obligat să 
plece în Egipt. 

După unsprezece ani de când căpătase acest domeniu, în 
timp ce exercita la Roma funcţia de chestor, a început să-și 
folosească timpul liber pentru a converti acele pământuri într-o 
mare exploatare agrozootehnică, specializată în viticultură. 
Studiile de agronomie pe care le-a făcut în Alexandria l-au ajutat 
să-și împlinească visul. Astăzi, ferma ajunsese să producă peste 
șase sute de mii de sesterţi pe an. 

Când a sosit acolo, i-a ieșit în întâmpinare administratorul 
fermei, un omuleţ, slab și agitat, cu o înfățișare de mucalit, 
originar din Carbula, un mic port fluvial situat pe malul drept al 
râului Betis, la sud-vest de Corduba, la o distanță de circa 
șaptesprezece mile de orașul natal al lui Seneca. După cum le 
era obiceiul ori de câte ori se vedeau, au început să vorbească 
în turdetană. 

Seneca stăpânea câteva limbi autohtone din Betica natală și 
avea o vastă colecție de cărți scrise în turdetana clasică și în 
tartesiana veche. Cunoașterea acestor idiomuri a fost unul 
dintre lucrurile care i-au alinat viața în timpul exilului din 
Corsica, pentru că s-a ocupat de elaborarea unor studii de 
filologie comparată între limbile vorbite de corsicani și de 
turdetani. A descoperit numeroase asemănări și astfel a putut 
să demonstreze că a existat o mișcare de populaţii dinspre 
sudul Peninsulei Iberice spre Corsica. 

Și-a adus aminte de acele cercetări în timp ce vorbea cu 
administratorul și s-a gândit că este amuzant să te consideri 
propriul tău prieten când cineva de lângă line se străduiește să 
fie o companie agreabilă. A zâmbit malitios reflectând la o 
situaţie contrară. 

— Ce bine le-ar prinde multora să-și ia o vacanţă de la ei 
înșiși! a spus Seneca, pe neașteptate, trecând de la turdetană la 
latină. 

— Ce-aţi spus, domnule? 

— Oh! Nu mă lua în seamă! Gândeam cu glas tare. Dar hai cu 
mine, să dăm o raită prin fermă. 

Au vizitat șurile și hambarele, au fost la staule și la șopronul 
cel mare, plin cu unelte agricole, unde se păstrau, înfășurate în 
niște prelate unse cu grăsime, coasele și secerile. S-au dus să 


vadă și podgoria, plină de ciorchini cu mici bobiţe verzi, 
promițând o recoltă bogată, s-au plimbat prin pădure, apoi au 
străbătut livezile cu pomi fructiferi. Printre smochini și meri, peri 
și pruni, erau și cireși sau caiși. 

La amiază, pe când se plimba cu administratorul printr-o 
galerie acoperită de iederă, pentru a fi protejată de razele 
soarelui, s-a apropiat de ei în fugă un băiat, care le-a înmânat o 
pară uriașă. 

— Trebuie să aibă cam o livră și jumătate, i-a spus 
administratorul. Este unul dintre pomii plantați chiar de 
dumneavoastră. Băiatul acesta are grijă de ei. 

— Păi, atunci, o s-o mănânc! 

A dus para la gură, cu gândul de a o mânca, mușcând câte 
puțin din ea, însă dinţii lipsă și un dinte care se clătina l-au 
împiedicat. Administratorul a scos un cuțitaș din desaga pe care 
o purta pe umăr și i l-a oferit. 

— Cred că ţi-ai dat seama, dragul meu Felicius, că-mi cad 
dinții, a spus Seneca, tot așa cum se surpă, din câte mi-am dat 
seama, și zidurile casei de la fermă. Dacă se erodează acești 
pereţi, care sunt cu douăzeci de ani mai tineri decât mine, ce 
putere aș putea să am eu împotriva timpului, cum să nu mă 
năruiesc și să nu mă prăbușesc, bucată cu bucată? 

— Sunteţi încă în vigoare, ca și plopii ăștia, a spus 
administratorul. 

— Ce exemplu îmi dai! Chiar eu i-am sădit. Nu vezi cât de 
trecuţi sunt? Desigur, dacă ar putea vorbi, s-ar plânge de toate 
beteșugurile lor. 

Și-au continuat drumul, în timp ce Seneca tăia tacticos mici 
felioare din pară și le băga în gură. S-au dus să vadă și o șură, 
iar Seneca s-a oprit cu privirea la un câine enorm. Un câine de 
vânătoare, culcat lângă un stâlp de lemn, pe un strat de paie, 
ghemuit cu lotul, cu o coadă lungă, înfășurată ca un laţ în jurul 
labelor. Capul mare era astfel lipit de pământ, încât nasul lui 
părea și mai turtit decât era în realitate. Urechile, late și lungi, îi 
cădeau peste frunte, acoperindu-i ochii. 

— Ce-i cu acest laconian? a întrebat Seneca. Parcă ar fi pe 
moarte. Totuși, din cât se vede, pare tânăr și puternic. 

— Ah, ăsta-i drăguţul de Argos! a exclamat administratorul. 
Are ceea ce merită, pentru că este lacom. Am preparat o otravă 
împotriva șobolanilor, din rădăcini de aconit cu miere din 


Heraclea. Și cum are obiceiul să fure orice lucru dulce care-i iese 
în cale, a înfulecat vreo doi tuberculi. 

— Și a supraviețuit celor doi tuberculi otrăviţi? a întrebat 
Seneca, uluit. Mierea aia are ea însăși un înalt grad de 
toxicitate. 

— Probabil că Priap a fost iertător, fiindcă unii cred că 
otrăvirea lui s-ar datora zeului, drept pedeapsă că a sustras 
niște prăjiturele din ofrandă. Fapt este că stă aici întins de vreo 
șase zile, fără să se urnească din loc. Refuză mâncarea, nu 
acceptă decât apă, dar foarte puţină. 

Seneca a rămas pe gânduri, uitându-se la câine, care îi 
aducea aminte de ceva, însă nu-și dădea seama de ce anume. A 
făcut un efort de scotocire prin memorie. La ce amintire tăcea 
trimitere această scenă? Însă nu a izbutit să vizualizeze în 
mintea lui decât câteva imagini neclare din templele egiptene. 

— Cred că va scăpa, a spus administratorul, întrerupându-i 
firul gândurilor, pentru că nu este pentru prima oară când 
constat că un animal refuză să mănânce ca să se lecuiască de o 
intoxicație sau ca să scape de o rană. Mi-aduc aminte de un 
motan care... 

— Nu numai că scapă, dar se și înzdrăvenește! a exclamat 
Seneca, foarte tulburat. Fără să-l fi citit, acest câine l-a înţeles 
mai bine decât mine pe Hipocrate: „Medicul te îngrijește, natura 
te pune pe picioare.” Acest animal s-a lăsat pe mâna naturii, 
Argos este mai înţelept decât mine. 

Atunci amintirile au început să i se limpezească în minte. S-a 
întâmplat în timpul unei călătorii pe care a făcut-o pe Nil, cam 
până la o sută de mile la sud de a Cincea Cascadă, când s-a 
oprit ca să se odihnească, în orașul Meroe. Acolo, a legat 
prietenie cu un sacerdot nubian, care i-a dezvăluit secretul 
longevităţii și extraordinara sănătate prin care se deosebeau 
slujitorii templului lui Amon, care nu numai că mâncau doar o 
singură dată pe zi, dar se mai și abţineau de a pune gura pe 
vreun aliment timp de patruzeci de zile, de două ori pe an. 

— Când ţii post negru, i-a spus sacerdotul, trebuie să ţii 
seama de faptul că în primele două zile îţi va fi foame, pentru că 
spiritul tău stă lipit de pământ, ca și trupul, de altfel. Intre cea 
de a noua și a douăsprezecea zi, spiritul tău va părăsi lumea 
materială, ducându-ţi trupul cu el. Atunci te vei simţi deasupra 
trebuințelor omenești. Nu vei mai ști ce anume înseamnă 


foamea. Când se vor împlini patruzeci de zile, spiritul tău se va 
întoarce pe tărâmul lumii materiale, târându-ţi trupul după sine, 
iar acesta îţi va cere să-l hrănești. Nu-ţi va fi de niciun folos dacă 
încerci să apelezi atunci la cele spirituale. Materia se va impune 
asupra spiritului. Foamea va ieși învingătoare. 

ÎI ascultase atunci pe preot cu atenţie deosebită, ba chiar 
simțea cum îi crește sufletul, plin de bune intenţii, însă la numai 
câteva ore după aceea se afla la masă, acasă la pretorul din 
oraș, care l-a cinstit cu un ospăț demn doar de despoţii orientali. 

— Pe Hercule! a exclamat Seneca, scăpând para pe jos și 
apucându-l pe administrator de umeri, pe care l-a zgâlțâit cu 
toate puterile lui. Acum am înțeles! După atâţia ani! De aceea a 
refuzat Ahile să mănânce, când i s-a adus la cunoștință că a 
murit Patrocle! Moartea prietenului îi otrăvise sufletul. Ca să se 
înzdrăvenească, trebuia să postească! 

Atunci, s-a lăsat pe vine lângă laconian, l-a mângâiat cu 
tandreţe pe spinare și pe cap și i-a spus în șoaptă: 

— Fă-te bine, dragul meu Argos, pentru că din această clipă o 
să postim împreună. 

În ciuda uimirii personalului de la bucătărie, care în acea zi își 
dăduse toată silința să gătească, special pentru el, cele mai 
rafinate feluri de mâncare, Seneca a refuzat să pună gura pe 
ceva. Noaptea a dormit ceva mai bine decât de obicei, iar 
dimineaţa, când s-a sculat, a băgat de seamă că scăpase de 
febră. Și-a petrecut ziua hoinărind prin fermă, odihnindu-se când 
și când la umbra vreunui copac, gândindu-se întruna la 
întâmplările care i-au marcat existenţa și făcând, cu timiditate, 
planuri legate de viitor. 

În cea de a patra zi de post a trebuit să stea în pat. | se făcea 
rău ori de câte ori încerca să se ridice din pat, dureau 
picioarele și simţea că trupul îi este tot greu, de parcă ar fi fost 
din granit. A vrut să-și întrerupă postul, însă i s-a făcut greață 
îndată ce s-a gândit la mâncare. 

În a cincea și a șasea zi a vrut să stea tot în pat, însă a trebuit 
să se scoale în mai multe rânduri ca să se plimbe, să-și abată 
gândurile și astfel să-și controleze dorința de nestăvilit de a 
mânca. Dar și-a dat seama, mirat, că această dorinţă dădea 
târcoale unor feluri de mâncare exotice, iar vederea unui măr 
sau a unei piersici nu-i stârnea pofta. 


îl 


În a șaptea zi a făcut o criză acută de astm, dar de foarte 
scurtă durată, după care a avut o stare continuă de greață și s-a 
întins pe un divan, unde a citit până la căderea nopții. 

In cea de a opta zi, s-a sculat în zori, foarte senin, cu toate că 
de-abia dormise trei ore. Simţea în trup o energie debordantă. A 
citit până s-a luminat bine de ziuă, iar după aceea a ieșit la o 
plimbare prin fermă. A mers îndelung, până la poalele unui 
munte, s-a căţărat pe o pantă cu o asemenea ușurință, încât și-a 
adus aminte de anii tinereții. Când a ajuns în vârf și a văzut 
valea la picioarele lui, euforia l-a făcut să scoată un strigăt de 
bucurie. 

In acea noapte a dormit tot numai trei ore și s-a trezit 
simţindu-și mintea extraordinar de limpede. Trupul și intelectul îl 
îndemnau la treabă. A petrecut câteva ceasuri notându-și 
experienţele trăite în ultimele opt zile, iar după aceea a ieșit la 
plimbare. 

În jurul prânzului a intrat în bucătărie, pentru că voia să se 
asigure dacă încă îi mai este foame sau nu. Într-un ceaun mare, 
găteau un păsat din boabe de grâu cu cârnaţi de toate felurile și 
cu bucăţi de carne. Mirosul trăda și o generoasă risipă de 
condimente. Când a respirat aroma pe care o răspândea 
ceaunul, a crezut că ar fi în stare să mănânce o porție zdravănă 
din acea mâncare. lar când și-a imaginat bucăţile de tobă 
desfăcându-se în contact cu cerul gurii, carnaţii picanţi și 
felioarele de slănină - care probabil o mai fi și moale ca brânza 
proaspătă -, i-a lăsat gura apă. Cu cât se gândea mai mult la 
posibilitatea de a gusta din mâncare, cu atât mai mare era 
tentaţia. Nu mai simțea nimic altceva decât dorinţa de a se 
ghiftui mâncând din acel ghiveci, realmente doar atât mai voia 
de la viaţă. 

S-a așezat pe o bancă din lemn de pin, la o masă lungă, de 
stejar, cu gândul de a cere să i se aducă o farfurie adâncă plină 
cu păsat, care i se părea tot mai ispititor. Ba chiar s-a înfiorat de 
plăcere când s-a gândit la plăcerea pe care avea să o încerce 
când va duce la gură prima lingură. Atunci a luat seama și la un 
coșuleț plin cu napi. 

Uitându-se fix la tuberculii albi, a rămas ca vrăjit. | se păreau 
că sunt de o frumusețe celestă. Așa trebuie să fie ambrozia 
zeilor. Așa ceva o fi mâncând Zeus în Olimp, în vreme ce 
Ganimede îi toarnă nectarul în cupă. 


S-a gândit atunci cât de fericit o să fie în momentul în care va 
putea să mănânce asemenea napi, după ce va pune capăt 
postului: în acea clipă nu-i era poftă să o facă. Atunci și-a dat 
seama că ceea ce simţea pentru acele modeste feluri de 
mâncare, cărora niciodată nu le mai acordase atenţie, era de 
fapt o puternică atracţie de natură estetică. A înţeles că nu voia 
decât să le admire, nu să le și mănânce. 

S-a gândit atunci că dorinţa de a se îmbuiba cu mâncare 
ascunde poate vreo reacţie perversă. S-a sculat brusc de la 
masă și a ieșit din bucătărie, mergând repede și cu pași mari, în 
vreme ce una dintre bucătărese alerga după el cu coșulețul de 
napi în mână. 

— Domnule! Domnule! l-a strigat bucătăreasa. Stați un pic, 
domnule, va rog, că o să vă gătesc napii ăștia așa cum doriți. 
Am văzut că vă plac. 

— Ai mare dreptate, i-a spus Seneca, oprindu-se și 
întorcându-se spre ea. Firește că-mi plac, dar numai ca să-i 
admir. Sunt foarte frumoși. Du-i la mine în odaie. 

— Vai de mine, domnule! Lăsaţi-vă de postit, că rămâne 
numai pielea și osul de dumneavoastră! Suntem tare supăraţi cu 
toţii! 

— Păi ar cam trebui să vă bucuraţi. Niciodată în viața mea nu 
m-am simţit atât de bine. 

— Și nu vreţi să mâncaţi măcar o supă de legume?! 

— Eşti o femeie cumsecade, așa că mai bine dă-mi o 
strachină plină cu apă. Nu te îngrijora, o să ai vreme să mă 
îngrași după pofta inimii tale. 

Femeia i-a adus o strachină plină ochi cu apă, iar el a sorbit 
de două ori din ea și i-a întins-o. A observat că de fiecare dată 
trebuia să bea tot mai puţin, ca să-și ostoiască setea. 

După-amiază, a hoinărit prin fermă, a stat îndelung la umbra 
copacilor, cugetând și notându-și gândurile pe tăblițe pe care le 
lua întotdeauna cu sine, iar la lăsarea întunericului, s-a instalat 
în bibliotecă, să citească până la cea de a șaptea oră. 

A doua zi, cea a nonelor lui iulie și a zecea de când începuse 
să postească, s-a sculat tot senin, după un somn de numai trei 
ceasuri. A citit până la revărsatul zorilor, când a ieșit și s-a dus 
pe plantațiile cu pomi fructiferi. A descoperit că uitându-se la 
fructe avea aceeași bucurie estetică pe care o simţea și atunci 
când se plimba printr-o galerie de artă. A mai descoperit că 


singurul lucru ce îl îngrozea la începutul postului, greţurile 
neașteptate, își pierdeau din intensitate și dispăreau la fel de 
brusc dacă se întindea câteva clipe și apoi se scula ușurel în 
picioare. 

La amiază, a repetat experienţa din ziua precedentă: a intrat 
în bucătărie când găteau prânzul. De data aceasta, mirosul de 
mâncare i-a făcut rău și a trebuit să iasă în grabă afară. 

S-a plimbat din nou, pe la poalele muntelui. Și și-a propus să 
se cațăre până în vârf. Fiecare pas pe care îl tăcea însemna un 
mare efort pentru el. A fost cât pe ce să se întoarcă de mai 
multe ori, dar s-a străduit să ajungă până în vârf. Când a atins 
culmea, s-a prăbușit la pământ. A rămas o vreme întins pe spate 
și contemplând cerul. S-a ridicat în capul oaselor și a rămas așa, 
admirând peisajul cu terenuri cultivate și cu dealuri unduitoare. 

S-a simţit atunci cuprins de un entuziasm extraordinar, de o 
bucurie debordantă. Și-a dat seama că bucuria ţâșnea clocotind 
din simplul fapt că era conștient că se află pe pământ. Doar 
faptul că trăiește îi producea o stare de euforie. 

Cercetându-se pe sine însuși și reflectând asupra acestor 
senzaţii noi, necunoscute până atunci, a devenit brusc conștient 
de un lucru: tăiase cordonul ombilical care îl ţinea legat de 
lume. Se afla acum deasupra oricărei nevoi materiale. Făcea 
parte din natură, dar în același timp se situa și în afara ei. | se 
părea că plutește într-o sferă de cristal. Toate temerile sale 
dispăruseră. A început să întrevadă drumul spre înţelepciune 
întinzându-i-se la picioare. 

— Pe Jupiter! a exclamat el. Prin asta, chiar că trec înaintea 
zeului suprem. El nu se teme, datorită privilegiilor pe care i le 
conferă însăși natura lui, în timp ce cu am rupt-o cu temerile 
graţie propriilor mele eforturi. 

Simţea că mintea îi este de o luciditate orbitoare, dar și că are 
nevoie să vorbească, să-și comunice experienţele cuiva. 

S-a ridicat în picioare, a coborât panta cu o viteză ce i s-a 
părut vertiginoasă, l-a căutat pe administrator, l-a luat de umeri 
și a început să-i vorbească la repezeală. A avut impresia că din 
gura lui iese un torent de cuvinte, cu violența unei erupții 
vulcanice. 

— Pe bărbăţia lui Jupiter! a exclamat Seneca, văzând că 
expresiei de uluială ce se reflecta la început pe chipul 


administratorului îi luau locul îngrijorarea și mai apoi groaza. Am 
o față de Medusă? 

— Nu, domnule, nici pomeneală. Numai că m-am speriat 
văzând ce greu vorbiţi, parcă aţi avea nevoie de o eternitate ca 
să rostiți fiecare silabă în parte. Sincer, este ceva înfiorător. Și 
vă mișcaţi ca un melc atins de gută. 

— Dar ce prostii îţi ies pe gură! a exclamat Seneca, iritat de-a 
binelea. 

Atunci, s-a răsucit pe călcâie și s-a îndepărtat amărât și 
totodată uluit că mânia a pus stăpânire pe el. A luat-o spre 
ogoare și s-a așezat la umbra unei sălcii plângătoare, pe malul 
unui pârâu. A simţit atunci cum este cuprins de o adâncă liniște 
interioară. 

— Ce ciudat! a spus el, vorbind cu sine însuși, cu glas tare. N- 
am mai simţit niciodată o liniște lăuntrică atât de profundă! Am 
senzația că am ajuns pe cele mai înalte culmi ale înțelepciunii. 
Că nimic nu mă mai poate tulbura, că lumea mi-e străină. ȘI 
totuși, a fost cât pe ce să mă lase nervii! Aproape că-mi venea 
să-l pocnesc pe Felicius. Nu înţeleg. Se pare că nu mai suport să 
aud prostii. Cum de îndrăznește să-mi spună că vorbesc și că 
mă mișc cu încetineală, când eu vorbesc ca un avocat în For și 
mă mișc aidoma unui iepure urmărit de ogari?! 

A stat o vreme cu privirea aţintită asupra curentului din pârâu 
și urmărind zborul libelulelor. Apoi s-a ridicat încetișor în 
picioare, s-a îndepărtat de mal și s-a îndreptat spre un deal, pe 
ale cărui coaste fuseseră amenajate terase în trepte, întărite cu 
ziduri de piatră. S-a urcat pe o cărăruie până la una dintre 
terase și a început să se plimbe de-a lungul ei. 

La un moment dat, a ajuns într-un loc unde, întinzând brațul, 
aproape că putea să atingă cu mâna ramurile unui măr care 
creștea pe terasa inferioară. Pe acea porţiune, zidul de sprijin se 
ruinase, probabil din cauza ploilor, iar pietrele se îngrămădeau 
fără nicio noimă. 

Cu toate că nu avea de gând să-l mănânce, a întins braţul ca 
să culeagă un măr. Voia să i-l ducă în dar lui Felicius. 

Cum nu putea să ajungă până la măr, și-a întins și trupul, 
aplecându-se peste terasament. Și-a pierdut echilibrul și a căzut 
peste mormanul de pietre de la o înălţime de șase picioare. 

Când a căzut peste pietre, a crezut că o să-și rupă cel puţin 
câteva coaste și poate chiar și un picior. După cădere, a rămas 


întins peste pietre, așteptând iminenta manifestare a durerii. 
Pentru o clipă, a îngheţat de spaimă la gândul că ar putea 
rămâne acolo accidentat și fără putinţă de a cere ajutor. Cine l- 
ar auzi? Și când ar porni în căutarea lui? Cât timp avea să 
dureze până l-ar găsi? Totuși, spre marea lui mirare, s-a simţit 
de parcă ar fi zăcut pe o saltea de puf. A închis ochii și a hotărât 
să se odihnească preț de câteva clipe. 

Stând întins pe spate și cu ochii închiși, însă percepând 
printre pleoape luminozitatea acelei zile însorite, a sesizat pe 
neașteptate că totul se întunecă, ca și când soarele s-ar fi 
ascuns pe după un nor, iar apoi ceva umed și cărnos care îi 
mângâia fața. 

Când a deschis ochii, a dat peste botul turtit al lui Argos, care 
îl lingea pe obraji și dădea din coadă, o coadă lungă, pe care o 
mișca unduitor și cu nervozitate. 

S-a prins de câine și s-a sprijinit de el, ca să se ridice. Mirat 
peste poate, și-a dat seama că nu simţea nici cea mai mică 
durere. 

— Este nemaipomenit, dragul meu Argos, a spus Seneca, 
îmbrăţișând câinele care stătea pe labele din spate ca să-l 
salute și ameninţându-l astfel cu pierderea echilibrului. Am 
căzut peste pietrele astea ca un ţânc. A fost ca o săritură. 

Coastele câinelui - care avea o constituţie puternică, robustă 
- ieșeau bine în evidență, dar era clar că scăpase de intoxicație. 

— Trebuie să le aduc mulțumiri zeilor nemuritori că te-au 
făcut să slăbești într-atât, i-a spus Seneca, eliberându-se de 
îmbrățișarea câinelui, pentru că altfel m-aș fi rostogolit din nou 
peste aceste pietre. Mă bucur să te văd, dragul meu prieten. 
Barem tu n-o să vorbești în dodii. 

Incepând de atunci, Seneca a luat obiceiul de a face în fiecare 
zi plimbări lungi, în tovărășia laconianului, care nu se mai 
despărțea de noul său stăpân nici măcar pentru o clipă și care 
se obișnuise să doarmă lângă patul lui. 

In zilele următoare, Seneca slăbea tot mai mult, în vreme ce 
Argos se îngrășa văzând cu ochii. 

In timpul uneia dintre plimbările lor în comun, pe când 
traversa un teren arabil sub soarele arzător de la amiază, în 
ajunul idelor lui iulie, în a șaptesprezecea zi de post, Argos a 
zbughit-o brusc de lângă stăpânul lui și a rupt-o la fugă, cu toată 
viteza pe care i-o îngăduiau picioarele. 


Seneca a observat că laconianul urmărea un iepure, de mică 
mărime, probabil un pui, care, după ce a fugit disperat și s-a tot 
îndepărtat rostogolindu-se și învârtindu-se, acum se îndrepta în 
fugă spre el, ajungând până aproape de picioarele lui, unde a 
fost imediat vânat de câine, care i-a rupt gâtul dintr-o 
mușcătură. 

Seneca a privit scena fascinat. l-a fost milă de acea biată 
fiinţă lipsită de apărare, dar totodată a fost uluit de expresia din 
ochii lui Argos. Nu aveau nicio expresie de răutate, nici furie sau 
ură, ci mai degrabă o scânteiere de blândeţe. 

— Imi închipui că a omori și a mânca o pradă este pentru tine 
ceea ce înseamnă pentru mine să iau un măr din pom și să-mi 
înfig dinţii în el, a spus Seneca, în vreme ce încerca să-și învingă 
greața pe care i-o producea puiul de iepure sfâșiat. 

Au traversat ogorul și au ajuns la marginea unei păduri. 
Seneca înainta la pas, obosit, în timp ce Argos mergea foarte 
repede și i-o lua înainte, apoi se întorcea, se învârtea în jurul 
stăpânului și iar se îndepărta, repetând unul și același joc. 

— Ești de o vitalitate debordantă, dragul meu prieten, i-a zis 
Seneca, la un moment dat, când câinele s-a apropiat de el ca 
să-l mângâie pe cap. Este uimitor cât de tare te-ai putut îngrășa 
în numai șapte zile. Te invidiez. Înțelegi ce-ţi spun? Că m-am 
cam săturat să lot umblu plutind prin lume. Mi-ar plăcea să-mi 
înfig din nou picioarele în pământ. Hai să-l dăm uitării pe 
sacerdotul nubian și cele patruzeci de zile ale lui. Sunt curios să 
aflu ce anume o să simt la întoarcerea dintre stele. 

Se pregătea să intre în pădure, când s-a oprit brusc, atras de 
boabele unui scorombar ce se înălța printre niște stejari 
încărcaţi cu ghinde. A luat o boabă de scorombar și, ţinând-o 
între degetul mare și cel arătător, a ridicat-o în sus, în bătaia 
razelor de soare, care au smuls din fruct scânteieri de un negru- 
albăstrui. S-a uitat îndelung la ea, nehotărât, ca în cele din urmă 
să o ducă la gură. 

Când a zdrobit fructul, între limbă și cerul gurii, a auzit un fel 
de plescăit. A savurat cu plăcere sucul acrișor, care i s-a 
răspândit prin toată gura. Era conștient că se hotărâse să se 
apuce iar de mâncat. Chiar în acea clipă a simţit o schimbare 
profundă în tot organismul. Oboseala care îl însoţise în ultimele 
zile dispăruse ca prin farmec. Şi-a dat seama că tot trupul îi este 
cuprins de o neobișnuită vitalitate. 


— Să mergem, Argos! a exclamat Seneca, dându-i câinelui un 
ușor bobârnac în cap și rupând-o la fugă. 

Câinele a făcut un salt de bucurie și a luat-o la fugă după 
stăpân. Seneca a pătruns în pădure, ferindu-se de crengi și de 
tufișuri, până ce a ajuns într-o poiană înconjurată de muri și de 
fragi sălbatici. Murele erau încă verzi, însă fragii își etalau 
maturitatea lansând licăre ispititoare. 

Seneca a adunat câteva fragi și s-a așezat pe jos, gata să le 
mănânce tacticos. A mestecat două dintre ele fără grabă, însă 
după câteva clipe a simţit o poftă devoratoare. A mâncat la 
repezeală celelalte fragi culese și s-a sculat în picioare dintr-un 
salt. In ciuda mișcărilor bruște, de data aceasta nu i s-a mai 
făcut greață. Se simţea ameţit de atâta vitalitate, scăpat de 
debilitate și de starea generală proastă de care suferise în 
ultimele șaisprezece zile. insă, în același timp, căzuse pradă 
unei neliniști în fața căreia puterea voinței sale nu-i era de 
niciun folos. Dorinţa de a mânca era de nestăpânit. Atunci a 
înţeles ce anume înseamnă să pui din nou picioarele pe pământ, 
își pierduse libertatea pe care i-o conferea absenţa necesităţilor 
trupești, iar acum era liber să-și hotărască propriul destin. 

A cules un pumn de fragi, și le-a băgat pe toate în gură și le-a 
înghiţit aproape pe nemestecate. | se părea că ar putea să 
mănânce un bou întreg. A mai adunat un pumn de fragi, dar 
când le-a băgat grăbit în gură, și-a adus aminte de ultima 
recomandare pe care i-a făcut-o sacerdotul nubian, înainte de a 
se despărţi de el: 

— Până și cel mai mare idiot poate să postească, însă numai 
înțeleptului îi este dat să-și întrerupă postul cu chibzuinţă. Dacă 
mănânci prea mult după un post îndelung, vei contracta boli 
fără leac, ba chiar poţi să și mori. Postul nu-ți va fi de niciun 
folos. Dimpotrivă, îţi va aduce numai necazuri. Este ca orice alt 
lucru din viaţa asta: lipsa de măsură este la îndemâna oricui, 
oricine poate îmbrățișa extremele, însă numai câţiva pot urma 
drumul moderaţiei. 

S-a așezat din nou pe iarba, a mâncat fragile una câte una, 
mestecându-le încet, savurând deliciosul lor suc, și s-a hotărât 
să nu mai pună gura pe nimic până a doua zi. 

A petrecut restul zilei alergând peste câmpuri, împreună cu 
câinele, a improvizai un gard din două bețe și un retevei, ca să 
capete îndemânare la săritura în înălțime, apoi s-a dus pe o 


pășune ca să exerseze săritura în lungime, ca în cele din urmă 
să ia câte o piatră în fiecare mână, ca să practice ridicarea 
greutăților. În sfârșit, a început să meargă făcând salturi mari, la 
fel cum făceau salienii, sacerdoţii cultului lui Marte, la 
procesiuni, spre marea bucurie a lui Argos, care din acea clipă i- 
a cerut să execute pașii salienilor în fiecare zi. 

Spre seară, înainte de a se închide în bibliotecă să citească, i- 
a cerut vătafului zilerilor angajaţi la culesul fructelor să trimită 
doi oameni la Roma, să-i aducă o oglindă în care să se poată 
vedea în întregime. 

În acea noapte a dormit ceva mai mult decât de obicei. În 
zori, a ieșit la o plimbare cu Argos prin fermă. Câinele s-a pornit 
să sară în jurul lui, iar Seneca a înţeles că era solicitat să repete 
pasul salienilor. Și astfel, sub privirile uluite ale sclavilor și ale 
lucrătorilor de pe câmp, câinele și stăpânul lui s-au îndepărtat 
spre ogoare, executând un dans grotesc, din salturi și ţopăieli. 

S-au dus din nou în poiana din pădure unde au găsit fragi 
sălbatice, dar de data aceasta Seneca a mâncat cu cumpătare, 
în vreme ce Argos sfârteca un iepure pe care tocmai îl vânase. 

La amiază, când a intrat în dormitor, a văzut că îi atârnaseră 
oglinda de un perete. S-a dezbrăcat iute și s-a cercetat cu 
privirea. 

| s-a părut că vede o cu totul altă persoană. Burta enormă, 
voluminoasă, care mai înainte i se revărsa peste regiunea 
inghinală, împiedicându-l să-și vadă părțile intime, dispăruse cu 
totul, lăsând în loc un pântece plat ca o scândură, pe care se 
profilau mușchii abdomenului. . 

Trupul său, deși scund, căpătase grație și proporții. Incă o 
lună în compania lui Argos, și atunci va avea înfățișarea unui 
Faun elen. 

Însă ceea ce l-a uluit cel mai tare au fost ochii. Ochii mici, 
ascunși pe după sferele de grăsime, deveniseră doi ochi mari, 
iar privirea pătrunzătoare, profundă. 

În general, întinerise. Făptura care îl privea din oglindă părea 
a fi mai curând a prietenului său Demetrius Cinicul decât a lui 
însuși. Trupul lui suferise o metamorfoză. Ex-consulul roman și 
primul sfetnic împărătesc dispăruseră, pentru a face loc unui 
filosof slab, aidoma celor care umblau din sat în sat, înfășuraţi 
într-o mantie cenușie și sprijinindu-se într-un toiag, ca să le 
transmită oamenilor înţelepciunea lor. Avea impresia că trupul 


la care se uita se potrivea mai bine cu spiritul lui. Corpul de 
dinainte i se părea acum o contradicţie. 

Tolănindu-se pe jos, cu labele din faţă întinse și cu botul lipit 
de o dală de piatră, Argos își privea stăpânul cu coada ochiului, 
urmărindu-i fiecare mișcare. 

— Ce părere ai, Argos? a întrebat Seneca, continuând să se 
cerceteze în oglindă. Am dreptate sau mă înșel? Mi se potrivește 
mai bine acest trup? Îmi seamănă mai mult? Sau eu m-am 
schimbat pe dinăuntru și de aceea am căpătat acum acest corp? 
Nu știu, dar parcă acum semăn cu mine însumi. 

Ceva mai târziu, pe când străbătea din nou câmpurile 
împreună cu Argos, îmbrăcat cu o tunică ușoară, prinsă la brâu 
cu o cingătoare de mătase, și cu sandale de piele în picioare, și- 
a adus aminte că acea zi este prima dintre idele lui iulie, în care 
este fixată o adunare obligatorie a Senatului. Gândindu-se la 
ceasurile de plictiseală pe care ar fi trebuit să le suporte în acele 
clipe, l-a cuprins o bucurie debordantă. 

Atunci a rupt-o la fugă, cu câinele după el, imitând salturile 
preoţilor salieni, până la o alinătură, un ochi de apă liniștită pe 
care îl forma afluentul lui Anio, care traversa ferma. Aici, s-a 
dezbrăcat repede și s-a aruncat în apă. A înotat de-a lungul 
râului, până ce laconianul și-a luat inima în dinţi și a intrat după 
el, în apă. A început atunci a se hărjoni cu câinele, făcându-se 
că luptă cu el. In cele din urmă, amândoi s-au întins pe piatră, 
ca să se usuce la căldura soarelui de vară. 

— Oh, Argos, Argos! Compania ta este pentru mine mult mai 
plăcută decât aceea a senatorilor, adunaţi laolaltă. 

După alte opt zile, stând întins pe spate pe aceeași piatră, cu 
Argos tolănit lângă el și cu picioarele în apă, bălăcindu-se 
amuzat, s-a apucat să reflecteze asupra puterii destinului. 

„Ce săritoare este zeița Fortuna! se gândea el. Ei îi atribuim 
toate cele bune din existenţa noastră, dar tot ei îi punem în 
cârcă și relele din viaţa noastră. Ni se pare așa de evident câtă 
putere are, încât nici măcar nu ne dăm seama că poate să fie 
fals și ceea ce este evident. De câte ori nu obișnuim să spunem 
că nu a stat în puterile noastre să ne alegem părinţii pe care ni 
i-a dat destinul! Soarta ni i-a oferit. Și totuși, să fie oare acesta 
adevărul? Nu se ascunde aici o păcăleală?” 

A rămas îndelung cufundat în gânduri. Pe neașteptate, s-a 
sculat năpădit parcă de un atac de euforie febrilă. 


— Evrika! a exclamat el. Am găsit, Argos! Am găsit! Nu ne 
putem alege părinţii, dar suntem liberi să ne renaștem în 
conformitate cu tot ceea ce depinde de noi, după propriul nostru 
liber-arbitru. Și știi de ce? Pentru că suntem răspunzători faţă de 
noi înșine, întrucât noi suntem cei care ne făurim propriul nostru 
destin. Nu putem da vina pentru ceea ce ni se întâmplă nici pe 
zei, nici pe natură. Omul are puterea divină de a se crea pe sine 
însuși. 

Și-a petrecut după-amiaza străbătând câmpul împreună cu 
Argos. Au urcat amândoi pe culmea unui munte, ca să poată 
admira apusul soarelui. Când astrul se scufunda pe linia 
orizontului, într-o risipă de culori, Seneca stătea pe o stâncă și 
se gândea la întreaga lui viaţă trecută. S-a ridicat brusc în 
picioare și a exclamat, întinzându-și braţele: 

— Argos, omul ar fi un lucru mizerabil și trist, dacă nu ar avea 
capacitatea de a se înţelege pe sine însuși! 

Cinci zile mai târziu, a cincea de la calendele lui august, după 
o zi de intense exerciţii fizice, cu care încercase să lupte 
împotriva nervozităţii ce pusese stăpânire pe el încă din 
momentul în care, dis-de-dimineaţă, s-a dat jos din pat, stând 
lângă Argos pe malul unui pârâu, a simţit nevoia imperioasă de 
a se apuca de scris. A scos tăblițele și condeiul dintr-o desagă și 
a început să-și transcrie gândurile, ca și cum i le-ar fi dictat un 
glas lăuntric. După câteva ceasuri, s-a sculat în picioare și a 
început să meargă în jurul pietrei pe care stătuse, în vreme ce 
recitea ceea ce scrisese. 

— Acum știu, Argos, știu! Nu trebuie să arăt omenirii, așa cum 
credem, ce anume am greșit, ca să învețe din greșelile mele. 
Nu! Ceea ce am să le arăt celorlalţi este drumul drept al vieţii, 
cel pe care l-am descoperit cam târzior, când m-am săturat de 
rătăcirile mele. Fii atent la ce-ţi spun, Argos, ascultă-mă, 
prietene Argos! Începutul scrisorilor pe care am de gând să i le 
trimit lui Lucilius, în prezent procurator în Sicilia. Știu că aceste 
scrisori despre etică îmi aduc nemurirea care întovărășește 
faima. Ascultă! După obișnuita introducere, „Seneca îl salută pe 
prietenul său Lucilius”, pentru că vreau ca orice cititor să simtă 
că citește o corespondență autentică, scriu: 


„Astfel trebuie să actionezi, dragă Lucilius: să revendlici, 
pentru tine însuți, controlul asupra ta, iar timpul care iți este 


răpit acum, iți este irosit ori iți scapă printre degete, 
recuperează-l și păstrează-l.” 


„Mă înţelegi, Argos? Timpul este singurul lucru care realmente 
ne aparţine și căruia nu-i acordăm niciun fel de însemnătate. 
Îngăduim să ni-l smulgă orice zevzec. Îl irosim, în vreme ce 
tezaurizăm bogății care nu ne mai sunt de folos cu nimic atunci 
când timpul ni se termină. 

Dar ce prostii îmi ies din gură! Se pare că te-am inclus printre 
cei care pierd timpul. Nu, tu nu, Argos, tu ar trebui să te numeri 
printre cei Șapte înţelepţi. Nu cunosc pe nimeni care să știe să- 
și folosească timpul mai bine decât tine.” 

Începând din acea zi, Seneca și-a schimbat ritmul cotidian. A 
continuat să se trezească înainte de revărsatul zorilor și să 
consacre o bună parte din dimineaţă unor lungi plimbări în 
compania lui Argos, alergărilor și exerciţiilor fizice. lar după 
aceea se așeza la umbra unui copac și se apuca să-și noteze 
gândurile. Apoi se închidea în biroul lui, unde rămânea până 
târziu, scriind cu condeiul și cu cerneală pe foi de papirus. 
Atunci ieșea din nou la plimbare cu Argos, culegea câteva fructe 
din pomi și se ducea să le mănânce pe malul râului. Alteori se 
hrănea exclusiv cu fragi sălbatice și cu mure. Atunci își însemna 
gândurile la umbra primului copac ce-i ieșea în cale și se 
întorcea acasă spre seară, după ce se bălăcea în vreo răstoacă a 
râului, ca pe urmă să se retragă din nou în birou, ca să scrie. 

În timp ce redacta scrisorile despre etică, adresate prietenului 
său Lucilius, a început să elaboreze și un tratat de cosmologie. 
Se culca întotdeauna înainte de a șaptea oră a nopţii și se 
cufunda imediat într-un somn adânc, de recuperare. Nu-și 
îngăduia nicio clipă de inactivitate. Părea posedat de dorinţa 
fierbinte de a recupera în acea vară timpul irosit de-a lungul a 
treisprezece ani în slujba lui Nero. Işi spunea sieși că este mai 
important să-și facă datoria faţă de întreaga omenire decât să-și 
respecte obligaţiile față de o singură persoană. 

În ajunul idelor lui august, într-o după-amiază, în timp ce 
stătea pe malul râului, iar Argos încerca în zadar să vâneze 
libelule, se gândea la plicticoasa sesiune a Senatului, ce urma să 
aibă loc a doua zi la Roma, și la jocurile publice, care se 
desfășurau în lunile iulie și august și umpleau orașul de urlete și 
de sânge. Deodată, a auzit în spatele lui niște strigăte ce l-au 


obligat să-și întoarcă trupul. În depărtare, l-a zărit pe Felicius, 
care se apropia în fugă, cu braţele ridicate și fluturând într-o 
mână un sul de papirus. 

— Ce-mi aduci așa de grăbit, Felicius? a întrebat Seneca, 
ridicându-se în picioare. 

— O misivă care tocmai a sosit de la Roma. Cel ce a adus-o 
spune că este ceva foarte urgent. 

Seneca a luat sulul, închis și pecetluit, a rupt pecetea, l-a 
desfăcut și a început să citească. După câteva clipe, l-a 
înfășurat la loc și i l-a înmânat administratorului. 

— Poţi să-l arzi sau să-l folosești ca să pui ceva în el, i-a spus 
Seneca. Nu conține nimic important. Este de la un senator, pe 
nume Trasea Paetus, care se consideră prietenul meu și care, se 
pare, dorește să mă ţină la curent cu treburile petrecute în 
lume. Această ființă plină de sine, dar săracă cu duhul, îmi 
vorbește despre nu știu ce înfrângere suferită de armata 
noastră prin ţinuturile armenești. Este sigur că s-au repetat 
umilințele îndurate în Caudium și în Numantia. Se pare că 
legiunile a patra Scitica și a douăsprezecea Fulminala au fost 
încălecate. Nu știu ce însemnătate ar putea să aibă toate aceste 
lucruri. 

— Nu vi se pare important, domnule? 

— Nu. Este vorba despre aceeași poveste plicticoasă, ce se 
tot repetă, despre măceluri între oameni. Mai degrabă ar trebui 
să spun că este vorba despre măceluri între fraţi, care nu știu că 
sunt fraţi. Nu știu dacă ţi-am spus vreodată că, la un moment 
dat, am asistat la o bătălie fioroasă, pe meleagurile egiptene. A 
fost ceva îngrozitor, înfiorător. S-a dat într-una dintre cele mai 
frumoase părţi ale Deltei Nilului, cea care se numește gura de 
vărsare Heracleotica. Tocmai trecea pe acolo, când mi-am 
aruncat eu privirea, o droaie de delfini, care încercau să urce pe 
râu în sus. Însă o liotă de crocodili le-a tăiat calea. Te asigur că 
lupta a fost înspăimântătoare, de o ferocitate cutremurătoare. 

— Cine a câștigat? 

— Delfinii. 

— Cum? 

— Te va uimi faptul că niște fiinţe atât de pașnice au putut să 
învingă niște bestii puternice și feroce. Delfinii au câștigat grație 
inteligenţei lor. Nu le puteau face rău crocodililor prin platoșele 
tari, însă au recurs la un vicleșug, fiindcă au descoperit care le 


era călcâiul lui Ahile: au profitat de moliciunea burţilor lor, pe 
care le-au străpuns cu aripioarele, strecurându-se pe sub ei. 

— Ce minune! 

— Văd că te bucură deznodământul acelei bătălii. 

— Am văzut crocodili la Roma, la circ. Delfinii mi se par mai 
simpatici. 

— lar dacă lupta s-ar fi purtat între delfini și delfini, cu ce 
parte ai fi ţinut? 

— Dacă bătălia mi-ar fi fost povestită de dumneavoastră, n-aş 
fi ţinut cu nicio parte. Însă dacă eu aș fi fost martor, sunt sigur 
că m-aș fi bucurat de triumful părţii câștigătoare. 

— Meriţi drept premiu greutatea ta în aur, dragul meu 
Felicius, a spus Seneca, izbucnind în râs. 

— Am zis ceva nostim, domnule? 

— Nu, ai spus ceea ce ar spune orice istoric. lar acest lucru nu 
are nimic nostim, dimpotrivă. E trist. În cărţile de istorie ni se 
spune că nu există pe lume nici măcar o palmă de pământ care 
să nu aibă un mormânt roman. Dar ce-am pierdut noi în acele 
locuri de departe, încât să trebuiască să ne lăsăm viaţa pe 
acolo? Ne-am trimis legiunile în cele mai îndepărtate ţinuturi. 
Am ajuns acolo cu oameni bine înarmați și căliți în mii de bătălii. 
Am ajuns cu mașinării de asalt și cu niște îngrozitoare piese de 
artilerie. Pe fluviile lor, am construit corăbii uriașe, pe care apoi 
le unim cu niște bârne pe care amenajăm platforme de unde 
lansăm pietre și sulițe cu arbalete și cu catapulte. Și astfel 
distrugem orașe întregi și le anihilăm oștirile prost echipate, fără 
a-i pune pe ai noștri în situaţii primejdioase. De cele mai multe 
ori, ne înfruntăm cu bărbaţi fără coifuri și armuri, care se apără 
cu niște scuturi mari, grele și prost făcute, și care intră în luptă 
cu lănci mult prea lungi, din lemn trecut prin foc, ca să se 
întărească. Decimăm popoare întregi, ca după aceea istoricii să 
ne proslăvească victoriile. Am devenit atât de aroganţi, că nu 
recunoaștem niciun drept străinilor. Considerăm drept norme 
numai legile noastre, care însă nu sunt aplicabile și celor 
aparţinând altor naţii. Pe aceștia, fără a face vreo deosebire, îi 
considerăm sclavii noștri. Însă, dragul meu Felicius, va veni o zi 
când ne vom scufunda în propria noastră trufie. 

Seneca s-a răsucit pe călcâie și a luat-o peste câmp, urmat de 
Argos. După ce a străbătut aproape o milă, s-a oprit și s-a 
aplecat să mângâie urechile lungi ale câinelui. 


— Ce părere ai, Argos? Capul acela sec al lui Trasea Paetus 
crede că sunt îngrijorat că două legiuni au fost înfrânte. Dar așa 
ar trebui să se întâmple cu toţi cei care subjugă alte popoare. 

Și-a continuat drumul, cu capul plecat și adâncit în gânduri. 
Argos îl însoțea, mergând agale, cu capul lăsat în jos. Seneca s-a 
oprit brusc, și-a scos din desagă tăblițele pe care scrisese 
ultimele însemnări, le-a deschis și a recitit: 

— Nu știu cum de m-am lăsat tulburat de povestea ăstor două 
afurisite de legiuni! a exclamat el, adâncit în gânduri. Ce 
însemnătate o să mai aibă întâmplarea asta peste două veacuri? 
Dar, ascultă, Argos, ce anume am scris acum câteva clipe: 
„Binele suprem nu caută ajutor în afară: se cultivă în intimitate 
și provine din tine însuţi.” lar acest lucru, Argos, îl vor citi 
oamenii și peste două mii de ani! 

lar ceva mai târziu, când stătea pe o stâncă din vârful unui 
munte, cu laconianul alături, admira eternul și mereu noul joc al 
apusului, a zâmbit mulţumit și și-a spus că, în sfârșit, atinsese 
libertatea absolută, deoarece nu exista pe lume vreo forță 
umană în stare să-l supună sclaviei. A simţit atunci o liniște 
infinită și a avut certitudinea categorică de a fi dobândit, în forul 
său interior, adevărata libertate. 


A treia parte 


PE VREMEA CONSULATULUI LUI SILIUS NERVA ȘI ATICUS 
VESTINUS 


(62 e.n.) 


VIII 


În ajunul nonelor lui aprilie (4 aprilie) 


Pe masa cu tăblie rotundă, din cedru aromat, și cu picioare de 
fildeș de India, în jurul căreia erau așezați cei trei, ca niște 
conspiratori, adică Pompeia Paulina, Lucius Annaeus Seneca și 
nepotul lui, poetul Marcus Annaeus Lucanus, strălucea - sub 
soarele care intra din belșug pe una dintre ferestrele bibliotecii - 
o monedă măruntă, din aramă, în valoare de un as. Avea un 
diametru de un deget”, iar greutatea lui, după succesive uzuri, 
nu atingea nici măcar o jumătate de uncie. Datorită creșterii 
constante a preţurilor, ceva devenit caracteristic de la incendiul 
prin care trecuse Roma cu un an mai înainte, această monedă 
ar fi fost de ajuns doar pentru a putea bea două pahare de 
poșircă în vreuna dintre cârciumile de mâna a doua din cartierul 
de pe celălalt mal al Tibrului. Și totuși, toţi trei o cercetau cu un 
interes neobișnuit. 

— Să nu-mi spuneţi că acesta este un principe! a spus 
Lucanus, al cărui glas tremura de indignare. Asta-i o paiaţă de 
bâlci! Dar uitaţi-vă bine la el, priviţi! Și să nu-mi spuneţi că nu 
seamănă cu una dintre târfele din cartierul Suburra! Mi se face 
greață! 

— Adevărul este că e tare nostim, seamănă cu o bacantă 
ciufulită, a subliniat Paulina. 

— Nostim? a răcnit Lucanus. Îți vine să vomiti! Tot imperiul se 
prăpădeşte de râs. Roma a devenit măscăriciul lumii. 

— Marcus, nu crezi că exagerezi? a spus Seneca. E cam greu 
să râzi de cineva care, la trecerea lui prin lume, lasă în urmă 
doar șiruri de morți. 

— Păi ia te uită! i-a spus Lucanus, luând moneda și ducând-o 
în faţa ochilor. Nu e o rușine? 

Pe prima față a monedei se vedea efigia tipică a lui Nero, cu 
gâtul lui ca de taur, cu fălcile ieșite în afară, cu trăsături care 
exprimau brutalitate și cu o coroană de lauri în jurul capului, 
peste niște plete care creșteau constant în ultimul timp, pe 


754,28 mm (n. tr.) 


măsură ce principele se străduia să semene tot mai mult cu 
Alexandru cel Mare, cel puţin în ceea ce privește înfățișarea. Pe 
marginea monedei, se putea citi: NERO CLAUDIUS CAESAR 
AUGUSTUS GERMANICUS. 

Insă ceea ce îi atrăgea atenţia lui Lucanus era reversul 
monedei. Aici, Nero apărea cântând la liră și îmbrăcat într-o 
hlamidă ce-i ajungea până la călcâie. Se putea presupune că 
este o întruchipare chiar a zeului Apollo, în condiţia lui de aed, 
de cântăreţ la ţiteră, însă adevărul este că, după expresia feţei, 
aducea mai degrabă cu o bacantă necuviincioasă. Textul gravat 
în jurul imaginii (PONTIFICE SUPREM CU AUTORITATE DE 
TRIBUN, ÎMPĂRAT ȘI PĂRINTE AL PATRIEI) sublinia mult mai 
elocvent frivolitatea imaginii. 

— Pe măgar îl recunoști după umbra urechilor, a recunoscut 
Seneca. În orice caz, nu înţeleg din ce pricină ne vestești vizita 
ta la noi acasă într-un mod învăluit în mister și cu mult înainte 
de a veni. Ușa acestei case îţi este mereu deschisă. Însă apari 
aici pe neașteptate și-mi spui că trebuie să vorbești cu mine 
între patru ochi, ceea ce, firește, nu am acceptat. lar la desert, 
după atâtea enigme și secrete, îmi arăţi o monedă de un as, 
care este cea mai cunoscută în tot imperiul. O monedă pe care, 
după cum și era de așteptat, ne-am săturat să o vedem. Ce 
anume încerci să dovedești cu această monedă? De ce nu 
vorbești limpede? Fără doar și poate, nu acesta este stilul tău. 
Inainte te defineai prin faptul că nu știai să-ţi ţii gura. Dar spune- 
ne odată cărui fapt îi datorăm bucuria de a te vedea în vizită la 
noi. Au trecut mai multe luni de zile de când nu te-am mai 
văzut. 

— Am fost foarte ocupat, a răspuns Lucanus, pe un ton 

evaziv. 
__ Seneca a băgat de seamă că nepotul său se cam îmbujorase. 
In această privință, ca și în multe altele, semăna cu el: 
minciunile îi erau descoperite de la o distanţă de o milă, 
amândoi erau condamnaţi să spună mereu adevărul. 

Seneca nutrea o afecțiune profundă faţă de primul născut al 
fratelui său mai mic. Dacă fiul său nu ar fi murit, amândoi ar fi 
avut acum aceeași vârstă: douăzeci și cinci de ani. Și ar fi avut 
și același nume. De câte ori îl rostea, își aducea aminte de 
cadavrul fiului său, care a murit la câteva zile după ce împlinise 


vârsta de trei ani. Pe atunci, i se părea că doarme și că nu peste 
mult timp avea să se trezească și să-i sară în braţe, spunându-i: 

— Te iubesc, tati! 

Această scenă nu l-a părăsit ani de zile, îi tot revenea 
noaptea, când se trezea din somn, întotdeauna tresărind, 
scăldat în sudoare. Dar își dădea seama de fiecare dată, tot în 
timpul visului, că fiul său nu avea să se mai trezească vreodată. 
Acest coșmar îl mai chinuia încă, din când în când. 

Uneori credea că sufletul fiului său se aciuase în trupul 
nepotului, transmiţându-i astfel întreaga lui zestre genetică, 
fiindcă nepotul nu semăna deloc cu tatăl său, ce părea să nu 
înţeleagă nimic altceva dacă nu era vorba despre numere și 
socoteli și care a tot urcat pe scara curatelei fiscale, până a 
ajuns administrator al fondurilor imperiale. Dacă nu s-ar fi 
produs o transmigraţie a sufletului fiului său în trupul nepotului, 
atunci cum de a putut să iasă un tânăr strălucitor dintr-un 
funcţionar cu spiritul complet cenușiu? 

Nu împlinise încă douăzeci și unu de ani când nepotul său a 
câștigat primul premiu pentru poezie, la primele ediţii ale 
Neronianelor. La douăzeci și trei de ani, după ce publicase 
câteva tragedii, numeroase poeme și paisprezece librete de 
pantomimă, avea deja, aproape terminată, marea lui operă în 
versuri despre războiul civil care a dus la dispariţia Republicii. 

Lucanus credea despre sine că are să-l depășească pe 
Vergilius, și nu se sfia să afirme acest lucru. Făcând aluzie la 
poemul vergilian Țânțaru/, spunea oricui era dispus să-l asculte 
că „deja i-o luase înainte din plin ţânţarului.” însă nu erau puţini 
cei care împărtășeau părerea lui. Chiar și el, Seneca, era de 
acord cu această opinie. Probabil că și Nero o împărtășea. Este 
posibil ca tocmai această convingere să-l fi determinat să 
împiedice publicarea poemelor lui Lucanus și să-i interzică să le 
recite în public. 

Avea multe lucruri în comun cu nepotul său. Amândoi se 
născuseră la Corduba și fuseseră aduși la Roma pe când erau 
copii. Amândoi erau poeţi și pasionaţi de filosofie. Amândoi au 
făcut câte o carieră meteorică, iar aceasta le-a adus faimă și 
putere. Insă în această privinţă, nepotul avea un avantaj asupra 
lui, întrucât mulțumită prieteniei lui strânse cu Nero, a fost 
numit, la numai douăzeci de ani, chestor și augur imperial și și-a 
îmbrăcat toga cu bordură și cu panglică purpurie a senatorilor. 


Și mai era ceva prin care îl întrecea, un lucru pentru care îl 
invidia oarecum: Marcus studiase filosofia la Atena. Educaţia 
nepotului se desăvârșise în orașul viselor lui Seneca. Mai aveau 
în comun faptul că amândoi căzuseră în dizgrație. 

Uitându-se la nepotul său, a avut o confuză presimţire. S-a 
gândit că, în cazul amândurora, este posibil să se fi împlinit 
postulatul din £Episto/le morale către Lucilius: „Sfârșitul oricărei 
cariere care ajunge sus este căderea.” Lucanus, oarecum agitat, 
se uita cu coada ochiului la Paulina. Era evident că prezenţa ei îl 
stânjenea. Nu se încumeta să vorbească în faţa ei. Era ceva de 
două ori uimitor, pentru că, pe de o parte, nepotul său se bucura 
în mod vădit de compania mătușii, iar pe de altă parte, devenea 
extrem de locvace când era cu ea. In repetate rânduri, când îi 
vedea stând de vorbă cu însufleţire, Seneca se simţise ca 
bătrânul binevoitor care urmărește, nu fără oarecare melancolie 
și invidie, o pereche de tineri îndrăgostiţi. 

Însă acum se eliberase de asemenea sentimente, ca și de 
multe altele. Își amintea cu precizie clipa în care a devenit 
învingător. Trecuseră de atunci mai bine de doi ani și jumătate, 
era în perioada nonelor lui august, când se împlineau patruzeci 
de zile de la plecarea lui precipitată din Roma. Se scurseseră 
însă și patruzeci de zile de când nu-și mai văzuse soţia. 

Paulina venise la ferma din Nomentum pe neașteptate, 
tocmai când el își făcea lunga plimbare matinală, însoţit de 
Argos. O plimbare pe care el o dedica în bună parte exerciţiilor 
de gimnastică. 

Paulina s-a dus să-l caute, întrebând când pe unii, când pe 
alţii cine l-a văzut ultimul și în ce direcţie o luase. La un moment 
dat, a zărit un bărbat slab și musculos, la vreo treizeci și ceva de 
ani, judecând după agilitatea mișcărilor sale, un bărbat care 
culegea fructe dintr-un cireș, în vreme ce un câine mare, de 
vânătoare, se întinsese nu departe de el. 

S-a apropiat de acel bărbat prin spatele lui și l-a întrebat de 
soțul ei. 

— Seneca ăla pe care îl căutaţi a murit, i-a spus bărbatul, 
stând în continuare cu spatele la ea. 

După cum i-a povestit după aceea, Paulina a tras o spaimă 
soră cu moartea, însă și-a adus aminte că mai mulţi oameni îi 
spuseseră că tocmai îl văzuseră și aproape imediat l-a 
recunoscut după glasul lui inconfundabil. 


— Lucius! a strigat ea. Întoarce-te! 

— lată-mă! i-a zis el, răsucindu-se spre ea. Acum vezi că a 
dispărut celălalt Seneca? Nu numai ca înfățișare, ci și înlăuntru. 

— Pe toţi zeii nemuritori! a exclamat Paulina, dar chiar că 
acum am un soţ cu douăzeci de ani mai tânăr. 

Începând din acea clipă, nu s-au mai despărțit nici măcar 
pentru o zi, nici atunci când s-a dus la Neapole cu scopul de a-și 
împlini vechiul său vis. În acest oraș, la cei șaizeci și cinci de ani 
ai săi, s-a înscris la Școala de Filosofie, ca elev al atenianului 
Metronacte. 

Chiar și așa, știa prea bine că dedicându-se exerciţiilor fizice, 
plimbărilor, studiului și scrisului, era foarte puţin timpul care îi 
mai rămânea pentru soţie. De aceea ridicase la rangul de 
principiu să stea cu Paulina în ceasurile pe care le rezerva 
odihnei. lar acum, nu avea de gând să încalce acest principiu 
numai pentru că nepotul era un încăpățânat. 

— Vrei să plec? s spus Paulina, rupând tăcerea. Este vorba 
despre ceva ce nu poate fi auzit decât de urechi masculine? 

— Nu, nu este vorba despre așa ceva, a răspuns Lucanus. Ci 
despre ceva pe care cu cât îl aud mai puţine urechi, cu atât mai 
bine. 

— Păi atunci, eu mă duc, a spus Paulina, ridicându-se de pe 
locul ei. 

— Nici vorbă, a spus Seneca. Nu există nimic pe care să nu-l 
poți auzi. Dacă Marcus nu vrea să ne povestească ceva în 
prezenţa ta, ar fi mai bine să nu mai spună deloc. Nu vreau să 
ascult ceea ce nu poți să auzi și tu. 

— Dragul meu Marcus, l-ai auzit pe unchiul tău ce spune, a zis 
Paulina, așezându-se din nou. Și nu uita: cel care a vorbit este 
autoritatea supremă a familiei. Așa că, nepoate, ascultă de el, 
vorbește sau taci. 

— Bagatelizați ceva ce are o însemnătate fundamentală. Ceva 
ce ne poate transforma vieţile, îngropându-le sub lava unui 
vulcan sau eliberându-ne din lanţurile ce le încătușează, 
convertindu-le într-o altă pasăre fenix. 

— Dar ce enigmatic ai devenit, nepoate! a spus Paulina. Cum 
vrei să trivializăm ceva despre care nici măcar nu știm ce 
anume este? 

— Ceea ce se întâmplă cu Marcus, a spus Seneca, este că are 
impresia că ne citește pasaje din vreuna dintre operele lui. Așa 


cum Lucretius a îmbinat poezia cu știința, Marcus a contopit 
poezia cu retorica. Va fi o pasiune trecătoare, proprie tinereții. 
Insă acum, lasă retorica pentru eroii tăi din Războiul civil și 
dezvăluie-ne odată ce anume te frământă. Ne ţii ca pe jar. Așa 
că, nu mai fi supărat! Ceea ce ţie ți se pare o frivolitate din 
partea noastră este de fapt spaimă. Oamenii au tendinţa de a-și 
masca temerile recurgând la glume. Deseori trivialitatea nu este 
decât un văl sub care vrem să ascundem gravitatea lucrurilor. 

Insă Lucanus se încăpăţâna să rămână mut. Seneca a băgat 
de seamă că se simte jignit și că probabil fusese ispitit de 
gândul de a se ridica de la masă și de a pleca pe neașteptate. 
Cunoștea foarte bine asemenea porniri ale nepotului său. Este 
posibil ca într-un asemenea moment să-l fi insultat pe Nero, în 
ardoarea vreunuia dintre desele lui accese, convertindu-și astfel 
prietenul în adversar. O ieșire oarecare a lui Lucanus ar fi putut 
să-i dea prilejul împăratului să-și manifeste invidia care îi rodea 
măruntaiele, din cauza succeselor continue pe care le culegea 
tânărul poet, aclamat de toată lumea ca o mare promisiune a 
literelor latine. Insă Seneca nu l-a întrebat niciodată nimic 
despre acest lucru. 

In curând, aveau să se împlinească doi ani de când Nero i-a 
interzis să recite în public pasaje din Războiul civil. Ruptura 
dintre cei doi tineri a fost bruscă, de la o zi la alta. 

Dar el? O rupsese pentru totdeauna cu Nero sau, pur și 
simplu, avea loc doar un proces lent de deteriorare a relaţiei lor, 
cu un sfârșit imprevizibil? Au trecut aproape șapte luni de când 
s-au văzut pentru ultima oară. 

S-a întâmplat la scurtă vreme după incendiul care a devastat 
Roma, când s-a dus să-l vadă și s-a oferit din nou să-i restituie 
bogăţiile pe care i le dăruise, de data aceasta cu scopul de a 
contribui la reconstrucţia orașului. Nero a respins oferta. 

— Ce crezi că va spune poporul despre mine? l-a întrebat 
Nero. Ce-ar fi gândit macedonienii despre Alexandru cel Mare, 
dacă Aristotel i-ar fi întors spatele discipolului său? Cum crezi că 
s-ar fi simţit Alexandru cel Mare? 

S-au despărţit ca doi prieteni, însă după numai câteva zile 
Nero a trimis după el, ca să-i ceară sprijinul. 

— Trebuie să mă ajuţi, i-a zis Nero, fără niciun alt fel de 
introducere. Costurile reconstrucției Romei sunt astronomice. 


Visteria statului e goală. Nu am altceva de făcut decât să recurg 
la comorile adunate în temple. Am nevoie de acest aur. 

— Și ce vrei să fac eu? 

— Să mă ajuţi. În prezent, tu ești persoana care se bucură de 
cel mai mare prestigiu în tot imperiul. Un discurs în Senat, un 
îndemn venind de la condeiul tău, orice manifestare de sprijin 
din partea ta ar fi o mare ușurare pentru mine. 

S-a speriat de-a binelea. Nero îi cerea să-l ajute să-i jefuiască 
pe zei de ofrandele făcute de popor. S-a hotărât pe loc să nui se 
alăture susținându-i o asemenea infamie, cu atât mai mult cu 
cât acest aur așa de râvnit nu avea să fie destinat refacerii 
Romei, ci ridicării unei noi reședințe pentru el însuși. 

l-a spus că o să se mai gândească la acest lucru. Nu a 
îndrăznit să-l refuze deschis. În același an, refuzase să-l 
însoţească la Neapole, când Nero luase hotărârea să cânte 
pentru prima oară în public, în marele teatru în aer liber din 
acest oraș. S-a prefăcut că-i bolnav și a avut grijă să nu fie văzut 
de nimeni care să nu facă parte din cercul restrâns de prieteni 
apropiaţi și de rude. De atunci nu l-a mai văzut pe Nero. 

De la moartea Octaviei, relaţia lui cu Nero a fost o lungă 
poveste cu întâlniri și neînţelegeri. Mai întâi, au trecut aproape 
șapte luni fără să se mai vadă, ceea ce s-a întâmplat chiar în 
cea de a douăsprezecea zi a calendelor lui februarie din anul 
consulilor Memmius Regulus și Verginius Rufus, mai exact ziua 
în care Poppeea a născut o fetiță pe care Nero a numit-o Claudia 
Augusta. 

La primele ore ale dimineţii, a venit un curier imperial să-l 
informeze că împărăteasa intrase în durerile facerii. Au pornit 
imediat la drum, într-o caleașcă trasă de patru cai, și au 
străbătut - între a treia și cea de a cincea oră - cele treizeci și 
cinci de mile care îi despărțeau de Antium. 

Însă au fost nevoiţi să aștepte până ce împărăteasa a născut, 
ceea ce s-a întâmplat tocmai pe la începutul celei de a șaptea 
ore, în plină zi. Când a aflat că are o fetiță, Nero i-a îmbrățișat, 
radiind de fericire. 

— Și s-a născut în aceeași casă în care m-am născut și eu! 
repeta principele, de fiecare dată când aducea vestea la 
cunoștința cuiva. 

S-au revăzut după alte patru luni, de data aceasta pentru a 
asista la înmormântarea copilei. Dacă la nașterea fiicei lui se 


manifestase cu o bucurie debordantă, frizând uneori ridicolul, la 
moartea ei, principele a plâns peste măsură, manifestându-și 
durerea ca într-o tragedie grecească. 

Copila nu a fost incinerată după tradiția romană, ci 
îmbălsămată ca o prințesă egipteană. l-au depus sarcofagul, în 
mod provizoriu, în panteonul familiei lulia, iar Senatul a decretat 
divinizarea ei, precum și ridicarea unui templu în care să-i fie 
păstrate resturile pământești, ce aveau să fie venerate și păzite 
de către cinci pontifi desemnaţi în acest scop. 

Nero l-a îmbrățișat plângând, i-a zis „tată” și i-a spus că el 
este singurul care îl înţelege și că nu-și poate închipui viaţa fără 
el. 

Din acele momente nu s-au mai revăzut decât sporadic. Viaţa 
fiecăruia dintre ei avea calea ei. În timp ce Seneca se afunda tot 
mai mult în studiu și se ocupa de scrierile lui, ferindu-se de orice 
fel de activitate publică, Nero, străin aproape cu totul de 
treburile statului, visa să se bucure de faimă și de recunoaștere 
din partea supușilor săi, etalându-și în lume înzestrarea de actor 
și de cântăreț. 

Pe principe pusese stăpânire o obsesie bolnăvicioasă și 
atotputernică, și anume aceea că voia să rivalizeze cu 
Alexandru cel Mare. Aspira să dobândească aceeași glorie, însă 
voia să o capete pe scenele teatrelor, și nu în bătălii. 

Inainte de sfârșitul anului în care a murit prințesa, Seneca și 
Nero au avut ceea ce avea să fie ultima lor întâlnire lungă. 
Amândurora li s-a părut atunci că au retrăit împreună cele mai 
deosebite momente. 

Seneca a fost cel care a solicitat întrevederea. Începuse să 
scrie Chestiuni naturale şi s-a apucat să facă diverse socoteli, în 
timp ce redacta prefața. Și, pe neașteptate, l-a apucat o 
amețeală cosmică și nevoia imperioasă de a-și verifica ipoteza. 
Intreprinderea avea să fie de mari dimensiuni. Numai Nero ar fi 
putut să o finanţeze. 

Ca și când totul avusese loc adineauri, își aducea aminte clipa 
când a desfășurat în fața lui Nero o hartă a ținuturilor cunoscute 
de pe Terra. Când se gândea la acel moment, retrăia până și 
entuziasmul debordant de care fusese cuprins atunci. Sângele îi 
zvâcnea în tâmple. 


— Uită-te! îi spusese el. Dacă am trimite o expediţie spre 
Apus, care să plece din portul Gades, am ajunge, inevitabil, în 
India. Acest lucru îl știe oricine. Dar uită-te, fii atent! Dacă din 
circumferința terestră, care ar fi, după calculele lui Eratostene, 
de treizeci de mii opt sute trei mile, scad distanţa terestră dintre 
Hispania și India, care este de circa șapte-opt mii de mile, 
atunci, pe mare, îmi rămâne o distanţă de douăzeci și trei de mii 
de mile. Dar ne putem închipui că există realmente un ocean 
Atlantic cu o lăţime de douăzeci și trei de mii de mile? Este 
posibil oare ca natura să-și risipească spaţiul astfel? Intre 
Hispania și India trebuie să mai existe un continent, necunoscut 
încă, neexplorat, sau poate nu numai unul. În orice caz, o lume 
nouă. Imaginaţia o ia razna când încearcă să-și reprezinte ceea 
ce înseamnă acest lucru. Plante și animale pe care probabil nu 
le cunoaștem. Oameni, despre care nu știm cum sunt. Râuri, 
munți, jungle, un nou univers. 

— Pe Apollo al meu, cântăreţul la ţiteră! a exclamat Nero, 
entuziasmat. Dar calculele despre care vorbim acum, chiar 
acum, ca om de știință, le-ai mai făcut deja, cu mulţi ani în 
urmă, ca poet. Nu mai ţii minte? Totul este în Medeea. 

— Am scris-o cu foarte mult timp în urmă... Pe vremea exilului 
meu în Corsica... 

— Stai, așteaptă, i-a spus Nero, pentru că Medeea ta este una 
dintre operele pe care le am mereu la îndemână. 

Tremurând de emotie, Nero s-a apropiat de o bibliotecă și s-a 
întors cu un volum în mână. L-a desfășurat și a citit următoarele 
versuri: 


Mările-mblânzite acceptă rânduiala de om legiuită, 
nu mai e nevoie de-o Argo de Palas construită, 

cu vâsle iuți, de regi puse-n mișcare: 

o navă oarecare acum trece pe mare. 

Ale lumii hotare fost-au abolite și-n noi pământuri 
orașele-și înalță-acum semețele lor ziduri, 

în locul de-altădată nimic nu mai rămâne, 

cu porțile deschise stă o întreagă lume. 

Din recele Araxas bea apă indianul, 

în Elba și Rin setea-și ostoiește persanul. 

Cândva, în veacuri, o vreme va veni 


8 Câdiz de astăzi, oraș-port din sud-vestul Spaniei. 


și-Oceanul ale cosmosului lanțuri de tot le va slăbi, 

atunci, imense orizonturi omul va zări, căci Tethis alte lumi îi 
va dezvălui, 

iar Thule hotar pe Terra va înceta de-a fi. 


— Ai văzut? Ai văzut? i-a spus Nero, copleșit de emoţii. Poetul 
o ia întotdeauna înaintea timpului său. 

— Ar fi o minune, a spus Seneca. Pentru că nu va fi Tethis, 
frumoasa zeiţă a mărilor, cea care va descoperi noi meleaguri, 
ci noi, simpli muritori, vom fi cei care vor descoperi lumi noi. 

După aceea au făcut împreună planuri detaliate pentru a 
converti în realitate acel proiect. S-au simţit ca doi copii - 
coșcogeamitea copii! — ce se joacă pe eșichierul universului și 
au retrăit ceasurile și zilele pe care le-au petrecut punând la 
cale o expediţie pentru a descoperi izvoarele Nilului. 

Chiar și Paulina a crezut că maestrul și discipolul se 
regăsiseră, pentru că erau din nou legați printr-un proiect 
comun. Au stabilit să trimită expediţia spre India la începutul 
verii din anul următor. Însă, odată cu venirea toamnei, 
principele a fost năpădit de o neliniște ce devenea tot mai mare 
cu fiecare zi. O neliniște care, după instalarea iernii, s-a 
transformat într-o infernală stare proastă. Îl preocupa doar un 
singur lucru în această viață: voia să-și pună talentul la 
încercare în faţa unui public imens. Și astfel s-a întâmplat că, la 
începutul anului consular al lui Gaius Lecanius și Marcus Licinius, 
Nero a ales Neapole pentru debutul lui. „Pentru că este un oraș 
grecesc și pentru că aici pot conta pe un public ales”, după cum 
a declarat el însuși. Seneca a refuzat să-l însoțească. 

— N-am de gând să îngroș alaiul unui muţunache, a spus 
Paulina atunci. 

Incurajat de triumful de la Neapole și înnebunit după aplauze 
și după ovaţii, împăratul a început să-și facă planuri pentru un 
lung voiaj prin provincia Achaia, deoarece dorea să facă un 
mare turneu artistic pe meleagurile grecești. Călătoria în India s- 
a rătăcit în uitare. 

Ca și cum s-ar fi străduit să-și condimenteze delirul cu sânge, 
principele l-a împins la sinucidere pe un înalt reprezentant al 
nobilimii senatoriale, renumitul patrician lunius Silvanus 
Torquatus, strănepot al ilustrului Augustus și membru al unei 


familii care, tocmai din pricina vechimii obârșiei sale, suferise în 
mai multe rânduri urmările mâniei despotismului imperial. 

Seneca își aducea bine aminte de starea de nesiguranţă care 
pusese stăpânire pe el, atunci când i s-a adus la cunoștință 
moartea lui lunius Silvanus. Îndârjirea diverșilor împărați faţă de 
această familie, de care se simțea foarte legat, i se părea că 
este consecinţa unui blestem divin. În timpul domniei 
împăraţilor Tiberius, Caligula, Claudius și Nero, fuseseră împinși 
la moarte șase membri ai acestei stirpe. Toţi șase, buni prieteni 
cu el. Atunci s-a jurat să nu mai calce, din propria lui voinţă, 
pragul palatului imperial. 

A încălcat jurământul după incendiul de la Roma, când a 
încercat din nou să scape de toate bogăţiile pe care le primise 
de la principe. | le-a oferit lui Nero, ca să le folosească la 
reconstrucţia orașului. Atunci nu și-a dat seama prea bine dacă 
o făcea din altruism sau pentru a rupe definitiv ultimele sale 
legături cu tiranul. Și totuși, în ciuda decepţiilor și a 
amărăciunilor pe care i le provoca Nero, continua să-i poarte o 
dragoste paternă. 

Și-a adus aminte ce anume îi spusese Paulinei atunci și, fără 
să-și dea seama, și-a dezvăluit gândurile, dându-le expresie cu 
glas tare: 

— Orice-ar face, nu sunt în stare să nu-l mai iubesc pe Nero. 
Pentru mine, va fi mereu ca un fiu. lar tatăl îl iartă întotdeauna 
chiar și pe cel mai rătăcit dintre fii. 

— Dar cum poţi să spui așa ceva?! Cum o să-l ierți pe acest 
monstru? a exclamat Lucanus, ieșind din mutismul lui. Suntem 
mulți cei care am convenit să scăpăm Roma de cel mai cumplit 
dintre călăii ei. In curând, vom face vărsare de sânge. 

Seneca avea impresia că liniștea se așterne peste ei cu un văl 
dens, întinzându-se și umplând cu o masă vâscoasă întreaga 
bibliotecă. Moneda părea că, pe neașteptate, strălucește cu o 
mai mare intensitate. Fără a se încumeta să se uite unii la alţii, 
cei trei și-au aţintit privirea asupra înfățișării minuscule a 
aedului cu hlamidă vaporoasă, care ţopăia parcă și cânta pe 
câmpie, în ritmul ţiterei lui. 

— Prin urmare, există o conjurație, a spus Seneca, după o 
clipă, ce li s-a părut tuturor nesfârșită. 

— Nu, a replicat Lucanus. Este vorba despre o liberă asociere 
pentru salvarea imperiului. 


— Și câţi uneltitori sunt? 

— Suntem circa treizeci de patrioţi, gata să ne dăm viața 
pentru patrie. 

— Vreo treizeci de conspiratori și încă nu aţi fost descoperiți? 
Înseamnă că poliţia lui Tigellinus funcţionează prost. 

— Nu ne-am ales la întâmplare. Printre noi sunt patricieni, 
cavaleri, ba chiar și militari. Fenius Rufus este unul dintre ei. 
După cum vezi, ne sprijină însuși prefectul pretoriului. 

— Îmi imaginam. Printre alte motive, și fiindcă se teme pentru 
propria lui viață. 

— Cu toţii ne temem pentru viaţa noastră. 

— Și în jurul cui se învârtește această liberă asociere de 
patrioţi? 

— Păi tocmai despre asta voiam să vorbesc cu tine. Problema 
nu este clară deloc. 

— Dar trebuie să fi fost cineva care să fi tras sforile. Sau mă 
înșel? 

— Cred că a fost Gaius Calpurnius Piso. 

— Așa mă gândeam și eu. 

— De ce? 

— Pentru că, nu de mult, a venit la mine acasă Antonius 
Natalis, un prieten apropiat de-al lui, ca să-mi transmită dorința 
lui Piso de a avea o întrevedere cu mine. l-am comunicat că este 
mai bine pentru amândoi să nu ne vedem. 

— Ai intuit ceva? 

— Nu. Pur și simplu, nu mi s-a părut oportun. Dacă mai ţii 
minte, chiar în anul când a murit dragul meu prieten Afranius 
Burrus, cred că asta a fost prin luna octombrie sau poate prin 
noiembrie, un anume Romanus, o fiinţă demnă de dispreţ, un 
netrebnic fără pereche, ne-a denunţat pe Piso și pe mine, 
acuzându-ne că am pus la cale un complot ca să-l înlăturăm pe 
împărat. Am izbutit să demonstrez că la mijloc este o scorneală 
și am făcut în așa fel încât a fost surghiunit. Insă totul a fost tare 
neplăcut. De atunci, am preferat să nu mai am niciun fel de 
legătură cu Piso. 

— Bineînţeles că ţin minte. Piso a tras atunci o spaimă soră cu 
moartea. Cred că tocmai acest lucru l-a tăcut să organizeze 
Comitetul Permanent al Apărătorilor Libertăţilor Publice. 


— Pe lemurii din infern, Marcus! Zi-le lucrurilor pe nume! S-a 
hotărât să organizeze un complot, pentru că se teme pentru 
viaţa lui. 

— Îmi închipui că așa este. El a fost sufletul mișcării. Totul 
este bine pus la punct. În rândurile noastre a intrat chiar și 
cavalerul roman Claudius Senecio. 

— Bine, dar acesta este prieten hun cu Nero! a exclamat 
Seneca. 

— Îţi dai seama acum de dimensiunea întreprinderii noastre? 
Au aderat la ea persoane din anturajul lui Nero. Oameni care îl 
înconjoară. Contăm pe sprijinul unor tribuni din cohorta 
pretoriană și al unor centurioni de vază. O să te miri când o să 
afli câţi senatori sunt implicaţi. Unul dintre ei s-a oferit să pună 
capăt vieţii tiranului. N-ai putea să-i ghicești vreodată numele. 

— Și cine este acest nou Brutus? 

— Flavius Scaevinus. 

— Sibaritul acela care pare să fi venit pe lume pentru a 
desăvârși până și cea mai neînsemnată plăcere? Dar acesta are 
o stare de spirit vlăguită de desfrânare. 

— E posedat de o furie divină. Vrea să rămână în istorie ca 
eliberator al Romei. 

— Sunt uluit! 

— O să fii și mai uimit când o să afli cine îl va ajuta să-l 
omoare pe tiran. 

— După ce l-ai menţionat pe Scaevinus, n-o să mă mai mir de 
nimic. 

— Senatorul Afranius Quintianus a solicitat cinstea de a-l 
asista pe Scaevinus când va înfăptui asasinatul. El se va arunca 
la picioarele lui Nero, ca și când i-ar cere o favoare, se va agăța 
cu mâinile de gambele lui, îl va dobori și îl va ţintui la pământ. 
După aceea, Scaevinus va înfige pumnalul în el. Vor fi flancaţi 
de câţiva centurioni și tribuni militari, care îi vor da lovitura de 
graţie cu săbiile lor. 

— Pe Hercule! Dar lui Scaevinus și tribunilor nu le mai rămâne 
mare lucru de făcut. Quintianus, care este o namilă de bărbat, o 
să-l strivească pe principe, o să-l îngroape în grăsimea lui. 

— Vrea să se răzbune. Se simte insultat. Nero și-a bătut joc de 
el într-un poem jignitor. 

— In toată povestea asta este ceva ce nu înțeleg, a spus 
Paulina, care până atunci se mulțumise să asculte adâncită în 


gânduri și în liniște. De ce ne spui toate astea? Nici măcar n-ar 
trebui să te ascultăm. De ce ne implici? 

— Dacă ar fi fost vorba despre altcineva, și nu de Marcus, nu 
l-am fi ascultat, a spus Seneca. Nu ne implică. În sânul unei 
familii nu trebuie să existe secrete. 

— Ai dreptate, a recunoscut Paulina. Dar de ce ne povestește 
aceste lucruri? Numai ca să nu existe secrete? 

— Nu insista, a spus Seneca. E bine că ne dezvăluie o 
chestiune atât de gravă. Dacă Marcus își asumă un risc, datoria 
noastră este să împărtășim primejdia. Nu mai fi așa de 
suspicioasă. 

— Cum vrei să nu fiu suspicioasă? De ce a șovăit când l-ai 
întrebat cine este căpetenia? De ce a spus că treaba asta nu 
este deloc limpede? Ce anume vrea de la tine? Marcus, spune- 
ne adevărul. Ne ascunzi ceva. 

— Ai dreptate, Paulina, a recunoscut Lucanus. Am venit ca 
purtător de cuvânt al majorităţii celor asociaţi, mai ales al 
militarilor. Unii spun că nu are niciun sens să îndepărtăm un aed 
ca să punem în locul lui un cântăreț de tragedie. Dacă militarilor 
nu le place să-l vadă pe Nero cântând la ţiteră, nu le place nici 
să-l vadă pe Piso cântând îmbrăcat ca un actor de tragedie. Pe 
scurt: tribunul cohortei, Subrius Flavus, printr-o înțelegere 
făcută în taină cu ceilalți tribuni și cu centurionii, a hotărât ca, 
odată asasinat Nero de către Piso, să fie ucis și acesta din urmă, 
iar conducerea imperiului să fie încredinţată acelui bărbat care 
s-a ferit să se mânjească în vreun fel și care, în plus, se ridică 
deasupra tuturor celorlalţi prin nobilele sale virtuți. 

— Nu, a urlat Paulina, nici pomeneală! 

— Dar se poate ști despre ce naiba vorbeşti? a întrebat 
Seneca. 

— Tu tot nu ţi-ai dat seama? a întrebat Paulina. Vor să-ți 
încredințeze puterea supremă. Vor ca tu să fii viitorul împărat. 

— Așa este? a întrebat Seneca, ţintuindu-l cu privirea pe 
Lucanus. 

— Da, a recunoscut el, mutându-și privirea. Am fost autorizat 
să-ţi fac această propunere. 

Paulina s-a ridicat brusc de pe locul ei, s-a îndreptat cu pas 
grăbit spre una dintre biblioteci și s-a întors cu trei tocuri groase 
și cilindrice, din piele fină, de elan, vopsită în verde, cu litere 
gravate în aur. Inainte de a le pune pe masă, le-a strâns la piept 


cu mâna stângă, iar cu dreapta a dat un bobârnac puternic 
monedei, care a zburat ca un proiectil și a aterizat pe podeaua 
de marmură, unde a ricoșat de vreo două ori, cu un zornăit 
vesel. Apoi a curățat masa cu dosul palmei și de-abia atunci a 
pus pe masă ceea ce ţinea în brate. 

— Uite, a spus Paulina, ia seama la ceea ce a realizat unchiul 
tău în mai puţin de trei ani, de când nu-și mai irosește timpul cu 
treburile publice. 

A tras atunci de capacele celor trei cilindri și a scos, unul câte 
unul, niște volume groase, scrise pe papirus. L-a așezat pe 
fiecare alături de învelitoarea lui, a luat apoi unul în mâini, l-a 
desfășurat lăsând la vedere prima pagină, unde sus se vedea 
bine, pe o porţiune gălbuie, titlul scris cu litere roșii. 

— Vezi? Ai în faţa ta cele douăsprezece cărţi din Epistolele 
morale către Lucilius, a spus Paulina, întinzându-i volumul lui 
Lucanus și luând altul de pe masă. lată aici, cele șapte cărți din 
Chestiuni naturale. Pentru mulţi, aceasta ar fi opera de o viaţă. 
lar aceste două cărți, dragul meu Marcus, vor dăinui, sunt 
nemuritoare. Oamenii le vor citi și când acest greieraș 
nesemnificativ, care acum cântă la lira lui aici pe pământ, nu va 
mai fi decât umbra amintirii unui coșmar. 

— Ai dreptate, Paulina, a spus Lucanus, ridicând în fiecare 
mână câte un volum. Am citit aceste cărți și îți împărtășesc 
părerea, însă trebuie să înţelegi că... 

— Nu trebuie să înțeleg nimic. lar acum, deschide tu însuți 
acest volum, de a cărui existenţă nu ai cunoștință. 

Lucanus a pus pe masă cele două opere, a luat volumul pe 
care i l-a înmânat Paulina și a început să-l desfășoare. A simţit 
imediat aroma pătrunzătoare de clei proaspăt. Nu trecuse multă 
vreme de când fuseseră lipite colile de papirus, albe încă, 
fiindcă nu fuseseră impregnate cu ulei de cedru, ca să le apere 
de voracitatea moliilor. 

A citit titlul și a fluierat admirativ. A crezut că nu e scris prea 
mult, însă când a desfășurat volumul, a observat că avea deja 
vreo douăsprezece cărți. 

— Ce discreţi aţi fost! Ce vrea să fie asta? a întrebat Lucanus, 
entuziasmat. 

— Un tratat monumental despre etică, a răspuns Paulina. 
Unchiul tău se gândește să scrie în total cam vreo șaizeci de 
cărţi. Va fi cea mai importantă contribuţie a sa, lăsată moștenire 


omenirii, posterităţii. Scrie deja la ea de vreo șase luni de zile, 
începând de astă-toamnă. lar acum, Marcus, spune-mi, vrei într- 
adevăr ca unchiul tău să se amestece din nou în politică? Nu 
crezi că generaţiile viitoare așteaptă ceva mai mult de la el? Ca 
politician, poate fi bun oricine. 

— Generaţii viitoare! a exclamat Lucanus. lar noi, bieţi 
muritori care avem neșansa de a trăi în prezent? Noi nu 
contăm? Gândește-te la un lucru, Paulina, și nu mai fi căpoasă. 
Dacă unchiul meu ar fi proclamat împărat, dacă ar lua frâiele 
imperiului, s-ar împlini vechiul ideal al stoicilor ca un stat să fie 
condus de către un înţelept, îți dai seama de ceea ce ar putea 
să facă atunci pentru umanitate? Olimpul și-ar părăsi ifosele pe 
care le afișează de la înălțime și ar cobori să sălășluiască pe 
pământ. O eră de pace și de prosperitate ar deschide porțile 
spre o nouă Vârstă de Aur. Dreptatea ar ieși învingătoare în 
disputa cu arbitrariul, iar oamenii s-ar iubi ca fraţii. 

— lar unchiul tău nu ar mai fi un înţelept. 

— In această discuţie privitoare la mine, dacă voi fi împărat 
sau nu, a intervenit Seneca, am și eu dreptul să-mi spun 
părerea și să votez? Vă interesează oarecum și părerea mea? 

— Decizia îţi aparţine, a spus Paulina, însă cunosc deja 
răspunsul. 

— Trebuie să accepţi, a spus Lucanus. Toată lumea are nevoie 
de tine. Spune-mi, te implor, care este răspunsul tău? 

— Nu. 

— Ai înnebunit? Când toată armata este cu tine, când vei 
avea de partea ta Senatul, când poporul nu-și va mai încăpea în 
piele de bucurie, pentru că vei fi ales de comiţii organizate în 
acest scop, când din toate provinciile ne vor veni numai suspine 
de ușurare, când... 

— Marcus, nu mai insista! l-a întrerupt Seneca. Am spus că 
nu. 

— Dar... 

— Am avut destul timp să reflectez asupra răspunsului meu, 
în vreme ce voi doi îmi hotărâți viitorul. Este un răspuns foarte 
chibzuit. Trebuie să recunosc, Marcus, că m-ai ispitit. Mi-a făcut 
o mare plăcere când mi-ai spus că vor să mă proclame împărat. 
Chiar dacă le respingem, vorbele măgulitoare sunt întotdeauna 
o plăcere. Preţ de câteva clipe, ai știut să atingi corzile sensibile 


ale vanităţii mele. Însă prudenţa înţeleptului tocmai în asta 
constă, și anume în faptul că poate să prevadă primejdiile. 

— Nu trebuie să-mi dai acum un răspuns, a insistat Lucanus. 
Mai gândește-te, noaptea e un sfetnic bun. Revin mâine și-mi 
comunici atunci hotărârea ta. 

— Dar ce anume vrei, Marcus, ca eu să deţin puterea absolută 
asupra întregului imperiu? Asta vrei tu? 

— Da, asta doresc. 

— Nici măcar Jupiter nu este în stare să îndure puterea 
absolută. De aceea există legi în natură. Cu timpul, o să ajung și 
eu un tiran. 

— Așa ceva este imposibil! 

— Nu este imposibil, Marcus, nu este! Dacă o apuci pe o cale 
anume, trebuie să respecţi legile interne ale acelei căi. Nu vei 
putea să le încalci. Libertatea ta constă doar în alegerea 
drumului. Eu am ales. Am ales drumul spre libertate. Și nu-mi 
pasă dacă acest drum ar putea să mă ducă la moarte, pentru că 
voi muri ca un om liber, nu ca un sclav. 

— Asta înseamnă să fii egoist, dragă unchiule, nu te gândești 
decât la tine însuți. 

— Nu, te înșeli. Cred că libertatea constă în adaptarea legilor 
la ceea ce este posibil. 

— Nu te înțeleg. 

— Când au abolit monarhia și au instaurat Republica, 
strămoșii noștri din vechime au avut în vedere slăbiciunile și 
vulnerabilitatea fiinţei umane. Nu au numit un consul care să ne 
conducă, ci doi, pentru ca unul să ne ferească de abuzurile 
celuilalt. Intr-o astfel de conducere colectivă, puterea le revenea 
celor doi pe rând: o lună guverna unul, iar luna următoare 
celălalt. lar în timpul guvernării unuia, celălalt avea dreptul de a 
anula toate hotărârile luate de celălalt. lar la sfârșitul anului, 
niciunul dintre cei doi nu putea să fie reales. Trebuiau să 
aștepte cel puțin zece ani. Astfel se evita posibilitatea abuzului 
de putere. lar cei doi nu puteau să facă vreo învoială, pentru că 
aparțineau unor grupări diferite. Dacă unul era patrician, celălalt 
trebuia să fie plebeu. Și așa se întâmpla cu toate magistraturile, 
cu toate formele de conducere, care erau alese de comiţii 
democratice. 

— Dar știi prea bine că este imposibil să fie restaurată 
Republica, a argumentat Lucanus. 


— Și atunci, dragul meu Marcus, ce mai contează, ce 
importanţă are cine este dictatorul de serviciu? Însă trebuie să 
mă corectez: în loc de „dictator”, ar trebui să spun „despot.” 
Dictatura a fost introdusă în vechime ca o magistratură de 
excepție, pentru momentele în care Republica ar fi fost în 
primejdie. Dictatorul, care deţinea cu titlu extraordinar puterea 
executivă și pe cea judiciară, era ales de Senat pe o perioadă 
limitată, niciodată mai mare de șase luni de zile, și fără 
posibilitatea de a-și desemna un succesor. Niciun dictator nu a 
reușit să-și termine mandatul de șase luni, cu toate că ar fi 
putut să o facă. Toţi și-au părăsit funcţia înainte de a se scurge 
cele șase luni. 

— Ba da, a răspuns Lucanus, când Silla și-a atribuit dictatura 
pe perioada pe care și-a dorit-o, iar după aceea, Cezar s-a 
proclamat dictator perpetuu. 

— Dictator perpetuu! Câtă viclenie, câtă ipocrizie ascunde 
această expresie! Dictatura era o magistratură modestă și 
exercitată cu modestie în slujba comunităţii. Cu îndatoriri și cu 
drepturi bine definite. Silla și Cezar au târât-o prin noroi. Astăzi 
este sinonimă cu despotismul. 

— Mă rog, dartu nu te asemenea nici cu Silla, nici cu Cezar. 

— Ești sigur? Cine știe ce anume se ascunde în adâncurile 
sufletului? 

— Nu te cunoști pe tine însuți? 

— ÎI cunoaștem mai degrabă pe aproapele nostru decât pe noi 
înșine. Pentru fiecare dintre noi, cea mai enigmatică ființă din 
lume este propria noastră persoană. Prin urmare, ce mai 
contează dacă semăn sau nu cu Silla ori cu Cezar? Nu există, pe 
lumea asta, nicio fiinţă umană capabilă să exercite puterea 
absolută fără a se lăsa coruptă de ea. Nici măcar pentru o lună 
de zile, după cum au crezut, pe drept cuvânt, strămoșii noștri 
din vechime, ca să nu mai vorbim de un an, de doi sau de patru. 

— Dar tu vei restitui multe dintre libertăţile de pe vremea 
vechii Republici. 

— Însă nu aș putea să reinstaurez Republica. Prin urmare, aș 
fi părtaș la o înșelăciune. Or tocmai pe așa ceva s-a bazat 
puterea lui Augustus și tocmai pe asta se sprijină și puterea 
celorlalți împărați. Pentru imensa majoritate a senatorilor, 
probabilitatea reîntoarcerii la Republică a fost întotdeauna mai 


importantă decât Republica însăși. Este aidoma ca orice lucru 
omenesc: a părea contează mai mult decât a fi. 

— Cu tine nu s-ar mai înregistra abuzuri de autoritate. 

— Cum aș putea eu să aflu acest lucru? Cine s-ar încumeta să 
mă corecteze, dacă mă înșel? Cine ar renunța să mă mai 
aduleze, oricât de viclean ar fi? Nu-ţi dai seama oare că, dacă aș 
accepta această ofertă, m-aș transforma într-un tiran, prin 
simplul fapt că am acceptat-o? 

— Tu n-o să fii niciodată ca Nero. 

— Dar ce-aș fi? Un faraon clement? Un suveran cumpătat al 
unei monarhii deghizate în Republică și care ar conduce 
inevitabil la plutocraţie? Și cine va veni după mine la putere? Un 
alt Seneca sau un nou Caligula? Cei din vechime știau acest 
lucru: nici măcar pentru o lună nu se poate atribui întreaga 
putere unei singure persoane. 

— Însă uciderea tiranilor este o datorie a popoarelor. 

— lată încă un lucru pe care l-am învăţat pe rătăcitorul drum 
al vieţii mele: se cuvine să creăm sisteme politice drepte, unde 
să putem îndepărta imediat pe magistratul care își atribuie 
competențe ce nu-i corespund. Este absurd să credem că omul, 
și nu sistemul, este cel care hotărăște dreptatea. Această idee 
demenţială am susţinut-o și eu în tratatul despre clemenţă. Imi 
pare rău. Am fost sclavul propriei mele trufii. Acum sunt liber, 
liber chiar și faţă de mine însumi. Nu am de gând să-mi 
înstrăinez libertatea. 

— Poţi să fii liber, când trăiești supus capriciilor unui tiran? 

— Ştii că niciodată nu m-am supus capriciilor nimănui. Doar 
alor mele, pe care m-am străduit din răsputeri să le depășesc. 
Așa cum sunt acum, liber înlăuntrul meu, nimeni și nimic nu ar 
putea să mă înlănţuie în sclavie, pentru că eu sunt acum în 
stare să decid până când voi putea să îndur această viață. Cato 
și-a pus capăt zilelor ca să nu îndure umilinţa de a accepta 
iertarea din partea lui Cezar. Pe vremea când unii înclinau 
pentru Pompei, iar alţii pentru Cezar, el a fost singurul care a 
rămas fidel partidului ce susţinea Republica. A murit liber, ca să 
nu trăiască aidoma unui sclav. Acesta este uneori preţul 
libertăţii. 

S-a așternut o tăcere îndelungă, fiecare rumegându-și 
propriile gânduri, până ce Paulina s-a ridicat în picioare, și-a 


sprijinit mâinile pe umerii lui Seneca și Lucanus și a spus, cu 
însufleţire: 

— Repaus pentru conspiratori! Să ieşim pe terasă, la aer 
proaspăt. 

Au ieșit pe terasă și s-au apropiat de balustradă, de unde 
puteau admira Roma, ce se întindea la picioarele lor. Un zefir 
ușor le mângâia chipurile. 

— Nu mă pot încă obișnui cu această priveliște, a spus 
Paulina, îmbrăţișându-l pe Seneca. Parcă s-a întâmplat ieri. Incă 
mai văd flăcări. 

— Nu știu cum de ați avut curaj să rămâneţi la Roma, a spus 
Lucanus. Mi s-a părut imprudent. 

— Trebuia să-i ajutăm pe cei care aveau nevoie, a spus 
Seneca. Până și cel mai mare efort de a ajuta a fost o nimica 
toată. 

Trecuseră de atunci opt luni, dar încă își mai aduceau aminte, 
de parcă de-abia trecuse, de noaptea dinspre paisprezece spre 
treisprezece a calendelor lui august, când s-a dezlănţuit cel mai 
sinistru dintre incendiile cunoscute din istoria Romei. 

Acolo jos, la colțul dinspre sud-est al Circului Maximus, într-o 
hală de pește, un lucrător care de obicei rămânea peste noapte 
în ea și care făcuse un chef împreună cu prietenii, a scăpat o 
lumânare peste un morman de suluri de papirus, ce proveneau 
de la cărţile ce nu se vindeau. Librarii le dădeau la preţ de 
solduri, ca să fie folosite ca ambalaj. Lucrătorul s-a dus beat la 
culcare, însă focul s-a extins la toate celelalte magazine, cu 
mărfuri tocmai potrivite ca să se întreţină. Vântul siroco, foarte 
puternic, care bătea dinspre Africa, a întețit incendiul, care a 
înconjurat Circul și s-a propagat impetuos, într-un oraș 
caracterizat prin cvartale înghesuite și neregulate și prin străzi 
foarte înguste. Pompierii au fost prea neputincioşi în fata 
incendiului, ca să-l stingă. 

Din cele paisprezece districte, în câte se împărțea orașul, nu 
au fost cruțate decât patru; trei au fost complet distruse, iar 
șapte au fost transformate în mormane de moloz, cu câte o casă 
rămasă în picioare pe ici, pe colo. In cea de a șasea zi a 
incendiului, când se pregăteau deja să fugă, focul s-a oprit chiar 
la poalele colinei Esquilinus, pe latura occidentală, în așa-zisele 
Esquiliae, unde au fost dărâmate mai multe șiruri de case, iar 
focul s-a pomenit pentru prima oară în faţa unui obstacol. 


Acum, încetul cu încetul, orașul era refăcut, cu străzi largi și 
drepte, cu clădiri separate între ele și cu arcade spre trotuar. 
Acum erau mai multe pieţe și guri de apă. 

Lipsea însă spaţiul. Cum și-a pierdut palatul în incendiu, Nero 
s-a hotărât să-l reconstruiască, dar mult mai mare. La 
intersecția dintre strada Sacra și strada Nova, unde începea 
vestibulul de la noua sa reședință, fusese deja amplasată o 
statuie de marmură, cu o înălțime de o sută douăzeci de 
picioare, care îl reprezenta pe principe ca o întruchipare a zeului 
Apollo. In acea incintă imensă, pe care Neron o numise Domus 
Aurea, palatele luau locul palatelor și aveau să fie construite din 
marmură, aur, sidef și pietre preţioase. Urmau să fie risipite 
printre parcuri și grădini împodobite cu fântâni sofisticate, 
înconjurate de păduri și de podgorii, de pășuni și de ogoare. În 
mijlocul acelui proiect faraonic, camuflat sub o bucolică idilă 
rurală, se întindea deja un enorm lac artificial, pe ale cărui 
maluri se înălţau grupuri de case, ca să dea impresia de orașe 
risipite de-a lungul malului. 

Intr-o epigramă, care circula peste tot prin oraș, operă chiar a 
lui Lucanus, locuitorii erau îndemnați să fugă din oraș la Veii, 
aflat la o distanţă de paisprezece mile, însă avertizându-i că 
riscau să fie ajunși din urmă de blestematul de palat imperial. 

— Până la ce limite de neimaginat ale perversităţii poate să 
ajungă un tiran! a exclamat Lucanus, întinzând brațul și arătând 
spre valea ce se întindea între Palatin, Caelius și Esquilinus. 
Cum se poate înconjura de atâta lux, în mijlocul unei mizerii de 
neînchipuit? Cu nebuniile lui de despot oriental, îl depășește 
până și pe Caligula. Va trebui să părăsim orașul cu toţii, ca să-și 
poată termina el casa. Într-o bună zi, hotarele reședinței lui vor 
ajunge să se identifice cu cele ale Romei. 

— Va veni un altul, care o va dărâma, a spus Seneca. lar după 
aceea altul, care va construi o reședință și mai mare. 

— Dar tu ai înapoia poporului tot acest spaţiu imens. 

— Da, dar oricât de mult i-ar fi de folos poporului acest lucru, 
foloasele vor fi după capriciile mele, nu după voinţa lui. 

Au părăsit terasa, ca să dea o raită prin parc. Când mergeau 
adânciţi în gânduri pe o alee străjuită de castani, Seneca a rupt- 
o brusc la fugă, a ajuns până la capătul aleii, s-a răsucit și s-a 
înapoiat făcând pași mari, alternând cu sărituri. 


Lucanus și Paulina s-au oprit ca să-l aștepte. Înainte de a 
ajunge lângă ei, când îl mai despărțea doar o porţiune de circa 
douăsprezece picioare, Seneca a făcut o săritură, un salt prin 
aer și s-a oprit chiar în faţa lor. 

— Pe Hercule! a exclamat Lucanus. Cine-ar fi crezut! Cum era 
și cum este acum! 

— Așa îl știu de aproape trei ani, a spus Paulina, din ziua în 
care am primit vestea că a murit. 

— Ce spui? Nu mi-ai povestit niciodată acest lucru. Cât de 
tare trebuie să fi suferit! 

— Eu însumi i-am dat știrea despre moartea mea, a spus 
Seneca, izbucnind în râs. Desigur, acel Seneca, adică cel care a 
murit atunci, probabil că ar fi acceptat oferta ta. 

Seneca și Paulina s-au îmbrățișat și au râs în hohote. 


IX 


A opta zi de la calendele lui mai (24 aprilie) 


Plictisiţi să tot aștepte în casă, au ieșit să dea o raită pe câmp, 
iar după aceea, ţinându-se de mână, s-au îndreptat spre aleea 
străjuită de chiparoși și care ducea la Via Appia. În depărtare pe 
deasupra coroanelor mari ale unor pini cu trunchiul gros, mai 
degrabă au ghicit decât au zărit acoperișul cu două pante al 
templului lui Jupiter. 

Era aproape de prânz, iar ceața densă ce se întinsese peste 
câmpuri încă din zorii zilei se încăpăţâna să dispară. Se agăţase 
parcă de pământ, acoperind peisajul cu vălul ei cenușiu și 
vâscos. 

Cu toate că fuseseră precauţi și se înfășuraseră fiecare în câte 
o manta de lână, umezeala îi pătrundea totuși până la oase. Le 
fusese frig de-a lungul întregii dimineţi, chiar dacă o petrecuseră 
lungiţi pe un pat, acoperiţi de mantale și stând lângă focul care 
ardea în camera de zi. Duceau dorul casei lor din Esquilinus, 
unde aveau încălzite toate încăperile. 

Se mai simțeau încă afectaţi de lunga călătorie pe care o 
făcuseră pe neașteptate. In numai două zile străbătuseră un 
traseu pentru care, în mod obișnuit, era nevoie de patru sau de 
cinci zile. 

N-au putut nici măcar să-și petreacă noaptea în hanurile lor 
favorite din Sinuesa și din Terracina; au trebuit să tragă la un 
han de doi bani din localitatea Fundi, unde au primit o încăpere 
fără acces la baie și nu li s-a adus micul dejun la pat. 

Acele două zile, cu schimbări bruște și cu hurducăieli pe 
drumurile din Campania și din Latium, i s-au părut Paulinei mai 
supărătoare decât călătoria pe care o făcuse mai înainte, 
împreună cu fratele ci, în orașul natal, unde se afla pe atunci 
tatăl lor, venit să inspecteze proprietăţile familiei. Primiseră un 
mesaj prin care erau anunţaţi că tatăl zace sleit de puteri, pe 
patul de moarte. Au străbătut cele șapte sute optzeci de mile 
care despart Arelate de Roma în numai opt zile, mulțumită 
serviciului imperial de poștă. | s-a părut că a fost ca un zbor de 


pasăre să străbată Toscana, să traverseze Alpii Maritimi, să 
ajungă în Provența, de ale cărei peisaje îi era dor, și să sosească 
la galop în ţinuturile scăldate de apele Rhonului. Tocmai la timp, 
ca să-și poată vedea tatăl mergând pe picioarele lui, vesel și 
zâmbitor, spunându-le că medicul lui se înșelase din nou. 
Bătrânul, robust, se bucura încă de o sănătate de fier. 

Pentru amândoi, schimbarea fusese mult prea bruscă. Se 
împlinise deja o săptămână de când se hotărâseră să se ducă ca 
să se odihnească la vila pe care o aveau la poalele Vezuviului, 
pe latura orientală. Aici au dat de o climă cu adevărat de vară. 
Pe cerul fără nori și care rivaliza cu marea în ceea ce privește 
intensitatea tonurilor de albastru, soarele strălucea cu o putere 
orbitoare și emana o căldură înăbușitoare. Li se părea că au 
făcut un salt în timp, ca să se bucure primăvara de zăduful 
specific lunii august. 

De data aceasta, saltul fusese făcut invers. Schimbaseră 
însorita Campanie pentru un Latium ceţos, unde, în acel an, 
primăvara dădea senzaţia că nu se grăbește să vină. Cu numai 
trei zile în urmă stătuseră goi la soare, lângă piscina din 
grădină, în care înotau în fiecare dimineaţă. Căldura ce le 
năvălea atunci în trupuri îi silea să se retragă în cel mai apropiat 
portic. 

lar acum se aflau aici, stând pe loc, în băltoacele de pe alee, 
înțepeniţi de frig, nehotărâţi și neștiind dacă să meargă mai 
departe, până la intersecţia cu Via Appia, unde să-l aștepte pe 
vizitatorul anunțat, sau să se întoarcă din drum și să se ducă 
acasă, să se încălzească la gura sobei. Aveau impresia că sunt 
ca doi copii uluiţi că se pot produce schimbări climatice atât de 
mari și de neplăcute, din cauza simplului fapt că s-au deplasat o 
sută șaizeci de mile din sud spre zona septentrională. 

Cu numai trei zile în urmă, când admirau fascinaţi sfârșitul 
unui apus de soare, ce li s-a părut de o neobișnuită frumusete, a 
sosit la ei un curier care călărise zi și noapte, pentru a le aduce 
un mesaj din partea lui Claudius Senecio, prin care Seneca era 
rugat să se înapoieze la Roma cât mai curând posibil, deoarece 
avea să-i transmită ceva foarte urgent, recomandându-i 
totodată, chiar așa, să nu se întoarcă la reședința din Esquilinus, 
ci la casa de la periferie. Nota data din ziua a douăsprezecea a 
calendelor lui mai și fusese redactată la prima oră a nopţii, după 


cum reieșea foarte limpede din cele scrise, nu fără oarece 
pedanterie. 

Iniţial, Seneca a fost cât pe ce să ignore mesajul și să dea cu 
totul uitării această chestiune care, după părerea lui, nu-l privea 
nicicum și care, în plus, îi tulbura unul dintre rarele și 
minunatele momente de fericire din viaţa lui, până când Paulina 
i-a adus aminte de discuţia lor cu nepotul Lucanus și de 
posibilele implicaţii într-o ipotetică conjurație. În acea clipă, în 
creierul lui s-a declanșat alarma. 

Claudius Senecio nu se număra tocmai printre puţinii prieteni 
apropiaţi din grupul său, nici măcar pe vremea când făcea parte 
din cercul de fideli ai lui Nero. Totuși își aducea aminte de el, ca 
unul dintre tinerii ce ieșeau în evidență printre cei care îl 
înconjurau pe augustul său discipol. L-a cunoscut la vârsta 
adolescenţei lui Nero, care s-a tot prelungit, pentru că tânărul 
nu se dezlipea de copilărie și se încăpăţâna să nu facă saltul 
spre maturitate. Când a fost proclamat împărat, discipolul său a 
devenit și mai exagerat, de parcă se hotărâse să-și folosească 
noile puteri de principe pentru a se întoarce la copilărie și să se 
bucure de libertăţile proprii acestei vârste, când a avut parte 
numai de restricţii. Au fost anii de chefuri și de chiolhanuri 
nocturne, de escapade prin bordeiele Romei și de încăierări prin 
cartierele rău famate. 

Este vorba despre anii când persoanele însărcinate cu 
protecţia lui Nero au suferit de adevărate crize de nervi. Cu 
toate că nu a avut niciodată înclinația de a râde de necazurile 
altora, Seneca nu și-a putut stăpâni hohotele de râs când 
prietenul său Burrus a apărut într-o zi în camera sa de lucru, 
palid și urlând desfigurat: 

— Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să ocup Roma cu 
cohortele mele, ca să-l pot proteja pe principe! Subrius Flavus 
mi-a spus că sau îi mai dau încă trei sute de oameni, pe care să- 
i îmbrace în ţărani, sau renunţă la funcţia de șef al escortei 
imperiale secrete! Sunt disperat! Ce-aș putea face? 

— Să aștepți cu stoicism să se domolească sângele 
principelui, dragul meu Burrus, i-a răspuns el, printre hohote de 
râs. 

Printre prietenii de nedespărțit ai lui Nero se numărau, în acea 
vreme, Marcus Salvius Otho, pe care Nero l-a numit guvernator 
al Lusitaniei, ca să-l îndepărteze de soția lui Poppeea, și 


Claudius Senecio. Amândoi și-au făcut un rost în viaţă. Primul a 
dobândit faimă ca unul dintre guvernatorii de provincie cei mai 
îndrăgiți de către supuși. Celălalt s-a dedicat afacerilor bancare 
și, în plus, a scris o serie de piese de teatru ce s-au bucurat de 
preferinţele publicului. 

Dintre cei doi, numai Claudius Senecio mai rămăsese de 
atunci în restrânsul cerc de prieteni apropiaţi ai împăratului. Și 
tocmai de aceea a tot continuat să-l vadă de-a lungul anilor în 
care a rămas sfetnic al lui Nero, însă nu ar fi putut să spună că îl 
lega o relaţie specială de Claudius Senecio. Doar că, pur și 
simplu, se cunoșteau de mai mulţi ani de zile. 

lar acum, acest cunoscut năvălea în viaţa lui cu o forță de 
uragan. O simplă misivă de-a lui avusese puterea să-l facă să 
renunţe la dulcea letargie din ţinuturile meridionale, silindu-l să 
facă o călătorie incomodă și totodată pe neașteptate, ca să 
ajungă să dârdâie de frig pe o vreme ceţoasă, așteptându-l să 
se ivească dintr-o clipă într-alta. 

Ajunseseră la casa de la periferie cu o zi înainte, la lăsarea 
serii, și primul lucru pe care l-au făcut, înainte de culcare, a fost 
să trimită un curier la Claudius Senecio, comunicându-i că va fi 
așteptat începând cu zorii zilei. În curând avea să înceapă cea 
de a șaptea oră, iar el nu-și făcuse încă apariţia. 

Au dat să se întoarcă, pentru a se înapoia acasă, însă au 
șovăit și după ce s-au înțeles dintr-o simplă privire, s-au 
îmbrățișat ca să se mai încălzească și au continuat să meargă 
spre Via Appia. 

Erau foarte îngrijoraţi. Au tot recapitulat, punct cu punct, 
cuvintele lui Lucanus despre uneltirea împotriva lui Nero. Și-au 
adus aminte cât de tare i-a surprins să afle că și Claudius 
Senecio, prieten apropiat al principelui, se număra printre 
conjuraţi. Trebuie să existe o legătură între ceea ce le-a 
dezvăluit Lucanus și misiva care suna ca un strigăt de ajutor, 
judecând după aparenţa de rece obiectivitate. 

De-a lungul întregii călătorii s-au tot frământat, făcând calcule 
și ipoteze, din care nu s-au oprit nici în puţinele ore de odihnă 
de care au avut parte. Dimineaţa, neliniștea a revenit cu și mai 
multă putere, din cauza unor zvonuri ajunse la ei din oraș, prin 
intermediul servitorilor. Se vorbea despre percheziţii și detenții 
în întreaga Romă. 


Cei doi sclavi care fuseseră în acea dimineaţă la piaţă în oraș, 
ca să le aducă brânză proaspătă de capră, le-au povestit că, la 
traversarea răspântiei dintre strada Sacra și strada Lugaria, au 
văzut un condamnat care era condus spre For. Le-a atras 
atenţia faptul că bărbatul avea înfățișare de patrician, era tânăr 
și elegant și mergea cu o aleasă demnitate, în pofida tristei 
situaţii în care se găsea. 

In aceeași clipă, atât Seneca, cât și Paulina s-au înfiorat și și- 
au dat seama că amândoi se gândesc la același lucru. Îl vedeau 
parcă pe Lucanus, cu îmbrăcămintea sfâșiată și escortat de călăi 
și de soldați. l-or fi aruncat și vreo funie în jurul gâtului, de care 
o fi trăgând vreun gardian, ca și cum ar târî un câine, iar în 
același timp, un alt zbir l-o fi apucat de păr, ca să-și ţină capul 
sus. Un soldat i-o fi înfipt vârful sabiei în bărbie, ca să-l oblige să 
și-o ridice și să-și expună astfel chipul privirilor vulgului. 

Or să-l tortureze în For, în urletele mulţimii, și-or să-l omoare 
la Gemoniae, aruncându-l acolo, ca să se rostogolească pe acele 
scări abrupte, or să-i înfigă un cârlig în trupul încă viu și astfel îl 
vor târî până la Tibru. 

Cu toate că nu și-au vorbit, știau amândoi că fiecare se 
gândise tocmai la acest lucru, când au ascultat relatarea celor 
doi sclavi. Cu aceste imagini în minte, s-au îndreptat spre Via 
Appia. 

Nu ajunseseră încă la templul lui Jupiter, când au auzit un 
zgomot răsunător de pași, ca și când cineva s-ar fi străduit să-i 
ajungă din urmă. S-au întors și l-au văzut pe portar, care venea 
în fugă după ei, strigându-i și agitându-și brațele. Erau atât de 
cufundațţi în gânduri, că nici măcar nu auziseră strigătele lui. 

— Domnule, domnule! a spus portarul, gâfâind și adresându- 
se lui Seneca, vă așteaptă un cavaler acasă. Cred că este chiar 
cel pe care îl așteptați. 

— Dar pe unde a venit? Doar n-o fi căzut din cer! 

— A venit călare peste câmp, domnule, însoţit de o escortă 
formată din doi bărbaţi. Venea dinspre nord. 

Când au ajuns acasă, l-au găsit în atrium pe Claudius Senecio, 
care se plimba în jurul impluviului și nu se dezbrăcase încă de 
hainele cu care călătorise, o manta cenușie, de lână, cu glugă 
din dimie neagră, ce-i acoperea capul până la sprâncene. 

— Dar cum de te-au lăsat să aștepți aici? a exclamat Paulina, 
apropiindu-se de vizitator și întinzându-i obrajii. Fără doar și 


poate, servitorii tăi or fi deja la bucătărie, stând comod lângă 
vatră și încălzindu-se cu vin fiert. 

— Servitorii n-au nicio vină, Paulina, a spus Claudius Senecio, 
izbucnind în râs. Eu n-am vrut să iau loc. Din cauza nervilor, pe 
care nu-i mai pot stăpâni. 

— Dar dă-ţi jos odată măcar mantaua aia, a spus Seneca, că 
mă simt stânjenit văzându-te așa. 

Un servitor s-a apropiat în grabă de Senecio, să-l ajute să se 
dezbrace de manta, în vreme ce Seneca se îndrepta spre 
oaspetele său, cu braţele deschise și cu o expresie de ușurare 
pe chip. 

— Să trecem în salon, unde focul este deja aprins, a spus 
Paulina. Voi cere să ni se aducă și niște vin fiert. 

Puțin după aceea, așezați în jilţuri foarte comode, din piele, 
plasate în apropiere de căminul unde trosneau lemnele de-abia 
puse pe foc, în timp ce savurau un vin aburind, fiert cu șofran, 
cu felioare de lămâie și cu miere de munte, după ce au vorbit 
despre ciudăţeniile vremii și despre cât de capricioasă s-a 
dovedit a fi luna aprilie din acel an, Seneca s-a hotărât să 
îndrepte conversaţia spre subiectul pe care, tacit, toți trei 
încercau să-l ocolească. 

— Dar pe ce drum ai venit, de nu te-am văzut sosind? 

— Am luat-o pe Via Latina, de pe care am ieșit când am ajuns 
la mica pantă de unde se zărește în depărtare templul Fortunei 
Muliebris. De aici, am apucat-o prin pădure. Am venit doar cu 
doi însoțitori, iar alţi opt au avut grijă ca nimeni să nu se ţină 
după noi. Nu voiam să vă implic în niciun fel. 

— lar tot acest mister are vreo legătură cu misiva? a întrebat 
Seneca. 

— Da, evenimentele se precipită. Este imposibil de prevăzut 
ce anume se va întâmpla în clipa următoare. O să vă explic 
totul, pentru că, se pare, sunteţi singurii care aţi rămas străini 
de ceea ce se întâmplă. Totuși, independent de tot ceea ce se 
petrece, voiam de mai multă vreme să vă previn în legătură cu 
ceva, iar acum, cu atât mai mult. 

— In legătură cu ce anume? a întrebat Seneca. 

— Probabil că nu citești Acta Diurna, nu te interesează ce se 
scrie în ziarul nostru oficial. 

— Nu-mi place să citesc ziarul. Ceea ce astăzi pare să fie o 
chestiune de o extraordinară importanţă și de o mare gravitate, 


mâine va fi un adevărat fleac. Nu-mi place ceea ce este 
trecător, nu mă interesează. Singurul lucru pentru care este 
folositor ziarul este să ambalezi peștele. 

— Păi ar cam trebui să te intereseze. Mai ales dacă iei în 
consideraţie faptul că acum îl conduce ginerele lui Tigellinus. De 
mai multe luni de zile sunt publicate articole ce apără imaginea 
lui Alexandru cel Mare și sunt atacați, fără a fi numiţi, detractorii 
lui. După cum știi, Nero se identifică de câtăva vreme cu 
cuceritorul macedonean. 

— Toată lumea cunoaște acest lucru. 

— Da, dar se pare că tu ești, din nou, singurul care nu știe un 
lucru. Am citit ultimele tale scrieri și Epistolele cu o adevărată 
plăcere. Însă în ele nu precupeţești nicio jignire la adresa lui 
Alexandru cel Mare, nici când te referi la lulius Cezar, care a 
fost, la urma urmei, ctitorul imperiului. 

— Și groparul Republicii și al libertăţilor cetățenești. 

— Bineînţeles. Și acesta este un lucru știut de toată lumea, 
însă e o deosebire mare între a ști un lucru și a-l și spune. Dar 
mai știi pe cine tot lauzi în scrierile tale? 

— Laud pe oricine este demn de laudă. 

— Păi, printre cei demni de laudă apare Cato, cu o suspectă 
frecvenţă. Ba chiar mai și minţi un piculeț, iartă-mă că ţi-o spun. 
Îl faci mai republican decât era. De fapt, el l-a sprijinit pe 
Pompei, care probabil ar fi pus și el capăt Republicii. lar culmea 
este că în scrierile tale nu se găsește, oricât am căuta, nici 
măcar un cuvânt de reproș la adresa lui Brutus sau a lui Cassius, 
asasinii lui Cezar. 

— Au fost niște patrioţi, și-au dat viaţa pentru libertate. 

— Dar l-au ucis pe întemeietorul dinastiei din care face parte 
Nero. 

— Oricine l-ar fi asasinat era legitimat să o facă. Știu cu toții, 
inclusiv Nero, că eu nu sunt de acord cu niciun fel de război, cu 
excepţia celui care este realmente de apărare. In cazul lui Cezar 
se adaugă circumstanţa agravantă că toate războaiele lui au 
fost ilegale, nu au respectat legile Republicii și niciunul nu a fost 
aprobat de către Senat. A atacat popoare pașnice, care 
întreţineau relaţii de pace cu Roma. Cezar a recurs la 
înșelăciune, calificând campaniile lui militare drept războaie 
preventive, menite să preîntâmpine presupuse rele. Care era de 
fapt adevăratul motiv? Lăcomia. Furtul. Jaful. Avea nevoie de 


bani, visteria lui era goală și nu s-a dat înapoi de la genocid ca 
să și-o umple. Și tocmai pentru că războaiele lui au fost ilegale 
și risca să fie judecat și să putrezească în temniţă, ba poate 
chiar să fie condamnat la moarte și executat în For, nu a mai 
avut altă cale decât să termine cu democraţia. lar Republica se 
opunea planurilor lui. 

— Și cum crezi că le cad aceste opinii ale tale celor din 
cercurile ce susțin cu orice preţ principatul, pe care doresc să-l 
convertească într-o monarhie autentică, creditară, unde 
suveranitatea să se bazeze pe monarh și nu pe entelehia 
poporului roman și a Senatului? 

— Dar eu nu scriu pentru aceste cercuri. Nu mă interesează 
aceste persoane. Eu mă adresez celor iubitori de libertate. 

— Chiar dacă nu te adresezi lor, ei îţi citesc scrierile. Nu-ţi poți 
imagina cu câtă insistență vorbește Tigellinus despre operele 
tale. Influența lui asupra lui Nero este atât de mare, încât la un 
moment dat, după o lungă discuţie cu Tigellinus, l-am auzit pe 
împărat exclamând: „Va veni ziua când îi voi expulza pe toți 
filosofii din Roma! M-am săturat de atâţia intelectuali perimați!” 
Despre toate aceste lucruri voiam să stăm de vorbă, asupra 
acestor chestiuni doream să te previn, însă misiva mea a fost 
determinată de o altă problemă, din a cărei pricină este posibil 
ca eu să am zilele numărate. lar dacă aș mai fi zăbovit, nu te-aș 
mai fi putut avertiza. De aceea am trimis mesagerul a doua zi 
după festivitățile legate de Cercalia. 

Seneca și Paulina s-au uitat imediat unul la altul și au rămas 
apoi cu privirea aţintită asupra lui Claudius Senecio, nevenindu- 
le parcă să creadă ceea ce vedeau și auzeau. Acel tânăr, care 
nu împlinise încă treizeci de ani și care arăta doar de douăzeci și 
ceva, acel flăcăiandru debordând de vitalitate le vorbea despre 
moartea lui ca și cum i-ar fi anunţat să vrea să-și ia o mică 
vacanţă și să se ducă la vila lui din Baiae. 

— Trebuie să știți, a continuat Senecio, că încă de acum trei 
ani s-a organizat o mișcare civică împotriva lui Nero. Când mă 
uit în urmă și mă gândesc la numărul mare de persoane 
implicate, nu pot decât să mă mir că nu ne-au descoperit mai 
înainte. 

— Când te-am salutat, mi-am dat seama pe loc că aţi fost 
deconspiraţi, a spus Paulina. 

— Dar de ce? a întrebat Senecio, uluit. 


— Pentru că n-ai avut nimic împotrivă să trecem toţi trei în 
salon. Nu ai insistat să vorbeşti între patru ochi cu soțul meu. 
Ceva extrem de important trebuie să te fi adus la noi. Insă, 
indiferent despre ce ar fi fost vorba, un lucru important sau nu, 
ţi-era totuna. 

— Pe Hercule! Trebuie să mulțumim zeilor nemuritori că 
Tigellinus nu are femei în corpul de polițiști, pentru că altfel eu 
nu m-aș mai afla aici, ci putrezind undeva la răcoare. Dar încă 
nu m-au descoperit. Totul a fost foarte bine dirijat, iar cei care 
trebuie să fi dat deja socoteală tremură acum ca niște șobolani. 

— Ai putea să fii mai explicit? a spus Seneca. 

— Piso a fost promotorul. Ne-am alăturat lui, pentru că eram 
sătui cu toții de nebuniile și de tâmpeniile lui Nero, de crimele și 
de risipa lui. De opresiunile continue și de strangularea 
libertăţilor. De fapt, singurul lucru pe care îl doream era să 
putem gândi ceea ce vrem și să putem spune ceea ce gândim. 
Și cum nu se pot vâna iepuri cu tânguieli, am hotărât să facem 
ceva în acest sens. Dar ar fi trebuit să ne dăm seama încă de la 
început că aceia care ne conduceau erau, în fond, niște lași. 
Însă, la urma urmei, totuși ei au pus la cale conjuraţia, de teamă 
să nu ajungă să fie victime ale vreunui denunţ fals. 

— La cine te referi? a întrebat Paulina. 

— La Piso, bineînțeles, care acum trei ani era cât pe ce să 
moară de spaimă când un oarecare Romanus l-a acuzat că, 
împreună cu soțul tău, urzește o conspirație, dar mă refer și la 
Fenius Rufus, care, prin autoritatea pe care i-o conferă faptul că 
este unul dintre cei doi prefecţi ai pretoriului, exercită comanda 
și asupra militarilor uneltitori. Acest om va fi pieirea noastră. 

— Pe ce te bazezi? a întrebat Seneca. Mă miră ceea ce spui 
despre Rufus, l-am crezut întotdeauna un om demn, a fost un 
excelent magistrat când a fost însărcinat cu șefia prefecturii de 
aprovizionare și de distribuire a cerealelor. 

— Da, este o persoană cinstită când este vorba despre pâine, 
dar este laş când trebuie să înfrunţi sângele. Arc o însărcinare 
militară fără să aibă și pregătirea necesară. Este un civil care-i 
conduce pe militari pe câmpul de luptă. 

— Ca și cum eu m-aș ocupa de construirea unui apeduct, a 
spus Seneca. Lumea ar ajunge să moară de sete. 

— Nu chiar de sete, dar de murit o să ajungem să murim cu 
toţii. S-au făcut deja câteva arestări. Am fost de față când a fost 


interogat primul arestat. Flavius Scaevinus. În afară de 
Tigellinus și de Nero, au mai asistat la interogatoriu Fenius 
Rufus și tribunul Subrius Flavus, pe lângă doi centurioni, care fac 
parte și ei din grupul de conjuraţi. În timpul interogatoriului, am 
observat un schimb de priviri între Fenius Rufus și Subrius 
Flavus. Acesta din urmă, care se afla chiar în spatele lui Nero- 
Tigellinus era undeva în faţa lui i-a făcut un semn lui Fenius 
Rufus că îi poate reteza capul lui Nero cu o singură lovitură de 
sabie. Vă jur că de fapt am și văzut cum se rostogolea pe jos 
țeasta lui Nero. Ba chiar mi-am dus mâna la brâu să-mi scot 
pumnalul, ca să-l omor, în caz de nevoie. 

— Și? au întrebat Seneca și Paulina, într-un glas. 

— Fenius Rufus l-a oprit pe Flavus din priviri. Chiar în acea 
clipă mi-am dat seama nu numai că fusese descoperită 
conjuraţia, ci și că fusese trădată. Dacă Fenius Rufus i-ar fi 
permis lui Subrius Rufus să-i ia viaţa lui Nero, probabil că am fi 
ieșit triumfători. Sau, în cel mai rău caz, am fi murit acoperiţi de 
glorie. Acum, vom muri acoperiţi de dezonoare. incetul cu 
încetul, vom cădea unul câte unul. Crede oare careva că va 
scăpa? Nu cred să aibă toţi fermitatea lui Plautius Lateranus. A 
murit fără să denunțe pe nimeni, nici măcar pe propriul său 
călău. 

— Când? a întrebat Seneca. 

— Chiar în dimineaţa asta. A fost executat ca un câine, în For. 
În cele din urmă, însuși Subrius Flavus i-a tăiat capul, după cea 
fost umilit ca un sclav. Nu am sesizat în ochii lui Plautius nici 
măcar o umbră de reproș, ca să nu mai vorbim de ranchiună. 
Tocmai de aceea am întârziat în dimineaţa asta. 

— Îndurătoare fie zeița Ceres! a exclamat Paulina. Așadar, pe 
Plautius l-au văzut servitorii noștri. 

— lar Lucanus? a întrebat Seneca, alarmat. 

— Întrebi pentru că este prieten bun cu Plautius? 

— Bineînţeles. 

— Lui Lucanus nu i s-a întâmplat încă nimic. 

— Dar cum de s-au petrecut toate astea? a întrebat Paulina. 
Plautius era unul dintre consulii desemnaţi pe acest an, un 
aristocrat dintr-o familie de viţă veche, cum de au putut să-l 
execute ca pe un sclav? De ce nu i s-a permis să-și aleagă 
singur moartea? Mai mult ca sigur că nici măcar nu a fost 
judecat. 


— Nero nutrea faţă de el o ură cu totul specială. Era un om de 
o integritate absolută. Poate că dintre toţi cei care suntem 
implicaţi în conjurație, el a fost îndemnat de cele mai nobile 
motive. Mulţi ni s-au alăturat numai pentru a se răzbuna pentru 
jigniri personale, alţii de teamă, el a făcut-o din dragoste faţă de 
Republică. Visa la reinstaurarea ei. 

— lar Piso ce face? a întrebat Seneca. 

— Moare de frică. Ne înțeleseserăm să-l omorâm pe Nero la 
Circ, în timpul cursei de care organizată în cinstea lui Ceres, una 
dintre puținele ocazii când Nero mai apare în public. 
Plănuiserăm ca senatorul Afranius Quintianus, tocmai pentru că 
este foarte corpolent, să i se arunce la picioare ca și când ar fi 
vrut să-l implore ceva, să-i solicite un lucru, dar de fapt cu 
intenţia de a-l apuca de gambe și de a-l dărâma la pământ. 
Flavius Scaevinus ar fi fost primul care l-ar fi înjunghiat după ce 
ar fi căzut jos. Urma să fie înconjurat de câţiva tribuni și 
centurioni, ca de pildă Subrius Flavus, care l-ar fi împuns cu 
pumnalele lor. Centurionul Sulpicius Asprus a jurat să-i taie 
gâtul. Între timp, Piso ar fi stat în așteptare în templul Ceres ca 
să apară Fenius Rufus, care urma să-l conducă la cazarma 
cohortelor pretoriene, să fie proclamat împărat. Acesta era 
planul, care a dat greș în momentul când a fost arestat 
Scaevinus. Dar chiar așa stând lucrurile, de ce acești doi 
oameni, Piso și Rufus, nu au încercat să răzvrătească poporul 
sau să răscoale trupele? Puteau măcar să încerce. Triumfau sau 
mureau în timpul încercării. De murit, tot or să moară, dar ca 
niște lași. Ar fi putut să o facă. Le-a stat în putinţă acest lucru. 

— lar acum voi sunteţi la mâna lui, a spus Paulina. 

— Așa este, a recunoscut Claudius. Cu cât mă gândesc mai 
mult, cu atât îmi reproșez mai tare cât de naiv am fost. Ar fi 
trebuit să-mi dau seama că am avut încredere în doi șobolani pe 
care i-am luat drept vulturi. Cel puţin cu Piso trebuia să intru la 
bănuieli. l-am propus să-l omorâm pe Nero în vila pe care Piso o 
are la Baiae, fiindcă Nero se duce de obicei să-l viziteze acolo. A 
refuzat, argumentând că astfel s-ar încălca legea sfântă a 
ospitalităţii. De aceea am luat hotărârea să-l executăm în public. 
Nu aveam altă ocazie. Trebuia să profităm de petrecerea 
prilejuită de Cerealia. 

— Dar cum au descoperit planul? a întrebat Paulina. A fost la 
mijloc vreun trădător? 


— De fapt, nu. S-ar putea spune că a fost o trădare, dar nu un 
trădător. 

— Uneori ești mai enigmatic chiar decât Sibila din Cumae, a 
spus Paulina. Ce vrei să înțelegem din asta? 

— Planul a fost descoperit din cauza unei adevărate copilării, 
mai precis, din pricina înclinaţiei către teatralitate care îl 
caracterizează pe Flavius Scaevinus. După ce că nu a făcut 
nimic altceva în viața lui decât să se dedice plăcerilor, 
împăunându-se cu gloria iluștrilor lui strămoși, pe neașteptate a 
dorit să rămână în istorie ca un nou Cassius, ca un alt Brutus, ca 
salvator al Romei. Din câte se pare, acum mai bine de doi ania 
sustras un pumnal din templul zeiței Salus, cel care se înalță pe 
Quirinale. După cum se spune, pare să fie un pumnal la fel de 
vechi ca și templul, așa că, dacă acest lucru este adevărat, 
trebuie să fie de pe vremea regilor. lar pe atunci, când mișcarea 
noastră era la începuturile ei, trebuie să fi visat ceva de genul 
acesta, pentru că altfel nu s-ar fi încumetat să comită un 
asemenea sacrilegiu. Este unul dintre puţinii aristocrați care mai 
cred încă în zei, cu o inocenţă de copil. Și-a propus să 
înfăptuiască asasinarea tiranului cu un pumnal închinat unei 
zeițe, de parcă nu ar fi fost mult mai practic să folosească unul 
dintre  splendidele pumnale de otel turdetan ce se pot 
achiziționa în orice prăvălie specializată în vânzarea de arme. 

— Barem să-l fi ascuţit cum se cuvine, a spus Seneca. 

— De aici a început totul. Sigur că l-o fi ascuţit de multe ori și 
că o fi încercat până s-a săturat dacă aluneca ușor în teacă, însă 
în ajunul zilei alese pentru atentat, după o îndelungată discuţie 
cu Antonius Natalis, purtătorul de cuvânt al lui Piso, s-a întors 
acasă și după ce și-a făcut testamentul și l-a pecetluit, s-a 
apucat să se plângă de arma lui, spunând că are tăișul tocit de 
trecerea vremii. Atunci a pus pe unul dintre liberții lui, un 
oarecare Milicus, să-i ascută bine pumnalul pe o piatră și să 
scoată scântei din el, până ce vârful și tăișul vor fi ca briciul unui 
bărbier. Ba chiar mai mult, a poruncit să i se servească o cină 
deosebită, s-a așezat la masă și s-a apucat să împartă bani celor 
mai dragi servitori ai lui, iar pe mulţi dintre ei i-a răsplătit 
punându-i în libertate. Apoi i-a poruncit aceluiași Milicus să-i 
pregătească pentru a doua zi niște feșe, alea care sunt folosite 
pentru a opri hemoragia. 


— O discreţie pitagoreică! a exclamat Paulina. Putea să se 
suie în For, pe tribuna rostrală, și să-și anunţe intenţiile. 

— Bun, dar cum a fost descoperit complotul? a întrebat 
Seneca. Trebuie să fi fost cineva care a trădat. 

— Acest cineva a fost Milicus, dar nu suntem siguri dacă a 
făcut-o pentru că Scaevinus i-a dezvăluit secretul despre 
conjurație sau fiindcă, pur și simplu, a intrat la bănuieli și s-a 
hotărât să-și denunțe stăpânul, mânat de lăcomia de a primi o 
consistentă recompensă. Este clar că atunci când se va termina 
totul, Nero îl va copleși cu onoruri și îl va face bogat. De fapt, 
deja... 

— Adică, a intervenit Seneca, întrerupându-l pe Claudius, 
Milicus a avut aceeași motivaţie ca și lulius Cezar. Cu 
deosebirea că Milicus va fi pomenit ca un ticălos de trădător, pe 
când Cezar, datorită unuia dintre ciudatele capricii ale istoricilor, 
care par să se afle în solda tuturor criminalilor care au trecut 
prin lume, va rămâne în anale drept un geniu militar. Pentru că 
nu în zadar, ca să se acopere de glorie, a subjugat și a vândut 
ca sclavi în provinciile din Gallia peste două milioane de 
persoane. 

— Gata, Lucius! a exclamat Paulina. Uneori devii obsedant. 
Mai uită de Cezar și de Alexandru și lasă-l pe Claudius să 
termine ce arc de spus. 

— Ai dreptate, a recunoscut Seneca, dar asta se datorește 
probabil faptului că, în străfundurile fiinţei mele nu-mi vine să 
știu tot adevărul. Nouă, umaniștilor, nu ne plac poveștile ce se 
termină prost. Ne produc repulsie finalurile triste. 

— Ceea ce este rău la acest sfârșit, a spus Senecio, este că îl 
trăim acum și că nu s-a terminat încă. 

— Mă rog, a spus Seneca, dar știm cum se va termina. 

— Pe fulgerele lui Jupiter! a strigat Paulina. O să vă apucați 
oare să scrieţi acum un tratat de artă poetică? Termină odată de 
spus tot ce ai de spus. 

— Bun, să continuăm, a spus Senecio. Eram și eu de faţă când 
s-a prezentat acest Milicus. A apărut ca prin minune la prima oră 
a zilei la Grădinile Serviliane, unde locuiește deocamdată Nero, 
până i se termină de construit orașul-palat. Nu am mai văzut 
niciodată o fiinţă cu o înfățișare atât de demnă de dispreţ ca 
aceea a libertului Milicus. Nu înțeleg cum de a putut să-i treacă 
prin minte lui Scaevinus să-i redea libertatea. Pe un personaj cu 


o asemenea mutră eu l-aș fi trimis fără zăbavă să trudească 
într-o carieră de piatră. S-a prezentat cu pumnalul stăpânului și 
l-a acuzat că face parte dintr-o conjurație pentru asasinarea 
împăratului. Este foarte posibil ca acuzaţia lui să se fi bazat 
numai pe presupuneri, pentru că nu a putut să menţioneze 
niciun nume. Se pare că nu știa nimic concret. Asta este 
impresia pe care mi-a lăsat-o. 

— Și ce s-a întâmplat atunci? a întrebat Paulina. 

— Atunci au trimis un detașament de soldați după Flavius 
Scaevinus. Eu mai eram încă împreună cu Nero când a fost adus 
Scaevinus. 

— Și? Mai departe! a insistat Paulina. 

— Păi a știut să se apere foarte bine. A desfiinţat întreaga 
acuzaţie a libertului său. A spus că povestea cu cina copioasă nu 
este ceva neobișnuit în casa lui, după cum nici a face daruri 
servitorilor sau a le acorda libertatea nu era deloc ciudat. A mai 
spus că avea obiceiul ca, din când în când, să-și aducă 
testamentul la zi, fiindcă nu poţi să știi niciodată când ţi se 
termină firul vieţii. Am suspinat ușurat. Intotdeauna când este 
vorba de cuvântul unui cetățean roman, care, pe deasupra, mai 
e și patrician, împotriva cuvântului unui libert sau al unui sclav, 
oricine îi va da dreptate omului născut liber. In plus, din vremuri 
imemoriale, legile noastre le interzic liberţilor și sclavilor să 
depună mărturie împotriva patronilor sau a stăpânilor lor. 
Declaraţiile lor nu au valoare juridică. Dar în zilele noastre legile 
există doar ca să fie călcate în picioare. În orice caz, am crezut 
că se terminase, m-am gândit că în chiar acea zi Milicus avea să 
fie pus în lanţuri și predat lui Scaevinus, care avea să-i 
hotărască soarta. Acea dihanie spurcată tremura deja de 
spaimă. 

— Și cum s-a salvat? a întrebat Paulina. 

— Acea făptură detestabilă a gândit probabil pentru prima 
oară în viața sa. A pus cap la cap frânturile și și-a adus aminte 
că patronul lui se văzuse în repetate rânduri cu Antonius Natalis, 
despre care știm cu toţii că este câinele de pază al lui Piso, 
confidentul și totodată mesagerul lui. Spre seară a fost adus și 
Natalis. Ceea ce a urmat a fost, din nefericire, destul de simplu. 
Au fost întrebaţi, separat, în jurul căror subiecte s-au învârtit 
discuţiile lor. Și, după cum este lesne de înțeles, dacă unul 
afirma că au vorbit despre Lună, celălalt credea că, după cum 


ține el minte, au discutat despre Soare. Dându-și seama că se 
contrazic, Nero a dat poruncă să fie puși în lanţuri și să fie târâţi 
în beciurile unde sunt chinuiţi sclavii. Când s-au văzut printre 
instrumentele de tortură, primul care s-a prăbușit a fost Natalis, 
care l-a indicat pe Piso drept cap al conspirației. Confruntat cu 
acest fapt și dându-și seama că Natalis mărturisise, Scaevinus 
și-a recunoscut intenţia de a-l înjunghia pe Nero. 

— Cum a reacționat Nero? a întrebat Seneca. 

— Cu teamă. N-am mai văzut niciodată pe cineva cu o 
asemenea expresie de groază pe chip. Părea copleșit, distrus, ca 
și cum nu ar fi putut să priceapă cum de este în stare cineva să-l 
urască. Se pare că-i convins că trebuie să-l iubim cu toții. 
Impleticindu-se la vorbă, l-a întrebat pe Scaevinus: „Dar de ce? 
De ce? Ce anume ţi-am făcut eu? Eu am fost mereu prietenul 
tău.” 

— Şi ce a spus Scaevinus? a întrebat Paulina. . 

— l-a răspuns aşa: „Mie, personal, nu mi-ai făcut nimic. Insă 
voiam să înlătur din patria mea rușinea de a fi condusă de un 
vizitiu, de un histrion, de un piroman, care și-a ucis mama și 
soția. Ți se pare puțin?” 

— Și toate astea s-au petrecut în aceeași zi? a întrebat 
Paulina. 

— Nu. Mărturisirea lui Scaevinus a avut loc a doua zi după 
Cerealia. In acea zi, eu mă mai aflam încă la Grădinile 
Serviliane. Atunci m-am hotărât să mă duc acasă și să aștept 
deznodământul evenimentelor, ca să-mi pot înfrunta destinul în 
liniște. Nu mai puteam face nimic altceva. Atunci am trimis și 
mesagerul la voi. Nu știu cu exactitate ce s-a întâmplat în 
ultimele trei zile. Nu știu cum merg investigațiile, ce anume or fi 
descoperii sau nu. Dar, în cele din urmă, totul va ieși la iveală. 
Chiar Fenius Rufus conduce uneori interogatoriile, cu o duritate 
uluitoare. Ba aș spune că o face chiar cu cruzime. Realmente nu 
știu care-i este jocul. lar când va cădea el, vor cădea și toţi 
militarii implicaţi. Este doar o chestiune de timp. 

Au rămas îndelung pe gânduri, fără să îndrăznească vreunul 
să rupă tăcerea, bucurându-se de simplul fapt că sunt împreună. 
Brusc, de parcă o fiinţă ciudată și invizibilă i-ar fi pus de acord, 
au schimbat subiectul conversației, pe care, de data aceasta, au 
îndreptat-o spre filosofie și spre literatură. Pe neașteptate, 
lumea și-a pierdut actualitatea ei mediocră și trecătoare și a 


ieșit din beznă, ca să pătrundă în regiunile luminoase ale 
gândirii umane. Cei trei s-au dedat atunci unei adevărate orgii 
intelectuale. 

La un moment dat, în timpul discuţiei dintre ei, Claudius, care 
era un adept al epicureismului, a recitat versurile dedicate de 
Lucretius - în Despre natura lucrurilor - crimelor cauzate de 
superstiţiile religioase și necesităţii de a depăși teama faţă de 
zei. Atunci Paulina a recitat pasajele în care același poet 
prezintă necesitatea de a ne elibera de teama faţă de moarte. In 
continuare, cei trei s-au pornit să caute echivalente în poezia 
grecească, iar conversaţia și-a urmat cursul, cu însufleţire, în 
limba lui Homer. 

— Sunt multe lucruri în care sunt de acord cu Epicur, a spus 
Seneca, însă este ceva la care subscriu astăzi cu totul: 
activitatea publică este o sursă nesecată de neplăceri și de 
neliniști. 

Claudius și Paulina au izbucnit în râs. 


La lăsarea serii, Seneca l-a invitat pe Claudius să rămână cu 
ei la cină, însă acesta a declinat invitaţia, scuzându-se că 
stabilise o întâlnire cu un prieten chiar în acea seară, unul dintre 
tribunii militari implicaţi în complot, care, desigur, avea să-i dea 
informaţii despre ultimele evenimente. Totuși le-a promis că va 
reveni a doua zi. S-a simţit mult prea bine și s-a amuzat așa 
cum nu o mai făcuse de ceva vreme. Puteau să lle siguri că își 
dorea să repete mâine o zi la fel de minunată ca aceea de azi. 

Câteva clipe mai târziu, după ce s-au despărțit de Claudius cu 
evidente dovezi de afecţiune, Paulina și Seneca l-au văzut 
îndepărtându-se călare, urmat de cei doi oameni ai săi, 
galopând ca niște fantome spre lumea ireală a beznei. 

Când se pregăteau să se așeze la masă, a sosit unul dintre 
servitorii lui Lucanus cu un mesaj din partea acestuia, în care le 
comunica faptul că se bucură de o perfectă sănătate în 
compania soţiei lui. 

Au avut o cină frugală: piure de dovleac cu morcovi prăjiți. Și- 
au prelungit masa savurând în tihnă desertul: fragi conservate 
în miere și struguri stafidiți și maceraţi în vin tămâios. S-au dus 
la culcare cu două ore înainte de miezul nopţii. Cum au ajuns în 
pat, s-au învelit cu o pilotă de puf și au adormit imediat. 


S-au trezit din somn la cea de a patra oră a dimineţii. Afară, 
peste câmpuri persista aceeași ceaţă densă. Cântul unui sticlete 
le-a adus aminte că e primăvară. Mai erau doar șase zile până la 
sfârșitul lunii aprilie, care avea să rămână undeva în urmă cu 
toate sărbătorile ei. 

Aprilie începuse cu șapte zile de sărbători în cinstea zeiței 
Cybele, iar după un interval de două zile, au urmat alte opt 
închinate zeiței Ceres, care au culminat cu marea sărbătoare 
Cerealia, când a fost inaugurat și templul lui Ceres, ridicat în 
vecinătatea Circului Maximus; în acea zi, în afară de cursele de 
cai, au fost introduse în arenă vulpi, cu cozile unse cu untură de 
pește, cărora apoi li s-a dat foc. După aceea, a urmat a 
unsprezecea zi a calendelor lui mai, sărbătoarea Parilia, o 
petrecere a păstorilor, când se comemorează întemeierea 
Romei, în urmă cu opt sute optsprezece ani. In noaptea acelei 
zile primiseră mesajul trimis de Claudius Senecio. A urmat o altă 
sărbătoare, Vinalia, când se destupau amforele cu vin din ultima 
recoltă și când beau cu toţii vin nou. Vinalia a coincis cu cea de 
a doua zi a călătoriei de întoarcere la Roma. Au băut vin nou 
într-un han din localitatea Tes Taverne, însă avea un gust de 
oțet, de parcă vinul ar fi datat din epoca în care a fost ctitorită 
Roma. lar în ziua ce de-abia începuse era o altă sărbătoare, 
Robigalia, în care se aduceau ofrande zeului Robigus, ca să 
apere câmpurile cultivate cu grâu de temutele incendii de vară. 

S-au hotărât să petreacă și ei măcar cu prilejul acestei 
sărbători, Robigalia, oferind un banchet în onoarea oaspetelui 
lor Claudius Senecio, pe care îl așteptau să apară în cursul zilei 
și în cinstea căruia aveau să aducă drept ofrandă zeului un miel 
și o gâscă. Pentru el și pentru Paulina, Seneca a ales o varză 
deosebit de mare, de a cărei „sacrificare” se va ocupa, după 
cum a spus el însuși, cu propriile sale mâini. 

Insă petrecerea pe care se gândeau să o pregătească în stil 
mare era ultima din luna aprilie, în ajunul calendelor lui mai, o 
sărbătoare închinată zeiţei Salus, ce coincidea cu aniversarea 
zilei lor de căsătorie, când împlineau cincisprezece ani. Se 
gândeau să urce pe Quirinale și să aducă drept ofrandă zeiţei, la 
templul ei, cele mai frumoase flori din Roma. 

După ce a trecut de amiază, cum Claudius Senecio nu-și 
tăcuse încă apariţia, au început să se agite și au ieșit să deao 
raită peste câmp. Ceaţa se mai rarefiase, învăluind peisajul cu o 


melancolie greu de definit și colorându-l în tonalităţile triste ale 
plumburiului. 

Cerul era complet acoperit de nori, iar burniţa fină, care îi 
însoțise în timpul plimbării, ameninţa acum să se transforme în 
ploaie torențială. S-au oprit, hotărâți să se întoarcă din drum, și 
atunci au auzit în depărtare tropot de cai. În curând s-a ivit și 
Claudius, care venea spre ei călare, urmat de alţi doi călăreţi. În 
depărtare, aproape de linia ceţoasă a orizontului, unde pășunea 
se transforma încetul cu încetul în pădure, li s-a părut că zăresc 
niște siluete estompate, care călăreau prin crâng. 

Claudius s-a apropiat de ei la trap, cu obrajii îmbujoraţi, cu 
fața luminată de zâmbet și cu înfățișarea cuiva care tocmai a 
făcut o plimbare de plăcere. Seneca nu a putut să-și cenzureze 
gândul că acel tânăr ar fi putut să fie fiul lui. 

— O să ajung să fac din asta un obicei, a spus Claudius, 
dându-se jos de pe cal. Este ceva minunat să vii aici. Vă bucuraţi 
de natură, cu toate că staţi la o zvârlitură de băț de Roma. 
Călătoria nu durează cine știe ce. 

— Luând-o pe Via Appia, la trap, și dacă nu e prea aglomerat, 
se ajunge aici în două clepsidre, a spus Paulina. Ba chiar și într-o 
clepsidră, la galop. 

— Te văd radiind, a spus Seneca. Se pare că ne aduci vești 
bune. 

— Păi nu puteau să fie mai rele decât cele pe care le știți deja, 
a replicat Claudius, izbucnind în râs. 

— In plus, se pare că te și distrezi, a spus Paulina. 

— Este ceva pe care l-am învăţat când mi-am făcut serviciul 
militar la cavalerie, în Africa. La un moment dat, un sacerdot 
numid mi-a spus că trebuie să râdem de vitregiile sorții, pentru 
că de ele avem parte din belșug în această viaţă. De ceea ce 
este bun râde orice neghiob. De cele rele, nu râde decât 
înțeleptul. 

— Ai dreptate, Claudius, a spus Seneca. Cel mai cumplit rău 
este să fii îngrijorat, fiindcă atunci devenim propriii noștri călăi. 
Tortura nu mai vine din afară, ci ţâșnește dinlăuntrul nostru. Dar 
nu este numai cel mai cumplit dintre rele, ci și cel mai puțin 
necesar. Un gladiator pe cinste se odihnește înainte de a intra în 
arenă. 

— Acum ar cam trebui să ne îngrijoreze ploaia asta, a spus 
Paulina, și să ne grăbim spre casă. 


— Da, s-o luăm la picior! a spus Seneca, dar fără să fim triști. 


La scurt timp după aceea, se aflau deja în marea încăpere a 
bibliotecii. Seneca și Paulina, întinși fiecare pe câte un pat, în 
vreme ce Claudius luase la rând rafturile care se înălţau pe 
pereţi până în tavan și scotocea printre volume; când și când, 
trăgea câte unul, îl desfășura, îl cerceta cu privirea și îl rula la 
loc. De fiecare dată când așeza un sul la locul lui, îl mângâia cu 
un gest parcă de rămas bun, ca și când și-ar fi cerut scuze 
pentru întrerupere și l-ar invita să continue să se odihnească. 
După ce a făcut aceeași operaţie de vreo treizeci de ori, s-a 
întors spre Seneca, ţinând în mâini un volum desfășurat. 

— Așa sunt toate? a întrebat el. 

— Cum adică? a răspuns Seneca. 

— Subliniate, cu însemnări și mâzgălituri! Pe Palas Atena, pe 
unele pagini tu ai scris mai mult decât autorul! 

Seneca și Paulina au izbucnit în hohote de râs la unison. 

— Biblioteca mea este un loc de muncă, nu de ostentație, a 
spus Seneca. 

— Dacă aţi ști ce anume mi-a dezvăluit un vânzător acum 
două zile... a spus Claudius. Mi-a spus că încet, încet a ajuns să 
vândă mai multe casete goale decât texte. Niște etui-uri de 
mare preţ, din piele lucrată în relief și cu numele autorilor și cu 
titlurile gravate în aur. Se pare că există biblioteci întregi pline 
de asemenea cutii fără nimic înăuntru. 

— Ca și capul proprietarilor lor, a spus Seneca. Nimic nu mă 
mai miră în ziua de azi. A simula este mai important decât a fi. 

Dar el oare nu simula, în acele clipe? Spunea întocmai ce 
gândește? Se uita la acel bărbat tânăr, în plenitudinea vieţii, și 
își reamintea, ca în atâtea alte rânduri, de fiul său mort. Asta i 
se întâmpla de fiecare dată când vedea un tânăr ce-i stârnea 
simpatia și care era cam de aceeași vârstă pe care ar fi avut-o și 
fiul său. Douăzeci și patru de ani nu au fost de ajuns pentru a 
scăpa de durerea pe care i-a produs-o pierderea lui, au fost 
suficienți doar pentru a o mai atenua. 

Se mai gândea încă la el. Durerea a fost corporală, fizică, de 
parcă îi fusese introdusă în piept o piatră enormă, ce apăsa cu 
putere asupra tuturor celorlalte organe vitale, amenințând să i 
le rupă în mii de fărâme. O durere sfâșietoare și ascuţită, ce l-a 
însoțit de-a lungul primului an de exil în Corsica. lar într-o bună 


zi, nu și-a dat seama când anume, durerile corporale au 
dispărut, însă visele sau coșmarurile i s-au înmulţit. Chiar și 
astăzi, după atâţia ani, mai avea încă vise cu copilul său. lar 
visul era mereu același: un vis vesel, cu râsete, ținându-și poate 
fiul în braţe, mângâindu-l pe păr, dar copilul dispărea brusc, 
imaginea lui se estompa, iar el pornea în căutarea lui pe străzile 
întortocheate, știind că nu avea să-l mai găsească vreodată. 
După un asemenea vis, își petrecea tot restul zilei afundat într-o 
adâncă tristețe. Este imposibil ca propria-i moarte să doară la fel 
de tare. 

Glasul Paulinei l-a scos din gândurile lui înnegurate. 

— Claudius, nu crezi că e momentul să ne spui care sunt 
veștile cele rele? 

— Piso s-a sinucis. 

— La porunca lui Nero? a întrebat Paulina. 

— Nu, asta-i ciudățenia. Când a aflat că Natalis l-a denunţat, 
Piso a luat-o înaintea deciziei principelui și și-a curmat viaţa. 

— O fi făcut-o ca să-și pună nevasta la adăpost, a spus 
Seneca. O iubea la nebunie. Nu i se poate face niciun reproș din 
acest punct de vedere. 

— O plăcea la nebunie, l-a corectat Claudius. Singurul lucru 
bun pe care îl are această femeie este frumuseţea ei. Îl domina. 

— Dacă s-a sinucis fără să fi fost condamnat în prealabil, 
putea să-și facă testamentul, a spus Paulina. Acesta trebuie să fi 
fost motivul principal. O fi lăsat un testament, nu? 

— Și încă ce testament! Din câte mi s-a spus, un testament 
plin de laude la adresa lui Nero. Unul dintre cele mai indecente 
posibil. Și când te gândești că acest om era capul conspiraţiei!... 

— S-au mai făcut și alte arestări? a întrebat Paulina. 

— Doar câteva, însă încetul cu încetul or să ne prindă pe toți. 
Fenius Rufus continuă să conducă interogatoriile, când obosește 
Tigellinus. Nu știu până când îl vor mai suporta ceilalți. 

— Astea erau toate veștile rele? a întrebat Seneca. 

— Nu. Antonius Natalis te-a menţionat și pe tine. A spus că a 
venit să te vadă din partea lui Piso, să-ţi transmită că acesta 
vrea să stea de vorbă cu tine. 

— Ceea ce este adevărat, a confirmat Seneca. lar eu am 
refuzat. 

— Da, așa a afirmat și el. A explicat că tu ai spus că cel mai 
bine pentru amândoi este să nu vă întâlniți, dar că, de 


altminteri, viața ta merge înainte, dacă lui nu i se întâmplă 
nimic. 

— Dar asta-i o minciună! a exclamat Seneca. Cum era să spun 
eu o ditamai tâmpenie?! Cum să depindă viaţa mea de ceea cei 
se poate întâmpla sau nu cuiva anume? 

— Repet ceea ce mi-a relatat tribunul Subrius Flavus, care a 
asistat la interogatorii. Probabil că Natalis n-a vrut decât să te 
implice ca să câștige cine știe ce merite în faţa lui Nero, pentru 
că știe că împăratul te urăște. 

— Mă urăște? 

— larăși se pare că ești singurul care nu știe acest lucru. 

Au rămas tăcuţi o bună bucată de timp, iar după aceea s-au 
însufleţit stând de vorbă, până când au fost anunţaţi că cina 
este gata. Au trecut în sufragerie, unde au zăbovit de la cea de 
a unsprezece oră a zilei până la cea de a doua oră a nopţii. Pe 
urmă s-au dus într-un mic salon, unde au băut vin nou, de 
Falemus. 

În toiul unei discuţii animate despre geografia lumii cunoscute 
și despre ipoteticele lumi ce rămân de descoperit, Paulina a 
întrerupt conversaţia, ca să-i spună lui Claudius: ` 

— Trebuie să vii în ajunul calendelor lui mai. In acea zi 
sărbătorim cincisprezece ani de la căsătorie. g 

— Cincisprezece ani! a repetat Claudius, pe gânduri. Intr-un 
asemenea răstimp, în zilele noastre unii divorțează de treizeci 
de ori! 

— Ba și mai și, chiar de mai multe ori! a spus Seneca. Știu 
despre unii și despre unele care or să divorțeze de cinci ori, în 
cele cinci zile câte mai sunt până la aniversarea nunţii noastre. 

Serata lor s-a prelungit până târziu, în timp ce afară cădea o 
ploaie torențială. 


XxX 


A şasea zi de la calendele lui mai (26 aprilie) 


Stând în picioare pe vârful unui deal, ţinându-se de mijloc, 
Seneca și Paulina admirau ca vrăjiţi frumusețea zorilor. Primele 
raze de soare făceau ca din florile albe de cireș să se prelingă 
licăre roșiatice. Pe crengile migdalilor, îmbrăcate în verde, se 
iviseră primele fructe. Ultima oară când i-au admirat din același 
loc, ramurile lor golașe erau împodobite cu floricele albe, cu 
nuanţe roșii, deosebit de frumoase. Peste câmpuri se întindea 
un văl de o policromie exuberantă. Mirosul de pământ îmbibat 
de ploaie se amesteca acum cu un altul, pătrunzător, care 
venea de la pietrele umede. Dinspre zidurile vilei și din 
răzoarele cu legume și cu flori, ajungea până la ei un iz agrest. 

Pe cer nu se mai vedea niciun nor. Întreaga boltă era o 
singură și întinsă pată azurie. Căldura începea să pună stăpânire 
pe întregul peisaj, invitând la lene. Ploaia din ziua anterioară, 
care s-a oprit abia după miezul nopţii, căzuse cu o furie 
neobișnuită, o adevărată ploaie torențială. Ploaia a venit ca o 
furtună de vară, dezlănțuindu-se pe neașteptate, și-a dat 
drumul la mânie, amenințând să inunde ţinuturi întregi și 
deodată, fără să scadă în intensitate, a dispărut la fel de brusc 
cum se și pornise, lăsând locul unei lâncezeli bucolice a lentei 
curgeri a vieţii. 

— In sfârșit, această lună face cinste verbului din care provine 
numele ei! a exclamat Seneca, arătând spre linia orizontului cu 
o mișcare a braţului drept, în vreme ce cu stângul o trăgea pe 
Paulina mai aproape de el. Aprilie, a deschide?... în aprilie, 
natura se deschide spre o nouă fertilitate, se trezește din lunga 
letargie hibernală și scoate la iveală tot ceea ce ţinea mai bine 
ascuns. Atunci, până și pietrele cântă de bucurie. Zeița Ceres 
răspândește fertilitatea cu amândouă mâinile. 

— Se deschide ca un trandafir al deșertului, a spus Paulina. 
Neprevăzutul devine realitate. 


° Autorul pune în relație etimologică sp. Ahril „aprilie” < lat. Aprilis cu verbul sp. Ahrir „a 
deschide”, care provine din lat. Aperio, aperire (n. tr.). 


Au coborât de pe deal, de care apoi s-au și îndepărtat, 
mergând până la marginea pădurii, de unde s-au întors 
mergând în pas întins. Când mai aveau o jumătate de milă până 
acasă, au rupt-o la fugă. 

Au ajuns acasă transpiraţi, cu respiraţia întretăiată și aprinși 
la faţă. Sângele le zvâcnea în tâmple. 

— Cred că de data aceasta am alergat mai repede ca 
niciodată, a spus Paulina, gâfâind ușor. Sunt sigură că am 
parcurs această distanţă în mai puţin de o clepsidră. Data 
viitoare o să punem pe cineva să măsoare timpul. 

— Marcus, păstorul de capre, a spus Seneca, ar putea să-l 
măsoare, pentru că se descurcă bine în treburile astea. Dar cine 
va fi în stare să măsoare și euforia pe care ne-o produc aceste 
exerciții? Cine poate să măsoare bucuria? După o asemenea 
cursă pe cinste, simt plăcerea de a trăi, ca și cum simpla 
existenţă ar fi singura condiţie necesară pentru a atinge 
fericirea. 

— lar eu simt o foame cumplită. Luăm micul dejun? 

S-au dus la bucătărie, s-au așezat la masă și au cerut 
smochine uscate, bucăţi de brânză de capră și felii de pâine 
unse cu ulei de măsline. Au adăugat la acestea, apă de izvor, iar 
apoi au ieșit să mai dea o raită pe câmpuri. 

De data aceasta, au intrat în pădure și au mers până la pârâul 
care o traversa. Au căutat un ochi de apă, s-au dezbrăcat, și-au 
aruncat veșmintele pe iarbă și s-au aruncat în apă de pe o 
stâncă. Adâncimea și lățimea le permiteau să înoate de la un 
mal la celălalt, dând din braţe cam de zece ori pe un sens. 

Apa rece a pârâului, care venea din îngheţatele izvoare ale 
Munţilor Albani, îi obliga să se retragă, când și când, pe o mare 
piatră netedă, ce se găsea în apropiere de unul dintre maluri, 
unde se întindeau să se încălzească la soare. 

Când căldura se răspândea pe pielea lor bronzată, se aruncau 
din nou în apă; atunci simțeau o usturime dureroasă, ca și când 
mii de ace de gheaţă s-ar fi înfipt în toţi mușchii din trupurile lor. 
Acestei senzaţii îi lua locul imediat alta, în care predomina 
plăcerea și experiența agreabilă a trupului ce se vedea brusc 
făcând parte dintr-o explozie de energie dătătoare de viaţă. 
Înotând și odihnindu-se la soare, apoi mai făcând și câteva 
exerciții de gimnastică și sărituri în înălțime și în lungime, 
dimineaţa a trecut ca o boare. 


În jurul prânzului, când se întorceau la reședință, aflându-se 
pe o ridicătură a terenului, de unde se zărea toată partea din 
spatele casei, au văzut venind, pe drumul ce ducea spre Via 
Appia, o caleașcă trasă de șase cai albi, escortată de circa 
douăzeci de sulițași precedaţi de o duzină de alergători. Seneca 
a recunoscut imediat trăsura îmbrăcată în argint și alaiul 
specific prietenului său Cesonius Maximus. 

— Ce bucurie! a exclamat el. Aceasta o să fie o zi fericită. Nu 
l-am mai văzut de mult pe Cesonius. Ce dor îmi este de 
călătoriile noastre nebunești, când ne deghizam în săraci și 
credeam că o să putem afla ce este sărăcia! 

— Ultima a fost atunci când te-ai hotărât să te duci să studiezi 
filosofia la Atena, dar nu te-a lăsat Nero, a spus Paulina, 
izbucnind în râs. Poate că Achaia a pierdut un mare discipol, 
însă, în compensație, eu am câștigat un soţ nou. 

— Să le ieșim în întâmpinare, a spus Seneca. Mi se pare că 
este însoțit de cineva. Dar probabil mă înșel, pentru că el, ca și 
mine, nu face mofturi dacă se pune problema să stea la masă cu 
servitorii sau să-i invite să călătorească împreună cu el în 
caleașcă. Se prea poate ca noi doi să fim singurii din toată Roma 
care credem cu fermitate în egalitatea absolută a tuturor 
fiinţelor umane, fie oameni liberi, fie sclavi. Ne-am născut cu 
toţii liberi sau ne naștem cel puţin ca să fim liberi. 

— Mi se pare că lângă el stă Demetrius, a spus Paulina. Da, 
Demetrius este, acum sunt sigură, este chiar el, cinicul nostru. 

— Te invidiez pentru ochii tăi. Ai recunoscut chipurile celor doi 
prin geam, în vreme ce eu l-am identificat pe Cesonius numai 
după caleașcă și după alai. 

— Dar tu vezi mai bine decât mine lucrurile pe dinlăuntru. 

— Dacă ai ști ce mult mi-ar plăcea să le văd la fel de bine și 
pe dinafară, mai ales când ești dezbrăcată și mă uit la tine. 

— Uneori ești un mare lingușitor și un adevărat seducător, a 
spus Paulina, înroșindu-se. În orice caz, o să pun servitorii să-ţi 
facă infuzii de virnanţ, ca să ţi se amelioreze vederea. 

— Infuziile de virnanț n-or să mă scape și de povara anilor, a 
replicat Seneca. Mă năruiesc întocmai ca o casă veche. In 
curând n-o să mai văd lumina soarelui. 

— Dar ce cochet ai devenit! a exclamat Paulina. Știi că toți 
prietenii tăi consideră că ai reîntinerit. Toţi cei care te cunosc. Și 
eu. Și ne faci pe toţi să-ţi tot repetăm acest lucru. Numai dacă ai 


ajunge să trăiești cât tatăl tău, deși eu cred că ai să-l întreci, 
mai ai de trăit douăzeci și nouă de ani! Pe Ceres, douăzeci și 
nouă de ani! Atunci eu o să fiu o babă de șaptezeci de ani, iar tu 
o să mă părăsești pentru o jună de numai cincisprezece ani. 

— Cine cochetează acum? Cum mă mai silești să-ţi spun că, 
pentru mine, ești tot ceea ce este mai important pe lume și așa 
vei rămâne. Fără tine, nu aș mai avea putere să trăiesc. 

— Bine că ai putere pentru multe alte lucruri! a exclamat 
Paulina, izbucnind în râs. 

S-au prins de mână și au rupt-o la fugă spre casă. 

Când au ajuns pe esplanada din faţa vestibulului principal, s- 
au trezit într-un vârtej isteric de animale și de oameni, în care se 
confundau caii și călăreţii lor cu servitorii veniţi să-i ajute, 
gâfâitul celor care sosiseră alergând cu saluturile celor care 
ieșeau să-i întâmpine, glasurile și strigătele vizitatorilor cu 
tipetele și chemările gazdelor, fornăitul și nechezatul cailor cu 
lătratul și mâărâitul câinilor. 

In acel tumult, zăpăciţi de vacarmul infernal ce se dezlănţuise 
într-o clipă, nu și-au dat seama de faptul că unul dintre servitori 
deschisese ușa de la caleașcă, pe unde a coborât mătăhălosul 
de Cesonius Maximus, în vreme ce slăbănogul de Demetrius era 
cu picioarele pe scară. 

Pe neașteptate, s-a făcut auzit glasul de stentor al lui 
Cesonius Maximus, care, apropiindu-se de ei cu brațele 
deschise, striga: 

— Foarte dragii și nerecunoscătorii mei prieteni! Dar cum de 
nu v-a trecut prin minte să mă anunţaţi imediat după ce v-aţi 
întors din Campania? Am aflat din întâmplare, pentru că am dat 
ieri în forul Boarius de unul dintre servitorii voștri, care se pare 
că se ducea la cumpărături. Nu vă puteţi închipui ce bucurie mi- 
a făcut să aflu că v-aţi întors la Roma. Nu vă aşteptam până pe 
la începutul lui iulie, când vă întoarceţi de obicei ca să vă 
petreceţi vara la ferma voastră din Munţii Albani. Dar daţi-mi 
voie să vă îmbrăţișez! Dacă aţi ști cât am așteptat și cât am 
dorit acest moment! 

Seneca și Paulina i-au primit pe cei doi prieteni cu 
extraordinare dovezi de bucurie, cu îmbrăţișări și cu pupături, 
iar după aceea i-au condus într-o galerie situată la capătul uneia 
dintre aripile laterale ale vilei. 


— Strigătele nu ajung până aici, a spus Paulina, invitându-i cu 
un gest pe cei doi prieteni să ia loc pe niște jilţuri dispuse în 
jurul unei fântâni, la umbra unei boite de viță de vie. Așezaţi-vă 
unde vă place. 

— Aici o să ne simţim mai în largul nostru, a spus Seneca, 
asta este cea mai liniștită parte a casei. N-o să ne deranjeze 
nimeni. 

— Mă încântă grădinile înconjurate de colonade! a exclamat 
Cesonius Maximus. Cred că este una dintre cele mai bune 
invenţii pe care le-am luat de la greci. Trebuie să recunoaștem 
că austerul nostru atrium roman nu era altceva decât o 
șandrama cu o deschizătură în tavan, pe unde ieșea fumul de la 
primitivele noastre vetre, unde găteau și la care se încălzeau 
strămoșii noștri. Vă mărturisesc că mă sufoc în atrium, în vreme 
ce porticul debordează de senzualitate. In plus, porticele sunt 
mai luminoase, stelele pe care le putem vedea sunt mai 
numeroase. 

— Tocmai de aceea îmi place să dorm sub cerul liber, a spus 
Demetrius, pentru că atunci numai copacii îmi acoperă stelele, 
și nu tavanele artificiale. Trebuie să recunosc totuși că acest loc 
împărtășește frumusețea proprie naturii. 

— Dacă preferi așa, a spus Paulina, mergem în pădure și ne 
așezăm în prima poiană care ne iese în cale. 

— Și să schimbăm aceste jilțuri moi cu tăria pământului? a 
protestat Cesonius. In niciun caz! Nu sunt pentru asemenea 
lucruri complicate. M-am îngrășat peste măsură în ultima 
vreme. Am ajuns ca un bolovan de seu. 

— Nu exagera, a spus Seneca. Văd că ești robust, nu puhav. 

— Nu încerca să mă perii, i-a replicat Cesonius. Se pare că 
livrele pe care le pierzi tu mi le dai mie sau eu mă ţin după tine 
ca să le adun pe măsură ce tu le lepezi. 

— Și cărui fapt datorăm această mare cinste? a întrebat 
Paulina, adresându-se lui Demetrius. Nu ne-am mai văzut de 
foarte multă vreme, cred că de ani de zile sau cel puţin așa mi 
se pare mie. 

— Am fost în pelerinaj prin provinciile imperiului, a răspuns 
Demetrius. Am fost în Africa și în Asia, de asemenea în 
Germania și în Gallii. În Gallia Narbonensis am trecut prin orașul 
tău natal. 


— Prin Arelate? a întrebat Cesonius. Mi-ar plăcea să mă duc și 
eu în vizită acolo. Este adevărat că femeile de acolo sunt așa de 
frumoase, după cum se spune? Se pare că au un ten foarte alb, 
aproape ca zăpada, iar părul este negru ca abanosul. les în 
evidenţă printr-o privire foarte blândă și plină de vioiciune. 
Cunoscătorii susțin că au cei mai frumoși ochi din lume. Or fi 
adevărate toate astea? 

— Prietene, nu trebuie să te duci așa departe că să afli 
răspunsul, i-a răspuns Demetrius. Paulina stă chiar lângă tine. 
Intoarce capul și uită-te la ea, nu la mine! 

— Dar văd că astăzi toţi bărbaţii s-au înţeles să mă facă să 
roșesc, a spus Paulina, cu obrajii îmbujoraţi. 

— Dar ţie, Demetrius, cum de ţi-a venit să vii în vizită la noi? a 
întrebat Seneca. Sau acum te-ai mutat la Cesonius acasă? Dacă 
vrei, poţi să rămâi să locuiești la noi. Ştii foarte bine că asta este 
și casa ta, că ușa noastră este deschisă întotdeauna pentru tine. 

— Nici gând! a exclamat Cesonius. Nu este oaspetele casei 
mele, cred că nu locuiește nicăieri. Am dat de el pe drumul 
mare, mergea prin rigolă, desculț, după cum se poate vedea, cu 
această manta ferfeniţță, despre care nu poţi spune că este 
cenușie sau galbenă, sprijinindu-se într-o bâtă care, fără doar și 
poate, trebuie să fi aparţinut unuia dintre primii păstori ce au 
întemeiat Roma. L-am cules de pe drum și l-am luat cu mine. 

— Așa este, a recunoscut Demetrius, dar mă îndreptam spre 
această casă. Și eu am aflat de revenirea voastră, cu toate că 
sunt la Roma doar de trei zile. 

— Ce coincidenţă! a exclamat Paulina. Și noi lot de trei zile 
suntem aici. Dar cum ai aflat? 

— De la Claudius Senecio, a răspuns Demetrius. M-am întâlnit 
cu el azi-noapte. Tocmai vizitasem câţiva prieteni din Roma și 
mă gândeam să-mi petrec noaptea în împrejurimile orașului. 
Atunci m-a surprins furtuna. 

Jupiter era deosebit de furios, fiindcă nu și-a prea menajat 
tunetele. Cum mă găseam în apropiere de casa lui Claudius, m- 
am adăpostit în vestibulul lui. Și acolo a dat de mine, când s-a 
întors acasă călare și ud leoarcă. Am dormit la el acasă. Mi-a 
povestit că v-a vizitat la vila voastră de la periferie. 

— A venit să ne vadă două zile la rând, a recunoscut Seneca, 
și poate mai vine și astăzi, îl așteptăm. Ne bucură tare mult 
compania lui. 


— Te cred, a spus Demetrius. Am impresia că este unul dintre 
puţinii tineri cumpătaţi din Roma. Am petrecut o scară foarte 
plăcută. 

— Nu ţi-a spus cumva dacă are de gând să vină și azi în vizită 
la noi? a întrebat Paulina. 

— Da, așa avea de gând, dar mai spre seară. De aceea am 
pornit-o la drum, pentru că eram tare nerăbdător să vă văd. 
Restul, îl știți deja: pe Via Appia, cum am ieșit din Roma, a dat 
de mine Cesonius. 

— Sunteţi la curent cu ceea ce se petrece la Roma? a întrebat 
Seneca. 

— Bineînţeles, a răspuns Demetrius. Am aflat îndată ce am 
ajuns în oraș. Până și pietrele vorbesc despre asta. Nimic nou 
sub soare, pentru că tirania este consubstanţială cu civilizația 
umană. Omul ar trebui să înveţe de la animale. S-a cocoţat pe 
un piedestal, care crește necontenit. Intr-o bună zi o să cadă și-o 
să-și frângă gâtul. 

— Dar, a spus Cesonius, dar deocamdată Nero este cel care 
ne va frânge gâtul la toţi. Voi cinicii aveţi virtutea de a converti 
concretul în abstract. lar în acest caz, concretul este Nero. 

— Și nu vi s-a întâmplat să vă gândiţi că, venind la noi în 
vizită, s-ar putea să vă compromiteţi? a întrebat Seneca, 
vorbind ceva mai încet. 

— Bineînţeles, a răspuns Cesonius, firește că ne-am gândit și 
tocmai de aceea am venit. 

— Lumea vorbește, a adăugat Demetrius. Poporul crede că 
Nero va profita de conjurație ca să se debaraseze de maestrul și 
de tutorele lui, tot așa cum a făcut-o cu mama și cu soţia. 

— Așa se spune? a întrebat Seneca. 

— Asta se spune în șoaptă în toate tavernele, a răspuns 
Demetrius, chiar și cu riscul de a fi ascultat de iscoadele lui 
Tigellinus. 

— Poporul crede, l-a lămurit Cesonius, că dacă Nero și-a 
asasinat mama, va ajunge să-l omoare și pe cel care a fost ca 
un tată pentru el. 

— Dar mie mi se pare o imbecilitate! Nu-l cred în stare de așa 
ceva! i-a retezat-o Seneca. 

În aceeași clipă, Seneca și-a dat seama de cumplita răceală a 
cuvintelor lui. A simţit cum o ceaţă densă și invizibilă se întinde 
prin portic, adumbrindu-l și afundându-l într-o liniște apăsătoare 


și stânjenitoare. A înțeles că trebuia să ia iniţiativa de a-i scoate 
pe ceilalţi din muţenia în care el îi scufundase. A vrut să spună 
ceva ca să-i însufleţească, s-a străduit să găsească o frază 
ingenioasă care să poată provoca râsul, dar s-a trezit incapabil 
să rostească vreun cuvânt. A înțeles din nou ce înseamnă 
expresia populară a avea senzația că un bou și-a pus copita pe 
limba cuiva. A rămas mut, cum i se întâmpla și în copilărie, când 
trebuia să suporte lungile și interminabilele filipice ale tatălui 
său. 

Singurul lucru care i-a venit în minte atunci a fost să imite 
ceea ce făceau și ceilalţi în acele clipe: să se uite la fântână. 

Trecuse aproape o jumătate de oră de când nu știau cum să 
facă pentru a reînnoda firul conversaţiei, privind ţintă la fântână, 
ca și cum ar fi fost cel mai interesant spectacol din lume. 
Fiecare se străduia să găsească formula magică în stare să le 
îngăduie să iasă din această muţenie, care li se părea că 
durează de o eternitate, când a apărut, ca să-i scoală din starea 
lor de tulburare, Marcus, păstorul de capre, care s-a năpustit în 
portic, ca și cum ar fi fost fugărit de toți lemurii din iad. Mic de 
statură, slab, desculț și îmbrăcat cu o tunică scurtă, prinsă cu o 
cingătoare în jurul brâului, își agita brațele cu gesturi ce păreau 
să îndepărteze de el făpturile invizibile și cumplite. Parcă era 
desfigurat, iar în ochi i se cuibărise groaza. A încercat să 
vorbească, însă nervozitatea nu-i îngăduia decât să bâiguie 
sunete fără noimă. 

— Liniștește-te, Marcus, te rog, a spus Seneca, și spune-ne 
odată ceea ce trebuie să ne spui. 

— Dar ce-i cu tine, bietul meu Marcus? a exclamat Paulina, 
ridicându-se de pe locul ei și apropiindu-se de el, ca să-l 
liniștească punând mâna pe el. 

— Soldaţi! a strigat Marcus. Mulţi soldați! Au înconjurat casa. 
l-am văzut venind de departe, dar n-am avut timp să ajung 
înaintea lor. Sunt pretorieni. 

— Atunci, să așteptăm să intre și să ne explice motivul vizitei 
lor, a spus Seneca. Dacă au și înconjurat casa, nu avem de ce să 
ne ducem în întâmpinarea lor. 

După câteva clipe și-au făcut apariţia doi servitori, urmaţi de 
un tribun militar, căruia, desigur, îi arătau drumul spre porticul 
foarte retras. Ofiţerul i-a dat la o parte cu un gest violent și de 
dispreț și s-a apropiat de fântână în pas marţial. 


Tălpile ghintuite ale sandalelor lui de piele au zgâriat dalele 
de marmură de pe cărarea ce ducea la fântână, scoțând o serie 
ritmată de scrâșnete amenințătoare. 

Peste tunica din mătase albă cu dungi brodate în aur, purta o 
platoșă din plăcuţe de fier, pe al cărei pieptar strălucea un oribil 
cap de Medusă, cu ochii bulbucaţi, cu colţi de mistreţ și cu o 
chică bogată, în care se tot încrucișau șerpi. Capul îi era apărat 
de un coif din oțel, cu un cefar lung, lat în falei, iar în vârf un 
mot din penaj, îmbrăcămintea lui era completată de niște 
cnemide din argint, o hlamidă roșie, și o sabie ce atârna de 
cingătoare, protejată de un toc de piele. Faptul că purta casca 
pe cap îi dădea înfățișarea unui soldat gata să intre în luptă. 

— Prietene Flavus, ai venit la mine acasă îmbrăcat cu totul în 
oțel, i-a spus Seneca. Te temi de ceva? 

— Nu fac altceva decât să execut ordinele, a replicat tribunul, 
pe un ton care aproape că s-ar putea interpreta ca o scuză. Am 
fost trimis de consiliul imperial. 

— Prietene Flavus, mă cunoști de multă vreme, a spus 
Seneca, și știi foarte bine că detest un asemenea mod de 
exprimare. A spune că ești trimis de consiliul imperial înseamnă 
a folosi ca pretext o entitate abstractă. lar o entitate abstractă 
nu poate emite ordine. Ordinele le dau oamenii. Cei care ţi-or fi 
dat ordinele vor fi fiind fiinţe umane, cu prenume și cu nume. 

— Așa este, membrii consiliului imperial. 

— Și cine sunt acești membri? a insistat Seneca. Ce persoane 
anume fac parte acum din consiliul imperial? 

— Principele, soţia lui și principalul prefect al pretoriului, a 
răspuns tribunul. 

— Ca să vezi! a exclamat Seneca. Așadar, consiliul s-a redus 
la Nero, Poppeea și Tigellinus? Mi se pare cam subţiratic. 

— Ca una dintre sfintele trinităţi de la sectele orientale, a 
intervenit Demetrius. Acestea vorbesc despre trei fiinţe diferite 
și o singură divinitate autentică. Dar spune-mi, tribunule, 
Medusa aia pe care o etalezi cu atâta mândrie pe piept, este 
menită să-i încremenească pe dușmanii tăi cu privirea, ca să nu 
mai folosești sabia ce atârnă de cingătoare? 

— N-am venit ca să fiu luat în bătaie de joc! 

— Nu te supăra, prietene Flavus, a spus Seneca, îl cunoști 
prea bine pe dragul nostru Demetrius. Nu-și poate ţine gura 
niciodată când se află în prezenţa unei autorităţi. 


— Firește că-l știu bine. Nu este altceva decât un câine, ca 
toţi ceilalţi cinici. 

— Nu-ţi permit să-mi insulţi prietenii la mine în casă! a 
exclamat Seneca, indignat. Îţi cer să te temperezi sau va trebui 
să te dau pe ușă afară. 

— Nu voi pleca decât după ce-mi voi fi îndeplinit misiunea. 
Trebuie să-ți pun câteva întrebări. Trebuie să vorbesc cu tine 
între patru ochi. 

— Nu există o mai mare intimitate decât cea oferită de soția 
mea și de prietenii în care am cea mai mare încredere, a 
replicat Seneca. Nu mă voi urni de aici. Grăiește, dacă vrei. 
Astfel, eu voi avea trei martori. 

— Bine, dar martorii trebuie să se mulţumească doar să 
asculte. 

— Garantez acest lucru, a acceptat Seneca, aruncând iute o 
privire către ceilalţi. 

— Trebuie să știi deja că a fost descoperită o conspirație 
menită să-l asasineze pe principe. O conducea Gaius Calpurnius 
Piso, care și-a curmat deja viaţa. Antonius Natalis, omul lui de 
încredere, te-a implicat și pe tine în ea. 

— M-a implicat? Păi este o minciună! Are mai mare greutate 
cuvântul lui decât al meu? 

— Mă rog, adevărul este că nu te-a implicat direct. A dezvăluit 
doar că a venit să te vadă din partea lui Piso, să se plângă de 
faptul că nu vrei să-l primești și ca să te roage să vă vedeți mai 
des. 

— Da, este adevărat. lar eu am refuzat. 

— Așa a mărturisit și el. După cum a spus el, ai fi zis că cel 
mai bine pentru amândoi ar fi să nu aveţi niciun fel de legătură. 

— Și asta-i tot? Atunci, cum m-am implicat? 

— Este vorba despre câteva cuvinte de-ale tale care au stârnit 
suspiciunea anchetatorilor. După spusele lui Natalis, i-ai fi zis să- 
i comunice lui Piso că, oricum, viaţa ta depinde de cât de bine îi 
merge lui. 

— Este o minciună sfruntată. N-am spus niciodată un 
asemenea lucru. Dacă iluștrii membri ai consiliului imperial vor 
să mă implice dintr-un simplu capriciu, să o spună direct și să nu 
mai umble cu subterfugii infantile. 

— Nu, nu este vorba despre așa ceva. Pur și simplu, vor să 
știe adevărul. Într-o asemenea investigaţie, nu se poate lăsa 


deoparte nici măcar un crâmpei. Vizita mea este una de rutină. 
Așa trebuie să-mi interpretezi cuvintele. 

— Nu vrei să mai zăbovești o clipă împreună cu noi? l-a 
întrebat Paulina. 

— Mi-ar face o mare plăcere, dar trebuie să mă întorc. Mă 
așteaptă să le dau raportul. 

— Atunci, transmite-le membrilor consiliului imperial salutările 
mele cele mai afectuoase și mai respectuoase, a spus Seneca. 
lar ţie, Flavus, îţi doresc mult noroc. Știu că ai nevoie de așa 
ceva. 

Preţ de o clipă, Seneca a crezut că distinge pe chipul 
tribunului un strop de surprindere, însă trăsăturile lui au căpătat 
brusc o expresie de duritate. Trădând astfel faptul că sugrumase 
în fașă expresia care era cât pe ce să i se ivească pe față. 

— Salve! a spus tribunul, ridicând braţul. 

— Salve, tribunule! i-a răspuns Seneca. Zeii cei nemuritori să 
fie mereu cu tine! 

— Fie ca Marte să te apere, Flavus! a adăugat Paulina. Salve! 

— Salve! au salutat la unison Cesonius și Demetrius. 

După ce tribunul Subrius Flavus a plecat și au rămas din nou 
singuri, cei patru au început să vorbească la grămadă, aproape 
fără să mai audă ceea ce spun ceilalți. 

— Parcă am fi un roi de cicade din Attica! a exclamat 
Cesonius Maximus, izbucnind în râs. Va trebui să alegem un 
președinte care să facă ordine în dezbatere. 

— Vedeţi? a spus Demetrius. Aici este germenul tragediei 
umane, în dorința de a introduce reguli în viaţă și de a o 
îndrepta spre făgașe înguste. Dacă patru persoane stau de 
vorbă, imediat se și constituie o societate. De aici până la tiranie 
nu mai e decât un pas. 

— Uneori, voi cinicii cam exageraţi un piculeț, a spus Paulina. 

— Vreţi să vă dezvălui un secret? a spus Seneca pe 
neașteptate, ridicând glasul. 

— Dezvăluirile sunt întotdeauna bine venite, a zis Demetrius. 
Plătim averi profeților, haruspiciilor, astrologilor și altor șarlatani 
ghicitori, ca să ne dezvăluie tot ceea ce este învăluit în mister. 
Ba chiar mergem în pelerinaj până la Cumae, să o consultăm 
acolo pe Sibila. Risipim averi întregi pe... 

— Doar nu vei fi fiind tu acela care plătește, face pelerinaje și 
irosește averi întregi, l-a întrerupt Paulina, izbucnind în râs. 


— Dar pe tridentul lui Neptun! Chiar nu-l puteţi lăsa pe 
Seneca să vorbească? a protestat Cesonius. Ce anume vrei să 
ne dezvălui? 

— Că și Subrius Flavus face parte din conjuraţia împotriva lui 
Nero, a răspuns Seneca. 

— Poftim?! a exclamat Cesonius. Dar n-au trecut nici două zile 
de când l-a decapitat pe Plautius Lateranus în For! Nu se poate! 

— Ba se poate, a spus Seneca, Subrius Flavus este unul dintre 
conjuraţi. 

— Dar Plautius Lateranus nu știa acest lucru? a întrebat 
Cesonius. 

— Bineînţeles că știa, însă a murit cu demnitate, fără a trăda 
pe vreunul dintre cei implicaţi, nici măcar pe cel care îi curma 
viaţa. 

— Ceea ce povestești este de necrezut, a spus Cesonius. 
Conjuraţia a fost descoperită, iar unii dintre uneltitori, deși nu 
doresc acest lucru, continuă să execute ordinele venite tocmai 
din partea celor pe care vor să-i decapiteze. Este de neînțeles. 

— Fiinţa umană este de neînțeles, a intervenit Demetrius. 

— De ce-o fi venit oare? a întrebat Paulina, adâncită în 
gânduri. 

— Nu cred că ne-a minţit, a spus Seneca. A venit să verifice 
mărturisirea lui Natalis. Asta-i tot. 

— Eu cred că a venit să te iscodească, să vadă ce faci, a spus 
Demetrius, ca să-l informeze pe Nero despre starea ta de spirit, 
să te tatoneze. Așa mi s-a părut mie. 

— Eu tot cred că nu ne-a minţit, a spus Seneca. Pur și simplu, 
a venit să verifice o declaraţie. Este un procedeu elementar în 
orice anchetă judiciară. Acest lucru se învaţă încă de la primul 
curs de jurisprudenţă. Orice-ar fi, acum a trecut. N-a fost altceva 
decât o furtună de vară. 

— Da, dar a avut loc în toiul primăverii, a spus Cesonius. Am 
un groaznic presentiment. 

— Repet, a insistat Seneca, nu a fost decât o furtună de vară. 

— Eu cred că Demetrius are dreptate, a spus Paulina. Ba chiar 
mai mult: probabil că a venit să ne spioneze, fără să știe că de 
fapt asta face. 


Au rămas în portic și au stat de vorbă cu însufleţire, cu toate 
că discuţia se învârtea tot mai mult în jurul evenimentelor care, 


în acele zile, au răscolit viaţa întregii Rome. Spre cea de a zecea 
oră, Paulina a cerut să li se servească masa în grădină, acolo 
unde se aflau. 

Câţiva servitori au pus în fața fiecăruia măsuţe cu tăblia din 
lemn de cedru aromat din Liban, sculptat artistic și sprijinit pe 
câte un trepied de fildeș, pe care un meșteșugar oriental 
sculptase vipere în poziţie verticală, cu gurile deschise și lăsând 
la vedere limbile lungi, despicate. 

Au împărţit cu toţii o supă de fasole verde, gătită după o 
rețetă din Baiae, fasole adusă din Campania și fiartă într-o oală 
de argilă de Cumae, gătită cu coriandru și cu arpagic tocat 
mărunt. lar după aceea, în timp ce Demetrius a optat pentru 
aceeași hrană ca și Seneca și Paulina- fructe sălbatice și apă de 
izvor -, Cesonius a preferat un fel de mâncare acrișoară, din 
iepure condimentat și gătit cu rondele de lămâie și felii de măr, 
și niște chiftele din fructe de mare, drese cu piper și cu chimen, 
pe care le-a stropit din belșug cu vin dulce de Malaca. 

După ce au terminat de mâncat și au fost strânse platourile și 
farfuriile, când servitorii se pregăteau să ia și cea de a patra 
măsuță, Paulina, pe neașteptate, a pus mâna dreaptă pe tăblia 
ei, ca să-i oprească. 

— Nu, pe asta lăsaţi-o aici! a poruncit ea servitorului, care s-a 
arătat surprins. Pune-o la mijloc, ca s-o vedem bine cu toţii, și 
adu-mi o farfurie adâncă, plină cu apă. Să fie una frumoasă, 
alege și tu o farfurie din vesela de Corint. Mi-a venit o idee. 
Vreau să vă arăt ceva. Mă întorc imediat. 

— Are uneori asemenea porniri, a spus Seneca, uitându-se 
după Paulina, care a dispărut în casă, alergând. 

S-a întors repede, ţinând în căușul palmelor, de parcă ar fi 
fost o piatră prețioasă, ceva ce aducea cu un bulb lemnos de 
culoare brun-cenușie, dar părând a fi, după aspect, un lucru 
absolut banal, un fel de obiect în care dai cu piciorul atunci 
când, mergând pe jos, îţi apare în cale. 

— Să vedem dacă știi ce-i asta, a spus Paulina, adresându-se 
lui Demetrius. 

— Adevărul este că habar n-am, a răspuns Demetrius. Nici 
măcar nu-mi pot imagina ce anume este. 

— Dar, Paulina! a exclamat Cesonius. Cum de-ţi trece prin 
minte să-l întrebi pe Demetrius, care trăiește într-o lume de 
categorii abstracte și de gânduri și mai abstracte! 


— Păi dacă ai ști cât de tare se pricepe Demetrius la arta 
culinară, ai rămâne surprins, a replicat Paulina. Dar tu știi ce 
anume este asta? Nu-ţi fie teamă, că nu mușcă, ia-o! 

Cesonius a luat bulbul în mână, s-a uitat la el, l-a cercetat 
îndelung cu privirea și i l-a înapoiat Paulinei, spunând: 

— Păi, indiferent de ce anume este asta, singurul lucru pe 
care îl știu este că aparţine genului feminin. 

Seamănă cu un cuib, dar nu arc loc pentru puișori. Parcă s-ar 
fi distrat cineva adunând mici ramuri uscate și le-a împletit, 
astfel încât să-i iasă o minge. Da, așa este: o minge pentru copii 
din triburile ce trăiesc în deșert. 

— Cu deșertul ai nimerit-o, prietene Cesonius, a spus Seneca, 
zâmbind, dar în rest, nu. 

— Este un trandafir din deșert, l-a lămurit Paulina. 

— Un trandafir? a întrebat Cesonius, uluit. Multe mai sunt de 
văzut în viața asta! 

— Mă rog, așa se numește, a spus Paulina. Mi l-a adus fratele 
meu din Palestina, când a fost trimis în Gaza. S-ar putea spune 
că este o plantă nemuritoare, ca zeii din Olimp. Pare un lucru 
fără viață, dar cum dă de apă, reînvie și se deschide ca o floare 
primăvara. Dacă îl lași să se usuce, frunzulițele lui verzi se 
usucă și poate să reziste așa ani și ani, ca un ciotuleţ de lemn 
uscat, mort în aparenţă, dar păstrând înăuntru o viaţă latentă. O 
să-l pun în apa din această farfurie, ca să puteți asista la un 
fenomen neobișnuit, un adevărat capriciu al naturii. Nu-i trebuie 
decât două ore ca să se desfacă. 

— Trecem în bibliotecă? a întrebat Seneca. Se întunecă, iar 
seara se face mai rece. Poate că nu vă strică o ceașcă de vin 
fiert. Eu o să beau o infuzie de lămâioară, poate că mai vrea și 
altcineva. 

— Să mergem, a spus Paulina, luând în mână farfuria. Dar și 
trandafirul merge cu noi. 


Nu trecuse nici măcar o jumătate de oră de când se 
retrăseseră în bibliotecă, și iar și-a făcut apariţia păstorul 
Marcus, năvălind în încăpere de parcă l-ar fi fugărit cineva. Avea 
chipul schimonosit și își agita brațele de parcă ar fi vrut să 
cuprindă între ele un spaţiu cât mai mare posibil. 

— Vin de-acolo! Vin de-acolo! a spus el, strigând și gâfâind. 
lar vin soldaţi. Călare. Și sunt mult mai mulţi ca adineauri, cu 


mult mai mulţi. Merg de parcă ar fi gata să se năpustească 
asupra dușmanului și-i conduce tot tribunul ăla. Or să ne atace! 

— Liniștește-te, Marcus, liniștește-te! i-a spus Seneca. Cum de 
i-ai văzul așa de bine, că s-a făcut deja noapte? 

— Este un întreg detașament de călări, cu tribunul în frunte. 
Sunt însoţiţi de soldați pedeștri, iar pe flancuri sunt unii cu torţe 
aprinse. La început, am crezut că a luat foc pădurea. Am văzut 
totul foarte clar, de parcă ar fi fost la lumina zilei. Or să ne 
atace. De data asta, or să ne atace, sunt sigur! 

— Liniștește-te, Marcus! i-a spus și Paulina, care s-a ridicat de 
pe locul ei, s-a apropiat de păstor și l-a îmbrățișat cu afecţiune. 
N-o să se întâmple nimic. De ce te agiţi atâta? 

— Pentru că mi-e tare teamă, doamnă, mi-e frică rău, a 
răspuns păstorul, scâncind. 

— Dar de ce ţi-e teamă? a întrebat Paulina. 

— Mi-e teamă pentru stăpân, doamnă, pentru stăpân. Mi-e 
tare frică să nu-i facă rău. Sunt tare mulţi, doamnă. N-am putea 
să le facem față nici măcar dacă ni s-ar alătura însoțitorii 
prietenilor dumneavoastră. 

— Hai, calmează-te, Marcus, a spus Seneca. Or fi venind să-mi 
mai pună niște întrebări, ca mai înainte. Rămâi aici cu noi. 

Tăcuţi, adânciţi în gânduri, au așteptat să intre în bibliotecă 
tribunul Subrius Flavus. 

Spre mirarea tuturor celor adunaţi în bibliotecă, în locul 
tribunului s-a prezentat un centurion, un bătrân veteran călit în 
sute de bătălii și pe care Seneca îl cunoștea foarte bine, pentru 
că de zece ani conducea unul dintre detașamentele din garda 
personală a lui Nero. 

— Ce anume te aduce la mine acasă, Sulpicius Asprus? l-a 
întrebat Seneca. De ce nu a venit superiorul tău, ofițerul 
comandant? De ce nu a intrat și Subrius Flavus? Știu că el 
comandă cumplitele forțe ale armatei care asediază casele 
cetățenilor pașnici. 

— El mi-a încredinţat misiunea de a vă transmite dorințele 
principelui. Împăratul îţi face favoarea de a-ţi alege singur 
modul în care îţi pui capăt zilelor. 

— Mă rog, a spus Seneca, fără să se sperie, în vreme ce toți 
ceilalți, de groază, și-au boldit larg ochii. Marcus, du-te și 
cheamă-i pe secretarii mei și spune-le să aducă și tăblițele cu 


testamentul meu. Vreau să fac numai câteva modificări. N-o să 
uit de tine, Marcus. 

— Rămâi pe loc! i-a poruncit centurionul căprarului, când 
acesta a dat să se ridice. Am primit un ordin categoric să nu te 
las să-ţi faci vreun testament. În orice caz, dacă îl faci, va fi 
declarat nul. 

— Ca să vezi! a exclamat Seneca, pe un ton sarcastic, prin 
urmare, principele nu numai că-mi ia viața, dar mai vrea și să se 
facă stăpân peste proprietățile mele! Condamnările lui la moarte 
par mai degrabă o afacere cu sechestru și cu licitaţii. Nu cumva 
o fi inventat povestea cu complotul fiindcă îl frige buza după 
bani? lar voi, pretorienii, aţi fost coborâţi la categoria de 
perceptori, de simpli încasatori de impozite. Pentru că, de fapt, 
nu faceţi nimic altceva decât să încasați impozitul pe viaţă și pe 
averi. Nu ţi-e rușine oare? Mai rămâne dâră de demnitate în 
armată? 

În vreme ce toţi ceilalţi asistau îngroziţi la această scenă, 
chipul centurionului se făcea tot mai roșu, învineţindu-se chiar, 
de cât de tare se congestionase. In ochi i s-au ivit două lacrimi, 
care i-au alunecat pe obraji în jos și s-au pierdut pe undeva pe 
sub curelele late ale coifului. Pe neașteptate, spre surprinderea 
tuturor celor de față, centurionul și-a scos sabia din teacă, a 
aruncat-o pe jos și a strigat: 

— Sigur că mi-e rușine! Niciodată în viaţa mea nu m-am simţit 
într-atât de umilit! Uitaţi-vă la mine, mă aflu aici ca să-l împiedic 
să-și facă testamentul tocmai pe cel pe care credeam că o să-l 
pot aclama ca împărat. Sunt oare un laş de am ajuns să fac un 
asemenea lucru? Nu, nu sunt laș! Luaţi aminte la aceste 
banderole! Nu le-am cules de pe drum. Pe asta am dobândit-o în 
niște cumplite bătălii în Britannia, când am mai adăugat o 
provincie la imperiu. lar pe asta, în Tracia, în lupta crâncenă de 
pe râul Nestos, când am supus unul dintre cele mai războinice 
popoare din lume. 

— Cred că trebuie să ne domolim cu toţii, a spus Seneca, să 
acceptăm inevitabilul. Moartea trebuie să fie înfruntată cu 
aceeași luciditate cu care ne înfruntăm și viața. Dar acum, ia 
spune-mi, Sulpicius Asprus, din pură curiozitate intelectuală, de 
ce nu a intrat aici Subrius Flavus? 

— Pentru că nu mai putea de rușine. Când am venit mai 
înainte, am crezut, într-adevăr, că este vorba doar de verificarea 


declaraţiei lui Antonius Natalis, că trebuie doar să-ţi punem niște 
întrebări. De fapt, am fost trimiși să te spionăm, pentru că voiau 
să știe ce anume faci. 

— Nu înţeleg, a spus Seneca. 

— Eram cu Subrius Flavus când s-a dus să transmită cuvintele 
tale lui Nero. Mai erau de față Poppeea și Tigellinus. Cei trei au 
insistat să afle dacă te pregătești de sinucidere. Când Subrius 
Flavus i-a spus că te-a găsit absolut senin, fără nicio manifestare 
de nervozitate, și că, după părerea ta, nu ai nimic de ascuns, cei 
trei s-au mâniat la culme. „Dar cine se crede el că este?” a urlat 
Poppeea. „Omul ăsta este un pericol public, ca toți stoicii”, 
acestea au fost cuvintele lui Tigellinus. 

— Dar Nero ce a spus? a întrebat Seneca. 

— Mai întâi l-a corectat pe Tigellinus: „Ca toţi filosofii, vrei să 
spui.” lar după aceea: „Cum de are tupeul să nu-i fie frică?” Așa 
a zis. lar ceea ce l-a înfuriat cel mai tare a fost faptul că nu ţi-e 
teamă. 

— Și de ce ar trebui să-mi fie frică? 

— Așa a zis el. 

— Bun, atunci să n-o mai lungim, a spus Seneca, adresându- 
se de data aceasta celor doi prieteni. Intrucât îmi este interzis 
să vă mulțumesc pentru prietenia și dragostea voastră, o să vă 
las moștenire singurul lucru pe care realmente îl posed, ceea ce 
este mai frumos din tot ce am: imaginea propriei mele vieţi. Și 
cred că o să vă mai las și amintirea unei morți demne. 

Atunci, ridicându-se de pe locul lui, cu o sprinteneală care l-a 
luat prin surprindere chiar și pe centurion, a făcut doi pași mari 
și s-a apropiat de locul unde Sulpicius Asprus își aruncase sabia. 
S-a aplecat, a înșfăcat arma și și-a făcut câte două tăieturi 
adânci la fiecare antebraţ. 

Sângele a început să curgă ușor, iar în unele zone șiroia, 
țâșnind parcă dintr-un izvor și având o culoare de un roşu- 
închis; în alte locuri ale tăieturilor, curgea continuu, dens ca lava 
unui vulcan, având licăriri brune, ceva mai închis, aproape 
negru roșiatic. 

Seneca s-a întors la locul lui, un jilţ egiptean din piele, și și-a 
lăsat braţele să-i atârne pe lângă trup. Cheagurile de sânge au 
început să păteze covorul persan, care acoperea podeaua de 
marmură a bibliotecii. 


Centurionul se uita la Seneca uluit, nevenindu-i să creadă 
ceea ce vedea. Demetrius se uita la Seneca cu ochii larg 
deschişi și cu chipul desfigurat de emoție; păstorul gemea și își 
acoperea ochii cu mâinile. Cesonius Maximus, ale cărui trăsături 
se contractaseră de durere, plângea neconsolat și își smulgea 
părul din cap. Paulina se uita la soțul ei ca un copil speriat, cu 
gura căscată și cu o expresie de neîncredere în ochi. 

— Dar ce-mi este dat să văd, dragi prieteni? a spus Seneca. 
Unde s-au dus toate discuţiile noastre despre viaţă și despre 
moarte? Așa de repede le-aţi și aruncat într-un sac fără fund? 
Stăpâniţi-vă, vă implor, ba nu, vă poruncesc, să facem în așa fel 
încât spectacolul să se termine cu bine. lar tu, Paulina, adorata 
mea soție, vino și dă-mi o ultimă îmbrăţișare și ieși din 
bibliotecă, ca să nu mai suferi văzându-mă cât sufăr eu. Un 
singur lucru te mai rog: după ce am să mă sting, încearcă să-ți 
stăpânești durerea și n-o face veșnică. 

Paulina se uita la el tot cu gura căscată, încleștată într-un 
rictus dureros, iar ochii i se măreau de la o clipă la alta. În acea 
rigiditate îngrijorătoare, privirea soţiei lui răspândea un licăr 
straniu. 

— Te rog, lasă-ne singuri, a insistat Seneca. Nu pot suporta să 
te văd suferind. 

— Nici vorbă! a strigat Paulina, ieșind brusc din tăcerea ei. 
Nici vorbă! O să mor odată cu tine! Lasă-mă să mor odată cu 
tine. 

— Dar cum aș putea să te împiedic? a întrebat Seneca. 
Moartea ta va fi mult mai glorioasă decât a mea. Eu am fost 
obligat să mi-o aleg. A ta este voluntară. 

Paulina a ridicat de pe covor sabia însângerată și i-a înmânat- 
o lui Sulpicius Asprus, spunându-i, în timp ce-i arăta antebraţele 
goale: 

— Domnule centurion, te rog, deschide-mi venele. 

Sulpicius Asprus a șovăit câteva clipe, s-a uitat la Seneca 
pentru a obţine aprobarea lui, a împreunat braţele Paulinei, 
ținându-le cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta a făcut o 
incizie adâncă în antebraţele ei, cu tăișul sabiei. 

Seneca s-a ridicat și și-a îmbrățișat soția. Au rămas îndelung 
așa, înlănţuiţi, apoi s-a dus fiecare la locul său, ca și cum nu s-ar 
fi întâmplat nimic deosebit și erau gata să petreacă în 
continuare o seară plăcută. 


Seneca a observat că sângele de-abia îi mai curgea din vene. 
Văzuse cândva sângerând un berbec și știa cât de lentă și lungă 
poate fi agonia morţii. Atunci i-a cerut sabia lui Sulpicius Asprus 
și și-a făcut mai multe crestături pe coapse. Chipul i s-a 
schimonosit de durere. Paulina a izbucnit în plâns. 

— Este inuman, a spus Demetrius, pe neașteptate. O să 
suferiți o dublă durere. Ar fi mai bine ca Paulina să se ducă într- 
o altă încăpere. 

— Ai dreptate, a recunoscut Seneca. 

— Cred că așa ar fi mai bine, a adăugat Paulina, între hohote 
de plâns. 

Au chemat atunci servitoarele care se ocupau de obicei de 
Paulina și care au dus-o din bibliotecă. Paulina a ieșit fără să 
scoată niciun cuvânt, luându-și rămas bun de la toţi cu una 
dintre privirile ei intense și pătrunzătoare, ce îi erau 
caracteristice. In pragul ușii, s-a întors ca să-și mai vadă o dată 
soțul și prietenii. Ochii ei frumoși, mari, au strălucit atunci, 
răspândind licăre enigmatice, în care se amestecau furia și 
dezorientarea. A dispărut imediat, lăsând în urma ei o dâră de 
sânge. 

Intre timp, intraseră în încăpere, încetul cu încetul, cu 
timiditate la început, apoi în grabă, servitorii casei. 

Toţi se uitau la Seneca cu o expresie de spaimă în ochi, mulţi 
dintre ei plângeau, câteva femei își înfigeau tăcute unghiile în 
obraji, zgâriindu-i, doi copii se smiorcăiau, însă cei mari i-au scos 
imediat din bibliotecă. Erau cu toţii îngroziţi de paloarea ce 
cuprinsese întreaga față a lui Seneca și de surprinzătoarea pată 
alburie care-i înconjura acum buzele. 

Seneca și-a dat seama că bătăile inimii se acceleraseră și că 
trupul îi fusese acoperit de o sudoare rece. Deodată, s-a simţit 
într-o stare de euforie și îmboldit de nevoia de a le comunica 
celorlalți ideile și gândurile care îl asaltau cu o grabă 
neobișnuită. A poruncit atunci să fie chemaţi secretarii și le-a 
dictat ceea ce el a calificat a fi ultimul său testament adresat 
posterităţii. Pe suprafaţa cerată a tăblițelor aduse de secretari, 
odată cu condeiele alunecau și câteva lacrimi. 

Pe neașteptate, respiraţia lui a devenit asemenea celei unui 
cal dezlănţțuit și a trebuit să facă un mare efort ca sa poată 
continua să dicteze. A amuţit la jumătatea unei fraze. A început 


să dârdâie de frig și atunci a cerut să i se pregătească o baie cu 
apă caldă. 

Sprijinit de doi servitori, s-a îndreptat spre baie, a intrat în 
cadă și a poruncit să i se toarne, încetul cu încetul, urcioare cu 
apă tot mai fierbinte. Însă înainte de a se întinde în cadă, a stat 
în picioare, a luat apă în căușul palmelor și i-a stropit pe toţi câţi 
stăteau în jurul lui. 

— Cu această apă, îi fac o libaţie lui Jupiter Eliberatorul, a 
spus Seneca, pe un ton solemn, înainte de a se lăsa în cadă. 


Carevasăzică, așa este moartea? s-a gândit Seneca. O 
senzaţie de toropeală și dorinţa ca totul să ia sfârșit cât mai 
repede. O moleșeală care îi luase în stăpânire membrele. A avut 
oare parte de o moarte demnă? Avea impresia că toată viaţa a 
așteptat această clipă. 

Și, deodată, au început să năvălească amintirile. O mulţime 
de scene, de o impresionantă claritate, se buluceau într-un 
vârtej în care timpul nu mai exista. Și-a văzut fiul, în ziua în care 
își serba aniversarea, când i-a dăruit un car de curse, o jucărie la 
care putea fi înhămată o capră. L-a văzut conducându-și carul 
prin atriumul casei, ţinând frâul într-o mână, iar în cealaltă 
biciul. Și l-a mai văzut încercând să dea cu biciul în capră, dar 
lovind de fapt un pahar de alabastru, care s-a făcut ţăndări pe 
jos. Și l-a mai văzut o dată, în aceeași zi, stând la masă în fața 
unui joc cu figurine făcute din miez de pâine. Când Seneca a 
vrut să ia una dintre figurine ca să o mănânce, copilul a izbucnit 
în lacrimi și a strigat: 

— Nu, tată, nu, că el vrea să mai trăiască. 

A mai văzut-o și pe Paulina, în ziua nunţii lor, într-o stolă 
lungă și cu un văl vaporos, portocaliu, acoperindu-i capul și 
chipul. L-a văzut de asemenea și pe tată-su, când, copil fiind, i-a 
brăzdat fața, rânindu-l cu inelul lui, un enorm inel de fier. A mai 
văzut-o și pe mamă-sa, strângându-l în brațe și ștergându-i 
lacrimile. 

Mai departe, s-a văzut mergând pe una dintre străzile din 
Suburra. Nu și-a dat seama de faptul că în sistemul de 
canalizare era o groapă mare și astfel s-a pomenit căzând într-o 
cloacă. La fund, la fund de tot, a observat o lumină intensă și 
albăstruie. „Dacă ajung până acolo, s-a gândit el, înseamnă că 


am ieșit la malul mării.” A rupt-o la fugă spre deschizătura care 
strălucea și, brusc, bezna i-a învăluit gândurile cu totul. 


Vărsând lacrimi fără niciun fel de pudoare, gemând ca un 
copil, sprijinit de Demetrius, Cesonius Maximus s-a înapoiat în 
bibliotecă. S-a întins în același jilț în care stătuse și mai înainte 
și și-a oprit privirea la farfuria cu apă pe care Paulina o așezase 
pentru ei pe o măsuţă. Atunci s-a oprit din plâns și a admirat 
ceea ce, în acele clipe, i s-a părut că este o adevărată minune: 
trandafirul deșertului își deschisese frunzulițele, care acum 
aruncau licăre verzui și albăstrui, și formau un țesut a cărui 
urzeală și textură se întreceau în frumuseţe cu însăși policromia. 


Epilog 


PE VREMEA CONSULATULUI PENTRU A CINCEA OARĂ AL 
LUI CEZAR VI, FARA COLEG 


(68 e.n.) 


A şasea zi de la calendele lui mai (26 aprilie) 


Voluntarii coborau pe foarte larga Via Neroniana, strada 
principală a oraşului Colonia Patricia, vechea Corduba 
turdetană, iar acum capitală a provinciei Betica. Erau bărbaţi 
care făceau parte din toate categoriile sociale ale localităţii, de 
la bieții oameni ce lucrau pe câmp cu ziua, până la îndestulaţii 
patricieni și marii proprietari de pământuri. Pe toţi îi unea un 
ideal comun: să pună capăt tiraniei. S-au înrolat în milițiile ce au 
fost înfiinţate după hotărârea luată în Senatul din Corduba și 
urmau să se alăture Legiunii V Victrix, comandată de generalul 
Galba și având tabăra în Cartago Nova, unde se pregăteau să 
pornească în marș spre Roma, spre a-l înlătura pe Nero. 

Acești bărbaţi proveneau din toate orașele și satele din 
provincie și știau că pe drum aveau să li se alăture și alți 
luptători, gata să-și dea viaţa pentru libertate. Traversau orașul 
de la nord la sud, înspre poarta Statua. Aveau să treacă podul 
peste Betis și să meargă pe calea Anticaria până la Malaca. 
Odată ajunși în acest oraș portuar, o apucau pe Via Herculea, ce 
se întindea de-a lungul litoralului și-i ducea, trecând prin Sexi, 
Abdera și Boria, până în Cartago Nova, unde urmau să se 
alăture armatei care ridicase armele împotriva despotului de la 
Roma. Din Cartago Nova, pe Via Domitia, se îndreptau spre 
Galii, unde erau așteptați de fraţii gali. Galliile și Hispania se 
înfrăţiseră, dornice de libertate. impreună, aveau să scape 
lumea de tiran. 

Voluntarii care coborau mergeau în pas marţial, cu pieptul 
scos în afară și cu capul sus, pătrunși de însemnătatea misiunii 
lor. Pe chip, li se citea o vădită hotărâre, o clară fermitate și un 
asemenea curaj în gesturi, încât păreau cu toţii mai degrabă 
împărați decât soldaţi. 

Cei care mergeau pe jos duceau cu ei echipamentul obișnuit 
al unui legionar; cei care mergeau călare aveau armele 
călăreţilor arcași și sulițași. Coifurile lor, proaspăt turnate, 
aruncau licăre argintii. Armurile străluceau în bătaia puternică a 
razelor de soare. Ca să-i echipeze, armurăriile din provincie 
lucraseră zi și noapte. Toate femeile din Corduba, de condiţie 
modestă sau din înalta societate, nu mai prididiseră cu torsul 


lânii pentru mantalele roșii și al bumbacului pentru tunicile cele 
albe ale soldaţilor. = 

Drumul răsuna în ritmul cadenţțat al pașilor lor. In urma lor se 
auzea deja ecoul surd al loviturilor date în dalele din pavaj de 
copitele cailor și ale animalelor de povară, ce se amestecau cu 
huruitul produs de roţile carelor. Întregul oraș se umpluse de 
zgomote în care cu greu se puteau deosebi cele războinice de 
cele de sărbătoare. 

Poporul din Corduba se făcuse luntre și punte ca să-i conducă. 
Pe ambele laturi ale drumului se îmbulzeau mulțimi de oameni. 
Cu toţii voiau să vadă chipul celor porniţi la luptă. Și cu toţii se 
înghesuiau să-i acopere cu garoafe și cu trandafiri. De la etajele 
superioare ale caselor, cădea peste soldaţi o ploaie de flori. 

Femeile le adresau vorbe dulci, bătrânii îi binecuvântau, 
bărbații le strigau vorbe de îmbărbătare, copiii îi salutau cu 
țipete și cu râsete. De pretutindeni se auzea „Trăiască 
Republica.” Tinerele se strecurau printre rânduri pentru a le da 
un ultim sărut de rămas bun logodnicilor sau soţilor lor. Țâncii se 
repezeau la taţii lor ca să-i îmbrăţișeze, printre râsete și 
plânsele de bucurie, pentru că fuseseră molipsiţi de veselia 
generală. 

Când treceau prin faţa Forului, un bărbat, ce se cățărase în 
vârful piedestalului unei statui dărâmate a lui Nero, a lansat 
consemnul, ce apoi a fost repetat imediat de mii de glasuri. Un 
urlet de furie s-a răspândit peste toată Corduba: 

— Razbunaţi-l pe Seneca! Răzbunatți-l pe Lucanus! 

Din rândurile soldaţilor a pornit un singur strigăt: 

— Îi vom răzbuna! 

Și din nou glasurile s-au unit într-o singură rugăciune: 

— Razbunaţi-l pe Seneca! Răzbunatți-l pe Lucanus! 


Auzind strigătele, Pompeia Paulina, care se cocoţase pe 
ghizdurile unui puț ca să poată vedea mai bine, a avut senzaţia 
că-i trece un fier roșu prin inimă. Era pentru prima oară când se 
simţea recunoscătoare faţă de Nero. Cât îl mai urâse! Nu numai 
fiindcă îi omorâse soţul, ci și pentru că o împiedicase să moară 
odată cu el. Nu și-a dat seama cum de s-a întâmplat așa ceva, i 
s-a povestit după aceea. Își pierduse deja cunoștința. Când a 
aflat că și ea urma să se sinucidă, Nero, care era ţinut la curent 
de la o clipă la alta cu tot ceea ce se întâmpla în vila lui Seneca, 


a dat ordin ca ea să fie salvată. Un mesager rapid a ţâșnit din 
Grădinile Serviliane spre casa lui Seneca, pentru a transmite 
hotărârea principelui. Acolo, medicii de la curte, pe care Nero îi 
trimitea întotdeauna ca, la nevoie, „să dea o mână de ajutor 
celor ce nu se zoresc”, au îngrijit-o și i-au tămăduit rănile. S-a 
trezit înconjurată de doctori și de felceri. Cât îl mai urâse pentru 
toate aceste lucruri! 

Însă acum îi mulțumea. Datorită lui, asista, în acele clipe, la 
începutul sfârșitului tiraniei. Datorită lui, putea să constate că 
amintirea pe care o lăsase soțul ei era mai puternică decât 
bănuise, că adoratul ei Lucius continua să trăiască în inimile 
tuturor. Datorită lui, știa că soţul ei nu pierise în zadar. Pentru 
că moartea lui era unul dintre motivele puternice care îi 
făcuseră pe acești oameni s-o pornească pe lungul drum spre 
Roma. Moartea lui le insuflase un avânt dătător de viaţă, o forță 
de nestăvilit, care îi îmboldea pe acești voluntari să se arunce 
într-o încleștare periculoasă, în căutarea gloriei. 

Datorită lui Nero putea acum să fie martoră la ceva la care nu 
mai puteau să asiste nici regretatul Lucanus, nici Claudius 
Senecio, nici Subrius Flavus, nici Sulpicius Asprus, nicio mulţime 
de militari, senatori și cavaleri, care au fost decapitați sau siliți 
să se sinucidă. 

Dacă toţi cei care au dispărut, soț, rude, prieteni și cunoscuţi, 
ar fi putut să vadă acum, ca și ea, statuia lui Nero, dărâmată de 
pe soclu, ce fericiți ar fi fost! Zeița Fortuna o răsplătise când i-a 
dăruit privilegiul de a putea să vadă toate aceste lucruri în 
numele tuturor. 

În nebunia lui narcisiacă și despotică, Nero botezase cu 
numele lui trei luni, una după alta, pentru că avea pretenţia că 
înseamnă mai mult decât ilustrul lulius și ilustrul Augustus 
împreună, care s-au mulțumit să dea numele lor numai unei 
singure luni din calendarul unui an. Aprilie, mai și iunie au 
devenit neronia, claudia și germanica. Se aflau la finele lunii 
neronia, așa că luna urmatoare, firește, era claudia. Insă acum, 
Paulina era sigură de un lucru: în acel an, pe întregul cuprins al 
imperiului, germanica va redeveni luna iunie, zeița Tunona avea 
să-și recapete luna, tot așa cum, în Corduba, Via Neronia avea 
să se numească Calea Libertăţii. 

Uluită de tot ceea ce vedea și auzea, buimăcită de vulcanul 
emoțional ce îi zvâcnea în piept și derutată de propriile ei 


gânduri, nu a băgat de seamă sosirea în galop a unui călăreț ce 
venea dinspre poarta Statua, răspândind o veste. Singurul lucru 
pe care l-a putut observa a fost agitația ciudată ce punea 
stăpânire peste mulţime și care îi cuprindea totodată și pe 
milițieni. 

— Ce anume spun? a întrebat-o Paulina pe o bătrână ce se 
afla lângă ea, sprijinită de fântână. 

— Că la Cartago Nova soldaţii l-au proclamat împărat pe 
Galba. 

— Pe toţi zeii din Olimp! a exclamat Paulina. Este pentru 
prima oară când un împărat este proclamat în afara Romei. Cum 
se mai schimbă vremurile! 

De-abia atunci a putut distinge și ea strigătele: 

— Trăiască Galba! Moarte lui Nero! 

— Moarte asasinului lui Seneca! 

— Razbunaţi-l pe Seneca! 

— Îl vom răzbuna! 


După ce au defilat prin faţa ei ultimii voluntari, urmaţi de un 
grup de puștani care îi aclamau, Paulina a intrat și ea pe drumul 
mare și a început să meargă după ei. Când a traversat podul 
împreună cu ultimii voluntari, i s-a părut că întreaga construcţie 
de piatră avea să se prăbușească și că vor ajunge cu toţii în 
apele râului. Simţind în picioare vibraţiile puternice ale dalelor 
din piatră de calcar, a întins capul instinctiv peste balustradă. 

Dedesubt, printre malurile străjuite de crânguri de plopi cu 
frunze dese, râul Betis își zorea bogatele-i ape în drumul spre 
mare. A simţit cum este cuprinsă de un ciudat sentiment de 
plăcere nostalgică, așa cum i se întâmpla de fiecare dată când 
admira frumoasele meandre pe care le face râul în trecerea lui 
prin oraș. Un stol de bâtlani roșii a zburat de pe un mal pe 
celălalt, salutând-o cu un cârâit vesel. In apele torentului, printre 
stânci, înotau pașnice mai multe familii de rațe. 

Ajunsă la celălalt capăt al podului, sus pe culmea unui mic 
deal și înconjurată de un grup eterogen de persoane, Paulina i-a 
urmărit cu privirea pe militari până au dispărut în depărtare. 
Când nu i-a mai zărit, tot i se părea că încă mai ajunge până la 
urechile ei, din îndepărtatele livezi de măslini, cupletul incitant 
pe care îl cântau voluntarii: 


Nero, cel cu fudulii, 
Ascultă ce îți spun hispanii: 
Cântă cât oi mai putea, 
Că-n curând te-om înhăța. 


Când și-a luat privirea de la linia orizontului și și-a răsucit 
capul, ca să se uite la cei din jurul său, a observat că un copil o 
privea ţintă. l-a zâmbit, iar copilul i-a întors surâsul. Bărbatul 
care se afla lângă copil s-a uitat la cei doi și le-a zâmbit și el. 
Paulina și necunoscutul și-au făcut cu ochiul, într-o complicitate 
care exprima deosebita lor mulțumire. Pe chipul bărbatului se 
oglindea mândria. 

Pe neașteptate, copilul și-a luat privirea de la Paulina, l-a tras 
pe bărbat de poalele tunicii, s-a uitat la el cu ochii larg deschiși 
și i-a spus: 

— Tată, tată, uite, femeia aia are ochi de moartă! 

Cu o expresie de parcă ar fi vrut să intre în pământ, bărbatul 
și-a luat copilul de mână și s-a îndepărtat în grabă, după cea 
bâiguit câteva scuze ininteligibile. 

Atunci Paulina a simţit nevoia să se refugieze în locul ei 
preferat. Luând-o pe străzile animate din oraș, cu case cu 
porticuri, s-a întors agale la reședința ei din Corduba, o casă 
mare, seniorială, situată în imediata vecinătate a templului 
Magnei Mater, a cărui poartă principală dădea într-o străduţă ce 
se numea Strada Teilor înfloriţi, cu toate că nu avea niciun 
copac. La unul dintre colţuri, pe acea străduţă era o cârciumă 
amărâtă, ce se numea pompos Taverna celor Șapte înţelepţi și 
unde se vindeau bere, vin și pește fript. 

Casa era una dintre puţinele proprietăţi pe care Nero îi mai 
îngăduise să le mai păstreze, din imensa avere a soțului ei. Din 
puţinul care-i fusese lăsat din propriul ei patrimoniu făcea parte 
și vila din Arelate, unde își petrecea de obicei verile, fugind 
astfel de căldurile cumplite din Corduba. Totuși, în restul anului, 
prefera să trăiască în orașul natal al soţului, probabil fiindcă 
avea senzaţia că aici este mai aproape de el și poate și pentru 
că în Betica ajunsese să înțeleagă unele aspecte enigmatice ale 
caracterului soţului ei, cum ar fi înclinația spontană spre 
improvizație și încrederea oarbă în faptul că, în ultima clipă, va 
ajunge să controleze o situaţie sau să rezolve o problemă, graţie 
exclusiv agerimii lui. 


După ce a traversat vestibulul, Paulina s-a îndreptat direct 
spre curtea din spatele casei, unde avea o frumoasă grădină cu 
flori, arbuști și copaci dispuși în jurul unei fântâni. O grădină 
înconjurată de ziduri înalte din piatră de calcar, îmbrăcate în 
jederă. Acesta era locul ei intim, unde se retrăgea să citească și 
să-și noteze gândurile. 

Era totodată și partea din casă unde nu ajungeau zgomotele, 
strigătele, cântecele și melodiile stridente de la Taverna celor 
Șapte înţelepţi. 

S-a așezat într-un jilț, lângă o măsuţă pe care era o monedă 
de argint și o casetă lunguiaţă, din lemn de măslin. 

A luat moneda și, așa cum făcea de obicei de vreo douăzeci 
de zile, a cercetat cu atenţie, aproape cu lăcomie, imaginea de 
pe avers. Două femei, îmbrăcate în stole lungi, își strângeau 
mâna dreaptă, în vreme ce în mâna stângă fiecare dintre ele 
ținea câte un scut și câte o suliță, cu vârful în jos. In legendă, se 
putea citi: 


HISPANIA ȘI GALLIA, PENTRU LIBERTATE 


După ce s-a uitat îndelung la monedă, a pus-o cu grijă pe 
masă, ca și cum ar fi fost vorba despre un obiect fragil, ce s-ar fi 
putut sparge, și a luat în mâini caseta, cu aceeași delicateţe. A 
pus-o în poală și a deschis-o. Inainte de a scoate ceea ce avea 
înăuntru, a privit cu o nostalgie ce i se oglindea pe chip. 

Acolo era un volum din foi legate, cu copertele din piele roșie, 
lucrate artistic în relief și cu ștanţare în aur, sub forma unei 
cărți, ceea ce devenise o modă și, se pare, avea să înlăture 
incomodul sul de papirus, de douăzeci și șase de picioare. 

L-a scos din casetă ca pe o bijuterie și a recitit pe copertă, 
pentru a o mia oară: 


LUCIUS ANNAEUS SENECA 
Testamentul meu 


Tomul și l-a făcut la una dintre librăriile din apropiere de For, 
pe baza unei copii clandestine pe care o adusese de la Roma. 
Nu a reușit să vadă niciodată un exemplar original. De parcă i-ar 
fi înghiţit pământul pe copiști. Prieteni misterioși le-or fi oferit 
adăpost tainic. Insă mica operă a ajuns repede una dintre cărțile 
cu cea mai mare răspândire în întregul imperiu. 


Cu cât poliţia lui Tigellinus confisca mai multe exemplare, cu 
atât mai mare era numărul de copii puse în circulație. Din 
fiecare casă în care pătrundea un exemplar ieșeau cel puţin 
două destinate prietenilor de încredere. Testamentul lui Seneca 
se transformase în cea mai citită carte din imperiu. 

Paulina a deschis prima pagină și a citit: 


Mi se interzice să-mi las bunurile materiale prin testament, 
dar nu mă pot împiedica să-mi transmit cuvintele. 

Drumul vieții mele a fost presărat cu greșeli, ca al tuturor 
ființelor omenești, însă la bătrânețe am învățat din ele și am 
apucat-o pe o cale nouă, pe care acum vreau să o fac cunoscută 
semenilor mei. 

Când am început să străbat acest drum - în urma cu mai bine 
de trei ani - al renunțării la tot ceea ce este inutil, am intuit că 
m-ar putea conduce la moarte, dar aceasta mi s-a părut un pret 
prea mic pentru libertate, ceea ce probabil, în anumite 
împrejurări, ar putea să fie singurul mod de a o dobândi. 

Am considerat dintotdeauna că ceea ce este important în 
viață nu este să trăiești mulți ani, ci să-i trăiești cu demnitate. 
Dacă mă obligă să-mi curm viața nu înseamnă că mi-o distrug, 
pentru că existența umană este dintotdeauna un tot armonios și 
complet, în caz că știi să pui punct final după cum se cuvine și 
că ești până la capăt autorul responsabil al propriei tale vieți. lar 
în viață, ca și într-o comedie, nu contează cât durează, ci cum 
este interpretată. Nici nu este cazul să ne întrebăm când anume 
se termină: puneți-i capăt când vă convine, cu condiția să-i 
găsiți un final pe cinste. 


Paulina a citit mai departe, iar când a ajuns la sfârșit, nu și-a 
putut stăpâni hohotul de râs. Când și când, în timpul agoniei, 
nu-și mai dicta gândurile, ci se adresa celor din jur ca să-i 
consoleze și să-i îmbărbăteze. Secretarii notau și aceste cuvinte, 
pe care le marcau așa cum se procedează de obicei în textul 
operelor de teatru, ca să se indice faptul că un actor se 
adresează publicului direct. Ultimele lui cuvinte, înainte de a 
amutți, au fost: 


Cât despre suferințele mele, nu mai fiti îngrijorați, întrucât 
cine a putut să ridice vitelul poate să ducă și boul. 


Paulina a închis cartea cu zâmbetul pe buze. În acele clipe a 
crezut că-și vede iarăși soțul. Nebunul divin, care nu era în stare 
să râdă de cineva, dar era mereu gata să râdă de sine însuși, nu 
și-a putut sfârși zilele fără să-și ia în zeflemea propria-i umbră. 

Se compara cu atletul Milo din Crotona, despre care se 
spunea că într-o bună zi și-a aruncat în spate un vițel, pe care 
mai apoi l-a dus tot timpul în cârcă, astfel că, atunci când acesta 
a crescut, deja se obișnuise, încetul cu încetul, să-i suporte 
greutatea. Referindu-se la atacurile lui de astm, Seneca obișnuia 
să spună: 

— Eu mi-am luat moartea în cârcă încă de mic copil. 

Paulina a pus cartea la loc în cutie, pe care a așezat-o din nou 
pe masă, s-a sculat în picioare și și-a ridicat capul ca să se uite 
la cer. Un zâmbet, de data aceasta de speranţă, i-a luminat tot 
chipul. Nu se mai putea considera o femeie înstărită, însă 
economiile ei i-au permis să echipeze complet cincizeci de 
legionari și douăzeci de arcași călări. 


Multumiri 


Într-o epocă în care obișnuim să multumim chiar și pisicii care 
se întinde lângă noi când scriem, nu aș vrea să termin această 
operă fără a da expresie profundei mele recunoștințe faţă de 
Tacit și Suetoniu. Generaţii întregi de istorici și de romancieri au 
ajuns să-și hrănească familiile lor plagiind lucrările acestor doi 
oameni. Din câte știu eu, nimeni până acum nu le-a adus 
mulțumiri. 


Cuprins 


pd pila pa io ie îsi = E E BAR PRE E CERERE CRT PR MINOR EP a ERE DIA ARI 5 
| os că dc 0 a a cp 0 el ei Aa alta a A 6 
E A E A A 18 
| cocs oa A T a ata le ol a T 41 
A doúa pate eia aana ai ia adela a o a ae e AETA E aE aude Dă 61 
[sis A ta a aa Oaie alaltaieri E a ale 62 
Vetia a E Ea aia eat Da a aa 0 tea 81 
Vana tc 9 Rt et tal a 99 
Viet detecta ta tt ta a ao anca 116 
Atreid el LE masa cac aicea calea Di aie ala dati AAE Se 135 
VINE asta dea ete AAT T a latatl 5 Eat 136 
Pe ea BORS SA ERA RR Pe e Sept S 156 
NC sita a 5 aaa taia Oua 175 
ED ILOC sooo ii dia da amalia a Pie ada da di aa a at alea 194