Paolo Monelli — O aventura in secolul intii 01

OZ d ONENTURA 
aa 9 IN SECOLUL INTI 


anti “EMINESCU 


PAOLO MONELLI 


O AVENTURĂ ÎN SECOLUL ÎNTÂI 
vol. | 


Cuvânt înainte 


Vom păstra totdeauna amintirea lui Paolo Monelli aşa cum l- 
am cunoscut la Roma, pe terasa casei sale din Via XX 
Settembre, cu perspectiva cea mai înaltă asupra mirificei Cetăți 
Eterne, copleşite de soare şi de artă. Împlinise tocmai armonica 
vârstă de optzeci de ani şi ne-a impresionat prin dinamismul 
mişcărilor, prin zveltețea trupului său de spadasin şi de mare 
călător pe toate meridianele lumii. Am fost atraşi în special de 
vasta sa bibliotecă şi de un excepțional sistem de documentare 
- milioane de fişe care il făceau apt să răspundă exhaustiv 
oricărei întrebări din orice arie a activităţii umane. Am stat 
îndelung de vorbă, chiar în fotoliile în care încep discuțiile stranii 
din fantastica Aventură în secolul întâi. Am avut prilejul să 
cunoaştem un spirit calm şi ironic, un cunoscător perfect al 
comportamentului şi al psihologiei umane. 

Paolo Monelli este şi acum un ziarist extrem de activ, 
articolele sale periodice, publicate mai ales în Corriere della 
Sera, fiind aşteptate cu un profund interes de numeroşii săi 
cititori care îl admiră de uni mulți. Ştiam despre el, înainte de a-l 
cunoaşte, că fusese un curajos ofițer de vânători de munte, 
autorul unei excepționale cărţi, Le Scarpe al Sole, în care 
cristaliza experiența sa directă din primul război mondial, o 
însumare corală a vocilor tuturor celor care luptaseră şi 
suferiseră în tumulturile acelui cutremurător eveniment colectiv. 

Caracteristicile lucrărilor care au urmat, relevante pentru 
orice cititor atent, sunt o absolută spontaneitate şi un 
impresionism direct, străbătut de seninătatea acordată de o 
judecată lucidă asupra cauzalității oricăror fapte umane. 

A continuat să scrie, pe o linie neconformistă, și în timpul 
venteniului fascist, iar una dintre lucrările sale. lo e i tedeschi, 
după tipărire, a fost interzisă şi retrasă imediat din circulație. 

Călător permanent, în îndeplinirea misiunilor sale multiple de 
trimis special al celor mai importante ziare ale Italiei 
contemporane, el şi-a transcris, cu un deosebii har al 


observației, impresiile despre locurile şi oamenii pe care i-a 
cunoscut, în pagini de mare putere reprezentativă. Cititorul are 
senzația, parcurgând notele de călătorie ale lui Paolo Monelli, că 
se află alături de autor, participant direct la călătoria comună. 

Capacitatea sa de a comunica direct s-a exercitat şi asupra 
confraților săi din domeniul literaturii, trasându-le, în Ombre 
cinesi, o serie de portrete desenate în contururi precise, de o 
peniță foarte incisivă. 

El este, în acelaşi, timp, şi unul dintre cei mai ferventi 
apărători ai limbii italiene împotriva invaziei de nedorite 
barbarisme. 

Dar cea mai apreciată dintre cărţile lui rămâne, desigur, 
Avventura nel primo secolo, care se prezintă acum cititorilor 
români. Este narațiunea extraordinarei aventuri a unui italian 
din secolul XX, transferat cu întreaga sa complexitate psihofizică 
într-un alt timp şi spațiu istoric, în primul secol al erei noastre. 
Este, bineînțeles, un transfer în cheie autobiografică, 
protagonistul răsfrângând asupra timpurilor revolute întreaga 
capacitate de analiză şi de înțelegere pe care o posedă spiritul 
atât de modern al lucidului scriitor italian. Proiectarea aceasta 
fantastică prin mijloacele folosite de forțe care transcend este în 
structura ei esenţială o încercare de a căuta răspunsuri la o 
serie de întrebări fundamentale relative la evoluția şi mutatiile 
condiției umane. Care este, în decursul a două milenii, aportul 
spiritului creator al omului, singura făptură rațională în Univers, 
la cucerirea progresului pe care l-a înregistrat omenirea de-a 
lungul istoriei sale? Căutând să răspundă, scriitorul italian se 
dovedeşte a fi, în primul rând, un profund şi competent 
cunoscător al Antichității latine şi al spiritului ei informațional, 
un lucid şi intransigent observator al societății contemporane, 
societatea dintre cele două războaie mondiale şi, imediat, din 
anii eliberării. Evocând atmosfera tumultuoasă a secolului lui 
August, perioada contradictorie şi decadentă a dominației 
împăraților Romei, Monelli o confruntă cu dimensiunile 
contemporaneității sale. Paralelismul este trasat cu o facultate 
de analogie excepțională, abuzurile şi prepotențele perioadei 
antice fiind echivalente cu violențele regimului dictatorial 
mussolinian, atrocitățile vechilor războaie germanice trezind 
asociații cu agresiunea fascistă din Abisinia, intrigile ṣi 
maşinațiunile de la curtea imperială romană evoluând în 


procedeele venale şi în lipsa de scrupule a politicienilor veroşi ai 
secolului XX. Aceeaşi curbă evolutivă a demagogiei, egoismul 
care orientează atitudinea celor puternici, rapacitatea şi goana 
după putere şi bani, nepăsarea oarbă în fața suferinței celor 
mulți, toate aceste tare sunt ilustrate măiestrit de o multitudine 
de fapte, de o serie de secvențe rapide ale unui film care se 
desfăşoară cu un dinamism extraordinar în fața cititorului, 
totdeauna antrenat în vârtejul evenimentelor la care participă 
sute de personaje multiforme, aparținând istoriei sau inventate 
de autor, însuflețite de intensitatea vieții. 

De-a lungul a două mii de ani oamenii şi-au pus aceleaşi 
întrebări fundamentale, fără a găsi totdeauna răspuns. 
Progresul tehnic înregistrat de omenire în curgerea timpului nu 
este echivalent cu mutația profundă a condiției umane. Aceasta 
ar putea fi concluzia lucidă, străbătută de o undă amară, a cărții 
lui Paolo Monelli, dacă nu ar flutura, undeva la orizontul ei, 
palida lumină a speranței, încrederea într-un viitor în care omul 
să devină măsura tuturor lucrurilor, într-o societate în care să se 
elimine violența şi rapacitatea, în care vocile singulare să se 
însumeze pentru a ridica în coralitatea lor un imn închinat 
existenței plenare, unei existente orientate spre căile cuceririi 
libertății, a frumuseții şi a adevărului. 

ALEXANDRU BALACI 


Toate persoanele pomenile în cursul lucrării de faţă au existat 
cu adevărat sau sunt încă în viaţă şi au fost descrise cât mai 
exact posibil în raport cu realitatea. Eventualele asemănări între 
persoane din secolul întâi şi persoane care trăiesc astăzi sunt cu 
totul întâmplătoare şi se datoresc doar restrânsei varietăţi a 
naturii umane, sau maliţiozităţii cititorului. 


Capitolul întâi 
(Anul 758 al Humei. Anul 3 al eroi noastre.) Prima ieşire după 
misterioasa boala. Spaima mea în For. Termopoliul de la porticul 
lui Neptun. Ovidius Naso stă la soare. Vizita nocturnă a 
Cleonicei. 


Acum, după cincisprezece zile, membrii ilustrei mele familii, 
tata care se trage din străvechea gintă Valeria, mama născută 
din ginta lulia, cele două tinere surori şi fratele meu cu câţiva 
ani mai mare decât mine şi deja despărţit de prima lui soţie, s- 
au convins că la mine e vorba numai de un caz de amnezie, 
consecinţă a unei boli pe care au socotit-o la început de mică 
importanţă şi pe care acum o consideră, dimpotrivă, cu totul 
misterioasă. O amnezie ciudată care de două săptămâni îi lasă 
perplecşi şi datorită căreia îi surprind cum mă studiază pe 
ascuns, cum îmi urmăresc cu curiozitate şi uimire gesturile, cum 
clatină melancolic din cap ca şi cum m-ar socoti nebun. Ca un 
nou-născut, nu mai ştiu deloc să vorbesc; sau îmi năvălesc în 
minte expresii alcătuite din cuvinte căutate şi poetice pe care le 
pronunt aproape ininteligibil. Pricep destul de bine fraze din 
limbajul solemn al vreunui personaj care vine din întâmplare pe 
la noi prin casă, dar nu sunt în stare să înţeleg cuvintele cele 
mai curente din vorbirea cotidiană; mâna mea trasează cu 
foarte multă îndemânare pe papirus sau pe tăbliţele cerate 
semne şi caractere, dar nu ştiu absolut deloc ce anume scriu. 

Din fericire, rudele mele au încetat să mă mai considere un 
bolnav care are nevoie de îngrijire, de şedere la pat, de ceaiuri, 
în vreme ce eu simt dimpotrivă că pocnesc de sănătate şi de 
vigoare şi mănânc cu o poftă nebună mâncăruri pe care am 
impresia că nu le-am mai cunoscut niciodată, al căror nume nu-l 
rețin, dar al căror gust îmi place. leri, cedând insistențelor mele, 
fratele meu mi-a adus un cal şi am călărit excelent; mi-a pus în 
mână un disc şi l-am lansat depăşind cu câţiva paşi limita până 
la care îl aruncase dânsul pe al lui. 

Am uitat însă cu desăvârşire regulile vieţii cotidiene şi ale 
raporturilor sociale. În primele zile de convalescenţă mă 
trezeam în preajma mea cu persoane pe care nu-mi aminteam 
să le mai fi văzut vreodată, de care nu mă lega niciun fel de 
sentiment sau de amintire şi care se comportau faţă de mine fie 


cu o familiaritate obositoare, fie cu o umilinţă inexplicabilă. A 
trebuit să învăţ în aceste cincisprezece zile că bărbatul sever cu 
faţa trasă şi cu părul creţ şi cărunt care înconjură o nobilă chelie 
este tatăl meu, senator, de două ori consul, în trecut guvernator 
al unor provincii îndepărtate; că femeia frumoasă şi durdulie 
cam de vreo patruzeci şi cinci de ani ce mă priveşte cu ochi 
înlăcrimaţi e mama mea, cu care mi-am dat seama că semăn 
foarte mult. Vreau să spun că-i seamănă foarte mult chipul ăsta 
care-mi aparţine şi pe care, atunci când m-am privit pentru 
prima oară într-o oglindă după boală, nu-mi mai aminteam să-l 
mai fi văzut vreodată. A trebuit să-mi dau seama că era cu totul 
nelalocul ei excitarea provocată, în prima zi când m-am ridicat 
din pat, de îmbrăţişarea şi sărutările unei tinere graţioase de 
vreo şaisprezece ani despre care am aflat mai târziu că era una 
din surorile mele. Mi-a trebuit ceva timp până să ajung să-mi 
deosebesc rudele de unii dintre sclavii mai răsăriţi: şi n-o să mi 
se mai întâmple niciodată să cred că ar putea fi o tânără 
patriciană, de-o seamă cu surorile mele, Cleonice, fetişcana cea 
nostimă, parfumată ca şi ele, îmbrăcată şi pieptănată aproape la 
fel şi care este dimpotrivă, aşa cum mi-au spus mirându-se cu 
toţii la nesfârşit că am uitat, o sclavă greacă, adusă de tata, cu 
câţiva ani în urmă, dintr-o călătorie făcută în Orient. Se pare că 
eu am vorbit cu ea întotdeauna greceşte; prima dată când am 
văzut-o însă - sau mai bine zis când am revăzut-o - şi a venit 
lângă mine zâmbindu-mi familiar, mi s-a adresat într-o limbă din 
care n-am izbutit nici măcar să înţeleg că era limba greacă. l-am 
răspuns zâmbind încurcat şi făcând-o să înţeleagă că nu 
pricepusem nimic; tata, care era de faţă, a ridicat braţele spre 
cer strigând: „Opt ani de profesor de limbă greacă irosiţi în 
zadar!”! 

În timpul acestor cincisprezece zile nu m-au lăsat deloc să ies 
din casă. Mi-am dat seama că numai solicitudinea faţă de starea 
mea mintală a determinat familia să-l culce în camera mea pe 
„irositul” profesor de limbă greacă, un bărbat îngălat, cu barba 
soioasă şi năclăită şi cu o duhoare permanentă de tap pe care 
parfumurile şi uleiurile de proastă calitate nu reuşesc deloc să o 
atenueze. Nu poate concepe că eu nu mai ştiu să vorbesc 
greceşte şi am impresia că mai curând crede că e vorba de rea- 


1 Era la modă în familiile patriciene ca educaţia copiilor să fie 
încredinţată unui pedagog grec, adus în casă. 


voinţă şi de încăpățânare şi nu de altceva; văzând că şi atunci 
când rămânem singuri nu-l înţeleg, mă chinuie cu sălbăticie, mă 
loveşte cu un băț peste degete, mă ciupeşte. Am fost vizitat de 
mai multe ori de un personaj care am înţeles că este medicul cel 
mai renumit din oraş, grec şi dânsul. Când a vorbit greceşte cu 
tatăl meu n-am priceput decât câteva cuvinte; dar apoi, când a 
binevoit să vorbească latineşte cu mama, am înţeles că o 
asigura de faptul că sănătatea mea este perfectă, că rețin foarte 
bine ceea ce învăţ din nou, dar că probabil va trebui să încep de 
la capăt cu tot ceea ce îmi fusese predat şi mi se ştersese în 
mod iremediabil din minte, socoteli, gramatică, erudiție, limba 
greacă, şi până şi limba mea maternă. 

Astăzi, în cea de-a cincisprezecea zi a misterioasei mele boli, 
o dimineaţă luminoasă de aprilie fără vânt şi fără nor, fratele 
meu Lucius şi-a luat însărcinarea să mă ducă în cetate?; va 
trebui să le spună apoi celor din casă dacă şi Roma mi se va 
părea la fel de necunoscută şi străină ca până acum câteva zile 
frumoasa villă* suburbană a familiei. Fusese vorba să fiu dus cu 
un car până la zidurile cetăţii, asta în semn de solicitudine 
deosebită din partea mamei mele; fratele meu a spus însă că 
era de prisos, cu atât mai mult cu cât trebuia să părăsim carul 
lângă ziduri, dată fiind recenta interdicţie de pătrundere a 
vehiculelor în interiorul oraşului“. 

Când am înţeles despre ce era vorba i-am făcut să priceapă 
că asemenea menajamente erau ridicole, că mă simţeam 


2 E vorba de Roma; locuinţa lui Publius Valerius Monellus se afla, 
aşa cum rezultă şi din text, în afara zidurilor cetăţii. Era o aşa 
numită Villa. 

3 În accepțiunea celor vechi, prin Villa se înţelegea o proprietate 
suburbană sau de ţară, pe care o posedau familiile înstărite. Ea 
includea atât casa, de obicei impunătoare şi spațioasă, cât şi 
întinderile înconjurătoare de pământ (parcuri, pădure, vii, 
terenuri agricole etc.). Uneori aceeaşi familie poseda mai multe 
asemenea ville: la mare, la munte sau în diverse regiuni ale 
Italiei. 

4 Traficul intens, existent încă de pe atunci pe străzile şi pe 
străduțele înguste şi întortocheate ale Romei antice, a făcut 
necesare, în decursul timpului, o scrie de măsuri pentru 
reglementarea lui. O asemenea lege a fost de pildă elaborată şi 
pe vremea împăratului Adrian. 


excelent şi aş fi fost în stare să merg şi o zi întreagă. 

Pornim, aşadar, pe jos îndată după răsăritul soarelui; 
traversăm un fel de cortile? larg - închis de un zid înalt ce-l 
mărgineşte spre stradă şi în mijlocul căruia tronează statuia 
uriaşă, de marmură, a tatălui meu - mişunând, ca şi atriumul€ 
alăturat, de lume care nu înţeleg ce face, ce vrea, unii cu 
înfăţişare sărăcăcioasă şi ştearsă, alţii cu mai multă demnitate 
în atitudine; doi sau trei inşi se apleacă să ne sărute marginea 
togii, ies pe urma noastră, şi nu scăpăm de ei multă vreme, îi 
avem mereu pe lângă noi, gata să ne ofere câte un serviciu, să- 
şi croiască loc prin mulţime ca să ne facă drum. 

O apucăm pe o stradă care la început coboară puţin printre 
tufişuri de leandri, de pini pitici, de măslini, apoi urcăm panta 
unei coline din vârful căreia ne apare pe neaşteptate oraşul alb, 
foarte vast răsfirat peste înălţimi şi văi, cu pete de livezi şi de 
păduri printre clădirile îngrămădite. N-aş putea reda 
sentimentele mele. În faţa acestui spectacol. Mi se pare nou şi 
vechi în acelaşi timp. Recunosc în stânga meandrele Tibrului pe 
care-l înlănţuie, două poduri albe, dar malurile lui sunt ticsite de 
edificii, de monumente, de o puzderie de bărci; şi în valea de 
alături îmi apare necunoscut un stadion uriaş care are în 
mijlocul lui un arc triumfal. 

Am impresia că ştiu dintotdeauna grupurile acelea de case 
impunătoare care se înaltă ca un zid compact în faţă şi-n 
dreapta, albe şi cenuşii, netede sau cu balcoane, cu acoperişuri 
din ţiglă, şi povârnişurile presărate cu clădiri care alternează cu 
pâlcuri de arbori şi cu grădini compacte; îmi apar însă noi 
edificiile înalte, bazilici şi temple, încărcate cu ornamente, cu 
statui scăpărând de aur şi de aramă. 

Un vuiet dens şi continuu urcă de jos şi oraşul îşi trimite 
zvonul până aici, sus. 

Lucius nu mă scapă deloc din ochi; are probabil impresia că 
tulburarea mea nu poate fi decât o manifestare a bolii, neavând 
cum să-şi închipuie că priveliştea este cu totul nouă pentru 
mine, că mă exaltă şi mă încântă în mod categoric. 


> Spaţiu descoperit, cuprins între pereţii unei clădiri publice sau 
particularo şi destinat să aerisească, să lumineze sau să 
înlesnească circulaţia persoanelor în respectivul local. 

€ La casele romane, curte parţial acoperită din care se 
deschideau încăperile celelalte. 


„Eccu Palatinus, ecca domus Augusti“, spune el; şi, fiindcă 
am aerul că nu prea ştiu încotro să privesc, îmi arată drept în 
faţă o colină înaltă răsărind din mijlocul unui parc stufos, pe 
care edificiile sunt mai rare şi mai somptuoase, strălucitoare de 
marmore. Priveliştea trezeşte în sufletul meu şi admiraţie, şi 
tristeţe; ca printr-o tulburare a vederii, edificiile îşi pierd dintr-o 
dată în faţa ochilor mei albeaţa şi strălucirea, disting ziduri 
întunecate, năruite, un schelet de cărămizi puternice; dar pe 
dată vederea mi se luminează şi văd iarăşi contururile colinei şi 
ale edificiilor strălucitoare şi noi. 

Din câte înţeleg, fratele meu e de acum resemnat cu faptul că 
trebuie să mă înveţe iar totul de La capăt. Coborâm de pe colină 
spre stadionul acela uriaş şi Lucius îmi spune numele lui: „Circus 
Maximus”. Trecem printre intrarea lui şi un templu şi după 
aceea în loc să ne-ndreptăm spre construcţiile maiestuoase care 
se văd în dreapta, o apucăm pe o străduţă îngustă între case 
foarte înalte, cu aspect sărăcăcios, neîngrijit; sunt atât de înalte 
casele şi atât de îngustă străduţa, încât am impresia că mă aflu 
în fundul unei prăpăstii din munţi, iar soarele dimineţii nu 
luminează decât până la etajele de sus. Strada e ticsită de 
lumea care se revarsă de pe trotuarul îngust şi ridicat şi zoreşte 
prin mijlocul părţii carosabile, lovindu-se de cai şi de catâri, de 
hamali încovoiaţi sub poveri uriaşe, de cărucioare, de lectice 
acoperite, purtate de tineri viguroşi şi pe jumătate goi care 
strigă cât îi ţine gura să li se lase trecerea liberă. Tunicile, togile, 
mantalele orăşenilor alternează cu uniformele militarilor, cu 
veşmintele orientale ale oamenilor cu piele tăbăcită şi cu păr 
negru şi lucios; văd arabi, negri, mulatri, evrei, egipteni, 
locuitori din nu mai ştiu ce alte ţări, înveşmântaţi în fel şi chip. O 
gălăgie confuză şi stridentă umple văzduhul, strigătele 
catârgiilor, chemările vânzătorilor, plânsul sugacilor, glasuri de 


7 „lată Palatinul şi locuinţa lui Augustus!” Pe colina Palatinului, 
socotită leagănul Romei - fiindcă acolo, conform legendei, ar fi 
stat Romulus când a văzut cel doisprezece vulturi - s-au 
construit în decursul timpului toate palatele Cezarilor. 

e În Roma antică majoritatea caselor populare, de închiriat, 
construite de altfel după acelaşi principiu cu actualele /so/e, 
aveau câte trei şi patru etaje. Străzile fiind foarte înguste între 
asemenea case înalte, soarele nu ajungea niciodată până la ele, 
ci lumina numai etajele de sus. 


copii care declamă în cor din câte un gang, melopeile 
cerşetorilor şi ale orbilor, melodiile sacadate care întovărăşesc 
activitatea făurarilor. Strada e mărginită de un şir neîntrerupt de 
prăvălii şi de gherete din care răzbate un vacarm continuu, ale 
vânzătorilor de ţesături, de încălţăminte, de harnaşamente 
pentru călărie, de veselă, de amfore sau cu mici cârciumi: îi 
îmbie pe trecători cu firme care se leagănă în aer, sau cu picturi 
pe zidul alăturat, litere mari scrise cu roşu sau eu negru, 
embleme, caricaturi, mici scene din viaţa de toate zilele, chipuri 
de bărbaţi şi de femei lângă feţele cărora se află, ca şi cum le-ar 
ieşi din gură, cuvinte scrise cu litere cursive pe care nu mai ştiu 
să le descifrez. 

In altă parte se vând de-ale gurii şi bucatele se coc pe 
cuptoare mici aşezate pe trotuar; nişte vlăjgani unsuroşi, cu 
tunica suflecată şi cu braţele dezgolite, cheamă trecătorii cu 
strigăte ascuţite oferindu-le cârnaţi şi plăcinte din nişte oale 
mari de pământ. Căldărari, rotari, făurari se întrec în a bate 
metale pe pragul unor hrube fumegânde; bărbieri rad şi tund 
clienţii de-a lungul zidului, cerşetori îşi arată ostentativ nişte 
mutilări obscene. Trec purtători de poveri frânţi în două sub 
greutatea lor, vânzători ambulanți de mănunchiuri de făclioare, 
nişte bastonaşe lungi din cânepă, cu măciulia din sulf. La o 
răscruce, unde străduţa se lărgeşte într-o piaţetă, o pată 
neaşteptata de soare, dincolo de ulicioarele întunecate, văd 
grupuri adunate în jurul muzicanţilor, al îmblânzitorilor de şerpi, 
al înghiţitorilor de spade, al scamatorilor, şi al dresorilor de 
maimuțe. Pe o estradă de scânduri stă în picioare un om cu o 
bonetă conică. Declamă cu o elocinţă vertiginoasă, cu gesturi de 
histrion; fratele meu mă face să intru cu sila în cercul 
ascultătorilor: „Fecu farmacopulo“* spune el râzând, „poate că 
are leacul pentru boala ta”; cei doi clienţi care ne-au urmat în 
permanenţă ne încadrează şi ne fac loc, mulţimea priveşte cu 
respect spre noi, cei doi domnişori, o ruşine neaşteptată mă 
cuprinde la gândul că dacă şarlatanul îmi pune vreo întrebare n- 
am să ştiu ce să-i răspund, că am să stârnesc râsul tuturor; dar 
şarlatanul, cine ştie ce i-o fi spus fratele meu, îmi pune în mână 
un pacheţel făcând nişte gesturi cabalistice şi dând cu gura din 
ce în ce mai repede. 


° Cuvântul o de origine greacă şi înseamnă aproximativ 
„farmacist, droghist”. Textual: „lată-l şi pe farmacist!” 


Totul mi se pare deja cunoscut din trecut şi totul îmi este nou; 
mă gândesc că fratele meu trebuie să mă fi dus într-un cartier 
popular, plin de agitația oamenilor de rând; văd însă cu uimire 
că din când în când alinierea caselor şi şirul prăvăliilor sunt 
întrerupte de câte un zid înalt, pe deasupra căruia se revarsă 
frunzişul unei grădini şi de la poartă zăresc, dincolo de cortilele 
înconjurat de un portic, o casă frumoasă cu un singur cat, la fel 
cu aceea a familiei mele. Apoi din nou urmează case cu mai 
multe caturi, cu pereţii murdari şi coşcoviţi, cu oameni care urlă 
şi gesticulează de la ferestre şi de la balcoane, şi ici-colo 
dărâmăturile câte unei clădiri ruinate sau arse de vreun 
incendiu. Din când în când oamenii se opresc, sau se îndreaptă 
către un singur punct, privind cu toţii în aceeaşi direcţie; e o 
gloată mişcătoare şi atentă la toate, căreia îi e de ajuns cel mai 
neînsemnat incident ca să se amuze. 

Aşa se face că ne trezim în mijlocul unui grup de curioşi care 
se distrează de minune fiindcă un om înalt şi voluntar le 
porunceşte altor doi să ia o scăriţă de lemn care de la trotuar 
ajunge la primul etaj al unei case. In vârful scăriţei apare chipul 
răvăşit al unui zdrenţăros care vociferează. Lucius râde, se 
întoarce către mine, îşi dă seama după expresia mea uimită că 
nu înţeleg nimic. 

„Percludit inquilinu“!, zice. Apoi cu răbdare, vorbindu-mi 
încet şi clar, aşa cum e nevoit să facă de două săptămâni 
încoace cu mine, îmi explică ceea ce ar trebui să ştiu, că 
zdrenţărosul e un sclav care locuieşte într-o mansardă a casei, 
unde se ajunge cu ajutorul scării aceleia din lemn. Se vede că n- 
a plătit chiria şi stăpânul casei îi ia scara. „E cu putinţă să nu-ți 
mai aminteşti absolut nimic?” 

Ceva mai încolo o zarvă neaşteptată, lume care aleargă din 
toate părţile, care tălăzuieşte, se înghesuie şi priveşte în sus. 
Am ajuns prea târziu pentru miezul spectacolului. În mijlocul 
străzii se află un bou cu picioarele rupte; ni se explică că s-a 
petrecut un fapt curios, un bou a scăpat din târgul de vite, 
înfricoşat de măcelar, a apucat-o nebuneşte în josul străzii, a 
intrat pe poarta uneia din casele de închiriat, a ajuns sus până la 
etajul al treilea şi a sfârşit prin a cădea de pe fereastră. Spre 
marea uimire a fratelui meu, izbucnesc în râs şi-i spun că lucrul 


10 Textual: „L-a sechestrat pe locatar”. Explicaţia urmează în 
text. 


ăsta mi-l amintesc foarte bine. „Cum îţi aminteşti? Cred că e 
pentru prima dată când se întâmplă aşa ceva.” Şi totuşi încerc 
să-i explic că faptul nu-mi este necunoscut; sunt foarte sigur că 
am mai văzut o casă înaltă ca asta şi că am zărit la o fereastră 
de la etajul al patrulea, exact, nu un bou, ci un cal; e adevărat, 
calul acela nu căzuse, ci din contra, privea de acolo de sus cu 
multă curiozitate la trecătorii de jos, de pe stradă. 

Lucius clătină din cap: „Eşti mai nebun când îţi aminteşti 
decât atunci când nu-ţi aminteşti nimic!” 

Cred că n-aş fi în stare să mai refac singur itinerarul din 
dimineaţa aceea, prin ulicioare, străduţe şi piaţete, în sus şi-n 
jos pe înălţimi cu trepte, schimbând mereu direcţia, ca şi cum 
Lucius ar fi vrut să se convingă în ce loc îmi erau amintirile mai 
puţin confuze. În fine, dintr-o stradă al cărei nume l-am citit la 
colţ, Vicus Tuscus, înghesuită între o mare bazilică şi un templu, 
o stradă cu prăvălii cu mirodenii şi cu aromate şi ici-colo cu 
grupuri mici de tineri sprijiniți de marmorele bazilicii sau de 
uşorii prăvăliilor mai bogate, cu ochii încondeiaţi şi cu pletele 
lungi pieptănate cu grijă, mă trezesc pe neaşteptate în faţa 
zarvei agitate şi zgomotoase a Forului. Am înţeles imediat că 
era Forul, cu toate că nu-mi aminteam să-l mai fi văzut vreodată 
aşa, şi într-adevăr am avut impresia că aveam sub ochi 
exemplul cel mai elocvent al locuitorilor capitalei în culmea 
sonorităţilor ei, oameni în tunică sau în togă, cu înfăţişare 
mizeră sau importantă, traficanţi, trândavi, potentaţi ce-şi 
deschideau calea prin mulţime datorită unei suite care poruncea 
cu glas tare să li se lase drum liber, bătrâni venerabili în câte-o 
lectică purtată pe umerii unor sclavi înalţi şi blonzi, femei care 
nu înţelegeam prea bine dacă erau matroane sau femeiuşti în 
căutare de aventuri, şi ele cu suita lor de însoţitoare, de sclave 
şi de sclavi. Şi, dintr-un mic amfiteatru aflat în dreapta mea, 
răzbătea ecoul unor discursuri sonore rostite cu pricepere, pe 
care o mulţime atentă le întâmpina din când în când fie cu 
aplauze, fie cu injurii sau cu imprecaţii. 

L-am zărit trecând la un moment dat pe tatăl meu („Merge la 
Senat”, a spus Lucius, făcându-mi semn spre clădirile din faţă) 
în mijlocul unui nor de oameni care le arătau demonstrativ 
tuturor că-l însoțeau şi printre care am observat mulţi inşi văzuţi 
dimineaţă în cortilele de acasă. După ce am zăbovit puţin la 
colţul unei clădiri uriaşe care mi s-a spus că se numea Bazilica 


lulia, printre arcadele porticului din capul celor câtorva trepte, 
fratele meu a vrut să cobor cu el în mijlocul mulţimii care 
umplea până la refuz vasta piaţă; şi m-a dus ca să vadă dacă-mi 
revine memoria, în faţa unui smochin înălţat în chip cu totul 
neobişnuit din pardoseala de travertin în vecinătatea 
tribunalului pretorului, amfiteatrul acela de care am vorbit mai 
înainte, şi umbreşte o statuie de bronz, a lupoaicei alăptându-i 
pe Romulus şi pe Remus. Asta mi-e foarte cunoscută; şi de 
smochin îmi amintesc ceva, atunci când fratele meu îmi spune 
ficus ruminalisi!, dar e o amintire vagă şi fără forme care-mi 
evocă, dintr-o cenuşie îndepărtare, o aulă tristă şi cenușie, un 
pedagog cenuşiu şi un cer cenuşiu prin geamurile unei ferestre 
înalte. Mă conduce apoi lângă statuia lui Augustus, în faţa 
tejghelelor cu zarafi care strigă-n gura mare valoarea monezilor 
de aur şi le zornăie unele de altele; în fiecare moment mă izbesc 
sau sunt izbit de oameni care se grăbesc sau zăbovesc ca şi 
cum ar aştepta ceva, îmbulzeala mă aruncă peste fratele meu şi 
peste cei doi clienţi!?, pe care acum îi consider prieteni şi 
protectori, sau mă desparte de ei; şi toţi strigă şi cheamă 
oameni de departe, şi e cineva care mă trage de togă şi nu ştiu 
ce-mi tot şopteşte la ureche şi-mi întinde un sul de papirus; şi 
un altul îmi arată un colier şi o maimuţică, sau vrea să mă uit la 
un tânăr chipeş pe care-l duce cu el, cu părul ras şi cu o tăbliță 
la gât - un sclav oferit spre vânzare. 

Efortul de a fi atent la atâtea lucruri, de a încerca să-mi dau 
seama de felul oamenilor, de preocupările lor, de motivul pentru 
care mulţi se grăbesc spre porticuri sau ies de acolo, sau 
zăbovesc în jurul unei coloane ori sub un arc. Sau cheamă 
trecătorii, mă irită şi mă oboseşte; dar dacă ridic ochii spre 
construcţiile compacte din jur, spre arcuri, spre cupole, sunt şi 
mai apăsat, atât de copleşitor mi se pare belşugul de marmore 
ale clădirilor, unele lângă altele, temple, palate, bazilici, 
exedre!?, tabernacole!“; şi-n spatele celor din faţă se înalţă 
altele, în sus, pe pantele colinei abrupte, până la un templu mai 


1 Smochinul ruminal, sub care spune legenda că ar fi fost 
alăptaţi Romulus şi Remus. 

12 În Roma antică, plebeu lipsit de drepturi depline, care 
recurgea la protecţia unei persoane influente sau sus-puse în 
schimbul diverselor servicii pe care i le aducea pe plan social 
sau politic. 


fastuos decât celelalte, cu un pronaos dens de coloane şi cu o 
coroană de statui aurite, şi-o cvadrigă deasupra căreia se află 
simulacrul uriaş al unui zeu (colina capitolină:5, îmi spun în sinea 
mea, nesigur, dar nu îndrăznesc să întreb). Şi marmorele 
strălucesc ca ieşite acum din cariere; şi aurăriile sunt proaspete, 
scânteind în soarele dimineţii; ca şi când în faţa mea s-ar 
desfăşura un scenariu cu totul nou, alcătuit pentru o ceremonie 
efemeră. 

O asemenea multitudine de oameni şi de lucruri mă apasă 
fizic, îmi provoacă nelinişte şi un fel de teamă religioasă. La un 
moment dat am simţit că-mi lipseşte pur şi simplu aerul; şi i-am 
spus lui Lucius dacă nu s-ar putea găsi un loc mai puţin 
înăbuşitor, „Locus respiranadi non est?"5, şi el a fost repede de 
acord. „Expecta paululu'!, ai numai puţină răbdare”, şi din nou 
ne-am pierdut în labirintul ulicioarelor, până când, cotind puţin 
la stânga pe o stradă mai mare, mergând de-a lungul unui portic 
impunător, m-am trezit într-o răcoare neaşteptată, în coasta 
puţin ridicată a unei livezi răsfirate şi uriaşe, în fundul căreia am 
văzut strălucind apa fluviului; şi dincolo de el şi la dreapta se 
întindeau nişte coline verzi şi plăcute; ici şi colo se înălţau prin 
livadă mici costişe, pâlcuri împădurite sau pâlcuri întunecate de 
grădini; şi-n partea stângă se ridica un ansamblu aerat de 
edificii înconjurate de porticuri, împodobite cu straturi de flori şi 
tufişuri de verdeață; şi cerul era vast până la ultimul orizont şi 
soarele puternic trimitea răsfrângeri în aurul cornişelor şi al 
sculpturilor, şi-n bronzul acoperişurilor, al reliefurilor şi al 
cvadrigelor din vârful templelor. 

Ne îndreptăm încet spre o construcţie foarte nouă, sau aşa mi 
se pare cel puţin, solemnă, rotundă, cu un pronaos de coloane 
înalte dintr-un splendid granit roz şi cenuşiu. Citesc pe fronton 
literele strălucitoare de bronz care amintesc numele lui Agrippa. 
„Pantheon”*, spun, sigur şi bucuros că-l recunosc. „Templu 


13 Construcţie în formă de semicerc, adăpostind de obicei o sală 
de întrunire. 

14 Aici au sensul de pavilioane. 

15 Capitoliul era colina sacră pe care se aflau templele zeilor. În 
vârful ei se înălța templul lui Jupiter. 

16 „Nu există niciun loc unde să poţi respira aer curat?” 

1 „Aşteaptă niţeluş.” 

18 Templu din Roma închinat lui Jupiter Ultor (Răzbunătorul). 


Jovis Ultoris”, spune Lucius. „Bine că măcar pe ăsta l-ai 
recunoscut. Acum mergem aici, la doi paşi, la porticul lui 
Neptun. Să vedem puţin dacă-ţi aminteşti de thermopolium'”, la 
colţul porticului. lţi aminteşti că m-ai însoţit aici întotdeauna şi 
că priveai cu gura căscată la prietenii mei, la acei preadistinşi 
poeţi, oratori şi literați?” 

Nu-mi amintesc nimic de thermopolium. Nu-mi amintesc să 
mai fi văzut vreodată prăvălia aceea cu tejgheaua la care două 
fete cu tunică grecească toarnă băuturi calde şi reci, nici 
amforele de pe rafturi şi nici tinerii eleganţi cu togi imaculate şi 
cu părul parfumat care-i zâmbesc fratelui meu, iar pe mine mă 
ciupesc de obraji cu un aer de condescendenţă; ţin suluri de 
papirus în mâini şi vorbesc neîntrerupt. Lângă termopoliu este o 
librărie şi tinerii fac naveta între librar şi termopoliu. Am 
impresia că vorbesc despre meritele unuia sau altuia dintre 
poeţi, sau despre anumite fapte recente şi din când în când 
coboară vocea cu prudenţă. Au un aer superior de mulţumire şi 
de plictiseală. Fratele meu pune să mi se servească de la 
tejghea o cupă cu o licoare întunecată şi densă; o beau fără să 
mă minunez, îmi amintesc prea bine gustul ei, un gust aromat 
de absint. 

Aşezat în faţa prăvăliei ca să se bucure din plin de soarele 
călduţ, stă un om de vreo cincizeci de ani, gras, cu obrajii 
puhavi; pe sub togă mi se pare înfofolit cu numeroase tunici; are 
o beretă de blană în cap şi din când în când ridică câte un deget 
a mustrare şi pronunţă aforisme, critici, replici pe care tinerii le 
ascultă când cu respect, când cu un aer zeflemitor. Totuşi am 
impresia că-l înconjoară o anumită maiestate, îl fixez cu privirea, 
stăpânit şi de data asta de amintiri vagi. „Nasone vides?” îmi 
şopteşte fratele meu. Pe Bachus, simt din nou tulburarea aceea 
de admiraţie şi de emoție cu care, cu puţine ore mai înainte, 
contemplasem din înălţimi oraşul. Ovidius Naso în persoană. Îmi 
revin în minte titlurile lucrărilor sale, Ars Amatoria, Heroides, 
Amorum Libri, Metamorphoseon; cu zelul unui şcolar care ştie 
lecţia, îi şoptesc fratelui meu ca să-l consolez, ca să-l fac să 
înţeleagă că nu mi-am pierdut memoria cu totul. 
„Metamorphoseon?” exclamă perplex Lucius. „Nondu edit. Am 
aflat chiar acum că lucrează la ele, e o noutate, cum e posibil ca 


1 Un fel de cabaret, unde se vindeau mai ales băuturi calde. 
2 „Incă nu le-a publicat.” 


tu s-o ştii deja?” Clatină iar cu melancolie din cap şi repetă: „Eşti 
mai nebun când îţi aminteşti”. 

Sunt zăpăcit. Efortul pe care-l fac încercând să înţeleg 
discuţiile tinerilor, nenumăratele lucruri văzute, o anumită 
lâncezeală care pluteşte în aer mă obosesc, aş vrea să fiu din 
nou acasă, în peristilul?! liniştit, la umbra laurilor şi a tufanilor, 
având-o alături pe tânăra Cleonice, care încearcă să mă facă să- 
mi reamintesc limba ei, zâmbind amuzată, dar apoi întristându- 
se la auzul sunetelor stâlcit pe care le scot. Lucius însă are în 
minte un program foarte plin, mă duce să prânzesc într-un local 
de lângă Circul Flaminius, care înţeleg că e foarte la modă; 
acolo-i regăsesc pe câţiva din tinerii rafinaţi care se aflau mai 
înainte la termopoliu. Îmi spune numele câtorva gladiatori 
faimoşi care se împăunează printre mese şi pe care fete 
frumoase cu tunici uşoare şi cu ochii făcuţi îi adulează şi le 
pipăie muşchii cu o dezinvoltură plină de îndrăzneală. Măgădanii 
aceştia atletici, cu fruntea îngustă, cu zâmbet idiot şi cu gesturi 
greoaie nu-mi sunt necunoscuţi, dar şi de data asta am impresia 
că i-am mai văzut, însă în alte locuri decât acela, în mijlocul 
unor arene înţesate de o mulţime îmbrăcată cu totul altfel, 
nesfârşită, sub un cer cenuşiu de ploaie. Apoi, printre altele, 
deosebesc cuvântul /aniste”?; şi ştiu imediat că se face aluzie la 
nişte inşi care-mi apar ca o categorie de mijloc între noi, tinerii 
patricieni, şi asprii luptători, care vorbesc cu o egală uşurinţă şi 
cu gladiatorii, şi cu fetele, şi am impresia că deţin o agenţie de 
pariuri. Dintr-o încăpere alăturată se aude zarva unor oameni pe 
jumătate despuiaţi, cu braţele dezgolite, unii chiar cu pieptul 
gol, care joacă zaruri. 

După dejun, din nou, mai departe. Lucius e neobosit. Timp de 
alte trei ceasuri mă mână încolo şi încoace; dar acum nu mai 
pot să recepţionez nimic, merg ca un somnambul, am numai 
idei şi reminiscenţe vagi, biblioteca de pe Palatin, termele lui 
Agrippa, malurile fluviului între grămezile de mărfuri şi tumultul 
hamalilor, al celor care descarcă grâu, al marinarilor care 
vorbesc o latină aspră, greaca sau alte idiomuri necunoscute. 

Soarele începe să coboare la asfinţit când o apucăm în fine 


21 La clădirile romane, o a doua curte interioară, închisă şi 
mărginită de porticuri. În ea se desfăşura de obicei viaţa 
familială. 

* Instructor sau proprietar al unei şcoli de gladiatori. 


spre casă. Cerul e diafan, foarte îndepărtat; umbre lungi încep 
să brăzdeze colinele albe de viile şi întunecate de copaci. 
Peisajul îmi este familiar şi vechi. Fratele meu a înţeles probabil 
starea mea sufletească şi tace. Cei doi clienţi care ne-au însoţit 
până cu puţin înainte şi au mâncat la local pe socoteala fratelui 
meu au dispărut. Întâlnim puţină lume pe strada care coboară 
colina. M-a cuprins o mare melancolie, mă simt pierdut şi singur 
în mijlocul unor umbre ostile, lipsite de viaţă, chiar dacă par să 
aibă atât de multă. Cinăm frugal, noi, copiii, împreună cu mama. 
Tata lipseşte, aud că s-a dus acasă la Augustus şi că se va 
întoarce târziu. Şi Lucius pleacă imediat după cină. Mama şi 
surorile mele se duc în camerele lor; rămân singur în peristil, în 
crepusculul clar, covârşit de gânduri în care nu ştiu să pun 
ordine, întristat de acea melancolie a singurătăţii care în 
anumite momente ia forma deprimării, ca şi cum m-aş fi aflat pe 
neaşteptate exilat pe o mică insulă pustie înconjurată de un 
nestrăbătut ocean. Rămân aşa mult timp. Treptat atmosfera se 
întunecă; cerul devine negru, se iveşte mai întâi o stea 
deasupra capului, apoi alta şi alta, pe astea le recunosc şi-mi 
repet pentru mine însumi numele lor. După aceea oboseala zilei 
mă copleşeşte. Mă ridic, mă duc pe jumătate adormit în camera 
de culcare şi observ cu uşurare că e lipsită în sfârşit de odioasa 
prezenţă a pedagogului. Adorm imediat. Ceva mă deşteaptă 
după nu ştiu câtă vreme. Deschid ochii cu greutate şi o văd pe 
sclava Cleonice că se apleacă asupra mea cu un zâmbet 
nedefinit, ţinând sus în mâna dreaptă un opaiţ de lut care-i 
reflectă chipul cu umbre şi lumini contrastante. 

„Dulcissime domine. "2 

Lumina se stinge, simt prospeţimea trupului gol sub cuverturi 
alături de mine; în fericirea neaşteptată a primului contact îmi 
răsar în minte versuri dintr-o tinereţe îndepărtată de milenii: 
„Când casa întreagă doarme, tânăra desculţă - proaspătă ca o 
prună în roua dimineţii...” 


Capitolul al doilea 


(Anul 1954) Răposatul Oratio Biaudietti îmi face o propunere 
extraordinară. Medem thaumazein. Plecarea din secolul meu. 


23 „Scumpul meu stăpân.” 


Într-o seară de la sfârşitul lui martie din anul 1954 mă aflam 
în apartamentul meu de la Roma, aşezat în preajma căminului 
în care aprinsesem focul, mai mult ca să mă conving că 
anotimpul era mai apropiat de iarnă decât de vară, cât dintr-o 
reală necesitate. Nu-mi place schimbarea anotimpurilor, chiar 
dacă după aceea mă simt în fiecare dintre ele în elementul meu; 
şi tocmai pentru asta mă simţeam atât de familiarizat cu 
deprinderile leneşe ale iernii (ale iernii de la Roma, amestec de 
toamnă întârziată şi de primăvară capricioasă), printre care 
aceea atât de plăcută a căminului ce înlocuieşte atât de bine 
prezenţa prietenilor şi te încurajează în chip plăcut să 
trândăveşti, fiindcă simţeam cu regret cum se apropie noul 
anotimp, cu alte obiceiuri, chemarea mării şi a munţilor, 
pantalonii de pânză şi cămaşa cu mâneci scurte. Cinasem acasă 
de unul singur, tocmai îmi sorbeam cel de-al doilea whisky, şi nu 
ştiam dac-aş mai fi avut putere să mă desprind din fotoliul meu 
adânc şi să ies ca să-mi întâlnesc prietenii la obişnuita cafenea 
de pe Via Veneto. 

Deodată am auzit sunând la uşă. Faptul m-a mirat; era trecut 
de zece şi la ora respectivă uşa de la intrarea casei e închisă, şi- 
n orice caz vizitatorii mi se anunţă mai întâi telefonic; se ştie că 
până şi telegramele, în atât de comoda noastră ţară, oricât de 
urgente ar fi ele, atunci când uşa de la intrare e închisă, nu sunt 
recepționate. M-am dus să deschid şi am văzut în prag un tânăr 
înalt, blond, de o elegantă cam ţipătoare, pe care l-am 
recunoscut imediat: tânărul duce Mancassola Pusterla, din 
lumea bună romană, pe care-l întâlneam din când în când în hol 
la Grand Hotel, unde locuieşte. Cunoştinţa noastră era mal 
curând superficială; nu venise niciodată la mine-n casă şi nu 
înţelegeam care-ar fi putut să fie motivul vizitei lui. Deviza mea 
însă este aceea a celor mai rafinaţi dandies, pe care-o rostesc în 
greaca lui Pitagora, meden thaumăzein, să nu te mire niciodată 
nimic; şi aceasta este şi caracteristica ținutului meu modenez. 

L-am invitat deci cu multă naturaleţe să între. 

„Bună seara, Mancassola. Cum de-ai găsit deschisă poarta de 
jos de la intrare? Hai să bei un whisky. Îl vrei fără apă, on the 
rocks???” 

Tânărul duce Mancassola s-a aşezat în fotoliul opus fotoliului 
meu, s-a servit cu o țigară din cutia deschisă de pe masă, a 


24 Simplu, cu bucăţi de gheaţă. 


întins mâna să ia chibrituri de pe pervazul căminului, a 
murmurat, în timp ce-i turnam whisky. „Da, fără apă”, şi-a 
aprins ţigara, a lansat spre tavan câteva rotocoale frumoase de 
fum, s-a aşezat mai comod în fotoliu şi-a spus: 

„Ah, da, Mancassola. Am murit acum doisprezece ani şi încă 
mi se mai întâmplă să mă mir dacă sunt chemat cu alt nume 
decât numele meu de atunci. Oh Doamne, nu era un nume 
aristocrat, Bianchetti. Orazio Bianchetti. Nimic ieşit din comun.” 

A părut decepţionat când a văzut că nu reacţionez cu gesturi 
sau cu cuvinte uimite. Nu-şi închipuia, desigur, că cu repetam în 
sinea mea meden thaumăzein. Tăcerea lui era totuşi 
provocatoare. 

„Aşadar, dumneata pe numele dumitale adevărat te numeşti 
Bianchetti şi eşti mort de doisprezece ani. Se vede că o cu totul 
reală povestea pe care-o spun întotdeauna prietenilor despre un 
genitiv familiaris care-mi frecventează casa. Trebuie să-ţi 
mărturisesc că e pentru prima oară când îl văd. Mi-l închipuiam 
bătrân şi-i spuneam bătrânelul. Şi nu credeam c-ar fi putut să 
semene atât de bine cu tânărul duce Mancassola.” 

Mă întrebam ce putea să se ascundă sub jocul ăsta. 
Mancassola nu mi se păruse niciodată prea spiritual şi-n orice 
caz, repet, n-a existat niciodată prea multă intimitate între noi. 

Musafirul şi-a ridicat paharul şi l-a privit îndelung în bătaia 
luminii. 

„E frumos contrastul ăsta dintre auriul lichidului şi strălucirea 
gheții. Nu, nu sunt un genius familiaris”, sunt ceea ce voi aţi. 
Numi un înger. Sau un preafericit. Într-un cuvânt, un răposat. În 
realitate sunt funcţionar la ODU, adică Oficiul Dezideratelor 
Umane, şi însărcinat cu misiuni speciale din partea AMIUT-ului35, 
adică Administraţia Generală a Locuitorilor Pământului. Mă aflu 
aici fiindcă m-ai chemat.” 

Am hotărât să mă pretez la jocul respectiv ca să văd unde 
avea să ajungă. 

„Pe cine am chemat eu? Şi ce e cu această administraţie 
generală a locuitorilor pământului? Şi ce înseamnă AMIUT? Şi 
cum se face că poate să-mi apară un înger atât de deosebit de 
cei care-i apăreau fratelui Angelico, de pildă, sau care-i apar lui 


235 Geniu casnic, protector al căminului. 
2 inițialele denumirii latineşti: Aaministratio Magna Incolarum 
Universae Terrae. 


Salvador Dali? Şi ce mai e şi cu povestea asta cu Oficiul 
Dezideratelor? Există cu adevărat cineva în ceruri (tânărul blond 
avu o expresie ciudată la auzul acestor vorbe), vreau să zic în 
lumea de dincolo (expresia ciudată s-a transformat într-un 
zâmbet ironic), în sfârşit într-un loc oarecare, din afara vieţii 
noastre, care ţine cont de dorinţele oamenilor? Să fie oare cu 
putinţă ca bunul Dumnezeu să-şi plece urechea la rugăminţile 
noastre, oricât de neînsemnate ar fi ele? Şi iartă-mă...” M-am 
întrerupt, fiindcă-mi trecuse o idee prin minte. 

„Îmi dai voie?” 

Ani întins degetul şi l-am împuns prin haină între două coaste 
şi bineînţeles că am întâlnit un obstacol solid, de carne vie sub 
veşminte. 

Musafirul a zâmbit şi n-a spus nimic. Mi-am reluat vorba: 

„Şi iartă-mă, îţi spuneam, dacă dumneata eşti un înger sau un 
preafericit, sau în fine un răposat, cum de mai porţi pe 
dumneata carnea asta muritoare?” 

„Asta-i veşnica poveste, nu se poate sta de vorbă niciodată cu 
voi, muritorii de rând, fără să fie nevoie să răspunzi la întrebări 
de soiul ăsta. Da, domnule, tot ceea ce v-a învăţat doctrina 
creştină e adevărat, e cât se poate de adevărat, bineînţeles fără 
deformările şi fără grosolanele antropomorfisme necesare 
minţilor voastre înguste. Bunul Dumnezeu, noi la Oficiu îi 
spunem Eminenţa-sa, de când a venit pe pământ pentru 
mântuirea noastră, a avut, în afară de câteva mici excepţii, 
întotdeauna cu totul altceva de făcut decât să se îngrijească de 
ceea ce se întâmplă pe pământ. Este foarte absorbit de munca 
de creare a milioanelor de universuri faţă de care Galaxia asta a 
noastră e una din părticelele cele mai neglijabile; dă-ţi seama, 
un fel de San Marino”. Treburile umane sunt încredințate 
Administraţiei Generale de care ţi-am vorbit, unde sunt eu 
funcţionar, şi căreia Eminenţa-Sa, în infailibila ei înţelepciune, i- 
a dat cu optsprezece sau cu nouăsprezece secole în urmă 
ultimele instrucţiuni, lăsându-i şi anumite puteri discreţionare. 
Dumitale acest dezinteres de aproape două mii de ani ţi se va 
părea poate prea lung, dar ai face bine să-ţi aminteşti de 
versurile lui Dante: „... pria che passin mille anni? Che € piu 


?7 Oraş situat pe teritoriul Italiei, la est de Florenţa, şi devenit cu 
începere din secolul XI republică independentă. Republica San- 
Marino ocupă o suprafaţă de numai 65 km?. 


corto - spazio all'Eterno, che un batter di ciglia - al cerchio che 
piu tardi în cielo è torta. ”?? Trebuie să-ţi spun că de vreo sută de 
ani încoace directorul nostru general este jansenistul acela rigid 
de Saint-Cyran. Care, fiind însă un adept total al doctrinei sale 
cu privire la graţie şi la predestinare, este de părere că voi 
trebuie să vă descurcaţi singuri cu rapănul vostru. lată de ce de- 
o bucată de vreme merg lucrurile aşa de anapoda pe pământ. 
Unii îmi spun că era mai bine când era director general Sfântul 
Augustin; dar Eminenţa-sa l-a luat pe lângă dânsul pentru 
problemele lui cosmice. Răbdare. Ah, da. Limba oficială la 
Administraţia generală este de bună seamă latina. AMIUT 
înseamnă Administratio Magna Incolarum Universae Terrae. 
Afară de asta însă în fiecare oficiu care ţine de dânsa se 
vorbeşte limba şefului de oficiu, iar acesta îşi ia de obicei 
colaboratorii din ţara lui. La Oficiul Dezideratelor, ODU, suntem 
cu toţii italieni; bineînţeles cu un grup de interpreţi pentru 
gânduri exprimate în toate limbile, de la japoneză până la 
bantu. Şi, ca să revenim, ce m-ai întrebat dumneata?” 

La drept vorbind, discursul lui evolua destul de bine şi emana 
din el, nu ştiu cum, un fel de aură călduţă şi confortabilă, ca 
aceea pe care-o simţi după un prânz bun; dacă lucrurile pe care 
mi le spunea n-ar fi fost atât de absurde, aş fi putut chiar să 
înclin să-l cred. În orice caz, mi-am propus să continuu să-l iau în 
serios. 

„Te întrebam mai întâi ce e cu povestea asta că eu te-am 
chemat. Şi te rog să-mi explici puţin, dumneata eşti mort de 
numai doisprezece ani şi, fără secolele respective de purgatoriu 
pe care trebuie să le facă mai înainte fiecare răposat, ai şi 
devenit un preafericit?” 

„Oh, eu am murit în război. Acolo sus, la Administraţie, s-a 
stabilit ca morţii în războaie, în afară de cazul când sunt 
încărcaţi de anumite păcate foarte grave, ca de pildă trufia, 
ambiția şi setea de putere, să fie imediat purificaţi şi acceptaţi 


2... în mia de ani? În timp, în veşnicie, / mai scurt decât o 
Clipă-n roata care | din toate-n cer o ştim cea mai târzie! (Trad. 
G. Coşbuc) 

Un mileniu faţă de eternitate e ca o clipită faţă de mişcarea 
cerului astrelor fixe, care, după credinţa astronomică din 
vremea lui Dante, îşi îndeplinea mişcarea de revoluţie în treizeci 
şi şase de mii de ani. 


pe loc în rândul preafericiţilor, fără să mai treacă muntele 
purgatoriului. Destul purgatoriu au făcut în război. Pe urmă, eu 
eram ziarist şi te cunoşteam foarte bine, dumneata, bineînţeles, 
nu mă cunoşteai, eram un obscur coleg al dumitale...” 

„Atunci putem să ne tutuim”, am murmurat eu distrat. 

„Mulţumesc, e o cinste pentru mine. Aşadar, fiind ziarist, m- 
au pus imediat la Oficiul Dezideratelor, care implică numeroase 
misiuni speciale pe pământ. Trebuie să-ţi spun din capul locului 
că nu mai există alţi muritori pe celelalte planele ale sistemului 
solar, şi nici în vreo altă parte a universului. Muritori aşa cum 
înţelegeţi voi. Oamenii s-au născut dintr-un capriciu al 
Eminenţei-Sale; pentru care de altfel, mi s-a spus, s-a şi căit. 
lată de ce a lăsat totul pe spinarea AMIUT-ului. In ce te priveşte, 
este sau nu este adevărat că de ani de zile visezi să faci o 
călătorie în timp şi să trăieşti în Roma imperială? De 
nenumărate ori am înregistrat dorinţa asta a ta. In fond, alţii cer 
lucruri mai rele. Am hotărât să-ţi satisfacem această dorinţă 
arzătoare. Mă aflu aici ca să te ajut.” 

O, drace! Despre povestea asta n-am vorbit niciodată cu 
niciun suflet de om. E o dorinţă cât se poate de tainică de-a 
mea, dacă se poate numi dorinţă fantasma unei aventuri 
imposibile, de care m-aş ruşina chiar şi-n faţa prietenilor mei 
celor mai. Intimi. Şi puţin câte puţin, aproape pe nesimţite, m- 
am regăsit în atmosfera acelor visuri nebuneşti ale mele şi au 
început să nu se pară plauzibile lucrurile pe care le spunea 
interlocutorul meu. L-am întrebat cum se făcea că luase din nou 
înfăţişarea omenească şi dacă era conştient de faptul că 
semăna atât de bine cu tânărul duce Mancassola. 

„Cred şi eu că-i semăn! Pentru moment sunt el. Adică sunt eu, 
răposatul Orazio Bianchetti, dar sub plăcuta înfăţişare a trupului 
său. Îţi dai seama că nu putem acţiona în lumea muritorilor cu 
chipul nostru nebulos şi lipsit de substanţă, de spectre, ca să 
zicem aşa. l-am face să moar a instantaneu de spaimă pe toţi 
câţi ar avea de-a face cu noi. Nefiind necesar să stau decât 
puţină vreme pe pământ, am evacuat din trupul tânărului duce 
Mancassola sufletul lui mărunţel, de doi bani, aranjând să fie 
conservat provizoriu într-un limb al Direcţiei generale. Problema 
ta o să-mi răpească maximum o oră. Mai am. Însă încă o dorinţă 
de satisfăcut; una pe care n-ai putea să ţi-o închipui niciodată. E 
a unui scriitor care doreşte să-şi schimbe sexul, cred că tu îl 


cunoşti; e o treabă cam complicată, e vorba să se influenţeze 
asupra compoziţiei trupului său. Până acum am intervenit din 
depărtare, învăluindu-l cu anumite efluvii care i-au făcut obrazul 
mai neted, i-au încetinit enorm creşterea bărbii, lucruri din 
astea; pentru transformarea lui definitivă va trebui să lucrez 
însă personal. Dar nu-ţi pot spune mai mult, sunt legat de 
secretul profesional. Ziceam, aşadar, că mai am ceva de făcut, 
şi pentru asta am obţinut o permisie de cincisprezece zile şi 
vreau să mi le petrec la Roma sub înfăţişarea unui tânăr frumos 
şi bogat, care are, m-am informat deja, o prietenă simpatică.” 

Îşi aprinsese o nouă ţigară şi fuma cu voluptate. Şi-i mai 
turnasem între timp un whisky. Mă gândeam că îngerul sau 
preafericitul acesta, ce-o fi fost el, era un tip cam frivol: acum se 
încarcă de păcate şi aşa pătat are pretenţia să ajungă la purele 
sfere cereşti? Pe neaşteptate însă, norul acela voluptos în care 
mă complăceam aşa de mult, încât sfârşisem prin a accepta 
drept adevărate toate  flecărelile vizitatorului meu, s-a 
destrămat şi-a dispărut. Am. Inceput să văd iar lucrurile aşa cum 
trebuiau să fie. Cele două pahare de whisky băute înainte de 
sosirea lui îmi provocaseră cu siguranţă un soi de beţie rapidă şi 
oarecum violentă, care însă acum se destrăma. Se mai 
întâmplă. De multe ori patru whisky-uri duble, fără apă, nu-mi 
fac absolut nimic. Altă dată e de ajuns unul singur ca să încep să 
ameţesc. Şi acum eram gata-gata să înghit farsa asta colosală 
pe care tânărul duce Mancassola venise să mi-o facă cine ştie în 
ce scop. Cu siguranţă trebuie să fi fost pus la cale de vreunul 
dintre prietenii mei care ştiau ceva despre faimosul bătrânel; e 
una dintre glumele acelea stupide care le plac prietenilor mei 
intelectuali; ca şi telefoanele false, cu aparatul care 
înregistrează vocea. Chiar naivi trebuie să fie ca să creadă că m- 
aş prinde! Asta-i o idee de-a lui Patti. Sau de-a lui Fulchignoni. 
Aşa meditam în sinea mea şi mă gândeam cum să parez gluma 
în mod spiritual. 

Musafirul m-a privit zâmbind şi-a spus. 

„Nu. Fulchignoni n-are niciun amestec. Şi nici Patti.” 

Am rămas încremenit. În mod cert nu pronunţasem niciun 
cuvânt. 

„Nu ştii că noi, preafericiţii, avem facultatea de a vă citi 
gândurile? Dacă vrei, o să-ţi repet cuvânt cu cuvânt tot ceea ce 
ai gândit acum; şi-o să ai în felul ăsta dovada că nu e la mijloc 


nicio înşelătorie. Ai ajuns la concluzia că eu nu sunt un mort şi 
că totul nu e decât o farsă de-a prietenilor tăi. Mai înainte însă, 
acceptând ideea că eu sunt un mort, un răposat, te-ai mirat că 
m-aş fi putut gândi să mă distrez cu prietena tânărului duce 
Mancassola. Trebuie să mai ştii, aşadar, că noi, preafericiţii, nu 
mai putem să păcătuim. Şi păcatele acelea mărunte pe care aş 
face să le comită trupul tânărului duce de Mancassola ar fi puse 
pe seama lui, dar ar constitui un adaos cu totul neglijabil la 
numeroasele păcate pe care le comite zilnic. Şi nici nu i-ar face 
prea mult rău. Cum ţi-am spus la început, o recentă circulară a 
preşedintelui de la AMIUT, ieşită când au venit la modă 
dictatorii, stabileşte o nouă ierarhie a păcatelor. Cele mai mari 
păcate, de moarte, absolut de moarte, sunt trufia, invidia, 
zgârcenia, ambiția de a comanda şi de a porunci. În schimb, de 
celelalte mici păcate tradiţionale, trândăvia, luxuria, lăcomia, 
care sunt şi ele ale tânărului duce, ţinem prea puţin seama la 
AMIUT. Dar e timpul să vorbim despre problema ta.” 

N-o să izbutesc niciodată să descriu starea mea sufletească în 
momentul acela. Eram absolut ameţit. Nu pentru faptul că acea 
minuțioasă citire a gândurilor mele ar fi sfârşit prin a mă 
convinge definitiv. Pe de altă parte, gândul că mă întreţineam în 
chip cordial cu un mort, cu un locuitor al sferelor celeste, mă 
înveselea. Dacă-i o ameţeală, mă gândeam, o să treacă repede; 
pentru moment s-o gustăm. 

Tânărul blond îmi spunea între timp că era dispus să trimită 
sufletul meu în trupul unui cetăţean roman care tocmai vedea 
lumina zilei în anul al cincilea al erei noastre şi, printr-o 
coincidenţă fericită, chiar în familia mea, adică în familia unui 
strămoş direct de-al meu. Aş fi putut în felul ăsta să petrec o 
viaţă întreagă în Roma din secolul întâi; după moartea ca 
cetăţean roman aş fi venit să-mi reiau viaţa mea de italian din 
1954 la puţine clipe după ce o părăsisem. 

Neîncredere, uimire şi o stranie tentaţie de aventură se 
învălmăşeau în capul meu. O viaţă întreagă? De la stadiul de 
nou-născut, până la bătrâneţe? Şi cum să lipsesc cincizeci sau 
şaizeci de ani din oraşul meu, de la prietenii mei dragi, pe cine 
aş mai fi regăsit după o perioadă aşa de lungă? 

Nici de data asta nu-mi exprimasem gândurile, dar 
preafericitul mi-a răspuns imediat la obiect: 

„Încearcă să înţelegi. Absența ta din timpul acesta va dura 


mai puţin de trei sferturi de oră. Sufletul tău va călători pentru 
douăzeci de minute cu viteza normală pe care o au sufletele în 
timp, aproximativ un secol pe minut. Şi-ţi vor mai trebui alte 
douăzeci de minute după moartea ta din secolul întâi pentru a 
te afla iar aici, acasă la tine. Tot timpul celălalt, acela pe care-l 
vei trăi ca cetăţean roman, desfăşurându-se într-un trecut deja 
închis, nu va exista pentru contemporanii tăi. Vei lipsi din 
aceasta cameră, îţi repet, aproximativ patruzeci de minute. O să 
te aştept bând din acest delicios whisky şi fumând ţigările astea. 
O să arunc chiar şi o privire prin ziare.” 

Fără să fiu total convins, dar socotind că oricum trebuia să mă 
pretez la joc, am continuat să discut cu răposatul Bianchetti. Nu 
reuşeam să mă conving că o viaţă întreagă a mea, fie ea şi în 
trecut, ar fi putut însemna un scurt vis al unei seri, că, la 
reîntoarcerea din Roma imperială, amintirile şi sentimentele 
mele faţă de contemporani - asupra acestui lucru insista 
musafirul meu - aveau să rămână absolut proaspete, ca şi-n 
momentul de faţă, şi că pentru contemporanii mei existenţa 
mea romană n-avea să conteze nici măcar pentru o clipă. 

„Şi-apoi, nu-mi convine deloc ideea să încep din nou o viaţă 
de la stadiul de nou-născut; cu atât mai mult cu cât, dacă-i 
adevărat ce-mi spui, o să-mi aduci în noua mea încarnare 
cunoştinţele şi memoria exactă a vieţii mele actuale; condiţie 
dealtminteri corespunzătoare celei pe care mi-am imaginat-o de 
atâtea ori. Îţi pare însă posibil ca, având conştiinţa mea de om 
aflat de-acum dincolo de mijlocul vieţii, să trebuiască să mă văd 
adăpostit într-un trupuşor inform şi slab de nou-născut, să zac 
luni de zile ca sugaci în braţele unei doici, să încerc cu greutate 
primii paşi nesiguri?” 

„Nu pot să spun că n-ai dreptate. Să vedem ce putem face. Ai 
răbdare un moment. lau legătura cu oficiul meu...” 

Deodată trupul tânărului duce s-a lăsat moale pe fotoliu, ca 
lovit de un leşin neaşteptat, mai mult, ca golit în întregime de 
viaţă. Îngrozit, m-am aplecat asupra lui, l-am scuturat; avea 
ochii ficşi şi sticloşi, era cu adevărat un cadavru. Cele mai 
absurde gânduri mi-au trecut prin minte. Am ridicat ochii şi-am 
văzut lângă fereastra de la terasă un spectru, o figură goală şi 
diafană prin care se întrezăreau profilurile întunecate ale caselor 
şi luminile oraşului. Am vrut să mă ridic, dar spectrul m-a reţinut 
cu un gest imperios al mâinii; apoi şi-a întors din nou silueta 


incertă către cer. A trecut o vreme, în răstimpul căreia n-am 
îndrăznit nici măcar să gândesc. Deodată trupul tânărului 
aristocrat de pe fotoliu s-a reînsufleţit, culoarea i-a revenit în 
obraji, ochii i-au strălucit ironic. 

„Acum te-ai încredinţat. Aşadar există o situaţie fericită. Chiar 
în familia strămoşilor tăi un tânăr de şaptesprezece ani e de 
câteva zile uşor bolnav de gripă. Am luat deja toate măsurile ca 
sufletul lui să fie mutat în vlăstarul care e pe cale să se nască. 
Tu ai să intri deci în trupul acestui tânăr şi ai să te deştepţi 
mâine dimineaţă (o dimineaţă a anului 5 din secolul întâi) 
perfect vindecat de gripă şi, bineînţeles, fără să ştii nimic din tot 
ceea ce a învăţat tânărul până acum: limbă, educaţie, 
cunoştinţe familiare şi sociale, în fine, fără să ai niciuna din 
facultăţile lui morale sau intelectuale. Ai să ai, pe de altă parte, 
intacte facultăţile tale actuale, raţiunea, memoria; la început 
însă n-o să-ţi prea folosească. Va trebui să ai răbdare câteva 
luni. Eşti gata deci? Dacă pleci imediat ai să găseşti trupul cald 
încă; de câteva minute a şi fost golit de suflet, fiindcă băieţaşul 
acela e pe punctul de a se naşte.” 

La auzul acestor cuvinte m-am cutremurat. Aveam un 
sentiment de dezgust la ideea c-o să intru într-un trup golit, ca 
şi când m-aş fi culcat în patul lăsat cald de un străin. Musafirul 
mă privea zâmbind. M-a întrebat: 

„Câţi ani ai?” 

„Patruzeci şi opt”, am minţit eu. 

„Să zicem patruzeci şi opt”, a zâmbit preafericitul. „În orice 
caz, cu vârsta pe care o mărturiseşti şi mai ales cu aceea pe 
care o ai cu adevărat, n-ar trebui să-ţi repugne să intri într-un 
trup foarte tânăr, cu simţuri proaspete şi elastice. Hai, să nu mai 
pierdem vremea.” 

A întins mâna spre faţa mea şi-am simţit cu groază că pe 
piele parcă-mi alerga un păianjen. Şi-a retras mâna. 

„Încă două lucruri. Ţine minte că n-o să ai nici cea mai mică 
influenţă asupra evenimentelor din vremea în care ai să te 
reîncarnezi. Viaţa aceea a ta nu va produce nimic care să poată 
să rămână în vreun fel în memoria contemporanilor sau a 
urmaşilor; nicio acţiune războinică sau politică, nicio operă de 
artă sau de gândire; şi, natural, nici copii. Şi al doilea 
avertisment: să nu încerci să te sinucizi ca să te întorci la viaţa 
asta înainte de moartea ta naturală. Sinuciderea este şi ea 


condamnată de AMIUT, chiar şi într-un caz ca al tău. Dacă te 
omori cu propria ta mână n-ai să te mai întorci niciodată în viaţa 
asta. Să nu uiţi. Şi acum să ne grăbim. Dacă mai pierdem timp, 
s-ar putea ca cineva să bage de seamă că trupul tânărului este 
golit de suflet, să strige că a murit şi va trebui să înscenezi o 
reînviere care ţi-ar îngreuna primii paşi în viaţa aceea. De 
acord?” 

Ce-aş mai fi putut să adaug? Am spus că eram de acord; cu 
un ultim gând: că dacă totul nu era decât un vis, venise 
momentul să-mi dau seama de asta. Deodată m-am simţit 
ridicat în aer şi am zărit sub mine trupul meu părăsit pe fotoliu, 
lipsit de viaţă, aşa cum îl văzusem cu puţin înainte şi pe acela al 
răposatului Bianchetti. Trecând prin fereastra deschisă către 
terasă, m-am trezit în plin văzduh; într-o călătorie foarte iute şi 
fără mişcare, am văzut în decursul câtorva minute, într-o 
alternare vertiginoasă de lumină şi de întuneric, cum clădirile 
din jur se micşorau, se dizolvau şi dispăreau şi-n locul lor se 
înălţau altele; şi în sfârşit am aterizat lângă nişte pâlcuri de 
copaci şi ziduri albe în lumina stelelor. M-am strecurat într-un 
loc întunecat; am avut deodată senzaţia că mi-am recăpătat 
trupul, un trup căruia îi regăseam căldura intimă şi o greutate 
plăcută, ca de somn. 


Mă trezesc cu o neaşteptată oroare văzând aplecat asupra 
mea un bătrân murdar şi bărbos, îmbrăcat într-un cămăşoi 
alburiu, care-mi spune cuvinte neînţelese, îmi strânge 
încheietura mâinii cu nişte degete aspre şi-mi pune pe frunte o 
palmă umedă. Nu pricepe de ce nu-i răspund, iese, puţin mai 
târziu intră iar, urmat de o tânără graţioasă care are veşmintele 
şi cârlionţii dimprejurul frunţii ca unii îngeraşi ai lui Beato 
Angelico. Îmi pune şi dânsa mâna pe frunte, o mână delicată şi 
proaspătă, şi simt o mare uşurare. Îmi spune ceva, o frază în 
care recunosc câteva cuvinte din dramul meu de latină din 
şcoală; nu le înţeleg însă sensul, mai ales nu ştiu ce să răspund; 
o privesc fără să spun nimic, cu un zâmbet gol, Schimbă câteva 
cuvinte cu bătrânul în altă limbă, care mi se pare că e greaca. 
Se-ntoarce apoi iarăşi către mine; înţeleg prea bine ceea ce-mi 
spune cu o grijă afectuoasă, că nu sunt încă vindecat, că nu 
trebuie să mă scol, că imediat va sosi medicul; dar eu mă simt 
plin de vigoare tinerească şi cu o putere de viaţă de mulţi ani 


dispărută. 

Şi iată că se trezeşte în mine deodată deplina conştiinţă a 
aventurii în care m-am aruncat cu câteva minute înainte, a 
dulcii mole vieţi pierdute; mă cuprinde o panică îngrozitoare, o 
nelinişte neconsolată, dându-mi seama de depărtarea aceea de 
necrezut dintre secolele pe care mi-e teamă că n-am să le mai 
străbat înapoi niciodată. 


Capitolul al treilea 


(Anul 758 al Romei. 5 al erei noastre, 17 al noii mele vieţi.) O 
întâmplare stranie în casa unchiului. Nou-născutul care 
blestemă. Prima întâlnire cu Tiberius. 


În timpul primelor cincisprezece zile din noua mea viaţă, fiind 
considerat bolnav de către familie, aşa cum am povestit, am 
fost ţinut închis în casă, neîntâlnind pe altcineva afară de rude, 
de medic şi de câte un prieten de-al tatălui meu, în general 
bărbaţi în vârstă care mă priveau îndelung, îmi spuneau versuri 
din Ennius şi din Lucilius ca să se convingă definitiv că nu-i 
înţelegeam, se distrau făcându-mă să spun nişte fraze de care 
mai apoi râdeau multă vreme; până în ziua când fratele meu m- 
a dus să fac plimbarea aceea pe care am descris-o şi pe care-n 
sinea mea am denumit-o prima ieşire în lume. 

Au fost cincisprezece zile de coşmar, şi astăzi încă păstrez 
despre ele o amintire chinuită. Mai târziu, după trecerea lunilor 
şi a anilor, ieşind în lume, participând. Ca actor sau ca spectator 
la viaţa publică de la Roma şi din provincie, frecventând 
persoane din toate categoriile sociale, am început să îmi dau 
seama câte asemănări există între civilizaţia noastră şi cea din 
secolul respectiv (şi sub anumite aspecte cât de inferioară este 
a noastră celeilalte) şi cum atunci ca şi acum lumea se 
comportă mai mult sau mai puţin în acelaşi fel ca să-şi asigure 
existenţa, ca să se îmbogăţească, ca să le între în graţie celor 
sus-puşi, ca să dobândească laude şi onoruri şi funcţii care să le 
aducă lauri şi bunăstare. 

Dar în acele prime zile petrecute în casă, în zorile unei vieţi în 
care aterizasem intrând într-un trup de băiat de şaptesprezece 
ani, mă izbeam tot timpul de obiceiuri diferite, de probleme pe 
care nu ştiam cum să le rezolv, trezind fie disprețul, fie 
compătimirea celor din casă şi de multe ori ilaritatea sclavilor; şi 


adesea nu reuşeam să mă descurc cu un număr aşa de mare de 
persoane care se aflau în serviciul nostru, sclavi şi sclave, liberţi 
şi liberte, care ne făceau pâinea, ţeseau veşmintele, lustruiau 
pardoselile, serveau masa, se îngrijeau de băi, de opaițe, de 
grădină, de zeii casnici, primeau vizitatorii şi anunțau numele 
lor, câte o persoană, două sau mai multe pentru fiecare din 
aceste activităţi; şi existau lecticari, grăjdari, pivniceri, îngrijitori 
ai argintăriei, bucătari, rândaşi, băieşi, grădinari, gardieni, 
curieri, iar tatăl meu îşi avea şi el lectorii lui, secretarii, scribii, 
bibliotecarul şi intendentul şi contabilii, şi mai erau şi coafeze 
pentru mama şi pentru surorile mele, şi parfumari, garderobiere, 
croitorese, slujitoare personale, însoţitoare care aveau numai 
sarcina să le conducă în oraş ţinându-le umbreluţa, evantaiul şi 
gentuţa. 

Aşa că prima mea impresie plină de spaimă era că nu poţi fi 
niciodată singur: mă extenua faptul că simţeam viermuind în 
jurul meu neîntrerupta activitate a zeci şi zeci de persoane, cu 
un permanent zumzet de atelier; mi-a trebuit ceva timp până să 
dobândesc faţă de sclavi indiferența aceea naturală a 
contemporanilor mei, pentru care slujitorii nu erau decât umbre 
sau cel mult animale domestice înaintea cărora se comportau 
cu o libertate absolută, ca şi când n-ar fi existat şi de ale căror 
sentimente, reacţii sau chiar critici nu se sinchiseau câtuşi de 
puţin. 

Lăsând la o parte dificultăţile limbii, despre care o să vorbesc 
mai departe, existau alte probleme care mă jenau în 
permanenţă, mă făceau să fiu greoi şi nesigur. Din fericire, mă 
adăposteam într-un trup crescut bine, sănătos şi, pot spune fără 
să păcătuiesc faţă de modestie, frumos, şi care transforma deja 
în gesturi instinctive roadele unei educaţii pline de răbdare 
graţie căreia mi-era simplu să călăresc şi să înot în Tibru în stilul 
de atunci, să arunc sulița, şi nu mă obosea să stau lungit multă 
vreme la masă pe patul din tricliniu, sprijinindu-mă în cotul 
stâng şi apucând mâncarea cu degetele mâinii drepte. Imi lipsea 
însă cu totul educaţia psihicului ca să spun aşa, consumându-mi 
firea mea raţională şi pricepută în alte deprinderi. In felul ăsta la 
început nu mă adaptam deloc la faptul că într-o casă nobilă ca a 
noastră resturile de mâncare, oase, tendoane sau cartilagii, coji 
şi cotoare de fructe, în sfârşit, tot ceea ce la noi se lasă pe 
farfurie, mâncarea neterminată, restul de vin din pahar, se 


arunca jos, pe somptuosul paviment mozaicat; aşa făcea tata, 
aşa făcea şi simandicoasa de maică-mea; e adevărat că 
întotdeauna existau doi-trei băieţi gata să măture şi să curețe 
cu grijă. 

Cu toate că luaseră drept bună povestea cu amnezia, cei din 
casă la rândul lor nu prea puteau să admită că aş fi uitat în 
întregime bunele maniere altoite timp de mulţi ani 
predecesorului meu. În felul ăsta, am învăţat, cu preţul multor 
umilinţe şi repetări, că trebuia să-mi scot încălţămintea ori de 
câte ori veneam de pe stradă sau din grădină ca să pun sandale 
sau papuci: şi că, viceversa, nu trebuia sub niciun motiv să port 
dincolo de ziduri încălţămintea de casă. Mi-au trebuit multe zile 
pentru asta şi poveţele docilei Cleonice, ca să învăţ cât de cât 
arta foarte dificilă de a îmbrăca toga şi de a-i potrivi frumos 
cutele. Pentru cină ai mei - am aflat apoi că nu în toate familiile 
se făcea aşa - chiar dacă nu erau musafiri, îşi puneau - era să 
zic smochingul - un veşmânt special, uşor, comod şi alb, din în 
foarte fin, aşa-numita synthesis; şi un sclav împărțea coroane 
de flori proaspete pe care trebuia să ţi le pui pe cap. Mă 
stingherea, când cobora seara, întunericul casei învins cu 
sărăcie de opaiţele cu ulei, de torţe sau de candelabre înalte din 
bronz în atrium şi-n tablinium; dar cu acelaşi gest instinctiv cu 
care în celălalt secol căutam comutatorul luminii, mâna celuilalt 
corp al meu, cu un impuls inconştient, găsea acum în acelaşi 
loc, lângă micul altar al larilor, opaițul de teracotă şi-l aprindea 
cu un beţigaş cu măciulia de sulf de la veşnic nestinsul focus 
patrius??. 

Mi se întâmpla din când în când să-i surprind pe ai mei 
şuşotind între ei şi eram sigur că vorbeau despre mine şi despre 
tristul meu caz. Într-o zi a venit însă la noi acasă fratele mai mic 
al tatălui meu, născut de o altă mamă, un bărbat tânăr, de vreo 
treizeci şi cinci de ani, cu toga tivită cu purpură.“ A sosit cu faţa 
încruntată şi i-a luat imediat deoparte pe părinţii mei şi pe 
Lucius; eu mă aflam în peristil, nimeni nu se ocupa de mine, am 
văzut că povestea gesticulând nişte lucruri la care mama 
reacţiona făcând gesturi de stupoare, tata clătina încruntat din 
cap, numai Lucius avea aerul că se distrează copios, în aşa fel 


29 Foc sacru care ardea în permanenţă pe altarul strămoşilor din 
fiecare casă romană. 
3 Toga tivită cu purpură era un semn distinctiv al patricienilor 


încât a fost dojenii aspru de către tata. Era pentru prima dată 
când nu se mai ocupau de mine. Fratele tatii - de fapt ar trebui 
să-i spun unchiul - nu-mi prea acorda încredere şi nu manifesta 
niciun interes faţă de cazul meu - unchiul deci s-a mai întors o 
dată sau de două ori în casa noastră şi mereu se repeta aceeaşi 
poveste: comentarii mâhnite ale mamei, chipul îngândurat al 
tatii, ochii şugubeţi ai lui Lucius. 

După prima vizită, pe care am descris-o, prin Roma, am mai 
ieşit de câteva ori cu el; iar la vreo zece zile după ce s-a 
terminat claustrarea mea, mi-a spus zâmbind astăzi o să 
mergem să ne distrăm”. În timp de trei săptămâni ajunsesem să 
înţeleg destul de bine vorbirea celor din casă, deprinzându-mi 
urechea cu acea cantilenă specială pe care-o rosteau şi pe care 
n-aş putea s-o compar decât cu accentul ciociarilor de astăzi. 
Anumite fraze îmi sunau chiar asemenea celor italieneşti, sau, 
mai curând, ca pronunţate într-un fel de dialect italian destul de 
inteligibil, în orice caz însă deosebit ca vocabular şi ca sintaxă 
de limba scrisă. Să vorbesc, în schimb, nu. lzbuteam încă. De 
multe ori îi făceam să râdă pe toţi amestecând fraze care-mi 
rămăseseră în minte din liceu cu expresii învăţate în acele prime 
zile, dar cine ştie cum pronunţate, şi cu altele de-a dreptul 
italieneşti din secolul al douăzecilea (şi, trebuie să mărturisesc, 
nu întotdeauna cele mai puţin înţelese). 

ÎI întreb pe Lucius în ce constă distracţia făgăduită, zâmbeşte, 
se lasă rugat; apoi îmi destăinuie că în casa unchiului s-a născut 
un copil ciudat, care pe zi ce trece e şi mai ciudat, şi e curios să 
meargă să-l vadă. Ciudat în ce sens? Lucius e foarte reticent, 
spune numai că nou-născutul îi pune la grea încercare pe cei din 
casă, nu mi-am dat, seama din vizitele unchiului la noi şi din 
convorbirile acelea misterioase? 

Ne ducem. Casa unchiului nu e în afara oraşului, ca a noastră; 
se află într-un cartier ridicat de curând, pe colina Esquilin; ca să 
ajungem acolo a trebuit să străbatem din nou cartierul acela 
gălăgios şi popular pe care-l văzusem în ziua primei ieşiri. Sunt 
în măsură acum să explic motivul foarte simplu al faptului că 
fusesem întrucâtva uimit în ziua când mersesem pe străzi: 
regăseam în fiecare moment înghesuiala, scenele de stradă, 
prăvăliile, meşteşugarii, simţeam din nou agitația, şi gălăgia, şi 
mirosurile anumitor cartiere din Orient vizitate în cealaltă viaţă 
a mea; descriind primele impresii, mi se păruse firesc să 


folosesc mai mult sau mai puţin aceleaşi cuvinte, aceleaşi culori 
cu care am descris în unele note de călătorie târgurile din 
Damasc, suburbiile din Cairo, de sub fortăreață, ulicioarele din 
vechiul Fez şi, asistând la episodul cu boul prăvălit de la etajul al 
treilea al casei aceleia în care intrase fugind din târgul de vite, 
fusesem ispitit să-i povestesc fratelui meu - noroc că redusele 
mele cunoştinţe de limbă nu mi-ar fi permis s-o fac - o scenă 
văzută pe Thompson Street în Greenwich Village din New York, 
cu doi ani în urmă. 

Dădusem colţul la stânga venind de pe West Houston Street, 
trecusem prin faţa prăvăliei cizmarului Sciortino (l-am zărit pe 
bătrân pe pragul atelierului din spate, cu faţa uscată, fină, cu 
ochii tipic sicilieni), când, iată că am băgat de seamă că strada 
se aglomerase pe neaşteptate cu care şi cai; cai de tracţiune cu 
coame lungi bălane, care ca acelea ale pionierilor, cu roţile din 
spate mai înalte, cu coviltire din pânză cerată întinsă pe un 
schelet de lemn, cu câte o inscripţie aurită pe capra vizitiului. 
Oamenii deshămau caii de la care şi-i duceau în grajduri, adică 
în gangul unei case de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, 
asemănătoare ca aspect cu toate celelalte din jur. Apoi am 
observat că grajdurile urcau până la etajul patru, când, ridicând 
ochii, am văzut doi sau trei cai apărând la ferestrele acelea şi 
privind în jos cu un rânjet de dinţi galbeni. 

Ajunşi la casa unchiului, Lucius l-a întrebat ceva şoptit pe 
portarul care ne lăsase să intrăm în cortilele din faţa casei. 
Portarul s-a mulţumit să zâmbească făcând un semn cu mâna 
spre spate. Se aude că în casă cineva vorbeşte tare, glasul 
parvine foarte clar, un glas iritat, nerăbdător, care discută, care 
se ceartă, care ocărăşte, un glas pe care nu-mi amintesc să-l 
mai fi auzit vreodată nici în lumea asta, nici în cealaltă. Are 
inflexiunile metalice, stridente, tremurate ale unui sugar şi-n 
acelaşi timp tonul acru, bădăran, torentul de cuvinte al unui 
adult. Câteva clipe glasul tace şi se aud atunci vorbele şoptite, 
triste ale unei femei care se roagă şi imploră linişte; şi imediat 
ocările, sporovăială, ţipetele reîncep, mai distonant, mai 
înăbuşit, dar mereu mai agitat; îmi imaginez că aşa trebuie să 
strige un bătrân certăreţ, centenar, bunicul sau străbunicul 
familiei, paralitic, într-o cameră a casei şi care-n mod firesc are 
de spus ceva despre toţi şi despre toate. 

Lucius are un aer radios, „am ajuns tocmai când trebuie”, şi- 


mi face semn să-l urmez. Intrăm în atrium, ne oprim în pragul 
primei camere din stânga; într-un coşuleţ văd un nou-născut 
gol, chel, un trupuşor firav care-şi agită cu gesturi stângace 
picioruşele şi mânuţele durdulii, şi-şi strâmbă şi cască gura 
micuță, lipsită de dinţi, din care năvăleşte torentul acela de 
cuvinte. Nou-născutul n-a băgat de seamă sosirea noastră; 
gesturile acelea neputincioase, furia care-l face să-şi holbeze 
ochii, tumultul vorbelor par să fie cauzate de prezenţa a două 
femei, două sclave, din care una are un aspect rezervat, de 
matroană. Nu pricep nimic din tot ce iese din guriţa abia 
conturată, dar sigur că sunt dojeni, insulte, urlete, blesteme, 
judecând după expresia îngrozită pe care o iau cele două femei, 
trăgându-şi poala veşmintelor peste faţă, ridicând mâinile spre 
cer sau atingându-şi amuletele de la gât; mi se pare că înţeleg: 
acest mormoloc care declamă ca un orator la terme, roşu de o 
mânie neputincioasă, e  înverşunat împotriva tuturor, 
manifestând repulsie, ură, groază, teroare. 

Lucius râde ca la teatru, se întoarce din când în când să-mi 
surprindă pe faţă reacţia în faţa unei asemenea scene 
extraordinare. Dar eu nu râd. Dintr-o dată mă trezesc speriat şi 
îngrozit poate mai mult decât copilaşul, mi-au revenit pe 
neaşteptate în minte cuvintele răposatului Bianchetti, care-mi 
spunea că în aceeaşi noapte în care eu urma să trec în trupul 
tânărului roman, sufletul lui ieşise deja pentru a intra în copilul 
care trebuia să se nască. Nu sunt însă în stare să înţeleg de ce 
mai înainte de a face să între sufletul tânărului de 
şaptesprezece ani în corpul nou-născutului, domnii aceia de la 
ODU sau de la AMIUT nu s-au gândit să-l scalde în Lete*! sau să-l 
supună unei operaţii analoge, în sfârşit, să-i şteargă amintirea şi 
experienţa vieţii dinainte. Faptul că eu m-am transferat într-un 
alt corp păstrându-mi facultăţile dinainte nu atrăgea, ca o 
consecinţă necesară, că acelaşi lucru trebuia să se întâmple şi 
cu sufletul tânărului de şaptesprezece ani. Eram foarte indignat 
împotriva funcţionarilor acelora neglijenţi, mă gândeam ca-n 
mod evident aceleaşi piedici birocratice, erorile funcţionarilor, 
nepotrivirile care ne chinuie viaţa durează şi dincolo de moarte 
şi se perpetuează în birocraţia cerească; cerească, într-adevăr, 
dar alcătuită din foşti muritori, spălaţi, desigur, de toate 


31 Unul dintre fluviile Infernului, ale cărui ape aduceau sufletelor 
celor morţi uitarea. 


păcatele lor, dar nu şi de pedanteria, de chiţibuşăria, de 
superficialitatea cu care îşi îndeplineau îndatoririle misiunii şi ale 
meseriei lor din timpul vieţii. Până acum copilul nu ne-a zărit 
încă; dar ce s-ar întâmpla dacă, întorcând capul spre uşă, ne-ar 
vedea şi ne-ar recunoaşte? Până în momentul acesta, după câte 
înţelegeam, era furios împotriva lumii, împotriva soartei, 
împotriva puterilor infernale care-l reduseseră la acea teribilă 
situaţie despre care eu eram în stare să-mi dau seama pe 
deplin; să te trezeşti complet neputincios în toate, încă înfăşat 
ca să zic aşa în nebuloasa atmosferă de fetus, constrâns să te 
hrăneşti de la mamelele unei doici, dar cu mintea doldora de tot 
ceea ce deposedatul învățase în cei şaptesprezece ani ai vieţii 
sale şi care mi-ar fi fost de atâta folos mie în aceste zile. În 
momentul acela, în cameră a intrat un om, probabil medicul, 
care a spus câteva cuvinte în greceşte uncia dintre femei; şi 
deodată nou-născutul a început să strige pe greceşte, întinzând 
mânuţele spre el. Dar ce nouă oroare l-ar fi apucat dacă 
întorcând privirea spre mine, şi-ar fi regăsit pe chipul meu 
trăsăturile lui, în corpul meu corpul din care fusese dislocat? Ce 
înfricoşătoare acuzaţii de vrăjitorie şi de farmece i-ar fi ieşit din 
guriţa lipsită de dinţi? M-am întors ca să fug repede, cât mai 
aveam încă timp, dar Lucius mi-a surprins gestul, m-a apucat 
strâns de mână şi m-a silit să rămân lângă el. Şi totuşi nu exista 
altă salvare pentru mine decât să fug din casă şi apoi să găsesc 
un pretext ca să nu mă mai întâlnesc niciodată cu acel 
blestemat de văr al meu. 

Fireşte, de când aveam conştiinţa noii mele situaţii, îmi 
impusesem să nu dezvălui nimănui niciodată ceea ce se 
petrecuse în casa mea între mine şi răposatul Bianchetti. 

Mă temeam ca lucrurile să nu ajungă la urechile vreunui 
sacerdot sau magistrat; aş fi fost pe loc acuzat de vrăjitorie sau 
de necromanţie sau, mai rău, răpit din mijlocul alor mei, ţinut 
multă vreme în închisoare mai înainte de a fi ucis. De o moarte 
imediată nu aveam a mă teme prea mult; aventura mea ar fi 
fost retezată de la început, însă m-aş fi reîntors la starea mea 
primitivă. Dar să fiu chinuit îndelung în închisoare, să trebuiască 
să înfrunt cine ştie ce moarte pe rug, mi-era bineînţeles groază 
de lucrul ăsta. Ca să mărturisesc adevărul, mi-am dat seama 
mult mai târziu că teama mea era neîntemeiată; lipsa de 
prejudecăţi a mentalităţii din secolul acela întâi relativ la 


asemenea argumente era, fără ca asta să însemne mare lucru, 
asemănătoare, dacă nu chiar superioară, cel puţin la persoanele 
instruite, celei din secolul douăzeci. lar vechile credinţe 
religioase care cereau să se caute preziceri şi să se observe în 
semnele de rău augur animozitatea zeilor erau lăsate în seama 
poporului de rând sau a neciopliţilor locuitori de la ţară. (In 
practica de zi cu zi pătrunseseră în schimb tot felul de superstiții 
orientale.) Fapt cert este că în tot timpul noii mele vieţi nu mi s- 
a întâmplat niciodată să văd înscenate în temple sau în case 
miracole făcute de icoane care vorbesc sau plâng ca cele care s- 
au înmulţit atâta în vremurile noastre. 

M-am întâlnit o dată la termele lui Agrippa cu un foarte vechi 
prieten al tatălui meu, un om cult, excelent scriitor în materie de 
istorie şi de filosofie, de la care nu le-a rămas nimic urmaşilor, 
nici măcar numele, pentru că era de apartenenţă republicană, 
rău văzut de regimul aflat la putere, iar scrierile lui, încă din 
timpul când se afla în viaţă, fuseseră făcute să dispară din 
biblioteci. Omul acela respectabil, Caius Calvisius, comenta în 
ziua aceea cu mine nişte informaţii apărute în ziare, că-n 
Peloponez, aproape de Argos, o fată măritată a trebuit să-l lase 
pe bărbatul său, fiindcă ea devenise pe neaşteptate bărbat eu 
barbă şi toate celelalte, în aşa fel încât după aceea se căsătorise 
din nou, de data asta cu o femeie. Ziarul scria că pontiful ceruse 
o expiere publică pentru minunea aceea, în care vedeau 
prevestirea unei nenorociri. „Ce înapoiaţi sunt oamenii acolo, în 
Peloponez”, zicea Calvisius. „Lucrurile astea sunt foarte 
naturale. Am văzut eu însumi la Smirna un caz asemănător al 
unui bărbat preschimbat în femeie, fapt care se întâlneşte se 
pare şi mai rar decât situaţia contrară. Sunt lucruri care se 
întâmplă, s-a vorbit întotdeauna de androgini şi de hermafrodiţi 
şi e absurd să vezi în lucrurile astea un miracol religios. Am 
progresat foarte mult faţă de strămoşii noştri. Titus Livius 
pomeneşte de minunile dintr-un anumit an, cu două secole în 
urmă, când statuia Junonei a început să plângă; după aceea s- 
au născut la Rimini doi băieţi fără ochi şi fără nas, iar în altă 
parte fără mâini şi fără picioare; pentru acest fapt pontifii au 
ordonat rugăciuni şi ceremonii de ispăşire. Cicero, mai puţin 
credul decât cei vechi, şi mai eu seamă decât Titus Livius, îi 
mustra pe cei care au pus în circulaţie zvonul că la Cuma statuia 
lui Apolo a început să asude, precum şi pe sacerdoţii care au dat 


crezare acestui zvon. Până în ultimul secol al republicii 
sacerdoţii primeau în chip foarte serios vestea unor asemenea 
miracole şi arătau şi dânşii la rându-le mulţimii simulacre care 
asudau, care plângeau sau sângerau. Acum nu mai au atâta 
încredere în naivitatea oamenilor şi asemenea cazuri au devenit 
rare: dacă mai ajunge câte o ştire răzleaţă din provinciile mai 
îndepărtate. Şi-n orice caz, chiar dacă se produc cu adevărat 
fenomene de felul ăsta, nu există în ele nimic supranatural sau 
ascuns. Lemnele şi pietrele se acoperă cu tot felul de 
mucegaiuri umede, datorită cărora îşi creează singure sau 
capătă din aer diverse culori şi nuanţe; şi e posibil şi ca 
simulacrele respective să scoată câteodată anumite sunete 
asemănătoare lamentaţiilor şi suspinelor atunci când se produce 
vreo ruptură în interiorul lor sau o separare violentă a părţilor 
din care sunt alcătuite. Dar ca asta să fie grai articulat sau 
cuvânt exprimat de un trup lipsit de suflet”, conchidea el, „e cu 
totul imposibil.” 

Aşa spunea Calvisius; am regăsit după aceea cuvintele astea, 
aproape identice, în Viața lui Coriolanus de Plutarh; şi acest fapt 
constituie o probă în plus pentru experienţa pe care am făcut-o 
în viaţa aceea, anume că operele scriitorilor antici care dăinuie 
până astăzi nu sunt întotdeauna cele mai bune, ci cele mai 
favorizate, alcătuite de multe ori prin jefuirea şi recopierea 
scrierilor şi opiniilor unor persoane care din întâmplare sau din 
antipatie politică şi-au văzut operele distruse şi sustrase 
judecății posterităţii, supraviețuind în schimb cele ale autorilor 
minori sau ale plagiatorilor care au ştiut să-l aduleze pe 
principe. 

Dar în acele prime zile ale noii mele vieţi nu ştiam încă nimic 
despre citata libertate de gândire din vremea aceea; şi asta 
explică neliniştea mea şi impulsul pe care-l simţeam să fug din 
casă cât mai era vreme. La acest punct al meditaţiilor mele am 
notat un fapt care m-a convins cu privire la zădărnicia temerilor 
pe care le aveam, cel puţin pentru moment. Nou-născutul a fost 
întors în leagăn cu faţa spre noi şi am rămas încremenit; de asta 
mă temusem, că o să fiu cu siguranţă recunoscut. Dar ochii mari 
şi lipsiţi de viaţă m-au avut nicio expresie; şi mi-am amintit în 
momentul acela că nou-născutul - dacă pot să folosesc cuvântul 
ăsta, pentru că nou-născut înseamnă o creatură care nu 
vorbeşte, iar cel de faţă vorbea, şi cum încă - vedea 


deocamdată foarte puţin şi, desigur, nu era încă în stare să 
recunoască trăsăturile feţei şi alte amănunte. Un răgaz de 
câteva săptămâni îmi era deci îngăduit, după aceea însă era 
necesar să evit cu orice preţ să dau ochii iar cu noul-născut. 
Odată ieşiţi din cameră ne-am dus să-l căutam pe unchiul ca să- 
| salutăm; şi l-am găsit în tablinium cu un musafir; un bărbat 
viguros de vreo cincizeci de ani, cu o înfăţişare de soldat, cu 
pieptul lat şi cu umerii puternici, pe care se înălța prin contrast o 
figură fină, nobilă, palidă, cu gura cărnoasă şi contractată şi cu 
ochi foarte mari şi limpezi. L-a salutat cu o cordialitate gravă pe 
fratele meu, iar mie mi-a făcut un semn din care n-am înţeles 
dacă mă cunoştea sau nu, vreau să spun dacă mai văzuse 
vreodată faţa asta a mea. Şi şi-a reluat apoi discuţia cu unchiul. 
Vorbea ca şi cum şi-ar fi căutat cuvintele şi se ajuta cu o 
continuă mişcare a degetelor, aşa că mi-a fost uşor să înţeleg 
aproape tot ce spunea. Anunţa că era gata să plece din nou spre 
Germania, de unde se întorsese în decembrie anul trecut, 
traversând Alpii încărcaţi de zăpezi; adusese deja la bună 
înţelegere triburile acelea cu nume ciudate, din care l-am 
recunoscut numai pe cel al cheruscilor, în al căror teritoriu 
înaintase adânc „penetravi ulteriora”; acum mai rămâneau de 
învins longobarzii, „germana feritate ferociores”. Părea sigur de 
el, și lipsit de trufie; era fără doar şi poate un comandant de 
oşti, un personaj important; m-am uitat la fratele meu cu un aer 
întrebător, iau el de la distanţă mi-a silabisit din buze şi-am 
rămas mişcat şi totodată înfricoşat: Tiberius Nero. Nu puteau fi 
doi cu numele ăsta care să vorbească atât de autoritar şi cu 
atâta încredere despre înaltul comandament, despre înaintări şi 
despre victorii; eram, aşadar, pentru prima oară în prezenţa 
unuia din acele fabuloase personaje care încă umplu cronicile şi 
pentru care, ca să le cunosc, încercasem ameţitoarea mea 
aventură: Tiberius, acela care avea să-i urmeze lui Augustus, cel 
înşelat de Aelius Sejanus*?, libertinul corupt de la Capri, 
protagonistul legendelor infamante în care eu nu prea crezusem 
niciodată; în sfârşit puteam să aflu cât adevăr şi câtă minciună 


32 Lucius Aelius Seianus (20 î.Hr. — 18 octombrie 31 d.Hr), 
cunoscut sub numele de Sejanus, a fost un soldat ambițios, 
prieten și confident al împăratului roman Tiberius. Eques prin 
naștere, Sejanus a ajuns prefect al Gărzii Pretoriene, pe care a 
condus-o din anul 14 d.Hr până în anul 31 d.Hr. 


existau în istoriile acelea, dacă viaţa mea romană avea să 
dureze ceva mai mult; omul acesta solid care stătea înaintea 
mea nu avea desigur nici înfăţişarea, nici apucăturile unui 
vicios, dar cine ştie cum avea să arate peste vreo douăzeci, de 
ani chipul acesta frumos şi feminin al lui? Stăteam aşa pe 
gânduri şi nu mai auzeam conversaţia, când am băgat de seamă 
că unchiul fusese chemat în altă cameră, şi Tiberius s-a întors 
spre noi doi şi ne-a întrebat dacă l-am văzut pe noul-născut şi ce 
părere avem despre asta. Fratele meu a răspuns imediat că ne 
distrasem copios. 

„Nu prea e distractiv”, a spus Tiberius, încruntându-se. „Eu, 
dacă aş fi tatăl lui, mi-ar da de gândit mult mai mult decât face 
în realitate taică-său, care e preocupat numai de faptul ca lucrul 
ăsta să nu se afle şi vrea să-şi grăbească plecarea la postul lui 
din Bitinia împreună cu întreaga familie. Mi-a spus că-n primele 
zile se gândise să aducă acest caz în faţa pontifilor, dar după 
aceea i-a fost frică de-o serie de complicaţii, că-l vor sili să-l 
abandoneze pe noul-născut ca infirm, că-i vor impune sacrificiul 
lustral, că vor investiga în trecutul familiei dacă nu cumva a 
fost comis vreun act împotriva zeilor. Mi-a spus că şi tatăl vostru 
l-a sfătuit să ţină secret faptul şi să plece cât mai grabnic. Mic 
copilul mi-a făcut o impresie stranie. N-am voit să fiu nici prea 
inchizitor cu tatăl lui, nici să-l tulbur cu prea multe întrebări. 
Când s-a întâmplat schimbarea asta misterioasă? Imediat după 
naştere sau câteva zile mai târziu?” 

Ochii lui ne măsurau, trecând de la unul la altul; bineînţeles, l- 
am lăsat pe fratele meu să răspundă. Lucius avea deja faimă de 
orator şi-şi întemeia ambițiile lui politice pe această calitate. 
Desigur, a narat faptele cu multă elocinţă. „S-a întâmplat aşa. 
Cam la zece zile de la naştere, acest copil a început pe 
neaşteptate să vorbească la fel ca o persoană mare. La început 
erau cuvinte de spaimă, se văita, plângăreţ, înăbuşit, fiindcă nu 
ne vedea, că se simţea neputincios în mişcări, că era silit să 
sugă. După aceea, cu trecerea zilelor, glasul i-a devenit mai 
puternic şi mai aspru; a avut crize de disperare, s-a apucat să 
blesteme, să urle că i-au făcut farmece, că l-au smuls dintr-un 
trup deja crescut ca să-l înghesuie în carcera aceea îngustă. 
Spune că, nu-şi mai aminteşte în ce vreme, mergea, călărea şi 
arunca sulița în Câmpul lui Marte şi se culca şi el cu femeile, dar 


33 Sacrificiu de purificare, de ispăşire. 


că e sigur că a făcut toate aceste lucruri; şi ţipă că laptele doicii 
e prea sărat, că-i displac giugiulelile femeilor din casă, că simte 
o greață teribilă când mătuşile lui bătrâne îi pun pe buze 
degetul ud de salivă ca să alunge vrăjile. Ce vrăji să mai alunge, 
când el este deja victima lor? Şi când suge lapte de la doica cea 
frumoasă şi voinică pe care au cumpărat-o anume pentru 
dânsul, o grecoaică foarte tânără, îi vorbeşte pe greceşte şi 
strângându-i sfârcurile cu mânuţele lui se laudă că altădată a 
ştiut mult mai bine să se joace cu asemenea podoabe 
feminine.” 

Tiberius nu se amuza cum aş fi crezut la relatarea asta, ci, 
dimpotrivă, se întuneca din ce în ce la faţă. Se întoarse spre 
mine şi, împingându-mă cu un deget în piept, îmi spuse cu 
hotărâră intenţie să-i răspund şi eu: „Şi tu, tinerelule, ce zici de 
asta?” Am simţit că roşesc şi-am bolmojit răspunsul cel mai 
scurt şi mai simplu pe care izbuteam să-l formulez; dar, natural, 
pronunţarea mea stângace şi cuvintele pe care le foloseam nu 
puteau să nu-i atragă atenţia şi să-i aţâţe curiozitatea. S-a întors 
către Lucius: 

„Asta nu-i fratele tău? Vorbeşte ea un barbar!** 

Lucius i-a explicat că-mi pierdusem memoria şi că uitasem 
chiar şi cum să mă exprim; dar că eram pe cale să-mi revin şi că 
făcusem deja un mare progres faţă de primele zile. 

„Când s-a întâmplat?” De-aş fi ştiut să găsesc imediat 
expresia potrivită ca să-i spun că era vorba de un lucru vechi de 
câteva săptămâni! Dar Lucius nu mi-a dat răgaz şi-a spus 
imediat că faptul se petrecuse cu vreo trei săptămâni în urmă, 
cu aproximaţie de o zi, două. „Chiar în ziua”, adăugă el ca şi 
cum şi-ar fi amintit tocmai în momentul acela, „în care a venit 
pe lume acest copil.” 

Tiberius s-a întors şi m-a privit fix, şi-am avut impresia că 
ochii lui mă străpungeau. Mi-am dat seama că era mult mai 
perspicace decât unchiul meu, decât tata şi decât 
preaelocventul meu frate. Cine ştie ce-i trecea acum prin minte. 
„Stai să vezi”, mă gândeam, „că imediat o să pună în legătură 
cele două fenomene şi o să mă târască înaintea pontifilor.” 
Ingheţasem. Cu o enormă uşurare l-am văzut însă intrând în 


3 Romanii, ca şi vechii greci de altfel, îi socoteau barbari, deci 
necivilizaţi, pe toţi cei care vorbeau altă limbă decât a lor (adică 
latina şi în speţă greaca veche). 


momentul acela pe unchiul meu, care l-a anunţat nu ştiu ce pe 
Tiberius şi i-a distras imediat atenţia; puţin după aceea, fără alte 
incidente, fratele meu şi cu mine ne-am luat rămas bun. 

Cum am ieşit din casa unchiului, Lucius a spus: 

„Într-adevăr, e curioasă coincidenţa, tu îţi pierzi memoria 
tuturor lucrurilor pe care le ştii tocmai în ziua când ăsta se naşte 
cu ştiinţa lui gata intrată în cap. Dac-am fi trăit în timpul 
republicii, ar fi fost un caz pe care Titus Livius l-ar fi notat cu 
siguranţă în istoriile lui. Noroc că suntem în vremuri luminate, 
când nimeni nu mai crede nici în miracole, nici în vrăjitorii. Hai, 
am întârziat destul, să mergem acum la grecul care trebuie să- 
mi facă busturile pentru candidatura mea.” 

Mi-am dat seama că din partea fratelui meu nu trebuia să am 
nicio teamă. Nu dădea nicio importanţă incidentului petrecut în 
casa unchiului, avea să-l dea imediat uitării, cu totul absorbit 
cum era de candidatura lui la cvestura*5 de care de câteva zile 
încoace vorbea întruna, şi care era prima treaptă a carierei sale 
politice. lar acum voia să-l însoțesc la fotograf, numai asta-i 
preocupa. Folosesc cuvântul ăsta, fotograf, fiindcă nu-mi dau 
seama care altul din limbajul nostru modern ar putea reda cu 
mai mare exactitate profesiunea meşterului la care ne-am dus. 
Privit în mare, era vorba de un sculptor, dar, aşa cum am 
observat imediat, un tip deosebit de sculptor, care nu făcea 
statui, nu turna în bronz zei, sau eroi, sau cvadrige, ci doar 
modela, la cererea clientului, capete sau busturi, cât mai 
asemănătoare posibil. Odată făcut mulajul, puteai avea câte 
copii doreai, de ceară, de bronz, La cererea persoanelor care 
voiau să-şi trimită propria efigie unor prieteni aflaţi departe, 
drept amintire rudelor sau iubitei; şi să facă cunoscut şi popular 
propriul chip în ochii clienţilor, ai electorilor şi ai poporului. În 
felul ăsta, în ajunul alegerii, fratele meu se grăbea să pozeze ca 
să comande vreo sută de imagini de-ale lui pe care să le 
împartă prăvăliaşilor de pe străzile din împrejurimile Forului, să 
le aşeze la terme şi-n prăvăliile librarilor, să le înşiruie de-a 
lungul străzii care conducea la locul alegerilor. La drept vorbind, 
noi aveam deja acasă un sclav sculptor, care lucra ca să trimită 
ţăranilor, clienţilor şi rudelor sărace busturi de-ale familiei; dar 
grecul acela la care se grăbea să meargă fratele meu era un 


3 Funcție a unui magistrat roman, însărcinat mai ales cu 
atribuţii financiare. 


profesionist cunoscut şi executa lucrările mult mai repede şi-n 
cantitate mai mare. 

Şi-n ce priveşte familia copilului puteam să stau destul de 
liniştit. Cei de acasă nu m-ar fi condus de bunăvoie, observasem 
deja lucrul ăsta, în casa altora, ruşinaţi de faptul că au un 
zdrahon de fiu mare şi solid care uitase până şi limba maternă şi 
uitase şi toate uzanţele vieţii civilizate. Pe de altă parte, copiii 
mici erau duşi foarte rar împreună cu cei mari, trăiau într-o 
nursery”? a lor, fiind încredinţaţi unor sclave bătrâne, fostelor lor 
doici, pedagogilor; aşa se proceda cel puţin în familiile bogate, 
ca a mea, care-şi permiteau luxul de a avea o domus în 
întregime a lor. La asta se mai adăuga faptul că, spre uşurarea 
mea de nedescris, fratele vitreg al tatălui meu, aşa cum 
anunţase Tiberius, îşi grăbea plecarea împreună cu întreaga 
familie spre provincia îndepărtată al cărei propretor fusese 
numit. 

Singur Tiberius putea deci să-mi dea de gândit. A doua zi însă 
urma să plece în Germania. Şi-acolo aveau cu siguranţă să se 
gândească longobarzii şi caucii cum să-l ţină absorbit şi să-i 
alunge orice altă idee din minte. 


Capitolul al patrulea 
(Anii 758 ţi 759 ai Romei, 5 şi 6 ai erei noastre, 17 şi 18 ai 
vieţii mele.) Trudnică reînvăţare a cunoştinţelor scolastice. 
Vizită la Augustus. Politica lui rasială. lulia Minor. 


Acum îmi dau de-abia seama ce sarcină grea mi-am asumat 
atunci când mi-am propus să povestesc în câteva capitole o 
viaţă de adult care se întinde de-a lungul a vreo patruzeci şi mai 
bine de ani, într-o perioadă plină de vicisitudini, de evenimente 
în care-am încercat o vreme să mă amestec, ca să cunosc cât 
mai mult cu putinţă adevărul cu privire la vremurile acelea, şi să 
mă reîntorc, aşa cum visasem plin de ambiţie, în cealaltă viaţă a 
mea, cu un bagaj de cunoştinţe directe care să-i lase cu gura 
căscată pe oamenii de ştiinţă şi să-mi creeze o faimă universală; 
până când nu m-a apucat plictiseala şi-un disperat sens al 
zădărniciei. Va trebui să mă mulţumesc să procedez pe 
episoade, alegându-le pe cele mai stranii şi pe cele mai 


3 Loc unde sunt crescuţi copiii mici; creşă. 


importante; şi-n felul ăsta o să sar peste experienţele 
chinuitoare ale primelor luni. În care am fost constrâns ca un 
copil mic să învăţ să vorbesc, să citesc şi să scriu (iar faptul că 
instrumentele erau cu totul diferite de ale noastre, stilul pentru 
tăbliţele cerate, calamul din trestie sau pana de gâscă pentru 
papirus, nu constituia o dificultate pentru mine, posesorul 
dinainte al trupului meu îşi exersase perfect mâna în această 
îndeletnicire în cei unsprezece sau doisprezece ani de studiu); şi 
să fac socoteli, să învăţ legile şi obiceiurile noii mele patrii. 
Trudă migăloasă de şcolar, devenită şi mai dificilă datorită 
confruntării pe care-o făceam în permanenţă cu cunoştinţele 
deja existente şi absolut proaspete, care pe de o parte întârziau 
asimilarea naturală a noilor lucruri învăţate şi pe de altă parte 
îmi încurcau de multe ori ideile datorită greutăţii de a distinge 
ceea ce învăţam nou de ceea ce constituia o inutilă experienţă 
precedentă, ceea ce era valabil de ceea ce nu mai era. Trebuie 
să mai adaug că, păstrându-mi intactă maturitatea mea de 
înţelegere, adică, în limbaj simplu, mintea mea de om înaintat în 
vârstă, nu beneficiam de ajutorul unei memorii prompte şi de 
intuiţia foarte rapidă a copiilor sau a unui băiat de 
şaptesprezece ani, aşa cum apăream în oglindă. 

Învățătura era pentru mine deci greoaie şi obositoare în mult 
mai mare măsură decât şi-ar fi putut imagina cel care mă 
învăţa. Progrese rapide am făcut numai la vorbire. Cunoaşterea, 
fie ea şi pur literară, a latinei învăţate în liceu şi o înclinaţie 
naturală pentru limbi mi-au uşurat această aspră ucenicie; nu 
trecuseră nici şase luni şi ajunsesem să înţeleg fără niciun efort 
atât limbajul declamator şi rafinat al pedagogilor şi al oratorilor 
din foruri şi de la terme, cât şi pe cel arhaic şi cântat al mamei 
mele, sau pe acela al poporului de jos şi al sclavilor, imitat şi de 
tinerii din lumea bună şi care-mi suna ca un dialect de-al nostru 
între roman şi napoletan; şi-mi formasem deja şi urechea la 
accentul particular al provincialilor, al galilor, al germanicilor 
care vorbeau latina ca pe o limbă străină şi cu o pronunție 
curioasă, asemănătoare oarecum modului în care vorbesc 
critreii şi arabii din Libia limba italiană. 

Cazna cea mare cu care studiam era totuşi compensată, şi 
mai mult decât compensată, de plăcerea cu totul animalică de a 
mă simţi purificat de tarele vechilor răni, de micile dureri ale 
oaselor şi ale muşchilor, de înţepeneala anilor, întors la o 


tinereţe proaspătă, sprintenă şi vioaie. Trupul meu de om matur 
rămăsese acolo, în fotoliul de dinaintea căminului; intrasem într- 
un trup după toate aparențele imun la orice degenerare 
ereditară, eu simţurile perfecte; tânărul de şaptesprezece ani pe 
care-l deposedasem de el îşi folosise fructuos primii lui ani 
perfecţionându-şi dispoziţiile naturale, era un călăreț rezistent, 
un bun aruncător de suliță şi de disc, un înotător sigur şi avea 
muşchi elastici şi armonioşi. Or, anticii aceia aveau cu toţii nişte 
simţuri mult mai ascuţite decât ale noastre, iar tânărul care 
stăpânise mai înainte noul meu înveliş fusese deosebit de 
privilegiat; mai cu seamă în primele luni, era de ajuns să ciulesc 
urechea la freamătul vântului, al mării, sau al pădurii, pe cave 
nu-l auzisem niciodată atât de pur şi de sonor, ca să-mi dea 
beţie şi ameţeală; şi-mi reveneau în minte versurile lui Prati din 
Încântare: 

eu aud undele 

cântând de peste mare, 

aud fremătând frunzele 

dinspre pădure; şi-o trecere 

de suflete rătăcitoare cerul îmi pare. 

Odată, la Atena, în anul 1930, sau mai demult chiar, m-am 
trezit pe neaşteptate surd din pricina unui dop de ceară care mi 
se formase în ureche; iar eu, bietul de mine, cu toate că 
aflându-mă în Grecia ar fi trebuit să mă gândesc imediat la 
Odiseu şi la ceară”, m-am temut c-am devenit aşa din motive 
naturale, şi am răbdat nenorocirea aceea timp de două 
săptămâni; până când un prieten m-a convins să merg la doctor, 
care-ntr-o secundă mi-a destupat urechile şi lumea a început din 
nou să-mi cânte răsunător în timpane şi mi-am dat seama că de 
multă vreme nu mai percepusem sunete atât de subtile, aerul 
mi se părea în întregime o cutie de rezonanţă şi-am auzit pentru 
prima dată cum îmi foşnea între degete bancnota nouă de 
cincizeci de drahme pe care i-o înmânam medicului. Aşa am fost 
şi-n acele prime zile, mai înainte de a mă fi obişnuit cu noutatea 
simţurilor acelora atât de ascuţite; nici cea mai mică umbră nu 
întuneca viziunea îndepărtată a mulţimii din amfiteatre, a 
scenariilor de coline şi de păduri, urechea percepea fără niciun 


3 Aluzie la episodul trecerii lui Odisseus prin faţa Capului 
Sirenelor, ocazie în care eroul şi-a pus marinarii să-şi astupe 
urechile cu ceară ca să nu audă cântecele lor malefice. 


efort o muzică până atunci necunoscută, de o sonoritate 
melodioasă, de clinchete nespus de limpezi, de murmure 
confuze sau clare, emanate de obiecte care mi se păruseră 
până-n zilele acelea mute şi surde. 

Tata m-a încredinţat concomitent unui grammaticus, unui 
litterator şi unui rhetor, cu alte cuvinte unui profesor de şcoală 
elementară, unui profesor de gimnaziu şi de liceu şi unui 
profesor universitar; îşi dăduse seama că inteligenţa mea era 
totuşi vie şi matură şi că nu-i lipseau decât instrumentele ca să 
devină iar practică şi utilă atât pentru mine, cât şi pentru alţii. 
Parcă văd şi acum chipul amuzat şi ironic al surorilor mele mai 
mici care asistau câteodată, asta fiind cea mai mare dintre 
distracţiile lor, la lecţiile gramaticului; şi încruntarea consternată 
a acestuia când nu izbutea să facă să-mi intre-n cap nişte lucruri 
pe care, spunea el, le predase fără niciun efort şi într-un timp 
foarte scurt unor băieţaşi de şapte şi de opt ani. 

„Hai să vedem”, îmi spunea profesorul care voia să mă înveţe 
cum se diviza asul’, care era ca lira pe vremea aceea. „Dacă 
din cinci douăsprezecimi de as iau o uncie, cât mai rămâne din 
as? Şi de quincunce est remota uncie, quid superat?” 

Mă uitam la el înmărmurit, douăsprezecimi şi uncii şi fracţii mi 
se învălmăşeau în cap fără să mă pot aduna. Surorile mele 
râdeau între ele până când cea mai miloasă, profitând de faptul 
că profesorul era surd, sau cel puţin aşa se pretindea că era, îmi 
şoptea răspunsul:  „7riens”, cuvânt pe care-l repetam 
papagaliceşte, fără să ştiu că însemna o treime. 

„Ai pus să-ţi şoptească”, mă dojenea profesorul care pesemne 
că nu era chiar atât de surd; şi mă lovea cu o nuia peste degete; 
şi nu pot să redau umilinţa şi furia care mă cuprindeau, îndoit, 
ca să zic aşa; erau ruşinea şi necazul inexplicabil al tânărului 
aflat în pragul virilităţii când se vedea tratat ca un copilaş, erau 
furia şi disprețul omului matur care simţeam totuşi că sunt o 
dată pentru totdeauna, serios şi important, când se vedea 
degradat la mentalitatea şi la reacţiile unui şcolar mititel. În 
primele zile profesorul, intimidat de faptul că se afla înaintea 
unui coşcogemite şcolar mare şi spătos, fiul atât de ilustrului 
personaj care era tata, n-a îndrăznit să se folosească de 
nuieluşa cea tare din lemn de alun care constituia principalul 


33 La vechii romani asul era concomitent unitate de greutate, de 
măsură şi monetară. 


său argument pedagogic. Într-o zi însă tata s-a plâns de cât de 
puţin progresam; iar profesorul a încercat să-i explice că 
încetineala mea la învăţătură era poate şi o consecinţă a 
faptului că nu putea să-mi introducă învăţătura lui cu ajutorul 
ferulei*%. Tata a început să râdă în faţa argumentului respectiv 
şi-a spus că, într-adevăr, avea dreptate; şi n-a mai fost de ajuns 
că eram coşcogeamite găligan, mă lovea peste mâini şi peste 
spinare cât era nevoie. 

Profesorul se numea Scribonius Afrodisius, era un libert din 
casa lui Augustus şi mai înainte sclav şi discipol al gramaticului 
Orbilius Pupillus. Care Orbilius fusese profesorul lui Horatius; un 
soldăţoi de cavalerie care după eliberare venise la Roma din 
natalul său Beneventum şi-şi făcuse faimă de profesor priceput, 
dar feroce, mereu cu nuiaua şi cu biciul în mână. S-a lamentat 
cât a trăit - şi a murit la o sută de ani - de mizeria lui, şi de 
faptul că trebuia să locuiască într-o mansardă; dar apoi când ne- 
am dus la Beneventum, mulţi ani mai târziu, am văzut că-i 
ridicaseră o statuie de marmoră pe Capitoliul din cetate. 
Afrodisius trebuie să-i fi moştenit sistemele. Când voia să-mi 
arate că e mulţumit era şi mai rău; mă apuca de urechi, mi le 
strângea, mi le trăgea de parc-ar fi vrut să mi le smulgă de pe 
cap, şi mormăia „bonae oricillae istae, deştepte urechiuşele 
astea, care-au ştiut să prindă atâtea cunoştinţe folositoare”. 

In ziua aceea când cu lecţia de calcul mi-a lăsat însă în pace 
urechile. 

„Şi-acum spune-mi; dacă uncia aceea în loc s-o scazi o adaugi 
la quincunce, quid fit? Poteras dixisse, ar fi trebuit să-mi 
răspunzi deja.” 

Mă încurcam din ce în ce mai rău, erau de ajuns raporturile 
acelea noi ca să mă determine să devin obtuz la nişte calcule pe 
care cu alte cuvinte în viaţa mea precedentă le făceam 
instinctiv, se înţelege că patru douăsprezecimi fac o treime şi 
şase douăsprezecimi o jumătate; dar din douăsprezecimile 
acelea care deveneau uncii şi treimile acelea care se numeau 
triens nu pricepeam încă nimic; şi când sora mea mai mică îmi 
striga cu glas silabisit răspunsul la ultima întrebare „semis, 
asine““, eram şi mai ignorant decât înainte chiar dacă 
pricepeam că semis era jumătatea unui as. lar pedagogul 


3 Nuia cu care erau loviți peste degete elevii leneşi. 
4 „jumătate de as, dobitocule.” 


clătina din cap şi uita să mă lovească cu nuieluşa peste degete: 
„Male servabis tuam rem, prost ai să-ţi mai administrezi tu 
patrimoniul tău”. 

Aşa cum am spus însă, asupra acestor prime şi obositoare 
experienţe nu vreau să insist prea mult. O să trec direct la 
primăvara anului următor, al şaselea al erei noastre; la ziua de 
aprilie când tata m-a anunţat c-o să mă ducă la Augustus, care 
de mult întreba de mine, şi cum de se făcea că lipsisem atât de 
mult timp din casa lui. Augustus, cred că am mai spus asta, era 
înrudit cu noi pe linie maternă, fiindcă mama mea făcea parte 
din ginta lulia. Dar, tocmai pentru faptul că mama era mândră 
de stirpea ei atât de nobilă, vorbea cu mult dispreţ de Augustus, 
intrat în familie numai pe cale de adopţiune. „E un provincial”, 
spunea mama, „şi e inutil ca Octavii să se laude că sunt familia 
cea mai importantă din Velletri, se ştie prea bine că Velletri e un 
târg oarecare; şi dacă spun baliverne că s-au numărat printre 
cele o sută de familii de senatori primite la Roma de Tarquinius 
Priscus, adevărul e că au devenit după aceea o familie 
plebeiană: dacă n-au fost cumva dintotdeauna aşa”. Şi oricum, 
chiar şi ca Octavian, sânge ales avea prea puţin, spunea mama 
mea. Şi povestea că străbunicul lui Augustus, un soldăţoi de 
carieră oarecare din vremea celui de-al doilea război punic, era 
fiul unui sclav, care intrase şi el la rândul lui în familie prin 
adopţiune după ce devenise mai întâi libert; şi după terminarea 
serviciului militar s-a dus să se facă vânzător de frânghii într-un 
sat din regiunea velletrană. Fiul străbunicului s-a ridicat ceva 
nud sus, a venit la Roma şi şi-a instalat o bancă de schimb în 
For, dar în partea însorită - care nu era şi partea cea mai 
distinsă a pieţei; după aceea începuse să dea bani cu dobândă, 
ceea ce e foarte aproape de un cămătar; şi chiar dacă se făcuse 
bancher, argentarius, şi se îmbogăţise, rămăsese întotdeauna 
fitecine. 

„Cât priveşte ascendenţa din partea maică-sii, Atia, e şi mai 
rea. Atia, să admitem, era fiica uneia din ginta mea, o soră de-a 
lui Cezar; dar faptul că s-a compromis, cine ştie pentru ce 
interese murdare de-ale lui frate-său, căsătorindu-se cu un 
plebeu, Atius Balbus, care provenea - închipuiţi-vă, era a doua 
sau a treia generaţie - dintr-un african care ţinea o prăvălioară 
cu parfumuri, pretinde că-i face cinste; sunt însă şi unii care 
spun c-ar fi fost morar de prin părţile Aricciei.” 


Mama mea, o femeie cumsecade, dar patriciană din creştet 
până în tălpi, din vârful pieptănăturii ei savant aranjate până-n 
vârful sandalelor ei din piele aurită şi argintată, strâmba din nas 
când îşi vărsa aşa năduful, avea aerul că simte duhoarea 
vânzătorului de frânghii, a cămătarului şi a negustorului de 
parfumuri, dacă nu şi pe aceea a bădăranului de morar. 

Dimpotrivă, tata îi era devotat lui Augustus şi asculta 
posomorându-se la faţă asemenea critici. Pentru el Augustus era 
cu foarte puţin inferior unei fiinţe supranaturale; şi cine ştie de 
câte ori nu i-o fi povestit şi predecesorului meu întâmplarea pe 
care mi-a povestit-o şi mie; fiindcă atunci când am auzit-o întâia 
dată surorile mele au avut aerul acela de plictiseală pe care-l 
iau copiii ori de câte ori aud că bunicul sau tatăl le povesteşte o 
anecdotă pentru a suta oară. Acum însă tata, profitând de 
amnezia mea, nu se mai sinchisea câtuşi de puţin de faptul că 
se repetă (dacă îşi dădea cumva seama de asta). Spunea, 
aşadar, că într-o zi la Velletri l-au dus să vadă casa care-i 
aparținuse bunicului lui Augustus, cămătarul - bineînţeles însă 
că nu-l numeau aşa - şi cămăruţa în care se spunea că văzuse 
lumina zilei Augustus. Tatăl meu a vrut să între în ea; dar ţăranii 
care erau stăpânii cocioabei respective nu i-au îngăduit; ziceau 
că era primejdios să între acolo şi se temeau şi de cine ştie ce 
consecinţe dacă unui om ilustru ca tatăl meu, unui senator, i s- 
ar fi întâmplat ceva. Primejdios de ce? Ţăranii se temeau până 
să şi vorbească; apoi îşi făcură curaj şi-i povestiră că odată un 
vecin de-al lor ţinuse cu orice preţ să doarmă o noapte în 
încăperea aceea; n-apucase să se instaleze bine când se simţise 
apucat de o forţă misterioasă care-l ridicase din culcuşul lui şi-l 
zvârlise afară din casă; dimineaţa fusese găsit mai mult mort 
decât viu, înfăşurat în cuverturile patului şi zăcând înaintea uşii. 
Am aflat de la surorile mele că de fiecare dată când povestea 
întâmplarea asta mama începea să râdă; şi-i spunea că, după 
părerea ei, anecdota aceea nu i se părea o dovadă de divinitate, 
ci mai curând un indiciu în plus că Augustus aducea nenorocire, 
că purta ghinion, cum spuneau mulţi; şi, pentru orice 
eventualitate, tata nu se dădea în lături să facă descântece 
împotriva răului ori de câte ori se ducea să se întâlnească cu 
dânsul. 

S-a întâmplat deci că într-o dimineaţă de aprilie, senină şi 
răcoroasă, m-am dus în For să-l iau pe tata, care-mi dăduse 


întâlnire între ora a patra şi a cincea în faţa Curiei, cum am 
spune noi a Senatului, ca să mergem la Augustus. 

Mă aşteptam să văd o reşedinţă regală; am dat însă peste o 
casă mare şi solidă, având în faţă un portic şi un vestibul unde 
stăteau de gardă câţiva pretorieni, nişte tineri atletici şi blonzi, 
în cea mai mare parte germani; clădirea era nouă“; mi-a spus 
tata că fusese ridicată cu doi, trei ani în urmă, după ce fusese 
distrusă cea dinainte, mai modestă, care-i aparținuse oratorului 
Hortensius. Atriumul şi încăperile pe care le-am traversat nu mi 
s-au părut deosebit de somptuoase; cu pardoseli modeste din 
mozaic, care ar fi pălit în comparaţie cu cele din casa noastră. 
Am remarcat în chip deosebit un mic mozaic aflat înaintea 
intrării de unde se trecea în vestibul, fiindcă tata în timp ce 
intra, s-a oprit un moment; şi aruncând o privire iute în jur ca să 
se asigure că nu-l observă nimeni, cu vârful piciorului şi cu o 
mişcare foarte iute, a atins câteva desene reprezentând păsări 
şi nişte cruci curioase şi încârligate în cele două sensuri. Mult 
mai târziu am aflat că desenele acelea erau simboluri împotriva 
deochiului; şi tata, năpăstuitul, departe de ochii neveste-sii, se 
preta pur şi simplu la descântece. 

L-am găsit pe Augustus într-o cămăruţă de la etajul întâi, 
simplă şi aproape lipsită de mobilier; însă acolo mi s-a întâmplat 
să mă comport într-un fel care mi-a fost trecut cu vederea de 
către gazdă şi de către tatăl meu numai datorită bolii mele. Căci 
privirile mi-au căzut încă de la început pe un perete pictat; şi-am 
fost cuprins pe neaşteptate de-un fel de răpire extatică care m-a 
îndepărtat deodată în loc şi-n timp. Am avut senzaţia 
vertiginoasă c-am fost transportat înapoi cu o iuţeală de 
necrezut şi m-am revăzut în aceeaşi încăpere, care era însă 
delabrată şi goală; şi lângă mine un om cu o uniformă de 
gardian, cu o şapcă de gardian şi-n mâna căruia zornăia o 
legătură cu chei îmi explica felul în caro picturile din fund 
fuseseră aproape cu desăvârşire şterse, iar cea de pe peretele 
din dreapta devenise palidă. Şi aceasta era singura senzaţie pe 
care-o încercam, de  neîncrezătoare uimire, confruntând 
strălucitorul perete pictat pe care-l aveam dinainte cu ceea ce- 
mi reevoca memoria; ca cineva care a cunoscut o persoană în 
decrepitudinea  bătrâneţii şi-ar regăsi-o ca prin farmec 


4 E vorba de aşa-numita „Casă a Liviei”, ale cărei ruine se văd şi 
astăzi pe Palatin. 


strălucitoare de tinereţe. Îmi ieşise din minte tatăl meu, nu-l 
băgăm de seamă pe Augustus; simţurile mele erau total 
absorbite de pictura aceea mare de pe perete, de minunata 
fecioară lo care se afla în edicula centrală, între Argus şi Mercur, 
cu blândul ei chip pătruns de o splendidă şi melancolică graţie; 
aceeaşi imagine care-mi plăcuse atât de mult, deşi confuză şi pe 
jumătate ştearsă de timp, în cealaltă viaţă, şi pe care mă 
duceam s-o văd din când în când, la ruinele Palatinului, chiar 
între vestigiile casei căreia i se spune acum „Casa Liviei”, 
desfătându-mă de fiecare dată la vederea făpturii zvelte şi 
moderne, cu surâs fermecător, cu părul negru şi moale. 

M-au făcut să mă dezmeticesc câteva cuvinte poruncitoare 
ale tatălui meu, m-am întors confuz, mi-am dat seama în sfârşit 
de prezenţa lui Augustus care se ridicase de pe un fel de pat jos, 
aşezat lângă peretele din stânga. M-am simţit mai curând prost. 
N-aş putea să spun la ce mă aşteptam, ţinând seama de 
relatările tatălui meu, de amintirile din liceu, de comemorările 
augusteice din 1950, în timpul cărora înghiţisem numeroase 
conferinţe din cauza meseriei mele de cronicar; cât despre 
aspectul său fizic, mi-l închipuisem întotdeauna aşa cum îl 
înfăţişează statuia care se înălța lângă tejgheaua barului Rosati, 
de pe Via Veneto de la Roma. Acela însă este un Octavian. 

In floarea vârstei; înaintea mea stătea, şi-l întreceam aproape 
cu un cap, un bătrân de peste şaptezeci de ani, grăsun, 
înfăşurat într-o togă mai curând uzată. Cu toate astea trupul 
acela veştejit de-acum păstra o demnitate maiestuoasă şi 
severă; ochii lui încă neîngreunaţi de pleoape, mari şi clari, 
aveau în ei o lumină tinerească; mi-a venit în minte adjectivul 
pe care-l foloseau adulatorii noştri despre privirea lui Mussolini, 
magnetică. Intr-adevăr, adjectivul respectiv i se potrivea bine lui 
Augustus. 

„Eccu filiolu qui perdidit memoria. Quid dicis, iuvencule?”” a 
spus el zâmbind, apucându-mă de obraz şi astfel, deschizând 
gura, i-am văzut dinţii rari, mici şi plini de tartru. „Ţi-ăi fi pierdut 
tu memoria, dar nu şi gustul pentru lucrurile frumoase, dacă-ţi 
plac aşa de mult picturile astea pe care l-am pus pe Ludius să le 
facă; în celelalte camere, ai să mergi să le vezi, şi-a făcut de cap 
şi-a pictat specialităţile lui, marine, porticuri, păduri, canale, 


2 „Uite-l şi pe tinerelul care şi-a pierdut memoria. Ce mai e nou, 
flăcăule?” 


scene de gen; aici am vrut să-mi picteze motivul ăsta cu lo pe 
care Jupiter a transformat-o în juncă şi care-i place aşa de mult 
sentimentalei de Livia. Mi-a spus că n-are fantezie pentru lucruri 
din astea, şi i-am răspuns că-mi era de ajuns dacă o să-mi 
copieze ceea ce a pictat la vremea lui bătrânul Nikias, cu acelaşi 
subiect. După mine, şi-a întrecut modelul. Îţi mai aminteşti cine 
e Nikias?” 

„Pictor grec din secolul patru al Romei”, am răspuns eu timid 
şi zelos ca înaintea unui profesor. 

„Ti-l aminteşti dinainte, sau a trebuit să-l înveţi din nou?” 

Amnezia mea constituise obiectul multor pălăvrăgeli printre 
numeroasele noastre rubedenii; şi Augustus dovedea mult 
interes pentru ea, evident curios cu privire la impresiile mele, de 
vreme ce trebuise să mă întorc la şcoală ca un băieţaş de câţiva 
anişori. 

„L-am învăţat acum din nou”, am răspuns eu roşind, ca şi 
cum aş fi avui într-adevăr vreun motiv să mă ruşinez de asta. 
Dar noua mea personalitate începuse deja s-o domine pe cea 
originală; aşa cum mi se mai întâmplase cu profesorul 
Afrodisius, scoarţa în interiorul căreia mă aflam, ceva mai 
coaptă decât a unui adolescent, avea înrâurire asupra 
mentalități) mele de bărbat înaintat de-acum în vârstă pe care 
mi-o luasem după mine, o sufoca şi-o deprima; şi, cu toate 
cunoştinţele cu care mă regăseam din cealaltă viaţă, toată acea 
agilitate şi ascuţime a spiritului cu care m-am complăcut 
întotdeauna, mi se mai întâmpla câteodată să mă simt necopt şi 
chiar obtuz în faţa noilor mei contemporani. 

„Facere, disfacere, semper laborare est”, a râs Augustus. 
Vorbea nu ca un patrician, ci ca un om din popor, în aşa fel încât 
în anumite momente aveam impresia că-l ascult pe un roman 
oarecare din secolul douăzeci; şi-mi venea mai curând să-i 
răspund în limba italiană decât în latina care tot mai era pentru 
mine dificilă, neavând încă un criteriu just de alegere între 
diversele idiomuri care-mi sunau în ureche. Şi de mai multe ori, 
când a auzit câteva expresii caraghioase de-ale mele, a izbucnit 
în râs. 

După aceea nu s-a măi ocupat de mine şi-a început să 
vorbească cu tata despre situaţia politică. Spunea că patricienii 
şi cavalerii huzuriseră din cale afară până atunci fără să 
plătească taxe deloc sau prea puţine; acum însă să verse şi ei 


banii pentru cheltuielile militare; cu un an înainte le mărise 
solda soldaţilor luând bani din vistieria lui personală, acum să 
plătească cetăţenii. Şi-a spus că ar fi pus în circulaţie o nouă 
taxă asupra moştenirii şi a legatelor testamentare şi că ar fi 
înăsprit legea cu privire la celibat”. 

„Unde-au dispărut familiile de-altădată. Cu câte şapte sau 
zece copii fiecare? Tinereii şi fetişcanele emancipate din ziua de 
astăzi nu mai vor să audă niciun argument şi nu se mai 
căsătoresc. Şi, dimpotrivă, acolo unde celibatul constituie o 
instituţie religioasă şi tradiţională, vreau să spun în colegiul 
Vestalelor, nu se mai găseşte nicio fată de familie bună care să 
vrea să facă parte din el. Am emis un decret prin care pot fi 
numite vestale şi fiicele liberţilor; mai e de trăit în asemenea 
condiţii, ce zici? Şi nici măcar astea nu se mai înghesuie. Se 
schimbă timpurile. În schimb ai să vezi patricieni şi cavaleri care 
se plimbă despuiaţi, numai în tunică, după moda străinilor! 
Unde-au dispărut oamenii cu togă despre care vorbeşte 
Vergilius?” 

A spus că pregătea legi severe pentru a îndrepta moravurile. 
Nu trebuie să se mai întâmple ca, la jocurile seculare, noaptea, 
să se găsească laolaltă tineri şi tinere; sau cel puţin fetele să fie 
însoţite de o rudă mai în etate. Şi de la jocurile de circ să fie 
excluse femeile, atunci când se exhibă luptători goi. 

„Poporul”, i-a spus tatăl meu ca să schimbe vorba, pentru că 
moravurile constituiau o idee fixă şi frecventă la el, „poporul se 
plânge de lipsa vinului.” 

„Ce nevoie are poporul sa bea vin?!” a izbucnit el. Şi-a spus 
că el însuşi bea foarte puţin şi se simţea foarte bine; o salată 
bună de lăptuci, fructe proaspete, un pahar-două de vin de 
Valtellina, ăsta era regimul lui de viaţă. 

„Generu meu Agrippa satis providit ne romani habean site”, 
a spus el la un moment dat, în idiomul acela curios al lui care 
aducea cu dialectul roman de astăzi. Şi-a amintit, desigur pentru 
informarea mea de biet tânăr lipsit de memorie, că ginerele său 
Agrippa construise numeroase apeducte care făceau ca apa să 
ajungă în toate cartierele cetăţii şi din abundență. 


“3 Una dintre legile prin care Augustus se străduia să reintroducă 
austeritatea vechilor moravuri. 

+ „Ginerele meu, Agrippa, s-a îngrijit îndeajuns ca romanii să nu 
sufere de sete.” 


După aceea a început să predice despre puritatea de sânge a 
poporului roman; şi asta era o altă idee fixă a lui, tata a luat 
aerul unuia care ascultă un argument de-acum uzat. Pentru 
dânsul nu exista nicio rasă mai pură decât cea a descendenților 
celor dintâi locuitori din Latium: veneţii, bolognezii, ligurii, 
siculii, terentinii, alobrogii şi toţi cei pe care-i numea adunătura 
de la septentrion, galii, germanii, frizonii, erau cu toţii într-un fel 
barbari şi de sânge infectat. 

„Toţi galii ăştia, şi panonii, şi celții, şi sarzii, şi africanii care 
nimeresc la Roma şi se culcă cu femeile noastre şi ne strică 
sângele nostru cel pur roman”, a început să zică el înflăcărându- 
se, „sunt respingători, degeneraţi cu toţii. Mă apăr şi eu cum 
pot. Am complicat şi-am făcut cât mai grea posibilă procedura 
pentru obţinerea cetăţeniei romane. Numai în felul ăsta putem 
să mai sperăm c-o să avem o societate fără bastarzi. După 
moartea mea însă, o să fie prăpădul lumii. leri Tiberius a venit la 
mine implorându-mă să-l fac cetăţean roman pe-un protejat de- 
al lui, unul de-acolo de sus, un celt sau un alobrog. l-am zis că 
nu şi nu. Azi-dimineaţă nevastă-mea Livia mi-a stat pe cap o oră 
ca să-l fac cetăţean pe un individ din Galia Comata pe care-l are 
ea la inimă. Ca să scap de dânsa i-am spus că putea să-i dea 
protejatului ei scutirea de taxe, dar că cu cetăţean nu-l fac; 
prefer să păgubească fiscul decât demnitatea poporului roman.” 

„Am văzut în vestibul oamenii din garda ta”, a spus tata, care 
parcă mi-ar fi citit gândurile, „germanii aceia înalţi, blonzi şi bine 
clădiţi, aş putea spune că sunt mai puţin civilizaţi decât noi, dar 
n-aş putea să-i numesc bastarzi respingători.” 

„Sunt nişte fiare, asta sunt. Au frumuseţea fiarelor. Frumoşi 
sunt şi tigrii pe care i-am arătat poporului zilele trecute în 
Câmpul lui Marte. N-ai să ai însă pretenţia să-i fac cetăţeni 
romani sau să-i pun în patul patricienelor. Acum cu tot talmeş- 
balmeşul ăsta de rase care există la Roma, dacă nu se fac legi 
severe vom fi corupți fără nicio speranţă de scăpare.” 

Aici Augustus a adăugat că-l deranjau chiar şi evreii prea 
numeroşi care făceau negustorie prin cetate, că din Trastevere 
năpădiseră şi-n alte cartiere şi că-şi stabiliseră un târg mic şi 
jerpelit la poarta Capena; şi predicau o religie obscenă printre 
cetăţenii săraci care se lăsau atraşi de exotismul ei. 

„Ştii ce-o să fac? O să iau câteva mii din ei şi o să-i expediez 
în Sardinia, să trăiască acolo printre lupi şi mlaştini, şi în felul 


ăsta o să meargă aiurea să-şi celebreze ritualurile lor groteşti.” 

Am avut ocazia să-mi aduc aminte de fraza asta, câţiva ani 
mai târziu, sub Tiberius. Augustus nu dăduse niciodată curs 
proiectului aceluia al lui, poate că-l şi uitase, s-a gândit însă la el 
Tiberius şi m-am trezit asistând la îmbarcarea a patru mii dintre 
nefericiţii aceia, trimişi în Sardinia ca să lupte acolo cu briganzii 
şi cu fiarele sălbatice. Pe la sfârşitul anului 19 am văzut la Ostia, 
pe un chei din port, gata de îmbarcare, vreo sută-două de 
bărbaţi în uniforme militare cu toate catrafusele lor, aproape 
înăbuşiţi de o gloată de femei, de bătrâni şi de copii care roiau 
în jurul lor ca muştele; mi-am dat seama imediat că alcătuiau 
primul detaşament al celor patru mii de liberţi de religie ebraică 
pe care Senatul hotărâse să-i exileze în Sardinia. Pe atunci când 
spuneai Sardinia era ca şi cum ai spune astăzi partea cea mai 
sălbatică a Africii, dacă mai există o Africă sălbatică; insula avea 
renumele celei mai înapoiate regiuni a Imperiului şi din cauza 
asta, se spunea, Augustus, care-o străbătuse de la un capăt la 
altul, nu mai voise să se ducă niciodată în Sardinia; era înţesată 
de triburi sălbatice, cuibărite în grotele munţilor, de unde 
coborau ca să-i jefuiască pe colonii de pe ţărmuri, şi era mai cu 
seamă nesănătoasă. Mă aflam în Senat în ziua când senatorul 
Scribonius Libo a prezentat propunerea; a spus că cei patru mii 
aveau sarcina să pună frâu incursiunilor banditeşti; dacă însă 
influenţa vătămătoare a climei i-ar fi ucis, şi ob gravitatem coeli 
interissent, atâta pagubă, vile damnum. 

Erau aproape toţi foarte tineri, se desprindeau cu greu din 
îmbrăţişările strânse, era o hărmălaie de plânsete şi de ţipete şi 
de rugăciuni, o scenă îngrozitoare şi patetică care-mi evoca 
altele asemănătoare, desfăşurate multe secole mai târziu”; 
până când au dat năvală în îngrămădeală gărzile, care, cu 
mişcări brutale, au început să despartă grupurile înlănţuite;” 
gata”, strigau ei, „familiile au să-i ajungă din urmă pe bărbaţii 
lor cu o altă navă”; n-am aflat niciodată dacă lucrul ăsta a fost 
adevărat sau spus numai ca să-i consoleze pe cei care plecau şi 
pe cei rămaşi. Mă uitam la tinerii aceia, avangardă a 
expulzărilor, a exodurilor şi a emigrărilor forţate care aveau să 
se repete timp de secole până în vremea mea, sub diverse 
pretexte, ridicate la rangul de necesităţi de stat; şi mă izbea 
faptul că, în timp ce majoritatea aveau trăsături net orientale, 


45 Aluzie la pogromurile organizate de nazişti. 


nasul încovoiat, pielea măslinie, ochii, mari, melancolici, şi 
bulbucaţi, se aflau totuşi printre ei, şi multe tipuri, italice - 
romani, umbri, campani, samniţi - care nu se deosebeau întru 
nimic de cetăţenii care alergaseră să asiste la plecare. 

Tiberius nu făcea o politică rasială aşa cum o făcea Augustus 
şi nici cum o înţeleg teoreticienii actuali ai acestei doctrine; se 
debarasa de oamenii aceia fiindcă practicau o religie 
considerată periculoasă pentru ordinea publică, superstitione 
infecti; şi îndeplineau ritualuri care erau, dac-ar fi să ne luăm 
după descrierea pe care le-o făceau bizarii lor acuzatori, 
contrare religiei şi moravurilor. Aşadar, considera evreu, şi 
incriminat, pe oricine ar fi profesat credinţa respectivă, chiar 
dacă era aşa cum se întâmpla de multe ori, un cetăţean roman 
care, auzind vorbindu-se de o religie orientală care asigura o 
viaţă fericită dincolo de moarte pentru cei nefericiţi, cu atât mai 
fericită cu cât fuseseră mai năpăstuiţi în cea de dincoace, o 
preferaseră în locul cultului cu cei o sută de zei ai lui. De altfel, 
pentru motive diverse, matroanele din lumea bună sacrificau 
zeilor egipteni şi se considerau închinătoare ale zeiţei Isis“. 
Asemenea convertiri au devenit cu timpul din ce în ce mai 
frecvente; şi atunci când şi-au început prozelitismul lor creştinii, 
care mulţi ani au fost confundați cu evreii, s-a întâmplat că 
numeroşi romani de origine foarte pură, descendenţi ai celor trei 
triburi primitive, dorind să devină creştini, au greşit adresa şi, în 
loc să se ducă la episcop, s-au dus la rabin şi s-au trezit evrei 
fără să ştie că exista o mare diferenţă: o greşeală de mică 
importanţă pentru ei; dar resimţită dureros de către urmaşii lor. 

În timp ce vorbea, Augustus se scărpina des la piciorul stâng, 
cu un tic pe care l-am remarcat cu ani în urmă la un consul 
italian în Scoţia caro venea din China. Era răcit şi strănuta des. 
Ziua aceea de aprilie era blândă, dar el era încotoşmănat până 
la gât şi între togă şi tunică purta două sau trei flanele groase 
din lână. În mica încăpere era un du-te-vino continuu de sclavi, 
de liberti, de femei. La un moment dat a intrat o tânără foarte 
frumoasă; ne-a salutat cu o cordialitate veselă pe tata şi pe 


% „Contaminaţi de religie.” 

11 În perioada respectivă era caracteristică invazia diverselor 
religii şi culte importate din Orient şi adoptate la Roma mai cu 
seamă de către aristocrația romană. Printre acestea un loc 
deosebit l-a jucat cultul zeiţei Isis, de origine egipteană. 


mine, de bună seamă predecesorul meu o cunoscuse bine, şi-a 
început să vorbească cu Augustus cu o extraordinară lipsă de 
respect. O nepoată, cu siguranţă. Bărbatul tinerei pierduse la joc 
o sumă mare şi voia bani de la Augustus şi fiindcă Augustus se 
lăuda că el nu fusese niciodată într-o situaţie asemănătoare, 
fata l-a întrebat dacă nu cumva şi-a pierdut memoria; nu-şi mai 
amintea oare deloc că se grozăvise odată de faţă cu Tiberius c-a 
pierdut la zaruri o sumă enormă, dar că din fericire se refăcuse 
şi până la urmă rămăsese cu o pierdere de numai douăzeci şi 
cinci de mii de sesterţi“? „Numai? Cum aşa? Când ai ghinion 
trebuie să pierzi milioane.” Fata era ca o floare şi mă privea din 
când în când cu nişte ochi impertinenţi şi jucăuşi. Am aflat după 
aceea că asta era lulia, lulia Minor, fiica unicei fete a lui 
Augustus, care purta acelaşi nume, lulia Major, aflată de opt ani 
în exil la Ventotene, alungată de propriul ei tată din cauza vieţii 
ei scandaloase. 

După plecarea fetei, Augustus s-a întors spre tatăl meu cu un 
zâmbet melancolic şi i-a spus câteva cuvinte pe greceşte, cu 
muzicalitatea aceea particulară cu care se pronunţau pe atunci 
versurile; dar fie datorită faptului că făcusem prea puţine 
progrese până atunci în însuşirea limbii greceşti, fie din cauza 
pronunțării lui ciudate, n-am înţeles niciun cuvânt. N-am avut 
nici curajul să-l întreb ce voise să spună, cu atât mai mult cu cât 
părea să fi uitat de prezenţa mea; mi-a explicat însă după aceea 
tatăl meu că citase un vers din Homer care însemna cu 
aproximaţie; „Aş fi vrut să trăiesc fără nevastă şi fără copii”. 

Augustus, aşa cum spuneam, părea să fi uitat de mine, iar în 
tata trebuie să fi avut o încredere absolută. S-a plâns de fiica sa 
lulia şi de nepoata asta care ameninţa să devină mai rău decât 
mama. „Le am în trup ca două cancere”, spunea el,” şi din 
cauza asta n-o să mă mai vindec niciodată. Acum câteva zile au 
spânzurat o sclavă de pe aici, una Feba, acuzată c-ar fi furat 
nişte bijuterii din casă. Ei bine, îţi jur c-aş fi preferat să fiu tatăl 
acelei Feba decât al neruşinatei mele fiice.” 

Tata, văzând că Augustus ridicase glasul, s-a simţit îndreptăţit 
să-l întrebe dacă nu cumva fusese prea sever. „N-ai putea s-o 
ierţi, după opt ani de când lâncezeşte în exil, şi s-o laşi să se 
întoarcă la Roma? De-acum i-o fi trecut gustul pentru lucrurile 
alea.” Ochii lui Augustus au devenit deodată întunecaţi şi 


48 Monedă din argint, echivalentă cu doi aşi şi jumătate. 


scăpărători şi-a spus cu un glas poruncitor: „Aş vrea să fi făcut 
şi tu o experienţă asemănătoare cu soţia şi cu fetele tale şi pe 
urmă să vedem ce-o să mai ai să-mi spui. Trebuie să fim fără 
îndurare în privinţa asta cu atât mai mult când matroanele 
noastre îşi bagă-n pat sclavi din Siria şi din Cappadocia. A 
trebuit să pun să-l ucidă pe libertul meu Proculus când am aflat 
că făcea amor cu multe patriciene. Şi pe această lulia, demnă 
fiică a mamei ei, am s-o condamn şi pe ea la domiciliu forţat 
dacă n-o să-şi vadă de treabă.” 

(Trecuseră doi sau trei ani, mă întorsesem de câteva 
săptămâni din războiul din Germania, când tata m-a dus din nou 
la Augustus. Cu un an înainte, lulia Minor fusese alungată şi ea 
şi condamnată la domiciliu forţat. Parcă aud şi acum cuvintele 
pline de mânie şi de dispreţ ale bătrânului împărat:” De îndată 
ce a ajuns la domiciliul ei forţat, nepoata mea a şi lepădat un 
copil. E imposibil să fi fost al bărbatului ei. Târfa asta s-a culcat 
cu toţi liberţii din capitală, iar eu de bastarzi n-am nevoie în 
casă. Pentru orice eventualitate, am pus să fie omorât copilul.”) 

In timp ce şedeam aşa de vorbă - vizita dura de mai bine de- 
un ceas - lumina dimineţii s-a tulburat pe neaşteptate în 
încăpere; privind afară, pe fereastră, n-am mai zărit nicio urmă 
de soare pe coloanele din vestibul. Am auzit un bubuit 
îndepărtat de tunet. Augustus s-a ridicat în picioare şi ne-a dat 
să înţelegem că audiența se sfârşise. Era foarte zorit; doi liberţi, 
care se aflau în preajma lui și-i aduseseră câteva suluri de 
papirus, au pus jos sulurile și-au început să-i aranjeze cu 
înfrigurare toga pe el; unul i-a pus nişte încălțări cu tocul înalt 
care stătuseră până atunci lângă pat şi pe neaşteptate omul cel 
mărunţel şi plinuţ mi-a apărut înalt şi solemn cât tata. Chipul îi 
devenise însă palid şi picături de sudoare îi străluceau între 
cutele obrajilor şi pe fruntea încununată de un păr rar, de un 
castaniu încărunţit. Ne-a întors grăbit spatele, n-a mai avut nicio 
vorbă pentru mine. Am ieşit. 

După ce-am dat colţul clădirii, am privit către apus; nori negri 
veneau dinspre câmpie, goniţi de vântul libian care încovoia 
vârfurile arborilor şi aducea un miros de pământ reavăn; 
scăpărau fulgere în tenebrele acelea şi-am auzit din nou 
bubuitul tunetului. Şi, aşa cum mi se întâmpla adesea în acea 
primă perioadă, când subconştientul meu lucra pe seama lui, m- 
am surprins gândindu-mă că era o nenorocire să te afli afară din 


casă pe o asemenea vreme, fără impermeabil sau măcar o 
umbrelă. Chiar, m-am gândit eu de îndată ce-am observat lucrul 
ăsta, de ce să nu inventez eu oare umbrela pentru noii mei 
concetăţeni? Aş binemerita de la ei, aş face să mi se ierte faptul 
că am picat aici cu aerul ăsta de infatuat, ca să scotocesc în 
viaţa lor personală, în obiceiurile lor. 

Ajunsesem aproape de Auguratorium, un mic templu care 
fusese înălţat, pretindea tradiţia, în perioada regilor sau chiar a 
lui Romulus; fiindcă ăsta era locul în care Romulus a consultat 
auspiciile Romei şi a văzut trecând pe deasupra capului său în 
zbor solemn cei doisprezece vulturi; alături se afla o colibă din 
scânduri şi din trestii, care era nici mai mult nici mai puţin decât 
aceea a păstorului Faustulus+%; o refăcuseră cine ştie de câte ori. 
Admiteau asta chiar şi cei mai fanatici susţinători ai legendei, 
dar întotdeauna şi numai substituind o bucată de lemn nou unei 
bucăţi din lemn putred şi trestii proaspete trestiilor uzate. 
Veneam des aici eu tatăl meu, şi de fiecare dată îl auzeam 
plângându-se de mania asta nouă de a distruge puţin câte puţin 
toate relicvele trecutului, anticele şi venerabilele ziduri ale 
templelor din vremea regilor şi a primei republici, pentru a se 
înălța  aşa-zisele construcţii noi, cum le spunea el, prea 
strălucitoare,  doldora de marmore, în locul cărămizilor 
sănătoase folosite de cei vechi. 

„Din păcate, e o obsesie a lui Augustus să-şi construiască o 
Romă a lui; şi-n loc să i se dea sfaturi de moderație, să i se 
spună că ar fi mai bine să construiască noi drumuri de-a lungul 
Italiei şi-a! Europei sau să le refacă pe cele existente, toţi îl 
încurajează în direcţia asta. Noroc că sunt bătrân, n-o să mai 
apuc vremea să văd dispărută vechea Romă, înlocuită cu luxul 
ţipător al templelor inutile, există atâtea încât nu mai ştiu cui să 
le închine; mai rămâne să vedem un templu dedicat putoarei, 
Mephitis, şi unul Fortunei Dubiosa, unul Fortunei din ziua 
respectivă şi altul Febrei! Au distrus pădurea de stejari de pe 
Celius ca să construiască locuinţe de închiriat. Şi nu puteau să 
construiască oare Curia cea nouă în altă parte? Nu, domnule, ca 
să-i facă loc au dărâmat vechea Curia Hostilia care dăinuia de 
pe vremea regelui Tullius Hostilius, un edificiu venerabil şi vechi 
de peste şapte secole.” 


19 Păstor care, conform legendei, i-ar fi crescut pe Romulus şi pe 
Remus. 


Ăsta era unul. Din argumentele preferate ale tatălui meu, era 
de ajuns cel mai mic imbold ca să înceapă să protesteze 
împotriva demolărilor şi a reconstrucţiilor; acasă, Lucius şi 
surorile mele, când se isca discuţia asta, îşi luau aerul unora 
care au auzit de prea multe ori spunându-se acelaşi lucru şi nu-i 
mai interesează câtuşi de puţin; poate că la fel făcea şi cel care 
locuise mai înainte în trupul meu. Eu însă dimpotrivă, se 
înţelege, manifestam mult interes pentru asemenea reevocări; 
chiar dacă uneori îmi venea să-i spun „Nu te mai necăji atâta, 
după câteva lustre“ un mare incendiu“! o să distrugă bună 
parte din edificiile care mai dăinuie precum şi din cele noi de 
tot; şi-or să se ridice altele şi mai grandioase; şi Imperiul se va 
nărui, şi-n decursul câtorva secole vor dispărea construcţiile şi 
templele şi până şi amintirea lor; pe colina asta n-or să mai 
rămână decât ruine, bolți despuiate de orice podoabă şi arcuri 
goale, şi schelete de ziduri, şi trunchiuri de coloane, şi nimic 
altceva. Apoi, după trecerea multor secole, oamenii vor 
descoperi o frumuseţe tainică în aceste ruine năpădite de mur, 
de mărăcini şi de tăcere, şi vor veni să le viziteze din toate 
colţurile lumii, cu admiraţie şi cu venerație şi meditând asupra 
timpului, care fuge şi asupra inevitabilei morţi. Şi vor exista şi 
arhitecţi şi oameni distructivi care vor uri asemenea venerabile 
relicve, şi vor proiecta să desacralizeze singurătatea asta plină 
de taine clădind deasupra tot felul de hardughii asemănătoare 
cu cele de care te plângi tu, absolut noi, cu marmore şi cu tot 
felul de metale încastrate în ele. Şi-aşa o să fie mereu, până 
când timpul o să distrugă lepra asta vie căreia-i spunem rasă 
omenească, şi numai atunci ultimele ruine or să-şi dobândească 
odată pentru totdeauna liniştea.” 

Nu puteam să-i spun asta tatălui meu; şi pe el îl dispunea viul 
interes cu care-l ascultam eu, lucru cu totul nou pentru dânsul; 
şi găsea mereu noi lucruri să-mi spună, sau cel puţin pentru 
mine noi. 

„Vezi, acolo”, mi-a spus el arătându-mi cu degetul un punct al 
colinei, „acolo Lutatius Catulus, după ce i-a bătut pe cimbri 
lângă Vercelli, cu două secole în urmă, a construit un portic pe 
ruinele casei lui Fulvius Placcus, care fusese distrusă de popor în 


5 Perioadă de cinci ani. 
1 Aluzie la incendiul care avea să mistuie Roma în timpul 
domniei lui Nero. 


vremea Gracchilor. Când Catulus a fost ucis pentru că li s-a 
împotrivit lui Marius şi lui Cinna, poporul a dărâmat porticul; şi-n 
locul lui a fost înălţat un templu al Libertăţii. Pe vremea lui 
Cicero, un decret al senatului a ordonat dărâmarea templului şi 
reconstruirea porticului; situaţia politică s-a schimbat însă iarăşi, 
şi porticul era aproape în întregime reconstruit când a trebuit să 
fie iarăşi dărâmat din ordinul lui Claudius. Să zicem, erau 
vremuri de lupte civile; dar acum, când Augustus ne-a dăruit 
pacea, se-nghesuie arhitecţii şi vanitoşii şi comit aceeaşi ruină.” 

Au căzut câţiva stropi mari şi grei de ploaie. Tunetul s-a auzit 
bubuind mai puternic şi mai aproape. Tata a avut un zâmbet 
satisfăcut; s-a oprit o clipă locului şi m-a privit lung, codindu-se 
parcă dacă putea sau nu să-mi facă o mărturisire. 

După care mi-a spus: 

„Augustus e un zeu. Ca şi zeii, are şi el însă slăbiciunile lui. 
Ştii unde se află acum împăratul nostru? S-a ascuns în fundul 
unui /ocu abditu et concameratu”? pe care şi l-a făcut anume, şi- 
o să stea ascuns acolo împreună cu liberţii şi cu scribii tot timpul 
cât o să dureze furtuna. li e o frică nebună de fulgere şi de 
tunete; şi, în afara faptului că se ascunde sub pământ, îşi mai 
pune pe dânsul şi o piele de vițel de mare, care crede că este un 
remediu foarte sigur împotriva fulgerelor.” 

„Ar trebui atunci ca preabunul împărat şi părinte al patriei să 
împartă câte o piele de morsă fiecărui cetăţean.” 

Şi-am continuat dând un glas anacronic gândurilor mele: „ille 
quoque în fifhaus!” 

Tata s-a uitat atunci la mine cu aceeaşi privire plină de teamă 
şi de nelinişte ca-n primele zile. 

„Mente captus es“, a murmurat el. Eu însă am zâmbit, 
amuzat de amintirea şi de comparaţia aceea. 

Am apucat-o în jos pe scările înalte care coborau către Circus 
Maximus; foarte vechi şi ele şi cu smocuri de verdeață presărate 
printre ruine şi bolovani; de-a lungul scării se întindea un brâu 
de corn care se spunea că ar fi avut peste şapte sute de ani, 
încolţit din seminţele ce nimeriseră în gaura făcută în munte de 
o suliță aruncată de Romulus de pe colina din faţă.” Şi la 
picioarele scării, fiindcă ploaia se-nteţea, am găsit aşteptându- 
2 „Hrubă dosnică şi boltită.” 

„Ţi-ai pierdut minţile.” 
+ Colina Aventin. 


ne lectica acoperită pe care-o poruncise tata, la plecarea de 
acasă, cu toate că atunci strălucea soarele. Dar în anotimpul 
acesta, se gândise el prevăzător, nu se ştie niciodată. Era felul 
lui, corespunzător epocii, de a-şi lua umbrela. 


Capitolul al cincilea 


(Anul 750 al Romei, 6 al erei noastre, 18 al vieţii mele.) 
Cocktail monden şi politic. Bellum frumeniarium. O curtez pe 
Hostia, care a fost cea de-a doua Cynthie a lui Propertius. 
Volleins Paterculus, miles gloriosus. Neaşteptată sosire a 
pretorului din Iliria şi fuga mea din cubiculum de la Hostia. Evia, 
sclavă prevenitoare. 


Trecuse un an şi jumătate de la reîncarnarea mea; şi 
începeam să-mi dau seama de situaţia dificilă în care mi se 
întâmpla de multe ori să fiu, datorită faptului că-n viaţa mea 
romană persista amintirea celei precedente, amintire pe care nu 
puteam s-o fac să devină nici mai ştearsă, nici mai confuză, dat 
fiind că distanţarea mea de cea din urmă era în chip statornic 
de numai douăzeci de minute. Situaţia mi s-a părut dificilă mai 
cu seamă atunci când am început să mă gândesc la capitolul 
experienţelor amoroase. Incepusem călătoria aceea într-o zi din 
anul 1954; an în care eram profund îndrăgostit. Devotat şi fidel. 
Acum mă aflam la începutul unei noi şi poate foarte îndelungate 
vieţi, în floarea unei tinereţi regăsite în chip emoţionant; îmi 
dădeam seama că nu puteam să trec peste importanta 
activitate de a curta femei, de a le schimba şi de a te confrunta 
între ele; dar femeia mea era nelipsită de lângă mine, ocupa ca 
întotdeauna gândurile tuturor momentelor mele de veghe sau 
de repaus, o văzusem doar ieri, un ieri care rămânea 
întotdeauna aşa, imobil, şi ştiam că aveam s-o revăd mâine, 
chiar dacă acel mâine ar fi putut să întârzie treizeci sau 
patruzeci de ani. Dacă eu nu aş fi fost atât de îndrăgostit, faptul 
că aş fi avut de-a face cu alte femei m-ar fi distrat ca partea cea 
mai amuzantă a aventurii, dar aşa mi se părea absurd, şi-mi 
apărea ca un sacrilegiu şi ca o lipsă de curtenie. Încă din cea de- 
a cincisprezecea seară a sosirii mele în anul al cincilea, cu 
respectiva Cleonice, cu care mă trezisem pe neaşteptate în pat, 
după o primă şi plăcută ameţeală, fusesem cuprins de o 
remuşcare sinceră, încărcată de melancolic; şi numai gândul că 


faptul se petrecuse la distanţă de o mie nouă sute cincizeci de 
ani a sfârşit prin a-mi reda liniştea. lar de atunci obiceiul de a 
mă întâlni cu mica şi gureşa sclavă greacă mi se păruse un lucru 
lipsit de importanţă, îmi folosise printre altele ca să învăţ mai 
repede limba greacă şi, de bună seamă, avea şi avantajul că mă 
ţinea departe de alte aventuri mai complicate. 

Până când, într-o bună zi, mi-am făcut în sinea mea o anumită 
socoteală şi mi-am zis că, dacă n-aveam să alung definitiv 
remuşcarea aceea veşnic vie, n-aveam să am posibilitatea să 
mai încerc nicio altă experienţă cu femeile. In fond, de-acum 
eram alt individ, Publius Valerius Monellus, mă aşteptau alte 
obligaţii, trăiam într-o societate diferită, printre alţi oameni, care 
pretindeau că sunt în relaţii de rudenie cu mine. Şi trăiam mai 
ales în interiorul altui trup, graţie căruia, când mă priveam în 
oglindă, nu mă găseam prea diferit de mine însumi, cel de pe 
vremea când eram tânăr, dar asta se explica, făceam parte doar 
tot din aceeaşi familie. Adevăratul meu trup zăcea golit de suflet 
în faţa căminului din apartamentul meu de pe strada XX 
Settembre, părăsit ca-n inerția unui somn uşor la vreme de 
seară; puteam să privesc cu conştiinţa deplin împăcată toate 
aventurile amoroase pe care le-aş fi avut, plăcute sau frivole, de 
aceeaşi natură cu cele pe care le avem în vis şi despre care 
atunci când ne trezim nu mai păstrăm decât o amintire, mai 
mult sau mai puţin clară, şi-n niciun caz vreo remuşcare. De un 
singur lucru eram sigur, că nu m-aş fi îndrăgostit de nimeni; şi 
chiar şi ăsta, dacă stăteam să mă gândesc bine, era un avantaj 
nepreţuit. O dragoste de moment n-ar fi constituit o experienţă 
nouă pentru care să fi meritat să schimb o epocă sau o 
civilizaţie, având în vedere că-mi luasem respectiva experienţă 
cu mine; cât despre modul diferit în care ar fi fost obişnuite 
romanele să facă dragoste, această eventuală experienţă nu 
reclama din partea mea nicio reciprocitate. 

Cu această convingere am început să privesc în jurul meu, 
după sfatul pe care l-am descoperit în Ars Amatoria a lui 
Ovidius, publicată cu câţiva ani înainte, şi care încă mai 
constituia breviarul amoros al femeilor şi al tinerilor fără 
ocupaţie care declamau versuri din ea la orice ocazie; „căutaţi 
înainte de toate femeia potrivită, principia quod amare velis 
reperire labora”. O femeie care să mă înveţe mai mult decât 
prostuţa de Cleonice cum se proceda în dragoste în vremea 


aceea, cum se comportau femeile în intimitate, ce aşteptau ele 
de la bărbaţi; dacă erau cu adevărat fiinţele acelea caste, 
celebrate în elogiile funebre, sau cochetele şi destrăbălatele 
care se regăsesc în Catullus, în Propertius şi-ntr-o pleiadă de alţi 
poeţi, sau sclavele docile, sau prostituatele care stau în preajma 
lui Circus Maximus şi cărora legea le interzice să poarte 
podoabele femeilor obişnuite, adică plete lungi şi văl, ci care 
sâni obligate să-şi strângă părul într-o scufie ţuguiată de pânză 
colorată după moda etruscă, ca să nu li se vadă nicio şuviţă 
măcar; şi nu li se îngăduie stola, ci trebuie să poarte togă ca 
bărbaţii. Dar femeiuştilor de teapa ăstora ajunge să le faci un 
semn cu degetul (şi-am cunoscut cu timpul şi câteva fine, cu 
sentimente alese, pricepute să cânte din diverse instrumente, 
întotdeauna gata să alerge când sunt chemate la vreo cină 
târzie sau la un ospăț între celibatari; toate având câte o istorie 
dureroasă la originea soartei lor, sclave eliberate fără un ban, 
neveste fugite de la bărbaţi tirani, străine sosite din toate părţile 
lumii). 

Auzeam ce spuneau bărbaţii care veneau prin casă, 
magistrați ambiţioşi, descendenţi ai unor familii bogate care 
aveau aproape eu toţii o viaţă erotică puţin cam încurcată, o a 
doua sau o a treia nevastă şi o amantă care era cel puţin o 
sclavă care ştiuse să se insinueze. La terme, la termopoliile pe 
care le frecventau oratorii şi literaţii, în casele patricienilor sau 
ale avocaţilor, auzeam în permanenţă vorbindu-se despre femei. 
Ca să mă apropii însă de ele în vreun fel oarecare mi se părea 
necesară o dezinvoltură pe care simţeam că n-o am, şi mă 
temeam mai ales să nu stric totul comportându-mă instinctiv 
aşa cum făceam în cealaltă viaţă; şi cum ar fi reacţionat oare 
romanele acelea la manifestarea unor sentimente a căror 
experienţă n-o mai avuseseră niciodată, la procedee, la gesturi 
pe care le-ar fi putut considera fie prea leneşe, fie prea 
impetuoase, stângace sau timide, sau vulgare? Şi-mi dădeam 
seama că nu pot să mă încred nici în primele impresii; 
matroanele din cea mai aleasă societate, cu veşminte care le 
ajungeau până la călcâie şi cu pieptănături înalte şi regeşti, mi 
se păreau cuirasate în nişte virtuţi atât de intolerante încât îmi 
era greu să cred ceea ce mi se spunea în mod categoric despre 
una sau despre alta dintre ele, anume că-şi băgau în pat sclavi 
din Siria, sau că erau în stare să facă cine ştie ce nebunie pentru 


un gladiator sau pentru un alergător de la circ. 

Ezitările acelea ale mele erau însă cu totul deplasate; astăzi, 
după o îndelungă experienţă, pot să spun că n-am găsit, nimic 
deosebit între femeile de atunci şi femeile din era atomică; aş fi 
putut să-i dau în gând fiecăreia din femeile cu care am avut 
vreo legătură mai mult sau mai puţin intimă numele 
corespondentei ei exacte din secolul al douăzecilea. In 1934, 
când m-am întors dintr-o primă călătorie mai îndelungată în 
Statele Unite, prietenii mei mă întrebau cum mi se păruseră 
americancele; le răspundeam întotdeauna acelaşi lucru, că 
puteau fi schimbate între ele la fel cu piesele unui automobil de 
serie. Şi romanele din păcate puteau fi schimbate şi nu numai 
între ele, dar şi cu atât de îndepărtatele lor descendente de cu 
nouăsprezece secole mai târziu. 

Am început în orice caz, aşa cum îmi propusesem, să privesc 
în jurul meu. N-aveam decât să aleg; aşa cum cânta un cor 
Capanna din vremea aceea, care mergea cu ţitera la şir prin 
toate tavernele, quot celu stellas, tot habe mea Roma puellas. 
(Versul ăsta a ajuns până-n zilele noastre şi i l-au atribuit 
poetului Ovidius, bietul de el, un copist şugubăţ l-a introdus 
odată în poeziile lui amoroase şi n-a mai ieşit niciodată de 
acolo.) Dar iată că în aceste prime întâlniri ale mele, sau 
avansuri, sau contacte, a început să încolţească în mintea mea 
încă un sentiment, mai întâi neobservat, ca un fel de jenă 
uşoară, după aceea eu o repulsie din ce în ce mai mare însă, 
sentimentul că frumoasele acelea erau moarte, moarte cu 
atâtea secole înainte de viaţa mea adevărată; graţioasele 
trupuri în preajma cărora mă complăceam, frumoasele chipuri 
erau în realitate deja descompuse, ţărână în ţărână, molecule în 
atmosferă. Poate că într-o zi, reîntors în secolul meu, aveam să 
dau într-un muzeu peste piatra funerară a vreuneia dintre ele, 
matroane înrudite cu casa imperială, soţii, surori şi fiice de 
consuli şi de senatori, cele două preagraţioase strănepoate ale 
lui Cicero, cocheta fiică a poetului Ovidius, surioarele mele 
chiar. Poate că pe femeia pe care mă pregăteam s-o iubesc vor 
fi înmormântat-o pe Via Appia, şi poate că de pe mormântul ei 
va fi fost luată statuia lângă care mă duceam să fac amor prin 
1930. O poreclisem „portăreasa”, şi se afla dinaintea vilei 
Quintililor; după aceea a venit războiul, şi armistițiul, şi 
americanii, şi când ne-am întors s-o căutăm nu mai era, până 


când am dat peste ea căzută jos, în iarbă, şi decapitată, şi capul 
ei frumos şi fără nas se găseşte poate acum în /iving-room-ul 
vreunui veteran din Texas sau din Alabama. 


Frecventa casa părintească o femeie de vreo treizeci de ani, 
Hostia, care mi se părea extrem de frumoasă. 

Avusese deja doi bărbaţi, cel de-al doilea era o rudă 
îndepărtată de a noastră, care o repudiase pentru că în patru 
ani de căsătorie nu avusese copii de la dânsa. In familie se 
spunea că trebuia să se căsătorească cu un cavaler cam înaintat 
în vârstă, care avea deja moştenitori, şi era îndrăgostit de ea şi 
cu totul dispus să treacă cu vederea sterilitatea ei, aşa cum de 
altfel îi trecea cu vederea şi acum multe altele, fiindcă frumoasa 
era cunoscută ca fiind îngăduitoare, fără să facă prea multe 
mofturi, cu toţi cei care i-ar fi cerşit dragostea cu oarecare 
asiduitate. „Habet lectu facile“, se spunea. M-am gândit că era 
potrivită pentru mine. Cu atât mai mult cu cât, aşa cum am aflat 
într-o bună zi cu o emotie de licean, Hostia era nici mai mult nici 
mai puţin decât faimoasa Cynthia a poetului Propertius, sau, aş 
spune mai curând, cea de-a doua Cynthie. Cititorii care nu 
agreează asemenea detalii literare pot să sară de aici până la 
aliniatul următor; profesorilor şi studioşilor o să le dezvălui însă 
că Propertius, contrar a ceea ce s-a crezut întotdeauna 
acreditând nişte izvoare false, n-a murit în anul 739 al Romei, ci 
cu vreo douăzeci de ani mai târziu, pe la cincizeci şi cinci de ani, 
adică în anul 758 al Romei, al cincilea al erei noastre, acelaşi an 
în care îmi începusem şi eu noua mea viaţă; şi fiind de-acum 
copt, de patruzeci şi cinci de ani, se îndrăgostise de Hostia, o 
fetişcană de optsprezece ani, dintr-o bogată familie plebee, 
având cunoştinţe de poezie şi de muzică, şi încă de pe atunci 
fără prea multe scrupule. Printr-o cochetărie de bărbat aflat de 
acum la o vârstă mai înaintată, i-a dat acesteia, dedicându-i şi 
câteva elegii, acelaşi nume simbolic de Cynthia pe care-l dăduse 
cu mulţi ani în urmă iubitei lui, eroina primelor lui poezii, o 
oarecare Flavia. Lucrul ăsta nu-i displăcuse Hostiei; prima 
Cynthia, mai în vârstă decât poetul, era moartă de mult, toţi 
ştiau asta, aşa încât nu se putea teme de niciun echivoc; şi, 
după cum mi-a povestit ea, o amuzase să fie o Cynthie de 
optsprezece ani a unui poet ilustru, care-şi dobândise faima 


5 Expresie echivalentă cu „a se dărui uşor”. 


cântând cu douăzeci şi cinci de ani în urmă legăturile lui 
amoroase cu o Cynthie mai bătrâioară. (Drăgălaşa Hostia era de 
multe ori cam prea subtilă.) Cele mai frumoase elegii întâlnite în 
culegerea care dăinuie până astăzi, după atâtea secole, aşa 
plină de lacune şi desfigurată de greşelile copiştilor cum se află 
ea, sunt cele compuse pentru noua Cynthie; care pe atunci 
circulau cu totul separat de cele precedente, publicate într-un 
volum aparte şi dedicat meae novae Cynthiae veriori et minori, 
noii mele Cynthia, mai adevărată şi mai mică. Azi aceste elegii 
sunt puse de-a valma cu cele din tinereţe, dar unui cititor atent 
nu poate să-i scape stilul lor deosebit şi melancolia unei vârste 
înaintate care le străbate, ca din aceea care începe cu O me 
felicem, o nox mihi candida; sau din cealaltă Praetor ab Illyricis 
venit modo Cynthia terris (am aflat şi eu de existenţa pretorului 
aceluia venit să-i tulbure pe bietul Propertius în ultimii ani ai 
vieţii lui, şi care-i plătea fetei smaraldele şi veşmintele de Cos şi, 
putem spune, chiar cheltuielile casei); sau din cealaltă, Dulcis 
ad hesternas juerat mihi rixa lucernas (nu extremas, să ia notă 
criticii, ci hesternas, cele de ieri; semn al vârstei înaintate şi al 
artei schimbate graţie rimei interioare), în care povesteşte o 
ceartă grozavă cu frumoasa lui, care, cuprinsă de furii din cauza 
vinului pe care-l băuse, îl ocărăşte cu limba ei otrăvită, îi zvârle 
pahare în faţă, îi bagă mâinile în păr, îl zgârie pe obraji, încearcă 
să-i ardă ochii cu opaițul şi-i rupe hainele de pe dânsul; şi-i 
fericit poetul în faţa unei atât de mari furii amoroase, sau aşa 
apare cel puţin, nam sine amore gravi femina nulla dolet. 
Propertius a iubit-o şi a cântat-o până la moarte pe noua 
Cynthie, dar aceasta din urmă s-a plictisit repede de cam 
trecutul şi plângăreţul amant, oricât de ilustru ar fi fost el. N-a 
vrut totuşi să-l piardă cu totul; şi-n felul ăsta a continuat să-l mai 
mângâie şi după ce s-a căsătorit, la douăzeci de ani, cu un 
patrician cu nume răsunător, care după niciun an s-a călătorit 
ad patressf, din cauză că s-a ghiftuit cu stridii de Lucrin”, 
lăsând-o văduvioară şi bine chivernisită. Nici cea de-a doua 
căsătorie nu l-a împiedicat pe poet să continue s-o cânte în 
versuri frumoase şi savante, şi să se bucure de farmecele ei din 
când în când (printre picături, bietul Propertius). Lucrurile s-au 


5 Textual: „La strămoşi”, adică pe lumea cealaltă. 
57 Stridii din faimoasele crescătorii de la lacul Lucrin, în 
apropiere de Baia. Erau foarte apreciate de cei vechi. 


stricat însă când, la douăzeci şi şase de ani, Hostia s-a trezit din 
nou liberă. Poetul, căruia respectivii soţi nu-i dăduseră niciodată 
bătaie de cap, a fost apucat de o gelozie furioasă pe sus- 
menţionatul pretor, bogat, liberal, hărăzit unei cariere frumoase, 
care nu pomenea însă de căsătorie; şi când sosea din Dalmația, 
şi asta se întâmpla de mai multe ori pe an, şi-o ţinea pe Hostia 
numai pentru dânsul, nu lăsa deloc s-o mai vadă cineva. Şi nu-i 
era de niciun folos îndrăgostitului poet să ştie că Hostia era în 
căutarea unui al treilea soţ, trecutul şi înţelegătorul cavaler; ştia 
prea bine că cel de-al treilea soţ nu l-ar fi făcut să dispară pe 
pretor, care sosea din când în când, avid de dragoste, aducând 
daruri preţioase, vestes, smaragdos, flavo lumine crysolithos, 
veşminte, smaragde. Topaze cu scânteieri aurii. Aşa s-au 
petrecut lucrurile în realitate; luaţi notă, voi, critici şi profesori, 
dacă n-o să-mi daţi crezare mie, care-am trăit în vremea aceea 
şi am cunoscut-o, şi încă cum, pe Hostia, noua Cynthie, cui o să 
mai daţi oare crezare? 

Am hotărât deci s-o curtez pe strălucitoarea Hostie, amânând 
totuşi de fiecare dată când o întâlneam pentru altă zi începutul 
a ceea ce numeam eu, în sinea mea, ca să mă ironizez, planul 
de acţiune. Datorită lucrurilor pe care le-am expus mai înainte e 
clar că mă simţeam paralizat de o anumită timiditate, cu atât 
mai mare cu cât o vedeam că e mai căutată şi mai rafinată, 
chiar dacă raţiunea îmi spunea că ar fi fost cea mai potrivită 
iniţiatoare a noilor mole experienţe. Mă mulţumeam s-o 
contemplu de la distanţă, şi de fiecare dată îi descopeream alte 
noi farmece, alte încântătoare atitudini. 

Ca şi în secolul ăsta al nostru, prima iniţiativă a venit din 
partea ei, cu ocazia uneia din reuniunile pe care le făcea des 
tata acasă la el; un cocktail, cum am spune noi, pentru că lumea 
începea să se adune devreme după-amiază, între ora a noua şi 
a zecea. Un cocktail pe jumătate oficial, pe jumătate monden; 
veneau senatori, tineri cu ambiţii politice, unii dintre prietenii 
fratelui meu cu fundul în două luntri - făceau pe liberalii, 
protestau vehement împotriva dictaturii, dar aspirau la câte o 
funcţie grasă, la câte un serviciu în exterior, de secretar sau de 
ataşat pe lângă vreun guvernator de provincie - precum şi 
doamne din cele mai bune familii, şi fete frumoase, prietene de- 
ale surorilor mele. Mulţi ţineau să fie invitaţi la reuniunile 
acestea, datorită situaţiei sociale pe care o avea familia mea, 


datorită relaţiilor intime care se ştia că existau între tatăl meu şi 
Augustus, şi datorită atitudinii de frondă care se presupunea că 
exista la fratele meu şi la tinerii mei prieteni. Erau întotdeauna 
veşti proaspete şi comentarii deşucheate cu privire la situaţia 
politică. În după-amiaza aceea exista material din abundență 
pentru comentarii şi pentru discuţii, ieşise tocmai un decret al 
lui Augustus care, pentru a combate criza de alimente, alunga 
din cetate mai multe zeci de mii de străini şi mii de gladiatori 
sau inşi care aspirau să devină gladiatori, şi unul dintre musafiri 
ştia în mod sigur şi că Augustus hotărâse să suspende 
distribuțiile gratuite de grâu pentru plebe. 

„Bună socoteală, n-o să facă altceva decât să sporească 
nemulţumirea oamenilor”, spunea un personaj important, Caius 
Sentius Saturninus, care fusese de mai multe ori consul, un 
magistrat autoritar şi sever, care avea faima de liberal, fiind 
totodată şi un mare petrecăreţ. Mesele lui erau vestite pentru 
rafinamentul cu care se servea şi erau contrariul celor date de 
cavalerul Apicius, un vanitos şi-un parvenit lipsit de gust; „cu 
atât mai mult cu cât se vorbeşte c-o să se reducă şi numărul şi 
calitatea spectacolelor de circ, interzicându-se aducerea de noi 
gladiatori. Ar trebui ca bătrânul domn să-şi dea seama că 
plebea, dacă nu i se dau jocuri şi grâu, constituie o masă 
periculoasă care s-ar putea răzvrăti dintr-un moment în altul. 
Deja liniştea publică e mai mică decât în vremurile republicii.” 

„Adevărat”, a spus o cucoană bătrână şi boită. „Au trecut 
vremurile când puteai să circuli liniştit, prin orice cartier, în toiul 
nopţii. Sus, la Alta Semita, au avut loc atacuri, a fost victimă şi 
Lucia, soţia lui Valerius Messalla, vă puteţi închipui, au dat-o jos 
cu forţa într-o seară din lectică şi nu s-a mai ştiut nimic de ea, s- 
a întors acasă a doua zi dimineaţa fără bijuterii, dar n-a vrut să 
spună deloc ce i s-a întâmplat.” 

„Poate că nu i s-a întâmplat ceva prea rău”, a zis râzând unul 
din prietenii fratelui meu. Şi apoi pe şoptite, spre desfătarea 
exclusivă a noastră, a tinerilor care ne aflam în jurul lui a 
pomenit de nişte sclavi frizoni care se pare că-i plăceau grozav 
ilustrei patriciene. 

„Augustus n-o să îndrăznească niciodată să suspende 
distribuțiile de grâu pentru plebe”, a spus tatăl meu. Şi, fiindcă 
se ştia câtă intimitate exista între dânsul şi Augustus, cuvintele 
lui au fost primite ca o dezminţire aproape oficială. 


„Cert este”, a reluat cineva, „că aceste crize de alimente sunt 
de-acum cam prea frecvente.” 

Tatăl meu a intervenit iarăşi cu autoritate: 

„Augustus a luat măsuri să ducă o acţiune hotărâtă împotriva 
proprietarilor rurali, obligându-i să cultive mai mult grâu; a pus 
să se alcătuiască o listă cu cei mai recalcitranţi şi cu negustorii 
care aduc grâul în cetate ca să vadă dacă varsă cota cuvenită la 
colectare. Mi-a spus că e nevoit să organizeze această acţiune 
aşa cum trebuie să ducă un consul o campanie împotriva 
răsculaților din Sardinia sau din Getulia, ca pe un adevărat şi 
just război împotriva egoismului cultivatorilor şi a rapacităţii 
negustorilor...” 

„Bellum frumentarium”, mi-au scăpat atunci mie cuvintele, în 
amintirea unei oarecare bătălii a grâului. Am simţit ochii tuturor 
aţintiţi asupră-mi şi am roşit; nu eram încă sigur de latina mea şi 
nici de conduita mea în public, în general mă mulţumeam să 
ascult ce spuneau alţii, fără să fac vreun comentariu. 

„Bellu frumentariu, mehercule!” a exclamat Caius Saturninus. 
„E o denumire potrivită, trebuie să i-o sugerăm împăratului, ar 
putea să facă din ea o emblemă.” 

incurcat pentru faptul că atrăsesem asupra mea atenţia 
tuturor, am încercat să mă îndepărtez neobservat; cu atât mai 
mult cu cât o văzusem cu puţin înainte pe Hostia intrând şi eram 
curios să aflu cu cine o să stea. Am găsit-o şezând singură, 
retrasă într-un colţ al grădinii, la umbra unui laur stufos care 
alcătuia în locul acela un fel de ascunziş ferit de privirile 
majorităţii oaspeţilor; singură, pe o bancă de marmoră, privea 
departe, cu mâinile aşezate în poală, cu o figură absorbită, 
aproape tristă. Părea să nu fi băgat de seamă că mă oprisem în 
apropierea ei şi o priveam cu o admiraţie timidă. Deodată a 
tresărit, s-a întors către mine; şi cu un zâmbet neaşteptat, mi-a 
făcut senin cu mâna să mă apropii. 

„De ce nu vii să mă saluţi? Nu mă mai cunoşti?” Drace, ar fi 
trebuit de bună seamă să-mi imaginez că tânărul deposedat de 
mine şi care acum era un nou-născut blasfemiator trebuia s-o fi 
cunoscut prea bine sau măcar s-o fi curtai deja puţin; erau 
precoce tinerii din vremea aceea, mulţi dintre ei la vârsta mea 
aveau de acum neveste. 

„Bellus gallus factus es”, mi-a spus dânsa măsurându-mă cu 
ochi experţi. M-am simţit încurcat. Am crezut întotdeauna că 


ştiu să duc o conversaţie frivolă cu o femeie, şi iată că mă 
regăseam ca atunci când, tânăr de tot, singur gândul de a mă 
apropia de o fată mă făcea să mă aprind de tot la faţă. Foarte 
bine, aveam scuza limbii. Dar în fond - mă gândeam eu cu acea 
luciditate de gândire şi cu acea discriminare între impresia 
noilor aventuri şi amintirea vechilor experienţe pe care le 
avusesem în cea mai mare parte a vieţii mele romane -, în fond 
emoția asta a mea nu e rea; de vreme ce intenţionez să fac 
amor cu Hostia, dacă în corpul ăsta al meu de optsprezece ani 
sălăşluieşte experienţa unui bărbat matur, nu zic că aş putea 
trezi bănuielile frumoasei femei, dar s-ar putea să-i placă mai 
puţin jocul. 

„Nu-mi spui nimic?” Pletele blonde-arămii erau despărțite în 
două şi adunate la ceafă într-un nod simplu, mare; more 
lacaenae, mă gândeam amintindu-mi de Horatius al meu din 
liceu; şi mă întrebam cum se făcea că femeia asta atât de 
rafinată prefera o pieptănătură care din versurile lui Horatius 
reţinusem că era caracteristică cântăreţelor din ţiteră ce veneau 
acasă la bărbaţii singuri; sau poate, dimpotrivă, cum era mai 
normal, moda aceea lacedemoniană fusese născocită mai întâi 
pentru doamne şi după aceea copiată de către cântăreţele de 
rând. Avea pielea de o albeaţă statuară şi un zâmbet fugar care- 
i descoperea dinţii strălucitori într-o gură puţin cam mare. 
Mâinile erau lungi, subţiri. 

„Bellissima“, am murmurat eu ca pentru mine. Şi imediat m- 
am gândit c-ar fi trebuit să spun pulcherrima; era o femeie 
cultă, sofisticată, nu puteau să-i placă vorbele pe care le 
învăţasem din gura Cleonicei, sau pe care le foloseau tinerii care 
frecventau termopoliul din apropierea Panteonului când voiau să 
afecteze o vorbire plebeiană. 

„Facetus es“, a râs dânsa. „Un compliment aşa de laconic, 
şi, trebuie să-ţi mărturisesc, aşa de precis, n-am mai auzit 
făcându-mi-se niciodată în lunga mea carieră de pu/cherrima 
mulier, adică bellissima domna, cum spuneţi voi, tinerii, în 
jargonul vostru. Poeţii mi-au comparat. 

pielea cu zăpada meotică, mersul cu cel al surorii lui Jupiter, 
buzele cu vinul din Iberia. Tu ai scos-o repede la capăt.” 

A râs din nou, îndelung, apoi mi-a şoptit: 


58 „După moda lacedemoniană.” 
5 „Nostim mai eşti!” 


„Aşadar, îţi plac?” 

Rămăsesem singuri în colţul acela de grădină, grupurile de 
oameni se îndepărtaseră către porticul unde sclavii pregătiseră 
ceea ce noi numim un bufet; vin gros, turnat din amfore 
acoperite cu plase, de îndoit cu apă şi cu zăpadă, vin cu absint, 
fructe, plăcinte dulci cu brânză şi cu miere. Hostia mă apucase 
de mână şi mă silise să mă aşez alături de dânsa. Laurul cel des 
ne ascundea de privirile lumii. 

Pe neaşteptate, mi-a dus mâna la pieptul ei; întâi îşi 
desfăcuse însă cu un gest neobservat marginile stolei, pe sub 
care purta o tunică din lână subţire şi albă. l-am simţit forma 
sânului şi duritatea lui compactă mi-a trezit din nou comparaţia 
cu o statuie şi, imediat după aceea, presentimentul îngrozitor a 
ceea ce avea să devină tinereţea aceea exuberantă dacă-n 
momentul respectiv mi-aş fi luat zborul spre cealaltă viaţă. M-a 
inundat o duioşie neaşteptată şi-un sentiment de afecţiune 
pentru înfloritoarea şi nefericita femeie. Se gândea poate cu 
melancolie că eram mult mai tânăr decât dânsa, cu doisprezece 
ani plini; ce ameţeală ar fi cuprins-o însă dac-ar fi putut să-şi 
imagineze că eram mai tânăr cu aproape douăzeci de secole. 

„Desideras videre?” a şoptit ea aruncând o privire furişă în 
jur; şi lăsându-mi mâna şi-a duş degetele la deschizătura tunicii 
ca să pot să privesc prin crăpătura îngustă, Deodată însă, parcă 
s-ar fi căit de comportarea ei, ca şi cum ar fi intuit duioşia aceea 
castă care mă cuprinsese, şi-a luat mâna de pe tunică, şi-a 
strâns stola în jurul gâtului ca un văl de călugăriţă, şi-a trecut un 
capăt al ei peste plete şi aşa, acoperită toată, numai cu o meşă 
blondă afară, a căpătat pe neaşteptate demnitatea unei vestale. 

Zâmbetul cu care mă privea era acum timid, de fetiţă. „Veni 
cras, vino mâine la mine acasă, între ora a noua şi a zecea. Osă 
fie oameni importanţi. O să vină Naso să recite fragmente din 
noul lui poem despre care se spune că e o minune, 
Metamorfozele. O să fie muzică, un citared grec. Apoi toţi or să 
plece şi ai să rămâi să cinezi cu mine.” 

Hostia avea o casă frumoasă pe Aventin, în apropiere de 
străvechiul templu al Dianei. Am găsit acolo oameni care-mi 
erau mai mult sau mai puţin cunoscuţi, care veneau şi la tatăl 
meu şi pe care-i întâlneam în casele rudelor şi ale prietenilor. 
Ştiam că Hostia frecventa mult tineri şi fete din tineretul nobil, 
dar bineînţeles că prietenii aceia şi-i ţinea pentru ea şi nu-i 


amesteca cu lumea cealaltă care venea la reuniunile ei literare 
şi politice; distinse matroane, dintre care unora le cunoşteam 
numele, rudele şi aventurile; poeţi, oratori, avocaţi de seamă; şi 
Ovidius Naso, pe care-l întâlnisem de-acum în mai multe rânduri 
la librarul din apropiere de termopoliul de la porticul lui Neptun, 
ca oaspete de onoare. De fiecare dată când îl vedeam, mă 
gândeam la un amestec de Cardarelli şi de Bacchellis%; de 
Cardarelli datorită cutei amare din colţul buzelor, datorită 
gestului povăţuitor, cu un deget ridicat, cu care atrăgea atenţia 
asupra a ceea ce spunea el; de Bacchelli datorită maiestăţii cu 
care păşea şi cutelor mari ale pielii pe obraji, şi datorită 
înfăţişării lui de om fericit care huzurea, prietenul potentaţilor şi 
răsfăţatul femeilor. 

Ovidius n-a citit nimic din noul lui poem. Poate că l-a deranjat 
un musafir gălăgios în jurul căruia stătea mereu adunată lume 
multă; un tânăr solid, de vreo douăzeci şi cinci de ani, în 
uniformă militară, singurul îmbrăcat aşa printre ceilalţi cu togă, 
cu platoşă şi spadă scurtă la şold şi eu picioare dezgolite şi 
păroase, ieşind din nişte cizme ţintuite; şi cu un iz de cazarmă 
pe care-l răspândea în jur şi care nu se potrivea deloc cu 
efluviile briantinei pe care şi-o turnase în păr. Vorbea cu voce 
răsunătoare, cu un accent pe care azi l-aş numi napoletan; şi cu 
siguranţă că la fel cu napoletanii de astăzi avea şi gesturile, şi 
ochii strălucitori, şi surâsul acela când îngâmfat, când istet. 

„Cine e Pirgopolinice! ăsta?” l-am întrebat pe unul din 
prietenii fratelui meu de care eram mai apropiat. 

„Ssst! tace!” Aproape că n-am înţeles dacă mă povăţuia să nu 
comentez cu glas tare sau să nu-l împiedic pe el să asculte ceea 
ce trăncănea tocmai atunci soldăţoiul, în aşa fel încât toată 
grădina răsuna de glasul lui; că era pe punctul de a pleca în 
Panonia, sau în Macedonia, sau în Dalmația, sau şi-ntr-o parte 
şi-n cealaltă, cu o armată ce-i aducea întăriri lui Tiberius, care, 
aflându-se la Dunăre fără să bănuiască ceva, se trezise pe 
neaşteptate în spatele lui cu nu ştiu câte seminţii răsculate cu 


s% Personaje contemporane autorului. Riccardo Bacchelll şi 
Vincenzo Cardarelli, ambii prozatori şi poeţi de mare anvergură, 
foarte apreciaţi la Roma în prima jumătate a secolului nostru. 

s1 Personaj dintr-o comedie a lui Plaut, reprezentând prototipul 
militarului prost şi îngâmfat care se laudă întruna cu vitejia şi cu 
isprăvile lui imaginare. 


armată. Vorbea de opt sute de mii de soldaţi răsculați, de două 
sute de mii de infanterişti duşmani, foşti veterani din două 
războaie. Cuvintele-i ieşeau umflate şi rotunde din gură, 
immensa multitudo, duces acerrimi et peritissimi, şi toată 
multitudinea aceea cu căpeteniile ei teribile părea gata-gata să 
invadeze ltalia, şi ameninţa de pe acum Tergeste, noroc că se 
ducea dânsul să restabilească ordinea. Trecuse deja prin foc şi 
sabie Macedonia, fuseseră supuşi la silnicii cetăţenii romani, 
fuseseră ucişi comercianţi şi negustori: „Macedonia occupata, 
ferro et igni vastata, cives romani opressi, negotiatores 
trucidati.” Părea un prezicător de nenorociri. Dar iată apoi şi-un 
zâmbet confidenţial: „acum am eu grijă, ego, ego perduco 
exercitu ad filiu Augusti; şi Augustus m-a luat în braţe, mi-a 
spus, fii atent şi grăbeşte-te, dacă nu, în zece zile duşmanii or să 
fie aici, la Roma, şi-or să prade şi-or să ucidă; exact cuvintele 
astea mi le-a spus: „ni cavcas, posse hoste decimo die în urbe 
Romae venire”. 

Prietenul m-a tras mai încolo, ne-am oprit mai departe, lângă 
un bust din apropierea zidului înconjurător, de unde vedeam 
perindându-se mereu alte şi alte persoane pe dinaintea 
soldăţelului şi auzeam trăncăneala lui zgomotoasă. 

„i-am spus să nu-ţi exprimi cu glas tare părerea despre acest 
miles gloriosus*?, cum îi spui tu, fiindcă e un om puternic. Se 
numeşte Velleius Paterculus, e dintr-o familie din Irpinia, fiu sau 
nepot de militari, oameni de la ţară, dar putred de bogaţi. 
Gândeşte-te că un strămoş de-al lui a ţinut în timpul războiului 
italic pe propria-i cheltuială o legiune întreagă, sau cel puţin aşa 
povesteşte el, care e cam fanfaron. L-au făcui tribun al plebei, l- 
au desemnat cvestor, acuma pleacă acolo ca locotenent al lui 
Tiberius. E un adulator al celor puternici, şi cred c-a exagerat 
lucrurile ca să-i sporească meritele lui Tiberius şi pe ale lui 
însuşi, atunci când răzvrătirea seminţiilor acelora, care în fond 
protestează numai pentru tributuri, va fi repede înfrântă. Opt 
sute de mii de războinici, măiculiţa mea! Nu există atâţia 
locuitori între Istru, Adriatica şi Marea Egee! Cât despre miles 
gloriosus, ce-i al lui e-al lui. Se spune că atunci când s-a aflat pe 
câmpul de luptă s-a purtat ca un viteaz; dar e aşa de îngâmfat 
cum nu poţi să-ţi închipui; şi are mereu tendinţa să-şi exagereze 


s Soldatul fanfaron, personajul principal (pomenit mai sus) din 
comedia cu acelaşi nume de Plaut. 


bravura. Pe urmă, mai are şi mania să scrie şi se pare că s-a 
aşternut pe o istorie romană, îmi imaginez de pe acum c-o s-o 
scrie numai ca să-şi laude virtuțile lui militare şi ca să-l aduleze: 
pe Tiberius.” 

Lumea a plecat, în sfârşit, mult prea încet faţă de nerăbdarea 
mea de a rămâne singur cu Hostia, care-n tot timpul reuniunii 
nu-mi adresase un singur cuvânt, sa prefăcuse că nu mă 
deosebea întru nimic de toţi ceilalţi şi numai din când în când 
câte-o privire a ei fugară şi-n acelaşi timp autoritară îmi 
confirma dorinţa sau, mai curând, porunca ei să nu plec, ci să 
rămân la urmă. Ultimul se părea însă că voia să rămână 
Paterculus. Nu mai eram acum decât noi doi în casă, unul lângă 
celălalt, în pragul grădinii, în lumina aurie a după-amiezii târzii. 
Auzeam cum erau strigaţi cu glas tare sclavii unuia sau ai altuia 
dintre personajele care plecau. La intrarea dinspre stradă, 
Hostia îşi lua rămas bun de la ultimii musafiri. Aveam impresia 
că soldăţoiul nici nu băgase în seamă prezenţa mea: am 
observat însă acum că de la o vreme dobândisem importanţă în 
ochii lui, anume de când văzuse cu câtă căldură mă salutase un 
domn bătrân la plecare, rugându-mă să-i amintesc tatălui meu 
de dânsul. 

„Văd că-l cunoşti bine pe bătrânul Vinicius” mi-a zis el. „Din 
ce familie eşti? Nu mi-au spus care ţi-e numele.” 

l-am spus cine eram; am adăugat că Vinicius era bun prieten 
cu tata şi foarte apropiat de noi. S-a ambalat imediat şi-a 
început să povestească că făcuse armata sub Vinicius şi că era 
prieten intim eu Marcus Vinicius, fiul său; şi de aici a început să- 
mi povestească că fusese colonel de cavalerie cu Tiberius 
Caesar în Germania, că traversase cu armata împreună cu el 
întreaga Germanie. Istorisea cu o emfază nu lipsită de oarecare 
savoare, tipic meridională. În fond, era distractiv şi-l ascultam cu 
plăcere. 

„Nan tempera mi”, a început el să spună la un moment dat, 
„am uitat să-ţi povestesc tocmai o întâmplare de anul trecut 
când eram pe Elba şi ne aflam faţă-n faţă cu semnonii şi cu 
ermundurii care se găseau de cealaltă parte a fluviului. 
Imaginează-ţi, pe ţărmul de dincoace se afla tabăra noastră cu 
drapelele şi cu insigneleS; şi trase la țărm navele care veniseră 


s5 E vorba de acvilele armatei romane. 


până acolo din marea de la nord, inauditu et incognitu mare“: şi 
dincolo se aflau barbarii cu armuri strălucitoare şi cu coifuri din 
pene uriaşe, veneau să facă giumbuşiucuri; iar eu le 
răspundeam cu câte-un vernaclu®, ştii, cu strigarea aceea 
batjocoritoare pe care-o folosesc sclavii de la noi din Campania. 
Să-i fi văzut cum mai alergau să se ascundă în păduri, când 
vreuna din navele noastre îşi desfăşura puţin odgonul şi avea 
aerul că vrea să-i vadă mai îndeaproape. Ei, şi-ntr-o zi se iveşte 
pe ţărmul din faţă o matahală bătrână, trebuie să fi fost vreun 
şef, dădea ordine şi ceilalţi îl ascultau, plini de respect. Pune săi 
se aducă o băncuţă, una din luntrile pe care le folosesc barbarii 
aceia, grosolană, un trunchi scobit de fapt, pe care-o conduc cu 
o singură vâslă aşezată la prova; se aşază în barcă şi, mişcând 
din rama aceea când într-o parte când într-alta, ajunge în 
mijlocul fluviului; şi ne strigă ceva în limba lui. Un interpret din 
tabăra noastră spune că cere să acosteze sine periculo şi să fie 
adus înaintea lui Tiberius. Am dat fuga să-i povestim lucrul ăsta 
lui Cezar, care consimte şi iese din cort. Bătrânul debarcă şi 
rămâne locului o bucată de timp înaintea lui Cezar Tiberius 
privindu-l. Apoi a rostit următoarele cuvinte, pe care interpretul 
le-a tradus şi pe care le înţelesesem şi eu, fiindcă ceva din 
vorbirea aceea barbară am învăţat şi eu să mai bolmojesc: 
„Aceasta este cea mai fericită zi din viaţa mea fiindcă am putut 
să-l văd de aproape pe zeul acesta despre care până acum am 
auzit doar vorbindu-se”. Şi i-a cerut îngăduinţa să-i atingă mâna, 
şi mulţumit s-a întors după aceea la bărcuţa lui şi până ce-a 
ajuns pe celălalt mal n-a încetat să-şi ţină ochii aţintiţi asupra lui 
Cezar.” 

„Povestea asta, chiar dacă nu-i adevărată, şi sunt sigur că nu- 
i adevărată, o să vină grozav de bine în cartea pe care o scrii”, a 
zis Hostia, care de la o vreme se întorsese lângă noi. Soldăţoiul 
s-a ridicat în picioare şi nu ştia dacă să protesteze sau să guste 
gluma; Hostia i-a înlănţuit gâtul cu braţele, i-a tras capul spre ea 
până când i-a atins uşor buzele cu un sărut şi i-a spus: „Şi-acum 
du-te, doar tu singur ai povestit că Augustus doreşte ca tu să 
pleci imediat, ştii doar ce s-a întâmplat cu bunicul acela al tău 
care, căzând bolnav şi neputând din pricina asta să-l urmeze pe 
Tiberius Nero care pleca în război, s-a sinucis străpungându-se 


54 „De pe marea cea străină şi necunoscută.” 
5 Cuvânt sau expresie specifică unei regiuni anumite. 


cu spada; sau cel puţin, aşa ai povestit tu întotdeauna. Du-te 
repede, să nu cumva să te străpungi şi tu cu spada, gladio tuo 
te ipsu transfigere, dac-ai să ajungi în Panonia după capturarea 
lui Tiberius de către duşmani”. 

„Uffa”, a exclamat Hostia de-ndată ce soldăţoiul a plecat 
mormăind. „Abeat în mala peste“, şi să nu se mai întoarcă 
niciodată; mie soldaţii şi-aşa nu mi-au plăcut niciodată, şi poţi să 
ţi-l închipui pe ăsta, aşa de umflat, şi de îngâmfat, şi de 
vorbăreţ. Şi-mi pare de pe acuma rău că i-am dat până şi 
sărutarea aceea ca să-l trimit la plimbare, cine ştie ce-o să mai 
scornească şi pe seama asta, şi naiba să-l ia, nu se duce chiar 
într-acolo? Dacă se-ntâlnesc e vai şi-amar...” 

S-a întrerupt brusc, şi m-a privit de jos în sus, ca şi cum s-ar fi 
temut să nu-mi fi dezvăluit un lucru, pe care nu trebuia să-l ştiu. 
Dar auzisem deja vorbindu-se de faimosul pretor care se afla 
tocmai prin părţile acelea. Aşa c-am izbutit cu multă naturaleţe 
să mă prefac că n-am fost atent la ultimele ei cuvinte. Aşa cum 
făcuse şi cu Paterculus, şi-a aruncat braţele şi-n jurul gâtului 
meu şi m-a tras către dânsa, şi şi-a lipit buzele de buzele mele, 
desigur cu mai multă ardoare decât o făcuse cu celălalt şi-n felul 
ăsta m-am amăgit. Prima ei sărutare a fost aşa de neaşteptată, 
încât nici nu mi-am dat seama la început, şi numai după ce şi-a 
dezlipit buzele i-am simţit dulceaţa umedă; atunci am căutat s-o 
atrag din nou către mine, dar dânsa mi-a scăpat râzând „nonau, 
hora est”, să nu pierdem timpul, du-te la piscină, ia-ţi o 
synthesis frumoasă, într-o oră mergem să cinăm, o să fim numai 
noi doi, adică trei, cum spune mâncăul ăla de Saturninus, eu şi 
cu tine şi cu cel mai frumos ied de lapte, cel mai gras, cel mai 
gustos din câţi au sosit vreodată de pe păşunile din Tivoli. 

Dacă asta ar fi fost o carte de fantezie, probabil că aş fi 
imaginat, şi cititorul s-ar fi putut aştepta la aşa ceva, ca, imediat 
după plecarea lui Paterculus, Hostia şi cu mine să ne fi prăvălit 
amândoi pe cel mai apropiat pat sau pe aşternutul moale din 
camera ei de culcare, înfriguraţi şi însetaţi de amor. Dar acesta 
nu e un roman, istorisesc cu cea mai mare fidelitate posibilă, cu 
aceeaşi exactitate istorică şi ştiinţifică ca şi-n celelalte lucrări 
ale mele o experienţă reală; fantastică, extraordinară, de 


s Expresie echivalentă cu „ducă-se naibii” sau „ducă-se pe 
pustii”. 
s „Incă n-a sosit timpul.” 


necrezut dacă vreţi, dar trăită în realitate; Hostia era o femeie 
din înalta societate romană, care se conforma regulilor, 
obiceiurilor şi modelor din vremea ei. Niciun roman educat nu se 
aşeza să cineze fără ca mai înainte să se fi îmbăiat, fie la terme, 
fie în baie, fie în piscina din casa lui, dacă era atât de bogat 
încât să posede una; iar baia şi piscina erau oferite musafirilor 
cu aceeaşi naturaleţe cu care astăzi stăpâna casei care şi-a 
reţinut oaspeţii la masă îi întreabă mai întâi dacă vor să-şi spele 
mâinile. 

Hostia nu mai era atât de tânără, învățase să adauge la 
plăcerile naturale ale iubirii pe acelea ale comodităţii, ale unei 
mese excelente şi ale unor vinuri vechi; constituia, desigur, un 
rafinament pentru dânsa faptul că amâna îmbrăţişările pe care 
le aştepta de la mine pentru mai târziu, după o scurtă cină în 
doi, înnobilată de mâncărurile excelente ale unui bucătar grozav 
şi de comorile unei pivnițe alese. ledul a fost într-adevăr un 
lucru perfect, cu o umplutură parfumată şi foarte gustoasă, abia 
ieşit din cuptorul în care se frăgezise îndelung în ulei, servit 
stropit cu un sos de lapte, de vin fiert, de piper măcinat, de 
curmale, de ceapă, de vârnanţ şi de trufe albe; şi la început au 
sosit pe masă aperitivele: ouă, măsline, cochilii care aveau 
înăuntru o umplutură de pui tocat, creier, pastă de cârnaţi şi 
ierburi aromatice. Şi sclavul ne-a vărsat, dintr-o amforă albită de 
praf, un vin de cincizeci de ani, pecetluit în anul bătăliei de la 
Filippi, Lucio Antonio consule®, şi răcit cu zăpadă; iar din 
încăperea alăturată ajungeau până la noi acordurile unui 
cântăreţ din liră, o muzică discretă, în surdină. Hostia însăşi, 
stând foarte aproape de mine, îşi petrecea din când în când 
braţul împrejurul gâtului meu şi mă atrăgea spre dânsa pentru 
câte o sărutare, dar numai puţin şi pe obraz, îmi spunea cu ochi 
şăgalnici că nu sosise încă momentul pentru altfel de sărutări, 
că trebuia să am răbdare, că era plăcut să aştepţi o bucurie 
sigură epuizând până la ultima şi celelalte bucurii, sigure şi 
prezente, ale mesei. Şi chiar de la început mi-a aşezat cu 
propriile ei mâini pe cap o coroană de flori, şi-n două rânduri a 
pus să i se aducă alta nouă, mai proaspătă, ca să mi-o schimbe. 

Şi-a venit în fine şi momentul în care s-a strecurat uşoară, jos 
de pe patul tricliniului, şi mi-a întins mâna, m-a tras lângă ea şi 


La vechii romani, anii erau însemnați de obicei după numele 
consulilor în funcţie. 


mi-a spus cuvântul multrâvnit: „Veni”. Şi m-a condus într-o 
încăpere alăturată, unde o aşteptau două sclave. 

La acest punct trebuie să întrerup povestirea; nu mi-au plăcut 
niciodată în romane descrierile  minuţioase ale actelor 
amoroase, cred că scriitorul ar trebui să lase la fantezia 
cititorilor amănuntele, ca să şi le înfăţişeze şi să şi le închipuie 
fiecare în felul lui, după amintirile sau după visurile fiecăruia. 
Dar cartea de fată constituie şi un document, am mai spus asta, 
vrea să le descrie contemporanilor, aşa cum am văzut-o eu, 
Roma aceea de demult din secolul întâi, deformată de atâţia 
povestitori, precum şi pe cetăţenii şi obiceiurile ei; şi, într-un 
cuvânt, cum făceau dragoste femeile acelea, cum se comporta 
Hostia în pătuţul acela scund? Să nu-i fie frică temătorului 
cititor, ceea ce i s-ar părea poate prea îndrăzneţ o să scriu pe 
latineşte. 

În timp ce aşteptam de-acum nerăbdător s-o cuprind în braţe, 
observam cu mai sus pomenita detaşare de spectator pregătirile 
ei, în încăperea iluminată de un candelabru înalt şi-n cămăruţa 
de alături, unde sclavele îi aranjaseră o baie eu apă călduţă. li 
scoseseră stola, îi răsfiraseră pe spate pletele blonde, grele de 
arome orientale. O făcea să pară nespus de tânără în mişcări 
tunica uşoară, strânsă sub piept de o bandă lată din purpură. 
Îmi scosese de pe cap ghirlanda şi şi-o pusese ea în păr, râzând, 
alintându-se într-o oglindă de metal lucitor, împodobită cu 
arabescuri delicate pe spate, de origine etruscă; şi când venea 
să-i dau câte o dulce sărutare, în timp ce eu furtiva cavis poma 
dabam manibus®, când o dojenea cu glas volubil pe cea care 
trebuie să fi fost slujnica ei personală fiindcă nu răspundea cu 
destulă iuţeală la poruncile ei, Frumoasă fată slujnica, Evia; mă 
privea cu nişte ochi ca şi cum ar fi vrut să-mi spună că şi dânsa 
ar fi fost foarte dispusă să se desfete cu poftele mele; şi mâine, 
când stăpâna o să-mi trimită tăbliţele cerate cu afectuoasele ei 
salutări scrise pe ea, însărcinând-o să-i aducă înapoi altele, cu 
cuvintele mele de dragoste, dac-aş fi dorit, mi-ar fi deschis şi ea 
braţele în cubicului”” meu, (Gânduri cam prezumţioase, nu s-ar fi 
întâmplat deloc aşa, după cum am aflat mult mai târziu.) 

A fost o noapte încântătoare, după ce Evia a stins lumânările 
şi-a pus lampa de noapte sub un taburet, şi-n sfârşit Hostia s-a 


s9 „Pe furiş atingeam cu mâinile fructe oprite.” 
7 La casele romane, camera de culcare. 


aflat în braţele mele, docilă şi făcând în joacă pe îndărătnica, 
acoperită încă de tunică pentru că-i făcea plăcere s-o silesc să 
şi-o desfacă şi să-i caut cu lăcomie pieptul; şi-a fost timidă şi 
îndrăzneață, şi rămânea mult nemişcată sub îndelungi şi încete 
sărutări, şi pe neaşteptate apoi se năpustea asupra mea, cu 
pletele ei bogate şi parfumate în cascadă peste faţa mea, într-o 
strălucire de forme albe. Apoi, mai târziu, un somn dulce s-a 
revărsat asupra mea, după lungul schimb de îmbrăţişări, când 
şi-a apăsat buzele pe pleoapele mele grele şi a şoptit „aşa, 
dormi, leneş mare ce eşti, sicine, lente, jaces?” (Să nu creadă 
cumva cititorul că am vrut să-i concurez pe scriitorii de lucrări 
amoroase; situaţiile pe care le-am descris, şi cuvintele, şi 
gesturile o să le regăsească şi astăzi, aşa cum le-am regăsit eu 
în ziua următoare, în elegiile bietului domn Propertius, mort cu 
un an în urmă, mai ales în aceea care acum e a cincisprezecea 
din cartea a doua, O me felicem, o nox mihi candida”!! Se vede 
că rafinata Hostia nu obişnuia să-şi schimbe stilul odată cu 
amanţii pe care-i schimba, şi nici nu era prea deosebită de 
strănepoatele ei din secolul al douăzecilea; vai mie, în 
asemenea momente, suntem cu toţii asemănători, la fel se 
comportă şi mojicul de la periferie, şi estetul, şi la fel se 
comportă şi femeia din braţele lui, fie ea nobilă sau din popor, 
preocupată să-l facă să creadă că numai pentru dânsul se 
străduieşte să-şi rotească ochii într-un fel nou şi să murmure 
chemări improvizate. 

În sfârşit, potoliţi, dormeam înlănţuiţi şi aveam conştiinţa 
căldurii ei şi a mele, topite într-o unică voluptate chiar şi în 
somn, când, mai înainte de a începe să visez, apoi în tulburarea 
deşteptării, am auzit zgomote, bătăi în poartă, o zarvă de ceartă 
şi strigăte „aperi, aperi”? şi dă năvală în cubiculum cu un opaiţ 
Evia, cu pletele lungi răvăşite, „Domina”, şoptea ea speriată, 
„domina, praetor venit foris est”, urlă întruna la portar că se 
mişcă prea încet ca să-i deschidă, repede, de-abia dacă mai ai 
vreme să-l scoţi pe domnul de aici.” 

Hostia nu s-a speriat, a sărit cu iuţeală sus, sigură, eficace. 

„Fuge“ mi-a spus ea aruncându-mi în braţe tunica şi toga, 


1 „O, cât de fericit am fost, ce noapte minunată mi-a fost 
dăruită!” 

72 „Deschideţi, deschideţi!” 

3 „Stăpână, a sosit pretorul, e afară.” 


„du-te cu Evia, ştie pe unde să te ducă, move te.” 

Şi zorindu-mă astfel a zăbovit numai atât cât să-mi acopere 
buzele cu o sărutare care a început ca şi cum ar fi trebuit să nu 
se mai sfârşească; iar afară strigătele şi ocările continuau, şi 
zgomotul ca de arme şi de cuirase părea că se apropie din ce în 
ce. Între timp însă, slujnica netezise patul ca să nu se cunoască 
urmele celor două trupuri şi cu mişcări sprinţare Hostia se 
aranjase din nou în el, peste câteva minute ar fi putut să recite 
scena amantei somnoroase, surprinsă de bărbatul gelos în 
culcuşul ei neprihănit; şi-ar fi avut cu ce să se laude a doua zi 
prietenilor bărbatul picat pe neaşteptate în toiul nopţii, nu era 
vina femeii dacă portarului i-a trebuit atâta până să se deştepte, 
până să deschidă poarta înfierată, se perindă doar atâţia hoţi 
noaptea pe Aventinul ăsta împădurit, hoţi care-ţi fură punga, dar 
şi mai mulţi hoţi care-ţi fură inima. Însă, într-adevăr, ca să învăţ 
asemenea jocuri, asemenea minciuni, nu mai era necesar să fi 
traversat în zbor nouăsprezece secole. 

Între timp însă, slujnica mă trăgea de mână prin întuneric, cu 
toga sub braţ, spre un ungher al vastei grădini. Ne-am oprit 
dinaintea unei portiţe din zid. Privindu-mă cu un zâmbet ironic, 
mi-a întins cu o încetineală studiată toga, mi-a ajutat să mi-o 
pun netezindu-mi cutele cu degete îndemânatice. Zarva 
încetase, amantul intrase în sfârşit în casă, se afla de acum în 
braţele unei Hostii fericite, căreia nu-i venea să-şi creadă 
ochilor, îi ieşise în întâmpinare nudato pede, longos turbata 
capillos'*, şi-i înlănţuise gâtul cu braţele calde de somn. 

Îmi imaginam cine trebuie să fi fost amantul, tot acel praetor 
ab Illyricis terris, pretorul cu reşedinţa la Salona, în Dalmația, 
puternicul protector al Hostiei, cu drepturi sigure şi maritale. 

„Praetor ab Illyricis terris?” am întrebat eu făcând un semn cu 
degetul înspre casă. 

Fata a zâmbit. 

„Pulchra es.”5 Îmi plăcea să folosesc cuvântul savant 
adresându-mă sclavei. Şi era cu adevărat graţioasă, mai 
deschisă la culoare decât stăpâna ei, cu o paloare mai 
luminoasă sub blânda lumină a stelelor. Un chip care-mi aducea 
aminte de nenumărate altele, din Norvegia, din Islanda, trebuie 
să fi fost germană sau frizonă sau britană; şi-am întrebat-o „de 


7 „Desculţă, cu pletele lungi în neorânduială.” 
75 „Eşti frumoasă.” 


unde eşti?” „De la Rin”, mi-a răspuns ea, „adusă aici de copilă.” 

Era foarte tânără, proaspătă şi diafană ca înfăţişare; şi mi s-a 
părut şi mai mult aşa atunci când i-am cuprins mijlocul subţire 
şi-am tras-o docilă către mine. Era uşor s-o săruţi, era mlădioasă 
şi imediat moale sub sărutare, ca gingaşele fetişcane care mi-au 
mângâiat tinereţea pe pământul german după primul, război 
mondial. 

„Siisses Kind”, i-am spus eu, gândindu-mă că s-ar fi putut să 
mă înţeleagă, că poate idiomul germanic nu s-a schimbat într- 
atât. A zâmbit auzind muzicalitatea limbii ei natale, dar nu arăta 
să fi înţeles ceva. S-a desfăcut brusc din strânsoare ca şi cum ar 
fi tulburat-o un gând subit („Mă aşteaptă stăpâna, trebuie să-i 
duc stăpânului apa caldă şi papucii.”) A deschis grăbită portita, 
m-a împins afară, în ulicioara întunecată, şi m-am trezit printre 
zidurile înalte ale unor grădini, sub aceleaşi stele de astăzi, 
palpitânde pe un cer fără timp. 


Capitolul al şaselea 


(Anul 760 al Romei, 7 al erei noastre, 19 al vieţii mele.) 
Călătoria la Napoli. Patronul de la Forum Appium cere 
dogumenta. Papinius Flocca, patrician partenopeic. Fata 
culibona. Strabo. Hostia şi răsfăţul de la Baia. „Valia, tu solus 
scis vivere.” O recunosc în Quartillo pe frumoasa necunoscută 
de la Muzeul Naţional. 


Sfârșisem cel de-al doilea an din noua mea viaţă şi încă nu 
scosesem nasul, ca sa zic aşa, afară din casă. Fusesem cu 
familia de câteva ori la Tivoli, la Ostia şi pe o anumită perioada, 
cu o vară în urmă, într-o villă de-a noastră de la mare, în 
apropiere de Lavinium; călătoriile acelea fuseseră de ajuns ca să 
ascută dorinţa pe care am avut-o întotdeauna de a circula, de a 
vedea oameni noi şi obiceiuri diferite. 

De fapt, experienţele mele de început nu numai că nu mă 
decepţionaseră, dar îmi dăduseră de multe ori o impresie de 
noutate, ca şi cum în loc să observ lucruri vechi de 
nouăsprezece secole, aş fi privat în viitorul unor secole mai 
evoluate nişte manifestări viitoare, demne de a fi luate drept 
exemplu şi drept ţintă de către contemporanii mei din secolul 


7e „Dulce copilă.” 


douăzeci. Aşa mi s-a întâmplat la Ostia. Am văzut cetatea 
veche, republicană, cu o reţea de străzi curate, populate, unele 
mărginite cu porticuri, având de ambele părţi case cu nu mai 
mult de trei etaje, modeste, populare, dar cu flori la ferestre şi 
la balcoane, sau cu plante agăţătoare; şi, alternând cu 
locuinţele populare şi cu prăvălii, case de oameni înstăriți, cu 
atrii mari, peristiluri cu paviment mozaical şi temple şi teatre şi 
porticuri; şi cartierul marinăresc lângă fluviu, cu o aglomerare 
de nave ancorate la chei până-n apropierea gurilor de vărsare; 
nave care soseau din toate părţile Mediteranei şi care aduceau 
grâu din Africa, ulei şi lână din Spania, lămâie şi mătăsuri din 
Orient, ţesături din Galia, marmore colorate din Asia Mică. 
Lemne preţioase din Atlantic. lar în jurul nucleului acestuia 
restrâns şi dens, mai puţin posomorât decât sunt cartierele de 
felul acesta din vremurile noastre, se afla o veselă şi liniştită 
cetate-grădină, case între stilul orăşenesc şi cel de ţară, vile şi 
vilişoare. Într-un cuvânt, o cetate ce părea ieşită din biroul unui 
urbanist din zilele noastre, care şi-ar fi dat toată silinţa pentru 
comoditatea cetăţenilor ce ar urma s-o locuiască şi trezea 
aceleaşi imagini ale unei douceur de vivre” pe care le trezesc, 
poate, nu într-o măsură mai mare, aşa zisele cartiere 
rezidenţiale din marile metropole americane, New Orleans, San 
Francisco, Los Angeles. 

La vârsta mea majoritatea celor de-o seamă cu mine îşi 
făcuseră deja cei doi ani de Grecia, frecventând şcolile ei de 
filosofie şi de retorică, şi se înapoiaseră de acolo cu elanurile cu 
care tinerii de astăzi se-ntorc de la Paris, de la Londra ori de la 
New York, unde s-au dus pentru prima oară. Tatăl meu însă, 
preocupat să mă facă să-nvăţ de la capăt toată învăţătura pe 
care considera el că o uitasem, îmi supraveghea preocupările cu 
o severitate de care tinerii de vârsta şi de categoria mea socială 
se eliberaseră de multă vreme. Când pomeneam să plec din 
Roma, să călătoresc, tata răspundea mereu cu un singur cuvânt, 
„Expecta”? într-o bună zi, când l-am întrebat până când trebuia 
să mai aştept, mi-a răspuns „Ei, cel puţin până când ai să ajungi 
să vorbeşti iarăşi ca noi ăştilalţi”. lar altă dată, când mi-am 
exprimat timid înaintea lui dorinţa de a mă duce la apele de la 
Baia, care era pe vremea aceea plaja şi staţiunea climaterică 


7 „Existenţă tihnită, lipsită de preocupări.” 
73 „Aşteaptă.” 


cea mai la modă (şi Hostia avea acolo o villă), m-am lovit de un 
refuz fără nicio motivare, dar peremptoriu. Mă apuca furia când 
mă vedeam tratat ca un băieţaş de doisprezece ani: asta având 
în vedere că, lăsând la o parte maturitatea mea de bărbat în 
etate, dar care le era tuturor necunoscută, mă aflam acum în 
pragul vârstei de douăzeci de ani şi aveam o amantă ilustră 
care nu făcea prea mare mister din favorurile pe care mi le 
acorda. Dar pentru austerul meu părinte, chiar dacă i-ar fi ajuns 
la ureche ceva despre aventura mea, era de neconceput ca eu 
să mă gândesc c-aş putea să merg să mă amestec cu 
aventurieri, cu femei uşoare, cu neveste infidele şi cu văduve 
prea iute consolate, singurele care după părerea lui se- 
nghesuiau în locul acela. 

Într-o zi s-a întâmplat însă ca un senator, prieten de-al tatălui 
meu, să ne spună că trebuia să se ducă la Napoli pentru câteva 
zile şi să-i propună tatii să mă ia cu dânsul. Urma să fim oaspeţii 
unui alt senator, căruia m-ar fi încredinţat; aş fi putut să urmez 
cu folos, timp de o lună sau două, nişte cursuri pe lângă una din 
şcolile acelea celebre de filosofi şi de retori greci; un fel de 
surogat şi totodată o anticipare a călătoriei la Atena. Tata a 
consimţit, cu atât mai mult cu cât avea siguranţa că o să faco 
călătorie comodă (căci, cu toată sănătatea absolut perfectă de 
care mă bucuram, cei din familie continuau să mă considere un 
convalescent, scăpat cine ştie cum de la moarte sau de 
nebunie, şi care trebuia ţinut mereu în vată şi-n cutiuţă). 
Prietenul tatălui meu, Caius Virginius Rufus, poseda un 
document special, o diploma, cu care se putea folosi de poştele 
serviciilor publice. Augustus mi-a acordat şi mie cu multă 
amabilitate o diploma asemănătoare; era ceva echivalent cu un 
paşaport diplomatic, prevăzut cu un sigiliu al lui particular, 
reproducerea capului său făcută de un artist grec. (Era natural 
ca şeful statului să recurgă la cei mai buni artişti ai timpului 
chiar şi pentru lucruri de mică importanţă, un sigiliu, de pildă, 
un instrument de lucru, o fibie pentru un veşmânt; la fel de 
natural cum obiectele casnice din locuinţele celor din clasele 
înalte, ale patricienilor sau ale cavalerilor bogaţi, erau 
întotdeauna inspirate din câte-un model original, de multe ori de 
cel mai bun-gust şi într-o execuţie foarte rafinată. Observând 
fineţea măsuţelor, a mânerelor de la uşi, eleganța celor mai 
neînsemnate obiecte, ca de pildă a capetelor de agrafe, a 


toartelor de la vase, a zăbalelor pentru cai, şi a câtor şi mai 
câtor alte lucruri, până la ustensilele de bucătărie, am simţit 
încă din primele zile sărăcia epocii noastre, delăsarea noastră în 
comparaţie cu solicitudinea aceea deosebită; noi punem ca 
stema statului să fie desenată de un caligraf, monezile şi 
timbrele de nişte artişti obscuri, mobilele şi diversele obiecte de 
meşteri pe cât de experţi, pe atât de lipsiţi de originalitate şi de 
bun-gust.) Fără documentul acela, fără acea diploma, ar fi 
trebuit să călătorim cu o trăsură particulară, solidă, cu doi cai, 
dar cu care nu se făceau mai mult de treizeci de mile pe zi, ca 
să nu se extenueze animalele; sau, şi mai prost, călare pe un 
cvadruped mai mult robust decât rapid şi cu bagajul personal în 
doi saci care atârnau de o parte şi de alta a oblâncului. 

Caius Virginius Rufus a venit într-o seară la noi acasă ca să ne 
pună la curent cu pregătirile lui de drum. Ne-a spus că trimisese 
scrisori patronului locantei din Forum Appium, la o locantă din 
Formia, în sfârşit, la toate etapele prevăzute în itinerar, ca să se 
asigure că o să ni se rezerve cameră şi că o să găsim cina gata 
la sosire. Mi-am dat imediat seama că, deşi nu prea în vârstă - 
avea cu siguranţă sub cincizeci de ani -, era un om foarte 
prudent, meticulos, care se temea de o mie de lucruri: de 
tracasările drumului, de vânt, de frig. Se temea mai cu seamă 
de frigul din timpul nopţii, şi tata i-a atras atenţia că ne aflam 
de-acum în luna mai şi că aveam să ne ducem într-un ţinut cu 
clima şi mai dulce. 

„De vreme ce totul e în o ordine, aţi putea pleca chiar mâine 
dimineaţă”, a spus tata. 

„Nu se poate. Curierul imperial pleacă o zi da, una nu; a fost o 
plecare astăzi, următoarea va fi poimâine. Dar nici poimâine n-o 
să putem pleca. Mâine sunt idele; şi nu se cade s-o porneşti la 
drum a doua zi după ide, aşa cum, de altfel, nu se cade nici a 
doua zi după kalende, nici în cea care urmează nonelor. 
Religiosi dies'*, sunt zile de rău augur.” 

Tatăl meu, care-n taină era şi el superstiţios, nu putea suferi 
superstiţiile altora. 

„Ecquid? Istis ineptiis credis?"% 

„Şi de ce să nu cred? Vorbeam despre asta chiar deunăzi cu 
79 „Zile nefaste”, interzise de către religie pentru anumite 


activităţi, ca fiind de rău augur. 
s „Cum, ai ajuns să crezi în prostiile astea?” 


Titus Livius la biblioteca lui Augustus.” 

„Gugumanul ăla.” Tatăl meu nu putea să-l sufere pe Titus 
Livius. „În istoria aceea interminabilă a lui există mai multe 
fantasmagorii şi prostii decât în toate poveştile doicilor. E 
adevărat că e pe cale să orbească? Atunci e speranţă c-o s-o 
lase mai încet cu scrisul şi n-o să mai toarne în fiecare an trei 
sau patru cărţi. Ala n-o să se potolească decât când o muri.” 

„Nu mi-am dat seama dacă vede bine sau nu. Stătea în 
bibliotecă, asculta o lectură din Polybios şi dicta note şi 
observaţii. Mi-a spus că descoperise motivul pentru care 
strămoşii noştri socoteau că zilele de după ide, kalende şi none 
erau zile nefaste. A şi scris în cartea a şasea din istoria lui că 
Senatul declarase dies religiosus odată pentru totdeauna cea 
de-a treia zi de după idele din iulie, din cauza înfrângerii suferite 
în ziua aceea de către Quintus Sulpicius pe Allia. Şi la fel 
declarase de rău augur ziua care urmează idelor, pentru că într- 
o zi ca aceea Sulpicius adusese sacrificii sub auspicii nu prea 
favorabile; şi cu tot semnul ăsta de dizgrație din partea zeilor, 
două zile mai târziu pornea bătălia care-a avut rezultatul frumos 
că le-a deschis galilor calea spre Roma.” 

Atunci Virginius Rufus s-a oprit ca să respire; iar tata a 
profitat de asta ca să-nceapă să-şi verse focul împotriva lui Titus 
Livius. „E un tocilar îngâmfat. N-a avut el oare curajul să se 
laude înaintea lui Augustus cu spaniolul acela din Cadix, care ar 
fi pornit-o la drum şi-ar fi coborât pe calea cea mai scurtă până 
la Roma, numai ca să se prezinte acasă la el, la Livius, să-l vadă, 
să-i strângă mâna şi cu asta să se întoarcă mulţumit în ţara lui 
fără să mai dorească nimic altceva? Nimeni nu l-a văzut pe 
gaditanult! ăla, nimeni nu ştie cine o fi, nimeni n-a fost martor la 
întâlnire; iar dânsul a pus în circulaţie respectiva poveste cu 
falsa lui modestie, cu bonomia aceea a lui care vă încântă pe 
toţi, şi acuma îl credeţi cu toţii; sau vă prefaceţi că-l credeţi, 
ceea ce e totuna.” 

Caius Virginius, iritat de întrerupere, a reluat repede: „Acum 
Titus Livius mi-a spus c-a găsit un pasaj din Cincius Alimentus în 
care se explică de ce sunt nefaste şi zilele de după kalende şi 
none. In aceeaşi şedinţă a Senatului s-au ridicat mai mulţi 
senatori, dintre cei mai bătrâni şi cu mai multă autoritate, şi-au 
spus că-şi aminteau perfect că de fiecare dată când comandanții 


s1 Locuitor din Cadix (numit pe atunci Gades). 


de armată oferiseră sacrificii augurale a doua zi după kalende, 
după ide şi după none, soldaţii noştri fuseseră mereu bătuţi şi se 
aflaseră în mari primejdii. De fiecare dată, mă înţelegi? Zile 
nefaste. Senatul s-a convins de aceste dovezi şi a informat 
despre lucrul ăsta colegiul pontifilor; cei din urmă au stabilit că 
în zilele respective nu trebuie să li se mai aducă de atunci încolo 
niciun fel de sacrificiu zeilor. Astăzi regula asta a căzut în 
desuetudine, dar nu e neîndreptăţit poporul atunci când crede 
că zilele respective poartă ghinion oricui ar vrea să întreprindă 
ceva în vreuna din ele; eu cred în asta, şi am văzut că şi Livius 
gândeşte la fel. Din câţi oameni cunosc, dac-o fi unul la 
douăzeci care să îndrăznească s-o pornească la drum în zilele 
respective. Există chiar şi proverbul: Luce prima post kalendas - 
crede opellas non petendas - neve prima postque nonas - 
virginales solve zonas - iduumque neve prima - quaerat alta 
quaeraiima. (Poezioara asta o mai auzisem şi-n alte rânduri, şi s- 
ar putea reda cam aşa: „A doua zi după kalende - după ide şi 
după none - nu se cumpără şi nici nu se vinde - nu se ia 
nevastă nouă - nu se porneşte la drum.”) 

„Ei”, a zis tata, „dacă poimâine nu se poate pleca fiindcă e zi 
nefastă şi e a şaptesprezecea zi dinaintea kalendelor lui iunie, şi 
având în vedere că şi curierul pleacă o zi da şi una nu, nu vă 
rămâne decât să plecaţi într-a cincisprezecea zi ante kalendas”. 

„Aşa să rămână”, a răspuns Vergilius Rufus. Cuprins însă de 
un scrupul neaşteptat, a exclamat, „expectate mehercule“?. A 
socotit puţin pe degete şi a zis: 

„E absolut imposibil. Imi aduc aminte perfect că în cea de-a 
cincea zi dinaintea idelor era sărbătoarea evreilor, cea pe care 
ei o numesc sabatul, sărbătoarea lor săptămânală; mi s-a 
întâmplat să mă aflu tocmai atunci în cartierul de dincolo de 
fluviu, din spatele portului, în care mişună toţi orientalii ăia, 
palestinieni, sirieni, egipteni, care adoră zeități ciudate, porcul şi 
asinul. Şedeau cu toţii în mijlocul drumului fără să facă nimic, 
pretind că nu aprind nici măcar focul în ziua aceea. Nu vă mai 
spun ce forfotă şi ce miros era; şi erau mai mulţi bătrâni şi 
bătrâne decât tineri, bătrâni cu bărbi îngălate până la buric, 
femei chele care se preumblau cu aer de cerşetoare, dar când 
am vrut să-i dau un obol uneia dintre ele a fugit, bombănind de 
parc-aş fi ofensat-o.” 


s „Staţi puţin, pe Hercule!” 


„Poate că”, m-am încumetat, eu să spun, „poate că la sabat 
fiindu-le interzisă evreilor de către legea lor orice activitate, le 
este interzis şi cerşitul.” 

Rufus, care începuse să peroreze ca şi cum s-ar fi aflat în 
Curie, s-a uitat urât la mine, şi-am citit pe chipul lui ceva 
asemănător cu „ce ştii tu?” Şi-a continuat să facă socoteala 
zilelor, încheind „e chiar aşa, sabatul lor cade tocmai în cea de-a 
cincisprezecea zi dinaintea kalendelor. Nu pornesc la drum nici 
chiar dacă mi-ar porunci Augustus în persoană, să călătoreşti în 
ziua care corespunde sabatului evreilor, oricât ai să te înfurii tu, 
e chiar mai periculos decât să călătoreşti în zilele de care-am 
vorbit mai înainte.” 

Tatăl meu nu ştia dacă să râdă sau să se înfurie. „Mai întâi ai 
pretextat un eveniment care s-a petrecut cu patru sute de ani în 
urmă. Acum vii cu superstiţia asta nouă, cu sărbătoarea 
evreilor.” 

„O fi ea nouă, dar toţi cred în ea. Flăcăul ăsta al tău care cred 
că îl cunoaşte pe de rost pe Ovidius, îşi aduce poate aminte că 
poetul, ca să demonstreze de cât eroism trebuie să dea dovadă 
îndrăgostitul ca să ajungă la iubita lui, sau ca să scape de ea, 
nu-mi mai amintesc bine, îl constrânge să înfrunte ploaia şi 
furtuna şi să nu se lase oprit de sabatul evreilor. Dar noi nu 
călătorim ca să săvârşim acte eroice, nici eu şi nici tânărul ăsta. 
Şi niciunul din noi doi n-o porneşte la drum ca să ajungă la 
iubita lui, sau ca să scape de ea.” (Aici însă Virginius Rufus 
greşea, nu avea de unde să ştie că eu mă înţelesesem într- 
ascuns cu Hostia s-o ajung în villa ei, în locul acela încântător, şi 
ferit - dat fiind sezonul încă rece - de prea multe priviri 
indiscrete.) 

După nenumărate calcule şi rezerve, n-a mai rămas decât să 
fixăm plecarea pentru cea de-a treisprezecea zi dinaintea 
kalendelor din iunie. Ca o paranteză, mi-a trebuit mult timp 
până să mă descurc în calendarul acela complicat, care socotea 
zilele înapoi şi nu înainte, cu idele şi cu nonele care cădeau în 
zile deosebite în funcţie de luni. Tot aşa mi-a trebuit o oarecare 
strădanie până să mă obişnuiesc cu faptul că orele de iarnă erau 
atât de scurte, iar cele de vară de două ori mai lungi. In fond, 
pentru viaţa fără grijă pe care o duceam, orele acelea elastice 
nu aveau prea multă importanţă, şi n-aveau prea multă nici 
pentru romani, a căror concepţie cu privire la punctuali late era 


mai degrabă aproximativă; şi de altfel aveau întotdeauna multe 
orologii la îndemână, în prăvălii, în locurile publice, clepsidre şi 
orologii cu apă care n-am înţeles niciodată cum de reuşeau să 
meargă bine, de vreme ce lungimea orelor era în fiecare zi alta. 

Cum a pomenit tata de ziua de 13 ante kalendas mi-a şi trezit 
bănuiala că Virginius Rufus avea groază, şi de zilele însemnate 
cu cifra treisprezece. Din fericire superstiţia asta nu exista încă 
în vremea aceea. Prudentul senator mai avea însă o îndoială, şi 
a întrebat dacă nu cumva ziua de 14 era zi de târg fiindcă ştia 
că Augustus nu se încumeta să întreprindă nimic în ziua care 
venea după nundinaet, şi-nclina să se ia şi dânsul după 
exemplul puternicului nostru stăpân. 

De data asta tata i-a spus categoric. „Târg sau nu, pe 
treisprezece plecaţi, sau de nu te denunţ împăratului pentru 
lezmajestate, fiindcă ai pretenţia să-ţi arogi obiceiuri care-i 
aparţin numai divinității sale.” 

Şi-n felul ăsta am rămas înţeleşi. În dimineaţa celei de-a 
treisprezecea zile de dinaintea kalendelor lui iunie, Caius 
Virginius Rufus a venit să mă ia cu trăsura lui personală, cu care 
urma să ajungem la staţia poştală de la Porta Capena. Se gătise 
pentru călătorie ca şi cum ar fi trebuit să traverseze Alpii; o 
pălărioară din fetru legată sub bărbie, o manta din postav gros 
cu glugă, două fâşii de lână modeneză înfăşurate împrejurul 
gâtului. M-am dus să-mi iau rămas bun de la tata, care mi-a dat 
câteva scrisori, de credit de la un argentarius de-al lui, câteva 
poliţe asupra unor bancheri din Napoli. Tatăl meu era un om 
bogat şi foarte generos; s-a gândit însă că, dată fiind situaţia lui, 
era mai bine ca lumea să-l creadă socotit şi atent cu banii pe 
care-i cheltuia. Mi-a recomandat aşadar ca, atunci când aveam 
să mă duc la unul dintre bancherii căruia îi era adresată câte-o 
scrisoare de credit, să mă prefac că n-o am decât pe aceea şi să 
nu spun numele celorlalţi bancheri cărora le erau adresate 
celelalte ordine de plată. 

Cerul era complet acoperit şi cădea o ploaie măruntă. Mă 
temeam ca nu cumva Virginius Rufus să amâne plecarea. L-am 
găsit, dimpotrivă, nespus de fericit de această prevestire. De 
îndată ce am pornit-o la drum, mi-a spus: 

„Acum, de vreme ce taică-tu nu mă aude, trebuie să-ţi 


s Ziua a noua, de târg. La romani târgurile aveau loc din nouă în 
nouă zile. 


mărturisesc că şi Augustus consideră că e semn bun dacă-i 
trage o ploicică în dimineaţa când porneşte într-o călătorie, fie 
pe uscat, fie pe mare; spune că e un semn sigur că întoarcerea 
o să fie curând şi cu succes.” 

Cu poşta imperială se călătorea splendid. Caii erau iuți şi se 
schimbau des, trăsura era solidă şi bine tapisată cu scoarţe şi cu 
cuverturi; şedeam tolăniţi comod, am fi putut să citim sau să 
scriem nestingheriţi. (Sclavii plecaseră călare înaintea noastră şi 
ne aşteptau la etapă.) Pietrele mari, pentagonale, care alcătuiau 
drumul erau atât de bine îmbinate, încât pavajul şoselei arăta ca 
o suprafaţă netedă. Am lăsat repede în urmă călători călări, care 
agricole, căruţe închiriate, mici trăsuri particulare, lectice 
închise, misterioase, cu perdele din piele sau din stofă, şi în 
interiorul cărora îmi plăcea să-mi imaginez tolănită câte-o 
femeie tânără ducându-se la templul Dianei de la Ariccia ca să 
ceară câte o graţie, sau să agaţe tăbliţa respectivă pentru 
favoarea ce i se făcuse; loc cucernic, foarte frecventat de 
femeile care iubeau pădurea aceea deasă şi lacul tăcut, un loc 
cât se poate de potrivit pentru durere sau pentru bucurie; foarte 
frecventat şi de către tinerii întreprinzători, care ştiau că două 
sunt momentele în care femeia constituie o pradă foarte uşoară 
pentru cel care ar dori-o, atunci când e neliniştită şi atunci când 
e nespus de fericită. 

Cunoşteam bine acea primă porţiune a Viei Appia, străbătută 
întotdeauna de un mare trafic: şi-mi aminteam de prima 
impresie lugubră pe care am avut-o despre dânsa. Nu puteam s- 
o compar decât cu marea alee a unui cimitir monumental, 
având de o parte şi de alta, începând de la Porta Capena, 
morminte,  columbarii**, mauzolee, altare funerare, un şir 
neîntrerupt de morminte cu care alternau numai temple, 
coloane şi câte-o villă somptuoasă. V-am vorbit de superstiții, 
dar anticii aceia erau cu siguranţă mai puţin fricoşi decât noi, 
mă miram cu câtă dezinvoltură îşi făcea lumea casa sau Villa în 
mijlocul unui cimitir, oricât ar fi fost el de monumental, şi se 
ducea să locuiască acolo fără teama c-o să găsească noaptea 
vreun spectru stând de veghe în cubiculum. Natural, porţiunea 
aceea a Viei Appia până la a zecea sau a douăsprezecea milă nu 
avea nimic din aspectul romantic pe care l-a căpătat mult mai 
târziu, cu petele de chiparoşi şi cu câmpia deşartă de jur- 


8 Mormânt cu nişe în care se puneau urnele funerare. 


împrejur; nu se vedea altă verdeață de-a lungul drumului decât 
din când în când câte-un umbrar din ramuri verzi înaintea 
vreunui han sau lângă un corp de gardă al vigililor. 

Noutatea călătoriei a început dincolo de Albano. Drumul care 
traversa acum o câmpie deschisă şi ondulată îşi păstra un 
aspect îngrijit şi monumental. Fiecare milă era indicată de o 
coloană sau de un pilastru înalt de doi metri, având deasupra lui 
un bust sau o statuie a zeilor. Nişte trotuare din piatră, înalte de 
o palmă şi late de o jumătate de metru, îl mărgineau de-o parte 
şi de alta, şi la fiecare douăzeci sau treizeci de paşi se ridicau 
din trotuar nişte pietre pătrate, tăiate în trepte, pentru 
comoditatea celui care ar fi trebuit să încalece un cal sau un 
catâr. Câmpia era împânzită cu căsuțe de ţară, nu prea 
deosebite de cele de astăzi, doar că era mult mai cu îngrijire 
cultivată. Puțin câte puţin mormintele deveneau tot mai rare şi 
sporea, dimpotrivă, numărul villelor, la care însoţitorul meu de 
drum îmi înşira numele proprietarilor; familii senatoriale sau 
oameni îmbogăţiţi prin speculaţii edilitare. 

Din punctul acela, cu cai mereu odihniţi, am fi putut, prea 
bine să ajungem la căderea nopţii la Terracina. Însoţitorul meu 
ţinea însă s-o luăm mai cu încetul, spunea ca şi Horatius, minus 
est gravis Appia tardis$5; patru ore de călătorie pentru prima zi îi 
erau de ajuns, stabilise deja că urma să facem haltă la Forum 
Appium, unde era un diversoriums foarte frecventat de călători. 
Diversoriumul m-a decepţionat. Era doar cu ceva mai răsărit 
decât o modestă locantă, cu atriumul înţesat de oameni de 
toate soiurile, nişte camere fără alt mobilier în afara unui pat nu 
prea promiţător, o sală mare pentru mâncare, unde oamenii 
mâncau aşezaţi pe nişte bănci grosolane, dinaintea unor mese 
rustice, şi un triclinium pentru persoanele deosebite. Diversoriile 
erau însă frecventate şi de oameni care se mulţumeau cu puţin, 
de comercianţi, de oameni de la ţară, de meşteşugari şi, mai 
rar, de patricieni; aceştia din urmă, îndeosebi cei care nu 
posedau ei înşişi viile, se duceau de cele mai multe ori ca 
invitaţi în câte o villă a unor prieteni, risipite la distanţe potrivite 
pe căile consulare. Locanta de la Forum Appium se număra 
totuşi printre cele mai renumite; o inscripţie cu litere roşii pe 


s „E mai puţin periculos dacă înnoptezi pe Appia.” 
Un fel de han, unde te opreai ca să mănânci sau ca să te 
odihneşti peste noapte. 


peretele din atrium amintea că acolo petrecuse o noapte 
Horatius, în drum spre Brundisium, iar o alta celebra popasul pe 
care-l făcuse acolo lulius Caesar. 

Patronul locantei era un om arţăgos şi tăcut. L-a salutat fără 
nicio demonstraţie deosebită de respect pe însoţitorul meu şi, 
înainte de a ne duce să vedem camerele sau de a ne întreba ce 
vrem să mâncăm, a rostii scurt şi poruncitor: 

„Documenta. 

A pronunţat însă „dogumenta”, în aşa fel încât am dedus din 
asta că ne aflam de-acum în sfera dialectului partenopeic. 

Caius Virginius şi-a luat atunci un aer autoritar. A început să-i 
reproşeze patronului faptul că nu le cerea documenta doar celor 
de-o seamă cu dânsul; că nouă trebuia să ne ceară, cel mult, să- 
i arătăm tăbliţele sau diplomata care, justificând faptul că 
mergeam cu poşta, arătau totodată şi înalta noastră poziţie 
socială; dânsul era senatorul Virginius Rufus şi numai la auzul 
numelui său ar fi trebuit să tremure; tânărul acesta era nici mai 
mult nici mai puţin decât fiul senatorului Valerius Monellus, rudă 
cu împăratul. 

Un torent de cuvinte. Patronul s-a cam speriat. Ne-a explicat 
că ceruse documenta, adică, să-i fie cu iertăciune, tăbliţele 
imperiale, ca să se asigure de identitatea noastră şi ca să ne 
scutească de odioasa vizită a lictorului trimis de pretor, care 
venea în fiecare seară să vadă registrul cu noii sosiți; şi nu se 
mulțumea numai cu atât, pretindea să şi stea de vorbă cu 
dânşii, şi-i întreba de unde veneau, încotro se duceau şi cu ce 
treburi. 

„Când o să-i spun cine sunt iluştrii mei oaspeţi de astăzi o să 
mă lase-n pace. Nici nu-ţi închipui, domine, cât poate să fie de 
neobrăzat lictorul*, mă ameninţă întruna că o să-mi ia 
autorizaţia; ăsta e un han bun şi care aduce câştig, vine aici 
lumea cea mai de soi, de la Roma şi de la Napoli, aşa că 
râvneşte să i-l dea unei rubedenii de-a lui să-l ţină. Până acuma 
l-am potolit dându-i să cineze în fiecare seară şi vin cât poate să 
bea; dar trebuie să mă păzesc să fac vreo greşeală, şi să nu-i 
dau niciun pretext să-mi ridice autorizaţia.” 

Tămâiat de atitudinea umilă a diversitorului, Virginius Rufus i- 
a băgat sub nas diplomele noastre, a comandat cina, şi apoi s-a 


s Ofiţer subaltern care purta fasciile şi avea sarcina să-i 
însoţească în Roma antică pe magistrați. 


închis în cameră împreună cu copistul lui, ca să pregătească un 
discurs pentru Senat. M-am dus să fac o scurtă plimbare prin 
târg, importantă staţie poştală şi totodată iarmaroc, şi am 
coborât în port când soarele ajunsese la asfinţit, atras de o mare 
îmbulzeală de oameni, bărbaţi, femei şi copii care alergau cu 
sufletul la gură către canal, cu bagaje şi boccele, cu mieluşei în 
braţe, cu legături de pui, şi cu coşuri mari cu verdeţuri. Pornea 
de acolo un canal navigabil până la Terracina, şi tocmai atunci 
se îmbarcau pasageri pe o plută lungă şi îngustă. Era o mare 
îmbulzeală de barcagii, de hamali, de oameni care plecau, de 
vameşi, de curioşi, de vânzători de plăcinte; doi-trei băieţi de pe 
mal legau tocmai odgonul catârului care trebuia să tragă la edec 
barca, urlând şi blestemând, n-am înţeles de ce, pentru că bietul 
catâr era docil şi resemnat. Rar mi-a fost dat să văd nişte 
oameni atât de severi ca cei doi sau trei publican’? care asistau 
la îmbarcare, la cea mai mică bănuială c-ar putea fi înşelaţi, 
puneau să se deschidă boccele, să se desfacă legături cu greu 
înnodate, cotrobăiau prin boarfe şi pachete, unei femei care li s- 
a părut mai groasă decât era normal voiau să-i caute cu orice 
preţ sub veşminte; apoi l-au însărcinat cu treaba asta pe soţ, 
care, ca un cetăţean onest ce era, a pus mâna în sânul femeii şi 
i-a scos de-acolo doi pui pe care i-a arătat publicanilor; şi ei au 
izbucnit în râs şi-au spus că de data aceea îl scuteau de 
portorium:?. Barca era deja încărcată şi tot mai continua să 
coboare în ea lume; şi câteva persoane de vază, din locurile 
rezervate de la pupă, au început să se ciorovăiască cu stăpânul 
bărcii, voia să-i bage pe toţi la fund? „Ohe jam satis est!" Dar 
stăpânul bărcii nu le dădea atenţie, continua să împingă lumea 
spre proră strigând „înaintați, mai e loc”. Doi tineri aşezaţi pe 
marginea bărcii, cu picioarele bălăbănind în afară, care se 
ţineau de după gât şi trăgeau întruna dintr-un burduf de 
ajunseseră mai plini de vin decât burduful însuşi, blodogăreau 
un cântec în care era vorba de-o be/a pupa care făcuse câte şi 
mai câte per vindemia tota*!, şi-odată cu venirea primăverii se 
trezise c-a intrat la apă. 

Noaptea n-ar fi fost prea plăcută dac-aş mai fi avut asupră-mi 


s La vechii romani, un fel de perceptori. 

8 Taxă care se plătea de obicei la îmbarcare, într-un port. 
% „Gata, s-a umplut!” 

“ „În tot timpul strângerii recoltei”, „la culesul strugurilor”. 


vechiul meu corp, ţinând seama de cantitatea de țânțari care 
bâzâiau prin cameră şi de salteaua din paie şi nu din lână, cu 
cimices et pulices*?, cu toate că patronul se jurase că locanta lui 
era cea mai curată de pe toată Via Appia şi pentru orice 
eventualitate făcuse în camere fumigaţie cu lipitori arse care, 
după cum se ştie, ucide pe loc ploşniţele. Din fericire, 
moştenisem corpul unui tânăr care se călise la țânțari şi la purici 
sau care era insensibil la ei din tată-n fiu, mai apropiat decât 
mine cu nouăsprezece secole de nişte strămoşi neciopliţi; 
dimineaţa am găsit pe pielea mea semnele muşcăturilor făcute 
de animalele acelea, dar am dormit un somn de plumb şi n-am 
avut toată noaptea nicio senzaţie de mâncărime. 

Nu e cazul să continuu să povestesc cu de-amănuntul 
călătoria aceea lungă, care a durat patru zile. O să amintesc 
numai impresia odihnitoare şi de limpezime pe care mi-au trezit- 
o câmpia deosebit de fertilă, după ce am trecut dincolo de 
muntele de la Terracina, ogoarele verzi de gnu crud, perdelele 
de viţă răsfirate printre plopi şi, de-a lungul drumului, gardurile 
vii şi dese de trandafiri şi de mirt. 

În dimineaţa în care trebuia să plecăm din Formia am fost 
deşteptat, puţin după răsăritul soarelui, de o ceartă în 
apropierea diversoriului. Curios cum eram la toate în acea primă 
perioadă, mi-am pus pe mine în grabă o tunică şi-am alergat 
afară. lată ce se petrecea. Lângă diversoriu se afla un mauzoleu 
impozant, un fel de mic templu fără pronaos, pe care-l 
observasem chiar la sosire, în după-amiaza din ajun, cu o faţadă 
frumoasă din marmoră sculptată, şi cu pereţii laterali acoperiţi 
cu decoraţii strălucitoare din stuc. Acum un scriptor”? alesese 
tencuiala aceea albă şi îmbietoare ca să scrie pe ea mare, cu 
majuscule, în roşu şi negru, anunţul unui apropiat spectacol cu 
gladiatori la Pompei, la 31 mai, oferit de un oarecare Numerius 
Popidius Rufus; care mai promitea pe deasupra, aşa cum era 
obiceiul, şi nişte numere cu animale sălbatice, şi dădea asigurări 
că avea să întindă perdele mari deasupra teatrului ca să-i apere 
pe spectatori de soare: N. POPIDII RUFI FAMILIA GLADIATORIA 


2 „Ploşniţe şi purici.” 

% Textual: „cel care scrie”. „Afişele” - căci de fapt inscripţia în 
cauză era un fel de afiş - care anunțau spectacolele din vremea 
aceea erau scrise de mână pe ziduri şi însoţite de picturi 
sugestive. 


PUGNABIT PR. KAL. IUNIAS. VENATIO ET TELA ERUNT. Urmau 
după aceea numele, scoase în relief, ale celor mai buni 
gladiatori, doi câte doi, care aveau să se înfrunte în luptă. Şi nu 
se mulţumise numai cu asta acel scriptor, ci mai zugrăvise în 
partea de sus şi-n cea de jos două mici scene cu gladiatori şi cu 
fiare; dovedind că nu ţinuse deloc seama de o inscripţie, săpată 
pe o mică lapidă din marmoră, care solicita lumea să respecte 
mormântul şi să nu scrie pe el niciun fel de anunţuri, nici pentru 
jocuri, nici pentru alegeri. Proprietarul mormântului, un om de 
vreo şaizeci de ani, cu o figură apoplectică, îl surprinsese pe 
scriptor care tocmai făcea ultimele retuşuri la opera lui; iar 
acuma zbiera că avea să-l reclame pretorului, şi-ntre timp că 
trebuia să şteargă repede totul şi că dacă urma să fie refăcută 
tencuiala avea să-l reţină ca sclav până când o să facă toată 
reparația; iar scriptorul, susţinut de alţi doi-trei inşi de teapa lui, 
îi replica cu îndrăzneală că executase ordine superioare şi că n- 
avea pentru asta niciun fel de vină. Era un tinerel înfipt, cu o 
bărbuţă creaţă, cu o hlamidă** scurtă, ca grecii, şi cu nişte plete 
lungi strânse într-un fileu; şi agita pe sub nasul domnului celui 
apoplectic un penel muiat în vopsea roşie ca şi cum ar fi vrut să- 
| mânjească pe obraji cu el ca să-l facă să fie şi mai aprins. S-a 
amestecat în grupul lor ca împăciuitor şi patronul diversoriului, 
care a izbutit să-i convingă pe beligeranţi că cearta ar fi putut 
continua mult mai bine la el acasă, dinaintea unei căni cu vin. 

Aşa că au plecat cu toţii, şi eu am rămas singur lângă anunţ, 
să mă desfăt cu picturile, care erau cât se poate de spirituale; 
tinerelul cu plete lungi era foarte dotat, numai cu câteva pete 
de culoare izbutise să dea viaţă la doi retiari* care se luptau 
între ei, în partea de sus, iar jos unui om gol, înarmat cu o lance, 
care asmuţea doi câini împotriva unei tigroaice. Am băgat de 
seamă că lângă mine venise şi un tânăr elegant, drăguţ, mic de 
statură; şi abia m-am întors către dânsul că a şi început să-mi 
vorbească repede cu un plăcut accent partenopeic*. 

„Is frumoase, nu-i aşa? Dac-aş fi în locul bătrânului supărat, 


” Mantie făcută dintr-o bucată dreptunghiulară de stofă, de 
culoare albă sau roşie şi prinsă cu o agrafă pe-umăr. Se purta 
mai ales în călătoriei la festivități, etc. 

% O categorie de gladiatori care luptau înarmaţi cu un fel de 
trident şi cu o plasă (rete). 

% Napolitan. La început, oraşul Napoli s-a numit Parthenope. 


afară de reparația tencuielii, l-aş pune pe tinerelul asta să-mi 
picteze toată Villa aşa, drept pedeapsă că n-a ţinut seama de 
<«<afişajul interzis». Scuză-mă pentru indiscreţie, nu cumva eşti 
fiul senatorului Valerius Monellus şi călătoreşti împreună cu 
Virginius Rufus? Am aflat numele voastre de la şeful de poştă. 
Crezi că Rufus o să-mi cedeze un loc în trăsura lui? A mea s-a 
răsturnat, m-am lovit la un picior şi mi-ar fi greu să-mi continuu 
călătoria călare.” 

Că era de familie bună se vedea după felul în care vorbea - 
chiar dacă o făcea eu accentul acela plăcut -, după toga bine 
călcată, şi după alte amănunte: o pieptănătură la modă şi un 
inel de mare valoare pe inelarul mâinii stângi. l-am spus că 
Virginius Rufus avea să fie încântat să aibă un tovarăş de drum; 
dar trebuia să mai aibă răbdare, era cam somnoros senatorul, n- 
avea să se deştepte prea curând. 

Tânărul şi-a întors privirile spre inscripţie, repetând cu 
jumătate de glas numele celui care oferea spectacolul, 
Numerius Popidius Rufus. „Il cunoşti?” 

Am răspuns că mergeam în sud pentru prima dată; nu 
cunoşteam pe nimeni în părţile acelea. 

„E putred de bogat, un amestec de zgârcenie şi de 
generozitate ostentativă. Are viile pretutindeni, la Napoli, la 
Baia, una foarte frumoasă la Pompei. Vrea să fie numit edil”, 
sunt câţiva ani de când a pus pe roate o trupă de gladiatori; se 
duce mereu să-i aleagă din şcoala de la Capua”. Trebuie să ştii 
că e una din cele mai bune, ies din ea cei mai reuşiţi atleți din 
lume. Îi antrenează în mod ştiinţific, îi îngraşă cu o mâncare 
specială, un regim stabilit de medici specializaţi, care face să le 
iasă în evidenţă nişte muşchi uite aşa de mari cu ajutorul 
exerciţiilor şi al masajelor, şi-i pedepsesc aspru dacă-i surprind 
cu vreo carte în mână. Profesorii sunt de părere că, dacă-şi 
cultivă câtuşi de puţin să nu spun inteligenţa, dar măcar 
înţelegerea, fac rău la muşchi şi întârzie perfecta realizare a 
atletului.” 

Acum ne plimbam încolo şi-ncoace pe drumul din faţa 


” Magistrat roman însărcinat cu supravegherea edificiilor şi a 
instalaţiilor publice, cu aprovizionarea populaţiei, cu organizarea 
jocurilor, etc. 

% Vestită şcoală de gladiatori unde a fost iniţiată şi de unde a 
pornit, în anul 69 e.n., răscoala lui Spartacus. 


diversoriului, deja foarte populat de oameni pe jos sau călări pe 
asini şi pe catâri, de care, de căruţe; soarele nu se înălţase încă, 
iar cerul în partea dinspre munţi era numai un portocaliu palid, 
dar lumina crudă a zorilor îi scosese de-acum pe toţi afară din 
casă, cu excepţia liniştitului Virginius Rufus, care dormea, mi- 
am dat seama de asta la Forum Appium, cu tampoane de ceară 
în urechi. Tânărul cel elegant continua să sporovăiască volubil, 
ca şi cum am fi fost de ani de zile prieteni. 

„Acum îţi dai seama că dacă trebuie atâta cheltuială şi atâta 
trudă ca să formezi un gladiator, nu poţi privi nepăsător cum 
moare la prima încăierare. Poţi fi sigur, dac-ai să te duci la 
spectacolul vestit de anunţ, că economul de Popidius Rufus o să 
fie de acord să li se cruţe viaţa tuturor celor care pierd şi, ca să 
nu trebuiască să dea poruncă să fie omorâţi din cauza furiei 
mulţimii, risipeşte prin public oameni pe care-i plăteşte bine, 
tineri şi tinere, ca să ridice degetul în sus şi să strige: „mitte, 
mitte!'*” de îndată ce gladiatorul rănit cere graţierea. Şi dacă 
vede un firişor de sânge suferă bietul Rufus. Fiindcă şi-a făcut 
din această familia gludiatoria'% a lui o industrie rentabilă, îi 
închiriază chiar pe luptătorii lui, dar cu condiţia să-i vină înapoi 
perfect sănătoşi, şi-n orice caz, ca să fie sigur, pretinde o 
garanţie foarte mare. Indivizi ca Popidius Rufus există mulţi şi la 
voi la Roma. De altfel; iată de ce se răspândeşte din ce în ce 
mai mult obiceiul spectacolelor decente, al luptelor pline de 
clemenţă. În ziua de astăzi, un gladiator ca să se trezească cu 
spada-n beregată trebuie să se comporte de-a dreptul ca un 
iepure. Mie personal, lucrul ăsta îmi face plăcere, nu m-a 
amuzat niciodată sângele vărsat astfel; suferă însă din pricina 
asta bătrânii şi austerii guiriti“!, care încă mai cred că 
spectacolul unor oameni care mor dovedind forţă şi îndrăzneală 
până-n ultimul moment constituie o şcoală bună pentru tineret.” 

În sfârşit, l-am văzut pe Virginius Rufus apărând în pragul 
diversoriului şi i l-am arătat tânărului: acesta s-a dus repede şi 
foarte degajat să i se prezinte, i-a spus cine şi-al cui fiu era; iar 
senatorul, căruia-i plăcea compania, şi de-a mea trebuie că nu 
prea mai avea chef, fiindcă eu vorbeam puţin şi manifestam 


% „să fie grațiat!” 

1% „Trupă de gladiatori.” 

101 Denumire folosită de vechii romani pentru a sublinia calitatea 
lor de cetăţeni. 


interes pentru nişte lucruri care lui i se păreau de prea mică 
importanţă sau cu totul neinteresante, a fost mulţumit să mai 
aibă pe cineva cu el în trăsură. 

Şi mai mulţumit am fost eu. Aulus Papinius Flocca - fiindcă 
acesta era numele tânărului nobil napolitan -, cam de vreo 
treizeci de ani, m-a cucerit chiar din primul moment cu 
vioiciunea discuţiei şi a gesturilor sale. Ne-a spus imediat totul 
despre el, că petrecea lungi perioade de timp la Roma, că 
studiase la Atena, unde se reîntorcea în fiecare an, că mai 
cunoştea şi Egiptul şi Spania; nu se simţea însă bine decât la 
Napoli, în niciun alt oraş din lume, spunea el, viaţa nu e atât de 
frumoasă şi felul de trai al oamenilor atât de plăcut: el însuşi 
spunea despre sine procul a Neapoli non possu esse!%?; „ai 
dreptate”, i-am ripostat eu repede, având o ieşire neaşteptată, 
şi uitând că-i spusesem cu puţin mai înainte că la Napoli nu mai 
fusesem niciodată, „/untano'“e Napule nun se po’ sta”, i-am 
fredonat, iar el m-a privit uimit, şi mai uimit încă decât dânsul a 
fost Caius Virginius; dar în timp ce uimirea lui Flocca nu 
contenea, Virginius şi-a adus de bună seamă aminte de ceea ce 
auzise despre mine, de boala mea, de ciudăţeniile mele, şi-n 
timp ce priveam afară din trăsură încurcat, l-am văzut cu coada 
ochiului pe senator lovindu-se cu vârful degetului arătător în 
frunte şi făcându-i cu ochiul lui Flocca. 

Acesta n-a părut să ia prea în serios avertismentul respectiv; 
se vede că-i devenisem din capul locului simpatic, era atât de 
preocupat de ceea ce spunea încât probabil că nu băgase-n 
seamă pronunția mea încă nesigură, şi-mi arăta din ce în ce mai 
multă prietenie. Intr-atât, încât în seara în care am dormit în 
apropiere de Capua, de data asta în villa nelocuită - erau numai 
sclavii - a unei rude de-a lui Virginius Rufus, mi-a propus să 
merg să stau împreună cu dânsul la Napoli, într-o villă pe care o 
avea la Posillipum. Am acceptat fiindcă planul iniţial să mă duc 
să locuiesc împreună cu Virginius Rufus la un coleg de-al lui, 
senator, nu-mi prea surâdea; şi poate că i-am făcut chiar şi lui 
plăcere. Nu departe de Villa lui Flocca, printr-o întâmplare 
fericită, îşi avea şcoala unul din cei mai celebri filosofi greci din 
Napoli; şi aş fi putut profita. Lucrul ăsta l-a liniştit pe Virginius, 
care simţea o oarecare responsabilitate faţă de tatăl meu. O să 
povestesc mai încolo cât de puţin am profitat de pe urma 


102 „Departe de Napoli nu pot să trăiesc.” 


acestui avantaj. 

„Sunteţi cu toţii greci la Napoli?” l-am întrebat eu pe Flocca la 
un moment dat, în timpul călătoriei. 

„Să nu confundăm. Acum Napoli are un nume grec şi, dacă 
vrei să-i faci un compliment vreunuia din compatrioţii mei, după 
părerea mea, poţi să numeşti oraşul Atena occidentală; înainte 
de a fi Neapolis!%, era însă Paleopolis, o cetate străveche, aşa 
cum arată şi numele, şi înainte de asta era Parthenope, cetatea 
sirenelor, numită astfel de la Parthenope, care a fost 
înmormântată aici. Napolitanii descind din zei, ăsta e adevărul, 
nu sunt nici greci, nici osci, nici romani, sunt zei. Care, ca să 
trăiască pe pământ, s-au făcut aşa cum suntem noi; un amestec 
de spirit atic datorat atenienilor, de tenacitate oscă, atunci când 
e vorba de muncă, şi de inteligenţă îngăduitoare şi ascuţită în 
acelaşi timp, aşa cum se potriveşte unor fiinţe divine.” 

Gesticula în trăsură, cu nişte mişcări atât de iuți ale mâinilor, 
încât îmi făcea cu adevărat impresia că avea să se înalțe în zbor 
în văzduh ca să se înapoieze în cereasca lui patrie. 

„Au o poreclă bună la Roma pentru noi napolitanii şi 
campanii!%, ne zic terriones, cu denumirea pe care-o folosesc 
ţăranii pentru boii cei mai robuşti; terriones, adică ţărani, 
oameni de la sapă şi de la plug; aşa este, pământul îl lucrăm 
fiindcă e nevoie, şi priveşte ce frumos e lucrat, cu ce râvnă, şi 
pe deasupra cu câtă armonie şi eleganță, „peaion 
eudaimonestaton toi apănton „mi-a caracterizat mai zilele 
trecute campania asta a noastră un geograf grec pe care ai să-l 
găseşti la mine acasă, un musafir de-al meu, lucrează la o 
descriere voluminoasă a întregii lumit”, numele lui este Strabo, 
un moşneag îngălat, dar care o să-ţi placă, a cutreierat prin 
toată lumea sau cel puţin aşa spune el; ştii că eudáimon e 
adjectivul care se foloseşte pentru zei şi înseamnă hărăzit, 
fericit, chiar dacă atunci când se referă la pământ înseamnă 
îmbelşugat, roditor; vezi, aşadar, cât de potrivit este înţelesul 


1% Înainte de a fi Neapolis (Cetatea cea Nouă), oraşul a purtat 
numele de Paleopolis (Cetatea cea Veche). Iniţial însă el s-a 
numit Parthenope în amintirea sirenei cu acelaşi nume care, 
conform tradiţiei, ar fi fost înmormântată acolo. 

104 Locuitorii campaniei (câmpiei) romane, adică a porțiunii 
cuprinse aproximativ între Roma şi Napoli. 

1% E vorba de Geografia lui Strabo. 


ăsta dublu pentru pământul nostru «câmpia cea mai fericită şi 
totodată cea mai roditoare din toate»... Dar unde am rămas?” 

Te fura cu totul pălăvrăgeala lui Flocca, era să spun elocinţa, 
dar cuvântul ăsta sugerează ideea de discursuri umflate şi 
retorice, iar vorbirea lui era, dimpotrivă, cea mai naturală din 
lume, dar plăcută, variată, cu digresiuni permanente, şi- 
ntotdeauna subliniată de  sclipirea ochilor şi de mimica 
neîntreruptă a mâinilor şi a feţei. Amesteca expresii greceşti cu 
latina lui cultivată; când se înflăcăra însă puţin o dădea în 
dialect, cu cuvinte pe care nu le înţelegeam întotdeauna, poate 
că erau de origină oscă; şi-atunci spunea chiste în loc de iste, 
Chilla în loc de illa, piacet, dacă nu de-a dreptul place, în loc de 
placet, iammu în loc de eamus: 

„Ziceai că romanii vă spun vouă, celor de la câmpie, 
terriones, fiindcă lucraţi bine pământul...” 

„Da, aşa spuneam, e adevărat, lucrăm, suntem oameni care 
trag din greu; dar, odată sfârşită munca, devenim iar fiinţe 
celeste; romanii nu se detaşează niciodată de pământ, rămân 
mereu aceiaşi paraziți ai provinciilor şi ai imperiului. Şi când 
spun napolitani trebuie să mă înţelegi. Mă refer la poporul de 
rând, care în majoritatea lui e alcătuit din descendenţii 
populaţiei autohtone, ausoni, osci, la care s-au adăugat colonii 
romani ai lui Cornelius Silla - eu mă trag din aceştia din urmă, 
dar sunt mai pur decât ultimul şmecher din port - şi cumani de 
origine greacă. Şi acum poporul de rând vorbeşte latineşte, şi 
până şi ţăranii care vorbesc încă osca ştiu latineşte, şi-apoi nici 
nu e mare diferenţa între cele două graiuri; numai că latina 
vorbită de noi are dulceata şi limpezimea sunetelor din oscă. Eu 
mă descurc mai bine cu poporul de rând decât cu aristocrații 
care vorbesc greceşte, şi păstrează denumirile greceşti pentru 
conducerea cetăţii, ceea ce e cam caraghios, pentru 
demarchos'% şi arhonte!” şi agonotheta!*: şi nu o mutră 
arogantă ce nu-ţi poţi închipui.” în tot acest răstimp Virginius 
Rufus nu rostise niciun cuvânt, părea că nici nu ne dăduse 
ascultare. Dar ascultase, dimpotrivă, chiar dacă gândurile lui 
mergeau mai încet decât cuvintele lui Flocca; şi, când a tăcut 
napolitanul cel vorbăreţ, el a murmurat: 


'% La Atena, şef al unui demos. 
107 Inalt magistrat (la greci). 
1% Cel care prezida jocurile (la greci). 


„Otiosa Neapolis"10 

„Da, aşa-i spune Horatius, care el însuşi înţelegea lucrul ăsta, 
fiindcă era el însuşi un om leneş şi inactiv; aşa de leneş că nu s- 
a priceput nici măcar să născocească o odă făcută cu totul de 
el, a tradus cât a putut din alexandrini. Napolitanul nu e inactiv. 
E filosof. Ştie că viaţa e trecătoare, că viitorul e îndoielnic, că 
munca e pedeapsă; acceptă orice trudă fiindcă trebuie să le dea 
de mâncare picilor pe care-i are şi femeii lui; nu o exaltă însă, 
nu face din ea o misiune în viaţă aşa cum ar fi dorit pisălogul 
acela de Cato. E sărac şi nu e lacom de bani, e sobru şi nu se 
ghiftuieşte dacă întâmplarea îi pune dinainte o masă 
îmbelşugată.” 

Virginius Rufus, care şedea cu ochii pe jumătate închişi ca un 
judecător care ascultă pledoaria pasionată a avocatului, a 
deschis ochii la acest punct şi, exact ca şi cum ar fi pronunţat o 
sentinţă, a zis: 

„A spus Cicero că Napoli este oraşul în care oamenii bănuitori 
devin confidenţi, iar cei nefericiţi îşi găsesc consolarea. De asta 
eu, când sunt sătul de politică, viu la Napoli să uit tot.” 

M-am trezit aproape ajuns la ţinta călătoriei fără să-mi dau 
seama, într-atât mi se păruse de scurt drumul într-o tovărăşie 
atât de plăcută. Între Pozzuoli şi Napoli şoseaua pătrunde într-o 
galerie tăiată pe sub muntele Posillipum, cu rare torţe 
fumegânde de-a lungul pereţilor. Galeria e foarte lungă, mai 
mult de-o milă. Când am ieşit în sfârşit din întuneric, din 
vacarm, din praf, mi-au apărut deodată înainte, străjuite de 
bolta emoţionantă a cerului, contururile binecunoscute ale 
mării, ale insulelor şi ale ţărmurilor, mai apropiate sau mai 
îndepărtate, festonate cu plopi şi cu vii, deosebite şi totodată 
amalgamate într-o neclintită şi senină perfecţiune. Şi ne-am şi 
trezit ajunşi pe neaşteptate în suburbiile oraşului, pe-o şosea 
paralelă cu marea, înţesată de oameni şi de vehicule 
zgomotoase, fără o ţintă anumită, în vârtejuri vesele şi 
gălăgioase, căruţe lungi de ţară în pasul lent a doi. Până la patru 
boi, altele mai înalte şi mai iuți, trase de câte trei sau patru cai 
în faţă şi care înaintează în evantai şi ocupă loc dublu pe stradă, 
cărucioare, trăsuri şi lectice, carete cu două roţi trase de cai sau 
de catâri, pietoni sau oameni călare fără şa şi aşezaţi de-a 


109 Neapolis, care te îndeamnă să leneveşti, să nu faci nimic (dar 
şi cu nuanţa „să huzureşti, să te distrezi”). 


curmezişul pe spinarea animalelor; şi, de partea şirului 
neîntrerupt de case înalte, situate pe latura opusă țărmului, 
albe, roz şi cenuşii, oameni care se văd la fiecare fereastră 
strigând, gesticulând şi râzând, într-un continuu dialog cu 
trecătorii şi deasupra şi pretutindeni în jur o  fluturare 
multicoloră de rufe întinse, de flori şi de ardei roşii. 

In dimineaţa următoare ne-am trezit devreme de tot şi golful 
era încă acoperit de ceţurile zorilor când, tolăniţi comod în 
lectică, am coborât spre oraş; eram nerăbdător să confrunt cu 
oraşul de astăzi metropola care de la distanţă nu mi se părea 
prea diferită de amintirea foarte proaspătă pe care o păstram 
despre dânsa; Flocca era şi dânsul nerăbdător să mă ducă în 
cartierele de pe colină, pe străzile comerciale şi prin tumultul 
popular. Îmi revenea în minte amintirea celei dintâi ieşiri prin 
Roma; eram iarăşi printre oameni care se aflau în afara 
timpului, cufundat într-o eternitate de viaţă căreia nu-i mai 
sesizam sensul distanţării de secole ce mă stingherea atât de 
des. Asemănarea aici era şi mai puternică; atât de mare încât 
aproape mă uimea faptul că nu citeam la începutul străzilor 
denumirile cunoscute, Vico Sopramuro, Lavinaio, Pallonetto di 
Santa Lucia; şi, la fiecare răspântie, micul altar al larilor care 
ocroteau /so/a!1 îmi era la fel de familiar ca şi imaginea Madonei 
sau a sfântului patron al cartierului, din fiecare colţ de stradă; şi 
termopoliile la fel cu pizzeriile, şi cârciumile la fel cu cele de 
astăzi. Mergeam, ca-n atâtea alte rânduri cu mai bine de o mie 
nouă sute de ani mai târziu, observând mişcările oamenilor ca şi 
cum i-aş fi admirat la teatru, culorile deosebit de variate ale 
micilor prăvălit, ale ferestrelor, chiar şi ale rufelor întinse și ale 
vegetației înflorite şi căţărate sus pe ziduri şi ale metalelor 
strălucitoare care împodobeau micile altare. „Manaducate, 
munducate“!! ne îmbiau trei băieţandri de pe pragul uneia din 
prăvălioarele acelea, alături de care un pictor popular zugrăvise 
nişte bărbaţi teribil de graşi îndopându-se cu plăcinte. „Piziam 
queris?” m-a întrebat Flocca şi, fără să aştepte vreun răspuns, a 
comandat să i se aducă două plăcinte din acelea care ieşeau 


110 Construcţie compactă de locuinţe etajate, înconjurate de un 
perimetru de străzi. Existentă încă de pe vremea romanilor, ea 
s-a menţinut în Italia până astăzi. 

1 Textual: „mâncaţi, mâncaţi”; expresie echivalentă cu „poftiţi 
şi gustaţi”. 


calde şi crocante din cuptor, la fel cu cele care la Roma purtau 
numele de p/acentae; un fel de turtă circulară, din aluat de 
pâine, cu marginile ridicate şi-n mijlocul căreia se coc ulei, 
brânză, urdă, capere şi măsline negre, cu iz de ierburi 
aromatice!!?. Ni le-au dat înfăşurate în câte-o frunză de castan şi 
ne-am aşezat să le mâncăm pe o bancă din marginea străzii, ca 
pe ţărmul unui râu impetuos şi spumegând de oameni; şi-a venit 
şi vânzătorul de apă să ne verse din amforă marfa lui proaspătă, 
pe care o bucăţică de cedru o făcea să fie şi mai plăcută la gust. 
Pe zidul de lângă un cuptor am citit o inscripţie scrisă cu 
caractere roşii, cursive, care spunea că pâine atât de bine 
prăjită ca aceea a lui Comicius fornarius!** nu se mănâncă în tot 
oraşul şi că, de altfel, bucăţile necoapte pot să fie date înapoi. 
Am zăbovit mult înaintea unui zid lung şi alb, acoperit cu 
inscripţii şi cu desene dintre cele mai obscene, precum şi cu 
caricaturi; o inscripţie foarte îngrijită, în caractere lapidare 
trasate cu pensula, supunea oprobriului întregului cartier o fată 
care, din desenul alăturat, apărea  megalipigia şi 
megalomasthos, în limba noastră cu fese dolofane şi cu sânii 
revărsaţi, BELA PUPA, EX CORPORE TUO LUCRU FACIS; dedesubt 
însă, altcineva scrisese cu caractere cursive, grosolane, 
mentitor qui scribe. 

Am urcat din nou la villă pentru scurtul somn de la amiază; 
după baie ne-am reîntors în oraş şi ne-am dus să mâncăm, 
pentru că se-nserase deja, într-unul din nenumăratele localuri 
aflate de-a lungul țărmului. Fără să mai trezească vreo mirare 
din partea mea, patronul mi-a adus un fel de pasta-asciutta!!*, 
nişte macaroane subţirele din făină de grâu tare, condimentate 
cu ulei şi cu ierburi, fierte bine, şi pe care le-am mâncat cu o 
lopăţică din lemn; şi-un vinişor alb, puţin acidulat şi foarte 
deschis la culoare, care da strălucire mesei cu limpezimea lui. 
Voiam să întreb cum se numea în speranţa c-o să aud ceva ca 
asprinium!!5; căci avea cu adevărat culoarea vinului din 
Campania şi - cu toate că nici cerul gurii nu mai era al meu - 
trebuie să mărturisesc că şi gustul. Simţeam însă o sfârşeală 


"2 întocmai componenţa pizzei de astăzi. 

13 Fornarius cel care deţine sau închiriază un cuptor; plăcintar. 
14 Fel de mâncare tipic bucătăriei italieneşti: macaroane 
pregătite cu unt, cu suc de roşii etc. 

"15 Vin alb, specific regiunii Campaniei, cu gust uşor acidulat. 


voluptoasă după toate cele văzute; n-aveam poftă să mai 
conversez, mă cuibărisem în tăcerea mea. Ca-ntr-un fotoliu de 
spectator, privind scenariul, mereu la fel de drag şi de cunoscut, 
chiar dacă Vezuviul mi se arăta altfel, ca un con unic şi cu baza 
foarte vastă!!6. 

Treptat culorile asfinţitului se topeau în strălucirea revărsată 
de o lună nouă care şi începuse să-şi aştearnă coasa argintie 
peste apa traversată de umbrele întunecate ale bărcilor; şi se 
auzeau dinspre bărcile acelea râsete limpezi de femeie, şi din 
când în când acorduri de ţiteră şi câte-un cântec care te seca la 
inimă; nu reuşeam să-i desluşesc cuvintele, dar aş fi putut să jur 
că erau aceleaşi de astăzi, şi cu siguranţă aceleaşi motive, 
ajunsesem să-i cunosc acuma îndeajuns pe napolitani, plângeri 
de îndepărtare şi de singurătate, de dragoste neîmplinită, de 
viaţă trecătoare. 

Localul era modest, frecventat însă de patricieni; se şedea în 
aer liber, la mesele vecine vedeam bărbaţi în tunică, alături de 
straiele simple ale oamenilor de rând; şi chiar lângă noi, la o 
masă mare, se afla un grup de tineri cu înfăţişare şi cu maniere 
de nobili, care vorbeau între ei când pe greceşte când pe 
latineşte şi-n dialect cu o zgomotoasă voioşie; trebuie să fi fost 
prieteni de-ai lui Flocca, căci se salutaseră între ei şi din când în 
când îşi aruncau câte o vorbă de la distanţă. A venit să se aşeze 
la masa lor un bărbat palid, cu obrajii supţi şi parcă arşi de 
febră; şi-a început să atingă strunele unei chitare pe care-o avea 
cu el. 

Tânărul a intonat cu un glas stins: 


Nil durare pote tempore perpetuo... 


Era acelaşi refren al canzonelor de astăzi, acelaşi cântec 
disperat care face din orice sentiment o durere, şi din brice 
senzaţie un chin. 


Nil durare pote tempore perpetuo. 
Cum bene sol nitui redditur occeano, 


u6 În decursul timpurilor Vezuviul şi-a schimbat înfăţişarea. Cu 
două mii de ani în urmă el arăta ca un con uriaş, cu un singur 
crater şi cu pantele acoperite aproape până sus de livezi şi de 
viţă de vie. 


Decresci luna que mo’ plena fui... 


O puternică şi neaşteptată melancolie m-a cuprins la auzul 
acelui cântec. Pentru întâia oară, după ameţeala celor dintâi 
zile, mi-am dat seama cu o nelinişte care-mi sfâşia inima de 
îngrozitorul exil la care eram condamnat, de cruzimea pactului 
pe care l-am acceptat cu atâta uşurinţă. lată, n-aş fi fost smuls 
vieţii tihnite din adevăratul meu secol, m-aş fi aflat acum acasă 
la mine, acolo sus - mă gândesc întotdeauna ca la un acolo sus 
atunci când mă gândesc la viaţa mea cea adevărată - mi-aş 
scoate maşina, aşa cum am mai făcut o dată când am simţit pe 
neaşteptate nevoia să fiu la Napoli, şi-aş apuca-o prin noapte, 
pe şoselele pustii, într-o cursă nebună spre mare, spre pământul 
acela magic şi fericit chiar dacă se exprimă prin cuvinte de 
durere şi de moarte: pământul acela, pământul acesta, mereu 
acelaşi, etern, în decursul a nouăsprezece secole. Şi-aş ajunge 
aici aşa cum mă aflu acum, aşezat cu faţa la lună şi la mare. ŞI 
i-aş asculta cântând pe Marmorino şi pe Murolo aşa cum îl ascult 
cântând acum pe Saturninus, căruia tinerii patricieni îi spun 
Saturai; dar aş fi împreună cu contemporanii mei, cu femeia 
mea, printre prieteni dragi, vii cu adevărat; şi nu cu fantasmele 
astea înfricoşătoare ieşite din ţărâna care le acoperă de 
nouăsprezece secole. Vai mie, cu fantasmele astea trebuie să- 
mi împart acum senzațiile şi sentimentele; cu înfiorare revăd în 
gesturile lor, aud în cuvintele lor atitudinile şi părerile, şi 
sentimentele prietenilor mei de acolo de sus; izolaţi într-un viitor 
înspăimântător de îndepărtat la care nu sunt deloc sigur că o să 
mai ajung într-o zi: un viitor care poate că nu va mai exista 
pentru mine, care poate că e doar halucinaţia unui tânăr roman 
din secolul întâi care a fost bolnav multă vreme; poate că au 
dreptate rudele mele, care câteodată încă mai clatină din cap 
când vorbesc; poate că are dreptate şi senatorul Virginius Rufus 
când îşi loveşte pe furiş fruntea cu indexul arătând înspre mine. 

Ce făceam acolo sus atunci când mă apuca spaima de viitor? 
Dădeam pe gât ceva degrabă. Am dat repede paharul pe gât, 
am chemat patronul să mai aducă şi altul mai vechi; ne-a adus 


17 „Nimic nu poate dura o veşnicie. | Cum se cufundă în ocean 
soarele care a strălucit, / La fel şi luna plină a început să 
pălească.” 


Falern!!* negru şi aburit care s-a aşternut greu şi odihnitor peste 
frământările inimii şi m-a făcut să văd faţa cealaltă a lucrurilor, 
cea schimbătoare şi aventuroasă. 

Acum Saturni cânta un alt cântec, mai săltăreţ, mai iute, în 
greceşte, la care tinerii susţin refrenul cu priviri maliţioase; e un 
cântec care vine din Grecia sau din Egipt, şi e o înşirare 
glumeaţă a farmecelor iubitei. 


O podos, ò Knimis, ò ton apâlola dikéos 
mir6n, ò glutôn, ò Ktenos, ò lag6non, 

ò ómon, ò mastôn, ò tû rhadinio trachilu, 
ò chirôn, ò ton ménome ommation... 


Şi tinerii reiau în cor ò tôn ménome ommation. 

Acum înţeleg grecește la fel de bine ca şi latineşte, grație mai 
cu seamă înţeleptelor lecţii ale docilei Cleonice, şi cuvintele 
cântecului mi se traduc pe dată în minte, dar nu în limba 
toscană, ci-n napolitana de astăzi: 


O che pede che tene a guagliona, 

o che gamba, o che cosce che fanno muri, 
o che pacche, o che pettene tene, 

o che muollo, o che spalle, o che pietto, 

o che cuollo gentile, o che mane, 

o che uocchie, che fanno 'mpazzi!!?. 


Era multă lume care se mai plimba încă de-a lungul țărmului. 
La ora asta la Roma sunt toţi culcaţi, afară de grupurile tinerilor 
petrecăreţi; luna însă abia acuma începuse să pălească, aerul 
era plăcut şi uşor, şi nimenea nu voia să se ducă şi să se închidă 
în locuinţele săpate sub nivelul străzii întunecate, toţi doreau să- 
şi prelungească plăcerea de a simţi că trăiesc în comuniune cu 
ceilalţi. Treceau cu mersul unduios, câte două sau trei la braţ, 
tinere cu plete bogate revărsate pe umeri, sau ridicate în chip 


"8 Vin vestit şi foarte apreciat în Antichitate. Era produs în 
regiunea cu acelaşi nume din Campania. 

119 „Oh ce picior frumos are şerpoaica aia, | Oh ce gambă şi ce 
coapse de-ți vine să mori, | Oh ce fese, oh ce mijloc, | Oh ce 
umeri, oh ce spinare şi ce piept, | Oh ce gât frumos, oh ce 
mânuţe, / Oh ce ochi care te fac să-nnebuneşti.” 


de diademă şi zulufi pe frunte, cu pandantive din pietre dure 
sau din corali la urechi şi la gât, cu ochi mari, negri şi trişti. Mai 
înalte, aproape toate, mai subţiri decât cele de astăzi; ca şi cum 
ar fi fost prototipurile aristocratice, ba chiar divine, ca să zic şi 
eu ca noul meu prieten Flocca, ale fetişcanelor de astăzi, care 
poartă amprenta atâtor secole de decadenţă, de barbarie, de 
mizerie. Erau trişti ochii fetelor acelora pe care le vedeam 
trecând, dar parcă din cauza amintirii paradisului pierdut, 
melancolie de zeițe devenite terestre; astăzi însă în ochii 
înfricoşaţi şi care privesc în gol ai femeilor din Campania 
retrăieşte groaza şi spaima încercate de-a lungul a o mie de ani. 
Timp de o mie de ani femeile acestea au scrutat marea cea 
sălbatică, mereu gata să fugă din casă, să se ascundă sub 
pământ, să se închidă în peşterile munţilor împreună cu fiii şi cu 
fiicele lor mici, când sunau clopotele ca să dea alarma de 
primejdie, vestind la orizontul mării ivirea nacelelor cu trei 
catarge cu mauri, cu berberi, şi cu turci, lacomi de jaf şi dornici 
să ia ca pradă fecioare şi să captureze bărbaţi în floarea vârstei. 
Mi-a plăcut mai mult decât toate celelalte una dintre femeile 
acelea care mergea singură, cu stola întredeschisă la pieptul 
acoperit de-o tunică colorată, înaltă, legănându-şi şoldurile 
înguste, dar pline. Toate privirile o urmăreau în tăcerea care se 
lăsase neaşteptat. Saturni şi-a manifestat admiraţia printr-o 
uşoară atingere a corzilor de la chitară. Patronul a plescăit din 
limbă. Flocca privea încântat. Unul dintre tinerii patricieni, 
prieten cu el, s-a aplecat zâmbind către el. „Piacet ti chilia 
femina?’ 

Flocca n-a răspuns imediat. Apoi a rostit extaziat: „E 
straşnică!!“ 


Am tras prea puţin folos din faptul că în vecinătatea villei de 
la Posillipum îşi ţinea şcoala unul dintre cei mai reputați filosofi 
greci din Napoli, a cărui învăţătură ar fi trebuit să constituie 
pentru mine o adevărată comoară; şi din faptul că l-am 
frecventat pe oaspetele lui Flocca, geograful acela grec Strabo, 
cu care era atât de plăcut să conversezi. Era un bătrân de vreo 
şaptezeci de ani, se proclama filosof stoic şi avea o barbă lungă 
şi slinoasă, cu nişte dâre maronii pe ea, datorită sucului de lemn 
dulce pe care-l sugea în permanenţă, ca să-şi mascheze 


120 „Îţi place femeia aceea?” 


suflarea rău mirositoare, şi care i se scurgea pe la colţurile gurii. 
Locuia în partea cea mai de sus a villei lui Flocca, într-un fel 
de foişor mare sub acoperiş, cu patru ferestre care se 
deschideau către cele patru puncte cardinale. Am văzut cu 
uimire că alături de masa ticsită cu manuscrise şi cu desene se 
afla şi un mapamond, adevărat şi real; o sferă mare pe care nu 
făcea decât să înscrie şi să şteargă, ca să deseneze apoi din 
nou, contururile uscatului şi țărmurile mării-ocean; regiunile 
locuite alcătuiau o insulă mai mult sau mai puţin 
dreptunghiulară - de forma unei hlamide, spunea Strabo —; şi-n 
afară de faptul că America şi Australia lipseau, restul, Asia, 
Africa şi Europa, era desenat într-un mod nu cu mult mai 
rudimentar decât hărţile din Evul Mediu: iar partea Mediteranei 
şi a ținuturilor care o înconjoară era aproape perfect redată. 
Strabo era ceea ce s-ar numi astăzi un liber-cugetător, cu o 
mare diferenţă însă. Considera basm şi mit întreaga teologie 
existentă încă pe vremea aceea, precum şi generaţiile de zei, 
împreună cu toate armele acelea ridicole ale lor, tunet, săgeți, 
trident, şerpi veninoşi şi aşa mai departe. Cu toate astea, religia 
e necesară, afirma el, ca să ţină în frâu şi să îndemne la virtute 
poporul de rând; când e să ai de-a face cu muierimea şi cu 
plebea, nu e posibil să le determini să fie îndurătoare şi supuse 
legilor, folosind argumente care să se bazeze pe rațiune; e 
necesar să inciţi în ele teama religioasă prin mituri şi prin 
miracole. Să crezi însă în asemenea lucruri o un lucru nedemn 
pentru un om înţelept. Spre deosebire deci de liberii-cugetători 
moderni, nu făcea profesiune de ateism; credea într-un zeu unic 
şi misterios care nu săvârşea miracole şi nici nu slobozea săgeți, 
şi pe care-l numea Prima Cauză a tuturor lucrurilor. 
Înţelepciunea mea de bărbat matur mă îndemna să 
prelungesc cât mai mult instructivele discuţii cu Strabo; dar 
trupul şi instinctele mele de adolescent judecau, sau mai bine 
zis judecau anapoda, şi mă îndemnau la cu totul altceva, 
transmiţându-mi nerăbdarea să ajung la Baia, unde ştiam că se 
afla deja Hostia; şi mă temeam că, amânându-mi prea mult 
sosirea acolo, avea să fie nevoită să-şi caute alte distracţii şi 
altă companie. 
Când am întâlnit-o în sfârşit - Flocca îmi găsise o foarte 
comodă locuinţă în Villa unui prieten de-al lui napolitan, care în 
răstimpul acelor câteva zile se afla în Grecia - mi-am dat seama 


cât de rudimentară era concepţia Hostiei cu privire la secretul şi 
la discreţia despre care-mi pomenise la Roma. Dăduse de veste 
că se ducea la Baia la nu ştiu câţi din curtezanii ei şi, atunci 
când am dat ochii cu ea, am găsit-o înconjurată de un roi de 
filfizoni sosiți în masă, şi-nsoţiţi de prieteni şi de prietene, de 
cântăreţi instrumentişti şi de dansatoare, cu dorinţa nestăvilită 
de a-şi cheltui averea cu serbări, cu spectacole, cu ospeţe 
nocturne, cu excursii pe lacul Avem, la Cuma şi la Pozzuoli, la 
Napoli şi la Sorrento. Şi închipuiţi-vă pe lângă asta că la Baia 
mai exista o colonie permanentă de alţi belli homines!?! care-şi 
irosiseră întreaga avere şi sperau să se refacă la joc, şi-n orice 
caz să ducă dulcele trai de paraziți pe spinarea celor al căror 
patrimoniu le mai dădea încă prilejul să risipească şi pentru care 
amărâtul care trăgea profit de pe urma lor nici nu mai conta. Şi 
aventurieri, străini bogaţi din Grecia şi din Egipt şi din regatele 
Orientului, cu veşmintele lor ciudate care erau imediat copiate 
de către belli homines; ca, de pildă, unele mitre orientale, sau 
anumite pelerine scurte şi colorate, care constituiau tot ceea ce 
purtau pe deasupra tunicii. Mai erau şi oameni care veniseră la 
Baia din motive cât se poate de cinstite, alegând luna 
respectivă cu iluzia că sezonul nu începuse încă; veneau ca să-şi 
trateze reumatismele, artritele sau urmele vechilor răni; şi aici 
existau mai multe categorii, cine avea bani puţini de cheltuit 
mergea la stabiliment şi ducea o viaţă retrasă, alţii ştiau însă să 
combine grozav  distracţiile cu prescripţiile medicale, unii 
mizantropi se plimbau posomorâţi, privind cu oroare locul acela 
pentru moravurile lui neobişnuite, pentru atitudinile 
provocatoare, pentru distracţiile uşuratice; dacă n-ar fi fost ca 
medicul să le fi prescris tocmai băile acelea, s-ar fi ţinut foarte 
departe de ele. 

„Locu evitandu“1??, spunea despre Baia un cavaler spaniol, 
istoric şi retor, care-şi dobândise o mare faimă la Roma datorită 
lucrărilor şi rigidităţii concepţiilor sale privind societatea, Lucius 
Annaeus Seneca; îl întâlneam des la piscinele acoperite, cu apă 
caldă, însoţit întotdeauna de fiul lui, un adolescent cu o 
înfăţişare de tocilar, slăbuţ şi gălbejit; tatăl, de vreo şaizeci de 
ani, venea să-şi îngrijească astma, pe care o numea meditatio 


121 Un fel de tineri de bani gata. Cam ce s-ar numi poate astăzi 
play-boys. 
122 „Un loc pe care trebuie să-l ocoleşti.” 


mortis; fiul, Lucius Annaeus Seneca, la fel cu tatăl, era îndeajuns 
să te uiţi la el ca să-ţi dai seama că la o vârstă încă tânără avea 
să aibă şi el astmă, şi lingoare, şi bronşită cronică, şi oftică. Cu 
fiul acesta, care a devenit după aceea celebrul filosof şi 
naturalist, am să vă povestesc imediat, că am ajuns cu timpul 
foarte bun prieten; debil cum era, guturănos şi ofticos, a dus o 
viaţă foarte comodă, şi-a avut zile să ajungă bătrân şi să-mi 
supravieţuiască. 

Baia, situată pe arcuirea occidentală a golfului de la Pozzuoli, 
la jumătatea drumului dintre acest foarte activ port şi Capul 
Misenum, printre păduri de mirt, de tufani şi de stejari, era o 
minunată staţiune termală, pe cale să devină una dintre cele 
mai somptuoase; primele viile simple începeau să fie copleşite 
de viile măreţe, ascunse în desişul grădinilor de pe țărm sau de 
pe colină, sau chiar de pe mare, pe nişte platforme artificiale 
legate cu ţărmul printr-un dig lat, şi cu avantajul, spuneau 
proprietarii lor, că aveau în permanenţă un aer curat şi ventilat. 

Şi Baia îşi avea portul său propriu, foarte întins, pe atunci 
lacul Lucrin, care comunica cu marea printr-un canal; pe ţărmul 
lui oriental se aflau faimoasele crescătorii de stridii înfiinţate de 
acel Sergius Orata care avusese cel dintâi ideea, cu vreo sută 
de ani în urmă, să cultive stridiile deosebit de gustoase din 
apele acelea călduţe şi să le dea pe piaţă gurmanzilor, în locul 
stridiilor insipide care erau aduse cu mare cheltuială de pe 
coastele mării nordice; şi-a fost şi cel dintâi care a exploatat în 
chip raţional fumarolele!?* de pe câmpia din jur; despre care se 
ştia că erau extraordinar de eficace împotriva durerilor din oase 
şi din muşchi; puţini erau însă cei care profitau de ele. 

Pe ţărmul occidental se afla portul pentru ambarcaţiuni; n-am 
văzut şi n-o să mai văd niciodată bărci şi corăbioare şi iahturi 
atât de luxoase, atât de strălucitoare şi de frumos cizelate, de 
parc-ar fi fost desenate de fantezia unui ilustrator de basme 
orientale. Nave mici şi zvelte, din lemnul rar produs de cedrii din 
Cipru şi din Liban, cu ramele intarsiate cu argint, pentru cine 
dorea să rătăcească în voie pe apele închise ale lacului; pentru 
golful exterior existau ambarcaţiuni mai mari, cu pânze albe sau 
din purpură, iar deasupra cu chipuri de himere, sau cu figuri 


123 Fenomen vulcanic constând în emanaţii de gaze ieşite din 
crater, din lava care se răceşte sau din crăpăturile care se află 
la mică distanţă de coşul vulcanului. 


îmbrăţişate de îndrăgostiţi, cuvinte care te îndemnau să te 
bucuri de viaţa scurtă, să te grăbeşti şi să porneşti pe mare 
atâta vreme cât era liniştită şi albastră; în partea din faţă a 
provei aveau simulacre lucrate cu deosebită măiestrie de către 
artiştii greci, sirene, grifoni sau neptuni, poleite cu aur şi cu 
argint; sau, în vârf, o statuie mare a zeului protector, în ivoriu. Şi 
pupele erau sculptate cu basoreliefuri; şi nu exista niciun obiect 
folosit în navigaţie care să nu fie intarsiat cu metale preţioase, 
sau modelat cu gust, sau a cărui valoare să nu se datoreze 
lemnului foarte rar din care era făcut. 

Lumea se scula târziu dimineaţa şi zăbovea în câte un 
termopoliu de lux ca să-şi ia aperitivul sau ca să facă prinsori: 
care dintre frumoasele care se despuiaseră mai mult în timpul 
nopţii avea să coboare mai întâi în mica piaţă de pe malul mării. 
Către ora a cincea soseau, aduse de cei mai iuți curieri, copiile 
ziarelor de la Roma, din ziua precedentă, ale aşa-numitelor acta 
diurna, cu veşti de la curte, schimbările magistraţilor, procesele 
şi divorţurile în curs, lista spectacolelor şi a jocurilor, incendiile, 
minunile. Unii dintre compilatorii lor îşi făcuseră un oarecare 
renume; în afara cronicilor acelora, afişate în fiecare dimineaţă 
într-un loc public, şi copiate apoi din nou de librarii care le 
răspândeau după aceea în întreg oraşul, compilau şi nişte 
buletine speciale pentru personajele importante aflate în 
provincii, proconsuli, guvernatori, proprietari şi alţii 
asemănători; erau mai ales buletine politice, dar dădeau şi 
comentarii din For, şi scandalurile cele mai recente din înalta 
societate. Cel mai cunoscut era un „Comentariu al faptelor 
urbane” care se transmitea din tată-n fiu; fondatorul lui fusese 
un oarecare Caius Rufus, care l-a avut printre primii lui abonaţi 
pe Cicero, pe atunci proconsul în Cilicia. Aşezaţi la soare, având 
alăturea un pahar cu vin grecesc sau cu vin de absint, ascultam, 
stând comod, lectura acelor acta şi-a acelor commentarii pe 
care-o făcea cu glas tare un sclav. 


„Operațiunile militare din Dalmația şi din Panonia se 
desfăşoară încet, şi nu există nimic nou deosebit.” 


„Eram sigur”, comenta unul din cei de faţă, care trecuse prin 
multe războaie şi trebuie să se fi îmbogăţit de cât a tot jefuit şi 
venise acolo să se bucure de odihna cuvenită unui veteran de 


cincizeci de ani, proprietar al unei frumoase viile şi al unei trupe 
de sclavi adolescenţi, toţi frumoşi, toţi la fel de înalţi, toţi cu 
părul de aceeaşi culoare, şi fără nicio femeie în casă, nici măcar 
o sclavă; dispreţuia femeile bătrânul soldat, nu sunt bune nici în 
pat, nici la bucătărie, spunea el; se numea Vetius Aquilinus, era 
plin de răni şi de decoraţii, şi vorbea mereu despre marile lui 
isprăvi, încât noi, tinerii, îi spuneam egregius bellator”, „eram 
sigur, soldaţii nu fac altceva decât să prade şi să dea foc, iar 
Tiberius nu vrea să-şi piardă popularitatea printre infanteriştii lui 
punându-i prea des să-şi primejduiască viaţa.” 


„Împăratul Augustus”, continua ştirea, „părintele patriei, e 
cuprins de tristeţe din pricina acestei încetineli a operaţiilor şi l- 
a trimis pe Germanicus ca întăritura cu trupe puternice.” 


„Din fericire”, comenta  Vetius Aquilinus; „numai c 
Germanicus îi stă lui Tiberius ca sarea-n ochi şi-or să-nceap 
imediat să se certe.” 

„Fiscul a pus stăpânire pe patrimoniul lui Archelaos, exarh al 
ludeei, care, cu un an în urmă, acuzat de proasta guvernare, 
fusese relegat în Galia. ludeea, Ildumea, Samaria au fost 
transformate în provincii ale Imperiului roman. Publius Sulpicius 
Quirinius, guvernatorul Siriei, ducându-se în ludeea ca să 
execute confiscarea bunurilor regelui Archelaos şi evaluarea 
proprietăţilor locuitorilor, a provocat indignarea iudeilor, care s- 
au căit de faptul că l-au pârât pe Archelaos; s-au răsculat, şi 
soldaţii romani au restabilit ordinea în urma unor represiuni 
sângeroase.” 


ă 
ă 


„Pe Elba e linişte. („Aparent, aparent”, mormăia egregius 
bellator, „şi au să-şi dea seama de asta în scurt timp.”) 
Meroboduo, regele marcomanilor, îşi extinde pe cale paşnică 
dominaţia în orient, dincolo de hotarele Panoniei şi ale 
Noricului.” 


„A încetat din viață la vârsta de o sută cincizeci de ani 
bolognezul Titus Fullonius; recent el l-a vizitat pe Augustus şi, 
arătându-i chitanțele taxelor pe care le plătise până atunci, i-a 
demonstrat că trăise într-adevăr toţi aceşti ani.” 


124 „Distinsul luptător”, „militarul de înaltă clasă.” 


„Un etiopian a prezentat la Circus Maximus un elefant dresat 
care a compus o frază în greceşte alegându-i una câte una 
literele din grămăjoara în care erau amestecate. Imblânzitorul a 
făgăduit că în curând va mai prezenta un elefant, care, fiind însă 
mai tare de cap şi deci rămânând mai în urmă cu lecţiile, se 
scoală noaptea ca să le repete.” 


„La Heracleea, în provincia Bitinia, copilaşul în vârstă de doi 
ani al propretorului Marius Valerius Monellus, pe care l-am mai 
semnalat pentru mintea lui extraordinar de precoce, a susţinut o 
discuţie în limba greacă cu câţiva filosofi locali, dovedindu-se în 
măsură să le respingă argumentele cu elocvenţă şi cu ironie.” 


la te uită, mi-am zis în sinea mea, rudelor mele nu le mai este 
teamă de sacerdoţi şi preferă să-şi facă o glorie din faptul că au 
în familie un copil-minune. Şi poate că şi băiatul e mulţumit 
acum de situaţia asta grozavă, şi anume că e lăudat şi ridicat în 
slăvi de ziare ca un miracol de ştiinţă precoce. In orice caz, mai 
bine să fie acolo, în Bitinia, decât la Roma. 


„Se anunţă din Atena că un meşter din respectiva cetate a 
întocmit după desenul filosofului pitagoreic Architas, un 
porumbel din lemn care zboară liber prin aer, se întoarce înapoi, 
se ridică şi se coboară, fără nicio susţinere.” 


Urma cronica citadină. 


„La jocurile de circ oferite de către edilul Publius Cornelius 
Faustus a învins echipa verde; cea roşie a rămas în coada 
tuturor, s-a produs o încăierare înverşunată între partizanii celor 
două echipe la ieşirea de la spectacol, au intervenit gardienii, 
doi liberţi au murit înjunghiaţi cu pumnalele.” 


„În cursul săptămânii trecute au avut loc la termele lui 
Agrippa zece recitări de poeţi, opt de retori, nouă de filosofi.” 


„Fulguravit, tonuit, et quercus tacta în summa Velia paulum a 


meridie. 125 


„Caius Titius aedilis plebis multavit lanios (măcelari) quod 
carnem vendidissent populo non inspectam!?$ 


„Rixa ad Janum infimum în caupona, et caupo ad Ursum 
Galeatum graviter saulciatus. ” (încăierare în cârciuma de lângă 
Janus infimus, grav rănit patronul de la „Ursul cu coif.”) 


La sfârşitul comentariului cuprinzând faptele zilei, şi odată 
sosite şi fetele cele mai matinale, se îndreptau cu toţii încet spre 
baie. Nu spre baia de mare, pe care majoritatea o considerau 
prea puţin rafinată; ci spre marile piscine cu apă de mare, 
construite de-a lungul plajei, şi-n care apa se încălzea mult mai 
repede de la Soare. Acolo se scăldau zglobii femeile tinere, 
goale, având doar nişte pantalonaşi mititei şi două bucățele de 
pânză care le acopereau sânii. În orele când soarele era 
puternic, deasupra piscinelor celor mai luxoase se întindeau 
perdele, fiindcă frumoasele nu voiau să li se înnegrească pielea; 
şi, odată întoarse pe țărm sau la plajă, se odihneau tolănite sub 
nişte umbrele mari. Era obiceiul să se frecventeze şi băile cu 
apă caldă sau fierbinţi şi medicamentoase; nişte piscine 
acoperite, foarte vaste, cu o imensă cupolă terminată cu un fel 
de luminator, la fel cu bazilicile!?. 

Pe Hostia nu reuşeam niciodată s-o întâlnesc singură. 
Nelocuind aproape de ea, tot ce puteam să sper era că avea să 
mă primească pe ascuns la dânsa noaptea; de cele mai multe 
ori însă lumea nu se culca decât în zori. In primele zile îi făceam 
reproşuri amare pentru faptul că mă făcuse să vin acolo 
făgăduindu-mi un fel de lună de miere, pe care şi-o petrecea cu 
toţi, în timp ce eu puteam să număr pe degetele de la o singură 
mână orele de intimitate; şi pentru rezultatul ăsta grozav, odată 
întors la Roma, înfruntam riscul să fiu pedepsit cine ştie cât de 
sever de către tatăl meu, care-şi închipuia că eu sunt la Napoli 


125 „A fulgerat, a tunat şi a fost trăsnit un stejar sus pe Velia 
puţin după ora prânzului.” 

125 „Edilul plebei, Caius Titius, i-a amendat pe măcelari fiindcă au 
vândut populaţiei carne care nu fusese controlată.” 

17 În Antichitate, edificiu public având interiorul divizat în mai 
multe nave prin şiruri de coloane. 


absorbit de studii serioase. 

„Nu mă sâcâi îmi spunea eu drăgălăşenie Hostia. „Te solu 
ama, non ignoras.” Şi nu fac nimic rău. Dar să nu începi şi tu să 
mă baţi la cap ca preacuviosul, care-ntr-o zi mi-a trimis o elegie 
întreagă - trebuie să recunosc, una din cele mai frumoase scrise 
de el - ca să se plângă de ceea bănuia că săvârşisem eu la Baia. 
Şi scârbosul acela, care n-a avut niciun scrupul când a fost să 
seducă o fată nevinovată de şaisprezece ani cum eram eu, 
pentru ca mai apoi, temându-se că i se apropie moartea să 
înceapă să facă pe moralistul, scârbosul acela îmi scria 
«Grăbeşte-te să părăseşti cât mai repede cu putinţă Baia cea 
coruptă, şi plaja aceea care a fost întotdeauna duşmana 
pudoarei pe care o au fetele caste, /itora quae fucrant castis 
inimica puellis™?».“ 

Am sfârşit prin a mă resemna să fiu doar unul din elementele 
numeroaselor companii pe care le avea ea, şi pe care de altfel le 
găseam cât se poate de interesante atunci când îmi aminteam 
că întreaga mea aventură trebuia să constituie de fapt o 
călătorie de studii. Mergeam să mâncăm stridii şi orale prăjite şi 
să bem vin de Falern în micile cârciumioare care se-nşirau de-a 
lungul lacului. După aceea începeau distracţiile. Ne îmbarcam 
pe nişte bacuri luxoase, acoperite cu covoare, cu stofe şi cu 
perne, pe care bărcile le remorcau în larg, împreună cu o 
orchestră, cu dansatoare şi cu virtuoşi ai muzicii; de jur-împrejur 
erau numai lumini şi făclii şi torţe, pe ţărmuri, pe bord, o 
dantelărie de luminiţe colorate. Într-o noapte am observat că 
toată suprafaţa lacului era acoperită cu petale de trandafiri, 
munca a nu ştiu câţi sclavi în timpul cât noi ne aflam la cină. 
Alteori, seara, mergeam în casa unor prieteni care-şi aveau villa 
pe țărm sau în pădure; de multe ori la Servilius Vatia, care 
locuia de cealaltă parte a micii peninsule ce se lărgea din 
muntele Procida: un libertin rafinat, de vreo patruzeci de ani, 
care avea să ajungă la o vârstă cât se poate de înaintată 
fofilându-se în permanenţă în perioadele lui Seianus şi Caligula, 
stând departe de capitală şi de cei care cădeau în dizgrație; şi 
evitând să-i linguşească pe cei puternici. Avea o mare simpatie 
pentru Hostia şi a început să mă agreeze mult şi pe mine; a vrut 
să petrecem o zi întreagă împreună cu dânsul, fără alţi 


128 „Numai pe tine te iubesc, să nu uiţi lucrul ăsta.” 
129 „Plaja, care era duşmana fetelor pudice.” 


vizitatori, care de multe ori îl enervau; în felul ăsta m-am 
bucurat îndelung de compania lui plăcută şi de villa lui retrasă, 
clădită mai curând ca o fortăreață decât ca o locuinţă de 
recreere, ascunsă în mijlocul unui parc vast şi des. Era o zi cu o 
vreme din aceea pe care oamenii de prin partea locului o 
numeau încă de pe atunci favognus, bafognus; cerul era 
acoperit, aerul fierbinte, neclintit. Am ieşit după cină, pe la ora a 
unsprezecea, să ne plimbăm de-a lungul unui istm îngust 
cuprins între mare şi lac; în timpul nopţii fusese furtună şi 
valurile retrăgându-se lăsaseră plaja compactă şi netedă în aşa 
fel încât era o plăcere să păşim pe ea, imprimând nişte urme 
foarte clare. 

„Ai abandonat cu desăvârşire Roma, Servilius Vatia?” a 
întrebat Hostia care mergea dreaptă, maiestuoasă, fără nicio 
urmă din veselia provocată de vinul băut în ajun; avea dreptate 
Propertius al ei, care avea mania comparaţiilor docte şi 
mitologice, aşa înaltă şi subţire şi cu toată lumina adunată în 
priviri şi pe chip, părea într-adevăr asemănătoare Minervei cu 
Gorgona pe piept. 

„Nu cu desăvârşire, dar simt din ce în ce mai puţin dorinţa să 
mă duc acolo. Şi de ce-aş schimba liniştea asta extraordinară cu 
zgomotul şi vacarmul Romei? Cred că nu există pe lume o 
cetate mai zgomotoasă, cu stridenţa atelierelor, a prăvăliilor şi a 
şantierelor, cu foiala mulţimii şi, noaptea, cu huruitul carelor 
care-şi barează unul altuia, în mare goană, trecerea la răspântii; 
am fost de curând acolo şi, dacă n-aş fi fugit, mă-mbolnăveam 
de nervi, a trebuit să-mi pun sclavul să-mi facă tamponase de 
ceară şi să mi le bag în urechi, ca să pot să dorm, şi asta de-o 
sută de ori mai îndreptăţit decât Ulisse; el cu urechile 
descoperite ar fi auzit cântece suave, pe câtă vreme eu aş fi 
auzit zbieretele zurbagiilor şi încăierările beţivanilor şi sudălmile 
catârgiilor blocaţi în ulicioarele înguste. Şi ceea ce e şi mai trist 
e că Roma şi-a pierdut de-acum şi specificul ei, încât Cato, dac- 
ar fi să se întoarcă, nici n-ar mai recunoaşte-o; năpădită de 
greci, de orientali, de tot felul de barbari, aventurieri, trişori, 
viţioşi, prostituate, care aduc tot felul de obiceiuri ciudate, 
înăbuşă vechea tradiţie şi nu ne lasă-n pace nici măcar limba. 
Pe porticul lui Octavius şi pe Vicus Tuscus există mai multe 
inscripţii greceşti decât. Latineşti. Am ajuns să nu mai pot suferi 
Roma asta grecizată, non possum ferre graecam urbem.” 


Hostia a râs. 

„Spune-mi adevărul, Vatia. N-ai să pretinzi că stai departe de 
Roma numai din cauza zgomotului pe care-l fac carele noaptea 
sau din cauza prostituatelor cu scufie colorată pe cap, barbarae 
meretrices cum picta mitra în capite, care mişună în jurul 
circului. Un rafinat ca tine n-ar trebui nici măcar să ştie de 
existenţa lor.” 

„Ei, mai sunt şi alte motive, tot aşa de puternice. Ar trebui să 
frecventez potentaţi, mari traficanţi, invidioşi, ar trebui să mă 
amestec într-o luptă politică care nu mă interesează, şi aş fi cel 
puţin constrâns să iau atitudine, fie de partea Liviei, fie a lui 
Augustus, care, nu ştiu dacă sunteţi la curent, la optsprezece 
ani, trebuia să se căsătorească cu una din mătuşile mele de-al 
doilea, fiica lui Publius Servilius Isauricus, căruia îi datorez 
averea mea modestă şi tihna asta care mă face fericit. 
Câteodată, când mi se-ntâmplă să mă abat prin For şi mă apuc 
să recitesc tabelele pe care sunt înscrise fastele triumfale şi văd 
cum şi-a serbat triumful în două rânduri strămoşul meu, cum a 
supus Cilicia, cum a asediat şi-a cucerit cele mai vestite cetăţi 
din Licia, cum a invadat Isauria, a transformat-o în posesiune 
romană şi-n răstimp de trei ani a pus capăt războiului, cum a 
fost cel dintâi dintre toţi romanii care şi-a croit drum dincolo de 
munţii Taurus, şi compar viaţa lui plină de activitate, de mare 
om de arme, de explorator, de pacificator al diferitelor neamuri 
din Asia, cu viaţa mea...” 

„Îţi vine să te ruşinezi, Vatia, nu-i aşa?” 

„Dimpotrivă, scumpa mea, sunt de părere că niciun triumf pe 
Via Sacra, nicio ovaţie a poporului şi a soldaţilor, nicio intrare 
victorioasă în cetăţile cucerite nu valorează cât tihna asta a mea 
prudentă, departe de lume, de griji şi de ambiţii. Ce folos să 
alergi după fapte deosebite, după cuceriri, după putere, când 
asta înseamnă în acelaşi timp să-ţi grăbeşti sfârşitul vieţii? De- 
aş putea eu să trăiesc cât mai mult în mijlocul prietenilor pe 
care mi i-am ales, petrecându-mi timpul cu lecturi plăcute, cu 
meditații filosofice despre caducitatea şi zădărnicia tuturor 
lucrurilor, dar mai cu seamă despre zădărnicia de a te crucifica 
pentru asemenea lucruri deşarte şi trecătoare. Şi de-ar fi să vină 
şi pentru mine într-o zi cât mai îndepărtată moartea dinspre 
mare, aşa cum îşi dorea Ulisse, dinspre marea ăsta pustie a 
mea, - vecină însă cu deliciile Baiei dacă m-apucă pofta de ele - 


care învăpăiază atât de minunat faţada casei mele. la priviţi!” 

Soarele aproape de asfinţit străpunsese norii şi-i răsfrângeau 
văpăile cerul spuzit la răsărit, şi pădurea înaltă în mijlocul căreia 
se afla cuibărită Villa, şi marmora zidurilor. Ne-am întors tăcuţi 
şi-am urcat înapoi de-a lungul unui pârâiaş limpede care curgea 
grăbit pe sub coroanele platanilor. Hostia s-a oprit, şi-a încolăcit 
braţele în jurul gâtului lui Vatia, şi l-a sărutat pe obraji. 

„O Vatia, tu solus scis vivere. "130 

Trebuie să amintesc încă o întâmplare curioasă pe care am 
avut-o la Baia. Intr-o zi, acasă la Hostia, am întâlnit o femeie cu 
mult mai tânără, de o frumuseţe extrem de delicată, dar 
umbrită oarecum de o melancolie fără leac; avea nişte ochi 
adânci, îngreuiaţi de pleoape, nişte sprâncene dese corectate 
puţin cu depilatorul şi un păr negru, pieptănat foarte simplu, cu 
cărare în mijloc şi cu un coc jos pe ceafă. Vorbea puţin şi spunea 
lucruri de mică importanţă, dar asta poate numai fiindcă nu-şi 
considera interlocutorul demn de confidenţele ei. Când cineva i 
se adresa, îşi lua un aer încântat, cu buzele puţin întredeschise. 
Mi-a atras atenţia din capul locului, fiind sigur c-am mai văzut-o, 
nu-mi aduceam însă aminte nici unde, nici cum. Am întrebat-o 
pe Hostia, care a izbucnit într-un hohot de râs, „Şi tu te-ai aprins 
după Quartilla? Ai grijă; cu privirea aceea a ei aiurită a şi 
îngropat trei bărbaţi, şi-i pe cale să-l ucidă şi pe-al patrulea. Mi 
se pare cu neputinţă ca tu s-o mai fi văzut vreodată, sunt ani de 
zile de când n-a mai venit pe la Roma. Acum e măritată cu un 
cavaler care are o casă frumoasă, nu-mi aduc bine aminte dacă 
la Herculanum, la Pompei sau la Sorrento. E bolnav putregăit, şi- 
a părăsit Roma în căutarea unui aer mai bun, şi cred că ea a 
venit la Baia ca să ochească vreun succesor. Exercită un fel de 
vrajă asupra bărbaţilor, o baskania, de care eu nu-mi dau 
seama, dar cad toţi ca perele coapte la picioarele ei. Totuşi e 
foarte cinstită; se dăruieşte numai soţului legitim din momentul 
respectiv, îţi pierzi timpul dacă ai de gând să-i faci curte şi dacă 
nu ai intenţii serioase.” 

Pentru Hostia era întotdeauna pierdere de timp dacă le 
făceam curte altor femei; de data asta însă, lăsând la o parte 
răutatea, probabil că avea dreptate. O dată, când am apucat-o 
pe Quartilla confidenţial de braţ, s-a smuls cu violenţă, ca şi 
cum aş fi încercat s-o violez. 


13 „Oh, Vatia, tu eşti singurul care ştii să trăieşti.” 


Dacă n-am mai avut cum s-o văd, să fi semănat oare cu vreo 
femeie din cealaltă viaţă? Nici măcar; nu-mi aminteam să mai fi 
văzut vreodată o faţă cu o expresie atât de absorbită, şi nişte 
ochi atât de pierduţi şi-atât de pătrunzători în acelaşi timp, ca şi 
cum ar fi trecut cu privirea dincolo de persoana interlocutorului. 
Până în ziua în care, spunându-mi că urma să plece în dimineaţa 
următoare acasă la dânsa, la Pompei, mi s-a făcut deodată o 
lumină în minte, am revăzut o sală mică de la Muzeul Naţional 
din Napoli, şi, atârnat de perete, un mic tablou din nişte 
pietricele de mozaic foarte fin, cu culori calde, era dânsa, era 
portretul ei, nu mai era nicio îndoială. Am vrut totuşi să mă 
asigur. Îmi aminteam acum că profesorul Maluri, făcându-mi 
descrierea portretului, îmi spusese că lucrarea fusese găsită în 
mijlocul pavimentului la o cameră de culcare; şi că putea fi chiar 
portretul stăpânei casei. Şedeam întinşi pe plajă, sub o umbrelă 
mare, mai departe de ceilalţi. Am luat un aer mâhnit din cauza 
plecării ei (cu puţin efort, deveneam mereu melancolic, ori de 
câte ori mă gândeam la faptul că femeile acelea înfloritoare 
erau pulbere de secole, şi după gândul ăsta mă năpădeau altele 
şi mai triste, şi mai disperate) şi i-am spus: „îmi pare rău, 
Quartilla, că pleci. Nu-ţi poţi imagina sentimentul pe care-l 
nutresc pentru tine din ziua în care te-am cunoscut; sau, mai 
bine zis, recunoscut.” S-a uitat la mine mai extatică ca- 
ntotdeauna, ca în portretul ei cu buzele întredeschise, cu 
privirea pierdută. 

„Vezi tu, n-ai să pleci singură la Pompei. Voi veni şi eu cu tine, 
dar tu n-ai să ştii nimic de asta. Şi de fiecare dată când o să simt 
nevoia, o să mă întorc în casa ta, o să fiu alături de tine; tu n-ai 
să ştii însă nimic. Şi-o să-ţi mai spun că am şi fost în casa ta, îţi 
cunosc şi camera de culcare, aş putea să ţi-o descriu, în mijlocul 
pavimentului se află chipul tău în mozaic, o lucrare minunată, 
«vermiculata»!*1.“ Mergeam la nimereală, bineînţeles, se putea 
ca portretul să nici nu fie încă acolo; sau s-ar fi putut să nu-mi fi 
amintit bine, poate să-i fi semănat numai, şi-n realitate să fi fost 
imaginea mamei, sau a vreunei surori de-a ei. Nimerisem însă în 
plin. La vorbele mele a îngălbenit şi-a făcut un gest de deochi. 
Mă aşteptam la un şir de întrebări precipitate, cum de ştiam aşa 
ceva, fiindcă în mod cert nu mă văzuse niciodată în casa ei. N-a 
spus însă nimic, a rămas ca împietrită la vestea unei nenorociri. 


131 „De mozaic.” 


Apoi a murmurat o rugăciune, o invocaţie, după câte-am înţeles, 
adresată unei grecoaice Nemesis; s-a ridicat după aceea, mi-a 
făcut semn să nu mă mişc, s-a îndepărtat apucând-o de-a lungul 
țărmului şi a dispărut. 

N-am mai văzut-o niciodată. După câteva zile însă Hostia m-a 
întrebat: 

„Ce s-a petrecut între tine şi Quartilla? Mi-a scris de la Pompei 
să-ţi spun că lucrarea e în curs de efectuare, aşa cum ai spus tu, 
dar că ea nu ştia încă nimic, că opera nu fusese încă începută 
atunci când a plecat ea la Baia. Ce mistere se ascund aici? Ai 
grijă, dac-ai să te întâlneşti iar cu ea. Eu am început să te 
bănuiesc de magie.” 

Biată Quartilla, calomniată! În momentul acela probabil, în 
camera ei de culcare, regăsindu-şi melancolia în imaginea de pe 
paviment, gândea şi ea la fel despre mine, cu aceeaşi spaimă 
ascunsă. 


Capitolul al şaptelea 


(Anul 761 al Romei, 8 al erei noastre, 20 al vieţii mele.) 
Termele lui Agrippa de la Acque Albule. Procesiunea ad pluviam 
petendam. Cină veselă în casa Hostiei, întreruptă de obişnuita 
sosire a obişnuitului pretor. Gelozia prinţului german. lulia mă 
răpeşte şi agaţă o coroană de braţul lui Marsias. 


O curiozitate nestăvilită mă punea într-o continuă agitaţie, mă 
făcea să cutreier de la un capăt la altul Roma şi împrejurimile, 
privind, cercetând şi comparând. 

Aşa cum mi se întâmplase şi la Napoli, aveam tot mai mult 
certitudinea că asist la ultimele momente ale unei societăţi 
inteligente, de un extraordinar rafinament, care n-avea să-şi 
mai găsească egal în istoria umanităţii, cel puţin până în secolul 
al douăzecilea. Decăzută din cauza propriei sale perfecţiuni, 
urmată de secole de grosolănie şi de întuneric, avea să 
înflorească din nou după o mie şi ceva de ani, într-o renaştere la 
fel de inteligentă, de sensibilă şi de umană; dar ca un fenomen 
limitat la numai câteva cetăţi sau regiuni, la puţine elite sociale, 
într-o lume încă necivilizată, sfâşiată de lupte interne, cu 
populaţii ignorante, lipsite de orice obiceiuri alese. Abia după 
aceea, după trecerea altor secole, a reînceput un trudnic 
progres care ne-a condus spre mediocritatea secolului nostru, şi 


el încă înapoiat faţă de acel secol întâi al erei noastre, cu toate 
invențiile lui magice care au învins spaţiul şi materia; o epocă 
însă manifestând tot mai. Multă repulsie faţă de exercitarea 
gândirii şi a logicii, mulţumindu-se doar să satisfacă viaţa, 
atunci când aceasta nu este total absorbită de un efort zilnic şi 
orb de sclavi, cu impulsuri suscitate de manifestări tot atât de 
mecanice, de spectacole cu foarte puţin mai umane decât 
acelea de circ, fără rațiune şi fără nobleţe. 

Mă duceam des la termele de la Acque Albule înălțate de 
Agrippa, constructorul Panteonului, o fastuoasă construcţie 
pătrată, cu patru cupole pe laturi unde se aflau cămăruţele cu 
căzi pentru băi calde; iar afară, printre porticuri şi atrii cu pereţii 
pictaţi, cu pavimente în mozaic, piscine vaste cu marmură pe 
margini şi-mpodobite cu statui ale unor artişti iluştri. Eram un 
asiduu vizitator al staţiunii de la Acque Albule din secolul 
douăzeci; o preferam mării de la Fregene şi de la Castelfusano, 
de multe ori agitată, cu o plajă neagră de fier, plină de pietriş, 
prea aglomerată de lume şi lipsită de umbră, afară de cea a 
pinetelor îndepărtate sub care aerul stagnează greu şi neclintit. 
Acque Albule are, după cum se ştie, miros de ouă stricate şi 
culoarea albăstruie a sinelii; acelaşi miros sulfuros pe care-l au 
unele puțuri din deşertul hacului în vecinătatea cărora s-a 
descoperit petrol; şi numai asta ar mai lipsi ca să distrugă cu 
desăvârşire câmpia între Tivoli şi Roma, puţurile cu petrol. Îmi 
plăcea la piscinele acelea curentul foarte rece de apă; se-nalţă 
de jur-împrejur copaci falnici, platani, eucalipţi, cenuşari care 
dau permanent răcoare şi pe care vântul îi mângăie cu o adiere 
uşoară. Imi plăcea să înfrunt răceala apei cu o înfiorare plăcută, 
să înot în ea alene sau să mă las să plutesc pe spate, cu ochii 
pierduţi în întinderea strălucitoare a cerului, aşternut peste 
coroanele copacilor. 

Mă duceam aşadar cu plăcere acolo. N-o să mă mai reîntorc 
niciodată, însă acum, când am urcat la viaţa asta, şi după ce am 
văzut termele lui Agrippa; şi pe împăratul Augustus sosind într-o 
dimineaţă întovărăşit de o escortă restrânsă; şi cetăţenii intrând 
acolo fără să trebuiască să plătească biletul, săraci şi bogaţi, 
meşteşugari, şi filosofi, şi cavaleri, având cu toţii drept egal la 
vastele stabilimente, la săli, la aleile năpădite de lauri, de 
stejari, de platani, unde lumea se plimba agale, deşi la început, 
sosit de puţină vreme în secolul acela şi având doar experienţa 


termelor de la oraş, am fost convins că cele de la Acque Albule 
erau un fel de club privat, rezervat doar persoanelor din cele 
mai înalte categorii sociale, senatori şi cavaleri. 

Se deosebeau într-o singură privinţă de termele de la oraş: 
depărtarea lor de capitală le făcea să fie mai puţin populate, şi, 
prin largheţea nu ştiu cărui cavaler roman care-şi asumase 
sarcina respectivă, se intra în ele fără să se plătească nici măcar 
sfertul acela de as, o monedă neînsemnată şi accesibilă tuturor, 
care se plătea la cele mai populare terme din oraş. In rest, 
spectacolul şi aici, şi acolo era mai mult sau mai puţin acelaşi; 
oameni de rând şi senatori, patricieni şi plebei, oameni de la 
ţară şi de la oraş, bogaţi alături de săraci, se amestecau de-a 
valma, beneficiau în acelaşi mod de toate comodităţile, de 
frigidarium?, de tepidarium!35, de piscinele cu apă caldă, de 
băile cu aburi, de sălile de gimnastică, de restaurante, de 
biblioteci, săli de conferinţe, toate instalaţiile care se găseau de 
exemplu şi la termele lui Agrippa. Bogaţii erau serviţi de 
numeroşi sclavi, cei mai înstăriți de doi sau trei, iar săracii 
recurgeau la maseurii publici, la băieşi, la depilatori. In termele 
mai populate existau o groază de oratori, de saltimbanci, de 
jucători eu mingea care făceau gălăgie, de vânzători de cârnaţi 
şi de plăcinte, din cauza cărora oamenii mai pretenţioşi preferau 
termele mai mici sau situate mai peste mână, şi cu un public 
mai restrâns. Dar cel mai sărac şi cel mai bogat cetăţean 
şedeau alături fără nicio jenă, raporturile dintre cei care le 
frecventau erau prieteneşti şi pline de politeţe; dacă un nevoiaş 
care ieşind din baia caldă îşi freca spinarea de perete ca să se 
maseze, fiindcă nu avea deloc bani ca să cumpere un sclav, ar fi 
primit în dar de la cineva un sclav, un pumn de sesterţi şi o 
togă, ar fi putut să stea alături de orice patrician, şi având 
maniere mult mai alese decât ale unui libert oarecare îmbogăţit 
prea repede. 

Îmi aduceam aminte de bărbaţii graşi pe care, prin 1950, îi 
întâlneam la Albule, deputaţi în parlament, bancheri, liber- 
profesionişti, despuiaţi sub jetul puternic al duşului, sau aşezaţi 
la măsuţele restaurantului cu burţile revărsate din chiloţi, cu 
câte-o femeiuşcă alături, citind câteodată de plictiseală cronica 
din Messaggero sau comentând cu vecinul rezultatele meciului 


132 La termele romane, încăpere cu băi reci. 
133 La termele romane, încăpere cu băi călduţe. 


de fotbal. Îi comparam cu distinşii bărbaţi romani care, la umbra 
unui laur, sau pe treptele de marmoră ale atriului, ascultau câte 
un autor care le citea primele capitole din vreo operă de-a lui 
sau puneau vreun sclav să le recite versuri din Homer sau 
dialoguri din Platon. 

Câteodată, o adevărat, dădeam însă peste altfel de scene, 
care-mi trezeau, dimpotrivă, sentimentul că mă aflam în mijlocul 
unei lumi cu totul străine, cu obiceiuri ciudate şi cu totul 
inimaginabile. Într-o zi, când mă aflam aproape de Perla 
Capena, am văzut apărând o mare procesiune. In frunte 
mergeau pontifii - şi privindu-i, îmi veneau mereu în minte 
cardinalii Sfintei Biserici Romane -, importanţi şi solemni în toga 
lor tivită cu o bandă lată din purpură, şi doi sau trei cu toga 
brodată, şi alături de ei unii cu câte-o secure pentru sacrificii, 
alţii cu câte-o cădelniţă cu apă lustrală; iar pe cap cu o curioasă 
căciuliţă ionică, din lână, ca un fel de scufie de noapte, dacă nu 
s-ar fi terminat cu ceva asemănător cu vârful unui ştiulete 
dezghiocat. In urma colegiului pontifilor venea un grup numeros 
de personaje importante, senatori, avocaţi, magistrați; pe mulţi 
dintre ei i-am recunoscut fiindcă-i văzusem în For, în Senat sau 
acasă la noi. Inaintau solemn, serioşi şi demni, în picioarele 
goale însă. Urma după aceea gloata dezordonată a oamenilor de 
rând, şi ei în picioarele goale, numai în cămăşi; adică, vreau să 
spun, numai cu tunica pe ei; şi erau şi multe femei, care din 
când în când şi pe neaşteptate îşi smulgeau părul revărsat în 
dezordine pe umeri şi până jos pe spate. In afară de treaba cu 
picioarele goale, aveam impresia că e o procesiune cum se văd 
atâtea în satele noastre din Sud, cu şiruri de femei care 
psalmodiază. Impins de curiozitate, am străbătut în grabă 
mulţimea şi m-am îndreptat spre capul cortegiului, unde unul 
din bărbaţii aceia importanţi pe care-i văzusem, un prieten de-al 
tatălui meu, îmi făcuse un semn în chip de salut. Când am ajuns 
lângă dânsul mi-a spus: „Ori îi dai încălţămintea sclavului meu 
care e în spate, ori rămâi să faci pe spectatorul”. Desigur ştia şi 
el, ca de altfel întregul ordin senatorial de la Roma, de 
misterioasa mea boală. „Ai uitat până şi asta? Este 
nudipedalia!**, procesiunea ad pluvia petenaa!*5. Sunt patru luni 
de când nu plouă, uite ce uscat e câmpul, şi pontifii merg să ia 


134 Procesiune care se făcea în picioarele goale. 
155 „Care cere ploaie.” 


piatra miraculoasă.” 

M-am alăturat cortegiului. Am mers înainte cam o milă pe Via 
Appia; gărzile opriseră sau făceau să devieze pe căile laterale 
traficul dens, care şi carete, trăsurile de piaţă, căruțele de 
călătorie, oamenii călări şi lecticele. Am ajuns la templul lui 
Martius Gravidus, şi-acolo procesiunea s-a oprit. Pontifii au 
înaintat şi s-au aşezat după un anumit ceremonial în jurul unei 
pietre cilindrice, lucioase, fără vârstă, aşezată în picioare 
dinaintea intrării templului. 

În ce-i priveşte pe pontifi, comparaţia cu cardinalii din zilele 
noastre nu prea se potriveşte. Majoritatea pontifilor acelora 
maiores e minores - maiores erau cei de neam aristocrat, iar 
minores ceilalţi - erau nişte flăcăi puternici şi vânjoşi şi era un 
adevărat păcat că erau scutiţi de serviciul militar datorită înaltei 
lor funcţii. O funcţie foarte solicitată de altfel, şi-ţi trebuiau nişte 
recomandaţii cu totul speciale ca s-o ocupi; într-atât erau de 
mari privilegiile rezervate corpului aceluia de pontifi. Aşadar, 
vlăjganii aceia de pontifi au alcătuit un pătrat în jurul pietrei; doi 
dintre ei cu o mişcare iute şi îndemânatică au înşfăcat-o şi, din 
ridicată cum şedea, au culcat-o la pământ. Atunci cu toţii de 
comun acord şi printr-o mişcare spectaculoasă au trecut de 
partea cealaltă a pietrei întorcându-se cu spatele la templu; şi 
câte patru deodată, şi schimbându-se la fiecare sută de metri, 
au început să dea de-a rostogolul enormul bloc cilindric din 
piatră pe caldarâm, reţinându-l de câte ori drumul cobora, 
opintindu-se din răsputeri la el când drumul urca, întorcându-se 
din nou la Porta Capena şi străbătând mai departe oraşul - cu 
procesiunea din spate devenită tot mai zgomotoasă, până sus la 
Capitolium. Acolo piatra a fost aşezată din nou în picioare, 
pontifii şi senatorii au pus sclavii să-i încalţe la loc şi adunarea s- 
a risipit. 

„Petra manalis ista”, mi-a spus cel care mă pusese să-mi scot 
încălţămintea, „Manalis quia facit manare aquas!*6. Acum, că 
piatra asta a fost aşezată pe Capitolium, dacă Jupiter nu ne 
trimite ploaie o să fie numai din cauza cruzimii lui, noi în ce ne 
priveşte ne-am făcut datoria.” 

Ploaia a venit într-adevăr. Şi-a venit în cantitate atât de mare, 
încât după cincisprezece zile Tibrul a ieşit din albia lui şi-a 
inundat o foarte mare porţiune din partea de jos a cetăţii; se 


13 „Curgătoare, fiindcă face să curgă apa.” 


mergea cu barca în Forul roman, unde apa ajunsese de doi 
metri şi jumătate. Şi s-au năruit nu ştiu câte magherniţe de-ale 
plebei, rămânând în picioare numai locuinţele din cărămidă şi 
de marmură. Timp de câteva zile s-a vorbit peste tot numai de 
inundație. Augustus, spuneau prietenii mei din opoziţie într-o 
dimineaţă la obişnuitul termopoliu, în loc să risipească 
nenumărate milioane ca să ridice temple ar fi mai bine să fi luat 
măsuri care să reglementeze cursul apelor. „Tibrul luat în sine e 
un fluviu paşnic, dar îl umflă şi-l fac să inunde torenţii prea 
numeroşi din munte care se varsă în el; există atâtea proiecte 
de deviere a torenţilor acelora şi de reglementare a cursului 
apelor prin rezervoare care să colecteze apa din perioada ploilor 
şi s-o redistribuie apoi în lunile de secetă. Cine ştie însă dacă vor 
putea copiii noştri să apuce să vadă lucrările acestea săvârşite. 
Se vorbeşte numai de progres, în timp ce noi încă suntem ca pe 
vremea regilor.” Aşa spuneau prietenii mei, iar eu îi ascultam şi 
nu prea. Era o dimineaţă clară de primăvară, şi rezemat de una 
din coloanele porticului de lângă termopoliu, cu o cupă de 
absint în mână, rămăsesem cu ochii pierduţi către cerul pe care 
întârziau nori grei şi albi; şi, aşa cum mi se întâmpla adesea în 
momentele de relaxare absolută, privind cerul şi colinele, m-am 
îndepărtat în loc şi-n timp, şi nişte amintiri extraordinar de clare 
m-au năpădit copleşindu-mă dintr-o depărtare de o mie nouă 
sute de ani, alungându-mi senzațiile mai proaspete; m-am 
revăzut în biroul administratorului apelor de la Rovigo în 
noiembrie 1951, când priveam de la fereastră întinderea 
cenuşie a apelor care făcuseră ca oraşul să semene aproape cu 
o insulă, şi ascultam cuvintele unui domn care şedea-n picioare 
în spatele unei mese lungi; avea în faţă o hartă geografică, 
indica pe dânsa când un punct când altul, şi spunea: „Padul, luat 
în sine, e un fluviu paşnic, îl umflă însă peste măsură numeroşii 
torenţi din munte care se varsă în el; ar trebui să se 
reglementeze cursul celor mai importanţi prin rezervoare care 
să colecteze apa abundentă din anotimpurile ploioase şi s-o 
redea fluviului în lunile secetoase. Poate copiii noştri s-apuce să 
vadă lucrările astea definitivate, şi, în sfârşit, atunci n-o să se 
mai poată vorbi de inundaţii”... 


Într-o după-amiază mi-a sosit un răvaş de la Hostia, care-mi 
cerea să mă duc să cinez la dânsa, la ora a douăsprezecea; 


destul de târziu pentru muritorii de rând. În casa tatălui meu se 
servea masa când soarele era încă departe de asfintit, pe la ora 
a opta sau a noua. Cina la care mă invitase însă Hostia, de altfel 
masa principală a rafinaţilor şi a modernilor vremii, se numea 
commissatio!*, pe care, fiindcă nu-mi pierdusem obiceiul de a 
face calambururi, eu o tălmăceam prin „como me satio”, o 
ditamai cină cu lume veselă şi uşuratică. „Vom fi doar câţiva”, 
glăsuia tăbliţa, „nicio faţă simandicoasă şi toţi cu o poftă 
nebună să ne distrăm. Dacă nu vii te-am şters din grațiile mele.” 

Am ieşit din casă ceva mai târziu decât trebuia. Păşeam agale 
pe străzile înţesate de lumea care se grăbea să se întoarcă 
acasă de la terme, de la cinele din casele prietenilor sau de la 
plimbare. Inaintea mea mergea un sclav care mă ajuta să-mi 
croiesc drum acolo unde înghesuiala era mai mare, iar un altul, 
foarte tânăr, mă urma trebuind să rămână după aceea în 
apropierea mea tot timpul cât avea să dureze masa, un greculeţ 
elegant, pieptănat frumos şi care-mi ducea sandalele şi 
synthesis; pe aceasta din urmă ţi-o dădea de obicei gazda, dar 
în seara respectivă mergeam în casa unei femei singure şi nu 
puteam pretinde să aibă dânsa grijă de lucruri de felul ăsta, cu 
atât mai mult cu cât era vorba de un prieten vechi ca mine. Pe 
atunci se considera că era necesar să te simţi comod mai cu 
seamă la masă; dacă le-aş fi spus comesenilor mei că avea să 
vină o vreme în care, ca să stai la masă cu oameni binecrescuţi, 
era necesar să te închizi într-o cămaşă strâmtă, într-o haină 
mulată pe corp, înfăşurându-ţi şi strângânduc-ţi tare grumazul, ar 
fi fost convinşi că se pregătea o perioadă de barbarie. Acolo, 
dimpotrivă, sosind în casa amfitrioanei, toţi îşi scoteau toga şi îşi 
puneau pe dedesubt o tunică uşoară sau chiar, în sezonul cald 
pe pielea goală, aşa-numita synthesis, care era chiar ca o haină 
sintetică; o cămaşă uşoară şi desfăcută în care puteai sta 
comod şi răcorit toată seara. lar bărbaţii în vârstă, lacomii cei 
graşi, cei cărora vinul şi mâncarea li se transformau în sudoare 
mai repede decât li se urcau la cap, îşi schimbau acea synthesis 
de două-trei ori în timpul mesei; de fiecare dată sosea sclavul cu 
veşmântul călcat proaspăt, scoţându-l de pe trupul revărsat pe 
cel dinainte, deja pătruns de sudoare. 

Era o seară senină de mai şi cerul, în aşteptarea lunii, avea 


137 Masă care avea loc în afara meselor obişnuite; banchet, 
orgie. 


culoarea sidefului pal. Era ora care se numea prima face, 
atunci când lumina crepusculului persista, dar când oamenii mai 
bătrâni care se întorc de la terme, sau după ce au cinat în casa 
unor prieteni, încep să le ceară sclavilor să aprindă torţele ca nu 
cumva privirea lor slăbită să-i facă să se împiedice. De-abia 
intrasem în atriumul din casa Hostiei şi priveam în jurul meu 
căutând-o pe stăpâna casei, când m-am trezit că se aruncă 
asupra mea o femeie foarte tânără care mi-a aplicat pe 
neaşteptate pe gură o sărutare cu miros de vin grecesc, 
ameţindu-mă în acelaşi timp cu un parfum puternic. Mi-a trebuit 
un timp ca s-o recunosc; era nepoata lui Augustus, lulia, pe care 
n-o mai văzusem deloc din ziua aceea din casa împăratului. Mă 
simţeam încurcat şi-n acelaşi timp măgulit de primirea aceea 
impetuoasă, fata nu mă mai slăbea deloc şi din când în când iar 
mă săruta; am simţit aţintită asupră-mi privirea ironică a 
Hostiei, căreia-i jurasem întotdeauna să-i fiu credincios, şi era 
adevărat, nu puteam să pun la socoteală legătura devenită de- 
acum firească cu tânăra sclavă greacă, şi, ceea ce era mai rău, 
am băgat de seamă că devenisem obiectul animozităţii unui 
vlăjgan tânăr, înalt şi blond, cu un păr ciudat pieptănat, ridicat 
în faţă; un tip de gladiator sau de străin, cu nişte muşchi cu care 
putea să urnească el singur pietra manalis. In sfârşit Julietta a 
avut bunul-simţ să le explice musafirilor că eu eram nici mai 
mult nici mai puţin decât preaiubitul ei verişor, cam îndepărtat, 
dar oricum verişor, şi că nu mă văzuse de atâta vreme, din 
vremea bolii, cum, oare nu ştiau tinerii de faţă că eu îmi 
pierdusem memoria? Şi m-a felicitat pentru faptul că-mi 
recăpătasem sănătatea; iar sărutările acelea pe gură erau unul 
din drepturile ei de vară, doar trebuiau să ştie şi ignoranţii aceia 
de provinciali că a te săruta pe gură în timpuri străvechi 
constituia un drept şi-o datorie a celor din aceeaşi familie sau 
înrudiţi până la verii de gradul trei. 

Vorbind astfel m-a pus să mă aşez alături de dânsa, 
strângându-mă de mână cu un gest posesiv; iar eu am început 
să mă uit în jur ca să văd cine erau comesenii. Erau mai mult 
sau mai puţin oamenii pe care mă aşteptam să-i găsesc acolo şi 
pe care în parte îi cunoşteam. Câţiva tineri provinciali, sosiți la 
Roma cu o groază de bani cu care nu ştiau ce să facă şi cu 
recomandaţii care nu le serveau decât ca să fie invitaţi ici şi 


138 Moment al înserării în care se aprindeau torţele. 


colo, trei-patru patricieni care aspirau la câte-o funcţie politică 
sau care se ocupau trândav de proprietăţile lor de la ţară; 
câteva fete din cele mai bune familii, tinere sau foarte tinere, 
majoritatea deja divorţate de câte un prim soţ, altele însă 
nemăritate, dar emancipate de multă vreme şi care se 
deosebeau de femeile măritate printr-un limbaj şi prin nişte 
gesturi mult mai libere. Învăţasem deja, în sânul cinstitei şi 
tradiţionalistei mele familii, că societatea aceasta uşuratică şi 
coruptă, care se ocupa de poeţi numai cu condiţia să fi scris 
versuri erotice, care prefera să vorbească despre spectacolele 
de circ şi despre performanţele conducătorilor de bige şi ale 
gladiatorilor decât despre literatură şi despre politică, era un 
produs al noii epoci, de pe timpul războaielor civile. Era un 
adevărat abis între fetele acestea şi mamele lor; a căror 
majoritate, în special acelea din familiile cele mai nobile, îşi 
făceau o datorie de onoare din a nu ieşi din casă decât la 
sărbătorile solemne, iar în casă îşi petreceau ziua supraveghind 
sclavii şi sclavele, conducând atelierele casnice, felul în care se 
cocea pâinea, se ţesea pânza. Şi Livia, soţia lui Augustus, făcea 
aşa; dar cu ce expresie scandalizată îşi cobora repede glasul 
maică-mea dacă venea vorba despre celelalte femei din familia 
imperială, una mai rău decât alta, spunea ea. 

Printre persoanele pe care le vedeam pentru prima oară am 
remarcat un tânăr brun şi slab, cu o chelie lucitoare care-i 
ilumina întreaga faţă şi-i dădea un aer poate mult mai inteligent 
decât ar fi meritat în realitate. Luase cuvintele luliei drept o 
provocare - mi s-a spus după aceea că era un cercetător al 
vechilor analişti şi că-şi propusese să scrie o istorie care să-l 
înveţe o dată pentru totdeauna pe Titus Livius ce înseamnă 
adevărul (în fond şi tatăl meu judeca la fel cu el), dar amâna de 
pe o zi pe alta treaba aceea dificilă, ocupat până peste cap cum 
era să facă curte fetelor şi femeilor de orice categorie - şi cu 
nişte cuvinte cât se poate de căutate şi cu un frumos accent 
partenopeic a început să-i spună: „Eşti mai mult decât 
ignorantă, preastimată şi nobilă lulia, ai avut o instrucţiune cât 
se poate de proastă. Sărutatul femeilor din familie pe gură a 
fost în vremea regilor un drept şi o datorie totodată pentru pater 
familias"? şi pentru rudele de sex masculin din casă, femeile nu 


139 Capul familiei, care la romani, în timpuri străvechi, avea drept 
de viaţă şi de moarte asupra membrilor ei. 


aveau niciun drept de felul ăsta. Şi ştii de ce am spus „drept şi 
datorie” totodată? Fiindcă, sărutându-şi în felul ăsta femeile pe 
gură, se asigurau după mirosul răsuflării lor că n-au băut vin. 
Vinul era interzis cu severitate femeilor; doar cel mult în zilele 
de sărbătoare le era îngăduit un păhărel de vin dulce. 

„N-aş vrea să fi trăit pe vremea regilor”, a spus o fată cu un 
păr bogat, arămiu, pe care-l purta despletit până la mijlocul 
spatelui, şi, punând un sclav să-i dea un pahar cu vin grecesc, a 
adăugat cu voce visătoare, „şi nici pe vremea republicii, şi nici 
pe vremea mamei mele sau a surorii ei, care-şi iroseşte şi acum 
ultimii ei ani de femeie frumoasă făcând pe vestala, miserrima, 
infecunda, infelicissima!“*.“ 

Şi fata cocheta cu vreo doi-trei tineri din jur, fără să fie 
deplasată, dar cu o extraordinară încredere; îşi desfăcuse 
veşmântul în spate, şi, sub arămiul pletelor, goliciunea braţului 
şi a spatelui strălucea ca marmura, trezind pofte nerăbdătoare, 
sex appeal, cum am spune noi, baskania cum spuneau pe 
greceşte prietenii mei, vorbind jargonul la modă, şi era 
înconjurată ca de un halou. Mă fermeca mai cu seamă coama 
aceea a ei roşie ca focul; prin comparaţie, căpşorul brun şi 
ciufulit al luliei mi se părea cu totul neglijabil. lulia a observat 
privirea mea rătăcitoare. 

„E frumos părul Martiei, nu-i aşa că-ţi place? Ştii unde l-a 
cumpărat? La porticul lui Minucio, la marsiliez. Are cele mai 
frumoase peruci din lume, le face cu părul germanelor şi costă o 
avere. Am şi eu două acasă, una roşcată ca asta, alta blond- 
cenuşie, dacă aş fi bănuit că părul barbarelor te impresionează 
aşa de tare mi-aş fi pus şi eu una. Eu pot să stau însă şi cu părul 
meu, fără perucă, Martia însă nu, sărăcuţa, e pe jumătate 
cheală.” 

Tânărul cel pleşuv îşi reluase subiectele din istoria veche şi le 
dezvolta. Alături de Martia se afla un caraghios slăbănog, cu 
privirea pierdută de miop, dar cu o înfăţişare vioaie şi spirituală. 
Răspunzând la o replică a Martiei, pe care n-o sesizasem, a 
spus: 

„Ai dreptate, Martia. Chiar păstrându-se caste, femeile acelea 
din vechime nu prea făceau întotdeauna o afacere bună. Soţia 
lui Caius Duilius a crezut până la sfârşitul zilelor ei că toţi 
bărbaţii aveau răsuflarea rău mirositoare fiindcă aşa o avea 


140 „jalnică, lipsită de copii şi îngrozitor de nefericită.” 


bărbatu-său, şi nu-l mai încercase niciodată pe altul afară de el.” 

Tânărul chel a zâmbit cu indulgență, dând de înţeles că ăsta 
era un fapt binecunoscut; apoi a început din nou să peroreze şi, 
când a ajuns la prohibiţia vinului, a citat un scriitor antic ca să 
arate să strămoşii aceia severi, ca să-şi consoleze femeile de 
prohibiţia vinului, le dăduseră voie să-şi facă în schimb părul 
blond. „Nu e o concesie prea mare”, a spus Martia. „Ar fi fost 
grozav să trebuiască să renunţ la vin ca să mi se dea voie să 
port părul ăsta al meu teribil şi atât de costisitor.” Şi cu un gest 
neaşteptat şi-a scos peruca. Am rămas uimiţi, toţi cei care-o 
vedeam pentru prima dată pe Martia. Eu, mai ales, fiindcă era 
cu totul altfel decât cheală, aşa cum voise să mă facă să cred 
lulia, convinsă că prietena ei n-avea să se arate cu părul ei 
natural toată seara aceea; avea un păr des şi încreţit mărunt, 
foarte negru, cu nişte ondulaţii atât de fine după ce fuseseră 
maltratate de strânsoarea perucii, încât era cât pe ce să cred că 
şi aceea era o perucă. Mai mult decât toţi se minuna însă 
vlăjganul cel înalt şi blond, care bineînţeles că nu ştia nimic de 
perucă şi crezuse probabil până atunci că Martia era o fată din 
neamul lui, o celtă sau o gală, sau o germană, sau o britană, ce- 
o fi fost ea. Mai târziu Hostia mi-a spus că era un prinţ german 
care obținuse proaspăt cetăţenia romană şi venise la Roma 
invitat de Senat. 

„Nu”, repeta Martia, care-şi chemase o sclavă ca să-i aranjeze 
din nou peruca pe cap şi-i urmărea mişcările privindu-se într-o 
oglindă de metal împodobită cu pietre preţioase, „nu, nu mi-ar fi 
plăcut deloc să trăiesc în vremurile acelea barbare.” Apoi, 
mulţumită de felul în care-i fusese aranjată din nou peruca pe 
cap, a dat oglinda sclavei ca să i-o ţină şi-a început să-şi refacă 
fardul: a luat dintr-o cutiuţă mică o cremă albă pe care şi-a 
aplicat-o încet pe faţă, apoi dintr-o alta o pudră roz pe care şi-a 
întins-o cu mare artă pe obraji. 

„Recte dicis, Martia”, a spus tânărul miop care părea să fi 
venit acolo numai ca să-i dea dreptate seducătoarei. „Prea 
aspre legi pentru voi, fetele, dac-ar fi fost să trăiţi în vremurile 
acelea. Cunoaşteţi cu toţii povestea nefericitei Virginia, ucisă de 
tatăl ei numai pentru faptul că scârbosul acela de 
străstrăstrăbunic al iubitei noastre Claudia, care se află aici de 
faţă, decemvirul Appius Claudius, începuse să-i dea târcoale. 
Dar poate că nu ştiţi povestea lui Publius Mevius, care a pus să 


fie omorât libertul lui favorit pentru faptul că sărutase cu cele 
mai bune intenţii pe o fată a lui ajunsă la vârsta măritişului, 
fiindcă, a spus el, fiica mea trebuie să-i aducă soţului ei nu 
numai o virginitate neprihănită, ci şi sărutări lipsite de orice pată 
şi o piele pe care să n-o fi atins nimeni, nici măcar cu 
răsuflarea.” 

„Ce noroc”, a exclamat un altul lucios şi rotofei, „că 
asemenea concepţii barbare cu privire la virginitate şi la 
pudoare sunt lucruri care ţin de-acum de domeniul trecutului.” 

Atunci am căpătat, şi eu curaj: şi, martor al anumitor 
experienţe din vremea mea şi părându-mi-se imposibil ca în 
douăzeci de secole să nu se fi făcut niciun progres în domeniul 
ăsta, cu toate că nu aveam nicio experienţă a locurilor pe care- 
mi propuneam să le citez am spus: 

„Şi totuşi mi se pare că am auzit spunându-se că mai persistă 
încă în anumite părţi ale Italiei. În Campania, în Sicilia, aceleaşi 
obiceiuri rigide în virtutea cărora Virginius şi-a ucis fata. Ba mi s- 
a spus chiar că în părţile acelea există mentalitatea că o fată 
care și-a pierdut virginitatea, chiar dacă a fost constrânsă sau 
amăgită, trebuie să fie ucisă, fiindcă este pătată pentru 
totdeauna, şi-n orice caz e socotită nedemnă să devină soţia 
unui cetăţean roman.” 

Cuvintele mele au stârnit râsul tuturor. 

„Quis ti narravit islas fabulos?" a zis Cornelius Macula, 
tânărul napolitan chel. „Oare în secolul nostru se poate să mai 
existe încă oameni, crescuţi în legile şi-n civilizaţia noastră, care 
să considere vinovată o fată pentru o violenţă pe care a trebuit 
s-o îndure?” Am rămas confuz, nu ştiam ce să spun, nu puteam 
doar să citez cazuri din secolul meu, care li s-ar fi părut prea 
dure şi necivilizate acelor noi contemporani; nici să le 
povestesc, printre multe altele, cazul tânărului calabrez care a 
vrut să se logodească cu o fată cuminte, dar tatăl lui i-a interzis, 
fiindcă fata fusese logodită mai înainte cu altul, şi cine ştie ce-or 
fi făcut în timpul cât a durat logodna, şi numai pentru acest 
singur fapt ea era nedemnă să între într-o familie cinstită; şi nici 
să le traduc cuvintele lui Stendhal: „Opinion publique de 1822. 
(Şi din 1954.) Un homme de trente ans séduit une jeune 
personne, de quinze ans, c'est la jeune personne qui est 


141 „Cine ţi-a spus năzdrăvăniile astea?” 


deshonoree“*?. 

Hostia avea o casă plină cu statui, cu ornamente, cu 
mozaicuri de mare valoare şi cu pereţii pictaţi de artişti foarte 
moderni, care, în locul tablourilor de gen de modă veche sau al 
decoraţiilor cu ghirlande şi cu peisaje, adoptaseră o manieră 
numai de formă şi de culoare, mari spaţii policrome îmbinate cu 
gust, mărginite de linii drepte şi late şi nimic altceva. În sala de 
masă, în locul obişnuitelor triclinii, am dat peste un pat foarte 
lung şi arcuit pe care ne-am putut întinde toţi câţi eram, tolăniţi 
unii lângă alţii; stăteam cam înghesuiți, dar, fiindcă alterna un 
bărbat cu o femeie, înghesuiala aceea era plăcută. Masa, la fel 
de lungă, urma şi ea forma arcuită a patului. Bucătarul Hostiei 
trebuie să fi fost un poet, fiindcă varia felurile într-un mod 
deosebit de plăcut, ne trimitea pe masă nişte feluri necunoscute 
ale căror ingrediente erau greu de identificat, şi cu toate astea 
erau delicioase, iar altele în care amestecase cu multă 
îndrăzneală gusturi deosebite şi contrastante. La începutul 
mesei, atunci când palatul era încă neatins şi apetitul mare, cele 
mai multe laude le-a suscitat o mâncare alcătuită în chipul 
următor: pe fundul platoului erau sturzi curăţaţi de oase şi 
barbuni fără oase puşi împreună într-un sos gros şi iute, nu atât 
de iute însă încât să acopere gustul cărnii: iar deasupra un strat 
gros de fructe de mare de tot felul, stridii, scoici, moluşte scoase 
din cochilii şi cufundate într-o pastă făcută din nenumărați arici 
de mare. Şi, desigur, rafinata gazdă îi alesese cu o grijă 
deosebită şi pe tinerii sclavi folosiţi pentru diverse servicii, ca să 
pună şi să ia farfuriile, să aducă apă pentru spălarea mâinilor 
după fiecare fel de mâncare, să toarne vinul din recipientele în 
care fusese amestecat cu apă călduţă, să reîmprospăteze 
coroanele de flori de pe cap. 

Banchetul s-a desfăşurat o bună bucată de timp într-un mod 
foarte civilizat, cu toate ceremoniile tradiţionale şi cu 
divertismente rafinate; în prima oră conversaţia fusese 
sclipitoare şi spirituală, chiar dacă vinul şi mâncarea aprinseseră 
imaginaţia; vecina mea din stânga, lulia, nu scăpa nicio ocazie 
ca să mă sărute pe gură, şi chiar de la început îmi luase mâna şi 
mi-o dusese la pieptul ei, aşa cum făcuse şi Hostia în prima zi în 


142 „Opinia publică din 1820“... „Dacă un bărbat de treizeci de 
ani dezonorează o fată tânără de cincisprezece ani, tânăra este 
considerată cea dezonorată.” 


care ne întâlnisem, şi m-am gândit că era poate un obicei foarte 
răspândit printre fetele acelea ca să-şi încurajeze vecinul timid 
sau ca să-i spulbere îndoielile pe care le-ar fi putut avea el cu 
privire la darurile ascunse ale partenerei lui. Banchetul era 
înviorat de muzică, de flautişti şi cântăreţi la ţiteră; a urmat apoi 
un actor care ne-a recitat poezii din Ovidius, din Lucius Cassius, 
din Vibius Flaccus, nişte poeţi excelenți; Hostia a cerut şi ea s- 
asculte una de Propertius, chiar pe aceea care mi-a venit în 
minte în prima noapte petrecută alături de dânsa, şi-n care se 
invoca noaptea înstelată şi culcuşul cald; şi-a plâns, şi s-a 
înduioşat, şi a dispărut după aceea o bucată de vreme, şi s-a 
întors cu un veşmânt nou, şi cu o faţă iluminată de fericire, şi-a 
venit alergând la locul unde şedeam eu, şi mi-a strivit buzele cu 
o sărutare lascivă şi prelungă. „Distrează-te cât pofteşti cu lulia, 
dar nu pleca împreună cu ceilalţi”, mi-a şoptit la ureche fără să 
audă lulia, care-n momentul acela era ocupată cu vecinul ei, 
soldăţoiul german; voia să-l potolească, dar flăcăul era din ce în 
ce mai gelos, se uita la mine cu o privire feroce, ce noroc, mă 
gândeam cu, că n-are spada la şold, altminterea unul dintre noi 
ar sfârşi-o rău. Cât a lipsit Hostia, Cornelius Macula l-a mustrat 
pe recitator că nu ştie să citească bine versurile şi ne-a 
declamat el însuşi câteva, de un poet pe care nu-l cunoşteam, 
excelente după cât mi-am putut da seama, moderne, fără 
mitologie, fără aluzii savante. După aceea a urmat un balet de 
spaniole din Cadix. Pe vremea aceea gaditanele erau la modă la 
Roma, dansau punctând ritmul cu castaniete, fluturându-şi 
fustele largi, deasupra cărora îşi săltau sânii îndrăzneţi, şi 
aplecându-se pe spate până când atingeau pământul cu pletele 
lungi. 

După două sau trei ore eram cu toţii ameţiţi, majoritatea 
sclavilor dispăruseră şi perechile se sărutau fără nicio jenă; lulia 
a fost ridicată de pe pat la un moment dat de către soldăţoi şi 
mărturisesc că chestia asta m-a cam iritat, n-aveam niciun 
motiv, dar m-a iritat totuşi; apoi am văzut cu mare uşurare că 
voise numai să-şi bată joc de nemţălău, s-a lăsat ridicată în 
braţe, neamţul a dus-o aşa alergând până la uşa unei camere de 
culcare care se afla în faţă; acolo s-a aplecat cu gura lacomă 
asupra ei care i-a ars o palmă de-a răsunat şi s-a smucit din 
strânsoarea lui, întorcându-se repede la locul ei, agilă ca o 
dansatoare, cu un zâmbet imperceptibil pe figură. „Acum o să 


mă sărute pe mine”, mă gândeam eu, „şi să vedem dacă 
neamţul rabdă afrontul ăsta.” Nu m-a sărutat, s-a mulţumit să- 
mi ciufulească părul tolănindu-se alături de mine; şi s-a întors şi 
nemţălăul, şi s-a lungit şi ol de partea cealaltă. l-a ciufulit şi lui 
părul, şi s-a făcut din nou pace în colţul nostru. În fond, exista o 
anumită delicateţe în jocurile şi-n vorbele noastre. 

Acum se făcuse noapte târziu, şi eu aşteptam ca Hostia să-şi 
conducă musafirii şi să mă reţină la ea; de pe vremea Baiei nu 
mai avusesem ocazia să rămânem în doi şi băgasem de seamă 
cu plăcere că se eschivase în permanenţă de la gesturi prea 
intime, şi chiar dacă a dat ocazia să fie luată în braţe din când în 
când, nu dispăruse niciodată din tricliniu. În momentul ăsta a 
intervenit însă un lucru neprevăzut. „Praetor ad lllyricis terris”, 
va spune cititorul ca să mă ia în zeflemea. Chiar aşa. Pretorul 
acela avea mania să pice pe neaşteptate, fără să se anunţe nici 
măcar cu un bileţel; cu toate că avea destui curieri iuți, 
celeriferi, la dispoziția lui. Realitatea era că sosea pe 
neaşteptate ca s-o ţină pe Hostia mereu în alerta unei eventuale 
sosiri a lui, şi, pe de altă parte, credul cum era, ca să aibă 
mereu noi dovezi că-i era cât se poate de credincioasă şi 
devotată. De data asta însă vestea sosirii lui a ajuns cu mult 
înainte de el, şi Hostia a avut tot răgazul să ne expedieze şi să 
facă să dispară urmele banchetului. Unul din sclavii din casă îl 
văzuse pe pretor sosind cu trăsura la poarta Collina; şi alergase 
pe ulicioare şi pe scurtături ca s-o anunţe pe sclava personală a 
Hostiei cu mai bine de jumătate de oră înainte. 

Şi ne-am trezit cu toţii aruncaţi în stradă; şi nimeni n-avea 
chef să meargă să se culce, iar femeile şi mai puţin. În jurul 
nostru, se aflau sclavii cu torţe şi purtătorii de lectice pentru 
femei; şi tânărul cel voluptos care se trăgea din ginta Quintilia 
pusese să-i fie adusă lectica. Luna strălucea sus în mijlocul 
cerului şi femeile începură să strige că nu era nicio nevoie de 
sclavi, că voiau să meargă prin oraş să se distreze fără coada 
aceea după ele, care prea le-ar fi bătut la ochi paznicilor de 
noapte. E adevărat însă că dinspre partea paznicilor nu prea 
aveau să se sinchisească prietenii luliei, aşa cum am constatat 
mai târziu. In orice caz, şi lulia a fost de acord să concediem 
sclavii; „tot servi”, spunea ea pe şoptite, „toi inimici'1%. S-a 
hotărât ca sclavii cu lecticile să ne urmeze doar la o oarecare 


14 „Câţi sclavi, tot atâţia duşmani ai.” 


distanţă, ca-n felul ăsta femeile să se poată întoarce comod 
acasă atunci când aveau să se sature de plimbare. Am flecărit 
mult dinaintea casei până când Hostia ne-a trimis vorbă să 
plecăm de acolo; avea dreptate şi ne-am dus într-o mică piaţă 
din apropiere ca să discutăm cu privire la programul nopţii 
aceleia. Tânărul napolitan ne-a propus o distracţie, trebuie să 
mărturisesc nu prea de bun-gust, dar care constituia noul sport 
al tinerilor spirituali, şi anume să mergem prin cârciumile de 
rând şi să-l păcălim pe cârciumar prefăcându-ne beţi, să dăm pe 
gât în neştire vin, să-l vărsăm în mare parte pe jos, să spargem 
amfore şi cupe de pământ şi să ne prefacem că vrem s-o luăm 
la sănătoasa fără să plătim nici consumaţia, nici daunele. 

„Lammu în popinas calices frangere“!*, repeta tânărul. Alţii 
însă propuneau să facem o farsă acasă la un prieten de-al lor, 
care de-o bucată de vreme nu se mai arăta, îi sosise o fată din 
provincie şi şi-o păstra lacom numai pentru dânsul, stând închis 
în casă de dimineaţa până seara. Deodată însă lulia, cuprinsă de 
o frenezie neaşteptată, ne-a impus tuturor tăcere şi-a început să 
declame de parc-ar fi fost pe scenă. 

„Să mergem în For. Sub nasul bunicului meu Augustus - 
magister morum® de nevoie, fiindcă e un bătrân ramolit de- 
acum -, asta e noaptea în care o să agăţ şi eu o coroană de 
braţul lui Marsias, şi nu vă spun cu concursul căruia dintre voi, 
pilosi, aşa încât cine mă iubeşte mă urmează, şi Martia şi 
Domitilla şi Claudia şi Annia ar face bine să se ia şi ele după 
exemplul meu; iar tu, verişorule, dacă nu vrei să fac să fii 
expediat la graniţa Imperiului de către bunicul meu, care are 
mania asta, ai să fii cel dintâi care o să mă urmeze. Inainte, cu 
toţii spre patul nupţial al mamei mele, spre patul nupţial al 
mamei mele!” 

Şi aşa ne-am pus în mişcare; în număr ceva mai restrâns, 
fiindcă bondocul o ştersese, pretextând nişte treburi urgente 
pentru a doua zi în zori. lulia s-a lăsat luată de braţ şi mai mult 
târâtă de către german, iar eu m-am trezit alături de mine din 
nou cu Claudia, care mi-a explicat imediat povestea strigătului 


144 „Să mergem prin cârciumi şi să spargem paharele.” 

145 Textual: „Cel care ne învaţă obiceiurile, restauratorul 
moravurilor”. Aluzie ironică la activitatea desfăşurată de 
Augustus pe linia combaterii obiceiurilor decăzute ale romanilor 
din vremea lui şi a restaurării vechilor obiceiuri. 


aceluia al luliei: „Spre patul nupţial al mamei mele!” Cred că e 
inutil să-i mai amintesc doctului cititor că mama Juliettei era 
tocmai lulia Major, unica fiică a lui Augustus, cea care lâncezea 
de mai mulţi ani în exil. Într-o zi, mai înainte ca lulia să fi fost 
exilată, Augustus a anunţat personal poporului de la tribuna 
rostrată!“* din For promulgarea foarte apropiată a unei legi care 
urma să pedepsească sever adulterul. Şi, cu această ocazie, 
poporul, bine îndoctrinat dinainte, a început să-i dea titlul acela 
care-o făcea atâta să râdă pe mica lulia, „restaurator al 
obiceiurilor”, „magister morum”. Or, în aceeaşi seară, după 
discursul de la tribuna rostrată, lulia Major se dusese în For cu o 
şleahtă de oameni veseli după ea, aşa cum eram şi noi la 
distantă de zece sau de cincisprezece ani. 

„lulia era într-adevăr în formă în seara aceea”, spunea 
Claudia, „unul dintre curtezanii ei a fost primul meu bărbat, pe 
care l-am lăsat însă imediat fiindcă era prea bătrân; probabil că 
noaptea aceea fusese singurul eveniment din viaţa lui şi nu mai 
contenea să-mi povestească amănuntele. lulia s-a urcat pe 
tribună şi-a-nceput să declame, imitând accentul şi stilul tatălui 
ei în timp ce anunţa promulgarea legii. După care a continuat cu 
vocea ei naturală: «lată ce efect are asupra mea legea 
adulteriilor. Înainte, vajnici cetăţeni, hai, sus, nepoți ai lui 
Romulus, cu toţii pe tribuna moralistului! Hai, sus, cine vine la 
rând, sub nasul moralistului de Augustus!» “ 

Asta-mi povestea Claudia în timp ce mergeam în noapte pe 
străzile luminate de lună sau întretăiate de umbre clare. 
Oamenii dormeau cu toţii de mult, în viile, în casele mari care 
erau date cu chirie sau în cocioabele cele mai mizerabile; mai 
exista însă cineva treaz şi trebuie să mai fi fost vreo cârciumă 
deschisă fiindcă veneau de departe frânturi pierdute de cântece 
şi glasuri de zurbagii. 

„Şi ce e cu coroana care trebuie agăţată de braţul lui 
Marsias?” 

„Nu-i deloc originală Julietta noastră. Şi asta i se atribuie tot 
mamei ei. În faţa rostrelor se află statuia aceea a lui Marsias, ți- 
o aminteşti? E silenul acela cu braţul întins, care se găseşte 
alături de cei trei copaci sacri. lulia Major luase obiceiul ca, de 
fiecare dală când îşi lua un nou amant, să se ducă şi să agaţe o 


146 Tribună din Forul Roman împodobită cu provele navelor 
duşmane luate ca trofee de romani în bătăliile lor navale. 


coroană de braţul statuii. În noaptea aceea, pretindea bărbatul 
meu, era şi a lui acolo”. 

Deodată liniştea nopţii a fost tulburată de o zarvă nedesluşită, 
tot mai puternică pe măsură ce înaintam; şi, ieşind de pe o 
ulicioară pe o esplanadă care domina Forul şi cartierele vecine 
din partea de jos a oraşului, am văzut focul unui incendiu!” 
puţin mai jos, şi-n jur o întreagă forfotă de umbre, şi lume care 
striga sau ieşea la ferestre sau alerga spre vâlvătaia de flăcări. 
Unul dintre nenumăratele incendii, pentru care exista un corp 
de pompieri de şapte sau opt mii de oameni; era un spectacol 
destul de obişnuit şi care nu putea să ne atragă, totuşi cineva a 
propus să mergem să vedem; poate o fi vreo fată frumoasă care 
s-o fi salvat, săraca, goală din foc, a spus cineva. Şi-n felul ăsta 
grupul s-a despărţit în două; unii s-au îndreptat în grabă către 
foc, iar lulia i-a silit pe cei rămaşi s-o urmeze pe altă stradă. 

„Bineînţeles, Crassus nu rezistă, dacă vede un incendiu 
trebuie să alerge repede, pe lângă curiozitatea de a vedea o 
fată fără cămaşă, mai e şi vocea sângelui!” a zis lulia, şi toţi au 
izbucnit în râs, numai eu singur n-am priceput hazul aluziei. 
Claudia şi-a închipuit însă că aveam nevoie de lămuriri; şi-n 
vreme ce-i urmam pe lulia şi pe ceilalţi în jos, pe un şir de trepte 
care coborau înspre Circus Maximus, mi-a spus: 

„În fond, ce noroc ar fi fost pentru tine amnezia asta, care te- 
a făcut să uiţi de atâtea lucruri, dacă noi nu ne-am strădui atâta 
ca să ţi le reamintim. Crassus ăsta e nepotul lui Marcus Licinius 
Crassus, triumvirul, cel care a murit ucis de parți, după 
înfrângere.” 

„Asta o ştiu”, am spus eu. 

„Şi Ştii şi că Crassus n-a avut alt merit în afară de acela de a fi 
fost dezgustător de bogat?” 

„Şi asta o ştiu.” („Crassus, spune-ne, că tu ştii, ce miros are 
aurul?”) 

„ŞI Ştii şi cum a făcut bani? Ei uite, asta nu-ţi mai aminteşti. 
Trebuie să ştii deci că, aproximativ cu un secol înaintea lui 
Augustus, s-a gândit şi dânsul să creeze un corp de pompieri, 
dar sub conducerea lui: vreo cinci-şase sute de sclavi, de 
meserie zidari, foarte pricepuţi să dărâme ziduri şi să le 


1 Dată fiind cantitatea mare de lemnărie care alcătuia casele 
vechii Rome precum şi înghesuiala acestora, incendiile erau în 
secolul întâi un fenomen cât se poate de frecvent. 


construiască la loc; şi când izbucnea vreun incendiu alerga 
degrabă cu toţi oamenii lui, care, în loc să se-ngrijească să 
stângă focul, dărâmau casele din apropiere ca nu cumva focul 
să se extindă, şi-n timpul acela nefericiţii proprietari ai caselor 
plângeau şi spuneau: cine ne va despăgubi de tot ce-am 
pierdut? Atunci venea Crassus şi le cumpăra acolo, la faţa 
locului, numărându-le banii, casa arsă şi pe cele dărâmate, 
terenul şi ruinele, ieftin, pe nimica toată şi repede; şi ridica iar şi 
făcea din nou alte case mari, pe care le închiria, şi valoarea 
terenului creştea de o sută de ori, şi aşa a devenit în scurt timp 
proprietar pe mai bine de jumătate din Roma. lată de ce 
vorbeşte lulia de vocea sângelui la Crassus al nostru.” 

Era plăcută conversaţia cu Claudia, mă cucerea felul ei atât 
de măsurat de a se comporta şi delicateţea cu care pronunţa 
obscenităţi nemaipomenite; expresii grosolane care se-aud doar 
la răspântii, la periferie şi la circ, sunau pe buzele ei ca nişte 
perle poetice. Acum lulia mi se părea prada definitivă a 
germanului (tânărul miop dispăruse după incendiu, luând-o cu 
dânsul şi pe juna Domitilla, cu acelaşi zel plin de nerăbdare cu 
care-o cucerise şi pe Claudia în timpul banchetului; pe Domitilla 
nu v-am descris-o, era ca un fel de Claudie, dar mai, subţirică, 
mai simplă, mai tăcută; poate că tânărul miop nici nu băgase de 
seamă diferenţa dintre ele, şi credea că-i făcea curte tot 
Claudiei). Pe neaşteptate însă, voluntară şi autoritară, lulia a 
ales-o din grup pe Martia şi aproape că a aruncat-o în braţele 
neamţului, impunându-le, ei să nu se împotrivească, iar lui să se 
ocupe de dânsa - eu mă aflam departe şi n-am auzit cuvintele, 
gesturile însă erau elocvente. 

Germanul era cu siguranţă foarte aprins după lulia şi, desigur, 
măgulit să poată spera favorurile unei fete din neam imperial; 
dar probabil că-i era şi o teamă nebună de dânsa; lulia ameninţa 
în dreapta şi-n stânga, la cel mai mic pretext, ca regina de cupă 
din Alice în Țara Minunilor, nu c-o să pună să i se taie capul celui 
care n-o va asculta, ci c-o să-l facă pe bunicul ei să-l exileze; şi-n 
cazul de faţă, c-o să pună să fie expediat din nou, nici mai mult, 
nici mai puţin, decât în înspăimântătoarea Germanie, despre 
care se ştia, din relatările soldaţilor ce se-ntorceau de acolo, că 
era o ţară întunecată, tristă, mlăştinoasă, cu cerul acoperit în 
permanenţă de nori. In realitate însă, o anumită putere avea 
într-adevăr, dacă nu asupra bunicului, în schimb asupra acelora 


care-i stăteau în preajmă; aşa cum am constatat ceva mai 
târziu. A venit şi s-a agăţat de braţul meu, după obişnuita 
sărutare umedă pe gură, şi deodată am văzut-o pe Claudia 
departe, plecând tăcută de lângă mine, fără măcar să mă mai 
salute, şi alăturându-se tânărului chel care fusese mai înainte cu 
Martia. Lată, aşadar, cum aveau să ia sfârşit aventurile nopţii 
aceleia. lulia nu se cheltuise în casa Hostiei, dar cu certa 
intenţie să se descarce asupra mea. Fără să mă laud, 
îndrăznesc să afirm că alesese cea mai bună smochină din coş. 
Puteam să gândesc aşa cu o îndreptăţită mândrie, având în 
vedere că trupul respectiv nu era al meu. Timiditatea mea 
naturală constituia, pentru fata aceea deşănţată, un stimulent în 
plus. Succesul pe care-l aveam la femei, mai ales în acei primi 
ani. Îl datoram cu siguranţă în bună parte unei anumite aure 
misterioase pe care-o adusesem cu mine din cealaltă lume; sau 
unei foarte deosebite tehnici amoroase, dacă pot spune aşa, 
neaşteptatului meu fel de a face avansuri, reacţiilor pe care le 
aveam la o atitudine rezervată sau îmbietoare, şi care nu erau 
ale celor de vârsta mea din secolul respectiv. Pe de altă parte, 
când o femeie îmi dădea să înţeleg că-i plăceam, nu izbuteam 
să mă eliberez de senzaţia, puţin umilitoare, că aveam pe mine 
o uniformă ţipătoare, pene şi podoabe care nu-mi aparţineau, şi 
că numai datorită accesoriilor acelora mă privea dânsa cu ochi 
lacomi. 

În concluzie, lulia intenţiona să mă jertfească pe tribuna 
rostrată, aşa cum făcuse şi mamă-sa, şi-aşa cum era probabil 
moda printre matroanele cele mai desfrânate de atunci. Ei bine, 
aş fi preferat să fiu cu Claudia pentru o treabă ca asta, dar şi 
lulia avea ceva ingenuu şi proaspăt în îndrăzneala ei, care mi-o 
făcea dragă. La ieşirea din Via Nuova, mica noastră ceată a 
atras atenţia unui post de pază de lângă Arcul lui Fabius; ne-au 
ieşit înainte şi s-au apropiat de noi cu felinare din bronz şi cu 
zgomot de arme. Chipul luliei strălucea sfidător şi solemn în 
lumina lunii, fiind cât se poate de recognoscibil. Comandantul 
soldaţilor acelora a ridicat totuşi felinarul şi l-a plimbat pe faţa 
ei. lulia nu s-a clintit, nu a rostit un cuvânt. Soldatul a lăsat să-i 
cadă braţul cu felinarul, a pus un genunchi în pământ, a sărutat 
marginea veşmântului luliei şi-a spus: „Domina, impera'*8. lulia 
a avut un surâs imperceptibil. „Asta mi-e porunca. Eu şi cu 


148 „Stăpână, porunceşte.” 


prietenii mei vrem să ne distrăm puţin în For, fără să fim 
deranjaţi. Faceţi-ne o pază bună în jur, opriţi-i pe sclavii cu 
lectice şi nu lăsaţi pe nimeni altcineva să vină. Hoc volo, sic 
jubeo!*,“ 


Prima geană a zorilor prinsese să mijească dincolo de coline şi 
luna începuse să apună, când lulia s-a smuls din amorţeala care 
o cuprinsese în braţele mele. „Mi-e frig”, a spus ea, şi mi-a 
zâmbit, un zâmbet imperceptibil, copilăresc. Cu mişcări leneşe 
şi armonioase în acelaşi timp s-a sculat în picioare, a ridicat de 
jos coroana de trandafiri pe care-o avusese pe cap până cu 
puţin înainte, a coborât de pe tribună şi s-a dus să pună coroana 
pe braţul lui Marsias. Nu mai era nimeni în preajma noastră, 
până şi germanul dispăruse. Am văzut înaintând din fundul 
pieţei, unde se afla micul grup imobil al soldaţilor, lectica 
purtată pe umeri de patru sclavi. 


Capitolul al optulea 
(Anii 761 şi 762 ai Romei, 8 şi 9 ai erei noastre, 20 şi 21 ai 
vieţii mele.) lulia e relegată şi Ovidius exilat. Plec să-mi fac _ 
armata în Germania sub Quintilius Varus. Bătălia din pădure. Il 
ucid pe prinţul german. Scăpat din dezastru, sunt decorat 
pentru merite militare. 


Împlinisem de-acum douăzeci de ani şi nu făcusem încă 
serviciul militar, pe care tinerii romani îl începeau în general pe 
la optsprezece. Tatăl meu însă, aşa cum am arătat, era 
preocupai ca eu să-mi refac cât mai repede cu putinţă cultura 
pe care trebuia s-o fi avut deja, din urmă cu câţiva ani; şi la fel 
ca atunci când îi spuneam că vreau să călătoresc şi să văd locuri 
necunoscute, tot aşa, ori de câte ori îl întrebam dacă nu e 
momentul să merg să-mi fac armata, îmi răspundea expecta. În 
aşteptare, îmi păstram în cele mai bune condiţii trupul pe care-l 
moştenisem, făcând pe Câmpul lui Marte exerciţii de lupte, de 
alergări, de sărituri, călărind cai fără şa, după cea mai austeră 
tradiţie. 

În fine, către sfârşitul anului 761, tata m-a considerat matur 
pentru noua experienţă; mi-a spus că mi-a căutat un post la 


149 „Asta mi-e voia şi asta mi-e porunca.” 


comandamentul armatei din Germania şi că-i ceruse deja lui 
Augustus să semneze decretul prin care aveam să fiu numit 
ofiţer. Un privilegiu al tinerilor care făceau parte din clasa mea 
socială era scutirea de stagiu pentru gradele inferioare; erau 
numiţi direct tribuni, ceea ce ar fi, cum am spune noi, colonei. 
Pe vremuri tribunii erau ofiţeri combatanți şi deţineau alternativ 
conducerea unei legiuni, aveau nevoie de multe campanii ca să 
ajungă la gradul acela, iar numirea lor era făcută de către 
popor. Augustus însă şi-a arogat singur privilegiul acesta; 
continua să-i distingă cu titlul respectiv pe vechii ofiţeri, dar îl 
acorda cu multă dărnicie şi celor tineri sau vlăstarelor din familii 
senatoriale; aceştia ajungeau la legiuni cu nişte atribuţii foarte 
vagi de ofiţeri de stat-major, cu multă ignoranță şi cu multă 
infatuare; şi niciodată, sau aproape niciodată, nu-i conduceau 
pe soldaţi în luptă, stând mai mult sau mai puţin masaţi în 
apropierea comandamentului. 

Toate lucrurile astea le-am învăţat cu timpul. Eram în 
aşteptarea numirii ca tribun, când, într-o dimineaţă, pe la 
sfârşitul lui noiembrie, am primit de la Hostia unul din răvaşele 
acelea ale ei categorice, să trec pe la dânsa cât mai repede cu 
putinţă. Câteva cuvinte reci, fără niciun fel de nerăbdare 
amoroasă: e adevărat că tăbliţa nu-mi fusese adusă de 
obişnuita Evia, ci de un sclav pe care nu-l mai văzusem 
niciodată. După cina din seara respectivă trecuse o bună bucată 
de vreme fără să ne mai vedem; pretorul cu drepturi maritale 
stătuse mai mult la Roma, după aceea se dusese Hostia la Villa 
unor prieteni din regiunea formiană şi nu-mi trimisese niciun fel 
de vorbă să mă duc s-o întâlnesc acolo; am început s-o văd din 
nou după ce s-a înapoiat la Roma pe la începutul lui octombrie; 
şi nu ştiu dacă datorită reţinerii mele sau poate rezervei ei, nu ni 
s-a întâmplat niciodată să vorbim despre cina din noaptea 
aceea de mai; spre marea mea uşurare, fiindcă n-aş fi ştiut ce 
să răspund, dacă m-ar fi întrebat cum sfârşisem respectiva 
noapte. 

M-a întâmpinat cu un aer serios. Nu rece, nici mâniată, şi 
primirea ei a fost cât se poate de tandră; când s-a desprins din 
braţele mele şi mi-a spus „sede”, am văzut însă că avea o cută 
dreaptă între sprâncene, semn de tulburare la ea. Primele ei 
vorbe m-au uimit. 

„Ce aştepţi ca să te duci şi să faci serviciul militar? Nu ţi-a 


sosit încă numirea? Ar trebui să-i spui tatălui tău să-l piseze pe 
Augustus, e posibil oare să fie nevoie de atâta timp ca să 
semneze un act?” 

Eram uimit. Îi mai vorbisem şi înainte de o iminentă plecare în 
Germania; şi când aflase se întristase, şi mă sfătuise să mai 
aştept până să plec, nu exista oare nicio modalitate ca să se 
mai întârzie numirea? Şi ar fi trebuit măcar să-mi amintesc că 
militarii şi eroii nu-i plăcuseră niciodată. lar acum mă îmboldea 
să plec imediat. Am privit-o fără să spun nimic. 

„Într-adevăr, nu se poate să te lase cineva singur cu o femeie, 
eşti mai rău decât nu ştiu cine”, a reluat dânsa. „Ce nevoie a 
fost să aranjezi toată nerozia aceea cu lulia, de atunci noaptea 
din For, şi chiar pe tribuna rostrată?” 

Am ajuns şi la subiect, m-am gândit eu. Acum o să-mi facă o 
scenă de gelozie întârziată. Doar n-o să vrea acum să mă 
expedieze să fac milităria ca să nu mai am ocazia s-o întâlnesc 
pe lulia? Care, de altfel, de la o vreme nu mai dădea nimănui 
atenţie, fiindcă îi era cu totul fidelă, se spunea, lui Decimus 
Silanus, noul ei amant. 

„Nu pricep.” 

„Uite că acum ai să pricepi. Şi dacă or să le trimită în insule, o 
să-mi facă o plăcere nebună, şi-o să mă duc la templul Vestei 
să-i aduc mulţumiri. Cu atât mai rău pentru tine. Dar, într- 
adevăr, nu ştii nimic?” 

A înţeles de pe chipul meu că nu ştiam nimic. 

„Ei, poate că nenorocirea nu e atât de iminentă. Slavă 
cerului.” 

„Şi atunci?” 

„Atunci trebuie să ştii că Augustus i-a dat ordin nepoţichii să 
plece imediat la Tremiti. Curat domiciliu forţat, biata lulia. Un 
ordin asemănător i-a trimis şi lui lunius Silanus, fără să-i fixeze 
însă un loc anumit, să se ducă unde vrea numai să stea departe 
de Roma. Şi le-a spus, la amândoi, să se ducă fără nicio discuţie 
şi să fie fericiţi că nu pune să li se facă proces şi nu le aplică lex 
lulia, care în calitate de cap al familiei i-ar da chiar dreptul să-i 
ucidă. Silanus are foarte multă protecţie la curte; dacă n-ar 
avea, cred că Augustus, care e furios din cale afară de câteva 
zile încoace, l-ar fi lichidat, aşa cum a pus să fie ucis şi lulius 
Antonius, amantul bătrânei lulia, când a exilat-o pe cea din 
urmă; a făcut să fie condamnat la moarte pentru lezmajestate şi 


sacrilegiu, fiindcă membrii familiei sale sacre sunt inviolabili. Ei, 
n-ai nimic de zis?” 

„Îmi pare tare rău pentru Julietta, chiar dacă n-am mai văzut- 
o din seara aceea petrecută în casa ta. Era foarte simpatică. Dar 
cu ce amestec am în asta?” 

„Cum, ce amestec ai? Crezi că n-a venit Claudia să-mi spună 
de combinaţia ta cu lulia, şi de tribună, şi de coroana agăţată de 
braţul lui Marsias? Crezi că povestea nu s-a răspândit în întreaga 
Romă? Crezi că nu s-a dus cineva până acum sau că n-o să se 
ducă, poate, de acum înainte să-i şoptească despre toată treaba 
asta şi lui Augustus? Crezi că nu te-ai făcut oare şi tu vinovat de 
sacrilegiu şi de lezmajestate, chiar dacă cretina aceea a adus 
argumentul înrudirii dintre voi? Cât despre faptul că n-ai mai 
văzut-o după aceea, asta să i-o spui portarului tău. Odată cu 
Silanus, Augustus a izgonit din Roma şi alţi amanți, mai mult sau 
mai puţin cunoscuţi, ai nestatornicei Juliette; nu înţeleg pentru 
ce ţie nu ţi-a trimis încă nicio înştiinţare. Uite de ce ai face bine 
să pleci imediat. Am auzit că şi Fabius Maximus trebuia să fie 
exilat, dar că a plecat din Roma şi Augustus nu s-a mai gândit 
deloc la el. Ascultă-mă pe mine, vezi, dacă poţi, roagă-l pe tatăl 
tău să te facă să pleci.” 

leşind de la Hostia m-am dus la termopoliul de la porticul lui 
Neptun; unde, ar fi trebuit s-o spun de la început, nu mă mai 
arătasem de vreo zece zile, pe care le petrecusem la ţară, ca să 
fac socotelile cu administratorul proprietăţii formiene!* a tatii; 
şi-n tot răstimpul acela nu avusesem nicio veste din capitală. Mă 
înapoiasem la Roma chiar în dimineaţa aceea, şi-n timp ce tatăl 
şi fratele meu tocmai plecaseră din oraş, aşa că habar n-aveam 
de ultimele evenimente. 

Mi-am găsit prietenii în mare fierbere. l-am întrebat ce ştiau 
despre relegarea luliei şi a lui Silanus. Aflaseră vestea chiar în 
dimineaţa aceea; toată treaba asta, spuneau ei, punea într-o 
nouă lumină dizgraţia lui Ovidius Naso. 

„Ce i s-a întâmplat?” 

„Da' unde-ai stat până acuma? Naso ne-a părăsit, să tot fie 
vreo cinci zile de atunci, exilat de Augustus în fundul Mării 
Negre, într-un loc al cărui nume nimeni nu l-a auzit vreodată. l-a 


15 De la Formia (localitate situată în preajma mării, lângă 
actuala Gaeta). Şi marele orator Cicero avea o proprietate 
asemănătoare acolo. 


lăsat numai trei zile ca să-şi strângă tot calabalâcul.” Cel care- 
mi vorbea astfel era Licinius Crassus, pe care-l cunoscusem în 
casa Hostiei: un individ curo ştia multe, graţie numeroaselor 
cunoştinţe pe care le avea la curte şi-n rândul partidului de 
opoziţie, cum s-ar spune. „Nu se cunoaşte absolut nimic cu 
privire la motivele acestui asasinat; fiindcă a-l trimite pe un 
bătrân, în toiul iernii, într-una din regiunile cele mai sălbatice ale 
imperiului e ca şi cum l-ai condamna la moarte. De când i-a 
sosit ordinul, Naso n-a făcut altceva decât să-şi strige 
disperarea spunând tot felul de lucruri incoerente, «uite ce se 
întâmplă dacă am avut ochi în cap ţi-am fost martor nevinovat 
al unui delict». La ce delict se referea însă e un mare mister.” 
Bietul de el! Am rămas foarte impresionat. Vestea, în 
realitate, n-ar fi trebuit să mă surprindă, căci îmi aminteam din 
anii de gimnaziu că murise în exil, la Tomis, şi îi văzusem chiar 
şi monumentul la Constanţa, oraşul Tomis de astăzi; dar nu mă 
aşteptam ca dizgraţia lui să vină atât de repede, şi-am fost real 
afectat din cauza ei; ştiam că n-avea să se mai întoarcă 
niciodată, că n-aveam să-l mai revăd niciodată la obişnuitul 
termopoliu sau la librarul de alături, unde-şi petrecea multe 
ceasuri din zi, recitind sau comentând cu vioiciune noutăţile 
politice şi micile scandaluri mondene şi literare, dându-şi 
oarecum aere de predicator printre noi, tinerii, dar fără invidie 
sau răutate, şi atât de naiv plin de dânsul şi de succesele lui, 
încât vanitatea aceea îl făcea mai uman şi mai simpatic decât 
mulţi alţii. Şi m-a înspăimântat şi perfidia lui Augustus. Cu 
atâtea locuri pe care le avea la dispoziţie, unde ar fi putut să-i 
exileze pe cei căzuţi în dizgrație, Corsica, Africa, micile insule 
din Marea Tireniană sau din Adriatica, izolate, depărtate desigur 
şi ele, dar consolate de o climă dulce! Nu, domnule, te zvârle în 
colţul cel mai inospitalier al imperiului, în regiunea cuprinsă 
între Moesia şi Tracia, ale cărei ierni aspre deveniseră 
proverbiale; şi mai ales că poetul suferea până şi de pe urma 
iernilor blânde de la Roma. Dar şi Augustus suferea de pe urma 
lor, îşi înfăşura picioarele de la gleznă până la genunchi de cum 
dădea frigul, şi nu şi le desfăşura decât în aprilie; şi pe sub togă, 
în afară de tunică, purta şi femoralia, nişte pantaloni strânşi la 
genunchi şi câteodată chiar căptuşiţi cu piele. Feroce răzbunare 
a unui friguros, împotriva unui om la fel de friguros! Şi Ovidius 
îşi înfăşura picioarele iarna şi purta femoralia; şi pe deasupra 


togii îşi mai punea şi-o manta, o /acerna, după moda galică, cu 
glugă strânsă sub bărbie; şi încotoşmănat aşa se ducea şi se 
aşeza în afara porticului, la soare, între ora a cincea şi a şasea, 
şi se sorea ca un guşter; nemişcat, cu mâinile încrucişate pe 
pântece, şi înfofolite în mănuşi, nişte mănuşi mari, pe dinafară 
din piele şi pe dinăuntru cu blană, cum purtau perşii. 

Prietenii continuau să comenteze dizgraţia lui. 

„Tot ducându-se pe la curte, o fi văzut probabil una din 
numeroasele grozăvii care se săvârşesc acolo”, a spus cineva. 

„Eu zic că e vorba, dimpotrivă, de ceva mult mai simplu”, a 
spus altcineva. „Augustus cu cât îmbătrâneşte cu atât mai mult 
o face pe moralistul; s-o fi gândit probabil că glumele acelea 
erotice ale lui Naso au constituit unul din elementele care vor fi 
zdruncinat morala tradiţională a cetăţenilor - îţi recomand şi ţie 
morala vechilor cetăţeni! — şi-l exilează ca pe un corupător de 
moravuri, ca pe unul care perverteşte tineretul, un Socrate 
întârziat şi de format mai redus.” 

„Faptul că astăzi e ştiut că Augustus îi trimite în insule pe lulia 
şi pe Silanus”, a reluat Licinius Crassus, „mă face să presupun 
că o fi existând totuşi un oarecare adevăr cu delictul acela pe 
care spune că l-a văzut; poate că l-au surprins în timp ce 
înlesnea amorurile luliei, poate chiar că el însuşi a fost prins 
făcând pe îndrăgostitul cu fata.” 

M-am întors acasă perplex. Tata plecase, după cum am aflat, 
la Napoli. Fratele meu, când i-am pus câteva întrebări cu privim 
la ultimele evenimente, a început s-o facă pe misteriosul, aşa 
cum face mereu de când a fost numit cvestor. Am ajuns la 
convingerea că tot ce puteam să fac era să aştept. Temerile 
Hostiei puteau să fie mai curând rezultatul exaltării decât al 
altui motiv. Şi, după câteva zile, a mai intervenit un fapt care m- 
a convins că-n povestea cu Ovidius, cu lulia şi cu Silanus trebuie 
să fi fost motive mult mai serioase decât nişte istorioare cu 
adulter şi cu aventuri nocturne. 

Într-o dimineaţă, sosind la termopoliu, mi-am găsit prietenii în 
mare agitație datorită unui ultim eveniment. Augustus 
convocase Senatul într-o şedinţă secretă, în cursul căreia 
Agrippa Postumus, fiul adoptiv al lui Augustus, fusese declarat 
incapabil să fie succesor al bunurilor paterne şi strămoşeşti; tot 
ceea ce îi aparţinea era trecut în patrimoniul statului şi trimis la 
fondul militar ca să li se distribuie soldaţilor; iar el era exilat într- 


o insulă îndepărtată şi pustie, cu osândă pe viaţă, şi închis într-o 
temniţă cu paznic la intrare. In plus, adopţiunea era anulată. Aici 
e momentul să-i amintesc cititorului în câteva cuvinte cine era 
acest Agrippa Postumus. Era ultimul născut din cei cinci copii pe 
care lulia, fiica lui Augustus, îi avusese cu Agrippa. Bunicul 
Augustus, ca să-şi asigure un moştenitor direct, după ce îi 
adoptase succesiv pe primii doi copii de sex masculin ai luliei, 
pe Caius Caesar şi pe Lucius Caesar, morţi şi unul şi altul în chip 
misterios la o vârstă foarte tânără, îl adoptase pe Agrippa, 
ultimul supravieţuitor din acea stirpe, contracarând planurile 
ambiţioase nutrite de soţia sa, Livia, care voia să asigure 
succesiunea pentru fiul ei Tiberius. Cu doi ani în urmă, Agrippa 
mai fusese relegat, la Sorrento, într-un fel de semi exil, ca să 
stea departe de curte, unde, se spunea, începuse să comită 
extravaganţe. Vestea noii măsuri luate trezea indignarea 
prietenilor mei; pentru dânşii, Agrippa Postumus era o victimă a 
Liviei şi a ramolitului de Augustus, mereu sub papucul nevestei. 
Primul comentariu pe care l-am auzit de îndată ce am ajuns la 
termopoliu a fost următorul: 

„Aici e mâna Liviei. Mai întâi l-au dat drept nebun pe 
nefericitul acela, acum îl lasă să moară în mizerie. lar Naso îi era 
prieten, şi iată acum şi explicaţia dizgraţiei lui.” 

Suetonius Paulinus, cel mai clevetitor din grupul tinerilor 
acelora, dar de multe ori, şi-n chip misterios, şi cel mai bine 
informat, n-a fost de acord. 

„Eu ştiu cum a fost toată povestea. Scârbosul acela de poet 
bătrân a avut curajul să facă o escapadă amoroasă împreună cu 
lulia, şi-au dat o raită până la Sorrento cu scuza că se duc să-l 
întâlnească pe Agrippa.” 

„Da, dar n-a făcut asta decât ca să ţină lumânarea. Nu ştiţi că 
Julietta şi cu frăţiorul ei...” şi aici Vibius Balbus, un provincial 
bogat din Apulia, care se dădea în vânt când auzea glume şi 
bârfeli scandaloase, a făcut un gest elocvent alăturându-şi 
degetele arătătoare de la mâini şi frecându-le unul de altul; în 
douăzeci de secole s-a schimbat limba, dar gesturile, modul de 
a se exprima cu ajutorul mâinilor şi al figurii pe care-l aveau 
anticii aceia şi oamenii moderni a rămas acelaşi, un plebeu din 
Suburra şi un transteverin!”! din zilele noastre, dac-ar fi să se 


151 Textual: „de dincolo de Tibru”, care locuieşte pe ţărmul drept 
al Tibrului. Roma propriu-zisă se întindea la început pe partea 


întâlnească, ar putea susţine o conversaţie foarte amplă fără să 
rostească un singur cuvânt. „Şi din cauza asta”, a încheiat el, 
„Augustus i-a lichidat pe toţi trei.” 

Prietenii aceia ai mei, care nu puteau suferi dictatura şi erau 
ostili curţii şi familiei lui Augustus, se distrau grozav răspândind 
sau colportând asemenea zvonuri; şi nu reuşeam deloc să-mi 
dau seama dacă erau, într-adevăr, nişte fapte de care izbutiseră 
să aibă cunoştinţă, sau presupuneri, sau pur şi simplu invenţii. 
Despre familia imperială şi despre femeile ei se spuneau o 
groază de lucruri, dar ca drăgălaşa aceea de Julietta să fi vrut să 
facă şi experienţa incestului nu-mi venea să accept. 

Şi nu-i venea să accepte nici lui Crassus. 

„Voi, cu mania voastră pentru veştile scandaloase, faceţi jocul 
duşmanilor libertăţii. Îi convine Liviei şi clicii ei să răspândească 
zvonuri pe seama lui Agrippa Postumus, să spună că e un 
smintit, un vidat, un incestuos. E un nenorocit, care ispăşeşte 
faptul că e fiul lui Agrippa şi că a dat dovadă că are mai mult 
cap decât imperialele lui rude.” 

Am întrebat ce ştiau de Fabius Maximus, de care-mi vorbise 
Hostia; un personaj ilustru pe care-l văzusem de mai multe ori în 
casa tatălui meu, prieten la cataramă cu Augustus, prieten şi 
rudă cu Ovidius. Nu ora un mister faptul că Fabius Maximus era 
foarte ataşat de Agrippa Postumus şi, ca să zic aşa, de partidul 
lui, şi considerat deci din cauza asta suspect de către Livia. 
Cineva din cei de faţă a spus că Fabius îi era prea apropiat lui 
Augustus, ca cel din urmă să se poată hotări să-l pedepsească, 
cu toate insistenţele Liviei. In orice caz trebuie să fi adulmecat 
furtuna, fiindcă în zilele acelea se afla departe de Roma; 
singurul motiv, după Hostia, pentru care nu fusese şi el exilat. 

Oricum, aceste informaţii au sfârşit prin a mă linişti. Asta era 
o poveste de proporţii mari. lulia era exilată pentru adulterele 
ei, dar, în mod clar, şi pentru că se arăta partizana partidului 
fratelui ei Agrippa, şi la fel şi Silanus; iar Ovidius în ochii lui 
Augustus trebuie să fi apărut ca un fel de conspirator, sau ceva 
asemănător, şi nu numai un om uşuratic, autorul unor versuri 
lipsite de pudoare şi care circulau prin Roma de vreo zece- 
doisprezece ani. 

In situaţia asta, cine putea să se agaţe de mine, un tânăr care 


stângă a Tibrului. Cu timpul ea s-a extins şi pe partea lui 
dreaptă, pe Gianicolo, Monte Mario, etc. 


nu aparţinea nici unei facţiuni şi care n-avea nicio altă vină în 
afară de aceea că petrecuse şi dânsul câteva momente mai 
vesele împreună cu nepoata lui Augustus? M-am întors acasă 
liniştit şi, când tata s-a înapoiat de la Napoli, nu l-am mai 
întrebat deloc de numirea mea de ofiţer. M-a anunţat însă el, 
după o vreme, că decretul fusese semnat şi că fusesem afectat 
armatei din Germania pe care o comanda Publius Quintilius 
Varus. Dar atâta vreme cât armata stătea în taberele de iarnă 
era inutil, mi-a spus el, să mă duc şi să înfrunt vitregiile 
sezonului rece, puteam să aştept comod primăvara. (Ca o 
pedeapsă pentru precauţia tatălui meu şi pentru indolenţa cu 
care acceptasem propunerea lui de a-mi amâna pentru 
primăvară plecarea, iarna aceea a fost la Roma, după spusele 
bătrânilor, cea mai aspră, după treizeci şi şase de ani, adică 
după aceea din anul 725, Octaviano et Sexto Apuleio 
consulibus!*?, când a îngheţat Tibrul şi Horatius a scris faimoasa 
lui odă „vezi cât de alb şi împovărat de zăpadă e Soracte, şi cum 
trosnesc copacii sub gerul aspru care a îngheţat apa râurilor”. 
Şi-n acel an a nins de mai multe ori, şi-ntre o ninsoare şi alta au 
fost zile cu soare strălucitor şi frig mare, şi din cauza asta au 
îngheţat mlaştinile din jurul cetăţii şi timp de câteva zile însuşi 
Tibrul. În casa tatălui meu era bine, sau cel puţin aşa i se părea 
trupului meu de atunci, de bună seamă cu mult mai deprins cu 
rigorile climei decât acela pe care-l lăsasem acasă la mine 
dinaintea căminului. Două mari cămine, în afara celor de la 
bucătării, existau şi-n Villa noastră de la ţară, anume în atrium şi 
în tablinium, şi-n ele ardeau de dimineaţa până seara buşteni 
uriaşi de stejar; şi existau şi recipiente cu jeratic în toate 
camerele de culcare; pe deasupra mai aveam însă şi încălzire 
centrală, graţie unor instalaţii anumite pe care le comandase 
tatăl meu cu câţiva ani în urmă; prin toate încăperile treceau, 
de-a lungul şi-n interiorul pereţilor, nişte tuburi cu aer cald care 
se ridica dintr-un cazan aflat în subsol, la fel ca la băile publice. 
Desigur, noi eram printre privilegiați. Într-o zi m-am dus acasă la 
Vibius Balbus, care locuia într-o casă cu chirie, de construcţie 
recentă, într-un cartier elegant, situat la poalele lui Gianicolo, cu 
nişte clădiri de cinci-şase etaje, cu totul diferite de căsoaiele 
mari populare din Suburra şi de pe Celio; avea un apartament la 
etajul întâi, pentru care plătea suma rotundă de douăzeci de mii 


1532 Anul consulatului lui Octavianus şi al lui Sextus Apuleius. 


de sesterţi anual. Dar nici în casele astea moderne nu exista nici 
urmă de instalaţii cu aer cald sau de cămine, întreaga încălzire 
se făcea cu recipiente cu jeratic; iar Vibius Balbus, care venea 
din Puglia şi clima Romei i se părea boreală, tremura de frig, cu 
toate că-şi pusese pe el atâta lână şi atâtea piei, încât mai-mai 
să-i întreacă pe Augustus şi pe Ovidius; şi se plângea de zgârciţii 
aceia de proprietari ai caselor care cheltuiau milioane ca să 
construiască intrări din marmoră şi porţi din bronz şi decoraţii 
de tot felul, acoperindu-şi apoi cheltuielile cu chirii enorme, dar 
nu alocau un ban ca să aducă apă în apartamente şi să 
introducă încălzire centrală; „aceeaşi politică sforăitoare şi 
găunoasă ca şi a lui Augustus”. 


Tata era prieten cu Publius Quintilius Varus, legatul augusteic 
pentru Germania. Varus venea dintr-un post administrativ, 
fusese pretor şi proconsul, cvestor în Ahaia şi legat imperial în 
Siria, unde devenise renumit fiindcă potolise cu mijloace foarte 
expeditive o revoltă a evreilor, şi-n plus fiindcă, aşa cum 
aflasem de la un senator în casa tatălui meu, şi gluma 
respectivă nu-mi mai ieşise după aceea deloc din minte, se 
dusese sărac în Siria bogată, şi plecase de acolo bogat lăsând în 
urma lui o Sirie săracă. Tata avea totuşi o slăbiciune pentru el şi 
ţinuse ca eu să-mi încep cariera militară pe lângă 
comandamentul lui. 

Natural, în neştersele amintiri persistând din viaţa mea 
precedentă, existau şi unele cunoştinţe de istorie romană care- 
mi rămăseseră din şcoală; ştiam de pildă că, aproximativ în anii 
aceia, una din căpeteniile germanilor, pe nume Arminius, 
nimicise în Pădurea Teutoburgică o armată romană comandată 
de un general Varus. Când tatăl meu mi-a spus că avea să mă 
trimită pe lângă legatul augustele Publius Quintilius Varus mi- 
am închipuit imediat că era vorba de una şi aceeaşi persoană şi 
că aveam să asist la faimosul dezastru, şi-am avut atunci un 
sentiment pe care n-aş putea să-l exprim bine, de entuziasm pe 
de o parte, pentru faptul că puteam să particip la unul din acele 
rare evenimente istorice despre care se pomeneşte de-a lungul 
secolelor, de spaimă pe de altă parte, la gândul că urma să 
petrec săptămâni în şir, sau luni, sau ani (nu-mi mai aminteam 
bine data înfrângerii), în mijlocul unor oameni a căror soartă 
tragică a cunoşteam dinainte. Pe urmă am ajuns să nu mă mai 


gândesc decât rar la lucrul ăsta, şi încet-încet s-a cuibărit în 
mine o impresie sau, dacă vreţi, o speranţă, că Varus cel cu 
înfrângerea ar fi putut să fie o altă persoană, şi că dezastrul 
acela s-ar fi petrecut în altă perioadă decât cea în care urma să- 
mi fac eu serviciul militar. Cu timpul, impresia aceasta, sau 
speranţă, ce-o fi fost ea, a devenit aproape o certitudine; o 
certitudine care se înrădăcinase în subconştient şi de care 
aproape că nu-mi mai dădeam seama; dar datorită căreia, în 
toată perioada de început a campaniei, cu toate că vedeam că 
lucrurile mergeau mai curând prost, nu mi-am pierdut niciodată 
încrederea într-un deznodământ fericit. 

Cu această ocazie, am să atrag pe scurt atenţia asupra unui 
fenomen petrecut în conştiinţa mea, care începuse să se 
manifeste de la o vreme încoace făcându-se tot mai simţit şi 
care vine să explice mai bine senzaţia asupra căreia am insistat 
mai înainte. Am spus în mai multe rânduri cât de puternică era 
în permanenţă la mine amintirea vieţii precedente; acum însă 
mi se întâmpla ca, atunci când mă găseam ca actor sau ca 
spectator direct al evenimentelor care-mi reclamau în întregime 
participarea, referirile la lucruri din cealaltă viaţă sau amintirile 
pe care le avusesem din şcoală cu privire la evenimentele din 
secolul întâi să devină tot mai rare sau să se şteargă cu totul. 
Noaptea, în singurătatea patului meu, când mă chinuiam să 
adorm, în anumite ore de repaus ale zilei pe care le petreceam 
contemplând lucruri eterne, cerul, câmpia, colinele, în plimbări 
solitare, sau în timp ce citeam cu o mult mai mare înţelegere 
nişte autori pe care-i mai cunoscusem deja odinioară, îmi 
reveneau o viziune clară şi promptă a lucrurilor lăsate acolo sus, 
o dorinţă arzătoare pentru femeia mea, o nostalgie puternică 
pentru profesiunea mea, un regret pentru alte deprinderi. 
Reîncadrându-mă însă în mijlocul oamenilor, participând cu 
fervoare la evenimente sociale şi politice, amintirea celeilalte 
vieţi rămânea parcă izolată, dată deoparte, nu dispărea, 
bineînţeles, dar nici măcar, ca să zic aşa, nu era evocată sau 
consultată. Era ca şi cum ar fi stat închisă în paginile unei cărţi; 
dacă deschideam cartea, o regăseam însă în toate amănuntele 
ei; dacă o ţineam închisă, aveam doar senzaţia că amănuntele 
acelea rămâneau închise acolo înăuntru, aşteptând momentul în 
care aş fi dorit să le rechem în minte. Fără această stare 
sufletească, fără această binecuvântată formă de uitare, chiar 


dacă era atenuată sau temporară, viaţa în vremurile acelea ar fi 
devenit în scurt timp pentru mine de netolerat; ca-n seara aceea 
la Napoli, aş fi avut în permanenţă impresia că mă mişc în 
mijlocul unei mulțimi de fantasme  acorporale, unic 
supravieţuitor, condamnat să iau parte la faptele desfăşurate pe 
o peliculă cinematografică. Eu însă, dimpotrivă, aveam 
posibilitatea să-i contemplu pe noii mei contemporani de pe 
atunci ca pe nişte creaturi care existau cu adevărat, în stare să 
ia hotărâri şi să acţioneze, cu un viitor deschis înaintea lor; şi 
chiar dacă mi se întâmpla să prevăd uneori sfârşitul trist sau 
prematur al vreunora dintre ei, ca de pildă în cazul lui Ovidius, 
senzaţia pe care o încercam nu era prea deosebită de aceea pe 
care o încerc în mod natural acum, reîntors în secolul meu, 
atunci când văd fatala decădere, îmbătrânire sau moartea 
fiecăruia dintre noi. 

Am sosit la comandamentul lui Varus pe la sfârşitul lui aprilie, 
când armata se şi instalase în taberele de vară de-a lungul 
râului Visurgis, pe teritoriul tribului cheruscilor. Nu mi-au trebuit 
multe zile ca să-mi dau seama că lucrurile mergeau prost. 
Germanii nu puteau să îndure ocupaţia romană, şi mai cu 
seamă taxele foarte ridicate la care îi impusese Varus. 
Legionarii stăteau contra voinţei lor într-o ţară atât de 
inospitalieră, cu femei cu totul inabordabile, şi-n orice caz ţinute 
sub strânsă supraveghere de nişte rude mult prea bănuitoare. 
Mi-a prins bine îndelungatul serviciu militar pe care-l prestasem 
în secolul douăzeci, de-a lungul a trei războaie, ca să-mi pot 
face prieteni şi să le inspir încredere, atât soldaţilor cât şi 
ofiţerilor; mă aflam acolo de vreo cincisprezece zile şi mă şi 
bucuram de  confidenţele unui vechi soldat, ataşat 
comandamentului după ce douăzeci de ani luptase în linia întâia 
în legiuni, şi care-mi era ordonanţă. 

„Ni se dau zece aşi pe zi drept soldă, din care trebuie să ne 
cumpărăm echipament, arme şi cort. Suntem comandaţi de 
patru filfizoni care n-au luptat nici măcar o singură zi ca militari 
şi au dobândit grad de centurioni sau de tribuni stând comod pe 
lângă comandament. Ne tratează ca şi cum am fi sclavi, chiar 
dacă suntem veterani care au făcut treizeci sau patruzeci de ani 
de serviciu. Nu ne dau permisii, şi suntem siliţi să rămânem în 
legiuni până la adânci bătrâneţi. Ne petrecem întreaga viaţă în 
mijlocul mlaştinilor ăstora infecte, în mijlocul pădurilor ăstora 


sălbatice, cu ierni care nu se mai sfârşesc niciodată. Nici în zilele 
de sărbătoare nu putem să avem un pic de vin, ne dau pesmeţi 
uscați şi carne sărată şi mai uscată, şi apa colorată cu oţet. Cu 
toată soluţia găsită cu serviciile comisariatului şi cu carele care 
ne urmează, continuăm să mărşăluim ca nişte catări.” 

De bună seamă, soldaţii sunt mereu la fel şi, cu cât sunt mai 
viteji şi trimişi în primele linii, cu atât mai mult bombăne. Nu mă 
mai săturam să-i observ, cu toate gesturile şi cu distracţiile lor, 
pe soldaţii aceştia legendari, care purtaseră acvilele; victorioase 
de la un capăt la altul al lumii cunoscute, gata să treacă din 
Gallia şi din Lusitania în Tracia şi-n provinciile Asiei, deplasându- 
se pe distanţe de sute şi sute de mile în marş, cu pasul lor 
militar (patru mile pe ora de vară, adică în şaptezeci şi cinci de 
minute), instalându-şi tabăra seara, ridicând-o în dimineaţa 
următoare, cu etape de la douăzeci la douăzeci şi cinci de mile 
pe zi. Mărşăluiau îmbrăcaţi cu o tunică din lână cu mânecile 
scurte; cu încălţăminte înaltă şi închisă, ţintuită şi legată până 
sus pe gambă; şi pe deasupra tunicii o cuirasă greoaie, din piele 
şi din metal; şi un pulpar din piele ca să le apere piciorul drept. 
Coiful nu şi-l ţineau pe cap în timpul marşului, ci pe piept, agăţat 
de o curea petrecută în jurul gâtului. De umărul stâng le atârna 
scutul lung, din lemn, acoperit cu piele şi cu blană. Tot pe 
umărul stâng era agăţată şi mantaua din lână; o manta de 
campanie împotriva frigului şi a ploii. Purtau la şold spada scurtă 
cu tăiş dublu; în mâna stângă duceau două sulițe; în dreapta 
purtau un par pentru fortificaţii în jurul căruia erau aranjaţi sacii 
cu bagaje (hrană pentru cincisprezece zile, pâine, veselă, 
râşniţa pentru grâu). In spate duceau un ferăstrău, o cazma sau 
o bardă, un coş şi câţiva ţăruşi pentru tranşee sau pentru val. 

Avea dreptate să vorbească de catâri ordonanța mea. Pentru 
mine, ca ofiţer, era mult mai comod. Spada o purtam agăţată în 
bandulieră pe şoldul stâng. Cuirasa, în întregime din metal, era 
cu mult mai uşoară decât cea a unui infanterist. Nu duceam nici 
echipament, nici pari nici merinde. Aveam un cal şi dreptul de a- 
| încăleca la marşuri. Un inel de aur indica gradul meu. 


Eram de-acum pe la sfârşitul lui septembrie şi Varus se 
gândea să se întoarcă la Aliso, pentru tabăra de iarnă. Vremea 
se înăsprise deja; şi de altfel o vară adevărată şi propriu-zisă 
nici n-am avut. Cei mai friguroşi dintre camarazii mei, Imitându-i 


pe barbari, îşi puseseră nişte nădragi strânşi pe picior şi legaţi 
cu o curea la mijloc. Nu vedeam nicio diferenţă, sub aspectul 
climei, între Germania din vremea aceea şi cea în care am stat 
câţiva ani înainte de actuala mea aventură. Aceeaşi câmpie 
tristă, acoperită aproape în permanenţă de nori, şi pădurile 
întinse, învăluite în ceţuri. Trebuie să vă vorbesc însă şi despre 
comandantul meu, legatul augusteic Publius Quintilius Varus. 

Era mare amator de femei şi, dacă putea să înhaţe pe vreuna 
din nemţoaicele acelea, nu stătea deloc pe gânduri. Era leneş şi 
lent. Dintr-o familie mai mult ilustră decât nobilă, înota în aur 
după funcţia aceea a lui de proconsul în Siria. Nutrea un dispreţ 
profund faţă de germanii pe care venise să-i administreze. 
Spunea că n-aveau nimic omenesc în afară de glas şi de 
înfăţişare. Luase în serios un cuvânt pe care-l lăsase odată 
Tiberius să-i scape, „să romanizăm”15; şi acţiunea asta voia s-o 
săvârşească în mare grabă, încercând să-i facă pe germani să-şi 
schimbe obiceiurile, şi să-i oblige să-şi însuşească modul de 
viaţă al romanilor. 

Când îl vedeam desfăşurându-şi activitatea în acest sens, nu 
mă puteam împiedica să mă gândesc la colegul meu Renzo 
Martinelli, care mă însoţise în Etiopia în calitate de corespondent 
de război în anul 1936. În dimineaţa în care am intrat în Desie, 
Martinelli a adunat în jurul lui câţiva copii şi-a început să le ţină 
un discurs; din care copiii n-au înţeles o iotă, bineînţeles, dar 
discursul era destinat altor urechi. „Micuţi abisinieni”, striga 
Martinelli, „până acum aţi trăit în bezna barbariei. Acum a venit 
Italia, mama civilizaţiei, şi vă izbăveşte. Foarte curând o să aveţi 
un prefect, obligaţia de folosire a timpului liber, asasinatul din 
motive de onoare şi protestarea poliţelor.” Varus ţinea să 
introducă legislaţia romană şi, mai cu seamă, sistemul judiciar, 
care constituia ideea lui fixă. Cartierul său general era în 
realitate un tribunal; îşi adusese de la Roma o mulţime de 
avocaţi şi jurisconsulţi experţi în tot felul de chiţibuşuri, în faţa 
cărora bieţii indigeni, care nu cunoşteau deloc limba şi care 
aveau un sistem economic şi social cu totul diferit de al nostru 
şi, sub anumite aspecte, mult mai puţin incorect, se înfăţişau cu 
totul pierduţi. Bineînţeles, în scurtă vreme le-a impus şi un 
tribut; iar Arminius şi ceilalţi şefi şi principi germani, care 


133 Aluzie clară la tendinţele şi la acţiunile imperialiste ale 
naziştilor din secolul al XX-lea. 


veneau des la cartierul general, îi arătau recunoştinţă pentru 
isprava asta a lui, pe care o numeau civilizare. Era o totală 
ipocrizie, aşa cum aveam să ne dăm seama foarte curând; dar 
Varus îi lăsa să-l linguşească şi era convins că toţi îl iubeau. „Nu 
înţelege”, mi-a spus într-o bună zi unul din şefii aceia, singurul 
care ne iubea, Segestes, „nu înţelege că pentru oamenii ăştia 
legile romane sunt mai crude decât armele.” 

Quintilius Varus, care se dovedea neîndurător atunci când 
prezida un tribunal sau când îşi exercita autoritatea în faţa 
soldaţilor, era un conviv plăcut seara la masă, cu noi cei din 
statul-major, cu personajele care veneau de la Roma să-l 
viziteze şi, mai ales, cu cei circa o duzină de germani romanizați 
care se aflau mereu în preajma lui. Unul dintre aceştia, cum am 
spus, era Arminius, care comandase pe vremuri trupele auxiliare 
germane în campania precedentă, şi fusese făcut de către 
împărat cavaler roman. In afară de faptul că ştiam de pe atunci 
cât de mare duşman avea să se demaşte că ne era acesta, mie 
personal îmi displăcea şi din cauza înfăţişării lui, a gurii veşnic 
umede, a ochilor răi şi foarte deschişi la culoare care, atunci 
când se-nfuria sau era aţâţat, deveneau aproape albi; precum şi 
din cauza atitudinii lui dispreţuitoare, care se topea însă în 
dulcegării respectuoase ori de câte ori se afla în preajma lui 
Varus. Încă nu v-am spus că, după câteva luni de la sosirea mea 
la comandament, începusem să înţeleg şi să vorbesc oarecum 
dialectul germanic, ajutat fără îndoială şi de faptul că în cealaltă 
viaţă ştiam bine limba germană. Lucrul acesta îmi permitea să 
conversez îndelung cu unii dintre germanii aceia, care, fie din 
cauză că erau prea bătrâni, fie din cauză că stătuseră mai puţin 
timp printre noi, vorbeau latineşte cu greutate; şi mi-i făcusem 
chiar prieteni pe câţiva dintre ei. În limba lor greoaie, mult mai 
aspră decât germana de astăzi, conversam mai ales cu 
Segestes, socrul lui Arminius. Socru cu totul în pofida voinţei 
sale. Segestes, era unul dintre catti şi nu prea îi simpatiza pe 
cherusci în general, şi pe Arminius un particular, şi, când aceştia 
au venit la el să-i ceară mâna fiicei sale Tusnelda, le-a refuzat-o, 
într-o bună zi însă Arminius a răpit-o şi-a luat-o în căsătorie cu 
forţa. 

Ne aflam în ajunul zilei în care trebuia s-o pornim spre 
taberele de iarnă. Un marş de mai multe zile. Pe neaşteptate a 
sosit vestea că locuitorii dintr-un târg apropiat atacaseră mica 


garnizoană romană de acolo. Varus a hotărât ca, în drum spre 
taberele de iarnă, să trecem prin târgul acela ca să-i potolim pe 
rebeli. „Vom face o expediţie punitivă grozavă”, mi-a spus 
dânsul frecându-şi mâinile. Mă aflam numai eu în cortul lui, şi 
pentru o clipă am avut presentimentul catastrofei. l-am spus: 
„N-ai putea mai bine să trimiţi pe cineva, vreun detaşament? 
Dac-o să mergem cu întreaga armată, cu femei şi eu civili, o să 
fie o călătorie cam incomodă, o să trebuiască să părăsim drumul 
militar şi să ne angajăm într-un ţinut necunoscut.” „Nu te gândi 
la asta”, a spus Varus, „aici toţi ne sunt prieteni, o să facem o 
plimbare prin păduri.” 

In ajunul plecării a fost invitat la cartierul general şi grupul 
căpeteniilor germane de care ne împiedicam la tot pasul, printre 
care Arminius, tatăl său Sigimerus, şi Segestes; în după-amiaza 
aceea, intrând în cortul în care erau invitaţii, am dat cu uimire 
peste o veche cunoştinţă, nemţălăul acela pe care-l întâlnisem 
cu un an în urmă în casa Hostiei. Ştiam că acest; Segimundus, 
cum am auzit că-i spuneau, era un prinţ german, dar nu mi-aş fi 
imaginat să-l găsesc aici. A venit la mine ca şi cum şi-ar fi 
reîntâlnit un frate mai mic, m-a îmbrăţişat, „s-a plâns de faptul 
că nu mă mai văzuse deloc din seara aceea din casa Hostiei, şi 
m-a întrebat ce părere aveam despre dizgraţia bietei lulia? l-am 
întors aceleaşi efuziuni şi altele pe deasupra, dar cu mare efort. 
Cuvintele lui îmi sunau fals, iar amabilitatea lui mi se părea 
ostentativă. Am fost fericit să nu mai dau de el prin preajma 
mea la cină. Pentru Varus, pentru praefectus castrorum, pentru 
Lucius Eggius, comandant de etapă, şi pentru cvestor (care era 
şeful intendenţei), pentru alţi câţiva ofiţeri superiori şi pentru 
oaspeţii nemți, fuseseră pregătite paturi; noi, ceilalţi, şedeam 
care cum puteam pe jos, pe rogojini şi pe covoare, tolăniţi pe 
perne sau pe suluri de învelitori. După vreo două-trei ore mi s-a 
părut că Varus şi ofiţerii lui erau ameţiţi. Nemţii însă, spre 
marea mea uimire, fiindcă în general sfârşeau întotdeauna prin 
a se rostogoli jos din pat într-atât erau de nestăpâniţi la băutură, 
ori că în seara aceea erau mai rezistenți ca de obicei, ori că se 
abţineau. Cei care şedeau mai aproape de Varus îl băteau pe 
umăr cu putere şi-i spuneau că era cel mai simpatic om din 
lume. Lucrul ăsta mă înfuria, fiindcă ştiam prea bine că atunci 
când erau între ei îl porecliseră pe Varus dumbrkarlaz, adică 
„prostovanul”. 


La un moment dat am văzut că Segestes îmi făcea niște 
semne discrete; apoi s-a ridicat de la locul lui şi-a ieşit în grabă 
din cort. 

Am aruncat o privire în jur, am văzut că puteam să mă 
deplasez fără să atrag atenţia, şi m-am dus după el. Înserarea 
coborâse grabnic, era deja întuneric beznă. Segestes m-a luat 
de mână şi m-a dus cu el departe de corturi, într-o rarişte 
pustie. Era turburat şi vorbele i se încurcau în gură făcându-l să 
se bâlbâie. Mi-a spus: 

„Nu-i timp de pierdut. Dă-i de veste lui Varus că Arminius şi 
ceilalţi l-au trădat. Au pus la cale o insurecție. Atacurile din 
târgul unde intenţionează să se ducă ea să le pună capăt au fost 
puse anume la cale. Intenţia e să vă facă să ieşiţi de pe drumul 
militar, cu toată încărcătura de bagaje şi cu toată droaia de civili 
pe care o căraţi după voi, şi să vă atace când o să fiţi în mijlocul 
pădurilor şi al mlaştinilor. Du-te repede la Varus şi spune-i cum 
stau lucrurile. L-am avertizat şi eu astăzi, dar n-a vrut să mă 
creadă. Poate şi pentru că nu eram prea sigur asupra datei. În 
seara asta însă am mai primit şi alte informaţii. Nici n-o să 
apucaţi să faceţi douăzeci de mile de aici că mâine or să şi 
tabere pe voi. Spune-i lui Varus să-i aresteze imediat pe şefii 
germani, să mă aresteze chiar şi pe mine. Adevărul va ieşi 
repede la iveală şi se va convinge că am dreptate.” 

Vorbele bătrânului rege al cattilor aveau un ton atât de 
sincer, încât nu mi-au lăsat niciun dubiu. Nu ştiam ce să fac. 
Aveam impresia că Varus era ametit deja şi ar fi fost în stare să 
le spună totul prietenilor lui germani. Tot ce puteam să sper era 
ca banchetul să se sfârşească repede şi să-l mai pot prinde în 
stare să mă asculte după ce toţi ceilalţi vor fi fost plecaţi. 

M-am întors în cort şi m-am cutremurat văzându-l pe Varus că 
ţinea un fel de discurs, pe jumătate în picioare, pe jumătate 
rezemat de patul de pe care căzuse. 

„Am avut cinstea să lupt sub Tiberius, urmaşul marelui nostru 
împărat. Tiberius e un mare băutor, soldaţii îi spun Biberius*, şi 
vinul îi place simplu, neamestecat, merum, şi din cauza asta îi 
spun Biberius Mero în loc de Tiberius Nero. Ha, ha, ha!” 

Anecdota era veche, circula de ani de zile prin tabere, dar 
oaspeţii făceau care mai de care haz de dânsa; iar Varus, în 
timp ce ceilalţi hohoteau, râdea şi el pe-ntrecute, repetând 


154 De la verbul a bea (lat. Bibo-cre). 


printre sughiţuri Biberius Mero, Biberius Mero, ca şi cum era 
pentru prima oară că auzea gluma asta. 

„Împăratul nostru, căruia Jupiter să-i dea zile nenumărate, 
bea, dimpotrivă, foarte puţin. Dacă o să adăugaţi vinul foarte 
puţin băut de împărat la vinul foarte mult al lui Biberius, tot n-o 
să ajungeţi la cantitatea de vin pe care sunt eu în stare s-o dau 
pe gât când mă aflu între prieteni. Şi acum vă anunţ că mâine o 
să mergem să-i pedepsim pe rebelii care s-au ridicat împotriva 
autorităţii Romei, şi-or să-şi capete pedeapsa binemeritată 
pentru trădarea lor şi-or să înveţe să cunoască în toată forţa lor 
armele romane.” 

Şi aşa a continuat o bună bucată de vreme; discursul lui însă 
le-a reamintit de bună seamă germanilor de ceea ce puneau la 
cale. N-a apucat Varus să se întindă din nou pe pat că s-au şi 
ridicat în grabă spunând că vor să plece, că se făcuse deja 
târziu. Varus i-a salutat cu efuziune, după care a rămas singur, 
fiindcă şi ofiţerii lui au plecat ca să-i conducă pe oaspeţi. 
Pleoapele i se lăsaseră peste ochi şi avea aerul că vrea să 
doarmă. Sperând că nu era atât de beat încât să nu poată auzi 
ce-i spuneam eu, i-am repetat cuvânt cu cuvânt tot ceea ce-mi 
mărturisise Segestes. Varus a izbucnit într-un râs puternic. „Oh, 
doamne”, m-am gândit eu, „e absolut năuc.” Nu era tocmai 
năuc, mi-am dat seama de asta când a început să vorbească. 
Nu voia să mă creadă însă nici pe mine. „Cine ştie ce-ai înţeles. 
Întâi de toate, de ce-ar trebui să se lege de mine? Le fac numai 
bine, îi fac să se împărtăşească din cultura noastră, din 
binefacerile civilizaţiei romane, am făcut să le vină grupuri de 
negustori care le aduc mărfuri şi noutăţi din toate părţile, şi-n 
felul ăsta n-or să mai trăiască la fel cu animalele, aşa cum fac 
acum. Arminius şi ceilalţi sunt mereu aici şi beau din vinul meu 
şi se ospătează la masa mea. Arminius, afară de asta, e mai 
roman decât tine şi decât mine, are de gând să-şi cumpere o 
villă în Italia aşa cum a făcut şi Flavius, fratele lui. Cum îţi 
închipui că ar prefera să-şi închidă viaţa în sălbăticiile astea, 
făcând-o pe regele acestor cherusci neciopliţi! Segestes e 
înverşunat împotriva lui de când i-a răpit fata, şi e un bătrân 
ramolit. Şi la mine a venit astăzi să-mi înşire ceva de soiul ăsta. 
L-am sfătuit să se ducă şi să-şi petreacă iarna la Baia, şi să facă 
acolo o cură zdravănă de odihnă.” 

M-a trimis apoi la culcare aşa cum trimiţi un copil care a stat 


până la o oră prea târzie cu cei mari. Mi-a venit în minte să-l 
caut pe Segestes şi să-l aduc înaintea lui; nu ştiam însă unde aş 
fi putut să dau de dânsul, şi aveam de altfel şi presentimentul 
că ar fi fost inutil s-o fac. 

Am început să mărşăluim în dimineaţa următoare, când era 
încă întuneric. Ploua. După două sau trei ore de marş am părăsit 
drumul militar şi călăuzele germane ne-au băgat printr-o zonă 
accidentată şi dificilă, urcând şi coborând fără încetare coline şi 
văi, în mijlocul unei vegetaţii dense, cu copaci foarte înalţi, ici- 
colo cu câte un desiş compact care parcă nu fusese niciodată 
bătut de picior omenesc şi prin care geniştii trebuiau să 
deschidă drumul ca să poată carele să treacă. Am băgat de 
seamă că geniştii aceia erau singura noastră avangardă. 
Desigur Varus considera în mod cert că expediţia respectivă nu 
era decât o plimbare în ţara unor prieteni. M-am pomenit alături 
de mine cu Caius Apicius, un centurion bătrân care avea la 
activul lui douăzeci de campanii, ataşat pe lângă comandament 
deoarece era încă în convalescenţă în urma unei răni. Apicius, 
ca toţi ceilalţi soldaţi care au făcut războiul sau continuă să-l 
facă în prima linie, vorbea rău de superiori. 

„Avea dreptate Calo când spunea că războiul e un lucru prea 
serios ca să-l laşi în seama consulilor şi a legaţilor, care au 
dreptul să poarte mantaua militară şi galoanele aşa cum am eu 
să mă duc şi să-i apăr în faţa tribunalului lor pe unul care a 
şterpelit găini. Războiul trebuie să ne lase să-l purtăm noi, 
soldaţii cei vechi, care ştim cum se merge la asalt, care de sute 
de ori am aruncat cu fascine asupra tranşeelor ca să le cucerim 
şi ne-am avântat în vârtejul luptei cu spadele astea mititele și 
scurte, care te silesc să-l priveşti pe duşman fix şi de aproape în 
ochi mai înainte de a-i spinteca măruntaiele. Vrei să pui 
rămăşag cu mine că dacă mâine nemţii ne atacă, numai la auzul 
urletelor lor sălbatice de luptă, Varus o să facă pe el? N-a mai 
participat niciodată la o campanie. Nu vezi că are mai curând 
înfăţişarea şi pântecul unui pretor urban decât al unui 
comandant de armată? S-a mai pomenit vreodată să înaintezi 
pe un teritoriu duşman în felul ăsta, fără să ai măcar ceva trupe 
uşoare înaintea ta sau în flancuri?” 

l-am spus lui Apicius că de bună seamă Varus ştia prea bine 
ce face. In sinea mea nu eram atât de liniştit însă, dar nu ştiu 
din ce scrupul nu i-am spus nimic despre toate câte mi le 


povestise Segestes şi nici despre neîncrederea pe care i-o 
arătase Varus. In realitate, aşa cum am mai spus, Varus îmi era 
simpatic. Avea o comportare cu adevărat nobilă, de curtean 
rafinat, şi era o figură remarcabilă printre toţi bădăranii aceia de 
soldaţi de meserie. Şi-n plus, mai era şi un prieten de-al tatălui 
meu, şi mi-ar fi fost neplăcut să aud şi din gura lui Apicius 
aprecierea de „s/u/lissimus“155. 

Am parcurs o distanţă mică în acea primă zi, am întâlnit două 
râuri mari şi Lucius Domitius, comandantul geniului, a trebuit să 
ridice poduri. Erau extraordinar de pricepuţi acei fabri®® ai lui. 
Mai văzusem eu ridicându-se poduri în timpul primului şi al celui 
de-al doilea război mondial, aveam impresia însă că noii mei 
camarazi erau cu mult mai destoinici. Asta poate şi fiindcă nu 
aveau atât de multe maşini şi lucrau cu siguranţa meşterului 
care ştie să se folosească de puţinele unelte pe care le are la 
îndemnă şi nu e viciat de prea multe scule. Râurile curgeau 
încet, umflate, mâloase prin mijlocul străvechilor păduri şi 
copaci centenari se înălţau pe maluri şi-şi cufundau în ape 
crengile lor joase. Imi reveneau în minte râurile din Congo, pe 
care le văzusem cu câţiva ani în urmă, sau, dacă vreţi, cu o mie 
nouă sule patruzeci de ani mai târziu (mă încurc mereu când e 
să fac referiri la viaţa mea actuală). 

Am petrecut noaptea în creştetul unei coline joase şi golaşe, 
din vecinătatea pădurii. Am pornit-o din nou la drum în 
dimineaţa următoare, când ploaia tot nu încetase. Soldaţii erau 
morocănoşi şi înaintau mai mult în dezordine. Varus a trimis să 
mă cheme ca să-mi spună că primise o scrisoare de la tatăl 
meu; îi scrisese şi el imediat ce sosise în tabăra de iarnă ca să-i 
spună că eram bine şi că mă comportam ca un adevărat soldat. 
l-am răspuns timid că nu avusesem încă ocazia să lupt şi că 
probabil, stând la comandament, nu voi avea ocazia nici măcar 
de data asta. „Cine ştie...”, a spus Varus, având parcă o 
presimţire neaşteptată. După aceea a zâmbit: „Nu te mai gândi 
la asta, o să te trimit cu cohorta care o să restabilească ordinea 
printre rebeli, şi dacă or să opună vreo rezistenţă, cât de mică, 
vei avea şi tu partea ta de glorie. Dar răspund pentru viaţa ta şi 
faţă de tatăl tău. E necesar să capeţi şi tu o decorație pentru 
vitejie, dar nu e necesar neapărat s-o şi meriţi. Şi acum, a 


155 „Foarte prost.” 
136 Meşteri, constructori de poduri. 


încheiat dânsul bătându-mă cu mâna pe umăr, „du-te la Lucius 
Caedicius şi spune-i să se asigure că n-a rămas niciun car în 
urmă şi să-i împingă pe cei care întârzie înaintea lui, dacă e 
cazul.” 

Lucius Caedicius era comandantul ariergardei. Un tip de 
soldat perfect, care, cu toate că avea numai vreo treizeci de ani, 
era şi mai priceput în luptă decât Apicius. Eram mulţumit că mă 
duc să schimb câteva vorbe cu dânsul. Provenea de la trupă, 
dar nu era lipsit de cultură; foarte supus la disciplină şi la 
datorie, ştia să fie şi vesel şi spiritual. 

M-am îndreptat deci spre coada coloanei. Cu toate că era 
pentru întâia oară când luam parte la o expediţie, aveam 
impresia că lucrurile nu mergeau cum ar fi trebuit să meargă. 
Coloana era resfirată pe o întindere de o milă, fără să vădească 
nicio ordine, pe o cărare tăiată prin pădure şi lată de câţiva paşi. 
In urma fiecăreia din cele trei legiuni veneau bagajele fiecăreia, 
carele cu merinde şi cu familiile civililor; mă pricepeam destul la 
manevre ca să-mi dau seama că într-un marş desfăşurat în 
preajma duşmanului, soldaţii stau adunaţi toţi la un loc, iar 
bagajele stau la urmă. Aici însă cavaleria era amestecată în 
neorânduială cu pedestraşii, carele care trăgeau maşinile de 
război cu cele ale artileriei, baliste şi catapulte, trase de boi şi 
de catări, erau îngrămădite între cărucioarele comisariatului şi 
căruțele acoperite în care se aflau femeile şi copiii. Nu izbuteam 
să înţeleg superficialitatea lui Varus; în ciuda faptului că se 
ducea să restabilească ordinea într-o zonă de rebeli, trebuie să 
fi fost ferm convins că era vorba de un marş absolut paşnic de 
înapoiere în tabăra de iarnă, pe un teritoriu cucerit şi prieten. 

Ploua întruna. Din când în când se vedeau înălțându-se dâre 
de fum când din dreapta, când din stânga, din spatele câtorva 
spinări joase de munte, care făceau ca locul prin care înaintam 
să semene aproape cu nişte chei; şi din pricina asta aveam un 
sentiment de nelinişte, îmi revenea în minte ziua aceea din anul 
1936, când mi s-a întâmplat să străbat cu autocarul, greşind 
drumul, o vastă întindere a platoului abisinian pe unde nu mai 
trecuse niciodată niciun soldat italian; şi dâre misterioase de 
fum se ridicau pe neaşteptate din pădure de o parte şi de alta, 
de pe unde trecusem cu puţin înainte şi nu întâlneam niciun 
semn de viaţă; era străvechiul obicei al indigenilor de a 
semnaliza trecerea duşmanului. Germanii cunoşteau, de bună 


seamă, acelaşi procedeu. 

N-am mai ajuns la ariergardă. Germanii au ieşit pe 
neaşteptate din pădure şi ne-au atacat. S-au năpustit mai întâi 
asupra convoiului de bagaje, evitând să dea piept cu trupele 
combatante. Erau prevăzători la început, aruncau cu săgeți şi 
sulițe, ascunşi în frunzişul copacilor, şi când un grup de soldaţi 
de-ai noştri le ieşea înainte cu spada scoasă se împrăştiau 
printre copaci şi dispăreau. În scurt timp numeroase care erau 
cu roţile sfărâmate şi blocau drumul, în aşa fel încât carele din 
spate nu mai puteau înainta. Soldaţii repartizaţi la bagaje, de 
teamă să nu piardă legătura cu restul trupelor bine înarmate din 
legiunea de avangardă, n-au stat mult pe gânduri şi şi-au 
abandonat carele în speranţa că germanii au să se oprească şi 
au să le prade. 

M-am îndreptat în grabă spre capul coloanei şi-am dat acolo 
peste prima legiune care se înapoiase cam cu o milă sau două şi 
se repliase pe colina golaşă unde petrecusem noaptea, oprindu- 
se acolo în poziţie de apărare. Soldaţii aveau o atitudine 
curajoasă şi reuşiseră să-şi păstreze carele. Întreaga zi s-a scurs 
în atacuri dezordonate din partea germanilor, în diverse puncte 
ale coloanei, asupra uneia sau a alteia din cele trei legiuni, şi 
mai cu seamă acolo unde terenul era mlăştinos şi pădurea mai 
deasă; şi bieţii pedestraşi, îngreunaţi de cuirasele şi de scuturile 
lor, devenite şi mai grele din cauza pieilor ude, se deplasau 
anevoie în mijlocul marilor cete de barbari. Seara, la apeluri, a 
rezultat că o treime din forţe fuseseră ucise sau date dispărute. 

Au urmat două zile a căror amintire mi-a rămas ca un coşmar, 
o rătăcire ca de somnambul prin noroaie, în întunericul pădurii şi 
al cerului acoperit de nori, auzind în fiecare moment, ici şi colo, 
în faţă şi-n spate, urletele care te scoteau din fire ale barbarilor 
ce se năpusteau pe neaşteptate asupra noastră ca după aceea 
să se facă nevăzuţi. În zorii zilei a treia, Varus reuşise să se 
regrupeze într-un spaţiu liber, fără copaci, unde avea 
posibilitatea să manevreze şi să le ţină piept duşmanilor, lipsiţi 
de experienţă, dar decişi şi sălbatici. Ca să facă acest lucru a 
trebuii să abandoneze însă aproape toate carele de transport; 
astfel încât, în seara celei de-a treia zile, mulţi dintre soldaţi nu- 
şi mai găseau impedimenta” şi nu ştiau de unde să ia ceva de 
mâncare. La apelul legiunilor din seara aceea am aflat că trei 


157 Bagajele. 


sferturi dintre soldaţi fuseseră nimiciţi; morţi, răniţi sau 
capturați. Varus s-a gândit atunci că desişul pădurii ar fi oferit 
mai mult adăpost decât câmpul deschis şi-a intrat în el. 

Ne-am petrecut noaptea fără să mai ridicăm corturi, culcaţi 
pe pământ, doborâţi de oboseală printre trunchiuri. Bine că pe 
vremea aceea nu se dădeau lupte şi noaptea. De când se însera 
şi până în zori, pe barbari parcă i-ar fi înghiţit pământul, nu se 
auzea un zgomot, nu se vedea un foc. Mare noroc pentru noi, 
avem posibilitatea să beneficiem de câteva ore sigure de somn, 
să uscăm corzile de la arcurile prăştiaşilor dinaintea focului, să 
le dăm îngrijiri celor care aveau răni uşoare. În zorii zilei a patra 
a început din nou să plouă. Mai mult decât atacurile şi 
amenințările duşmanilor îi descuraja pe soldaţi vremea în 
permanentă potrivnică: în timp ce germanii păreau să-şi 
reînnoiască forţele în păduri, ca şi cum frigul şi ploaia te-ar fi dat 
puteri noi. Şi-au începui iarăşi luptele; de hărţuială; nu exista 
nicio posibilitate de sustragere de la atacul acela continuu şi 
omniprezent, care se isca şi se potolea în diverse puncte, şi de 
fiecare dată rămâneau noi morţi pe teren, şi soldaţii dezarmaţi 
erau mânaţi de învingători către desişurile pădurii. In dimineaţa 
aceea m-am trezit; din nou lângă Lucius Apicius, care avea o 
rană uşoară în frunte. Sângele i se prelingea peste ochi. Vorbea 
ca un om beat, ea şi cum l-ar fi înveselit tristeţea din jurul lui, 
cerul întunecat şi ploaia necontenită. 

Ştii, mi-a spus dânsul, „că dacă n-aş fi veteran şi cavaler 
roman nu m-aş mai afla acum printre voi? Făceam de gardă 
acolo sus, pe colina aceea, în spatele unei palisade din 
trunchiuri de copaci, care am pus să fie înălţată ieri seară ca să 
nu fim luaţi prin surprindere, când a apărut din pădure un 
german şi s-a apropiat agitând o bucată de pânză albă. A venit 
până la poalele valului, şi-ntr-o latină aproximativă ne-a anunţat 
că Arminius oferă fiecărui soldat roman care dezertează femei 
câte vrea, terenuri în stăpânire şi câte o sută de sesterţi pe zi. 
Gândul c-aş putea deveni proprietarul pământului ăstuia 
sălbatic nu mă prea încântă; dar trei sau patru nemţoicuţe din 
astea blonde ca neveste nu mi-ar displăcea şi nici cei o sută de 
sesterţi pe zi. Fără să fac nimic, nu sunt de disprețuit. Ce păcat, 
egwes romanus sum.“ 

Apoi, schimbându-şi pe neaşteptate şi expresia şi tonul mi-a 


158 „Sunt cavaler roman.” 


spus: „Oricum, în seara asta o să fiu mort”. Înspăimântat, m-am 
gândit să mă duc să-l caut pe Varus; nu-l mai văzusem din seara 
dinainte; mă trimisese cu o misiune fără să-mi ordone să mă 
înapoiez imediat, aşa că mă oprisem lângă un grup de soldaţi 
viteji, căutând să-mi câştig gloria în luptă şi să merit cu 
adevărat răsplata pe care mi-o făgăduise dânsul. 

Abia se îndepărtase Apicius, probabil ca să-şi întâlnească 
soldaţii, când s-au năpustit din pădure pe urmele lui scoțând 
urlete îngrozitoare nu ştiu câţi germani, care pe moment mi s- 
au părut fără număr; şi nu pot să vă descriu uimirea mea când 
am văzut că erau comandaţi de Segimundus, prinţul cherusc 
care cu câteva zile în urmă mă îmbrăţişase călduros la cartierul 
general. Nu ştiu dacă m-a recunoscut, dar ştiu că s-a năpustit cu 
furie asupră-mi, urlând şi suduind îngrozitor; şi mi s-a părut o 
nimica toată să mă aplec şi să-i împlânt în pântec, sub cuirasă, 
spada mea scurtă. Şi-am avut senzaţia că spada a pătruns în 
osânză, n-am întâlnit, nici cea mai mică rezistenţă, ca şi cum ar 
fi străpuns un spectru lipsit de carne în momentul următor însă 
am crezut că-ntreaga lume s-a năruit, peste mine, m-a doborât 
şi m-a culcat la pământ şi mi-a pus trupul enorm al germanului 
zvârcolindu-se pe trupul meu. Cu greu m-am eliberat. Când m- 
am ridicat în picioare, nu mai era nici urmă de germani în jur, 
grupul soldaţilor căruia mă alăturasem se îndepărta în goană, 
de bună seamă urmărindu-i. A trebuit să constat cu melancolie 
că nimeni nu fusese martorul faptei mele vitejeşti. 

Când am ajuns la comandament l-am văzut ieşindu-mi în 
întâmpinare pe Lucius Eggius, împreună cu doi-trei tribuni cu 
chipuri îngrozite. Unul din ei avea ochii plini de lacrimi. Tocmai 
voiam să întreb de Varus când Lucius mi-a spus: „Varus şi-a 
înfipt spada în piept şi e mort. La fel au făcut şi şeful lui de stat- 
major, şi aghiotantul lui şi scribul. O să mă omor şi eu şi cred că 
şi aceşti iluştri cavaleri or să facă la fel.” 

În momentul acela am uitat totul, şi viaţa cealaltă a mea, şi 
artificiul care făcea din mine oaspetele intrus al morţilor acelora, 
şi detaşarea celui care observă şi e străin, pe care am avut-o 
întotdeauna faţă de dânşii; am rămas numai tânărul căruia 
dascălul de-a lungul tuturor anilor de şcoală îi întipărise în minte 
neîntrecute exemple de demnitate, de mândrie, de sacrificiu 
pentru patrie, patria cea unică şi măreaţă, singurul lucru care 
poate să justifice şansa şi sacrificiul, viaţa şi moartea. Şi, uitând 


de avertismentul funcţionarului de la oficiul celest, că dacă mi- 
aş fi curmat prin voinţa mea viaţa n-aveam să mă mai reîntorc 
în secolul meu, stăteam şi mă gândeam dacă şi eu, Publius 
Valerius Monellus, fiul senatorului Lucius, vlăstar al ilustrei ginte 
Valeria, n-ar fi trebuit să le urmez exemplul. 

M-au sustras de la gândurile acelea cuvintele tribunului care- 
mi vorbise. Mi-a spus că voia să-mi încredinţeze o tăbliță în 
care-şi lua rămas bun de la soţia lui, dacă aveam să am norocul 
să scap teafăr din luptă. 

„Consiliu ti de.!% Apuc-o în jos pe cărare, cu băgare de 
seamă, şi încearcă să ajungi la ariergardă, care, după spusele 
unui legat, sosit cu puţin înainte, până azi-dimineaţă n-a fost 
încă atacată. Povesteşte-i lui Lucius Caedicius cum s-au petrecut 
lucrurile aici sus, că totul e pierdut, că Varus e mort şi acvilele 
legiunilor au fost capturate.” 

Eram într-adevăr tulburat şi impresionat, tânăr lipsit de 
experienţă cum mă simţeam în momentul acela, smuls cu totul 
din cealaltă viaţă a mea, având aşadar sentimentul că aceea era 
adevărata mea viaţă, Roma lui Augustus adevărata mea patrie, 
soldaţii aceia tovarăşii mei de arme, şi onoarea lor a mea; dar 
chipul tribunului care-mi vorbea era rece şi senin şi chiar şi cel 
pe care-l văzusem lăcrimând avea acum ochii uscați; lacrimile 
lui fuseseră pentru moartea lui Varus şi nu pentru propria lui 
soartă. 

Peste câteva minute am pornit la drum spre ariergardă; 
despre drumul acela am numai o impresie confuză; a durat mai 
multe ore în şir, dar mi le amintesc doar ca pe nişte clipe. 
Inspăimântător câmp de bătălie; desfăşurat de-a lungul unui 
drum extrem de lung, printre bălți şi păduri stufoase. Ici-colo se 
vedeau urmele tranşeelor improvizate şi pe jumătate surpate, 
care cu roţile în sus, muşini de război incendiate sau răsturnate, 
cai cu măruntaiele pe afară. Prin luminişuri numeroase cadavre 
în diverse poziţii, soldaţi de-ai noştri sau germani, unii care 
căzuseră luptând, alţii care fuseseră loviți pe la spate şi 
căzuseră pe brânci. Câte un cadavru de femeie şi de copil; 
majoritatea femeilor însă, împreună cu copiii, trebuie să fi fost 
târâte în interiorul pădurii. Trupuri de militari şi de civili, fixate în 
picioare de trunchiul câte unui copac, cu o săgeată cure le 
străpungea  gâtlejul şi alta înfiptă în mijlocul pieptului. 


159 „Şi-acum te sfătuiesc aşa.” 


Traversând o rarişte pustie, într-o tăcere covârşitoare, am dat 
peste patru sau cinci cadavre din acelea ţintuite de trunchiuri 
groase şi care păreau să fi crescut din aceeaşi rădăcină, iar pe 
capul unuia dintre ele o inscripţie fixată cu o săgeată. Cu toate 
că-mi dădeam seama de riscul pe care-l înfruntam, ieşind în loc 
deschis, n-am putut să rezist curiozităţii de a vedea ce seria 
acolo. Întâi am recunoscut două dintre cadavre, cărora le 
scoseseră ochii şi le tăiaseră mâinile, erau doi avocaţi pe care-i 
adusese Varus cu sine de la Roma, implacabili când era vorba 
să pledeze şi să acuze. Altuia îi coseseră buzele, şi-i prinseseră 
cu un cui o foaie de papirus deasupra capului cu cuvintele: 
„tandem vipera sibilare desisti“1%, în momentul acela s-a 
năpustit asupra mea o ceată de germani gigantici şi-am crezut 
că mi-a sunat şi mie ceasul, erau însă beţi, umflaţi de vinul pe 
care-l capturaseră din proviziile noastre, şi-i trăseseră o beţie 
straşnică care-i făcea să se clatine pe picioare, să râdă-n hohote 
sau să lăcrimeze, dar să fie totuşi drăgăstoşi şi lipicioşi; au 
tăbărât pe mine, m-au îmbrăţişat, m-au sărutat, m-au îndemnat 
să beau cu dânşii folosind nişte cuvinte latineşti rudimentare, 
sau cuvinte germane pe care le înţelegeam prea bine, trebuia 
să beau şi eu, dar, fiindcă eram aşa de mititel pe lângă ei, era 
nevoie de un pocal mai mic, unde era un pocal mai mititel 
pentru romanul cel mititel? Dar a trebuit totuşi să beau. Şi am 
băut. Şi mi-au turnat vinul cu forţa pe gât din burdufuri, şi-au 
făcut cerc în jurul meu cântând mereu acelaşi refren de beţivani 
pe limba lor, nauh ains, nauh ains, încă unul şi încă unul. lar 
pentru mine se punea acum doar întrebarea dacă aveam să mă 
îmbăt mai întâi şi să nu mai fiu în stare să mă mişc, sau dacă 
aveam să mai fiu în stare să mă sustrag cu timpul îmbrăţişărilor 
lor de beţivani? 


Era târziu către seară când, după ce străbătusem pe o 
distanţă de vreo milă o porţiune de pădure absolut pustie, am 
dat de Lucius Caedicius. Şedea pe un buştean şi un soldat îl 
bărbierea. Am fost cuprins de o linişte neaşteptată înaintea 
omului aceluia senin, înconjurat de viguroşii piemontezi din 
detaşamentul lui. l-am povestit că Varus se omorâse, că totul 
era pierdut, că se omorâseră şi ofiţerii statului-major şi mulţi 
soldaţi. Şi se omorâse şi Lucius Eggius, praefectus castrorum; şi 


15 „În sfârşit, şarpe, ai încetat să mai şuieri.” 


Caius Cejonius, colegul său, nu avusese curajul să se omoare şi 
se predase duşmanului. Şi acvilele legiunilor fuseseră luate de 
către germani. Fără să-mi dau seama, pe măsură ce vorbeam, 
regăseam tonul mândru şi dispreţuitor al tribunului care-mi 
încredinţase tăbliţa pentru soţia lui. 

Lucius Caedicius a aşteptat în tăcere ca bărbierul să-şi 
termine treaba. Apoi s-a ridicat şi-a ordonat ca soldaţii să se 
adune roată în jurul lui şi să fie rechemate santinelele care 
vegheau în preajma poziţiei. Erau ceva mai mult de vreo sută de 
oameni. Între timp am aflat că Caedicius nu mai primise ordinul 
pe care iniţial trebuise să i-l transmit eu, şi anume să lase să 
treacă înainte convoiul care urma ariergarda, şi să se plaseze la 
sfârşitul coloanei pentru a-l proteja. Convoiul respectiv fusese 
atacat, fără ca atacul să se extindă însă şi asupra ariergărzii 
care se aşezase în poziţie apărată. 

„Soldaţi, n-avem de făcut decât două lucruri. Ori unul, ori 
altul. Ori să ne predăm duşmanului, care făgăduieşte femei, 
bani şi pământ. Dacă e să-i daţi crezare. In ce mă priveşte, ştiu 
de pe acum că voi fi țintuit cu săgeți de un copac, la fel cu 
avocaţii pe care i-a văzut tribunul Monellus. Vouă poate c-o să 
vă meargă mai bine. Cealaltă soluţie este ca, dimpotrivă, să 
încercăm să ne croim drum printre câinii ăştia şi să ajungem la 
Aliso. După părerea mea, acesta e singurul lucru pe care-l avem 
de făcut. Efectele la spinare şi la drum.” Stârnită parcă de 
cuvintele acelea îndrăzneţe, o ceată mare de germani s-a ivit pe 
drumul parcurs de mine cu puţin înainte, şi s-a repezit asupra 
noastră atacându-ne cu hotărâre. Şi mai hotărâți au fost însă 
Caedicius şi oamenii lui. Le-au ieşit înverşunaţi în întâmpinare, 
Caedicius mai vârtos decât toţi, cu spada lui scurtă înainte, cu 
braţul stâng înfăşurat în manta; îşi lepădase scutul ca să fie mai 
uşor, sau poate în semn de dispreţ faţă de duşman. Am simţit 
un mare gol în suflet şi, cu o hotărâre surprinzătoare m-am 
aruncat şi eu în mijlocul încăierării. Nu-mi dau seama bine, dar, 
după o vreme, care mi s-a. Părut extrem de scurtă, numeroşi 
duşmani rămăseseră întinşi pe pământ, alţii se făcuseră 
nevăzuţi. Caedicius avea pe chip o lumină de curajoasă 
mulţumire. 

„Reveniamus domu."S! Şi i-a chemat pe trompeti, şi le-a 
ordonat să sune plecarea. Mai târziu am aflat de la prizonieri că 


161 „Să ne întoarcem acasă.” 


la o mică distanţă se afla Arminius, cu cele mai bune forţe ale 
lui, din care cei pe care-i respinsesem noi alcătuiau doar o 
avangardă; şi că fusese pe punctul de a intra cu şi mai multe 
forţe în luptă, dar, auzind trompetele, a crezut că vesteau 
sosirea celor două legiuni de la Magonza, comandate de Lucius 
Nonius Aspernatus, care ne veneau în ajutor; şi cum începuse să 
se lase şi întunericul, nu putuse să se încredinţeze dacă 
bănuiala lui corespundea realităţii. Şi se retrăsese repede în 
pădure, iar noi, mărşăluind o bună parte din noapte, am izbutit 
să ne sustragem de la pericolul acela iminent, regrupându-ne în 
ziua următoare într-un loc mai deschis, mai puţin înghesuit de 
munţi şi de păduri. 

Peste câteva zile, plecaţi o sută. Am sosit şaptezeci la Aliso, e 
fortăreață situată pe malul drept al Rinului, la adăpostul unor 
mijloace sigure de apărare, Atacaţi imediat de germani, am avut 
posibilitatea să-i ţinem la distanţă de ziduri, dar nu să-i şi 
punem pe fugă; eram prea puţini la număr şi efectivul pe care l- 
am găsit în fortăreață la sosire era prea redus. Şi aşa am stat 
asediați timp de câteva zile. În fortăreață se afla un tribun dintr- 
o familie nobilă bologneză, puţin mai în vârstă decât mine, cu 
care m-am împrietenit imediat, datorită  înfăţişării sale 
frumoase, petroniene, modului său deschis de a vorbi, şi 
spiritului său inteligent şi ironic, Lucius Rusticelius; îl amintesc 
aici pentru că o să-l reîntâlnesc mai târziu la Bologna, spre 
marea mea surprindere; îl lăsasem muribund, într-o după- 
amiază când am ieşit împreună din patrulă ca să căutăm ceva 
de mâncare dincolo de val, şi ne-am trezit cu o ceată de 
germani, iar dânsul s-a ales cu o lovitură de lance între tâmplă 
şi grumaz care l-a făcut să se prăbuşească în nesimţire. L-am 
ridicat în spate (aveam foarte multă forţă pe atunci în corpul 
acela al meu de împrumut) şi l-am purtat până dincolo de ziduri, 
la infirmerie. Medicul militar s-a uitat la el şi a făcut o grimasă: 
„Te-ai comportat vitejeşte când l-ai adus aici, pe pământ 
consacrat, dar cine ştie dac-o să mai apuce dimineaţa”. 

Nu m-am mai ocupat de el, furat de evenimentele asediului, 
cu felul acela uşor în care se uită în război lucrurile astea. Acum, 
puţinii supraviețuitori ajunseseră la capătul puterilor; ajutor nu 
puteam spera; şi-ntr-o noapte fără lună şi plină de nori 
întunecaţi, Caedicius ne-a scos pe toţi afară, cu femei, cu copii, 
cu bătrâni şi cu răniţi, şi, fără ca asediatorii să bage de seamă, 


am izbutit să ajungem cu bine la Vetera, unde am găsit cele 
două legiuni, ale lui Lucius Nonius Aspernatus care veneau de la 
Magonza. 

Lucius Caedicius a obţinut pentru mine ordinul de la 
Aspernatus să plec imediat la Roma în calitate de curier 
extraordinar. „Tatăl tău trebuie să fie neliniştit din pricina ta”, 
mi-a spus el, „şi trebuie să-i duci şi tăbliţa soţiei tribunului 
Lucius Eggius.” „Non es contentus?"% a adăugat apoi, văzând 
mina pe care o făceam. 

Desigur că şi-n noua mea viaţă îmi păstrasem caracterul, 
datorită căruia mi-a displăcut întotdeauna să lupt în război, clar 
mi-a şi fost întotdeauna ruşine să nu mă aflu alături de soldaţii 
din linia întâi. 

Mi se părea că scăpasem prea ieftin. Îmi imaginam că, odată 
ajuns acasă, n-aveau să mă mai lase să plec. Pe deasupra, în 
războiul acela, atât de diferit şi-n acelaşi timp atât de 
asemănător cu cele moderne, mă distram grozav, tocmai 
datorită faptului să făceam mereu comparații şi căutam 
asemănări. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte că şi pe atunci 
existau servicii de informaţii bine puse la punct, care-i interogau 
pe prizonieri, trimiteau spioni în armata duşmană şi întocmeau 
hărţi ale diverselor regiuni. În cele câteva luni am auzit 
comandanții plângându-se de furnizorii care le expediau marfă 
de aruncat la gunoi, centurioni care-i criticau pe colonei şi pe 
generali; şi soldaţi plângându-se de aprovizionare şi de 
comisariat, discutând de reangajări, de soldă, de permisii, de 
fete pe care se duceau să le cucerească noaptea, de pui buni de 
şterpelit, ca şi camarazii lor de peste nouăsprezece secole. 
Luam parte aproape cu plăcere la războiul acela; şi pentru 
considerentul că, dacă-mi aflam moartea acolo, nu pierdeam 
cine ştie ce, m-aş fi întors în secolul meu şi adio romanitate. 
„Va, va“, mi-a spus Lucius Caedicius. „Şi, dacă n-or să te 
oprească la Roma ca să faci pe filfizonul printre curtezanele de 
la porticul Octavici, întoarce-te iar, fiindcă aici război în care să 
le rupem botul o s-avem încă destul de-acum înainte. O să 
trebuiască să le dăm o lecţie serioasă indivizilor ăstora. 
Nenorocirea este că acum au văzut că nici soldaţii romani nu 
sunt invincibili, şi o să fie o treabă serioasă. Întoarce-te şi, dacă 


162 „Nu eşti mulţumit?” 
163 „Hai, du-te.” 


vrei, o să te-nvăţ să devii un comandant adevărat, şi nu un 
colonel de formă cum eşti încă. Te-ai comportat curajos. Adhuc 
majora a te expecto.!** Şi-acum pleacă, te trimit în calitate de 
curier, şi-n felul ăsta ai să mergi cu poştele cele mai rapide.” Mi- 
au trebuit doar cinci zile ca să ajung la Roma, făcându-mi cele o 
sută douăzeci de mile pe zi. Am dat acolo peste prăpădul 
pământului, sau cel puţin aşa mi s-a părut. Şi primii oameni pe 
care i-am întâlnit mi-au spus că înainte cu câteva zile, când a 
sosit vestea catastrofei, fusese mult mai rău. Işi pierduseră cu 
toţii capul, şi militarii, şi civilii. Mai cu seamă în cartierele 
populare lumea îşi încărca avutul în căruţe ca să se refugieze la 
ţară, ca şi cum germanii s-ar fi aflat la porţile cetăţii. Fusese 
proclamată un fel de stare de asediu, fiindcă se temeau de o 
insurecție populară. Despre zvonurile cele mai catastrofale mi-a 
făcut în grabă un rezumat tatăl meu; asta după ce m-a salutat 
sobru, ca şi cum aş fi lipsit doar câteva zile, şi ca şi cum n-aş fi 
ajuns acasă cu pielea întreagă numai ca printr-un miracol, şi 
după ce a ascultat fără niciun comentariu relatarea 
impresionantă a păţaniilor mele. A zâmbit doar puţin, atunci 
când i-am spus că Varus ţinea să-mi dea cu orice preţ o 
recompensă. „Coroana civică”, a zis el, „n-ar trebui să ţi-o 
refuze nimeni: ea i se cuvine unui soldat care ucide un duşman 
şi rămâne stăpân pe câmpul de luptă, cum e cazul tău: după ce 
l-ai ucis pe prinţul cherusc şi-ai ieşit de sub el, de bună seamă 
că ai rămas stăpân pe câmpul de luptă, fiindcă nu se mai afla 
nimenea în jurul tău. Şi poate că ţi se cuvine şi coroana pentru 
asediu, sau cea pentru val, fiindcă ai traversat teritoriul duşman 
cu armele în mâini. Dacă ţii însă la ea, să nu vorbeşti cu nimeni 
despre beţia pe care ai făcut-o eu germanii aceia gigantici şi 
dobitoci. O să vedem. O să discut despre asta cu împăratul 
atunci când se va mai linişti, şi n-o să mai fie atâta panică peste 
tot.” 

Tatăl meu mi-a spus că nici comandanții militari supremi nu 
mai ştiau ce hotărâre să ia. „Se pare că nu mai există nicio 
legiune disponibilă. Cetăţenii chemaţi la arme refuză să se 
prezinte fiindcă spun că războiul împotriva germanilor înseamnă 
moarte sigură. Nu numai că a fost pierdut dintr-o dată întregul 
teritoriu de dincolo de Rin, dar există teama ca nu cumva 
germanii să invadeze Galia, să-i răscoale pe gali şi să vină 


164 „Aştept însă lucruri şi mai mari de la tine.” 


împreună asupra Romei. Augustus a ordonat recrutarea 
obligatorie şi cei chemaţi se sustrag. S-a organizat o razie în 
Suburra care să strângă cu forţa indivizi de tot felul şi sclavi 
fugiţi şi să-i înroleze obligatoriu. Vai de noi, câtă decădere faţă 
de romanii de pe timpul republicii. Augustus însă se dovedeşte 
demn de momentul acesta. A dat nişte ordine cât se poate de 
înțelepte şi a trimis întăriri la trecătorile din Alpi.” 

Când. După câteva ore, m-am dus să-mi întâlnesc prietenii la 
barul obişnuit, am auzit cealaltă versiune. 

„Bătrânul şi-a pierdut firea. Umblă prin toată casa lovindu-se 
cu capul de uşorii uşilor şi gemând «Quinti/i Vare, reddemi 
legiones»"*. Strigă că nu mai vrea să-şi taie barba şi părul de pe 
cap. E o zdreanţă. Işi sfâşie veşmintele, se tăvăleşte pe jos, şi 
spune că vrea să se lepede de calitatea de Augustus şi de 
Deus.” 

Am aflat că partidul germanofililor sau al renunţătorilor era 
foarte puternic. Mulţi dintre senatori considerau că era 
momentul să se pună capăt politicii de expansiune, că trebuia 
să renunţăm şi la celelalte cuceriri şi să ne mulţumim cu 
frontiera de la Rin, dacă şi aceea se mai putea menţine. Se 
vorbea c-avea să fie trimis acolo sus Tiberius, interzicându-i-se 
însă orice tentativă de a recâştiga teritoriul pierdut. Prietenii 
mei, ca de obicei, erau grozavi când era vorba să pălăvrăgească 
şi să colporteze zvonuri. Mai cu seamă unul, Vibius Balbus, 
despre care v-am mai vorbit, grăsun şi lucios ca o ceapă şi în 
permanenţă cu un zâmbet satisfăcut pe buze, emitea maxime 
cu privire la germani. „Sunt mai viteji decât noi, şi mai 
puternici”, spunea dânsul; „ar trebui să vină să facă puţină 
ordine aici la noi, să înlăture dictatura asta imbecilă, care 
iroseşte toţi banii cu cheltuielile militare şi lasă serviciile publice 
în stadiul în care se află acum.” Peste câteva zile Augustus a 
cerut să mă vadă şi m-a pus să-i relatez eu însumi cum s-au 
petrecut lucrurile; mi-a acordat coroana civică, alcătuită din 
frunze de stejar, şi coroana murală, din metal, închipuind un 
bastion cu turnuri şi creneluri, fiindcă izbutisem să ajung 
împreună cu camarazii mei în valul de la Aliso. Cu o oarecare 
mâhnire însă trebuie să menţionez că pe prietenii mei nu-i 
interesau câtuşi de puţin decoraţiile acelea ale mele, nici faptul 
că aş fi putut să le povestesc amănunte cu privire la marele 


16 „Quintilius Varus, dă-mi înapoi legiunile.” 


dezastru, sau că eram unul. Din puţinii lui supraviețuitori. Dacă- 
mi făcusem iluzii că întorcându-mă la Roma atât de repede 
aveam să savurez un mic triumf, a trebuit să-mi schimb repede 
părerea. Nu exista nimeni care să-mi spună „narra mi'%, curios 
să afle peripeţiile mele, nimeni care să dorească să afle de la 
mine cum arătau germanii aceia, văzuţi de aproape: dânşii, de 
bună seamă, ştiau asta mult mai bine decât mine. Imi spuneau 
colonel, e drept, dar pe un ton anumit, dacă nu chiar zeflemitor, 
în orice caz puţin ironic. 

Speram să mă revanşez cu Hostia. M-am dus într-o zi la ea, 
îmbrăcat tot militar, cu frumoasa mea coroană din frunze de 
stejar pe cap. Mi-a făcut o primire sărbătorească, dar mi-a spus 
imediat - fără ca eu să fi apucat să scot vreun cuvânt - „ŞI- 
acum, destul cu istorisirile din război”. Apoi mi-a scos delicat de 
pe cap coroana din frunze de stejar şi mi-a pus în loc una luată 
din părul ei, de trandafiri proaspeţi de toamnă, delicaţi şi abia 
culeşi. Şi-n sfârşit, petrecându-mi braţele în jurul gâtului şi 
atrăgându-mă la dânsa ca să mă sărute, când buzele ei erau pe 
punctul de a le atinge pe ale mele, m-a îndepărtat un moment, 
ca să-mi şoptească „şi vai de tine dacă te gândeşti să mai pleci. 
Adu-ţi aminte că prefer un laş care să stea lângă mine decât un 
erou îndepărtat.” 


Capitolul al nouălea 


(Anii 763 şi 764 ai Romei, 10 şi 11 ai erei noastre, 22 şi 23 ai 
vieţii mele.) Rudele mele vor să mă însor. Inventez bicicleta, dar 
nu reuşesc să-mi ţin echilibrul pe ea. Cu Claudia la circ. 
Conducători de care şi gladiatori. Hostia se căsătoreşte, iar eu o 
iau în casa mea pe Evia, sclava de viţă regală. 


Întors din război, familia mea a început să insiste să mă însor. 
Aşa cum mi-am închipuit, tata n-a vrut să mă mai întorc în 
Germania, ci mi-a spus că îmi făcusem de-acum datoria mea de 
cetăţean şi că trebuia să mă pregătesc şi eu, la fel cu fratele 
meu, pentru cariera politică; dar dacă, dimpotrivă, doream să 
mă dedic studiilor şi să mă ocup cu administrarea bunurilor 
familiei, pentru el era totuna. În realitate de la mine nu se 
aştepta prea mult şi cred că eram considerat în permanenţă şi 


16 „Povesteşte-mi (cum a fost).” 


în mod incurabil oarecum tarat. Toate ambițiile şi le pusese în 
fiul lui mai mare, Lucius. 

Ai mei au considerat că lucrul cel mai urgent era să închei o 
căsătorie reuşită. De asta se vorbea des în casă, chiar în 
prezenţa rudelor sau a prietenilor, şi uneori se încingea chiar şi 
câte-o discuţie mai savantă despre treaba asta şi despre 
avantajul de a te căsători devreme sau târziu, sau de anu te 
căsători deloc. Fiindcă nu toţi erau de acord cu ai mei în privinţa 
asta. Şi chiar şi argumentele celor care-mi dădeau ghes să mă 
grăbesc şi să mă însor nu erau nici ele întotdeauna prea 
încurajatoare. Aşa de pildă Valerius Messalla, un cavaler care la 
treizeci de ani se afla deja la a treia căsătorie, mi-a citat într-o zi 
ceea ce spusese într-un discurs, pe vremea când era cenzor, 
Medellus Numidicus, ca să-i înduplece pe cetăţenii celibatari să 
se căsătorească. 

„Dacă nouă ne-ar fi îngăduit, o cetăţeni, să trăim fără femei, 
omnes ea molestia careremus!*; dar, de vreme ce natura a 
stabilit că nu se poate trăi în linişte alături de ele şi nici pe de 
altă parte fără de ele, să ne preocupăm mai curând de 
perpetuarea neamului nostru decât de fericirea scurtei noastre 
vieţi.” După aceea fratele meu, care se căsătorise prima dată la 
douăzeci de ani şi a doua oară la douăzeci şi patru, avea şi el un 
argument cu care mă încuraja să-i urmez pilda. „Dacă nu te 
însori repede”, îmi spunea în glumă „ai să fii prea bătrân pentru 
cea de-a treia şi a patra căsătorie a ta, care sunt de fapt cele 
care contează.” Când am auzit fraza asta, mi-a venit în minte 
ceea ce-mi spusese un prieten american la New York cu privire 
la tara lui, în care, la fel, e cât se poate de răspândit obiceiul de 
a te căsători foarte tânăr. „Un bun american”, spunea prietenul 
meu, „se căsătoreşte în medie de trei ori: prima dală la o vârsta 
foarte tânără, şi numai to canalize the sexual desire!; odată 
satisfăcut, divorţează şi-o ia în căsătorie pe fiica şefului, sau pe 
una care să aibă un tată întreprinzător şi important, cu alte 
cuvinte o fată care să-l ajute să-şi croiască un drum în viaţă. 
După ce a reuşit acest lucru, divorţează din nou şi se 
căsătoreşte cu femeia pe care o iubeşte, aparţinând tipului de 
femeie care i-a plăcut întotdeauna şi căreia de obicei îi rămâne 
credincios; cu atât mai mult cu cât atunci când s-ar putea să-i 


15 „Ne-am lipsi cu toţii de dandanaua asta.” 
168 „Pentru satisfacerea necesităţilor sexuale.” 


treacă prin minte s-o înlocuiască cu o a patra soţie, tinerică de 
tot, moare în general într-un accident, lăsându-i întregul său 
avut unei văduve încă de nedispreţuit.” 

Bineînţeles că vorbele fratelui meu îl indignau pe tata, un om 
de modă mai veche; şi-i ofereau întotdeauna pretextul pentru o 
tiradă retorică, o violentă mustrare adresată timpurilor moderne 
în care asistai la destrămarea tuturor concepţiilor tradiţionale cu 
privire La familie. Nu că n-ar fi avut nimic de reproşat vremurilor 
de altădată; se lega mai cu seamă de comediantul acela ipocrit 
la adresa căruia folosea un neologism grecesc care era la modă 
pe atunci, hypokrites, anume Cato cel Bătrân, cu toate că 
acesta murise cu un secol şi jumătate în urmă; un zgârciob 
îngrozitor, spunea el, care se descotorosea pentru o sumă de 
nimic de sclavii lui, de îndată ce îmbătrâneau, de teama de a nu 
fi nevoie să-i întreţină fără să mai încaseze echivalentul muncii 
lor; şi pe ceilalţi sclavi îi biciuia după cină, şi pentru lipsuri mai 
grave îi judeca el însuşi şi-i condamna la moarte şi executa 
sentinţa chiar în prezenţa celorlalţi sclavi. Şi, fiindcă nu-i plăcea 
ca sclavii să se iubească şi să se înţeleagă unii cu alţii, 
răspândea printre ei tot felul de vorbe şi de intrigi, îi asmuţea pe 
unii împotriva altora, în aşa fel încât să fie întotdeauna bănuitori 
şi divizați unul faţă de altul. lar la optzeci de ani s-a căsătorit cu 
o fetişcană de douăzeci.” („Într-adevăr, tată, dar dacă nu se 
căsătorea, n-ar fi avut un fiu, şi aproape cu siguranţă că a fost al 
lui, Cato Salonius, care a fost la rândul lui bunicul celuilalt Cato, 
pe care tu îl stimezi atât de mult.”) Şi lui Cicero îi aducea 
reproşuri, că făcuse acelaşi lucru, îşi părăsise nevasta după 
treizeci de ani de căsătorie şi-şi luase una tinerică numai fiindcă 
era bogată. Un hypokrites, spunea el, şi acest Tullius Cicero, 
care scria că-i e ruşine că e afectat din cauza morţii unui sclav 
tânăr, care-i servea de lector, fiindcă, închipuiţi-vă, considera 
nedemn de un om liber să sufere din pricina unui sclav. 

Tata avea în privinţa asta nişte idei pe care aş putea să le 
numesc moderne şi creştine şi, dacă n-ar fi fost să fie decât 
situaţia aşa-numiţilor proletari, sau cea a micilor-burghezi sau a 
salariaţilor particulari, nu s-ar părea că epoca asta a noastră, 
evoluată şi creştină, ar fi cu mult mai bună decât cea a sclavilor 
din secolul întâi, care nu trebuiau să aibă grijă de casă şi masă, 
şi nici nu aveau motive să se teamă că aveau să-şi piardă postul 
dintr-un moment în altul. Aceeaşi omenie faţă de acei 


colaboratori necesari, de la cei mai umili până la cei mai răsăriţi, 
întâlneam pretutindeni în casele rudelor şi ale prietenilor; şi 
dacă mai existau încă stăpâni care să-i trateze pe sclavi ca 
bătrânul Cato, sau chiar mai rău, în general proaspeţii 
îmbogăţiţi sau boiernaşi neciopliţi din provincie, erau judecaţi cu 
destulă asprime. Odată, în casa tatălui meu, l-am auzit pe 
Sentius Saturninus povestind un fapt pe care toţi l-au 
caracterizat drept monstruos, şi al cărui protagonist fusese un 
oarecare Vedius Pollio, un cavaler putred de bogat, care-n 
bazinul unei ville a lui de la Posillipum creştea murene; nişte 
peşti cu înfăţişarea unor şerpi graşi, după care gurmanzii se 
prăpădeau cu firea; şi care erau foarte lacomi, căci, dacă se 
întâmpla să muşte un om, nu spun că l-ar fi devorat cu totul ca 
acei piranhas din apele Braziliei, sau ca acei caribes venezueleni 
(în Savana Grande, unde Orinocul se desface într-o sută de 
braţe şi fiecare dintre ele caută să ajungă la ocean el singur, 
băştinaşii de prin partea locului, când le moare cineva din 
familie, îi leagă cadavrul de un par pe care-l înfig în mijlocul 
curentului apei: şi vin imediat peştii aceia canibali şi-n scurt 
timp îl devorează cu totul, încât nu rămân decât oasele albe şi 
curate pe care rudele le împart în trei-patru părţi şi le vâră într- 
un sac, iar sacul îl agaţă de colibă: şi există colibe cu familii mai 
numeroase sau mai vechi, care au agăţate numeroase 
asemenea săculeţe funebre şi lucrul ăsta le conferă un fel de 
glorie faţă de celelalte): murenele nu sunt aşa de feroce, dar 
dacă se-ntâmplă să se nimerească un om în mijlocul lor, îi 
muşcă cu furie şi-i injectează un venin mortal. Pollio acela, într-o 
zi când îl avea musafir în villa lui pe Augustus, întâmplându-se 
ca unul din sclavii lui să spargă un potir din cristal foarte fin, a 
poruncit să fie aruncai în bazinul cu murene. Nefericitul s-a 
prosternat în faţa lui Augustus cerându-i îndurare: şi Augustus l- 
a rugat pe Pollio să-l ierte, dar a întâmpinat împotrivirea turbată 
a acestuia. (Care era în dreptul său, ca stăpân al unui lucru, căci 
sclavul de fapt asta era: dacă musafirul meu mă roagă să nu 
arunc pe focul care arde-n cămin un scaun de pildă, eu pot, 
chiar dacă e nepoliticos, să nu ţin seamă de dorinţa lui.) Atunci 
Augustus, reluându-şi instantaneu autoritatea lui de împărat, i-a 
poruncit lui Pollio să-l manumittere!* imediat pe sclav, adică să- 


16 Actul redării libertăţii unui sclav includea şi un gest consacrat, 
anume ca stăpânul să-i pună mâinile pe umeri. 


i redea libertatea; şi-a luat toate paharele de cristal care se 
aflau pe masă şi le-a spart ţăndări, aruncându-le. Şi l-a silit, în 
sfârşit, să sece bazinul cu murene. 

Când am auzit-o povestită, întâmplarea aceasta mi-a făcut o 
puternică impresie, dar m-a impresionat şi mai mult comentariul 
tatălui meu. 

„Nu mă miră”, a spus el, „atitudinea lui Pollio. Era el însuşi fiul 
unui sclav eliberat.” 

Intorcându-mă acum iar la insistenţele familiei de a mă 
căsători, eram zăpăcit şi nu ştiam ce să răspund. Persista încă la 
mine sentimentul pe care l-am descris deja într-un capitol 
precedent, ca să zic aşa, jena aceea de a-mi trăda iubirea din 
secolul douăzeci: moderat totuşi, aşa cum am explicat, datorită 
faptului că de la noile femei îşi lua plăcerea un trup care era al 
meu, dar nu cel cu adevărat al meu. Eram de bună seamă 
generos când era să găsesc subterfugii, atunci când îmi 
aduceam argumente mie însumi; pentru căsătorie însă nu 
găseam nicio justificare. Pe de altă parte, fiind lucru stabilit că 
viaţa mea exemplară în mijlocul romanilor nu avea să lase nicio 
urmă şi nici nu trebuia să lase, dat fiind că se încadra într-o 
epocă în care fiecare eveniment cât de mic fusese deja definit şi 
încheiat, era logic că eu nu trebuia să am nici nevastă, nici copii, 
la fel cum n-aş fi putut săvârşi nici vreo operă sau vreo faptă 
care să aibă urmări sau să rămână în amintire. Viaţa mea 
romană trebuia să fie într-adevăr o scriere pe apă, şi atunci 
când mi-am dat seama din plin de acest lucru am încercat din 
pricina lui un sentiment de oarecare umilinţă. 

Mi-am făcut iluzia c-am să pot să le ofer cel puţin 
contemporanilor mei vreuna din invențiile care fac viaţa noastră 
uşoară şi complexă, şi-am fost foarte amărât chiar de la început, 
constatând că sunt atât de ignorant în materie de mecanică, de 
electrotehnică, în materie de radio, telefon şi celelalte, 
închipuindu-mi că, dac-aş fi fost, dimpotrivă, un individ priceput 
în domeniul ăsta, aş fi putut să le dăruiesc cine ştie, poate 
lumina electrică, sau telefonul, sau măcar aş fi putut să mă 
folosesc de ele eu acasă la mine, pentru uzul meu personal. Am 
vrut odată, având printre sclavii tatălui meu un meşteşugar 
deosebit de iscusit, să-l pun să-mi facă o bicicletă. Nu vă spun 
ce bătaie de cap a fost ea să pun de acord vagile mele 
reminiscenţe în materie de cunoştinţe mecanice, cu bunăvoința 


unui meşter fierar şi tâmplar în acelaşi timp care nu înţelegea ce 
doream. In fine, după strădanii îndelungi, a ieşit ceva care 
semăna cu o bicicletă aşa cum seamănă o pirogă scobită într-un 
trunchi cu un schif de concurs; cu pedale, roţi subţirele cu spiţe 
din lemn, şi transmisie cu lanţ. Când a fost însă vorba să mă urc 
pe ea şi să pedalez n-a fost chip. Noul meu corp nu dădea 
ascultare impulsurilor mele de pedalator din cealaltă viaţă; nu 
reuşeam să mă menţin în echilibru pe cele două roţi nici măcar 
o clipă şi oricât de mult m-am încăpățânat n-am izbutit să fac în 
două sau trei zile nici cel mai mic progres, până când am lăsat 
baltă toată treaba şi-am dat încolo angrenajul acela. In 
paranteze fiind zis, faptul ăsta pentru familia mea care asista 
amuzată sau alarmată la încercările mele, a reîntărit credinţa că 
nu eram cu desăvârşire vindecat: nebun ieşisem după amnezie 
şi nebun continuam să fiu. Mai întâi sclavul care-mi construise 
mecanismul, luându-mă cu binişorul, şi după aceea tata, 
folosind un limbaj filosofic şi citate din Platon, din Empedocles şi 
din Anaxagoras, au încercat să mă facă să-mi amintesc cum că 
orice corp fără susţinere cade jos, şi că de când a fost roata 
născocită nu s-a mai pomenit niciodată să pui o roată în faţa 
alteia, ci întotdeauna una alături de alta. 

Am renunţat la asemenea proiecte nebuneşti, dar pentru ca 
experienţa aceea a mea să nu fie cu totul inutilă, mi-am pus în 
gând să devin un studios şi un om de ştiinţă ca să pot să le 
redau contemporanilor mei cât mai mult cu putinţă din cultura 
de atunci, din operele dispărute în cursul secolelor, din autorii al 
căror nume se pierduse. Mi-am dat seama chiar de la început, 
de exemplu, că poeţii latini pe care-i cunoaştem noi şi ale căror 
opere ne-au fost transmise, Horatius şi Vergilius mai ales, se 
bucurau printre cei mai intransigenţi şi rafinaţi critici ai vremii 
de aprecieri mult mai puţin bune decât se bucură astăzi; nu că 
le-ar fi tăgăduit meritele sau talentul poetic, dar fiindcă de bună 
seamă erau inferiori unor poeţi ca Valerius Edituus, Quintus 
Catulus, Porcius Licinius, ale căror nume le cunosc astăzi doar 
savanții. Horatius era considerat un epicureu simpatic, o 
companie plăcută, un moralist cam îngâmfat şi care voia să dea 
de înţeles acest lucru, ca atunci de pildă când se lăuda că se 
mulțumea la cină cu praz, cu năut şi cu un fel de tăieţei şi că-i 
erau de ajuns trei sclavi ca să-l servească la masă; iar odelor lui 
le reproşau mai cu seamă faptul că erau cam lipsite de 


originalitate şi-n ce priveşte ideile, şi-n ce priveşte versificaţia, 
calchiate mai mult sau mai puţin după poeţii alexanarini. Lui 
Vergilius, adulatorul lui Augustus şi al traficantului aceluia 
toscan care a fost Mecena, şi care-n dosul paravanului unui soi 
de salon literar se pricepea grozav să-şi facă anumite afaceri 
cam dubioase şi să câştige gologanii cu sacul, i se aduceau 
laude pentru arta lui de improvizator şi pentru poeziile lui 
bucolice, dar i se reproşau servilismul şi falsa modestie pe care 
ştiuse s-o afişeze în faţa persoanelor influente precum şi 
exaltarea dictaturii. Într-o zi, auzind-o pe mama, care descindea 
aşa cum ştiţi din ginta lulia, numindu-l pe Vergilius „mârlanul ăla 
din câmpia Padului”, i-am spus că în fond luliii trebuiau să-i fie 
recunoscători, fiindcă celebrase originea lor de la Eneas şi de la 
troieni; dar prea-aristocratica mea mamă avea şi-n direcţia asta 
ideile ei proprii: „Eu sunt mulţumită să ştiu că luliii erau o gintă 
patriciană deja puternică pe vremea regilor; şi nu-mi place 
câtuşi de puţin ideea că aş descinde dintr-un păstor oarecare de 
neam barbar, trac sau asiatic; n-are decât să se laude cu asta 
Augustus, care n-are niciun drept în privinţa asta, şi n-are decât 
să-i cânte Vergilius cât o vrea în strună, pe mine nu mă încântă 
deloc.” 

Desigur am avut ocazia să cunosc în vremea aceea poeţi şi 
scriitori, cărora astăzi nu li se mai cunoaşte nici măcar numele, 
Fabius Calvus, Sempronius Luscinus, Atilius Curio, Pedo 
Albinovanus, ale căror opere au fost distruse din ordinul 
Cezarilor fiindcă se ridicau împotriva regimului sau fiindcă erau 
nişte oameni incapabili de linguşiri. Incercam să memorez cât 
mai mult din versurile lor ca să-i fac cunoscuţi profesorilor din 
secolul meu; din când în când recit în gând câte unul din 
versurile acelea minunate, moarte de nouăsprezece secole, şi 
care după această scurtă şi intimă reînviere vor muri din nou şi 
definitiv împreună cu mine. Am început să citesc cu râvnă 
întreaga operă a lui Titus Livius, şi mai mult decât el pe analiştii 
pe care Livius i-a spoliat fără niciun respect şi fără niciun 
scrupul; şi aşa am făcut şi cu cărţile lui Varro, insuportabil 
poligraf, şi cu ale altora. O să arăt mai departe ce-am născocit 
ca să fac să renască numele atâtor minunate talente, şi cum am 
dat un total faliment în întreprinderea mea. 

Mai presus de toate am considerat însă că venise momentul, 
fiind acum în afara severei tutele exercitate de tatăl meu, să mă 


consacru unor lungi călătorii. Vechiul meu spirit nomad, care mă 
făcuse să aleg profesiunea de ziarist itinerant, mă făcea să fiu 
plin de neastâmpăr şi-n reîncarnarea mea. Pe la sfârşitul anului 
763 am plecat, deşi numai provizoriu, de acasă; m-am dus să 
locuiesc într-o căsuţă de pe Palatin aparţinând unei rude de-a 
noastră care era holtei şi fusese trimis să guverneze o provincie 
îndepărtată; îi părea rău să lase casa goală şi obținuse învoirea 
tatălui meu ca să mă duc eu să-i supraveghez pe portar şi pe 
sclavi, în număr de o duzină sau două. Om instruit, poseda o 
mică dar aleasă bibliotecă particulară, un bucătar bolognez, şi 
un sistem ultramodern de încălzire cu aer cald: aşa că mă 
simţeam bine acolo. 

Revenisem la Hostia, aşa cum am spus. Cu mai puţină 
ardoare însă, cu atât mai mult cu cât dânsa era atunci pe 
punctul de a se căsători cu cavalerul acela cam trecut al ei, iar 
eu hotărâsem că după căsătorie aveam să evit orice ocazie de a 
mă mai afla singur alături de dânsa chiar dacă soţul, după cum 
se părea, intenţiona s-o încurajeze în toate felurile. Şi-am 
regăsit-o la Hostia pe sclava Evia, cu care mă amuza să vorbesc 
germana; şi ei îi făcea plăcere lucrul ăsta, cu toate că înţelegea 
mai mult decât vorbea idiomul ei matern, fiind venită în Italia de 
mic copil. Într-o zi, când mă dusesem la Hostia şi stăpâna nu era 
acasă, am stat de vorbă îndelung; mi-a povestit o sumedenie de 
lucruri, că era fiica unui şef sicambru foarte important, a unui 
rege de fapt. Care, contrar cu ceea ce făcuseră ceilalţi, nu voise 
deloc să capituleze în faţa romanilor; şi-aşa fusese ucis în luptă, 
iar ea împreună cu mama ei duse în sclavie. Povestea lucrul 
ăsta fără mânie, fără pasiune, ca pe un lucru natural; şi nici nu 
părea să sufere din cauza condiţiei sale, fiind născută liberă şi 
nobilă. S-a înfiripat multă încredere între noi; şi, lucru curios, n- 
am mai simţit niciodată impulsul din prima noapte, de ao 
strânge în braţe. Nu că n-ar fi fost frumoasă şi plăcută, şi foarte 
tânără mai presus de toate, nu putea să aibă mai mult de 
douăzeci de ani. Mi se părea însă demnă de respect la fel ca o 
fată liberă şi chiar mai mult, şi-mi displăcea faptul că dânsa ar fi 
putut să-şi închipuie că numai condiţia ei de sclavă m-ar fi 
îndemnat la o familiaritate uşuratică la care de altfel nici n-ar fi 
avut posibilitatea să se împotrivească. (Cu toate astea, în 
noaptea respectivă avusese o docilitate însufleţită de oarecare 
căldură, la care nu era desigur obligată.) 


Într-o seară, când eram singur acasă, Evia a venit la mine. Se 
întâmpla uneori să vină cu tăblițe de la stăpâna ei, pentru o 
invitaţie la cină, pentru o întâlnire, şi bătrânul portar o lăsa 
zâmbind să treacă la orice oră. Era foarte frumoasă în seara 
aceea; aprinsă la faţă, şi părul ei părea să îi păstrat în el 
culoarea caldă a asfinţitului care împurpura cerul; avea ceva 
tragic între sprâncene şi-n jurul buzelor, care, după zâmbetul cu 
care m-a salutat, s-au strâns imediat cu asprime. „Da mi 
tabellas i-am spus eu. „Qvid nov?” Şi imediat am adăugat în 
germană că mi se pare că are o expresie neobişnuită şi 
oarecum neliniştită. _ 

Nu avea tăblițe. Venise din proprie iniţiativă. Imi cerea 
sprijinul. Vorbind latineşte, fiindcă asta reuşea mai uşor, mi-a 
spus că era ameninţată de un lucru îngrozitor. Nu îndrăznea să- 
mi vorbească despre el şi cu toate astea eu eram singurul din 
întreaga Romă, singurul din lume (şi-a rostit aceste cuvinte fără 
nicio emfază, şi coborând puţin tonul ca şi cum şi-ar fi cerut 
iertare pentru înfumurarea ei, adică pentru faptul că situaţia ei 
ar fi trebuit să intereseze pe toată lumea) care poate ar fi putut 
s-o ajute. 

În vremea noastră, unei fete care vine în asemenea condiţii în 
casa unui bărbat tânăr se ştie ce i s-ar fi putut întâmpla. A 
săvârşit o greşeală cu un bărbat care a abandonat-o, are un 
copil în pântece şi nu ştie ce să facă. Sau e o poveste dureroasă 
cu datorii şi cu încurcături familiale; iar fata vine să propună 
ruşinată, dar hotărâtă, un mic târg, trupul ei, pe de o parte, o 
alocaţie pe de altă parte. Evia însă era o sclavă, obişnuită de- 
acum cu condiţia ei, nu avea drame, în afara faptului că stăpâna 
ar fi intenţionat s-o vândă, lucru care nu mi se părea probabil, 
sau că i-ar fi impus drept soţ pe vreunul din sclavii ceilalţi din 
casă, lucru de altfel natural şi la care niciun sclav sau sclavă nu 
se poate gândi să se împotrivească. 

„Dic mi, Evia.” 

În sfârşit şi-a făcut curaj. Povestea era următoarea. Pretorul, 
faimosul praetor ab /Ilyricis terris, care acum nu se mai afla în 
Illiria, ci în Galia şi venea mai puţin des ca înainte pe la Roma, 
acceptase numai după lungi dispute, şi cu făgăduiala din partea 
Hostiei că lucrurile aveau să rămână ca şi înainte ori de câte ori 


17 „Dă-mi tăbliţele”... „Ce mai este nou?” 
i „Hai, spune-mi, Evia.” 


avea să vină el pe la Roma. Căsătoria ei cu cavalerul cel 
bătrâior. Hostia, mi-a explicat Evia, îl lua pe cavaler numai 
pentru că era putred de bogat şi mai cu seamă fiindcă era 
înrudit cu familiile cele mai nobile şi-i dădea o situaţie socială de 
care dânsa avea nevoie. Dar nici cu pretorul nu putea s-o lase 
mai moale, era singurul bărbat de care era cu adevărat 
îndrăgostită, în pofida tuturor aventurilor de mai demult cu 
bătrânul Propertius şi cu atâţia alţii. 

„Et tecu, domine.” 

S-a oprit încurcată. Am zâmbit, şi-am făcut-o să înţeleagă că 
ştiam prea bine cum stăteau lucrurile, că nu eram cu adevărat 
îndrăgostit de Hostia. Bun. Pretorul pusese drept condiţie ca 
Hostia să i-o cedeze pe Evia. „Evia”, spusese dânsul, „o să-mi 
ţină o companie plăcută cât timp sunt departe, şi o să mă 
împiedice să mă gândesc la alte femei, şi, ţinând-o în braţe, o să 
am impresia că te ţin pe tine.” Hostia acceptase imediat, treaba 
i se păruse cât se poate de naturală; şi chiar se gândea că-i face 
un serviciu în felul ăsta fetei: „gândeşte-te, îi spusese ea, acesta 
ar putea fi începutul norocului tău. Pretorul e destinat unei 
cariere strălucite, cine ştie ce mare personaj o să devină, cine 
ştie dacă până la sfârşit nu o să-ţi redea libertatea şi n-o să se 
căsătorească cu tine: n-o să fie pentru prima dată când o sclavă 
devine stăpâna Romei.” „Are dreptate”, i-am spus Eviei, 
încercând să dau întregii situaţii un aspect mai puţin dramatic; 
în ce mă privea însă, având mentalitatea unei epoci fără sclave, 
treaba mi se părea obscenă. „Și ita censes, domine...!'? Dar eu 
cu pretorul nu mă duc, n-o să mă duc niciodată.” 

O pusesem pe Evia să se aşeze lângă mine pe patul îngust 
care-mi servea şi de divan şi de fotoliu şi, după aceste cuvinte 
rostite cu o pasiune vehementă, şi-a lipit faţa de umărul meu şi- 
a-nceput să plângă. Oricât aş fi ştiut că Evia era, aşa cum am 
spus, o sclavă neobişnuită, atitudinea aceea a ei, de un 
romantism demn de secolul al nouăsprezecelea, disperarea 
aceea de fecioară, eroină de Märchen?” sau dintr-un calendar 
pentru familiile creştine, m-au impresionat, mi-au provocat un 
amestec ameţitor de mai multe epoci diferite, suprapuse între 
ele şi învălmăşite. Aşadar, fiica aceea de regi sicambri se 
comporta ea o Gretchen în lacrimi care descoperise că iubitul ei 


172 „Dacă aşa socoţi, stăpâne...” 
173 Mici istorioare sentimentale. 


e logodit eu fata unui conte. 

l-am făgăduit Eviei că aveam să vorbesc cu Hostia. Era o 
făgăduială absurdă şi o sarcină asumată cu uşurinţă, mi-am dat 
seama de lucrul ăsta îndată după plecarea fetei; nu aveam nicio 
autoritate asupra Hostiei, ştiam prea bine asta; nici Hostia nu 
era genul care să-mi fi făcut confidenţe cu privire la raporturile 
dintre ea şi pretor, şi-ar fi trebuit să fac cine ştie ce manevre 
abile pentru ca s-o determin pe dânsa să-mi împărtăşească 
proiectele acelea ale ei, fiindcă Evia mă rugase să nu pomenesc 
nimic despre vizita ei sau despre mărturisirile pe care mi le 
făcuse. 

Lucrurile s-au desfăşurat mult mai simplu decât mi-aş fi putut 
imagina eu. Peste două zile, seara, Evia a venit din nou la mine 
cu o tăbliță din partea Hostiei, care mă invita în seara aceea la 
dânsa. Evia mi-a înmânat-o, m-a rugat să-i scriu răspunsul şi a 
plecat fără să mă roage nimic şi fără niciun fel de aluzie la 
convorbirea noastră dinainte. Am avut totuşi bănuiala că dânsa 
fusese aceea care, prin cine ştie ce mijloace, grăbise respectiva 
invitaţie. Poate povestindu-i stăpânei sale că frumosul tânăr 
Publius Valerius avea mult succes la prietenele ei, spunându-i că 
fusese văzut cu vreo două zile în urmă chiar la Circus Maximus 
împreună cu Claudia, care era nebună după jocuri, după 
gladiatori şi după bige. Claudia mă determinase să-mi încalc o 
hotărâre pe care mi-o ţinusem până cu puţin înainte, de a 
încerca şi de a căuta toate experienţele posibile, abţinându-mă 
însă de la spectacolele cu gladiatori. Mă temeam ca nu cumva 
luptele acelea barbare să mă facă să-i judec prea aspru pe noii 
mei concetăţeni; aveam groază de ceea ce ar fi trebuit să văd, 
trupuri sfâşiate de fiare, sau sfârtecate în ciocniri pe viaţă şi pe 
moarte. 

Am sfârşit prin a mă duce acolo; şi trebuie să mărturisesc că 
doar rareori mi-a fost dat să asist la explozii de sălbăticie ca 
cele descrise în nenumărate rânduri, la acea frenezie de sânge, 
consacrată de toate scrierile, a întregului popor, mai. Inclinat să 
condamne decât să-l absolve pe luptător; dimpotrivă, l-am văzut 
răsplătit întotdeauna cu viaţa pe gladiatorul curajos şi nefericit; 
şi m-am convins tot mai mult că avea dreptate napolitanul 
Flocca atunci când îmi vorbea de interesul pe care-l aveau 
laniştii, stăpânii aşa-numitelor familiae gladiatoriae, de a-şi 
menţine cât mai mult posibil intact capitalul lor. 


Tocmai începusem să cred că ororile tradiţionale care se 
relatau erau una din numeroasele deformări ale istoricilor târzii, 
când într-o bună zi am fost silit să-mi schimb părerea. Tiberius, 
care devenind în urmă împărat s-a dovedit cam îndărătnic ori de 
câte ori a fost vorba să ofere poporului asemenea jocuri, a dat 
într-o un somptuos spectacol de gladiatori în memoria bunicului 
său Drusus; şi m-am dus şi eu să asist la el, din mai multe 
motive. Mai întâi de toate din consideraţie faţă de cel care-l 
oferea; absenţa unuia dintre fiii senatorului Valerius Monellus de 
la o sărbătoare ca aceea, la care au participat cu tot fastul 
Augustus şi Livia şi întreaga familie imperială, ar fi bătut la ochi 
şi ar fi fost comentată nefavorabil. În al doilea rând, ştiam că 
spectacolul avea să fie unul dintre cele mai miloase, deoarece 
Tiberius invitase să coboare în arenă, plătindu-le câte o sută de 
mii de sesterţi fiecăruia, câţiva gladiatori emeriţi, care erau 
acum nişte cetăţeni bogaţi şi îmbuibaţi, dar ale căror nume erau 
încă pe buzele tuturora, şi poeţii îi celebrau, iar copiii le scriau 
cu cărbune numele însoţite de „trăiască” pe ziduri. Era clar că ei 
nu aveau de gând să rişte câtuşi de puţin; şi nici pe de altă 
parte gladiatorii care aveau să-i înfrunte, sortiţi deja să fie 
învinşi, nu puteau fi sacrificați pentru un simplu capriciu al 
mulţimii. Şi-n felul ăsta mi-a fost dat să asist la lupta unor 
indivizi care mie nu-mi spuneau nimic, dar care trezeau 
entuziasmul şi-i impresionau pe cetăţeni. 

Spectacolul, ca toate celelalte de genul ăsta. A durat întreaga 
zi, de dimineaţă până seara; pe la ora a şaptea a avut loc 
obişnuita pauză mare şi lumea a plecat să ia masa, să se 
odihnească sau cel puţin să tragă un pui de somn acasă, în 
linişte. Eu însă nu m-am clintit de la locul meu; auzisem deja 
vorbindu-se de acele faimoase intervale, voiam să mă 
încredinţez cu ochii mei dacă lucrurile înspăimântătoare despre 
care se vorbea existau cu adevărat. Şi-am văzut într-adevăr 
lucruri groaznice şi dezgustătoare. Rămăseseră spectatorii cei 
mai fanatici, oameni din plebea cea mai de jos, liberţi, sclavi, 
ticăloşi veniţi din toate colţurile imperiului ca să speculeze şi să 
facă avort prin mijloace necinstite; spectacolul togat de mai 
înainte nu-i satisfăcuse, doreau sânge, chinuri, moarte. Şi sânge 
şi chinuri mai cereau cu voce tare şi alţii, care năvăliseră în 
număr mare în arenă, stătuseră departe până acum de luptele 
curtenitoare, iar acum alergau cu ochii sticloşi şi cu un rânjet 


crud, o şleahtă care mi se părea şi mai josnică decât cealaltă, 
majoritatea cu veşminte şi cu chipuri barbare. Nu voi descrie 
toate câte s-au petrecut în acele două ore, mai port încă şi 
acum în amintire oroarea lor. Au fost aruncaţi în arenă ticăloşi, 
delincvenţi de rând, socotiți oricum morţi din cauza fărădelegilor 
lor, puşi să lupte unul împotriva altuia, fără nicio armă de 
apărare, fără scut şi fără cuirasă: lupta era întotdeauna mortală, 
cel care învingea şi era asmuţit de urletele gloatei să-i dea 
lovitura decisivă celui căzut („Occide, verbera, jugula! Quare 
tam timidu? Quara non occidis audacter?”)''*, cădea la rândul lui 
într-a doua sau într-a treia încleştare, victoria era numai o 
amânare a morţii care venea sigur. Şi luptele nu se desfăşurau 
una după alta, ci zeci deodată, ca sângele să curgă cât mai 
repede şi cât mai repede să crească grămada de morţi şi de 
muribunzi răspândiţi prin arenă. Experienţa aceea mi-a fost de 
ajuns pentru toată viaţa. Am rămas însă eu convingerea că 
oamenii  paşnici, cetăţenii cinstiți evitau orgiile acelea 
sângeroase; ele constituiau o nadă socotită necesară pentru 
masa atât de oscilantă a păturilor celor mai de rând, în marea 
lor majoritate oameni din alte ţări, barbari având încă gusturile 
primitive ale barbarilor, traci care veniseră pe jos din Balcani, 
sarmaţi care se hrănesc cu lapte de iapă, etiopieni care trăiesc 
aproape de izvoarele Nilului, zdrahoni roşcovani şi solizi sosiți de 
pe țărmurile mărilor îngheţate. 

Claudia m-a iniţiat şi la cursele de care. Şi aceste întreceri 
durau de dimineaţă până seara, având câte şapte, zece sau 
douăsprezece curse, şi fiecare dintre ele necesitând cel puţin 
jumătate de oră; bineînţeles că publicul de soi de pe locurile din 
partea cea mai de jos, rezervate senatorilor şi cavalerilor, asista 
doar la cele mai importante: aşa, de exemplu, în ziua aceea noi 
am sosit pe la ora a opta, când lumea era deja înfierbântată şi 
făcea mare zarvă datorită faptului că se afla acolo de vreo patru 
sau cinci ore, şi datorită pasiunii cu care urmărise cursele 
dinainte. Dintre echipele sau grajdurile cărora le aparţineau 
carele concurente, învinseseră până atunci toate probele cea 
numită prâsina, adică cea verde, în timp ce veneta, adică cea 
albastră, preferata mulţimii, a/bata şi russata rămăseseră tot 
timpul la urmă. În ce mă priveşte cursele de felul acelora mi s- 


174 „Omoară-l, loveşte-l, sugrumă-l! De ce şovăi atâta? De ce nu-l 
omori cu curaj?” 


au părut întotdeauna mai curând plictisitoare. Cele patru care, 
fiecare având în faţă înhămaţi câte patru cai. Trebuiau să facă 
şapte tururi complete ale pistei, şi-n timpul primelor tururi 
conducătorii, deşi încurajați în gura mare, se cruţau, încercau să 
se păstreze pentru iureşul final, având grijă doar să-şi asigure o 
poziţie favorabilă în interiorul pistei. Pentru mine spectacolul 
adevărat îl constituia însă uriaşul amfiteatru, o impunătoare 
construcţie din travertin, care cu vremea căpătase o culoare 
aurie într-un splendid contrast cu arena strălucitor de albă, 
presărată cu un nisip argintiu, obţinut prin fărâmițarea 
cristalelor de ghips, care se extrage din regiunea bologneză: cu 
patruzeci de rânduri de gradene afară de locurile din partea de 
jos, pentru senatori şi pentru cavaleri, o înspăimântătoare 
mulţime de o sută cincizeci de mii de oameni, în permanentă 
frământare, şi-n timpul curselor, şi-n pauze; tot timpul dau din 
picioare, urlă, ocărăsc, strigă pe nume cai şi concurenţi, aplaudă 
şi blestemă, agilă batiste, se păruiesc cu vecinii care au alţi 
preferaţi. Şi vai de cel care nu participă la frenezia tuturor şi stă 
liniştit şi serios; e privit ca un trădător, ca un duşman al patriei. 

Când am sosit la locurile noastre, am aflat de la vecini că doar 
cu puţin înainte îl scoseseră afară pe fiul unui senator, leşinat 
sau poate mort accidental, care nu rezistase la suferinţa 
provocată de cea de-a patra înfrângere a culorii lui. Claudia ştia 
tot despre curse, numele conducătorilor, ale animalelor; şi când 
au fost date în lături porţile grajdurilor şi au năvălit pe ele cele 
patru care în tropotul celor patru cai pe care-i avea fiecare, şi-n 
picioare pe care cei patru conducători cu o tunică foarte scurtă, 
un coif din piele pe cap, şi un bici lung, fiecare din ei cu 
veşmântul şi hamurile în culoarea grajdului respectiv, alb, roşu, 
verde, albastru, aproape fără să-şi dea seama a făcut şi ea ecou 
mugetului care s-a ridicat de pretutindeni. Apoi s-a întors către 
mine roşie la faţă şi „uită-te, mi-a spus foarte emoţionată, o să 
trebuiască să-l urmărim pe Symmachus, e conducătorul cu 
tunica verde, asta e culoarea mea, şi fii atent la Attalus, e 
preferatul meu, cel mai grozav cal din lume, uite-l, acela care se 
află pe extrema stângă”. 

Concurenţii parcurseseră deja cinci ture de arenă şi cursa se 
apropia de sfârşit; un car, cel alb, fusese lovit cu roata de către 
Symmachus care ştiuse în turul final să evite lucrul acesta la o 
foarte mică distanţă, depărtându-se apoi puţin, până când l-a 


izbit pe concurent, şi carul alb s-a răsturnat în arenă, caii au fost 
văzuţi cu copitele în sus, au alergat îngrijitorii ca să-l scoată de 
sub car pe conducătorul care pierdea sânge şi să elibereze în 
grabă pista. Mulțimea care aştepta era agitată, urla, îndemna, 
ocăra, se sculaseră în picioare toţi spectatorii de pe locurile cele 
mai populare, adică cele mai de sus. Avea să reuşească oare 
Symmachus să aducă cea de-a patra sau a cincea victorie 
consecutivă echipei lui? Se părea că da, carul lui îl depăşise cu o 
lungime pe cel albastru care îl urmărea îndeaproape; la ultimul 
tur al întrecerii însă, nu ştiu din ce motiv, fiindcă n-am fost 
niciodată priceput în asemenea lucruri, am văzut caii lui 
distanţându-se şi, în spaţiul dintre car şi sosirea unde era gata 
să ajungă cu cutezanţă, că-şi croieşte drum carul roşilor, care 
părea cel mai rămas în urmă; şi-a fost imediat în frunte, şi-a 
ajuns victorios la sfârşit, depăşind cu mai mulţi metri celelalte 
care. 

Claudia era indignată, ţipa că Symmachus se lăsase înşelat 
de-un începător; cu caii lui irpini, cei mai buni de pe lume, să te 
laşi bătut de patru mârţoage din Cappadocia? În locurile 
populare zarva creştea din ce în ce, au izbucnit conflicte, am 
văzut pumni ridicaţi, guri schimonosite care suduiau, şi deodată 
un întreg sector al amfiteatrului s-a transformat într-o 
învălmăşeală sălbatică de oameni care se băteau, se loveau, se 
luau de beregată, suporteri care erau copleşiţi de suporterii 
celorlalte culori, o încăierare furioasă, care lua proporţii tot mai 
mari. Am văzut sosind echipe de paznici pentru restabilirea 
ordinii, s-a zvonit deodată că muriseră nişte femei în 
învălmăşeală, că fuseseră oameni ucişi cu cuțitul şi răniţi în 
număr mare. În sectorul senatorilor, unde mă aflam, tulburarea 
a fost doar cu ceva mai educată şi mai severă, dar nu mai mică 
decât în rândurile mulţimii. Chipul Claudiei, atât de palid şi de 
senin întotdeauna, era ca al unei Erinii. Deodată s-au auzit 
sunând trâmbiţele pe care Claudia le-a şi interpretat: „Era de 
imaginat, preşedintele a suspendat jocurile”. Mulțimea a 
protestat cu un urlet care a ajuns până la cer; soseau însă 
echipe tot mai compacte de gardieni în arenă şi la porţile pe 
unde se ieşea, aşa că nimeni n-a mai cutezat să se revolte, 
mulţimea a început să se scurgă prin cele o sută de porţi, în jos 
pe scări, prin ieşirile amfiteatrului şi prin vestibulul exterior. 

li sugerasem Claudiei să lăsăm puţin lumea să se scurgă, ea 


însă, nerăbdătoare şi pornită, n-a vrut; şi până la urmă când am 
ieşit afară din circ, ne-am trezit înghesuiți într-o masă uriaşă de 
oameni care ne împingeau din toate părţile, oameni modeşti, 
numai în tunică, desfăcuţi la pieptul plin de sudoare şi gălăgioşi. 
Cu greu am împins-o pe Claudia lângă un zid, făcându-i scut în 
faţa mulţimii. Am aşteptat mult timp, căci nu mai îndrăzneam să 
mă avânt din nou în îngrămădeală. La un moment dat, Claudia a 
început să râdă. 

„Ştii la ce mă gândesc? La răposata de străstrăstrăbunică- 
mea!” 

„Ce legătură are străstrăstrăbunică-ta cu toată învălmăşeala 
asta?” 

„Mă refer la fata lui Appius Claudius Caecus, o poveste de- 
acum trei secole. leşea într-o zi de la un spectacol de circ, şi s-a 
trezit ca şi noi blocată şi înghesuită în mulţime, că nu mai putea 
nici să respire. Când în cele din urmă a izbutit să se strecoare 
afară din înghesuială a spus cu voce tare: «Am avut noroc, ce 
mi s-ar fi întâmplat dacă fratele meu, Publius Claudius, n-ar fi 
suferit acea binecuvântată înfrângere navală în faţa 
cartaginezilor, datorită căreia au murit atâţia cetăţeni? Prea 
mulţi suntem la Roma, ar trebui să se întoarcă în viaţă, să se 
ducă cu o flotă bună să mai încaseze o înfrângere ca să mai 
împuţineze în felul ăsta numărul cetăţenilor.»” 

„Grozavă femeie.” 

„Da. Dar a păţit-o. Cuvintele ei au fost aduse la cunoştinţa 
autorităţilor şi edilii poporului au condamnat-o la o amendă de 
douăzeci şi cinci de mii de aşi.” 

„Şi care o să fie amenda oare pe care or să ţi-o dea ţie, care 
ai repetat povestea cu atâta satisfacţie?” am întrebat eu. Lângă 
noi se afla un grup de tineri meşteşugari care ascultaseră cu 
multă plăcere anecdota, relatată cu un glas cât se poate de 
melodios şi de clar, şi care acum râdeau şi-şi dădeau coate. 

Claudia şi-a întors către dânşii feţişoara ei frumoasă, fină, de 
fecioară - divorțase deja şi de cel de-al doilea soţ —; şi tinerii au 
privit-o intimidaţi, şi s-au oprit din râs. 

„Sunt sigură”, a spus ea atunci cu voce tare întorcându-se 
spre mine, „că vorbele mele i-au amuzat numai pe tinerii 
aceştia cumsecade. Şi sunt sigură că or să vrea chiar să mă 
ajute să nu fiu târâtă de mulţime şi să ies din înghesuiala asta.” 

Dată naibii fata. Nu degeaba îi curgea în vine sângele uneia 


din cele mai nobile, mai mândre şi mai orgolioase ginte din 
Roma, care dăruise republicii treizeci şi doi de consuli, cinci 
dictatori şi şase generali triumfători. Tinerii s-au arătat săritori şi 
gata la ordinele ei, ne-au luat în mijlocul lor şi-au început să-şi 
croiască drum prin mulţime şi să-şi facă loc cu coatele strigând 
„Faceţi loc preanobilei Claudia Pulchra, urmaşa lui Appius 
Claudius Caecus!”; şi-n scurt timp am ieşit din înghesuială. 


E vremea să mă întorc acum însă la Hostia şi la Evia. 
Spuneam că Evia ştiuse probabil să trezească la stăpâna ei un 
sentiment care s-ar putea numi gelozie. Intr-adevăr, abia am 
ajuns la ea acasă, că m-a şi întrebat dacă era adevărat că o 
trădam cu Claudia. 

„Ce înţelegi prin trădare? Tu nu mă trădezi oare şi de câte 
zece ori pe lună cu Bavius şi cu Mevius?” 

„De zece ori pe lună? De ce nu spui de-o sută? Exageratule! 
Şi pe urmă eu pot să fac ce doresc. Şi tu poţi să faci ce doreşti, 
dar numai cu permisiunea mea. Şi trebuie să ştiu cu cine umbli. 
Tu eşti descoperirea mea, şi-acum toate prietenele mele se- 
ntrec în a-ţi face avansuri. Claudia e o infamă şi merge cu tine 
numai fiindcă ştie că-mi face mie în necaz.” 

Am asigurat-o că nu era nimic serios cu Claudia; era numai o 
companie plăcută la circ sau la teatru. 

Nu i-am mărturisit însă, tocmai din prudenţă, că acum îmi 
plăcea mult altă fată, fiica lui Lucius Asprinius, care era cel mai 
vestit orator din vremea aceea, fiindcă avea nişte ochi albaştri şi 
reci de nordică şi-un păr ca mierea fără niciun truc; se şoptea că 
Lucius Asprinius n-avea niciun merit în asta şi că adevăratul 
autor al fetei ar fi fost un sclav frizon care-i plăcuse maică-sii. 

In seara aceea Hostia s-a cam îmbătat, având un aer vesel şi 
intim care-i şedea grozav de bine. Aveam cu adevărat nespus 
de multă simpatie pentru iniţiatoarea mea, atât de extravagantă 
mereu, în realitate însă simplă şi dornică numai să placă şi să se 
facă iubită. M-am gândit în noaptea aceea cât de bine ar fi sunat 
în gura ei versurile doctei curtezane Veronica Franco: 


Cosi dolce e gustevole divento 
quando mi trovo con persona în letto 
da cui amata e gradita mi sento 


che quel mio piacer vince ogni diletto...1'5 


Şi aşa ameţită de intimitate şi de plăcere, de vinul de Chios şi 
de parfumul trandafirilor, a început să-mi vorbească de pretor şi 
de pretenţia lui absurdă de a şi-o lua pe Evia; „grozav motiv a 
mai invocat, chipurile să-i fie alături atunci când eu sunt 
departe: trebuie să fie nebun să-şi închipuie c-o să i-o dau, i-am 
spus că da numai aşa, în bătaie de joc, şi el a crezut că vorbeam 
serios; tu ce spui de asta? Trebuie să i-o dau sau nu trebuie să i- 
o dau? Nu din invidie, fiindcă nu pot să fiu invidioasă pe o 
sclavă. Poate însă c-ar fi un noroc pentru Evia. El e în stare să-i 
redea libertatea şi să se căsătorească cu ea, nu e pentru prima 
oară când se întâmplă asemenea lucruri.” 

Trebuia să profit de starea ei de îndoială şi s-o fac să-şi asume 
o răspundere chiar în faţa Eviei. l-am spus imediat că avea 
dreptate, pe Evia trebuia să şi-o ţină lângă dânsa, unde ar mai fi 
găsit o slujnică atât de devotată şi de atentă? Şi-i aminteam 
mereu de întâmplare aceea când alergase aşa de repede şi cu 
folos ca s-o avertizeze că pretorul era pe cale să-i bată la uşă... 
Hostia s-a amuzat când şi-a adus aminte. „Ce grozavă a fost, 
într-adevăr, cât de repede a netezit ea patul, cât de repede a 
făcut să dispară coroanele, cum a băgat de seamă în ultimul 
moment că aveam o vânătaie pe braţ şi-a ascuns-o sub un strat 
de pomadă armenească; e foarte devotată, n-aş mai găsi o alta 
ca dânsa. Da mi vinu.” 

Şi a sorbit un pahar mare de vin, cu care m-am trezit apoi în 
gură în timpul sărutului. S-a ridicat, s-a îndreptat spre camera 
de culcare şi eu am urmat-o; şi Evia a alergat şi ea la chemarea 
ei poruncitoare. 

M-am prefăcut beat şi, stârnind râsul Hostiei, dânsa fiind cu 
adevărat cam beată, i-am ţinut Eviei cu o elocinţă umflată un 
discurs, jumătate pe latineşte şi jumătate în germană; pe 
latineşte spuneam lucruri ridicole şi fără sens, în germană însă, 
în cuvinte puţine şi esenţiale, i-am spus că trebuie să se arate în 
ochii stăpânei suferindă, abătută, ca şi cum ar fi durut-o foarte 
tare capul, fără să spună însă care era motivul durerii acesteia. 
Evia a înţeles imediat şi s-a pretat perfect la toată farsa. Hostia 


15 „Atât de dulce şi de plăcută devin | Când fac dragoste cu 
cineva | Care simt că mă iubeşte şi mă doreşte, / Incât plăcerea 
aceea a mea întrece orice voluptate.” 


a întrebat-o plină de solicitudine ce avea, de ce arată aşa de 
tristă, iar sclava a răspuns cu cuvinte evazive: „poate că”, am 
spus eu pe un ton glumet, „poate că, Hostia, dacă vrei s-o vezi 
din nou veselă, ar fi bine să-i spui că ai hotărât s-o ţii cu tine, că 
n-o mai trimiţi de aici.” Vorbeam ca şi cum voiam să glumesc, 
dar Hostia a spus imediat pe un ton serios: „Evia, doar nu eşti 
aşa de tristă din cauză că ţi-am dat sfatul acela, bineînţeles că 
n-o să fie nimic, tu ai să rămâi cu mine, abeat în mala peste ille 
praetor''$.“ Atunci eu m-am prefăcut sceptic: „Biata Evia”, i-am 
zis, „dac-o fi să-ţi dea crezare; mâine dimineaţă ai să vezi 
lucrurile într-alt fel, o să primeşti o scrisoare de la pretor şi-ai 
să-ţi schimbi iar părerea”. Hostia a scos atunci un țipăt cum n-o 
mai auzisem scoțând, decât o dată la Baia când a muşcat-o un 
scorpion; şi am crezut că şi de data asta i se întâmplase aceeaşi 
nenorocire, şi mă şi repezisem să caut unde era animalul ca să-l 
ucid şi să-l ard în cenuşă, şi să pun cenuşa într-un pahar cu vin 
şi să i-l dau să-l bea, fiindcă acesta era pe atunci cel mai sigur 
leac împotriva veninului acestui animal. Nu era vorba însă de 
niciun scorpion, Hostia era furioasă că puneam la îndoială 
spusele ei: „Du-te, i-a spus ea Eviei, trezeşte-l pe Narcissus, să 
ia din dulapul cu Lari cele două simulacre de argint, să mi le 
aducă aici, împreună cu cădelniţa, iar tu adu-mi o cupă cu vin, şi 
întoarce-te repede, să-i dau o lecţie acestui domnişor care pune 
la îndoială cuvântul unei femei nobile căreia poeţii i-au dăruit 
eternitatea.” Hostia încă declama, când Evia a şi luat-o la fugă, 
după ce mai întâi m-a privit cu ochi plini de strălucire şi de 
bucurie. După aceea s-a aşezat pe un colţ al patului fără să-mi 
spună nimic, cu privirea pierdută, cu o expresie atât de serioasă 
şi de încordată, încât m-am temut ca nu cumva ieşirea aceea 
să-i fi accentuat ameţeala şi să-i vină rău. 

Dar iată că a sosit şi tânărul Narcissus, custodele Larilor, cu 
ochii umflaţi de somn; iar Evia a adus o măsuţă pe care au fost 
aşezate cele două statuete de argint şi, punând un vârf de 
tămâie într-o cădelniţă mică, i-a dat-o în mană Hostiei; care în 
picioare, după ce a împrăştiat puţin fum din cădelniţă asupra 
strălucitoarelor simulacre, a luat cupa cu vin, a vărsat puţin din 
el pe masă, pe restul l-a băut dintr-o sorbitură, şi-a spus „Per 
Junone, per deos Penates juro, n-o s-o dau pe Evia pretorului, n- 
o s-o gonesc din casă, o să rămână mereu cu mine până când 


16 Expresie echivalentă cu „să se ducă pe pustii pretorul ăla”. 


va fi din nou liberă, per Junone, per deos Penates juro.” 

S-a întors apoi către mine, cu faţa transfigurată, ca și cum ar 
fi celebrat un ritual solemn şi teribil. Nu mai era beată, nu mai 
era nici zâmbitoare, părul îi cădea în dezordine în jurul feţei. 
Tânărul sclav a strâns în grabă măsuţa, a luat şi-a dus totul. 
Evia, şi ea cu chipul grav, stătea mută într-un colţ privindu-şi 
stăpâna, ca şi cum i-ar fi întărit între ele un nou şi tragic pact. 
Aş fi vrut să spun ceva vesel, să înviorez cu un gest glumet, cu 
un hohot de râs încăperea plină de miros de tămâie şi de vin; n- 
am îndrăznit însă. Am simţit puternic dorinţa să fiu afară şi 
departe. Hostia s-a apropiat de mine, mi-a pus mâinile pe umeri, 
şi mi-a spus fără să zâmbească, fără să mă sărute, cu o voce 
aspră şi obosită: 

„At nune vale. Volo manere sola.!'! O să-ţi scriu mâine.” 

Am tras-o spre mine ca s-o sărut. A întors capul, şi buzele 
mele i-au atins doar obrazul. 

„Move te. Vale.” ™’ 

O vreme n-am mai avut deloc veşti de la dânsa. Am plecat la 
ţară, am petrecut câteva zile în Villa noastră din Lavinium, m- 
am întors după aceea la Roma. Hostiei nu-i plăcea s-o caut eu, 
era un vechi obicei că trebuia întotdeauna să aştept un semn 
din partea ei. După două sau trei săptămâni din seara 
jurământului a venit la mine Evia. A intrat însoţită de portar, cu 
obişnuitul ei aer solemn şi absent, de mesageră. A răspuns 
plecându-şi ochii la salutul meu. După ce a ieşit portarul, şi uşa 
s-a închis în urma lui şi-am rămas singuri, Evia a ridicat către 
mine ochii strălucitori de lacrimi, şi-a aruncat braţele în jurul 
gâtului meu şi şi-a lipit capul de obrazul meu, fără să rostească 
un cuvânt. Am simţit masa diafană a părului ei, răspândind 
parfumul preferat al Hostiei. Era dar, în dăruirea aceea timidă, 
că Evia venise la mine să-mi spună că mă iubeşte; nu din 
recunoştinţă, cu toate că nutrea îndeajuns şi asta, nu din 
devotament; mă iubea cu o dragoste mândră, de femeie 
născută liberă şi de neam regesc, pentru bărbatul pe care şi-l 
alesese de bunăvoie. 

După-amiaza aceea a fost deosebit de importantă în viaţa 
mea de tânăr patrician. N-am mai făcut amor cu Hostia. N-am 
mai vorbit niciodată de atunci despre Hostia cu Evia. Şi s-a 


177 „Şi acum la revedere. Vreau să rămân singură.” 
178 „Hal, du-te! La revedere.” 


întâmplat ca Hostia să-i dea libertate Eviei cu ocazia căsătoriei 
sale; şi-a fost de acord să vină în casa mea, în calitate de 
menajeră; libertă discretă, pricepută să-mi conducă gospodăria, 
amantă tandră. Ştiu că povestind toate acestea voi face vreun 
cititor să strâmbe din nas, şi cu o frază obişnuită în vremurile 
noastre, şi amintindu-mi de prima mea experienţă cu Cleonice. 
Să mă acuze că m-am dedat amorurilor ancilare. Cleonice (care 
rămăsese în casa tatălui meu, îmi era mereu cât se poate de 
devotată, dar se căsătorise cu un sclav grec din casă şi-şi 
încetase vizitele amoroase), Cleonice n-are niciun amestec aici. 
Intrând în corpul lui Publius Valerius moştenisem de bună 
seamă, în afară de nume şi de situaţia familială, şi legăturile pe 
care tânărul deja împlinit la trup, care-şi luase de acum toga 
virilă şi-şi răsese şi prima barbă, putea să le fi avut cu o fată sau 
cu alta. Asupra prietenelor din afara casei n-am avut decât câte- 
o bănuială sau câte-o intuiţie; e clar că indiferența mea naturală 
faţă de ele, când le-am întâlnit pentru prima dată, va fi fost 
interpretată ca o schimbare de dispoziţie pentru care erau prea 
mândre ca să-mi ceară socoteală. Cât despre mica poveste cu 
sclava din casă, fusesem doar beneficiarul inconştient al unor 
raporturi începute cine ştie de când, şi întrerupte doar de boala 
mea neaşteptată cauzată, dacă aş putea să-i spun aşa, de 
schimbarea domiciliului. 

În afară de asta Evia era sclavă, într-adevăr, însă după 
ceremonia care-i redase libertatea a devenit din nou fata nobilă 
de odinioară, din vremea când tatăl ei stăpânea peste cine ştie 
care triburi sicambre. Am considerat-o întotdeauna germanică; 
neamul ei se regăseşte astăzi printre suedeze, sau printre 
norvegiene, mai curând decât printre nemţoaice: regăseam la 
dânsa frumuseţea mândră şi puţin rece a islandezelor. Sub 
anumite aspecte era mai delicată decât Hostia, mai închisă şi 
rezervată. Pe de altă parte, venită de mică copilă în Italia şi 
având o inteligenţă vie, îşi temperase exotismul ei originar 
printr-o fericită asimilare a culturii mediteraneene; studiase ca o 
tânără de condiţie liberă, cânta la ţiteră, cunoştea poeţii 
moderni şi le declama versurile cu multă fineţe. 

Aş vrea să adaug la tot ceea ce am spus despre Evia un ultim 
amănunt, dar am o reţinere pe care nu pot s-o explic prea bine. 
În sfârşit, cititorul va dori însă poate să cunoască la fel cu 


cititorii acelor Confessioni di un italiano!', despre Pisana, în ce 
situaţie se afla în după-amiaza aceea virtutea sclavei Evia? Cu o 
stăpână atât de zvăpăiată şi generoasă cu ea însăşi, cu exemple 
ca acelea în faţă, dată fiind uşurinţa cu care se lăsase sărutată 
în noaptea când era să fiu surprins, fata aceasta de douăzeci de 
ani, se va gândi cititorul, în Roma coruptă a Cezarilor, dacă ar fi 
fost să se ia la întrecere cu stăpâna ei probabil că n-ar fi fost 
mult mai prejos decât ea. Dacă-şi închipuie aşa, cititorul se 
înşală: să citească în capitolul paisprezece din Confessioni ale 
lui Nievo ce spune Carlino despre Pisana; aceleaşi lucruri pot să 
le spun şi eu, pentru aceleaşi bine-întemeiate motive. 


Capitolul al zecelea 


(Anul 764 al Romei, 11 al erei noastre, 23 al vieţii mele.) 
Călătoria în Etruria şi la Bologna. Îl reîntâlnesc pe Lucius 
Rusticelius, camaradul meu de arme din Germania. Paula cea 
brună şi romană, Gaia cea blondă şi etruscă. Ospăţ copios. 
Misterioasă vizită nocturnă în cubiculum. 


Într-o dimineaţă frumoasă de mai din anul 11 mi-am început 
călătoria către Septentrion. 

Mă duceam să revăd regiunea în care m-am născut, oraşele în 
care am trăit multă vreme când eram adolescent și apoi tânăr, 
Bologna, Modena, Piacenza. N-o să vă povestesc amănuntele 
drumului; ar însemna o înşiruire de senzaţii subtile, de emoţii 
fulgerătoare, de confruntări uneori evidente, alteori obositoare 
sau de-a dreptul uimitoare, în împrejurări de multe ori absolut 
identice şi-n foarte rare cazuri comic de deosebite. Adesea, 
evadând din continua obsesie că viaţa mea se desfăşura de- 
acum încolo inclusă în secolul întâi al erei noastre, aveam 
impresia că trec din nou cu o trăsură de călătorie, cu trei sau 
patru sclavi şi secretari cu al căror mod de a se-mbrăca mi se 
obişnuise de-acuma ochiul, aşa cum de altfel ajunsesem să le 
înţeleg fără nicio greutate şi limba, pe acolo pe unde cu 
nouăsprezece secole mai târziu trecusem în automobil, regăsind 
nu numai aceleaşi linii eterne ale munţilor şi ale văilor, cursul 


19 Ippolito Nievo (1831-1861), scriitor romantic italian, luptător 
în rândurile „cămăşilor roşii” ale lui Garibaldi; autor al romanului 
intitulat Confesiunile unui italian. 


sinuos al râurilor prunduite, pădurile căţărate pe munţi, dar şi 
acelaşi fel de agricultură, ogoarele verzi de lucerna şi de grâu 
care începea să îngălbenească, măslinii care învăluiau în argint 
colinele, bolțile de viţă îngemănate ici-colo cu ulmii, nucii şi 
castanii, plopii care umbreau adesea drumul şi casele ţăranilor, 
foarte puţin deosebite de cele pe care le văzusem când eram 
copil pe colinele şi în câmpia modeneză, sau în vremea 
războiului, cu trupele de eliberare pe înălțimile marchigiane sau 
romagnole; şi şoproanele pentru unelte, hambarele pentru 
produse şi căpiţele de paie pe arii. 

Mai rar chiparoşii; erau arbori veniţi în Italia de curând, ca şi 
eucalipţii din vremea noastră, dar îşi găsiseră repede aceeaşi 
răspândire, căci, fiind consideraţi oarecum funebri, de câte ori 
murea câte cineva, erau plantați dinaintea casei. Erau folosiţi 
însă şi pentru a schimba din când în când rânduiala perdelelor 
de plopi, pentru a marca vârful unei coline sau pentru a 
împodobi intrarea într-o vie. 

Mi se întâmpla câteodată să poposesc la vreuna din casele 
acelea de ţărani, ca să cer de băut sau ca să-mi odihnesc caii; 
când dădeam peste oameni comunicativi, regăseam în vorbirea 
lor ţărănească aforismele sentenţioase ale ţăranilor de astăzi, 
aceleaşi observaţii simple privind efectele lunii, succesiunea 
anotimpurilor, sau motivele recoltelor proaste. Spuneau încă de 
pe atunci că e nevoie să tai sau să răreşti copacii când 
descreşte luna şi când nu suflă vântul siroco, căruia ei îi 
spuneau ostru!'%, aşa cum îi spun şi astăzi ţăranii şi pescarii de 
pe întregul țărm al Adriaticii. Spuneau că după fiecare o sută de 
luni căldura verii sau asprimea iernii creşte sau scade. Spuneau 
că luna roşie e semn de vânt, iar atunci când are un halou 
întunecat vesteşte ploaie. Spuneau că ulmul este cel mai 
folositor dintre copaci, fiindcă susţine bine viţa de vie, iar 
frunzele lui constituie hrana favorită a boilor şi că e de preferat 
ulmul originar din Galia celui de la noi, fiindcă e mai viguros. 

Intr-o dimineaţă a trebuit să poposim la o căsuţă de 
agricultori aflată în Apenini, pe versantul care coboară spre 
valea Padului. La două zile de drum de Bologna, căci din cauza 
unui catâr care sărise în lături unul dintre sclavii mei căzuse şi-şi 
rupsese gamba sub genunchi. 

Nefiind prea priceput în asemenea lucruri şi neştiind dacă era 


180 Aceiaşi cu austrul, vântul care bate de la sud. 


vorba de o fractură sau de o luxaţie, i-am întrebat pe ţăranii 
aceia dacă puteau să-mi găsească două scândurele şi puţină 
faşă ca să-i imobilizez încheietura până la Bologna, unde aveam 
să-i căutăm un medic. Un bătrân cap de familie, cu înfăţişare de 
patriarh, s-a dovedit mult mai priceput decât mine. „Luxatu“ mi- 
a spus el după ce a atins cu o delicateţe de chirurg tibia 
nenorocitului aceluia, aburindu-mi faţa cu o răsuflare duhnind a 
ceapă; şi-a dat apoi câteva porunci la doi tineri, feciori sau 
nepoți, şi unei femei; şi-au venit în grabă cu nişte tije de trestie 
groase pe care bătrânul le-a despicat repede în jumătate şi-a 
făcut din ele un fel de armătură în jurul tibiei, după care a 
înfăşat atât armătura cât şi încheietura strâns cu benzi din 
pânză groasă pe care femeia le-a rupt dintr-un cearşaf; şi m-a 
asigurat că până ce n-o să-l desfeşe medicul nu era nimic 
altceva de făcut. Până aici nimic nou sau mai neobişnuit, în 
afară poate de extraordinara gingăşie cu care ştiau să atingă 
mâinile acelea noduroase, bătătorite, deformate de muncile 
grele ale câmpului. Insă tot timpul cât a durat îngrijirea a stat 
alături de dânsul unul dintre tineri psalmodiind în permanenţă 
un fel de rugăciune cu o voce plângătoare, dar limpede, un 
amestec dintr-o latină arhaică şi dintr-un dialect care avea 
modulaţia şi inflexiunile dialectului bolognez de astăzi: „auat 
auat auat, ista pista sista, damnabo damna ustra”. La început n- 
am înţeles nimic din asta în afară de acel ustra care aşa cum 
ştiam din alte dialecte ţinea loc de vostra; apoi mi-am dat 
seama că auat era cuvântul arhaic pentru verbul aveo, doresc, 
rog; că pista era latineasca pestis, pesta din dialectele noastre 
emiliene; înţelesul formulei, sau al descântecului împotriva 
forţelor malefice era deci acesta „se roagă, se roagă, se roagă, 
ca răul ăsta să-nceteze, să plece suferinţele pe care le aduceţi”. 
Odată terminate îngrijirile, bătrânul l-a întrebat zâmbind pe 
sclav: „Ai învăţat descântecul după ce l-ai auzit de-atâtea ori? 
Hai să te-aud.” Sclavul i l-a reprodus întocmai. „Bine, spune-l 
dimineaţa şi seara; şi-ai să te vindeci mult mai repede.” 

În timp ce traversam Etruria am avut o experienţă ciudată. 
Am izbutit să capăt într-un mod neaşteptat de simplu explicaţia 
problemei care i-a preocupat timp de atâtea secole pe savanţi şi 
pe care, atunci când visam chiar fără nicio speranţă la o 
călătorie înapoi în timp, mi-o propuneam ca pe unul din 
principalele scopuri ale misiunii mele, anume cum de n-a fost 


transmis de către nenumăraţii poligrafi ai Romei de la sfârşitul 
republicii şi din primul secol al imperiului un tratat despre limba 
etruscă, un vocabular bilingv, în sfârşit, o mărturie filologică mai 
profundă şi mai valabilă decât rarele referiri care se găsesc la 
Quintilian, la Festus şi la alţi câţiva scriitori. (Mai târziu, 
împrietenindu-mă cu vărul meu Claudius, cel care a devenit 
după aceea împărat, am avut prilejul să citesc un studiu de-al 
lui asupra idiomului etruscilor, care de altfel nu mi-a dezvăluit 
nimic în plus faţă de ceea ce ştiam deja.) Un fapt e cert, anume 
că pentru romani vorbirea etruscă nu era o limbă căreia să-i 
dedice studii speciale, ci era un dialect nu prea deosebit de 
celelalte dialecte de pe întinsul peninsulei şi care le suna destul 
de inteligibil la ureche. Cu alte cuvinte un roman întâmpina 
aceeaşi greutate sau, din alt punct de vedere, avea aceeaşi 
uşurinţă în înţelegerea vorbirii etrusce pe care ar avea-o un 
ciociari*! de astăzi când ar fi să înţeleagă un lombard sau un 
sicilian, care s-ar exprima fiecare în dialectul lui. Am mai spus 
deja că-n vorbirea sclavilor sau a poporului am regăsit deseori 
aceleaşi fraze din limba noastră curentă, sau, şi mai precis, din 
dialectele noastre. Îmi amintesc că am văzut la Berlin, cam prin 
1925, spectacolul dat de un grup de sarzi pe care un impresar îi 
ducea de colo până colo ca să se exhibeze în concursuri de 
sulky, cu struţi în loc de cai, sau în curse de bige antice 
travestiţi în romani antici. În pauză m-am dus dincolo de 
îngrăditura arenei ca să-i văd de aproape. M-am trezit alături de 
doi sarzi din aceia, cu încălțări de legionari şi cu tunică, care se 
pregăteau să iasă în arenă în chip de conducători de bigă, şi l- 
am auzit pe unul spunându-i celuilalt, în dialectul său: „Pone mi 
elmu în capite”, exact aceeaşi expresie pe care aş fi putut-o 
auzi la un gladiator din secolul întâi. La fel mi s-a întâmplat să 
regăsesc, du cea mai mare stupoare, dialectul toscan în unele 
fraze ale ţăranilor etrusci, aceeaşi aspirație, aceleaşi cuvinte 
prescurtate sau reduse. 

Faptul că etruscii scriau de la dreapta spre stânga, că nu 
făceau nicio pauză între un cuvânt şi altul, că lăsau să se 
subînţeleagă anumite litere, cum era de altfel obiceiul în 
scrierea epigrafică a tuturor popoarelor din acele timpuri, 
inclusiv a latinilor - etruscii, de pildă, îl eliminau din scrierile lor 
pe e scurt, aşa cum fac astăzi stenografii - au făcut să rămână 


181 Tăran din Campania romană; locuitor al Ciociariei. 


indescifrabile timp de secole nişte inscripţii care, cu puţină 
bunăvoință, ar fi stat la îndemâna tuturor. Într-o zi am făcut o 
haltă în apropiere de Chiusi la Villa suburbană a unui cetăţean, 
care avea, alături de micul altar al zeilor penaţi, o inscripţie în 
idiomul acela. Am izbutit cu ajutorul lui să-i descifrez 
caracterele; şi deodată i-am descifrat şi înţelesul, şi gazda mea 
a rămas înmărmurită, văzând că inscripţia aceea era mai 
inteligibilă pentru mine decât pentru mulţi alţi romani cărora le- 
o arătase; eu însă am interpretat-o cu ajutorul dialectului toscan 
din munţi. 

Pe măsură ce mă apropiam de Bologna, nerăbdarea mea era 
tot mai puternică şi neliniştită. Aveam să revăd locurile unicei 
mele adolescenţe, ale studiilor mele universitare, ale primelor 
mele experienţe de început de viaţă; cunoşteam cu ochii închişi 
colinele acelea pe care le cutreierasem iarna şi vara, pe jos, pe 
bicicletă, pe schiuri; ulicioarele roşii şi înguste ale oraşului 
pavate cu pietre rotunde, casele din cărămidă, porticurile, 
aspectul lui întunecat medieval erau atât de vii în amintirile 
mele, încât mă gândeam că o să le distrug trezindu-mă într-un 
oraş cu siguranţă mult mai mic şi deosebit, fără turnuri, fără 
arcade şi portiţe, cu o populaţie care nu putea fi aceea pe care o 
ştiam eu, de bonviveuri, cu plăceri ale pântecului şi cu o vorbire 
suculentă. 

Am ajuns când se-nsera, pe un drum din fundul unei văi 
mărginite de coline; fără să am aşadar posibilitatea să privesc 
de sus oraşul mai înainte de a intra în el. Secretarul meu sclav 
m-a sfătuit să mă opresc la primul deversoriu pe care aveam să- 
| întâlnim, situat în afara oraşului, pe ultimele ramificații ale 
colinelor care-l mărginesc spre miazăzi, fiindcă, după 
informaţiile lui, era cel mai bun; şi i-am urmat sfatul. Hanul se 
afla la vreo două sute de paşi de ziduri, chiar la picioarele 
colinei care se numeşte astăzi colina dell'Osservanza. După ce 
am lăsat căruia cu bagajele în paza sclavilor, am luat repede 
cina - mâncarea era cea obişnuită prin partea locului şi comună; 
am aflat însă că patronul era un campan, venit acolo de puţină 
vreme - şi am apucat-o imediat spre oraş, trecând printr-o 
poartă dincolo de zidurile care-l închideau de jur-împrejur, în 
forma unui patrulater regulat. 

Şi-odată ajuns acolo am avut impresia că atât simţurile, cât şi 
amintirile mă înşelau. Cum am trecut de ziduri, am văzut că 


drumul era mărginit pe-o parte şi pe alta de porticuri. Întru 
nimic asemănătoare cu porticurile solemne de la Roma, nişte 
construcţii monumentale şi de sine stătătoare; nu, erau nişte 
porticuri mititele, aşa cum se mai văd şi astăzi pe străzile cele 
mai vechi şi mai populare din Bologna, acelea care n-au fost 
distruse de bombardamentele aeriene; acoperişuri din lemn 
ieşite în afară, şi de cele mai multe ori alcătuind de-a dreptul o 
adevărată galerie cu stâlpi din cărămidă sau din lemn, pe care 
se sprijinea faţada caselor, mai îngustă sau mai lată, mai înaltă 
sau mai lăsată, la fiecare casă în felul ei şi fără niciun fel de 
legătură cu cea de alături. Şi pe sub drumul acela acoperit 
mişuna o mulţime volubilă, compactă; iar în zidul lateral se aflau 
prăvălii cu alimente, bazare cu mărfuri diverse, cârciumi, mici 
altare, aşa cum se întâlnesc şi la Roma în cartierele populare pe 
fațadele caselor de închiriat. Am deosebit imediat în lumea 
aceea obişnuită cele două tipuri etnice încă foarte vizibile şi-n 
secolul al douăzecilea; pe urmaşii colonilor aduşi din Latiu, 
bruni, slabi, uscați, şi pe urmaşii celor care locuiau în regiunea 
respectivă înainte de cucerirea romană, celți, gali cu pielea albă, 
cu părul şi cu mustăţile roşcate, aceleaşi chipuri de ţărani care 
veneau acasă la tata pe vremea când eram copil, şi mi se 
păreau oameni de alt neam, aducând în bucătăria dichisită un iz 
aspru de grajd şi de brazdă. Şi-am observat că mai exista şi-un 
al treilea tip, care aducea cu cel semitic, cu părul roşu sau 
negru; de bună seamă descendenţii etruscilor care întemeiaseră 
cetatea sau o cuceriseră de la umbri. 

Continuându-mi drumul pe strada aceea dreaptă, cardinele!%2 
fostei tabere fortificate a colonilor din care a luat naştere 
cetatea romană şi care mi s-a părut să corespundă actualei Via 
d'Azeglio, am ajuns la încrucişarea cu decumana care se 
desfăşura pe locul actualelor străzi Rizzoli şi Ugo Bassi; acolo se 
deschidea o vastă piaţă. Am zărit un templu mare, un teatru, o 
bazilică, un portic monumental, construcţii care în comparaţie 
cu căsuţele joase ale străzii păreau uriaşe: şi păreau spuzite în 
strălucirea a sfinţitului apropiat pe fondul cerului din partea 
occidentului, aşa cum păreau spuzite şi turnurile şi bisericile din 
secolul al şaisprezecelea în serile când, în adolescenţă, 


182 În oraşele romane, drum sau stradă care mergea de la nord 
la sud (perpendicular pe decumană, care mergea de la est la 
vest). 


rătăceam pe străzi şi prin pieţe, imaginându-mi tot felul de 
aventuri absurde sau reevocând istorii vechi, împreună cu un 
prieten şi mai pedant decât mine; şi căruia îi recitam din când în 
când câte o poezie latinească alcătuită de mine, din care nu-mi 
mai aduc aminte decât primul distih, 


Centum cauponis centum me Felsina celsis 
Turribus insignis, pinguis et uncta, tenet; 


şi-n seara asta chiar îmi repetam în sinea mea versurile 
acelea care, având o competenţă mult mai mare cum, mi se 
părea că nu sună deloc rău. „Sunt din Bologna, vestită printr-o 
sută de cârciumi şi-o sută de turnuri, Bologna cea îmbuibată şi 
grasă”; şi într-adevăr, îmbuibată şi grasă mi se părea şi acum, şi 
dacă n-avea turnuri, cu siguranţă că avea vreo sută de birturi, 
judecând după cât erau de multe cele prin faţa cărora trecusem 
eu în scurtul drum făcut de la poartă până aici. Şi nu numai 
birturi; uite că sub portic se află şi un termopoliu, are un aspect 
promiţător, hai să intrăm să facem cunoştinţă cu lumea bună 
din oraş; secretarul meu sclav m-a şi informat, Bologna e o 
cetate bogată, aşezată între Apeninii împăduriţi şi câmpia 
intensiv cultivată. 

M-am îndreptat spre termopoliu. Abia am avut răgazul să 
zăresc lângă tejghea un bărbat de vreo treizeci de ani, 
mătăhălos, solid, cu o gură foarte mare în umbra unui nas 
borcănat, şi să mă întreb unde-l mai văzusem oare, când 
bărbatul mi-a şi sărit de gât, m-a sărutat pe amândoi obrajii şi 
pe umăr: 

„Jupiter te fulminet”%, a spus el, „ce bucurie să te revăd.” Și- 
mi pipăia braţele şi bărbia, râzând, şi continua să bolborosească 
câte şi mai câte. 

„Ecca mala bestia, ce grozav arăţi, îţi mai aminteşti de mine? 
Lucius Rusticelius, camaradul tău de arme din fortăreaţa de la 
Aliso cu Lucius Caedicius, ille erat homo. Îţi aminteşti când m-ai 
dus la infirmerie cu coşcogeamite gaura în cap? Sunt sigur că nu 
mai dădeai doi bani pe viaţa mea. Noi, bolognezii, avem însă 
capul tare, am reuşit să mi-l păstrez numai printr-o adevărată 
minune, o să-ţi povestesc.” 

II recunoscusem de-acum pe veselul meu camarad şi 


183 Expresie echivalentă cu: „Bată-te Jupiter să te bată!”. 


bineînţeles că i-am întors complimentele, dar cu mai puţină 
efuziune, societatea aristocratică pe care-o frecventam la Roma 
mă ajutase să-mi păstrez o oarecare rezervă pe care o aveam 
de la natură, precum şi groaza de expansiuni. Şi m-am bucurat 
după aceea imediat şi eu de înfăţişarea lui înfloritoare. 

„Belle corpulentus es”, şi într-adevăr lucea ca un purceluş din 
turma lui Epicur, având de pe acuma un început de bărbie 
dublă. 

M-a prezentat imediat, fără să uite să le numească pe niciuna 
dintre ilustrele mele rude, persoanelor care se aflau în jur, 
centurioni, nişte tineri cu un aer delicat şi studios, homăraşi 
durdulii şi satisfăcuţi de grăsime ca şi el. Am băgat de seamă că 
latina lui, atunci când vorbea cu ceilalţi, suna mult mai dialectal 
decât cea pe care o folosea faţă de mine; şi-am recunoscut cu 
emoție binecunoscutul accent gras şi şuierător atunci când a 
început să-mi vorbească despre femeile frumoase pe care 
aveam să le văd la Bologna şi despre tinerii instruiți care veneau 
aici ca să studieze la maeştri străluciți. 

„Culta Bononia, ştii prea bine cum ni se spune.” 

Şi pronunţa be/iscime domne, doctiscime juvenes. 

„Şi acum esto sicurus că nu te mai slăbesc deloc, o să trimit 
să-ţi aducă bagajele de la deversoriul acela al tău, ///a 
spurciscima taberna, şi-ai să vii la mine acasă, ai să fii musafirul 
meu, să nu spui nu, es în manu mea, de improviso tanta fortuna 
viderete, să nu-ţi închipui cumva c-o să renunţ la plăcerea de-a 
te lua la mine. Cenatus es?” 

„Cenavi în diversorio.” 

„Atunci vei fi mâncat te miri ce. O să cinăm din nou, aici, la 
Bologna, se mănâncă de două-trei ori pe seară, închipuieşte-ţi.” 
M-a pus să-mi termin în grabă paharul cu absint pe care i-l 
comandasem omului de la bar şi m-a târât după el, după cea 
poruncit la doi sclavi să meargă la han şi să-mi ia lucrurile; apoi, 
pe nişte străduţe din ce în ce mai aglomerate de oameni, pe sub 
nişte porticuri întunecoase luminate doar din loc în loc de opaițe 
sau de focuri care se ridicau din nişte vase mari cu jeratic, apoi 
traversând forul înconjurat de clădiri solemne, apoi, ieşind 
dincolo de ziduri, pe nişte drumuri cu viile şi pe o alee mărginită 
de lauri şi de chiparoşi, am ajuns înaintea unei grădini întinse, 
înconjurată cu ziduri înalte şi având în fundul ei o casă mare cu 
o înfăţişare comodă şi solidă. 


Şi cum am pătruns în grădină Lucius a şi început să strige de 
la distanţă: „Paula, Gaia, currite, amicus meus venit, meus 
dexter ocellus, oh, incredibile fortuna "1%. 

Au ieşit atunci din casă, însoțite de câțiva sclavi care purtau 
torţe luminoase, două femei, sau mai bine zis două zeițe, aşa 
cum mi s-au părut de îndată ce le-am zărit trupurile şi 
trăsăturile. Maiestuoase, cu linii nobile, împlinite fără să fie însă 
pline, cu umeri rotunzi şi gâturi marmoreice care susțineau nişte 
capete tinere şi severe totodată, acoperite cu plete ce încadrau 
frunţi netede şi strălucitoare şi se revărsau apoi în zulufi mari pe 
spate. Nespus de negru era părul uncia, de un blond cenuşiu al 
celeilalte: în rest erau de-o asemănare cu totul stranie. Ne-au 
ieşit înainte apropiindu-se nici prea grăbit, nici prea încet, cu 
mersul acela care-mi era atât de cunoscut, uşor şi sinuos, şi 
care dă o mişcare alternativă şi şoldurilor, şi sânilor, şi ajungând 
înaintea mea mi-au zâmbit cu o spontană prietenie 
deschizându-şi buzele cărnoase şi făcând să strălucească nişte 
dinţi puternici. 

Foarte tinere amândouă şi deja femei în toată splendoarea 
lor, iradiind bucuria de a trăi, şi senzațiile plenare ale unui corp 
de-o sănătate animalică, bine hrănit, pe deplin satisfăcut, care 
doarme bine şi se hrăneşte bine şi face dragoste în mod 
somptuos. Paula se numea cea brună şi era soţia prietenului 
meu, Gaia cea blondă şi era sora lui mai mică; eu însă aş fi 
putut să le dau numele celor mai drăguţe bologneze pe care le- 
am cunoscut în anii în care studiam la universitatea de acolo; 
Lina, maiestuoasă ca şi ele, înaltă, dreaptă, cu profil de ducesă, 
pe care am sărutat-o extrem de timid, pentru prima oară după 
şase luni de când ieşeam împreună, de-a lungul canalului 
dincolo de Porta San Felice, prima mea sărutare de îndrăgostit 
dată unei femei, şi cea mai voluptoasă sărutare din toate 
amintirile mele; lolanda, mica croitoreasă cave locuia în 
apropiere de Porta Zamboni, care-şi strângea fundul pietros într- 
o fustă roşie traversată, peste ce era mai interesant, de o bandă 
neagră, şi pe care o celebram cu o poezioară cam trivială, aşa 
de fericită şi de furtunoasă se dăruia celui care-i plăcea, „şi mica 
croitoreasă de la Porta Zamboni când se iubeşte pălesc 
felinarele... Maria din Borgo San Pietro, o blondină palidă şi 


1% „Paula, Gaia, veniţi iute, a sosit prietenul meu care mi-e 
scump ca lumina ochilor, oh, nici nu-mi vine să cred.” 


subţirică, care-ţi făcea impresie că nici nu exista sub haine, şi 
care dimpotrivă exista, şi încă cum. Cu totul în regulă, piept şi 
contrapiept; şi care mi-a spus într-o bună zi „ştii, asta e ultima 
oară când ne întâlnim, fiindcă fratele meu nu vrea să mai ies cu 
tine” „, o să-i trag eu nişte pumni, fratelui tău”, am răspuns eu 
arogant; şi dânsa a zâmbit foarte timidă -, ştii, fratele meu e 
luptătorul cutare”, şi mi-a spus numele unui vestit luptător de 
categorie grea de pe timpul acela. 

Abia dac-apucasem să schimb câteva cuvinte cu femeile, că 
prietenul meu m-a şi luat de acolo repede; „mai încolo, mai 
încolo ai să le povesteşti provincialelor ăstora despre splendorile 
vieţii tale de la Roma”; şi m-a dus într-un cubiculum pe care mi-l 
destinase, „/ntra, donec ti preparatur cena”. Şi m-a dat în grija 
unui sclav ca să mă spele şi să mă maseze. lar el continua să 
facă naveta între cubiculum şi triclinium, de unde ajungeau 
până la mine tot felul de ordine pe care le dădea cu glas tare 
pentru nu ştiu ce masă bogată, şi camerele femeilor cărora le 
povestea trunchiat isprăvile mele din Germania şi cum îi 
salvasem viaţa în pădure, şi cât de nobilă era familia mea; şi de 
fiecare dată se-ntorcea la mine, tot mai expansiv, triumfător, 
adevărată imagine a omului fericit şi senin. 

Am considerat potrivit să i le laud pe cele două femei. Lucrul 
ăsta nu l-aş fi făcut niciodată în faţa fandosiţilor mei prieteni de 
la Roma, m-ar fi considerat un bădăran; aici, în provincia asta 
expansivă, mi se părea natural, şi de altfel nu era niciun fel de 
exagerare în admiraţia mea (numai că Lucius nu-şi putea 
imagina că pentru mine ele erau ca nişte prietene regăsite): 

„Quam lepide, quam venuste, quam bellissime domne”. 

Mi-a spus că soţia lui Paula era dintr-o veche familie romană, 
care descindea din primii coloni strămutați aici cu două sute şi 
mai bine de ani în urmă. Lucius însă era etrusc. „Aş putea să mă 
laud şi eu, ca Mecena, că sunt din neam de regi, atavis editus 
regibus”. Bine înţeles că trebuie să fi existat însă şi o mică 
proporţie de sânge gal şi celt la romanii aceştia strămutați, şi la 
fel şi la etrusci; şi din fericitul amestec al celor trei rase 
proveneau caracterul acela blajin şi formele acelea solide şi cam 
monumentale. Pe sora lui Gaia o luase în casă la el fiindcă 
bărbatul ei plecase cu nişte treburi în Provența. Se căsătorise de 
curând, nu aveau copii, dar cu siguranţă - şi Lucius a izbucnit 
într-un hohot puternic de râs - cu siguranţă că înainte de 


plecare cu vreo douăzeci de zile, bărbatul trebuie că-şi făcuse 
datoria, erau deja nişte semne sigure; de altfel fata n-avea 
decât douăzeci de ani. Douăzeci şi doi avea soţia lui, Paula, 
mamă a doi gemeni zdraveni, „boxează mereu între ei de parc- 
ar fi Castor şi Polux, se-nţelege, doar i-am înţărcat cu vin, ai să 
vezi ce pui de lei sunt”. 

Trecuse de-acum o săptămână de când sosisem la Bologna, şi 
încă nu mă hotăram să plec, bucurându-mă de căldura 
provincială a oraşului şi de locuitorii lui - Lucius uni făcuse 
cunoştinţă cu cei mai importanţi, el însuşi se afla printre cei de 
frunte, ca fiu al unui distins orator -, de atmosfera plină de 
afecţiune din casa lui, de prietenia cordială şi spontană a celor 
două femei. Era clar că domnişorul roman, patricianul, ruda 
împăratului, făcuse o oarecare impresie asupra lor, şi când le 
surprindeam singure începeau să  cocheteze; iar dacă, 
prefăcându-mă că nu mă sinchisesc, şi întâlnindu-mă cu vreuna 
din ele în câte-un colţ al grădinii le strângeam la piept, sau le 
sărutam pe gât, erau îngăduitoare, şi câteodată de-a dreptul 
provocatoare. Imi propusesem însă să nu depăşesc asemenea 
jocuri nevinovate; primit în casa camaradului meu de arme cu 
atâta spontaneitate, nu puteam să înşel încrederea lui atât de 
sinceră. 

La sfârşitul unei anumite zile am anunţat că a doua zi aveam 
să plec. Lucius era consternat, insista să rămân cu violenţă şi 
până la sfârşit cu lacrimi în ochi. În fond nu aveam motive ca să 
nu cedez rugăminţilor lui; aşa că mi-am amânat cu câteva zile 
plecarea, până la o petrecere pe care voia s-o pregătească în 
cinstea mea; avea să invite cele mai înalte autorităţi municipale, 
pe Pomponius, fiul lui Lucius Pomponius, cunoscut autor de 
atelane; și două sau trei din cele mai frumoase puellule!® din 
oraș; „cine ştie dacă ele n-or să izbutească să te determine să-ţi 
mai amâni plecarea, de vreme ce proastele astea două nu sunt 
în stare s-o facă”. Şi-aici un hohot de se strica de râs, şi râdeau 
şi cele două femei, cu faţa cuprinsă de-o plăcută îmbujorare. 

Şi-au venit şi ajunul plecării, şi seara petrecerii. Prietenul meu 
aranjase totul cum nu se poate mai bine. 

In sala de mese din vasta lui casă aşezase două mese; nouă 
şedeam culcaţi în jurul uneia şi alţi nouă în jurul alteia. Eu eram 
oaspetele de onoare şi aveam, bineînţeles, locul consular; adică 


18 Fele tinere, fetişcane. 


şedeam pe patul stăpânului casei, şi ocupam locul din stânga, 
cum şedeai cu faţa la masă; şi-o aveam lângă mine pe nevasta 
stăpânului casei, Paula; şi-n afară de Paula mai era şi el, Lucius. 
Stând aşa, sprijinit în cotul stâng, se nimerise să stau puţin 
întors eu spatele la Gaia, care era pe patul vecin, împreună cu 
alt domn şi cu una din acele puellule de care-mi vorbise Lucius; 
îi aveam însă în faţa mea pe toţi musafirii care ocupau al treilea 
pat. Pomponius, o altă puellula şi un magistrat gras şi 
impunător, preocupat doar de mâncare, care nu vorbea deloc şi 
care cred că se gândea că nu era cazul să se facă atâta tam- 
tam pentru un mucos, fie el şi fost combatant în războiul din 
Germania şi rudă cu împăratul (iar el era republican cu 
siguranţă, ca toţi cei din provincie, cu excepţia autorităţilor, 
bineînţeles, şi a funcţionarilor guvernului). Mai era după aceea 
încă un pat, cu alte personaje importante, chiar dacă erau 
inferioare celor de la masa mea, şi cu fete înfloritoare; mie însă 
îmi era de-ajuns să privesc şi să fac conversaţie la masa mea; 
cât despre Gaia, era suficient să întorc puţin capul ca să dau de 
ochii ei zâmbitori îndreptaţi asupra mea, ca şi cum n-ar fi 
aşteptat până în momentul acela altceva decât să mă salute şi 
să mă invite, cin-cin18, să golesc o cupă cu dânsa. 

Tânăr cum eram, şi mândru de frumuseţea cu care mă 
trezisem pe mine, superb veşmânt acoperind o minte tocită de 
om copt, îmi plăcea nespus de mult să constitui obiectul, sau cel 
puţin aşa îmi făceam iluzia, unei plăcute, dar făţişe dispute între 
cele două femei. Abia mă aşezasem comod la locul meu şi un 
băiat îmi scosese încălţămintea, şi începuse să-mi verse apă 
înmiresmată pe picioare, că Paula s-a şi întins către mine pe 
deasupra micii bariere de perne şi-a lăsat să-mi fluture pe obraz 
ca din nebăgare de seamă, zulufii ei deşi, încărcaţi de arome 
excitante; s-a retras apoi repede şi-a spus cu un zâmbet 
ambiguu: „imediat vei avea şi tu acelaşi parfum în păr, e 
specialitatea familiei”; şi într-adevăr, a apărut o sclavă mică şi 
drăgălaşă care, cu multă îndemânare, aşa cum fac coafezele 
îmbrăcate cu halate albe care servesc în saloanele de coafură 
din Scandinavia, mi-a vărsat în păr, frecţionându-mă, un parfum 
puternic şi intim ca cel al Paulei. M-a pieptănat după aceea din 
nou cu grijă şi mi-a pus pe cap o coroniţă cu flori; ştiam de- 


186 Formulă folosită în Italia cinci se ciocnesc paharele. 
Echivalentă cu „Noroc!”. 


acum că o coroană ca aceea avea menirea să înlăture ameţeala 
prea rapidă; fiindcă - aşa cum mi se explicase - parfumul florilor 
absoarbe aburii vinului şi-i îndepărtează de creier. (Eu aveam 
însă un remediu şi mai sigur.) Am profitat de operaţia aceea 
plăcută ca să-mi îndrept ochii spre blonda Gaia; care imediat a 
început să-mi spună cât de bine îmi venea îmbrăcat cu alba 
mea synthesis (era un rafinament de-al meu sau, dacă vreţi, o 
cochetărie acea synthesis-albă, din cel mai fin în adus din 
Orient; în general veşmântul acela avea culori puternice, cele 
purtate de Lucius de pildă erau verzi şi galbene), adăugând la 
asta şi faptul că-mi dădea aerul unei vestale masculine, dacă s- 
ar putea imagina un paznic masculin al focului sacru; şi-a 
zâmbit ironic după câte mi s-a părut, ca şi cum ar fi voit să 
atribuie rezerva mea din zilele precedente unei virtuţi dictate de 
un legământ. 

A fost o masă somptuoasă şi extrem de bogată. Judecând 
după numărul comesenilor, după varietatea şi abundența 
felurilor am fost înclinat să compar cina respectivă cu cele la 
care participasem câteodată în casele unor mari mâncăi ca 
Publius Octavius şi Caius Apicius sau Gallus, care durau ore în 
şir, cu reprezentații de mimi, cu dansuri obscene şi cu o droaie 
de sclavi dispuşi în chip viţios să satisfacă toate capriciile 
comesenilor; şi, la sfârşit, oameni care vomitau pe paviment sau 
puneau să li se aducă oala ca să se uşureze în prezenţa tuturor. 

Cina de faţă însă se desfăşura într-o armonie pe care aş 
înclina s-o numesc familiară şi într-o extraordinară corectitudine, 
ca şi cum comesenii, în loc să fi băut cum au băut, sicut terra 
sicca!*!, şi-n loc să fi mâncat cum au mâncat, s-ar fi abținut să 
bea şi ar fi ciugulit doar câte ceva de ici şi de colo. 

Cel puţin la început, când eu mă aşteptam la nişte spectacole 
vesele şi măcar la nişte dansatoare din Cadix, a fost o lectură de 
versuri din poeţi contemporani (făcută de un sclav venerabil, cu 
barba albă şi cu voce cât se poate de cizelată) parcă anume 
pentru a-l încredința pe musafirul sosit din capitală că provincia 
aceea era cu adevărat instruită, Mai târziu mi-am dat seama că 
era vorba de un simplu rafinament, o inteligentă tergiversare, 
un mod de a aborda /ento pede plăceri mai voluptoase. Aşa, de 
pildă, după versuri din Catullus şi din lulius Calidus au urmat 
altele cam deocheate, de un bolognez al cărui nume l-am uitat, 


187 Expresie echivalentă cu „de parc-ar fi murit de sete”. 


şi-n care actele amoroase erau descrise fără întorsături de frază 
şi fără aluzii mitologice; frumos şi clar şi cu numirile lor 
anatomice. Au urmat apoi dansatoarele, nişte provensale care 
dansau cu foarte multă decenţă, goale însă de la brâu în sus; 
atât de decent era însă dansul lor, încât goliciunea aceea părea 
cât se poate de castă. Niciodată nu mă simţisem atât de bine la 
o masă, cu atâta apetit, un băutor atât de grozav, îi ţineam 
piept lui Lucius ca şi cum toată viaţa mea, în loc s-o fi petrecut 
într-o familie cu moravuri austere, şi doar cu o scurtă paranteză 
a războiului, aş fi petrecut-o numai prin cârciumi luându-mă la 
întrecere cu cei mai teribili beţivani. E adevărat că exista şi 
puţină înşelătorie din partea mea; o învăţasem de la Hostia, 
care la rându-i o învățase de la un vechi administrator de-ai ei. 
„Şi voles moltu bibere în convivio”, mi-a spus dânsa odată, „şi 
voles cenare lautissime!*, să mănânci varză crudă, înmuiată în 
oţet. O să ţi se pară tot timpul că eşti nemâncat.” Şi trebuie să 
mărturisesc că remediul acesta mi s-a părut întotdeauna 
excelent, cel puţin în viaţa mea romană. E adevărat că aveam şi 
stomacul unui roman adevărat; şi erau nişte stomacuri grozave 
pe atunci, nici nu se comparau cu stomăcelele mofturoase și 
prea repede sătule din vremea noastră. Ştiind dinainte că-n 
seara aceea aveau să fie toţi cu ochii pe mine, ca să vadă cum 
aveam să mă comport la băutură şi la mâncare, îi dădusem 
câteva porunci secrete unuia din sclavii mei; anume ca înainte 
cu jumătate de oră de-a merge la masă să-mi aducă la mine în 
cubiculum cea mai bună varză faentină îmbibată cu un foarte 
vechi oţet de Modena. 

Şi atunci când, odată plecate balerinele, au fost aduse noi 
feluri de mâncare pe masă, încât am avut impresia că cina avea 
să fie luată de la capăt, Lucius s-a ridicat puţin într-un cot şi-a 
început să ţină o cuvântare. Mi-am dat imediat seama că mă 
depăşise; cum ar spune Sören Kierkegaard, se afla sub vizibila 
putere a vinului; asta nu înseamnă că era de-acum beat. De 
altfel, trecuseră trei ceasuri de când se tot bea. Se începuse cu 
un vermut, vreau să spun cu vin de absint, care, atât cât îmi 
puteam da seama cu un cer al gurii care nu mai era al meu, 
trebuie să fi avut exact gustul vermutului nostru; obiceiul ăsta 
m-a mirat, până atunci nu mi se mai întâmplase să beau înainte 


18 „Dac-ai să vrei să bei mult la ospăț”... „dac-ai să vrei să 
mănânci din belşug”... 


de a începe să mănânc. După aceea cu ouă și cu stridii, și alte 
gustări servite în farfurii de argint, smochine, măsline, lăptuci, 
nişte feliuţe de carne rece care semănau cu salamul, iar sclavii 
ne aduceau cupe cu un vin dulce de miere. După felurile cu 
carne şi cu pește (după fiecare fel sclavii le împărțeau 
comesenilor niște pâinişoare calde, delicioase, crocante şi chiar 
atunci ieşite din cuptor), au urmat amfore cu diferite vinuri, cu 
etichete care indicau un an de sigilare din ce în ce mai vechi; 
băieţii mergeau de jur-împrejurul mesei, arătându-ne sigiliile, 
după care le vărsau într-o crateră mare, care conţinea deja o 
proporţie potrivită de apă. Până în momentul în care Lucius s-a 
ridicat ca să vorbească ni se turnase vin din amfore pe care 
scria cu litere mari roşii „Trebianum annorum centum “159. 

Lucius se afla sub puterea vinului, dar avea încă limba 
dezlegată şi vorbirea clară. A spus că s-ar putea ca ilustrul său 
prieten venit de la Roma să fi fost deziluzionat de banchetul 
acela intim. Eu am făcut gesturi largi de protest, dar el a 
continuat o vreme pe acelaşi ton. „Eu ştiu că tu eşti obişnuit să 
stai la mese încărcate cu produse din nenumărate ţări, aduse cu 
nenumărate nave; ulei din Sicilia, şi afumături din Galia, şi 
condimente din Orient, şi fructe din Chios sau din Damasc, şi 
gazele din Egipt, şi pârşi din Baleare (interzişi de cenzori, şi din 
pricina asta cu atât mai apreciaţi de gurmanzi), şi păsări din 
Sciţia, şi cocoşei din Africa. Tot ce ai mâncat până acum şi ce ai 
să mănânci şi de acum încolo provine din regiunea aceasta 
binecuvântată a noastră, cea mai bogată din toată Italia, care 
are apă din abundență şi păduri dese şi un pământ uşor de arat 
şi deosebit de fertil mai cu seamă după ce consulul Emilius 
Scaurus l-a asanat, îndrumând către canalele care a pus să fie 
construite surplusul de apă din lacuri şi din mlaştini. Trufele pe 
care le-ai gustat, o hrană cu adevărat zeiească, căci eu sunt 
convins că acest tubercul e în realitate ambrozia cu care se 
hrănesc zeii, şi unii se mulţumesc chiar numai să le miroase, 
trufele acestea albe, cu mult superioare celor negre din 
Provența şi celor cenuşii şi violete din Sabina, care-şi trag 
savoarea numai din pământ, trufele acestea cresc la rădăcina 
stejarilor care îmbracă colinele de prin împrejurimi. Carnea pe 
care-ai mâncat-o provine din grajdurile de la Modena şi nu 
există alta mai fragedă. 


189 Vin de Trebia, vechi de o sută de ani.” 


Ai gustat din porcii negri care se hrănesc cu suculentele 
ghinde din munţii noştri - şi-atât de mulţi stejari sunt și ghinde, 
încât există de două ori mai mulţi porci în regiunea asta decât 
oameni, şi-s de-ajuns ca să hrănească întreaga Romă. Peştii vin 
de la Ravenna, verdeţurile sunt toate produse în suburbano 
meo”, pe ogoarele mele de aici din vecinătate. Vinul este din 
viile faentine, din acelea care se numesc trecenarie, fiindcă 
fiecare iugăr produce până la trei sute de amfore de vin, şi de 
pe dealurile din împrejurimi. Şi să ştii că la noi, aici, butoaiele 
sunt mai mari decât casele.” 

Mă uitam cu duioşie la robusteţea sănătoasă a prietenului 
meu, la pântecul care începea să i se rotunjească puţin sub 
synthesis (şi-o schimbase deja de două sau trei ori, fiindcă 
grăsimea îl făcea să transpire); şi la bărbiile duble a lui 
Pomponius, a magistratului, a doi sau trei domni de pe celălalt 
pat, şi la formele promițătoare ale femeilor; fericit ţinut e ăsta, 
mă gândeam eu, cu oameni paşnici şi cordiali, şi totuşi încă de 
pe atunci cu spirit ascuţit, avusesem ocazia să-mi dau seama de 
asta în cele zece-douăsprezece zile ale şederii mele acolo; 
oameni socotiți şi pricepuţi, spirituali când era vorba de jocuri 
de cuvinte, creatori de zicale inteligente. Şi eu câtă emoție, de 
nespus, în aşa fel încât cu siguranţă că niciunul din cititorii mei 
n-ar putea să-şi dea seama, fiindcă niciunul din ei n-a avut 
norocul să se întoarcă înapoi în timp şi să-şi întâlnească 
strămoşii din urmă cu douăzeci de secole, cu câtă emoție l-am 
auzit pe Lucius povestind, în latineasca lui sonoră şi presărată 
de cuvinte și cu rezonanţe dialectale, aceleaşi din vremea mea, 
aceeaşi anecdotă pe care o auzisem la Bologna în vremea 
studiilor mele universitare; povestea bolognezului necioplit care 
se dusese în India, şi care văzuse acolo, printre alte minunăţii, 
un elefant şi, înapoiat la Bologna, a vrut să le dea și 
compatrioţilor lui o idee despre el, vid; bestia grandissima în uno 
campo de cocumeres,; tollebat cocumeres cum coda sua, et 
mittebat eos în culu suut”. 

După aceea Lucius i-a rugat pe comeseni să se gândească la 
preceptul lui Platon, care le recomanda bărbaților adevărați să 
bea vitejeşte; „a venit momentul”, a zis el, „să ne-aruncăm 


19 Subînțeles: „ferma, proprietatea mea de la ţară”. 
191 „Ana văzut un animal uriaş într-o harbuzerie; apuca harbujii 
cu coada şi şi-i punea în c...” 


asupra mâncării şi-a vinului şi să le dăm gata ca într-o bătălie, şi 
trebuie ca în acest moment al banchetului atât mintea, cât şi 
trupul să ardă de vin”. 

Şi-am început din nou să mâncăm şi să bem cu forţe noi; şi 
într-adevăr, pe la sfârşitul mesei ieşeau flăcări de vin din 
comeseni; din bărbaţi mai mult decât din femei, a căror beţie se 
manifesta numai în strălucirea arzătoare a ochilor, în 
neorânduiala părului, şi-a coroanelor de flori desfăcute şi-a 
frunzelor strălucitoare din jurul capului şi al gâtului. Au revenit şi 
fetele din Provența pentru alte dansuri: şi printr-un subtil 
rafinament, în vreme ce mişcările lor erau cu mult mai 
provocatoare şi mai impetuoase decât prima dată, purtau de 
data asta veşminte largi şi unduioase care le acopereau până 
sus la gât. Acum eram şi eu o fericită victimă a puterii vinului; 
vedeam totul printr-o pânză plăcută care înceţoşa lucrurile şi 
figurile, iar cuvintele comesenilor îmi sunau în urechi pline de 
nişte semnificaţii pe care le descopeream abia acum pentru 
prima dată. Simţeam o mare dragoste pentru toţi, m-am ridicat 
ca să-l sărut pe Lucius, am trecut şi l-am sărutat pe Pomponius, 
apoi pe magistratul cel taciturn, şi pe domnii de pe celălalt 
tricliniu; şi pe femei, bineînţeles, şi pe puellule, şi pe 
dansatoare, cu sărutări pe obraji care-mi provocau o emoție 
fraternă, aş fi fost tare indignat dacă cineva mi-ar fi spus că 
sărutările acelea erau sărutări amoroase, eram de-a dreptul 
îmbătat de o virtute triumfătoare; şi nu numai faţă de Gaia şi de 
Paula, gazde demne de tot respectul, dar şi faţă de graţioasele 
puellule şi faţă de-o grăsană de vreo treizeci de ani, tremurând 
toată de carne proaspătă, mă simţeam din cap până-n picioare 
numai puritate şi dragoste cinstită, în aşa măsură încât trebuia 
să mă întorc iarăşi să le sărut, ca să simtă în îmbrăţişarea mea 
castitatea frăţească a intenţiilor mele. 

La un moment dat am băgat de seamă că cina luase sfârşit. 
Musafirii se dădeau jos de pe paturi clătinându-se sau cântând, 
iar sclavii veneau iute să-i sprijine; îşi luau rămas bun 
invocându-i pe zei şi plecau abia ţinându-se pe picioare, torţele 
străluceau prin grădină, răsunau glasuri care chemau purtătorii 
de lectice pentru cutare sau cutare domn. Pe Lucius pe care 
până atunci îl văzusem foarte activ, mereu gata să spună o 
glumă, să încurajeze un sclav, să aplaude un discurs, să 
poruncească să se aducă mereu mâncare şi băutură, l-am văzut 


deodată alunecând jos de pe patul lui şi rămânând nemişcat, ca 
trăsnit; au venit repede doi-trei sclavi, l-au ridicat pe braţe, l-au 
luat de acolo, încât foarte puţini au fost cei care-au băgat de 
seamă ce s-a întâmplat. Paula rămăsese la locul ei, alături de 
mine; şi m-a rugat să nu mă supăr, asta era prima beţie a lui 
după aceea grozavă pe care-o făcuse atunci când se întorsese 
din război, nu-şi aducea aminte să mai fi făcut altele, era numai 
de bucuria de a mă fi avut musafir, trebuia să fiu mândru din 
pricina asta, adică era aşa numai în cinstea mea. 

Rămăsesem doar noi trei în triclinium, Gaia, Paula şi eu. 
Uitând că obiceiurile s-au schimbat, gândindu-mă numai la ceea 
ce aş fi propus şi-aş fi zis dacă m-aş fi aflat în casa mea de la 
Roma în 1954, le-am rugat pe cele două femei să nu se retragă 
imediat: voiam să mai beau o dată împreună cu ele, înc-o 
sorbitură din vinul acela vechi de o sută de ani, mai bun decât 
cel mai vechi Falern pe care-l băusem vreodată; şi să-mi 
îngăduie să-l beau de data asta curat, fără apă; au zâmbit, şi 
Gaia m-a întrebat dacă aşa era obiceiul în familiile patriciene, 
anume ca matroanele să rămână să bea eu musafirul, după 
plecarea stăpânului casei şi a tuturor celorlalţi, ele erau nişte 
biete provinciale, nu prea ştiau cum mergeau lucrurile, voiau să 
fie iniţiate. 

Devenind îndrăzneţ datorită vinului am adoptat atunci cu 
curaj un limbaj aluziv şi plin de subinţelesuri. Am răspuns, cu un 
aer oarecum temător şi-n acelaşi timp dorind să le dezvălui 
nişte lucruri minunate şi interzise muritorilor de rând, că tocmai 
în asemenea cazuri începea pentru femeile aristocrate 
adevărata distracţie. Femeile erau curioase şi insistau să spun 
mai mult, aţăâţate de lucrările dezvăluite şi, în mai mare măsură, 
de cele tăinuite. Şi atunci le-am descris, prefăcându-mă mereu 
că ezit să continuu ca să fiu încurajat prin multe insistenţe, 
câteva din experienţele mele cunoscute cititorilor din casa 
Hostiei, cu Claudia şi cu altele; şi-am sfârşit prin a descrie şi 
noaptea în care lulia m-a dus pe tribuna rostrată din For. 

Nu i-am dezvăluit, bineînţeles numele, dar am lăsat să se 
înţeleagă că era o femeie sus-pusă, poate chiar foarte, înrudită 
cu familia imperială. Paula şi Gaia, la curent cu toate 
cancanurile, adevărate sau imaginare, care circulau prin 
provincii în legătură cu ilustrele mele rubedenii, discutând ele 
între ele între patru ochi şi excluzând-o pe una pentru un anumit 


motiv, pe alta pentru altul, au ajuns în cele din urmă să 
ghicească adevăratul nume, lulia Minor, lulilla; şi mi-e teamă că 
n-am negat cu destulă energie faptul că dânsa a fost răpitoarea. 

Ajunşi la punctul ăsta Paula s-a ridicat de pe pat, a chemat un 
sclav şi i-a spus să mă conducă la mine în cubiculum şi să nu 
mă părăsească până când nu va fi fost clar că nu mai aveam 
trebuinţă de nimic; şi fără să mai spună ceva, cuprinsă pe 
neaşteptate de nu ştiu ce gând trist care-o copleşea, a apucat 
cu putere braţul Gaiei, aproape smulgând-o de lângă mine, care 
mă aplecasem s-o sărut în chip de noapte bună pe frunte; şi s-a 
îndepărtat împreună cu dânsa îndreptându-se spre încăperile 
femeilor, fără niciun alt rămas bun decât o înclinare a capului şi 
un zâmbet uşor, dispărut pe dată. 

Eram prea buimac, înconjurat de un nor care mă învăluia cu o 
puternică suavitate, ca să mai stau şi să mă mai gândesc ce 
voia să însemne schimbarea aceea neaşteptată în comportarea 
Paulei, cred că mi s-a părut cât se putea de natural faptul că se 
retrăsese în felul acela, şi nu fusesem doar ceva mai înainte cât 
p-aci să plâng gândindu-mă că trebuia să plec, iar acum eram 
foarte vesel şi plin de încredere. Am intrat în cubiculum bine 
dispus, satisfăcut şi amuzându-mă de mişcările mele nesigure. 
Cum şedeam aşa pe pat, în timp ce sclavul îmi scotea 
încălţămintea şi-mi dădea veşmântul de noapte, mi se 
învălmăşeau în minte o mulţime de imagini voluptoase şi 
schimbătoare ca într-un vis: chipul, mişcările, gesturile, 
zâmbetele, vorbele şoptite ale musafirilor, ale celorlalte femei 
aflate la banchet, ale dansatoarelor provensale, îmi fulgerau pe 
dinaintea ochilor ca tot atâtea proiecţii ale unei. Singure 
persoane desprinse de pe un ecran, zâmbitoare şi îmbietoare. 

L-am expediat repede pe sclav, i-am spus să ia cu el şi 
opaițul; şi m-am întins în pat abandonându-mă fericit 
fantasmagoriei aceleia de imagini, Imediat m-am simţit însă 
târât ca de o vijelie, întunericul mi s-a învolburat în jur ca o 
mare neagră, m-a aruncat jos, tot mai jos în abisul unui somn 
greu şi adânc. Atât de adânc a fost somnul, încât s-a risipit 
repede; când m-am deşteptat şi-am simţit femeia alături de 
mine, era cu siguranţă noapte adâncă, nicio lumină nu se zărea 
pe sub uşă. 

Abia mă deşteptasem şi-am fost imediat cât se poate de 
lucid, ca după trezirea dintr-un somn de multe ore. Am acceptat 


prezenţa femeii ca pe un lucru natural, am luat-o în braţe, i-am 
căutat lacom gura, şi gura ei era moale şi gata să-mi înapoieze 
sărutarea. Ridicând mâna ca să i-o cufund în păr, dezlipindu-mi 
buzele de buzele ei ca să-i şoptesc un cuvânt, mi-a fulgerat prin 
minte revelaţia că nu ştiam cum să-i spun. Paula? Gaia? Pentru 
că de asta eram absolut sigur, nu putea fi decât una din două, în 
niciun caz o sclavă, sau una dintre puellule care s-ar fi putut 
întoarce cine ştie cum înapoi. Mi se abandonase imediat, 
voluptoasă, nemişcată; puţin după aceea însă, ca şi cum şi-ar fi 
învins o reţinere iniţială, a devenit întreprinzătoare, de o 
curiozitate lacomă. Era Paula, cu siguranţă. Îi simţeam în mână 
culoarea întunecată a pletelor, nu aveam nicio îndoială, densă şi 
aspră, şi-am coborât de-a lungul spatelui şi i-am recunoscut 
curba plină: şi am închis mâna peste sânul mic, tare, şi iată, n- 
am mai recunoscut-o pe Paula, am fost sigur că era Gaia, aşa de 
tăcută, şi neliniştită, şi doritoare. Dar nu, nu putea fi Gaia, 
parfumul părului era cel pe care-l aspirasem întreaga seară în 
zulufii Paulei, care-mi atinseseră în atâtea rânduri faţa. După 
aceea însă mi-am amintit de cuvintele Paulei: e un parfum al 
familiei, o să pun să ţi-l toarne şi ţie pe cap. Era acelaşi parfum, 
şi parcă nu tocmai acelaşi; mai puţin aromat, mi se părea, mai 
dulce, părea ceva mai pur chiar, acelaşi parfum devenit altul 
într-o coamă de păr blond. 

Şi acum să nu creadă cumva cititorul că nedumerirea asta a 
mea, şi anume faptul că mă întrebam pe cine tineam în braţe, 
mă preocupa în mod excesiv sau mă turbura, sau mă distrăgea 
de la plăcuta sarcină de a-i procura plăcere femeii care venise 
ea singură s-o caute, desigur, o simplă şi deplină plăcere 
animalică; nu, eram în total acord eu simţurile ei, se crease între 
noi o fericită armonie de gesturi şi de gingăşii, dar mi-ar fi 
plăcut totuşi să ştiu cu certitudine care din două era, ce nume 
să-i şoptesc la ureche, s-o fac să vadă cât de perspicace şi de 
sensibil eram şi cât de capabil în a nu o confunda cu cealaltă. 
Da, dar care cealaltă? Paula nu putea fi, dacă şedeam să 
reflectez bine; avusese o expresie atât de absorbită şi de severă 
când ne despărţiseră; Gaia însă îmi zâmbise cu sinceritate, îmi 
urase noapte bună întinzându-mi fruntea ca s-o sărut. 

Şi când în sfârşit frenezia aceea plăcută s-a calmat, zăcând 
fericiţi, nemişcaţi şi îmbrăţişaţi, mereu tăcută dânsa, dar nu 
anume parcă, ci numai simțind doar că vorbele erau inutile - şi 


apoi trebuia să stăm totuşi cât mai liniştiţi, ca nimeni să nu 
bănuiască nimic - mângâind-o cu o delicată asiduitate până sus, 
pe gât, şi până pe plete, continuam să mă întreb, Paula? Gaia? 
Încercam să-mi aduc aminte, rememorându-mi întâlnirile şi 
discuţiile din zilele precedente, pe care din cele două fete o 
curtasem mai mult decât pe cealaltă, şi care mi se păruse mai 
potrivită pentru un capriciu ca ăsta. Gaia, desigur, al cărei soţ 
era departe de săptămâni întregi; nu trebuie să fi fost prea uşor 
pentru dânsa să suporte absenţa unui bărbat, cu 
temperamentul acela buclucaş pe care-l avea. Gaia era, acum 
eram sigur de asta, Gaia care venise la mine tocmai fiindcă 
avea nevoie de un bărbat; şi era comod să-l ai la îndemână pe 
tânărul prieten al fratelui tău, şi să te foloseşti de el noaptea 
când toţi dormeau tun, doborâţi de aburii banchetului. Gaia, 
care cu siguranţă că acum zâmbea prin întuneric, cu zâmbetul 
ei etrusc, puţin misterios, puţin zeflemitor, iar acum poate şi 
puţin afectuos şi recunoscător. 

Mi s-a smucit deodată din braţe, auzind cântecul unui cocoş 
îndepărtat, a sărit jos din pat, s-a aplecat asupra mea pentru o 
ultimă sărutare; i-am sărutat gura, obrajii şi eram cât p-aci să-i 
şoptesc numele urcând cu gura ca să-i găsesc ochii, şi i-am 
simţit înlăcrimaţi sub sărutarea mea. Şi n-am mai îndrăznit să-i 
pronunţ numele. Lacrimi de voluptate? Din nou Gaia. Sau de 
emoție, izvorâte din starea aceea neaşteptată de spirit care-o 
făcuse pe Paula să fie atât de deosebită în momentul 
despărțirii? Am simţit uşa deschizându-se, apoi închizându-se 
încet la loc; şi nu s-a mai auzit nici măcar un foşnet de picioare 
goale afară, absolut nimic, am rămas singur în tăcerea nopţii 
încă depline, nici vesel, nici trist. 

În dimineaţa următoare, deşteptându-mă dintr-un somn de 
plumb, am fost o bucată de vreme nesigur dacă nu cumva 
visasem aventura aceea absurdă. Dar nu, n-o visasem. li 
simţeam încă sfârşeala plăcută în muşchi, în vene. Acum, cu 
mintea odihnită aveam să-mi dau seama cine era vizitatoarea 
mea, ia să vedem puţin, trebuie să fi fost vreun semn, un fir de 
păr în pernă, sau prin pat. N-am găsit nimic, fir-ar să fie, îşi ţine 
bine părul pe cap, blonda sau bruna care-o fi fost ea, cu toate 
că-mi înfipsesem de mai multe ori mâinile în el, i-l ciufulisem 
bine de tot. Nu-i nimic, acum o s-o întâlnesc eu, fie în casă, fie-n 
grădină, şi o să-mi dau seama dintr-un gest, dintr-un zâmbet, 


dintr-o ocheadă: e imposibil să nu se trădeze, Gaia sau Paula, 
cine-o fi. Şi acum mă înşelam. Mi-au ieşit înainte în grădină, 
îmbrăţişate strâns între ele; m-au făcut să mă ruşinez că 
dormisem atâta, până şi Lucius se trezise și plecase, ele 
coborâseră repede, umpluseră un coş cu flori. Băusem mult cu o 
seară înainte, nu-i aşa? Altfel n-aş fi îndrăznit să spun istoriile 
acelea, să povestesc secretele unor femei atât de nobile. 
Râdeau senine, cordiale ca totdeauna. Aveau ochii limpezi, 
feciorelnici. Izurile ospăţului se risipiseră, miroseau a dimineaţă 
proaspătă, a rouă, a flori tăiate. 

De două sau de trei ori în cursul zilei mi s-a întâmplat să mă 
aflu singur pentru câteva minute cu una sau cu cealaltă. Şi una, 
şi cealaltă m-au lăsat să le strâng în braţe, mi-au întins obrazul 
sau colţul gurii ca să le sărut, au fost puţin cochete, puţin 
provocatoare, şi una, şi cealaltă, aşa cum fuseseră întotdeauna. 
Am încercat un semn timid, o aluzie, dar atât de discrete, de 
teamă de a nu o trăda pe una sau pe cealaltă, încât i-a fost uşor 
vinovatei să-l treacă cu vederea. Am renunţat să mai cercetez. 
Am avut din nou senzaţia că am visat. Aveam însă un semn în 
capul pieptului, care-mi amintea prea bine cum îmi fusese făcut, 
în ce moment al nopţii. Poate că ar fi trebuit sa aştept un timp, 
până să aflu cine fusese vizitatoarea mea nocturnă. N-am ştiut-o 
niciodată. Niciuna nu m-a mai vizitat în noaptea următoare. A 
doua zi am plecat. Mă aşteptau alte călătorii, în Grecia, în 
Panonia, în Germania, alte aventuri, războaie, amoruri. Am 
trecut din nou prin Bologna după cinci sau şase ani. Şi-am fost 
iarăşi oaspetele lui Lucius, întâmpinat cu aceeaşi zgomotoasă 
cordialitate. Le-am regăsit pe cele două femei afectuoase şi 
cochete aşa cum le lăsasem, cu forme ceva mai pline, şi fără să 
mai aibă pe obraji uşoara pârguială a primei tinereţi, dar încă 
frumoase şi apetisante. Paula avusese alţi doi copii, iar Gaia trei 
şi părea fericită alături de soţul ei, un, ditamai bolognez şi el, pe 
care era de-ajuns să-l vezi ca să-l şi etichetezi. Mi l-au arătat pe 
primul născut al Gaiei, un dolofan de cinci ani, care promitea de 
pe acum să devină solid şi zdravăn ca tată-său şi ca unchiu-său, 
şi pe cel de-al treilea copil al Paulei, o fetiţă născută la egală 
distanţă de cei doi gemeni, mai mult sau mai puţin de aceeaşi 
vârstă cu verişorul ei. l-am examinat cu atenţie. Puteau să 
semene cu oricine, numai cu mine nu. 


Capitolul al unsprezecelea 


(Anul 767 al Romei, 14 al erei noastre, 26 al vieţii mele.) Mă 
întorc din Grecia. Cancanuri politice la termopoliu. Augustus 
otrăvit cu smochine. Trimis extraordinar în Germania la 
Germanicus. Vizită pe câmpia dezastrului lui Varus în Pădurea 
Teutoburgică. Agrippina apără podul de peste Rin. 


Am revenit la Roma din Grecia pe la sfârşitul lui august în 
anul 767 al Romei. Am venit direct acasă la tata ca să aflu veşti 
despre familie. Erau cu toţii la Villa din Lavinium, tata însă 
sosise pe neaşteptate în dimineaţa aceea, şi se dusese imediat 
la Senat. Mi-a spus portarul că erau noutăţi mari; murise 
Augustus, se spunea că era moartă şi Livia, de durere, că 
Agrippa Postumus era pe cale să revină din exil ca să fie 
proclamat succesor. 

M-am dus în grabă la obişnuitul termopoliu, sperând să dau 
acolo peste vreun prieten care să mă informeze cu mai multă 
exactitate; dacă nu cumva erau cu toţii, dat fiind sezonul, la 
Baia, la Formia, la Capri, la Sorrento, sau în staţiuni 
asemănătoare de vilegiatură mondenă şi plăcută. 

l-am găsit, dimpotrivă, aproape pe toţi prezenţi; strânşi într- 
un colţ, şuşotind între ei cu gesturi iuți; la salutul meu sonor de 
prieten care se înapoiază după o absenţă îndelungată au 
răspuns oarecum distrat, ca şi cum s-ar fi temut că am venit să 
le întrerup comentariile şi discuţiile. Suetonius Paolinus, care 
perora făcând gesturi largi, m-a întrebat puţin plictisit: „Ai tras 
vreun profit de pe urma studiilor tale?”, şi-a continuat apoi pe 
greceşte: „Ai aflat vestea cea nouă?” 

„Că Augustus e mort?” am răspuns eu în aceeaşi limbă. „Dar 
e adevărat că a murit şi Livia?” 

„Da' de unde! Băbătia trăieşte încă, e nemuritoare; dacă n-ar 
fi fost dânsa, Augustus ar mai fi trăit încă şi acum. Nu că mi-ar 
părea rău că a murit tiranul, dar nici Tiberius n-o să fie mai bun, 
libertate perdidimus şi n-o s-o mai recăpătăm niciodată.” 

„Se spune că Tiberius nu vrea să fie cu niciun preţ împărat, că 
vrea să lase în seama altora pacostea asta, şi-a adus deja faptul 
acesta la cunoştinţa Senatului, căruia i-a scris de la Nola”, a 
spus Licinius Crassus. | 

„ŞI tu crezi aşa ceva? Ala joacă teatru.” Şi Paolinus a adăugat 
şoptit pe greceşte, privind înspre tejgheaua vânzătorului, lângă 


care şedeau doi sau trei tipi pe care nu-i mai văzusem niciodată, 
cu o înfăţişare suspectă. „Am impresia că de azi-dimineaţă, de 
când am aflat cu toţii vestea, circulă nişte mutre de delatori 
care mă pun oarecum pe gânduri. De ce să nu mergem la tine 
acasă?” a zis el întorcându-se către Aulus Fabius, cel mai bogat 
dintre noi toţi, „am putea să comentăm vestea fără teamă că 
mâine o să ne trezim pe listele de prescripţie.” 

Cred că v-am mai spus deja că grupul prietenilor acelora ai 
mei, aproape toţi mai mari decât mine cu patru sau cinci ani (îi 
moştenisem, ca să zic aşa, de la fratele meu, care, de când îşi 
începuse cariera politică, nu-i mai frecventa; avea aceleaşi 
opinii ca şi dânşii, dar nu voia să se compromită prea mult), 
intelectuali, urmaşi ai unor familii mai mult sau mai puţin ilustre, 
unii dintre ei întorşi din războiul din Germania sau din Panonia, 
doi-trei avocaţi cu succes, erau toţi, cum s-ar zice cu un cuvânt 
modern, în opoziţie, adică împotriva noului regim, pe care-l 
găsiseră alcătuit deja de când se născuseră, dar pe care-l 
vedeau cu dezaprobare cum se consolida şi se impunea în toate 
ramurile vieţii publice şi administrative. 

Cel mai violent era Vibius Balbus, pugliezul de care v-am mai 
vorbit, de origine umilă, care venise la Roma să practice 
avocatura; în realitate îşi investise bănuţii pe care-i dăduse 
taică-său, un proprietar bogat de la ţară, în nişte antreprize cu 
gladiatori şi cu curse de care, ce-i aduceau un venit liniştit fără 
să trebuiască să se obosească lucrând. Îşi petrecea zilele între 
librar şi termopoliu, perorând, de îndată ce era sigur că avea 
cine să-l asculte, împotriva acelora care constituiau de ani de 
zile ţinta atacurilor lui; şi cu o mimică ameţitoare şi continuă, 
gesticulând foarte repede cu mâinile, cu ochii ridicaţi către cer, 
cu hohote deşănţate de râs atunci când era vorba de propriile 
sale replici, ţinea cuvântări despre Augustus, despre Livia, 
despre cei care profitau datorită înrudirii sau de pe urma unor 
alianţe, despre poeţii adulatori, despre istoricii vânduți tiranului; 
se agăța şi de vii, şi de morți, de Titus Livius în viaţă încă, dar 
orb de-acum şi lipsit total de memorie („nu că memoria i-ar fi 
servit vreodată prea mult, căci de vreme ce şi-a păstrat fantezia 
bogată poate să-şi continue istoria lui romană până în zilele 
noastre”), de decedaţii Vergilius şi Horatius şi de epigonii lor, „şi 
mai răi decât maeştrii aceia proşti”. 

Când am ajuns în frumoasa casă a lui Aulus Fabius şi după ce 


au veni câţiva sclavi şi ne-au adus de băut, profitând de 
prezenţa mea ca să povestească din nou amănuntele pe care le 
aflase în legătură cu moartea lui Augustus, a început din nou să 
peroreze şi aşa de multe avea de spus, şi-aşa era de pornit în 
simţămintele lui, încât adesea se bâlbâia, încurca silabele, lăsa 
frazele la jumătate. 

„Să vă spun eu cum stau lucrurile. Augustus e mort de-acum 
şapte-opt zile, dar i-a ţinut secretă moartea intriganta aceea de 
Livia împreună cu Tiberius, fiindcă voiau mai întâi să-şi aranjeze 
ei răzbunările lor şi să-şi asigure succesiunea. Eu sunt sigur că a 
murit asasinat de Livia ramolitul cei bătrân. Aproape că mi-e 
milă de dânsul, cu toate că era şi timpul să crape după ce-a 
distrus toate vechile şi bunele tradiţii. Pun mâna în foc c-a fost 
Livia. 

Nu e prima oară când recurge la otrăvuri vrăjitoarea, sau la 
pumnalul unui sicar, sau la mâinile unui strangulator.” 

Şi-a început să înşire, şi de fiecare dată când număra o nouă 
victimă a Liviei, ridica un deget, îl apuca între degetul mare şi 
arătătorul de la cealaltă mână, şi-l ţinea ridicat până când ridica 
alături de el degetul următor. 

„De când s-a căsătorit cu Augustus, cu burta mare prin 
meritele celuilalt soţ, n-a avut decât o singură şi unică idee, să-i 
asigure succesiunea lui dexter ocellus, lui Tiberius al ei; ipocrită, 
şireată, cu aerele acelea de femeie simplă şi de modă veche, 
care şade-n casă şi toarce lână, şi ca să nu fie supusă la 
corvoada să se culce cu Augustus îi procura amante; adevărat 
Ulisse în fustă, în cincizeci de ani de căsătorie l-a îmbrobodit 
bine pe bărbatu-său. Primul moştenitor prezumtiv, Marcellus, 
fiul lui Octavius, moare la douăzeci şi unu de ani, fără niciun 
motiv, era sănătos tun; Livia însă i l-a trimis pe Musa, medicul ei 
personal, şi-n câteva zile l-a expediat ad patres. Asta-i unul. 
Vine Agrippa, ginerele lui Augustus: un colos cu o sănătate de 
fier, se întoarce teafăr şi zdravăn dintr-o campanie grea din 
Panonia, se duce să se recreeze la Baia şi-o boală cu totul 
misterioasă îl curăţă în două zile şi cu siguranţă că la mijloc a 
fost tot gheruţa Liviei. Fac doi. Augustus îşi alege drept urmaşi 
pe cei doi fii mai mari ai luliei. Ce se întâmplă? Lucius Caesar se 
îmbolnăveşte la Marsilia, şi el tot la douăzeci şi unu de ani, un 
flecuşteţ de boală pe care-am avut-o cu toţii; aleargă Musa la 
căpătâiul lui şi moare. Fac trei. Rămâne Caius Caesar, se luptă 


vitejeşte împotriva parţilor, se-alege cu o mică zgărietură fără 
importanţă, boleşte un an sau doi şi moare şi dânsul. Fac patru.” 

„De data asta însă nu l-a mai îngrijit Musa”, a zis Fabius 
râzând. 

„Mai rău, Caius Caesar era îngrijit de Lollius, geniul rău al 
Liviei; a avut el grijă cu siguranţă să-i dea, din ordine 
superioare, prăfuleţul. Şi acum să vă spun vestea cea mai 
colosală, am ţinut-o secret până acuma, n-am vrut s-o dau în 
vileag spunându-vi-o mai înainte într-un loc plin de urechi 
ciulite. V-am spus că Tiberius şi cu Livia au ţinut ascunsă 
moartea lui Augustus timp de o săptămână, ştiţi pentru ce? Ca 
să aibă răgazul să-l trimită pe centurionul Fabius Persicus la 
Pianosa să-l sugrume pe Agrippa Postumus. Şi cu ăsta fac cinci.” 

„Fugi de acolo, asta mi se pare imposibil.” 

„Portarul meu”, am zis eu, „mi-a spus din contra, că Agrippa e 
în drum spre Roma ca să fie făcut împărat.” 

Au râs cu toţii în afară de Balbus, care era nerăbdător să-şi 
reia vorba. „Portarii, se ştie, sunt la curent întotdeauna cu tot; 
dar quandoque bonus dormitat janitor”.!? Pot să vă spun acum 
şi amănuntele... 

De data asta l-a întrerupt Licinius Crassus, care până atunci 
tăcuse tot timpul, ca şi cum ar fi rumegat ceva. 

„Ascultaţi, eu pe Tiberius îl cunosc mai bine decât voi. Vă 
asigur că nu este absolut deloc dispus să-şi asume 
împovărătoarea moştenire a lui Augustus. Nu ştii ce fiară 
grozavă este puterea, îmi spunea el nu demult, «ignarus es, 
quanta belva sit imperiu». Şi dacă e adevărat că l-au curăţat pe 
Agrippa, pot să jur că e numai şi numai opera Liviei, săvârşită 
fără ştirea lui Tiberius.” 

„Ori c-a fost din ordinul amândurora, ori numai dintr-al Liviei, 
fapt e că Agrippa nu mai e în viaţă. Cunosc şi amănuntele, dacă 
vă interesează, mi le-a relatat cineva care a sosit azi-dimineaţă 
de la Pianosa. Insă Tiberius şi cu Livia, sau numai Livia singură, 
aşa cum vrea Crassus, grijulie să-i asigure moştenirea micuţului 
ei copil sexagenar, era logic să şi-i înlăture din drum. Poate că 
Valerius Monellus este singurul de aici care n-a auzit vorbindu- 
se de călătoria misterioasă întreprinsă de Augustus cu puţine 
luni în urmă, ca să se ducă tocmai la Pianosa, foarte blajin, plin 
de cele mai bune intenţii; s-a dus să plângă în braţele nepotului 


1% „Câteodată se-ntâmplă să mai doarmă şi cel mai bun portar.” 


său, spunându-i că ştia prea bine că fusese victima calomniilor 
şi a insinuărilor de tot felul, că era ultimul vlăstar din sângele 
lui, fiul fiicei lui, şi că hotărâse să-l recheme la Roma şi să-i 
redea locul de moştenitor care-l aştepta.” 

Pentru mine vestea se vădea a fi cu adevărat nouă îmi părea 
bine că venisem imediat la termopoliu, în loc să rămân în casă şi 
să mă odihnesc după călătoria aceea grăbită de la Brundisium 
până aici. Mă simţeam însufleţit de o stranie mândrie; ca şi cum 
m-aş fi constituit judecător şi arbitru în faţa unor evenimente 
deosebit de importante, detaşat de ele şi de autorii lor şi, pe de 
altă parte, participând într-un mod extraordinar de strâns la 
sentimentele noilor mei contemporani. 

Şi-a spus atunci Valerius Messalla, care avea ceva mai mult 
de treizeci de ani şi divorțase deja de trei neveste şi pe care 
aveam să-l întâlnesc peste câţiva ani în calitate de consul: 

„Bietul Augustus, ţinuse lucrul acesta strict secret, nimeni nu 
trebuia să ştie nimic de el. Îl pusese numai pe Fabius Maximus 
să-l însoţească, impunându-i să păstreze cea mai strictă tăcere. 
Ştiţi cum sunt însă soţii...” 

„Dacă n-ăi şti tu...”, a zis Balbus râzând. „Ai căzut în cursă în 
tinereţe, şi-ai fost în trei rânduri recidivist.” 

„Da”, a zis Messalla „numai, că eu nu fac parte din categoria 
soţilor îndrăgostiţi de soţia lor. Nătărăul acela de Fabius 
Maximus a simţit imediat nevoia să-i povestească toată treaba 
Martiei lui; şi Martia ce-a făcut? Repede a băgat la cap şi a dat 
fuga la Livia; şi-aşa, din vina unei femei flecare şi-a unei babe 
răzbunătoare, Augustus a murit într-un sat ca Nola, în loc să 
moară ca un domn la casa lui, iar Agrippa a fost sugrumat.” 

În momentul acela şi-a făcut intrarea un sclav şi i-a făcut un 
semn stăpânului casei, care s-a ridicat şi-a ieşit. A intrat din nou 
după câteva minute, trăgându-l după dânsul pe un tânăr 
mărunţel, blond, spălăcit, cu faţa trasă și cu pântecul 
proeminent, aducând cu o amforă, ca să zic aşa. Eu nu-i 
cunoşteam, însă prietenii mei îl cunoşteau evident foarte bine, 
şi i-au făcut o primire cât se poate de călduroasă. După cum am 
aflat mai târziu, era un notarius, cum am spune astăzi un ziarist; 
era cel care redacta aşa-numitele Acta Diurna ale lui Augustus, 
cotidianul oficial din vremea aceea, care bineînţeles că era 
alcătuit sub cenzura atentă a celor de la palat. Tânărul acesta, 
care am auzit că se numea Vipsanius, era tocmai ceea ce se 


numea un subrostranus, adică unul din cronicarii aceia care stau 
din zori şi până-n seară în For, sub tribuna rostrată, mereu în 
căutare de ştiri, ca un burete care le primeşte şi le pune mereu 
la rându-i în circulaţie. Se vede că de astă dată avea o ştire 
senzaţională, mai senzaţională decât acelea pe care ni le 
relatase Balbus până acum; şi se complăcea aşa, avea un 
zâmbet plin de sine, ca şi cum ar fi gustai deja de pe acum 
efectul pe care aveau să-l stârnească vorbele lui. 

Şi fără nicio constrângere, având în vedere că ne aflam în 
casa unui prieten, cu sclavii trimişi în cele mai îndepărtate 
unghere, ne-a pus să ne adunăm în jurul lui şi-a început să 
povestească în şoaptă. 

„Augustus veneno periit. 19% 

„Nu v-am spus eu?” a strigat triumfător Balbus; şi, ridicând 
mâna cu degetul mare în sus şi strângându-l cu degetul mare şi 
arătătorul celeilalte mâini: „şi cu asta fac şase”, a zis el, fiindcă 
să fiu eu răstignit dacă nu-i la mijloc tot mâna babei şi de data 
asta.” 

Vipsanius a aşteptat cu o vizibilă nerăbdare ca Balbus să-şi 
termine discursul. Apoi şi-a reluat povestirea, cu acelaşi glas 
conspirativ. 

„Augustus a ieşit la Capri într-o dimineaţă mult prea devreme 
din casă, dimineaţa aceea era răcoroasă, şi s-a ales cu o diaree. 
O diaree cât se poate de simplă, a îndurat el boli cu mult mai 
rele fără niciun inconvenient. Nimic alta, decât alvi profluviu 
cacarilla, cum spun cei de acolo. N-ar fi murit niciodată din aşa 
ceva. S-a oprit la Nola pur şi simplu numai ca să aştepte să-i 
treacă deranjamentul acela. Şi deja se înzdrăvenise, şi a ieşit să 
se plimbe prin grădină; şi erau acolo nişte smochini, lui 
întotdeauna i-au plăcut nespus de mult smochinele. S-a oprit în 
faţa celui mai frumos arbore şi-a început să-i ciugulească 
fructele. În timpul nopţii s-a trezit cu nişte dureri infernale şi-n 
dimineaţa următoare a murit. Livia coborâse şi ea cu el în 
grădină, şi culesese şi dânsa smochine din arborele aceia şi le 
mâncase pe-ale ei, şi se simţea cum nu se poate mai bine, 
şmechera de babă. Pusese să se presare otravă pe fructele cele 
mai cărnoase şi mai frumoase şi ca o soţie afectuoasă ce era i le 
oferise soţului ei. Pentru ea şi le luase pe cele mai puţin 
arătoase, şi neatinse de otravă.” 


1% „Augustus a murit otrăvit.” 


„Faptul ăsta ai să-l povesteşti în Acta Diurna de mâine” a zis 
Crassus. 

Vipsanius a râs. „Nici vorbă, aşa că o să trebuiască să mă 
ajuţi să pun câteva amănunte mişcătoare, din acelea care să 
plaseze într-o lumină favorabilă regimul. Doar ştiţi că nu pot să- 
mi pierd postul. Ceva care să placă mulţimii şi imbecililor de la 
palat, dar care să ne facă să zâmbim pe noi, intelectualii care 
ştim să citim printre raiduri.” 

„Pune acolo” a zis Messala, „că Augustus a murit în braţele 
Liviei spunându-i: «Livia, aminteşte-ţi de frumoasa noastră 
căsnicie şi rămâi sănătoasă». Cu alte cuvinte îţi sunt 
recunoscător că m-ai ţinut în sclavia ta timp de cincizeci de ani 
şi că la urmă mi-ai dat otravă.” 

„Minunat”, a zis Vipsanius. Şi scoţându-şi de la piept din togă 
o tăbliță, a început să scrie repede, repetând încet cuvintele: 
Decessit în oculis Liviae. Parva voce dixit, Livia, noştri conjugii 
memor vive, ac vale. Grozav.” 

„Mai am o idee”, a zis Balbus. „De ce nu pui în Acta că 
Augustus, ştiind că avea să moară, a cerut să i se aducă o 
oglindă, şi-a netezit părul, şi l-a întrebat pe Tiberius, care şedea 
lângă dânsul...” 

„Nu, Tiberius se afla în Dalmația, Livia a pus să fie chemat 
după ce Augustus murise, şi până la sosirea lui a ţinut secretă 
moartea pentru oamenii din Nola.” 

„Ce importanţă are, nu tu eşti acela care faci istoria? Spune 
că Tiberius a stat o zi întreagă de vorbă cu Augustus în taină şi 
că acesta din urmă i-a împărtăşit arta de a-şi suprima duşmanii, 
de a-i exila pe cetăţenii buni...” „Optime!” Vipsanius continua să 
noteze repetând încet ceea ce scria: 

„„„Secreto sermone... Tiberium detinuit...” 

„Şi-apoi, am spus eu, scrie că a cerut să i se aducă o oglindă, 
că şi-a machiat faţa, că a pus să i se aranjeze părul şi că i-a 
întrebat, pe cei din jur: «Mi-am recitat bine partea care-mi 
revenea în comedia vieţii? Şi acum aplaudaţi-mă.” 

„Minunat, perfect”, continua să spună Vipsanius, în timp ce 
scria. 

„Petito specula... capillum corrigere... admissos amicos... 
comoedia vitae... valete et plaudite... Ce bogat material pentru 
istoricii viitorului.” 

Eu eram bineînţeles un simplu spectator tăcut şi atent. Nu 


neg faptul că am sugerat şi eu câte un cuvânt, câte-o mică 
glumă zelosului Vipsanius, eu având o mai mare experienţă în 
materie de dictatori; ştiam însă cu certitudine că în mod sigur 
sau dânsul n-avea să ia în seamă sugestiile mele, sau istoricii 
viitorului n-aveau să ţină câtuşi de puţin cont de ceea ce va fi 
scris la sugestiile mele; jucam acelaşi rol steril, dar de-acum nu 
mai sufeream din cauza asta decât rareori, hotărât să recit şi eu 
până la capăt partea mea de reînviat înapoi în timp, ca să zic 
aşa; şi s-o recit cât mai bine. 

Numai că nu-mi închipuisem până atunci, în viaţa mea reală, 
că presa - dacă pot să folosesc acest cuvânt fiind vorba de nişte 
documente manuscrise - avea o atât de mare importanţă la 
Roma; pentru ştirile pe care le publica şi mai cu seamă pentru 
cele pe care nu le publica din ordine superioare. Anticipez aici 
cu titlu de exemplu un fapt petrecut câţiva ani mai târziu, pe 
vremea principatului lui Tiberius. S-a întâmplat ca porticul 
Massimus de la Roma să se lase pe neaşteptate într-o parte şi 
lumea se temea c-o să se surpe; şi a fost chemat să vadă cum 
stau lucrurile un tip bizar de arhitect, pe care-l cunoscusem cu 
ocazia călătoriei mele în Grecia şi pe care, din păcate, şi nu pot 
să spun ce rău îmi pare de asta, nu-mi mai amintesc deloc cum 
îl chema; vreau să spun că nu-mi mai amintesc deloc nici 
numele şi nici cognamenul lui, ci numai prenumele mi-a rămas 
în minte, Caius, şi porecla pe care i-am dat-o noi, care-l 
cunoşteam bine, Magus, datorită îndemânării cu care se 
pricepea să facă tot felul de jocuri și numere de scamatorie. Toţi 
spuneau că porticul ar fi trebuit dărâmat şi să se construiască 
altul în loc, fapt care-l necăjea mult pe Tiberius, care, atunci 
când era vorba de construcţii era cât se poate de zgârcit, cu 
totul opus lui Augustus. S-a prezentat însă Magus şi a spus „am 
eu grijă de el, daţi-mi numai materialul de care am nevoie, 
veşminte din postav gros de la magaziile militare şi lână, şi 
frânghii, şi oameni mulţi, şi maşini de la geniu, şi pe urmă lăsați- 
mă să fac ce ştiu eu”. A luat oamenii şi i-a pus să lege şi să 
înfăşoare strâns întregul portic, în aşa fel încât a devenit o masă 
compactă; după aceea a început să împingă porticul înfăşurat 
astfel cu maşinile, consolidându-i treptat temeliile, până când l-a 
adus la locul lui. Tiberius i-a dat o sumă mare de bani, dar a 
interzis ca în Acta Diurna - care pe vremea lui îşi schimbaseră 
denumirea şi se numeau Comentarii - să i se pomenească 


numele. Din invidie, spunea lumea, eu cred însă că din alte 
motive, cu siguranţă tipul nu-i plăcea, cred că se temea de 
deochi; avea pielea foarte brună, dinţii ieşiţi în afară şi o barbă 
pătrată ca barbarii şi ochii inflamaţi mereu şi roşii; şi avea 
obiceiul, în timp ce vorbea, să râdă fără niciun motiv, lucru care, 
aşa cum am citit într-o carte a lui Asinius Pollio, era un indiciu 
sigur de deochi. Rezultatul a fost că l-a plătit bine, dar l-a 
expulzat din oraş şi i-a interzis celui care redacta Comentarii să-i 
pomenească numele, şi-n felul ăsta nimeni nu are cunoştinţă de 
dânsul. După ce m-am întors în secolul douăzeci m-am dus să-i 
citesc pe istorici şi-am găsit că vorbesc despre el ca despre un 
necunoscut; iată de ce îmi displace profund faptul că nu-i mai 
rețin numele, aş fi putut să-i dăruiesc puţină glorie, fie şi cu o 
întârziere de multe secole. 

După-amiază, când m-am întors acasă, l-am găsit pe tata pe 
punctul de a pleca la Lavinium. Nu m-a surprins faptul că m-a 
salutat cu acelaşi calm evident, ca şi cum ne-am fi despărţit 
doar de câteva zile, când în realitate nu mă văzuse de 
aproximativ un an. M-a întrebat în câteva cuvinte dacă am 
călătorit bine şi dacă m-am văzut la Atena cu nişte prieteni 
cărora mă recomandase; apoi a început imediat să vorbească 
despre moartea lui Augustus şi despre consecinţele ei probabile. 
Fusese la Senat şi la palat, unde toţi erau în mare agitaţie, mai 
cu seamă când a sosit vestea omorării lui Agrippa Postumus şi 
se temeau de dezordini şi de mişcări de stradă; sosiseră după 
aceea depeşe de la Nola că rămăşiţele lui Augustus erau în 
drum spre Roma, şi senatorii s-au adunat ca să stabilească 
desfăşurarea şi alcătuirea funeraliilor. 

Mi-a povestit foarte indignat că un coleg de-al lui. Senatorul 
Numerius Atticus, l-a luat la un moment dat deoparte şi i-a 
propus să i se asocieze într-o hotărâre trăsnită de-a lui; când 
rămăşiţele lui Augustus aveau să fie aşezate pe rug, avea să se 
jure în gura mare că i-a văzut sufletul înălțându-se la cer, la fel 
cum se spusese și despre Romulus. Lucrul ăsta, i-a spus 
Numerius Atticus tatălui meu, o să facă lumea să creadă căela 
devenit, cu adevărat zeu; şi va îndepărta orice primejdie de 
tulburare în legătură cu succesiunea. 

„A fost întotdeauna un cretin Numerius Atticus ăsta, dar nu 
credeam să fie într-un asemenea grad. Sau poate că e mai rău 
decât cretin, şi se gândeşte să tragă nu ştiu ce profit de pe 


urma născocirii ăsteia a lui. Nu-l cunoaşte însă pe Tiberius. 
Genul ăsta de linguşitori nu merg la el. l-am spus pe şleau 
părerea mea acestui Numerius Atticus, sunt sigur însă că 
argumentele mele nu l-au făcut să-şi vină-n fire şi-n ziua 
funeraliilor o să-şi pună planul în aplicare. În orişice caz, eu am 
şi vorbit despre asta cu doi-trei prieteni şi, dacă o să se-apuce 
să strige într-adevăr că a văzut sufletul lui Augustus înălţându- 
se la cer, o să povestim în jur că e nebun. Ei, acum trebuie să 
fug, ca să pot să ajung înainte de a se întuneca. Când vii să-ţi 
vezi mama?” 

l-am răspuns că intenţionam să rămân la Roma câteva. Zile şi 
să mă întorc în casa mea de pe Palatin. Aveam să mă duc ceva 
mai târziu la Livinium ca să-mi văd familia. 

„Fă cum vrei. Poimâine eu sunt iar la Roma, şi rămân. Aici 
până la proclamarea lui Tiberius ca succesor al lui Augustus. Ai 
să ai răgaz să-mi vorbeşti despre călătoria ta.” 

Peste câteva zile a trimis după mine să mă cheme. Nu m-a 
întrebat nimic despre Grecia; s-a ambalat într-un discurs cam 
misterios, care n-am înţeles unde voia să bată, referindu-se la 
boala mea din urmă cu nouă ani. Mi-a spus că era satisfăcut de 
însănătoşirea mea, chiar dacă purtarea mea vitejească în 
armată şi mult mai puţin de viaţa pe care o dusesem după 
înapoierea mea din Germania şi înainte de a pleca în Grecia. 
Suferea mai cu seamă de pe urma faptului că nu arătasem 
niciun fel de înclinaţie pentru cariera politică; cu numele meu, 
cu averea familiei, aş fi putut să aspir la cele mai înalte posturi 
administrative din Italia şi din provincii. Recunoştea că mă 
preocupau studiile; şi că ştiam să alternez tovărăşiile uşuratice, 
scuzabile la vârsta mea, eu frecventarea literaţilor şi-a 
filosofilor. Dar şi în domeniul ăsta avea impresia că realizasem 
prea puţin. 

Ascultam fără să încerc să combat niciunul din argumentele 
lui. Aş fi putut să-i răspund că în Grecia mă ocupasem mult de 
politica externă dusă de Roma şi că aveam de gând să scriu o 
carte cu privire la raporturile Romei cu statele vecine. Il 
cunoşteam de-acum destul de bine, aşa că ştiam că discursul 
acela era introducerea la un altul, mult mai important şi mai 
actual. 

„A sosit momentul”, a zis într-adevăr tata când am ajuns la 
punctul ăsta, „să demonstrezi că nu eşti un trântor împrăştiat, 


cum te-am considerat până acuma, că eşti dispus să slujeşti 
republica. (Tata continua să folosească acest cuvânt cu sensul 
lui cel mai demodat, cu toate că era convins mai mult decât 
oricine că republica, în înţelesul democratic pe care-l dădeau 
acestui cuvânt iubitorii libertăţii, murise la Farsale.) O să 
trebuiască să pleci imediat cu o misiune cu totul specială. Ai să- 
ţi reiei gradul tău de tribun şi-o să te duci în Germania cu poşta 
cea mai rapidă.” 

l-am răspuns că eram gata să fac orice. În fond, interesat cum 
eram să văd şi să cunosc, acceptam cu entuziasm orice pretext 
pentru o călătorie. Tata, recomandându-mi de mai multe ori o 
absolută discreţie, mi-a spus cele ce urmează. Sosise în Senat 
vestea cu privire la puternica nemulţumire a legiunilor care 
staţionau în Panonia şi în Germania; mai cu seamă situaţia din 
Germania dădea de gândit. Rapoartele pomeneau de dezordini, 
de cazuri de insubordonare, de îndemnuri la răscoală; mai mulţi 
centurioni fuseseră ucişi de furia trupelor. Aţâţau incendiul 
soldaţii cei noi, aceia pe care Augustus îi strânsese în grabă de 
prin Suburra, drojdia societăţii, după dezastrul lui Varus, oameni 
nedeprinşi cu greul şi care tânjeau după viaţa lipsită de griji de 
la oraş. La Rin se aflau două armate, una comandată de Caius 
Silius, aşezată ceva mai la Septentrion, cealaltă în partea 
inferioară a Rinului, condusă de Aulus Cecina, un vechi militar 
cu patruzeci de ani de serviciu la activul său, curajos în luptă, cu 
sânge rece în faţa primejdiei, dar nu prea energic cu soldaţii. 
Ambele armate erau sub ordinele lui Germanicus, numit de 
curând propretor. 

„Germanicus se află de câteva zile în Galia, pentru 
recensământ. A primit ordin să se întoarcă în grabă la Rin şi să 
restabilească ordinea. Faptul care ne turbură e însă următorul: 
legiunile spun pe faţă că intenţionează să-l proclame împărat pe 
Germanicus. Ele afirmă că puterea romană se află în mâinile lor, 
că statul creşte datorită victoriilor lor, că numai de la ele se 
aşteaptă să fie numiţi împărații. Tu îl cunoşti bine pe 
Germanicus şi pe soţia lui Agrippina; i-ai întâlnit lai noi acasă, 
suntem mai mult sau mai puţin înrudiţi. Misiunea ta e 
următoarea: să-l sfătuieşti pe Germanicus în numele Senatului 
să nu-şi plece urechea în niciun caz la solicitări de felul ăsta. Nu 
fiindcă Germanicus n-ar valora de zece ori cât Tiberius. Dar 
acum lucrul e stabilit, Tiberius s-a lăsat deja convins de către 


Senat să accepte puterea, dacă Germanicus se încăpăţânează 
ajungem în mod sigur ia război civil.” 

A adăugat apoi că pregătise deja escorta necesară pentru 
călătorie. Plecam oficial în calitate de curier imperial; nimeni, nu 
ştia nimic despre misiunea mea secretă, afară de tata şi de alţi 
câţiva senatori; în orice caz îmi pregătise o scrisoare pentru 
Germanicus. 


Ajuns la comandamentul trupelor din Germania, m-am temut 
în primul moment să nu fi sosit prea târziu. M-am trezit în 
mijlocul unui tumult indescriptibil. Mi se părea că nu seamănă a 
soldaţi miile acelea de oameni care urlau, tălăzuiau de la un 
capăt la celălalt al taberei, se îmbulzeau în jurul unor oratori 
frenetici; alţii se înghesuiau ca să ajungă cu toţii la un punct 
care trebuie să fi fost Germanicus; cineva mi-a spus că 
Germanicus sosise din Galia chiar atunci. Şi iată că l-am şi zărit 
la un moment dat în depărtare, o persoană impozantă târâtă 
parcă de mulţimea incitată, care nu izbuteam că înţeleg ce 
dorea. Amintindu-mi cu glas tare calitatea mea de tribun, ajutat 
de acţiunea viguroasei escorte pe care o aveam, am izbutit să 
răzbesc prin gloată şi să mă apropii de proconsul. Era înconjurat 
de vechi soldaţi care încercau, să-i apuce mâna plângând, alţii 
cu un gest melodramatic îşi desfăceau tunica la piept arătându- 
şi rănile cicatrizate. Ajunsesem la câţiva paşi de dânsul când am 
văzut un soldat cu părul cărunt înşfăcându-i mâna, apucându-i 
cu forţa un deget, pentru a şi-l introduce în gură. Acum o să-l 
muşte, mă gândeam eu înspăimântat, dar soldatul a fost împins 
în lături şi l-am auzit cum striga că voise numai să-i pipăie 
comandantul gingiile goale, îşi pierduse toţi dinţii luptând pentru 
republică, ce răsplată avea el pentru asta? Germanicus, 
venindu-şi în fire după prima surpriză, a început să dea ordine 
cu glas tare tribunilor celor mai apropiaţi şi gloatei de soldaţi. 

„Unde vă e disciplina? Unde sunt centurionii voştri? Aliniaţi-vă 
din nou, aşezaţi-vă pe legiuni şi pe centurii, cohortele să-şi pună 
înaintea primului rând drapelele ca să le pot recunoaşte. Şi după 
aceea să-mi spuneţi ce doriţi.” 

Statura impunătoare, vocea sonoră, chipul lui calm şi sever în 
acelaşi timp, au fost de ajuns ca să-i potolească îndată pe cei 
din imediata lui apropiere; au pornit apoi ştafete, tribuni, 
centurioni, strigând din răsputeri ordinele în diverse părţi ale 


taberei, şi după puţin legiunile erau aliniate înaintea lui. 
Alcătuind o adunare atentă şi tăcută. 

Soldaţii însă s-au plictisit repede să-i dea ascultare Cuvintele 
lui, prin care amintea cu venerație de moartea lui Augustus, de 
victoriile şi triumfurile lui Tiberius, de acordul Italiei şi al Galiilor 
cu privire la noul împărat, de pacea şi liniştea aşternute în toate 
celelalte părţi ale imperiului, nu prea erau concludente pentru 
spiritele acelea aţâţate. Cineva a început să strige: „Pace şi 
linişte şi în Panonia?” Şi deodată, ca la un semn de cap invizibil, 
ca la ordinele prestabilite ale unui director de scenă, mii de 
soldaţi şi-au desfăcut cu un singur gest tunicile, dezgolindu-şi 
pieptul, arătându-şi semnele rănilor. Apoi a reînceput vacarmul. 
Din nou ordinele s-au amestecat, grupuri alergau ici şi colo, la o 
mică distanţă de Germanicus a început să vorbească în picioare 
pe o maşină de război un soldat care li se adresa celorlalţi 
pomenindu-le de solda mizerabilă. De disciplina sălbatică, de 
ordinele care-i sileau, între o bătălie şi alta, la corvezi de sclavi 
transportând pietre, sau furaje, sau paie. Şi când avea să le fie 
distribuită prima făgăduită soldaţilor în testamentul său de către 
Augustus? 

Pe neaşteptate, din mijlocul unui grup foarte mare de 
veterani, s-a înălţat un strigăt: „Îl vrem pe Germanicus împărat, 
să fie proclamat împărat Germanicus şi toţi o să fim cu el.” Şi 
strigătul s-a răspândit în întreaga tabără, furtunos, era difuzat în 
unde, repetat de grupuri tot mai îndepărtate; şi stegarii şi-au 
ridicat în sus drapelele, iar soldaţii şi şefii de manipule spadele 
goale, Germanicus, care vorbea de pe estrada aşa-zisului 
tribunal, fiindcă de acolo era obiceiul să li se împartă dreptate 
soldaţilor, cetăţenilor şi indigenilor, auzind strigătul acela am 
văzut că-şi strânge buzele, că se face palid, privind împrejurul 
lui parcă cu spaimă. 

„La naiba”, m-am gândit eu în sinea mea, „uite că tânărul 
acesta cumsecade o să şi-o ia în cap, acceptă puterea, şi eu n- 
am putut nici măcar să încep să-mi aduc la îndeplinire 
misiunea.” încercam să-i atrag atenţia, să-i vorbesc, când mi-am 
dat seama cu uşurare că misiunea mea devenise inutilă, că 
Germanicus era absolut hotărât să nu se ridice nici împotriva lui 
Tiberius, nici împotriva Senatului. A făcut de la tribună nişte 
gesturi de negare, a rostit nişte cuvinte care s-au pierdut în 
gălăgie, dar înţelesul lor era clar, a sărit după aceea jos, 


rugându-i pe cei din apropiere să-l escorteze până la cortul său; 
la un moment dat a trecut pe lângă mine, şi ca şi cum prezenţa 
mea ar fi fost cea mai naturală din lume, „ştiu c-ai picat într-un 
moment potrivit”, mi-a spus el, şi-n timp ce se îndepărta a 
adăugat: „Aştia-s nebuni, mai bine mor decât să-mi calc 
jurământul”; şi am avut într-adevăr pentru o clipă impresia că 
risca o primejdie de moarte, cei mai porniţi dintre veterani 
încercau să-l determine cu spadele goale să se urce din nou la 
tribună. S-a întors deodată spre apucaţii aceia urlând: „Decât 
să-mi calc jurământul mai bine mă omor”, şi şi-a tras spada de 
la şold, şi-a făcut un gest ca şi când ar fi fost gata să şi-o 
împlânte în piept. Din fericire, îi aveam aproape pe oamenii 
puternici care alcătuiau escorta mea, şi doi sau trei dintre ei i-au 
oprit braţul, în timp ce cei mai îndepărtați strigau: „Nu-l opriţi, 
lăsaţi-l să se rănească, feriat, feriat”. Şi iată că s-a năpustit un 
soldat care am auzit că se numea Calusidius care încerca să-i 
întindă lui Germanicus prin mulţime sabia lui, urlând „ia-o pe 
asta, taie mai bine, est magis acutus”. Gestul lui ridicol şi 
nebunesc a folosit ca să calmeze pe loc furia mulţimii; braţele 
ridicate s-au lăsat în jos, chipurile crispate s-au destins într-un 
zâmbet; Germanicus a putut să se adăpostească în cortul lui. 
S-a sfătuit repede cu Aulus Cecina şi cu ofiţerii din statul său 
major. Am avut răgazul să-l scot pentru un moment din 
adunare, să-i spun că eram purtătorul unei misiuni din partea 
Senatului pe care atitudinea lui loială o făcuse acum inutilă; şi i- 
am înmânat scrisoarea tatălui meu. A desfăcut sulul, a parcurs 
din ochi ceea ce scria şi nu m-a întrebat nimic altceva. Având în 
vedere necesitatea de a restabili imediat liniştea în raidurile 
legiunilor lui Aulus Cecina, care erau deja pe cale să trimită 
emisari la armata lui Caius Silius ca s-o atragă la răscoală, şi 
ţinând seama de pericolul ca nu cumva duşmanul să profite de 
dezordine şi să ne atace, s-a hotărât că armata să fie înştiinţată 
că în momentul acela sosise o scrisoare de la Roma - 
Germanicus şi-a tras de la piept scrisoarea tatălui meu, a agitat- 
o închisă pe deasupra capetelor, apoi a pus-o la loc -, prin care 
împăratul hotăra următoarele cu privire la soldaţii din Germania: 
veteranii cu douăzeci de ani de serviciu aveau să fie lăsaţi la 
vetre; cei mai vârstnici aveau să rămână sub arme, dar numai 
ca să lupte, eliberaţi de orice altă îndatorire; legatul 
testamentar al lui Augustus, făgăduit deja, avea să fie dublat. 


Am fost indicat tuturor ca purtător al scrisorii lui Tiberius şi am 
dobândit astfel în rândul trupelor o neaşteptată popularitate. 

Reîntors în secolul acesta şi recitind cu atenţie diferitele istorii 
am observat că în ele, în cea a lui Tacitus mai cu seamă, 
evenimentele din zilele acelea sunt povestite respectându-se 
destul de mult adevărul. Natural, despre mine şi despre 
misiunea mea nu se pomeneşte, şi de aici ar putea să 
încolţească o nelămurire în sufletul cititorului, dacă eu nu m-aş 
fi amestecat cu atâta violenţă, ca unul venit din afară, în 
evenimentele acelea, cine ar fi fost arătat legiunilor drept 
purtător al respectivei scrisori? E clar că toată treaba asta nu 
are nicio importanţă. Prezenţa mea nu putea interveni cu niciun 
fel de schimbare în desfăşurarea naturală a evenimentelor; am 
spus deja că Germanicus nu a avut nevoie de îndemnurile mele 
ca să renunţe la putere: bineînţeles că, dacă n-ar fi dat cu ochii 
de mine de îndată ce-am ajuns, ar fi avut o altă soluţie, sau ar fi 
imaginat-o după câteva minute de la sosirea unei ştafete, ca să 
pună în circulaţie trucul cu scrisoarea. 

Nimic nu mă mai reţinea în Germania, odată ce misiunea mea 
fusese îndeplinită sau devenise inutilă. Am hotărât să rămân 
totuşi, ca să văd cum aveau să se sfârşească lucrurile, şi 
datorită simpatiei pe care mi-o inspira Germanicus. Aşa cum am 
spus, îl întâlnisem de multe ori în casa tatălui meu şi-n alte 
părţi, şi-mi plăcuse chiar de la prima întâlnire. Cu trei ani mai 
mare decât mine, avea deja mult mai multă experienţă a vieţii; 
timpul pe care eu îl folosisem ca să reînvăţ latina el îl folosise în 
înalte  magistraturi, cvestor la optsprezece ani, consul la 
douăzeci şi cinci şi pe câmpurile de luptă, luptând în Dalmatia şi 
în Panonia alături de Tiberius (care-l adoptase ca fiu din ordinul 
lui Augustus, după moartea fratelui său Drusus; Germanicus era 
fiul lui Drusus şi moştenise supranumele dat de tatăl său 
datorită campaniilor sale victorioase). Şi cu toată această 
ascendență, cu toată practica asta de soldat, era un om fin, cu 
sentimente delicate; iubitor de literatură şi înzestrat cu multă 
curiozitate ştiinţifică. 

Germanicus mi-a propus să mă ataşez statului său major, şi 
am acceptat cu recunoştinţă. Am găsit-o în tabără pe soţia lui, 
care-l urma pretutindeni turnându-i în fiecare an câte un băiat 
sau câte o fată printre corturi şi tabere de iarnă; Agrippina, sora 
Juliettei, aceea de care am pomenit în mai multe rânduri, acum 


exilată tocmai la Tremiti, unde-şi ispăşea mizerabil aventurile ei 
uşuratice. Agrippina însă avea o reputaţie de femeie castă şi 
serioasă şi de soţie ireproşabilă, şi era şi foarte orgolioasă, cu un 
caracter voluntar, care în anumite ocazii se impunea până şi 
soţului ei. O pereche reuşită, cu care eram fericit să mă 
reîntâlnesc; şi era cu ei şi-un băieţaş de-al lor de vreo cinci ani, 
ce se tot învârtea printre corturile soldaţilor şi era mai ales 
preferatul unui soldăţoi înalt şi zdravăn de vreo treizeci de ani, 
Cassius Cherea, un centurion ataşat la comandament pe care îl 
cunoşteam de pe vremea lui Varus, unul din foarte puţinii 
soldaţi scăpaţi din măcelul acela şi, după cum se povestea, de 
un curaj extraordinar. Şi se mai spunea despre el că i-ar fi plăcut 
mai mult decât femeile nişte soldăţei tineri cărora abia le mijea 
mustata; asta însă se şoptea numai şi în mod cu totul aluziv, de 
teama că, ajungându-i zvonurile acelea la ureche şi socotindu-le 
jignitoare, l-ar fi pedepsit cu cruzime pe flecar. Oricum, îmi 
făcea o impresie ciudată când îl vedeam pe războinicul acela 
viguros răsfăţându-l pe copilaş, ţinându-l tot pe lângă dânsul, 
luându-l chiar în braţe cu gesturile unei doici sau ale unei mame 
iubitoare. Pusese să i se confecţioneze o uniformă militară, o 
tunică şi-o cămăşuţă, şi nişte încălțări cu ţinte la fel cu cele ale 
soldaţilor, aşa-numitele ca/ighe; aşa încât legionarii au început 
să-i spună Caligula, aşa cum vânătorii mei de munte i-ar fi spus 
de pildă unei asemenea zvârlugi „cizmuliţă”. (Dac-aş fi cunoscut 
mai bine istoria romană şi amănuntele sfârşitului lui Caligula de 
peste douăzeci şi şase de ani, apropierea aceea dintre viitorul 
călău şi viitoarea victimă sau, cum spun istoricii târzii, dintre 
viitorul justiţiar şi viitorul tiran, m-ar fi impresionat şi mai mult. 
Numele lui Cassius Cherea nu trezea în mine pe atunci însă nicio 
amintire a timpurilor care aveau să vină.) 

Agitaţia şi amenințările soldaţilor au continuat în tot timpul 
iernii; între soldaţii credincioşi lui Germanicus şi rebeli mocnea 
un adevărat război civil, sălbatic şi prostesc, fără niciun motiv 
care să fi justificat cel puţin în ochii mei un conflict atât de 
intolerabil; răscoala era alimentată de nemulţumirea stârnită de 
primele întârziate, de disciplina aspră, de corvezile îndelungate 
şi grele în mijlocul unor ţinuturi inospitaliere; precum şi de faptul 
că, ţinând seama că şedeau sub arme, nu li se dădea ocazia să 
facă expediţii şi lupte mai dese, ca să se dezmorţească şi să ia 
pradă de război. Aşa că Germanicus s-a gândit că exista o 


singură modalitate ca să-i liniştească, anume să-i pună puţin să 
lupte. Veniseră în tabără nişte cercetaşi care spuseseră că 
dincolo de fluviu germanii petreceau veseli, cu ocazia unei 
sărbători religioase, strânşi în jurul unui sanctuar renumit al lor; 
atunci Germanicus repede ordonă, să se construiască un pod, 
traversează fluviul cu douăsprezece mii de oameni, o apucă prin 
desişuri şi prin locuri inaccesibile şi se aruncă pe neaşteptate 
într-o noapte senină asupra marţilor, care stăteau să 
benchetuiască şi să se ghiftuiască, fără cea mai mică bănuială, 
fără să fi trimis în afară nicio patrulă, fără să fi pus nicio 
santinelă de pază; şi-i lăsă să fie prădaţi şi măcelăriți de soldaţi, 
care-şi descarcă toată proasta lor dispoziţie şi toată ura lor, şi-şi 
satisfac lăcomia de bani, aşa cum înţeleg ei. Şi-au distrus până 
şi sanctuarul, şi-n expediţia aceea uşoară n-au cruțat pe nimeni 
din toţi câţi le-au cerut îndurarea sau viaţa; a fost un adevărat 
masacru de oameni ameţiţi de băutură sau somnoroşi sau 
împrăştiaţi; urât mod de a lupta şi ruşinoasă cinste, când de 
partea noastră n-a existat nici măcar o singură pierdere! 

Mi s-a întâmplat să mă aflu în preajma lui. Germanicus la 
lăsarea serii, atunci când legiunile se întorceau după măcelul 
acela; îl salutau cu o veselie sfruntată, ridicând în sus armele 
luate de la duşman, trofeele, prăzile; şi Germanicus îi privea 
încruntat, fără niciun zâmbet. „Urâtă expediţie a fost asta”, mi-a 
spus el, „nu exista însă nicio altă soluţie ca să-i fac să-şi 
schimbe gândurile, mai bine să-şi consume ura sfâşiind nemti, 
decât să se ia la harţă cu noi. Dar, dacă pe drum la întoarcere, 
prin pădurea aceea deasă pe care-am străbătut-o în noaptea 
trecută, se va întâmpla să ne găsim undeva la înghesuială, or să 
se năpustească asupra noastră şi tubanţii şi usipeţii şi brutterii, 
toţi vecinii nefericiţilor ălora de marţi, şi-or să ne căsăpească, și- 
or să repete masacrul săvârşit asupra legiunilor lui Varus. Ar fi o 
răsplată binemeritată.” 

Profetice cuvinte! Au tăbărât într-adevăr pe noi, când am 
ajuns pe drumul de întoarcere în locurile cele mai întunecate, 
cele mai sumbre, năpădite de păduri şi de mlaştini, şi tubanţii, şi 
usipeţii şi brutterii; au lăsat să treacă întâi cavaleria, apoi prima 
şi cea de-a douăzeci şi una legiune, cu bagajele la mijloc; şi s-au 
năpustit asupra celei de-a douăzecea legiuni, care închidea 
coloana, având în spatele ei numai trupele de infanterie uşoară 
ale aliaţilor. Din fericire, legiunea a douăzecea era, din cele 


patru, cea mai puternică: şi cea care se vindecase cea dintâi de 
febra răscoalei. Cu toate astea, în faţa atacului germanilor, care 
păreau fără număr, ieşeau din toate părţile pădurii, gigantici, 
formidabili, atacau şi apoi se retrăgeau, ca să se întoarcă apoi 
iar la asalt, scoțând nişte urlete bestiale, legiunea a douăzecea 
a început să şovăie; Germanicus însă a pus celelalte legiuni să 
facă stânga-mprejur, iar el a alergat în frunte ca să-i încurajeze 
pe soldaţi; iar eu, care mergeam alături de dânsul, am avut 
impresia că eram cu şase ani în urmă, aceeaşi pădure 
blestemată deasă şi întunecată, acelaşi pericol iminent din orice 
parte şi-acelaşi urlet ameninţător, care părea glasul pădurii. 
Germanicus însă se avântă în rândurile luptătorilor, îndeamnă şi 
ocărăşte; şi iată că deodată soldaţii abătuţi se întorc plini de 
curaj, îndrăzneţi, şi se aruncă, aşa, mărunţei şi încărcaţi de 
arme cum sunt, asupra grosului nemților uriaşi şi goi, îi 
înspăimântă, îi încolţesc din toate părţile; intervin celelalte 
legiuni, trupele auxiliare capătă şi ele curaj, şi din duşman nu 
mai rămân decât morţii. Şi se-ntorc veseli şi mândri soldaţii, cu 
acea mulţumire împăcată a datoriei împlinite, care-i absolvă în 
sufletul lor de ferocitatea manifestată cu puţin înainte în tabăra 
de iarnă. 

Am găsit-o pe Agrippina tristă din cauza veştii primite ceva 
mai înainte, a morţii mamei sale lulia; reţineţi, lulia Maior, fiica 
lui Augustus, pe care cel din urmă o exilase mai întâi într-una 
din insulele pontine, la Pandataria, apoi în Reggio Calabria, şi nu 
voise s-o mai vadă niciodată, şi nici să-i mai uşureze pedeapsa 
ei aspră; o femeie frumoasă, inteligentă, cam uşuratică într- 
adevăr, şi adulteră chiar, dar nici mai mult şi nici mai rău decât 
alte matroane romane; şi pe care Augustus o pedepsise cu 
cruzime cedând dorinţei pline de răutate de a se răzbuna a 
Liviei. 

„O singură vină a avut mama mea”, mi-a spus după aceea 
Agrippina, „faptul că şi-a ales drept amant pe acel lulius 
Antonius, un bărbat inteligent, dar activând în partidul care 
făcea opoziţie abuzului de autoritate al Liviei; el a fost acela 
care a determinat-o pe lulia să se ridice împotriva tatălui ei, 
adică să insiste ca el să fie mai puţin supus voinţei soţiei. Dacă 
s-ar fi mulţumit cu ceilalţi supiranţi ai ei, Appius Claudius, 
Quintus Crispus, Sempronius Gracchus, nimeni nu i-ar fi obiectat 
nimic. Tu n-ai cunoscut-o, şi cine ştie ce vei fi auzit vorbindu-se 


rău despre dânsa mai înainte ca lumea să uite că se afla încă în 
viaţă; era o femeie inteligentă, şi avea simţul demnităţii 
imperiale mult mai mult decât grobianul de taică-său.” 

In primăvară războiul a reînceput, Germanicus voia să 
termine odată cu Arminius. Şi-ntre timp mi s-a întâmplat să fiu 
martor la capturarea lui Segestes, socrul lui Arminius, acela care 
într-o seară, cu şase ani în urmă, venise să-mi spună toată 
povestea cu trădarea celui din urmă şi-a altor căpetenii; şi a 
fiicei sale Tusnelda, soţia lui Arminius. Capturare, în ceea ce-l 
priveşte pe Segestes, nu e cuvântul potrivit; bătrânul, în conflict 
cu ginerele său, proclamându-se dintotdeauna prietenul şi 
aliatul romanilor, se afla în mijlocul cattilor săi, instigaţi de 
Arminius, ca prizonier şi temându-se pentru viaţa lui; şi-i 
trimisese mesageri lui Germanicus să vină să-l elibereze din acel 
adevărat asediu care-l ameninţa. Germanicus a alergat imediat: 
i-a eliberat pe Segestes, pe Tusnelda şi pe alte femei, precum şi 
pe oamenii credincioşi lui Segestes. Segestes îşi dădea nişte 
aere grozave, a ţinut un mic discurs într-o latinească 
acceptabilă, în care a amintit că-i dezvăluise lui Varus complotul 
lui Arminius, a spus că fiica lui stătea împotriva voinţei ei lângă 
dânsul, dar nu era dispus s-o trimită înapoi la soţul ei, căruia el 
nu se-nvoise să i-o dea niciodată şi care, pentru a o avea, i-o 
răpise. Şi pe mine m-a întâmpinat cu bucurie, fericit să 
vorbească nemţeşte cu un roman, dar mărturisesc că mă cam 
îngreţoşa devotamentul acela al lui, dictat mai mult decât orice 
de ura faţă de ginerele său cherusc, şi pe care de multe ori îl şi 
încălcase, şi nu reuşeam să-mi iau ochii de la Tusnelda, o 
femeie foarte frumoasă, albă şi blondă; nu vorbea, stătea 
retrasă, dispreţuitoare, fără să plângă, fără să ceară îndurare 
sau vreo favoare; ea gravidă de multe luni, mergea cu mâinile şi 
cu ochii pe pântecul ei, ca şi cum n-ar fi interesat-o nimic 
altceva decât să-l apere pe fiul lui Arminius. 

Cu ocazia aceea l-am însoţit pe Germanicus sa viziteze 
locurile unde fusese înfrânt Varus. M-am dus în viaţa astălaltă a 
mea, zece ani după primul război mondial, să revăd câteva 
câmpuri de bătălie şi am fost impresionat când am regăsit după 
atâta vreme munţii încă morţi, lugubri, deveniți sterili în urma 
bombardamentelor, i-am evocat, bineînţeles, pe camarazii mei 
morţi, îi regăseam vii în memorie, îi revedeam în număr mare 
prin strâmtori şi povârnişuri, prevăzători şi puţin încovoiaţi din 


cauza efortului de a urca la atac, auzeam parcă zgomotul 
neîndemânatic al atâtor echipamente folosite în război lovindu- 
se de stânci, al gamelei, al tecii de la baionetă, al cutiei pentru 
mască, urcam sus muntele împreună cu dânşii, din nou 
amestecat printre ei, sub valurile de foc şi norii de gaz şi 
torentele lichidelor inflamante, pe chipurile lor vedeam chipul 
meu, eu acea expresie dură şi absentă a luptei, şi cu efortul de 
a nu gândi, de a nu te simţi părtaş la grozăvia aceea, şi hărăzit 
morţii. 

O anumită nelinişte, în timp ce ne apropiam de locul acela, 
îmi dădea presentimentul că şi din experienţele acestea de 
spectator, dintr-o altă viaţă, aveam să încerc senzaţii puternice; 
mergând prin pădurea devenită iarăşi pustie, prin luminişurile 
inundate de bălți, încercam din nou apăsarea orelor acelora 
cenuşii de dinaintea atacului, coşmarul unui pericol iminent 
căruia nu ştiam încă ce nume aş fi putut să-i dau. Când am 
recunoscut însă locul unde fusese tabăra lui Varus şi-am văzut 
palisada doborâtă, şi urmele tranşeelor săpate în grabă şi, de 
jur-împrejur, pe un spaţiu întins, osemintele albite şi frânturi de 
arme, şi ţeste încă legate de trunchiuri, şi resturile carelor şi ale 
maşinilor de război, şi, la mică distanţă în pădure, altarele 
barbarilor pe care fuseseră sacrificați tribuni şi centurioni dintre 
cei mai valoroşi, am încercat în faţa acestui spectacol o 
tulburare mult mai mare decât atunci când mă dusesem să 
revăd piscurile de la Ortigara, mult mai puternică şi deosebită. 
Mă gândeam cât de îndepărtați erau de acum, în timp, legionarii 
aceia căzuţi, fără să mai stăruie în amintirea camarazilor lor, a 
văduvelor şi a copiilor, chiar dacă generaţia respectivă trăia în 
jurul meu în momentul acela. Trăia, fără să mai trăiască în fond 
de-o eternitate de secole, creată din nou numai pentru un 
capriciu de-al meu ca pe ecranul unui film; odată spectacolul 
terminat, odată luminile reaprinse, aveau să se mistuie cu toţii 
ca nişte văluri de ceaţă, şi-aveam să mă trezesc din nou 
cetăţeanul din secolul douăzeci pentru care numele lui Varus, şi 
bătălia din Pădurea Teutoburgă, şi măcelul sunt doar nişte 
rămăşiţe de cultură gimnazială, de care nu e legat nimic, niciun 
regret şi nicio pasiune. Gândul acesta, mai mult decât faptul că 
luptasem alături de ei, mă făcea să le fiu aproape şi să-i 
compătimesc pe morţii aceia; şi se mai adăuga încă un 
sentiment de mâhnire, o uitare vertiginoasă peste o altă 


eternitate de ani în viitor, viziunea unui timp, peste nenumărate 
secole, când din camarazii mei din 1917, căzuţi la Ortigara, nu 
va mai exista nici măcar o evocare de şcoală (în ce mă priveşte, 
eu nu-mi mai amintesc de pe acum nici măcar numele 
generalilor acelora), nici măcar muntele nu va mai exista, va fi 
netezit sau transformat, cine ştie, poate într-o staţiune de 
zboruri interplanetare; şi tot războiul acela şi toată vremea asta 
a noastră va constitui un episod ignorat şi neglijabil într-o istorie 
care-şi va fi schimbat în decursul secolelor curiozitatea şi 
conţinutul. 

Şi aici vine şi-şi găseşte locul încă o observaţie. În timpul 
revenirii mele pentru a doua oară în Germania se afirmase din 
ce în ce mai puternic la mine o anumită stare de spirit care se 
mai manifestase şi cu ocazia campaniei precedente, anume de 
singurătate şi de spaimă. Călătorind prin Italia vedeam la fiecare 
etapă a drumului aceleaşi oraşe, purtând mai mult sau mai 
puţin aceleaşi numiri, traversam râuri cunoscute, parcurgeam 
aceleaşi mari drumuri consulare, Appia, Cassia, Flaminia; Emilia, 
unele târguşoare din Apenini mi se înfăţişau la fel cum le 
văzusem când eram copil şi mergeam să fac excursii acolo, 
nişte colibe negre şi mici în creştetul unui munte, sau în fundul 
unei văi înguste, în preajma unui torent iute. Oraşele şi 
târguşoarele acelea erau locuite de nişte oameni la care, după 
un scurt contact, regăseam mai mult sau mai puţin caracterele 
locuitorilor de astăzi: v-am vorbit despre napolitani, despre 
etrusci, despre bolognezi; nu încercam o experienţă, ca să zic 
aşa, care să-mi dea sentimentul că nu mă aflu totuşi acasă la 
mine, că nu m-am întors, fie şi după o foarte lungă absenţă, în 
casa părinţilor mei. Acelaşi lucru pot să-l afirm şi despre Grecia, 
despre Atena, despre Peloponez; ruinele de la Micene mi s-au 
înfăţişat în acest secol întâi aproape la fel cu acelea din anul 
1952, cu incinta pe alocuri distrusă a zidurilor, şi cu Poarta Leilor 
mai mult sau mai puţin intactă (numai că aceştia în secolul întâi 
încă mai aveau capete), şi cu izvorul lui Perseus în afara ruinelor 
împrăştiate, cărora în secolul întâi le dădeau târcoale turme de 
oi, fiindcă nu exista încă un „serviciu al antichităţilor”, şi paznici, 
şi intrare cu plată. 

Aici însă nu izbutisem deloc să mai regăsesc vreun aspect al 
Germaniei atât de cunoscute din 1921 încoace, afară de 
rezonanţele aspre ale limbii, desigur, destul de îndepărtată de 


germana de astăzi, la fel cu latina vorbită de tunicalus 
popullus!” faţă de vorbirea din Trastevere!%; până şi locuitorii 
păreau cu totul deosebiți de cei de astăzi, mi-i aminteau mai 
curând pe suedezi, pe finici, pe islandezi decât pe acei 
Spicssburger pe care-i văzusem ani în şir la Berlin, la Dresda, la 
Köln sau la Munchen. Mă dusesem să văd cam prin anul 1925 
Pădurea Teutoburgă şi-o găsisem înţesată de oraşe şi de târguri, 
şi amintirea încă vie a vizitei aceleia nu avea nicio tangenţă cu 
întinderea tristă şi înceţoşată pe care-o străbătusem şi la dus, şi 
la întors, cu ocazia bătăliei. Traversam acum teritoriul catiilor, 
corespunzător Assiei, Nassaul de astăzi; dacă mi-ar fi spus 
cineva că ar fi corespuns Galiției poloneze sau Prusiei orientale 
ar fi fost acelaşi lucru. Câte secole vor fi necesare de acum 
încolo, mă gândeam în sinea mea, pentru ca din crusta asta 
densă de păduri, de mlaştini, de suprafeţe necultivate, cu nişte 
sate rare şi mizerabile de colibe presărate din loc în loc, fără 
nume şi fără istorie, să se contureze ţinutul care în cele din 
urmă o să devină bogat şi plăcut cum nu există multe. lată 
motivul tulburării aceleia, a spaimei aceleia de singurătate de 
care am vorbit; numai aici. În Germania, în ţara aceasta atât de 
primitivă şi de sălbatică, şi atât de departe încă de orice aspect 
cunoscut şi civilizat, mi-am dat seama din plin de 
înspăimântătoarea depărtare a secolului meu: şi pentru prima 
dată m-a cuprins teama chinuitoare că n-o să mai revăd 
niciodată iubita şi adevărata mea epocă. 

Acestea erau sentimentele mele, care puteau fi exprimate în 
mod natural în scrisoarea pe care i-am trimis-o tatii în zilele 
acelea, descriindu-i vizita făcută pe câmpul de bătălie şi 
impresiile mele. După ce i-am zugrăvit locurile acelea triste, 
îngrozitoare şi ca aspect şi ca evocare, cu stilul concis şi 
limpede care-mi era propriu, în contrast cu recenta latină 
umflată şi răsunătoare a limbajului ciceronian, şi pe care cei mai 
rafinaţi dintre prietenii mei mi-l lăudau, i-am povestit cum 
dăduse Germanicus ordin legiunilor să adune osemintele, fără 
deosebire că erau ale romanilor sau ale barbarilor, şi să le dea 
preacinstita îngropăciune. Tatăl meu, mândru de stilul ales al 
scrisorii mele, a pus să fie citită câtorva senatori prieteni, 
precum şi lui Tiberius însuşi. Dar Tiberius, ca şi regina Victoria, 


1% Oamenii de rând. 
1% Subiînţeles - de astăzi. 


was not amused. l-a spus tatălui meu că Germanicus 
procedase greşit ducând o armată care trebuia să fie cu gândul 
la luptă să vadă urmele unui astfel de măcel. „Un asemenea 
spectacol nu poate decât să înmoaie sufletul soldaţilor şi să-i 
facă să se teamă de duşman. Şi din duşman facem în felul ăsta 
o sperietoare, pe care-o umflam chiar noi, cu asemenea amintiri 
triste, şi cu asemenea ceremonii înlăcrimate. E pentru prima 
oară de când există Roma când ne temem că germanii ar putea 
până la urmă să ne învingă.” Şi i-a înapoiat tatălui meu 
scrisoarea conchizând tăios: „Un comandant de armată trebuie 
să vegheze să fie îndeplinite cum trebuie ceremoniile augurale 
pentru reuşita expedițiilor şi a luptelor care-i revin printr-o 
străveche tradiţie, şi nu să facă pe groparul”. 

După episodul acela m-a cuprins o oarecare silă de război şi i- 
am cerut lui Germanicus să mă întorc la Roma într-o scurtă 
permisie. In sinea mea mă decisesem însă ca permisia să 
dureze cât mai mult, poate chiar toată viaţa. Partea mea de 
serviciu militar mi-o făcusem şi nu mă reîncarnasem doar ca să 
petrec toată viaţa aceea nouă luptând întruna. Germanicus, 
absorbit cu totul de ambiția de a-l bate pe Arminius, care părea 
dimpotrivă că voia să evite ciocnirea, m-a lăsat să plec: „Cu atât 
mai mult”, a spus el, „cu cât anul ăsta nu se mai întâmplă nimic 
aici”. Şi, dimpotrivă, s-a întâmplat ca legiunile lui cecina, când 
se întorceau în tabără, să nimerească încă o dată în una din 
acele curse întinse de oameni şi de natură care constituiau 
specialitatea germanilor; o trecere îngustă printre mlaştini 
întinse, în mijlocul unui amfiteatru de păduri; acolo s-au trezit că 
se năpustesc asupra lor din toate părţile şi, timp de două zile, 
au riscat să fie distruse, aşa cum se întâmplase şi cu legiunile lui 
Varus; şi Arminius se şi dusese în grabă la faţa locului pe 
drumuri ascunse, şi era tocmai pe punctul de a trâmbiţa încă o 
dată victoria; dar Aulus cecina era un militar adevărat, provenit 
de la trupă; nu şi-a pierdut capul, a ştiut să facă faţă primelor 
semne de debandadă, a ştiut să ţină din nou în frâu trupele 
deprimate şi-n sfârşit, să le îndemne cu vorba şi cu exemplul la 
un atac disperat, tocmai atunci când duşmanul, după două zile 
de bătălie, era convins că erau de-acum nimicite; surprinşi în 
faţa rezistenţei, lor neaşteptate, germanii au început să şovăie, 
au aruncat armele, au fost puşi pe fugă şi măcelăriți întreaga zi, 


1% „Nu s-a amuzat deloc.” 


cât a fost lumină pe cer şi furie în inimi. 

Mă aflam la cartierul general, unde mă dusesem să-mi iau 
rămas bun de la Agrippina, când a ajuns prima veste despre 
bătălie, adusă de cei risipiţi sau de fugari: bineînţeles, se zvonea 
că fusese o catastrofă, cecina omorât sub calul lui, armata 
nimicită între mlaştini şi pădure; şi Germanicus în pericol, ceva 
mai la Septentrion, nu mai avea nicio scăpare, germanii se 
pregăteau să treacă podul şi să invadeze Galiile; şi deodată i-am 
văzut cuprinşi de spaimă pe cei ambuscaţi la comandament, 
strigau că trebuiau să treacă repede pe ţărmul occidental al 
fluviului, să distrugă podul; soluţii disperate, care, înainte de 
spargerea frontului de către inamic, i-ar fi împiedicat pe ai noştri 
să se salveze. Acum s-a împotrivit însă Agrippina. Sălbatică şi 
hotărâtă în veşmintele ei femeieşti, mai mult decât dac-ar fi 
purtat cuirasă, ea s-a postat la celălalt cap al podului. „N-aveţi 
decât să distrugeţi podul, Agrippina, nepoata lui Augustus, va 
rămâne de partea cealaltă, să-şi rişte viaţa, pradă duşmanului”; 
şi, văzându-i pe apucaţii aceia şovăielnici şi ruşinându-se, a 
chemat la sine bărbaţi şi femei care să-i întâmpine cu hrană şi 
cu medicamente pe soldaţii care se întorceau răniţi, zdrenţăroşi, 
înfometați. Şi-aşa au găsit-o, când au cosit după acei primi 
soldaţi răzleţiţi, legiunile lui Ceri na lovite, decimate, dar 
ordonate şi regrupate, mândre de faptul că-l învinseseră încă o 
dată pe duşmanul acela înverşunat, cel mai urât, şi de multe ori 
şi cel mai de temut. O văd parcă şi acum în atitudinea aceea a 
ei, frumoasă, semeaţă, cu chipul acela încordat, luminat foarte 
rar de un zâmbet, chiar şi-n momentele de seninătate. 


Capitolul al doisprezecelea 


(Anul 770 al Romei, 17 al erei noastre, 29 al vieţii mele.) Mă 
îmbarc la Brundisium. Furtună pe mare. „Corciră e liberă, poţi să 
faci c... unde pofteşti.” Uimitorul răspuns al oracolului de la 
Dodona. Tristul exil al lui Ovidius la Tomis. 


„Attente!” a spus soldatul lăsând ramele, a apucat apoi 
creanga care-i atingea capul şi-a împins în felul ăsta barca 
înainte. Rama s-a hârşâit de trunchi. Îndepărtam rămurişul 
fraged, cu frunze tinere, îl împingeam în spatele nostru, până 
când am ieşit din desiş; trunchiurile s-au îndepărtat unele de 
altele şi-am început să navigăm într-un luminiş verde şi 


strălucitor din mijlocul pădurii inundate.  Lişiţe negre 
zburătăceau înspăimântate, doar cu piepturile afară din apă, 
stârnind jeturi cu lăbuţele lor în evantai. Zvâcneau din desiş 
berze şi bâtlani în zbor, cu picioarele lor lungi atârnând în jos, 
rotindu-se deasupra noastră în cercuri greoaie. Apoi din nou 
trunchiurile s-au îndesit, înaintam acum prin locuri umbrite, 
corbi şi vulturi ţâşneau repede din nişte cuiburi atât de 
apropiate, încât era de ajuns să întinzi mâna ca să le ajungi. Am 
ieşit în sfârşit din pădure, pe braţul fluviului, urmând curentul 
acolo unde era mai slab. Aici apa şi cerul alcătuiau o singură 
lumină. Ramura principală a fluviului, braţul acesta leneş de-a 
lungul pădurii înecate, livezile şi râpele inundate, totul constituia 
o imensitate confuză şi tulbure, variată ici-colo de şiruri de 
copaci scufundaţi până la coroane, cu foarte îndepărtate insule 
de munţi joşi şi golaşi. 

„În fiecare an primăvara e aşa, atâta doar că anul ăsta 
dezgheţul a venit mai repede ca de obicei, a spus soldatul. Istrul 
iese din albie, şi timp de câteva săptămâni e linişte, geții, 
sarmaţii, sciţii stau în cotloanele lor prin munţi şi păduri, nu se 
încumetă să înfrunte inundația și mlaștinile.” 

Aşa navigam; şi memoria mea credincioasă îmi evoca o scenă 
mai mult sau mai puţin identică petrecută cu o mic nouă sute 
douăzeci şi trei de ani mai târziu; acum era în anul 17 al erei 
noastre, eu însă mai fusesem prin părţile astea în 1940, prin 
mai. Îmi aminteam de o călătorie la fel cu asta, mai la nord însă, 
prin deltă, dar inundația avea aceeaşi înfăţişare; erau şlepuri 
de-a lungul pădurii inundate, ancorate patru câte patru, şi 
căsuțe pe jumătate sub apă; ne-am oprit chiar într-un sat, 
Ghecet, unde ulițele erau transformate în canale împânzite de 
bărci, ţărănci bătrâne se bălăceau cu o naivă lipsă de pudoare în 
interiorul curților cu fustele ridicate şi cu pulpele în apă, 
animalele şedeau ghemuite şi triste pe grămezi mici de mâl 
spălate de curent de-a valma cu mobile şi cu lemne stivuite; 
doar berzele continuau să-şi facă cuibul pe coşul acoperişurilor 
cu ciocul lor lung, flecar şi harnic. Ghocetul desigur că nu exista 
pe vremea lui Tiberius, cu toate astea aş putea să jur că în 
răstimpul a nouăsprezece secole nu s-au schimbat rarii locuitori 
pe care-i vedeam, bărbaţi impunători cu bărbi blonde, plăcute, 
şi cu rămasa afară din pantaloni ca ruşii de astăzi, ducându-şi 
viaţa în bărci sau în colibe de stuf, pe insule plutitoare pe lacul 


acela imens, alcătuite dintr-un strat de turbă acoperit cu un 
înveliş subţire de pământ vegetal. Şi atunci ea şi astăzi, de câte 
ori se stârneşte vântul, insulele lunecă la vale de-a lungul 
curentului, rătăcitoare, ciclade înflorite pe o mare dulceagă şi 
cenuşie. 

Şi acum am să vă spun pentru ce mă aflam pe la sfârșitul lui 
aprilie în anul 17, într-o barcă, împreună cu o escortă armată, 
pe Dunărea revărsată. Ţinta mea era Tomis (mai fusesem acolo 
în anul 1940, când purta numele de Constanţa); şi mă duceam 
să-l întâlnesc pe Ovidius Naso, bietul poet exilat de nouă ani, în 
cine ştie ce stare jalnică, cine ştie cât de deosebit de bărbatul 
îmbuibat şi mulţumit de sine pe care-l întâlnisem de atâtea ori 
la barul şi la librarul de la porticul lui Neptun, sau în casa 
Hostiei, sau, serile, în societatea tinerilor nobili sau a 
uşuraticelor fete din aristocrație, cărora le declama poezioarele 
lui, mai mult sau mai puţin aceleaşi, lascive, gingaşe, şi cărora 
vocea lui le împrumuta o nuanţă de păcat şi-un parfum de alcov 
interzis. 

Nu era an în care să nu ajungă la Roma ecoul rugăminţilor lui 
din mult îndepărtatul exil. În elegii, în epistole elaborate cu 
uşurinţa aceea uimitoare de a versifica pe care nu şi-o pierduse, 
era mereu acelaşi refren; rugăminţi umile, ca Augustus să-i ierte 
greşeala involuntară şi de care declara totuşi că se căieşte 
amar; o linguşire excesivă la adresa cuiva care se încăpăţâna să 
nu-i dea nici măcar ascultare; amintiri jalnice ale timpurilor 
fericite şi nesfârşite invective la adresa cerului avar, a câmpiilor 
dezolante, fără ogoare şi fără copaci, a locuitorilor aspri, a 
femeilor grosolane care nu ştiu nici măcar să ţeasă bine şi nu 
sunt bune decât să trudească-n bătătură şi să ducă urcioare 
grele pe cap. Făcea impresia că l-ar fi exilat printre 
hiperboreeni, şi nu într-un loc care era la urma urmelor la 
aceeaşi latitudine cu coasta ligură; nu făcea decât să se vaiete 
de frig şi de țărmurile acelea urâte, care, spunea el, îngheaţă 
întocmai ca în apropiere de pol. Eram de-a dreptul curios să văd 
câtă exagerare exista în lamentările acelea, cu atât mai mult cu 
cât acum, la sfârşitul lui aprilie, departe de a fi conge/atus, 
fluviul este dezgheţat, şi inundă cu o putere năvalnică suprafeţe 
nemăsurate de pământ. 

Aveam două posibilităţi ca să ajung în părţile astea. Pe mare, 
de la Brundisium prin Corint şi Marea Egee, prin Bosfor, şi Pontul 


Euxin, până la portul Tomis; o călătorie nu prea lungă cu o navă 
iute, dar plictisitoare, făcută în tovărăşia unor marinari duri şi nu 
prea comunicativi, cu prea puţin confort, şi cu riscul 
intemperiilor de primăvară; sau pe uscat, traversând ceea ce 
astăzi se cheamă Albania şi Macedonia. Am ales călătoria pe 
uscat, ca să pot vedea sau revedea ţinuturile balcanice; şi tentat 
şi de faptul că de la Apollonia, din faţa lui Brundisium, pornea un 
drum minunat, pavat în întregime, cu foarte utilele lui pietre 
miliare, care-ţi indicau în orice moment locul în care te aflai şi la 
ce distanţă era cel mai apropiat oraş, Via Egnatia. Unul din cele 
mai frumoase drumuri al imperiului, care de la Marea Adriatică, 
trecând prin apropierea lacului Ohrida, prin Heracleea (care azi 
e Monastir) ajungea la Salonic, şi de acolo până la Marița, în 
interior, şi dincolo de fluviu până la Cipsela, parcurgând o 
distanţă de 535 de mile, aproximativ opt sute de kilometri; nu 
cred că astăzi s-ar putea călători atât de comod, şi-ntr-un timp 
atât de scurt (mie mi-au trebuit vreo douăsprezece zile) de la 
Adriatica până la Marița pe uscat; desigur, cu vreo cincizeci de 
ani în urmă, o asemenea călătorie ar fi fost mult mai dificilă şi 
periculoasă datorită briganzilor şi celor care te atacau la drumul 
mare. Dar atunci, cu excepţia locurilor unde era stare de război, 
se călătorea cântând, ca acel vacuus viator” în faţa hoţului, de 
la o graniţă la alta a imperiului, şi chiar şi dincolo de graniţe, în 
statele aliate sau sub protectorat. 


M-am îmbarcat, aşadar, pe la sfârşitul lui martie la 
Brundisium, pe o navă care-ar fi trebuit să mă lase după o 
traversare rapidă la Apollonia, pe ţărmul opus. Ne-a apucat însă 
la jumătatea drumului o furtună puternică, o bora??? năprasnică 
ne-a silit să fugim sub vânt şi să căutăm adăpost în canalul 
Corcirei. Era pentru prima dată când mă aflam pe mare în 
timpul unei vijelii; şi trebuie să mărturisesc că n-am mai văzut o 
ambarcaţiune - la o apreciere rapidă nava noastră avea o 
capacitate de vreo 150 de tone - eu o pupă şi provă atât de 
înalte şi de voluminoase care să se comporte atât de bine pe 
mare; şi nişte marinari atât de pricepuţi la manevrele velelor de 
pe arborele maestru şi de pe trinchet, agili ca nişte veveriţe 
19% „Călător fără grijă.” 

1% Vânt uscat şi rece care suflă din direcţia N-E, mai cu seamă 
pe coastele Istriei şi ale Dalmației. 


când era vorba să le strângă, şi să le reducă suprafaţa; şi-un 
cârmaci atât de sigur la cârma deosebit de greoaie, un bătrân 
cu o barbă stufoasă şi înfoiată ce nu lăsa să i se vadă decât 
ochii. 

Ne-am apropiat, aşadar, de Corciră şi-am aruncat ancora în 
port; se aflau doar câteva nave de-a lungul digurilor, care 
păreau căzute în ruină, iar oraşul avea o înfăţişare mizeră, ca şi 
cum ar fi fost cu desăvârşire părăsit. Am străbătut nişte străzi 
prăfuite, de pe care dispăruse aproape orice urmă de pavaj, cu 
nişte magherniţe, construite pe ruinele altor case, care, 
judecând după urmele de ornamente, trebuie să fi fost mari şi 
bogate. Oamenii mă priveau cu ochi trişti din prag şi nişte copii 
zdrenţăroşi şi câteva femei sfrijite au venit să-mi ceară de 
pomană, Extrem de puţini erau cerşetorii pe care-i vedeai la 
Roma şi-n cetăţile italice, în general soldaţi bătrâni care se 
aşezau la marginea unui drum arătându-şi rănile sau membrele 
mutilate şi fără să ceară nimic; iar la Atena nu văzusem niciun 
cerşetor; doar în câte un târguşor din Attica se întâmplase să 
dau peste o cerşetorie cronică şi jalnică aşa cum se dovedea a fi 
cea de aici. 

Intors în port, am intrat într-un termopoliu amărât de pe țărm; 
un ins bărbos, vârstnic, care tot învârtea o arpă soioasă pe 
tejghea, a ascultat aproape cu îngăduinţă cererea mea; mi-a 
turnat dintr-o oală mare o ceaşcă de vin cald în care m-am uitat 
plin de suspiciune; şi-am făcut bine că m-am uitat, în vin înota 
un coşcogeamite ploşniţoi, căzut probabil din tavanul de trestii 
prost îmbinate cu resturi de tencuială. l-am arătat individului 
care fără să spună un cuvânt a luat ceaşca, şi-a vărsat 
conţinutul pe deasupra tejghelei pe peretele din faţă, care 
păstra din vremuri mai fericite câteva picturi delicate, dar 
pătate de-acum pe alocuri, şi cu tencuiala coşcovită. L-am privit 
pe individ cu o oarecare uimire. lar el mi-a spus aşa pe latineşte 
„Domniile, dumitale nu ţi-au spus proverbul?” şi-a continuat 
„Elefthera KOrkyra, chéz hâpu thălis (Corcira e liberă, fă c... 
oriunde pofteşti). La mizeria asta ne-au adus războiul şi tiranii şi 
cutremurele. Ce să mai facem cu libertatea? E adevărat că 
dincolo, unde stăpâniţi voi, romanii, epiroţii şi ilirii nu stau nici ei 
mai bine decât noi, e jale pretutindeni, puţinii locuitori trăiesc 
ca-n vizuini printre ruine. Eşti în drum spre Dodona?” 

Auzisem vorbindu-se despre oracolul de la Dodona când mă 


aflam la Atena; şi mi se spusese că era şi el în decădere. 

„Mai mult decât decădere”, a spus individul. „Ek/6/ipe, acum e 
aproape total părăsit.” 

Cuvintele acestea mi-au trezit curiozitatea să mă duc să văd 
atât de vestitul sanctuar despre care citisem nişte descrieri 
foarte colorate; cine ştie dac-o mai fi existat stejarul secular al 
cărui foşnet le reda credincioşilor prorocirea, şi gureşele 
turturele care prin uguitul lor spulberau orice îndoială?! 
Proprietarul navei mi-a spus că n-ar fi vrut să pornească din nou 
la drum mai repede decât peste trei zile, un talaz îi sfărâmase 
pe jumătate cârma; şi apoi voia să facă impresie bună la 
Apollonia, şi-i spusese unui pictor să-i reîmprospăteze picturile 
de la prova şi de la pupa, care erau într-adevăr vii şi în culori 
plăcute, îi reprezentau pe zeii Olimpului în atitudini familiare, 
Vesta torcând, Vulcan bătând în nicovală, Bacchus zdrobind 
strugurii în teasc. M-am informat şi am aflat că aveam tot timpul 
să mă duc la Dodona. 

Păstrând în minte splendorile oracolului de la Delfi, vizitat cu 
un an înainte, mă aşteptam să văd, fie şi decăzut, dar într-o 
nobilă decădere, un ansamblu măreț de temple, de edificii, de 
terase, de teatre; în timpul călătoriei îmi reevocam zilele 
petrecute la Delfi, mulţimea compactă a credincioşilor, a 
vizitatorilor şi a curioşilor sosiți din toate părţile Greciei şi ale 
întregii lumi, sacerdoţi şi acoliţi, şi discipoli păşind cu gravitate 
pe Via Sacra sau absorbiți de ritualuri în temple, cu veşminte 
somptuoase, cu bărbi bine pieptănate şi cu părul plin de arome; 
şi fete de la teatru şi atleți; şi oraşul în vecinătate, înţesat de 
hanuri şi de hoteluri, cu prăvăliile una lângă alta pline cu 
obiecte de amintire şi de curiozităţi, cuțite pentru sacrificiu sau 
ramuri de laur sfânt - adică pe care le ţinuse în mână Pitia 
atunci când era văzută şezând pe trepied şi gata să se 
abandoneze extazului —: o populaţie zgomotoasă, avidă de 
câştig, lacomă, asaltându-l mereu pe străin ca să-l facă să 
cumpere câte ceva; nemaipomenit de volubili cu toţii când era 
vorba să se ofere drept ghizi, sau să recomande o gazdă foarte 
curată pentru domnu', cu sclave docile şi cu sclavi tineri. Intr-un 
cuvânt, mă aşteptam să dau la Dodona peste viaţa care 
freamătă în mod obişnuit în preajma unui sanctuar, şi-n 
vremurile de atunci, şi-n timpurile noastre. 

Am descoperit că individul de la bar nu exagerase. Se înălţau 


încă la poalele unui munte înalt temple şi porticuri şi teatre şi 
case de închiriat, dar într-o melancolică dezolare. Mi-am amintit 
că citisem în câteva versuri ale //idei că sacerdoţii de la Dodona 
dormeau pe pământul gol şi nu se spălau pe picioare; şi m-am 
aşteptat ca de pe vremea lui Homer până acum să se fi adaptat 
la nişte forme mai civilizate şi mai demne de viaţă. Sacerdoţii pe 
care i-am văzut însă în pragul templelor erau într-adevăr cum 
nu se poate imagina mai soioşi şi mai mizerabili şi asta, aşa cum 
am aflat mai pe urmă, nu din fidelitate faţă de tradiţie, ci din 
inerție şi deprimare. Cu bărbi lungi, cu un păr lung de tot care le 
ajungea până la mijloc, slinos, cărunt sau alb, fie că erau cu toţii 
în puterea vârstei, fie că erau bătrâni; şi nu m-am putut opri să 
nu-i evoc în arătările acelea jalnice pe călugării de la muntele 
Athos. 

Nu mai exista nici stejarul sacru, mort de bătrâneţe, mi-au 
spus ei; plantaseră în locul lui un stejar mic, tinerel ai desfrunzit, 
care, chiar dacă avea să reuşească să crească ai să dea frunze, 
probabil că n-avea să mai aibă parte de nimenea care să-i 
asculte foşnetul. Erau puţini credincioşi, cu o înfăţişare 
sărăcăcioasă, şi printre dânşii foarte puţini tineri, şi aveau aerul 
să îndeplinească practicile ritului, nu dându-i crezare, ci din 
datorie, din respect faţă de tradiţie. 

Existau mai multe feluri de a-i pune întrebări zeului. Sub un 
portic, de pe coloanele căruia se desprindeau bucăţi de 
tencuială pictată, trei preotese, şi mai murdare şi mai mizere 
decât colegii lor bărbaţi, şedeau aşezate dinaintea unui sistem 
de trepiede care mi-a evocat prin asociaţie de idei o baterie de 
jaz. Băteau pe trepiedele acelea cu o nuieluşă de laur şi, după 
felul în care-l loveau, metalul răsuna în moduri diferite; şi 
credincioşii cu urechea ciulită la sunetele acelea, recunoşteau în 
ele, cine ştie cum, cuvinte şi fraze pe care le interpretau, 
bineînţeles, în favoarea lor. 

In alt templu erau alte babe, cărora credincioşii le întindeau 
câte o foiţă de plumb pe care zgâriaseră cu un til cererea 
respectivă. Babele nici măcar nu-şi aplecau ochii asupra foiţei 
respective - chiar dacă ştiau să citească erau cu siguranţă 
prezbite, aşa că n-aveau cum să descifreze ce scria -, o 
întorceau repede pe dos şi o ţineau puţin aşa în mâini ca şi cum 
ar fi încălzit-o. După aceea predau foiţa aşa întoarsă pe dos unui 
discipol care se afla lângă ele, şi-i dictau răspunsul pe care 


dânsul îl scria pe ea, încâlcit, bineînţeles, şi confuz, dar de care 
postulantul se arăta aproape întotdeauna mulţumit. 

Am vrut să consult şi eu oracolul acela mizerabil, aşa cum 
făcusem cu un an înainte la Delfi. La Delfi, Pitia, o ţărancă 
coaptă şi grosolană, urcată pe trepiedul înalt până la care 
ajungeau vaporii magici ieşiţi din crăpătura stâncii, de îndată 
ce-a auzit cererea mea a căzut în extaz aşa cum cerea ritualul. 
Dar, spre spaima acoliţilor care erau de faţă nu a pronunţat, aşa 
cum ar fi trebuit să facă în timpul extazului, cuvintele acelea 
fără legătură din care acoliţii alcătuiau o frază mai mult sau mai 
puţin inteligibilă. A rămas tot timpul aşa, în nesimţire, fără să 
scoată un cuvânt, şi când s-a deşteptat a scos un strigăt de 
groază, şi-a făcut un gest către mine ca şi cum mi-ar fi cerut să 
n-o întreb nimic; şi a sărit jos de pe trepied, şi-a îngenuncheat 
ca să-mi sărute marginea togii, şi s-a urcat apoi din nou ca o 
somnambulă la locul ei. Ştiţi cum sunt lucrurile astea, nu le dai 
crezare, îi întinzi mâna cu un aer sceptic chiromantului, sau îi 
înmânezi ghicitorului hârtia împăturită având scris înăuntru ceea 
ce doreşti; după aceea însă răspunsul sau previziunea te 
mulţumeşte aproape întotdeauna şi ţi se pare că răspunsul la 
întrebare are un sens, că previziunea e tocmai aceea pe care ai 
aşteptat-o. La Delfi am fost aproape sigur, împăunându-mă în 
chip misterios împreună cu însoțitorii mei, că preoteasa lui 
Apollo intuise adevărata mea identitate, faptul că sosisem dintr- 
o altă lume, şi lucrul acesta îi provocase un sentiment de groază 
şi de admiraţie totodată. 

Aici, la Dodona, am scris pe plăcută în greceşte: „Când voi fi 
liber să mă întorc la cerul meu?” şi de data asta cu nuanţa de 
zâmbet sceptic, dar cu dorinţa secretă ca bătrâna să-mi 
prevestească într-un fel sau în altul sfârşitul sejurului meu 
roman. La oricare răspuns mă aşteptam numai la cel pe care l- 
am găsit scris pe plăcuţă nu, plăcuţă înapoiată de către discipol, 
cu mâna dreaptă, în timp ce-mi băga cealaltă mână slinoasă sub 
nas, cerându-mi obolul. Era scris „E/eutheros eî chèz’ hâpou 
theleis”, adică parafrazarea proverbului pe care mi-l citase 
individul cel melancolic de la barul din Corcira, „eşti liber, fă c... 
unde pofteşti”. Ei, m-am gândit la toate; şi n-am ajuns la niciun 
rezultat. Imediat mi-am imaginat cu respectivul proverb, bine 
cunoscut cu siguranţă şi de lumea de aici, şi de cea de dincolo 
de canal, atât de potrivit cu persoana solicitatorului, constituia 


un răspuns tradiţional pe care bătrânele se amuzau să-l dea, să 
presupunem, domnişorilor bine îmbrăcaţi şi cu înfăţişare nobilă 
ca mine; un răspuns care, de altfel, se potriveşte mai mult sau 
mai puţin la oricare întrebare. Până la urmă însă am preferat să 
cred în supranatural şi că într-adevăr bătrâna, prin cine ştie ce 
intuiţie, îmi dăduse singurul răspuns pe care-l merita întrebarea 
mea sibilină şi prezumţioasă. „Ai dorit să vii aici în secolul ăsta? 
Acuma înfruptă-te din el.” 

Peste trei zile am pornit din nou la drum cu nava proaspăt 
pictată şi am acostat la Apollonia; şi de acolo, aşa cum am spus, 
în vreo douăsprezece zile am ajuns la Cypsela, pe Marița. Cu 
ocazia traversării fluviului Strymo, la răsărit de Salonic, am 
încercat o nouă experienţă. Treceam pentru întâia oară dincolo 
de hotarele imperiului, intrând în statul independent al Traciei. 
Cum mă aşteptam să dau peste o frontieră ca la noi, cu 
funcţionari vamali, cu o amănunţită cercetare a documentelor, 
cu schimb obligator de bani şi aşa mai departe, am rămas 
decepţionat. Nimic din toate astea; un grup de soldaţi romani în 
partea de aici a frontierei, un grup de soldaţi traci în partea de 
dincolo, îmbrăcaţi mai mult sau mai puţin ca şi cei dintâi, se 
vedea că fuseseră instruiți de către ofiţeri romani. Pe aşa- 
numita mea diploma, adică pe documentul cu sigiliul lui Tiberius 
care-mi dădea dreptul să mă folosesc de poştele imperiale şi să 
apelez la serviciile oricărei autorităţi, şi din care reieşea că sunt 
o persoană importantă, abia dacă şi-au aruncat ochii. Trăsura cu 
un vizitiu indigen, pe care-l tocmisem la Apollonia, şi cei trei 
sclavi ai mei, au trecut fără nicio formalitate. Despre Tracia n-o 
să vă relatez nimic. Asta nu e o carte de istorie, şi nici, aşa cum 
aş dori-o, un tratat privitor la politica externă a Romei. O să 
amintesc numai că statul Traciei (independent, dar sub 
protectoratul Romei) era împărţit în două, porţiunea cea mai 
apropiată de mare şi cea mai civilizată sub conducerea regelui 
Cotys, cea mai de la Septentrion, aspră şi sălbatică, sub 
conducerea unchiului acestuia, Rhescuporis; şi asta printr-un 
decret şi prin voinţa lui Augustus. Cei doi regi erau în conflict, 
exista permanent teama că se va ajunge la luptă făţişă, aşa 
cum s-a şi întâmplat doi ani mai târziu; securitatea drumurilor, 
mai cu seamă în partea muntoasă, era redusă; eu însă dădusem 
la Cypsela peste un centurion roman cu o trupă de soldaţi, 
trimişi de către propretorul din Moesia, Latinius Pandusa, ca să- 


mi facă o escortă puternică până la Tomis. 


Ne-am continuat imediat drumul şi peste puţine zile am ajuns 
la frontiera cu Moesia, unde am intrat pe teritoriul aflat direct 
sub stăpânirea Romei. La scurt timp după trecerea acestei din 
urmă frontiere am dat peste inundația aceea imensă a 
Danubiului despre care v-am vorbit; şi-a trebuit să facem un 
lung ocol cu barca pentru ca să dăm în cele din urmă peste o 
porţiune de drum uscat, un drum militar, care să ne ducă până 
la Tomis. Intors în secolul acesta, am citit în Plinius că Tomis eo 
cetate foarte frumoasă. Cum vorbeşte despre dânsa Ovidius v- 
am spus deja. In realitate, am dat peste un târguşor barbar, 
foarte populat, ceva mai ridicat decât cele pe care le întâlnisem 
traversând Tracia, cu uliţe înguste şi îngustate şi mai mult şi 
devenite şi mai strâmte din cauza trecerii continue a mânarilor 
călăreţi şi a carelor trase de boi, încercuit de ziduri înalte, cu 
casele aproape toate din lemn sau din lut, apărate cu împletituri 
dese din nuiele. Dar existau şi un for cu un templu, şi-o clădire a 
termelor, bineînţeles pentru folosul celor câţiva romani din 
garnizoană; şi un mic palat din piatră, unde locuia cea mai înaltă 
autoritate romană locală. Oamenii mi s-au părut de statură 
înaltă, blonzi sau roşcaţi, cu mustăţi lungi, cu un aspect aspru, 
cu plete încâlcite răsfirate pe spate; înarmaţi cu arc şi cu săgeți 
sau cu un cuţit mare la brâu. lci-colo se deosebea câte o 
persoană care avea un aspect mai civilizat, de tip grec, sau 
indigeni romanizați, cu togă şi cu pieptănătură romană. 

M-am dus repede să-l caut în micul palat pe guvernatorul 
Vestalis, care fusese deja înştiinţat despre sosirea mea de către 
Latinius Pandusa; un tânăr bine făcut, un piemontez cordial, 
serviabil, mai vorbăreţ decât compatrioţii lui, cu maniere simple, 
care contrastau cu originea lui foarte nobilă; era ultimul 
descendent al unei familii regale din Alpii Cozie. Am început să 
sporovăim vrute şi nevrute, eu despre războiul din Germania, el 
despre luptele lui împotriva barbarilor acelora de dincolo de 
Danubiu, şi despre felul cum cucerise cetatea Aegypsos, 
deosebit de bogată, şi unde fusese rănit. 

„Cu cuțitul, din fericire, fiindcă barbarii ăştia care poartă 
nădragi ca femeile obişnuiesc să-şi învenineze săgețile; şi o 
săgeată, care te-ar nimeri fie şi numai într-un braţ, sau într-un 
picior, poate să te trimită pe cealaltă lume, dacă otrava e 


proaspătă.” 

Educată persoană, care, oricât de curioasă era cu privire la 
mine şi la sosirea mea, eu neavând nicio funcţie, nici militară, 
nici civilă, dar având desigur foarte multă protecţie, îşi 
ascundea curiozitatea; atâta doar că vorbea mult şi argumenta 
mult et ab hâc et ab hoc”, de bună seamă cu speranţă să 
ajungă în cele din urmă să afle cu ce mă îndeletniceam. Şi se 
prea poate să se mai fi şi temut, că am venit să-l spionez din 
partea lui Tiberius. Am vrut să-l liniştesc imediat. l-am spus că 
eu călătoream pe socoteala mea, că eram foarte interesat de 
politica externă a Romei şi că mă preocupa s-o studiez la faţa 
locului; datorită acestui fapt traversasem Macedonia în loc să 
ocolesc Grecia pe mare, şi Tracia. Pe urmă, la Tomis am venit 
mai cu seamă ca să-l vizitez...” 

„Pe Naso, bineînţeles” 

„Exact, pe Publius Ovidius Naso; eu l-am cunoscut bine la 
Roma, îl vedeam în societate, ne întâlneam la porticul lui 
Neptun, la termopoliul acela care e la modă în lumea 
intelectualilor.” 

Şi adăugam tot felul de amintiri şi de pretexte, cuprins de 
teama neaşteptată că dorinţa mea de a-l vedea pe proscris ar fi 
putut să însemne un fel de act de lezmajestate; sau că Vestalis 
s-ar fi putut teme pentru sine, că ar fi putut cădea în dizgrație 
dacă m-ar fi lăsat să-l văd. 

„E gloria noastră locală”, a spus Vestalis, „e un om nefericit. 
Ai să-l vezi, încărunţit, încovoiat, ştirb, slab ca o surcea. Dar tot 
vanitos, şi, neputând să ne facă să înţelegem lucrul ăsta pe noi, 
care suntem o mână de cetăţeni romani, cerşeşte onoruri şi 
respect de la oamenii de prin partea locului şi trebuie să 
mărturisesc că a izbutit să le dobândească. Il consideră cam 
nebun, dar se adună în jurul lui. Îl ascultă, îl laudă pentru felul în 
care a reuşit să înveţe vorbirea asta barbară. Ştii că a compus 
versuri în gotică? Chiar aşa, hexametri, şi bineînţeles că 
subiectul primei poezii pe care-a scris-o în idiomul ăsta sălbatic 
este - imaginează-ţi - un panegiric la adresa lui Augustus. Nu i-a 
fost de niciun folos. Şi nici măcar Tiberius n-are de gând să-l 
recheme la Roma. l-am scris o scrisoare, la puţin timp după ce 
am venit aici, şi l-am făcut respectuos să înţeleagă că nefericitul 
a ispăşit de ajuns şi că n-ar fi avut un supus mai credincios; mi-a 


1% „De una şi de alta.” 


răspuns să-mi văd de treburile mele. Bietul Naso! Nu vreau să-i 
cobesc, dar într-un an de zile s-a zis cu dânsul. Acum rămâi să 
cinezi cu mine, şi după aceea o să mergem să-l căutăm pe 
Ovidius. Obişnuieşte să-şi petreacă serile jucând şah cu câte-un 
centurion din garnizoană şi bând până la ziuă, într-o cârciumă 
din apropierea portului. Zice că suferă de insomnie şi că, dacă 
se culcă pe întuneric, îl cuprinde o disperare care e mai rea 
decât orice suferinţă fizică.” 

„Ce-mi spui! Am citit într-o epistolă de-a lui trimisă din Pont 
că nu-i place să bea până la ziuă, non juvat în lucem nimic 
marcescere vino; şi, cu atât mai mult, că nu-i place jocul.” 

„Ştii cum sunt poeţii. Mincinoşi, e puţin spus. lar ăsta, pe 
deasupra, este regele tuturor născocitorilor, ai să vezi.” 

După cină am coborât spre țărm.” Era o seară plăcută, marea 
era o prezenţă puternică şi întunecată sub un corn de lună abia 
ivit. Atmosfera în cârciumă era însă grea, îmbâcsită de fumul 
opaiţelor şi duhnind a lână. Pe Ovidius nu l-aş mai fi recunoscut 
absolut deloc, într-atât se transformase într-un bătrânel mărunt, 
cu nişte cute adânci în jurul buzelor subţiri, întinse pe gingiile 
goale. Şedea aşezaţi într-un colţ, încotoşmănat ca-n plină iarnă; 
pe sub o togă din postav gros, purta nu ştiu câte tunici şi 
nădragi, şi-avea pe cap o cuşmă din lână, după obiceiul locului; 
şi imediat mi-a şi spus, după ce s-a trudit puţin ca să mă 
recunoască, şi mai înainte chiar de a mă întreba cu ce treabă 
venisem. „Povesteşte-le romanilor, spune-i împăratului în ce loc 
m-a trimis. În cel mai urât, în cel mai trist, în cel mai pierdut colţ 
al lumii, la hotarele vieţii, în preajma polului. În ţinutul ăsta 
blestemat nu există vară, iernile se ţin lanţ, fluviile îngheaţă, şi- 
ngheaţă şi vinul în pahar.” 

Vestalis s-a uitat la mine strângând buzele şi ridicând ochii 
către cer, aşa cum faci atunci când auzi un lucra pentru a suta 
oară. 

l-am spus că pe drum la venire găsisem Istrul ieşit din matcă 
şi revărsat pe o suprafaţă uriaşă şi că fusesem nevoit să parcurg 
o etapă lungă cu barca. A avut un aer plictisit. 

„Atât ar mai trebui, ca nici în luna mai să nu se înmoaie puţin 
gerul. Şi de nu ştiu câţi ani nu se mai întâmplă aşa ceva. Şi 
inundația asta serveşte dacă nu pentru altceva, măcar să-i ţină 
departe pe geții şi pe sciţii care vin tot timpul pe capul nostru. 
Rămâi câteva săptămâni, şi-ai să vezi c-o să avem iar de furcă 


cu gerul. Aş fi vrut să-l am aici alături, pe prea delicatul nostru 
de Octavianus Augustus, el, care dârdâie de frig la Roma, aş fi 
vrut să-l am aici, alături, doar câteva zile. Acum a murit, era şi 
timpul.” 

Vorbea ţinând un deget ridicat în sus, şi tinerii centurioni îl 
ascultau puţin distraţi, mai curioşi de prezenţa mea decât de 
cuvintele lui, care probabil că de ani de zile erau aceleaşi. La 
mesele lungi dimprejur şedeau localnici cu nădragi şi- 
ncotoşmănaţi, aşa cum i-am descris; când ieşeau şi când intrau 
se plecau adânc înaintea lui, iar dânsul le răspundea cu o 
demnitate mândră, ca şi cum plecăciunile acelea i s-ar fi 
datorat. 

„Vestalis”, a spus el, „am trimis acum la Roma epistola aceea 
în care celebrez gloria ta, faptele tale de arme şi pe preanobilii 
tăi strămoşi. lţi aduci aminte, ţi-am recitat câteva distihuri din 
ea zilele trecute. E o treabă pe care am reuşit-o bine, mi-am 
vărsat focul, şi-o să te iau chiar martor, cât de mizerabilă e ţara 
asta nesuferită. 


Ipse vides certe glacie concrescere Pontum, 
ipse vides rigido stantia vina gelu.” 


Şi-a continuat să declame aproape întreaga epistolă: „Tu 
însuţi vezi marea-ncleştată de gheaţă, şi vezi cum vinul a 
îngheţat din cauza gerului aspru. Tu însuţi vezi cum 
posomorâtul ţăran iazig îşi mână carele încărcate peste apele 
Danubiului. Vezi cum cad, ploaie, în interiorul zidurilor săgeți 
încârligate, înveninate de otravă, astfel încât sulița are îndoit 
motiv să-ţi provoace moartea.” Se înfierbântase, şi ochii îi 
străluceau; poate datorită vinului băut, sau poate datorită 
înflăcărării pe care i-o provoca poezia, n-aş putea spune. 

Observasem între timp că, ghemuită lângă dânsul, pe aceeaşi 
bancă, ascunsă aproape, era o fată blondă şi palidă; nu vorbea, 
nu bea, nu ne dădea nicio atenţie, stătea neclintită alături de 
dânsul ca un câine credincios. Ce bine, mi-am zis eu, bine că are 
măcar o consolare în exil. 

In sfârşit, Ovidius a părut să observe pentru prima oară 
următorul fapt cu totul neobişnuit. 

In nouă ani, vizita mea era prima vizită a unei persoane care 
nu era trimisă acolo în interes de serviciu, ca militar sau ca 


magistrat; o persoană care aparţinea de ceea ce fusese 
odinioară lumea lui, care-l văzuse adulat de tinerii poeţi, chiar 
dacă în sinea lor gândeau că nu era altceva decât un poet 
oarecare: şi deodată, schimbând tonul, m-a întrebat în ce scop 
venisem acolo; „ar fi ceva să fi fost trimis şi tu încoace ca 
dizgraţiat”. A măsurat din ochi haina mea de călătorie cu o 
croială elegantă, întreaga mea înfăţişare, şi-a înregistrat cu 
siguranţă şi atitudinea mea degajată; a zâmbit de propria lui 
bănuială şi-a murmurat: „prost ce sunt!”. 

Când i-am spus însă că am plecat de la Roma anume ca să 
viu să-l văd, că am călătorit săptămâni în şir, prin ţinuturi 
inospitaliere, înfruntând primejdii de tot felul - exageram, fără- 
ndoială, inventam chiar, dându-mi seama că lucrul ăsta îi făcea 
plăcere -, lacrimi mari i s-au prelins pe obrajii supţi şi-a venit să 
mă îmbrăţişeze, mi-a mângâiat braţele şi umerii, m-a sărutat pe 
obraji cu sărutări umede şi cam respingătoare; şi deodată a 
început să improvizeze versuri, în care regăseam eternele lui 
motive, amestecate cu un panegiric la adresa persoanei mele, 
tânărul erou roman, din preanobilul neam Valeria, vlăstar al 
luliilor, venit să înfrunte primejdii de moarte ca să-i aducă 
alinare prietenului. Şi versurilor improvizate le-a adăugat, fără 
nicio tranziţie, versurile acelea foarte cunoscute, primele scrise 
în exil, pe care le ştiam încă din adolescenţa gimnazială, şi care 
constituiau fără-ndoială refrenul obsedant al nopţilor lui de 
veghe, şi-al eternelor şi nepotolitelor lui nostalgii; niciodată ca 
acum n-am simţit mai adânc sensul cuvântului grecesc 
nostalgie, durerea de a nu te putea reîntoarce. 


„Cum subit illius tristissima noctis imago 
quae mihi supremum tempus în urbe fuit, 
cum repeto noctem qua tot mihi cară reliqui 
labitur ex oculis nune quoque gutta meis.” 


Era şi emoție, dar, aşa cum mi-am dat imediat seama, mai 
era şi o recitare cu care se obişnuise, potrivită pentru lumea din 
cârciumă, care asistase la ea cine ştie de câte ori. Se 
desprinsese din îmbrăţişarea mea, şi aşa în picioare între masă 
şi bancă, stând rezemat într-o mână, gesticulând cu cealaltă, 
repovestea acum în proză ceea ce începuse să spună în versuri, 
şi nu era prea mare diferenţă între proză şi poezie: 


„Tu-mi reaminteşti de noaptea aceea deosebit de tristă care a 
fost cea de pe urmă a şederii mele la Roma, şi-n care a trebuit 
să părăsesc tot ce mi-a fost mai drag, şi nu pot să mă împiedic 
să nu plâng. Fata mea era departe, în Libia, şi numai doi 
prieteni, din cei mulţi câţi îi aveam, au avut curajul să vină să ne 
luăm rămas bun; şi cei din casă plângeau cu toţii, şi-şi sfâşiau 
pieptul, şi afară câmpia era cufundată în tăcere, nu se auzeau 
nici glasuri de oameni, nici de câini; et alta luna splendebat în 
coelo*%, peste temple, şi peste foruri, şi peste Palatinul unde 
tiranul sforăia beat de răzbunare, după ce m-a osândit la 
ucigătorul exil.” 

Obosit de-atâta declamat, s-a aşezat din nou jos, şi fata i s-a 
cuibărit iarăşi alături; şi i-a poruncit în greceşte cârciumarului 
să-i aducă de băut, „Adu-mi tot ce ai mai de soi, fiindcă vreau să 
beau împreună cu iubitul meu prieten, care din cei o sută pe 
care i-am avut a fost singurul care-a venit să mă vadă în mizeria 
mea”. Şi, întorcându-se spre mine, a spus pe latineşte „fii atent, 
căci acum am să spun asta pe limba getică”. Şi-a vorbit în limba 
aceea necunoscută, numai din orgoliu, în faţa mea şi-a 
localnicilor pentru care prezenţa mea constituia măcar o variaţie 
de la programul obişnuit. A vorbit îndelung; şi cârciumarul a 
venit să-mi sărute pulpa togii, făcându-mi nişte demonstraţii 
atât de mari de respect, încât trebuie să mă fi luat cu siguranţă 
cel puţin drept un zeu; şi Vestalis mi-a spus după aceea că era 
întocmai aşa, Ovidius le spusese că eu eram nepotul divinului 
Cezar şi că prin urmare eram şi eu divin. 

Centurionii plecaseră pe rând, la fel şi localnicii; şi lui Vestalis 
îi cădea capul de somn; şi fata, când auzise povestea cu bunicul 
şi cu nepotul, amândoi de origine divină, nu-şi mai lua ochii de 
la mine. Ovidius însă bea şi vorbea, şi întreba şi iar întreba, tot 
felul de întrebări fără şir, fără să dea atenţie răspunsului, ce 
face Sextus Pompeius, e adevărat că Augustus a murit otrăvit 
de Livia, e vreo speranţă ca Tiberius să mă recheme, „lulia şi 
lulilla sunt tot în exil?” „lulia a murit”, am spuse eu. „Era şi 
timpul, doar era bătrână” (în realitate lulia murise când avea 
puţin peste cincizeci de ani); şi imediat după aceea m-a întrebat 
din nou de lulia, dacă se întorsese din exil. Apoi a vrut să afle 
veşti despre soţia lui. 

„Ai văzut-o pe soţia mea? Nu-i bună de nimic, biata de ea, 


2% „lar luna strălucea sus pe cer.” 


quam proba tara timida?. Şi demonul acela de Augustus era şi 
timpul să moară; câte minciuni n-am scris în versurile mele 
încercând să-l îmbunez, ticălosul, în veci încornoratul.” Şi i-a 
urlat cârciumarului să-i mai aducă de băut, pocalul era gol - şi l- 
a ridicat în sus ca să arate că într-adevăr nu mai era niciun pic 
de vin în el; şi i-a strigat şi-n latineşte şi-n greceşte, şi-n limba 
getică. Cârciumarul a venit şi i-a adus o cană plină cu vin; a 
scuturat-o pe fată, a făcut-o să se scoale şi i-a spus în greceşte 
că pleacă şi că domnul poet să nu se deranjeze; şi-a dispărut pe 
o ieşire din fund împreună cu fata. Şi-a spus şi Vestalis că 
pleacă, îi era somn. Am rămas amândoi singuri în cârciumă, la 
lumina slabă a unui opaiţ fumegând. 

„Naso”, i-am spus eu, „suntem singuri. Şi pe fetiţa aceea ata 
a luat-o de aici; şi, mehercule, nu cred deloc că e o fată 
nevinovată de pe aici, dintr-o familie aleasă de neam grec; sunt 
sigur că înţelege şi latina şi că e spioană, cred că au pus-o 
duşmanii tăi să stea pe lângă tine.” 

Am spus aşa fiindcă aveam impresia că pe Ovidius îl 
cuprinsese somnul; şi voiam să-l ţin treaz, sperând că-n 
ameţeala provocată de vin avea să-mi destăinuie un lucru 
asupra căruia tăcuse până atunci. 

Ovidius a avut un zâmbet viclean. Şi mi-a recitat, două versuri 
din Amores ca să-mi dea de înţeles că fata era singura şi cea din 
urmă fiinţă care-i mai evoca pierdutele farmece ale Venerei. 

„Eşti un mincinos”, i-am spus eu. „Am citit epistola aceea a ta 
către Flaccus, în care spui că dacă eşti slab şi lipsit de puteri 
asta nu se datoreşte vătămătoarei plăceri a Venerei. Îmi 
amintesc bine versul acela al tău, Venera abandonează paturile 
nefericiţilor.” 

„De-acum am înţeles că sunt anumite lucruri care se tac. Am 
spus prea multe în timpul tinereţii mele, şi vezi care sunt 
roadele pe care le-am cules.” 

„Uite, chiar despre asta vreau să-ţi vorbesc. Suntem singuri, 
cum îţi spuneam. Nimeni nu ne ascultă. Sunt primul, sunt 
singurul prieten care a venit să te vadă. Nu vrei să-mi spui 
motivul adevărat, dar adevărat, mă înţelegi, motivul real al 
exilului ăstuia al tău care se prelungeşte şi peste moartea lui 
Augustus? Nu vrei să-mi explici sensul aluziilor acelora ale tale, 
«ochii mei au fost martorii unei crime funeste», «fără vina mea 


201 „Pe cât e de cinstită, pe atât de neajutorată e.” 


am fost martorul unei fărădelegi», «am scris lucruri pe care nu 
trebuia să le scriu», «crimen et carmen, carmen et crimen»?*“ 

Era beat, nu exista nicio îndoială. Dar de o beţie agresivă, 
plină de încredere şi de curaj; se apucase să-l ponegrească pe 
Augustus, care era mort, ce e drept, dar era zeificat, şi căruia 
Tiberius îi datora autoritatea, şi asta chiar în prezenţa unor 
cetăţeni romani. Făcuse anumite aluzii la nişte prieteni mai 
îndrăzneţe decât m-aş fi aşteptat, amintind de linguşirile servile 
din versurile lui. Ştia că nu eram legat de nicio facțiune, de 
niciun partid, fie el palatin sau de opoziţie. Eram într-adevăr 
omul cel mai potrivit căruia ar fi putut să i se spovedească. 
„Vezi, dacă n-ai să te spovedeşti odată unui prieten adevărat ca 
mine, urmaşii n-or să afle niciodată cum s-au petrecut cu 
adevărat lucrurile, şi zvonurile puse în circulaţie de duşmanii tăi 
au să fie crezute. Dacă ai să-mi spui însă mie...” 

M-am întrerupt. Nu puteam să-i spun că aveam să mă întorc 
să trăiesc peste nouăsprezece secole. Şi, mai ales, nu m-ar fi 
crezut. Sau poate că da, nu era el oare poet, şi cherchelit? Un 
poet, când mai e pe deasupra şi cherchelit, crede orice. 

„Dac-ai să-mi spui mie, o să informez despre asta vremurile 
cele mai îndepărtate. Eu o să mai fiu în viaţă, sau mai bine zis, o 
să fiu din nou în viaţă, când Roma va fi fost de-acuma de multe 
ori devastată, şi când pe cele şapte coline se va vorbi o altă 
limbă. Au să existe însă şi atunci oameni care or să-ţi citească 
versurile şi-or să se desfete cu lectura lor, şi-or să vrea să afle 
care-a fost motivul acestei îngrozitoare osânde. Gândeşte-te, 
dacă nu vrei să-mi spui, ce bazaconii or să debiteze cu privire la 
nenorocirea ta oratorii care se pregătesc să sărbătorească la 
Sulmona a ta cea de-a doua mia aniversare a naşterii tale.” 

M-am căit imediat că am vorbit prea mult. Ovidius însă de-o 
vreme se frământa, şi avea aerul să nu mă asculte. Abia mi-am 
sfârşit vorba că s-a ridicat, s-a dus la uşă, a dat s-o deschidă: 
apoi s-a răzgândit însă, s-a dus într-un colţ, am auzit ceva 
curgând într-o amforă care trebuie să fi fost aşezată acolo 
anume în acest scop. Şi-a tras în sus nădragii, şi-a potrivit la loc 
numeroasele tunici şi toga, s-a întors, s-a aşezat jos, şi-a turnat 
de băut. 

„Ai dreptate. Peste câţiva ani o să mor, poate chiar peste 
câteva luni. Tu ai să atingi însă vârsta lui Homer, cu înfăţişarea 
ta robustă, de om care nu face altceva decât să risipească banii 


chivernisiţi de strămoşi. (Mărturisirea mea fusese zadarnică, dar 
cu atât mai bine. Nu pricepuse nimic din cuvintele mele, fiind 
atât de absorbit de cealaltă urgenţă.) Văd şi eu că Roma o să 
decadă, şi-or să vină barbarii să-şi pască caii pe cele şapte 
coline, şi tu vei mai fi încă în viaţă. Şi-atunci ai să poţi scrie, dac- 
ai să mai găseşti cititori, adevărata poveste a lui Publius Ovidius 
Naso, cavaler roman, care a murit chinuit în exil din vina unei 
curviştine imperiale, şi a murdarului de frate-său, şi-a versurilor 
mele nemuritoare. Taci, bea şi ascultă-mă. Vrei să-ţi mărturisesc 
în versuri? 

„Musa precor causas memora mihi. Carmen et eror...” 

„Nu, nu, Naso. Asta ar mai lipsi. În proză. Proza pe care-o 
foloseşti cu centurionii ăştia care-ţi sunt prieteni. Fără citate 
docte, fără mitologie.” 

„Două lucruri m-au pierdut, carmen et error. Poeziile mele 
constituie o greşeală.” 

„Carmen et error”, am spus eu cu nerăbdare, „ai mai spus 
asta până acum de nu ştiu câte ori.” 

Nu s-a formalizat de cuvintele mele răstite. A rămas mult timp 
tăcut, şi m-am temut ca nu cumva să fi adormit. Stătea pe 
jumătate ghemuit pe bancă, cu bărbia în piept. Apoi s-a 
dezmeticit şi-a început să vorbească cu o voce care părea să 
vină din adâncurile unei grote: E 

„O ştii pe lulilla, pe nepoţica lui Augustus. Intr-o zi mi-a spus 
că voia să se ducă la Sorrento să-l întâlnească pe fratele ei 
Agrippa, căci nu-l mai văzuse deloc tocmai de când îl 
relegaseră. M-a lăsat să înţeleg că Augustus însuşi o îndemnase 
să plece acolo, ca să vadă dacă băiatul se mai cuminţise. Şi că 
Livia nu trebuia să ştie nimic de toată treaba asta. Adevărat sau 
nu, m-a întrebat dacă nu voiam s-o întovărăşesc. Propunerea 
mi-a făcut, bineînţeles, plăcere. Era o escapadă secretă şi, după 
cum se știe, călătoria şi taina creează condiţii favorabile...” 

„Utque viro furtiva Venus, sic grata puellae.” 

Recunoscând un vers din Ars Amatoria a lui, a avut un zâmbet 
melancolic. 

„Spuneam că, fiind nevoiți să călătorim singuri timp de trei 
sau patru zile şi cu nopţile lor pline la mijloc, îmi făcusem 
oarecare iluzii, când am sosit pe la căderea nopţii la villa unui 
bun prieten de-al meu de la Formio - nu erau decât sclavii acasă 
- mi-a făgăduit că avea să vină la mine în cubiculum. Şi mi s-a 


întâmplat ca şi lui Horatius când călătorea spre Brundisium, et 
ego  stultissimus mendace puella usque ad media nocte 
expecto”, şi n-a venit. Răbdare. Am ajuns la Sorrento, l-am 
găsit pe Agrippa cu o înfăţişare înfloritoare, un băiat frumos de 
vreo douăzeci de ani, cel mai cumsecade om din lume, nici 
pomeneală să fie nebun. Ei, ne-am dus în triclinium, în număr 
potrivit, trei ca cele trei graţii. Ni s-a servit o cină aleasă să-i 
trezească pofta de mâncare şi unui mort, ni s-a dat de băut un 
vin vechi pecetluit pe vremea consulului Emilius Paulus şi, după 
vreun ceas, nu-ţi spun cum eram, tolăniţi cu Julietta în mijloc, o 
îmbrăţişare mie, o îmbrăţişare fratelui, o sărutare mie, o 
sărutare fratelui.” 

„Bine, Ovidius, dar era fratele ei. E un fapt dovedit de mult, 
cum de a putut să-ţi dea curaj lucrul ăsta?” 

„Ce vrei să-ţi spun? L-am scăpat din vedere. Erau foarte 
frumoşi, mă excita să-i văd atât de frumoşi pe amândoi, cu atât 
mai mult cu cât îmi luam şi eu partea mea bună pentru 
îmbrăţişările lor. Şi după aceea Julietta a ţinut să audă cu orice 
preţ nişte versuri ale mele, acelea, le ştii doar, care le plăceau 
atât de mult îndrăgostiţilor în vremurile bune, se înflăcărau pe 
rând citindu-le şi-n ziua următoare îmi trimiteau o tăbliță cu 
mulţumiri. 

„Plac şi acum, Naso. Şi încă prea mult. Şi tu ştii asta.” 

A izbucnit într-un râs scurt şi sec. 

„Măcar de-ar fi fost ăsta motivul urii lui Augustus. Dar stai să 
vezi. În timp ce recitam versurile acelea ale mele şi eram 
exaltat fiindcă ştiam că erau cu adevărat frumoase, eram într-al 
nouălea cer, vedeam efectul imediat pe care-l aveau asupra 
celor doi, stăteau îmbrăţişaţi ca Amor şi Psyche, şi totul mi se 
părea atât de natural! Ştii cum sunt asemenea stări de spirit. Nu 
mai ţin minte deloc nici măcar cum s-a terminat seara, se vede 
că am alunecat jos de pe pat şi cineva m-a dus în cubiculum. În 
dimineaţa următoare amintirile mele erau foarte confuze şi, ca 
să-ţi spun adevărul, nici astăzi nu ştiu până unde au ajuns cei 
doi. Imbecilul acela de Agrippa nu s-a gândit însă că sclavii pe 
care-i avea în casă erau cu toţii spioni; şi unul dintre ei i-a şoptit 
toată treaba lui Augustus. Şi el sigur că s-a gândit la ce era mai 
rău. Acesta e motivul nefericirii mele, şi asta-ţi explică şi aluziile 


202 „Şi nătărăul de mine o aştept pe mincinoasa de iată până la 
miezul nopţii.” 


pe care le-am făcut la delictul pe care l-am văzut şi pe care nu 
trebuia să-l văd. Şi uite-mă aici, în exil de zece ani, pentru toată 
prostia asta; şi te asigur că, cu cât mă întorc mai mult cu gândul 
la noaptea aceea, cu atât mai sigur sunt că n-a fost de fapt un 
delict.” 

La două-trei zile după aceea, stând de vorbă cu Vestalis, i-am 
spus că aflasem de la poet întreaga poveste: „în sfârşit, a 
dezvăluit taina”. Vestalis a început să râdă. „Ţi-a spus că vina lui 
este că ar fi asistat sau că ar fi dat curs legăturii amoroase 
dintre lulia şi Agrippa, nu-i aşa? Asta o spune la toţi, când e 
beat, şi acum i se întâmplă asta des, inventează mereu câte 
ceva de genul ăsta, şi de fiecare dată cu alte amănunte. Are o 
memorie proastă de acum, şi nu-şi mai aminteşte nici măcar 
propriile lui minciuni. Bineînţeles, nu ăsta e motivul adevărat. El 
cunoaşte care a fost adevărata cauză, dar n-o pomeneşte, de 
teamă c-o să fie şi mai rău. Şi mai cu seamă acuma, când ştie 
că Livia a pus să-l ucidă pe Agrippa, şi că Tiberius stăpâneşte 
liniştii, fără rivali.” 

l-am spus că la Roma, când cineva îşi aduce aminte de 
Ovidius şi vorbeşte despre dânsul, spune că e o biată victimă a 
unor împrejurări mai importante decât el. „Aşa este. El a fost 
ulcica de lut pusă în mijlocul vaselor de fier, adică a celor două 
partide de la curte care se luptau pentru moştenirea lui 
Augustus, cel al lui Fabius Maximus, care voia ca moştenitorul 
să fie Agrippa Postumus, şi cel al Liviei Drusilla, care s-a 
încăpățânat să-i păstreze moştenirea fiului ei Tiberius. Şi-acum 
nu trebuie să uiţi că Fabius Maximus a fost acela care l-a adus 
pe Ovidius la curte. Şi, vrând-nevrând - erau şi rubedenii -, 
Ovidius a participat la manevrele lui Fabius Maximus. Fabius 
Maximus a scăpat ca un şmecher, plecând din Roma la 
momentul potrivit, iar el a intrat la apă. S-o mai fi adăugat la 
asta şi drumul la Sorrento cu toată afacerea aceea dubioasă, e 
un episod care cel mult a făcut să se reverse paharul, şi i-a dat 
ocazia Liviei să-l monteze pe Augustus împotriva lui Ovidius. 
Adevărul rămâne însă acesta, că nefericitul de el a fost victima 
unei intrigi la care avea cel mult o contribuţie infimă şi indirectă. 
lată de ce continuă să peroreze în fiecare seară, şi nu ştiu dacă 
n-a făcut şi cu tine aşa, că fericirea se află numai departe de 
curţi, şi că pe el l-au băgat la apă oamenii puternici.” 


În ultima zi a şederii mele la Tomis m-am dus să mă plimb cu 
bătrânul poet pe ţărmul Pontului. Era o după-amiază închisă, 
marea era de-a dreptul neagră, cu ţărmuri murdare, 
mlăştinoase, apăsate de un cer uriaş plin de nori care păreau un 
coşmar şi-un continuu miraj; în stânga noastră câmpia stearpă 
până la colinele unduitoare, fără copaci, cu rare pâlcuri de 
pădure hirsută şi sfrijită. Poetul privea în jurul lui fără să spună 
nimic, erau nouă ani de-acum de când asta era lumea lui, ştia 
că avea să moară aici, nu-i mai rămânea altceva decât să-şi 
dorească o moarte cât mai grabnică; şi n-avea decât şaizeci de 
ani, la Roma şaizeci de ani însemnă o toamnă frumoasă pentru 
un cavaler bogat, care duce o viaţă îndestulată şi e onorat şi 
adulat. Aş fi vrut atât de mult să-l consolez, să-i spun că numele 
lui va dăinui şi peşte nouăsprezece secole, că sute şi sute de 
fişe în fiecare bibliotecă din Europa şi din America fac şi acum 
referiri la numele lui, la operele lui, la studii minuţioase cu 
privire la el, la viaţa lui, la motivele dizgraţiei lui; şi să fac în aşa 
fel ca toate aceste lucruri pe care le ştiam eu să constituie o 
certitudine pentru dânsul. Aş fi vrut să-i pot spune, iar el să mă 
creadă aşa cum crede un copil într-un basm, că peste 
nouăsprezece secole eu însumi voi veni aici, la Tomis, rămasă 
aceeaşi cetate chiar dacă şi-a schimbat numele, ca să-i 
regăsesc amintirea; că voi regăsi şi clima aspră a iernilor sale, 
scurtele şi mocnitele călduri ale verii despre care el nu 
pomeneşte niciodată în versurile sale, poate de teama de a nu 
înfăţişa romanilor care l-au dat uitării un ţinut mai puţin 
îngrozitor decât cel pe care vrea ca ei să şi-i închipuie; că voi 
vedea monumentul lui în piaţa cea mare a oraşului, în faţa unui 
templu musulman pe care nu ştiu cum să vi-l descriu, o cupolă 
cu o semilună în vârf, un minaret curios cu nişte creneluri, cu o 
galerie acoperită şi cu un pinaclu; iar pe soclu epitaful luat dintr- 
una din elegiile lui; şi, reprodus, chipul lui, având aerul unui om 
care a făcut-o boacănă; înfăşurându-se înfrigurat în toga lui, cu 
o mână pe piept, cu cealaltă pe obraz ca şi cum l-ar durea un 
dinte, şi n-ar fi deloc de mirare, chiar dacă este cu totul şi cu 
totul din bronz, eu rafalele astea care dau năvală din largul Mării 
Sarmatice; ca şi cum şi-ar spune în sinea lui: „Ei, şi-acum? Quid 
nunc?” 

Ne-am îndreptat spre o colină golaşă aflată în stânga 
drumului. „Aici sus”, îmi spune el în timp ce urcăm pe un drum 


cotit, „când nu există ca acum pavăza apelor, stă întotdeauna o 
patrulă de soldaţi ca să dea alarma dacă observă că vin cu 
intenţii amenințătoare daci, sau sarmaţi, sau sciți, sau cum se 
mai cheamă barbarii ăştia. Şi la strigătul de alarmă porţile 
cetăţii se zăvoresc şi deseori înăuntru, în interiorul zidurilor, 
începe să plouă cu suliţei şi cu săgeți, şi până şi eu, un biet 
bătrân, trebuie să-mi pun atunci coiful şi să îmbrac cuirasa.” 

In vârful colinei văd urme de tranşee, şi un stâlp negru de 
caro atârnă o imagine lugubră de zeu infernal. Sunt suficienţi cei 
câţiva metri ai ridicăturii aceleia ca să avem o vedere largă 
asupra mării, asupra câmpiei sterpe, asupra colinelor golaşe de 
la apus, şi-asupra lacurilor neclintite aflate între mărăcinişuri şi 
trestii, care reflectă norii grei şi întunecaţi. 

„Suntem la capătul pământului”, spune poetul arătând eu 
mâna lui firavă şi descărnată înspre Septentrion. Astăzi mi se 
pare că melancolia lui era învăluită într-o demnitate austeră, 
într-o acceptare orgolioasă a destinului său. „La capătul 
pământului. Dincolo de fluviul uriaş care alimentează mlaştinile 
astea putrede începe Asia, inospitalieră, nesfârşită şi 
misterioasă. Când Boreus încheagă apele şi face din toate, fluvii, 
mare şi lacuri, o întindere compactă de gheaţă, în întrecere cu 
vântul care năruie turnurile şi ia acoperişurile, vin hoardele 
barbarilor, care înjunghie, şi violează, şi pradă, fără zei şi fără 
legi. Şi eu mă aflu aici, singurul dintre toţi cavalerii romani, într- 
o continuă luptă de avanposturi împotriva prădalnicilor acestora 
sălbatici. Fie, acesta îmi este destinul, şi nimeni pe lume, fie el 
viteaz sau laş, nu se poate sustrage sorții.” 

Şi asta, bineînţeles, a rostit-o în greaca lui Homer, „Moâran 
d'ou tină phemi, pephygme&non &mmenai andrân, ou kakon 
oudé men esthlân”. 

„Şi crede-mă, dacă într-adevăr o să trebuiască să mor în 
pustietatea asta îngrozitoare, îmi doresc să mor mai curând în 
luptă datorită unei săgeți înveninate decât de bătrâneţe. Ce altă 
moarte s-ar putea spera în locul ăsta infestat?” 

Ne-am întors tăcuţi. Se sprijinea greu de braţul meu, şi 
mergea aşa, ca un nevolnic, cu capul plecat, cu mersul târşâit; 
m-a cuprins groaza în faţa singurătăţii lui şi remuşcarea fiindcă 
plecam din nou, şi-l părăseam aşa. 

„Ce pot să fac pentru tine la Roma?” l-am întrebat, ca să rup 
tăcerea aceea apăsătoare. „O să mă duc s-o văd pe soţia ta, fii 


sigur de asta, şi-o să le vorbesc prietenilor despre tine. ŞI lui 
Tiberius ce trebuie să-i spun?” 

„Nu-i spune nimic. E absolut inutil. Am ostenit să tot invoc. 
Sau da, spune-i să-şi recite lui însuşi următorul vers din Medeca 
mea: „Servare potui, perdere num possim rogas?” Putea să mă 
salveze de îndată ce a dobândit puterea. Nu-i era uşor să 
învingă ostilitatea Liviei, dar dacă ar fi vrut ar fi reuşit. N-a 
făcut-o; arată-i cât de uşor îi este, cu atât mai mult acum, să mă 
ucidă.” 

Seara Naso n-a venit la cârciumă. Mi-a trimis vorbă că-mi 
urează drum bun, nu se simţea bine, dar să nu mă deranjez 
cumva să-l caut, prefera să nu mă mai vadă. 

M-am îmbarcat a doua zi pe o navă care m-a dus prin 
Helespont, cu un vânt prielnic, la Tampira, un port din Tracia; 
acolo am găsit trăsura care trebuia să mă ducă înapoi în patrie. 
Peste câteva luni a sosit la Roma vestea că Ovidius murise. 


Capitolul al treisprezecelea 


(Anii 770 și 772 ai Roma, 17 și 19 ai erei noastre, 29 și 31 ai 
vieţii mele.) Germanicus triumfă, apoi e trimis în Orient, iar eu îl 
urmez. Prevestiri triste la Colofon. Misteriosul munte al 
Armeniei. Ruinele de la Akhetaton, palatul lui Ekhaton 
strălucitorul şi al lui Nefertiti, frumoasa între frumoase. Moartea 
lui Germanicus. 


Întors din Tracia, am avut în chip neaşteptat ocazia fericită să 
revăd ţările Orientului. Am sosit la Roma exact la sfârşitul lunii 
mai, ca să asist la triumful lui Germanicus. După consacrarea la 
templu a drapelelor lui Varus, care fuseseră recuperate, la 26 
mai tânărul general şi-a sărbătorit triumful asupra cheruscilor, 
asupra cattilor, asupra angrivarilor şi asupra tuturor neamurilor 
germanice aflate între Rin şi Elba. Amestecat în mulţimea care 
se revărsa de pretutindeni, am asistat la spectacolul acela pe 
care-l vedeam pentru prima dată, ca de altfel şi ceilalţi romani 
foarte tineri din jurul meu, şi pe care probabil că n-aveam să-l 
mai revăd niciodată. De la Augustus încoace nu se îngăduia să i 
se aducă prea multă cinstire cutăruia sau cutăruia dintre 
comandanţi, gloria fiecărei acţiuni trebuia să i se atribuie 
împăratului care o iniţiase, care o urmărise cu interesul său şi 
care o soluţionase prin hotărârile sale. Triumful acesta acordat 


lui Germanicus era în realitate un fel de compensație pentru 
faptul că-l frustrase de un succes mai mare, pe care Tiberius nu 
voia să i-l îngăduie. Nu din invidie, aşa cum aveau să scrie 
istoricii de mai târziu şi cum pe atunci credeam şi eu, montat de 
acuzaţiile mai curând violente decât justificate ale Agrippinei, ci 
fiindcă Tiberius era potrivnic unei politici agresive în Germania. 
Se gândea că era mai în folosul Romei şi că ar fi favorizat mai 
mult în viitor o eventuală ocupare pe cale paşnică a întregii 
regiuni, dacă se rămânea la Rin, după ce s-ar fi luat dreapta şi 
necesara revanşă pentru dezastrul din Pădurea Teutoburgică. 

Germanicus voia însă să ducă războiul până la capăt, având 
certitudinea că o campanie în plus ar fi adus armatele romane 
până la Elba. A avut loc un schimb violent de scrisori şi de 
argumente între el şi Tiberius, dar Tiberius a pus piciorul în prag 
şi l-a rechemat pe Germanicus acasă. Trebuie să mărturisesc că, 
deşi aveam impresia pe atunci că Tiberius era invidios pe 
Germanicus, ideea de a ne menţine în defensivă mi se părea 
totuşi înţeleaptă, cu atât mai mult cu cât îi cunoscusem de 
aproape pe soldaţii aceia de la Rin şi nu-mi inspirau prea multă 
încredere, poate din cauză că erau contaminaţi de elementele 
viciate de la oraş, sau poate; pentru că trecuse timpul când 
romanii socoteau că era minunat şi frumos să mori pentru 
patrie. 

Spectacolul triumfului avea în el ceva de paradă militară, de 
cortegiu popular, de procesiune sacră şi câte ceva din toate la 
un loc. Asistând la el îmi reveneau în minte unele parade rigide 
ale soldaţilor pe străzile Germanici sau trecerile în revistă ale 
trupelor aliate din toate ţările şi de toate naţiile după primul şi 
după cel de-al doilea război mondial; sau, în alte momente, 
procesiunile de la Sevilla din timpul săptămânii sfinte, sau 
cortegiul celor opt sute de mii de evrei din New York, căruia i-au 
trebuit două zile ca să defileze prin faţa primăriei protestând 
împotriva politicii rasiale a lui Hitler, sau marşul popular pe care 
sute de asociaţii italo-americane îl fac în fiecare an în josul lui 
Fifth Avenue în cinstea lui Columb, în ziua când se aniversează 
descoperirea Americii. 

F, imposibil, fiindcă ar trebui prea mult timp, să descriu 
întreaga ceremonie, cu serbările preliminare, tradiţionale, 
printre care şi aceea a îmbrăcării statuii lui Hercule din Forum 
Boarium cu o togă triumfală. Şi cetăţenii, cei care aveau 


posibilitatea, se îmbrăcau în veşminte noi-nouţe şi albe; şi 
mențineau ordinea pâlcuri de gărzi înarmate cu bastoane; şi se- 
nălţau pe-ntreg parcursul tribune pentru persoanele mai de 
vază. Cortegiul a intrat prin Porta Triumphalis, a traversat Circul 
Maximus, a parcurs Via Sacra şi, coborând în For, a urcat apoi 
colina capitolină, terminându-şi marşul la templul lui Jupiter. 

A deschis parada o fanfară militară, cu sunete ascuţite de 
trâmbiţe. Urmau animalele destinate pentru sacrificiu, o sută 
douăzeci de tauri uriaşi, albi, împodobiţi cu coroane de flori și- 
nsoţiţi de sacrificatori şi de sacerdoţi, precum şi de o ceată de 
zdrahoni cu înfăţişări, gesturi şi veşminte plebee, măcelarii care 
după aceea aveau să-şi împartă cărnurile victimelor pentru 
prăvăliile lor. Apoi un şir interminabil de care doldora de scuturi, 
de cuirase, de tot felul de arme. După aceea nişte platforme 
uriaşe, cărate pe umeri de patru până la opt oameni purtând 
coroane de lauri, deasupra cărora se aflau machetele colorate 
ale regiunilor în care se dăduseră luptele, statui din argint şi din 
fildeş reprezentând arcuri sau turnuri ca simboluri ale cetăților 
cucerite şi pacificate. 

Au trecut: după aceea oameni care purtau în vârful lăncilor 
nişte pancarte având scrise pe ele numele regiunilor învinse, şi 
altele viu colorate reprezentând scene de luptă sau căpetenii 
luate ca prizonieri; nişte picturi grosolane şi îndemânatice în 
acelaşi timp, ca ex-voto-urile din sanctuare. Apoi drapelele de 
război luate de la duşman. Au defilat senatorii; şi-aici mi-a venit 
în minte ultimul consistoriu pe care-l văzusem la Roma, şi şirul 
solemn al cardinalilor în veşmintele lor somptuoase, Apoi un şir 
de prizonieri, având mâinile legate la spate cu lanţuri din aur şi 
din fier după cum era vorba de şefi sau de soldaţi de rând; 
căpeteniile cele mai vestite erau însă duse pe sus în câte-o 
lectică pentru ca lumea să poată să le vadă bine. Ultima, pe jos, 
singură, ţinându-şi de mână copilaşul, fără lanţuri pe ea, la fel 
de semeaţă cum o văzusem eu doi ani în urmă la cartierul 
general, a trecut Tusnelda, soţia lui Arminius; dar nu ca atunci, 
cu ochii plecaţi şi privindu-şi pântecul, ci cu fruntea sus şi cu 
privirea neclintită, aţintită parcă spre un orizont invizibil. 

In timpul defilării - stăteam lângă nişte oameni care după 
înfăţişare şi după îmbrăcăminte mi se păreau a fi veterani, 
soldaţi din toate războaiele imperiului întorşi la vatră - îi auzeam 
pe coi din jurul meu mormăind, cu glasuri nu prea şoptite, că 


Tiberius din invidie nu-i îngăduise lui Germanicus să-i răpună 
definitiv pe duşmani şi să-i constrângă pe Arminius să se 
predea, că triumful acela fusese înscenat pentru ca lumea să 
creadă că războiul era terminat, când în realitate nu era. Pe 
atunci, aşa cum am spus, credeam şi eu în invidia lui Tiberius şi- 
n sinea mea le dădeam dreptate nemulţumiţilor acelora. Şi nu 
ştiu cine şoptea că Germanicus căutase să-şi afle în mai multe 
rânduri viitorul în cutare sau cutare sanctuar şi că în privinţa 
asta avusese parte de previziuni funeste; şi că peste tot 
fuseseră prevestiri nefavorabile pentru el şi pentru ai lui. „Se 
ştie cum merg treburile astea”, a spus încet, dar nu atât de 
încet încât să nu-l pot auzi, unul din soldaţii aceia bătrâni; „când 
încep să se pună-n circulaţie asemenea zvonuri e semn că 
otrava şi pumnalul sunt aproape”. În momentul acela s-a iscat 
un murmur prin mulţime, care a crescut din ce în ce, devenind 
un strigăt puternic, „lată-l, iată-l”; când carul pe care şedea 
Germanicus a fost aproape de mine, vuietul aclamaţiilor a 
devenit atât de mare, încât caii s-au cabrat - patru magnifici cai 
albi înhămaţi în faţă. Avea de ce să fie satisfăcută mulţimea 
văzându-l atât de frumos şi de solemn pe conducătorul iubit de 
toţi; părea uriaş, înconjurat de cei cinci copilaşi, în vârful carului 
aceluia rotund ca un turn, cu cuirasă şi coif, şi cu faţa aceea a 
lui cam lătăreaţă, autoritară; când gura cărnoasă i se deschidea 
într-un zâmbet, zâmbetul acela era afectuos, blând, nespus de 
dulce. Cred că eu eram singurul dintre spectatori care nu 
încercam niciun fel de emoție în faţa spectacolului aceluia; cu 
toată dragostea pe care o aveam pentru Germanicus, nu mă 
puteam sustrage impresiei unui car de carnaval, pe care 
întreaga familie stătea ca într-un tableau vivant. 

Nu am văzut însă pe car personajul de care mi se vorbise pe 
vremea când eram copil în şcoală, care-ar fi avut sarcina să-i 
şoptească la ureche celui care triumfa să se gândească la cât de 
trecătoare sunt viaţa şi fericirea. Germanicus însă trebuie să fi 
meditat atunci la ceva asemănător sau la faptul că riscul 
decăderii e cu atât mai mare cu cât te ridică mai sus favoarea 
poporului; mi-am dat seama de lucrul ăsta după un gest rapid al 
lui de deochi, atunci când vecinii mei i-au strigat obişnuita 
formă adulatorie „te sa/vo, nos felices”, şi-a dus repede mâna la 
huila pe care cred că şi-o pusese la gât anume pentru 
ceremonia aceea, o bilă mică de aur, legată cu o panglică şi 


având în interiorul ei o formulă împotriva deochiului. Nu mă 
aşteptam să văd grupul comic care venea imediat după dânsul; 
citarezi, actori costumaţi, în atitudini solemne sau groteşti, care 
făceau cu ochiul mulţimii, strigau fraze obscene sau ridicole, 
improvizau scenete; şi-n mijlocul lor era o namilă de om care-i 
depăşea pe toţi cu un cap, îmbrăcat cu o stolă din purpură, ca 
femeile, şi gătit ca o femeie cu tot felul de coliere şi de brățări; 
era aidoma cu pederastul corifeu pe care l-am văzut la Berlin cu 
mulţi ani în urmă, într-unul din acele melancolice cercles prives, 
în fruntea unui şir deşănţat de tinerei corupți. Şi acesta lansa 
mulţimii replici improvizate, grosolane; şi i se revărsa afară din 
gură o dantură falsă, nişte dinţi enormi din care clămpănea ca şi 
cum ar fi mestecat. Şi spunea „cât au mai mâncat soldaţii ăştia 
viteji”, şi-şi clămpănea mandibulele. Şi relua aruncând ocheade 
suspicioase: „Şi cât au să mai mănânce aceia care-or să se ducă 
să administreze teritoriile pacificate!”; şi clămpănitul dinţilor 
falşi se auzea şi mai zgomotos, şi mai precipitat. Şi anticii aceia, 
începeam să-mi dau seama şi m-am convins şi mai mult de 
lucrul ăsta mai târziu, considerau un lucru foarte natural: 
extraordinara îmbogăţire a cuceritorilor şi a guvernatorilor. 
Condamnau faptul în sine, îl considerau scandalos, aveau 
izbucniri pline de ironie şi de batjocură la adresa lui, ca să-l 
accepte în cele din urmă ca pe un fenomen împotriva căruia nu 
există remediu. Fusese cu câţiva ani în urmă o mare lipsă de 
alimente la Roma şi auzeam mereu lumea săracă spunând: „se 
înţelege, cei de la annone sunt în cârdăşie cu brutarii, serva me, 
servabo te, mănâncă tu ca să mănânc şi eu, manas manu 
lavat”. 

Peste două sau trei zile m-am dus să-l vizitez pe Germanicus, 
care locuia în casa lui Tiberius. M-au întâmpinat cu mare 
bucurie, el, nevasta şi micuțul „Cizmuliţă”, care mai avea încă 
maniere educate şi alese. Aveam acum pentru Germanicus şi 
pentru Agrippina o profundă afecţiune, o adevărată prietenie. 
Era primul sentiment demn de acest nume în acea viaţă nouă a 
mea, lăsând la o parte simpatia amoroasă pe care o nutream 
faţă de cutare sau cutare fată sau raporturile cordiale cu câte un 
tânăr de aceeaşi vârstă cu mine. Niciun sentiment deosebit nu 
mă lega de rudele mele, aveam stimă pentru tatăl meu, stimă şi 
respect pentru mama, o plăcută intimitate faţă de surorile şi 
fratele meu; dar nimic altceva. Vocea sângelui nu se făcea 


auzită în cazul meu, dacă există într-adevăr ceva de genul ăsta 
- eu însă m-am îndoit întotdeauna -, şi asta chiar dacă trupul 
meu, cel în care venisem să locuiesc, ieşise cu siguranţă din 
pântecul veneratei matroane căreia îi spuneam mamă, graţie 
acţiunii de procreare a domnului căruia îi spuneam tată. 

In preajma Agrippinei şi a lui Germanicus reuşeam să mă 
eliberez de sentimentul acela permanent că sunt un exilat din 
secolul meu; îi simţeam din epoca mea, ca să zic aşa, mi se 
părea că nu am părăsit-o niciodată, chiar dacă trăiam într-a lor. 
Şi asta poate pentru că erau atât de oneşti şi de integri 
amândoi, având o morală pe care aş vrea s-o numesc creştină, 
dar căreia ar fi de ajuns să-i spun universală, a oricărei epoci, 
frumoşi, îndrăzneţi, favorizați prin naştere de două calităţi care 
rar sunt întrunite, o foarte înaltă poziţie socială şi o mare 
bogăţie; şi cu toate astea modeşti, străini de orgoliul îngâmfat, 
propriu patricienilor. Şi mi se părea câteodată că descopăr la ei 
un fel de melancolie a unor dezrădăcinaţi; fiind atât de deosebiți 
de ceilalţi, de strămoşi, de rude, de cei de-o seamă cu dânşii; şi 
tocmai melancolia asta mă lega mai mult de ei, dezrădăcinat şi 
eu, disperat de fiecare dată când, nefiind absorbit de alte 
preocupări, îmi contemplam siderala mea singurătate. 

In după-amiaza aceea, după ce am stat mult de vorbă cu 
mica familie, Germanicus mi-a propus să ieşim ca să facem 
câţiva paşi prin grădină. Am dat acolo peste două fetiţe care se 
jucau într-un colţ, una mai mărişoară, cealaltă care nu putea să 
aibă mai mult de trei ani, Drusilla şi Agrippinilla, aşa cum am 
auzit în alte dăţi că li se spunea; şi-au alergat în întâmpinarea 
tatălui lor cu o bucurie impetuoasă, îmbrăţişându-i genunchii. 
Cea mai micuță, Agrippinilla, dacă amintirile mele liceale nu mă 
înşelau, trebuia să devină cu timpul mama lui Nero şi ultima 
soţie a împăratului Claudius, pe care după unele istorii îl 
otrăvise cu propria-i mână; îi cercetam feţişoara deosebit de 
pură şi mângâierile afectuoase; şi, amintindu-mi vag de 
acuzaţiile îngrozitoare aduse de istoricii târzii, încercam să mă 
amăgesc că ochii aceia ai ei deosebit de limpezi, între verde şi 
cenuşiu, aceiaşi cu ai mamei sale, ar fi putut să-i aparţină unei 
alte şi la fel de caste Agrippine. Dar nu, din păcate, trebuie să fi 
fost una şi aceeaşi, Claudius era fratele lui Germanicus, soţia sa 
Agrippina îi ora nepoată şi-mi aminteam că Senatul a trebuit să 
voteze o lege specială, o derogare de la normele care 


interziceau căsătoria dintre unchi şi nepoată. Dar deja, în cei 
vreo doisprezece ani petrecuţi printre romani, în care văzusem 
cu ochii mei atâtea personaje şi-atâtea evenimente, învăţasem 
cum trebuie înţelese lucrurile scrise din auzite sau cu spirit 
sectar de către Tacitus, Suetonius, Dio Cassius, Cluvius Rufus şi 
alţii. Şi, pe de altă parte, nici gândul că s-ar fi putut cu adevărat 
ca într-o bună zi fetiţa aceea nevinovată să împartă cu surioara 
ei mai mare Drusilla patul fratelui lor Caligula, şi să se dăruiască 
patricienilor şi liberţilor, şi să pună să fie omori te femei care-i 
erau rivale, şi să-i servească soţului ei ciuperci otrăvite cu un 
praf ucigător, iar fiului ei Nero, înfierbântat de vin şi de 
mâncare, să i se ofere incesto parata, nu putea să trezească în 
mine o tristeţe mai plină de presimţiri sumbre decât aceea care 
mă cuprinde ori de câte ori privesc vreuna dintre creaturile 
acestea delicate; prevăzându-i fără milă rapida dezvoltare, 
apropiata şi trista maturitate, urâta şi inevitabila bătrâneţe, într- 
un cuvânt fatala descompunere a unei atât de gingaşe şi 
perfecte creaturi. 

Germanicus s-a aplecat ca s-o mângâie pe Drusilla, a ridicat-o 
cu braţele întinse în aer pe cea mai micuță, care dădea din 
picioruşe de bucurie, după aceea le-a lăsat iar la jocul cu 
baloane de săpun: luau cu un beţişor spuma dintr-o cupă, şi 
însoțeau zborul bulei cu un refren care mi-a răsunat îndelung în 
urechi, în timp ce mă depărtam cu Germanicus spre un loc. Mai 
retras, „Bella búllula, bella bella bulla, bella bullula, bella bella 
bulla”. Ne-am dus şi ne-am aşezat pe o bancă de piatră, lângă 
soclul unei statui din marmoră, o minunată operă grecească. ŞI 
acolo prietenul meu mi s-a dezvăluit deodată cu totul altul, 
aproape neliniştit, cu o cută care-i brăzda de-a curmezişul 
fruntea şi pe care nu i-o mai văzusem niciodată, nici chiar în 
ceasurile bătăliei. 

„Ştii că am ajuns aproape să-mi pară rău că n-am acceptat 
puterea de la soldaţii mei? Unchiul meu ăsta, Tiberius, mă tot 
întreb dacă o fi meritând devotamentul şi respectul pe care l-am 
avut întotdeauna față de dânsul. S-a schimbat de când e 
împărat, sau mi l-au schimbat alţii. Mi s-a spus să mă feresc de 
Seianus, noul prefect al pretoriului; spun că e geniul lui rău, dar 
adevărul e că tocmai cel care suspectează pe alţii este cel care 
aspiră mai mult să ia, la rândul său, locul; şi pentru asta e pornit 
pe vărul meu Drusus, pe mine, pe copiii mei, care suntem tot 


atâtea piedici în calea ambiţiei lui. N-aş vrea să bănuiesc atâta 
răutate şi-atâta duplicitate; dar, după cum ţi-am spus, sunt unii 
care se jură că-i aşa. Şi fără-ndoială, că acea /ex lulia maiestatis 
pe care l-a determinat pe Tiberius s-o semneze a început să 
devină cel mai feroce instrument al dictaturii; e suficient un 
pretext oarecare, „a vorbit rău despre divinul împărat”, şi te şi 
exilează, îţi iau toate bunurile, îţi intentează un proces capital. 
Agrippina e totuşi nedreaptă când afirmă că Tiberius e invidios 
pe gloria mea militară şi că din cauza asta m-a făcut să mă 
întorc din Germania fără să-mi lase răgazul să-mi lichidez 
socotelile cu Arminius; în cazul ăsta e altceva, faptul că a 
îmbătrânit l-a făcut să devină pacifist, îi e teamă să mai înfrunte 
primejdii, pretinde că hotarul este apărat mai bine rămânând la 
Rin, decât înaintând până la Elba. E o greşeală, după părerea 
mea; el e însă cel care comandă şi cu asta basta.” 

Eram gata să-l întrerup ca să-i spun că Tiberius nu era lipsit 
de oarecare dreptate în această privinţă, dar m-am abținut. 
Eram nerăbdător să aud ce are de gând. 

„Pe de altă parte, e clar”, a continuat dânsul, „că mă trimite 
de aici sub pretextul dezordinilor din Orient; fie şi cu toate 
onorurile şi învestit cu puteri extraordinare, dar mă înlătură din 
calea lui. Fie că e o idee care-i aparţine. Fie că i-au sugerat-o 
alţii, cert este că, dacă există vreun membru al familiei care să 
fie în dizgrație, acela slut eu. Ei, şi după tot discursul ăsta 
frumos şi încurajator, te întreb dacă vrei să vii cu mine, în suita 
mea. Îţi dau un titlu oarecare, tribun militar, secretar, consilier 
sau ce vrei. Ştiu că nu ai ambiţii politice...” 

Se întrerupse. 

„Ştii, în legătură eu asta, nu-ţi poţi imagina de câte ori ne-am 
întrebat Agrippina şi cu mine ce fel de om eşti, şi-am sfârşit prin 
a clătina din cap nelămuriţi şi fără să găsim un răspuns. Iţi plac 
femeile, îţi plac copiii, şi nu te căsătoreşti. Nu ai ambiţii politice; 
nu aspiri să te îmbogăţeşti, te mulţumeşti cu ceea ce îţi lasă 
tatăl tău. Nu ţii discursuri în For, nu participi la dezbateri între 
partide. Ştiu că scrii, memorii, istorie, dar nu publici nimic. Eşti 
un soldat curajos, şi n-ai spirit militar nici de două parale. 
Cunoşti lucruri pe care niciunul din noi nu le ştie şi mă întreb de 
unde le-ai învăţat; vorbeşti despre stele şi despre fenomene 
cereşti de parc-ai fi dascălul meu Aratos - ştii că am început să-l 
traduc în hexametri! —, eşti în stare să descrii ţări în care 


nimeni n-a ajuns încă; îmi aduc aminte că, odată, când se 
vorbea despre cuceririle lui Caius Petronius din părţile Etiopiei, 
ai început, să povesteşti nişte amănunte pe care nu le-au dat 
nici chiar căpitanii care au fost acolo, despre nişte munţi foarte 
înalţi acoperiţi cu zăpezi veşnice, despre un lac mare din care 
izvorăşte Nilul, şi-atâtea alte lucruri care au fost. Confirmate 
după aceea de un prizonier etiopian. Dacă ai fi înţelept, te-ai feri 
de asemenea istorii, şi-ar trebui să ştii că Tiberius e la cuțite cu 
magii şi cu ghicitorii, de când flecarul acela de Trasillus nu-i mai 
nimereşte niciun pronostic; şi acum îi persecută pe toţi şi-i 
ameninţă cu moartea. Şi, cu toată învăţătura asta a ta, ignorezi 
nişte flecuşteţe pe care le cunosc până şi şcolarii de zece ani. 
Oricum, poate că ăsta e tocmai motivul pentru care ţinem atâta 
la tine, pentru că eşti aşa de deosebit de ceilalţi. Şi pentru asta 
aş fi foarte fericit dac-ai veni cu noi.” 

Discuţia ameninţa să ia o direcţie nedorită. L-am întrerupt cu 
un zâmbet pe care am încercat să mi-l fac cât mai nevinovat şi 
i-am spus că eram foarte fericit de invitaţie. Şi, într-adevăr, la 
Roma nu mă simţeam în largul meu; aşa cum intuise 
Germanicus cu afecțiunea lui, nu aveam niciun fel de înclinaţie 
să particip în mod activ la viaţa publică, cunoscând fatala 
inconsistenţă a oricărei acţiuni ale mele; şi ocupaţia care-mi 
rămânea, de observator detaşat al acţiunilor celorlalţi, începea 
să mă plictisească, atunci când nu era legată de vederea unor 
locuri noi şi de contactul cu o lume nouă şi deosebită. 

Cu atât mai mult cu cât, lăsând la o parte unele diferenţe 
spectaculare în modul de trai, am observat de la bun început că 
între năravurile politice, morale, sociale ale Romei şi ale noastre 
din secolul douăzeci exista o asemănare care uneori era 
aproape identitate. Incepeam să mă tem că singurul rod al 
călătoriei aceleia extraordinare ale mele în timp avea să fie 
certitudinea, lipsită de orice speranţă, că omenirea ar fi 
incapabilă de un real progres, că defectele, ciudăţeniile, 
superstiţiile oamenilor ar fi tare fatale şi inevitabile de-a lungul 
secolelor: în pofida a tot ceea ce ar putea preconiza un Cato sau 
un Leibnitz. 

In For, în Senat, stând de vorbă cu intelectualii sau cu 
revoluționarii diletanţi de la porticul lui Neptun, auzeam mereu 
aceleaşi argumente, care sunt aceleaşi cu ale moraliştilor şi 
reformatorilor de astăzi, cu privire la libertate, la necesitatea de 


a îmbunătăţi viaţa oamenilor, cu aceeaşi siguranţă privind 
iminenţa unui viitor mai bun: „nu mai suntem atât de departe 
de ţintă, suntem deja pe calea cea bună, în fond nu există pe 
lume o plebe mai senină, mai veselă ca a noastră, cea de la 
Roma...” Conducătorii elaborau aceleaşi măsuri care se iau în 
vremea noastră împotriva burlacilor, împotriva divorţurilor, 
împotriva luxului, împotriva ghicitorilor, a impostorilor şi a 
falşilor medici, cu aceeaşi pretenţie de a reglementa morala 
privată sau, cum spunea un dictator recent, „de a face incizii în 
obiceiuri”. Şi-mi răsunau în ureche banalele discursuri cu privire 
la guvernul ideal, cu privire la arbitrariile bogaţilor şi ale celor 
puternici, cu privire la lăcomia celor care speculau terenurile de 
clădit, cu privire la corupţia generalilor şi a guvernatorilor. Erau 
denunţaţi fiii de patricieni cărora onorurile le reveneau în mod 
natural şi le cădeau găluştile în gură stând tolăniţi pe 
frumoasele lor domenii. Se vorbea de hoţiile proconsulilor şi ale 
propretorilor aşa cum se vorbeşte astăzi despre cele ale înalţilor 
funcţionari de stat; despre luxul sfruntat al bogătaşilor în 
opoziţie cu mizeria plebei care locuia în mahalale infame la 
marginea somptuoasei cetăţi din marmoră şi granit, în grote, în 
barăci, şi nu avea altă mulţumire decât aceea de a aduce pe 
lume o droaie de copii; şi-n vremea asta, trebuia ca bogaţii să 
fie determinaţi să lase copii, prin ameninţarea cu pedepse sau 
făgăduindu-li-se unele avantaje, graţie cărora, de pildă, era 
scutit de taxe cel care avea trei copii (dar şi pe atunci legea era 
folosită pentru diverse favoruri, şi mulţi obțineau scutirea 
respectivă fără să fi avut nici nevastă nici copii, fiind de ajuns o 
recomandaţie bună). 

Aveam impresia, auzind discursurile acelea şi cuvântările din 
For, sau de la terme, sau de prin saloanele literare, că citesc tot 
atâtea articole de fond din Stampa, din Unită sau din Giustizia. 
Ce-a făcut omenirea în aceste nouăsprezece secole? Ce progres 
real? Există mai mulţi analfabeți astăzi în Italia de sud decât pe 
vremea lui Augustus şi a lui Tiberius. O duc mai rău şomerii 
astăzi decât plebea trândavă de atunci, cu spectacole şi cu 
terme gratis, şi cu guvernul care-i distribuia lunar grâul necesar 
ca să se hrănească. Nu suntem în stare să sistematizăm traficul 
din centrul vechilor oraşe, şi încă de pe atunci era strict interzisă 
trecerea oricărui vehicul în timpul zilei în interiorul zidurilor lui 
Servius Tullius. Avem, ce e drept, descoperirile tehnicii, acele 


miraculoase mecanisme şi invenţii pe care romanii din secolul 
întâi n-ar fi îndrăznit să le atribuie nici chiar zeilor, dar de care în 
realitate oamenii au nevoie numai după ce au fost inventate. 
Oamenii de atunci aveau certitudinea consolatoare că în 
anumite domenii se atinsese maximum de perfecţiune: nu dorea 
nimeni servicii poştale mai iuți, nici drumuri mai comode şi mai 
sigure de la un capăt la altul al imperiului, nici nave mai rapide, 
niciun mai mare rafinament în materie de hrană şi de 
îmbrăcăminte. 

Dacă mă duceam să citesc cronicile autorilor antici, dădeam 
mereu peste acelaşi refren. Se vorbea despre legi agrare încă 
din ultimul secol al republicii; se solicita, se combătea cu 
aceleaşi argumente de astăzi. Vedeam bancheri, antreprenori 
de lucrări publice, comercianţi, trăind într-un lux insolent ca şi 
cei de astăzi, suscitând aceleaşi critici, aceleaşi murmure pline 
de indignare din partea poporului, căruia îi corespundea pe de 
altă parte o îndrăzneață siguranţă de sine. Citeam despre 
partidul pe care-l constituise Cicero ca să umple golul dintre 
aristocrați pe de o parte şi poporul de rând pe de altă parte, şi 
ca să dea, cum am zice noi astăzi, o conştiinţă de clasă 
cavalerilor, corespunzători mai mult sau mai puţin burgheziei 
noastre, negustorilor, antreprenorilor,  comis-voiajorilor şi 
administratorilor de mari proprietăţi; şi citind în cronicile din 
vremea aceea programul şi discursurile lui Cicero, aveam 
impresia că reascult discursurile şi programul lui Giannini şi de 
la Vomo Qualunque”*:. 

Şi fiindcă a venit vorba de avocatul Cicero, ţin să spun că 
avocaţii alcătuiau categoria socială care mi-a făcut cel mai mult 
impresia că nu am plecat din epoca mea. Am ascultat avocaţi 
pledând în Senat sau în faţa Celor o sută cu o dorinţă sforăitoare 
şi pretențioasă, cu accent de multe ori sicilian sau partenopian, 
care mi se păreau întocmai ca iluştrii noştri histrioni, şi alţii, 
puţini la număr, cu un stil lapidar şi concis; dar cu excepţia 
câtorva, pe care în sinea mea îi comparam cu cei mai buni 
dintre contemporanii mei, la toţi ceilalţi observam aceleaşi poze 
de histrioni, aceeaşi cinică indiferenţă, mascată pentru public de 
un sentimentalism ipocrit, faţă de obiectul pledoariei; goana 
după procese faimoase, după cele grele, pentru a-şi dobândi 
datorită lor gloria; şi dorinţa de a plăcea publicului cu ceea ce 


23 „Cetăţeanul de rând.” 


bolognezii numesc „materioline”, replici spirituale, care de 
multe ori se întorceau în defavoarea clientului însuşi, pentru că 
nimic nu-l enervează mai mult pe un judecător decât un joc de 
cuvinte cu care el nu ştie ce să facă; şi lipsa oricărei jene de a fi 
surprinşi în contradicţie de opinii de la o zi la alta. Prietenul meu 
Valerius Gratus, un avocat la modă, care atunci când perora în 
faţa Celor o sută trebuia să vorbească de la tribuna 
judecătorilor, într-atât era de mare îmbulzeala oamenilor care 
alergau să-l asculte, şi care era în stare să vorbească şapte, opt 
ore în şir, s-a însărcinat într-o bună zi cu apărarea unui 
proconsul acuzat de către mai mulţi de cele mai cumplite 
samavolnicii în administrarea provinciei sale. Când l-am întrebat 
dacă el credea cu adevărat în nevinovăția clientului său, a 
izbucnit în râs: „ceea ce cred eu în sinea mea”, mi-a spus el, „nu 
are nicio legătură cu procesul; noi, avocaţii, gândim în interesul 
cauzei şi nu conform cu convingerea noastră”. Şi erau şi pe 
atunci pledoarii care durau trei-patru zile; şi colegi numeroşi, 
dacă persoana care trebuia apărată era importantă, cu avocaţi 
mai tineri şi obscuri asociaţi cu cel care era ajuns şi puternic; şi 
unii judecători, puşi în faţa unor adevărate fluvii de elocinţă, 
erau constrânşi să limiteze lungimea pledoariei, aşezând câte o 
clepsidră în faţa oratorului; şase ore pentru acuzare, de 
exemplu, nouă pentru apărare. 

Singura diferenţă dintre atunci şi acum era că avocaţii nu se 
plăteau, îşi ofereau serviciile în mod gratuit, o lege specială le 
interzicea să aibă vreun profit de pe urma profesiunii lor; dar 
avocaţii, şi Cicero le-a oferit tuturor propriu său exemplu, ştiau 
să eludeze în nenumărate moduri această lege. Dacă clienţii lor 
erau oameni influenţi, aveau de pe urma lor avantaje politice de 
tot felul, care le dădeau posibilitatea să se îmbogăţească cu 
banii statului; acceptau în orice caz daruri de la clienţi, sub 
pretextul unei aniversări sau al unei naşteri, sau să li se ofere o 
villă, sau vreun obiect de preţ; trăgeau mai cu seamă folos însă 
de pe urma unui obicei curios şi care era la modă pe atunci; de 
la lume care-şi exprima prin testament recunoştinţa sau 
prietenia faţă de cineva lăsându-i un legat. Era ca un fel de 
triumf postum; înscriind mai multe personaje ilustre în 
testament şi lăsându-le sume mai mari sau mai mici li se arăta 
urmaşilor cât de mulţi prieteni influenţi avusese respectivul. Ca 
să ne întoarcem la Cicero, mare maestru în asemenea lucruri, 


tata îmi spunea că a adunat în toată viaţa lui peste douăzeci de 
milioane de sesterţi în felul ăsta, punând un legat peste altul. 

Ne-am îmbarcat la Brundisium către sfârşitul anului 17. 
Călătoria a mers perfect până în Dalmația, unde Germanicus l-a 
vizitat pe vărul său Drusus; o furtună puternică ne-a apucat însă 
după aceea în golful iliric, în aşa fel încât am acostat mai mult 
morţi decât vii la Nicopolis, oraş din Ahaia. lar aici Germanicus a 
fost investit cu insignele consulare, fiind numit consul pentru a 
doua oară, împreună cu împăratul Tiberius, pentru anul 771 al 
Romei, 18 al erei noastre; căci tot mai continua farsa slăvirii 
împăratului în chip de consul, pentru a-l înlocui apoi în funcţia 
respectivă cu altcineva, fără autoritate, dar investit cel puţin de 
formă cu o oarecare autoritate; şi astfel acum, în anul 18, după 
puţine zile, doar timpul necesar cât să faci o sărbătorire 
frumoasă, lui Tiberius i-a urmat la consulat Seius Tubero, după 
cât îmi amintesc eu; iar în iulie şi Germanicus a fost înlocuit cu 
altcineva. Chiar atunci, în primele zile ale anului, la Nicopolis a 
sosit vestea că Tiberius îl rechemase din Siria pe guvernatorul 
Creticus Silanus şi că-l pusese acolo în locul lui pe Cnaeus 
Calpurnius Piso, fiul acelui Piso care fusese îndârjitul duşman, al 
lui Cezar în timpul războaielor civile. Mie numele acestea îmi 
spunea prea puţin sau nimic, străin cum eram de politica 
măruntă şi de relaţiile personale; văzând însă că Germanicus, şi 
mai cu seamă Agrippina, au fost tulburaţi la auzul acestei veşti, 
i-am întrebat ce se ascundea la mijloc. 

Agrippina ora însărcinată pentru a şasea sau a şaptea oară. 
Dar tot mândră, ca-n ziua aceea pe pod, şi cu limba ascuţită, şi 
gata, ca întotdeauna, să-i reproşeze soţului ei, pe care-l iubea 
mai presus de orice, bunătatea lui excesivă. Neţărmurita 
îngăduinţă pe care o avea pentru duşmanii lui. 

„Tu nu ştii să te pui în valoare, nu ştii să te aperi, crezi mereu 
că lumea este cinstită şi loială ca tine. În toată povestea asta, ți- 
o jur pe Castor şi pe Pollux, e numai afacerea aceea murdară a 
lui Drusus - şi tu te-ai mai dus încă să-i faci şi ochi dulci acuma - 
şi cârdăşia dintre bătrâna Livia şi Livia, soţia lui Drusus, ca să te 
dea pe tine la o parte; şi-acum mai răsare şi palavragioaica asta 
de Plancina, care-o să vină să-mi facă pe drăgălaşa la mine-n 
casă şi-o să am o duşmancă în spate.” 

Nu pricepeam nimic, nu ştiam cine era respectiva Plancina, şi 
i-am spus-o. Germanicus a zâmbit. 


„Plancina este soţia lui Cnaeus Piso. Îţi spun eu cum stau 
lucrurile, dacă-mi îngăduie Agrippina, şi cu mai puţină patimă. 
Creticus Silanus, cel mătrăşit acum de Piso, are un băieţaş care 
urmează s-o ia în căsătorie pe Drusilla noastră, atunci când va 
ajunge la vârsta însurătorii: am şi făcut însă de pe acum 
înţelegerea şi suntem în raporturi de înrudire: speram să-l 
vizitez în provincia lui din Siria, şi-mi pare rău că n-o să-l mai 
găsesc acolo.” 

„L-au dat afară ca să-ţi facă în ciudă”, a izbucnit Agrippina, 
„şi-l trimit în schimb ca să te spioneze pe Calpurnius Piso, 
abuzivul acela violent, duşmanul neamului tău, mojicul ăla care 
s-a civilizat cu zestrea nevesti-sii a ambiţioasei de Plancina. Îți 
jur însă că eu în casă o s-o las să între cât mai puţin cu putinţă; 
şi-o să fiu şi-atunci cu ochii în patru, şi cu unghiile gata 
pregătite.” 

Biata Agrippina, victimă şi dânsa a intrigilor şi a 
maşinaţiunilor, precum şi-a caracterului ei mândru şi bărbătesc! 
Şi-am mai văzut-o înfuriată pe Germanicus încă o dată, peste 
câteva luni, la Rodos; Germanicus trimisese nişte trireme în 
ajutorul lui Calpurnius Piso, pe care o furtună puternică îl izbise 
de o stâncă împreună cu nava lui, şi se afla în pericol de 
naufragiu. 

„Prorsus, Deus quos vult perdere dementat.?* E oare cu 
putinţă? O ocazie ca asta, soarta îl loveşte, de stânci pe 
duşmanul tău - şi acum de ce, dac-ai avut vreo îndoială, după 
toate câte le-a spus şi le-a făcut la Atena, n-ar trebui să mai ai 
niciun...” 

Şi-n momentul ăsta, enervată de zâmbetul şters pe care-l 
vedea pe buzele soţului ei, s-a întors către mine ca şi cum ar fi 
vrut să mă ia drept martor. „La Atena, Calpurnius Piso n-a făcut 
altceva decât să-l ponegrească pe Germanicus. Ei, se iveşte o 
ocazie ca asta, putea să-l lase să crape în mijlocul mării, şi toţi 
ar fi spus c-a murit datorită unei nenorociri, ei bine, nu, 
domnule, prostul ăsta mobilizează o flotă întreagă ca s-o trimită 
să-l salveze. Eu mă întreb...” 

N-am mai aflat ce voia Agrippina să se întrebe; am fost 
întrerupţi de sosirea unui mesager care ne-a vestit că tocmai 
atunci Calpurnius Piso şi soţia lui intrau în port. Am avut ocazia 
s-o văd îndeaproape pe faimoasa Plancina, un zdrahon căruia 


204 „Într-adevăr, Zeus le ia minţile celor pe care vrea să-i piardă.” 


nu-i lipseau decât lancea şi cuirasa, una din acele femei care nu 
ştiu ce-nseamnă decât călăria şi exerciţiile fizice, demne fiice şi 
soţii de militari; Agrippina care era tot atât de curajoasă şi de 
pricepută la călărie îşi păstrase totuşi intactă graţia ei de femeie 
nobilă, şi pe lângă dânsa generăleasa mi se părea una din 
îmblânzitoarele acelea de tigri pe care le vedeai prin barăcile 
din preajma lui Circus Maximus. (Una din barăcile acelea făcuse 
mare vâlvă într-un an, datorită faptului că deasupra intrării se 
afla scris, şi luminat de patru făclii, Hâc habitat felicitas?%, care 
era emblema tradiţională a lupanarelor învecinate; o găselniţă 
care a distrat foarte mult populaţia.) 

Aceasta a fost prima comparaţie care mi-a venit în minte; 
apoi am avut senzaţia confuză a unei alte asemănări, până 
când, la un gest făcut de Plancina, la câteva cuvinte repezite de- 
ale ei spuse unui sclav, am avut deodată revelaţia; am revăzut- 
o în gând pe una din sclavele Hostiei, tot un zdrahon de femeie 
de origine batavă sau frizonă, comandând o trupă de surate de- 
ale ei, într-o zi de saturnalii. Nu saturnaliile bărbaţilor, ci ale 
sclavelor care cădeau într-o zi de iulie, în tot timpul căreia le 
aveau pe stăpâne sub ascultarea lor, le îmbrăcau stolele şi 
podoabele şi făceau pe femeile libere şi cu puteri depline. 
Sărbătoarea aceea cădea la aniversarea unui fapt legendar; ca 
urmare a înfrângerii suferite de romani de către galii lui 
Brennus, popoarele învecinate, equii, volscii, etruscii, latinii, 
prinzând şi ele curaj, au venit amenințătoare până-n preajma 
porţilor şi au somat Roma să le dea un anumit număr de 
fecioare nobile pentru propria lor plăcere; ori, de nu, aveau s-o 
dărâme să nu mai existe piatră pe piatră. Patres conscript!% nu 
ştiau ce să facă, ce era mai de preţ, fecioria tinerelor sau 
salvarea cetăţii, când o sclavă, Filotide, a propus să se ducă 
dânsa, împreună cu numeroase sclave asemenea ei în tabăra 
duşmanilor, împodobite ca nişte fete nobile, şi să se pună la 
dispoziţia lor. Bravele ludite, întâmpinate cu mare alai şi cu 
bucurie, le-au îmbătat şi probabil că le-au satisfăcut şi-n alte 
privinţe pe gazdele lor; au aşteptat apoi să adoarmă, le-au 
ascuns armele, după care au chemat cu un anumit semnal 
soldaţii romani care se aflau în apropiere şi, bineînţeles, i-au 
surprins pe duşmani în timp ce dormeau şi i-au măcelărit pe 


2% „Aici e lăcaşul fericirii.” 
2% Senatorii. 


toţi. Prietena mea Claudia spunea că era una din cele mai 
ruşinoase pagini din istoria romană, cel puţin în privinţa 
femeilor. Cum au putut să accepte fecioarele acelea de neam 
nobil ca îndatorirea de a se sacrifica pentru salvarea patriei, 
chiar dacă atrăgea după: dânsa acel mic inconvenient al 
virginităţii violate, să fie lăsată pe seama sclavelor, datorită 
oare unei pudori prost înţelese sau fiindcă nu îndrăzniseră poate 
să se împotrivească familiilor lor? Nu putea să le vină şi lor în 
gând stratagema imaginată de o simplă sclavă? 

„Cât priveşte apoi riscul sau siguranţa de a-şi pierde fecioria”, 
continua Claudia, „care e de altfel un lucru la care ţin mai mult 
bărbaţii decât femeile, era de ajuns ca ele să fi obţinut de la 
patres conscripti o lege care să fi stabilit că pierderea ei în 
respectiva ocazie era un fapt deosebit de merituos şi care 
sporea valoarea patrimonială, scuză-mi lapsusul, voiam să spun 
matrimonială, a acelor curajoase fiinţe. Când colo, iată 
rezultatul: bunul renume al fecioarelor patriciene în faţa 
duşmanilor nu a fost salvat, fiindcă neamurile acelea nu ştiau 
nimic de substituire şi au crezut întotdeauna că fetele care s-au 
dăruit soldaţilor au fost de condiţie liberă şi patriciene, iar la 
rândul lor sclavele au început de atunci să ridice capul şi să-şi 
dea nişte aere insuportabile.” 

Aşadar, cu ocazia sărbătorii aceleia de la nonele lui iulie, 
sclavele se erijau în binefăcătoare ale Romei; şi obişnuiau, 
printre alte jocuri de carnaval, să-şi ia aere şi autoritate de 
luptătoare împotriva cetăţenilor, în amintirea gloriei aceleia 
vechi a lor. Hostia a organizat într-un an o pantomimă de genul 
ăsta în grădinile ei, căreia i-am fost şi eu victimă fără să ştiu, 
împreună cu alţi tineri patricieni, prieteni de-ai ei; parcă mă văd 
şi acum stând în faţa acestei Plancine, întru totul şi cu totul 
asemănătoare planturoasei sclave germanice, care, îmbrăcată 
într-o cuirasă de împrumut, cu părul adunat în vârful capului ca 
un cocean înalt şi imitând gesturile legendarei Filotide, le 
asmuţea pe tovarăşele ei să lupte împotriva noastră, oaspeţii 
stăpânei sale, noi fiind amuzaţi sau plictisiţi de farsa aceea după 
cum avea fiecare de-a face cu fete tinere şi oarecum intimidate 
sau cu băbătii bete şi furioase, cum mi s-a întâmplat mie. 

Calpurnius Piso şi Plancina au fost oaspeţii lui Germanicus şi 
ai Agrippinei; şi-n după-amiaza aceea, la cină, m-am amuzat 
copios văzând transformarea Plancinei, care-şi pusese-n cap s-o 


întreacă pe Agrippina, venind îmbrăcată în nişte veşminte foarte 
scumpe şi după ultima modă; avea un peplos somptuos din 
brocart persian, o creaţie a lui Agatocles, un croitor celebru de 
la Atena; şi degetele încărcate de inele, şi diamante în păr, şi 
şiraguri de perle în jurul braţelor şi al gâtului, şi perle presărate 
pe baretele de la pantofi (după moda grecească şi acestea, 
nişte sandale cu tălpi groase de plută), şi două perle enorme la 
urechi, din acelea care se numesc solitare. Când Agrippina i le-a 
admirat, cum e de datoria unei gazde, Plancina s-a lăudat că 
una din cele două („aceasta”, a spus ea atingându-şi urechea 
stângă, „cea mai mică”) era cea rămasă din faimoasa pereche 
care-i aparținuse Cleopatrei, geamănă cu cealaltă dizolvată în 
oțet. Povestea s-a păstrat până-n zilele noastre. Regina 
Egiptului, lăudându-se bădăranul acela de Marcus Antonius că o 
invita în fiecare seară la banchet cu pompă şi cu un lux 
nemaivăzut, şi că fiecare masă îl costa mii de sesterţi, a pus 
rămăşag cu dânsul că avea să-l invite la o cină la care avea să 
cheltuiască dintr-o dată o sută de mii de sesterţi. Marcus 
Antonius a acceptat rămăşagul. Şi-n ziua următoare Cleopatra a 
poruncit o cină abundentă, magnifică, în sfârşit însă cu nimic 
neobişnuită. „Vreau să văd socoteala”, zâmbea în sinea lui 
Antonius, „vreau să ştiu cum o să ajungă la o sută de mii de 
sesterţi cu flecuşteţele astea de mâncăruri.” Când a venit al 
doilea rând de bucate, Cleopatra a cerut să i se aducă o cupă cu 
oţet, şi-a scos unul din faimoşii cercei, i-a desprins perla, a topit- 
o în oţet şi a băut-o. S-a îngrozit Antonius când a văzut cum s-a 
irosit o comoară ca aceea; şi când a văzut că regina se pregătea 
să dizolve şi cealaltă perlă, n-a mai putut să se abţină, şi i-a 
făcut semn lui Lucius Plancus, care era arbitrul întrecerii; şi 
Lucius Plancus a spus că ajunge, că Antonius s-a dat bătut; şi 
perla care a rămas intactă a sfârşit după aceea în prada de 
război luată de Octavianus. Cum a ajuns la dânsa, Plancina n-a 
mai spus, amintind doar că Lucius Plancus era bunicul ei; a 
adăugat însă că, după îndelungi căutări, izbutise să găsească o 
altă perlă demnă de primele, dar ceva mai mare; şi-o plătise pe 
ea singură cât le evaluase Cleopatra pe amândouă; şi dacă 
Agrippina nu credea, putea să-i arate oricând chitanţa sumei 
plătite, o ţinea în caseta ei cu bijuterii. Povestea adevărată cu 
perla pe care Cleopatra o dizolvase şi-o înghiţise e alta, aşa cum 
am aflat de la istoricul Calvisius, care făcuse armata când era 


tânăr sub Antonius şi fusese şi el de faţă la faimoasa cină. E 
lucru ştiut că perlele nu se dizolvă în oţet, numai Antonius putea 
crede aşa ceva; iar Cleopatra, fiica unei magiciene orientale, aşa 
cum s-a spus întotdeauna, o făcuse să dispară din ochii 
oaspeţilor datorită unui joc al mâinii. Calvisius observase asta, 
dar considerase mai prudent să-şi păstreze observaţia pentru 
sine. „Antonius”, mi-a spus el, „putea fi indus cu uşurinţă în 
eroare în chestii din astea, şi cu atât mai mult se înfuria când îşi 
dădea seama, şi se lua la harţă până şi cu bietul cafon care-l 
prevenise.” Am zâmbit auzind respectivul cuvânt în gura 
bătrânului cavaler, cu toate că nu-l folosise în sensul pe care-l 
avea în jargonul nostru, al tinerilor. Luase naştere de curând, de 
pe vremea războaielor civile. 

Antonius îi avea printre partizanii lui de atunci pe un oarecare 
Saxa şi pe un oarecare Capho, pe care Cicero i-a citat de mai 
multe ori în Fi/ippicele sale ca prototipuri ale lăcomiei când era 
vorba să înşface ferme şi viile, şi ca pe cei mai ignoranţi şi 
neciopliţi oameni, rustici et agrestes: Omnes Caphones, omnes 
Saxae, ceteraeque pestes quae sequuntur Antonium... toţi 
Cafonii, toţi Saxa care-l însoțeau pe Antonius etc.” Saxa n-a 
reuşit să-şi transmită numele posterităţii, Capho însă da; 
„cafone” a devenit imediat sinonim cu partizan al lui Antonius 
mărginit şi fidel, şi-n sensul acesta l-a folosit Calvisius, până 
când în limbajul colorat şi polemic al tinerilor duşmani ai 
dictaturii a luat înţelesul acela mai general, care e mai mult sau 
mai puţin acelaşi cu cel de astăzi. 

Şi Plancinei i s-ar fi putut atribui noul cuvânt, cu toată 
originea ei patriciană. Alături de dânsa, Agrippina părea cu mult 
mai distinsă. Era îmbrăcată şi ea cu un peplos făcut de 
Agatocles, dar de-o culoare mai închisă, cu un decolteu mai 
discret, prins pe umeri cu două clipsuri foarte preţioase dar 
delicate, opera unui giuvaergiu din Damasc; şi nicio altă 
bijuterie în afara unui colier de diamante şi de smaragde de 
Sciţia, având o provenienţă mult mai sigură decât perlele 
Plancinei, după câte ştiam; îl găsise Pompei în tezaurul lui 
Mitridates, şi i-l dăruise celei de-a treia sau a patra soţii a lui, 
lulia, fiica lui Cezar. Am lăudat strălucirea puternică şi caldă a 
nobilelor smaragde. „O strălucire care-ţi umple ochii”, i-am spus 
eu, „şi nu-i mai satură, oculos împlet, et non satiat; şi-i 
odihneşte când sunt obosiţi de strălucirea pietrelor cu o lumină 


LU 


mai puternică.” Asta am spus-o după plecarea musafirilor, 
gândindu-mă că s-ar fi putut să fie invidioasă pe enormele perle 
ale enormei Plancina. Agrippina a făcut o grimasă „Cine n-are 
perie în ziua de astăzi? Au devenit lucrul cel mai vulgar din 
lume, se folosesc în decorări, la tablouaşe volive, nu există 
nevastă de negustor sau mahalagioaică îmbogăţită caro să nu-şi 
împodobească papucii cu ele, şi să nu şi le pună la gât şi la 
urechi ca să te dea gata.” 

Calpurnius Piso era foarte grăbit să preia funcţiile 
proconsulului din Siria şi n-a zăbovit decât o zi, voia să ia în 
primire trupele înaintea lui Germanicus; şi veştile care 
confirmau cele mai rele bănuieli ale Agrippinei n-au întârziat să 
sosească. Dacă Germanicus, prin puterile care-i fuseseră 
conferite, deţinea autoritatea asupra tuturor proconsulilor şi 
guvernatorilor romani din Orient, deci şi asupra lui Piso, acesta 
din urmă în schimb era, dintre toţi cei din subordinea lui, cel mai 
nedisciplinat şi mai periculos. De îndată a şi început să-i 
lichideze pe centurionii cei mai credincioşi şi mai în vârstă, pe 
cei mai sobri tribuni, promovând în locul lor oameni de-ai lui, de 
încredere, clienţi şi tot felul de indivizi lipsiţi de scrupule; în 
scurtă vreme disciplina soldaţilor scăzuse şi se compromisese, 
soldaţii trândăveau în tabere, se dedau la tot felul de jafuri la 
ţară şi făceau pe grozavii prin oraşe. Şi mai spuneau legalii 
aceia că Plancina se amesteca printre soldaţi îmbrăcată 
milităreşte, că asista la întreceri, că le înmâna premii 
cavalerilor, ca o generâăleasă autoritară ce era; şi şoptea şi 
răspândea zvonul că nici împărat ui nu putea să-i sufere pe cei 
doi, pe Agrippina şi pe Germanicus, că trebuise să-i dea lui 
Germanicus un comandament onorific de ochii lumii, dar că în 
realitate Piso venise anume cu însărcinarea să-l ţină în frâu, din 
dorinţa lui expresă. 

Cert este că atunci când Germanicus, trecând pe continent 
pentru a aplana tulburările iscate printre armeni, i-a poruncit lui 
Piso să îndrepte legiunile spre Armenia, acesta din urmă nu i-a 
dat ascultare; iar Germanicus, rămânând mai mult sau mai 
puţin dezarmat, a trebuit să recurgă la autoritatea lui personală 
ca să restabilească pacea în regat încoronându-l ca rege pe un 
anume Zeno. Asta însă e istoria care se citeşte pretutindeni; cât 
despre evenimentele la care am fost martor şi care se 
îndepărtează de relatarea istoricilor, le păstrez bine întipărite în 


memorie, şi voi pomeni despre ele într-o carte serioasă, fără 
întâmplări din viaţa particulară, şi care va urma după aceasta. 
N-o să pierd, aşadar, timp să relatez cu de-amănuntul 
evenimentele politice şi militare. O să spun însă că, în timpul 
călătoriei spre Cappadocia, Germanicus mi-a spus deschis tot 
ce-avea pe inimă, destăinuindu-mi că se temea de Piso, devenit 
acum făţiş duşmanul lui. Şi, cu un zâmbet discret, de parcă s-ar 
fi scuzat că dădea crezare unor superstiții nedemne de un om 
cult şi învăţat, mi-a mărturisit că la Colofon oracolul lui Apollo 
Clarius îi prorocise, deşi pe ocolite, o moarte iminentă. 
Ajunsesem la oracolul acela din întâmplare, constrânşi să ne 
refugiem în respectivul port de vânturile dinspre nord, care ne 
împiedicaseră să atingem țărmurile Troiei, pe care Germanicus 
ţinea nespus de mult s-o viziteze. Se grăbea să ajungă însă la 
Rodos ca să pregătească marşul spre Armenia şi a amânat vizita 
aceea pentru altă ocazie; şi între timp, acostând în portul acela 
mic, ne-am gândit să ne ducem şi să consultăm oracolul, aşa, de 
plăcere, cum am spune astăzi. N-am dat la Colofon peste o Pitie 
ciufulită şi apucată ca cea de la Delfi; în sanctuarul acela 
străvechi, unde venise să se iniţieze şi Calchas al lui Homer, 
prevestirile erau făcute de un bătrân, un individ pe jumătate 
anchilozat, cu o expresie buimacă, care ne-a pus să ne scriem 
fiecare numele pe câte-o bucăţică de papirus; şi cu fiecare 
bucăţică în parte, fără să încerce măcar să descifreze numele 
respectiv cu ochii lui prezbiţi, se târa până în fundul unei grote 
unde, în crepusculul perpetuu al frunzişului des şi-al stâncilor 
negre, ţâşnea apa unui izvor; şi se apleca cu greu, şi stropea cu 
puţină apă din aceea papirusul, apoi urca din nou sus, îi lua 
mâna celui care consulta oracolul şi, după o îndelungată tăcere, 
începea să-i şoptească la ureche nişte cuvinte pe care nimeni 
altcineva nu trebuia să le audă şi care trebuiau să-i dea 
răspunsul mult aşteptat. 

Când a venit şi rândul meu, mi-am adus aminte de 
maşinaţiunile, deşi mult mai puţin pitoreşti, ale ghicitorului 
aceluia de la Roma, care, într-o trattoria din apropierea 
Rotondei, punea să i se scrie întrebările pe o bucăţică de hârtie, 
băgată de către client într-un plic opac; şi după ce ţinea câteva 
momente mâna pe plic, fără să-l fi deschis, scria la rândul lui 
răspunsul, cel mai adesea mai inuit sau mai puţin 
corespunzător; nimic magic, bineînţeles, o simplă transmitere a 


gândului şi nimic altceva; şi acelaşi lucru trebuie că se petrecea 
şi la Colofon. Din cauza asta bătrânul, care-o rupea prost 
latineşte şi ne rugase pe fiecare să ne gândim în greceşte, 
printre cuvintele confuze pe care mi le-a şoptit a pomenit şi 
numele Eviei, şi-a făcut aluzie la o călătorie foarte tristă a mea 
spre Pontul Euxin, precum şi la moartea recentă a celui pe care 
mă dusesem să-l văd; despre viitor însă n-a putut să-mi spună 
nimic demn de atenţie; şi-i dau şi dreptate, bietul de el, puţin 
după ce mi-a luat el mâna eu am început să mă gândesc în 
italiană la ghicitorul din Piazza Rotonda, şi lucrul ăsta l-a 
încurcat, de bună seamă. Când am ieşit din peşteră, arborând 
un aer de gravitate înţeleaptă, am început să-mi bat joc de felul 
caraghios în care se dădea răspunsul, explicând totodată în mod 
clar şi natural mecanica lui; am băgat însă imediat de seamă că 
Germanicus nu era de aceeaşi părere cu mine şi avea o umbră 
întunecată pe faţă. Acum. După câteva săptămâni, am înţeles în 
sfârşit motivele atitudinii lui de atunci. 

De bună seamă, am încercat să-l distrag; iar el, ca şi cum s-ar 
fi căit de slăbiciunea lui, mi-a spus că, desigur, nu-i era teamă 
de Piso şi că avea multe posibilităţi să-l facă să devină rezonabil. 
„Dar e o speţă de individ incapabil să se supună cuiva; e leit 
taică-său, care a fost întotdeauna de partea duşmanilor lui 
Augustus, şi după moartea lui Brutus şi a lui Cassius nu s-ar mai 
fi întors deloc la Roma dacă nătărăul de Augustus nu l-ar fi 
poftit; şi s-a întors cu nasul pe sus şi cu aerul că el era acela 
care avusese dreptate, până când Augustus, datorită 
maşinaţiilor Liviei, i-a oferit nici mai mult nici mai puţin decât 
consulatul. Ascultă-mă pe mine, când războaiele civile sunt în 
toi presupui că, dacă partidul tău e cel care învinge, aceia care 
s-au luat după celălalt partid, dacă nu mor, or să fie cu 
siguranţă în dizgrație toată viaţa, reproşându-şi mereu: 
«imbecili am fost să alegem partidul care a eşuat». Pe câtă 
vreme în realitate e invers, totul se uită, imbecili sunt cei care s- 
au raliat partidului care a avut dreptate, şi nimeni nu se 
gândeşte să-i răsplătească; ceilalţi, fie că se căiesc şi se bal cu 
pumnii în piept, fie măcar, că fac pe obraznicii ca Piso, sunt de 
îndată înălţaţi la cele mai mari onoruri.” 

Tonul didactic pe care şi-l luase Germanicus ca să mă 
îndoctrineze în felul ăsta m-a distrat grozav. Câte cazuri 
asemănătoare nu-mi reveneau în minte din cronica noastră 


absolut recentă, câte nume nu-mi asaltau memoria, în aşa fel 
încât, uitând aproape cu totul locul şi timpul în care mă aflam 
era cât pe-aci să-i spun: „Cum de nu? Uită-te la cutare de pildă, 
care-a fost cu guvernul de la Salo, profitând de pe urma asta 
până-n ultima zi, uită-te la cutare, care descria în ziare 
sărbătorile nemților ce luptau împotriva Romei, uită-te ce bine s- 
au aranjat...” 

„Ei, Piso e leit taică-său, şi-o mai, are pe deasupra şi pe 
Plancina, geniul rău al Liviei, care i-a adus o zestre însemnată şi 
privilegiul strămoşilor ei iluştri; se laudă că fiii lui sunt de neam 
mult mai nobil decât mine şi decât Drusus; şi, într-adevăr, la 
Roma nu făcea altceva decât să-ncerce să bage zâzanie între 
noi doi şi să împartă curtea în două tabere, ca şi cum ar fi fost 
fatal că existau două partide, al meu şi cel al lui Drusus. Noroc 
că Drusus e băiat bun, şi ai văzut, ce bine ne înţelegem, într- 
adevăr, un caz fericit, doi fraţi care să se iubească. Şi Livia 
acum îl îmbrobodeşte şi pe fiu-său Tiberius, aşa cum a făcut 
atâţia ani şi cu Augustus.” 

Spuneam că traversam Cappadocia, îndreptându-ne spre 
Armenia. Am apucat-o la început spre Septentrion venind din 
Siria, până în oraşul Mazaca; tocmai în zilele acelea, Cappadocia 
devenind provincie, fusese numită Cezareea, în amintirea lui 
Augustus; şi de acolo am apucat-o spre răsărit, şi mă 
înspăimânt şi acum, dacă privesc o hartă a Asiei Mici, când văd 
ce mare întindere de pământ am parcurs în anotimpul acela. 
Desigur, trăind chiar şi în mijlocul lor, mi se părea extraordinară 
uşurinţa cu care se deplasau romanii de la un capăt la altul al 
lumii cunoscute, pe nişte distanţe care, măsurate în trap de cal, 
sau, şi mai rău, în pas de legionar, astăzi ni s-ar părea 
astronomice. E adevărat că progresul acesta al vitezei 
transporturilor e de dală foarte recentă şi că pe vremea 
bunicului meu îţi trebuia tot atâta timp ca să ajungi de la 
Modena la Roma ca şi pe timpul lui Tiberius, ba chiar şi mai 
mult; şi drumurile erau cu mult mai proaste la jumătatea 
secolului al nouăsprezecelea decât pe atunci, şi poate şi mai 
puţin sigure. Până la Cezareea străbătusem câmpii şi munţi 
mergând pe un drum frumos şi larg, pavat cu frumoase pietre 
miliare şi la sfârşitul zilei, după fiecare etapă de treizeci sau 
patruzeci de mile, exista întotdeauna câte un adăpost, câte o 
locantă pentru funcţionari, curieri şi călători, cu grajduri pentru 


caii de schimb, cu restaurante, cu grânare, cu posturi de pază, 
cu servicii ultrarapide de expediere a corespondenţei sau a 
ordinelor, cu servicii de veterinari şi de poliţie, cu muncitori 
pentru lucrările ele reparaţie a drumului. Un drum acceptabil (şi 
lucrau tocmai atunci la el, ca să-l facă mai larg şi mai comod) 
am găsit de la Cezareea până la frontiera cu Armenia: şi unul 
mai prost dincolo de frontieră. De aici încolo marşul a devenit 
mai încet; şi mai aspre şi mai sălbatice locurile, prin fundul unor 
văi bolovănoase, prin strâmtori la ieşirea cărora se aflau mari 
întinderi, pustii, doar ici-colo, în porțiunile mai umede din 
preajma vreunei ape, pâlcuri de verdeață şi colibe; şi-ţi 
închideau perspectiva munţi înalţi, deja striaţi de zăpada lui 
septembrie. 

Până când odată, pe înserate, am ajuns, sub pâcla unor nori 
care acopereau priveliştea din toate părţile, într-o tabără foarte 
numeroasă, cu oameni care ieşiseră înaintea noastră să ne 
întâmpine cu onoruri; notabilităţi cu straie somptuoase până la 
pământ şi cu mâneci lungi care le dădeau un aer ciudat 
efeminat, dacă n-ar fi avut cu toţii bărbi lungi pătrate, inelate şi 
strălucind de unsori, şi tiare înalte pe cap. Sau nişte tichii 
rotunde din blăniţă neagră; şi cavaleri înarmaţi, cu cuirasă şi cu 
arcuri cu săgeți, pe cai aprigi, pe care-i cabrau şi-i jucau în cerc; 
şi mulţime de rând, cu cuşme frigiene pe cap şi pe sub tunici cu 
şalvari foarte largi. Ne-am petrecut noaptea într-un cort foarte 
luxos. În dimineaţa următoare, când am ieşit să privesc 
împrejur, am văzut profilându-se pe un cer incredibil de clar, din 
mijlocul unei întinderi arse şi sterpe, un munte răzleţ şi foarte 
înalt, un fel de Etna sau de Fuji Yama, un con de stâncă dură, 
opacă, şi cu vârful strălucind de zăpezi şi de gheţuri. 

Nu ajunsesem niciodată până prin părţile astea în secolul al 
douăzecilea; ajunsesem doar până la Cezareea şi atât; vedeam 
pentru prima dată muntele ăsta şi mă întrebam care putea fi, 
trebuie să fi avut un nume ilustru, atât de înalt, după un calcul 
rapid de peste cinci mii de metri şi cu o înfăţişare atât de pură; 
nu te mai săturai să-l admiri, avea farmecul lucrurilor care nu 
sunt numai frumoase şi armonioase, dar care-ţi trezesc şi 
amintiri vagi, te fac să te gândeşti la o legendă, la o revelaţie 
supranaturală. Nimeni n-a ştiut însă să-mi spună nimic afară de 
numele lui, care-mi suna ca Massis. 

Am pornit din nou la drum şi, după un scurt marș triumfal, 


prin nişte mulţimi care ne deschideau calea prin mijlocul lor 
agitând frunze de palmier şi ramuri de măslin şi alţi oameni care 
ne ieşeau în întâmpinare călare pe catări şi pe cămile, şi nişte 
soldaţi superbi călări, cu armele intarsiate cu aur şi cu argint, 
am ajuns la cetatea Artaxata, capitala, în vecinătatea unui fluviu 
cu ape repezi, aproximativ acolo unde se află astăzi graniţa 
dintre Turcia şi Rusia, ca să vedeţi cât de departe ajunsesem. 
Aşa cum am făgăduit, nu voi descrie sărbătoririle şi felul cum 
am fost primiţi; nici cum, cu ocazia unei ceremonii fastuoase, 
foarte colorate, în faţa unui amfiteatru de principi şi de 
principese în veşminte de mătase şi cu blănuri preţioase - 
femeile cu faţa pe jumătate acoperită, după cum mi-au spus 
mai apoi, moda asta venea nici mai mult nici mai puţin decât de 
la Medeea - şi-n faţa mulţimii de cetăţeni, nişte oameni oacheşi, 
foarte vioi, cu plete lungi şi negre pe spate şi cu nasuri coroiate, 
Germanicus a împodobit cu vălul regal capul sus-numitului 
Zeno. Zeno, ca-n basme, era fiul unui rege învecinat, care a 
venit de mic copil printre armeni, le învățase limba şi nu mai 
plecase de la ei; iar armenii l-au vrut ca rege, după ce l-au 
izgonit pe cel indigen, pe care-l avuseseră mai înainte; mai bine 
un străin, s-au gândit ei, care din dragoste pentru noi şi-a 
schimbat locul şi limba şi felul de trai, decât unul dintre ai 
noştri; îi cunoaştem prea bine pe ai noştri. 

M-am împrietenit în zilele acelea cu un membru important din 
colonia ebraică, Simion Hakanai. M-a poftit într-o după-amiază la 
el la cină, într-o casă de ţară, pe care o avea acolo unde podişul 
începe să se înalțe vălurit şi de unde se avântă în sus muntele 
magic despre care v-am vorbit. Stăteam tolăniţi în grădină, pe 
covoare moi, după cină, trăgând în piept prin nişte tuburi lungi 
fumul unor ierburi aromatice, uscate, care ardeau mocnit în 
găoacea unei nuci de cocos, şi care se numeau narghile, cu 
privirile aţintite spre crepuscul, şi nu-mi puteam lua ochii de la 
munte, de la vârful acela alb şi atât de diafan profilat pe cerul 
violet; şi mă îndepărtasem cu totul de toţi cei din junii meu. Mi- 
am revenit numai atunci când l-am auzit pe evreu că-mi spunea, 
în greaca lui ciripită atât de ciudat: 

„Acesta e muntele Armeniei despre care pomeneşte cartea 
noastră sfântă. E muntele pe care a venit să se aşeze, după 
potopul universal, profetul nostru Noe, cu arca pe care-a 
construit-o dânsul, şi-n care-i adăpostise pe fiii şi pe nurorile 


sale şi animalele perechi, toate fiinţele pure sau impure care se 
mişcă pe pământ sau pe ramurile copacilor.” 

Bineînţeles, cum de nu mă gândisem oare până atunci? 

„Ararat”, am spus ca pentru mine, fără să-mi treacă prin gând 
că Simion avea să recunoască numele. Şi-am continuat 
traducând pe greceşte, ceea ce-mi aminteam mai bine, dintr-un 
verset latinesc al Genezei: „Şi după patruzeci de zile Noe a 
deschis ferestrele arcei şi-a lăsat liber corbul...” 

Simion m-a privit uluit. 

„Ararat înseamnă în limba noastră toată ţara şi tot neamul 
armenilor. Şi pe acesta noi îl numim muntele Araratului. Dar 
cum de ştii tu asemenea lucruri? Voi, romanii, nu credeţi, 
bineînţeles, câtuşi de puţin în poveştile cu Deucalion şi Pirra, dar 
ignoraţi şi revelaţia minunată care face din noi poporul preferat 
al Domnului.” 

Mi-a venit atunci ideea năstruşnică să mă distrez puţin pe 
socoteala evreului acestuia, fiind sigur că n-aveam să-l mai 
revăd niciodată; şi-am început să-i spun citate din Vechiul 
Testament, din Geneză, din Exod, şi sentinţe din Ecleziast şi din 
Profeţi, puţinul pe care mi-l aminteam sau credeam că mi-l 
amintesc; şi uimirea lui a fost înlocuită cu un fel de spaimă, şi s- 
a aruncat la picioarele mele, mi-a sărutat sandalele, şi m-a 
întrebat tremurând dacă nu cumva eram un profet, „de când 
aşteptăm noi un profet, şi de-atâta amar de vreme ne 
pedepseşte Dumnezeu şi nu ni-l mai trimite”, şi-a continuat să 
vorbească aşa plângând, şi rugându-se în ebraică. Şi numai 
când a băgat de seamă că nu înţelegeam o iotă din ebraică, a 
început să dea crezare cuvintelor melc, că nu eram decât un 
cetăţean roman care cunoscusem evrei la Roma şi că lucrurile 
pe care le spuneam le învăţasem de la ei. „Chiar şi cuvintele 
acelea ale lui Solomon? Nu ştii că sunt tainice?” Nu ştiam să fi 
citat nimic din Solomon; poate însă că vreunul din citatele mele, 
printr-un joc capricios al memoriei, fusese mult mai exact decât 
îmi imaginasem eu. 

Ne-am înapoiat în Siria când era deja iarnă, şi-n primele zile 
ale anului care a urmat, 19, am debarcat la Alexandria, 
Germanicus, eu şi o escortă redusă, ca să vizităm vechile 
monumente ale Egiptului. O călătorie de plăcere şi nimic 
altceva! Tiberius însă s-a supărat foarte tare. Mai întâi de toate, 
debarcasem fără încuviințarea lui; fiindcă trebuia o autorizaţie 


specială, pentru cine nu era plebeu sau negustor, ca să între în 
Egipt, considerat zonă militară, deoarece era, aşa cum spunea 
Tiberius, cheia Mediteranei, şi cu cât era mai important şi mai 
puternic vizitatorul, cu atât mai mare era şi tentaţia lui să 
încerce să devină stăpân acolo; cu atât mai mult cu cât ţara era 
mare producătoare de grâu şi-n preajma porturilor ei se aflau 
grânarele în care se strângea grâul, pentru necesităţile armatei 
şi ale populaţiei din Roma. Strângerea, conservarea şi 
distribuirea grâului constituiau monopol imperial, grânarele şi 
silozurile fiind păzite de către militari care ţineau socoteala 
oricăror ridicări de grâu. Când rezervele din Italia sau de la 
Roma începeau să scadă, porneau din Alexandria convoaie 
încărcate, escortate de nave de război. Armatorii care-şi 
angajau navele în acest trafic erau siguri că fac afaceri bune; şi, 
oricum, fiindcă erau încurajați să-şi construiască mereu alte 
nave noi, mai iuți şi mai solide, în măsură să înfrunte marea şi-n 
timpul iernii, valoarea navelor lor era scăzută din capitalul 
încasat din impozite. 

Germanicus însă a făcut şi mai rău decât să debarce fără 
permis. Aflând de la autorităţile care veniseră să-l salute la 
sosire că ţara era în suferinţă din cauza lipsei de alimente, a 
ordonat să fie deschise grânarele şi să i se distribuie populaţiei 
o mare parte din provizii. Imediat şi-a câştigat simpatia 
poporului, arătându-se atât de liberal, atât de deosebit de 
guvernatorii inflexibili; şi cu simplitate, abordabil pentru oricine, 
umbla fără nicio escortă, numai în pelerină şi cu sandale după 
moda grecească. Şi de această simpatie ne-am convins în ziua 
în care ne-am dus să vizităm portul şi farul. Din insula Faros am 
mers pe un dig de bolovani până la stânca pe care se înălța 
farul; un turn impunător din marmoră strălucitor de albă, foarte 
înalt, pe care l-am apreciat mai înalt decât farul de la Genova 
care e totuşi de peste o sută de metri; un spectacol mai 
înălţător pentru mine, chiar dacă veneam din splendidul oraş cu 
străzi foarte largi şi cu edificii somptuoase, decât îngrămădirea 
de zgârie-nori de pe promontoriul de la Manhattan. Un corp de 
gardă alcătuit din soldaţi romani la picioarele turnului îl păzeau 
ca pe cel mai preţios bun al imperiului. Ne-au dat să înţelegem 
că faptul că ne îngăduiau, lui Germanicus şi mie, să urcăm până 
la etajele superioare, era o excepţie cu totul deosebită, dacă nu 
chiar o încălcare a unor dispoziţii cât se poate de severe. Am 


urcat un timp care ni s-a părut infinit nişte trepte înalte, 
uitându-ne din când în când prin nişte ferestre mari, căscate în 
golul cerului, până la ultimul etaj; acolo ne-au arătat vasele 
pline cu uleiuri minerale care ardeau toată noaptea şi oglinzile 
gigantice din metal care multiplicau strălucirea flăcărilor precum 
şi sistemul de paravane care le dădeau intermitenţa; şi ne-au 
spus că lumina se zărea de la o depărtare de treizeci şi şase de 
mile. Sprijinit de parapet, cu privirile pierdute pe marea 
înconjurată de un orizont foarte îndepărtat, simţeam vibrând 
uşor turnul bătut de vântul care venea dinspre larg; fixând cu 
privirea marginea marmoreică profilată pe fondul mării, vedeam 
cum oscila în ritm lent, aşa cum văzusem oscilând Empire State 
Building deasupra reţelei de străzi şi de bulevarde de la New 
York; extraordinar acest arhitect, S6stratos din Cnidos, fiul lui 
Dexiphanes (îi citisem numele jos, pe o placă dedicată 
Dioscurilor, salvatorii marinarilor, în folosul cărora înălţase 
construcţia respectivă), extraordinar pentru faptul că a putut să- 
i dea fără ajutorul armăturilor de oţel şi de ciment această 
binevenită elasticitate. Ne-am întors târziu, pe-nserate, pe 
şosea, de-a lungul cheiurilor din portul de la răsărit, pline de 
nave lungi de câte şase-şapte stadii, amestecându-ne într-o 
mulţime compactă de marinari, de hamali, de oameni de toate 
neamurile, greci, egipteni din Deltă şi din interior, negri, arabi, 
evrei, indieni, locuitori din toate colţurile Asiei, trecând prin faţa 
depozitelor, a magazinelor şi-a birourilor armatorilor şi-a 
negustorilor din Italia şi din Galia. S-a răspândit zvonul că 
bărbatul înalt, cu înfăţişare nobilă, îmbrăcat ca un om din popor, 
era Germanicus, nepotul împăratului; şi ne-am trezit înconjurați, 
înghesuiți, tot mai asaltaţi de o mulţime care aplauda, care voia 
să-l vadă îndeaproape pe binefăcător, să-l aclame, să-i atingă 
mâna sau tivul de la pallium; gloata se tălăzuia, se înghesuia, şi 
devenise de-acum amenințătoare în entuziasmul ei; şi-ntr- 
adevăr am fi sfârşit-o rău dacă n-ar fi venit în grabă ca să ne 
facă puţin loc în jur un grup de soldaţi romani. 

„Şi acum e vremea s-o pornim”, mi-a spus Germanicus când 
am ajuns acasă, năduşiţi, în stare jalnică. „Dacă nu plecăm 
imediat spre interiorul ţării, risc să primesc un ordin din partea 
lui Tiberius, care să mă declare duşman al Romei pentru că, 
distribuindu-le grâu nefericiţilor ăstora, i-am pus poate pe 
cetăţenii cei trândavi în situaţia să renunţe la o distribuire 


suplimentară de pâine şi de făină.” 

Şi aşa ne-am îmbarcat în ziua următoare la Canopo, pe o navă 
cu o pânză mare şi albă, ca să urcăm în susul Nilului. Eram 
curioşi, atât Germanicus cât şi eu, şi mai mult eu decât dânsul, 
să vedem vechile monumente ale ţării; cum vor fi trăit acei 
urmaşi ai unei extrem de vechi civilizaţii, atât de îndepărtată în 
timp încât mi se părea, amintindu-mi de Egiptul secolului 
douăzeci, că adăugase prea puţin în răstimpul a nouăsprezece 
secole la decăderea pe care o aveam sub ochi; mereu aceiaşi 
nelipsiţi felahi pe câmp, culturile îngrijite, înşirate de-a lungul 
fluviului şi repede curmate de întinderea galbenă şi arsă a 
deşertului, piramidele care-şi pierduseră deja tencuiala 
strălucitoare şi se-nălţau solitare în marea de nisip, şi lângă ele 
aşezări mizere cu colibe din paie şi din lut. Am găsit de pildă 
templele de la Teba ceva mai puţin ruinate decât sunt astăzi, 
dar şi atunci în ruină; şi nimic din cetatea cu o sută de porţi 
cântată de către Homer; Cornelius Gallus, soldăţoiul acela pe 
care Ovidius mi-l lăuda mereu ca pe unul dintre cei mai sensibili 
poeţi elegiaci de la Roma, ca să reprime o răscoală a indigenilor 
excedaţi de impuneri, sfârşise prin a distruge şi ceea ce mai 
rămăsese în urma stricăciunilor săvârşite de regii persani, 
bombardând cu maşinile de război palatele şi templele, o 
distrugere stupidă şi inutilă, aşa cum au făcut întotdeauna 
generalii din toate timpurile, fie ei înarmaţi cu tunuri sau cu 
baliste, lansând bombe incendiare sau aruncând torţe, fie poeţi 
sau diletanţi care se desfată cu literatura şi cu artele sau se 
laudă că n-au deschis niciodată alte cărţi în afară de cele de 
tactică sau de regulamente militare. Şi de-a lungul Nilului, 
alături de colonada templului de la Luxor, n-am văzut altceva 
decât colibe nenorocite de indigeni care scoteau apa din fluviu 
eu găleți din împletituri şi cultivau în grădini mici şi împrejmuite 
grâu şi legume. 

Am dat peste un preot în templul lui Amon care ne-a tradus în 
greceşte nişte hieroglife scrise pe pereţi. Era un bărbat tânăr şi 
trist, avea o infinită oboseală în mişcări şi-n cuvinte, ca şi cum 
ar fi dus pe umerii lui firavi povara celor patru mii de ani 
încărcaţi de istorie, o istorie în fond monotonă, a unei civilizaţii 
neschimbate de pe timpurile celor dintâi dinastii. 

„Aţi trecut pe la Akhetaton, ce-aţi văzut acolo?” 

l-am răspuns că ne arătaseră de pe vas nişte resturi de ziduri 


şi câteva coloane solitare, spunându-ne că era tot ceea ce mai 
rămăsese din oraşul construit de marele Amenhotep. Că ne 
sfătuiseră însă să nu coborâm pe uscat, n-am fi avut ce vedea 
mai mult. 

„Au avut dreptate.” 

O pauză îndelungată. 

„Au avut dreptate.” 

Din nou o lungă tăcere. Stăteam la umbra unui pâlc de 
verdeață de pe malul fluviului, printre ruine şi ziduri străvechi. 
Vedeam din locul acela dunele galbene şi golaşe din Valea 
Regilor, treceau bărci în jos pe apă, cu pânza lor triunghiulară şi 
cu catargul încovoiat. O privelişte veche de o sută de secole, şi 
care avea să rămână neschimbată cel puţin pentru alte două mii 
de ani. Preotul a început din nou să vorbească; ca şi cum 
cuvintele ar fi fost de plumb în gura lui, dar trebuia să le 
rostească oricum, cu greutatea şi cu tenacitatea unui muribund 
care se teme că va muri fără să fi spus tot ceea ce are pe suflet. 

„Cu o mie patru sute de ani în urmă. Frumoasa Nefertiti i-a 
spus tânărului ei soţ: «Teba mă apasă, de ce să nu ne căutăm o 
altă capitală, mai la Septentrion?» lar Ekhaton, pentru că aşa îşi 
schimbase numele regele, a ales un loc la trei sute de mile mai 
la vale. Era o câmpie netedă, săpată în pereţii stâncoşi care 
închid Nilul de fiecare parte, şi se întindea pe o suprafaţă de 
peste şase mile de-a lungul țărmului drept. Paralel cu ţărmul se 
desfăşura Drumul Regelui, de-a lungul căruia se înălţau palatul 
imperial şi marile temple. Şi mai erau şi alte bulevarde foarte 
largi, legate între ele prin străzi croite în unghi drept. 
Reşedinţele marilor funcţionari şi ale ofiţerilor curţii erau 
înconjurate de grădini vaste, cu piscine şi cu pavilioane. Pereţii 
atriilor erau decoraţi cu picturi de o mare fineţe, inspirate dintr- 
o artă realistă, în contrast izbitor cu cele imobile şi hieratice, 
obişnuite de-atâtea secole; câini care alergau, păsări în zbor, 
tauri înnămoliţi, peşti jucându-se în albastrul imaculat al 
fluviilor. Palatele aveau locuinţe speciale pentru sclavi şi altele 
particulare, cu băi spaţioase şi cu saloane de primire. Ceva mai 
încolo, la poalele muntelui, erau locuinţele funcţionarilor de 
rând, ale meşteşugarilor, ale negustorilor. Străzi largi urcau în 
serpentine până sus pe munte. O grădină zoologică cu cele mai 
rare animale din Asia şi din Africa se afla lângă palatul de la 
Septentrion. Tutmosis, faimosul sculptor, avea o casă intru 


nimic mai prejos decât acelea ale marilor demnitari, cu un 
atelier vast pentru ucenici. Şi cartierele muncitorilor şi ale 
oamenilor de rând, situate în apropierea cimitirului, erau frumos 
aranjate şi din piatră solidă, cu reţele regulate de drumuri, prin 
verdele arborilor. Nu se mai văzuse niciodată pe lume şi nici n-o 
să se mai vadă un oraş atât de frumos şi de ordonat şi de bogat. 
Dar, la fel de repede cum luase fiinţă, tot atât de repede a şi 
decăzut. După moartea marelui rege, a ajuns la putere un partid 
reacţionar, şi urmaşii au mutat din nou capitala la Teba, 
templele au fost distruse, mormintele prădate şi din metropolă 
n-a mai rămas nimic decât urmele străzilor şi ale străduţelor, 
acoperite de nisipul deşertului.” 

Preotul vorbise ca şi cum ar fi recitat o rugăciune. Apoi a tăcut 
îndelung şi nimeni dintre noi n-a mai îndrăznit să rupă tăcerea. 
A început după aceea să vorbească din nou: 

„Toate astea s-au întâmplat sub domnia lui Ekhaton 
strălucitorul, iluminatul de zeul Eton, începutul şi splendoarea 
vieţii; şi a regalei sale soţii, preaiubita, stăpâna celor două ţări, 
Nefer Nefer Nefertiti, frumoasă de frumuseţe, înfloritoare de 
eternă splendoare.” 

Spunând aceasta, a ridicat braţele spre cer, şi s-a aplecat să 
sărute marginea togii lui Germanicus, şi apoi s-a îndepărtat, 
lăsându-ne în suflete cu un fel de melancolie care era şi regret 
pentru trecut, şi teamă de viitor; pentru mine care confundam 
de acum în aceeaşi neliniştită previziune şi viitorul acelor 
vremuri, şi viitorul acestora; şi pentru Germanicus, stăpânit din 
nou de presimţirea apropiatei lui morţi. 

„lată”, a spus el, „cum civilizaţia aceasta atât de veche, pe 
lângă care a noastră e o treabă de parveniţi şi de îmbogăţiţi, și- 
a început de-atâtea secole decadenţa. Ce se va întâmpla cu ea 
peste alte câteva secole? Nisipul deşertului va acoperi şi ruinele 
astea răzlețe, nu va mai exista nici măcar amintirea unei atât de 
mari străluciri, a atâtor suferinţe, a atâtor eforturi inutile, de a 
da un sens unei existenţe atât de trecătoare. Ei, să nu ne 
gândim însă la lucruri triste. Gallus, a rostit apoi el pe alt ton, 
întorcându-se spre tânărul său ofiţer aghiotant Cestius Gallus, 
un soldăţoi cam incult, dar devotat şi săritor, ai dat dispoziţii să 
fie gata barca şi să putem traversa mâine, înainte de a se 
lumina de ziuă, pe celălalt țărm? Te-ai informat pe ce drum s-o 
apucăm ca să mergem să vedem Coloşii?” 


Cestius Gallus l-a asigurat plin de zel că totul era în ordine, că 
ştia unde se aflau Coloşii, făcuse o cercetare pe acolo de 
dimineaţă, şi-i şi auzise vorbind, vorbeau pe greceşte şi spuneau 
nişte lucruri extraordinare, „ştiau de sosirea ta, Germanicus, şi 
erau foarte fericiţi din cauza acestui fapt”. 

„l-ai auzit tu, chiar tu însuţi?” 

Gallus s-a cam fâstăcit. 

„Uite, ca să-ţi spun drept, eu am ajuns ceva mai târziu, 
soarele era de-acum sus, şi terminaseră de vorbit. Era însă 
cineva acolo, un ţăran care fusese în Siria, ştie greceşte şi ceva 
latineşte, era soldat în legiunea a zecea. Şi atunci când a aflat 
cine sunt eu a venit şi mi-a repetat cuvintele rostite de Coloşi.” 

„lar tu i-ai dăruit o monedă de aur, nu-i aşa? Când ai să devii 
şi tu mai şmecher, Gallus? Aghiotantul ăsta brav al meu”, a zis 
el întorcându-se către mine, „o să aibă o bătrâneţe fericită. 
Fiindcă numai atunci o să ajungă să înţeleagă toate gogoşile pe 
care le-a auzit în viaţă, ş-o să râdă de n-o să mai poată, în timp 
ce acum, când le aude, se uită la mine ca să vadă dacă şi când 
trebuie să râdă. O să facă carieră, o să ajungă general.” 

In dimineaţa următoare, în zori, ne aflam în faţa Coloşilor lui 
Memnon. Mi s-au părut doar cu ceva mai puţin căzuţi în ruină 
decât sunt astăzi; unul era deja decapitat. Şi acum vă rog să mă 
credeţi că l-am auzit într-adevăr pe Colosul din stânga 
lamentându-se; nu rostind cuvintele distincte pe care i le 
reprodusese ţăranul lui Gallus. Dar lamentându-se; un glas 
tainic şi uimitor, care peste puţin avea să se stângă pentru 
totdeauna şi pentru care, dac-ar fi fost să fie singurul lucru şi tot 
mi s-a părut că merita osteneala de a mă fi strămutat în acele 
vremuri. Peste câteva momente când soarele se înălţase din 
spatele unei coline sterpe de nisip, şi primele sale raze 
atinseseră vârful uriaşei statui şezânde, iată că s-a auzit sunetul 
acela; mai întâi înăbuşit, şi singurul fenomen cu care aş putea 
să-l compar ar fi foşnetul care se aude în fundul unei cochilii; 
apoi mai clar şi mai limpede, din ce în ce mai clar şi mai limpede 
până când a răsunat triumfător ca sunetul unei trâmbiţe de 
argint. 

După ce sunetul a încetat, pe neaşteptate, Germanicus m-a 
întrebat ce părere aveam despre asta, şi dacă m-am uitat bine 
ca nu cumva să fi fost în spatele colosului sau în apropierea 
pâlcului de palmieri cineva care să fi făcut zgomotul respectiv 


ca să-i păcălească pe vizitatori. l-am răspuns că nu văzusem pe 
nimeni şi că mi se părea că era vorba de un fenomen natural, 
chiar dacă explicaţia lui era necunoscută. Germanicus nu era 
însă de aceeaşi părere şi continua să privească bănuitor în jur. 
Dar nu era nimenea cât vedeai cu ochii care să poată fi învinuit 
de vreun truc: doar Cestius Gallus se apropiase de Colosul din 
stânga şi zgâria ceva pe el. M-am apropiat de el şi am văzut că 
piciorul statuii era acoperit cu nenumărate inscripţii, unele 
latineşti, majoritatea în greceşte, câteva chiar cu caractere 
egiptene, aceleaşi banale exprimări ale turiştilor din toate ţările 
şi din toate secolele; şi-am citit cu uimire că unii se plângeau că 
veniseră câteva dimineţi la rând şi că găsiseră statuia tăcută, că 
alţii dimpotrivă zăboviseră mai multe zile ca să audă în fiecare 
dimineaţă sunetele acelea minunate, fapt care-mi confirma 
părerea că era vorba de un fenomen natural, provocat de 
încălzirea fie şi minimă a părţii celei mai ridicate a statuii 
datorită primelor raze de soare; la fel cum umiditatea sporită a 
aerului, un văl de nisip prin văzduh stârnit de vânt, sau ceva 
asemănător, era de ajuns ca să compromită efectul. M-am 
aplecat ca să citesc ce scrisese Cestius Gallus. „Veni, vidi, ódivi“ 
şi iscălitura „Cestius Gallus cent. X. Leg.”. Ar fi trebuit să-mi 
imaginez. Cea mai banală frază, de vreo cincizeci sau şaizeci de 
ani încoace, care-ar fi putut fi spusă de către un militar dorind 
să fie spiritual sau sentenţios, una dintre nenumăratele 
parafrazări ale celebrei fraze, pe care Caesar nu o pronunţase 
niciodată, dar pusese să fie înscrisă pe o tabelă adusă în 
triumful care a urmat războaielor din Pont; cu greşeala de 
ortografie a soldatului prea puţin instruit, ódivi pentru audivi. 

Acum scurta viaţă a lui Germanicus se apropia de sfârşit; nu-l 
prevedeam atât de apropiat de mine, care-mi aminteam că 
citisem ca student în Tacitus descrierea funeraliilor sale la 
Roma, şi doliul şi groaza întregii cetăţi; nu mai ştiam însă în ce 
an se întâmplaseră toate lucrurile acelea; şi-mi făceam iluzii că 
destinul lui avea să se împlinească mai târziu, că-mi mai 
rămânea timp destul ca să mă bucur de prietenia lui, că măcar 
despre această perioadă în care-i devenisem atât de nelipsit aş 
fi putut păstra o amintire cu totul senină. 

Stăteam adesea de vorbă îndelung, doar noi singuri, noaptea, 
privind cerul de la răsărit, atât de transparent, şi stelele acelea 
atât de strălucitoare pentru simţurile noastre, cu mult mai 


ascuţite decât cele de astăzi. Numeroase cunoştinţe cu privire la 
cer şi la pământ aveau încă de pe atunci romanii, care după 
aceea s-au pierdut în timpurile barbare care au urmat. 
Considerau drept sigur faptul că pământul era rotund, vorbeau 
despre posibilitatea existenţei antipozilor; şi nu m-am mirat 
deloc odată când Germanicus s-a referit la ceva asemănător 
atracției universale, explicându-mi cum toate apele de pe glob 
se întorc în centrul lui. Şi mi-a produs o extraordinară nelinişte, 
ca şi cum ar fi recitat un poem înălţător, în seara în care ne-am 
întors după ce am văzut Coloşii lui Memnon, spunându-mi că 
poate eu aveam dreptate, era un fenomen natural sunetul acela 
auzit, poate că era revelaţia, prin bunăvoința zeilor, a ceea ce 
trebuie să fi fost uimitoarea şi minunata armonie creată de 
mişcarea astrelor, şi pe care noi nu o percepem fiindcă suntem 
în permanenţă învăluiţi de „au/cissimus incredibili suavitate 
concentus, jucundissima musica”. 

Întorşi din călătoria aceea, ajunşi în Siria, am aflat că Piso 
profitase în chip arbitrar de absenţa şefului revocând toate 
ordinele date de acesta la plecare şi substituindu-le cu dispoziţii 
contrare. Germanicus n-a avut însă răgazul să pună lucrurile din 
nou în ordine, fiindcă aproape imediat după aceea s-a 
îmbolnăvit de o boală misterioasă. Asta s-a petrecut când se 
afla de câteva zile la Antiohia, capitala Siriei, şi trimisese după 
Piso să fie chemat ca să-şi justifice comportarea. Piso s-a 
înfăţişat cu mare pompă şi cu o suită regală; a avut loc un 
schimb de cuvinte aspre, după care au urmat aparente semne 
de reconciliere, şi un banchet la sfârşit, la care părea, pentru 
cine nu era la curent cu situaţia, că Piso şi Germanicus erau cei 
mai buni prieteni de pe lume. Pleacă Piso şi imediat Germanicus 
se îmbolnăveşte. Mă trezesc într-o dimineaţă în cubiculum cu 
Agrippina, plânsă, speriată şi totodată furioasă, care-mi spune 
că s-au găsit nişte formule magice în palat scrise pe nişte 
plăcute de plumb, descântece cu numele lui Germanicus şi 
blesteme; una mi-a şi arătat-o, văzând expresia mea 
neîncrezătoare, o formulă într-adevăr groaznică, fără gramatică 
şi fără ortografie, şi parcă şi acum îmi amintesc cum începea: 
„DII IFERI VOBIS COMEDO GERMANICU GERM. FILIUS QUOD 
ICIDAT OMNIA ÎN ADVERSA, zei infernali, vi-l încredinţez pe 
Germanicus, fiul lui Germanicus, ca să-i meargă totul rău”, şi 
urma o înşiruire a diverselor părţi ale trupului său, „bucas 


dentes labias nasu ficura cor intestinas bracia caput oclos“ şi 
aşa mai departe, nefiind omisă niciuna, fiindcă toate trebuiau să 
se vlăguiască şi să putrezească. 

„E o glumă, sau poate că e răzbunarea vreunui soldat străin, 
nu vezi că nici măcar nu știe să scrie în latineşte? 

Am mai văzut eu asemenea formule prin Italia, prin Provența. 
Tabellae defixionum.2% Asta-i treabă de muieri superstiţioase”. 

„Muieri  superstiţioase să zicem. Dar stai, să vezi. Şi 
grămăjoarele de oase care au fost găsite în subterane, şi 
osemintele, şi putreziciunea atârnate de ziduri? Şi nu e numai 
asta singura, mai sunt şi alte asemenea tabelle, asemenea 
invocaţii către zeii infernali, s-au găsit doar nenumărate, e un 
întreg plan foarte bine combinat, şi la ce foloseşte că scriu şi eu 
la rându-mi tabelle e oro rogo obsecro Proserpina?% să-i trimită 
moartea lui Piso? În treburi de astea învinge cine ajunge primul. 
Te rog, să nu-i spui nimic de asta lui Germanicus, acum mă duc 
să văd dacă nu se poate face un contra descântec; se spune că 
ar fi aici nişte preoţi ai lui Isis care sunt mai meşteri în a rupe 
vrăjile şi a face altele împotriva lor, dau fuga la ei, şi între timp o 
să pun să se scrie un blestem împotriva Plancinei, ca totul să i 
se vatăme şi să-i putrezească, vanter, crura, coma, pedes, digiti, 
mamille, umbilicus, dentes, bucea, cunnus. ” 

Era într-adevăr ca ieşită din minţi biata Agrippina, era pentru 
prima dată când o auzeam folosind vorbirea slujnicelor şi a 
sclavelor. Şi m-a părăsit plecând în goană, şi cu siguranţă că se 
ducea la preoţii aceia meşteri, în ruperea vrăjilor, aşa cum am 
văzut-o alergând, cu aceeaşi încredere oarbă, pe soţia unui 
prieten de-al meu, diplomat, la călugării din Via Veneto de la 
Roma, despre care se spune că au acelaşi meşteşug, ca să-i 
rupă o vrajă pe care i-o făcuseră în Spania ca, de fiecare dată 
când ieşea cu maşina, să calce pe câte cineva. 

Bineînţeles că nu voiam să dau crezare unor asemenea 
vrăjitorii, mă încăpăţânam să cred că erau nişte răzbunări 
superstiţioase ale unor soldaţi care aveau câte ceva împotriva 
comandantului lor, sau ale unor funcţionari penalizaţi; dar ca un 
cavaler roman ca Piso să se gândească într-adevăr să atragă 
moartea lui Germanicus prin otrăvuri sau prin alte vrăji, aşa 
ceva nu credeam să fie posibil, oricâtă ură ar fi existat sau 


207 Invocaţii magice. 
2% Scriu „invocaţii şi-i spun, îi cer, o rog pe Proserpina”. 


ambiţii ascunse, şi nici nu puteam să mă conving că ar fi putut 
proceda astfel din însărcinarea lui Tiberius. Aşa, la prima 
vedere, mi se părea că boala lui Germanicus era una dintre 
acele boli tropicale care se iau şi în zilele noastre; poate că-i 
pătrunseseră în corp spori de amibă, cu o violenţă deosebită, 
fiindcă le recunoşteam simptomele, dizenteria şi slăbirea rapidă. 
Exista un medic bun în suita lui, care stătuse multă vreme la 
hotarul cu Etiopia, mi-a mărturisit că nu credea nici în farmece, 
nici în otrăviri, boala asta o mai întâlnise deja, acolo se lua din 
apele murdare sau de la muşte; nimeni nu murea, afară de cei 
care nu reacţionau la depresiunea puternică pe care o provoca 
boala însăşi; „iată de ce nu sunt liniştit în privinţa lui 
Germanicus, e convins că a fost otrăvit, sau că i s-au făcut 
farmece, nu ştiu bine, şi faptul ăsta îl face să se simtă din ce în 
ce mai rău”. 

Şi-ntr-adevăr, în aceeaşi seară Germanicus a trimis să mă 
cheme; avea înfăţişarea unui bătrân şi privirile fără nimic din 
vechea şi mândra lor strălucire. 

„Nu mai am niciun fel de îndoială, Piso m-a otrăvit, sau 
vrăjitoarea aceea de Plancina, în seara în care am luat masa 
împreună, la banchetul solemn al împăcării, ar trebui să-l 
numesc al ipocriziei. lar acum, când i-am ordonat să plece 
tărăgănează preparativele, fiindcă speră că eu o să mor repede 
şi-o să-l las singur la comanda legiunilor, şi conducător absolut 
al provinciei. In momentul de faţă nu sunt îndurerat de faptul că 
o să mor, de la o bucată de vreme încoace ştiu că ăsta mi-e 
destinul, miserrima vita cum pessima morte finire, sunt 
îngrijorat însă din pricina Agrippinei, cine ştie ce nenorocire o 
să-şi atragă asupră-i tot umblând încolo şi-ncoace şi acuzându-i 
pe toţi de moartea mea; şi din pricina copiilor, dacă-i adevărat 
că urmaşii mei o deranjează pe vrăjitoarea cea bătrână. Fii cu 
atenţie, apără-i cât poţi. Du-te la Tiberius, du-te la fratele meu 
Claudius, care, mai înţelept decât mine, a preferat studiile în 
locul gloriei militare; povesteşte-le şi unuia, şi celuilalt felul în 
care am murit, prin uneltirile unei femei, muliebre frode.” 

Cu previziunea mea blestemată, am înţeles că de-acum asta 
era mişcarea cerută, că Germanicus era lichidat; pe de altă 
parte, mă simţeam dator pentru dragostea pe care i-o purtam, 
pentru prietenia lui faţă de mine, să fac totul ca să-l smulg din 
disperarea aceea resemnată, care de altfel era singurul motiv al 


morţii sale; fiindcă nici acum nu credeam în povestea cu 
otrăvirea. l-am spus deci că prima lui îndatorire era să se 
împotrivească soartei; că voinţa de a trăi şi de a triumfa asupra 
duşmanilor e mai puternică decât însăşi otrava; dacă credea 
într-adevăr că Piso aştepta numai moartea lui, să-i trimită vorbă 
prin unul din numeroşii oameni pe care-i mâna în fiecare zi la 
palat ca să afle veşti - şi toată lumea spunea că veneau ca să 
spioneze evoluţia bolii - sau să-i scrie o scrisoare că nu murise 
încă, şi că avea încă şi forţa şi energia necesare ca să dea 
ordine şi să ceară ca ele să fie îndeplinite, şi să se îmbarce 
imediat ca să părăsească provincia. Când a auzit cuvintele 
mele, Germanicus parcă a renăscut; l-a strigat cu glas puternic 
pe aghiotant ca să cheme un scrib, căruia i-a dictat o scrisoare 
categorică pentru Piso. lar Piso, fie că a simţit că întinsese prea 
mult coarda, fie că n-a vrut să confirme prin atitudinea lui nişte 
acuzaţii pe care considera că nu le merită, s-a îmbarcat imediat; 
însă cineva a venit şi i-a spus în taină lui Germanicus că 
marinarii primiseră ordin să vâslească încet, ca să nu se 
îndepărteze prea mult de provincie. 

Timp de două-trei zile, Germanicus a manifestat o mai bună 
dispoziţie, am crezut cu toţii că trecuse cu bine criza. A fost însă 
o iluzie de scurtă durată; era clar de-acum că sfârşitul îi era 
iminent. Ne-a adunat în jurul lui pe noi, toţi cei rămaşi 
credincioşi, şi a trimis după Agrippina, şi i-a spus să se 
resemneze cu soarta ei crudă, şi să se lepede de orice mândrie, 
ca să nu-i aţâţe ulterior pe duşmanii lui; şi, odată întoarsă la 
Roma, să se străduiască să treacă neobservată şi să ducă o 
viaţă retrasă. lar prietenilor, care se arătau gata să renunţe mai 
curând la viaţă decât la răzbunare, le-a dat sfaturi de moderatie, 
şi să aibă încredere în legile sacre ale Romei, mulţumindu-se 
doar să expună în faţa Senatului felul în care se petrecuseră 
lucrurile. 

După care a cerut să rămână singur cu Agrippina, iar eu, 
ieşind din încăpere împreună cu Cestius Gallus, cu şeful statului- 
major şi cu alţi ofiţeri, i-am auzit cu surprindere vorbind între 
dânşii, cum i-ar fi îndemnat Germanicus la răzbunare, şi cum |- 
ar fi acuzat el pe Tiberius că-i dorea moartea, răstălmăcindu-i 
cuvintele şi mai ales tonul. 

Şi tocmai mă pregăteam să-i dojenesc şi să le spun să fie mai 
serioşi în atitudine şi-n afirmaţii, când s-a auzit dinspre camera 


lui Germanicus un țipăt înspăimântător, şi-a apărut în prag 
Agrippina, mai mult furioasă decât disperată, cu o expresie 
îngrozitoare, şi cu un glas care răsuna înfricoşător prin atriile şi 
prin încăperile palatului, a strigat că Germanicus a murit 
asasinat. 


SFÂRȘITUL VOLUMULUI |