Steven Saylor — O crima pe Via Apia

ROMAN ISTORIC 


O CRIMĂ 
PE VIA APPIA 


STEVEN SAYLOR 


project.eu 


Steven Saylor 


O crimă pe Via Appia 


Poveste misterioasă din Roma antică 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba engleză Teodor Fleşeru 


Editura ALLFA 


A murder on the Appian Way 
2010 


Steven Saylor s-a născut în 1956, în Statele Unite ale 
Americii, şi a studiat istorie şi limbi clasice la University of Texas 
din Austin. Este aclamatul autor al seriei de douăsprezece 
romane Roma Sub Rosa, o istorie secretă a Romei antice sub 
Cicero, Caesar şi Cleopatra, văzută prin ochii lui Gordianus 
Descoperitorul. Cărţile lui au fost traduse în douăzeci şi una de 
limbi şi au fost incluse pe listele de bestselleruri ale unor 
publicaţii de prestigiu, iar autorul a apărut în documentare 
difuzate la nivel internaţional pe History Channel, în calitate de 
expert în politica şi viaţa romană. 


Celor care m-au învăţat istorie, începând cu Iva Cockrell, apoi 
celor de la University of Texas, Austin, profesorilor Oliver 
Radkey, M. Gwyn Morgan, Richard Graham şi R. David 
Armstrong 


O notă despre numele şi orele zilei romane 


Pentru numele anumitor personaje istorice din aceste pagini 
am recurs la formulele literare familiare, în pofida celor autentic 
latine. În timp ce contemporanii nu s-au referit niciodată la 
Marcus Antonius ca „Marc Antoniu” sau la Gnaeus Pompeius 
Magnus ca „Pompei Cel Mare”, aceste versiuni tradiţionale 
comportă o magie în faţa căreia părea o pedanterie să-i rezist. 

Romanii antici nu îşi numerotau orele ca noi, în segmente de 
douăsprezece ore înainte şi după miezul zilei, ci începând cu 
zorii zilei, aşa încât atunci când un roman vorbea despre prima 
oră a zilei, el se referea literalmente la prima oră de lumină a 
zilei; iar prima oră a nopţii era prima oră de întuneric. Următorul 
tabel aproximează orele echivalente ale zilei aşa cum au fost 
extrase din documente istorice şi folosite în acest roman. 


7 A.M. - prima oră a zilei 

8 A.M. - a doua oră a zilei 

9 A.M. - a treia oră a zilei 
10 A.M. - a patra oră a zilei 
11 A.M. - a cincea oră a zilei 
AMIAZĂ - a şasea oră a zilei 
1P.M. - a şaptea oră a zilei 
2 P.M. - a opta oră a zilei 

3 P.M. - a noua oră a zilei 


4 P.M. - a zecea oră a zilei 

5 P.M. - a unsprezecea oră a zilei 

6 P.M. - a douăsprezecea oră a zilei 
7 P.M. - prima oră a noptii 

8 P.M. - a doua oră a nopţii 

9 P.M. - a treia oră a nopţii 

10 P.M. - a patra oră a nopţii 

11 P.M. - a cincea oră a nopții 
MIEZUL NOPŢII - a şasea oră a nopţii 
1 A.M. - a şaptea oră a nopţii 

2 A.M.-aoptaoră a nopţii 


3 A.M. - a noua oră a nopţii 

4 A.M. - a zecea oră a nopţii 

5 A.M. -a unsprezecea oră a nopţii 

6 A.M. - a douăsprezecea oră a nopţii 


„Bărbații erau dornici să obțină posturi publice, recurgeau 
chiar la mită şi asasinat pentru a-şi atinge scopul, dar asta era 
situația în cetate fiindcă nu puteau fi organizate alegeri. Fără 
cineva la conducere, asasinatele erau comise efectiv zilnic. ” 


DIO CASSSIUS, ISTORIE ROMANĂ, XL, 48 


„Via Appia, drumul construit de Appius Claudius Caecus, 
onorându-i numele, se întindea de la Roma la Capua, necesitând 
o călătorie de cinci zile. Lăţimea lui era atât de mare încât două 
căruțe mergând în direcții opuse puteau trece uşor una pe lângă 
cealaltă. Drumul acesta reprezintă una dintre  priveliştile 
notabile ale lumii, deoarece pietrele de pavaj sunt atât de fin 
tăiate, cizelate şi asamblate fără mortar, încât suprafața 
nefisurată nu apare ca o lucrare a mâinilor omului, ci ca un 
fascinant fenomen al naturii.” 


PROCOPIUS, RĂZBOAIELE GOTICE, V, 14 
„Încetați să ne mai citați legile. Noi avem săbii”. 


PLUTARH, VIATA LUI POMPEI, X, 2 


PARTEA ÎNTÂI 


REVOLTA 


Capitolul unu 


— Papa! Trezeşte-te! 

O mână mă prinse de umăr şi începu să mă scuture cu 
blândeţe. M-am retras, simțind aerul rece la ceafă în momentul 
în care pătura alunecă de pe mine. Am tras-o înapoi, cuibărindu- 
mă în ea, să mă încălzesc. M-am întins după Bethesda, dar n-am 
dat decât peste un gol în locul în care ar fi trebuit să fie ea. 

— Serios, papa, trebuie să te trezeşti, spuse Eco, scuturându- 
mă din nou, cu mai puţină blândeţe. 

— Da, soţule, întări Bethesda. Sus! 

Ce somn e la fel de profund ca somnul dintr-o noapte rece de 
lanuarius, când cerul e ca o pătură de nori care coboară, 
pământul stând zgribulit dedesubt? Cu toate că fiul şi soţia mă 
bombăneau, m-am lăsat din nou cuprins de braţele lui Morfeu, la 
fel de uşor ca un copil care alunecă într-un pat adânc căptușit 
cu pene de gâscă. Mi se părea că două coţofene croncăneau 
absurd într-un copac din apropiere, spunându-mi „Papa” şi 
„Soţule”. Au plonjat spre mine dând din aripi şi m-au împuns cu 
ciocurile lor. Am gemut, dând din braţe ca să mă apăr. După o 
luptă scurtă se retraseră în norii de gheaţă, lăsându-mă să visez 
în pace. 

Norii îngheţaţi explodară. Apă rece se revărsă pe faţa mea. 

Am sărit în sus, spumegând şi clipind din ochi. Cu o înclinare 
satisfăcută a capului, Bethesda puse cupa goală alături de 
lampa care pâlpâia anevoie pe măsuţa de lângă perete. Eco era 
la capătul patului, adunând pătura pe care tocmai o trăsese de 
pe mine. Tremuram în cămaşa mea de noapte, cu braţele 
strânse în jurul meu. 

— Hot de pături! am murmurat eu, încruntat. | 
acela mi se părea cea mai cruntă crimă imaginabil 
odihna unui om bătrân! 

Eco rămase impasibil. Bethesda îşi încrucişă braţele şi ridică o 
sprânceană. La lumina lămpii cei doi arătau încă destul de 
suspect a coţofene. 

Am închis ochii. 


momentul 


n 
ă. Să furi tu 


— Aveţi milă! am exclamat, cu un oftat, gândindu-mă că un 
apel la compasiune mi-ar fi putut procura încă un sublim 
moment de somn. 

Însă înainte de a ateriza cu capul pe pernă. Eco mă prinse de 
umăr şi mă ridică din nou în şezut. 

— Nu, papa! E grav. 

— Ce e grav? am întrebat, făcând o încercare la noroc pentru 
a scăpa din strânsoare. Arde casa? 

Eram irecuperabil treaz acum, şi morocănos - până când mi- 
am dat seama cine era absent în conspirația trezirii mele. Am 
privit în jurul încăperii, clipind şi simțind un fior subit de panică: 

— Diana! Unde-i Diana? 

— Aici, papa. 

Diana intră în cameră şi păşi în cercul de lumină. Părul ei 
lung, lăsat liber în timpul nopţii, i se revărsa pe umeri, lucind ca 
o apă neagră sub lumina stelelor. Ochii ei - ochi egipteni, 
migdalaţi, moşteniţi de la maică-sa - erau uşor umflaţi din cauza 
somnului. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă, căscând. Ce faci aici, Eco? De ce e 
toată lumea trează? Şi ce-i cu zgomotul ăsta în stradă? 

— Zgomot? m-am mirat eu. 

Ea înclină capul. 

— Presupun că nu-l poţi auzi foarte bine aici, în spatele casei, 
dar se-aude foarte bine din camera mea. Ei m-au trezit. 

— Cine? 

— Oamenii de pe stradă. Alergând. Cu torţe. Strigând ceva. Și 
strâmbă din nas - asta face Diana când e nedumerită. Văzând 
expresia neutră de pe faţa mea, se întoarse la mama ei, care 
păşi spre ea cu braţele deschise. La cei şaptesprezece ani, 
Diana încă mai era un copil care apreciază acest gen de alinare. 
Între timp Eco rămăsese deoparte, afişând expresia solului, a 
celui care joacă într-o piesă în care aduce altora veşti nefaste. 

În cele din urmă mi-am dat seama că ceva trebuia să fie cu 
adevărat îngrozitor de în neregulă. 

XXX 

Puțin mai târziu eram îmbrăcat şi goneam pe străzile 
întunecate, cot la cot cu Eco şi cele patru gărzi de corp ale fiului 
meu. 


Am întors capul anxios când un grup de tineri fioroşi se 
apropiară în fugă prin spatele nostru, întrecându-ne. Torţele lor 
retezară aerul cu un şuierat. Umbrele noastre dansau nebuneşte 
în josul şi-n susul străzii, crescând uriaşe în timp ce torţele ne 
depăşeau, topindu-se apoi în noapte ca nişte spirite, după ce 
purtătorii lor ne lăsaseră în urmă. 

M-am împiedicat de o pavelă neregulată. 

— Pe boaşele lui Numa! Ar fi trebuit să luăm şi noi torţe. 

— Prefer ca mâinile gărzilor mele să fie libere, spuse Eco. 

— Da, în fine, cel puţin de-astea avem destule, am continuat 
eu, privindu-i pe cei patru tineri formidabili, sclavii care ne 
înconjurau, unul în faţă, altul în spate, câte unul de-o parte şi de 
alta. Aveau alura unor gladiatori bine pregătiţi - bărbie dură, 
ochi scăpărători, atenţi la orice mişcare de pe stradă. 

Gărzile de corp apte erau scumpe ca preţ şi ca hrană. Nora 
mea, Menenia, se plângea de fiecare dată când Eco achiziţiona 
alt tânăr ca aceştia, spunând că banii ar fi fost mai bine cheltuiţi 
pentru sclavii de la bucătărie sau pentru un tutore mai bine 
pregătit pentru cei doi gemeni ai lor. 

„Protecţia are întâietate”, îi spunea Eco de fiecare dată. 
„Acestea sunt timpurile în care trăim”. 

Din păcate trebuia să fiu de acord. 

Gândurile mele se îndreptau acum spre copiii lui Eco, pe care 
îi lăsase în casa lui de pe Colina Esquiline. 

— Menenia şi gemenii... am zis eu, grăbind pasul ca să mă 
pot ţine după el. 

Răsuflarea mea produse aburi în aer, dar cel puţin ritmul în 
care mergeam mă încălzea. Chiar aşa repede cum înaintam, un 
alt grup de bărbaţi veni din urmă depăşindu-ne, torţele acestora 
trimițând umbrele noastre în urmărirea lor. 

— Sunt în siguranţă. Am montat luna trecută o uşă nouă la 
casă. Ar fi nevoie de o armată s-o dea jos. Şi i-am lăsat pe cei 
mai voinici sclavi ai mei să aibă grijă de ei. 

— Cu exactitate câte gărzi de corp ai zilele astea? 

— Doar şase - doi acasă şi patru cu noi. 

— Doar şase? 

Eu nu-l aveam decât pe Belbo, pe care-l lăsasem acasă cu 
Bethesda şi Diana. Din păcate, Belbo era prea bătrân ca să mai 


fie o gardă de corp adevărată. lar de la ceilalţi sclavi ai casei de- 
abia dacă se aştepta vreun fel de rezistenţă dacă s-ar fi 
întâmplat ceva cu adevărat îngrozitor... 

Am încercat să-mi gonesc din minte astfel de gânduri. 

Un alt grup de bărbaţi veni grăbit din spate. Ca şi noi, n-aveau 
torţe. În timp ce ne depăşeau, în întuneric, am observat cum 
sclavii lui Eco deveniseră mai tensionaţi, ducând mâinile în 
interiorul capelor. Necunoscuţii fără torţe puteau ţine în mâinile 
lor ceva mult mai periculos, nişte pumnale. ; 

Dar grupul trecu pe lângă noi fără vreun incident. In față de 
tot cineva deschise obloanele unei ferestre de la etaj, iar 
altcineva se aplecă în afară. 

— În numele lui Hades, ce se întâmplă în noaptea asta? 

— L-au omorât! strigă unul dintre bărbaţii din faţa noastră. L- 
au ucis cu sânge rece, bastarzii laşi! 

— Pe cine-au ucis? 

— Pe Clodius! Clodius e mort! 

Silueta întunecată de la fereastră rămase tăcută pentru o 
clipă, apoi izbucni într-un hohot de râs prelung şi răsunător care 
produse un ecou în aerul rece al nopţii. Grupul din faţă se opri 
brusc. 

— Necaz! zise Eco. 

Am încuviinţat, după care mi-am dat seama că remarca 
şoptită era un semnal pentru gărzile lui. Şi deodată aceştia 
strânseră rândurile în jurul nostru. Am continuat să înaintăm 
într-un ritm sporit. 

— Şi unde... întrebă omul de la fereastră, care abia dacă mai 
putea vorbi din cauza râsului, unde se grăbeşte toată lumea 
atât de tare? La o sărbătoare? 

Grupul din stradă erupse în strigăte furioase. Unii ridicară 
pumnii. Alţii se aplecară căutând pietre. Chiar şi pe Colina 
Palatină, cu străzi imaculate şi case elegante, există unele 
pietre răzlețe la îndemână. Omul de la fereastră continua să 
râdă, apoi brusc începu să se tânguie. „Capul meu! Oh, capul 
meu! Bastarzi ordinari!” După care închise obloanele lovite de o 
rafală de pietre. 

Am iuţit pasul, cotind la colţ de stradă. 

— Crezi că e adevărat, Eco? 


— Că ar fi mort Clodius? Vom afla curând. Nu e asta casa lui, 
cea din faţa noastră? Uită-te la toate torţele adunate în stradă! 
Asta m-a scos afară astă seară - puteam vedea strălucirea 
reflectată de nori. Menenia m-a chemat pe acoperiş să le văd. 
Credea că întreaga colină Palatină e în flăcări. 

— Aşa că te-ai gândit să vezi dacă tatăl tău nu-i carbonizat? 

Eco zâmbi, faţa i se întunecă şi spuse: 

— Coborând în Subura am dat peste tot de oameni adunaţi pe 
străzi. Adunați la colţuri, ascultându-i pe vorbitori. Strânşi în 
dreptul uşilor, şuşotind. Unii urlau, alţii plângeau. Sute de 
bărbaţi se îndreptau spre Palatină, ca un fluviu năvălind spre 
colină. Şi toţi spuneau acelaşi lucru: Clodius a murit. 

XXX 

Casa lui Publius Clodius - casa cea nouă, pentru că o 
cumpărase şi se mutase în ea doar cu câteva luni în urmă - era 
una dintre minunile arhitecturale ale oraşului, sau o 
monstruozitate, depinde cu cine vorbeai. Casele celor avuţi de 
pe Colina Palatină cresc tot mai mari şi mai ostentative în 
fiecare an, asemeni unor mari animale devoratoare, înghițind 
căsuţele din preajmă şi expunându-şi decoraţiunile tot mai 
somptuoase. Blana acestei bestii era una din marmură 
multicoloră. La lumina torţelor din stradă se putea distinge luciul 
pâlpâitor al fațadei şi al coloanelor care susțineau terasele 
exterioare - porfir verde lacedemonian, bine finisat, marmură 
roşie egipteană punctată cu alb ca blăniţa unui căprior, 
marmură galbenă numibiană, striată cu vinişoare rubinii. Aceste 
terase, amplasate în panta colinei, încărcate cu trandafiri vara şi 
goale iarna, se întindeau de jur împrejurul curţii centrale 
acoperită cu pietriş fin. Poarta de fier forjat, care bloca în mod 
normal intrarea în curte, era acum deschisă, însă accesul era 
imposibil din cauza mulţimii de jelitori care umpleau curtea şi se 
revărsau pe stradă. 

Undeva dincolo de mulţime, la capătul îndepărtat al curţii, se 
afla intrarea în casa propriu-zisă, care se mula pe coama colinei 
ca un mic sat suficient sieşi, diversele aripi ale ei fiind 
înconjurate de alte terase, legate între ele de porticuri placate 
cu alte coloane de marmură multicoloră. Casa se înălța 
deasupra noastră ca un munte miniatural de umbre groase şi 


marmură  scânteietoare iluminată dinăuntru şi dinafară, 
suspendată ca în vis între norii coborâtori şi spuza mirositoare a 
torţelor. 

— Acum ce facem? l-am întrebat pe Eco. Nici măcar nu putem 
intra în curtea din faţa casei. Mulțimea e prea densă. Zvonul 
trebuie să fie adevărat - priveşte-i pe toţi bărbaţii aceştia gata 
să plângă. Haide, cel mai bine e să ne-întoarcem acasă şi s- 
avem grijă de familiile noastre. Nu putem şti ce se va întâmpla 
în continuare. 

Eco dădu din cap, dar nu părea să mă fi auzit. Se înălţă pe 
vârfuri, forţându-se să vadă ce se întâmplă în curtea din faţă. 

— Uşile casei sunt închise. Nimeni nu pare să intre sau să 
iasă. Lumea nu face decât să se foiască... 

Un spasm subit animă mulţimea. „Lăsaţi-o să treacă! Lăsaţi-o 
să treacă!” strigă cineva. Rumoarea crescu şi mai mult, oamenii 
trăgându-se un pas înapoi pentru a face loc unui soi de 
transport care urca pe stradă. La început apăru o falangă de 
gladiatori, croindu-şi loc fără menajamente cu mâinile şi coatele. 
Lumea făcea tot ce putea ca să se dea din calea lor. Gladiatorii 
erau enormi, nişte giganţi. Gărzile lui Eco nu erau decât nişte 
simpli băieţi în comparaţie cu aceştia. Se spune că există unele 
insule în extremitatea nordică a Galiei unde toţi bărbaţii ajung 
să crească atât de mari. Aceştia aveau feţe palide şi un păr 
roşu, încâlcit. 

Mulțimea dinaintea noastră se comprimă. Eco şi cu mine eram 
striviţi unul de celălalt, cu gărzile dispuse în continuare în jurul 
nostru. Cineva mă călcă pe picior. Mâinile îmi erau blocate de-a 
lungul trupului. Am zărit o lectică apropiindu-se, purtată pe 
umeri de nişte bărbaţi care îi făceau să arate ca nişte pitici pe 
gladiatorii giganţi. Suspendată deasupra mulţimii cutia de 
mătase în dungi alb-roşii sclipea la lumina torţelor care 
pâlpâiau. 

Inima mea se opri o clipă. Cunoşteam lectica aceea. Fusesem 
purtat în ea eu însumi. Bineînţeles că şi ea trebuia să fie aici. 

Lectica se apropie. Perdeluţele erau trase, cum era de 
aşteptat. N-avea nici o dorinţă de a vedea mulţimea sau să fie 
văzută de mulţime. Dar pentru un moment scurt, în timp ce 
lectica trecea prin dreptul nostru, am avut impresia că 


perdeluţele s-au crăpat puţin. M-am forţat să văd deasupra 
capetelor celor care purtau lectica, dar jocul luminilor şi 
umbrelor care vălurea faldurile de mătase mă zăpăcise. Poate 
zărisem doar o umbră, nu o crăpătură. 

Mâna lui Eco pe umărul meu mă trase brusc din calea 
gladiatorilor care avansau pe flancul lecticii. 

— Crezi că...? îmi şopti el în ureche. 

— Fireşte. Trebuie să fie ea. Dungile alb-roşii... cine altcineva? 

Nu eram nici pe departe singurul din mulţime care să 
recunoască lectica şi să ştie cine se afla în ea. Aceştia erau 
oamenii lui Clodius, săracii din Subura, care se revoltau sub 
comanda lui, foşti sclavi care vedeau în el pe apărătorul 
dreptului lor de a vota, gloata înfometată care se buhăise graţie 
legislaţiei avansate de el pentru acordarea de grâne gratuite. Il 
sprijiniseră întotdeauna pe Clodius, iar Clodius îi sprijinise 
întotdeauna pe ei. Stătuseră aproape de-a lungul carierei lui, 
bârfiseră între ei despre escapadele lui sexuale şi problemele 
familiale, complotând destine teribile pentru duşmanii lui. I 
adorau pe Clodius. Poate o adorau sau nu pe scandaloasa lui 
soră mai mare, dar îi recunoşteau lectica oriunde o vedeau. 
Brusc, i-am auzit numele şoptit de cineva din mulţime. Alţii îl 
repetară, apoi se contopiră la unison, devenind o scandare în 
şoaptă care vuia în urma lecticii: 

— Clodia... Clodia... Clodia... 

Lectica trecu printr-o poartă îngustă în curtea din faţă. 
Gladiatorii ei ar fi putut împrăştia lumea cu forţa, dar se dovedi 
că violenţa nu era necesară. La auzul numelui ei jelitorii din 
curte se traseră înapoi într-un fel de teamă respectuoasă. Un 
spaţiu gol se formă înaintea lecticii şi se închise în urma sa, 
înaintând rapid şi fără vreun incident până la capătul îndepărtat 
al curţii şi sus pe cele câteva trepte ale intrării. Uşile înalte de 
bronz se deschiseră spre interior. Acoperământul lecticii fu 
întors în aşa fel încât ocupanţii nu puteau fi văzuţi când ieşiră şi 
intrară în casă. Uşile se închiseră în urma lor cu o bufnitură 
surdă. 

Scandarea se stinse. O linişte grea pogori asupra mulţimii. 

— Clodius, mort, spuse Eco, calm. Nu părea deloc posibil. 


— N-ai trăit să ai anii mei, am zis eu, umil. Toţi murim, mari şi 
mici, majoritatea mai devreme decât mai târziu. 

— Bineînţeles. Nu voiam să spun decât... 

— Ştiu ce vrei să spui. Când mor unii oameni e ca şi când ai 
arunca nisip în într-un râu - nu stârneşte nici o undă. Cu alţii e 
ca un bolovan uriaş. Valurile se sparg pe mal. Şi cu foarte 
puţini... 

— E ca un meteor căzut din cer, spuse Eco. 

Am inspirat adânc. 

— Să sperăm că nu va fi o atare grozăvie. 

Dar ceva îmi şoptea că va fi. 

Am aşteptat o vreme, blocaţi de inerția care cuprinde 
mulţimea când se întâmplă ceva important. De la cei din jur am 
aflat o serie de zvonuri contradictorii despre ceea ce se 
întâmplase. Avusese loc un incident pe Via Appia, chiar la 
ieşirea din Roma - nu, la treizeci de mile, la Bovillae - nu, 
undeva mai departe, în sud. Clodius ieşise să călărească de unul 
singur - nu, cu o mică gardă de corp - nu, într-o lectică, 
împreună cu soţia şi suita formată din sclavi şi servitori. Avusese 
loc o ambuscadă - nu, un asasin singuratic - nu, un trădător, 
unul dintre oamenii lui Clodius... 

Şi aşa mai departe, fără să găsim un adevăr indubitabil, ci 
doar un singur fapt cert: Clodius era mort. 

Norii coborau treptat revelând cerul gol - fără lună, întunecat 
ca smoala, punctat de stele care sclipeau ca nişte cristale de 
gheaţă. Plimbarea scurtă şi rapidă de la casa mea îmi încălzise 
sângele. Zbuciumul trupurilor şi flăcările torţelor îmi ţinuseră de 
cald, dar pe măsură ce aerul nopţii se răcea, la fel mă simţeam 
şi eu. Mi-am îndoit degetele de la picioare, mi-am frecat 
palmele, mi-am privit răsuflarea împletindu-se cu fumul din aer. 

— Nu e bine, am zis eu. Am îngheţat. N-am luat o capă mai 
groasă. 

Lui Eco părea să-i fie îndeajuns de cald într-o capă nu mai 
grea decât a mea, dar sângele unui om de cincizeci şi opt de ani 
e mai subţire decât cel al unui bărbat cu douăzeci de ani mai 
tânăr. 

— Oare ce aşteptăm acum? Am aflat de ce s-a stârnit panica. 
Clodius e mort. 


— Da. Dar cum? 

Mi-a venit să zâmbesc. Învăţase meserie de la mine. 
Curiozitatea devine un obicei. Chiar şi când nu vin bani din asta, 
un Descoperitor nu poate să nu fie curios, mai ales când e vorba 
de un omor. 

— Nu vom afla de la mulţimea asta, am spus eu. 

— Atunci hai să plecăm. 

Ezită. 

— Normal ar fi să trimită pe cineva afară, să vorbească 
mulţimii. În mod sigur va ieşi cineva, mai devreme sau mai 
târziu... 

Dar atunci Eco văzu că tremuram. 

— Bine, hai să mergem. 

— Tu poţi rămâne. 

— Nu te las să mergi singur, papa. Nu într-o noapte ca asta. 

— Atunci trimite-ţi gărzile de corp cu mine. 

— Nu sunt destul de nebun să rămân singur în mulţimea asta. 

— l-ai putea împărţi. Doi pentru mine, doi pentru tine. 

— Nu, nu vreau să risc nimic. Te conduc acasă şi pe urmă mă 
întorc dacă vreau. 

Poate ne-am mai fi târguit o vreme asupra acestei logici, dar 
în momentul acela Eco îşi ridică ochii uitându-se la cineva din 
spatele meu. Sclavii lui deveniră tensionaţi. 

— Caut bărbat pe numele de Gordianus, spuse o voce 
nesigură, de undeva de deasupra capului meu. M-am întors 
dând cu nasul de un piept foarte impozant. Mai sus era o faţă 
rumenă, încadrată de plete roşcate. Latina individului era 
atroce. 

— Eu sunt Gordianus, am spus eu. 

— Bine. Vino cu mine. 

— Vin cu tine unde? 

Înclină capul într-o parte. 

— Într-o casă, normal. 

— La invitaţia cui? am întrebat, ştiind deja răspunsul. 

— La porunca doamnei Clodia. 

Se pare că mă văzuse cu adevărat din lectică. 


Capitolul doi 


Chiar şi cu gigantul roşcat din faţa noastră aveam îndoieli cu 
privire la intrarea pe poartă şi a traversării curţii aglomerate. 
Dar el o luă în altă direcţie, în josul străzii, trecu de mulţime şi 
poposi în dreptul unor trepte înguste de la poalele colinei, 
dincolo de cea mai îndepărtată terasă de marmură. Treptele 
erau străjuite de smochini ale căror ramuri dense formau o 
pavăză deasupra noastră. 

— Eşti sigur că asta duce în casă? întrebă Eco, suspicios. 

— Veniţi după mine, spuse gigantul ţâfnos, arătând în 
depărtare, la capătul scărilor. 

Fără o torţă care să ne ghideze, scara era întunecată, treptele 
mai mult o umbră. Urcam precauţi, cu mult în urma gigantului, 
până când am ajuns pe un coridor îngust. O lampă atârna 
deasupra unei uşi de lemn. Lângă uşă era postat un alt 
gladiator, care ne ordonă să lăsăm escorta afară şi să predăm 
armele. Eco îşi scoase pumnalul, înmânându-l unui sclav. Când 
am protestat, spunând că eram neînarmat, gigantul roşcat 
insistă să mă  percheziţioneze.  Satisfăcut, deschise uşa 
conducându-ne înăuntru. 

Am păşit pe un hol lung şi puţin luminat, după care am 
coborât pe o scară şi în cele din urmă am ajuns într-o încăpere 
îngustă. Era atrium-ul casei, chiar după uşile înalte de bronz, 
blocate în interior de nişte bârne groase de lemn. Dincolo de ele 
puteam auzi zgomotul mulţimii neostoite din curtea casei. 

— Aşteptaţi aici, spuse gigantul, păşind în spatele unor 
draperii. 

Atrium-ul era luminat de o lampă agăţată, flăcările ei 
reflectându-se pe marmura lustruită a zidurilor şi pardoselii. 

Am păşit mai aproape de draperiile roşii lucitoare, fascinat de 
ele. 

— Ştii ce sunt astea, Eco? Trebuie să fie faimoasele draperii 
atalice. Conţin fire de aur veritabil. Când le vezi la lumina 
flăcărilor te fac să crezi că au fost ţesute din fire de foc! 

Ar trebui să explic acum că dotările casei şi casa lui Publius 
Clodius aveau o istorie scurtă, dar remarcabilă. Proprietarul 


iniţial fusese Marcus Scaurus, cel care începuse construirea 
casei cu şase ani mai devreme. Asta se întâmpla în acelaşi an în 
care Scaurus fusese ales edil, fiind astfel obligat, pe propria 
cheltuială, să ofere maselor spectacole teatrale în timpul 
festivalurilor de toamnă. Respectând o veche tradiţie, Scaurus a 
construit un teatru temporar pe Câmpul lui Marte, în afara 
zidurilor oraşului. Doi ani mai târziu Pompei avea să 
construiască primul teatru permanent din Roma - copiii romani 
creşteau fără să le pese de această decadenţă grecească din 
mijlocul lor - pe când teatrul lui Scaurus fusese construit pentru 
a rezista o singură stagiune. 

Am fost în prea multe oraşe şi am văzut multe clădiri 
remarcabile, dar niciodată ceva de calibrul teatrului ridicat de 
Scaurus. Avea locuri pentru optzeci de mii de oameni. Scena 
uriaşă era compusă din trei paliere, fiind susţinută de trei sute 
şaizeci de coloane de marmură. Intre aceste coloane, plasate în 
diverse unghere ale clădirii, exista un total de trei mii de statui. 
Se vorbea atât de înflăcărat despre aceste cifre nemaiauzite 
încât toată lumea ajunsese să le cunoască pe de rost, iar ele nu 
erau o exagerare; în momentele de acalmie ale spectacolelor, 
gogomanii numărau coloanele şi statuile cu voce tare, în timp ce 
actorii se străduiau în van, surclasaţi de decor. 

Palierul de jos era decorat cu marmură, cel superior cu lemn 
placat cu bronz, iar cel mijlociu cu o serie de structuri de sticlă 
colorată - nu doar nişte ferestre mici, ci pereţi întregi de sticlă, o 
extravagantă care nu mai fusese semnalată înainte şi care în 
mod sigur nu va fi egalată vreodată. Pentru decorurile scenei au 
fost create fundaluri enorme pictate de unii dintre cei mai mari 
artişti din lume, încadrate de draperii atalice somptuoase din 
pânză roşie şi portocalie întreţesute cu fir de aur, asemenea 
legendarelor robe ale regelui Attalus al Asiei; sub lumina 
strălucitoare a lunii păreau ţesute din chiar razele soarelui. 

Când festivalurile s-au sfârşit şi teatrul a fost demontat, 
Scaurus a vândut o parte din decoruri şi a făcut cadouri 
generoase cu altele. Dar cea mai mare parte a păstrat-o pentru 
el însuşi, să-şi decoreze noua casă de pe colină. Coloanele şi 
fațadele de marmură au fost transformate în terase şi porticuri. 
Pereţii de sticlă colorată au fost transformați în luminatoare. 


Lăzi enorme cu statui şi draperii şi picturi fabuloase au fost 
adunate în curtea din faţa casei şi duse înăuntru treptat. Pentru 
atriumul remodelat, Scaurus a montat cele mai mari coloane ale 
teatrului, din marmură de Lucullus, fiecare de opt ori mai înaltă 
decât un stat de om. Coloanele erau atât de grele, încât 
constructorul canalelor de scurgere l-a obligat pe Scaurus să 
dea o garanţie în eventualitatea producerii unor spărturi ale 
canalelor citadine în momentul în care coloanele erau cărate 
prin oraş spre Colina Palatină. 

Casa lui Scaurus a generat aproape la fel de multe comentarii 
ca teatrul său. Cei care se zgâiseră la teatru au venit să se 
zgâiască şi la casă. Vecinii mai conservatori (şi mai puţin 
influenţi) considerau construcţia un afront adus bunului gust, o 
monstruozitate a excesului şi risipei, o defăimare a virtuţii 
romane întru severitate. Cei care se plângeau ar fi trebuit să-şi 
amintească vechea  axiomă troiană: indiferent cât de 
îngrozitoare e o situaţie, ea se poate oricând agrava - ca atunci 
când s-a aflat că Scaurus se muta pentru că îşi vânduse casa 
instigatorului gloatei, patricianului de rasă care îşi renegase 
propria ascendență devenind un plebeu: Clodius, iritarea 
oamenilor cumsecade, Clodius, stăpânul mulţimii. 

Clodius plătise aproape cincisprezece milioane de sesterți 
pentru casă şi mobilier. Dacă zvonul era adevărat - că ar fi murit 
- înseamnă că avusese puţin timp să se bucure de locuinţa lui. 
Nu va mai apuca să vadă terasele de marmură înflorind odată 
cu rozele în primăvară. 

Am vârât capul printre draperiile atalice în atrium, unde 
tavanul se înălța brusc la peste trei caturi. 

— Coloanele de marmură Lucullus! i-am şoptit lui Eco, trecând 
dincolo şi făcându-i semn să mă urmeze, pentru că iată-le cum 
se înălţau în splendoarea lor de abanos până la tavanul de 
patruzeci de picioare de deasupra noastră. 

In centrul atriumului se găsea un mic bazin decorat cu un 
mozaic din dale alb-albastre şi argintii, reprezentând cerul nopţii 
şi constelaţiile. Sus de tot, deasupra bazinului, era decupat în 
tavan un pătrat similar, însă în loc să se deschidă spre cer părea 
să fie acoperit de o placă enormă de sticlă prin care stelele 
clipoceau de parcă ar fi fost sub apă. Era un efect ameţitor: 


luminatorul de deasupra părea să fie un bazin reflectând stelele 
de la picioarele noastre. 

M-am deplasat încet în jurul perimetrului acestui atrium. 
Fixate în nişele din perete se aflau măştile de ceară ale 
strămoşilor familiei. Publius Clodius Pulcher provenea dintr-o 
familie foarte veche, dintr-o nobilă viţă antică. Una câte una 
feţele predecesorilor săi mă priveau impasibile. Majoritatea 
fuseseră surprinse la maturitate sau la o vârstă înaintată, dar se 
vedea că în general aparţineau unei spiţe chipeşe. Pulcher - 
numele ramurii familiale - înseamnă de fapt frumos. 

Eco mă bătu pe umăr. Escorta noastră se întorsese. Ne făcu 
semn printr-o răsucire a bărbiei, iar noi îl urmarăm şi mai adânc 
în casă. 

În timp ce înaintam pe coridoare am aruncat câte o privire 
încăperilor care se deschideau de o parte şi de alta. Peste tot 
am remarcat semne care ne aminteau că această casă fusese 
recent ocupată şi încă nu fusese complet aranjată. 

Cutii şi baloturi erau puse unele peste altele în unele camere, 
ca într-un labirint, în timp ce altele erau goale. In unele locuri 
fuseseră ridicate schele şi se simţea miros proaspăt de 
zugrăveală. Chiar şi camerele care apăreau terminate păreau 
cumva provizorii - mobila era aşezată în unghiuri nefireşti, 
tablourile atârnau în locuri nepotrivite, statuile fiind plasate mult 
prea aproape unele de altele. 

Ce mă aşteptasem să găsesc în interiorul casei? Femei 
plângând, sclavi alergând în confuzie, o atmosferă de panică? In 
schimb, casa era tăcută, abia dacă se zărea câte o persoană. 
Vastitatea spaţiului făcea ca liniştea să apară şi mai tăcută, şi 
mai misterioasă, ca un templu părăsit. Din când în când ne tăia 
calea câte un sclav, dându-se cu deferenţă la o parte şi privind 
în altă parte. 

Când trupul moare, mi-a spus odată un filosof, toată viaţa din 
el se comprimă într-un singur punct înainte de a sucomba cu 
totul. Tot aşa păreau să stea lucrurile şi în casa lui Clodius, ca şi 
cum toată viaţa se strânsese într-un singur loc, pentru că după 
ce cotirăm brusc de pe coridor intrarăm într-o cameră luminată 
de mai multe lămpi şi animată de voci şoptite. Bărbaţi în togi, 
arătând agitaţi, păşeau în sus şi-n jos, conversând în grupuri, 


gesticulând, scuturând din cap, argumentând în surdină. Sclavii 
stăteau deoparte, tăcuţi, dar alerţi, aşteptând îndrumări. 

Am ajuns în faţa unei uşi închise la celălalt capăt al încăperii. 
Lângă ea stătea o huidumă de om cu bărbia în palme, cu o 
expresie deznădăjduită. Pe cap avea un bandaj pătat de sânge 
şi o atelă la unul din braţe. Un tânăr într-o tunică elegantă 
stătea aplecat deasupra lui, certându-l, aproape neîncetat, doar 
ca să-i permită brutei să răspundă cu mormăieli. 

— Încă tot nu pricep cum l-aţi putut abandona în halul ăsta. În 
primul rând, de ce erau atât de puţini cu el? La ce se gândeau, 
în numele lui Hades, când l-au dus la taverna aceea, în loc să-l 
escorteze înapoi la vilă? 

Escorta noastră bătu foarte încet în uşă cu latul piciorului; 
cineva îl învățase bunele maniere. Tânărul şi rănitul ridicară 
privirea, uitându-se suspicioşi la Eco şi la mine. 

Rănitul se încruntă. 

— Cine în numele lui Hades...? 

Tânărul ne scruta acum plictisit. 

— Trebuie să fie individul acela convocat de mătuşa Clodia. 

Uşa se deschise. O pereche de ochi feminini ne cercetă. 
Escorta noastră îşi drese glasul. 

— Numitul Gordianus şi fiul său, Eco. 

Sclava încuviinţă şi deschise uşa. Eco şi cu mine am păşit 
înăuntru. Escorta rămase în spate, după ce sclava închise uşa. 

Incăperea crea senzaţia unui sanctuar. Covoare groase 
acopereau podeaua şi pereţii erau înţesaţi de tapiserii, amuţind 
pocnetul singurului alămar care încălzea camera, proiectând 
umbre lungi în unghere. In dreptul unui perete se găsea o masă 
lungă, asemenea unui altar, cu doar câteva femei strânse 
înaintea ei, cu spatele întoarse la noi. Femeile erau în straie 
negre, părul lor revărsându-se pe umeri. Păreau să nu fi 
observat sosirea noastră. Sclava se duse la una dintre ele, 
atingând-o uşor pe cot. Clodia se întoarse, privindu-ne din 
cealaltă parte a încăperii. 

N-o mai văzusem de aproape patru ani, de la procesul lui 
Marcus Caelius. Clodia apelase la serviciile mele în favoarea 
acuzării; lucrurile nu merseseră cum plănuise ea, iar calculele 
eronate nu au dus la un final favorabil ei. De atunci încoace 


trăise o viaţă mult mai liniştită, mult mai retrasă, sau cel puţin 
asta auzeam în rarele ocazii în care numele ei era menţionat. 
Dar n-o uitasem. O femeie ca ea nu poate fi uitată. 

Păşi încet în direcţia noastră, poalele rochiei negre atingând 
pământul în urma sa. Parfumul său ajunse la noi cu o clipă 
înaintea ei, înmiresmând aerul cu o aromă de şofran şi nard. 
Întotdeauna o întâlnisem cu părul strâns la spate şi fixat cu ace 
de păr. Acum părul cădea liber, fiind în doliu, conferind un 
contur negru unghiurilor ascuţite ale pomeţilor şi liniei mândre a 
nasului. Era trecută de patruzeci de ani, dar pielea ei era ca cea 
a unor petale albe de trandafir. Obrajii şi fruntea netedă păreau 
iluminaţi de razele tremurătoare ale alămarului. Ochii ei - acei 
strălucitori ochi verzi atât de faimoşi - erau roşii de plâns, însă 
vocea îi era egală. 

— Gordianus! Mi s-a părut mie că te-am zărit în mulţime. El e 
fiul tău? 

— Fiul meu cel mare, Eco. 

Dădu din cap, clipind ca să-şi stăpânească lacrimile. 

— Haide să stăm jos. 

Ne conduse într-un colţ, făcându-ne semn să ne aşezăm pe o 
sofa, în timp ce ea se aşeză pe o alta. Îşi duse o mână la frunte, 
închizând ochii. Părea gata să izbucnească în lacrimi, dar după 
un moment inspiră adânc şi se îndreptă de spate, împreunându- 
şi mâinile în poală. 

Lumina din alămar păli din cauza unei umbre. O altă femeie 
traversă încăperea pentru a ni se alătura. Se aşeză lângă Clodia 
şi o prinse de mâini. 

— Fiica mea, Metella, spuse Clodia, deşi nu era necesar să mi 
se spună. Era mai mult decât evident că tânăra femeie era 
copila mamei. Probabil urma să devină la fel de frumoasă. O 
frumuseţe ca a Clodiei nu era ceva cu care o femeie să se poată 
naşte. Era ceva dincolo de ceea ce vedeau ochii, un mister în 
spatele cărnii, care se întrupa doar odată cu trecerea timpului. 

— Parcă-mi aduc aminte că şi tu ai o fiică de aceeaşi vârstă, 
spuse Clodia calm. 

— Diana, am spus eu. Şaptesprezece ani. 


Clodia dădu din cap. Subit, Metella izbucni în lacrimi. Mama o 
strânse în braţe pentru un moment, apoi îi dădu drumul să 
plece, alăturându-se celorlalte femei. 

— Îşi iubea unchiul atât de mult, spuse Clodia. 

— Ce s-a întâmplat? 

Vocea ei era obosită şi lipsită de nuanţe, ca şi cum orice 
manifestare emoţională ar fi împiedicat-o să vorbească. 

— Nu ştim cu certitudine. Era plecat în sud, la vila lui, dincolo 
de Bovillae. S-a întâmplat ceva pe drum. Mi-au spus că a fost 
Milo sau oamenii lui Milo. O încăierare. Au murit şi alţi oameni, 
nu doar Publius. 

Exista un cârlig în vocea ei. Făcu o pauză să se adune. 

— Cineva, trecând din întâmplare pe-acolo, a dat peste trupul 
lui în drum - nu stătea nimeni de gardă lângă el! Nişte străini l- 
au adus înapoi în oraş. Trupul lui a fost adus aici chiar înainte de 
asfinţit. De atunci s-au întors câteva din gărzile lui de corp, unul 
câte unul. Cei care au supravieţuit, încă tot încercăm să ne dăm 
seama ce s-a întâmplat. 

— Am văzut un om bandajat, chestionat în camera de alături. 

— O gardă de corp. Omul a fost lângă Publius ani de zile. Cum 
de-a putut să permită să se întâmple una ca asta? 

— Şi tânărul care îl chestionează? 

— Nepotul meu, cred. Fiul cel mare al fratelui nostru, Appius. 
A venit cu mine în lectică, împreună cu Metella. ÎI iubea pe 
Publius ca pe un al doilea tată, spuse ea, scuturând din cap. ŞI 
băiatul cel mic al lui Publius era cu el la Bovillae. Nu ştim ce s-a 
întâmplat cu copilul. Nici măcar nu ştim unde e! 

Asta o copleşi brusc. Începu să plângă. Eco se uită în altă 
parte. Era greu de privit. Dar încetă curând să mai plângă. 

— Clodia, am spus foarte încet, de ce-ai trimis după mine? 

Întrebarea păru s-o descumpănească. Se încruntă şi clipi, 
confuză. 

— Nu sunt sigură. Te-am văzut în mulţime, aşa că... Şi dădu 
din umeri. Chiar nu ştiu. Dar ceva trebuie făcut. Te pricepi la 
astfel de treburi, nu-i aşa? Cercetări. Investigaţii. Cum se 
procedează. Publius se pricepea la astfel de treburi, fireşte. Dar 
acum Publius... 


Trase adânc aer în piept şi îl expiră încet. Lacrimile îi 
secaseră. 

— Nu ştiu de ce te-am chemat, serios. Ca să văd o veche faţă 
familiară? Ne-am despărţit prieteni, nu? 

Mă atinse pe braţ, abia reuşind să schiţeze un zâmbet. Efortul 
nu produse decât o fracțiune din şarmul de care o ştiam 
capabilă. Fragilitatea încercării o făcea şi mai impresionantă. 

— Cine ştie ce se va întâmpla acum? Lumea s-a întors pe dos. 
Dar ceva trebuie făcut ca să se îndrepte lucrurile. Copiii lui 
Publius sunt prea mici să se ocupe de asta. E de datoria 
celorlalţi din familie să se ocupe. S-ar putea să avem nevoie de 
tine. E posibil să ajungem acolo, trebuie să înţelegi. Suspină 
ostenită. Nu e nimic de făcut în momentul acesta, decât să ne 
alinăm, cât putem. Metella are nevoie de mine. 

Rămase aşa, privind îngândurată spre femeile din celălalt 
capăt al încăperii. 

Se părea că întrevederea se terminase. l-am făcut semn lui 
Eco. Ne-am ridicat amândoi în picioare. 

Sclava veni să ne conducă afară. Clodia se depărtă de noi, 
apoi se întoarse. 

— Aşteaptă. Trebuie să-l vezi. Vreau să vezi ce i-au făcut. 

Mă conduse spre celălalt colţ al camerei, spre masa ca un 
altar, la care stăteau Metella cu alte două femei şi un copil. 
Când ne apropiarăm, cea mai în vârstă dintre femei ne aruncă o 
privire furioasă. Faţa ei era trasă, desfigurată. Avea un păr 
cărunt. li atârna până la brâu. Nu se vedea nici o lacrimă în ochii 
ei, doar furie şi resentimente. 

— Cine sunt bărbaţii aceştia? 

— Prietenii mei, spuse Clodia, vocea ei devenind tăioasă. 

— Care bărbat nu e? Femeia îi aruncă Clodiei o privire rece. 
Ce fac ei aici? Ar trebui să aştepte în camera de alături, cu toţi 
ceilalţi. 

— Eu i-am chemat aici, Sempronia. 

— Nu e casa ta aici, spuse femeia sec. 

Metella veni lângă mama sa, strângând-o de mână. Femeia 
mai în vârstă le săgetă cu privirea. A patra femeie, a cărei faţă 
încă n-o văzusem, continua să stea cu spatele la noi. Întinse 


mâna să mângâie fetiţa care o ţinea strâns de tot. Copila se 
forţă să se uite la noi, cu ochii ei mari, inocenți. 

— Sempronia, te rog... spuse Clodia cu o şoaptă chinuită. 

— Da, mamă, să încercăm să fim împăciuitoare. Chiar şi cu 
draga de Clodia. 

A patra femeie se întoarse în sfârşit. În ochii ei n-am văzut nici 
lacrimi, nici furie. Avea o voce letargică, dar din cauza oboselii, 
nu a resemnării. Nu exista urmă de emoție în vocea sau pe faţa 
ei, doar un fel de determinare. Oricine s-ar fi aşteptat la o 
reacţie mai dură de la văduva mortului. Poate nu era decât 
amorţită din cauza şocului, însă privirea ei era directă şi 
pătrunzătoare, măsurându-ne de sus până jos. 

Fulvia nu era o mare frumuseţe, precum Clodia, însă era fără 
îndoială atrăgătoare. Era cu cel puţin zece ani mai tânără decât 
aceasta; nu cred că avea mai mult de treizeci de ani. Cum fetiţa 
era lipită de ea am înţeles de unde moştenea aceasta ochii 
căprui, luminoşi; exista o agerime în privirea Fulviei care indica 
o inteligenţă formidabilă. Îi lipsea duritatea lugubră a mamei ei, 
dar sedimentele acesteia puteau fi detectate în liniile aspre din 
jurul gurii, în special când îşi întoarse privirea spre Clodia. 

Se vedea imediat că nu exista o dragoste exagerată între cele 
două cumnate. Clodia şi fratele ei fuseseră multă vreme faimoşi 
pentru devoţiunea reciprocă; existau mulţi care credeau că ar fi 
fost mai degrabă soţ şi soţie decât fraţi. Atunci unde se situa 
soţia reală a lui Clodius? Ce credea Fulvia despre relaţia intimă 
dintre soţul ei şi sora lui? Din schimbul lor de priviri am înţeles 
că cele două femei învăţaseră să se tolereze una pe cealaltă, 
dar nu mai mult decât atât. Clodius fusese legătura dintre ele, 
obiectul comun al afecțiunii şi totodată al animozităţii lor; poate 
Clodius fusese cel care păstrase pacea între ele. Acum Clodius 
era mort. 

Mort de-a binelea, am gândit eu, fiindcă dincolo de Fulvia 
puteam zări trupul lui, zăcând pe o masă lungă şi înaltă. Era 
înveşmântat în haine de iarnă, de călăreț - o tunică groasă, 
mâneci lungi, strânsă la mijloc cu o curea, pantaloni de lână şi 
cizme roşii de piele. Tunica era murdară, îmbibată de sânge şi 
spintecată la piept, atârnând în zdrenţe, asemenea fâşiilor unui 
drapel roşu, sfâşiat. 


— Vino, şopti Clodia, ignorându-le pe celelalte femei şi 
luându-mă de braţ. Vreau să vezi. 

Şi mă conduse la masă. Eco ţinu aproape de mine. 

Faţa n-avea nimic. Ochii rămăseseră închişi, buzele fără 
sânge, iar obrajii nu erau decât puţin pătaţi de noroi, de sânge, 
cu o mică grimasă, tipică unui om suferind de durere de dinţi, 
sau de un vis neplăcut. Semăna izbitor cu sora lui, aceiaşi 
pomeţi fin sculptați şi nasul lung, vanitos. Era o faţă menită să 
topească inimile femeilor şi să-i fiarbă cu invidie pe bărbaţi, o 
faţă care îi ridiculiza pe colegii din Senat şi câştiga adoraţia 
mulţimii. Clodius fusese uimitor de chipeş, aproape prea tinerel 
ca înfăţişare pentru un bărbat în jur de patruzeci de ani. 
Singurele semne ale vârstei erau cele câteva şuviţe cărunte de 
la tâmple; chiar şi acestea se pierdeau în coama de păr gros, 
negru. 

Sub gât, trupul puternic şi zvelt era elegant proporţionat, cu 
umeri laţi şi un piept robust de înotător. Un orificiu profund îi 
perfora omoplatul drept. Mai avea şi două răni mai mici pe 
piept, cauzate de înjunghieri, iar membrele îi erau acoperite de 
mai multe răni, zgârieturi şi vânătăi. Alte vânătăi se vedeau de 
jur împrejurul gâtului, ca şi cum ar fi fost strâns cu un cordon 
subţire; dacă n-ar fi prezentat alte răni aş fi jurat că fusese 
strangulat. 

Lângă mine, Eco începu să tremure. La fel ca mine, şi el 
văzuse multe cadavre, însă victime ale pumnalelor sau otrăvii, 
ale celor care decedaseră rapid, fără veste. Acesta era al unui 
bărbat care murise luptându-se. 

Clodia luă o mână a mortului între palmele ei, ca şi cum ar fi 
vrut s-o încălzească. lşi trecu degetele peste ale lui, 
încruntându-se. 

— Inelul lui. Inelul lui de aur! L-ai scos tu, Fulvia? 

Fulvia scutură din cap. 

— Inelul nu mai era când l-au adus. Cei care l-au ucis trebuie 
să-l fi luat, ca trofeu. 

Nici de data asta nu arătă vreo emoție. 

Se auzi o bătaie uşoară în uşă. Un grup de sclave intră, 
purtând veşminte pe braţe. Aduseră pieptene, borcane cu 


unguente şi carafe cu apă caldă din care ieşeau coloane de 
aburi. 

— Dă-mi un pieptene, spuse Clodia, întinzând mâna spre una 
dintre fete. 

Fulvia se încruntă. 

— Cine a trimis după aceste lucruri? 

— Eu. 

Clodia se deplasă spre capătul mesei şi începu să pieptene 
părul fratelui. Dinţii pieptenului se prinseră într-un cheag de 
sânge. Faţa i se crispă. Trase totuşi de pieptene, dar mâinile îi 
tremurau. 

— Tu ai trimis după ele? Atunci le poţi trimite înapoi, spuse 
Fulvia. 

— Ce vrei să spui? 

— Trupul lui n-are nevoie să fie îmbăiat. 

— Sigur că are. Oamenii de afară vor să-l vadă. 

— ŞI-I vor vedea. 

— Dar nu aşa! 

— Exact aşa cum e. Ai vrut ca prietenii lui să-i vadă rănile. Ei 
bine, asta vreau şi eu. Toată lumea din Roma le va vedea. 

— Dar tot sângele acesta şi hainele care atârnă pe el ca nişte 
zdrenţe... 

— O să-i dăm jos hainele. O să lăsăm lumea să-l vadă exact 
aşa cum e. 

Clodia continuă să pieptene, cu ochii aţintiţi asupra lucrului ei. 
Fulvia se repezi la ea. Înhăţă încheietura mâinii Clodiei, îi luă 
pieptenul şi îl aruncă pe jos. Gestul fusese subit şi violent, însă 
vocea ei rămase impasibilă, asemenea feţei. 

— Mama are dreptate. Nu e casa ta aici, Clodia. Şi nu era 
soţul tău. 

Eco mă trase de mânecă. Am dat din cap. Era timpul să ne 
luăm rămas bun. Am plecat capul în deferenţă pentru cel mort, 
însă gestul trecu neobservat; Clodia şi Fulvia se fixau una pe 
cealaltă ca nişte tigroaice, cu urechile aplatizate. Sclavele se 
risipiră agitate, în vreme ce noi ne îndreptam spre uşă. Inainte 
de a ieşi m-am întors, aruncând o ultimă privire femeilor, fiind 
impresionat de tabloul compus de Clodius, mort pe masă, 
înconjurat de cele cinci femei care îi fuseseră cele mai apropiate 


când trăia, vârstele lor dispersate pe durata unei vieţi - fiica cea 
mică, nepoata Metella, soţia Fulvia, sora Clodia şi mama soacră, 
Sempronia. M-am gândit la femeile troienilor jelindu-l pe Hector, 
cu fetele sclave în rolul corului. 

Camera de afară, puternic luminată, părea din altă lume, cu 
toţi bărbaţii aceia neliniştiţi, păşind de colo-colo, în togile lor, cu 
vocile lor masculine, şoptite. Atmosfera era la fel de tensionată, 
dar de o natură diferită - nu de doliu, ci de criză şi confuzie, ca o 
tabără militară sub asediu sau o întrunire disperată a 
conspiratorilor. Încăperea era mai aglomerată decât înainte. 
Apăruseră nou-veniţi importanţi, cu suitele lor, formate din 
sclavi şi oameni liberi. Am recunoscut câţiva senatori şi 
magistrați binecunoscuţi, de nuanţă populistă. Unii formau 
perechi, conversând în surdină. Alţii erau strânşi în cerc, 
ascultându-l pe bărbatul cu ochii în flăcări şi părul vâlvoi, care 
continua să-şi lovească palma cu pumnul. 

— Eu zic să atacăm casa lui Milo în seara asta, spuse el. De ce 
să mai aşteptăm? Nu e decât la o aruncătură de băț. O să-l 
târâm afară din casă, o să-i dăm foc la casă şi-i vom smulge 
membru după membru. 

Am şoptit întrebător în urechea lui Eco: Sextus Cloelius? 

Eco dădu din cap şi-mi şopti la rândul său ca răspuns: 

— Mâna dreaptă a lui Clodius. Organizează cete de oameni, 
pune la cale răzmeriţe, rupe mâini. Taie nasuri. Nu-i e teamă să- 
şi murdărească mâinile. 

Unii politicieni încuviinţau sugestiile lui Cloelius. Alţi îl luară în 
derâdere. — Ce te face să crezi că Milo ar îndrăzni să se întoarcă 
în oraş după ceea ce a făcut? spuse unul. Probabil acum e la 
jumătatea distanţei de Massilia. 

— Nu Milo, spuse Cloelius. S-a lăudat de ani de zile că într-o zi 
îl va omori pe Publius Clodius. Nu uitaţi ce vă spun, mâine va fi 
în Forum, să se fălească cu asta. lar când se va arăta acolo îl 
vom ucide pe loc! 

— N-are nici un sens să-l măcelărim, spuse tânărul îmbrăcat 
elegant, pe care îl remarcasem la intrare, nepotul lui Clodius, 
Appius. Mai bine vom cere un proces. 

— Proces! exclamă Cloelius, exasperat. Se auzi un geamăt 
colectiv. 


— Da, proces, insistă Appius. E singura modalitate de a-i 
expune pe bastard ş; pe prietenii lui. Credeţi că Milo singur a 
fost în spatele acestei fapte? N-are el minte să aranjeze 
ambuscada asta de unul singur. Miros aici răsuflarea blestemată 
a lui Cicero! Inamicii unchiului Publius nu l-au omorât dintr-o 
toană. A fost un asasinat rece, calculat! Nu vreau o simplă 
răzbunare; un pumnal în spate ar realiza asta. Vreau să-i văd pe 
aceşti oameni discreditaţi, umiliţi şi huiduiţi când vor fi alungaţi 
din Roma. Vreau ca întregul oraş să-i repudieze, pe ei şi pe 
familiile lor. Asta înseamnă un proces. 

— |lmi vine greu să cred că se pune sau nu problema 
organizării unui măcel, spuse calm un tânăr cu o alură vicleană 
de la marginea mulţimii. 

— Gaius Sallust, îmi şopti Eco în ureche. Unul dintre tribunii 
radicali aleşi anul trecut. 

Capetele se întoarseră. Cum câştigase atenţia totală a 
grupului, Sallust ridică din umeri. 

— Ce, ce anume vă face să credeţi că puteţi controla 
mulţimea în vreun fel sau altul? Clodius putea, dar Clodius e 
mort. Nu putem şti ce se va întâmpla mâine, sau chiar în 
noaptea asta. Un măcel? Poate o baie de sânge. Vom fi norocoşi 
dacă mai există o fărâmă de organizare în Roma pentru a avea 
un proces. 

La auzul acestor vorbe se stârni un nou geamăt colectiv, plus 
huiduieli, dar nimeni nu contestă direct ceea ce spusese Sallust. 
In schimb se depărtară în tăcere, reluând discuţia fără el. 

— Proces! insistă Appius. 

— O revoltă întâi! spuse Sextus Cloelius. Mulțimea nu va 
accepta nimic altceva. lar dacă Milo îndrăzneşte să-şi arate faţa, 
o să-i tăiem capul şi o să i-l purtăm prin Forum în vârful unui 
băț. 

— Atunci simpatia oraşului va înceta să mai fie de partea 
noastră, argumentă Appius. Nu. Unchiul Publius înţelegea cum 
trebuie folosită mulţimea - ca un pumnal, nu ca o măciucă. Eşti 
prea surescitat, Sextus. Ar trebui să mergi la culcare. 

— Nu-mi spune mie cum manipula Publius mulţimea, spuse 
Cloelius. Jumătate din timp eu eram cel care plănuiam 
strategiile pentru el. 


Ochii lui Appius fulgerară. Mi-au amintit de ochii lui Clodius, 
verzi şi sclipitori ca smaraldele. 

— Nu încerca să-ţi depăşeşti rangul, Sextus Cloelius. 
Păstrează-ţi retorica vulgară pentru gloată. Cei din această 
încăpere sunt un pic prea sofisticaţi pentru stilul tău de 
vociferări. 

Cloelius deschise gura să răspundă, apoi se întoarse şi ieşi 
afară. 

Urmă o linişte grea, ruptă de Sallust. 

— Cred că suntem cu toţii un pic cam agitaţi, spuse el. Eu 
merg acasă să dorm puţin. Mare parte din cei prezenţi părăsiră 
încăperea odată cu el, lăsând mai mult spaţiu celor rămaşi, care 
continuară să se agite şi să gesticuleze. 

— Ar trebui să mergem şi noi, am spus, împungându-l pe Eco. 
Am nevoie să dorm. În plus, aşa cum zice Sallust: nu putem şti 
ce se va întâmpla pe străzi în noaptea asta. Ar fi bine să 
ajungem acasă, la familiile noastre, în spatele uşilor blocate. 

Gladiatorul care ne escortase mai devreme nu-şi lua ochii de 
pe noi. În timp ce ne apropiam de uşă ni s-a alăturat, insistând 
să ne conducă afară. Ne-a părăsit numai după ce ne-a dat din 
nou în grija gărzilor lui Eco pe culoarul intrării ferite de ochii 
lumii. 

Am coborât treptele în stradă. Mulțimea adunată în faţa 
intrării casei lui Clodius era chiar mai numeroasă acum. Bărbaţii 
erau strânşi în grupuri, comentând asemenea conducătorilor din 
casă despre ce trebuia făcut, doar vocile lor fiind mai ridicate şi 
expresiile mai deocheate. Alţi bărbaţi erau singuri, plângând ca 
şi cum propriul frate sau tată ar fi fost ucis. 

Voiam să merg drept înainte, dar mulţimea era ca o forţă, un 
curent puternic chiar la picioarele mele care mă ţinea pe loc. 
Eco era mulţumit să stea şi să observe, aşa că am rămas acolo, 
fascinaţi de lumina torţelor, de frânturile de conversaţie plutind 
prin aer, de masa mişcătoare a umanităţii, de atmosfera de 
incertitudine şi oroare. 

Brusc, marile uşi de bronz ale casei lui Clodius se deschiseră 
cu un clinchet dublu. O rumoare prevestitoare străbătu 
mulţimea. Întâi apărură câţiva bărbaţi înarmaţi. Coborâră 


treptele formând un cordon, devansând şi flancându-i pe cei în 
togi care purtau trupul lui Clodius pe un catafalc. 

Un geamăt se desprinse din mulţime la priveliştea trupului, 
urmat de o mare năvală înainte. Catafalcul fu aşezat pe trepte, 
înclinat, în aşa fel încât Clodius să poată fi văzut. Ne-am 
pomenit şi noi prinşi în nebunia asta. Mulțimea din curte se 
comprima, iar cei din stradă erau traşi după ei, ca într-un vârtej. 
Eco mă prinse de mână în timp ce eram purtaţi prin poarta 
deschisă în curtea interioară, purtaţi ca de viitura unei inundaţii. 
Gărzile lui personale se zbăteau să ţină aproape, împingându-se 
şi lipindu-se de noi. Am simţit o împunsătură în coaste, vârful 
unui pumnal ascuns în tunica unei gărzi de lângă mine, 
gândindu-mă ce ironie nebună ar fi fost dacă aş fi fost spintecat 
accidental de arma omului care trebuia să mă apere. 

Ne-am oprit. Mulțimea era compactă în curte, ca boabele de 
nisip dintr-o sticlă. Dincolo de torţele mirositoare am zărit trupul 
lui Clodius întins pe catafalc, înconjurat în moarte la fel cum 
fusese în viaţă, de gărzi armate. De fiecare parte a catafalcului 
erau postați cei care îl aduseseră aici. Printre ei i-am recunoscut 
pe Appius şi pe Sextus Cloelius. 

Clodius fusese despuiat de hainele înmuiate în sânge, purtând 
doar o bucată de pânză în jurul şalelor. Impunsătura din umăr şi 
rănile din piept fuseseră curățate doar ca să fie expuse mai 
evident; încă mai era destul de mult sânge năclăit pe pielea 
palidă, ca de ceară. Am observat că părul îi era frumos descâlcit 
şi pieptănat. Fusese îndepărtat de pe faţa lui, arătând exact aşa 
cum îl purtase în viaţă, doar o şuviţă rebelă îi căzuse pe ochi. 
Dacă te uitai numai la faţa lui ai fi crezut că doarme, 
încruntându-se din cauza părului care îl gâdila, şi că în orice 
moment ar fi putut să întindă mâna să-l dea la o parte. 
Văzându-l dezbrăcat sub stelele unei nopţi atât de reci mă făcu 
să tremur. 

În jurul nostru bărbaţii gemeau, înjurau, plângeau, dădeau din 
picioare, îşi arătau pumnii sau îşi îngropau feţele în palme. O 
altă undă de nelinişte străbătu mulţimea când Fulvia apăru pe 
trepte. 

Braţele ei erau încrucişate pe piept, capul plecat. Părul ei 
negru şi lung atârna liber, confundându-se cu linia neagră a 


robei. Dinspre mulţime se ridicară mâini, dar ea părea să nu 
observe aceste gesturi de sprijin. Rămase mult timp lângă 
trupul soţului ei, privindu-l fix. Apoi îşi ridică ochii spre stele şi 
slobozi un urlet de durere care îmi îngheţă sângele, lira ca 
urletul unei fiare sălbatice, săgetând aerul rece al nopţii; dacă 
mai dormea cineva pe colină, în mod sigur îl trezise. Fulvia îşi 
smulse părul, apoi ridică braţele spre ceruri, după care se 
aruncă pe trupul bărbatului ei. Nepotul său schiţă un gest 
neputincios de a o reţine, apoi făcu un pas înapoi, smerit, în 
timp ce ea striga şi lovea cu pumnii catafalcul, lipindu-şi faţa de 
cea a soţului, acoperindu-i buzele reci cu un sărut. 

In jurul nostru mulţimea fierbea de furie. Mă gândeam la ceea 
ce spusese tribunul Sallust: nimeni nu controlează o astfel de 
mulţime; ea ajunge să-şi asume o voinţă proprie. Poate schilodi 
sau ucide un om fără noimă sau fără vreun scop, zdrobindu-l şi 
călcându-l în picioare. L-am luat pe Eco şi printr-o minune a 
voinţei ne-am forţat drumul afară pe poartă. Lumea care 
saturase curtea interioară umplea acum strada cât vedeai cu 
ochii. Toate casele din preajmă erau cu luminile aprinse, cu 
santinele agitate poziţionate pe acoperişuri. Am forţat pasul prin 
mulţime, în timp ce Eco şi sclavii lui făceau eforturi mari să ţină 
pasul cu mine. 

In cele din urmă am trecut dincolo de marginile mulţimii. N- 
am încetinit pasul până n-am cotit pe o stradă pustie, 
întunecată. M-am oprit să-mi trag sufletul, iar Eco a făcut acelaşi 
lucru. 

Ascultându-mi doar propria respiraţie şi pulsul de la tâmple n- 
am băgat de seamă paşii care se apropiau de noi. Dar gărzile îi 
auziră. Se îndreptară de spate, strângându-se în jurul nostru. 
Era un grup de bărbaţi care urcau pe strada neluminată, 
mergând în direcţia casei lui Clodius. In timp ce treceau de noi, 
liderul lor le făcu semn să se oprească. Privi spre noi în 
întunericul în care singura lumină era cea a stelelor. Faţa lui nu 
se distingea în noapte, dar îi puteam vedea părul cârlionţat şi 
nasul proeminent, iar sub capa lui se prefigura un fizic puternic. 
După o clipă se depărtă de oamenii lui şi se apropie de noi. 

— Vii de la casa lui Clodius? 

— Da, am zis eu. 


— E adevărat ce se spune? 

— Ce se spune? 

— Că a murit Clodius. 

— E adevărat. 

Omul scoase un oftat. Era un oftat calm, foarte diferit de 
lamentările sforăitoare pe care tocmai le lăsasem în urmă. 

— Sărmanul Publius! Atunci acesta e sfârşitul lui, spre bine 
sau spre rău. Sfârşitul total. Şi omul înclină capul într-o parte. Nu 
cumva te cunosc? 

— Mă cunoşti? 

— Cred că da. Da, sunt sigur. 

— Poţi vedea în întuneric, cetăţene? 

— Destul de bine. Şi niciodată nu uit vreo voce. Fredonă ceva 
ca pentru sine, apoi tuşi. Eşti tatăl lui Meto, nu-i aşa? lar acesta 
e fratele lui Meto, Eco. 

— Da. 

Am încercat să mă uit mai bine la el. Puteam aproxima în 
mare trăsăturile - fruntea solidă, nasul de boxer - dar tot nu l- 
am recunoscut. 

— Noi doi ne-am întâlnit anul trecut, spuse el, foarte scurt, 
când ai venit să-l vizitezi pe Meto la Ravenna. Sunt şi un slujitor 
al lui Caesar, adăugă, după care făcu o pauză. 

Cum n-am dat nici un semn că l-aş fi recunoscut, ridică din 
umeri. 

— Ei bine, ce se petrece acolo? Ce e lumina din cer - nu-i o 
casă în flăcări, nu? 

— Nu. Doar multe torţe. 

— Multă lume strânsă la casă? 

— Da, au venit să vadă trupul. Soţia lui, Fulvia... 

— Fulvia? 

Rosti numele cu o intensitate stranie, ca şi cum ar fi avut un 
înţeles secret pentru el. 

— Jeleşte. E posibil s-o auzi chiar de-aici. 

Oftă din nou, un oftat adânc, amplu. 

— Cred că va trebui să văd şi eu asta. La revedere, atunci, 
Gordianus. Şi ţie, Eco. 

Apoi individul se întoarse la oamenii lui, plecând degrabă. 


— La revedere... am spus şi eu, incapabil să-mi amintesc 
numele lui. M-am întors spre Eco. 

— Aşa cum zicea el, papa, l-am întâlnit anul trecut, la tabăra 
de iarnă a lui Caesar, în Ravenna. Un pic modest, după cum se 
prezenta: "Sunt şi un slujitor al lui Caesar”. Unul dintre oamenii 
de frunte ai generalului, după Meto. L-am fost doar prezentat. 
Uitasem de asta. Sunt surprins că îşi aminteşte de noi. Dar omul 
e politician, fireşte. A revenit la Roma de câteva luni, 
candidează pentru un post public. L-am văzut în Forum, 
strângând voturi. Trebuie să-l fi văzut şi tu. 

— Da? Cum îl cheamă? 

— Marc Antoniu. 


Capitolul trei 


La micul dejun, Bethesda şi Diana au cerut să afle totul. Am 
încercat să cenzurez descrierea trupului lui Clodius, din 
deferenţă pentru apetitul lor, dar ele au insistat să le furnizez 
toate detaliile hidoase. Gâlceava politicienilor le-a interesat mai 
puţin, însă au ascultat foarte atente relatarea mea despre 
faimoasa casă şi decoraţiunile ei, fiind în mod special curioase 
despre Clodia. 

— Să fi trecut deja patru ani de la procesul lui Marcus Caelius? 
întrebă Bethesda suflând uşor într-o lingură de păsat fierbinte. 

— Aproape. 

— Gândeşte-te că n-am mai văzut-o de-atunci pe Clodia. 

— Nici nu-i de mirare; nu ne învârtim prea mult în aceleaşi 
cercuri exaltate. Dar nu cred că altcineva a văzut-o prea des. 
Procesul a marcat-o cumva. Mi-a părut o femeie schimbată. 

— Chiar? Eu cred că s-a dat în spectacol invitându-te în inima 
imensei case a fratelui ei, de parcă ţi-ar fi făcut o mare favoare, 
creându-ţi impresia că eşti privilegiat, special. Înseamnă că vrea 
ceva. 

— Serios, Bethesda, femeia era distrusă. 

— Era? 

— Ţi-am spus, de-abia dacă se putea opri din plâns. 

— Să plângi e una. Să fii distrus, alta. 

— Nu înţeleg. 

— Nu? 

Bethesda se trase de lângă masă. 

— Fii atentă cu păsatul, Diana. O să-ţi arzi limba. 

Diana dădu din cap absentă, înfulecând o lingură cu vârf. 

— Ce vrei să spui cu asta, Bethesda? Despre Clodia? 

— Ei bine, nu mă îndoiesc că era foarte supărată din cauza 
morţii fratelui ei. Ştim cu toţii cât erau de apropiaţi sau cel puţin 
aşa vorbea lumea despre ei. Şi ce moarte sângeroasă, după 
cum îl descrii tu. Îngrozitor! 

Bethesda îşi amestecă păsatul, mici aburi ridicându-se din 
bolul ei. 

— Dar? 


Diana îşi drese glasul. 

— Cred că ceea ce mama încearcă să spună e... 

— Ei bine, e evident, nu? Bethesda o privi pe Diana şi 
amândouă dădură din cap la unison. Lectica ei, garda de corp... 

— Şi intrarea pe poarta principală. Da. 

Şi Diana îşi ţuguie buzele cu tâlc. 

— Ce tot vorbiţi voi, în numele lui Hades? 

— Ei bine... 

Bethesda încercă o altă lingură de păsat şi în sfârşit socoti că 
e îndeajuns de rece. 

— Din ce ne-ai spus se pare că există o intrare principală în 
casă şi una mai mică, secretă, cea prin care ai intrat tu. 

— Da... 

— Şi amândouă duc în acelaşi loc. 

— Da, în atriumul mare. 

— Ei bine, nu pot să vorbesc în numele Clodiei, dar dacă aş fi 
fost distrusă, n-aş fi avut dispoziţia de a mă expune unei mulţimi 
uriaşe. Aş fi vrut s-o evit, pe cât posibil. lar Clodia ar fi putut-o 
face foarte simplu, intrând pe uşa din dos. Putea evita efectiv 
mulţimea. Am dreptate? Lectica îi putea lăsa pe ea şi pe Metella 
şi pe nepotul Appius în faţa treptelor, după care ar fi urcat în 
casă fără ca cineva să ştie că sosiseră. 

— Bănuiesc că da... 

Diana preluă firul de la mama sa. 

— În schimb a ales să treacă prin mulţime în lectica aia uriaşă 
- cea în dungi alb-roşii de care toată lumea ştie căeaei- cuo 
armată veritabilă de gladiatori roşcaţi. 

Bethesda dădu din cap. 

— Ca toată lumea să fie sigură de sosirea ei. 

— Şi să vorbească despre asta mult timp după aceea, spuse 
Diana. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? am întrebat, uitându-mă ba la 
una, ba la alta. 

— Ei bine, papa, jelitul nu era singura preocupare a Clodiei. 

— Exact, spuse Bethesda. Să-şi facă o intrare falnică - asta 
urmărea. 

— Oh, sigur! am clătinat eu capul. Dacă aţi fi fost acolo şi-aţi 
fi simţit atmosfera de-acolo, disperarea, teama... 


— Cu atât mai bine, să sporească drama, spuse Bethesda. Nu 
mă îndoiesc de durerea Clodiei. Dar vezi tu, trebuie să fi judecat 
circumstanţele în avans. Şi-a dat seama că nu i se va permite să 
apară în public lângă trupul fratelui ei, când acesta a fost arătat 
mulţimii. Privilegiul era rezervat Fulviei. 

— Aşa încât Clodia a făcut impresie numai aşa cum putea - cu 
o intrare de efect, spuse Diana. 

— Înţeleg. Vreţi să spuneţi că a căutat să-şi eclipseze 
cumnata. 

— Deloc. Bethesda se încruntă din cauza obtuzităţii mele. Nu 
voia decât ce i se cuvenea. 

— Să primească porţiunea de simpatie publică pe care 
considera că o merită, explică Diana. 

— Înţeleg, am repetat, deloc sigur că înţelegeam. Ei da, dacă 
tot vorbim de ceea ce facem de ochii lumii, bineînţeles că am 
fost uimit de inconsecvenţa comportamentului Fulviei... 

— Inconsecvenţă? spuse Bethesda. 

— Ce vrei să spui cu asta, papa? întrebă şi Diana. 

— V-am spus cât de rece fusese înăuntru, aproape că nu 
manifesta nici un fel de emoție, nici măcar atunci când a pus-o 
la punct pe Clodia pentru că încerca să spele cadavrul. Apoi 
urletele isterice în faţa tuturor acelor oameni când l-au arătat pe 
Clodius mulţimii! 

— Dar unde-i inconsecvenţa, papa? 

Diana se uita la mine curioasă, la fel ca mama ei. Aproape îmi 
venea să cred că îşi râdeau de mine. 

— Mie mi se pare că o femeie ar trebui să jelească în 
intimitate şi să manifeste reţinere în public, nu invers, am spus 
eu. 

Bethesda şi Diana se uitară una la cealaltă, încreţindu-şi 
sprâncenele. 

— La ce bun una ca asta? întrebă Bethesda. 

— Nu e vorba la ce bun... 

— Soţule! Bethesda scutură capul în direcţia mea. Bineînţeles 
că Fulvia n-a vrut să-şi manifeste durerea în faţa ta, un străin, în 
intimitatea căminului ei, şi mai ales nu în faţa Clodiei. S-a 
comportat cu demnitate - să-şi facă mama mândră de ea, să-i 
arate fiicei cum să fie tare, s-o pună la punct pe cumnată. Şi de 


dragul soţului, din moment ce voi romanii aveţi credinţa că 
strigoiul unui mort rămâne o vreme în preajma cadavrului. Aşa 
că în faţa ta s-a purtat cât a putut de demn. Dar în faţa mulţimii 
de afară, asta e cu totul altceva. Fulvia a vrut să-i stârnească, 
cât mai tare, tot aşa cum îi stârnise soţul ei de atâtea ori 
înainte. Nu prea putea face asta stând lângă trupul însângerat, 
purtându-se ca o statuie, nu-i aşa? 

— Atunci eşti de părere că jelitul public a fost calculat şi 
nesincer? 

— Calculat, mai mult ca sigur. Dar nesincer? Deloc. Pur şi 
simplu a ales timpul şi locul potrivit să-şi manifeste durerea care 
o măcina în tot acest timp. 

Am clătinat din cap. 

— Nu sunt convins că e logic ce spui. Mai degrabă aş încerca 
să înţeleg ce puneau la cale politicienii din anticameră. 

Bethesda şi Diana ridicară din umeri la unison, să arate că 
subiectul le plictisea. 

— Politicienii sunt de regulă prea previzibili ca să fie foarte 
interesanţi, spuse Bethesda. Fireşte, poate am judecat-o greşit 
pe Fulvia. N-am fost acolo s-o văd cu ochii mei, nu pot decât să 
mă bazez decât pe ce mi-ai spus tu. 

— Sunt un observator atât de capricios? Am ridicat o 
sprânceană. Oamenii îmi spun Descoperitorul, să ştii. 

— Adevărul e, spuse Bethesda ignorând afirmaţia mea, că nu 
poţi fi niciodată sigur ce intenţionează oamenii cu adevărat. In 
special o femeie complicată cum e Clodia, sau Fulvia. Cum poţi 
fi sigur ce gândeşte cu adevărat, ce simte cu adevărat? Sau ce 
vrea cu adevărat? 

Bethesda schimbă cu Diana o privire cu tâlc. Amândouă 
ridicară simultan lingurile cu păsat, apoi le lăsară jos când în 
cameră îşi făcu apariţia Belbo. 

Mulţi ani de zile gigantul blond fusese garda mea personală, 
salvându-mi viaţa în mai multe rânduri. Încă era puternic ca un 
taur, dar şi la fel de greoi; era loial ca un câine, însă unul care 
nu mai era prea rezistent la vânătoare, încă mai aveam 
încredere să-mi apere viaţa zi de zi - îl lăsam să mă 
bărbierească - dar nu mă mai puteam baza pe el să mă apere 
de pumnalele din Forum. Ce se poate face cu o gardă loială, dar 


nefolositoare? Belbo citea foarte puţin şi nu putea face decât 
nişte calcule rudimentare. Nu avea nici talent pentru tâmplărie 
sau pentru grădinărit. În afara unor fapte ocazionale de forţă 
extremă- cărând un sac de grâne sau ridicând un dulap de unul 
singur - îmi servea destul de bine şi ca uşier, slujbă care îi cerea 
în principal să stea într-un petic fierbinte din atrium, luminat de 
soare cea mai mare parte a zilei. Letargia se potrivea cu natura 
lui bovină şi îi potenţa temperamentul placid pe care străinii îl 
confundau adesea cu prostia. Poate că Belbo era un pic prea 
încet, dar nu cretin. Era stilul lui, de a zâmbi la o glumă după ce 
toată lumea termina de râs. Rareori se înfuria, chiar dacă era 
provocat. Mult mai rar manifesta teamă. Însă când intră în 
sufragerie, ochii lui de bou erau dilataţi de spaimă. 

— Belbo, ce e? 

— Afară, în stradă, stăpâne. În faţa casei. Cred că e mai bine 
dacă veniţi să vedeţi. 

Imediat ce am păşit în grădina din centrul casei am auzit un 
zgomot propagat în aerul liber - un amestec neinteligibil de 
strigăte şi răpăit de picioare. Suna ca o revoltă. Am trecut rapid 
prin grădină şi atrium spre uşa la intrare. Belbo trase mica placă 
rabatabilă a uşii, dându-se la o parte ca să mă lase să-mi lipesc 
ochiul pe vizetă. 

Am văzut un fel de agitaţie neclară, de la dreapta spre stânga 
- un grup compact foarte grăbit, toţi îmbrăcaţi în negru. Am 
auzit răgetul mulţimii, dar n-am înţeles nimic. 

— Cine sunt, Belbo? Ce se-ntâmplă? Mă zgâiam prin vizetă. 
Subit, o siluetă se rupse de grup şi fugi direct spre uşă. Îşi puse 
gura în dreptul vizetei şi începu să strige. 

— O s-o ardem una cu pământul! Una cu pământul! 

Şi începu să lovească uşa cu pumnii. 

Am sărit în spate, inima aproape să-mi zboare din piept. Prin 
vizetă l-am zărit pe om făcând un pas înapoi, cu faţa îngheţată 
într-un rânjet maniacal. Chiar dacă între noi era uşa, m-au trecut 
toate frigurile. Apoi, la fel de subit cum venise, omul dispăru, 
întorcându-se în mijlocul cetei. 

— În numele lui Hades, ce se-ntâmplă? 

— Nu v-aş sfătui să ieşiţi afară ca să aflaţi, spuse Belbo, 
sincer. 


M-am gândit un moment. 

— O să mergem pe acoperiş să ne uităm. la scara, Belbo, şi 
adu-o în grădină! 

Câteva momente mai târziu mă găseam într-o poziţie precară 
pe ţiglele înclinate din faţa casei mele. De aici nu vedeam doar 
strada de jos, dar şi Forumul în depărtare, cu templele şi locurile 
publice plasate ciorchine în valea dintre colinele Palatină şi 
Capitolină. Sub mine ceata furioasă continua să înainteze pe 
stradă. Câţiva alergau. Alţii se rupseră de grup şi o luară pe 
scurtătura numită Rampa care duce spre Forum şi se sfârşeşte 
într-un spaţiu îngust între Casa Vestalelor şi Templul lui Castor şi 
Pollux. Câţiva rebeli aveau ciomege şi bâte. Alţii gesticulau cu 
pumnale, o sfidare pe faţă a legii care interzice acest gen de 
arme în oraş. Şi deşi se făcuse demult lumină, câţiva duceau 
torţe. Flăcările dansau şi sfârâiau prin aerul rece. 

In cele din urmă ceata se subţie, dar curând fu urmată de un 
grup mai mare şi mai lent de îndoliaţi. Dacă era o procesiune 
funerară, atunci era în mod cert una stranie. Unde erau mimii 
care îl parodiau pe cel mort pentru a destinde atmosfera? Unde 
erau efigiile de ceară ale strămoşilor din atriumul mortului 
pentru a fi martore la trecerea lui pe celălalt tărâm, pentru a li 
se alătura? Unde erau bocitoarele angajate, plângând şi 
smulgându-şi părul încâlcit - chiar aşa, cum de nu se zărea nici 
o femeie? 

Dar se-auzea muzică - trompete jelind, flaute plângând şi 
tamburine zdrăngănind, toate produceau un zgomot care-mi 
făceau dinţii să clănţănească. Şi-apoi mai era trupul - cadavrul 
lui Clodius purtat pe un catafalc îmbrăcat într-o pânză neagră. 
Era tot gol, cu excepţia materialului din jurul şalelor, la fel de 
murdar şi de mânjit cu sângele uscat. 

O parte din cortegiu se rupse de rest, luând-o pe Rampă spre 
Forum, dar grosul procesiunii din urma lui Clodius rămase pe 
strada din faţa casei mele, care trece peste coama colinei 
Palatine. Mi-am dat seama că urmau un traseu lent, deliberat, 
un întreg circuit al colinei pentru a se perinda pe lângă casele 
celor bogaţi şi puternici, o procesiune sumbră care îi lăsa şi pe 
prieteni, şi pe duşmani să-l mai vadă pentru ultima oară pe 


bărbatul care cauzase un deranj atât de mare vieţii ordonate a 
Republicii. 

Câteva case mai încolo urmau să treacă direct prin faţa uşii 
celui care fusese cel mai implacabil inamic al lui Clodius în 
Senat şi în sălile de tribunal. Clodius se erijase în campionul 
celor de jos, al oamenilor de rând şi al celor eliberaţi din sclavie; 
întotdeauna împotriva lui se ridicase Cicero, purtătorul de 
cuvânt loial al celor care se autodenumesc Oamenii Buni. 
Procesiunea funerară părea ordonată, dar în mulţimea care o 
precedase văzusem bărbaţi cu pumnale şi torţe. Mi-am ţinut 
răsuflarea, gândindu-mă ce se putea întâmpla când vor fi ajuns 
în dreptul casei lui Cicero. 

După ce mi-am aruncat privirea spre casa acestuia mi-am dat 
seama că nu fusesem singurul animat de teama aceea. Casele 
şi copacii dintre noi îmi blocau vederea străzii, dar puteam 
vedea foarte clar unele ferestre cu obloanele trase ale casei lui, 
etajul superior şi o parte din acoperiş. Două persoane erau 
cocoţate pe marginea acoperişului, privind jos, în stradă. In 
lumina piezişă a dimineţii am identificat instantaneu silueta lui 
Cicero, gâtul lui gros şi bărbia puternică. Imediat în spatele lui, 
având grijă ca stăpânul să nu se aplece prea mult, se zărea 
silueta mai pirpirie a secretarului lui de-o viaţă, Tiro. Amândoi 
rămaseră nemişcaţi o bună bucată de timp, de parcă aerul rece 
al dimineţii i-ar fi îngheţat; apoi Cicero întinse o mână spre 
umărul lui Tiro. Urmară câteva clipe de consultare reciprocă 
neliniştită între cei doi. După felul în care îşi arcuiau gâtul 
înainte şi înapoi, încercând să vadă, dar să nu fie văzuţi, am 
dedus că bizarul cortegiu funerar trecea exact pe sub ei. Marşul 
funerar intonat de trompete şi flaute deveni tot mai strident, 
tamburinele distante tot mai obsedante. Atenţi la spectacolul de 
dedesubt, Cicero şi Tiro nu îşi dădură seama că îi priveam. 

Se pare că procesiunea se oprise în dreptul casei lui Cicero. 
Cicero îşi legăna capul înainte şi înapoi ca o prepeliţă nervoasă. 
Îmi imaginam dilema lui - îi era teamă să-şi ia ochii de pe 
mulţime, dar cea mai fulgurantă semnalare a lui ar fi putut 
incita gloata la violenţă. Trompetele ţiuiau, flautele ciripeau, 
tamburinele răpăiau. 


În cele din urmă cortegiul o luă din loc, iar marşul funerar se 
stinse. 

Cicero şi Tiro se lăsară pe spate, oftând uşuraţi. Apoi Cicero 
se strâmbă, prinzându-se de stomac. Precum călcâiul lui Ahile, 
tot aşa şi stomacul lui Cicero; micul dejun se întorsese împotriva 
lui. Se ridică, încă îndoit de spate, deplasându-se ca un crab pe 
acoperiş, Tiro urmându-l aproape. Tiro îşi întoarse capul şi ne 
văzu privindu-i. Atinse mâneca stăpânului şi spuse ceva. Cicero 
se opri, întorcându-şi faţa spre noi. Am ridicat braţul, un salut 
între vecini. Tiro ne făcu şi el cu mâna. Cicero rămase nemişcat 
un moment, apoi îşi cuprinse stomacul şi se grăbi, dispărând 
dincolo de coama acoperişului. 

Între timp pe strada de sub noi tot mai mulţi oameni în negru 
continuau să alerge în grupuri de doi şi trei, cei întârziaţi 
grăbindu-se să ajungă din urmă procesiunea. Majoritatea o luau 
pe Rampă. Am încercat să văd încotro se îndreptau cu toţii, dar 
priveliştea mea spre Forum era compusă în mare măsură dintr-o 
serie de acoperişuri roşcate strălucind în lumina soarelui; când 
şi când reuşeam să disting unele siluete minuscule avansând în 
spaţiile dintre clădiri. Păreau să se adune cu toţii înaintea Casei 
Senatului, la capătul îndepărtat al Forumului, unde faţada din 
stâncă pură a colinei Capitoline formează un zid natural. 

De unde mă aflam eu, mă bucuram de o privelişte curată a 
fațadei Casei Senatului. Trepte mari de marmură duceau la uşile 
masive de bronz, închise acum. Nu puteam vedea decât o 
porţiune mică a spaţiului deschis din faţa Casei Senatului, care 
includea porţiunea în care era plasată Rostra, o platformă 
ridicată de unde vorbitorii se adresau populaţiei. Spaţiul dintre 
Rostra şi Casa Senatului era deja înţesat de o mulţime de 
oameni îmbrăcaţi în negru. 

Marşul funerar care încetase să se mai audă o vreme, reveni 
acum, răzbătând din Forum. Dublată de ecoul din vale. Muzica 
aceea gravă suna mai confuză şi mai discordantă decât înainte. 
Brusc fu copleşită de un mare strigăt al mulţimii. Trupul lui 
Clodius sosise. Un pic mai târziu am văzut catafalcul adus pe 
Rostra şi înălţat în aşa fel încât să poată fi văzut de mulţime, 
exact cum fusese expus pe treptele casei lui Clodius seara 
trecută. Arăta atât de minuscul de la o asemenea distanţă, dar 


exista ceva şocant în priveliştea trupului nud şi mulţimea 
îndoliată, înveşmântată în negru. 

Un vorbitor urcă pe Rostra. Nu puteam auzi decât ecourile 
înfundate ale vocii lui. În timp ce păşea înainte şi înapoi, omul 
gesticula şi arăta spre trupul lui Clodius, ridicând apoi pumnii, 
moment în care mulţimea explodă într-un urlet asurzitor. Din 
acel moment zgomotul produs de mulţime crescu şi scăzu, însă 
nu încetă o clipă. 

— Ce se-ntâmplă? 

Am întors capul, tresărind. 

— Diana, dă-te jos imediat! 

— De ce? E periculos aici sus? 

— Foarte. Mama ta se va supăra. 

— Oh, nu prea. Ea mi-a ţinut scara. Dar cred că-i e frică să 
urce. 

— Ar trebui să-i fie. 

— Şi tu, papa? Cred că cineva mai în vârstă, ca tine, e mult 
mai probabil să-şi piardă echilibrul, nu eu. 

— Cum am ajuns să am un copil atât de obraznic? 

— Nu sunt obraznică. Doar curioasă. E ca asediul Troiei, nu-i 
aşa? 

— Poftim? 

— Ca Jupiter pe muntele Ida, privind câmpul de bătălie de sub 
el. Sunt atât de micuţi cu toţii. Te face să te simţi... zeiesc. 

— Jupiter putea trimite tunete sau mesageri cu aripi. Şi putea 
auzi ce se vorbea. Priveliştea nu mă prea face să mă simt 
zeiesc. Din contră. Mă face să mă simt neputincios, privind de la 
o asemenea distanţă. 

— Ai putea cobori să li te alături. 

— Să mă pun la mila gloatei? N-ai cum să ştii ce vor face în 
momentul următor... 

— Papa, uite! 

Asemenea unei inundaţii produse de furtună, lumea părea să 
se reverse subit în marea piaţă din faţa Rostrei, năvălind valuri 
după valuri pe treptele şi terasele templelor şi clădirilor publice 
din jur. 

— Papa, uite! Casa Senatului! 


Treptele late erau inundate de mulţimea care se ridica 
asemenea unei viituri negre izbindu-se de uşile de bronz. 
Blocate dinăuntru, ele rezistau torentului, dar curând am 
început să aud un bubuit sec, repetitiv. Era greu de văzut ce 
anume se întâmpla, dar se părea că mulţimea asalta uşile 
Senatului cu un fel de berbec improvizat. 

— Imposibil, am zis. Incredibil! Ce au de gând? Ce vor? 

Brusc, uşile cedară. Un moment mai târziu un strigăt de 
triumf se ridică din mulţime. Am privit din nou spre Rostra. 
Vorbitorul continua să peroreze, înaintând şi retrăgându-se, 
încurajând mulţimea cu gesturi sălbatice, însă trupul lui Clodius 
dispăruse. M-am încruntat, confuz, dar pe urmă am zărit trupul 
nud pe catafalcul negru, înaintând cu mişcări ciudate, zvâcnite, 
pe treptele Casei Senatului. Se părea că mulţimea trecea 
catafalcul din mână-n mână deasupra capetelor. Am avut pe 
dată în faţa ochilor viziunea unei colonii de insecte, trupul lui 
Clodius fiind regina lor. M-au trecut frigurile şi am simţit un 
vertij. Cu o mână m-am sprijinit de Diana, petrecându-mi braţul 
pe după umerii ei, iar cu cealaltă m-am prins şi mai zdravăn de 
tigla acoperişului. 

Catafalcul ajunse la treapta de jos a Casei Senatului, 
rămânând nemişcat pentru o clipă, apoi se înclină şi începu să 
urce. Marea masă a mulţimii, fiind din nou în stare să vadă 
cadavrul, scoase un alt strigăt de triumf amestecat cu disperare. 
Catafalcul ajunse pe treapta de sus, fiind proptit vertical. Un 
bărbat păşi lângă el, gesticulând, având în mână o torţă. Părea 
să ţină un discurs, deşi îmi venea greu să cred că mulţimea care 
răcnea îl putea auzi mai bine decât mine. Chiar şi de la o 
asemenea distanţă eram aproape sigur că vorbitorul era Sextus 
Cloelius, locotenentul cu ochi scăpărători, cel care vorbise 
noaptea trecută despre revolte şi răzbunare împotriva lui Milo. 

După o vreme, continuând să gesticuleze cu torţa, se întoarse 
şi intră în Senat. Catafalcul îl urmă înăuntru. 

— Oare la ce se pot gândi? am zis eu. 

— Daţi-i foc, spuse Belbo. Nu asta spunea individul, cel care 
bătea în uşă? 

Am clătinat din cap. 


— Delira. Plus că trebuie să se fi referit la incendierea casei lui 
Milo, poate a lui Cicero. Nu putea să... 

Uneori rostirea imposibilului îl poate face subit posibil. Mă 
zgâiam la acoperişul Senatului, concentrându-mă parcă să văd 
ce avea de gând Sextus Cloelius. Sigur nu... 

Şi atunci am văzut primele fire de fum desprinzându-se ca 
nişte stafii din obloanele ferestrelor Casei Senatului de la mare 
înălţime. 

— Papa... 

— Da, Diana, văd. Probabil incinerează cadavrul 
clădirii. Idioţii! Dacă nu sunt atenţi... 

— Nu prea am impresia că ar fi atenţi, spuse Belbo, 
înclinându-şi capul solemn. 

Puțin mai târziu primele limbi răsucite ale flăcărilor apărură la 
una dintre ferestre. Unul după altul obloanele luară foc. Un fum 
negru şi gros începu să ţâşnească pe ferestre, apoi de pe holul 
clădirii. Sextus Cloelius ieşi în fugă, triumfător, gesticulând cu 
torţa deasupra capului. Mulțimea rămase tăcută o secundă, 
probabil la fel de copleşită ca mine de enormitatea a ceea ce se 
întâmpla. Apoi scoaseră un urlet care trebuie să fi fost auzit 
până hăt departe, în Bovillae. 

În orice caz, se auzi în casa lui Cicero. Cu colţul ochilor am 
văzut mişcare pe acoperişul lui. Se întorsese împreună cu Tiro. 
Cei doi stăteau nemişcaţi, privind spectacolul din Forum. Tiro îşi 
prinse faţa între mâini. Plângea. Câte ore fericite petrecuse în 
clădirea aceea, copiind cuvântările stăpânului în stenografia 
inventată de el, poruncind armatei de funcţionari din jur, atent 
la marea carieră pentru care făcuse atât de mult? Sclavii pot fi 
foarte sentimentali. 

Cicero nu plângea. Încrucişă braţele şi îndreptă bărbia, privind 
înlemnit orgia distrugerii din vale. 

— lată! spuse Diana. Arătă spre Cicero. lată! Aşa trebuie să fi 
arătat Jupiter, privind de sus spre Troia. 

Îl cunoşteam pe Cicero mult mai bine decât fiica mea şi în 
mod sigur că nu era nimic zeiesc în el, fiind pe punctul de a o 
corecta, când interveni Belbo. 

— Ai dreptate, spuse el. E leit! 


A 


năuntrul 


Siguranţa lor mă forţă să mă uit mai bine. Diana avea 
dreptate. Trebuia să recunosc. Aşa cum arăta Cicero în acel 
moment, privind distrugerea Casei Senatului de către mulţimea 
lui Clodius, aşa trebuie să fi arătat şi marele Jupiter când stătea 
înciudat pe muntele Ida, privind disputa nebună a muritorilor la 
poalele lui. 


Capitolul patru 


Bătute de vântul rece, flăcările se înălţară tot mai sus şi mai 
sus până când întregul Senat fu cuprins de flăcări. Mulțimea 
dansa pe treptele de marmură, strigând şi râzând în timp ce se 
fereau de cascadele de jar şi cenuşă. 

Focul începu să se răspândească, întâi la complexul birourilor 
senatoriale, la sud de Casa Senatului. Amenințarea mulţimii 
golise deja majoritatea clădirilor, dar la apariţia flăcărilor câţiva 
funcţionari panicaţi ieşiră degrabă afară, cărând cu ei o 
grămadă de documente. Unii se împiedicară, căzând, alţii 
fugeau nebuneşte în zigzag, evitând mulţimea care îi huiduia, 
scăpând din mâini ce aveau. Tăbliile de ceară se împrăştiau ca 
nişte zaruri rostogolite, înscrisuri se despătureau şi pluteau ca 
stindardele în unduirea brizei. 

Apoi vântul îşi schimbă direcţia. Flăcările se întinseră spre 
vestul Casei Senatului, la bazilica Porcia. Una dintre marile 
clădiri ale Forumului, avea o sută treizeci de ani, prima bazilică 
construită vreodată. Caracteristicile deosebite ale acesteia - 
naosul lung terminându-se într-o absidă cu aripi străjuite de 
coloane în ambele părţi - sunt acum copiate în întregul imperiu. 
Mulţi dintre cei mai bogaţi bancheri din lume îşi aveau cartierul 
general la bazilica Porcia. De-abia dacă i-a luat focului o oră ca 
să reducă măreţia venerabilei opere la o grămadă de moloz 
fumegând. 

Bancherii au fost cei care, urma să aflu asta mai târziu, 
disperaţi să salveze ceea ce mai rămăsese din documentele lor, 
au organizat un mare contigent format din sclavi şi oameni liberi 
pentru a se lupta cu flăcările. Acţionând din egoism, e posibil ca 
ei să fi salvat mare parte a Romei de la distrugere. Această 
armată împotriva focului era formată din şiruri lungi, şerpuite, 
traversând Forumul şi piaţa de vite până pe malurile Tibrului, 
unde îşi umpleau găleţile cu apă şi le treceau din mână-n mână 
ca să le toarne pe flăcări, apoi trimiteau înapoi găleţile goale. 
Din când în când câţiva zurbagii se desprindeau din grupul 
îndoliaţilor cuprinşi de frenezie şi îi hărţuiau pe cei care se 
luptau cu flăcările, aruncând cu pietre în ei şi scuipându-i. Se 


iscară şi câteva încăierări. Dar bancherii au trimis un cordon de 
gardieni să-i protejeze pe purtătorii găleţilor cu apă. 

Era o zi nebună. Roma părea cuprinsă de febră, în delir. 
Clodius fiind încredinţat flăcărilor purificatoare şi Casa Senatului 
odată cu el, jelitorii continuau neobişnuita lor celebrare 
funerară. Era oare posibil ca ei să fi premeditat o asemenea 
nebunie, sau improvizau pe parcurs, inspirați de dansul flăcărilor 
şi de vălătucii de fum, învioraţi de mirosul de pâărjol din aer? În 
plină după-amiază puseseră la cale o pomană funerară. In faţa 
ruinelor fumegânde ale Casei Senatului au aranjat nişte mese 
acoperite cu pânză neagră şi au pornit un banchet. 

În timp ce luptătorii cu focul continuau să se lupte din 
răsputeri, oamenii lui Clodius beau şi mâncau în onoarea 
liderului decedat. Săracii şi înfometaţii oraşului li se alăturară, la 
început sfioşi, apoi văzând că sunt bine primiţi, au început să 
celebreze cu patos. Soseau vaste cantităţi de hrană - amfore 
mari pline cu sângerete negru, oale cu fasole neagră, pâini 
negre, toate cele negre potrivite unui festin care să onoreze 
memoria celui mort, totul spălat cu vin roşu ca sângele. Intre 
timp, cetăţenii speriaţi, nedumeriţi şi curioşi ai Romei - cei care 
nu se bucurau de avantajul lipsit de risc al unui acoperiş pe 
Colina Palatină pentru a putea urmări cele întâmplate - se 
înfiinţaseră la periferia Forumului, privind prudent de după 
colţurile clădirilor sau peste creasta zidurilor, zgâindu-se fie 
revoltați, fie încântați, fie neîncrezători şi consternaţi. 

Mi-am petrecut mare parte din zi pe acoperiş, privind. La fel 
Cicero. Dispărea din când în când, apoi reapărea cu diverşi 
vizitatori, mulţi dintre ei senatori, aşa cum mi-am dat seama 
după tivul mov al togilor. Priveau spectacolul, scuturau din cap 
dezgustaţi sau căscau gura oripilaţi, după care dispăreau 
vociferând şi gesticulând. Se părea că în casa lui Cicero se ţinea 
o întrunire pe întreaga durată a zilei. 

Şi Eco a venit să mă vadă. l-am spus că era nebun să se 
aventureze afară din casa lui într-o zi ca asta. Evitase zona 
Forumului şi, deşi auzise zvonul că fusese distrusă Casa 
Senatului, crezuse că era doar atât, un zvon. L-am luat cu mine 
pe acoperiş să vadă spectacolul cu ochii lui. Curând după aceea 
s-a întors la Menenia şi la gemeni. 


Până şi Bethesda îşi înfrânse neîncrederea în scară şi se 
aventură pe acoperiş ca să vadă ce era toată agitația asta. Am 
tachinat-o, spunându-i că priveliştea revoltei o făcuse probabil 
să-i fie dor de Alexandria, oraşul ei natal, fiindcă alexanarienii 
erau atât de faimoşi pentru revoltele lor. N-a râs la gluma mea. 
Nici eu. 

Festinul şi lupta cu focul în Forum continuară mult peste 
căderea nopţii. Spre seară Belbo mi-a adus un bol cu supă 
fierbinte, apoi s-a întors jos. Puțin mai târziu Diana a venit să-mi 
ţină companie, aducându-şi propriul bol de supă aburindă. Cum 
stăteam noi singuri pe acoperiş, cerul se întunecă în nuanţe tot 
mai închise de albastru bătând spre negru. In orice anotimp 
amurgul e cea mai frumoasă oră în Roma. Stelele începură să se 
arate pe firmament, sclipind ca nişte puncte de gheaţă. Chiar şi 
pâlpâitul luminilor din Forum aveau o doză de frumuseţe, acum 
când întunericul ascundea urâţenia lemnului ars şi a pietrei 
înnegrite. Focul murise în mare măsură, dar obscuritatea tot mai 
densă releva şi porţiuni mocnite ale focului în ruinele bazilicii 
Porcia şi ale clădirilor oficiilor senatoriale. 

Diana termină de mâncat supa. Puse bolul jos şi trase o 
pătură peste umeri. 

— Cum a murit Clodius, papa? 

— Cred că din cauza rănilor. Nu cred că vrei să ţi le descriu 
din nou. 

— Nu, voiam să întreb cum s-a întâmplat? 

— De fapt, nu ştiu. Nu cred că ştie cineva, cu excepţia celui 
care l-a omorât, fireşte. Aseară, acasă la el, părea să existe 
multă confuzie în privinţa asta. Clodia zicea că se iscase un soi 
de încăierare pe Via Appia, lângă un loc numit Bovillae, unde 
Clodius are o vilă. Clodius şi unii dintre oamenii lui au intrat într- 
o altercaţie cu Milo şi câţiva oameni ai lui Milo. Clodius s-a ales 
cu ce e mai rău. 

— Dar de ce s-au bătut? 

— Clodius şi Milo se duşmăneau de multă vreme, Diana. 

— De ce? 

— De ce se duşmănesc de obicei doi oameni? Pentru că 
doresc acelaşi lucru. 

— O femeie? 


— În unele cazuri. Sau un băiat. Sau iubirea tatălui. Sau o 
moştenire, o bucată de pământ. In acest caz, Clodius şi Milo 
doreau puterea. 

— Şi n-o puteau avea amândoi? 

— Se pare că nu. Uneori, când doi bărbaţi ambiţioşi sunt 
rivali, unul dintre ei trebuie să moară dacă celălalt vrea să 
trăiască. Cel puţin aşa se întâmplă de obicei, mai devreme sau 
mai târziu. E ceea ce romanii numesc politică. 

Am zâmbit fără să fiu amuzat. 

— Urăşti politica, papa? 

— Imi place să spun că da. 

— Dar credeam... 

— E la fel ca omul care spune că urăşte teatrul, dar nu scapă 
un spectacol. Pretinde că prietenii îl târăsc acolo. Cu toate 
astea, poate cita fiecare vers din Terenţiu. 

— Deci în secret iubeşti politica. 

— Nu! Dar e în aerul pe care îl respir şi nu pot renunţa la 
respiraţie. Dacă vrei, politica e o boală romană, iar eu nu sunt 
cu nimic mai imun decât alţii. 

— Ce vrei să spui? întrebă ea, încruntându-se. 

— Anumite boli sunt specifice unor anumite triburi sau 
naţiuni. Fratele tău, Meto, zice că sus, în Galia, există un trib în 
care fiecare persoană se naşte surdă de-o ureche. Ai auzit-o pe 
mama ta spunând că există un sat pe Nil unde toată lumea se 
umple de blânde la apariţia unei pisici. Şi am citit undeva că 
spaniolii suferă de o formă de carie dentară care nu poate fi 
vindecată decât dacă îşi beau propria urină. 

— Papa! spuse Diana, strâmbând din nas. 

— Nu toate bolile sunt dezgustătoare din punct de vedere 
fizic. Atenienii sunt dependenţi de artă; fără ea devin iritaţi şi 
constipaţi. Alexandrienii trăiesc să facă negoţ; ar vinde şi 
suspinul unei virgine dacă ar găsi o cale să-l îmbutelieze. Am 
auzit că parții suferă de hipomanie; clanuri întregi se războiesc 
între ele pentru a putea avea drepturi exclusive asupra vreunui 
armăsar de prăsilă excepţional. Ei bine, politica e o boală 
romană. Toată lumea din oraş se molipseşte de ea, mai repede 
sau mai târziu, chiar şi femeile în zilele noastre. Nimeni nu-şi 
revine. E o boală insidioasă, cu simptome perverse. Oameni 


diferiţi suferă în mod diferit, iar unii nu suferă deloc; îl 
schilodeşte pe unul, îl omoară pe altul, iar pe alţii îi îngraşă şi-i 
face mai puternici. 

— Atunci e ceva rău sau bun? 

— Doar ceva roman, Diana. lar dacă e bine sau rău pentru 
Roma, nu ştiu. Ne-a făcut stăpânii lumii. Dar am început să mă 
întreb dacă nu va fi şi sfârşitul nostru. Am privit spre Forum, nu 
ca Jupiter scrutând câmpia Idei - mai mult ca Pluto 
supraveghind puţurile de foc din Hades. 

Diana se lăsă pe spate. Părul negru ca abanosul forma o 
pernă pentru capul ei în timp ce studia cerul deasupra. Ochii ei 
negri reflectau sclipirile luminii stelelor îngheţate. 

— Îmi place când îmi vorbeşti aşa, papa. 

— Da? 

— Aşa obişnuiai să vorbeşti cu Meto uneori, înainte să plece în 
armată. 

— Ai dreptate. 

Se întoarse pe dungă, sprijinindu-şi capul cu mâna, privindu- 
mă atent. Se va întâmpla ceva rău, papa? 

— Îmi imaginez că cei din jurul lui Clodius cred că ceva rău s-a 
întâmplat deja. 

— Nouă, voiam să spun. Suntem în pericol? 

— Nu dacă depinde de mine. 

Mi-am plimbat mâna pe obrazul ei şi am mângâiat-o pe păr. 

— Dar lucrurile se înrăutăţesc, nu-i aşa? Asta vă spuneţi unul 
altuia, tu şi cu Eco, atunci când discutaţi politică. lar acum e mai 
rău ca niciodată - Clodius mort, Casa Senatului arsă. E pe cale 
să se întâmple ceva îngrozitor? 

— Ceva îngrozitor e întotdeauna pe cale să se întâmple 
- cuiva, undeva. Singura scăpare e să te împrieteneşti cu 
Fortuna, dacă e de acord, şi să fugi în direcţia opusă când vezi 
că vine un politician. 

— Vorbesc serios, papa. E situaţia de aşa natură - nu ştiu, să 
se ducă totul de râpă? Pentru noi, pentru toată lumea? 

Ce puteam să-i răspund? Din trecut mi-am amintit o scenă 
care avusese loc în Forum, când eram tânăr, după ce Sulla 
câştigase războiul civil: şiruri după şiruri de capete în vârf de 
sulițe, duşmanii dictatorului plătind cu ochii căscaţi triumful 


dictatorului. După aceea oamenii au jurat că un asemenea lucru 
nu se va mai întâmpla niciodată. Asta era în urmă cu treizeci de 
ani. 

— Nu pot vedea viitorul, Diana. 

— Dar cunoşti trecutul, îndeajuns încât să înţelegi ceva 
despre Clodius şi Milo. Explică-mi şi mie. Dacă aş putea înţelege 
ce se petrece poate că nu mi-aş mai face atâtea griji. 

— Foarte bine, Diana. Clodius şi Milo: de unde să încep? Ei 
bine, va trebui să începem cu Caesar şi Pompei. Ştii cine sunt. 

— Bineînţeles. Gaius lulius Caesar e cel sub care serveşte 
Meto în Galia. Cel mai mare general de la Alexandru cel Mare. 

Am zâmbit. 

— Asta zice Meto. Pompei s-ar putea să nu fie de acord. 

— Pompei a curăţat marea de pirați şi a cucerit Orientul. 

Am încuviinţat, completând: 

— Şi s-a supranumit el însuşi Magnus - „Cel Mare”, la fel ca 
Alexandru. Exact aşa cum spuneam acum câteva momente, 
uneori, când doi bărbaţi vor acelaşi lucru... 

— Adică Caesar şi Pompei vor amândoi să fie Alexandru cel 
Mare? 

— Da, exact. Lumea nu e îndeajuns de mare. 

— Dar Caesar şi Pompei nu servesc amândoi Senatul şi 
locuitorii Romei? 

— Tehnic vorbind, da. Amândoi primesc de la Senat comanda 
şi permisiunea să ridice armate, amândoi au cucerit lumea în 
numele Senatului. Până acum salvarea Republicii a depins de 
faptul că cei doi generali s-au neutralizat unul pe altul - niciunul 
nu poate deveni prea puternic de teamă să nu-l întărâte pe 
celălalt. Şi au mai existat şi alţi factori care au contribuit la acest 
echilibru. 

— Pompei s-a căsătorit cu fiica lui Caesar, nu? 

— Da, cu lulia. Se pare că a fost din dragoste adevărată. O 
legătură care a netezit diferenţele dintre cei doi. Legăturile 
familiale înseamnă totul, în special pentru patricieni ca Caesar. 
Şi încă un factor: cei doi rivali erau trei. Mai era şi Marcus 
Crassus. 

— Cel care era proprietarul lui Meto când era mic. Şi cel care 
l-a înfrânt pe Spartacus şi a înăbuşit revolta sclavilor. 


— Da, însă în ciuda acelei victorii Crassus n-a fost niciodată 
un mare general. Dar a reuşit să devină cel mai bogat om din 
lume. Crassus, Caesar şi Pompei au format ceea ce numeau 
Triumvirat, deţinând puterea în trei. Şi părea să funcţioneze 
pentru o vreme. O masă cu trei picioare e stabilă. 

— Dar o masă cu numai două picioare... 

— Mai devreme sau mai târziu trebuie să cadă. Primăvara 
trecută Crassus a fost ucis în Parthia, la capătul răsăritean al 
lumii, încercând să-şi demonstreze talentul militar odată pentru 
totdeauna prin cucerirea acelor ţinuturi cucerite de Alexandru. 
Dar cavaleria parţilor l-a înfrânt. l-au omorât fiul, împreună cu 
patruzeci de mii de soldaţi romani. l-au tăiat capul lui Crassus şi 
l-au folosit ca recuzită într-un spectacol, să-şi amuze regele. Exit 
Crassus. 

— Lăsând Triumviratul cu numai două picioare. 

— Dar cel puţin cele două picioare erau legate unul de celălalt 
prin căsătoria odraslelor lui Caesar şi Pompei - până când lulia a 
murit dând naştere unui copil. Acum nimic nu-i mai ţine 
împreună pe cei doi şi nimic n-o să-i împiedice să ajungă să se 
bată, mai devreme sau mai târziu. Roma îşi ţine răsuflarea, ca 
un arici privind cum doi vulturi zboară deasupra lui în cerc, gata 
să se lupte pentru a vedea care dintre ei poate mânca ariciul. 

— Cred că trebuie să fii primul om care compară Roma cu un 
arici, papa! Diana studia stelele. 

— Există vreo constelație a ariciului? 

— Nu cred. 

— Aşadar, mi-ai spus toate astea despre Caesar şi Pompei cel 
Mare. Dar cum rămâne cu Clodius şi Milo? 

— Caesar şi Pompei sunt vulturii din cer, avântându-se peste 
munţi şi mări. Aici, pe pământ, Clodius şi Milo s-au luptat pentru 
Roma, oraşul, nu imperiul. S-au luptat cu bande, nu cu armate. 
În loc de munţi şi mări, s-au ciondănit pentru şapte coline şi 
pieţele de pe malul râului. În loc de bătălii, au pus în scenă 
revolte, în Forum. În loc să organizeze campanii împotriva 
barbarilor, au candidat unul împotriva celuilalt pentru poziţii 
oficiale - intimidând şi mituind alegătorii, codoşind susţinătorii, 
amânând alegerile, recurgând la orice truc posibil ca să se 
submineze reciproc. 


— Milo îi reprezintă pe cei care se autointitulează Oamenii 
Buni- familii vechi, bani vechi, cele mai conservatoare 
elemente din Senat. Acesta e genul de oameni cu care lui 
Pompei îi place să se asocieze, deci nu e surprinzător că din 
când în când Milo a acţionat mai mult sau mai puţin ca un 
complice al lui Pompei aici, în Roma. Clodius e - a fost - un 
radical, în pofida sângelui patrician. Mulțimea îl simpatiza. Când 
era în armată a pus la cale o revoltă a soldaţilor de rând 
împotriva comandantului lor care, din întâmplare, era cumnatul 
lui. În anul în care plebeii l-au ales tribun le-a promis instituirea 
unui ajutor gratuit în grâne, şi s-a ţinut de cuvânt, pentru asta 
anexând Ciprul, să-şi finanţeze promisiunea. Clodius încerca 
întotdeauna să apere drepturile soldaţilor de rând, ale 
fermierilor şi ale săracilor din oraş, iar ca răsplată ei erau mereu 
prezenţi să-l voteze ori de câte ori avea nevoie de ei, uneori cu 
voturile, alteori cu pumnii. lar Oamenii Buni îl urau. Din când în 
când Clodius se regăsea în aceeaşi tabără cu Caesar, alt 
patrician cu înclinații populiste, aşa că se ajutau unul pe celălalt, 
de cele mai multe ori în culisele vieţii publice. Oamenii au 
început să se gândească la ei ca la nişte aliaţi - Clodius şi 
Caesar împotriva lui Milo şi Pompei. Cei doi oameni mari 
străbăteau întreaga lume, fiecare dintre ei aliat cu câte unul mai 
mic şi cu oameni la dispoziţia lor aici, în Roma, gata să lupte 
pentru controlul capitalei. 

— Ca eroii din //liada, spuse Diana. Zeii aliaţi cu muritorii: un 
zeu protejându-l pe Hector, alt zeu de partea lui Ahile. lar Hector 
şi Ahile aveau fiecare câte o armată. 

— Toate referinţele astea despre Troia - să înţeleg că-l citeşti 
pe Homer? 

— Trebuie să-mi exersez greaca. Mă ajută mama. 

— Mama ta nu ştie să citească. 

— Da, dar vorbeşte greceşte. Mă ajută cu pronunția. 

— Înţeleg. Ei bine, o mică aluzie literară ajunge uneori cam 
departe. Dar dacă pot compara Roma cu un arici, presupun că îi 
putem compara şi pe liderii locali cu Hector şi Ahile. E nimerit, 
într-un sens. Zeii şi-au retras protecţia faţă de Hector în final, 
nu? Tot aşa a căzut şi casa lui Priam, împreună cu Troia. Zeii pot 
fi schimbători, ca orice aliat; în final totul se reduce la politică. 


Aderenţa poate oscila ca nisipul sub picioare. Loialitatea îţi 
alunecă printre degete. 

— Şi un om moare. 

— Da. Apoi mor mai mulţi, de regulă. 

— Şi ard clădiri. 

Pentru o vreme am privit Forumul în tăcere. 

— Caesar şi Pompei, Clodius şi Milo, spuse Diana. Totuşi cum 
s-a ajuns la asta, papa? Casa Senatului arsă din temelii... 

Am oftat. 

— Cei tineri cred că întotdeauna trebuie să existe un răspuns. 
Ştii cum se ţin alegerile, Diana, sau cel puţin cum ar trebui să se 
ţină: cetăţenii se strâng pe Câmpul lui Marte pentru a-şi oferi 
votul diferiților magistrați. Majoritatea alegerilor au loc vara; e o 
vreme bună pentru adunările în aer liber. Votanţii aleg doi 
consuli care au cea mai mare putere. După consuli urmează 
pretorii, apoi edilii şi chestorii şi aşa mai departe, toţi cu puteri 
şi îndatoriri diferite. Anii se sfârşesc. La începutul lui Januarius 
magistraţii aleşi îşi preiau funcţiile. Servesc vreme de un an, 
apoi pleacă pentru a guverna provincii străine. Aşa a fost de 
sute şi sute de ani, începând cu căderea regilor şi fondarea 
Republicii. Oricum, aşa ar trebui să meargă treaba. Insă astăzi 
Roma e un oraş fără magistrați. Suntem trecuţi de jumătatea lui 
Januarius şi încă nu există magistrați care să conducă statul. 

— Şi tribunii? întrebă Diana. 

Am tras de timp, gândindu-mă la un răspuns. Constituţia 
romană e atât de afurisită şi complicată! 

— Tehnic vorbind, tribunii nu sunt magistrați. Tribunatul a fost 
înfiinţat cu mult timp în urmă, când numai patricienii putea fi 
magistrați, iar plebeii au cerut să aibă propriii lor reprezentanţi. 
Astăzi magistraturile sunt deschise ambelor clase, dar tribunii 
tot trebuie să fie plebei. Sunt zece de toţi în fiecare an, aleşi de 
un ansamblu special format numai de plebei. Incă au tendinţa 
de a reprezenta interesele celor slabi împotriva celor puternici, 
ale celor săraci împotriva celor bogaţi. Chiar şi Clodius a servit 
un termen ca tribun - acesta a fost anul în care a reuşit să-l 
trimită pe Cicero în exil şi a legiferat raţia de grâne gratuite. 

— Dar Clodius şi sora lui sunt patricieni. 


— Ah, da, însă Clodius a avut grijă de asta; a fost adoptat de 
un plebeu îndeajuns de tânăr să-i poată fi copil, doar ca să 
poată candida pentru postul de tribun. Chiar şi duşmanii lui au 
fost nevoiţi să-i recunoască ingeniozitatea! E o funcţie naturală 
pentru un agitator al mulţimii. Îndrăznesc să spun că tribunii 
noştri cei mai ambiţioşi sunt acum în Forum, stârnind poporul. 
Oricum, selecţia tribunilor a fost efectuată anul trecut ca de 
obicei, fără interferenţe. Dar nu cu magistraţii obişnuiţi. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Anul trecut Milo a ales să candideze pentru funcţia de 
consul. Clodius a candidat pentru cea de pretor. Dacă ar fi 
câştigat amândoi s-ar fi anihilat reciproc. Milo ar fi avut drept de 
veto asupra proiectelor radicale ale lui Clodius, iar Clodius ar fi 
subminat eforturile lui Milo în interesul Oamenilor Buni. 

— Fiecare ar fi fost un junghi în coasta celuilalt, spuse Diana. 

— Exact. Aşa că fiecare era determinat să-l împiedice pe 
celălalt să câştige. Dar amândoi erau nişte candidaţi formidabili, 
foarte probabili câştigători ai posturilor publice. În consecinţă, 
de fiecare dată când era programată o alegere, ceva se 
întâmpla ca s-o amâne. Un augur citea semnele de pe cer şi 
spunea că erau de rău - alegere suspendată. Era aleasă o altă 
zi, dar în ajunul alegerii cineva din Senat venea cu câte o 
prevedere obscură a legii calendarului pentru a arăta că nu se 
putea organiza nici o votare în ziua respectivă. Multe dezbateri - 
o nouă dată e finalmente aleasă. Soseşte ziua - izbucnesc 
revolte pe Câmpul lui Marte. Şi aşa mai departe. In alegerile din 
anii precedenţi avuseseră loc neregularități crase - alegători 
mituiţi sau  intimidaţi, procese instrumentate pentru a-i 
împiedica pe unii să candideze sau pentru a nu-şi putea duce la 
bun sfârşit mandatul, tot felul de manevre pentru a influenţa 
sau fractura evoluţia firească. Dar n-a existat niciodată un an ca 
acesta - haos pur. O republică care nici măcar nu e în stare să 
ţină alegeri e o republică foarte bolnavă. 

Ca o punctare a acestui sentiment, un morman fumegând din 
bazilica Porcia se aprinse subit. Focul trebuie să fi cuprins o 
provizie de ulei de lampă, aprinzându-l. Explozia se auzi pe 
Colina Palatină un moment mai târziu, ca bubuitura înfundată a 
unei bătăi de tobă. La lumina vâlvătăii am zărit feţele speriate 


ale unor stingători cu găleți de apă, care se dădură la o parte. 
Urale se auziră din grupul partizanilor lui Clodius. Şirul şerpuitor 
al stingătorilor îşi modifică traseu] ca să anihileze noul focar, 
împroşcându-i cu fum şi limbi de foc. In întunericul care se lăsa, 
lupta dintre foc şi cei care i se împotriveau începuse să capete 
forme fantastice. 

— Deci n-ar fi nici o surpriză, am continuat eu, dacă Milo l-ar fi 
ucis pe Clodius. Singurul lucru mai puţin surprinzător ar fi fost 
dacă Clodius l-ar fi ucis pe Milo. 

Diana dădu din cap gânditoare. 

Puțin mai târziu Bethesda ne strigă din grădină. Era aproape 
de ora cinei. Diana cobori să-şi ajute mama. Părea satisfăcută 
de răspunsurile pe care i le dădusem, deşi eram conştient că nu- 
i răspunsesem la cele mai importante întrebări. 

Suntem în pericol, papa? 

E pe cale să se întâmple ceva îngrozitor? 

Explozia focarului din Forum păru să reaprindă agitația 
clodienilor. Puseră capăt festinului. Vorbitorii urcară din nou pe 
Rostra. Se auzeau scandări din mulţime. 

Avea loc o ceremonie stranie. Bărbaţii păşeau în şir indian 
spre ruinele fumegânde ale Casei Senatului, apoi coborau pe 
treptele înnegrite ţinând în mâini, sus de tot, torţele aprinse. 
După un timp mi-am dat seama ce se întâmpla: îşi aprindeau 
torţele în acelaşi foc purificator care mistuise rămăşiţele lui 
Clodius. Din pietate şi devoțiune luau focul acasă pentru a-l 
aprinde în căminele lor, cel puţin asta am crezut, până am văzut 
că mulţimea avea altă întrebuințare pentru focul sacru. 

De pe treptele Casei Senatului, purtătorii de torţe se 
îndreptară spre Colina Palatină; avansau ca o viitură de foc 
printre temple şi prin piaţa pavată. Se întorceau pe unde 
merseseră, unii îndreptându-se spre Rampă, alţii dispărând din 
câmpul meu vizual, la marginea colinei, îndreptându-se spre 
potecile care îi conduceau spre flancul vestic al colinei. Lumina 
torţelor în direcţia aceea era atât de puternică încât pe 
acoperişul lui Cicero puteam vedea siluetele lui Cicero şi Tiro cu 
spatele spre mine, în timp ce capetele lor se atingeau. 

Cei care urcaseră pe Rampă se întoarseră spre vest, dincolo 
de casa mea, alergând în direcţia casei lui Cicero. Mi-am ţinut 


răsuflarea. Am văzut silueta lui Cicero îngheţând locului. Dar cei 
cu torţe alergară mai departe. Continuau să înainteze pe culmea 
colinei şi în jurul ei, urmând să se întâlnească cu restul mulţimii 
într-un punct pe partea cealaltă. 

Cine avea o casă în zona aceea? 

Milo. 

Cu acelaşi foc purificator care transformase în cenuşă 
rămăşiţele lui Clodius, ceata răzbunătoare intenţiona să dea foc 
casei lui Milo şi lui Milo odată cu ea, dacă îndrăznise să se 
întoarcă în oraş. 

Diana mă strigă de jos. 

— Papa! Mama zice e ora mesei. 

— Da, Diana. Într-o clipă. 

Casa lui Milo era departe, dar dacă luăm ca măsură o 
aruncătură de băț, nu era deloc departe, luând în considerare şi 
viteza flăcărilor mânate de o adiere rece, sărind de pe un 
acoperiş pe altul. Dacă mulţimea aceea dădea foc casei lui Milo, 
pârjolul se putea întinde cu uşurinţă pe întreaga colină. 

Probabil cea mai sigură formulă ar fi fost să-mi duc întreaga 
familie acasă la Eco, în Esquiline. Dar ce avea să se întâmple 
dacă într-adevăr casa mea lua foc? Cine avea să se lupte cu 
vâlvătaia? Şi ce motive aveam să cred că puteam traversa în 
siguranţă Subura pentru a ajunge la casa lui Eco, într-o noapte 
ca asta, cu o asemenea mulţime dezlănţuită. 

— Papa, cobori? Vezi ceva acolo? 

Câţiva indivizi rămaşi în urmă alergau pe Rampă. Torţele lor 
trosneau în aer ca nişte stindarde izbite de vânt, cotind brusc în 
dreptul casei lui Cicero şi continuând peste coama colinei. 

— Vin, am zis eu. 

Am aruncat o ultimă privire spre casa lui Milo. Mi se părea că 
auzeam zgomotele unui conflict - bubuituri, ţipete 

— Dar ecourile erau mult prea confuze, distante. 

— Papa? 

M-am întors, păşind pe prima treaptă a scării. 

A fost o cină sumbră. Nimic n-avea gust. După aceea, după ce 
Diana şi Bethesda merseseră la culcare, m-am furişat din nou pe 
acoperiş. M-am uitat în direcţia casei lui Milo, dar n-am văzut 
nici urmă de flăcări. Totuşi, înainte de a cobori l-am chemat pe 


Belbo să-mi ia locul. Am făcut de pază cu schimbul, unul 
moţăind sub câteva pături pe o sofa, în grădină, celălalt pe 
acoperiş privind spre cer în eventualitatea apariţiei unei lumini 
portocalii. Dar când în cele din urmă apăru, lumina era în 
direcţia opusă. Răsărea soarele, iar casa mea era în picioare. 

M-am dus pe acoperiş pentru a arunca o ultimă privire, în 
aerul rece, pâclos, al dimineţii, Forumul arăta ca o pictură 
mânjită. De-abia dacă puteam distinge vreun detaliu. lar când 
am inspirat adânc, am simţit miros de lemn ars şi piatră încinsă, 
mirosul a ceea ce fusese odată Casa Senatului, devenită 
crematoriul campionului căzut al gloatei. 


Capitolul cinci 


— Puşi pe fugă de săgeți, spuse Eco, întinzându-şi braţele 
deasupra capului, căscând. 

Dormise la fel de prost ca mine. Pâcla se ridicase. Soarele 
strălucea în grădină. Ne-am aşezat pe scaunele rabatabile din 
faţa statuii Minervei, cuprinşi de căldura firavă a amiezii. 

— Cel puţin asta vorbeşte lumea, continuă el. Clodienii nu 
anticipaseră o asemenea rezistenţă. Se aşteptau să găsească 
casa mai mult sau mai puţin părăsită, presupun. Se gândeau că 
o pot sparge, omori câţiva sclavi, prăda casa, apoi s-o ardă din 
temelii. În schimb, au fost întâmpinați de o trupă de arcași 
poziţionaţi pe acoperiş. Ţintaşi experţi, se pare. Bătălia n-a durat 
mult. Câteva victime, după care clodienii au rupt-o la fugă. 

— Oricum, cred că le ajunsese până atunci - arderea Casei 
Senatului, se îndopaseră în neştire, ascultând toate acele 
discursuri. Ar fi fost cazul să se retragă. 

— Aşa ai crede. Dar apoi, spun zvonurile, după ce-au fost 
respinşi de la casa lui Milo, gloata a părăsit Colina Palatină, a 
luat-o prin Subura şi în afara zidurilor oraşului, la necropolă. 

— Oraşul morţilor? Noaptea? Mă aşteptam să fie speriaţi de 
strigoi ca de săgeți. 

— Au evitat mormintele şi cavourile. S-au dus la luminişul 
sacru al Libitinei. 

— Zeița morţii. 

Eco încuviinţă. 

— Au intrat în templu. 

— În mijlocul nopţii? Dar de ce? În mod sigur datoria de a-l 
înscrie pe Clodius între cei morţi e a familiei, nu a gloatei. Şi nici 
nu căutau să obţină un loc de veci - îl incineraseră deja pe 
Clodius, fără să fie preocupaţi de atenţiile religioase. 

— Nu are nimic de-a face cu asta, papa. Nu ştiu din ce pricină, 
în Templul Libitinei sunt păstrate fasciile atunci când nu avem 
consuli. Ştii, mănunchiul acela de bețe cu un topor între ele, 
purtate de consuli la ceremonii şi procesiuni. 

— Însemnele oficiului. 


— Exact. Fără un consul în oficiu, fasciile trebuie depozitate 
undeva, iar Templul Libitinei se pare că e lăcaşul oficial. Aşa că 
gloata dă iama în templu, pune mâna pe fascii, apoi aleargă 
înapoi în oraş să-i găsească pe cei care vor candida pentru 
funcţia de consul împotriva lui Milo. 

— Publius Hypsaeus şi Quintus Scipio. 

— Da. Amândoi l-au sprijinit pe Clodius, fireşte. Multimea se 
duce direct la casa lui Scipio, strigându-i să iasă şi să preia 
fasciile. 

— Să sară complet peste alegeri? Să devină consul numit de 
mulţime? 

— Asta trebuie să fi fost ideea. Dar Scipio nu şi-a arătat faţa. 

— Probabil speriat de moarte, ca de altfel toată lumea astă- 
noapte. 

— Apoi acelaşi lucru la casa lui Hypsaeus. Strigăte de 
aclamare, însă candidatul şi-a ţinut uşa încuiată. Apoi cineva din 
mulţime a avut ideea să-i ofere fasciile lui Pompei. 

— Pompei! Dar el nici nu-i eligibil. E încă proconsul, însărcinat 
cu guvernarea Spaniei. E comandantul unei armate; din punct 
de vedere legal nici nu poate intra în oraş. De aceea locuieşte în 
vila lui pe Colina Pinciană. 

— Gloatei nu-i păsa de chestii tehnice ca astea. Au fugit afară 
pe Poarta Fontinalis şi au urcat pe calea Flaminia la vila lui 
Pompei. Au fluturat torţele şi au gesticulat cu fasciile. Unii îi 
strigau lui Pompei să devină consul. Alţii îl îndemnau să devină 
dictator. 

Am clătinat din cap. 

— La ce se gândeau, în numele lui Hades? Probabil cei mai 
mulţi dintre ei nici nu erau născuţi ultima oară când Roma a 
avut un dictator. 

— Există multă lume pe străzi care crede că e timpul să avem 
altul, să pună capăt haosului ăsta. 

— Sunt smintiţi. O dictatură n-ar face decât să agraveze totul. 
Oricum, nu-mi vine să cred că liderii clodienilor au avut ideea 
asta. Clodius şi Pompei se detestau reciproc, iar Pompei n-a fost 
niciodată amicul cauzelor populiste. 

— Totuşi, e popular cu masele. Puternicul general, cuceritorul 
Orientului. Cel Mare, Pompei Magnus. 


Am clătinat din cap. 

— Tot nu sună bine. E greu de crezut ca aceiaşi oameni care 
au provocat mulţimea să dea foc Casei Senatului vor ca un 
reacţionar cum e Pompei să devină dictatorul lor. Poate că nu 
era aceeaşi mulţime. Sau poate că la un moment dat a fost 
preluată de indivizi infiltraţi din tabăra lui Pompei. 

Eco ridică o sprânceană. 

— Adică tu crezi că incidentul ar putea fi regizat chiar de 
Pompei? Crezi atunci că vrea să fie dictator? 

— E mult mai probabil că a căutat şansa de a refuza cererea 
asta. Există mulţi senatori, în special prietenii lui Caesar, care 
suspectează că Pompei ar putea complota preluarea frâielor 
statului. Ce ocazie mai bună de a-i linişti decât cea de a refuza o 
mulţime de cetăţeni oferindu-i fasciile. 

— De fapt nu i-a refuzat. La fel ca Scipio şi Hypsaeus, nu şi-a 
arătat faţa. 

Mi-am mutat scaunul în aşa fel încât să rămân la soare. Unde 
cădea umbra aerul era mai tăios. 

— Ce se-aude de Milo, atunci? 

— Unii cred că s-a furişat înapoi în oraş şi s-a ascuns într-o 
casă. Ei spun că din cauza asta arcaşii erau prezenţi să-i 
respingă pe clodieni noaptea trecută, fiindcă fac parte din garda 
personală a lui Milo. Dar se pare că e la fel de logic dacă i-ar fi 
lăsat să-i apere casa în absenţa lui, mai ales dacă plănuise să-l 
ucidă pe Clodius. Ştia că mulţimea va reacţiona violent, motiv 
pentru care şi-a lăsat casa bine păzită. Alţii sunt de părere că ar 
fi plecat într-un exil voluntar, la Massilia sau altundeva. 

— E posibil, am spus eu. E greu de conceput cum ar putea fi 
ales consul acum, dacă şi când statul va reuşi în sfârşit să ţină 
alegeri. lar dacă Milo nu poate fi ales consul, e terminat. A 
cheltuit o avere pe spectacole şi jocuri, încercând să-i 
impresioneze pe alegători. Nu dispune de resursele lui Caesar 
sau Pompei, nici măcar de cele ale lui Clodius. A mizat totul pe 
campania pentru poziţia de consul, iar acum e sigur că a pierdut 
orice şansă de a câştiga. Exilul pare a fi singura soluţie onorabilă 
pentru el. 

O altă voce ni se alătură, din direcţia statuii Minervei. 


— Dar atunci de ce l-a ucis Milo pe Clodius, dacă asta îi ruina 
propriul viitor? 

Am privit spre statuie. Zeița virgină se înălța deasupra 
noastră, pictată în culori atât de vii încât aproape că părea să 
respire. Intr-o mână ţinea strâns o suliță în poziţie verticală, în 
cealaltă un scut. O bufniţă stătea pe umărul ei. Un şarpe îi era 
înfăşurat la picioare. In soarele amiezii ochii îi erau umbriţi de 
vizorul coifului. Doar pentru o secundă părea că însăşi Minerva 
vorbise. Apoi Diana ieşi de sub umbra verandei şi se rezemă de 
piedestal. Şi puse mâna pe şarpele sculptat. 

— O întrebare bună, Diana, am spus eu. De ce l-ar fi omorât 
Milo pe Clodius dacă ştia că va declanşa o asemenea furie? De 
ce să-şi asasineze duşmanul dacă asta însemna să-şi ucidă 
propriile şanse de a fi ales? 

— Poate că a calculat greşit reacţia lor, spuse Eco. Sau poate 
că l-a ucis pe Clodius accidental. Sau în autoapărare. 

— Vă deranjează dacă stau cu voi? spuse Diana. 

Fără să aştepte un răspuns trase un scaun rabatabil şi se 
aşeză. Tremura sub capa ei. 

— E frig aici! 

— Lasă-te pătrunsă de soare un pic, am spus eu. 

— Apoi mai e şi un al treilea zvon, spuse Eco. Unii spun că 
Milo plănuieşte o revoluţie, iar asasinarea lui Clodius n-a fost 
decât prima lovitură. Susţin că ar fi depozitat anine peste tot în 
oraş - trebuie să fi existat un arsenal de săgeți în casa lui pentru 
a respinge gloata noaptea trecută - iar acum străbate ţara 
strângând trupe pentru a mărşălui împotriva Romei. 

— Erijându-se într-un alt Catilina? am întrebat eu, ridicând 
sprânceana. 

— Numai că de data asta revoluționarii vor avea oameni ca 
Cicero de partea lor, nu împotriva lor. 

— Cicero e ultimul om care ar sprijini ceva asemănător unei 
revoluţii, chiar dacă ar fi fost condusă de bunul său prieten Milo. 
Dar cine mai ştie zilele astea? Presupun că orice e posibil. 

— Oh, şi alte ştiri, papa. Asta trebuie să se fi întâmplat ieri, în 
timp ce mulţimea se răzvrătea în Forum. Un comitet patrician al 
Senatului s-a întrunit undeva pe Colina Palatină, în cele din 
urmă au numit un interrex. 


Diana arăta nedumerită la spusele lui Eco. 

— Să văd dacă pot explica asta corect, Eco, am spus eu. În 
cazurile în care nu există consuli - să zicem că amândoi ar muri 
într-o bătălie... 

— Sau dacă ar trece un an întreg fără să aibă loc vreo 
alegere, adăugă Eco. 

Am încuviinţat. 

— Într-un asemenea caz, când nu există magistrați în fruntea 
statului, Senatul numeşte un magistrat temporar, un interrex, 
pentru a conduce guvernul şi pentru organizarea de noi alegeri. 
Fiecare interrex serveşte doar cinci zile, apoi e numit altul; aşa 
nu ajung să se ataşeze prea mult de oficiul lor. Şi tot aşa până 
când unul dintre ei reuşeşte să aleagă noi consuli. Senatul ar fi 
trebuit să numească un interrex la începutul anului, din moment 
ce nu existau noi consuli, când cei vechi ieşiseră din circuit, dar 
prietenii lui Hypsaeus şi Scipio au reuşit să amâne numirea, 
gândindu-se că Milo e în avantaj şi doreşte ca alegerile să aibă 
loc mai târziu. Nici interrex, nici alegeri. Ei bine, poate acum, în 
sfârşit, vor avea loc alegeri şi se va pune capăt acestor discuţii 
demente despre rezolvarea crizei cu un dictator. 

— Nu pentru alte cinci zile, cel puţin, spuse Eco. Ai trecut cu 
vederea o chestiune tehnică, papa: primul interrex nu poate 
organiza alegeri. Nu pot fi organizate decât de cel de-al doilea 
interrex. 

— Nu de primul? am întrebat eu. 

— Pe durata primelor cinci zile nu face decât să supravegheze 
un fel de perioadă de răcire a spiritelor. 

Diana încuviinţă. 

— Va lua cel puţin la fel de mult până se va răci Casa 
Senatului. 

XXX 

Primul interrex n-avea nici o autoritate pentru organizarea 
alegerilor, aşa cum remarcase foarte corect Eco. Dar partizanii 
lui Scipio şi Hypsaeus, simțind că ora candidaturii lui Milo a 
trecut, au decis că sosise vremea alegerilor. Chiar la ora la care 
eu şi Eco vorbeam, au înconjurat casa lui Marcus Lepidus, noul 
interrex, pe Colina Palatină. Soţia lui Lepidus, o matroană de un 
caracter ireproşabil, pe nume Cornelia, era ocupată cu aranjarea 


în atrium a războiului de ţesut tradiţional, respectând vechiul 
ceremonial specific soţiei unei interrex. (Nimeni nu ştie care e 
originea acestui obicei: probabil are de-a face cu rolul 
interrexului de a ţese viitorul Republicii.) 

Când Lepidus a ieşit pe uşă liderii mulţimii i-au cerut să 
organizeze numaidecât alegeri. El le-a explicat imposibilitatea 
de a proceda aşa. Ei au insistat cu cererea lor. Lepidus, patrician 
de modă veche, le-a spus exact ce putea face cu o cerere atât 
de radicală, folosind nişte termeni care le-au aprins urechile. 
Apoi le-a trântit uşa în nas. 

Mulțimea nu s-a revoltat, dar a întărit cordonul din jurul casei 
aşa încât nimeni să nu intre sau să iasă. Au aprins focuri pe 
stradă să se încălzească. Ca să se amuze au trecut din mână-n 
mână un burduf plin cu vin, scandând sloganurile lor pentru 
alegeri, multe dintre ele poeme obscene despre Fausta, soţia lui 
Milo, faimos de infidelă. Când vinul a făcut versurile complicate 
şi imposibil de reprodus au recurs la o formulă mai simplă de 
recitat: Votaţi - acum! Votaţi - acum! 

Şi interrexul, prin extensie capul statului roman (cel puţin 
pentru următoarele câteva zile), a devenit prizonier în propria 
lui casă. 

XXX 

Desigur, fiecare om e prizonierul propriei case atunci când 
străzile sunt nesigure şi au loc atrocități la lumina zilei. Ce să 
facă? Să se zăvorască asemenea unui surdomut speriat? Sau să 
înfrunte situaţia, căutând o modalitate de a pune capăt violenţei 
din jurul lui? 

De fapt fusesem martorul unor vremuri şi mai grave în Roma- 
războiul civil care a dus la dictatura lui Sulla, de exemplu - dar 
eram tânăr atunci. Am trecut prin acele crize purtat de instinctul 
celor tineri care tânjesc după aventură înaintea supravieţuirii. 
Privind înapoi, sunt şocat cât de puţină consideraţie se pare că 
aveam pentru riscurile asumate. N-am fost în mod special 
curajos sau nechibzuit, doar tânăr. 

Acum nu mai eram tânăr. Eram mult mai lucid şi aveam mai 
mult respect faţă de moarte şi suferinţă, după toate cele văzute 
şi simţite în anii din acest interval. Cu fiecare nou an substanţa 
existenţei mi se părea tot mai fragilă. Viaţa devenea mai 


prețioasă. Eram mai puţin dispus să-mi asum riscuri cu viaţa 
mea sau cu a altora. 

Cu toate acestea mă găseam într-o situaţie care cerea 
asumarea unor astfel de riscuri. Ideea de a mă sechestra şi de a 
refuza orice responsabilitate nu-mi oferea nici o satisfacţie. 
Asemenea multor bărbaţi din Roma în iarna aceea, tumultul din 
stradă declanşase un tumult şi în inima mea. 

Republica era foarte bolnavă, poate bolnavă de moarte. 
Spasmele ei dureroase ofereau un spectacol pe care de-abia 
dacă îl puteam privi, dar am găsit chiar mai dificil să-mi întorc 
privirea în altă parte. 

Cu câţiva ani înainte încercasem să renunţ complet la arena 
politică. Sătul de cabotinism şi false promisiuni, de vanitatea 
pompoasă a politicienilor şi de credulitatea crasă a partizanilor 
lor, de aroganţa răzbunătoare a învingătorilor şi de răutatea 
bolnavă a învinşilor, am declarat că mă săturasem. M-am mutat 
la o fermă din Etruria, hotărât să întorc spatele Romei. 

Încercarea aceea nu mi-a făcut nici un bine. În schimb am 
ajuns să fiu mult mai implicat în intriga politică decât mi-aş fi 
imaginat. Asemenea marinarului temător care recurge la 
manevre complicate pentru a evita un curent periculos doar ca 
să se pomenească direct în mijlocul vârtejului. Episodul Catilina 
şi enigma reprezentată de el m-a făcut să recunosc rolul 
inexorabil al Sorţii. 

Roma e soarta mea. lar soarta Romei era iarăşi în mâinile 
politicienilor. 

Aşadar, retrospectiv, îmi justific reacţia de mai târziu în ziua 
aceea, când, după ce Eco plecase acasă, am primit un vizitator. 
Era o cunoştinţă veche, veche. 

De fapt o cunoştinţă atât de veche, încât Belbo, uitându-se pe 
vizeta din uşă, nu-l recunoscu pe bărbat. li spusesem lui Belbo 
să nu lase înăuntru pe cine nu-l recunoştea, aşa că, foarte 
corect, veni după mine în birou să merg să mă uit eu. 

Am văzut un om trecut de vârsta a doua, de înălţime medie, 
chipeş, şi cu fire argintii la tâmple. Avea buzele bine conturate, 
nasul drept şi părul cârlionţat al unui grec. Avea alura aceea de 
o importanţă aparte, asemenea unul filosof sau erudit. Sclavul 
băieţandru pe care îl cunoscusem în urmă cu treizeci de ani 


ajunsese un bărbat foarte distins ca înfăţişare. Trecuse mult 
timp de când îl văzusem atât de aproape. De regulă, atunci 
când îl vedeam, era de la distanţă, aşa cum îl văzusem noaptea 
trecută, pe acoperiş cu Cicero, când cei doi îşi apropiaseră 
capetele. Era aproape ultimul om la care m-aş fi aşteptat să mă 
viziteze. 

Am închis vizeta şi i-am făcut semn lui Belbo să deblocheze 
uşa. 

— Tiro! am exclamat eu. 

— Gordianus. ` 

Înclină capul şi zâmbi fugar. În spatele lui se găsea o trupă de 
sclavi. Am numărat cel puţin zece, ceea ce mi se păru oarecum 
excesiv dacă parcursese doar scurta distanţă de la casa lui 
Cicero la mine. Pe de altă parte, oricine ieşea din casa lui Cicero 
se expunea ca ţintă bandelor clodiene. 

Cu un semn al mâinii ordonă gărzii să rămână afară. Belbo 
închise uşa în urma lui. 

L-am condus în birou şi i-am făcut semn să ia loc lângă 
alămarul încins. Însă el păşi agale prin încăpere, examinând 
pergamentele rulate în orificiile lor şi pictura decorativă a unei 
grădini pe perete. 

— Ai prosperat, Gordianus. 

— Oarecum. 

— Îmi amintesc vechea ta casă din Esquiline. Casa aceea 
mare, deşirată, cu o grădină plină de buruieni. 

— Acum îi aparţine fiului meu, Eco. Soţia lui a readus grădina 
într-o stare perfectă. 

— Timpul trece în zbor! Cine-ar fi crezut că vei avea un fiu 
îndeajuns de mare pentru a conduce vechea ta gospodărie? 

— M-a făcut bunic. 

— Aşa se vorbeşte. 

— Chiar? 

Un zâmbet tremura în colţul buzelor lui. 

— Încă se mai vorbeşte despre tine în casa lui Cicero, 
Gordianus. 

— Dar nu cu foarte mult drag, presupun. 

— Oh, ai putea fi surprins. 


— În mod cert aş fi fost surprins dacă Cicero are ceva bun de 
spus despre mine zilele acestea. Credeam că procesul lui 
Marcus Caelius a fost ultima picătură între noi doi. 

Tiro dădu din umeri. 

— Cicero nu-ţi poartă pică. Nu e genul de om care să ţină la 
supărare. 

— Ha! 

Tiro înclină capul gânditor. 

— Cicero se poate erija într-un adversar formidabil, asta e 
sigur, faţă de cei care devin duşmanii lui prin trufie şi înşelătorie 
sau prin pericolul pe care îl reprezintă faţă de Republică. Dar 
acesta n-a fost niciodată cazul tău, Gordianus. Cicero înţelege 
că eşti un om complicat, nu întotdeauna uşor de înţeles pentru 
el, dar un om onorabil cu o inimă onestă. Onorabil. Onest, 
repetă el, accentuând cuvintele. Asemenea lui Cicero însuşi. 
Dacă aţi ajuns la un moment dat în conflict e pentru că vedeaţi 
lucrurile într-o lumină diferită. Bărbaţii onorabili nu trebuie să 
cadă întotdeauna de acord. 

Am oftat. Era evident că Tiro avea aceeaşi devoțiune faţă de 
Cicero ca altădată. Ar fi fost inutil să-i atrag atenţia asupra 
lacunelor de caracter ale stăpânului său - comportamentul total 
lipsit de scrupule ca avocat, auto-importanţa pompoasă, lipsa 
crasă de respect pentru adevăr (decât dacă se întâmpla să-i 
servească scopurilor lui), lungul şir al victimelor pe care le 
distrusese în demersurile de a apăra privilegiile şi puterea 
Oamenilor Buni. 

— Eşti sigur că nu vrei să stai jos, Tiro? Belbo îţi poate lua 
mantia; arată cam groasă chiar şi pentru vremea asta. 

— O să stau, da. Obosesc destul de uşor zilele astea. Şi da, 
cred că pot sta fără mantie. Camera pare îndeajuns de 
călduroasă. Trebuie să fiu atent să nu răcesc... 

De-abia dacă am auzit ce zicea, pentru că în timp ce îşi dădea 
jos mantia am văzut ce purta dedesubt - nu o tunică de sclav, ci 
o togă. Tiro era îmbrăcat ca un cetăţean! M-am uitat la mâna lui 
şi-am văzut, sunt sigur, inelul de cetăţean, exact ca al meu. 

— Dar Tiro, când s-a întâmplat? 

— Ce? Observă încotro priveam şi zâmbi. Îşi mişcă degetele 
ca şi cum încă n-ar fi fost obişnuit cu inelul. Oh, asta. Da, o 


schimbare a statutului. N-a fost decât o formalitate, în multe 
privinţe. Am aceeaşi ocupaţie, îl servesc pe acelaşi om. E mai 
uşor acum să deţin proprietăţi, fireşte... 

— Tiro - nu mai eşti un sclav! Eşti liber! 

— Da, răspunse, părând aproape jenat. 

— Ei da, i-a luat destul de mult lui Cicero. Noi doi am discutat 
despre această posibilitate prima oară când ne-am întâlnit. |ţi 
aminteşti? 

— Nu prea. 

Obrajii lui se colorară, amintindu-mi cât de palizi fuseseră 
înainte. 

— Ce spuneai adineauri - de o răceală şi că oboseşti uşor? 
Tiro, e ceva în neregulă? 

Scutură din cap. 

— Sigur că nu. Nu mai e. 

L-am privit cu scepticism. 

— Am fost bolnav, recunoscu el, dar anul trecut. Foarte 
bolnav, ca să fiu sincer. Sănătatea mea e cumva... capricioasă... 
în ultimii ani. Şi zâmbi. Presupun că acesta e unul dintre 
motivele pentru care Cicero m-a făcut un om liber anul trecut; 
se părea că e un caz de atunci ori niciodată. Dar sunt mult mai 
bine acum. Mi-aş fi dorit o recuperare rapidă, dar cel puţin pot 
merge fără baston. Doctorii spun că nu există nici un motiv să 
nu-mi recapăt toată puterea şi să fiu la fel de sănătos ca 
altădată. 

L-am privit cu alţi ochi. Ceea ce interpretasem ca pe o 
expresie trufaşă se datora de fapt obrajilor scofâlciţi. Mi-am dat 
seama că trebuia să aibă cincizeci de ani. Dintr-o dată chiar 
arăta de vârsta lui; avea mai mult argintiu în jurul cârlionţilor 
decât crezusem, iar în creştetul capului se vedea un început de 
chelie. Un soi de entuziasm tineresc sclipea în ochii lui, dar 
lumina focului revela şi o tentă a celui care cunoscuse o boală 
gravă. Cu toate astea părea un om împăcat cu el însuşi şi cu 
locul lui în lume; stilul lui franc şi dezinvolt emana un aer de 
sofisticare şi automulţumire. Şi de ce nu? Sclavul tinerel care 
venise la uşa mea cu atât de mulţi ani în urmă ca mesager al 
unui stăpân obscur era acum cetăţean liber şi mâna dreaptă 
nepreţuită a celui mai faimos orator în viaţă. Tiro întâlnise 


oameni mari şi călătorise în lume la dreapta lui Cicero. Ajutase 
la conducerea guvernului când Cicero fusese consul. Era faimos 
pe meritul său, inventând o formă de scriere abreviată cu 
ajutorul căruia un copist putea nota o cuvântare cuvânt cu 
cuvânt la fel de rapid cum era rostită; fiecare funcţionar din 
Casa Senatului era acum obligat să cunoască scrierea tironiană. 

— De ce-ai venit astăzi să mă vezi, Tiro? 

— În numele lui Cicero, fireşte. 

— Putea veni el însuşi. 

— Cicero nu iese din casă, spuse el, accentuând puţin ultimul 
cuvânt. 

— Nici eu. Ce-ar putea avea cu mine? 

— O să-ţi spună el însuşi. 

— Nu poate crede că o să fiu de-acord să-l ajut. 

— Dar nu ştii ce doreşte. 

— Nu contează. M-am achitat de favoarea pe care mi-a făcut- 
o, ajutându-mă să-mi achiziţionez domeniul etrusc acum câţiva 
ani, cu vârf şi îndesat. De-atunci - dă-mi voie să fiu sincer cu 
tine, Tiro - an de an Cicero a devenit tot mai mic în ochii mei, 
deşi nu cred că prețuirea mea valorează ceva pentru Cicero. Dar 
am şi eu standardele mele, umile cum sunt ele. Nu am de gând 
să alerg la el doar pentru că Cicero crede că mă mai poate folosi 
încă o dată. 

Faţa lui Tiro era impasibilă, ceea ce mă dezamăgi. Presupun 
că mă aşteptasem să-l văd tresărind, sau oftând, sau scuturând 
din cap. Nu făcu decât să-mi replice cu o voce calmă: 

— Greşeşti, bineînţeles, în opinia ta despre Cicero. Îl judeci 
greşit. Mulţi alţii o fac. Ceea ce mă nedumereşte. Dar eu lucrez 
cu el în fiecare zi. Înţeleg fiecare nuanţă a gândurilor lui. Alţii nu 
sunt atât de privilegiați. Şi mă privi fără să clintească. Ei bine, 
mergem? 

Aproape că am izbucnit în râs. 

— Tiro, nu m-ai auzit? 

Expresia lui deveni mai severă şi-mi replică: 

— Te-am văzut ieri, Gordianus, uitându-te la focurile din 
Forum de pe acoperişul tău. Ce-ai crezut despre toate astea? 
Erai scandalizat, fireşte. Dar nu toată lumea era scandalizată. 
Cei din spatele distrugerii erau încântați. Spune ce vrei despre 


Cicero, dar când vine vorba de anumite chestiuni fundamentale 
tu şi el sunteţi în aceeaşi tabără. Ştiai că au încercat să dea foc 
casei lui Milo noaptea trecută? 

— Am auzit. 

— Un asemenea incendiu s-ar fi putut răspândi pe întreaga 
colină Palatină. Camera asta ar fi fost o grămadă de moloz 
fumegând în dimineaţa asta. Îţi dai seama de asta, nu-i aşa? 

L-am privit pentru un moment lung, apoi am oftat. 

— Chiar nu mai eşti un sclav, nu-i aşa Tiro? Vorbeşti ca un om 
liber. Te baţi cu cuvintele asemenea unui roman. 

Faţa lui se contractă. Încercă să nu zâmbească. 

— Sunt roman acum, în toate sensurile cuvântului. La fel de 
roman ca tine, Gordianus. 

— La fel de roman ca Cicero? 

Râse. 

— Poate nu tocmai. 

— Ce vrea de la mine? 

— E un foc, Gordianus. Nu focul din Forum; un foc mai mare 
care ameninţă să ardă tot ceea ce merită să aperi. Cicero e gata 
să ajute la înmânarea găleţilor, ca să zic aşa. Şi se aplecă spre 
mine, arătând sincer. Există oameni care dau foc şi există 
oameni care îl sting. Cred că ştim din ce categorie faci parte. 
Are vreo importanţă dacă se întâmplă să-ţi placă sau nu cei 
lângă care stai în şirul cu găleţile de apă? Ideea e să stingi focul. 
Haide, lasă-l pe Cicero să-ţi vorbească. 

Am rămas aşa o vreme, privind focul din alămar. l-am făcut 
semn lui Belbo, care stătea liniştit într-un colţ al camerei. 

— Adu-i mantia lui Tiro, i-am spus. Şi adu-mi şi mie mantia. 
Spune-i Bethesdei că ies pentru o clipă. 

Tiro zâmbi. 

XXX 

A fost un drum scurt. Aerul era tăios. Probabil gărzile nu erau 
necesare; n-am trecut pe lângă nici o persoană pe stradă. Toate 
casele erau ferecate. 

Nu fusesem niciodată în casa reconstruită de Cicero. Cu 
câţiva ani înainte, când Clodius reuşise să-l exileze pe Cicero din 
Roma, mulţimea clodiană celebrase triumful dând foc casei lui 
Cicero; privisem flăcările de pe balconul meu. Când Senatul l-a 


rechemat pe Cicero din exil, şaisprezece luni mai târziu, a 
început şi reconstrucţia casei. Clodius l-a împiedicat la fiecare 
pas, blocându-i progresul prin manevre legale. Proprietatea 
fusese confiscată de stat şi consacrată unor scopuri religioase, 
susţinea el. Cicero a contraatacat, confiscarea fusese ilegală, iar 
drepturile lui de cetăţean roman fuseseră grav violate. A avut 
loc una dintre cele mai vii şi mai urâte ciocniri ale lor. 

Cicero a câştigat. Casa a fost reconstruită. Ei bine, am gândit 
eu, trecând pragul, Clodius nu-i va mai ameninţa niciodată casa. 

Tiro mă conduse în atriumul cam răcoros. Pe cer se 
strânseseră norii, blocând căldura cerului. 

— Aşteaptă un moment, spuse Tiro, ieşind prin stânga mea. 

După o pauză scurtă am auzit voci venind pe coridorul din 
dreapta. 

Prima voce era înfundată şi neclară, dar am recunoscut-o 
imediat pe cea de-a doua. Era a lui Cicero. 

— Ei bine, spunea el, ce-ar fi dacă le-am spune oamenilor că a 
fost Clodius cel care a pus la cale ambuscada, nu invers? 

Am recunoscut şi cea de-a treia voce. Era chipeşul, focosul 
protejat al lui Cicero, Marcus Caelius: 

— Pe boaşele lui Jupiter! Cine-ar crede una ca asta, date fiind 
circumstanţele. Mai bine ar fi să spui... 

Cei trei bărbaţi păşiră în atrium. Caelius mă văzu şi rămase 
tăcut. 

În acelaşi timp Tiro se întoarse din direcţia opusă. Percepu 
situaţia şi păru că se întristează. Cicero îi aruncă o privise 
scurtă, tăioasă, mustrându-l că îşi lăsase vizitatorul neînsoţit. 
Auzisem ceva ce n-ar fi trebuit să aud? 

— Gordianus a fost de acord să vină în vizită, spuse Tiro rapid. 
Am venit în birou să-l anunţ, dar... 

— Dar nu eram acolo, spuse Cicero. Tonul vocii lui calde de 
orator umplu atriumul. Un zâmbet onctuos îi aprinse buzele 
cărnoase. Am tendinţa să gândesc mai bine pe picioare. Cu cât 
sunt gândurile mai expansive, cu atât mai mare circuitul - biroul 
nu mă mai putea conţine! Am parcurs o milă de când ai plecat, 
Tiro, de jur împrejurul casei. Ei bine, Gordianus... Şi făcu un pas 
înainte. Sunt onorat să te primesc în casa mea încă o dată. Il 
cunoşti pe Marcus Caelius, fireşte. 


Îl cunoşteam. Caelius îşi încrucişă braţele, aruncându-mi o 
privire sardonică. Era o persoană schimbătoare, întotdeauna 
fusese aşa. Începuse ca învăţăcelul lui Cicero. Apoi s-a aliat, sau 
cel puţin aşa se părea, cu vechiul rival al lui Cicero, Catilina; 
atunci l-am întâlnit întâia oară. În cele din urmă a gravitat spre 
tabăra lui Clodius şi în brațele- unii spuneau în mrejele - 
Clodiei. Căderea în dizgraţia celor doi mentori i-a pricinuit mari 
necazuri, printre care un proces pentru omor, pentru care i-am 
ajutat pe acuzatori cu strângerea probelor, în cele din urmă a 
fost salvat de Cicero care sărit în apărarea învăţăcelului 
rătăcitor cu o formidabilă performanţă oratorică. Acum, după 
toate aparențele, era din nou protejatul credincios. Părea să nu- 
mi poarte pică pentru că ajutasem tabăra opusă la proces; 
ambiția lui era de acea factură liber cugetătoare care n-are 
nevoie de resentimente. Era faimos pentru limba lui ascuţită, 
dar în mod egal celebru pentru şarmul şi frumuseţea lui 
extraordinară. Acum îşi servea mandatul de tribun, ceea ce 
înseamnă că era unul dintre puţinii ofiţeri operativi ai statului. 

— Dar nu sunt sigur că l-ai întâlnit pe celălalt prieten al meu, 
spuse Cicero, arătând spre cel de-al treilea bărbat, care 
rămăsese un pas în urmă, privindu-mă neîncrezător. Era un 
individ scund şi robust, cu corp musculos, ca un butoiaş, care 
arăta şi mai rotofei într-o togă. Avea degete scurte şi 
butucănoase, asemenea nasului borcănat. Faţa îi era rotundă, 
cu gura mică şi ochii adânciţi în orbite sub sprâncenele stufoase. 
Umbra creată de barba lui era atât de deasă încât îi conferea 
bărbiei un aer întunecat, smolit. Nu e de mirare că fusese 
duşmanul natural al elegantului, zveltului Clodius, bărbatul cu 
membre lungi şi delicate. Fizic vorbind, cei doi nu putuseră să 
fie mai deosebiți decât atât. 

Prin urmare, Milo venise din nou acasă. 


Capitolul şase 


— Sigur că îl recunosc pe Titus Annius Milo, am spus eu. Dar 
ai dreptate, Cicero. N-am făcut niciodată cunoştinţă. 

— Ei bine, cred că era timpul. Milo, acesta e Gordianus, 
supranumit Descoperitorul, un om de mare ingeniozitate. Ne-am 
cunoscut cu mulţi ani în urmă, când am luat primul caz de omor. 
Aţi citit apărarea mea pentru Sextus Roscius, desigur; toată 
lumea a citit-o. Dar nu foarte multă lume ştie ce rol a jucat 
Gordianus. Acum treizeci de ani! 

— Căile noastre s-au intersectat din când în când de-atunci, 
am spus eu sec. 

— lar relaţia noastră a fost întotdeauna... spuse mare orator, 
căutând cuvântul. 

— Interesantă? i-am sugerat eu. 

— Exact. Haideţi în birou. E răcoare în atrium. 

Ne-am retras într-o încăpere mică, bine încălzită, spre fundul 
casei. Plimbarea de-a lungul coridorului şi prin centrul grădinii 
mi-a permis să observ cele din jur. Mobilierul, draperiile, 
picturile şi mozaicurile erau dintre cele mai fine; nu văzusem 
nimic mai impresionant, nici în casa lui Clodius. Anvergura celor 
din casa lui Cicero era mult mai restrânsă, în mod sigur, însă în 
multe privinţe mult mai plăcută. Cicero avusese întotdeauna un 
gust impecabil. 

Şi avusese întotdeauna îndeajuns de mulţi bani pentru a-şi 
satisface gusturile, dar se pare că acum prospera dincolo de 
simpla aparenţă. E nevoie de o avere adevărată ca să-ţi poţi 
permite o fântână decorată cu mozaicuri suflate în aur sau să 
atârni o pictură de laia din Cizicus pe peretele biroului sau să 
expui pe o masă, acoperită de o sticlă groasă (numai ea trebuie 
să fi costat enorm) un fragment din pergamentul original al unui 
dialog de Platon, cu corectura de mână a acestuia. Legea 
romană le interzice avocaţilor să accepte onorarii pentru 
serviciile lor; fiecare caz e pro bono. Cu toate acestea, avocaţii 
de succes reuşesc să devină bogaţi, iar Cicero ştiuse 
întotdeauna cum să-i cultive pe Oamenii Buni. Casa lui era plină 
de lucruri rare, nepreţuite. Nu pot decât să-mi imaginez câte 


comori fuseseră furate sau distruse când gloata clodiană dăduse 
foc vechii lui case. 

La comanda lui Cicero un sclav aşeză câteva scaune în 
semicerc aproape de alămarul fierbinte. Inainte de a ne aşeza, 
alt sclav aduse cupe de argint şi o carafă de vin fiert, în loc să se 
învârtească în jurul nostru, Tiro ni se alătură. Era un cetăţean 
acum, asociatul lui Cicero, nu sclavul său. Totuşi, am observat 
că ţinea în poală o tăbliță de ceară şi o pană, pentru a lua note. 

Cicero sorbea elegant din cupa sa. Tiro la fel. Vinul era unul 
slab; Cicero nu gusta plăcerile tari. Cu greu se putea spune 
acelaşi lucru despre Marcus Caelius, sau cel puţin despre 
Caelius pe care îl cunoscusem înainte ca Cicero să-l îndrepte pe 
calea cea bună. Mă văzu că-l urmăream, iar atunci urmă 
exemplul mentorului, ţuguind buzele şi abia atingând marginea 
cupei cu ele. Asta îl făcea să aibă un fel de rânjet, o expresie 
prin care, am decis eu, îşi bătea joc în mod deliberat de Cicero. 

Milo nu se prefăcea în privinţa delicioasei băuturi. Goli cupa 
dintr-o singură sorbitură şi o întinse spre sclav pentru încă o 
porţie. 

— Gordianus, era o reacţie de surpriză expresia feţei tale 
atunci când l-ai recunoscut pe Milo? întrebă Cicero, înclinând 
capul. Nu te aşteptai să-l găseşti aici, nu-i aşa? 

— Sincer vorbind, mă aşteptam să fie la jumătatea drumului 
spre Massilia. 

— Ha! Să-şi facă coada colac şi s-o tulească ca un iepure? 
Înseamnă că nu-l cunoşti pe prietenul meu Milo dacă-l crezi aşa 
un laş, 

— Nu sunt sigur dacă e vorba de laşitate; mai degrabă de 
promptitudine. Oricum, zvonul fugii lui la Massilia e larg 
răspândit. 

Milo se strâmbă, dar nu spuse nimic. 

— Vezi, ţi-am spus eu, spuse Caelius în cele din urmă. 
Gordianus şi fiul lui aud totul. Cu cele patru urechi ale lor 
captează orice şoaptă din Roma. 

Cicero dădu din cap. 

— Da, continuă, Gordianus. Ce altceva spune lumea? 


— Unii spun că Milo s-ar fi strecurat în oraş noaptea trecută, 
baricadându-se în casa lui, unde se afla când a venit gloata să-i 
dea foc. 

— Deci ei nu cred că e laş, doar nebun! Nu, Milo, şi-a petrecut 
noaptea aici, sub acoperişul meu, absolut în siguranţă. Ce 
altceva mai spun? 

— Că plănuieşte instigarea unei revoluţii. Că a început cu 
asasinarea lui Clodius, iar acum strânge o armată să pornească 
asupra Romei. Complicii lui dinăuntrul zidurilor au depozitat 
arme şi materiale incendiare în întreg oraşul... 

— Ei bine, poţi vedea cu ochii tăi cât de absurd e zvonul 
acesta! Milo e aici, în casa mea, dar nu e stârnită nici o mulţime. 
Şi miroase casa mea a foc şi pară? Sigur că nu. O revoluţie, într- 
adevăr! Nu există om în Roma mai dedicat conservării Republicii 
decât Titus Annius Milo, nici chiar eu! Când mă gândesc la 
abuzul pe care l-a suferit şi la teribilele riscuri pe care le-a luat... 

Ponderea acestor sacrificii părea să apese greu pe umerii lui 
Milo, care termină a doua cupă de vin, privindu-mă sumbru. 

Am privit în jurul încăperii şi la multele suluri de manuscrise 
înfipte în suporturile lor, la pictura lui laia, a scenei din Odiseea 
şi la nepreţuitul fragment al lui Platon de sub sticlă. 

— lţi asumi tu însuţi un mare risc, Cicero. Dacă gloata ar fi 
aflat că Milo e aici... 

— Da, ştiu ce gândeşti. Casa asta a fost deja incendiată. Dar 
era posibil numai când Clodius a reuşit mai întâi să mă alunge 
din oraş. Nu s-ar fi întâmplat niciodată dacă aş fi fost aici să 
împiedic una ca asta. Şi nu se va mai întâmpla niciodată atât 
timp cât voi fi aici să nu apăr până la ultima suflare ce-mi 
aparţine. Poate vei ajunge să te convingi de asta, Gordianus, 
înainte să treacă această criză. Şi tu ai o casă frumoasă acum. 
Şi o familie de protejat. Gândeşte-te la toate astea, apoi 
gândeşte-te la gloata aceea turbată pe care ai văzut-o ieri 
gonind ca o haită de câini spre Forum. Ştii cum a dat foc Sextus 
Cloelius Casei Senatului? A distrus scaunele consulilor şi tribuna 
sacră, folosind lemnul să înjghebeze rugul pentru monstrul 
acela. S-a folosit de documente pentru a aprinde focul. 
Profanare de neiertat! Asemenea liderului mort, aceşti cerşetori 
şi oameni liberi n-au nici un fel de respect pentru măreţia 


acestui stat şi nici un pic de respect pentru simpla decenţă. 
Reprezintă o ameninţare pentru oricare om care stă în calea lor. 

Cicero se lăsă pe spate, respirând adânc şi continuă. 

— Ceea ce e important e că aceşti clodieni au fost îndeajuns 
de iresponsabili încât să ardă Casa Senatului. Până în acel 
moment erau în avantaj - oamenii îşi pocneau limbile 
pomenindu-l pe sărmanul, nefericitul Clodius. A fost o lovitură 
de geniu, parada cadavrului în public aşa cum era, despuiat, cu 
toate rănile la vedere. Ca avocat trebuie să le admir 
dezinvoltura. Dacă aş putea târî un cadavru urât mirositor într-o 
sală de judecată pe sub nasul juraţilor, crede-mă, n-aş şovăi o 
clipă! Şocul şi simpatia sunt două treimi dintr-o bătălie. Dar au 
plusat prea mult cu atuul lor. 

Caelius gesticulă cu cupa de vin şi punctă: 

— Au luat focul de pe capul lui Milo, punându-l sub picioarele 
lor. 

Cicero ridică şi el cupa spre cea a lui Caelius. 

— Exact! Oh, Caelius, o frază perfectă! O metaforă care e 
literalmente adevărată., Au luat focul de pe capul lui Milo, 
punându-l sub picioarele lor. Bravo! 

Chiar şi Milo zâmbi, şovăielnic, ridicându-şi cupa. Şi el era de 
fapt un orator, apreciind o înfloritură retorică. 

— Zici că Milo şi-a petrecut noaptea aici? am întrebat eu. 

Cicero încuviinţă. 

— Da. În timp ce clodienii mărşăluiau cu trupul lui Clodius pe 
Colina Palatină, Milo aştepta în afara zidurilor oraşului. Nu-i era 
teamă, să ştii, era doar precaut, inteligent, testând direcţia 
vântului, asemenea unui general care ia aminte cum se prezintă 
terenul înainte de a acţiona. Când am văzut că nebunii clodieni 
incendiază oraşul am trimis un mesager să-l informeze. Dacă 
voia să se întoarcă în oraş trebuia s-o facă pe ascuns, îi 
spuneam eu, stând departe de casa lui. l-am oferit adăpost, dar 
decizia de a se întoarce trebuia să fie a lui. Nu i-am oferit nici un 
sfat, nici pro, nici contra. Milo a văzut poteca dinaintea lui şi a 
urmat-o. Titus Annius Milo, n-am văzut în viaţa mea un bărbat 
mai brav decât tine. 

Cicero privea spre subiectul vorbelor sale cu o intensitate 
care l-ar fi făcut pe un om mai modest să roşească, dar singura 


reacţie a lui Milo a fost de a-şi încleşta bărbia şi de a ridica 
fruntea. Trăsăturile lui nu apăreau deloc eroice, aşa cum eram 
obişnuiţi să-i vedem pe eroi înfăţişaţi în statuile de marmură sau 
bronz, însă el nu ştia cum să pozeze cu o îndrăzneală rebelă. 

— N-ar fi trebuit să abandonez Roma în ora ei de suferinţă, 
spuse el cu un tremolo retoric în voce. M-am întors s-o salvez! 

— Excelent! spuse Caelius. Tiro, consemnează asta, da? Nu 
trebuie să uităm s-o folosim. 

Credeam că e nepoliticos sau că glumeşte, dar Milo nu se 
simţi ofensat. În schimb se înclină spre Caelius cu o expresie 
interogativă: 

— Sau poate crezi că ar trebui să fie: „N-am abandonat 
niciodată Roma, nici pentru o zi...” 

— Nu, nu, era perfect cum ai spus-o prima oară. Tiro, ai 
reţinut-o? 

Tiro dădu din cap în timp ce scria. Mi-am dat seama că 
discuţia avea loc la mai multe niveluri şi cu mai multe scopuri. 

— Erai tocmai în mijlocul compunerii unui discurs, nu-i aşa? 
am întrebat eu. g 

— Nu încă, răspunse Cicero. Incă mai discutăm despre ideile 
de bază. Ne-ai putea fi de un ajutor enorm, Gordianus. 

— Nu sunt sigur că aş vrea să fiu. 

— Cred că vrei, spuse el, aruncându-mi o privire cu care 
trebuie să fi fost familiarizați Caelius şi toţi ceilalţi protejaţi şi 
învăţăcei. Privirea spuse: Nu mă dezamăgi. 

Uită-te la noi, aici, sechestraţi într-un birou, incapabili să 
facem un pas afară fără o trupă de gladiatori care să ne 
protejeze. Suntem orbi şi surzi. Avem o inimă înflăcărată - Milo, 
de faţă. O limbă elocventă- Caelius. O mână care scrie - Tiro. Şi 
îndrăznesc să spun, o minte echilibrată - eu. Dar n-avem ochi, 
n-avem urechi. E o treabă delicată, să citeşti starea de spirit a 
omului de pe stradă. Trebuie să priveşti. Trebuie să asculţi. 
Calcule greşite în momente de criză ca acesta pot fi... 

Nu folosi cuvântul dezastruoase. Să vorbeşti despre dezastre 
ar fi însemnat să cobeşti. Plus că fiecare persoană din încăpere 
înţelegea exact ceea ce voia să spună. Dintr-o experienţă amară 
Cicero ştia foarte bine care putea fi rezultatul atunci când 
mulţimea se întorcea împotriva cuiva. 


— Nu vreau decât opinia ta asupra unor lucruri, Gordianus. 
Cursa pentru poziţia de consul, de exemplu. Se pare că în sfârşit 
vor avea loc alegeri. Cum ai putea defini sentimentul oamenilor 
vizavi de candidatura lui Milo? 

M-am zgâit la ei perplex. 

— Ei bine? Sunt şansele lui mai mari decât înainte sau mai 
rele? E o întrebare destul de simplă. 

— Da, dar îmi vine greu să cred că aştepţi un răspuns serios. 

Milo bătu nervos cupa goală de braţul scaunului. 

— Vrea să spună că nu există nici o speranţă. 

— Asta ai vrut să spui, Gordianus? 

Cicero mă privi cu sinceritate. 

Mi-am dres glasul. 

— Clodius e mort. Cineva l-a ucis, foarte violent - am văzut eu 
însumi cadavrul. 

— L-ai văzut? Unde? erupse Milo. 

In timp ce ezitam, socotind dacă să-i spun sau nu despre 
vizita la vila lui Clodius, Cicero m-a scutit de o decizie, 
întrerupându-mă. 

— Gordianus a văzut cadavrul de pe acoperiş, la fel ca mine. 
Ţi-am spus, Milo, cum au mărşăluit cu el pe Colina Palatină. 

— Da, l-am văzut de pe acoperiş, am spus eu. La urma 
urmelor nu era o minciună. Şi dacă nu l-a văzut fiecare roman, 
în mod sigur au auzit cu toţi despre el. 

— Şi ce anume spun oamenii despre asta? întrebă Cicero. 

— Cum adică? 

— Cum cred ei că a murit Clodius? Cine cred că e responsabil? 

Dacă Cicero se prefăcea că pricepe greu, n-aveam de gând 
să-l contrazic. 

— Fiecare gură din oraş spune că Milo l-a ucis. Sau oamenii lui 
Milo. 

— Unde? 

— Pe Via Appia. Undeva lângă Bovillae. 

Cicero dădu din cap gânditor. 

— Cum? 

Am făcut o pauză. 


— Judecând după răni, aş spune că s-au folosit pumnale. M- 
am gândit şi la gaura din umăr. Poate şi o suliță. Şi e posibil să fi 
fost strangulat. 

— Inseamnă că ai avut o vedere mult mai clară a trupului 
decât mine! spuse Cicero. 

— Poate că ochii mei sunt mai obişnuiţi cu astfel de detalii. 

— Dar n-ai auzit nici un detaliu anume despre... fatalul 
incident... despre cum s-a întâmplat efectiv? 

— Nu. 

Cicero scutură capul viguros. 

— Aşa cum n-au auzit cei mai mulţi dintre ei, pun rămăşag. 
Cum ar fi putut auzii detalii? Cum e posibil ca cineva să le 
furnizeze? 

Milo împinse o bărbie nerasă înainte şi înapoi, bătând 
darabana pe cupa lui şi spuse: 

— Totuşi, zvonurile răsar ca buruienile, printre crăpături. Dacă 
o poveste are un defect, oamenii îl vor umple cu orice se 
potriveşte. 

— Ai auzit zvonuri, Gordianus? întrebă Cicero. Despre o 
ambuscadă, o luptă, un accident? 

— Am auzit tot soiul de zvonuri. O ambuscadă, o luptă, un 
singur asasin, un trădător printre oamenii lui Clodius... 

— Cred că există speranţă, spuse Caelius, lăsându-se pe 
spate, ridicând o sprânceană. Ridică cupa de vin, iar un sclav se 
grăbi să-l umple. Oamenii nu s-au decis încă. Există o şansă ca 
noi să le putem spune versiunea noastră. Dar va trebui s-o 
facem rapid. Bârfa se aşază ca mortarul în minţile oamenilor. 
Odată ce s-a întărit va trebui s-o cizelezi. E mai bine să le torni 
tu primul bârfa în urechi. 

— Şi bineînţeles mai e şi focul, spuse Cicero. În mod sigur a 
deschis unele minţi. Oameni care îi erau ostili lui Milo înainte vor 
asculta în mod cert acum. Numai cei mai lunatici radicali ar 
putea fi de partea acelor piromani maniaci şi împotriva lui Milo. 
Şi oftă, exasperat. Oricum, nu înţeleg de ce moartea lui Clodius 
ar stârni o asemenea controversă, cu excepţia unui nucleu mic 
de partizani fanatici. Orice om raţional poate vedea că pentru 
Roma e mai bine fără ticălos. E atât de evident! Dacă mergem 
în faţa oamenilor şi le spunem: „Da, Milo l-a ucis pe Clodius”, nu 


spunem de fapt că Milo e un erou? În esenţă l-am proclama 
salvatorul Republicii! 

Cicero mă privi să-mi vadă reacţia. Am răspuns cu mare 
atenţie. 

— Nu pot vorbi în numele majorităţii, dar sunt mulţi romani 
pur şi simplu sătui de haos şi dezordine... 

— Exact, spuse Cicero, iar Cicero era în spatele acelei 
dezordini, alimentând neliniştea mulţimii, deranjând ordinea 
naturală a lucrurilor. Eliminaţi-l pe Clodius şi sunteţi la 
jumătatea drumului afară din haos. Tiro notează asta: Eliminaţi-l 
pe Clodius... 

— Poate mergi un pic prea departe, spuse Caelius, scuturând 
din cap. Începe să sune a satisfacţie. Chiar şi cei care sunt 
bucuroşi că au scăpat de Clodius ar putea avea îndoieli serioase 
privitoare la circumstanţele morţii lui. Nu-l poţi face pe Milo un 
campion al ordinii şi legii şi în acelaşi timp să afirmi cu mândrie 
că a încălcat legea ucigând un om. 

— Ah, dar va apărea în cu totul altă lumină dacă demonstrez 
că Milo a fost victima unei ambuscade, nefăcând decât să se 
apere, spuse Cicero, arătând cu degetul. 

— A fost o ambuscadă? am întrebat eu, uitându-mă de la o 
faţă la alta. Milo a fost victima vizată? 

Tiro, ocupat să noteze, nu-şi ridică privirea. Ceilalţi mă priviră 
curioşi. 

Cicero se lumină la faţă. 

— Ei bine, tu ce crezi Gordianus? E verosimil ca Clodius să fi 
pus la cale o ambuscadă pe Via Appia? 

Am dat din umeri. Ura lor reciprocă era bine cunoscută. 

Caelius mă privi cu scepticism. M-am simţit ca un martor 
interogat. 

— Dar în acelaşi timp, nu era la fel de posibil ca Milo să fi fost 
cel care a conceput o capcană pentru Clodius. Ce spui de ideea 
asta, Gordianus? 

— În mod sigur nu pot fi adevărate ambele ipoteze. Trebuie 
să fi fost una sau cealaltă. 

— Trebuie? spuse Cicero. Şi dacă n-a fost nici o ambuscadă? 
Dacă cele două grupuri s-au întâlnit pe Via Appia absolut 
accidental? Nu poate fi verosimil? 


— Poate. Dar oamenii se petrec pe drum tot timpul fără ca 
cineva să sfârşească mort. 

Caelius râse. 

— Are şi el dreptate! 

Cicero îşi împreună vârfurile degetelor. 

— Dar accidente se întâmplă. Un om nu-şi poate controla 
întotdeauna sclavii, în special gladiatorii care au fost instruiți să- 
| protejeze şi să reacționeze la primul semn de primejdie. Tiro, 
notează: Milo trebuie să pună în libertate anumiţi sclavi care 
altfel ar fi forţaţi să depună mărturie sub tortură. Sclavii pot fi 
torturați, dar nu oamenii liberi. Dacă se ajunge în cea mai 
nefavorabilă situaţie... 

— Vrei să spui un proces, am zis eu. 

Milo gemu. Cicero bătu darabana cu degetele, când cu unele, 
când cu celelalte. 

— Convingerea mea e că Milo va fi ales consul. Pentru 
serviciile aduse statului nu poate accepta nimic altceva! Totuşi, 
va trebui să fim pregătiţi pentru posibilităţi mai puţin fericite. 

— Un proces pentru omor, vrei să spui. De ce trebuie să se 
teamă Milo când vine vorba de mărturia sclavilor? 

Cicero analiză întrebarea. 

— Gordianus are dreptate. Dacă Milo aşteaptă şi îşi eliberează 
sclavii într-un moment nepotrivit, poate face o impresie 
nefavorabilă. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine, cred eu. 

— Poţi afirma oricând că au fost eliberaţi din gratitudine, ca 
răsplată, sugeră Caelius. In definitiv, i-au salvat viaţa. 

— l-au salvat-o? am întrebat eu. 

— Ei bine, asta vom spune noi, spuse Caelius uitându-se la 
mine ca la un idiot. 

Am clătinat din cap dezgustat. 

— Nu te gândeşti decât la aparenţe, nu-i aşa? Despre o 
versiune sau alta despre ce s-ar fi putut întâmpla sau nu şi dacă 
oamenii îi vor da crezare. E ca şi cum ai scrie o comedie pentru 
a fi pusă în scenă. 

— Mai bine o comedie decât o tragedie, glumi Caelius. 

Cicero mă privea gânditor. 

— Suntem avocaţi, Gordianus. Asta facem noi. 

Am clătinat din cap. 


Cicero înţelese că nu eram satisfăcut. 

— Cum să mă exprim? spuse el. Firea ta e diferită de a mea. 
Adevărul are un înţeles diferit pentru tine; tu pari să interpretezi 
chestiunile ca obiective. Insă adevărul după care tânjeşti e o 
iluzie! Căutarea Adevărului e o îndeletnicire potrivită pentru 
filosofii greci care nu au altceva de făcut, dar noi suntem 
romani, Gordianus. Avem de condus o lume. 

Mă studie timp îndelungat, dându-şi seama că 
rezistam. 

— Gordianus! Următoarele zile şi luni de zile sunt absolut 
critice pentru supraviețuirea a tot ce e decent şi onorabil în 
acest oraş. Ai văzut ce-au făcut ieri nebunia, distrugerea, 
desacralizarea arbitrară. Te poţi imagina în mijlocul gloatei 
răzbunătoare? Sigur că nu! ţi poţi imagina cum ar fi dacă cei de 
teapa lor ar avea dreptul să guverneze? Un coşmar! Trebuie să 
vezi care îţi este interesul. 

La rândul meu am studiat fiecare dintre feţele lor - a lui 
Cicero iluminată de un scop, a lui Tiro preocupată cu scrisul, 
Caelius arătând sumbru, dar gata să rânjească, iar Milo 
împingând bărbia înainte ca un băiat încăpățânat, gata să se 
bată. 

— Dar ce s-a întâmplat cu adevărat pe Via Appia? am întrebat 
eu. 

N-am primit decât nişte expresii opace înainte ca Cicero să 
schimbe abil subiectul, apoi, foarte elegant, mi-a dat de înţeles 
că vizita mea se sfârşise. 

Am părăsit casa lui Cicero fără un răspuns satisfăcător la 
întrebarea mea - şi nici cu o idee clară de ce mă convocase. Nici 
chiar Cicero nu părea să ştie precis ce voia de la mine, doar că 
încerca să vadă unde mă situez. Aveam strania senzaţie că forţe 
opuse îşi activează puterile, întrebându-mă unde anume mă 
situam cu adevărat în marea schemă a lucrurilor. 


Ap 


ncă îi 


A 


Capitolul şapte 


Asediul casei interrexului Marcus Lepidus a continuat în ziua 
următoare, şi în cea următoare, şi în următoarea, partizanii lui 
Scipio şi Hypsaeus continuând să ceară alegeri consulare 
imediate. 

Templele şi sediile firmelor de afaceri din Forum şi-au închis 
porţile. In fiecare zi mari grupuri de oameni veneau să vadă 
ruinele arse ale Casei Senatului. Unii plângeau, alţii chiuiau; 
încăierările sau schimburile agresive de strigături erau 
frecvente. Unii vizitatori depuneau flori pe trepte, ca şi cum ar fi 
fost un mormânt, în onoarea celui care fusese incinerat acolo. 
Alţii vânturau florile şi le călcau în picioare. 

Treburile statului s-au împotmolit. 

Însă viaţa continuă. Bethesda şi-a trimis sclavele la pieţe să 
cumpere cele trebuincioase pentru cină. Le-a luat mai mult 
decât de obicei, pentru că au fost nevoite să caute mai mult, dar 
s-au întors cu coşurile pline. Belbo s-a dus să recupereze o 
pereche de pantofi pe care o trimisesem să fie reparată, după 
care am aflat că munca se desfăşurase mai mult sau mai puţin 
după acelaşi tipic pe strada pantofarilor. Oamenii procedau la fel 
ca înainte pentru a-şi câştiga traiul şi a se hrăni, dar animați de 
un suspans atroce. Roma avea aerul unui om distrat pe o potecă 
nefamiliară, întunecată, mergând înainte temător, uitându-se 
agitat peste umăr, aşteptându-se să se întâmple ceva îngrozitor. 

Eco venea zilnic în vizită. 

— Sunt toţi trei nebuni dacă continuă să creadă că individul 
are vreo şansă să fie ales consul, spuse el după ce i-am relatat 
ciudata întrevedere cu Cicero, Caelius şi Milo. Dar Cicero are 
dreptate într-o privinţă, clodienii au mers prea departe când au 
ars Casa Senatului. Au pierdut simpatia celor din clasa de mijloc. 
Un asasinat e revoltător, însă incendiile distrug spiritul 
oamenilor. 

— Focul e un simbol al purificării, am intervenit eu. 

— Poate la o înmormântare sau într-un poem. Dar când începi 
să arzi clădiri din temelii, focul înseamnă distrugere fără sens. 
Purificarea statului poate suna ca o idee măreaţă într-o 


cuvântare, dar nu atunci când oamenii încep să ardă. Când 
reformatorii devin violenti, îi sperie pe oameni. 

— Aşa încât toţi cei care au ceva de pierdut preferă ca 
lucrurile să rămână cum sunt. 

— E unul dintre rezultate. 

— Atunci e posibil ca Milo să aibă o şansă de a fi ales consul. 

— Niciodată. E compromis de moartea lui Clodius. 

— Despre care noi încă tot nu deţinem detalii concrete, am 
spus eu, frecându-mi bărbia îngrijorat. Deci tu crezi că alegătorii 
îi vor desemna consuli pe Scipio şi Hypsaeus? Dar nu sunt şi ei 
compromişi? Aveau sprijinul lui Clodius, iar acum oamenilor le e 
teamă de clodieni. 

— Da, dar Scipio şi Hypsaeus sunt percepuți ca având propria 
lor identitate. Ei n-au avut nimic de-a face cu incendierea Casei 
Senatului. 

— Dar sunt şi nişte instigatori ai mulţimii! Uită-te la blocada 
pe care susţinătorii lui au organizat-o în jurul casei lui Lepidus! 
În mod sigur asta nu e mai acceptabil pentru clasa de mijloc 
decât era Clodius. 

Eco mă privi gânditor. 

— Dacă Milo e terminat... şi dacă Hypsaeus şi Scipio sunt şi ei 
terminati... 

— N-o spune! 

Dar o spuse. 

— Oamenii se vor întoarce spre Pompei. 

Pompei era foarte prezent în acele zile în minţile multor 
oameni, inclusiv în cea a vechiului său aliat, Milo. 

În cea de a cincea şi cea din urmă zi a termenului de interrex 
al lui Lepidus, un trio de tribuni radicali au ţinut un contio în 
Forum. Eco şi cum mine am participat. 

Un contio este o întrunire publică în aer liber. Cu toate că 
poate avea un aer neconvențional, este o acţiune a statului 
guvernată de reguli specifice. Numai anumite persoane pot lua 
cuvântul într-un contio, iar atunci trebuie să se refere la un 
subiect anume, etc. Cel mai important e că numai anumiţi 
oficiali pot organiza un contio. Consulii pot face asta, de 
exemplu. Ca de altfel şi tribunii. 


Roma n-avea consuli la vremea respectivă. Dar existau zece 
tribuni, ca de obicei. Unii dintre ei erau foarte ocupați. 

Funeraliile lui Clodius, mai degrabă întrunirea din Forum 
pentru elogierea lui Clodius şi incinerarea trupului său fusese un 
contio, sau cel puţin aşa începuse. A fost organizat de tribunii 
Pompeius şi Plancus. Îi văzusem pe amândoi acasă la Clodius în 
noaptea asasinării lui, în anticamera în care politicienii se 
strânseseră ca să analizeze dezastrul. A doua zi cei doi au 
condus procesiunea pe Colina Palatină până jos în Forum. 
Discursurile lor au inflamat mulţimea. Pompeius şi Plancus erau 
aceiaşi tribuni care blocaseră numirea unui interrex la începutul 
anului, amânând astfel organizarea alegerilor la o dată la care 
Milo era încrezător în victoria sa. 

La acest contio din ultima zi a termenului lui Lepidus ca 
interrex participa o mare mulţime. Când Eco a venit la mine 
acasă anunţându-mă de intenţia lui de a participa, am refuzat la 
început să-l însoțesc. Ar fi fost o nebunie să ieşim în public în 
aceste vremuri, am susţinut eu, chiar şi cu gărzile lui de corp. 
Dar atracţia Forumului era prea puternică. Timp de patru zile, cu 
excepţia vizitei la Cicero, nu ieşisem din casă. Devenisem 
neliniştit. În timpuri de criză sau de sărbătoare există ceva în 
sângele romanului care îl îndeamnă inexorabil să se alăture 
marilor grupuri ale semenilor pentru a asculta alţi cetăţeni 
ţinând discursuri sub cerul liber, unde oamenii şi zeii pot vedea 
şi asculta deopotrivă. 

Eco insistă să forţăm, pătrunzând în faţa mulţimii. Purtam 
togile noastre, nimerite unei asemenea ocazii; gărzile lui Eco 
erau îmbrăcate în tunici şi mantii. În acest fel oricine îşi putea da 
seama dintr-o privire, în cazul unei mulţimi mixte, cine e 
cetăţean şi cine e sclavul slujind un cetăţean. 

Lui Plancus şi Pompeius li se alăturară un alt tribun pe 
platformă, Sallust. Sallust fusese cel pe care îl auzisem acasă la 
Clodius susţinând că nimeni în afara lui Clodius nu putea 
controla mulţimea dezlănţuită. Avertizase asupra unei posibile 
băi de sânge. Dar se pare că ajunsese la un consens cu 
eforturile colegilor tribuni în a incita mulţimea, alăturându-se lor. 
Cei trei nu se adresară mulţimii cu discursuri formale, ci 


alternativ, ba unul, ba altul, de parcă ar fi avut o conversaţie 
sau o dezbatere între ei, solicitând reacţiile cetăţenilor. 

Circumstanţele specifice incidentului de pe Via Appia n-au 
fost discutate. Incepeam să găsesc această sărăcie a detaliilor 
enervantă, dar nimeni altcineva din mulţime nu părea să fie 
deranjat, nici măcar să ia seama la asta. Că Milo şi oamenii lui îl 
asasinaseră pe Clodius cu sânge rece era ceva asumat de toată 
lumea. Ideea era ce se putea face în această privinţă. Cel mai 
important lucru, erau de acord toţi vorbitorii, ar fi fost 
organizarea urgentă a alegerilor. După ce Hypsaeus şi Scipio vor 
fi fost aleşi, Milo putea fi pedepsit în conformitate. 

— Dar ce ziceţi de zvonurile că Milo strânge o armată? strigă 
cineva din mulţime. 

— Dacă urmăreşte insurecția, spuse Sallust, atunci e şi mai 
important să alegem consulii fără întârziere, pentru a ne putea 
organiza forţele întru apărarea oraşului. 

— Dar ce facem cu aliaţii lui Milo dinăuntrul oraşului? strigă 
un altul. Se spune că au depozite cu tot felul de arme. Ar putea 
să ne taie gâtlejurile în timp ce dormim. Ne-ar putea da foc 
caselor... 

— Ha! Voi, incendiatorii clodieni, n-ar trebui să vorbiţi despre 
incendii! replică altul. Se auziră vorbe aspre. Avu loc o 
încăierare. Deşi eram destul de departe, gărzile lui Eco luară 
aminte, strângând cercul din jurul nostru. Vorbitorii de pe 
platformă ignorară întreruperea. 

— Adevărul e, spuse Sallust, că Milo se află acum în Roma. 

Ştirea provocă un murmur al mulţimii. 

Un bărbat din spatele meu, îndeajuns de aproape încât să-i 
simt mirosul de usturoi din răsuflare, îşi duse mâinile în jurul 
gurii. 

— Porcul neruşinat s-a întors la Roma chiar în ziua în care l-a 
ucis pe Clodius! urlă el. Milo trebuie să fi fost în casa lui când am 
trecut pe-acolo în noaptea aceea cu torţele noastre. O ştiu 
foarte bine, am încasat o săgeată în umăr. lar omul îşi descheie 
toga la gât ca să-şi expună bandajul. 

— Brav cetăţean! strigă Sallust. 

Ridică brațul în semn de salut, ceea ce provocă o rundă de 
aplauze, cu doar câteva huiduieli. Continuă: 


— Indiferent unde ar fi fost Milo în ultimele zile, noi ştim că 
ieri era în oraş, pentru că a ieşit din bârlog să-l viziteze pe 
Pompei Magnus la vila lui de pe Colina Pinciană. 

Asta provocă un alt murmur al mulţimii. In cursa pentru 
consul, Pompei îşi dăduse binecuvântarea lui Hypsaeus, care îi 
fusese subordonat în Orient. Dar Pompei şi Milo au fost altădată 
aliaţi, iar Pompei şi Clodius deseori duşmani. Era posibil ca 
Magnus să fi fost convins să tolereze crima lui Milo şi să-l susţină 
pe ucigaş? Implicarea lui Pompei ar fi modificat decisiv raportul 
de forţe, în favoarea sau împotriva lui Milo. 

Sallust zâmbi, simțind anxietatea şi incertitudinile mulţimii, 
sporind suspansul cu tăcerea lui. 

— Veţi fi fericiţi să auziţi, spuse el în final, că Pompei Magnus, 
spre cinstea sa, a refuzat să-l primească pe ticălos. 

Suspansul se întrerupse cu o rundă de aplauze. 

— Mai mult decât atât, i-a trimis un mesaj ticălosului, 
rugându-l politicos să se abţină de la alte vizite, cruţându-l astfel 
de jena de a fi nevoit să-l refuze. Perfidia lui Milo e atât de 
profundă încât chiar şi Cel Mare se teme că l-ar putea discredita 
dacă ar sta prea aproape de el. 

Tribunul Plancus făcu un pas înainte. Vorbi ca şi cum s-ar fi 
angajat într-un dialog cu Sallust, dar cuvintele lui răsunară cum 
numai cele ale unui orator experimentat puteau suna. 

— Îmi imaginez că Milo a fost foarte ofensat de refuzul lui 
Pompei. 

— Şi eu cred că a fost, căzu de acord Sallust. Ştim că Milo e 
un om care se ofensează uşor. Şi am văzut cât de ucigătoare 
pot fi supărările lui. 

Plancus mimă o expresie de nedumerire. Eram atât de 
aproape de platformă încât am văzut cât de grosolan îşi juca 
rolul. 

— Ce vrei să spui, Sallust? îţi imaginezi că însuşi Pompei ar 
putea fi în... pericol? 

Sallust se cutremură vizibil la auzul cuvântului, îndeajuns de 
exagerat pentru a fi remarcat şi de cei din spate. 

— Am văzut că monstrul nu se dă înapoi de la nimic pentru a 
lua frâiele statului. Clodius a căzut deja victimă setei lui de 
vărsare de sânge. Dacă Pompei stă acum în drumul lui... 


Se auziră strigăte din mulţime: 

— Nu! 

— Niciodată! 

— Imposibil! 

— Milo n-ar îndrăzni! 

— N-ar îndrăzni? întrebă tribunul Pompeius, care rămăsese în 
spate, făcând un pas înainte. 

Ca membru al clanului Pompei, el capta întreaga atenţie a 
mulţimii. 

— Vă voi spune ce gândesc, spuse. Milo a fost cel care a 
furnizat un cadavru pentru a fi incinerat în Casa Senatului. Şi tot 
Milo ne va mai furniza un cadavru care să fie îngropat pe Colina 
Capitolină! 

Înţelesul vorbelor lui era clar, pentru că cine, în afară de 
Pompei, merita un mormânt pe colina celor mai sacre temple 
ale Romei? 

Cei din mulţime ridicară pumnii şi începură să strige, 
acoperindu-i pe cei de pe platformă, care păreau mulţumiţi să 
rămână tăcuţi, supunându-se vuietului mulţimii. Plănuia Milo să-l 
ucidă pe Pompei? Tribunii nu oferiseră nici cea mai mică probă, 
dar simpla insinuare produsese o frenezie grozavă. 

Forumul era asemenea unui bazin uriaş de sunete. Strigătele 
individuale era ca nişte pietricele care se rostogoleau prin 
mulţime, răsunând în ecouri din toate colţurile. Toate se 
contopeau într-un vuiet indistinct, asurzitor, până când cineva 
din mulţime începu să scandeze. Vocii care scanda i se alăturară 
alte voci, până când scandarea se ridică deasupra vuietului: 
Votaţi... acum. Votaţi... acum. Era acelaşi strigăt care se auzise 
zile la rând în jurul casei interrexului Marcus Lepidus. 

Mulțimea începu să se mişte. Cum a început să se mişte, n- 
am înţeles niciodată. N-am văzut nici un semnal venind de la 
tribunii de pe platformă. N-am auzit nici un strigăt din mulţime 
îndemnându-i să se îndrepte spre casa lui Lepidus. Poate dacă 
aş fi privit de pe acoperişul meu şi nu din îmbulzeală, aş fi 
observat şi înţeles dinamica mulţimii - sau poate că nu. Se poate 
înţelege mai uşor comportamentul la unison al unui roi de albine 
în zbor. 


Totuşi, s-a întâmplat, mulţimea a devenit precum o haită, iar 
haita s-a pus în mişcare ca un singur trup spre Colina Palatină. 
Eco şi cu mine ne-am deplasat un timp cu ea, incapabili să ne 
desprindem, ca purtaţi de un curent pe apă. Am fost împins şi 
înghiontit şi bruscat spre înainte împotriva voinţei mele. Am 
scrâşnit din dinţi şi am gemut. Dar aceeaşi experienţă pe care 
am resimţit-o atât de neplăcut părea să-i învigoreze pe mulţi din 
jurul meu, care rânjeau şi scoteau chiote surescitate de parcă ar 
fi băut prea mult vin. 

Incet-încet am reuşit să ne tragem spre exterior până când 
am răzbit pe margine, apucând să ne întoarcem. Chiar şi Eco 
părea molipsit de surescitare. 

— Ce e, papa? spuse el, încercând să-şi recapete răsuflarea. 
Nu vrei să mărşăluim spre casa interrexului? 

— Nu te întrece, Eco. Nu se ştie ce se va întâmpla. Eu merg 
acasă. Tu ar trebui să faci la fel. 

XXX 

Am petrecut după-amiaza aceea pe acoperiş, căutând cu 
teamă din priviri semne de foc sau fum. Dar am auzit larma unui 
fel de lupte din direcţia casei lui Lepidus. 

Un vânt rece începu să sufle dinspre nord, urmat de nişte nori 
negri. Când primele picături reci de ploaie au prins să-mi 
umezească faţa, Bethesda apăru în grădină. 

— Coboară de-acolo, mi-a comandat ea, ţinându-şi mâinile pe 
coapse. 

M-am supus. Dar la jumătate în jos pe scară am încremenit, 
aşa cum s-a întâmplat cu totul în jurul meu. Lumina fulgerului 
despică cerul. Jupiter a clipit, cum spun augurii. Pala orbitoare 
de lumină alb-sidefie fu urmată de o plesnitură a tunetului atât 
de asurzitoare, încât pământul însuşi păru să tresară. Ploaia se 
revărsă asupra grădinii. M-am grăbit pe scară, tremurând, apoi 
i-am spus lui Belbo să aprindă alămarul în birou. 

De-abia dacă am apucat să-mi încălzesc mâinile deasupra 
flăcărilor, când Belbo se întoarse, anunțând un vizitator. Acelaşi 
de dinainte, spuse el. Omul lui Cicero. 

— Tiro? 

Belbo încuviinţă. 

— Atunci pofteşte-l înăuntru. 


— Şi gărzile lui? 

— Pot aştepta în ploaie. 

Un moment mai târziu Tiro intră în cameră, dându-şi pe spate 
gluga. Mantia lui groasă de lână era udă. Işi acoperi gura şi tuşi. 

— Cicero n-ar fi trebuit să te trimită afară pe ploaie. Ar trebui 
să ţină cont de sănătatea ta. _ 

— Nu sunt decât câţiva paşi. In plus, crede că mă simpatizezi. 

— Şi că n-aş veni dacă ar trimite pe altcineva să mă aducă? 

Tiro zâmbi. 

— Atunci vii? 

— N-ar trebui să avem mai întâi o scurtă conversaţie 
politicoasă despre vreme? 

— Tunete şi fulgere, spuse Tiro, ridicându-şi ochii spre cer. 
Semne şi prevestiri. 

— Crezi în aşa ceva? 

— Nu crede toată lumea? 

— Nu fi ipocrit. Tiro. Nu ţi se potriveşte. Doar pentru că 
stăpânul tău - fostul tău stăpân, vreau să zic - pretinde că 
agreează acest gen de superstiții de dragul politicii... 

— Chiar îl deteşti, nu-i aşa? 

Am oftat. 

— Nu mai mult sau mai puţin decât pe restul celor de teapa 
lui, cred. 

— Teapa lui? 

— Politicienii. 

— Nu, cred că îl deteşti mai mult decât pe ceilalţi. Pentru că 
odată, demult, credeai că e cumva diferit de ceilalţi, apoi te-a 
dezamăgit. 

— Poate. 

— În timp ce nu te-aştepţi decât la ce e mai rău din partea 
celorlalţi, aşa că ei nu te-au dezamăgit niciodată. 

Am dat din umeri. 

— Dar nu sunt de fapt aşteptările tale cele care te-au 
dezamăgit, Gordianus? Crezi că un om poate traversa o stradă 
noroioasă fără să se murdărească pe picioare? Cicero nu poate 
păşi pe aer. Nimeni nu poate. 

— Cicero nu traversează doar o stradă noroioasă, Tiro. Se lasă 
pe vine şi aruncă cu noroi în oricine îi stă în cale. Intinde piciorul 


şi pune piedică oamenilor - şi bate din palme când aceştia cad 
cu faţa în noroi! Apoi îşi spală mâinile la cea mai apropiată 
fântână, pretinzând fără jenă că n-au fost niciodată murdare. 

Tiro îmi zâmbi anevoie. 

— Cicero poate fi un pic superior... 

— Mai degrabă încrezut. 

— Da. Ei bine, am încercat să atenuez aspectele astea din 
discursurile lui. Dar e ceva ciudat. Oamenii spun că modestia e 
o virtute, însă îl respectă pe cel care se preamăreşte de unul 
singur. Ei cred că dacă e vanitos, trebuie să aibă un temei. ŞI 
când un astfel de individ strălucit începe să arunce cu noroi, 
sunt atenţi. Îşi închipuie că are un temei şi pentru asta. 

— Nu trebuie să mă convingi că Cicero ştie cum să 
manipuleze o audienţă. 

— Gordianus, astea sunt mai degrabă chestiuni de stil, nu de 
substanţă. Anumite lucruri în privinţa lui te afectează negativ. 
Nu crezi că şi pe mine mă oboseşte uneori stilul lui, petrecând 
atâtea ore din zi în compania lui? Mă poate înnebuni! Şi cu toate 
astea, n-am întâlnit un om mai admirabil şi mai onorabil în toată 
viaţa mea. În esenţă, tu şi Cicero sunteţi în aceeaşi tabără... 

— Tiro, nu trebuie să mă convingi ca să vin cu tine. N-am 
făcut decât s-aştept o pauză în conversaţia noastră ca să-l trimit 
pe Belbo după mantia mea. Dar iată-l, anticipându-mi dorinţa. 
Belbo îmi puse mantia pe umeri. Am strâns-o în jurul meu. 
Vremea s-a răcit. 

— Totuşi, să sperăm că ploile vor dura, spuse Tiro. E mai greu 
să faci foc. Şi nu lasă flăcările să se răspândească. lată, am 
vorbit şi despre vreme. Mergem? 

XXX 

L-am găsit pe Cicero în birou, într-o conversaţie profundă cu 
Marcus Caelius. 

Cicero ridică privirea şi mă văzu cercetând camera. 

— Milo nu e aici, spuse el. S-a întors la casa lui. Demonstraţie 
de încredere de sine. În definitiv, de ce trebuie să-i fie teamă lui 
Milo în propria casă, când oamenii Romei îl iubesc atât de mult? 

— ÎI iubesc? 


— Cum ar putea să nu-l iubească după favorul pe care li l-a 
făcut, scutind lumea de ticălosul acela dezgustător? L-a 
stâmpărat pe tiran cu hamuri de-oţel... 

— „Şi l-a ucis cu mâinile goale”, am zis eu, completând citatul 

din Ennius. Ei bine, chiar a făcut-o? 

— Făcut ce? 

— L-a ucis Milo pe Clodius cu mâinile goale? 

Mi-am amintit urmele pe care le văzusem pe gâtul lui Clodius. 
Ceva se strânsese în jurul gâtului său înainte de a muri, fie să-l 
reţină, fie să-l sufoce, fie să-l târască. 

Cicero ridică din umeri. 

— N-am fost acolo să văd. Dar imaginea îmi place. Asemenea 
tizului său, vestitul luptător din Croton, Milo e un individ 
puternic. Presupun că ar putea strangula un om, omorându-l. Tu 
ce crezi, Caelius? 

Caelius arăta gânditor. 

— Strangulare? l-ar putea face pe oameni să uite de sânge... 
să nu se mai gândească la rănile acelea căscate. Ideea de a-l 
strangula pe Clodius - îmi place. E mai curată, mai puţin 
sângeroasă. Gândul la cuțite îi face pe unii să scrâşnească din 
dinţi. Strangularea e mai bărbătească, mai eroică. Îţi sugerează 
putinţa de a omori un animal cu mâinile goale. Il identifică pe 
Clodius cu o fiară sălbatică. Cel mai bine e să evităm detaliile 
sângeroase, dar dacă trebuie să discutăm despre unde şi cum s- 
a comis crima... 

— N-am venit aici să ascult doi oratori pasându-şi idei unul 
altuia, am spus eu. 

Caelius zâmbi şi răspunse la rândul lui: 

— Dar cum altfel putem vedea care dintre ele plutesc în aer şi 
care cad ca pietrele? 

— Puteţi s-o faceţi după ce plec. 

Pe faţa lui Tiro crescu o expresie de dezaprobare a impoliteţii 
mele. 

— De ce ai acceptat să vii, Gordianus? întrebă Cicero. 
Credeam că Tiro te-a convertit cu elocvenţa lui. 

— Să mă convertească? Eu credeam că ai spus că suntem 
deja în aceeaşi tabără, Cicero. 


— Suntem. Dar încă nu-ţi dai seama. Îşi împreună mâinile 
după ceafă şi zâmbi. 

— Nu fi atât de încrezut, Cicero. M-ai rugat să vin. lată-mă. De 
ce-am venit? M-am dus la alămar şi mi-am răsfirat degetele 
deasupra flăcărilor. Pentru că e o noapte geroasă în Roma şi e 
întunecat afară. Ca oricine altcineva, vreau căldură şi lumină. În 
special lumină. Motivele venirii mele sunt cu totul egoiste. Vreau 
mai multă lumină pe calea dinaintea mea, orice licărire care să- 
mi indice drumul. Cunoaşterea e un foc. Arde puternic în casa 
asta. Dar acum pare să scoată mai mult fum decât lumină. 

Cicero dădu din umeri cât se poate de firesc. 

— Ei bine, atunci poate că poţi mă iluminezi tu pe mine, 
Gordianus. 

— Poate. 

— Cred că ai fost astăzi în Forum pentru contio. 

— Da. De unde ştii? 

Dădu din mână în glumă. 

— Oamenii văd, aud. 

— Cum? 

— Au ochi şi urechi. 

— Spioni, vrei să spui. 

Dădu din umeri. 

— Hai să spunem că foarte puţine lucruri se întâmplă aici pe 
colină care să-mi scape. Dar sunt locuri unde ochii şi urechile 
mele nu pot ajunge. În orice caz, nu în siguranţă. Sau fără să fie 
observate. 

— Cum ar fi un contio ţinut de trei tribuni radicali pentru a 
stârni mulţimea? 

— Trei? 

— Pompeius, Plancus, Sallust. 

— Şi Sallust? Credeam că şi-ar fi revenit până acum. Cicero îşi 
bătu bărbia cu vârful degetelor. 

— Nu e un semn bun, spuse Caelius. Sallust e cel prudent. 
Dacă el s-a hotărât să îndemne la rebeliune, ca ceilalţi... 

— N-au provocat o rebeliune, am spus eu. S-a încheiat cu un 
marş spre casa lui Lepidus. 

— Un marş? spuse Cicero. Poate a început aşa, dar când au 
ajuns acolo s-a dovedit un asalt în toată regula! Se ridică în 


picioare şi începu să păşească prin cameră. Dintr-o dată arăta 
epuizat. N-ai fost de faţă la asalt, Gordianus? 

— Sigur că nu. M-am dus acasă şi-am încuiat uşile. 

— Atunci o să-ţi spun eu ce s-a întâmplat. Mulțimea a 
mărşăluit pe Colina Palatină, alăturându-se celor de pe baricade, 
apoi s-au repezit cu toţii spre casa lui Lepidus, rupând uşa. S-au 
folosit de pietrele de pavaj scoase din drum. Au rupt lacătul şi 
au zdrobit zăvorul. Notează asta, Gordianus, data viitoare când 
îti zăvorăşti uşa în timpul nopţii şi te duci la culcare gândindu-te 
că eşti în siguranţă: nici o casă nu e în siguranţă dacă există o 
gloată hotărâtă să intre înăuntru. Au întors casa pe dos. Au 
răsturnat busturile strămoşilor lui Lepidus, au spart mobila, au 
distrus războaiele ceremoniale din hol - iată cum sunt răsplătite 
femeile patriciene pentru că au ţesut motive solide pentru 
viitorul Romei. Sărmanele fiinţe au luat-o la fugă ţipând de frică. 
Probabil gloata intenţiona să-l înhaţe pe Lepidus, forțându-l să 
organizeze un fel de alegeri trucate chiar acolo. Nu există prea 
multe îndoieli asupra candidaţilor pe care i-ar fi ales, nu? 
Hypsaeus şi Scipio, vechii aliaţi ai lui Clodius. Ca şi cum acest 
gen de aranjamente ar putea avea vreo autoritate. Zeii să ajute 
Roma când va veni ziua în care cei puşi în fruntea statului vor fi 
aleşi de capriciile unei gloate turbate! Din fericire, Milo era 
pregătit. Cicero îşi bătu tâmpla cu vârfurile degetelor. 
Întotdeauna gândeşte, întotdeauna vigilent! Milo se aştepta să 
se întâmple una ca asta în ultima zi a interimatului lui Lepidus, 
de aceea şi-a organizat oamenii pe o stradă vecină, bine 
camuflaţi. Când a început atacul casei, aceştia au contraatacat 
din spate. A avut loc o luptă serioasă şi destulă vărsare de 
sânge. Dar gloata clodiană s-a risipit rapid după aceea, luând-o 
la sănătoasa. Sunt genul de indivizi fără sorţi de izbândă într-o 
luptă corp la corp. Oamenii lui Milo l-au găsit pe Lepidus încuiat 
într-o cameră de la etaj, împreună cu soţia şi fiicele sale, toţi 
gata să-şi taie venele. Îţi poţi imagina, un interrex al Romei era 
pe punctul de a se sinucide decât să se lase sfâşiat de o 
adunătură de sclavi şi oameni liberi, iar femeile gata să moară 
decât să fie violate de aceşti oameni. Îţi spun eu, chiar şi în cele 
mai întunecate zile ale războiului civil n-a existat o asemenea 
ruşine asupra republicii! Şi încă o dată, Milo e cel care i-a venit 


în ajutor. Dar ce şanse sunt ca viziunea şi vigilenţa lui Milo să fie 
recunoscute, ca să nu mai spunem răsplătite, aşa cum ar 
trebui? Dacă vreun om a meritat vreodată să devină consul... 

Cicero părea să vorbească din inimă, sincer indignat de atacul 
asupra lui Lepidus, sincer impresionat de zelul patriotic al 
prietenului său. Dar, desigur, mi-am reamintit eu, era în natura 
profesiunii lui să poată vorbi fără artificii aparente, să aibă un 
ton venit din inimă şi să stârnească emoţii în cei care îl ascultau 
împotriva voinţei lor. 

Mi-am dres glasul. 

— E adevărat ce se spune despre Milo şi Pompei? 

Cicero se încruntă, arătând derutat din cauza schimbării 
bruşte a subiectului. lar Caelius ridică o sprânceană curioasă. 

— A devenit şi Pompei o ameninţare la adresa statului? am 
întrebat eu. De aceea plănuieşte Milo să se debaraseze de el, 
aşa cum s-a debarasat de Clodius - pentru binele Romei? 
Intenţionează să-l stranguleze pe general, cu mâinile goale? Nu-i 
de mirare că Pompei nu-i permite accesul în vila sa. 

Încruntarea lui Cicero se adânci. 

— Asta s-a spus astăzi la contio? 

Am dat din cap. 

— Asta a incitat serios mulţimea. Au spus că Milo l-ar fi vizitat 
pe Pompei, iar Pompei a refuzat să-l vadă. S-a insinuat că 
Pompei se teme pentru viaţa lui, pe bună dreptate. 

— Poftim? 

Cicero era şocat, sau pretindea că e. 

— ÎI citez pe tribunul Pompeius: „Milo a fost cel care a furnizat 
trupul pentru a fi incinerat în Casa Senatului şi tot Milo va fi 
acela care va furniza un cadavru pentru a fi îngropat pe Colina 
Capitolină”. 

— Absurd! 

Nu părea să fie nimic teatral sau premeditat în modul în care 
Cicero strigă acel cuvânt. 

— Instigatorii gloatei sunt în stare să spună orice, iar idioţii 
vor crede! Audienţa de la contio, Gordianus - ţi s-a părut că era 
formată din susţinători aleşi pe sprânceană, saturată cu 
simpatizanţii lui Clodius? 


— Nu în mod special. S-au auzit şi voci dizidente în mulţime. 
Era un grup amestecat. Foarte multă lume era interesată să 
audă ce aveau de spus tribunii. Am fost acolo şi eu. 

— Şi cu toate astea mulţimea s-a lăsat convinsă de prostiile 
astea? 

— Mai mult decât convinsă, Cicero, din ceea ce mi-ai povestit 
despre atacul asupra casei lui Lepidus. E complet fals atunci, 
ceea ce spuneau despre Milo şi Pompei? 

— Fireşte! 

— Da, ei bine, nu complet fals, spuse Marcus Caelius, ridicând 
o sprânceană în direcţia mea, apoi aruncându-i mentorului 
agitat o privire imperturbabilă, ca de pisică. Ei bine, Cicero, 
Gordianus a fost sincer cu noi. Merită să-i răspundem la fel. 
Adevărul e că Milo a încercat să-i facă o vizită lui Pompei, iar 
Pompei l-a refuzat. A fost un calcul greşit din partea lui Milo, 
dacă mă întrebi pe mine. Se simţea obligat să primească 
binecuvântarea Celui Mare. Ar fi trebuit să ştie că nu era cazul. 
Dar Milo al nostru e un om simplu; simplu în sensul de virtuos, 
aşa cum se spune despre strămoşii noştri. După ce i-a făcut 
atâtea favoruri lui Pompei în trecut, Milo credea că Cel Mare se 
va simţi obligat să-i răsplătească acele favoruri acum, când Milo 
era la ananghie. Gândeşte-te bine! Aşa ştiau tribunii poporului 
de refuz? 

Am încuviinţat. 

— Cum s-a exprimat Sallust?, Pompei i-a trimis în schimb 
ticălosului mesajul prin care îl ruga să se abţină de la alte vizite, 
aşa încât să-l scutească pe Pompei de ruşinea de a-l refuza din 
nou. 

— Intotdeauna ai avut o memorie excelentă a cuvintelor, zise 
Cicero calm. 

— Intr-adevăr, spuse Caelius, ai putea face inutilă scrierea 
prescurtată inventată de Tiro! apoi se întoarse spre Cicero. Dar 
cum a aflat Sallust, împreună cu ceilalți, de mesajul lui Pompei? 
A fost trimis în secret acasă la Milo, nu direct lui. 

— Poate Pompei n-a fost atât de discret cum ne-a lăsat să 
credem, spuse Cicero. Era foarte simplu ca ştirea să circule din 
şoaptă-n şoaptă până când auzeau şi tribunii de ea. Pompei e la 
fel ca ceilalţi în acest moment, testează apele. 


Caelius se întoarse spre mine. 

— Şi ce-au spus Sallust şi ceilalţi tribuni despre schimburile 
ulterioare de mesaje dintre Pompei şi Milo? 

Am clătinat din cap. 

— N-au menţionat decât vizita şi refuzul lui Pompei. 

— Ei bine, poate că Pompei e discret, la urma urmelor, spuse 
Caelius. Vezi, Gordianus, Milo a fost foarte tulburat când Pompei 
i-a refuzat vizita. Când a primit mesajul lui Pompei, în care i se 
refuza orice altă vizită, Milo i-a trimis ca răspuns un mesaj prin 
care îi cerea să reconsidere decizia şi se oferea... 

— Caelius! spuse Cicero. 

— Dar ar trebui să-i spunem totul lui Gordianus, insistă 
Caelius. Aşa deci: Milo s-a oferit să renunţe la candidatura de 
consul, dacă Pompei i-o cerea., Un cuvânt de la tine, Pompei 
Magnus, şi pentru binele Romei voi renunţa la orice ambiţii de a 
o servi. Bineînţeles că spera la o încurajare cifrată -„Nu, nu, 
dragă prietene, politica mă împiedică să-ţi accept vizita, dar 
bineînţeles că trebuie să candidezi!” însă n-a primit acest 
răspuns. 

— Ce-a spus Pompei? 

— Se pare că Cel Mare este mult deasupra acestor înfruntări 
pentru a fi deranjat de ambițiile mărunte ale lui Milo. l-a trimis 
înapoi un răspuns scurt: „Nu sunt în măsură să spun cine 
trebuie şi cine nu trebuie să candideze. Nici nu visez să-mi 
impun vreodată opinia mea romanilor, care sunt capabili să-şi 
facă o părere proprie fără sfatul meu”. Rece, rece! Precum 
ploaia care cade acum. 

Cicero scutură din cap. 

— Nu erau nişte favoruri minore sacrificiile făcute de Milo 
pentru Pompei de-a lungul anilor. Dar acum, când Milo e la 
ananghie, iar Clodius nu mai e un pericol. Pompei n-ajunge să 
rupă legăturile cu Milo îndeajuns de rapid! 

— Pompei mai poate reveni asupra deciziei dacă reuşim să-l 
facem să înţeleagă că e în interesul lui, spuse Caelius. 

— Nu putem conta pe asta, spuse Cicero. Milo va trebui să 
acţioneze fără sprijinul lui Pompei. 

Caelius dădu din cap. 


— Sunt de acord. În seara asta se va afla totul despre 
salvarea lui Lepidus. Asta va conta în favoarea lui Milo; Milo e 
pentru ordine şi tradiţie, împotriva gloatei fără de lege. Şi n-ar 
trebui să subapreciem resentimentul oamenilor decenţi resimţit 
faţă de clodieni pentru că au dat foc Casei Senatului. Cred că 
mâine vom putea conta pe o mulţime favorabilă nouă. 

— Mâine? am întrebat eu. 

Caelius zâmbi. 

— Un alt contio, de data asta cerut de mine. Să nu lipseşti, 
Gordianus. Vom lupta foc cu foc. 

— N-o spui literal, sper. 

Caelius râse. 


Capitolul opt 


Eco a venit să mă vadă a doua zi dis-de-dimineaţă, încărcat 
de ştiri. 

— Papa, ai auzit ce s-a întâmplat ieri acasă la Lepidus, după 
contio? 

— Da. 

— O bătălie serioasă, după câte se pare. Sânge peste tot în 
casa lui Lepidus, se spune. Busturile ancestrale nu se mai pot 
repara. Urzeala pentru războaiele ceremoniale e îngrozitor de 
încâlcită. Dar acum va fi cunoscut întotdeauna ca interrexul care 
a rezistat mulţimii dezlănţuite- a avut parte de cinci zile de 
faimă eternă! 

— Am avut noi mare noroc că violenţa n-a izbucnit în Forum, 
când încă mai eram în mijlocul oamenilor. Dacă ar fi intervenit 
acolo mica armată a lui Milo, în loc să aştepte pentru 
ambuscada de la casa lui Lepidus? Sunt om bătrân, Eco, nu pot 
alerga cu gloata. 

— Nimeni nu te-a forţat să mergi la contio, papa. 

Am gemut. 

— N-ai încredere în noile mele gărzi? Presupun că noul 
interrex va fi ales astăzi de comitetul senatorial. 

— Aşa se vorbeşte. Nimeni nu ştie unde se întâlnesc - 
probabil în afara oraşului. Au ţinut locul secret, de teama unei 
alte blocade sau încăierări. Noul interrex va avea autoritatea de 
a organiza alegeri, dar cu o situaţie atât de instabilă e puţin 
probabil să vedem consuli noi în următoarele cinci zile. Ah, şi 
vorbind de instabilitate, un alt contio va avea loc astă seară, 
acesta... 

— La iniţiativa nu atât de radicalului tribun Marcus Caelius. 

— Da, iar lumea spune că... 

— Însuşi Milo va lua cuvântul. 

Eco mă privi dubios. 

— Papa, eşti teribil de bine informat pentru cineva care nu 
pune piciorul în Forum, decât atunci când te târăsc eu acolo. 
Ceva îmi spune că ai avut un nou contact cu Cicero. Povesteşte- 
mi totul. 


l-am împărtăşit detaliile vizitei mele acasă la Cicero cu o zi 
mai devreme. 

Eco trase propriile lui concluzii. 

— Pompei se poartă ca un ticălos, nu-i aşa? 

— Oh, nu sunt sigur. 

— Ce atacator pe la spate! Milo i-a fost ani de zile aliat, iar 
acum... 

— Ah, dar lucrurile mici, cum ar fi un asasinat, pot distruge şi 
cele mai sincere relaţii. Dacă Milo l-a ucis într-adevăr pe Clodius, 
cât de mult se extind obligaţiile prieteneşti ale lui Pompei? 

Eco arăta uimit. 

— De ce zici, dacă? 

— Cum adică? 

— Ai spus, „Dacă Milo l-a ucis pe Clodius”. 

— Oh, se pare c-am spus-o... 

— Ei bine, nu văd de ce îl aperi pe Pompei. Acest, mic lucru - 
asasinatul - pare să fi sporit sprijinul lui Cicero pentru Milo. 

— Da, nu poţi blama loialitatea lui Cicero. 

— Poate pentru că seamănă amândoi atât de mult. 

— Cicero şi Milo? M-am gândit la Cicero - anemic în tinereţe, 
dispeptic la vârsta a doua, viclean, calculat, un model de bun 
gust şi rafinament - apoi la Milo, care părea exact opusul, cu 
fizicul lui robust, agresiv, cu stilul lui înşelător şi personalitatea 
colţuroasă pe care nici o sumă de bani sau de educaţie nu o 
cizelaseră. Seamănă în ce fel, Eco? 

— Ei bine, nu sunt cele mai strălucitoare stele de Oameni Noi, 
nu-i aşa, nu sunt cele mai strălucitoare stele de pe firmament? 
Sau ar putea fi dacă Milo ar reuşi să se aleagă consul. 

Eco avea dreptate. Cicero fusese primul din familia sa care 
ajunsese magistrat. Se născuse cu bani şi mijloace, e adevărat, 
dar niciunul dintre strămoşii lui nu deţinuseră un oficiu atât de 
înalt. Odată cu alegerea lui ca chestor la vârsta de treizeci de 
ani devenise, după cum se spunea, un Om Nou pe holurile 
puterii. Ca regulă a consulatului, acesta e deţinut numai de un 
candidat provenind dintr-o familie consulară, adică de bărbaţi ai 
căror strămoşi deţinuseră înainte poziţia de consul. Aşa se face 
că marea nobilime, prin intermediul diverselor scheme şi 
blocaje, îşi perpetuează statutul şi îi exclude pe nou veniţi. Dar 


în pofida tuturor probabilităților, Cicero ajunsese consul, fiind 
primul Om Nou al generaţiei sale care reuşea una ca asta. 

— Şi Milo era un Om Nou. Dacă devenea consul ar fi fost 
numai al doilea consul, după Cicero, care ar fi reuşit aşa ceva. 

— Înţeleg ce vrei să spui, Eco. Presupun că ei se consideră 
singurii membri al unui club exclusivist. Şi-au depăşit condiţia... 

— Aşa încât ne pot privi de sus pe cei ca mine şi ca tine, de la 
o înălţime confortabilă. 

— Dar continuă să fie outsideri şi interlopi pentru vechile 
familii aristocratice născute cu privilegii şi mari pretenţii. 

— Ca duşmanul lor comun, Clodius. 

— Sau Pompei, am remarcat eu. Sau Caesar. 

— Deci e foarte bine că sunt atât de diferiţi ca aparenţă, 
spuse Eco. Se completează atât de bine cu alter-egoul celuilalt. 

— Alter-egourile lui Cicero şi Milo? Ei bine, Cicero în mod cert 
pare hotărât să-l susţină pe Milo, indiferent ce-ar fi făcut, dacă 
mulţimea îl place sau nu. Sau dacă Pompei îl place sau nu. 

— Dar cu ce şanse? întrebă Eco. 

XXX 

Pentru decizia mea de a participa la acel contio organizat de 
Caelius nu pot da vina pe nimeni decât pe mine. 

Evenimentul a atras o mulţime considerabilă - chiar mai mare 
decât cea care participase la cel organizat de tribunii radicali cu 
o zi mai devreme. Ştirile încăierării de la casa lui Lepidus îi 
neliniştiseră şi mai mult pe oameni. Aşa cum am mai spus, în 
timpuri grele romanii se adună instinctiv în număr mare pentru 
a asculta cuvântări. 

Cum gărzile lui Eco au degajat drumul în faţa noastră, am 
reuşit să găsim un loc bun în faţa platformei vorbitorilor, în 
ciuda îmbulzelii. Am remarcat prezenţa unui număr de indivizi 
avuţi şi scorţoşi, însoţiţi de un anturaj numeros, cu gărzi de corp 
şi servitori, în togi imaculate ţesute dintr-o lână de o calitate 
superioară. Eco îmi indică un asemenea specimen din apropiere. 

— Om de afaceri, spuse el. 

— Bancher, am punctat eu, de dragul discuţiei. 

— Pro-Milo? 

— Anti-Clodius, mai degrabă. Şi probabil mai indignat de 
arderea bazilicii Porcia decât a Casei Senatului. 


Eco încuviinţă. 

— Probabil impresionat că oamenii lui Milo l-au salvat pe 
Marcus Lepidus. 

— Probabil speră că cineva va face acelaşi lucru pentru el 
dacă o gloată îi va ataca vreodată casa. 

— Dar Milo e acel cineva? 

— Poate asta vrea să decidă, fiind aici. 

Şi mai numeroşi decât bancherii şi negustorii avuţi din 
mulţime erau cetăţenii mult mai modeşti ca aparenţă, posibil 
mici patroni de magazine sau meşteşugari sau muncitori liberi. 
Eco arătă în direcţia unui asemenea om din apropiere, un tip 
mohorât, însoţit de un singur sclav, purtând o togă cu tivul ros. 

— Acela pare a avea mai puţin de pierdut decât amicul 
bancher. 

— Şi mai mult de riscat. Un foc în locuinţa lui îl poate lăsa 
falit. 

— Ei da, dacă e să se întâmple ce e mai rău, n-o să 
flămânzească. Întotdeauna poate apela la ajutorul în grâne 
legiferat de Clodius. 

Am clătinat din cap. 

— Cei ca el vor ca statul să asigure ordinea, mai mult decât 
un ajutor în grâne. El doreşte stabilitate mai mult decât 
bancherul. 

— Crezi că de-asta e aici? Pentru lege şi ordine? 

— De ce nu? 

— Hai să aflăm. Eco mă prinse de mână şi amândoi ne 
strecurarăm prin mulţime, spre consternarea gărzilor noastre, 
forţate să ne urmeze. 

— Cetăţene, spuse Eco, nu te cunosc? 

Omul îl măsură pe Eco. 

— Nu cred. 

— Ba da, sunt aproape sigur că frecventăm aceeaşi tavernă. 
Ştii, locul acela... 

— Cei Trei Delfini? 

— Asta el Da, sunt sigur că am vorbit înainte. 

— Poate. Faţa omului se mai lumină un pic. 

— Oh, nu-ţi aminteşti cum ne-am amuzat - ştii, pe seama 
tipului caraghios care lucrează acolo... 


— Gaius? Da, e cam ciudat. Omul râse. 

— Şi bineînţeles... Eco gesticulă cu mâinile ca să indice un 
piept mare. 

Omul rânji într-o parte, încuviinţând. 

— Ah, fata bătrânului, care susţine că încă mai e fecioară. Ha! 

Eco mă lovi încet cu piciorul, ca şi cum ar fi spus: Peștele a 
muşcat. A câştiga încrederea unui străin e unul dintre trucurile 
pe care le-a învăţat de la mine şi lui îi place să o demonstreze în 
faţa maestrului. L-am văzut aruncând o privire scurtă mâinilor 
omului, evaluându-i degetele şi petele roşii de sub unghii. 

— Lucrezi tot ca vopsitor de pânză? 

— Ce altceva? Spălat şi vopsit, spălat şi vopsit. Pe strada 
Vopsitorilor. In fiecare zi, de peste douăzeci de ani. 

— Serios? Eco îşi reduse vocea la un ton confidenţial. la 
spune, cât de mult ţi-au dat? 

— Ce? 

— Azi dimineaţă. Ştii ce vreau să zic. Cât ţi-au dat oamenii lui 
Milo? 

Vopsitorul îşi ridică ochii spre Eco, apoi mă privi circumspect. 

— E în regulă, spuse Eco. Omul e cu mine. E un mut inofensiv. 

Am lovit discret glezna lui Eco. Era o glumă de-a noastră - 
data trecută Eco fusese mutul, nu eu. Acum mă prevenise abil, 
să nu rostesc vreun cuvânt. 

— Deci cât ţi-au dat? întrebă Eco din nou. 

— Ei, nu-mi place niciodată să zic exact cât. Dar destul. Omul 
îşi bătu săculeţul ascuns în togă, producând un clinchet 
înfundat. Şi o promisiune pentru mult mai mult dacă o să votez 
pentru el când va veni vremea. lar tu? 

— O sută de sesterți, spuse Eco. 

— Ce! O sută! Mi-au dat numai jumătate! 

— Ah, dar o sută a fost pentru amândoi. lar Eco mă arătă cu 
degetul mare. 

Omul dădu din cap, calmat de explicaţia lui Eco. Apoi se 
încruntă. 

— Dar dacă prietenul e mut, nu poate tipa în favoarea lor, nu 
mi se pare corect să-l plătească la fel de mult... 


— Ah, dar fiecare dintre noi are câte doi sclavi cu plămâni 
puternici, iar tu se pare că ai numai unul. Chiar dacă prietenul e 
mut, avem cinci voci la numai două alte tale. 

— Da, bine, poate... 

— Aşadar, cetăţene, ce zici de toate astea? Cu un gest 
expansiv Eco indică întregul Forum şi prin extensie criza care 
consuma Roma. 

Vopsitorul dădu din umeri. 

— Ca de obicei, doar mai rău. Numai că acum au trecut de la 
asasinarea caracterului cuiva la asasinări adevărate. Am fi 
norocoşi dacă s-ar omori între ei, începând de sus în jos. Să se 
şteargă de pe faţa pământului! Dar ştii cum e când încep să 
cadă cei mari - cad pe noi, ăia mici, turtindu-ne. 

Eco dădu din cap înţelept. 

— Deci nu eşti un susţinător înflăcărat al lui Milo? 

— Ha! Omul se strâmbă cu dispreţ. Oh, sigur e mai bun decât 
alţii, altfel n-ar fi aici. Nu m-ai putea plăti destul ca să vin la un 
contio ţinut de clodieni. Individul ăla, Clodius, era mai rău decât 
o bestie în călduri. Să i-o tragă surorii lui! Şi se mai spune că 
atunci când era băiat s-a vândut bărbaţilor bătrâni şi bogaţi. Ştii 
cântecul - „Să treacă-n faţă, le-a luat-o în gură, apoi a luat-o şi 
pe soră-sa la pat”. Şi... 

— Dar ce zici de alocaţia de grâne? 

Brusc, omul se aprinse. 

— Doar o altă schemă de-a se face mai puternic! Da, Clodius 
a instituit ajutorul în grâne, dar pe urmă pe cine a pus să aibă 
grijă de lista cetăţenilor eligibili? Pe Sextus Cloelius! Exact, omul 
lui numărul unu, cel care a dat foc Casei Senatului. Mai corupt 
nici că se poate! Nu-mi pomeni mie de ajutorul în grâne. Totul e 
o escrocherie! 

— Escrocherie? zise Eco. 

— Sigur. Trebuie să ştii cum funcţionează. 

— lluminează-mă. 

— Bine: Sextus Cloelius îl convinge pe un cetăţean să-şi 
elibereze jumătate din sclavi. Sclavii devin oameni liberi. 

Dar unde să se ducă? Vor lucra pentru vechiul stăpân; vor 
locui în casa lui. Dar ca oameni liberi pot obţine ajutorul de 
grâne, iar stăpânul nu mai trebuie să-i hrănească - o face statul! 


Pentru asta Sextus Cloelius îi înrolează pe noii oameni liberi în 
haita clodiană, să patruleze străzile în timpul nopţii şi să se 
prezinte la un contio ca să terorizeze opoziţia. Mai au şi drept de 
vot. Ajutorul de grâne! Clodius a inventat trucul ăsta ca pe-o 
favoare pentru oamenii de rând ai Romei, cei ca mine, cum să 
ne putem hrăni în timpuri grele. Dar de fapt n-a fost decât o 
schemă prin care să se procopsească cu noi alegători şi membri 
ai bandelor lui - şi să-i hrănească pe cheltuiala statului! Vreau 
să-ţi spun că m-am născut cetăţean, aşa că sunt furios să văd 
gloata clodiană formată din foşti sclavi având aceleaşi privilegii 
ca mine. Ce conspirator a mai fost şi Clodius acesta, până-n 
ultima clipă - se zice că tocmai punea la cale alte tertipuri prin 
care să le dea şi mai multă putere sclavilor eliberaţi. Dacă ar fi 
fost după el, distrugea statul, punându-şi bandele să aibă grijă 
de toate cele. Atunci ne-am fi procopsit cu Regele Clodius tăind 
capete în dreapta şi-n stânga şi o groază de foşti sclavi făcându- 
ne zile fripte. Ne e la toţi mai bine c-a murit, asta-i sigur. Milo a 
făcut o treabă bună. Nu mă deranjează să strig câteva vorbe în 
favoarea lui. 

— Şi dacă mai pune şi-un clinchet în pungă... zise Eco. 

— De ce nu? 

— Da, de ce nu? Ei bine, vorbim mai târziu cetăţene. Poate ne 
vedem pe urmă la Cele Trei Raţe. 

— La Trei Delfini? spuse vopsitorul. 

— Aşa! Eco zâmbi şi plecă, luându-mă de braţ. Ei bine, am 
avut dreptate, papa? 

— Din contră, Eco, eu am avut dreptate. Exact cum am 
speculat, prietenul nostru vopsitorul a venit aici astăzi ca să 
sprijine legea şi ordinea. 

— Nici vorbă! Papa, omul a fost mituit să se prezinte, probabil 
la fel ca trei sferturi sau mai mult din mulţimea asta. Ştiam că 
am văzut câţiva locotenenţi de-ai lui Milo împărțind bani, când 
treceam mai devreme prin Forum în drum spre tine. Cred că ar 
trebui să ne simţim jigniţi că nu ne-au oferit şi nouă. 

— Cei care împart mita ne cunosc bine, Eco. 

— Se pare că da. Adunarea asta îl costă pe Milo o sumă 
frumuşică. 

— Da, dar tot eu am avut dreptate. 


— În ce privinţă? 

— A scopului pentru care e aici prietenul nostru, vopsitorul. 
Vrea lege şi ordine. 

— Şi o mită, spuse Eco. 

— Şi o mită, am acceptat eu. 

XXX 

Caelius şi Milo sosiră curând, înconjurați de un mare anturaj. 
În timp ce îşi croiau drum prin mulţime, lumea îşi lungea gâtul 
să-l vadă mai bine pe Milo, iar după aceea începură să-l aclame. 
Bucuria lor părea sinceră, şi de ce nu? Bine sau rău, Milo era 
omul momentului, iar aceasta era prima lui apariţie în public de 
la incidentul de pe Via Appia. Toţi ochii erau pe el, toate urechile 
nerăbdătoare să-l audă vorbind. 

Cu sau fără mită, Milo avea mulţi susţinători. Era în campania 
de alegeri pentru funcţia de consul de foarte multă vreme şi în 
efortul de a-şi extinde masa de susţinători, pe lângă Oamenii 
Buni, cheltuise o avere pentru jocuri şi spectacole extravagante. 
Roma îl iubeşte pe politicianul care ştie să organizeze un 
spectacol. Unii magistrați au obligaţia de a organiza spectacole 
cu ocazia diverselor festivaluri anuale pe socoteala lor ca parte 
a îndatoririlor oficiale ale anului în curs. Alţii organizează 
spectacole ca cetăţeni privaţi, sub forma jocurilor funerare. 
Indiferent de pretext, fiecare politician care accede la rangul de 
magistrat e obligat să-şi eclipseze rivalii prin producerea celor 
mai memorabile concursuri şi spectacole de comedie şi de lupte 
cu gladiatori. Practica aceasta e atât de încetăţenită încât 
nimeni nu pare să observe că asigurarea acestui gen de 
distracţii publice foarte scumpe reprezintă în aceeaşi măsură un 
fel de mită electorală ca cea de a pune monede direct în pungile 
alegătorilor. În aceste zile se pare că oamenii şi-au pierdut 
voinţa de a obiecta chiar şi la o astfel de practică. 

Marcus Caelius urcă pe platformă şi ceru să se facă ordine. 

Caelius fusese şcolit în oratorie din copilărie, atât de către 
Cicero, cât şi de către răposatul Marcus Crassus. Era cel mai 
strălucitor învățăcel al lor. Învăţase rigorile formale ale 
construirii unui discurs, ca de altfel şi talentul tehnic de a-şi 
modula vocea şi de a o transmite la mari distanţe, însă mult mai 
notabil e că de-a lungul anilor îşi perfecţionase stilul extrem de 


sarcastic care îşi impunea tonul pentru o întreagă generaţie. 
Când oratorii mai vârstnici, dorind să obţină noi efecte, imitau 
stilul lui, rezultatul era întotdeauna evident de strident, ceea ce 
nu se întâmpla niciodată când o făcea Caelius. Acesta era geniul 
lui, că era capabil să genereze asupra unei mulţimi acelaşi şarm 
pe care îl genera într-un cadru restrâns, dar fără fiorul ironic pe 
care cineva îl percepea în imediata lui apropiere. Era capabil să 
recurgă la cele mai vicioase insinuări şi înţelesuri duble obscene 
într-o întâlnire publică fără să pară răzbunător sau vulgar, în 
schimb, apărea ca natural inteligent, spiritual şi destul de sincer. 
Ceea ce îi conferea o forţă formidabilă ca orator. 

Caelius nu era tocmai în elementul său jucând rolul tribunului 
instigator al mulţimii adunate la contio. Era mult mai obişnuit cu 
sălile de tribunal, în special ca procuror, unde putea să-şi 
reverse stilul acerb asupra unei victime pironite locului în faţa 
unei audienţe pregătite şi a unor juraţi cultivați, educați 
asemenea lui să aprecieze un joc de cuvinte abil, rapid. Totuşi, 
Caelius începu prin a demonstra siguranţa de sine pentru care 
era cunoscut şi care nu putea fi imitată. 

— Buni cetăţeni ai Romei! Vedeţi lângă mine pe podium un 
om pe care îl cunoaşteţi cu toţii - Titus Annius Milo. Numele lui a 
fost pe toate buzele voastre în ultimul timp. V-aţi dus seara la 
culcare gândindu-vă la el, întrebându-vă ce fel de om e acest 
Milo? V-aţi trezit dimineaţa întrebându-vă unde ar putea fi. Şi în 
fiecare oră din zi aţi cugetat asupra aceleiaşi chestiuni presante 
care trebuie să vă preocupe şi în acest moment: Când se va 
sfârşi nebunia asta? 

Ei bine, suntem aici să vă oferim unele răspunsuri. Nu mâine, 
nu în altă parte, ci acum şi aici. Înainte de toate nu vă mai 
întrebaţi unde ar putea fi Milo - stă chiar aici în faţa voastră, cu 
capul sus, foarte mândru să se prezinte în inima oraşului pe care 
îl serveşte de atât de multă vreme şi cu atât de multă credinţă. 
Poate aţi auzit un zvon ciudat, că Milo ar fi părăsit oraşul şi că 
nu se va mai întoarce vreodată. Da, îi văd pe unii dintre voi 
încuviinţând: zvonul vă e cunoscut. Ridicol! Gândiţi-vă la ceea 
ce iubiţi cel mai mult pe lumea asta. V-aţi lipsi cumva de 
această iubire sau aţi putea-o abandona pentru un motiv sau 
altul? Nu! Nici dacă ar trebui să muriţi mai întâi. Chiar dacă - şi 


aici vorbi mai încet - chiar dacă ar trebui să ucideţi. Atât de mult 
o iubeşte Milo pe Roma. N-o va trăda niciodată. 

Ceea ce ne readuce în faţa primei chestiuni: ce fel de ome 
Milo, ce fel de caracter are? E ceva ce fiecare dintre voi puteţi 
decide de unul singur când veţi avea ocazia să-l ascultați. Da, 
însuşi Milo vă va vorbi astăzi. Regulile îi permit să vă vorbească 
din moment ce Milo reprezintă chiar subiectul acestui contio, iar 
eu îi cer să vă vorbească, fiindcă sunt tribunul care a cerut 
organizarea acestui contio. Îi cer să vorbească, spun, pentru că 
Milo n-a venit aici de bună voie. Oh, nu! A trebuit să-l târăsc aici 
împotriva voinţei lui. Credeţi că a vrut să-şi părăsească locuinţa 
unde era în siguranţă, mergând printr-un oraş în care nebunii se 
revoltă, strigând că vor moartea lui? Milo e exagerat de brav, 
dar nu e prost. Nu, a venit doar pentru că am insistat eu să vină, 
numai pentru că eu, tribunul vostru, i-am impus să vină. 

Ceea ce ne aduce în faţa celei de-a treia chestiuni, cea care 
ne apasă ca un pietroi pe toţi şi ne abureşte mintea ca duhoarea 
emanată de ruinele înnegrite de fum ale Casei Senatului: Când 
se va sfârşi nebunia asta? Mi-e teamă că nu se va termina până 
nu vom face ceva în privinţa morţii lui Clodius. Nimic nu se 
poate întâmpla până când întregul incident va fi clasat, aşa cum 
umbra lui Clodius însuşi şi-a găsit odihna când prietenii l-au ars 
ca pe o legătură de surcele în Casa Senatului. Cum şi de cea 
murit Clodius şi cine l-a ucis? Prietenii lui Clodius susţin că a fost 
atacat mişeleşte şi ucis fără noimă. Ei arată cu degetul spre 
Milo. Spun că e un asasin. Insinuează că vrea să ucidă din nou, 
iar data viitoare victima lui va fi un om mult mai venerat, mult 
mai mare decât a fost Clodius vreodată. 

Atunci haideţi să-l judecăm pe Titus Annius Milo. Da! Chiar 
aici, chiar acum, haideţi să-l judecăm pentru omor. Nu printr-un 
proces ca cel al magistraţilor, cu juraţi aleşi din senat şi 
rangurile suspuse. Voi sunteţi, oamenii şi cetăţenii Romei, cei 
care aţi suferit cel mai mult din cauza haosului ultimelor zile, 
prin urmare vă voi prezenta vouă acest caz, oameni buni, şi vă 
voi cere să judecaţi cu cea mai mare sinceritate. Vedeţi, n-am 
venit să-l laud pe Milo; am venit să-l judec! lar dacă veţi decide 
că e un asasin vicios care plănuieşte alte asasinate, atunci să ne 
părăsească. Da! Să fie surghiunit, să-l trimitem în exil şi să 


facem din acel zvon urât o realitate. Să-l gonim atunci pe Milo 
din inima oraşului pe care-l iubeşte cu sălbăticie! 

Se auziră strigăte disparate de protest din mulţime, ca şi cum 
ideea lui Milo în exil i-ar fi indignat. Am observat că prietenul 
nostru vopsitorul era printre primii care protestau. 

Se alătură un cor tot mai vehement. Cineva făcuse o treabă 
bună montând mulţimea. Dar am observat şi că cel pe care ÎI 
considerasem bancher striga la unison, gesticulând către cei din 
anturaj să ridice vocile; în mod sigur un om de statura lui nu 
fusese cumpărat cu doar cincizeci de galbeni. 

Caelius ridică mâinile pentru a cere linişte, afişând o expresie 
de nedumerire. _ 

— Cetăţeni! Vă rog controlaţi-vă! II iubiţi pe Milo tot aşa cum 
Milo iubeşte Roma; e ceva ce înţeleg. Totuşi, va trebui să dea 
seama. Trebuie judecat, iar noi trebuie să dăm un verdict cu 
mintea trează. Fără aclamări şi huiduieli, vă implor. Nu e vorba 
de campania unui candidat. E vorba de un contio ţinut în 
vremuri de restrişte, o cercetare solemnă a unei probleme care 
a paralizat oraşul cu răzmeriţe şi incendii. Ceea ce vom face aici 
astăzi va fi discutat pe toate cele şapte coline şi dincolo de 
zidurile oraşului. Cei care nu pot fi astăzi aici vor lua aminte la 
judecata voastră. Nu uitaţi asta! 

Eco îmi şopti în ureche: Altă referinţă la Pompei? 

Caelius se dădu la o parte pe podium. 

— Milo, vino în faţă! ; 

Mândru şi cu capul sus - aşa îl descrisese Caelius. In mod 
sigur n-avea expresia cuiva care fuge speriat sau se ascunde 
vinovat. Înaintă fără ezitare şi cu aerul de aroganță al celui cu 
multă încredere de sine. Toga i se potrivea mai bine decât cea 
pe care o purtase acasă la Cicero, drapată şi adunată în aşa fel 
încât să ofere cea mai bună impresie asupra fizicului scund şi 
robust. Falca lui de regulă nerasă, arăta palidă, ceea ce m-a 
făcut să mă întreb dacă se dăduse cu vreo pomadă. 

La un proces adevărat ar fi fost de aşteptat să poarte cea mai 
jerpelită togă, să se poticnească asemeni unui om în vârstă, cu 
părul neîngrijit şi barba neglijată; juraţii se aşteaptă ca un 
acuzat să le exploateze simpatia. In mod limpede Milo nu 
recursese la nici un astfel de truc. Să te prezinţi la un proces, 


chiar şi la unul regizat, arătând mai degrabă ca un candidat 
vanitos decât ca un pârât temător, era un act de pură aroganță. 
Ceea ce mulţimea susținătoare acceptă cu entuziasm. În ciuda 
avertismentelor lui Caelius, urale puternice, aparent spontane, 
izbucniră în acel moment în Forum. Buzele lui Milo tresăriră, iar 
bărbia lui săltă câteva grade mai sus. 

Caelius afişă o expresie gravă, ridicându-şi braţele, cerând 
linişte. 

— Cetăţeni, trebuie să vă reamintesc de ce ne aflăm aici? Să 
continuăm procedura. Acum vrem să auzim o dare de seamă a 
acţiunilor sale din partea lui Titus Annius Milo. 

Caelius se dădu un pas înapoi, cedându-i întregul podium lui 
Milo. Milo provenea din acea şcoală de oratorie a gesticulării cu 
braţele, reclamând întreaga scenă, în multe privinţe un stil 
diametral opus de cel al lui Caelius. Punctul lui forte nu era 
glumiţa care ulterior în discurs înfloreşte în amuzament, nici 
mica observaţie aparent neimportantă, dar care ascunde un 
pumnal ascuţit. Milo reprezenta ceea ce fusese ridiculizat mai 
demult de către Cicero ca fiind şcoala de oratorie a ciocanului şi 
jugului. Izbeşte fiecare punct de vedere cu un baros, apoi 
înhamă metaforele, biciuindu-le până la piaţă. 

Dar nu orice vorbitor putea fi Cicero sau Caelius; fiecare 
orator trebuie să găsească stilul care i se potriveşte, iar 
francheţea din topor rudă cu aroganţa rece i se potrivea lui Milo. 
In dimineaţa aceea părea total sincer şi direct, deşi ştiam că 
fiecare cuvânt şi gest fuseseră atent alese şi repetate în biroul 
lui Cicero. 

— Dragi concetăţeni ai acestui iubit oraş! Prietenul meu 
Marcus Caelius are dreptate - nebunia care ne ameninţă nu va fi 
spulberată până când adevăratele circumstanţe ale morţii lui 
Publius Clodius nu vor fi cunoscute. Nu ştiu ce aţi auzit despre 
moartea lui - îmi pot imagina zvonurile urâte care au circulat şi 
acuzele oribile rostite la adresa mea şi a slujitorilor mei loiali 
care şi-au riscat viaţa ca s-o salveze pe a mea. 

Nu sunt genul de om care să ţină o cuvântare frumoasă. Voi fi 
scurt şi precis. Nu vă pot spune decât ceea ce ştiu. 

Acum nouă zile am plecat din Roma într-o scurtă călătorie pe 
Via Appia. Unii dintre voi poate ştiu că am o mică funcţie locală 


în oraşul meu natal, Lanuvium. Anul trecut concitadinii mei din 
Lanuvium m-au ales, dictatorul lor - un vechi obicei de a spune 
prim-magistrat. Nu e o funcţie foarte dificilă, dar din când în 
când trebuie să mă reped acolo pentru a mă achita de obligaţii. 
Şi de data asta era vorba de o asemenea obligaţie. Am fost 
chemat pentru a numi un preot în fruntea cultului local dedicat 
lui Juno şi pentru a prezida festivalul de luna viitoare. Patronajul 
lui Juno în Lanuvium datează din vremuri străvechi, înainte de a 
fi cucerit de Roma. În mod tradiţional participă şi consulii 
romani. Aşa că intenţionez să mă întorc luna viitoare la 
Lanuvium în această calitate - pentru că voravea loc alegeri, iar 
eu voi fi ales consul! 

Se auzi o explozie de urale. Milo aşteptă ca lumea să se 
calmeze şi continuă. 

— In dimineaţa aceea am participat la întrunirea regulată a 
Senatului, care s-a încheiat în cea de-a patra oră a zilei. După 
care am plecat acasă ca să-mi iau straiele de călătorie. Soţia 
mea urma să vină cu mine. Aş fi preferat să plec numaidecât - 
drumul până la Lanuvium e de aproximativ optsprezece mile, o 
călătorie uşoară dacă nu pleci prea târziu. Dar cu toate 
pregătirile ei de ultim moment - nu e întotdeauna aşa cu soțiile? 
— n-am plecat din Roma decât după-amiaza târziu. Pentru 
confortul ei am mers într-o caleaşcă deschisă, înfofoliţi în mantii 
groase. Aş fi preferat să călătoresc mai simplu, dar ea a insistat 
să fie însoţită de servitorii şi servitoarele ei, aşa că aveam un 
echipaj destul de numeros. 

După cum ştiţi Via Appia merge spre sud, ca o săgeată, un 
drum drept şi plat ca o masă. Numai când ajungi în vecinătatea 
muntelui Alba drumul are câteva curbe şi începe să urce puţin. 
Există unele case superbe în zona aceea. Pompei are o vilă în 
pădure nu departe de drum. Ca de altfel şi Publius Clodius. Aş 
vrea să-mi fi amintit asta şi să fiu mai prudent. 

Clodius trebuie să fi aflat planul meu de a merge la Lanuvium 
în ziua aceea - nu era nici un secret. Probabil ştia şi că eram cu 
soţia şi servitorii ei, împovărat cu o suită deloc războinică. Mi s-a 
spus acum că doar cu câteva zile înainte Clodius declarase în 
public că mă va ucide cât de curând., Nu-i puteam lua funcţia de 
consul lui Milo, dar îi putem lua viaţa! Asta spusese şi avea 


intenţia de a se ţine de cuvânt într-un loc singuratic de pe Via 


Appia. 
Voi afla mai târziu că înainte cu o zi Clodius plecase din 
Roma- brusc, pe tăcute. Ca să fie gata pentru mine, 


aşteptându-mă. Trebuie să fi avut iscoade postate de-a lungul 
drumului, gonind apoi să-i dea de ştire că vin. A ales un loc unde 
elevația îi conferea avantaje. lată-mă şi pe mine cu echipajul 
meu şi toate acele femei şi servitori, iar mai sus Clodius cu trupa 
lui de asasini versaţi, călare, ascunzându-se în spatele copacilor 
de pe marginea drumului, aşteptând şi scrutând. 

Ambuscada s-a produs la al unsprezecelea ceas al zilei. 
Soarele începuse deja să alunece dincolo de vârfurile înalte ale 
copacilor. Apoi a urmat atacul - confuzie, strigăte, sânge. Dacă 
aş fi fost o pasăre zburând pe deasupra poate aş fi în stare să vă 
spun exact ce s-a întâmplat. Dar pentru mine, stând în trăsura 
deschisă, cu soţia mea, totul a început cât ai clipi din ochi. 
Brusc, ne-am pomenit cu bărbaţi înarmaţi cu săbii blocându-ne 
drumul. Vizitiul meu a strigat la ei. S-au repezit la el, l-au tras jos 
şi l-au înjunghiat în faţa ochilor mei! Mi-am aruncat mantia. Am 
scos sabia şi am sărit din trăsură. Pe Hercule, ţipetele femeii 
mele încă îmi mai răsună în urechi! Cei care mi-au omorât 
vizitiul au venit spre mine, dar indivizii erau nişte laşi în inima 
lor. Câteva pase cu sabia mea şi-au fugit ca iepurii! 

Când Milo mimă acţiunea cu gesturi ample în aer, nu era greu 
de imaginat de ce-au fugit de el oamenii aceia. 

— Apoi mi-am dat seama că tot mai mulţi indivizi atacau 
echipajul din spatele meu. În toată confuzia asta l-am zărit chiar 
pe Clodius, călare pe cal. Când s-a rotit a văzut-o pe draga mea 
Fausta. O auzise strigând. Pe mine nu m-a văzut -trăsura îi 
bloca unghiul. Dar trebuie să-mi fi văzut mantia boţită, crezând 
că şi eu eram în trăsură cu Fausta, prăbuşit, mort - pentru că le- 
a strigat celorlalţi: „L-am dovedit! Milo e mort! În sfârşit, e 
mort!” 

Daţi-mi voie să vă spun, cetăţeni, că este foarte straniu să 
auzi pe cineva proclamându-ţi moartea cu o voce veselă. Gărzile 
mele din ariergarda echipajului încercau să răzbească spre 
trăsură, bătându-se vitejeşte, până când l-au auzit pe Clodius 
jubilând că aş fi fost mort. li poţi blama pentru ceea ce s-a 


întâmplat după aceea? S-au luptat ca să se apere, da, dar s-au 
luptat şi pentru că erau furioşi, crezând că stăpânul fusese ucis 
şi că stăpâna era în mare pericol. In mijlocul încăierării au ajuns 
în preajma lui Clodius, iar când s-a terminat totul, Clodius era 
mort. N-am comandat uciderea lui. S-a întâmplat fără ştiinţa 
mea şi nu în prezenţa mea imediată. E vina sclavilor mei? Nu! 
Au făcut exact ceea ce fiecare om ar fi vrut ca sclavii lui să facă 
într-o astfel de situaţie. N-am dreptate? 

Se auzi un vuiet de aprobare al mulţimii. Am observat că 
bancherul era în mod special entuziast. 

Milo păru să absoarbă forţe noi din manifestarea mulţimii. 
Continuă să strige deasupra vuietului. Venele i se îngroşaseră 
pe gât, iar faţa îi era roşie. 

— Dacă ambuscada lui Clodius ar fi reuşit, eu eram astăzi cel 
mort! Se lovi în mod repetat în piept cu degetul arătător, 
îndeajuns de tare încât să se învineţească. Acum Clodius ar fi 
fost cel spre care ar arăta toată lumea. L-ar acuza cu toţii de 
crimă, spunând că e o ameninţare pentru... Milo se abţinu. Nu 
era nimerit să zică Magnus cu voce tare. Dar Clodius a eşuat! 
Clodius a pierdut! A plătit preţul răutăţii lui. El a fost cauza 
propriei morţi, iar eu nu-mi voi asuma responsabilitatea pentru 
asta! 

Ceea ce cauză aclamări şi mai sonore. Milo se ridicase pe 
vârfuri, ţinând pumnii strânşi în dreptul coapselor, strigând 
pentru a fi auzit. Avea nişte plămâni remarcabil de puternici. 

— Nu regret nimic! Nu-mi cer iertare pentru nimic! Şi refuz să 
rostesc vorbe goale pentru a-i alina văduva sau copiii, în mod 
cert nu sora cea păcătoasă. Moartea lui este cel mai mare dar 
pe care zeii l-ar fi putut oferi Romei. Dacă l-aş fi sugrumat cu 
mâinile mele nu mi-ar fi ruşine s-o mărturisesc! Dacă l-aş fi 
omorât cu sânge rece, luându-l prin surprindere şi înjunghiindu-l 
pe la spate, tot aş fi fost mândru de fapta mea! 

Caelius se repezi spre el, cu faţa rigidă. M-am aplecat spre 
Eco. 

— Cred că Milo s-a îndepărtat de scenariu. 

Caelius ridică mâna stângă cerând linişte. Mâna dreaptă se 
înfipse în umărul lui Milo. Când Milo încercă să se scuture, 


Caelius îl strânse mai tare, până când l-am văzut pe Milo 
strâmbându-se şi aruncându-i celuilalt o privire furioasă. 

Mulțimea ignoră apelul la linişte. Începură să scandeze de 
parcă ar fi fost la un miting electoral. Mai multe scandări 
începură simultan. Rezultatul era asurzitor. Vopsitorul se alătură 
celor care intonau un vechi cânt deocheat despre Clodius şi sora 
lui: 


Clodius se juca cu fetiţa 
încă de când era băieţaş! 
Apoi Clodia făcu din micut 
jucăria ei de pluş! 


Acest vers fu repetat de mai multe ori, punctat de hohote de 
râs, intonat tot mai tare şi mai tare pentru a face concurenţă 
altui vers adoptat de bancher şi suita lui: 


Ajutor de grâne, ajutor de grâne, 
nu-i decât un mare rahat 

din fundul lui Clodius! 

Bârnă mică, bârnă mare. 
Toate-au dispărut 

în fundul lui Clodius! 


Acolo sus pe podium, Milo izbucni în râs. Faţa lui căpătase o 
tentă apoplectică de roşu. Râdea atât de tare încât îi dăduseră 
lacrimile. Îmi apărea ca un om mic care se forţase să menţină 
oră după oră o poză chinuitoare, întinzându-i fiecare tendon 
până la agonie, ca apoi subit să nu mai poată păstra poza. Se 
scutura atât de convulsiv încât nu părea să se mai poată ţină pe 
picioare. 

Caelius renunţă la încercarea de a linişti mulţimea. Avea o 
expresie amuzant anxioasă, ca şi când şi-ar fi spus: Asta nu e 
exact ceea ce intenționasem, dar cred că nu-i rău... 

M-am întors spre Eco, curios să văd reacţia fiului meu cel 
neimpresionabil, dar el amuţise, fiind la fel de derutat ca mine. 
A-i ridiculiza pe morţi înseamnă să-ţi râzi de zei. Era ceva 


înfricoşător în brusca, neostoita veselie a mulţimii, o senzaţie 
vertiginoasă de clătinare pe buza prăpastiei. 

Scandările stridente continuară, fiind apoi însoţite de un sunet 
mai degrabă asemănător zbieretelor decât râsului. Un freamăt 
invizibil, palpabil, trecu prin mulţime, o unduire de nelinişte. 
Capetele se întoarseră confuze, încercând să localizeze sursa. 
Zbaterea temătoare fu curând urmată de un val de panică. 

Cum descrisese Milo ambuscada de pe Via Appia? Confuzie, 
strigăte, sânge - dacă aş fi fost o pasăre zburând pe deasupra 
poate aş fi in stare să vă spun exact ceea ce s-a întâmplat - dar 
a început cât ai clipi din ochi... 

Tot aşa a fost şi în Forum în ziua aceea, în momentul în care 
clodienii au tăbărât cu săbiile lor lucitoare, ca o armată 
răzbunătoare, asupra adunării convocate de Caelius şi Milo. 


Capitolul nouă 


N-am fost niciodată militar, dar nu mi-e străină o bătălie. În 
anul în care Cicero a fost consul eram cu fiul meu Meto când s-a 
luptat pentru Catilina în bătălia de la Pistoria. Aveam o sabie. 
Am văzut romani măcelărind romani. 

Am văzut bătălii. Ştiu cum arată, cum răsună, cum miros. 
Ceea ce s-a întâmplat în Forum în ziua aceea n-a fost o bătălie. 
A fost un masacru. 

În timpul masacrului nu e timp să te gândeşti la nimic altceva 
decât cum să scapi. Numai după aceea am fost în stare să cuget 
la cele întâmplate. 

Unii spun că atacul clodienilor fusese spontan, stârnit de 
rapoartele a ceea ce Milo şi Clodius perorau la contio. Infuriaţi 
de afirmaţiile că cel care pusese la cale ambuscada fusese 
Clodius, urmaşii lui îndoliaţi au hotărât să le arate celor de la 
contio ce însemna o ambuscadă adevărată. Alţii au opinat că 
atacul fusese premeditat, cum fusese şi ambuscada lui Clodius 
pe Via Appia, iar clodienii nu făcuseră decât să aştepte apariţia 
lui Milo şi prima adunare a susținătorilor săi pentru a porni 
asaltul. 

Premeditat sau nu, atacul fusese bine organizat. Clodienii 
erau înarmaţi până-n dinţi. Nu încercaseră să-şi ascundă armele. 
Aveau săbii scurte, pumnale şi bâte. Unii aveau şi saci cu pietre. 
Alţii torţe. Se pare că apăruseră din toate direcţiile ca la un 
semn. Mulțimea panicată s-a contractat, aşa că la început exista 
un pericol la fel de mare de a fi trântit la pământ şi călcat în 
picioare de prieteni ca cel de a fi tăiat sau ciomăgit mortal de 
duşmani. 

Desigur, în pofida legii care interzice armele înăuntrul zidurilor 
oraşului, mulţi dintre cei aflaţi la contio aveau arme dosite şi 
sclavi înarmaţi, mulţi dintre ei (în special cei care făceau parte 
din bandele regulate ale lui Milo) fiind la fel de pricepuţi în 
luptele de stradă ca urmaşii lui Clodius, aşa încât încăierarea n-a 
fost una total unilaterală. Dar clodienii au avut avantajul 
strategic al surprizei şi cel tactic de a înconjura mulţimea. E 
posibil să fi avut şi un avantaj considerabil ca număr - e ceea ce 


aderenţii răniţi şi snopiţi în bătaie au declarat după aceea, dar la 
ora respectivă mă îndoiesc că îi păsase cuiva să numere 
participanţii celor două tabere. 

Aderenţii lui Milo mai susțineau şi că forţa atacatoare fusese 
formată în mare parte din sclavi. Locotenenţii lui Clodius, 
pretindeau ei, comandau acum armate întregi de sclavi şi foşti 
sclavi, foarte loiali lor mulţumită inovaţiilor radicale ale lui 
Clodius, cum era ajutorul în grâne. Aceasta reprezenta 
adevărata crimă care avusese loc în ziua aceea, spuneau 
oamenii lui Milo: că sclavii şi foştii sclavi bulversaseră o paşnică 
adunare publică a cetăţenilor interesaţi de treburile statului. Ce 
se alesese din Republică când o gloată atât de umil născută a 
ajuns să dicteze viaţa străzii? 

Dar aşa cum spuneam, toate aceste considerente au apărut 
după aceea. La ora respectivă panica era stăpână. 

Eco şi cu mine am resimţit pericolul în acelaşi moment, deşi 
încă nu era nimic vizibil. El mă prinse de braţ, eu pe-al lui. 
Sclavii lui formau un cordon în jurul nostru, scoţându-şi 
pumnalele de sub tunici. 

Eco îmi spuse la ureche: Orice s-ar întâmpla, papa, stai lângă 
mine! 

Mai uşor de zis decât de făcut, am gândit eu, în timp ce 
trupurile oamenilor se împingeau unele în altele sau într-o parte 
şi într-alta, ca zalele unei armuri testate de fierar. Să fii prins 
într-o asemenea mulţime trebuie să fie un sentiment 
asemănător cu înecul în ape repezi. O mare de oameni e un 
lucru solid, răsucitor, care potopeşte împotriva ta, zbătându-se 
ca şi tine să rămână în viaţă. 

Zgomotul deveni  asurzitor-înjurături, blesteme, urlete, 
gemete, tânguiri stridente şi sunete guturale înfundate. 
Vopsitorul şi sclavul lui se pomeniră brusc lângă mine. Striga cât 
îl tinea gura, fără să se adreseze cuiva: Ştiam că o să se 
întâmple una ca asta! Ştiam! 

Subit se produse o ruptură în mulţimea alăturată, ca o 
tăietură printr-o bucată de pânză. Clodienii răzbătură prin 
spărtură. Bărbaţi cu ochii ieşiţi din orbite şi pumnalele ridicate în 
pumnii lor se repeziră spre mine. Buzele lor erau răsfrânte, dinţii 
încleştaţi. Mârâiau ca nişte câini. 


Sclavii lui Eco păreau să fi dispărut împreună cu Eco. 
Mulțimea panicată din spatele meu era ca un zid solid; nu mă 
puteam topi în el cum nu m-aş fi putut topi într-o stâncă. Ala! 
strigă un atacator, arătând spre mine cu un cuţit. Pe ticălos! Şi 
se năpusti asupra mea. 

Am rămas pironit locului, rezistând impulsului de a întoarce 
spatele. Mi-am promis dintotdeauna că nu voi sfârşi ca unul 
dintre acele cadavre cu răni în spate. Mă uitam fix la faţa 
omului, încercând să-l privesc în ochi, dar privirea lui sălbatică 
era fixată asupra unei ţinte dincolo de mine. Trecu rapid pe 
lângă mine, cuțitul lui şuierând ascuţit la un deget de urechea 
mea. Cu coada ochiului am văzut pumnalele ridicate unul după 
altul, sclipind în aer ca gâtlejurile lungi ale unor păsări ridicându- 
se spre cer. 

M-am alăturat mulţimii care fugea, încercând să mă topesc 
din nou în anonimat, încercând să nu privesc. Dar un impuls mai 
puternic mă forţă să mă uit înapoi. 

Pumnalele se ridicau şi cădeau, se ridicau şi cădeau. Erau 
întâmpinate de alte pumnale. Jeturi de sânge ţâşneau în sus ca 
nişte strigăte, îngheţând în aerul rece. În mijlocul fierberii l-am 
văzut pe omul pe care îl crezusem bancher. El era cel spre care 
se năpustise clodianul. Cordonul lui de sclavi fusese spart şi 
decimat. Sclavii care căzuseră apărându-l erau mormane în jurul 
lui, trupurile lor mânjite de sânge blocându-i picioarele, aşa 
încât nu putea fugi. Clodienii îl înconjurară ca vulturii, cuţitele lor 
ca nişte ciocuri nesătule. L-au înjunghiat de nenumărate ori. 
Cum se răsucea şi se zbătea, gura căscându-i-se într-un urlet 
fără sunet, nişte mâini lacome i-au smuls colierul de argint de la 
gât şi o pungă de monede din togă. 

Atacatorii l-au mai încercuit o dată, apoi s-au îndepărtat ca o 
pală de vânt. Dintr-un miracol bancherul rămăsese vertical. 
Gura şi ochii erau larg căscaţi, uimiţi, toga acoperită de sânge. 
Apoi a reapărut unul dintre atacatori şi foarte rapid, ca un sclav 
căruia îi pasă de bunurile stăpânului, a luat mâna omului şi i-a 
tras inelul de pe deget. 

Hoţul ar fi putut să se mulţumească cu atât, dar dacă tot se 
întorsese să-şi încheie socotelile, de ce să nu-i aplice şi o ultimă 
lovitură. Se duse în spatele bancherului stupefiat şi ridică 


pumnalul sus de tot cu ambele mâini. M-am cutremurat de 
parcă lovitura ar fi fost îndreptată asupra mea. 

Dar n-am văzut-o abătându-se. O mână puternică m-a prins 
de umăr şi m-a întors. Eram în faţa unui munte de om cu ochi 
scăpărători şi o bărbie fermă. În partea de jos a privirii m-a 
străfulgerat o dâră oţelită, trebuia să fie un pumnal. 

Mă confruntasem cu perspectiva morţii iminente în mai multe 
rânduri în cei aproape şaizeci de ani ai mei. Întotdeauna părea 
să declanşeze acelaşi set de gânduri în mintea mea. Prostovane, 
gândeam întotdeauna - pentru că, aparent, acest gen de situaţii 
pot fi întotdeauna evitate, într-un fel sau altul, sau cel puţin 
amânate - prostovane, atât ţi-a fost. Zeii şi-au pierdut interesul 
în mica ta poveste de viaţă. Nu-i mai amuzi. Ţi se va stinge viața 
ca cea a unei feştile vlăguite... 

Întotdeauna e la fel: numele celor dragi îmi răsună în minte. 
Aud sunetul blajin al vocii tatălui meu, pe care nu l-am mai auzit 
de mulţi, mulţi ani. lar uneori, în asemenea momente, iar acesta 
era un astfel de moment, văd chipul mamei, care a murit foarte 
tânără şi a cărei expresie nu mi-o pot aminti în alte ocazii. Am 
văzut-o intens de vie în clipa aceea, ştiind că tatăl meu avusese 
dreptate când îmi spusese, deseori, că era frumoasă, foarte 
frumoasă... 

Dar, fireşte, parte din mine ştia că încă nu-mi venise sorocul 
să mor, ceea ce s-a adeverit pe dată când voinicul mi-a spus cu 
o voce spartă: Mulţumesc lui Jupiter că v-am găsit! Stăpânul e 
furios! Haideţi! 

Era unul din sclavii gărzii lui Eco, desigur. În confuzia mea nu-l 
recunoscusem. 

Eco se retrăsese lângă un templu din apropiere, unde un 
şopron fusese alipit zidului gol, oferindu-ne un soi de pavăză. 
Incă mai puteam fi văzuţi din două direcţii din moment ce 
şopronul era deschis într-o parte şi într-alta, dar cel puţin locul 
era mai uşor de apărat decât dacă ne-am fi găsit în câmp 
deschis. 

— Papa! Mulţumesc zeilor că Davus te-a găsit! 

— Lasă zeii. Mulţumeşte-i lui Davus. l-am zâmbit voinicului, 
care l-a rândul lui rânji voios. Şi acum? 


Eco scrută orizontul îngrijorat. Nu se vedea nimeni în afara 
zidurilor goale din care răzbăteau ecourile bătăliei. 

— Am putea sta aici. Nu e un loc rău de rezistat, deşi nu se 
ştie ce ne poate paşte. 

— N-ar fi mai bine să fugim? 

— Poate. Acasă la tine sau la mine? 

— A mea e mai aproape, am spus eu. Dar va trebui să 
traversăm cumva Forumul şi-mi imaginez că sunt mai multe 
şanse ca răzmeriţa să se îndrepte într-acolo, spre casa lui Milo. 
Mă trecu un fior rece când m-am gândit la soţia şi la fiica mea, 
singure acasă, doar cu o uşă blocată şi cu Belbo să le apere. 

— Atunci la mine, papa? 

— Nu. Trebuie să mă întorc la Bethesda şi la Diana. 

Eco înţelese. Sunetul bătăliei se auzea tot mai tare, deşi 
putea fi doar o iluzie auditivă. Două siluete apărură de după 
colţul templului. Ne-am tras de la vedere. 

După tunicile simple, păreau a fi sclavi. Dăduseră colţul atât 
de rapid încât s-au ciocnit amândoi, aproape căzând. Cel mai 
înalt văzu şopronul şi i-l arătă celuilalt. Acolo! Ne putem 
ascunde acolo! 

Cel scund, mai îndesat, văzu şopronul şi fugi spre el, 
împingându-l pe celălalt din calea lui. Parcă erau nişte sclavi 
comici din Plautus, doar că în piesă fugeau de frica stăpânului, 
nu a unei bătălii sângeroase. 

— Pe Jupiter! spuse cel înalt, grăbindu-se să-l ajungă din 
urmă. Nu trebuie să mă împingi, Milo! 

— Şi tu nu trebuie să-mi spui numele cu voce tare, idiotule! 
Haide odată, înainte să ne vadă cineva. 

Milo ajunse în şopron înainte să-şi dea seama că era ocupat. 
Primul lucru pe care îl văzu fură patru pumnale îndreptate spre 
el, sclavii lui Eco făcând un pas înainte. Caelius veni din urma 
lui, lovindu-se de el şi trântindu-l la pământ. Sprâncenele lui Milo 
se ridicară şi dinţii i se dezveliră într-o grimasă, deoarece 
împiedicându-se aproape că se înfipse în cel mai apropiat 
pumnal. Caelius, văzând lamele oţelite, se trase îndărăt cu ochii 
căscaţi de groază. , 

— Înapoi! spuse Eco, adresându-se sclavilor. Ăştia doi n-or să 
ne facă nici un rău. 


Milo cercetă feţele celor din faţa lui, oprindu-se la a mea. 

— Gordianus? Tu eşti? Omul lui Cicero? 

— Gordianus, da. Omul lui Cicero, nu. lar tu eşti Milo, deşi cine 
te-ar recunoaşte? Unde ţi-e toga? 

— Glumeşti? Gloata asta se repede la oricine poartă o togă. 
Sunt toţi nişte hoţi şi nişte sclavi criminali, ucigând şi jefuind 
fiecare cetăţean peste care dau. Mi-am aruncat toga cu prima 
ocazie. Mulţumesc lui Jupiter că am avut tunica asta dedesubt. 

— Ţi-ai scos şi inelul de cetăţean, am spus eu uitându-mă la 
degetul gol. 

— Da, păi... 

— Văd că Marcus Caelius te-a imitat. 

Am clătinat din cap. Doi dintre cei mai puternici bărbaţi ai 
Romei se dădeau în mod deliberat sclavi, purtându-se ca nişte 
sclavi. Nu m-am putut abţine să nu râd. 

— Incetează! spuse Milo. 

— Scuze. E tensiunea momentului. Dar am izbucnit din nou în 
hohote, fiind urmat curând nu numai de Eco, dar şi de sclavii lui. 
Chiar şi Caelius, întotdeauna gata să vadă absurditatea într-o 
situaţie, slobozi un hohot de râs chinuit. 

— Dar unde vă e suita, gărzile de corp? am întrebat eu. 

— Măcelăriţi. Pierduţi. Cine ştie? spuse Milo. 

— Nu cred că sunt ei, nu? am întrebat, înghiţindu-mi hohotele 
de râs. Un grup de bărbaţi cu pumnale apăruseră de după colţ. 

— Oh, pe Jupiter! gemu Caelius. 

El şi cu Milo se împinseră unul pe celălalt în şopron, ieşind în 
fugă pe partea cealaltă. l-am urmat, împreună cu Eco şi sclavii 
după noi. In spate am auzit zăngănit de metal, iar când m-am 
întors l-am văzut pe unul dintre urmăritori împleticindu-se şi 
căzând cu mâinile la piept unde fusese străpuns de Davus. La 
vederea sângelui unuia dintre ei, briganzii îşi pierdură curajul, 
rămânând în urmă. Milo şi Caelius dispăruseră. Ne-am pomenit 
în flancul bătăliei, printre trupuri răsfirate de morţi şi răniţi. 
Pietrele de pavaj erau năclăite cu sânge. Fumul ieşea în vălătuci 
din Templul lui Castor şi Pollux. Lângă acesta, deasupra Casei 
Vestalelor Virgine, Virgo Maxima şi preotesele ei se refugiaseră 
pe acoperiş, privind cu expresii de oroare şi indignare scena de 
jos a măcelului. 


— Haideţi! Pe aici! am strigat eu, arătând spre pasajul pavat 
dintre cele două clădiri. 

Ne-a scos la poala colinei Palatine, pe Rampă. Alţi fugari erau 
înaintea noastră, strecurându-se pe poteca şerpuită ca nişte 
refugiaţi într-un oraş cotropit. Cred că i-am zărit în faţă pe 
Caelius şi Milo, înaintând rapid, dându-i la o parte pe cei din 
stânga şi dreapta lor. 

Când am ajuns la capătul de sus al Rampei de-abia mai 
respiram. Eco mă văzu numaidecât, făcându-le semn sclavilor 
să mă ajute să înaintez. Aceştia mă luară de braţe şi practic mă 
cărară cu ei pe ultimele trepte. Apoi am traversat strada în mare 
grabă, spre casa mea. 

Dintr-o dată, dintr-una din casele vecinilor, un grup de bărbaţi 
înarmaţi tăbări în stradă. Liderul lor avea un pumn de bijuterii- 
şiraguri de perle şi lanţuri de argint atârnau între degetele lui 
murdare. In cealaltă mână ţinea un pumnal din care picura 
sânge. Uşa din spatele lui era scoasă din ţâţâni. 

— Voi, acolo! strigă el la noi. Deşi se găsea la o distanţă 
destul de mare, am simţit un miros de vin şi usturoi. Usturoi 
pentru putere, un vechi truc al gladiatorilor; vin ca să-i fortifice 
curajul. Avea o faţă roşie şi ochi albaştri, ca de gheaţă. 

— L-aţi văzut? 

— Pe cine? am gesticulat sclavilor să lase spaţiu grupului, dar 
să continue înaintarea. 

— Milo, fireşte! Mergem din casă în casă, căutându-l. Când îl 
găsim o să-l crucificăm pentru că l-a omorât pe Clodius. 

— İl căutaţi pe Milo, aşa-i? spuse Eco. Se uita la pumnul de 
bijuterii furate; sarcasmul vocii lui mă făcu să mă înfior. 

Hoţul ridică mâna, scuturând-o. 

— Ce, astea? Cine-a zis vreodată că dreptatea trebuie să fie 
pe gratis, eh? Merităm şi noi plata noastră, nu-i aşa? La fel de 
mult cum bogaţii ăştia îşi merită lucrurile frumoase. 

Făcu o mutră atât de mânioasă încât am crezut că se va 
arunca cu pumnalul asupra noastră. În schimb aruncă bijuteriile 
la picioarele noastre. Argintul scoase un clinchet pe pavaj, iar un 
şirag de perle se destrămă. Bijuterii albe şi trandafirii săriră 
peste tot ca o rafală de grindină. Cei din spatele lui strigară la 
el, înjurându-l. 


— Cui îi pasă? strigă şi el. Mai sunt o grămadă de unde vin 
astea. Apoi se întoarse, conducându-şi grupul de rebeli spre 
casa următoare. 

Inima începu să-mi bată în piept nebuneşte. Dacă mergeau în 
direcţia opusă, asta însemna că fuseseră deja la mine acasă... 

Am simţit că ameţesc. Am clipit să scap de punctele uleioase 
din faţa ochilor. Confruntat cu posibilitatea propriei mele morţi o 
parte din mine reacţiona întotdeauna cu o resemnare sceptică. 
Confruntat cu posibilitatea ca ceva îngrozitor să se fi întâmplat 
Bethesdei şi Dianei am simţit o groază teribilă. 

Eco înţelese. Mă prinse de mână, strângându-mă. Apropiindu- 
ne de casă m-am uitat după semne, de foc sau fum, fără să văd 
vreunul. Apoi am văzut uşile duble de la intrare. Erau larg 
deschise. Incuietoarea fusese spartă. lar bucata de lemn care 
blocase uşa pe dinăuntru zăcea pe prag, frântă în două. 

Am păşit în atriumul care părea foarte întunecat după lumina 
de afară. Grăbindu-mă înainte m-am împiedecat de ceva mare şi 
solid. Eco şi Davus mă ajutară să mă ridic. Papa... exclamă Eco. 

M-am grăbit mai departe. 

— Bethesda! Diana! 

Niciun răspuns. Alergam din cameră în cameră, doar vag 
conştient că Eco şi oamenii lui mă urmau. Canapele şi scaunele 
fuseseră aruncate de la locurile lor. Scrinurile erau răsturnate, 
cu uşile deschise. 

In dormitorul meu sofaua fusese sfâşiată absurd, iar 
căptuşeala smulsă în smocuri. O baltă închisă şi lucioasă la 
culoare se vedea pe pardoseală în faţa oglinzii Bethesdei. 
Sânge? Am început să tremur, aproape să izbucnesc în plâns, 
apoi mi-am dat seama că nu era decât un unguent dintr-un 
borcan spart care căzuse jos. 

Nu era nimeni în bucătării, nimeni în dormitoare. Unde erau 
sclavii? 

M-am repezit spre camera Dianei. Uşa şifonierului ei era larg 
deschisă, iar hainele împrăştiate pe jos. Cutiuţa de argint în care 
ţinea câteva dintre bijuteriile sale dispăruse. Am strigat-o. Nici 
un răspuns. 

Am ajuns în biroul meu. Pergamentele dispăruseră. Scoseseră 
fiecare sul din orificiul lui, probabil uitându-se după valori. Cum 


nu  găsiseră nimic, cel puţin lăsaseră manuscrisele şi 
instrumentele de scris intacte. Ce să fi făcut hoţii cu ele? Totul 
zăcea pe jos grămadă, lucruri împrăştiate, dar nu distruse, 
pergamentele încă în suluri strâns rulate şi legate cu panglici. 

Apoi am mirosit ceva stricat. Am strâmbat din nas şi am mers 
pe urma mirosului într-un colţ al camerei. Cineva defecase pe 
pardoseală, apoi se folosise de o bucată ruptă de pergament ca 
să se şteargă. Am ridicat cu grijă petecul acela, ţinându-l de un 
colţ să văd ce era, citând cele două rânduri: 


Tată, ce nenorocire pe capul nostru! 
Te jelesc chiar mai mult decât pe morți. 


Sărmana Antigona! Sărmanul Euripide! 

Am ieşit din birou în grădina din centrul casei. Statuia de 
bronz a Minervei, pe care o moştenisem de la dragul meu 
prieten Lucius Claudius împreună cu casa, cea care fusese 
mândria şi bucuria lui şi a mea şi care stârnise invidia lui Cicero 
însuşi, fusese trasă de pe piedestal. Ce crezuseră, că vor găsi 
locaşul secret al unei comori dedesubtul ei sau acţionaseră 
dintr-un pur spirit distructiv gratuit? Bronzul ar fi trebuit să 
reziste căderii, dar trebuie să fi existat vreun defect când fusese 
turnată. Zeița virgină a înţelepciunii zăcea frântă. 

— Papa! 

— Ce e, Eco? Le-ai găsit? 

— Nu, papa. Nici Bethesda, nici Diana. Dar în atrium - trebuie 
să vii să vezi cu ochii tăi... 

— Să văd ce? 

Înainte de a putea răspunde, o voce din cer strigă numele 
noastre. Am privit în sus şi-am văzut-o pe Diana uitându-se de 
pe marginea acoperişului. Inima mi se făcu mică şi-aproape că 
am izbucnit în hohote de plâns de uşurare. 

— Diana! Oh, Diana! Dar cum - cum ai ajuns acolo sus? 

— Cu scara, fireşte. Apoi am tras-o după noi. Şi-am rămas 
pitite şi tăcute. Hoţii nici nu s-au gândit că suntem aici. 

— Şi mama ta? 

— Da. Nu i-a fost frică deloc să urce pe scară! Şi nici sclavilor. 
A fost ideea mea. 


— Idee strălucită. Lacrimile se adunară în ochii mei, Diana 
devenind o umbră. 

— Şi uite, papa! Am reuşit să-mi salvez şi cutia cu bijuterii. Şi 
o întinse mândră la vedere. 

— Da, foarte bine. Adu-o pe mama ta acum, am spus 
nerăbdător să văd cu ochii mei că Bethesda era în siguranţă. 
Spune-i şi lui Belbo să vină. 

Eco îmi şopti în ureche: Papa, vino în atrium. 

— Ce e? 

— Haide. Mă luă de mână, trăgându-mă acolo. 

Când intrasem în casă m-am împiedicat de ceva mare şi greu. 
Mă împiedecasem de un trup. Oamenii lui Eco îl întorseseră cu 
faţa în sus şi îl traseră la lumină. 

Faţa lui Belbo, de regulă atât de calm şi placid, încremenise 
cu o grimasă de determinare feroce. In mâna dreaptă ţinea un 
pumnal cu sânge pe el. Tunica îi era punctată cu pete mari de 
roşu. 

Murise chiar în faţa uşii sparte, apărând breşa, încercând să-i 
ţină afară pe atacatori. Pumnalul demonstra că făcuse cel puţin 
o rană, dar primise mult mai multe. 

Lacrimile pe care mi le înfrânasem, pe care le scăpasem 
uşurat la vederea Dianei, se porniră acum ca un torent, orbindu- 
mă. Bărbatul simplu, vesel, care îmi ţinuse companie vreme de 
douăzeci şi cinci de ani, protectorul celor dragi mie, cel care îmi 
salvase viaţa de mai multe ori, care părea mereu iluminat de o 
flacără constantă pe care nimic n-o putea stinge, zăcea lipsit de 
viaţă la picioarele mele. Belbo era mort. 


PARTEA A DOUA 


DRUMUL 


Capitolul zece 


Jafurile şi incendiile durară zile-n şir. 

Roma era într-o dezordine totală. incendiile izbucneau 
spontan sau erau deliberat declanşate în întreg oraşul. Un nor 
de fum se aşternuse în văile dintre cele şapte coline. Echipe 
formate din sclavi şi oameni liberi, cu feţele şi hainele mânjite 
de funingine, se deplasau de la o criză la alta. 

În timpul nopţii am desluşit strigătele unor femei, strigăte 
răguşite de ajutor, apoi am auzit zgomotul loviturilor oţelului pe 
oţel. Circulau zvonuri ciudate, de cea mai sălbatică speţă - 
violuri, asasinate, răpiri, copii blocaţi în case şi arşi de vii, 
bărbaţi atârnând de picioare la colţ de stradă, snopiţi cu 
măciucile până mureau, lăsaţi să atârne ca nişte trofee. 

A doua zi după ce Belbo fusese omorât, Eco şi cu mine ne-am 
aventurat pe străzile oraşului pentru a-i depune trupul în 
necropola din afara zidurilor cetăţii. Doi sclavi din gospodăria 
mea au tras căruţul în care era cadavrul. lar gărzile lui Eco 
flancau mica noastră procesiune. Deşi am trecut pe lângă mai 
multe bande de jefuitori, nimeni nu ne-a deranjat. Erau prea 
ocupați să-i jefuiască pe cei vii ca să le mai pese de morţi. 

În luminişul din Libitina l-am trecut pe Belbo în registrul 
morţii. Crematoriile erau foarte ocupate în ziua aceea. Belbo a 
fost incinerat cu alţii pe un rug imens, apoi cenuşa i-a fost dusă 
la un mormânt colectiv. Părea un sfârşit prea mic după o viaţă 
atât de robustă. 

Eco şi cu mine am dezbătut dacă să mergem acasă la el sau 
dacă familia lui să vină la a noastră, pentru a ne spori şansele 
de apărare. In final am decis să lăsăm sclavii din gospodăria lui 
în casa de pe Esquiline, pentru a putea fi păzită, dar să-i mutăm 
pe Menenia şi gemenii lor acasă la mine, unde, după ce uşa 
fusese reparată şi întărită, casa era mai uşor de apărat. Colina 
Palatină reprezenta un loc periculos, dar şi despre Esquiline se 
auziseră de numeroase incendii şi atrocități, iar în Subura se 
părea că nu mai exista nici un fel de ordine. In plus, casa mea 
fusese deja prădată. Nu exista nici un motiv pentru unii tâlhari 
să se întoarcă a doua oară. 


Şi aşa cum se întâmplă uneori în astfel de circumstanţe, 
atmosfera generată de criză a transmis o solidaritate 
încurajatoare gospodăriei noastre. Bethesda, Menenia şi Diana 
munceau toate împreună, căutând să repare mobila stricată, 
compunând liste cu lucrurile care trebuiau înlocuite, găsind 
modalităţi de a hrăni toată lumea din casă când majoritatea 
pieţelor erau închise, iar celelalte deschise doar pentru câteva 
ore imprevizibile în fiecare zi. Gemenii, Titus şi Titania, simțind 
gravitatea situaţiei, erau nerăbdători să ajute şi se comportau 
cu o maturitate cu mult peste cei şapte ani ai lor. Mă simţeam 
mult mai în siguranţă în compania lui Davus şi a celorlalţi sclavi 
din gărzile fiului meu şi îmi părea bine să-l am pe Eco aproape. 
Dar casa prădată constituia o amintire constantă a 
vulnerabilităţii noastre. Ori de câte ori treceam prin grădină o 
vedeam pe Minerva zăcând frântă pe pământ. Ori de câte ori 
treceam prin atrium îmi aminteam cum îl găsisem pe Belbo. li 
resimţeam absenţa acut. Mă pomeneam uneori strigându-l cu 
voce tare, înainte să mă pot opri. Fusese lângă mine o vreme 
atât de îndelungată încât ajunsesem să-i consider prezenţa una 
naturală, asemenea aerului, iar după ce a dispărut mi-am dat 
seama cât de mult mă bizuisem pe el. 

XXX 

Un interrex a fost numit următorului şi următorului, fără să 
aibă loc alegeri sau cel puţin să existe un proiect al alegerilor. 
Cum ar fi putut exista într-un asemenea haos? Zi de zi, oră de 
oră, sentimentul că Roma avea nevoie de un dictator devenea 
tot mai puternic. Ocazional era pomenit numele lui Caesar. Mult 
mai des şi mai vehement era invocat cel al lui Pompei, ca şi cum 
numele Celui Mare ar fi fost o incantaţie magică menită să 
îndrepte toate neregulile. 

XXX 

În fiecare zi mă aşteptam să primesc un semn de la Cicero, 
dar de data asta n-am mai fost convocat de Tiro, n-au mai avut 
loc întâlniri secrete cu Milo şi Caelius. Aproape că îmi doream să 
fiu chemat de Caesar ca să-mi fac o idee ce urmăreau, el şi 
cercul lui, în toiul acestei dezordini. 

Dar a fost un altul care m-a convocat. 


Era o dimineaţă rece, senină, de februarie. Eco era plecat să 
vadă cum stau lucrurile acasă la el, eu eram singur în birou. În 
ciuda aerului rece, am deschis geamul, lăsând să intre lumina şi 
aerul curat. Poate fuseseră stinse cele mai multe focuri din oraş; 
nu mai simţeam decât o urmă de fum. Davus veni să mă anunţe 
că o lectică însoţită de o trenă de sclavi se oprise la uşa mea şi 
că unul dintre sclavi avea un mesaj pentru mine. 

— O lectică? 

— Da. Una destul de mare. Are... 

— Dungi roş-albe, am spus eu, cu un aer infatuat. 

— Oh, da, spuse el, ridicând sprâncenele, ceea ce îmi aminti, 
cu o umbră de tristeţe, de Belbo. Tânărul Davus nu-i semăna 
deloc, fiind brunet şi considerabil mai chipeş decât fusese Belbo 
vreodată, dar avea acelaşi stat şi dispoziţie bovină. lar fruntea i 
se încreţi. Arată cunoscută. 

— Ar putea fi aceeaşi lectică pe care am văzut-o sosind acasă 
la Clodius în noaptea morţii lui? 

— Cred că da. 

— Înţeleg. Şi zici că sclavul are un mesaj? Pofteşte-l înăuntru. 

Omul era tipic pentru servitorii Clodiei, tânăr şi impecabil 
aranjat, cu un profil bine conturat şi un gât musculos. Aş fi ştiut 
cine l-a trimis chiar dacă Davus n-ar fi pomenit despre lectică, 
pentru că hainele lui emanau un miros de parfum care amintea 
de ea. Nu uitasem acel parfum, amestecul de nard şi ulei de 
şofran foarte scump. Trebuie să fi fost un sclav extrem de 
favorizat dacă mirosea atât de asemănător cu stăpâna lui. 

Statutul lui a fost confirmat de stilul arogant, pufnind şi 
studiindu-mi biroul de parcă s-ar fi gândit să-mi cumpere casa, 
nu doar să-mi înmâneze un mesaj. 

— Ei bine, tinere, am spus într-un final, ce vrea Clodia de la 
mine? 

Îmi aruncă o privire de parcă ar fi spus: Nu-mi imaginez, apoi 
zâmbi. Vă cere plăcerea de a o acompania în lectică. 

— În lectică? Se aşteaptă să mă hurduc pe străzi într-o lectică, 
în astfel de vremuri, cu tot ceea ce se întâmplă? 

— Dacă e vorba de siguranţă, nu vă faceţi griji. Unde 
altundeva aţi putea fi mai în siguranţă? 


În mod cert nu aici, părea el să insinueze, privind peste 
umărul meu şi prin geamul deschis la Minerva frântă din 
grădină. Şi probabil avea dreptate. Clodienii erau cei care se 
răsculaseră; toţi îi cunoşteau lectica; n-ar fi atacat niciodată 
lectica surorii idolului lor. In plus, era foarte probabil ca suita ei 
să includă unii dintre cei mai solizi şi mai feroce gladiatori din 
oraş. Intr-adevăr, unde altundeva aş fi putut fi mai în siguranţă 
decât în lectica Clodiei pe Colina Palatină, cu condiţia să nu fi 
dat peste una din bandele lui Milo căutând necaz... 

Pe de altă parte, luând în considerare circumstanţele - 
anarhia de pe străzi, bande rivale confruntându-se într-un virtual 
război civil, iminenţa unei dictaturi, viitorul nesigur - probabil nu 
era o idee foarte bună să mă întreţin cu Clodia în momentul 
acela. Eco în mod sigur m-ar fi sfătuit să n-o fac, dar Eco nu era 
acolo, iar eu eram sătul să mă ascund în propria mea casă, 
jucând rolul spectatorului pasiv într-un oraş scăpat de sub 
control. Atâta timp cât Cicero îmi făcea confidente, oricât de 
suspecte ar fi fost circumstanţele, aveam sentimentul că pot 
avea acces la informaţii speciale. Privilegiul de a şti mai mult 
decât alţi oameni mă liniştea; îmi dădea sentimentul de control 
şi putere, fie că era real sau nu. Acum mă simţeam izolat, 
plutind, mai anxios decât dacă aş fi fost confruntat cu un pericol 
pe care cel puţin l-aş fi înţeles. O întâlnire cu Clodia promitea 
şansa unor informaţii privilegiate. Nu puteam rezista. 

Ocazia de a fi din nou aproape de Clodia n-avea nimic de a 
face cu asta. Ocazia de a sta lângă ea învăluit de aura 
parfumului ei, îndeajuns de aproape pentru a-i simţi căldura 
trupului... 

— Davus, spune-i stăpânei tale că am ieşit pentru o mică 
obligaţie. Nu mă aştept să stau mult, dar dacă o să stau, voi 
trimite un mesager. 

— leşii, stăpâne? 

— Da. 

— Ar trebui să vă însoțesc. 

— Nu va fi nevoie de tine, îi spuse sclavul Clodiei, aruncându-i 
o privire dezaprobatoare. Presupun că Davus arăta pirpiriu în 
ochii lui, în comparaţie cu giganţii cu păr roşcat ai Clodiei. 


— Cred că omul are dreptate, Davus. Mai bine rămâi aici, să ai 
grijă de casă. 

L-am urmat pe sclav prin atrium şi afară din casă. Sub un 
soare neputincios prelata lecticii arăta uimitor. Aerul era 
aproape nemişcat, doar o idee de briză, însă materialul fiind atât 
de delicat, dungile tremurau şi se ciocneau unele cu altele ca 
nişte şerpi unduitori. Gladiatorii cu păr roşcat din jurul lecticii 
luară poziţia de drepţi. Unul dintre purtători se repezi să 
degajeze bucata de lemn care bloca intrarea în lectică, pentru a 
o putea folosi ca treaptă. Inainte de a o putea face eu, 
perdeluţele se crăpară dinăuntru. Sclava care le trăsese 
deoparte înclină capul spre locul unde trebuia să stau eu, lângă 
stăpâna ei, însă tot ce vedeam erau ochii Clodiei. Faimogşii ei 
ochii: Catullus, într-unul dintre poemele lui de iubire, spusese că 
luceau ca nişte smaralde; Cicero, în acel discurs care aproape o 
distrusese, declarase că ochii Clodiei sclipeau ca luciul unei 
lame ascuţite. Ochii ei puteau seduce sau scandaliza; ochii ei 
putea plânge. Acum licăreau în lacrimi. M-am întrebat dacă 
încetase vreodată să plângă de la moartea fratelui ei. 

Işi întoarse faţa. In alte condiţii poate aş fi crezut că e o 
mişcare calculată pentru a-şi expune profilul uluitor al frunţii şi 
liniei nasului. Părul ei negru şi lucios atârna neprins, semn de 
doliu. Purta o rochie neagră, ca pernele din jurul ei. Colţul acela 
părea s-o înghită în întuneric, cu excepţia feţei şi a gâtului, de 
un alb luminos, cremos. 

M-am strecurat în lectică, lângă ea. Mă prinse de mână, ochii 
ei încă întorşi. 

— Iţi mulţumesc că ai venit, Gordianus. Mi-era teamă că n-o s- 
o faci. 

— De ce, de frica străzii? 

— Nu, de teama nevestei alexandriene. Buzele ei erau 
presate în cel mai infim dintre zâmbete. 

— Încotro? 

— Acasă la Clodius. Zâmbetul i se transformă în rigiditate. 
Sau poate ar trebui să spun la casa Fulviei. 

— De ce? 

— Nu uita că atunci când te-am invitat înăuntru în noaptea în 
care a murit - am avut o premoniţie, că vom avea nevoie de 


tine mai devreme sau mai târziu. Am avut dreptate. Fulvia vrea 
să te vadă. 

— Serios? Parcă îmi amintesc că nu era prea încântată 
cumnata ta de prezenţa mea în camera îndoliată. 

— Lucrurile se schimbă. Fulvia e pragmatică. Întâmplarea face 
ca tu să fii omul de care are nevoie în momentul acesta. 

— Pentru ce? 

— O să-ţi explice chiar ea. Dar asta e ce vreau eu de la tine: 
orice vei descoperi despre moartea fratelui meu - te rog să-mi 
spui. Şi atunci îşi întoarse ochii spre mine, strângându-mă de 
mână. Ştiu că ai încredere în adevăr, Gordianus. Ştiu cât de mult 
contează pentru tine. Contează şi pentru mine. Dacă aş putea 
şti în mod cert cum a murit Clodius, cine l-a ucis şi de ce, poate 
că aş reuşi în sfârşit să mă opresc din plâns. Şi reuşi un alt 
zâmbet anemic, lăsându-mi mâna. Am ajuns. 

— Deja? Călătoria fusese atât de lină, de-abia dacă mi-am dat 
seama că ne mişcasem din loc. 

— Voi aştepta aici până când eşti gata de plecare, iar apoi te 
vom duce acasă. 

Sclava trase perdeluţele pentru mine. Bucata de lemn îmi 
aştepta pasul. Marea curte din faţa casei lui Clodius era pustie, 
cu excepţia gărzilor care păzeau poarta şi terasele. Unul dintre 
gladiatorii Clodiei mă însoţi pe scări. Uşile masive se deschiseră 
în interior, ca şi cum m-ar fi precedat o pală divină de vânt. 

Un sclav mă conduse prin holuri şi galerii şi sus pe scări într-o 
cameră pe care n-o mai văzusem înainte. Era într-un colţ al 
casei, având fereastra deschisă, prin care se puteau vedea 
acoperişurile caselor de pe Colina Palatină şi în depărtare marile 
temple de pe Colina Capitolină. Pereţii erau vopsiți cu un verde 
deschis şi decoraţi pe margini cu un model geometric grecesc, 
alb-albastru. Era o cameră luminoasă, veselă, bine aerisită. 

Am văzut-o întâi pe Sempronia. Stătea pe un scaun lângă 
fereastră, învelită cu o pătură roşie. Părul ei lung şi negru era 
încă despletit în semn de doliu, dar strâns cu un ac în dreptul 
gâtului, atârnând în spatele până la podea. Privirea pe care mi-o 
aruncă era la fel de rece ca aerul de afară. 

Fulvia păşi în faţa ferestrei. Lumina care se revărsa era atât 
de strălucitoare încât n-am desluşit decât o siluetă înaltă şi 


suplă. În timp ce se apropia vălul de umbre care îi acoperise 
trăsăturile se topi încet. Era exact aşa cum mi-o aminteam, nu 
atât de frumoasă ca Clodia, dar deosebită în felul ei, mai tânără, 
cu o expresie foarte vicleană în jurul ochilor. Se aşeză pe un 
scaun lângă mama ei. Cum nu erau alte scaune în încăpere, am 
rămas în picioare. 

Fulvia mă măsură din cap până-n picioare. 

— Clodia zice că eşti inteligent. Cred că se pricepe la asta. 

Am dat din umeri, neştiind dacă să răspund sau nu, dacă era 
un comentariu sau o insinuare. 

— Am înţeles că recent ai fost în vizită la Cicero. Ochii ei mă 
priveau fix. 

— Nu în ultimele cinci zile. 

— Dar după moartea soţului meu. 

— Da, în două rânduri. Cum se face că ştii? 

— Să zicem că am moştenit ochii şi urechile soţului meu. 

Şi stilul calculat, am gândit eu. Era toată în negru, asta e 
sigur, dar nu vedeam alte semne de doliu. leşirea ei isterică în 
faţa mulţimii adunate în curte fusese doar un spectacol sau un 
sincer episod de uşurare a agoniei pe care altfel şi-o controla? În 
mod cert părea controlată acum. Clodia îmi făcea mai degrabă 
impresia unei văduve în doliu, iar Fulvia părea un fel de 
moştenitoare impasibilă, neirosind prea multe lacrimi, preluând 
aerul soţului mort. 

— Incerci să mă defineşti, spuse ea. Nu te obosi. lar eu nu voi 
încerca să te definesc pe tine. Relaţia cu Cicero te priveşte. Nu 
te voi ruga să faci nimic care să compromită natura acestei 
relaţii. Sau pe cea cu Milo. Am ridicat mâna să obiectez, dar ea 
continuă. Toată lumea ştie că Milo a fost responsabil pentru 
moartea soţului meu. Nu asta voiam să afli. 

— Atunci ce? 

Pentru prima oară am remarcat o urmă de disconfort pe faţa 
ei - o uşoară încruntare a frunţii, o tresărire a buzelor. 

— Există un bărbat, prieten al soţului meu. E şi un vechi 
prieten al meu. M-a contactat, oferindu-mi serviciile lui când va 
sosi vremea ca Milo să fie acuzat. M-aş putea folosi de ajutorul... 
de sprijinul lui. Dar... 

— Da? 


— Nu sunt sigură că pot avea încredere în el. 

— Poţi să-mi spui numele lui? 

— Marc Antoniu. Şi ridică o sprânceană. Îl cunoşti? 

— Nu. 

— Dar expresia feţei tale... 

— Îi cunosc numele, da. Unul dintre oamenii lui Caesar 

— Oh, da, acum îmi amintesc. Drumurile noastre s-au 
întretăiat chiar în noaptea aceea. Când am plecat, el venea aici. 
Întâmplarea face că îl cunoaşte pe unul din fii mei. Am schimbat 
câteva cuvinte. 

— Numai câteva? 

— Stai să mă gândesc. M-a întrebat dacă zvonul era adevărat. 
Despre Publius Clodius. l-am spus că era. 

Sempronia răscoli pătura roşie. Oare şi fiica va dobândi 
aceeaşi faţă dură? 

— Şi cum a reacţionat Antoniu? întrebă Fulvia. 

— Era întuneric. De-abia dacă-i zăream faţa. Dar vocea lui era 
destul de tristă, după câte îmi amintesc. A zis ceva în genul: 
„Ah, deci totul s-a terminat. S-a sfârşit cu Publius, vom vedea ce 
va urma, bine sau rău”. Apoi şi-a văzut de drum. 

Fulvia privi pe fereastră spre Colina Capitolină. Sempronia fu 
cea care răspunse. 

— A ajuns aici. Dar Fulvia nu era în stare să-l primească, pe el 
sau pe altcineva. Antoniu a stat o vreme, discutând cu ceilalţi 
bărbaţi din anticameră, apoi a plecat. Aşadar, ştim că Antoniu 
era în Roma în noaptea aceea. 

— Da, spuse Fulvia, aţintindu-şi ochii pe ceva la mare 
distanţă. Dar unde a fost mai devreme în ziua aceea? 

— Vrei să spui că îl suspectezi că ar fi avut de-a face cu 
moartea soţului tău? 

Fulvia nu răspunse. Sempronia strânse la piept pătura roşie. 

— Individul a încercat să-l strângă pe Clodius de gât acum un 
an! 

Fulvia se întoarse de unde o transportaseră gândurile. 

— Mama exagerează. 

— Da? 

— Despre ce e vorba? am întrebat eu. 


— N-ai auzit povestea asta niciodată? întrebă Fulvia. Credeam 
că a circulat peste tot, e o bârfă suculentă. Poate că de data 
asta cei implicaţi au reuşit să-şi ţină gura. Nu era motiv de 
scandal, doar o dispută între nişte vechi prieteni, nimic mai 
mult. 

— Ar fi fost mult mai mult dacă Antoniu ar fi reuşit! spuse 
Sempronia. 

— Dar n-a reuşit, insistă Fulvia. 

— Poate ar fi bine să-mi explici, am spus eu. 

Fulvia încuviinţă. 

— S-a întâmplat anul trecut pe Câmpul lui Marte, într-una din 
zilele de alegeri, care până la urmă au fost contramandate. Toţi 
candidaţii erau prezenţi, perorând susținătorilor. Mi s-a spus că 
era îmbulzeală, ca de obicei, oamenii se mai împingeau, iar cei 
cu pungile de bani ofereau mita de ultim moment alegătorilor, 
plus câteva încăierări minore. Ştii cum e. Vreau să zic, eşti 
bărbat şi trebuie să fi fost la alegeri, ai văzut asta cu ochii tăi. 
Poate erai chiar acolo în ziua aceea. 

— Nu. De fapt ultima oară când am votat în alegerile 
consulare a fost cu zece ani în urmă, când a candidat Catilina. 

Cele două femei mă cercetară din priviri, curioase. 

— E o poveste lungă. Nu contează. Nu, n-am fost acolo în ziua 
aceea. Dar îmi pot imagina scena. Ce s-a întâmplat? 

— Antoniu şi soţul meu au schimbat câteva cuvinte, spuse 
Fulvia. Din câte înţeleg totul a început oarecum amiabil, dar nu 
s-a sfârşit aşa. Publius era întotdeauna vag despre cine ce-a 
spus, cui a spus. 

— Dar ştim cum s-a sfârşit, spuse Sempronia, în vocea ei 
răsunând atât amuzament, cât şi dispreţ, Antoniu şi-a scos 
sabia, fugărindu-l pe Publius de la un capăt la celălalt pe Câmpul 
lui Marte. 

— Unde erau gărzile soţului tău? 

— Gărzile? spuse Fulvia. Nu ştiu unde erau în ziua aceea, dar 
ştiu unde sunt acum - trudesc în mine. O sclipire în ochi o făcu 
să arate, pentru o clipă, la fel de dură ca mama ei. In fine, 
Publius a scăpat nevătămat. 

— Nu şi demnitatea lui! spuse Sempronia. S-a ascuns într-un 
dulap, sub o scară, într-un depozit infestat de şobolani, pe malul 


râului - ca un sclav care fuge de biciul stăpânului, într-o 
comedie de mâna a doua. 

— Ajunge, mamă. 

Fulvia îşi întoarse privirea scăpărătoare spre Sempronia. 
Tensiunea dintre cele două era aproape palpabilă, asemenea 
sunetului de frecare dintre o lamă de oţel şi piatra de ascuţit. 
Sempronia se supuse, vizibil, alunecând din nou sub pătura 
roşie. Fulvia, protectoarea demnităţii soţului decedat, îşi ţinea 
spatele perfect drept. Ce fel de om o fi fost Clodius, să aibă de-a 
face zilnic cu cele două, plus sora lui? Nu-i de mirare că se 
considerase calificat să conducă acest oraş dacă învățase să 
ţină sub control propria-i gospodărie. 

— Care era natura certei dintre soţul tău şi Antoniu? 

— Cum ziceam, n-am aflat niciodată ce a declanşat incidentul. 

— Dar în mod sigur trebuie să ai o idee. 

Fulvia deveni din nou distantă, privind pe fereastră. Era 
această oscilație între claritatea dură şi retragerea calculată 
menită să mă dezechilibreze sau era pur şi simplu natura ei, un 
fel de slăbiciune indusă de şocul uciderii soţului ei? 

— N-ar trebui să fii preocupat de astfel de precizări, 
Gordianus. Tot ceea ce vreau e să aflu dacă Marc Antoniu a 
jucat vreun rol în ceea ce i s-a întâmplat lui Publius pe Via 
Appia. 

— Întâi cred că va trebui să determini, pentru propria mea 
satisfacţie, ce s-a întâmplat exact pe Via Appia. 

— Asta înseamnă că vei accepta angajamentul? 

— Nu. Va trebui să mă gândesc mai întâi. 

— Când poţi da un răspuns? 

Mi-am frecat bărbia. Mâine? 

Fulvia încuviinţă. 

— Între timp, am zis eu, vreau să-mi spui ce anume s-a 
întâmplat în ziua aceea, atât cât ştii. Vreau să aflu ce făcea 
Clodius departe de Roma, cine îi putea cunoaşte planurile, cine 
i-a adus trupul înapoi la Roma şi cum a început încăierarea. 

Fulvia trase adânc aer în piept. 

— În primul rând, discuţiile astea despre o ambuscadă sunt 
total absurde, doar dacă Milo a fost cel care l-a atacat pe 
Clodius. În mod cert oamenii lui Milo au fost cei care au început 


ostilitățile, fără nici un fel de provocare. Soţul meu a fost total 
nevinovat. lar atrocitățile pe care le-au comis oamenii lui Milo la 
vila noastră de la ţară după aceea, terorizând servitorii... 

XXX 

O oră mai târziu întrevederea noastră se încheia. 

Încă tot nu mă hotărâsem dacă s-o ajut pe Fulvia, deşi 
remuneraţia în arginţi menţionată de ea era destul de tentantă, 
în special după stricăciunile aduse casei mele şi pentru că 
aveam nevoie de mai multe gărzi personale. Se părea că din ce 
deveneam mai prosper, cu atât era mai costisitor să trăiesc - 
literalmente, ca să rămân în viaţă. Necesităţi elementare făceau 
oferta Fulviei atractivă; în acelaşi timp mi-ar fi oferit şansa de a 
cerceta incidentul care pusese Roma pe jar şi sfârşise cu 
moartea unui om foarte apropiat mie. Pe de altă parte, ca 
întotdeauna, exista un grad de periculozitate care trebuia luat în 
seamă. Bethesda va spune că am înnebunit. Probabil şi Eco, 
asta înainte de a insista ca el să împartă riscul cu mine. 

Capul îmi era plin cu aceste gânduri în drum spre casă, în 
lectică, lângă Clodia, dar nu atât de plin încât să nu bag în 
seamă parfumul şi căldura piciorului ei care se lipea de al meu. 

— Ai acceptat comanda cumnatei? întrebă ea. 

— Încă nu. 

Am ajuns în faţa casei mele. Când mă pregăteam să ies din 
lectică, Clodia m-a prins de braţ. 

— Dacă accepţi, Gordianus, sper că îmi vei împărtăşi orice vei 
descoperi. Contează mult pentru mine să aflu tot ceea ce e 
posibil despre moartea fratelui meu. 

Era cea de-a şase oră a zilei şi de-abia aşteptam să mă înfrupt 
din masa de prânz. M-am îndreptat spre bucătărie, dar în hol mi- 
a ieşit Davus în cale să-mi spună că mă aşteaptă Eco. Mi-am dat 
seama după faţa lui Davus că cineva îl certase cu severitate 
pentru că mă lăsase să plec fără să mă însoţească. 

L-am găsit pe Eco în biroul meu, împreună cu Bethesda. 

— Soţule, unde-ai fost? 

— Nu ţi-a spus Davus? Am fost chemat pentru o afacere. 

Nările Bethesdei tresăriră. Înclină capul într-o parte. 

Luând aminte, am ridicat manşeta la nas şi am mirosit dâra 
de ulei de nard şi şofran. 


— Clodia, decretă Bethesda. Oh, am ştiut eu. Davus mi-a spus 
că i-a văzut lectica. 

— Ce-a vrut, papa? Eco părea la fel de acuzator ca Bethesda. 

— De fapt, am început eu, dar am fost întrerupt de reapariţia 
lui Davus în dreptul uşii. 

— Alt vizitator, stăpâne. 

— Da? 

— Spune că numele lui e Tiro... 

Era ca vechea zicală etruscă, am gândit eu. Nici urmă de 
ploaie o lună de zile, pe urmă nu se mai opreşte. 

— Spune că sunteţi invitat să luaţi masa de prânz cu Marcus 
Tullius Cicero, continuă Davus. 

— Şi Eco e invitat, desigur, spuse Tiro, uitându-se peste 
umărul lui Davus. Ce se întâmplase cu sclavul perfect manierat 
care n-ar fi avut niciodată curajul să-şi permită libertatea de a 
intra neinvitat în casa unui cetăţean? Se pare că Tiro devenise 
un om liber plin de îndrăzneală, dovada vie a opiniei 
generalizate conform căreia toate bunele maniere din Republică 
sfârşiseră în Hades. 

— Îmi este foame, recunoscu Eco, frecându-se pe burtă. 

— lar eu mor de foame, am spus. 

Bethesda îşi încrucişă braţele, fără să spună nimic. Poate era 
o femeie autoritară, dar nici într-un caz ca Sempronia sau Fulvia. 
Mulţumesc lui Jupiter pentru asta. 


Capitolul unsprezece 


Bărbaţi înarmaţi stăteau de gardă în faţa casei lui Cicero, iar 
unii patrulau pe acoperiş. Alţii erau staţionaţi în atrium. M-am 
simţit de parcă intram în tabăra unui general. 

În sufragerie obloanele erau trase pentru a conserva căldura. 
Lumina palidă a iernii pătrundea din grădină, încălzită de 
strălucirea  lămpilor suspendate. Cicero era aşezat pe 
canapeaua din dreptul mesei, Marcus Caelius lângă el. Tiro îi 
făcu semn lui Eco să ia loc pe canapeaua din faţa lor, fiind 
îndeajuns de lungă pentru noi trei. 

Caelius arăta arogant, ca de obicei, ceea ce mă irită, tot ca de 
obicei. Am deschis vorba: 

— Marcus Caelius, ai progresat în lume de când te-am văzut 
ultima oară. 

Omul ridică o sprânceană leneşă. 

— Vreau să spun că acum îmi pari un cetăţean liber. Când 
drumurile noastre s-au intersectat în Forum - în şopronul acela 
din spatele templului, v-am confundat pe tine şi pe Titus Annius 
Milo cu nişte sclavi pe fugă. 

Cicero şi Tiro se încruntară. Eco mă privi nesigur. Faţa lui 
Caelius deveni o mască plată pentru un moment, apoi izbucni în 
râs. 

— Oh, Gordianus, mi-ar fi plăcut să mă gândesc eu primul la 
asta! Caelius a progresat în lume. Îmi făcu semn cu degetul şi 
continuă. Dacă unul dintre tribunii rivali o va folosi împotriva 
mea, voi şti că te-ai apucat de scris discursuri pentru duşmani. 

— Gordianus nu se va gândi niciodată să facă una ca asta. În 
mod sigur, spuse Cicero, fixându-şi ochii asupra mea. Putem 
plonja direct în mâncare? Vă pot auzi stomacurile de aici. Nimic 
complicat, mi-e teamă. Bucătarul îmi spune că e imposibil să 
găseşti provizii în pieţe. Dar oricum e cel mai bun în respectarea 
unei diete simple. 

Cicero suferea de dispepsie cronică, de când îl cunoşteam. 

Dar mâncarea a fost minunată. O ciorbă de peşte cu găluşte, 
urmată de friptură de pui cu jumări învelite în viță-de-vie murată 


şi servite cu un sos de cumin. Cicero învățase să aprecieze 
plăcerile fine care se potriveau unui om de statura lui. 

Totuşi, mânca prudent, scrutând fiecare lingură sau felie 
înainte de a le pune în gură, de parcă ar fi reuşit să detecteze 
care bucăţică îi putea provoca o indigestie. 

— Apropo de progresul - sau regresul - în lume, Gordianus, 
mă uimeşte faptul că acceptarea unei plimbări cu lectica unei 
anumite doamne i-ar face pe mulţi oameni să creadă că 
pasagerul a regresat considerabil. 

— Cum ar fi posibil una ca asta? O lectică merge înainte şi 
înapoi, Cicero, nu sus-jos. 

Caelius râse. 

— Totul depinde cine e în lectică cu ea. 

Cicero îl privi pe Caelius cu viclenie. 

— Nu e un comentariu prudent, prietene, dacă luăm în 
discuţie propria ta istorie cu doamna în chestiune. Sau rolul pe 
care l-ai jucat în... 

— Susținerea ei! spuse Caelius, aproape înecându-se cu o 
bucată de pui, în încercarea de a rosti cuvântul înaintea lui 
Cicero. 

Mi-am dat seama că era un fel de joc între ei, glumind pe 
seama duşmanilor, în special a celor doi Clodius. 

— Presupun că te referi la vizitatorul meu de mai devreme, 
am spus eu. 

— Doamna care te-a luat pe sus, spuse Caelius. 

— Cum se face că ştii ce vizitatori am, Cicero? îmi displace 
gândul că cineva îmi spionează casa. 

Cicero lăsă lingura jos. 

— Fii serios, Gordianus! Locuim pe aceeaşi stradă. Am sclavi 
şi vizitatori care vin şi pleacă toată ziua. Toţi cunosc lectica 
doamnei. Toată lumea o cunoaşte. E greu să o parcheze în faţa 
casei tale fără ca cineva să n-o observe. Luă din nou lingura, 
jucându-se cu ea. Dar partea curioasă e că ai plecat cu ea. Nu 
ştiu unde - vezi, nu am pe cineva care să te spioneze, altfel te- 
ar fi urmărit. 

— Dar ai vrea să ştii? 

— Numai dacă vrei să-mi spui. 


— De fapt n-a fost doamna în chestiune care... ei, bine, ea are 
un nume, nu-i aşa, de ce să nu-l folosim? Da, am plecat cu 
lectica Clodiei, dar nu pentru Clodia. 

— Păcat, spuse Caelius. 

— Da? N-aveam cum să ştiu. Asprimea din vocea mea mă 
surprinse. Clodia nu era decât un intermediar. M-a dus la 
cumnata ei, dacă trebuie să ştiţi. 

— Inţeleg. 

Cicero nu părea surprins. Oare îşi trimisese totuşi un spion în 
urmărirea mea? 

— l-ai trăda încrederea dacă ne-ai spune ce voia Fulvia de la 
tine? 

— Voia s-o ajut într-o problemă personală. Nimic neobişnuit. 

— Oh, mă îndoiesc serios în privinţa asta. 

— Serios? Presupun că îţi închipui că ar fi vrut să aflu ceva în 
legătură cu moartea soţului ei. Dar ştim cu toţii povestea din 
spatele acesteia, nu-i aşa? Insuşi Milo a expus faptele la acel 
contio, ca toată lumea să audă: Clodius a pus la cale o 
ambuscadă ticăloasă, lucrurile s-au derulat împotriva lui, unul 
dintre sclavii lui Milo i-a făcut felul. Întreabă-l pe Caelius. A fost 
acolo. A auzit povestea la fel ca mine şi ca Eco, deşi Milo a fost 
întrerupt înainte de a putea termina. Caelius îmi aruncă o privire 
deloc amuzată, fără să clipească. Nu, Fulvia abia dacă a rostit 
vreun cuvânt la adresa lui Milo, dacă la asta te referi. Şi n-a prea 
spus multe nici despre prietenul lui Milo, Marc Antoniu. 

Cicero păru sincer surprins. 

— Antoniu? Prietenul lui Milo? Mă îndoiesc că se cunosc. 

M-am uitat la Caelius, care părea la fel de pierdut ca 

Cicero - nici o tresărire, nici urmă de amuzament mascat. 

— Atunci trebuie că greşesc. Poate am confundat numele. Se 
întâmplă tot mai des, pe măsură ce îmbătrânesc. Nu eşti cu 
mult mai tânăr decât mine, Cicero. Nu găseşti că devine o 
problemă amintirea exactă a numelor? Învăţăm atât de multe în 
cursul unei vieţi. Unde se duc toate numele? Sunt ca nişte 
cuvinte pe tăbliţa de scris, nu intră decât un anumit număr, apoi 
trebuie să le scrii tot mai mici şi mai mici până când literele 
devin ilizibile, iar semnele se amestecă între ele. Unii oamenii 


au har special în a le ţine minte sau chiar câte un sclav educat 
anume în acest sens. 

Cicero încuviinţă. 

— Tiro a fost întotdeauna talentat când vine vorba de 
memorarea exactă a numelor. M-a salvat de la multe gafe 
posibile - toţi acei alegători şi orăşelele coloniilor, care se simt 
jigniţi dacă nu-ţi aminteşti de arborele lor genealogic până hăt 
departe, la regele Numa! 

Era o glumă de politician. Am râs cu toţii, iar Caelius pur şi 
simplu a behăit. 

— Dar toată această poveste cu Marc Antoniu... zise Cicero. 

Am dat din umeri. 

— Exact cum am spus, abia dacă a fost menţionat. Zici că nu 
e prietenul lui Milo. Atunci e al tău, Cicero? 

Mă privi gânditor. 

— Nu suntem duşmani, dacă asta vrei să spui. 

Era rândul meu să arăt nedumerit. 

— Nu există sentimente negative între Marc Antoniu şi mine, 
spuse el, cel puţin nu din partea mea. 

— Haide, Cicero, spuse Caelius, dându-şi ochii peste cap. E 
evident că Gordianus caută informaţii despre Antoniu. De ce, 
nu-mi pot imagina. Dar nu există nici motive să fim rezervaţi. 
Gordianus e oaspetele tău, împărtăşind mâncarea ta. Propun să- 
i spunem orice vrea să ştie. Apoi, poate altădată, ne va răsplăti 
spunându-ne ceva ce ştie el. 

Cicero arătă nedumerit un moment, apoi îşi deschise braţele 
într-un gest de acceptare. 

— Ce ştii deja despre Marc Antoniu? 

— Aproape nimic. Ştiu că e unul dintre locotenenţii lui Caesar 
şi înţeleg că s-a întors din Galia ca să candideze în alegeri. 

— Pentru postul de chestor, spuse Caelius, şi cu mari şanse 
de a câştiga votul, dacă şi când va fi unul. 

— Orientarea politică? 

— E aliatul lui Caesar, fireşte, spuse Cicero. În afară de asta, 
singurul program pe care îl pot discerne e propria-i propăşire. 

— Atunci e un original, unic printre politicienii romani, am 
spus eu. 


Nici Cicero, nici Caelius n-au reacţionat la această glumă. 
Previzibil, Tiro se încruntă, simțindu-se insultat în numele 
stăpânului. Expresia lui Eco rămase neschimbată, doar capul lui 
se clătină imperceptibil, minunându-se de impertinenţa tatălui. 

— Inţeleg că e foarte popular cu trupele lui, am continuat. 
Asta îmi spune fiul meu, Meto. 

— Şi de ce nu? Antoniu are priză la popor. Tonul lui Cicero nu 
era unul admirativ. E nobil prin naştere, dar se spune că bea şi 
chefuieşte cu cei mai de rând soldaţi din barăci, întotdeauna a 
fost aşa. Când era mic obişnuia să se întreţină cu sclavii şi cu cei 
liberi din gospodăria mamei sale. A rămas băieţaşul căruia îi 
place să se murdărească. Atras mereu de plăcerile stridente, 
vulgare. Ei bine, a avut parte de un început nefast. 

— Spune. 

— Ar trebui să ne întoarcem la bunicul lui, cel puţin... 

Fireşte, am gândit eu; cariera oricărui roman de viţă nobilă nu 
putea fi relatată începând cu propria lui naştere. 

— Bătrânul era un individ destul de puternic, când eu eram 
mic - de fapt unul din dascălii mei în retorică, unul dintre cei 
mai buni. Ce discursuri magnifice! Cuvintele răbufneau ca 
tunetul! Dar nu voia să le publice; zicea că numai un bezmetic 
ar face aşa ceva, pentru că le-ar oferi duşmanilor un mijloc de 
depistare al inconsistenţelor sale. 

Cicero, care făcuse o carieră din a-şi publica şi propaga 
discursurile, râse în semn de apărare. 

Caelius zâmbi. 

— N-a existat un scandal implicându-l pe bunicul lui Antoniu şi 
o vestală virgină? 

— Caelius, trebuie întotdeauna să te referi la un scandal? 

— Da! lar dacă nu există unul, îl voi inventa! 

— Ei bine, întâmplarea face să ai dreptate. A avut loc un 
proces pentru pângărirea unei vestale cândva în trecutul 
îndepărtat, dar a fost achitat, după care a avut o carieră cu 
adevărat distinsă. A ajuns să servească în calitate de consul, 
apoi cenzor, dup care a fost ales pe viaţă în colegiul augurilor. 
Dar ascensiunea lui a debutat de fapt odată cu serviciul militar. 
A fost unul dintre primii care au organizat o campanie împotriva 
piraţilor din Cilicia. l-a ieşit atât de bine încât a fost răsplătit cu o 


procesiune triumfală în Roma. Senatul i-a permis să decoreze 
Rostra cu ciocurile corăbiei pe care o capturase, chiar au votat 
să-i ridice o statuie. 

— O statuie? spuse Eco. Nu-mi amintesc s-o fi văzut. 

— Asta pentru că a fost dată jos după execuţia lui în timpul 
războiului civil. Îmi amintesc văzându-i capul înfipt într-o ţeapă 
în Forum; am avut coşmaruri după aceea. A fost un şoc imens 
să văd un vechi mentor în condiţia asta. Chiar şi cel mai abil 
politician putea face o greşeală fatală în acele zile. 

— Ca şi în aceste zile, murmură Caelius. 

Am observat că Eco lăsă jos o bucată de pui pe care se 
pregătea s-o mănânce. 

— Oricum, continuă Cicero, bunicul lui Antoniu a avut o 
carieră extraordinară, chiar dacă s-a sfârşit atât de lipsită de 
glorie. Antoniu nu l-a cunoscut niciodată, fireşte; bătrânul fusese 
ucis cu câţiva ani înainte de a se naşte. 

— lar cu tatăl lui Antoniu e o cu totul altă poveste. Chipeş, 
popular, generos cu prietenii, dar un gafeur teribil. Asemenea 
tatălui dinaintea lui, a fost trimis să-i potolească pe pirați. A 
strâns un capital financiar masiv, a asamblat o flotă formidabilă, 
apoi a risipit totul în mici încăierări din Spania în Creta. Când a 
negociat o pace umilitoare cu piraţii, asta fost ultima picătură. 
Senatul a respins tratatul cu indignare. Tatăl lui Antoniu a murit 
în Creta, de ruşine, spun unii. Antoniu avea numai - câţi, 
Caelius? Unsprezece sau doisprezece ani? 

Caelius încuviinţă şi completă: 

— Şi mai cunoaştem cu toţii una din consecinţele eşecului 
tatălui său. Senatul a căutat pe altcineva care să pună capăt 
problemei piraţilor. Pompei a primit această misiune 
năpustindu-se asupra piraţilor ca un val ucigaş. lar de atunci e 
tot pe val. 

— Dar ne îndepărtezi de subiect, spuse Cicero. Gordianus nu 
vrea să audă despre Pompei. Vrea să audă despre Marc Antoniu. 
Ei bine, nu e Pompei, dar Caesar pare să creadă că e 
competent. După cum vezi, dacă Marc Antoniu are vreun talent 
militar, trebuie să-l moştenească de la bunic. Dar există un 
element foarte puternic primit de la tată. Antoniu e cuceritor, 


afabil, entuziast şi total controlat. Desigur, parte din asta se 
poate datora influenţei nefericite a tatălui vitreg. 

— Tată vitreg? am întrebat eu. 

Cicero păru să regrete asta. 

— Ei da, nu e vina lui Antoniu că mama sa a contractat un al 
doilea mariaj dezastruos şi şi-a legat destinul de un ratat. 
Presupun că lulia credea că se va căţăra în ierarhii, din moment 
ce Lentulus fusese consul, era patrician asemenea ei... 

— Lentulus? Vrei să spui că tatăl vitreg al lui Antoniu era... 

— Da, Lentulus, Picioare, spuse Cicero, cu dispreţ în voce, 
numit aşa pentru că îşi trăgea toga ca să-şi dezvelească 
picioarele, ca un şcolar care îşi arată muşchii, după ce senatorii 
i-au intentat proces pentru delapidarea banilor publici. Un 
individ atât de flagrant corupt încât a fost exclus din Senat - şi 
atât de insistent încât s-a furişat înapoi. Mai era şi superstiţios; o 
impostoare de ghicitoare l-a convins că va deveni dictator, 
datorită câtorva versuri din cărţile sibiline. Aşa a ajuns Lentulus 
să se implice cu Catilina şi clica lui de trădători. Ştim cu toţii 
cum s-a sfârşit. 

Într-adevăr, ştiam. Se întâmplase în anul în care Cicero era 
consul. Aşa-numita conspirație a lui Catilina fusese curmată fără 
milă; sub autoritatea lui Cicero, Lentulus şi mulţi alţii au fost 
executaţi fără proces. Cei Buni l-au lăudat pe Cicero pentru 
promptitudinea cu care salvase Republica; mulţi dintre populişti 
îl considerau un tiran criminal. Repercusiunea a culminat cu 
promulgarea unei legislații răzbunătoare promovată de Clodius, 
trimiţându-l pe Cicero în exil; Cicero era din nou un jucător 
puternic în arena politică a Romei; iar Clodius era mort... 

— Sunt zece ani de la Catilina, am spus eu încet. 

— Da, şi de zece ani Marc Antoniu mă urăşte, spuse Cicero. N- 
a acceptat niciodată cruntul adevăr că tatăl vitreg trebuia să 
moară. Antoniu avea doar douăzeci de ani atunci. Tinerii 
pasionali nu sunt întotdeauna hărăziţi cu rațiune. Pot întreţine 
resentimente vreme îndelungată. 

Cicero oftă, fie din cauza emoţiei, fie a dispepsiei şi continuă: 

— Am auzit că susţine chiar că aş fi refuzat eliberarea trupului 
lui Lentulus mamei sale, după ce fusese strangulat, şi că lulia ar 
fi trebuit să vină s-o implore pe soţia mea să intervină. Absurd! 


O minciună obscenă! Am avut grijă ca toate trupurile 
conspiratorilor să aibă parte de o înmormântare corectă. 

Cicero se strâmbă, presându-şi burta cu mâna. Trecu în 
revistă cele rămase din mâncare ca şi cum ar fi vrut să identifice 
vinovata care îi cauzase indigestia. 

Bunicul lui Antoniu, tatăl lui şi tatăl lui vitreg - toţi au 
cunoscut gloria şi au sfârşit în ruină. Lumea este aievea unui 
disc rotitor, împingându-i pe bărbaţi şi pe femei pe o muche 
precară, aruncându-i dintr-o parte într-alta a vidului dincolo de 
marginea rotitoare. Majoritatea nu mai sunt văzuţi din nou, însă 
unii reuşesc să se agaţe de această margine, târându-se înapoi 
spre centru, nu o dată, ci mereu, mereu. Cicero era unul dintre 
aceştia. La fel Caelius. 

— Ai explicat genealogia lui, am spus eu. Dar cum rămâne cu 
Antoniu Însuşi? 

— S-a încurcat cu un grup nefast - Clodius şi banda lui de 
tineri aristocrați incorigibili, spuse Cicero. E formula standard de 
disipare: viaţă uşoară, politică radicală, planuri nebuneşti pentru 
viitor. Şi nici un ban care să finanţeze vreunul dintre ele. Tatăl 
lui Antoniu a lăsat un domeniu atât de îngropat în datorii încât 
Antoniu a refuzat moştenirea. Tehnic vorbind, şi-a început 
cariera falit. Tânărul Gaius Curio a fost cel care i-a plătit 
datoriile. El şi Antoniu erau ca două boabe de mazăre într-o 
păstaie. Camarazi în desfrâu. Inseparabili. Atât de apropiaţi 
încât relaţia lor a dat naştere la tot soiul de... zvonuri 
răutăcioase. Ei bine, când tatăl lui Curio a primit nota de plată 
pentru datoriile lui Antoniu, a sărit prin tavan, găurind 
acoperişul. Şi-a venit să-mi ceară sfatul. l-am spus să 
scrâşnească din dinţi, să plătească arginţii şi să-i interzică fiului 
să-l mai vadă pe Antoniu. Data următoare când Antoniu a trecut 
pe la Curio, l-au gonit gărzile de pază. Şi atunci ce-a făcut 
Antoniu? S-a căţărat pe un zid şi printr-o gaură din acoperiş a 
aterizat direct în dormitorul lui Curio, ca un peţitor hotărât! 

Cicero şi Caelius izbucniră în râs, întrerupţi de o altă grimasă 
a lui Cicero, prinzându-se uşor de burtă. 

— În fine, Antoniu a rezolvat problema banilor atunci când s-a 
căsătorit cu o femeie pe numele de Fadia, fiica unui bogat om 
liber. Un om liber! Scandalul unui mariaj mult sub statutul cuiva 


ar fi ruinat un aristocrat când eram eu tânăr, dar presupun că 
incorigibilii din cercul lui Antoniu l-au aplaudat pentru 
nesocotinţa convențiilor şi s-a ales cu o dotă mare. Cel puţin 
această căsătorie părea să-l fi făcut pe Antoniu să uite de Curio; 
am aflat că Antoniu procrease mai mulţi copii înainte ca Fadia să 
moară. Între timp a petrecut o vreme în Grecia, studiind 
oratoria, a efectuat un fel de serviciu militar în ludeea şi Siria, a 
ajutat la înăbuşirea unei revolte împotriva regelui Ptolemeu al 
Egiptului şi în final i s-a alăturat lui Caesar, mergând în Galia. 
Oh, şi acum doi ani a găsit răgazul de a se însura din nou - de 
data asta cu vara lui, Antonia. 

lar acum Marc Antoniu a devenit unul dintre locotenenţii cei 
mai de încredere ai lui lulius Caesar. Presupun că e bun pe 
postul lui, dacă Caesar îl socoteşte că merită să-i susţină în 
candidatura, trimiţându-l la Roma ca să devină chestor. 

În timp ce sclavii au adus apă şi vin, pentru a umple din nou 
cupele şi pentru a debarasa masa, am cugetat asupra tuturor 
celor relatate de Cicero. Sempronia îmi spusese că Antoniu îl 
fugărise pe Clodius cu o sabie pe Câmpul lui Marte, încercând 
să-l ucidă. Dar după cele spuse de Cicero, Antoniu era un 
membru al cercului intim al lui Clodius. 

— Deci Antoniu şi Clodius erau prieteni buni, m-am hazardat 
eu. 

— Erau, spuse Caelius, a cărui vârstă şi alianţe subtile îi 
permiteau obţinerea unor informaţii intime despre cei din 
generaţia mult mai radicală decât cea a lui Cicero, până la mica 
lor neînțelegere despre Fulvia. 

— Neînţelegere? 

— Se pare că Antoniu n-ar fi înţeles că Fulvia era soţia lui 
Clodius, gândindu-se că era liberă, disponibilă. Şi Caelius pescui 
cu vârful limbii o picătură de vin din colţul gurii. 

— Vrei să spui câ...? 

— Oh, probabil că relaţia asta n-a însemnat nimic pentru 
Antoniu. După iubitul Curio, din adolescenţă, cele două soţii, şi 
toate prostituatele tinereţii, ce mai conta una mică cu Fulvia? 
Dar Clodius s-a înfuriat când a aflat. El şi Fulvia erau încă 
proaspăt căsătoriţi, mai mult sau mai puţin. lar Clodius avea 
întotdeauna tendinţa de a exploda la cea mai mică provocare, 


nu-i aşa? Asta se întâmpla, oh, cam acum şase ani. După carea 
urmat o răceală între Clodius şi Antoniu. Apoi un ghețar, când 
Antoniu a plecat în Grecia şi ludeea. Apoi câteva masive de 
ghețari, când Antoniu s-a îndreptat spre Galia. El şi Clodius nu s- 
au mai văzut unul cu celălalt. N-au mai fost îndeajuns de 
apropiaţi. 

— Cu excepţia Câmpului lui Marte, am intervenit eu. 

Caelius dădu capul pe spate şi râse. 

— Oh, atunci! Cum aş putea uita? Cicero, trebui să-ți 
aminteşti că ţi-am povestit. Anul trecut, după ce fuseseră 
suspendate alegerile, Antoniu şi Clodius au dat nas în nas, 
accidental îmi imaginez. Au schimbat câteva replici. Antoniu 
scoate sabia - bravul învingător al miilor de gali - iar Clodius 
scoate un urlet, tulind-o ca un iepure speriat. Probabil că asta l-a 
transformat într-un câine pe Antoniu; ce altceva putea face, 
decât să-l fugărească? Sigur, dacă l-ar fi prins pe Clodius am fi 
putut asista la povestea câinelui şi dihorului, corcitura muşcată 
de nas, schelălăind pe drumul de întoarcere în Galia. 

— Cum a început cearta, din cauza vechii poveşti cu Fulvia? 
Nu ziceai că asta fusese cu şase ani în urmă... 

Caelius dădu din umeri: 

— Cine ştie? Clodius şi Antoniu sunt amândoi faimoşi ca iuți la 
mânie şi înceţi la uitare. 

— Dar cum am ajuns să vorbim atât de mult despre Marc 
Antoniu? întrebă Cicero. 

— Fulvia trebuie să se fi simţit nostalgică când a vizitat-o 
Gordianus în dimineaţa asta, zise Caelius. A discutat despre toţi 
iubiții ei? 

— Nu, am spus eu. Şi nici Clodia. 

Rânjetul dispăru de pe faţa lui Caelius. Cicero îi aruncă o 
privire rece. M-am ridicat de pe canapea. 

— O masă excelentă, Marcus Cicero. Perfectă pentru prânz. 
Nici prea uşoară, nici prea grea. Aş putea spune acelaşi lucru 
despre conversaţia noastră. Acum eu şi fiul meu trebuie să 
plecăm. 

XXX 

— De ce-ai adus discuţia despre Marc Antoniu? întrebă Eco în 

timp ce mergeam spre casă. 


— Antoniu a fost motivul pentru care Fulvia dorea să mă 
vadă. El s-a oferit să ajute la judecarea lui Milo. Ea nu e sigură 
dacă poate avea încredere în el. Şi îl suspectează că ar fi fost 
cumva implicat în moartea lui Clodius. Sau poate mama ei e cea 
care îl suspectează pe Antoniu, iar Fulvia vrea să-i dovedească 
inocenţa. 

— Ţi-a spus ea că Antoniu a fost amantul ei? 

— Nu. Şi numai pentru că Cicero şi Caelius spun asta, nu 
înseamnă că e adevărat. 

— Dar ţi-a spus de urmărirea pe Câmpul lui Marte anul trecut? 

— Da. 

Eco dădu din cap. După un moment izbucni în râs. 

— A fost uimitor cum i-ai manipulat. 

— Pe cine? 

— Pe Cicero şi Caelius. 

— Da? Sunt sigur că ei credeau că mă manipulau pe mine. 
Probabil le-am spus mai mult decât trebuia. lar acum, pentru 
cele câteva frânturi de informaţii despre Antoniu se vor purta de 
parcă le-aş datora o mulţime. 

— Dar felul în care le vorbeşti uneori - practic îi jigneşti în 
faţă! 

— Ei da, e un lucru straniu, dar celor ca Cicero şi Caelius le 
place să fie insultaţi. 

— Chiar? 

— Asta e ceea ce ştiu. Eu îi înţep, ei mă înţeapă înapoi. Ştiu că 
n-au de ce să se teamă din cauza mea; nimic din ce-aş putea 
spune nu le poate face vreun rău. Se distrează pe seama 
împunsăturilor mele, aşa cum cineva s-ar putea bucura că a fost 
înţepat de un ţânţar-  mâncărimea le oferă şansa de a se 
scărpina. Nu e ca o înţepătură de albină; nu seamănă cu rănile 
grave pe care Cicero am văzut că le poate cauza duşmanilor cu 
o vorbă usturătoare sau două. 

Davus ne deschise uşa. După expresia feţei lui mi-am dat 
seama că se întâmplase ceva. Inaintă să poată deschide gura, 
când o voce se auzi tunând în spatele lui. 

— Stăpânul casei în sfârşit acasă! 

Era un individ masiv, probabil gladiator sau soldat, în ciuda 
materialului brodat al tunicii şi a capei de un verde închis. Nasul 


îi fusese spart, probabil de mai multe ori, iar mâinile erau de 
mărimea capului unui copil. Capul era chel ca cel al unui 
bebeluş, aproape la fel de urât. Avea aerul unui om care putea 
trece prin cel mai primejdios loc fără să-i pese. 

— Un vizitator, spuse Davus inutil. 

— Văd. Şi cine te-a trimis... cetăţene? am întrebat, observând 
inelul de oţel de pe degetul lui. Probabil era omul liber al cuiva. 

— Cel Mare, spuse el sec. Vocea lui suna ca pietrişul într-un 
jet de apă. 

— Vrei să spui... 

— Nu-i voi spune decât în acest fel. Aşa îi place să i se 
adreseze ceilalţi. 

— Sunt sigur. Şi ce doreşte Cel... 

— Să-l onoraţi cu prezenţa cât mai curând posibil. 

— Acum? 

— Doar dacă puteţi mai devreme. 

— Davus... 

— Da, stăpâne? 

— Spune-i stăpânei că am altă treabă. Asta mă va purta 
dincolo de zidurile oraşului, presupun. 

— Să vă însoțesc? 

M-am uitat la omul căruia m-am decis să-i spun Față de Copil, 
care îmi zâmbi şi-mi spuse: Am venit cu o întreagă trupă. 

— Unde sunt? 

— Le-am spus să aştepte peste drum, în dreptul Rampei. M- 
am gândit că nu e nevoie să deranjez vecinii cu prea multă 
zarvă. 

— Eşti mult mai discret decât alţi vizitatori de astăzi. 

— Mulţumesc. 

— Eco, vii cu mine? 

— Sigur, papa. 

Nici Eco nu-l întâlnise pe Magnus. Am observat că stomacul 
îmi ghiorăia. Dar nu era vina bucătarului lui Cicero. Aşa că am 
pornit a treia oară la drum în ziua aceea, gândindu-mă iarăşi la 
zicala etruscă. Dar acum nu ploua torențial, era potopul. 


Capitolul doisprezece 


Legea interzice oricărui om aflat în fruntea unei armate să 
pătrundă în interiorul oraşului. Tehnic vorbind, Pompei era un 
astfel de om, deşi armata lui era staționată în Spania; se 
gândise că era mai bine să delege operaţiunea locotenenţilor 
lui, el rămânând aproape de Roma pentru a supraveghea criza 
electorală. Locuia în vila lui de pe Colina Pinciană, nu departe de 
zidurile oraşului. Cum Pompei nu putea veni la Roma, Roma 
venea la Pompei, aşa cum făcuse mulţimea când alergase la vilă 
să-i ofere securile consulare, cum făcuse Milo când încercase 
fără succes obţinerea unei audienţe sau cum ne-am pomenit 
acolo Eco şi cu mine în după-amiaza aceea. 

Faţă de Copil şi trupa lui de gladiatori s-au strâns în jurul 
nostru ca o ţestoasă blindată înainte de a coborăâ pe Rampă, 
trecând apoi prin Forum şi prin Poarta Fontinalis. Am păşit peste 
graniţa tradiţională a oraşului în timp ce ieşeam pe poarta 
oraşului, dar Via Flaminia era la fel de înţesată de clădiri în afara 
zidurilor ca înăuntrul lor. Treptat casele deveniră mai mici şi mai 
rare până am ajuns într-o zonă deschisă. Stalurile de votare 
scoase din uz se vedeau în depărtare, la stânga noastră. 
Inaintea şi la dreapta noastră se înălța o poartă bine păzită, care 
se deschise atunci când ne-am apropiat. 

Aleea pavată ducea spre grădinile terasate, uneori şerpuind, 
alteori în trepte, ba la stânga, ba la dreapta, pe măsură ce 
urcam. De o parte şi de alta peisajul era marcat de cenuşiul şi 
maroniul iernatic, dezolarea pomilor şi a boschetelor golaşe fiind 
estompată ici-colo de apariţia statuilor din marmură şi bronz. O 
lebădă regală, care putea fi Jupiter curtând-o pe Leda, conferea 
graţie unui mic lac circular. Am trecut de un zid scund pe care 
stătea un băiat sclav, care tocmai îşi scotea un ghimpe din 
picior, pictat în culori atât de vii încât l-aş fi confundat cu unul în 
carne şi oase dacă n-ar fi fost gol-goluţ sub soarele rece. N-am 
dat peste zei sau zeițe în grădină, până când am ajuns în dreptul 
unui Priapus indispensabil, gardianul şi motivatorul tuturor celor 
ce cresc sau dospesc, într-un alcov din piatră, plasat pe un soclu 
înalt, rânjind lasciv şi etalând o erecţie aproape la fel de mare 


ca el. Măciulia falusului de marmură fusese frecată sclipitor de 
neted de mâinile trecătorilor. 

Am ajuns în sfârşit în faţa vilei unde mai mulţi gladiatori 
făceau de gardă în dreptul unei înalte uşi duble cu nituri de 
bronz. Faţă de Copil ne spuse să aşteptăm, iar el intră înăuntru. 

Eco mă trase de mânecă. Când m-am întors n-a mai fost 
nevoie să-l întreb ce voia să-mi arate. Priveliştea era 
spectaculoasă. Ramurile însăilate şi vârfurile copacilor blocau 
vederea aleii pe care tocmai urcasem, ca de altfel şi Via 
Flaminia şi stalurile de votare imediat sub noi, dar deasupra şi 
dincolo de vârfurile copacilor, întregul Câmp Marte se deschidea 
în faţa noastră. Vechile loturi de instrucţie şi pistele de 
antrenament ecvestru dispăruseră în timpul vieţii mele, înlocuite 
de case ieftine şi depozite amestecate. Marele complex 
construit de Pompei în timpul mandatului de consul din urmă cu 
doi ani domina peisajul, un teritoriu vast compus din săli pentru 
adunări, galerii, fântâni, grădini şi de primul teatru permanent al 
oraşului. lar mai departe, ca un braţ arcuit în jurul întregului 
Câmp al lui Marte, se vedea Tibrul, cursul lui marcat de pâcla de 
abur riveran, joasă şi groasă, permiţând doar imaginea fugară a 
grădinilor şi vilelor de pe celălalt mal. Vila Clodiei, în grădina 
căreia tineri romani rafinaţi obişnuiau să înoate nuzi pentru 
deliciul ei, era amplasată undeva pe acel mal distant. 

Intregul peisaj părea compus din nuanţe potolite de iarnă, de 
roşu-ruginiu şi verde-cenuşiu, alb-ivoriu şi albastru oţelit. 

Eco mă trase din nou de braţ, îndemnându-mă spre sud. Vila 
bloca mare parte din priveliştea oraşului, cu excepţia unor 
imagini înguste ale templelor de pe Colina Capitolină şi masa 
puţin distinctă a oraşului de dincolo de ea. Departe de tot, 
probabil pe Colina Aventină, o pală de fum se înălța ca o 
coloană de marmură în aerul nemişcat. Haosul care domnea la 
baza coloanei de fum nu putea fi reperat vizual sau auditiv de la 
o asemenea distanţă. Oare deveneai detaşat şi nepăsător 
privind Roma de la mare altitudine? Sau deveneai şi mai 
conştient de incendiile scăpate de sub control şi de haosul din 
stradă, supraveghind Roma dintr-o perspectivă olimpiană? 

Uşile din spatele nostru se deschiseră zgomotos. Faţă de Copil 
ieşi zâmbind mohorât şi spuse: 


— Cel Mare vă primeşte acum. 
XXX 

Probabil eram destul de tensionat în timp ce Faţă de Copil ne 
conducea spre atrium, pe o scară spiralată, pentru că atunci 
când Bethesda avea să mă iscodească mai târziu nu aveam să- 
mi amintesc nimic despre mobilier şi decoraţiuni, deşi îmi 
amintesc foarte bine că gura îmi era uscată ca hârtia, iar inima 
îşi dublase mărimea. 

Am fost introduşi într-o încăpere cu multe ferestre, în colţul 
sud-vestic al clădirii. Draperiile şi perdelele fuseseră trase la o 
parte pentru a oferi priveliştea largă a oraşului. Coloana de fum 
de la sud, pe care o zărisem mai înainte, era acum în centrul 
acestei privelişti, în prezent alăturându-i-se alte două coloane 
de fum, mai aproape şi mai la stânga, probabil generate de 
incendii de pe Colina Esquiline sau în Subura. Pompei stătea la 
fereastră cu spatele la noi. La început nu era decât o siluetă, o 
coroană de cârlionţi rebeli deasupra umerilor puternici şi a unui 
bust robust, bine căptuşit. După ce ochii mei s-au adaptat la 
lumină am văzut că purta o robă de lână lungă, voluminoasă, de 
un verde-de-smarald. Ţinea mâinile împreunate la spate, 
degetele bătând nervos unele în celelalte. Ne auzi intrând şi se 
întoarse încet. Gladiatorul se postă într-un colţ neutru. Am zărit 
şi umbra unui alt gardian, afară pe balcon. 

Pompei era de aceeaşi vârstă cu Cicero, cu câţiva ani mai 
tânăr decât mine. Mi-aş fi dorit tot atât de puţine riduri, deşi nu 
la fel de multe bărbii. Mă gândeam că Pompei era genul de om 
care se bucura de mâncare în momente de criză. Comanda 
armatelor mărşăluitoare îl menținea ocupat şi în formă. Cuibărit 
în vila lui, se îmbuiba în osânza lumească. 

Dar în aceste momente nu-mi treceau prin minte astfel de 
gânduri. Nu eram în prezenţa Fulviei sau Clodiei, misterioase şi 
îndârjite, dar vulnerabile din cauza sexului lor. Nu erau nici 
Cicero sau Caelius, o cantitate distinctă cu care puteam risca 
glume. Acesta era Pompei. 

Când era tânăr, poeţii suspinau după frumuseţea lui. Cu 
pletele lui bogate, bătute de vânt, fruntea dreaptă şi nasul fin, 
oamenii spuneau că băiatul general era un alt Alexandru, chiar 
înainte ca talentul lui militar să le dea dreptate. Expresia tipică a 


tânărului Pompei fusese una placidă, visătoare, afişând un 
zâmbet pierdut, ca şi cum contemplarea propriei măreţii viitoare 
l-ar fi menţinut într-o perpetuă voioşie, dar şi puţin distant. Dacă 
faţa lui avea vreun defect, era tendinţa spre rotunjime şi spre o 
grosime a buzelor care apăreau fie senzual de pline, fie plăcut 
bombate, în funcţie de unghi şi lumină. 

Pe măsură ce înainta în vârstă faţa lui părea să se aplatizeze 
şi să crească tot mai rotundă. Nasul fin devenise mai cărnos. 
Buclele răzlețe fuseseră scurtate în deferenţă pentru maturitate. 
Zâmbetul era mai puţin senzual, mai degrabă unul satisfăcut. Pe 
măsură ce prestigiul şi puterea lui creşteau se părea că Pompei 
are mai puţină nevoie de frumuseţe fizică, renunțând la aspectul 
atrăgător al tinereţii lui. 

Toate acestea le observasem de la distanţă, pe măsură ce 
Pompei îşi construia cariera, ţinând discursuri oratorice în sălile 
de tribunal, candidând pentru posturi oficiale la adunările de pe 
Câmpul lui Marte, pătrunzând în Forum în mijlocul unei coloane 
impresionante, cu un anturaj enorm de locotenenţi militari şi 
politici, fiecare urmat la rândul său de un grup de simpatizanți în 
căutare de favoruri la mâna a doua din partea lui Magnus. Dar 
ceea ce nu poate fi văzut de la distanţă sunt ochii unui om, aşa 
cum îi vedeam acum ochii lui Pompei, privind fix în ai mei, cu o 
intensitate deconcertantă. Nu ştiu de ce, dar mi-am amintit de 
un citat faimos din tinereţea lui. Când fusese trimis să-i 
gonească pe toţi duşmanii lui Sulla afară din Sicilia, locuitorii 
oraşului liber Messana s-au plâns spunând că Pompei n-avea 
jurisdicție asupra lor mulţumită unor acorduri vechi între ei şi 
Roma. Pompei le-a replicat: încetaţi să ne vorbiţi de legi. Noi 
avem săbii. 

— Gordianus Descoperitorul, spuse el, şi fiul tău adoptiv, Eco. 
Zâmbi ca pentru el, cumva mulţumit că îşi putea aminti detalii 
atât de insignifiante fără ca un sclav să trebuiască să i le aducă 
aminte. Nu ne-am întâlnit înainte, nu-i aşa? 

— Nu, Mărite. 

— Aşa credeam şi eu. 

Tăcerea care a urmat a fost inconfortabilă pentru mine, dar se 
pare că nu şi pentru Pompei, care păşea înainte şi înapoi în faţa 
noastră, cu mâinile la spate. 


— Ai avut o zi plină, spuse el în cele din urmă. 

— Mă scuzaţi? 

— Clodia vine să te ia cu lectica. Ajungi s-o vizitezi pe Fulvia. 
Presupun că şi Sempronia era acolo. Nici n-ajungi bine acasă şi 
omul liber al lui Cicero trece pe la tine, iar tu şi fiul mergeţi să 
discutaţi cu Cicero şi Caelius. Milo nu era acolo astăzi, nu-i aşa? 

Am dat să răspund, apoi mi-am dat seama că Pompei nu se 
uita la mine, ci la Faţă de Copil, care scutură din cap, 
răspunzând: 

— Nu, Mărite. Milo n-a ieşit din casă toată ziua. 

Pompei încuviinţă şi întoarse capul spre mine. 

— Dar te-ai întâlnit cu Milo înainte, sub acoperişul lui Cicero. 

Nu era o întrebare, dar părea să necesite un răspuns - o 
recunoaştere mai degrabă, nu un răspuns. 

— Da. 

— A trecut ceva vreme de când l-am văzut pe Titus Annius 
Milo. Cum arată zilele astea? 

— Cum arată? 

— A fost întotdeauna atât de mândru de fizicul lui impunător, 
supranumindu-se singur după Milo, legendarul luptător din 
Croton. Se ţine tare? 

— Pare în formă. 

— Şi starea lui de spirit? 

— Nu am cunoştinţă de asta, Mărite. 

— Nu? Dar tu ştii să citeşti în semne, nu-i aşa? Sigur ai 
detectat ceva în expresia feţei, în vocea lui. 

— Milo e temător, furios, nesigur. Dar pentru asta nu aveţi 
nevoie de mine să v-o spun. 

— Nu, n-am. 

Zâmbetul lui părea lipsit de ironie, mai mult un semn de 
apreciere că nu-i irosesc timpul. 

— Ce-a vrut Clodia de la tine azi dimineaţă? 

Când am ezitat, Pompei s-a încruntat. 

— Să nu-mi spui că nu e treaba mea. Este. Tot ceea ce se 
întâmplă în Roma zilele astea e treaba mea. Ce voia Clodia de la 
tine? 

— Să mă ducă la Fulvia, asta-i tot. 

— Şi ce voia Fulvia? 


— Mărite, în mod sigur cele spuse confidenţial de o văduvă în 
doliu... 

— Descoperitorule, mă faci nerăbdător. 

M-am gândit cum să răspund. 

— A contactat-o un bărbat anume. Nu e sigură dacă poate 
avea încredere în el. 

— Nu cred c-au început deja să bată peţitorii la uşa ei! 

— Nu e tocmai un peţitor, am spus eu, deşi Antoniu fusese 
odată amantul Fulviei, dacă Caelius putea fi crezut. 

Pompei arăta total neinteresat. 

— Ei bine, nu te voi forţa să-mi dai detalii, treburile personale 
ale Fulviei n-au nici o importanţă pentru mine. Ai fost de acord 
s-o ajuţi? 

— Încă nu m-am hotărât. 

— Poate te pot ajuta. Cine ştie? Poate posed acea informaţie 
pe care o cauţi. 

Nu părea probabil. Marc Antoniu era omul lui Caesar, nu al lui 
Pompei. 

— Vă oferiţi să mă ajutaţi? 

— Posibil. Sunt un om rezonabil. Dacă pot să-ţi ofer ceva de 
valoare, atunci îmi imaginez că vei fi mult mai binevoitor să-mi 
dai ceea ce vreau eu. 

— Şi ce doriţi de la mine, Mărite? 

— Vom ajunge acolo cât de curând. Tu ai vreo întrebare 
pentru mine? 

M-am gândit atent şi n-am văzut nici un pericol în a întreba. 

— Ce îmi puteţi spune despre Marc Antoniu? 

— Locotenentul lui Caesar? Ştiu că a făcut un dezastru din 
povestea cu piraţii înainte ca Senatul să-mi acorde în sfârşit 
comanda. Şi că tatăl lui vitreg a fost executat pentru trădare la 
cererea lui Cicero. Şi-mi amintesc că tânărul Antoniu s-a înrolat 
militar plecând în vechile mele teritorii de campanie, din est, 
înainte de a se alătura lui Caesar. Ce altceva e de ştiut? 

— Probabil nimic. 

— Pe Hercule, nu el e cel care o curtează pe Fulvia, nu-i aşa? 
Nu văd cum. E deja căsătorit cu vara lui, Antonia, un mariaj 
deloc uşor de părăsit. Dar dacă el e peţitorul, atunci Fulvia ar 
face bine să-l evite; acesta e sfatul meu. Poate Clodius a fost un 


şantajist şi un instigator al vulgului, dar cel puţin ştia cum s- 
aducă acasă arginţii; uită-te la casa cu care s-au ales. Tânărul 
Antoniu e alt soi. Asemenea lui Caesar şi restului cercului lor, e 
mereu tot mai înglodat în datorii, vânzându-se întotdeauna 
pentru împrumutul următor ca să poată merge mai departe. Vor 
sfârşi prost, toţi. Sper doar să nu falimenteze Roma odată cu ei. 

Şi rămase tăcut, ridicând o sprânceană, semn de surpriză 
uşoară - faţă de el însuşi, mi-am dat seama, pentru că spusese 
mai mult decât intenţiona. 

— Şi ce-a avut de spus Cicero despre vizita ta la Fulvia? 
întrebă Pompei. 

Mi-am dres vocea. 

— A fost curios - asemeni vouă, Mărite. 

— Nu cumva el a fost cel din spatele vizitei tale la Fulvia? Nu? 
Mă gândeam că poate te-a montat să devii spionul lui. Ar fi fost 
atât de tipic pentru Cicero. Reţele secrete, misive nesemnate, 
mesaje expediate într-un cod secret inventat de Tiro, informatori 
plătiţi, un urmăritor urmărind alt urmăritor. Ca un păianjen care 
tese pânze în toate direcţiile. Ar fi fost altceva de capul lui dacă 
avea şi el un pic de talent militar. Mai multă acţiune, mai puţine 
vorbe. Eşti spionul lui Cicero, Descoperitorule? 

Şi mă tulbură din nou cu privirea lui. 

— Nu, Mărite. 

— Poate că eşti, dar pur şi simplu nu-ţi dai seama. 

Sugestia mă surprinse, după care m-am simţit nelalocul meu. 

— Cred că de-acum îi cunosc toate trucurile lui Cicero. 

Pompei ridică sprânceana. 

— Serios? Nici eu n-aş îndrăzni să pretind una ca asta! Atunci 
ce crezi despre comportamentul lui Caelius? De ce îi ia partea 
lui Milo? Ce-are de câştigat? 

— Caelius şi-a legat soarta de soarta lui Cicero; Cicero şi-a 
legat-o de-a lui Milo. 

— Deci prin extensie, Caelius e omul lui Milo? 

— Nu sunt sigur că Caelius ar putea fi omul cuiva. 

— Aici ai grăit adevărul, Descoperitorule. Şi ce spui de Milo? 

— Cum spuneam şi mai devreme, Mărite... 

— Da, ştiu „temător, furios, nesigur. Dar ce crezi tu despre el? 


— L-am întâlnit pentru prima oară foarte recent - după 
moartea lui Clodius. 

— Serios? Nici o legătură anterioară? 

— Niciuna. 

— Dar ai vechi legături cu Clodius. 

— Nu. Am fost angajat pentru o mică problemă de sora lui 
Clodius, cu câţiva ani în urmă... 

Pompei încuviinţă. 

— Când a contribuit la judecarea lui Caelius pentru crimă. 

— Da. 

— Ce discurs a ţinut Cicero în ziua aceea pentru Caelius - sau 
ar trebui să zic împotriva lui Clodius? Aşadar, Descoperitorule, ai 
fost vreodată în tabăra lui Caelius? 

— N-am fost şi nu sunt. 

— Şi nici în tabăra lui Milo? 

— Nu. 

Mă cântări un moment lung, apoi se întoarse spre Eco. 

— Şi tu? Ca tata, şi fiul? 

Eco îşi drese glasul şi spuse: 

— L-am ajutat pe tata când a lucrat pentru Clodia, dar nu l-am 
întâlnit niciodată pe fratele ei. Am fost cu tata şi acasă la Cicero, 
astăzi, dar încă nu l-am întâlnit pe Milo, personal. 

— Şi loialităţile tale? 

— Sunt omul lui tata. 

Pompei zâmbi. 

— Un fiu loial e cel mai bun partizan dintre toţi, eh, 
Descoperitorule? Dar cum e cu celălalt fiu, cel din Galia? N-a 
atras restul Gordienilor pe orbita lui Caesar, împreună cu el? 

— Fiul meu, Meto, e un soldat loial, dar familia mea n-ar nici 
un fel de devoțiune specială pentru Caesar. 

Pompei mă privi curios. 

— Cum se face că reuşeşti să navighezi pe o rută atât de 
independentă, Descoperitorule, fără să te zdrobeşti de stânci? 

— Părerea mea, Mărite, e că dacă aş fi lăsat pe un altul să 
navigheze pentru mine m-aş fi zdrobit de stânci cu mult timp în 
urmă. 


— Întotdeauna îţi  cârmeşti de unul singur ruta, 
Descoperitorule? Dar cum? Ai cunoştinţe speciale despre mersul 
stelelor? Sau navighezi orbeşte spre viitor? 

— La fel de orbeşte ca toată lumea. Poate că stelele sunt cele 
care ne cârmesc. 

— Ah, da, cunosc sentimentul. Atunci, crezi că ai un destin? 

— Unul foarte mic, probabil. 

— Mai bine decât niciunul, cred. Magnus scutură din cap, ca şi 
cum ideea de a nu avea destin sau numai unul mic era mult 
prea dificil de imaginat. Destinul e un lucru ciudat. Uită-te la 
Clodius, a sfârşit ca un stârv pe marele drum construit de 
strămoşii lui; aproape că prea se potriveşte, ca într-o tragedie 
greacă. Uită-te la Milo. Presupun că sfârşitul potrivit pentru el ar 
fi să cadă într-o capcană, devorat de viu de duşmanii lui. 

— Nu înţeleg, Mărite. 

— Ştii, ca legendarul Milo din Croton. 

— Există o poveste legată de moartea lui? Atleţii faimoşi nu 
m-au interesat niciodată în mod special. 

— Nu? Dar nu-l poţi înţelege pe Milo al nostru decât dacă ştii 
totul despre tizul lui. Numele pe care şi-l arogă un om îţi spune 
multe despre ceea ce crede despre el însuşi, iar uneori despre 
ceea ce îl aşteaptă. Cu siguranţă n-ar trebui să-i spun asta unuia 
care se autodenumeşte Descoperitorul. 

— Înţeleg... Mărite 

Pompei nici nu clipi. 

— O să-ţi povestesc atunci despre Milo din Croton, spuse el. 
Haide, e mai cald pe balcon. Putem sta la soare. O să trimit 
după nişte vin încălzit. De Alba sau Falemia? Eu îl prefer pe cel 
alban - mult mai sec... 

Aşa că ne-a instalat pe balconul de sud-vest al vilei lui 
Pompei, sorbind vin vechi de zece ani şi scrutând întregul oraş. 
Focul de pe Colina Aventină părea să fi fost stins. Marea coloană 
de fum fusese tăiată de la rădăcină şi părea să plutească 
deasupra acoperişurilor ca o arătare dintr-un coşmar. O nouă 
coloană de fum, mai groasă şi foarte neagră, apăruse în 
vecinătatea Porții Colinei, departe de tot la stânga noastră. 

Pompei îşi legănă vinul în cupă: 


— Când Milo al nostru era tânăr, era un atlet pe cinste. Cel 
puţin asta susţine el; după a patra cupă de vin începe să se 
laude despre zilele gloriei atletice la fel cum un soldat se laudă 
despre vechi bătălii. A câştigat multe competiţii, în special la 
lupte. Nu ştiu de ce fel de competiţii are parte un băiat care 
creşte într-un sat ca Lanuvium, dar Milo era întotdeauna cel mai 
tare, cel mai rapid, cel mai hotărât. Puternic ca un taur. Şi 
încăpățânat ca un taur - ăsta e Milo al nostru. Şi acum e la fel 
de vanitos ca un grec în privinţa trupului său, să ştii. Nu tocmai 
idealul grecesc - prea scund şi îndesat - dar e cert că s-a 
menţinut în formă. L-am văzut nud în băile publice. Abdomenul 
ca un zid de cărămidă, umeri ca nişte pietre de catapultă. Ar 
putea sparge o nucă cu fesele lui! 

Pompei slobozi un hohot de râs sănătos, dublat de cel liniştit 
al soldatului de gardă de la capătul balconului, care n-avea cum 
să n-audă. Mi-am dat seama că Eco şi cu mine aveam acces la o 
certă intimitate cu Cel Mare. Impărtăşea cu noi genul de 
povestire pe care un comandat o împărtăşeşte cu subordonații 
într-un moment de repaus. 

— Aşa că atunci când Titus Annius căuta un nume pe care să 
şi-l aroge, s-a oprit la Milo. Îţi aminteşti vechiul exerciţiu din 
şcoală despre Milo din Croton? 

Când am afişat o expresie nelămurită, Eco, a cărui educaţie 
fragmentată fusese oricum mai precisă decât a mea, îndrăzni un 
răspuns: „Compuneri o lucrare cu următoarea temă şi arătaţi 
cum ne-ar putea călăuzi în viaţă: Milo din Croton obişnuia să 
ducă în fiecare zi un vițel în spate, ca exerciţiu fizic, continuând 
să-l care până s-a făcut taur”. 

Pompei şi Eco râseră amândoi, nostalgici. 

— Morala temei: în timp ce un băiat creşte să ajungă bărbat, 
tot aşa cresc şi greutăţile lui, spuse Pompei, iar dacă eşti Milo 
din Croton, nu le vei arunca de pe umeri, vei continua să 
zâmbeşti cu dinţii încleştaţi în timp ce le porţi în spinare, 
scrâşnind şi gemând. Sunt sigur că Milo al nostru a trebuit să 
scrie aceeaşi lucrare. Lecţia asta pare să-l fi marcat definitiv. 

Pompei luă o gură de vin, se încruntă şi îl chemă pe 
intendent. 


— Ăsta e cel mai bun vin de Alba pe care-l avem? E răsuflat. 
Nu e bun. Adu-l pe cel de Falemo. Deci unde eram? A, da. Fapte 
de voinicie. Se spune că Milo din Croton putea prinde atât de 
ferm o rodie coaptă în pumn încât nimeni nu-i putea desprinde 
degetele, fiind în acelaşi timp atât de grijuliu încât rodia nu 
zemuia. Putea sta pe un disc uns cu grăsime, menţinându-şi un 
echilibru perfect fără ca cineva să-l poată împinge jos. Putea 
lega o cordelină în jurul capului, ţinându-şi răsuflarea până ce 
venele de pe frunte i se umflau şi rupea cordelina- asta e ceva 
ce mi-ar plăcea să văd! 

Dar Milo din Croton nu era întotdeauna grațios. Odată, la 
jocurile din Olimpia, când era pe cale să accepte coroana de 
lauri pentru lupte, a alunecat şi a căzut pe spate. In timp ce 
încerca să se ridice, un glumeţ din public a început să strige că 
nu trebuia încoronat după ce se arătase atât de stângaci. Milo i- 
a spus: N-a fost a treia cădere! N-am căzut decât o dată: Să văd 
dacă poate vreunul dintre voi să mă dea jos încă de două ori! 
Asta a restabilit rapid liniştea. 

A câştigat douăsprezece coroane de toate, şase la Olimpia şi 
şase la Delfi. Când cei din Croton s-au războit cu sibariţii, Milo 
purta în loc de coif toate coroanele de lauri - suficiente pentru a 
îndulci o lovitură - şi era îmbrăcat ca eroul lui, Hercule, cu blană 
de leu, având în mână o măciucă. Aşa i-a condus pe cei din 
Croton la victorie. Apoi, în semn de recunoaştere, au decis să-i 
ridice o statuie. Milo însuşi a purtat pe umeri statuia, aducând-o 
în piaţă şi aşezând-o pe un piedestal. 

Când Pitagora, filosoful, locuia în Croton, el şi Milo au devenit 
buni prieteni. Contrariile se atrag: gânditorul şi voinicul. Norocul 
lui Pitagora, din moment ce Milo i-a salvat viaţa. In timpul unui 
cutremur, stâlpul de susţinere din sala de mese a şcolii 
filosofului s-a frânt. Milo a ţinut tavanul să nu se prăbuşească, 
până când Pitagora şi elevii săi au ieşit afară, apoi a reuşit să se 
salveze şi el. 

Începi să vezi, Descoperitorule, cum aceste fapte legendare 
ar putea avea o relaţie alegorică cu maniera în care se 
comportă Milo şi îşi percepe destinul? Eroul legendar al cărui 
pumn nu poate fi desfăcut împotriva voinţei lui, care nu va fi dat 
la o parte indiferent cât de alunecos e locul de sub picioare; 


care duce în spinare o greutate enormă, dar nu se văietă; care 
îşi poate ţine răsuflarea până când îi explodează venele de pe 
frunte; care e amicul unui înţelept faimos; gata oricând să se 
arunce în faţa primejdiei să-şi apere prietenii; care merge la 
luptă doar într-o mantie, care ar fi foarte bucuros să-şi aşeze 
propria statuie pe piedestal; care nu poate fi doborât de 
nimeni... dar care ar putea, numai din cauza lui, în faţa întregii 
lumi, să aterizeze pe spate ca o plăcintă. 

M-am gândit la toate astea în timp ce sorbeam din vinul de 
Falemo proaspăt turnat din cupa mea. Era spre sfârşitul după- 
amiezii şi o briză începu să învolbureze cerul deasupra Romei, 
împingând coloanele de fum într-o rână şi ciufulindu-le moţul. 

— Dar cum a murit Milo din Croton, Mărite? 

— Cum sună zicala? A poseda o mare forţă nu contează dacă 
nu ştii cum s-o foloseşti. Asta a fost şi soarta lui Croton. Într-o zi 
a plecat să se plimbe şi s-a pierdut în desişul pădurii. Departe de 
drum, a ajuns într-un luminiş în care lucraseră nişte dulgheri, 
însă era deja târziu şi oamenii plecaseră. A văzut acolo un 
trunchi uriaş. De-a lungul lui era o mare crăpătură, mai multe 
icuri de fier înfipte în ea. Se pare că dulgherii intenţionaseră să 
despice trunchiul, dar era prea mult de lucru, aşa că lăsaseră 
pe-a doua zi. Milo s-a gândit: O să-/ despic eu însumi. Ce 
surprinşi vor fi când vor vedea că un singur om a făcut asta 
pentru ei, folosindu-se doar de mâinile lui! Ce frumos o să se 
gândească la mine! Ce recunoscători o să fie! O altă faptă 
faimoasă a forței lui Milo din Croton! Aşa că şi-a înfipt degetele 
în crăpătura îngustă până când mâinile lui erau lipite de cele 
două jumătăţi. Le-a tras în lături cu toată puterea. Icurile de fier 
au ieşit din strânsoare, căzând afară - şi instantaneu crăpătura 
s-a închis. Mâinile lui Milo erau prinse înăuntru. Avea braţele 
îndoite. Trunchiul era prea greu ca să-l poată mişca. Nu se putea 
urni din loc. S-a întunecat. Se auzea hăulitul fiarelor. Animalele 
sălbatice au ieşit din pădure în luminiş. Îi simțeau teama, îi 
miroseau neajutorarea. La început doar l-au muşcat, dar când şi- 
au dat seama că nu se putea apăra, s-au năpustit asupra lui, 
înfigându-şi caninii în carnea lui. L-au sfâşiat. L-au devorat de 
viu. A doua zi dimineaţa dulgherii îngroziţi au dat peste 
rămăşiţele lui Milo din Croton. 


Pompei îşi sorbi vinul tacticos. Trebuie să subliniez aici 
asemănarea evidentă cu primejdia în care se află Milo al nostru? 

— Nu, Mărite. Se pare că ştii foarte multe despre amândoi 
Milo. 

— Tata obişnuia să-mi povestească istorioare despre Milo din 
Croton când eram mic. lar în ceea ce-l priveşte pe Titus Annius 
Milo, am fost aliaţi din când în când. 

— Dar nu acum? 

— Şi cu Clodius am fost aliat odată, spuse el, evitând 
întrebarea, tot aşa cum eu şi Caesar am fost aliaţi şi încă 
suntem aliaţi, după câte ştiu. 

— Nu înţeleg, Mărite. 

— Unele lucruri doar ursitoarele par să le înţeleagă. Nu 
contează. Dar tu, Descoperitorule? Cine sunt aliaţii tăi? Pe cine 
slujeşti? Pari a fi omul care trece prin toate taberele fără să 
aparţină vreuneia. 

— Aşa se pare, Mărite. 

— Asta face din tine un om neobişnuit, Descoperitorule. Unul 
care merită să fie cunoscut. 

— Nu văd de ce, Mărite. 

— Vreau să faci ceva pentru mine. 

Am simţit mai multe lucruri simultan - surescitare, îngrijorare, 
o senzaţie de sufocare. 

— Posibil, Mărite. Dacă pot. 

— Vreau să mergi într-o excursie pe Via Appia, să te duci la 
locul în care a fost omorât Clodius. la-l şi pe fiul tău, dacă vrei. 
Cercetează locul acela. Discută cu localnicii. Vezi ce poţi afla. 
Dacă eşti atât de priceput cum ţi-e numele vei descoperi unele 
lucruri pe care alţii le-au trecut cu vederea. 

— De ce eu, Mărite? Sigur există alţi oameni pe care i-ai putea 
trimite. 

— Nu există nimeni care se poate mişca atât de liber ca tine, 
să se deplaseze cu uşurinţă între casa Fulviei şi cea a lui Cicero. 
Cum spuneam, eşti un tip neobişnuit. 

— Se pare că Parcele m-au aruncat într-o situaţie curioasă. 

— Nu eşti singurul. Toţi trebuie să ne supunem Parcelor, 
spuse el, golindu-şi cupa de vin încet, fără să-şi ia o clipă ochii 
de pe mine. Descoperitorule, dă-mi voie să-ţi explic ceva. Ca 


general, am fost foarte aproape de a fi infailibil. Am trecut din 
triumf în triumf fără vreun pas greşit, fără nici un moment de 
ezitare. Am instincte pentru asta, să ştii. Un geniu ciudat, numai 
al meu. Aş putea-o face cu ochii închişi. Dar politica - politica e 
altă poveste. Mă apropii de Forum la fel cum mă apropii de 
câmpul de bătălie. Îmi distribui forţele, fac un plan de bătaie - 
dar lucrurile nu merg niciodată cum vreau. Gândesc mereu că 
mă îndrept spre victorie, apoi brusc îmi dau seama că nu ştiu 
unde anume sunt în Hades sau cum am ajuns acolo. Pierd orice 
sens al direcţiei. 

lulia mi-a spus întotdeauna că am consilieri proşti. Probabil 
are dreptate. Pe câmpul de bătălie trupele tale sunt aici, 
inamicul acolo, iar cineva fie îţi procură informaţii corecte, fie va 
fi mort a doua zi. Dar în ceața asta mâloasă un pumnal poate fi 
ţintit spre inima ta şi tu habar n-ai, iar aşa-zişii consilieri au 
obiceiul de a-ţi spune ceea ce cred ei că vrei s-auzi, ca să nu 
mai vorbim de datele reale. Nu vreau să-ţi mai spun de cât de 
multe ori am şarjat pe o cale folosindu-mă de o hartă care m-a 
condus direct într-un zid. Asta nu trebuie să se mai întâmple 
acum - nu acum! Fără sfaturi false, fără minciuni linguşitoare, 
fără unghiuri moarte. Trebuie să cunosc relieful locului, starea 
inamicului, mişcările precise ale tuturor forţelor din jurul meu. In 
primul rând şi înainte de orice, vreau să ştiu ce s-a întâmplat pe 
Via Appia. Înţelegi? 

— Cred că da, Mărite. 

— Pot avea încredere în tine, Descoperitorule? 

M-am uitat la el un moment lung, întrebându-mă dacă mă 
puteam încrede în Pompei. 

— N-am nevoie de un răspuns, spuse el în final. Instinctul meu 
de general nu detectează o lipsă de onestitate din partea ta. 
Aşadar: o să faci ce te-am rugat? 

Fulvia mă rugase deja să cercetez circumstanţele morţii 
soţului ei. Acum Pompei voia acelaşi lucru. Simţeam ochii lui Eco 
fixându-mă. Am inspirat adânc. 

— Voi merge pe Via Appia. Voi afla tot ce pot despre moartea 
lui Clodius. 

Pompei încuviinţă. 


— Bine. Sunt sigur că ne putem înţelege: n-am cerut nici unui 
om să marşeze pentru mine fără plata cuvenită. lar în ceea ce 
priveşte cazarea, poţi sta la vila mea cât timp eşti acolo. Nu e 
departe de vila lui Clodius. Probabil la o aruncătură de băț de 
locul în care a fost ucis. 

Sorbi din cupă, privind oraşul de la picioarele lui. 

— Voi părăsi şi eu Roma într-o zi sau două. Când mă voi 
întoarce voi pune capăt prostiei ăsteia. 

— Prostie, Mărite? 

Cu un gest al mâinii îmi indică coloanele de fum. 

— Dezordinea asta infernală. 

— Dar cum, Mărite? 

Pompei îmi aruncă o privire vicleană. 

— Presupun că nu greşesc dacă-ţi spun. Mâine Senatul se va 
întruni în teatrul meu, în portico, pe Câmpul lui Marte. 

— În afara zidurilor oraşului? 

— Da. În acest fel pot participa - legal - la evenimente. Nu 
vreau s-aud pe nimeni spunând că Pompei se consideră 
deasupra legii! Mare parte din negoţ e blocată, cum îţi poţi 
imagina. Vor fi făcute o serie de propuneri. Una dintre ele e de a 
construi o nouă casă a Senatului. Nu prevăd nici o problemă 
aici. Voi propune ca acest contract să-i fie deferit cumnatului lui 
Milo, Faustus Sulia. Să nu zică nimeni că Pompei e nedrept cu 
rudele lui Milo! În plus, un astfel de contract ar fi cel corect, din 
moment ce Sulla, tatăl lui Faustus, a remodelat vechea casă a 
Senatului. În acest fel Senatul ar aduce un omagiu memoriei 
dictatorului Sulla şi realizărilor lui. Mulţi romani sunt deranjaţi de 
acest cuvânt: dictator. Ei uită cât de important e să ai un 
mecanism prin care puterea supremă să poată fi plasată în 
mâinile unui singur om atunci când circumstanţele o impun. 

Luă o altă gură de vin, privind fix spre coloanele de fum, de 
parcă ar fi vrut să le disperseze doar cu puterea voinţei lui. 

— Şi va mai fi făcută o propunere, mai importantă: ca Senatul 
să declare starea de urgenţă şi să promulge Decretul Final. Ştii 
ce înseamnă asta, Descoperitorule? 

— Da, am spus eu, amintindu-mi de ultima oară când fusese 
dat acest decret, când Cicero era consul şi ceruse puteri 
extraordinare pentru a se ocupa de Catilina şi grupul său. 


Decretul Final le cere consulilor să, facă tot ceea ce e necesar 
pentru a salva statul. 

— Lege marţială, spuse Pompei sec. 

— Dar n-avem consuli. 

— Da, avem o problemă. Cum pot fi dislocate trupele din ţară 
dacă nu există un consul să le disloce? Dar nu e decât o 
chestiune tehnică în realitate. Altcineva, în afara consulului, va 
trebui să facă asta, fireşte. Din fericire, fiind ales consul de două 
ori şi având calitatea de comandant al trupelor romane din 
Spania, posed şi capacitatea organizării unei miliții aici, în Italia, 
şi priceperea necesară pentru a o folosi cât se poate de eficient 
pentru a impune ordinea în oraş. 

— lar Senatul va fi de acord cu asta? 

— Sunt convins că da. Totul e să numeri voturile, înainte de 
toate. Oh, unii susţinători ai lui Caesar vor face scandal, cum de 
altfel ar putea face şi cei mai reacţionari dintre conservatori, 
cum e Cato. Un precedent teribil, vor spune, dar ce altă soluţie 
pot propune ei? Nu vor protesta prea vehement. Voi găsi 
metode să-i calmez. Cel mai important lucru e restaurarea 
ordinii. Dacă trebuie să recurgem la unele inovaţii pentru a 
atinge rezultatul dorit, dacă legea va trebui îndoită puţin, atunci 
fie. 

În cele din urmă îşi întoarse privirea de la coloanele de fum, 
care, cel puţin pe moment, refuzau să se disperseze. 

— Ei bine, putem să negociem onorariul tău, Descoperitorule? 


Capitolul treisprezece 


O călătorie pe Via Appia începe cu mirosul de peşte în nări şi 
sunetul din urechi al apei care picură continuu. 

Mirosul vine de la pieţele de peşte care te întâmpină imediat 
ce ai ieşit pe Poarta Capena, la extremitatea sudică a oraşului. 
Pescarii de pe Tibru şi chiar de foarte departe, din Ostia, îşi 
întind prada pe sfoară, expunând şiruri după şiruri de peşti 
atârnaţi de fălcile căscate, ici-colo se văd coşurile pline cu 
scoici, caracatiţă şi calamari. Intr-o zi normală, la o oră normală, 
locul răsună cu sporovăiala sclavilor bucătari, a gospodinelor şi 
clienţilor pestriţi. Am pornit la drum în ora cenuşie dinainte de 
răsărit, înainte ca pieţele să fie în mod normal deschise, dar 
chiar şi aşa locul era nenatural de tăcut şi de pustiu. După cele 
spuse de Bethesda nu fusese deschisă nici o piaţă de mai multe 
zile dincolo de Poarta Capena. Ca nişte boişteni speriaţi, pescarii 
dispăruseră cu toţii. Totuşi, persista o mireasmă puternică de 
peşte, de parcă marea ar fi penetrat pietrele de sub picioarele 
noastre. 

Sunetul de apă care picură vine de la o spărtură în apeductul 
appian. A fost construit de acelaşi Appius Claudius Caecus, cel 
care a construit şi Via Appia cu două sute şaizeci de ani în urmă. 
Când apeductul ajunge în oraş se uneşte cu zidul şi curge în 
interiorul lui pe o distanţă considerabilă, un râu în interiorul 
zidului, o minunăţie de proiect şi inginerie, alterată doar de un 
singur defect: la Poarta Capena apeductul are o scurgere. In 
lunile calde marile blocuri arcuite din piatră de deasupra sunt 
acoperite de un muşchi verde din care picură apă, ca într-o 
peşteră. In puterea iernii muşchiul dispare şi uneori apa 
îngheaţă într-o pojghiţă mată de gheaţă. In această dimineaţă 
nu era atât de rece. Apa se scurgea încet, dar liber. Când am 
ieşit pe poartă o picătură de apă, una deosebit de mare şi de 
rece mi-a căzut pe ceafă prelingându-se pe şira spinării. M-a 
făcut să tresar şi trebuie să fi scos un sunet ciudat pentru că Eco 
m-a prins de braţ, iar Davus mă privea alarmat. 

Ştiam ce gândeşte Davus: e semn rău să începi o călătorie cu 
o tresărire şi o înjurătură a stăpânului. Eco, mai puţin 


superstiţios, probabil se speriase că aş fi avut un atac. Apoi o 
picătură ateriză pe vârful nasului lui Eco, făcându-l să clipească 
nedumerit. Când Davus îşi lăsă capul pe spate, deschizând gura 
să râdă, o altă picătură îl nimeri exact între ochi. 

— lată, am fost cu toţii unşi de Poarta Capena. Un semn 
foarte bun, am decretat eu spre uşurarea lui Davus. 

Eco ridică o sprânceană neîncrezătoare: 

— Unde e grajdul pomenit de Pompei? Nu l-am văzut 
niciodată înainte. 

Am privit în jur. Spre stânga, chiar dincolo de piaţă, se ridica 
un desiş de copaci care înconjura altarul Egeria, cel cu izvoare 
calcaroase. Nu putea fi în direcţia aceea. M-am uitat în dreapta. 

— Acela trebuie să fie locul. Arată ca un grajd, nu-i aşa? In 
mod obişnuit peştele atârnat îl ascundea privirii. Văd o uşă 
deschisă şi lumină înăuntru. Cineva trebuie să se fi trezit. 

O potecă îngustă flancată de chiparoşi ducea spre clădirea 
lungă şi scundă, la umbra zidurilor oraşului. Am făcut un pas pe 
uşa deschisă, fiind întâmpinat de mirosul de balegă de cal şi fân, 
o variaţie binevenită în locul celui de peşte, apoi de o furcă 
proptită în dreptul gâtului meu. 

— Cine eşti? Ce vrei? Omul ţinea o lampă în cealaltă mână. 
Flăcăruia îi lumina faţa trasă, speriată. 

— Venim din partea stăpânului tău, am spus eu. Credeam că 
ne aştepţi. 

— Poate. Cum te numeşti? 

— Descoperitorul. 

— E-n regulă. Omul lăsă furca jos. Trebuie să fiu atent. Am 
avut multe necazuri în ultima vreme. Oameni disperaţi, cai de 
rasă - şi eu între ei, că eu trebuie să-i plătesc dacă-s furati. 
înţelegi? Şi-ţi spun că stăpânul ţine animale pe cinste aici. Cai 
frumoşi! Numai un militar poate cunoaşte valoarea unui cal. li 
ţine aici că-i mai convenabil, când vrea să meargă la vila lui din 
sud. Vino să vezi. Atenţie, vino după lampă. Zicea că-ţi poţi 
alege ce vrei. Câţi sunteţi? Trei. Uite, chiar am trei negri, nici o 
pată albă pe ei. Pe ăştia i-aş lua în locul vostru. 

M-am uitat la cei trei şi m-am apropiat de primul. Avea un gât 
lung, puternic, ochi strălucitori. 

— De ce? Sunt cei mai rapizi? am întrebat. 


Dădu din umeri. 

— Poate da, poate nu. Dar sigur sunt cel mai greu de văzut 
dacă mergeţi la drum pe-nserat. E ceva la ce e bine să te 
gândeşti zilele astea, să fii greu de văzut dacă eşti în câmp 
deschis pe timp de noapte. 

Cei trei cai păreau bine întreţinuţi şi îndeajuns de puternici, 
într-adevăr foarte negri; chiar şi la lumina lămpii omului aveau 
tendinţa de a se pierde în umbrele staulelor. l-am urmat sfatul. 

XXX 

Davus a întâmpinat unele greutăţi la încălecare. S-a dovedit 
că nu călărise până acum. 

Eco arăta total dezgustat - nu era furios pe Davus, ci pe el 
însuşi, pentru că nu se gândise la un detaliu atât de elementar 
înainte de a porni la drum. La ce bun un gardian călare dacă nu- 
şi putea controla animalul? Davus era acum garda mea 
personală; eu ar fi trebuit să-l întreb dacă ştie să călărească, dar 
eram atât de obişnuit cu Belbo încât considerasem asta ceva 
firesc. N-ai călărit niciodată? l-am întrebat eu. 

— Nu, stăpâne. 

— Nu ştii nimic despre călărit? 

— Nimic, stăpâne. Davus privi nesigur spre pământ, în ambele 
părţi, ca un om pe o masă şubredă. 

— Atunci astăzi vei învăţa cum să călăreşti, am spus eu. lar 
mâine abia dacă o să te poţi ţine pe picioare, am gândit. La ce 
bun un gladiator cu dureri de şale şi picioare de lemn? 

Calul fornăi. Davus se sperie şi se prinse de coama calului. 
Grăjdarul se amuză nevoie mare. 

— Nu vă faceţi griji! Vă spun eu, caii ăştia sunt cei mai buni. 
Sunt dresați să gândească şi pentru noi. Cai de bătălie 

— Nu se pierd cu firea orice s-ar întâmpla. Mai inteligenţi 
decât sclavul de rând, asta-i sigur. Cel Mare le lasă până şi pe 
femei să-i călărească! 

Davus luă asta ca pe o încurajare. Se încruntă, şterse 
expresia de teamă de pe faţă şi se îndreptă de spate. 

Am pornit la pas de la grajd, lăsând caii se obişnuiască cu noi. 
Eco era temător, dar nu din cauza lui Davus. 

— Crezi că a fost o idee bună să aducem oameni străini în 
casă? 


— Sunt oamenii lui Pompei. Nu crezi că trebuie s-avem 
încredere în ei? 

— Cred că da. 

— A fost singura soluţie. Bine, poate nu singura... 

De fapt, pe perioada în care eu şi Eco urmam să fim plecaţi, 
Pompei le oferise Bethesdei, Meneniei şi Dianei, împreună cu 
slujitorii doriţi, să se mute în vechea casă a familiei lui din 
interiorul zidurilor oraşului, în districtul Carinae, pe coasta 
vestică a colinei Esquiline. Era logic; ar fi fost în mod cert în 
siguranţă acolo, locul acela fiind situat la jumătatea distanţei 
dintre casa lui Eco şi casa mea. Dar nu voiam să alunec atât de 
departe, atât de rapid, în tabăra lui Pompei. A-mi pune întreaga 
familie în grija lui însemna punerea lor în întregime în puterea 
lui şi într-o postură pe care cei din afară ar fi remarcat-o în mod 
sigur. Pe de altă parte, era exclus ca eu să plec din Roma, chiar 
şi pentru câteva zile, fără să fac ceva ca să protejez bunăstarea 
celor două familii, mai ales dacă Eco venea cu mine, ceea ce 
insistase să facă. Soluţia a fost să împrumut o trupă de gărzi de 
corp de la Pompei ca parte a onorariului convenit, unul suficient 
de mare pentru a proteja ambele case, cea de pe Colina 
Esquiline şi cea de pe Colina Palatină, în absenţa noastră. 
Pompei a fost de acord. Oamenii lui au ajuns acasă la mine dis- 
de-dimineaţă, înainte ca eu şi Eco să pornim la drum. 

— Nu mi-a plăcut cum arătau unii dintre indivizii aceia, 
mormăi Eco. 

— Aşa şi trebuie. Sunt înfricoşători. 

— Dar putem avea încredere în ei? 

— Pompei zice că da. Mă îndoiesc că ar exista un om mai 
priceput ca Pompei la păstrarea disciplinei trupelor. 

— Bethesda nu era încântată. 

— Bethesda nu e încântată de nimic din toată treaba asta. 
Gospodăria ei e un haos, soţul s-a aruncat din nou în calea 
primejdiei, iar gladiatorii altui bărbat lasă urme de noroi în casă. 
Dar bănuiesc că în secret e bucuroasă de protecţie. Cei care ne- 
au prădat casa şi l-au omorât pe Belbo - asta a şocat-o mai mult 
decât recunoaşte. Şi nu uita ce-ţi spun, până ne întoarcem va 
reuşi să-i facă pe fiecare dintre brutele lui Pompei să-şi scoată 


pantofii înainte de a păşi pe covoare şi îşi vor cere voie înainte 
să meargă la privată. 

Eco râse: 

— Poate Pompei o va angaja ca sergent de instrucţie! 
Menenia a fost destul de rezonabilă cu privire la întreaga 
situaţie, spuse el. 

Nostalgia din vocea lui mă făcea să suspectez că ajunseseră 
la mai mult decât o înţelegere mentală în timpul nopţii. 

— Menenia e un suflet raţional, am spus eu. 

— lar Diana... 

— Nu spune. Am văzut cum se uita la unii dintre indivizii 
aceia. Nici nu vreau să mă gândesc. 

Davus se fâţâi neliniştit, dregându-şi glasul, dar Eco continuă. 

— Are şaptesprezece ani, papa. Ar trebui să se mărite curând. 

— Posibil, dar cum? O căsătorie decentă presupune negocieri 
între familii, planificare, anunţarea prietenilor - tot ceea ce am 
făcut atunci când te-ai însurat tu cu Menenia. Îţi imaginezi una 
ca asta, în situaţia de-acum? 

— Răzmeriţa va trece, papa. Lucrurile vor reintra în normal 
cât de curând. 

— Vor reintra? 

— Viaţa merge înainte, papa. Trebuie să se schimbe în bine. 

— Oare? De data asta nu sunt foarte sigur... 

Nu se zărea ţipenie de om pe drum, cel puţin niciunul viu. De- 
a lungul drumului, ca peste tot de-a lungul arterelor principale 
din afara oraşelor, se vedeau o serie de morminte şi troițe, mari 
şi mici. Înmormântările înăuntrul zidurilor oraşului erau ilegale, 
aşa încât cartierele morţilor începeau imediat în afara zidurilor. 
Monumente funerare strâmbe, cu inscripţii netezite de vreme, 
se ridicau pe marginea drumului, cu portrete de familie 
sculptate recent în marmură şi granit. Printre cele mai mari 
morminte se numărau cele ale familiei Scipio, a cărei glorie 
dominase Roma în era dinaintea naşterii tatălui meu. Ei 
cuceriseră Cartagina şi puseseră bazele imperiului; acum erau 
praf şi pulbere. 

La fel de mari erau şi mormintele Claudienilor. Via Appia era 
drumul lor, sau cel puţin asta credeau, din moment ce fusese 
construit de strămoşul lor. Claudienii decedați, în mormintele lor 


opulente de piatră, erau cantonaţi în grupuri compacte de-a 
lungul drumului, ca nişte spectatori care se îmbulzesc la o 
paradă. Ei continuau să-şi pună pecetea asupra Romei; Publius 
Clodius, adoptând varianta plebee a numelui, fusese ultimul 
care îşi lăsase amprenta aici. Aşa cum remarcase Pompei, 
asasinarea lui pe drumul strămoşesc constituia o surprinzătoare 
mutare a sorții, genul atât de apreciat de dramaturgii 
melodramatici şi oratorii sentimentali. lronia situaţiei putea 
furniza într-o bună zi tema unei compuneri şcolare: Appius 
Claudius Caecus a construit Via Appia. Două sute şaizeci de ani 
mai târziu urmaşul său, Publius Clodius, a fost asasinat aici. 
Comparați şi confruntati realizările celor doi bărbați. 

Dincolo de morminte se vedeau grămezile şi mormanele de 
gunoi şi deşeuri, oale sparte şi pantofi scâlciaţi, cioburi de sticlă 
şi bucăţi de metal, moloz. Un oraş atât de mare ca Roma 
produce mult gunoi şi totul trebuie să meargă undeva. Mai bine 
să-l transporţi dincolo de ziduri şi să-l arunci în oraşul morţilor 
decât să-l laşi să se adune în mijlocul celor vii. 

La cel mai îndepărtat colţ al oraşului, unde mormanele de 
resturi devin tot mai rare şi mai îndepărtate unele de altele, 
unde începe cu adevărat ţara, am trecut de Monumentul lui 
Basilius. N-am ştiut niciodată cine a fost Basilius şi de ce 
mormântul lui, clădit ca un templu grec în miniatură, pe o colină 
scundă, era la fel de mare ca cel al Claudiilor sau Scipioţilor. 
Inscripţiile sunt atât de vechi încât nu mai pot fi citite. Dar 
poziţia şi proeminenta îl impun ca pe un monument memorabil. 
Monumentul lui Basilius marchează cea mai îndepărtată 
revărsare a viciilor oraşului sau cea mai adâncă incursiune a 
primejdiilor pustietăţii, în funcţie de punctul de vedere al 
fiecăruia. Cele mai nocive caractere, toate soiurile, colcăiau 
acolo. Zona e faimoasă pentru jafuri şi violuri. Aşa se face că 
avem avertismentul cel mai obişnuit dat unui prieten care 
porneşte pe Via Appia: Fii cu băgare de seamă când treci de 
Monumentul lui Basilius! În dimineaţa aceea, acestea fuseseră 
penultimele cuvinte adresate mie de Bethesda. In prezent, 
singurii vagabonzi din zonă erau nişte figuri jalnice, adunaţi sub 
pături soioase la baza monumentului, înconjurați de vase de vin 
goale. Probabil erau la fel de inofensivi şi de mizerabili cum 


arătau; pe de altă parte bandiții sunt faimoşi că recurg la astfel 
de deghizări. 

l-am dat pinteni calului s-o ia la trap, dornic să trec de locul 
acela. Dar în timp ce iuţeam pasul instinctul îmi spunea că mă 
apropiam de primejdie, nu mă îndepărtam. Când insistasem ca 
Pompei să furnizeze gărzile necesare familiei în absenţa mea, el 
s-a oferit să trimită gărzi să ne însoţească pe mine şi pe Eco. L- 
am refuzat. Oamenii lui puteau fi uşor recunoscuţi. Ce rost ar fi 
avut să mă trimită să aflu ceea ce oamenii lui Pompei nu 
reuşiseră, dacă lumea putea să-şi dea seama dintr-o privire că 
eram trimis de Pompei? În plus, am raţionat eu, trei bărbaţi 
înarmaţi, călare, fără să provoace pe cineva, n-ar trebui să aibă 
prea multe motive de îngrijorare. 

Ultimele cuvinte ale Bethesdei adresate mie în dimineaţa 
aceea - cu o sclipire în ochi care amintea suspicios de o lacrimă 
- fuseseră: Eşti smintit. Speram să-i dovedesc că n-avea 
dreptate. 

XXX 

Dincolo de Monumentul lui Basilius, Via Appia se întinde ca o 
panglică lungă şi dreaptă spre muntele Alba înălțându-se la 
orizont. Pământul de-o parte şi de alta e plat ca o masă, punctat 
ici-colo cu copaci şi case îndepărtate. Poţi vedea mile întregi. Nu 
mai călătorea nimeni pe drum în dimineaţa aceea, nu erau nici 
sclavi la muncă pe câmpurile neplantate. Cu excepţia câtorva 
fuioare de fum provenind din vetrele unor case răzlețe nu se 
distingea vreun semn de viaţă. Aceasta este una dintre cele mai 
sigure porţiuni ale drumului Appia, din moment ce topografia nu 
oferă locuri propice ambuscadelor. Aerul proaspăt, mirosul 
pământului, vasta pustietate, soarele strălucind peste şiragul 
lung de dealuri dinspre apus, toate aceste lucruri mă făceau să 
mă simt bine dispus, bucuros să las în urmă pentru o vreme 
oraşul şi nebunia lui. Dar unul dintre noi nu arăta deloc bucuros. 

— Ce nu-i în ordine Davus? Pari a prinde ştiinţa călăritului. 

— Stăpâne? Nu, calul e minunat. Dar în timp ce vorbea 
strânse mai tare de hăţuri, de parcă animalul l-ar fi putut auzi şi 
cabra doar ca să-i facă în ciudă. 

— Atunci altceva? 

— Nimic, stăpâne. Doar că... 


Scrută câmpul pustiu de-o parte şi de alta cu o privire atât de 
confuză încât i-am urmărit privirea, gândindu-mă că cine ştie ce 
pericol pândea în smocurile de iarbă ruginie şi pământ îngheţat. 

— Pentru numele lui Jupiter, ce vezi acolo, Davus? 

— Nimic, stăpâne. 

— Nu mai spune asta! Trebuie să vezi ceva. 

— Nu, stăpâne, tocmai asta e, nu văd nimic. Absolut nimic. Şi 
pare să meargă aşa la nesfârşit. 

— Ai orbit? 

— Nu! Pot vedea totul. Doar că nu-i nimic de văzut! 

Subit, am înţeles. Nu m-am putut stăpâni să nu râd din cauza 
absurdităţii. Eco se încruntă, aducându-și calul mai aproape. 

— Ce se-ntâmplă, papa? 

— Davus n-a ieşit în viaţa lui afară din oraş, am spus eu. Nu-i 
aşa, Davus? 

— Da, stăpâne. 

— Câţi ani ai, Davus? 

— Nouăsprezece, stăpâne. 

— Davus are nouăsprezece ani, Eco, n-a călărit niciodată şi n- 
a pus piciorul în afara Romei. 

Eco înjură, dându-şi ochii peste cap, apoi călări mai departe. 

— E supărat pe mine, stăpâne, zise Davus. 

— Nu, Davus. Îi e dor de soţia lui, e îngrijorat din cauza ei. 

— Atunci sunteţi supărat pe mine, stăpâne. 

— Nu, Davus. Uită c-am râs. Nu te necăji. O să ai nevoie de 
minte limpede ca să stai drept pe calul ăsta şi să memorezi 
toate nimicurile pe lângă care trecem. 

Am călărit o vreme în tăcere, liniştea fiind spartă doar de 
tropăitul copitelor. Fuioare de aburi ieşeau din nările cailor. Am 
inspirat adânc, dornic să simt aerul rece în plămâni. Cupa goală 
şi azurie a cerului dimineţii era străvezie precum cristalul. 
Pământul maroniu al iernii era ca un uriaş adormit pe spinarea 
căruia progresam anevoie. Eram nespus de bucuros să fiu 
departe de Roma. 

— A fost un sclav foarte bun, nu-i aşa? spuse Davus, 
încruntându-se atât de sever încât îi trase bărbia aproape de 
piept. 

— Cine? 


— Garda de corp dinaintea mea. Cel care a fost ucis. 

Am oftat. 

— Numele lui era Belbo. Da, era un sclav bun. Un om bun. 

— Cred că era mai puternic decât mine. Şi mai deştept. 

Am privit braţele groase şi umerii masivi ai lui Davus, 
observând confuzia de pe faţa lui. 

— Probabil că nu, am spus eu. 

— Dar pun rămăşag că ştia să călărească. Pun rămăşag că nu- 
i era teamă de un câmp pustiu. 

— Nu-ţi face griji din cauza asta, am zis, cât se poate de 
blând. În fond, nimeni n-are nici o vină. 


Capitolul paisprezece 


— Soarele e sus, Eco. Aerul e rece şi limpede. Nu există altă 
persoană pe drum, nici ţipenie de om. O, dar auzi asta? 

— N-aud nimic, papa. 

— Exact. Nici măcar o pasăre ori greiere. Tăcere. Cred că îmi 
revin facultăţile mintale. S-ar putea să fiu în stare să gândesc 
din nou. 

Eco râse. 

— Ai pierdut vreodată aptitudinea asta? 

— Nu-i o glumă. Cu fiecare pas cu care caii ne duc mai 
departe de oraş capul meu reacţionează ca şi cum ar fi fost în 
ceaţă, iar acum ceața se risipeşte. 

— Ceaţa pe care am lăsat-o în urmă, în oraş, era fum, papa. 

— Ceaţa vizibilă, da. Dar mai există o ceaţă, care s-a aşternut 
asupra Romei. Panica, confuzia, păcăleala - nimeni nu poate 
gândi corect. Oamenii se comportă ca nişte nebuni, grăbindu-se 
aiurea, ascunzându-se în vizuini, fugind de propriile umbre. E ca 
un vis rău care nu se sfârşeşte. Dar acum mă simt ca şi cum m- 
aş trezi. Tu simţi asta? 

Eco privi în jur, inspiră adânc şi izbucni în râs. 

— Da! 

— Bine! Poate că împreună putem începe să ne dăm seama 
de cum stă treaba. 

— Şi unde începem, papa? 

— Chiar aici - dar hai să ne întoarcem în timp, douăzeci şi una 
de zile. 

— De ce? 

— Pentru că exact cu douăzeci şi una de zile în urmă Clodius 
pornea pe Via Appia. Am calculat azi-noapte. 

— Şi Milo? 

— Milo a pornit a doua zi, ziua întâlnirii lor fatidice - dar vom 
ajunge şi acolo. Hai să începem cu Clodius, să reconstruim 
evenimentele aşa cum s-au întâmplat, după cele aflate atât de 
la Milo cât şi de la Fulvia. Însă nu-i împărtăşisem încă lui Eco 
toate detaliile convorbirii mele cu Fulvia deunăzi. Pentru 
început: Fulvia mi-a spus că soţul ei a plecat de acasă în jur de 


ora a treia a zilei. Nu atât de devreme ca noi - noi am plecat 
chiar înainte de răsărit, înainte de prima oră. Dar a treia oră ar fi 
fost destul de devreme pentru un om ca Clodius. 

— De ce, pentru că era într-atât de depravat cum susţine 
Cicero? 

— Nu, pentru că ori de câte ori un om atât de puternic, cum 
era Clodius, pleacă din oraş, chiar şi pentru o călătorie scurtă, 
există mult treburi nerezolvate şi detalii de ultimă oră care 
trebuie aranjate. Am înţeles de la Fulvia că acesta era cazul şi în 
dimineaţa aceea - mesaje scrise în grabă, mesageri trimişi să le 
livreze, şi aşa mai departe. În cele din urmă Clodius a pornit la 
drum. Pe drum, înainte chiar de a părăsi Colina Palatină, s-a 
oprit să viziteze un prieten bolnav pe patul de moarte: Cirus, 
arhitectul. 

— Numele mi-e familiar. Îl vom chestiona şi pe el? 

— Mi-e teamă că nu. Cirus a murit chiar în ziua aceea, nu la 
mult timp după ce a plecat Clodius. Era un arhitect pentru cei 
bogaţi şi faimoşi, foarte căutat. Pare să fi fost deasupra politicii. 
Cicero l-a angajat să-i reconstruiască vila după ce fusese 
incendiată de mulţimea dezlănţuită. Clodius l-a angajat după ce 
a cumpărat monstruozitatea aceea de casă din Scaurus, să-i 
proiecteze toate modificările. Am înţeles că Cirus petrecea mult 
timp acasă la Clodius în ultimele luni, supraveghind lucrătorii, 
cinând cu familia. 

— Deci Cirus a lucrat şi pentru Cicero, şi pentru Clodius? 

— Înţeleg că avea temperamentul unui artist - genul de om 
care e prea talentat pentru a fi de partea cuiva. Nu numai că 
Cicero şi Clodius au apelat la serviciile lui, dar amândoi l-au 
ajutat din punct de vedere legal. Se pare că Cirus i-a consultat 
separat atunci când s-a îmbolnăvit şi şi-a făcut testamentul - 
numindu-i pe amândoi printre beneficiari. După vizita de rămas 
bun a lui Clodius în dimineaţa aceea, a trecut şi Cicero pe-acolo, 
fiind prezent când a decedat. 

— Un arhitect cu simţul simetriei, observă Eco. Spui că era 
deasupra jocurilor politice, dar mi se pare ciudat. Tot acel timp 
petrecut acasă la Clodius, cinând cu familia lui, capabil să se 
perinde după voie - ce spion splendid ar fi fost pentru Cicero. 


— M-am gândit la asta. Chiar dacă n-ar fi spionat în mod 
deliberat, prin conversații normale tot i-ar fi putut furniza multe 
informaţii lui Cicero despre gospodăria lui Clodius şi cele 
întâmplate acolo. lar Cicero ar fi ştiut cum să obţină informaţiile 
pe care le dorea. Dar astea sunt doar supoziţii. N-avem nici un 
motiv să credem că Cirus era un spion. Cirus reprezintă în 
principal o legătură curioasă dintre Cicero şi Clodius - doar un 
alt exemplu cât de mică e Roma. Numele lui Cirus va reveni mai 
târziu, motiv pentru care l-am menţionat acum, dar rolul lui în 
povestea asta e probabil nesemnificativ. 

— Am înţeles. Eco mă privi cu viclenie. Cu toate astea 
continui să-l suspectez pe amicul Cirus. O să-l urmăresc 
îndeaproape - mort sau viu. 

— Bravo, ca o stafie! 

— Oh! Papa, nu e stilul tău să faci glume proaste. 

— Nici n-am avut de gând. Dar să continuăm: Clodius a făcut 
o ultimă vizită muribundului Cirus, apoi a pornit spre Via Appia. 
Scopul acestei călătorii era nu ştiu ce afacere în oraşul Aricia, 
cam la cincisprezece mile de Roma. E o excursie uşoară călare, 
de-o zi, iar acolo e primul popas tradiţional de peste noapte a 
celor care merg spre sud, o aşezare cu hanuri şi taverne pentru 
călători. 

— Clodius avea treabă acolo? 

— Era programat să se adreseze senatului local a doua zi 
dimineaţa. Fulvia părea să nu ştie cu ce ocazie sau în ce scop 
era necesară prezenţa lui Clodius în acest oraş. Poate că era cu 
ocazia unui festival al porcului care se ţine în Aricia sau a 
celebrării vreunei zeități locale. Politicienii purced deseori în 
oraşele limitrofe pentru a curta alegătorii, întâmplător, Clodius 
era un proprietar important din zonă: el şi Fulvia deţineau o vilă 
chiar afară din Aricia. Trebuie să reținem ceva: Fulvia nu l-a 
însoţit. Ceea ce e puţin ciudat. Din câte am auzit Fulvia era o 
soţie de politician sârguincioasă şi în general soțiile merg şi ele 
în acest gen de călătorii. În timp ce politicianul sporovăieşte 
prieteneşte cu magistraţii locali, soţia politicianului radiază 
virtuţi matriarhale şi împărtăşeşte reţete cu soțiile magistraţilor 
sau ceva similar. Dar Fulvia a rămas acasă. 

— Ai întrebat-o de ce? 


— Mi-a spus că era îngrijorată de starea lui Cirus. 

— Era apropiată de Cirus? 

— l-ai văzut casa - imaginează-ţi că-ţi moare arhitectul în 
timp ce eşti în toiul reconstruirii monstruozităţii ăleia! 

— Inţeleg ce vrei să spui. Dar chiar contează că Fulvia nu l-a 
însoţit pe Clodius? 

XXX 

— Poate da, poate nu. Consideră următoarele: Dacă cineva ar 
plănui să-şi atace duşmanul - aşa cum susţine Milo despre 
Clodius - acesta şi-ar lăsa soţia acasă, nu crezi? Dar iată ceva 
curios: Clodius l-a luat cu el pe fiul cel mic. Băiatul e doar un 
copil - are opt ani. Asta pare să nege ideea că Fulvia a fost 
lăsată acasă de Clodius pentru că plănuia acţiuni violente. Ai 
crede că ar fi trebuit să-şi lase şi fiul acasă, în siguranţă. 

— Ţi-a spus Fulvia de ce l-a luat pe băiat? 

— Ea zice că soţul ei ar fi intenţionat să-şi prezinte fiul liderilor 
din Aricia. Ceea ce sună tipic pentru un politician roman - nu e 
niciodată prea devreme să-ţi cultivi moştenitorul! Şi fireşte, ce 
altă variantă de a se prezenta ca bun familist decât cea de a 
aduce cu el pe băiat? Duşmanii lui Clodius... 

— Adică Cicero şi Milo. 

—... au petrecut ani de zile zugrăvindu-l ca pe un tip 
incestuos, afemeiat, ca fostă prostituată masculină care trăieşte 
ca să seducă soțiile şi fiii altor bărbaţi, ceea ce putea să 
aproximeze sau nu adevărul. Acest gen de atacuri verbale nu 
ruinează în mod necesar reputaţia unui om într-o Romă 
dezabuzată, sofisticată, dar e otravă în restul ţării, unde oamenii 
încă mai iau în serios virtuțile de modă veche. Aşa că atunci 
când Clodius se prezintă ca soţ şi tată model, cum ar putea-o 
face mai bine decât ţinând discursul în cauză cu Publius junior, 
în vârstă de opt ani, la dreapta lui? 

Eco se încruntă. 

— Dar băiatul nu era acolo când Clodius şi Milo s-au înfruntat 
a doua zi pe Via Appia, nu-i aşa? 

— Nu. Dar ajung şi acolo. Alt aspect care trebuie luat în 
consideraţie în momentul în care Clodius porneşte spre Aricia: 
un mare contio urma să aibă loc în Forum în dimineaţa aceea, 
organizat de aceiaşi tribuni radicali care au instigat mulţimea la 


revoltă după moartea lui Clodius. În mod normal Clodius ar fi 
dorit să participe la o asemenea întrunire, să se asigure că 
lucrurile se desfăşoară conform planului. În schimb a plecat spre 
Aricia. 

Eco ridică din umeri. 

— Nu poţi fi în două locuri odată. 

— Nu, aşa că trebuia să aleagă. Unii ar putea spune că e greu 
de imaginat un Clodius care ratează prilejul de a stârni 
mulţimea la un contio doar ca să intre în grațiile bătrânilor dintr- 
un oraş de popas de pe Via Appia - decât dacă avea un motiv 
ulterior. 

— Cum ar fi o ambuscadă a duşmanului de moarte? 

— Asta ar putea susţine duşmanii lui. Doar un alt reper de 
ţinut minte. 

— Ce fel de anturaj îl însoțea pe Clodius? 

— Trei prieteni şi un număr de sclavi - Fulvia spune că 
douăzeci şi cinci sau treizeci - majoritatea pe jos şi toţi înarmaţi. 

— Atât de mulţi? 

— O gardă numeroasă, adevărat, dar deloc nerezonabilă. 
Cum altfel ar fi putut călători în siguranţă prin ţară un bărbat ca 
Clodius? Şi după cum se va dovedi, trupa asta n-a fost îndeajuns 
de numeroasă ca să-l salveze în final. Dar vor exista 
întotdeauna cei care vor sugera că un grup atât de redutabil 
trebuia să fi fost menit mai degrabă atacului decât apărării. Alt 
detaliu de reţinut. 

— În sfârşit, îl avem pe Clodius pornind la drum. 

— Da. Îşi rezolvă ultimele probleme acasă, o sărută pe Fulvia, 
se opreşte să-l viziteze pe arhitectul aflat pe moarte. Apoi el şi 
cei aproximativ treizeci de oameni ai lui trec pe Poarta Capena - 
poate chiar îi cade pe gât o picătură de apă, cum mi s-a 
întâmplat mie, făcându-l să tresară. E miezul dimineţii - piaţa 
geme de cumpărători şi duhneşte a peşte. Sclavi şi cetăţeni 
umili îl recunosc, îl salută. Cei care îl urăsc, se uită urât şi-şi 
muşcă limba - sunt surclasaţi ca număr într-o mulţime ca asta. 
El şi prietenii îşi procură cai de undeva - grajdul lui Pompei nu 
poate fi singurul din vecinătate - şi purcede pe Via Appia, suita 
venind pe jos în urma lor. Foarte posibil, Clodius se opreşte la 
mormintele iluştrilor săi strămoşi să le aducă un omagiu - fiul lui 


e cu el şi ce tată patrician dă cu piciorul ocaziei de a-şi 
impresiona băiatul cu genealogia familiei? 

Trec pe lângă faimosul Monument al lui Basilius, dar Clodius 
nu se teme - locul nu e periculos decât pe timp de noapte, iar în 
urma lui mărşăluiesc mai mulţi bărbaţi înarmaţi. Drumul e lat, 
astfel încât Clodius şi cei trei prieteni călăresc în frunte, fiul la 
dreapta lui, ascultând conversaţia adulţilor. Micuţul trebuie să fi 
fost foarte impresionat cu tatăl său - toţi oamenii aceia la 
ordinul lui papa, marile mulţimi care se strâng când papa 
vorbeşte, o casă atât de mare în care trăieşte. Şi când te 
gândeşti, totul va fi în ruine a doua zi. 

Mai apoi Clodius şi suita ajung pe porţiunea întinsă şi 
plicticoasă pe care ne aflăm noi. Clodius e cu prietenii cu care 
poate glumi şi fiul căruia îi poate arăta diversele morminte şi 
altare care continuă să se succeadă pe marginea drumului. 
Când acestea se sfârşesc se poate lăuda cu drumul însuşi, aşa 
cum a făcut fiecare clodian de când a fost construit drumul. E un 
drum remarcabil de bun, nu-i aşa? Pietrele sunt tăiate şi 
potrivite perfect, suprafaţa e atât de dreaptă şi de netedă, 
drumul remarcabil de larg - căruțele trase de boi pot trece în 
sensuri contrare fără să se oprească din mers. Ai crede că zeii 
înşişi au făurit acest drum, dar nu, a fost Appius Claudius 
Caecus, stră-străbunicul lui Publius Clodius al nostru. Incă ceva 
pentru ca băiatul acela să fie mândru. 

Aricia se află la capătul călătoriei, aproximativ patru ore 
depărtare. Un călăreț grăbit poate ajunge mai rapid, dar din 
moment ce gărzile merg pe jos, Clodius şi prietenii călare sunt 
obligaţi să avanseze într-un ritm lent, dar constant. In drum spre 
Aricia pe lângă ce trec? 

— O groază de pustiu! spuse Davus, impunându-şi prezenţa 
după o lungă tăcere. 

Părea să aibă calul sub control, fiind într-o dispoziţie mai 
bună, dispus să râdă de el însuşi. 

— Mult pământ agricol pustiu, mai exact, amestecat pe 
alocuri cu porţiuni împădurite, totul foarte plat şi nu prea 
pitoresc. La stânga, se văd munţii în depărtare, pe linia 
orizontului. lar direct în faţa noastră, tot mai mare, pe măsură 
ce ne apropiam, muntele Alba. Ce crezi de asta, Davus? 


Acesta privi spre masivul scund, ţuguiat, de la orizont. 

— Trebuie să fie uriaş! 

Am zâmbit. 

— Nu chiar. E doar un munte mic în lumea munţilor, dar o 
prezenţă majoră pe acest şes. La poalele lui se află mai multe 
orăşele. Aricia e unul dintre ele. Dar primul la care vom ajunge, 
imediat ce vom începe să urcăm, e Bovillae. Tu ai circulat pe 
aici de multe ori în drum, în drum spre Neapolis, Eco - cât de 
departe e Bovillae de Roma? 

— Un pic peste a unsprezecea piatră de milă. 

— Ce e de văzut în Bovillae? 

— Doar am trecut prin oraş, papa. Nici nu ştiu dacă m-am 
oprit vreodată. 

— Gândeşte-te! 

Se zgâii prin ochii mijiţi la poala muntelui din faţa noastră, ca 
şi cum aşa era mult mai posibil să distingă detalii de la distanţă. 

— Cred că îmi amintesc de un han pe drum. Şi un grajd. 

— Da, probabil că grajdul a fost acolo într-o formă sau alta 
vreme de mai bine de două sute de ani din moment ce 
porţiunea de drum de la Roma la Bovillae e pavată. Appius 
Claudius Caecus a construit drumul ca pe o arteră militară 
pentru beneficiul legiunilor, de aceea e atât de larg şi de drept, 
Bovillae era prima haltă poştală pentru mesagerii militari, un loc 
unde puteau să schimbe caii. Şi unde există un grajd, 
bineînţeles că vom găsi şi un han. Cum arată hanul din Bovillae? 

— O clădire de piatră. Cu etaj. 

— Da, probabil au un dormitor comun la etaj, o tavernă la 
parter şi bucătăria în spate. Un grajd şi un han. Ce altceva? 

Eco dădu din umeri. 

— Câteva case ici-colo, departe de drum. Oh, şi un altar în 
onoarea lui Jupiter, ridicat în mijlocul unui arc de stejari bătrâni, 
cu un pârâiaş în apropiere. Un loc foarte frumos. 

— Stejari, da; de îndată ce pământul începe să urce, la 
Bovillae, copacii devin mai groşi. În vârful muntelui e o 
adevărată pădure. Nu cred că ai văzut vreodată o pădure, 
Davus? 

— Am văzut ceea ce se numeşte o dumbravă, copacii care 
cresc în jurul templelor din oraş. 


— Nu prea e acelaşi lucru. Ei, cam atât despre Bovillae, nu? 
Nu e un loc deosebit, unde să-ţi dai ultima suflare, dar acolo a 
murit Clodius a doua zi. Încăierarea a început pe drum, dar se 
pare că oamenii lui Milo l-au urmărit până la han, unde a opus 
ultima rezistenţă. Conform celor spuse de Fulvia, a apărut şi un 
senator pe numele de Sextus Tedius, care a venit mai târziu, 
găsind trupul ce zăcea pe drum. Şi-a îndrumat sclavii să-l pună 
în lectica lui şi l-a trimis la Roma. Tu şi cu mine am văzut în ce 
stare era când a ajuns la Fulvia - înjunghiat şi strangulat. Și 
după Bovillae, Eco, ce urmează pe drum? 

— Pământul începe să urce, aşa cum ziceai. Pante împădurite 
pe care se află domeniile celor bogaţi - se văd piloni ridicaţi de 
o parte şi de alta a potecilor private care duc la case enorme pe 
care abia dacă le observi când treci pe drum. Işi înclină capul 
într-o parte, mijind ochii. Ceva nou, aproape de drum, un fel de 
templu... 

— Nu e un templu, e o rezidenţă: Casa Vestalelor Virgine. Ai 
dreptate, e nouă, construită în ultimii ani. Înainte vestalele 
locuiau undeva mai sus, în munte. Există un templu închinat 
zeiţei Vesta undeva acolo. Nu prea e un loc în care putem 
ajunge, noi bărbaţii. Dă-i bice, călător imaginar. Ce urmează 
apoi pe drum? 

— Pe partea cealaltă a drumului... altceva religios... ceva ce 
are de-a face cu femeile. O capelă, nu un templu... o capelă 
pentru Fauna, Zeița Bună! 

— Excelent! Un lăcaş pentru femeile care o venerează pe 
Fauna, aducându-i ofrande, închinându-i-se acesteia, alt loc 
unde nu vom fi primiţi cu entuziasm. Dar conform celor spuse 
de Fulvia, porţiunea de drum care trece chiar prin faţa capelei 
Zeiţei Bune e punctul în care s-a iscat încăierarea dintre Clodius 
şi Milo. Trebuie să cercetăm atent topografia locului, să vedem 
dacă e propice unei ambuscade. Dar haide să ne întoarcem la 
Clodius cu o zi înainte de a muri, pe drumul de la Roma la Aricia. 
A trecut pe lângă toate aceste locuri, probabil fără să oprească, 
dorind să se grăbească din moment ce era atât de aproape de 
destinaţie. Ce urmează Eco? 

— Hm. Parcă îmi amintesc de nişte piloni impresionanţi pe 
partea stângă a drumului, ducând la o vilă de pe culmea aceea. 


— Da. Dacă nu greşesc, exact acolo vom petrece noaptea. 

— Vila lui Pompei? 

— Din îndrumările lui Faţă de Copil, cred că acela e locul. 

Eco fluieră. Priveliştea trebuie să fie extraordinară. 

— Da. Se pare că lui Pompei îi plac locuinţele de unde poate 
privi lumea de sus. Dar nu te opri încă. Ce urmează pe drum? 

— Alte domenii particulare. Unul dintre ele trebuie să fie al lui 
Clodius. 

— Da, enormitatea aceea care pare să încalece coama 
dealului. 

— Unde au tăiat toţi pomii şi au săpat pământul? 

— Da. Se pare că mare parte din spaţiul locuibil e sub 
pământ, ca un adăpost - casa putând fi apărată asemenea unei 
fortărețe, asta mi-a spus Fulvia. Din cele relatate de ea am 
înţeles că Publius Clodius era foarte mândru de ea, îi plăcea 
chiar mai mult decât palatul de pe Colina Palatină. Vom avea 
ocazia să o cercetăm îndeaproape. Acolo a luat sfârşit călătoria 
de o zi a lui Clodius, cam la o milă depărtare de Aricia. Cred că 
mai rămăseseră câteva ore de lumină până la căderea serii. 
Foarte probabil, Clodius a inspectat perimetrul, a discutat cu 
starostele celor de-acolo şi s-a ocupat de tot ceea ce-l 
interesează pe un proprietar de domeniu când ajunge la unul 
din domeniile lui. Bucătarul i-a gătit seara o cină la care au fost 
invitaţi unii reprezentanţi ai elitei locale. Totul sună foarte 
respectabil, foarte plictisitor. După călătorie micul Publius 
probabil a adormit pe canapeaua din sufragerie. A doua zi 
dimineaţa Clodius a ţinut discursul pentru senatul din Aricia, 
apoi a urmat o mică recepţie. După care s-a întors la domeniu, 
cândva după masa de prânz sau după-amiaza devreme. Fulvia 
zice că voia să petreacă cel puţin încă o noapte acolo. 

— Mai avea şi alte treburi în zonă? 

— Nu ştiu. Hai să fim sentimentali şi să presupunem că voia 
să petreacă o vreme ca părinte, cu fiul său, plimbându-se prin 
zona împădurită din jurul vilei. Dar a sosit un mesager. 

— Un mesager? 

— Cel trimis de Fulvia în dimineaţa aceea, să-i comunice 
soţului vestea tristă despre Cirus arhitectul. Il ruga pe Clodius să 
se întoarcă numaidecât la Roma. 


— Era chiar atât de necesar încât să se grăbească acasă? 

— Se pare că Fulvia aşa credea. Cirus fusese îndeajuns de 
apropiat ca să-l numească pe Clodius printre moştenitorii săi, iar 
Fulvia depindea de el să termine casa. A fost copleşită de 
moartea lui. Voia ca soţul ei să se întoarcă acasă. 

— Şi Clodius a lăsat totul baltă ca să se întoarcă la chemarea 
ei? Ţi se pare credibil, Eco? 

— Nu ştiu, papa. Tu ai avut mai multe contacte cu femeia asta 
decât mine. 

— Da, ei bine, mă voi aventura să afirm că atunci când Fulvia 
îi spune unui bărbat să facă ceva există mari şanse ca acesta să 
facă ce-i spune Fulvia. 

— Până şi Clodius? 

— Până şi Clodius. Adică ceea ce mi-a spus Fulvia mi se pare 
credibil, dacă nu convingător: Clodius intenţiona să petreacă 
încă o noapte în vila de la ţară, în schimb se pomeneşte din nou, 
neaşteptat, pe Via Appia, îndreptându-se spre Roma, din cauza 
mesajului Fulviei. Dacă e adevărat, atunci nu a fost vorba de o 
ambuscadă premeditată, nu-i aşa? Când Milo şi suita lui treceau 
pe acolo, Clodius ar fi trebuit să fie în pădure, plimbându-se cu 
fiul lui; în schimb, Clodius era pe Via Appia, dar absolut din 
întâmplare. 

— Şi unde era fiul lui, dacă băiatul nu era cu el când începuse 
lupta? 

— Fulvia zice că tatăl îi promisese fiului că va rămâne la ţară, 
aşa că l-a lăsat la vilă cu tutorele lui. 

— Asta ţi se pare credibil, papa, că şi-ar fi lăsat băiatul acolo? 

— Posibil. Poate Fulvia ar fi vrut ca fiul ei să se întoarcă la ea, 
dar cei bogaţi văd lucrurile diferit. Presupun că dacă aş avea o 
vilă enormă la ţară cu o echipă completă de sclavi care să aibă 
grijă de tot, m-aş simţi confortabil să-mi las fiul de opt ani în 
grija lor. Sau poate că băiatul e un copil nesuferit şi un călător 
îngrozitor. Poate i-a cauzat numai neplăceri cu o zi înainte, iar 
Clodius nu mai suporta încă o călătorie cu monstrul de copil şi 
abia aştepta să se descotorosească de el. 

Eco râse. 

— Sună mai bine! Lasă la o parte sentimentalismul. 


— Sigur, unora le-ar apărea suspect faptul că a plecat de la 
vilă cu o trupă înarmată tocmai atunci când Milo se apropia de 
Clodius pe Via Appia, iar acesta şi-a lăsat fiul în afara primejdiei 
absolut întâmplător. Alt detaliu de reţinut. Aşadar, în sfârşit 
ajungem la Milo. Ce făcea pe Via Appia? 

— l-ai auzit discursul deunăzi, în Forum. Era aşteptat la o 
ceremonie religioasă în Lanuvium, adică următorul oraş după 
Aricia, două mile mai departe spre sud. Din câte am putut să-mi 
dau seama, faptele de bază ale relatării lui Milo la acel contio 
sunt adevărate. A participat la întrunirea Senatului din Roma în 
dimineaţa respectivă, iar mai târziu a pornit în fruntea unei suite 
numeroase, călătorind în trăsură împreună cu soţia. Milo susţine 
că au plecat târziu, ajungând la Bovillae numai în jur de a 
unsprezecea oră a zilei, ultima oră de lumină naturală. Dacă e 
adevărat, atunci pare să contrazică relatarea Fulviei despre ora 
la care a pornit Clodius, pentru că a unsprezecea oră a unei zile 
de iarnă e prea târzie pentru ca cineva cât de cât raţional să 
pornească la un drum de mai multe ore, cu o trupă de oameni 
deplasându-se pe jos. Ar fi fost mult după lăsarea întunericului 
când Clodius ajungea la Roma, iar călătoriile din timpul nopţii 
sunt periculoase, chiar dacă e vorba numai de posibilitatea ca 
un om sau un animal să se împiedice din cauza întunericului şi 
să-şi rupă picioarele. Aşadar, să fi avut loc acest incident atât de 
târziu? Fulvia zice că trupul lui Clodius, adus de lectică, a ajuns 
la casa de pe Colina Palatină în prima oră a nopţii - doar în jur 
de o oră după ce, susţine Milo, a început lupta, ceea ce e 
imposibil. Deci există o discrepanţă vizavi de ora la care a avut 
loc incidentul. Fulvia susţine că s-a întâmplat după-amiaza 
devreme; Milo zice că nu cu mult înainte de asfinţit. E important, 
papa? 

— Inseamnă că unul dintre ei trebuie să greşească - sau să 
mintă în mod deliberat. 

— O să încerc să mă abtin de la a fi surprins! 

— Da, dar de ce să minţi în privinţa orei, Eco? lar dacă Fulvia 
sau Milo au minţit în privinţa asta, ce alte neadevăruri ar mai fi 
putut spune? 

— Crezi că e posibil să aflăm adevărul doar vizitând aceste 
locuri şi punând întrebări? 


— Putem încerca, am spus eu. 

Muntele Alba se înălța direct în faţa noastră, crescând în mod 
constant. Norii se adunaseră pe creste, umbrind povârnişul, aşa 
încât muntele părea să erupă din câmpia înconjurătoare 
scăldată de soare ca o masă compactă de îndoieli. Davus se 
încruntă, neîncrezător în planurile noastre. Nu era singurul. 


Capitolul cincisprezece 


Deşi am ajuns la Bovillae înainte de ora a patra, aici se gătea 
deja pentru masa de prânz. Fumul se înălța de la bucătăria din 
spatele hanului, purtând mireasma pâinii coapte şi a cărnii 
prăjite. 

— Mor de foame! spuse Eco. Stomacul lui Davus ghiorăi 
complice. 

— Bine, am spus eu. Nu va trebui să inventăm nici un pretext 
pentru a opri la taverna hanului. 

Era o clădire cu etaj, din piatră, purtând pecetea vremurilor. 
Pământul din jur era tasat şi netezit de trecerea multor perechi 
de picioare de-a lungul multor ani. In acest loc, după cele spuse 
de Fulvia, se refugiase Clodius când îl copleşiseră oamenii lui 
Milo. S-a ascuns în tavernă. Oamenii lui Milo au năvălit înăuntru. 
Fulvia nu cunoştea nici un amănunt privitor la lupta propriu-zisă, 
doar că în final un senator în drum spre Roma a dat peste trupul 
lui Clodius zăcând pe marginea drumului din dreptul tavernei, 
expediindu-l apoi la Roma în lectica sa. 

Davus priponi caii de un stâlp, sub un pâlc de copaci din 
apropiere. Era acolo şi un şanţ cu apă pentru cai, lângă o bancă 
pe care rămase Davus, să-i păzească. 

Înainte de a intra, Eco aruncă o privire rapidă celor patru 
ziduri ale clădirii, să se dumirească cât de uşor putea fi apărată. 
La etaj ferestrele mari aveau obloanele trase, fiind inaccesibile 
din moment ce nu exista vreo scară exterioară. Ferestrele cu 
obloanele trase din spate şi cele laterale parterului erau mici şi 
situate foarte sus. Un om ar fi putut să se strecoare anevoie pe 
una dintre ele dacă ar fi fost ajutat şi dacă nimeni dinăuntru nu 
l-ar fi împiedicat. Uşa din spate, din lemn solid, se deschidea 
într-un coridor acoperit care ducea la bucătărie. Uşa din faţă, 
deschisă în acest moment, era şi ea din lemn masiv. Antreul era 
atât de îngust încât Eco şi cu mine am fost nevoiţi să intrăm 
lăturiş, unul după altul. Ferestrele din dreptul intrării erau un pic 
mai largi şi situate mai jos decât restul celorlalte de la parter, 
dar un om tot ar fi avut dificultăţi în a se strecura înăuntru sau 
afară. 


Una peste alta, hanul părea rezonabil de apărat. Totuşi, am 
remarcat semnele unei bătălii recente, pierdute. 

Şi Eco a văzut asta. 

— Ai observat diferenţa dintre obloane, papa? 

— Da. 

— Cele de la etaj sunt din lemn vechi, cenuşiu... 

— ... în timp ce obloanele celor de la parter sunt toate 
suspect de noi, ca de altfel amândouă uşile, din faţă şi din 
spate. Se vede mult ghips în antreu. Ştim amândoi cum pot fi 
rupte şi înlocuite uşile. 

— Unde crezi că e toată lumea, papa? 

— Cine te-aştepţi să fie aici? N-am văzut vreun călător pe 
drum în dimineaţa asta. Probabil am ajuns mai devreme decât 
clientela obişnuită de la ora prânzului. 

După ce ochii mei s-au obişnuit cu lumina discretă, am văzut 
o încăpere simplă, rustică, doar câteva mese şi bănci, în colţul 
îndepărtat din stânga, se vedea o scară urcând abrupt la etaj. 
Sub scară, tejgheaua bloca porţiunea din spatele încăperii. In 
zidul din dosul tejghelei se vedea o arcadă, cu o perdea legată 
sus, lăsând la iveală o cămară care ducea la uşa din spate. După 
un moment uşa se zgâlţâi deschizându-se şi prin ea am distinge 
silueta unei femei corpolente, conturate de lumina strălucitoare 
a soarelui. După ce închise uşa în spatele ei, avansă alene spre 
tejghea, ştergându-şi mâinile de poala rochiei aspre. Mirosea a 
pâine coaptă şi a carne prăjită. 

— Credeam eu c-am văzut pe cineva intrând. Femeia se zgâi 
la noi printre pleoapele mijite, ceea ce am interpretat ca pe un 
gest aproape ostil, până când mi-am dat seama că încerca să se 
adapteze la lumina redusă din interior. Era o femeie solid 
construită, cu braţe cărnoase şi o faţă rotundă, deschisă, 
încadrată de o masă de păr roşcat care începea să 
încărunţească. Cel cu caii la adăpătoare e cu voi? 

— Da, am spus eu. 

— Trei sunteţi cu toţii? 

— Da, călători. 

— Călători flămânzi, adăugă Eco, sprijinindu-se de tejghea. 

Femeia schiţă un zâmbet. 

— Putem să ne ocupăm de asta, dacă aveţi ceva care zornăie. 


Eco îi arătă punga cu monede. 

Ea dădu din cap. 

— Am doi iepuri la cuptor. Nu mai e mult şi sunt gata, dar vă 
pot aduce nişte brânză şi pâine între timp. 

De sub tejghea scoase două cupe, apoi se duse în cămară, de 
unde reveni cu o carafă cu vin şi una cu apă. 

— Poţi să-i duci ceva de mâncare şi tânărului de sub copaci? 
am întrebat eu. Îi aud stomacul ghiorăind de-aici. 

— Sigur. O să trimit unul din băieţii mei s-aibă grijă de el. Ei 
sunt în bucătăria de-afară, au grijă de foc. Impreună cu bărbatul 
meu, adăugă ea, ca şi cum ar fi dorit să ne dea de ştire că nu 
era o femeie singură. Călători, ziceai. Spre nord sau sud? 

— Sud. 

— Veniţi de la Roma, atunci? 

Ne turnă porţii generoase de vin, apoi îl stropi cu apă. 

— Am plecat dimineaţă devreme. 

— Cum e treaba în oraş? 

— O aiureală îngrozitoare. Suntem bucuroşi c-am scăpat de- 
acolo. 

— Păi şi-aici a fost o aiureală grozavă, să ştiţi. Totul s-a pornit 
în ziua aia blestemată... Femeia oftă, scuturând din cap. 

— Ah, da, trebuie să fim aproape de unde s-a întâmplat - 
încăierarea de pe drum. 

Femeia pufni. 

— Spune-i încăierare, dacă vrei. Eu zic c-a fost bătălie în toată 
regula, dacă e să judeci după stricăciuni şi după trupurile celor 
morţi. Poate a-nceput pe drum, dar s-a terminat chiar aici. Şi 
lovi cu palma tejgheaua. 

— Cum adică? 

— Nu vorbim despre acelaşi lucru? Milo şi Clodius şi tot 
sângele vărsat? 

Am încuviinţat. 

— Nimeni în Roma nu vorbeşte despre altceva zilele astea. 
Dar totul e atât de confuz şi de încurcat. Fiecare nouă versiune o 
contrazice pe ultima. S-a întâmplat ceva pe Via Appia, iar 
Clodius a sfârşit mort - cam ăsta e singurul lucru comun în toate 
variantele. Unde, când şi cum, nimeni nu ştie în mod cert. 

Femeia îşi dădu ochii peste cap şi continuă. 


— Atât de multă suferinţă şi distrugere, ai crede că oamenii s- 
ar osteni cel puţin să afle ce s-a-ntâmplat cu-adevărat. Dar 
ziceaţi că vă e foame. V-aduc nişte pâine, caldă, de la cuptor. 

Eco deschise gura s-o cheme îndărăt, dar l-am strâns de braţ, 
scuturând din cap. 

— Femeia e îndeajuns de nerăbdătoare să ne spună ce ştie, 
am zis încet de tot. Las-o să spună când îi cade ei bine. 

Se întoarse cu o pâine aburindă într-un coş şi o bucată de 
brânză cât o cărămidă, apoi se duse în cămară de unde reveni 
cu un castron plin cu măsline negre şi verzi. Se propti cu coatele 
de tejghea, aplecându-se spre noi, şi îşi continuă relatarea fără 
s-o mai stârnim. 

— Cumnatul meu era proprietarul acestei taverne, soţul 
surorii mele mai mici. Un muncitor harnic dintr-un lung şir de 
muncitori harnici. A moştenit localul de la tatăl lui; hanul a fost 
în proprietatea familiei lui timp de mai multe generaţii. A plâns 
de bucurie când soră-mea a născut un fiu care să-l 
moştenească. 

Femeia suspină şi spuse mai departe: 

— Cine şi-ar fi închipuit că va lăsa atât de curând locul ăsta 
urmaşului mult dorit? Băiatul nu-i decât un prunc şi acum, după 
ce i-a murit tatăl, nu mai e nici un alt bărbat în nici o parte a 
familiei care să conducă afacerile. Aşa că eu şi soţul meu am 
preluat frâiele afacerii, în timp ce sărmana văduvă stă cu 
pruncul. Ah, săracul Marcus! Aşa-l chema pe soţul ei. Există 
întotdeauna pericole când te afli într-un loc ca ăsta, lângă drum, 
există întotdeauna riscul să fii prădat de bandiți sau de nişte 
sclavi fugari care îţi pot tăia beregata fără să gândească. Dar 
Marcus era un tip mare, solid, nu-i era teamă de nimeni şi aici 
era toată viaţa lui. Dintotdeauna, de când era copil. Nu cred că 
şi-a dat seama de primejdie în ziua aceea, când s-au năpustit 
aici oamenii lui Clodius, sângerând şi cu răsuflarea tăiată. Nu i-a 
poftit afară, doar i-a întrebat cu ce-i putea ajuta. Clodius a 
apărut şi el, împleticindu-se, rănit şi plin de sânge, după care i-a 
spus să bată uşa-n cuie. Pe urmă l-au întins pe Clodius pe spate, 
chiar aici, cât era de lung. 

Şi femeia lovi tejgheaua îndeajuns de tare încât să trimită 
câteva unde şi spre cupele noastre. In lumina difuză am studiat 


suprafaţa pătată, împănată în lemnul învechit. Mult vin trebuie 
să fi fost vărsat pe tejghea de-a lungul anilor, mi-am spus eu, 
dar existau şi pete care ar fi putut fi altceva. 

— Marcus ar fi trebuit să-i trimită imediat înapoi, în drum, zice 
soţul meu. Dar ce ştie el! N-a fost aici. Săraca soră-mea a fost. 
Mi-a spus tot ce s-a întâmplat. Lăsase copilul cu mine în ziua aia. 
Oh, Doamne, tare-i mai plăcea să lucreze în taverna asta, la fel 
de mult ca lui Marcus; nimic n-o putea ţine departe. Când au 
apărut Clodius şi oamenii lui, ea era sus, scutura păturile şi 
mătura pe jos. Dacă bebeluşul ar fi fost bolnav; dacă ceva, 
orice, ar fi ţinut-o acasă în ziua aceea. Şocul a ceea ce i s-a 
întâmplat lui Marcus ar fi fost de-ajuns, dar să fie aici, să vadă şi 
să audă - ceva s-a rupt în ea. Oh, da, de-aceea va trebui să 
facem tot ce putem până când micul Marcus creşte mare, să-i ia 
locul tatălui. 

Am încuviinţat. Aşa, încăierarea - bătălia - a început pe drum, 
dar Clodius a ajuns aici. Mai venise la tavernă? Il cunoştea pe 
cumnat, pe Marcus? 

— Oh, sigur. Publius Clodius s-a oprit aici de multe ori în drum 
spre vila lui din munte. L-am întâlnit şi eu de câteva ori peste 
ani. Atât de fermecător - îţi dădeai seama imediat că era de viţă 
nobilă, nu puteai să nu vezi una ca asta. Doar felul aparte în 
care se purta, întotdeauna cu haine şi cai de rasă, iar părul şi 
unghiile lui erau mereu atât de îngrijite. Nu vezi prea des un 
bărbat care are grijă de unghiile lui atât de bine. Dar nu era 
niciodată distant. Întotdeauna îşi amintea numele lui Marcus, 
întotdeauna îl întreba cum îi merge micuţului Marcus. Avea şi el 
un băiat mic. 

— Am auzit. 

— Sigur, nu toată lumea îl iubea pe Publius Clodius. A produs 
multă supărare pe-aici când a început să-şi construiască vila. 

— Supărare? 

— Da, au fost unele voci care spuneau că felul în care 
acaparase pământul din jur n-a fost total onest, iar altele s-au 
plâns că unii dintre copacii pe care i-a tăiat făceau parte din 
sfânta dumbravă a lui Jupiter. lar vestalele au fost nevoite să se 
mute afară din vechea reşedinţă. Dar Clodius le-a dat bani să-şi 
construiască una nouă şi nu e decât puţin mai departe ca cea 


veche de Templul Vestalelor, aşa că nu văd de ce se puteau 
plânge. Şi femeia scutură din cap. Dar nu voi spune nimic rău 
despre cel mort, mai ales când spiritul bietului om i-a părăsit 
trupul în sunetul vocii mele. 

— Deci cumnatul era prieten cu Clodius, în ciuda unor 
resentimente pe care le-ar fi avut unii vecini? 

— Oh, da, presupun că de-asta a alergat Clodius aici când a 
dat de necaz. Numai dacă n-ar fi adus necazul cu el! Dar nu dau 
vina pe mort. Dau vina pe celălalt. 

— Celălalt? 

Femeia puse mâna pe o cârpă de dincolo de tejghea, 
răsucind-o şi strângând-o în pumni până când încheieturile 
degetelor i se albiră. 

— Cel ai cărui oameni fugeau după Clodius în ziua aceea. El e 
ticălosul care e vinovat de ce s-a întâmplat aici. 

— Titus Annius Milo, vrei să zici. 

Femeia scoase un sunet din gât de parcă ar fi vrut să scuipe. 

— Dacă aşa vrei să-i spui. Milo! El şi-a ales numele ăsta, nu-i 
aşa? Ce individ vanitos, gândindu-se că va fi asemuit cu un erou 
olimpic. Nu-i decât alt părlit din partea cealaltă a muntelui care 
s-a dus la Roma să facă avere. E din Lanuvium, ştiaţi asta? 

— Da, cred că am auzit. 

— Titus Annius Milo. Nu s-a născut cu numele ăsta. Nici măcar 
cu cel de Titus! S-a născut Gaius Papius, ca tatăl lui, şi dă-mi 
voie să te-asigur că Papii ăştia din Lanuvium n-au făcut 
niciodată un singur lucru important de care să-şi aducă aminte 
cineva. Prin naştere e la fel de jos ca ţărâna. Dar când a murit 
taică-su l-a adoptat bunicul. Tatăl mamei lui, Titus Annius, cel cu 
strămoşi nobili. Aşa că Milo a luat numele bătrânului, 
adăugându-şi încă unul, iar Papius Gaius s-a transformat în Titus 
Annius Milo. Şi-acum toată lumea a auzit de el. A moştenit şi 
banii bunicului când a murit bătrânul, dar se spune că i-a tocat 
toţi pe jocurile de la funeraliile alea complicate ca să-şi 
impresioneze alegătorii din Roma. Chestii pe care le face unul ca 
să fie ales într-o funcţie înaltă. Da’ nici un bărbat rudă cu mine 
n-o să-l voteze vreodată pe ăsta. Totdeauna jucând teatru şi 
dându-şi aere importante, fals ca toate alea trei nume ale lui. 
Nu, noi n-avem ce face cu Milo. 


Femeia tăcu, să-şi tragă sufletul, ştergând tejgheaua cu 
cârpa, de parcă ar fi putut să şteargă petele de sânge. 

— Oh, Milo se oprea aici din când în când, în drum spre 
Lanuvium, comanda vin pentru toată lumea, rostea câteva 
cuvinte frumoase, să-l bage cu toţii în seamă. El, băiatul local 
care-ajuns atât de tare în Roma, prieten cu Cicero, aliat cu 
Pompei, sigur c-o să devină consul într-una din zilele astea! Dar 
dacă mă-ntrebi pe mine, Milo n-are nici o picătură din şarmul lui 
Clodius. Clodius intra aici şi era de parcă cineva ar fi aprins 
lumânări de jur împrejur - totul avea strălucire, subit. Milo 
venea, rânjind şi răgind, ca şi cum cineva ti-ar sufla urât în faţă. 
Şarmul lui era teatru. Aproape că puteai să-l vezi că scrâşneşte 
din dinţi pentru că trebuie să se-amestece cu oamenii de rând 
pe care i-a părăsit. lar nevasta aia a lui, cum o cheamă... 

— Fausta, cred, spuse Eco. 

— Ah, da, Fausta Cornelia - iată un bărbat care se însoară din 
interes! Cum a ajuns fiica fostului dictator Sulla să se cupleze cu 
Gaius Papius din Lanuvium? Jocuri cu bani şi politică, asta cred 
eu. Căsătoria dintre oameni ca ăştia se face întotdeauna cu 
calcule la rece, nu? Se zice că asta n-a oprit-o s-aibă toţi amanţii 
pe care-i vrea. Când ea şi Milo ies la paradă pe Via Appia, 
oprindu-se aici şi comandând băutură pentru toată lumea, 
marea Fausta Cornelia stă bine înşurubată în trăsura ei, 
nemişcată ca o statuie, uitându-se drept înainte, de parcă ar 
durea-o burta să se uite la cineva ca mine. Sigur, înţeleg că aşa 
o doamnă nu intră într-o tavernă - soţia lui Clodius, Fulvia, era la 
fel, ea şi femeile ei stăteau afară când Clodius venea aici, dar o 
vedeai pe iarbă, sub copaci, jucându-se cu băiatul sau alăptând 
fetiţa, purtându-se ca un om normal. Nu ca Fausta Cornelia, 
prea bună ca să poată încrucişa privirea cu cineva ca mine. Dar 
a fost o dată, o dată... 

Femeia se opri brusc, înecându-se de râs. 

— Natura le-o face la toţi până la urmă, nu? reuşi ea să 
îngaime, revenindu-şi. Îmi amintesc odată - oh, trebuie să fi 
avut nevoie să se uşureze rău de tot, c-a trimis o sclavă să mă- 
ntrebe unde e toaleta. Aşa că am trimis o fată să-i arate pe unde 
s-ajungă la o căsuţă lângă râu, dincolo de grajd. lar fata s-a 
întors, zicând că Fausta Cornelia nu găsise toaleta pe placul ei şi 


refuzase s-o folosească. Poţi paria că Milo a pornit la drum 
imediat. Cred că s-a abținut până-au ajuns la Lanuvium! Dar 
cum? Chiar şi pe Via Appia sunt câteva hopuri. Toţi am vorbit 
după aceea, întrebându-ne dacă avusese vreun accident în 
trăsură şi cum reacţionase Milo. Oh, îţi imaginezi ce faţă o fi 
făcut omul... 

Şi izbucni din nou în râs, până când lacrimile îi şiroiră pe 
obraz. In cele din urmă se potoli, ştergându-şi lacrimile cu dosul 
palmelor. 

— Ah! lepurele! Trebuie să fie gata acum. 

Eco ridică o sprânceană. 

— Se pare că Milo şi Clodius erau amândoi destul de 
cunoscuţi prin aceste locuri. 

— Da, băiatul local ambițios şi străinul aristocrat cu şarm şi 
bani. Două caractere care generează reacţii puternice 
oamenilor. Admiraţie, respect, invidie, ură... 

— Da, am spus eu, şi amândoi politicieni, deloc sfioşi în a se 
promova. Ştim cât de priceput era Clodius în a se face popular 
cu oamenii de rând; făcuse o artă din asta. Milo, cel care se 
trăgea din oameni de rând, pare nepriceput în a se face popular. 

— Asta spune şi gazda noastră, papa, dar în mod evident e 
subiectivă. Şi cum e cu tăierea copacilor sacri şi mutarea 
vestalelor virgine de... 

Deschizând uşa cu piciorul, gazda noastră se întoarse cu un 
platou aburind. O siluetă înaltă, masivă, păşea în urma ei cu un 
bol fierbinte. Omul era atât de uriaş încât m-am simţit cam 
nelalocul meu, până mi-am dat seama cine era. 

— Davus! Ce faci aici? Trebuia să ai grijă de cai. Ce surpriză 
plăcută ar fi ca după ce vom termina de mâncat să ne trezim că 
au dispărut. Nu vreau să merg pe jos cele douăsprezece mile la 
întoarcere, până la Roma. 

— Nu-ţi face griji, spuse femeia. Am trimis un băiat să-i ia 
locul. Caii voştri vor fi în siguranţă, ai cuvântul meu. Nu e în 
regulă ca sclavul vostru să vină înăuntru? Încep să se lase norii 
de la munte şi e uşor să te-alegi cu o răceală dacă stai prea 
mult afară. Lasă-l să se încălzească puţin. 


Şi femeia îi aruncă o privire de care eu, vai, am avut prea 
puţin parte în viaţa mea. Doar pentru că un bărbat are 
nouăsprezece ani, plete negre, umeri de taur şi profil grecesc... 

— L-a adus înăuntru ca să se poată uita la el, îmi spuse Eco 
din colţul gurii. 

— Evident, am fost eu de acord. E femeia care l-a preferat pe 
Clodius lui Milo, nu uita. 

Femeia ne-a pus farfurii şi tacâmuri şi ne-a umplut cupele la 
toţi trei. Platoul aburind se dovedi a fi iepurele prăjit. Carnea de 
iepure nu e preferata mea - prea grasă şi osoasă 

— Dar acum era bine pătrunsă şi mi-era prea foame ca să 
comentez. Castronul fierbinte era plin cu gulii glazurate. Am 
complimentat-o pe gazdă pentru sosul servit. 

— Oh, e destul de simplu. Un pic de cumen, un pic de usturoi, 
miere, oţet şi ulei de măsline, câteva fire de virnanţ. 
Rădăcinoasele întotdeauna se împacă bine cu un sos picant, 
spunea mama mea. 

— E cu adevărat excelent, am spus eu, sincer. Dar era timpul 
s-o aduc înapoi la moartea lui Clodius. Ai gătit mult aici, la 
tavernă, înainte de ziua aceea nefericită? 

— Oh, da, din când în când, mai ales după ce sora mea a 
născut. 

— Dar n-ai fost aici în ziua cu pricina? 

— Nu, cum spuneam, în ziua aia nu erau decât sora mea, 
lucrând la etaj, şi Marcus. 

— Venise şi Clodius prin Bovillae, cu o zi înainte? 

— Aşa mi-a spus sora mea, dar nu s-a oprit. l-a văzut suita 
trecând, şi au făcut-o atât de repede că doar ce l-a zărit pe 
Clodius, călărind în fruntea convoiului, lângă băiatul lui şi câţiva 
prieteni. 

— Dar în ziua incidentului Milo trebuie să fi trecut pe aici nu 
cu mult înainte de bătălie. 

— Oh, da, sora mea îşi aminteşte de asta foarte clar - îşi 
aminteşte tot ce s-a întâmplat în ziua aia, ca un vis urât pe care 
nu-l poţi uita. Milo s-a oprit o vreme, să adape caii, dar niciunul 
din oamenii lui n-a intrat în tavernă. Totuşi, soră-mea zice că nu 
puteai să nu-i vezi suita. Treceau şi treceau, ca una din 


procesiunile alea triumfale din oraş. Aşa călătoreşte de obicei, 
cel puţin atunci când eae cu el. 

— Fausta Cornelia, vrei să zici. 

— Da. Ai crede că nu poate să plece de-acasă fără zece sclave 
care să-i machieze faţa dimineaţa şi zece care s-o pregătească 
seara, de culcare. Şi cred că lui Gaius Papius - Milo, dacă insişti 
- pur şi simplu îi plăcea să se dea în spectacol cu toţi sclavii şi 
gărzile lui prietenilor şi familiei din Lanuvium., Priviţi-mă! Nu pot 
pleca de-acasă fără ca o sută de supuşi să mă urmeze! 

— O sută? Erau atât de mulţi în anturajul lui în ziua aceea? 

Femeia dădu din umeri. 

— Oh, nu ştiu cifra exactă, am zis că nu i-am văzut, soră-mea 
i-a văzut. Da' ea zice că în timp ce Milo îşi adăpa caii în grajd, 
oamenii lui au împânzit drumul, ca mulţimea în Forumul din 
Roma, iar când au pornit din nou procesiunea părea să nu se 
mai sfârşească. Marcus a făcut şi o glumă. Zicea că dacă Milo şi- 
ar fi adăpat şi sclavii la fel de bine ca pe cai ar fi vândut până la 
ultima picătură de vin din stoc şi-ar fi avut bani pentru un 
acoperiş nou! 

— Deci grupul lui Milo era mai mare decât cel cu care trecuse 
Clodius cu o zi înainte. 

— Eşti prost sau n-auzi? Da, absolut. Mult, mult mai mare. 

— Dar grupul lui Clodius era format din oameni înarmaţi 

— Asta am auzit - în timp ce tu spui că Milo călătorea cu 
coafori şi cosmeticieni. 

— Sclavii Faustei erau şi ei acolo, dar Milo călătoreşte 
întotdeauna cu o mulţime de gladiatori, unii dintre ei destul de 
renumiţi. Ai auzit de Eudamus şi Birria? 

— Fireşte. Erau şi ei cu Milo? 

— Sunt proprietatea lui. E grozav să cumperi o pereche de 
gladiatori faimoşi ca să te poţi făli cu ei, nu? Chiar şi eu am auzit 
de Eudamus şi de Birria şi mă interesează la fel de mult să văd 
nişte bărbaţi omorându-se într-o arenă cât mă interesează să 
văd un gândac ducând o fărâmă de balegă peste drum. Deşi unii 
dintre gladiatori nu sunt prea neplăcut de privit... Şi femeia îi 
aruncă o privire scurtă lui Davus, care era ocupat să sfâşie o 
bucată de carne de iepure de pe os. Eudamus şi Birria, pe de 
altă parte - ăştia doi sunt la fel de chipeşi ca fundul unui măgar 


şi cam la fel de greu de trecut cu vederea. Întotdeauna merg în 
coada suitei lui Milo. Uriaşi, ca nişte copaci umblători. Nu-l vezi 
niciodată pe unul fără celălalt. Soţul meu zice că luptau ca o 
echipă în arenă. 

— Da, doi împotriva altor doi, uneori doi împotriva altor patru, 
spuse Davus, scoțând osul de iepure din gură. Eco şi cu mine îl 
privirăm surprinşi. 

— Continuă, Davus, am zis eu. 

Davus îşi drese glasul. 

— Când eram mic stăpânul de-atunci ne ducea să vedem 
luptele, explică el. Avea şi el câţiva gladiatori. Se gândea să mă 
pregătească şi pe mine pentru arenă, dar la urmă a hotărât că 
eram prea mic şi ieşea mai bine dacă mă vinde gardă de corp. 
Zicea mereu că nu puteai pierde bani dacă pariai pe Eudamus şi 
Birria. Nu conta ce arme foloseau, sau ce combinaţii - trident şi 
plasă, sabie scurtă, toporişcă, cu scut sau fără. Puteau paraliza 
un om cu teamă, doar dacă se uitau la el. Cei mai înfricoşători 
oameni care-au trăit vreodată, asta zicea vechiul stăpân despre 
ei. 

Am spintecat o gulie cu furculiţa şi-am înmuiat-o în sos. 

— Şi gladiatorii ăştia erau cu Milo când au trecut pe-aici în 
ziua aceea? 

Femeia încuviinţă. 

— De asta sunt sigură, pentru că ei au fost primii care-au fugit 
după Clodius. Soră-mea i-a văzut de la fereastra de sus. 

— A rămas acolo în timpul atacului, la etaj? 

— Uite ce mi-a spus: a auzit zgomote când au venit val-vârtej 
Clodius şi oamenii lui, şi-a dat să coboare. Doar i-a zărit o clipă, 
apoi Marcus i-a strigat să se-ntoarcă sus. 

— Câţi oameni a văzut? 

— Nu foarte mulţi. Cinci sau şase, zice ea, şi Clodius zăcea pe 
tejgheaua asta, ţinându-se de umăr şi scrâşnind din dinţi, 
dându-le ordine celorlalţi. 

— Dându-le ordine? 

— Da, spunându-le să tragă obloanele şi aşa mai departe. 

— Deci era rănit, dar conştient. 

— Foarte. Şi hotărât, spune sora mea. Toţi oamenii se uitau la 
el pentru îndrumări. Dar expresiile de pe feţele oamenilor ăia... 


— Ce fel de expresii? 

— Ca şi cum moartea ar fi fost pe urmele lor, neputându-se 
întoarce s-o privească în faţă. Exact aşa s-a exprimat sora. 
Speriaţi, sufocaţi. Când au auzit-o pe scări s-au speriat cu toţii, 
privind-o ca nişte iepuri încolţiţi. Toţi, cu excepţia lui Clodius. El 
i-a zâmbit. l-a zâmbit! Pe urmă Marcus i-a strigat să se întoarcă, 
şi ea a fugit sus pe scări. 

— Apoi? 

— S-a dus degrabă la o fereastră, să vadă de ce fugeau. Doar 
un pic mai sus pe drum căzuse un om. Alţi doi stăteau deasupra 
lui hăcuindu-l cu săbiile - sângele zburând în toate direcţiile. Cel 
căzut trebuie să fi fost de-al lui Clodius. Ceilalţi doi erau 
Eudamus şi Birria. l-a recunoscut imediat - ca nişte demoni din 
Hades, zice ea, ca nişte monştri dintr-o poveste veche. Mai sus, 
pe drum, putea vedea alţi bărbaţi căzuţi şi ceea ce arăta ca o 
întreagă armată de gladiatori, îndreptându-se spre tavernă. 
Închipuie-ţi ce-a simţit! Eudamus şi Birria au terminat de hăcuit 
pe cel căzut, apoi s-au apropiat de tavernă. Ceilalţi s-au repezit 
şi ei în spatele lor. Oh, mă ia cu leşin când mă gândesc la asta. 
Surioara mea... 

Femeia scutură capul şi se bătu uşor pe piept cu podul 
palmei. 

Eco împinse farfuria deoparte, arătând uşor dezgustat. Davus 
se zgâia la femeie, iar cu dinţii smulse o bucată de carne de 
iepure de pe os. 

— Şi apoi? am întrebat eu. 

— Marcus bătuse uşa-n cuie şi trăsese obloanele la parter. 
Atacatorii s-au apropiat, apoi au ajuns la uşă. Bum, bum, bum! 
Au bătut în uşă, în obloane, cu pumnii, cu tocul săbiilor. 
Scandalul era îngrozitor. Soră-mea şi-a acoperit urechile cu 
mâinile, dar tot putea auzi zgomotul acela- bărbaţii strigând, 
pârâitul uşii sparte şi balamalele rupte, strigăte, urlete, 
scrâşnetul oţelului. Femeia îşi dădu ochii peste cap. Uneori nu 
pot dormi noaptea, imaginându-mi prin ce trebuie să fi trecut, 
blocată acolo sus, adunată într-un colţ, sub un morman de 
pături. Zice că nu-şi aminteşte s-o fi făcut, dar trebuie s-o fi 
făcut, pentru că atunci când în sfârşit şi-a dat seama că încetase 


orice zgomot, ea era acolo, transpirând sub pături, şi trecând-o 
toţi fiorii de parcă ar fi fost goală. 

— Cât timp a durat? 

— Cine ştie? Câteva minute, o oră? Nu ştie. Apoi i-a venit 
curajul să se uite dincolo de pături. Era tot singură la etaj, iar jos 
doar tăcere. S-a dus la o fereastră să privească afară. A văzut 
trupuri răsfirate din loc în loc, pe drum, iar cel mai ciudat lucru - 
chiar în faţa tavernei se vedea o lectică şi un grup de oameni în 
jurul ei. 

— O lectică? 

— Da, nu trăsură sau căruţă, lectică, purtată de mai mulţi 
sclavi, cu perdeluţe, pentru intimitate. Lectica era pe pământ, 
oamenii lângă ea, în picioare. Un bărbat în vârstă, cu togă de 
senator, şi o femeie stăteau deasupra unuia dintre oamenii 
căzuţi în drum, discutând. 

— Sora ta l-a recunoscut pe senator? 

— Nu, dar cunoştea lectica. Am văzut-o ani la rând, 
îndreptându-se spre Roma şi întorcându-se. E a unui senator 
bătrân care are o vilă la munte, Sextus Tedius. Nu l-am văzut 
niciodată la faţă. Nu e genul de om care să intre într-un local ca 
ăsta. 

— Şi cel deasupra căruia erau aplecaţi? 

— Clodius. 

— Sora ta l-a recunoscut, chiar de la distanţă? 

— Aşa cred. Asta mi-a spus, că era Clodius. 

— Cum a ajuns din tavernă pe drum? 

— Cine ştie? Probabil Eudamus şi Birria l-au târât acolo, ca 
nişte câini pe un iepure. M-am gândit la urmele din jurul gâtului 
lui Clodius. Foarte posibil să fi fost efectiv târât de gât. 

Femeia se uită la farfuriile noastre. 

— Cum aşa, voi doi n-aţi terminat carnea! Într-o zi rece ca 
asta un om are nevoie de cât mai multă mâncare caldă în 
stomac, să-şi păstreze puterea. Da’ ăsta ştie să mănânce! Şi îi 
zâmbi larg lui Davus, care tocmai terminase de supt ultima 
bucăţică de măduvă dintr-un os, aruncând o privire galeşă cărnii 
nemâncate din farfuriile noastre. N-a fost bună? 

— Excelentă, am asigurat-o eu. Perfect prăjită. Mi-e teamă că 
ne-am îndopat la început cu pâinea şi brânza ta minunate. Am 


împins uşor farfuria mea şi pe cea a lui Eco spre Davus. Zici că 
sora a văzut trupuri înşirate pe drum şi pe senatorul Tedius cu 
soţia... 

— Nu era soţia. Senatorul Tedius e văduv. Femeia trebuie să fi 
fost fiica lui, îmi imaginez. Singurul lui copil; nu s-a măritat, şi ea 
e foarte devotată lui. 

— Inţeleg. Apoi l-a văzut pe senatorul Tedius şi pe fiica lui cu 
lectica lor în faţa clădirii, discutând ce să facă cu Clodius. Unde 
erau oamenii lui Milo? 

— Dispăruseră. Au câştigat bătălia, nu? Ce motiv aveau să 
rămână? Săraca mea soră a avut în sfârşit curajul să coboare pe 
scări. Ştiu ce-a văzut, pentru că asta am văzut şi eu mai târziu - 
totul distrus şi întors pe dos, uşa scoasă din ţâţâni, toate 
obloanele distruse. Ca şi cum Furiile însele ar fi fost slobozite în 
sala asta. Şi ce era mai rău, chiar la capătul scărilor, sărmanul 
Marcus, înjunghiat peste tot şi fără suflare. La capătul scărilor, 
înţelegeţi - apărând-o pe ea. Cred că şi-a pierdut cunoştinţa o 
vreme, pentru că următorul lucru pe care şi-l aminteşte e când a 
sosit la casa mea de pe deal. De-abia dacă putea vorbi din 
cauza lacrimilor. Oh, cum mai plângea! 

— Şi cei din afara tavernei, am zis foarte încet, senatorul 
Tedius şi suita lui? 

Femeia dădu din umeri. 

— Erau cu toţii plecaţi când eu şi soţul meu am ajuns aici. La 
fel şi Clodius, sau ce mai rămăsese din el. Mai târziu am aflat că 
Tedius a trimis mortul la Roma în lectica lui, iar în noaptea 
aceea sute de oameni s-au strâns la casa lui Clodius din Roma şi 
au aprins focuri de tabără. Sărmana văduvă! Dar jalea Fulviei nu 
putea fi mai mare decât a surorii mele. Aici nu s-a strâns lumea, 
nu s-au aprins focuri, n-a fost decât o mare mizerie care trebuia 
curățată. A doua zi soţul meu a avut grijă ca toate cadavrele să 
fie strânse şi înşiruite lângă grajd. Un bărbat de la vila lui 
Clodius a venit cu o căruţă să le ia. Dar nimeni n-a curăţat 
sângele de pe Via Appia - încă se mai pot vedea urme mari de- 
aici până la capela Zeiţei Bune. Şi nimeni nu s-a oferit să 
plătească un singur sesterț pentru reparaţiile pe care a trebuit 
să le facem aici. l-am spus soţului că ar trebui să-l dea în 
judecată pe Milo pentru stricăciuni, dar el zice că trebuie să 


aşteptăm să vedem mai întâi ce se întâmplă în Roma înainte să 
riscăm alte necazuri. Ce zici de asta? Oamenii cinstiţi suferă în 
tăcere în timp ce unul ca Milo poate candida pentru funcţia de 
consul. E o ruşine! 

Am dat din cap înţelegător. 

— Deci tu şi soţul tău aţi ajuns aici după ce toată lumea 
plecase? 

— Da. Tot ce-am văzut au fost nişte trupuri fără viaţă. 

— La ce oră din zi se întâmplau toate astea? 

— Bătălia? Păi dacă mă gândesc la ora la care am sosit aici şi 
la cele spuse de soră-mea, cred că trebuie să fi fost pe la 
mijlocul după-amiezii. Cred că Milo a sosit în Bovillae la a noua 
oră a zilei, a adăpat caii, şi-a regrupat oamenii şi au pornit din 
nou la drum, apoi gladiatorii lui l-au fugărit pe Clodius până aici 
în a zecea oră. 

— Nu mai târziu? Nu mai aproape de asfintit? 

Femeia scutură din cap. De ce zici asta? 

Am dat din umeri. 

— Am auzit atât de multe versiuni despre asta în Roma... 

Se auzi un zgomot venind din antreul deschis din spatele 
nostru. M-am crispat, dar femeia zâmbi la cei care intrară. 

— lepure prăjit astăzi, dacă pot avea încredere în nasul meu, 
spuse unul dintre ei. 

— Şi gulii cu sosul special al gazdei noastre! spuse un 
companion al lui, adulmecând aerul. După care se aşezară pe 
câteva bănci într-un colţ. i 

— Cât îţi datorăm? am întrebat-o pe femeie. In timp ce 
număram monedele din punga lui Eco m-am aplecat spre ea 
peste tejghea. Sora - cum e acum? 

Femeia clătină din cap. 

— O femeie frântă, cum ţi-am spus. Nu ştiu dacă îşi va reveni 
vreodată. 

— Există vreo şansă să primească un vizitator? 

— Un vizitator? Femeia se încruntă. 

Am coborât vocea şi mai mult. 

— lartă-mă, mi-e teamă că n-am fost întru totul sincer. Dar 
acum, după ce-am vorbit amândoi, simt că pot avea încredere în 
tine. N-a fost o întâmplare că am trecut astăzi pe-aici. 


— Nu? Femeia mă privea suspicioasă, dar cu interes sporit. 

— Nu. Sunt aici pentru Fulvia. 

— Văduva lui Clodius? şi sprâncenele femeii se înălţară. 

— Da - te rog nu vorbi foarte tare. Nu eram sigur înainte că 
pot avea încredere, dar acum, după ce am văzut ce simţi pentru 
Clodius, pentru Milo şi soţia lui... 

— lepure prăjit! lepure prăjit! Nou _ veniţii începură să 
scandeze şi să bată cu pumnii în masă, râzând bine dispuşi. 

— Aşteptaţi la rând! le strigă gazda, încruntându-se la ei, ceea 
ce ei considerară a fi o glumă. Se prăpădeau de râs şi începură 
din nou să scandeze, ceea ce se dezintegră într-o nouă repriză 
de râs: Gu-lii! Gu-lii! Gu... 

Femeia se aplecă mai aproape, vorbind în şoaptă. 

— Înţeleg! Eşti aici ca să dejoci schemele lui Milo. 

Mi-am ţuguiat şi eu buzele: 

— Nu pot spune că motivul pentru care sunt aici e exact 
acesta, dar pot spune că Fulvia m-a rugat să aflu tot ce pot 
despre moartea soţului ei. 

— Ah! şi înclină din cap cu tâlc. 

— Aşa că înţelegi de ce aş vrea să vorbesc cu sora ta, dacă se 
poate. 

— Sigur, spuse ea, dând din cap cu înţelepciune, apoi se 
încruntă. Dar nu-i posibil. 

— Înţeleg starea precară în care se află... 

— Dar nu e numai asta. Nu-i aici. 

— Nu? 

— A plecat cu fiul ei la mătuşa noastră, în Regium. Toată 
lumea a fost de părere că e cel mai bine aşa, să stea cât mai de 
parte de locul acesta, o vreme. 

Am dat din cap. Nu se putea ajunge mai departe de Regium, 
la extremitatea peninsulei italiene. 

— Iepure prăjit şi gulii şi sos! lepure prăjit şi gulii şi sos! 

Femeia dădu din umeri. 

— Acum chiar trebuie să am grijă de ei. Dar mult noroc! Orice 
îl poate da jos de pe soclu pe Milo, ajut bucuroasă... 

— Oh, dar încă o întrebare... 

— Iepure prăjit şi gulii şi sos... 

— Da? 


— Marc Antoniu - înseamnă ceva numele acesta pentru tine? 

Se gândi o clipă, apoi scutură din cap. 

— Eşti sigură? 

— N-am auzit niciodată. Nu cred că e de pe-aici. 

— Iepure prăjit şi gulii şi sos... 

Gazda noastră gemu. 

— Ar fi bine să le dau ăstora de mâncare înainte de-a avea şi- 
aici o răzmeriţă! 

Îşi dădu ochii peste cap, îi zâmbi încă o dată lui Davus, apoi 
dispăru grăbită. 


Capitolul şaisprezece 


— Încotro acum? întrebă Eco în momentul în care ieşeam din 
han. Aş putea trage un pui de somn după masa asta. 

Davus căscă şi se întinse, fiind de acord. 

— Prostii! E devreme şi avem încă multe de făcut. Davus, adu 
caii. 

Am pornit la drum pe Via Appia şi curând am trecut de 
grajduri şi de locul în care toaleta nu fusese pe placul Faustei 
Cornelia. 

Eco râse. 

— Crezi că soţia lui Milo e pe jumătate atât de imposibilă cum 
părea să creadă hangiţa? 

— N-am avut niciodată plăcerea de a o întâlni pe această 
doamnă, dar a fost subiectul multor bârfe. Ceea ce nu înseamnă 
că mă dau în vânt după asemenea snoave; Bethesda le spune 
Dianei, iar mie mi-e greu să le evit. 

— Sigur, papa, înţeleg. E la fel cu Menenia, întotdeauna îmi 
comunică bârfele de prost gust. Dar ar fi nepoliticos din partea 
mea să-mi astup urechile, nu? Aşa deci - spune-mi ce-ai auzit 
tu, iar eu îţi spun ce-am auzit eu! 

Am râs. Davus, imun la ironie, ne privi ca pe doi nebuni. 

— Cele mai multe au de-a face cu obiceiurile sexuale, am 
spus eu. Când primul ei soţ, Gaius Memmius, a fost numit 
guvernatorul unei provincii, ea a ales să rămână în Roma, 
purtându-se atât de scandalos încât atunci când Memmius s-a 
întors acasă a divorţat de ea. Apoi ea s-a căsătorit cu Milo. 

— Copii? 

— Încă nu. Sunt căsătoriţi doar de doi ani. Dar din câte aude 
prea ocupată cu amanţii ca să procreeze cu soţul. 

— Sărmanul Milo! 

— Păstrează-ţi simpatia. Cred că e exact cum spunea 
hangiţa- amândoi s-au căsătorit pentru profit şi politică. Orice 
altceva ar fi ea, Fausta e fiica dictatorului Sulla, ceea ce 
înseamnă mult, în special în rândul aşa-zişilor Oameni Aleşi, în 
graţiilor cărora Milo a încercat toată viaţa să intre. 

— Cum trebuie să fi fost ca şi copil al lui Sulla? 


— Mă îndoiesc că tu sau eu ne putem imagina aşa ceva, Eco. 
Ea şi fratele ei geamăn, Faustus, s-au născut când dictatorul era 
destul de bătrân şi se pare că era foarte mulţumit de el însuşi - 
imaginează-ţi cum ar fi fost să-şi înjure copilul al cărui nume se 
traduce Semn Bun. Dacă Fausta e o răzgâiată, vina o poartă 
monstrul de taică-său. 

— Căsătoria cu ea a fost un pas înainte pentru Milo, asta e 
logic. Dar la ce i-a servit Faustei? 

— E posibil să nu fi avut prea multe variante. Memmius 
divorțase de ea, lăsând-o cu o reputaţie pătată. Milo arăta ca 
noua speranţă pe val, nu? Tocmai moştenise o mare sumă de 
bani de la bunicul lui; nu contează că i-a spart pe jocurile 
funeralii în onoarea bătrânului. Se pare că nu s-a măritat cu Milo 
pentru ştiinţa lui în arta amorului, din moment ce caută asta în 
altă parte. 

Eco dădu din cap. 

— Presupun că ai auzit de zvonul că Milo ar fi prins-o în pat cu 
radicalul tribun Sallust - a doua zi după nuntă! Şi-a pus sclavii 
să-l umple de vânătăi pe Sallust şi i-a confiscat punga de bani ca 
amendă. 

— Da. Ceea ce mă face să mă întreb cât de mult vine din 
sinceritate alianţa lui Sallust cu clodienii din zilele astea şi cât 
din dorinţa de a se răzbuna pe Milo. Apoi mai e şi povestea lui 
Milo prinzându-l pe vechiul său prieten, Sextus Villius, în pat cu 
Fausta. Milo a turbat de furie şi l-a târât pe Villius, care urla cât 
îl ţinea gura, afară din dormitor. Dar de fapt Fausta se 
întreţinuse cu doi amanti, iar celălalt reuşise să se ascundă în 
şifonier. În timp ce Milo îl bumbăcea pe Villius pe coridor, al 
doilea amant s-a furişat înapoi în pat cu Fausta şi i-a servit 
numărul vieţii ei! 

— Se pare că doamna are talentul de a se lăsa prinsă, 
observă Eco. 

— Sau poate e înclinată spre cruzime, amuzându-se să-şi 
vadă amanţii bumbăciţi. 

Davus se uita la noi cu o faţă mirată. Bănuiesc că nu auzise 
niciodată doi bărbaţi discutând despre comportamentul altora 
de o manieră bolnăvicios de lascivă. 

Eco scutură din cap. 


— Mă voi repeta: săracul Milo. S-a însurat cu Fausta pentru 
prestigiu, dar nu s-a ales decât cu ruşine. Până şi fratele ei 
geamăn glumeşte pe seama ei. 

— Da, ştiu povestea. În timp ce primul ei bărbat era plecat din 
Roma, ea se întâlnea cu doi amanti deodată, un piuar care avea 
o afacere de spălare a lânii şi un contabil pe numele de Macula, 
care avea un semn din naştere pe obraz arătând ca o pată. Aşa 
că Faustus a speculat: „Nu văd de ce sora mea nu se 
descotoroseşte de Pată - la urma urmelor, dispune de serviciile 
personale ale unui vopsitor!” 

Chiar şi Davus râse. 

Le-am arătat un arc de stejari bătrâni un pic mai departe de 
drum. 

— Memoria ta e perfectă, Eco. lată altarul lui Jupiter pe care l- 
ai menţionat. 

— Poate ar trebui să ne oprim şi să facem un gest pios, să 
compensăm pentru toate bârfele. Lui Eco, scepticul total, îi 
place să mă tachineze pentru infima sensibilitate religioasă pe 
care o posed. 

— N-ar strica să laşi câteva monede şi să spui o rugăciune, 
fiule. Am avut parte de noroc şi de o călătorie fără primejdii 
până acum. 

Când am descălecat la umbra stejarilor, un bărbat într-o robă 
albă zdrenţuită apăru din spatele altarului de piatră. Era neras şi 
mirosea a vin. Se prezentă drept Felix, spunându-ne că era 
preotul lăcaşului, oferindu-se să intoneze o invocaţie adresată 
lui Jupiter pentru binele nostru, contra unei mici contribuţii. Eco 
îşi dădu ochii peste cap, dar i-am făcut semn să-şi deschidă 
punga. Rugăciunea era o simplă formulă, murmurată atât de 
rapid încât abia dacă am auzit-o. În schimb am privit în desişul 
umbros al copacilor din jurul nostru, ascultând revărsarea râului 
din apropiere şi foşnetul frunzelor. Atât de aproape de o Via 
Appia civilizată şi de regulă atât de umblată, acest locaş antic 
poseda o forţă specială a inefabilului şi invizibilului. Există o 
rațiune temeinică pentru care altarele şi templele zeilor sunt 
ridicate în unele locuri şi nu în altele. Aceste locuri au ales 
altarele, nu invers. lar locul acesta era unul pe măsură, 


indiferent ce fel de preot îl slujea, calitatea lui specială fiind la 
fel de palpabilă şi de efemeră ca aburul răsuflării în aerul rece. 

Când rugăciunea se încheie, am dat să plecăm, dar preotul 
mă prinse de braţ. 

— Sunteţi în trecere? întrebă Felix. 

Avea o faţă îngustă ca de viezure, iar dinţii lui erau 
îngălbeniţi. 

— De-acolo spre altundeva. 

— Ştiţi ce s-a întâmplat nu departe pe drum, nu-i aşa? 

— Destul de multe de-a lungul anilor, îmi imaginez. 

— Nu, mă refeream la ciocnirea dintre Milo şi Clodius. 

— Oh, aceea. Suntem aproape? 

— Aproape?  N-auziţi spiritele morţilor, clipocind printre 
frunze? Bătălia s-a sfârşit un pic mai jos pe drum, la vechiul han. 

— Da, tocmai am mâncat acolo. Proprietăreasa ne-a spus 
ceva despre asta. 

Felix păru dezamăgit, apoi se lumină. 

— Ah, dar n-avea cum să vă arate unde a început bătălia. 

— Nu. E interesant de văzut? 

— Interesant? Când vă întoarceţi la Roma le puteţi spune 
tuturor camarazilor de pahar că aţi vizitat chiar locul unde a 
început vărsarea de sânge. 

— Ce te face să crezi că suntem din Roma? 

Omul ridică o sprânceană, ca şi când ar fi spus că originea 
noastră era mai mult decât evidentă unui locuitor al provinciei 
ca el. 

— Atunci vreţi să vedeţi locul acela sau nu? 

— Propui să fi ghidul nostru? 

— De ce nu? Sunt preot la acest altar de douăzeci de ani şi 
ştiu tot ce se poate şti despre aceste locuri. Fireşte, aş pretinde 
o altă mică contribuţie pentru îngrijirea altarului... 

M-am uitat printre gene la Eco. 

— Ce zici? 

Eco îşi frecă bărbia. 

— Presupun că ar putea fi interesant. Nu suntem prea grăbiţi. 

— Oh, nu va lua decât un moment, spuse Felix. Nu pot părăsi 
altarul multă vreme. 

Am pretins că mă gândesc, apoi am încuviinţat. 


— Prea bine. Hai cu noi. 

Davus, Eco şi cu mine am ţinut caii în frâu ca preotul pedestru 
să se poată ţine după noi. Dincolo de Bovillae drumul începea să 
urce constant. Dealul împădurit se înălța la stânga noastră şi 
cobora în dreapta. În pofida reliefului contorsionat drumul 
construit de Appius Claudius se întindea constant, neted şi larg 
ca peste tot. 

— Deci aţi fost deja la han, spuse ghidul nostru. Aţi remarcat 
noile uşi şi obloane? Ar fi trebuit să-l vedeţi după bătălie - era ca 
o hoaşcă bătrână, cu dinţii şi ochii smulşi. Şi toate trupurile 
acelea zăcând peste tot! 

— Ai văzut bătălia cu ochii tăi? 

— Am auzit zgomot de luptă când am început să urc pe deal, 
şi-am ştiut că se întâmplă ceva. Pe urmă i-am zărit fugind - poţi 
vedea o porţiune a drumului din altar - individul acela, Clodius 
poticnindu-se şi împiedicându-se, ajungând să fie purtat pe sus 
de oamenii lui, cinci sau şase, apoi un pic mai târziu cei doi 
monştri au tăbărât pe urmele lor - Eudamus şi Birria. 

— l-ai recunoscut? 

— Cine nu i-ar recunoaşte? Nu ratez nici un spectacol cu 
gladiatori când am ocazia să merg la unul. Din raţiuni religioase, 
mă înţelegeţi. Sunt nişte jocuri care au început prin a fi ritualuri 
funerare, să ştiţi. Încă sunt o instituţie sacră. 

Nu mă interesa să-l contrazic pe preot. 

— Eudamus şi Birria au fost singurii care s-au luat după 
Clodius şi oamenii lui? 

Felix pufni. 

— Nu ar naşte asta o legendă - doi gladiatori care au asediat 
hanul din Bovillae şi l-au cucerit, singuri! Nu. N-au fost doar ei. O 
întreagă armată a venit în urma lor. 

— O armată? 

— Poate exagerez. 

— Atunci câţi? Zece, douăzeci? 

— Poate mai mulţi. 

— Deci Clodius a fost surclasat ca număr? 

— Poţi spune asta. 

— Şi asediul hanului - ai văzut şi asta? 


— Ei bine, nu tocmai. Nu în timp ce avea loc. Am rămas la 
altar, fireşte, pentru a-l proteja. 

— Fireşte. 

— Dar toată lumea ştie cum s-a terminat. Marcus hangiul 
măcelărit, iar ticălosul de Clodius şi oamenii morţi pe drum. 

— Ticălosul? 

Preotul mă privi chiorâş, scrâşnind din dinţi. 

— Fără supărare, cetăţene. Erai vreun partizan al omului? 

— Nu. Gazda noastră de la han avea o părere diferită faţă de 
Clodius, asta-i tot. Zi ce vrei despre el. 

— Atunci am să-i spun în continuare ticălos, dacă nu te 
deranjează. 

— Îl preferai pe Milo? 

Felix ridică sprânceana. 

— Sunt un preot al lui Jupiter, gândurile mele se îndreaptă 
spre alte lucruri decât cearta unor politicieni mărunți din Roma. 
Dar când un om comite un sacrilegiu atât de flagrant ca cel al lui 
Clodius, zeii vor trebui să-l doboare, mai repede sau mai târziu. 

— Sacrilegiu? Te referi la momentul în care s-a deghizat în 
femeie pentru a se furişa la ceremoniile Zeiţei Bune din Roma 
cu scopul de a face dragoste cu soţia lui Caesar chiar în timpul 
desfăşurării ceremoniilor? Asta fusese una dintre cele mai 
notorii escapade nefaste ale lui Clodius. 

— A fost într-adevăr un sacrilegiu teribil, spuse preotul. 
Clodius ar fi trebuit bătut cu pietre pentru asta, dar a reuşit să 
mituiască juraţii. 

— Un eşec al justiţiei pământeşti, spuse Eco, fiind de acord cu 
celălalt, dar cu o sclipire maliţioasă în ochi. Şi o eroare a justiţiei 
cereşti. Când eram mic toată lumea îmi spunea că cine 
îndrăzneşte să violeze ceremoniile Zeiţei Bune va muţi, asurzi şi 
orbi. Dar Clodius a rămas neschimbat după ce s-a infiltrat în 
rostul ceremoniilor. Mă întreb de ce l-a cruțat Zeița. Oare rochia 
şi machiajul s-o fi păcălit? Sau a fost şi ea fermecată de Clodius, 
ca soţia lui Caesar? 

Preotul refuză să se enerveze. 

— Sigur că l-a cruțat - pentru a putea avea parte de o soartă 
mult mai groaznică, zece ani mai târziu, aici, în Bovillae! Crezi 
că e numai o coincidenţă faptul că bătălia a început în faţa 


capelei Zeiţei Bune de pe Via Appia? Fauna a avut şi ea un 
cuvânt de spus în privinţa sorții lui, poţi fi sigur de asta. 

Preotul punctă asta cu gravitate, provocându-l pe Eco să-i 
conteste logica, dar continuă. 

— Dar n-a fost sigurul sacrilegiu al acestui om, nici măcar cel 
mai teribil. Voi, cei din Roma, nu cred că aţi auzit prea multe 
despre ce-a făcut Clodius dumbrăvii lui Jupiter aici, pe muntele 
Alba, sau cum s-a purtat cu vestalele virgine. 

— Hangiţa a menţionat ceva despre asta, am spus eu, dar 
pentru mine e ceva nou. 

Felix scutură din cap. 

— Normal ar fi ca astfel de crime să fie aduse la lumină atunci 
când cineva candidează pentru o funcţie publică, dar se pare că 
oamenii erau gata să-l aleagă pretor pe Clodius fără să se 
sinchisească de ofensele religioase comise în aceste ţinuturi. O 
să vă spun eu cum stau lucrurile. Totul a pornit din cauza vilei 
lui gigantice de pe dealul acela. La început era destul de simplă, 
dar nu i-a ajuns. A trebuit să se extindă, transformând-o într-o 
fortăreață. Pământul lui se mărginea cu unele dintre cele mai 
sacre locuri ale muntelui - dumbrava lui Jupiter, Templul 
Vestalelor, Casa Vestalelor Virgine. Când a avut nevoie de mai 
mult pământ, Clodius a reuşit cumva să pună la cale 
recalcularea fruntariilor proprietăţii. Pretindea că mare parte a 
dumbrăvii sacre îi aparţine - după care a tăiat copacii pentru 
cherestea! Şi le-a alungat pe vestale din casa lor, pe care apoi a 
dezmembrat-o piatră cu piatră ca să adauge o nouă aripă vilei 
lui - folosind vechile mozaicuri şi statui ca decoraţiuni! Uite, 
acolo e noua casă a vestalelor, la stânga; o puteţi zări printre 
copaci. Cel puţin a lăsat în pace Templul Vestei, ceea ce eo 
recompensă mică pentru ce-a făcut dumbrăvii. În mintea mea 
nu există un act mai păcătos decât cel de a brutaliza un copac 
sacru, iar Clodius a comandat tăierea a zeci şi zeci de pomi! 

— Cum a reuşit să revendice aceste locuri sacre? 

— De unde să ştiu eu? Nu sunt decât un simplu preot, 
răspunzător pentru un singur altar. Cine ştie de ce ameninţări şi 
mită s-a folosit? Oameni ca el nu se abţin de la nimic pentru a 
obţine ceea ce vor. Şi îl privi pe Eco. Te mai îndoieşti acum, 


tinere, când declar că zeii au avut un cuvânt de spus în 
doborârea lui Clodius? 

— Zeii au un cuvânt de spus în toate, am intervenit eu pentru 
a-l împăca, chiar în această întâlnire întâmplătoare şi 
conversaţia noastră. Deci ai văzut fuga la han dar nu bătălia 
propriu-zisă. 

— Dar o puteam auzi de la altar. Trosnituri şi ruperi şi 
strigăte. 

— Cât au durat toate astea? 

— Greu de spus. Nu foarte mult. Apoi multe strigăte, după 
care s-a aşternut tăcerea pentru o vreme. Şi mai târziu bătrânul 
senator cu fiica lui au coborât pe deal în lectica lor. 

— Vrei să spui după ce Eudamus şi Birria şi oamenii lui Milo 
urcaseră înapoi pe deal, am zis eu. 

— Nu, senatorul a trecut, doar mult mai târziu oamenii lui Milo 
au urcat pe deal, cu prizonierii luaţi. 

— Prizonieri? m-am încruntat eu. 

— Cinci sau şase, aş zice. 

— Cum ţi-ai dat seama că erau prizonieri? 

— Pentru că aveau mâinile legate! Erau cu toţii laolaltă, 
speriaţi de moarte, oamenii lui Milo înconjurându-i, Eudamus şi 
Birria înghiontindu-i de la spate. 

— Dar cine erau prizonierii, oamenii lui Clodius? 

Felix ridică din umeri. 

— Cine altcineva? 

— Dar credeam că cei cinci sau şase oameni care-l apărau pe 
Clodius la han fuseseră ucişi. 

— Da, presupun c-au fost. Poate ăştia erau alţii, prinşi în 
pădurea din jur. 

— Erau răniţi prizonierii? Sângerau? 

Omul arătă nedumerit. 

— Acum, că mă întrebi, nu, nu cred că sângerau. 

Am clătinat din cap. După Fulvia, cel puţin jumătate din 
oamenii lui Clodius se împrăştiaseră fugind în pădure la 
începutul bătăliei - aceştia erau puţinii supraviețuitori care se 
întorseseră la ea cu rapoarte fragmentare despre dezastru - şi 
toţi ceilalți muriseră, fie pe drum, fie protejându-l pe Cloudius la 
han. După ea, nu exista vreun om lipsă din anturajul lui Clodius 


sau despre care să nu se ştie ce s-a întâmplat. Cine erau aceşti 
prizonieri de care vorbea preotul. Şi dacă senatorul Tedius 
trecuse în lectică înaintea de plecarea oamenilor lui Milo, nu 
după, cum se face că atunci când soţia hangiului îndrăznise să 
privească pe fereastră după bătălie, ea l-a văzut doar pe 
senatorul Tedius şi pe fiica lui, împreună cu suita lor, în preajma 
lui Clodius, fără urmă de oamenii lui Milo? Succesiunea precisă a 
evenimentelor devenea confuză în mintea mea. Ce anume 
văzuse soţia hangiului cu propriii ochi? Sora ei nu era decât un 
martor la mâna a doua, poate schimbase inadvertent unele 
detalii sau omisese altele. Dacă femeia n-ar fi fost atât de 
departe, în Regium... 

— Da, acesta e locul! anunţă preotul, puţin sufocat după 
urcuşul pe deal. Inainte şi la dreapta se află capela Zeiţei Bune, 
iar omul ne arătă spre un templu în miniatură, cu un acoperiş 
rotund, nu departe de drum, înconjurat de stejari. Aici a început 
bătălia. Clodius şi oamenii lui coborau, iar Milo şi ai lui urcau. 

Asta era ce se întâmplase - pur şi simplu două grupuri 
trecuseră unul pe lângă altul şi cumva ajunseseră să se 
încaiere? Sau fusese de fapt o ambuscadă, nu contează cât de 
prost gândită, din partea lui Clodius şi a unui contingent mai 
mic? Locul părea perfect pentru aşa ceva; copacii erau 
îndeajuns de deşi de fiecare parte a drumului pentru a asigura 
ascunzişuri, iar panta drumului ar fi favorizat atacatorul care 
venea de sus. 

Dar cine, în afara celor implicaţi, fusese martor la eveniment? 

— Felicia! strigă preotul către o siluetă înaltă, suplă, într-o 
robă albă, care păşise afară din pădurea care înconjura capela 
Zeiţei Bune. In timp ce se apropia de noi ridică mâna în semn de 
salut, zâmbind, iar atunci mi-am dat seama că era mai în vârstă 
decât crezusem iniţial. Faţa ei palidă vădea o certă luminozitate, 
iar graţia din mersul ei crease la distanţă iluzia tinereţii. Era 
limpede că fusese odată o femeie răpitor de frumoasă. Încă era 
foarte plăcută privirii. 

Preotul se îndreptă spre ea, punându-şi mâinile pe şolduri. 

— Fii bună şi aşteaptă-ţi rândul, Felicia. Eu îi escortez acum 
pe aceşti oameni. 


— Fireşte, fireşte! se amuză ea pe seama lui, pretinzând Ea e 
intimidată, clipind des şi frângându-şi mâinile. Cunosc regulile. 
Tu ai prima şansă cu călătorii din nord, iar eu cu cei din sud. 

— Mai mult, Felicia, niciunul nu poate intra în capela ta. Sunt 
bărbaţi! 

— Văd asta! 

Ne măsură pe fiecare pe rând, zâmbindu-i lui Eco, zăbovind 
asupra lui Davus, privindu-mă pe mine ultimul. 

— Oh, nu face nimic, Felicia, sunt ai tăi. Eu oricum trebuie să 
mă întorc la altar. 

Preotul îşi întoarse privirea spre mine, întinzând palma fără 
jenă. 

— Ah, da, am spus eu. Contribuţia - pentru întreţinerea 
altarului lui Jupiter. 

l-am făcut semn lui Eco, care scoase o sumă din taşca lui, de 
obicei un pic prea strânsă la baiere. M-am încruntat, iar el plusă 
cu altă monedă. Am încuviinţat, luând banii şi plantându-i în 
palma preotului, care îi făcu să se evaporeze din văzul lumii cu o 
viteză aproape magică. 

lar preotul, fără să scoată vreun cuvânt, făcu acelaşi lucru. 


Capitolul şaptesprezece 


— Aşa, Felicia, am spus eu, găsind imposibil să nu-i întorc 
zâmbetul strălucitor, tu trebuie să fii cea care se îngrijeşte de 
capela Zeiţei Bune. 

— Mă îngrijesc de cele necesare pentru călătoare, atunci când 
vor să zăbovească şi să se închine aici, da. 

— Contra unei contribuţii. 

— Numai un muritor păcătos aşteaptă să primească ceva de 
la zei fără să ofere ceva. 

Am încuviinţat. 

— Tu şi fratele tău se pare că aveţi o legătură specială în a 
îndruma vizitatorii în peisajul local. 

— Oamenii vor să ştie ce s-a întâmplat pe Via Appia. 

— Într-adevăr. 

— Dar cum ai ştiut că suntem frate şi soră? Ţi-a spus-o Felix? 

Mă referisem la preot ca frate într-un sens religios, fără să 
suspectez legătura de rudenie. Se dovedea astfel că îngrijirea 
altarelor era o afacere de familie, bucurându-se de un profit de 
pe urma călătorilor, pe această porţiune din Via Appia. Cu toate 
astea, părea să existe şi o rivalitate frăţească între cei doi. 

— Presupun că fratele meu ţi-a spus şi că am fost prostituata 
templului odată, în slujba zeiţei Isis, când eram mai tânără, 
spuse Felicia. Fără să aştepte vreun răspuns, femeia ridică 
bărbia, părând şi mai înaltă, şi mai filiformă. Da, e adevărat. Am 
fost o prostituată a templului. Dar astăzi nu sunt decât în slujba 
Faunei, Zeița Bună. 

Părea destul de mândră, de ambele aspecte. 

— Fascinant, am spus eu. Şi s-a întâmplat să fii prezentă aici 
în ziua aceea? 

— Ziua bătăliei? Oh, da. 

— Şi ai văzut ce s-a întâmplat? 

— Oh, da! 

Mi se părea că îşi ţine ochii nenatural de larg deschişi, 
asemenea celor care se luptă să nu adoarmă sau celor care 
încearcă să sperie un copilaş. Gesticulă spre Bovillae: 

— Ceata lui Milo urca panta dinspre Bovillae - mulţi oameni! 


Am ridicat sprânceana. 

— Toţi coafori şi cosmeticieni, din câte-am auzit. 

— Deloc. Ei da, cred că era un număr de sclavi răspunzători 
cu îmbăierea şi procurarea celor trebuincioase somnului - să fi 
auzit cum zbierau când a început bătălia! Dar erau şi foarte 
mulţi bărbaţi înarmaţi. În faţă, în spate, în sus şi în jos, pe 
flancuri. Ca o armată mărşăluind spre câmpul de luptă. 

— Unde era Milo? 

— Aproape de fruntea convoiului, în trăsură cu soţia lui. 

— S-au oprit aici? 

— La capelă? Nu. Fausta Cornelia nu s-a oprit aici niciodată. 

— Serios? Credeam că fiica lui Sulla, o femeie într-o poziţie 
atât de înaltă, ar trebui să joace un rol important în cultul Zeiţei 
Bune. 

— În Roma, poate. Dar mi-am dat seama că cele mai multe 
femei care se opresc la capelă sunt din oraşe mai mici şi de o 
condiţie mai umilă. Multe dintre femeile din oraş par să se 
considere mult prea importante pentru a se opri la un popas 
atât de umil, închinându-se unei zeițe. Cred că preferă să o facă 
în locuri mult mai somptuoase. 

— Nu prea sună a pioşenie din partea lor. 

— Nu le judec. 

Zâmbetul ei nu se ofilea nici o clipă. Ochii ei nu clipeau defel. 
Spuse mai departe: 

— Dar voiai să afli despre încăierare. Ei bine, a început chiar 
acolo, în faţa capelei. Stăteam pe trepte, încălzită de razele 
soarelui. Am văzut totul. 

— La ce oră se întâmpla? 

— In jur de ora a noua. 

Până acum fiecare martor confirmase cele spuse de Fulvia, 
infirmându-le pe cele ale lui Milo, care plasa încăierarea două 
ore mai târziu. 

— Eşti sigură? 

— Da. Există un cadran solar în spatele capelei, la care mă 
uitasem nu cu mult în urmă. 

— Cum a început încăierarea? 

— Milo şi suita lui urcau panta dealului, Clodius cu ai lui 
coborau panta. 


— Deci Clodius era pe drum deschis? Nu apăruse pe 
neaşteptate din pădure? 

— Nu. 

— Nu a iniţiat o ambuscadă? 

— Deloc. 

— Era călare? 

— Da. La fel ca unii dintre companionii lui. Restul erau pe jos. 

— Erau şi femei sau copii cu el? 

— Nu. Doar bărbaţi în toată firea. 

— Câţi? 

— În jur de douăzeci sau douăzeci şi cinci. 

— Înarmaţi? 

— Arătau ca un grup de luptători instruiți, dacă la asta te 
referi. Se pare că eşti mai curios decât majoritatea călătorilor cu 
care am vorbit. 

— Da? Am studiat porţiunea pustie de drum. Atunci, în 
momentul în care s-a întâlnit cele două grupuri, pur şi simplu au 
început să se bată? 

— Nu, n-a fost aşa. 

— S-au insultat reciproc? 

— Nu, nu la început. Tocmai contrariul, de fapt. Imediat ce au 
dat cu ochii unii de alţii, toată lumea a amuţit. Toţi s-au 
încordat. Le-am observat reacţia, propagându-se prin ambele 
grupuri, ca nişte cercuri gemene de la punctul de contact. Gâturi 
tepene, fălci încleştate, ochii privind direct înainte - bravadă, 
modul în care se comportă bărbaţii în prezenţa altor bărbaţi. A 
existat un soi de confuzie în timp ce se petreceau. Drumul e 
larg, dar fiecare grup a fost nevoit să strângă rândurile puţin 
pentru a putea înainta. Oamenii lui Clodius erau un pic mai 
dezlânaţi decât cei ai lui Milo. S-au iscat câteva împinsături, s-au 
auzit proteste. Exista o tensiune în aer care m-a făcut să-mi 
încleştez dinţii - cum aş putea explica? — ca şi cum ai zgâria 
piatra cu unghiile. Mi-amintesc cum am tras brusc aer în piept, 
pentru că îmi ţinusem răsuflarea, privind şi aşteptând să se 
întâmple ceva îngrozitor. 

În timp ce continuau să treacă unii pe lângă alţii, Clodius şi 
prietenii lui călare s-au tras dincolo de drum, în faţa locului în 
care mă aflam eu, lăsându-şi oamenii s-o ia înainte. Milo şi soţia 


lui au continuat să urce panta în trăsura lor, îndepărtându-se tot 
mai mult. În cele din urmă ultimii din suita lui Milo au trecut de 
ultimii din suita lui Clodius, chiar în faţa ochilor mei. Clodius a 
smucit hăţurile, urmându-şi oamenii. Am răsuflat uşurată. Am 
spus în şoaptă o rugăciune pentru Zeița Bună, mulţumind că în 
definitiv nu se întâmplase nimic. Dar Clodius nu putea să 
dispară pur şi simplu. Un demon trebuie să-l fi îmboldit. A privit 
înapoi, strigând ceva peste umăr la cei doi gladiatori din trena 
lui Milo. 

— Doi gladiatori? 

— Da, cei care asigurau ariergarda, presupun. Sunt faimoşi, 
sau cel puţin asta spune fratele meu... 

— Eudamus şi Birria? 

— Da. Ei. 

— Şi ce le-a strigat Clodius? 

Femeia clipi. 

— Dacă şi acum aş fi o prostituată a templului şi nu o 
slujitoare a Zeiţei Bune, aş reproduce cuvânt cu cuvânt. 

— Atunci o aproximare modestă? 

— Ceva în genul: „De ce arăţi atât de abătut, Birria? Nu te-a 
lăsat Eudamus să-i cureţi sabia îndeajuns de des în ultimul 
timp?” 

— Înţeleg. Apoi ce s-a întâmplat? 

— Cel numit Birria s-a răsucit - fulgerător de rapid, ca şi cum 
ai pocni din degete - şi a aruncat o suliță spre Clodius. S-a 
întâmplat atât de repede încât n-aş fi văzut-o dacă nu mă uitam 
direct la el. Clodius încă privea înapoi, râzând de propria-i 
glumă. Suliţa l-a lovit foarte tare. 


— Unde? 
Intinse mâna spre umăr. 
— Aici, cred. De-abia dacă am văzut-o lovindu-l - sulița a 


zburat mai rapid decât am putut-o urmări, dar l-a doborât de pe 
cal. Apoi a urmat un moment de confuzie totală - oamenii urlau, 
răsucindu-se, îmbrâncindu-se. M-am ridicat de pe trepte şi-am 
fugit în capelă, dar am continuat să privesc, atât cât am putut 
de bine, de la adăpost. Totul se întâmpla ametitor de repede. Nu 
mai văzusem o bătălie înainte. Cred că toate bătăliile trebuie să 
arate aşa - o grămadă de bărbaţi agitându-se, lovindu-se cu 


armele, urlând cât îi ţin plămânii. Totul arăta ridicol, dacă e să 
fiu sinceră, şi în acelaşi timp uluitor. Singurul lucru la care mă 
puteam gândi era vremea când eram foarte tânără şi mă uitam 
la străinii care se împreunau la umbra Templului lui Isis. Îmi 
venea greu să nu râd, dar în acelaşi timp era înfricoşător. 
Fascinant, revoltător şi absurd, toate în acelaşi timp. 

— Ce s-a întâmplat cu Clodius? 

— Cineva i-a smuls sulița din umăr, iar el a reuşit să se ridice. 
Unii oameni ai lui Milo au atacat... 

— Unde era Milo? 

Se gândi o clipă. 

— Nicăieri la vedere, cel puţin nu încă. 

— Atunci, din ce spui, bătălia a început spontan, fără ştiinţa 
lui Milo, el fiind în avangarda suitei. Grupurile s-au întâlnit 
întâmplător, petrecându-se în linişte, fără vreun incident, până 
când Clodius i-a zvârlit o insultă de rămas bun lui Birria, iar 
acesta i-a zvârlit înapoi o suliță, din impuls. 

Felicia dădu din cap, încuviinţând, cu acelaşi zâmbet 
imperturbabil şi aceeaşi privire sticloasă din ochi. Asta să fi fost 
toată istoria incidentului? 

— Totuşi, papa, un cetăţean e responsabil pentru, 
comportamentul sclavilor, îmi reaminti Eco. Poate Milo n-a 
agreat crima lui Birria, dar e într-o anumită măsură culpabil din 
punct de vedere legal. 

— lar un om e vinovat pentru orice poveste falsă lansată în 
comunitate, am spus eu, gândindu-mă la relatarea foarte 
diferită, deşi nu mai puţin colorată, pe care o evocase Milo în 
faţa mulţimii din Forum. 

Până acum tot ceea ce îmi spusese Felicia se potrivea cu 
versiunea Fulviei despre incident, obţinută de la supraviețuitorii 
grupului lui Clodius, cu excepţia insultei de rămas bun a lui 
Clodius; fără amănuntul acela atacul lui Birria apăruse total 
neprovocat, poate chiar premeditat. Dar detaliul insultei părea 
suficient de autentic, fiind greu de imaginat că Felicia se înşela 
sau minţea. Era de înţeles că Fulvia omisese ceva ce umbrea 
memoria soţului. E posibil ca sursele ei să nu-i fi împărtăşit 
acest lucru sau poate nu auziseră insulta cu urechile lor. Dar 


povestea elaborată a unei ambuscade executate cu sânge rece, 
pe care o susţinea Milo, apărea ca pură invenţie. 

— Cum a decurs bătălia? 

— Rău, pentru Clodius şi oamenii lui, spuse Felicia. Au fost 
surclasaţi ca număr, fireşte. Câţiva au fost ucişi numaidecât. 
Alţii au fugit în pădure, oamenii lui urmărindu-i. 

Unul din prietenii lui Clodius, călare, a strigat că merge după 
ajutoare, pornind-o spre coama dealului, încercând să străpungă 
frontul oamenilor lui Milo. Presupun că voia să ajungă la vila lui 
Clodius. 

— A reuşit să treacă? 

— Nu ştiu. N-am văzut. 

— Şi celălalt prieten călare al lui Clodius? 

— Cred că a fost doborât de pe cal, pentru că atunci când m- 
am uitat toţi oamenii lui Clodius - cei care erau încă în picioare 
în jurul lui- zăceau pe jos. Caii dispăruseră. 

— Ceea ce explică de ce Clodius s-a retras tot pe jos. 

— Şi de ce a coborât în Bovillae la adăpost, spuse Eco. 
Oamenii lui Milo blocaseră înapoierea la vila lui. Fie se retrăgea 
la han, fie rezista pe drum. 

— lar Clodius era deja grav rănit, am spus eu. Fratele tău zice 
că se împleticea, având nevoie să fie ajutat. Cu toate astea a 
ajuns la han cu mult înaintea urmăritorilor. Cum a putut lua un 
asemenea avans, mă întreb? 

— Oamenii lui Milo nu l-au urmărit numaidecât, spuse Felicia. 
Păreau nehotărâţi dacă s-o facă sau nu. Arătau ca nişte câini de 
vânătoare incapabili să adulmece, alergând înainte şi înapoi. 
Până când a sosit Milo. 

— Şi atunci? 

— Milo era furios. A lovit pământul cu picioarele, a gesticulat 
cu pumnii, s-a proţăpit în faţa lui Birria, urlând la el - ca un 
nebun care provoacă un taur. M-am îngrozit uitându-mă la ei. 
Dar pe urmă Milo s-a calmat, ţinând un fel de consiliu, discutând 
cu câţiva apropiaţi, într-un cerc. Apoi se pare că a luat o 
hotărâre, şi Milo i-a trimis pe Birria şi pe Eudamus, cu un grup 
mare, în direcţia Bovillae. Restul oamenilor s-au regrupat în jurul 
lui Milo. El şi-a scos sabia, privind spre pădure. 


M-am speriat şi eu. Unii dintre oamenii lui Clodius se 
refugiaseră în pădure, urmăriţi de oamenii lui Milo; îmi făceam 
griji că ar putea ieşi în luminişul din spatele capelei, încercând 
să se refugieze în capelă. Am rămas tăcută, la umbra copacilor. 
Nimeni nu m-a văzut. 

— Când a trecut senatorul Tedius? am întrebat eu. 

— Asta a fost următorul lucru. O lectică luxoasă a coborât de 
la deal, însoţită de o mică suită. Ştiam cine era pentru că fiica 
senatorului Tedius se opreşte deseori la capelă. 

— Spre deosebire de Fausta Cornelia? 

— Tedia e o femeie de modă veche. Foarte pioasă, foarte 
virtuoasă. Nu e orgolioasă sau arogantă, aşa cum sunt multe 
femei nobile zilele astea. Dar n-a trecut pe la capelă în ziua 
aceea. Când oamenii lui Milo au oprit lectica, ea a rămas 
înăuntru. Tedius a ieşit, discutând o vreme cu Milo. După felul în 
care gesticula am dedus că Milo încerca să-l convingă să se 
întoarcă. Dar senatorul e un bărbat încăpățânat. A insistat să-şi 
continue drumul, a reintrat în lectică, pornind iarăşi la drum, 
spre Bovillae. A mai trecut o vreme. Nu ştiu cât de mult. Milo 
păşea agitat în sus şi în jos. In cele din urmă Fausta Cornelia s-a 
dat şi ea jos din trăsură, apropiindu-se de el. S-au angajat într- 
un fel de ceartă, dar n-au ridicat vocea. În cele din urmă 
Eudamus şi Birria s-au întors, aducând cu ei prizonierii. 

— Prizonieri... Am clătinat din cap. Fratele tău a menţionat 
ceva despre ei. Dar cine puteau fi? 

— Oameni de-ai lui Clodius? 

Am clătinat din cap. Nu cred. 

— De ce nu? 

Pentru că, am gândit eu, Fulvia îmi spusese răspicat că 
niciunul dintre oamenii soţului ei nu lipsea. Felicia mă privi cu 
viclenie, sau atâta viclenie de câtă era capabil cineva cu ochii 
aceia sticloşi şi zâmbetul imperturbabil. 

— Pari să ştii deja foarte multe despre ce s-a întâmplat în 
acele zile. 

— lar mie mi se pare că ai spus povestea asta de mai multe 
ori. 

Dădu din umeri. 


— Via Appia e un drum populat, chiar şi în aceste vremuri 
grele. lar oamenii sunt în mod natural curioşi. 

— Povesteşti ce s-a întâmplat tuturor celor care trec pe aici? 

— Atât timp cât donează ceva capelei. N-am făcut niciodată 
favoruri, nici în vechea profesiune, nici în cea nouă. 

Am privit-o, scuturând din cap. Nu găseam prea multe de 
admirat la ea, dar nici ceva de disprețuit. Când am cântărit 
pericolul la care se expunea inconştient, poate chiar stupid, 
doar pentru a încasa câteva monede de la străini, m-a trecut un 
fior. 

— Felicia, ai idee la ce risc te expui? Mă mir că încă mai 
sunteţi în viaţă, tu şi fratele tău. 

Zâmbetul ei se văluri. lar ochii îi sclipiră ca şi cum ar fi 
încercat să se concentreze. 

— Ce vrei să spui? 

— Ai vreo idee despre importanţa celor văzute de tine în ziua 
aceea? Te porţi de parcă n-ar fi decât o curiozitate, o poveste 
uimitoare pe care o poţi împărtăşi călătorilor pentru un profit. 
Dar în acest moment în Roma un om foarte puternic, nemilos, se 
zbate să supravieţuiască. Milo spune întregii lumi că în ziua 
aceea a fost atacat în ambuscadă de Clodius. 

Femeia dădu din umeri. 

— Păi nu-mi pasă ce spune omul, ştiu ce-am văzut, iar tot 
ceea ce ţi-am povestit... 

— Şi declarat într-o sală de judecată l-ar putea trimite pe Milo 
în exil, discreditându-i susţinătorii şi creând mult deranj pentru 
unii dintre cei mai puternici bărbaţi din Roma. Bărbaţi care au 
spioni peste tot, şi asasini, pe lângă contigente de indivizi ca 
Eudamus şi Birria. Poate că spionii lui Milo au venit deja pe-aici. 
E posibil să fi trecut de tine şi de fratele tău numai dacă zeii i-au 
făcut să se uite aiurea. Sau poate le-ai şi vorbit, la fel de liber 
cum mi-ai vorbit mie? Poate că deja ştiu cine eşti şi ce 
povesteşti. În acest caz doar incompetenţa lor poate explica de 
ce mai eşti în viaţă să-mi povesteşti şi mie. Sau oare vorbesc 
acum cu spiritul tău? 

Buzele i se încleştară. Ochii i se îngustară. După un moment 
se adună şi reuşi să afişeze o aparenţă a seninătăţii anterioare, 
dar nu-şi controlă perfect tremurai vocii. 


— O slujesc pe Zeița Bună... 

— Crezi că te va proteja? Că va însemna ceva pentru astfel de 
oameni, sau că un preot ca fratele tău va însemna ceva în ochii 
lor? 

— Atunci crezi că... 

— Că eşti în mare pericol, sau vei fi, foarte curând. 

Zâmbetul ei se topi, iar ochii păreau să mă vadă acum cu 
adevărat. Cine eşti? 

— Cineva care a fost bucuros să audă adevărul, fără să-ţi vrea 
răul. 

Mă fixă un moment îndelungat. 

— Ce m-ai sfătui să fac? 

— Cel puţin încetează să mai povesteşti fiecărui călător ceea 
ce ştii, şi spune-i fratelui să facă la fel. Ţineţi-vă gura! Mai mult, 
v-aş sfătui să luaţi lecţii de la păsărele. 

— Poftim? Să zburaţi spre sud pentru restul iernii. 

Ca văduva hangiului, am gândit eu. Poate nu jalea o mânase 
la Regium, ci bunul simţ. 

— Zburaţi spre sud, sau dacă nu mergeţi la Roma şi căutaţi 
protecţia Fulviei. Sigur, va dori ceva în schimb, mai ales dacă va 
avea loc un proces, şi aţi putea fi de partea celor învinşi. Dar 
orice aţi face, plecaţi de-aici. 

— Dar cine va sluji capela? Cum îmi voi câştiga traiul? 

— Presupun că încă ai destule calităţi să te întreţii, într-un fel 
sau altul. 

Zâmbetul ei miji. 

— O să mă gândesc. Între timp o să-ţi urmez sfatul şi n-o să 
mai spun nimic. 

Şi la fel de îndrăzneață ca fratele ei, întinse palma goală. 
Când Eco îşi privi punga cu o încruntătură econoamă, i-am 
smuls punga şi-am scos din ea o monedă mai mare. Vederea 
acesteia în palma întinsă făcu posibilă revenirea acelei priviri 
sticloase din ochii ei. 

— Eşti generos, străine, cu sfatul şi banii tăi. 

— Foloseşte-i pentru un loc de dormit, după ce pleci. 

— Poate. Dar mi-ai plătit pentru mai mult decât am oferit, 
cred. Să-ţi mai spun ceva? Ceva ce n-am spus nici unui călător 
curios? Imi văzu reacţia şi râse. Imi place expresia asta pe faţa 


unui bărbat - atât de atentă, de nerăbdătoare. Ei bine, atunci: îţi 
aminteşti că ai trecut de Casa Vestalelor, după Bovillae? 

— Da. Fratele tău mi-a arătat-o. 

— Dar nu te-ai oprit să vorbeşti cu vreo vestală? 

— Nu. 

— Din moment ce pari atât de avid să ştii tot ce s-a întâmplat 
în ziua aceea s-ar putea să-ţi folosească dacă vorbeşti cu Virgo 
Maxima. Întreab-o de vizitatorul care a venit la ea după bătălie. 
Întreabă de oferta făcută şi refuzată. 

— Nu-mi poţi spune tu? 

— Virginele zeiţei Vesta nu-mi încalcă autoritatea, nici eu pe-a 
lor. Întreab-o pe Virgo Maxima, dacă îi poţi pătrunde semeţia. 
Orice-ai face, nu-i da de înţeles că te-am trimis eu. Dacă se va 
încrede în tine sau nu, e treaba ta. lată, acum te-am răsplătit 
pentru întreaga valoare a monedei. Apoi dădu să se întoarcă la 
capelă. 

— Felicia... 

Se întoarse. 

— Da? 

— O ultimă întrebare. Voiam să-l întreb pe fratele tău, dar am 
uitat. Un nume: Marc Antoniu. Are vreun înţeles pentru tine? 

Scutură din cap, întorcându-se la loc şi continuând să meargă. 

— Şi Felicia... 

— Da? 

— Fie ca Zeița Bună să te protejeze de necaz. 


Capitolul optsprezece 


Urmând sfatul Feliciei, ne-am întors din drum, îndreptându-ne 
spre Casa Vestalelor. 

Din Via Appia se desprindea o alee îngustă, şerpuitoare, care 
ducea spre curtea din faţă şi intrarea principală. Atât aleea cât 
şi clădirea erau în mod evident recent construite; bulgări de 
pământ şi butuci de lemn se înşiruiau de-o parte şi de alta, iar 
muchiile ascuţite şi zidurile vopsite ale casei încă nu fuseseră 
tocite de trecerea timpului. Era o clădire umilă în comparaţie cu 
marea Casă a Vestalelor din Roma, dar nu era în nici un chip o 
colibă; mulţi locuitori de pe Colina Palatină ar fi fost mândri s-o 
posede. Cel puţin aşa arăta de afară. 

Nu e adevărat, aşa cum crede multă lume, că tuturor 
bărbaţilor le este interzisă tot timpul intrarea în vreo aripă a 
clădirii sanctificate în care se află vestalele. Personal, am 
pătruns chiar în chiliile dormitoare ale Casei Vestalelor din Roma 
după ce fusesem desemnat să investighez scandalul care avea 
să ducă la procesele lui Catilina şi Crassus pentru violarea 
purității unor vestale. Pedeapsa pentru o astfel de crimă e 
moartea pentru bărbat, iar pentru vestală una mai gravă; 
înmormântarea de vie. 

De la acel incident trecuseră douăzeci de ani, iar 
circumstanţele fuseseră extrem de neobişnuite. Dar mi-am dat 
seama, gândindu-mă la întreaga întâmplare, că fusese implicat 
şi Clodius. Era vorba de una dintre primele lui escapade 
dubioase. Consensul general final a fost acela că de fapt Clodius 
încercase să incrimineze în mod fals părţile acuzate pentru 
propriile motive obscure, iar reacţia împotriva lui a fost atât de 
ostilă încât pentru o vreme omul s-a dat la fund. Încă dinainte, 
Clodius îşi făcuse un obicei din a ataca bărbaţi puternici şi 
instituţii venerate, fiind nevoit să suporte consecinţele pentru 
aceste afronturi. 

Nu mă aşteptam să-mi fie permisă intrarea în cămările de 
dormit ale Casei Vestalelor de pe Muntele Alba, dar dacă 
regulile instituţiei le respectau pe cele din timpul zilei la Roma, 
atunci atriumul şi poate una sau două încăperi publice trebuiau 


să fie deschise vizitatorilor de sex bărbătesc. Vestalele nu sunt 
separate total de lumea bărbaţilor, fiind nevoite la urma urmelor 
să-i contacteze pe neguţătorii care le satisfac certe necesităţi şi 
pe preoţii statului care le girează activităţile. 

Totuşi, sclava în vârstă care deschise uşa se uită la Eco şi la 
mine de parcă n-ar fi văzut vreun bărbat înainte, cel puţin asta 
am crezut până când mi-am dat seama că mijea ochii pentru că 
avea vederea slabă. Şi auzul ei părea limitat. M-am pomenit 
repetând cu o voce din ce în ce mai tare că doream o 
întrevedere cu Virgo Maxima, până când o femeie solidă într-o 
robă simplă de vestală, din lână albă, a apărut în spatele 
sclavei, îndemnând-o cu blândeţe să se dea la o parte. 

Vestala purta pe cap acoperământul tradiţional al ordinului ei, 
un batic tivit cu purpuriu, înfăşurat într-o formă pătrată în jurul 
părului scurt, fixat pe frunte cu o agrafă de metal. Faţa ei 
rotundă, neatrăgătoare, era neatinsă de cosmetice, dar pielea ei 
vădea buhăiala molatică a femeilor care trăiesc în casă şi n-au 
trudit niciodată cu adevărat. Am socotit că avea bine peste 
şaizeci de ani, ceea ce însemna că încheiase cu mult timp în 
urmă stagiul iniţial de treizeci de ani în slujba zeiţei, alegând 
voluntar să rămână virgină pe viaţă. 

— Va trebui să scuzaţi sclava, spuse ea. E puţin cam surdă. 

— Am observat, doar că nu părea să aibă vreo dificultate în a 
se înţelege cu tine, deşi era cu spatele. 

— Nu manifestă această dificultate decât în receptarea 
tonurilor joase ale vocii - cele bărbăteşti. Poate înţelege 
majoritatea celor de aici fără mari probleme. Surditatea ei nu e 
un handicap sub acest acoperiş. Spuneaţi că doriţi s-o vedeţi pe 
Virgo Maxima. Despre ce e vorba? 

— E o chestiune destul de delicată, nu aş vrea să o divulg 
decât în prezenţa lui Virgo Maxima. 

Îmi zâmbi destul de colţuros, în contrast cu moliciunea 
obrajilor ei. 

— Mi-e teamă că va trebui să faceţi mai mult decât atât. 
Pentru început, cine sunteţi şi de unde veniţi? 

— Numele meu e Gordianus. El e fiul meu, Eco. Mai e cu noi 
un sclav, care are grijă de cai în curte. Venim de la Roma. 

— Ce v-a mânat încoace? 


— Încă o dată, aş prefera să vorbesc despre asta doar cu... 

— Trebuie să înţelegi, Gordianus din Roma, că recent au avut 
loc o serie de violenţe şi tulburări prin aceste părţi. Unii oameni 
au fost omorâţi doar la câţiva paşi de uşa noastră. Hangiul local 
a fost ucis într-un mod îngrozitor, iar tânăra lui soţie a rămas 
văduvă. Însă necazurile pentru această casă au început cu mult 
înainte de recentul val de violenţă. Alungate din casa noastră, 
forţate să privim neajutorate cum dumbrava noastră sacră e 
distrusă - nu voi povesti în amănunt, doar voi spune că în cele 
mai bune momente femeile acestei case sunt obişnuite să fie 
suspicioase în privinţa bărbaţilor din lumea exterioară, chiar 
dacă e vorba doar de conservarea purității lor. Date fiind cele 
mai recente întâmplări, avem motive şi mai temeinice pentru a 
fi precaute. Şi trebuie să declar, doar privindu-te, Gordianus din 
Roma, că nu-mi imaginez ce ai avea de discutat cu Virgo 
Maxima. 

E neobişnuit să ai de-a face cu o femeie obişnuită să se 
raporteze la bărbaţi exclusiv în termenii dictaţi de ea. Era 
limpede că vestala nu avea nicicum intenţia de a mă lăsa s-o 
văd pe Virgo Maxima fără un motiv solid şi la fel de limpede că 
nu va lăsa să-i scape vreo confidenţă în spatele superioarei. 
Atunci cum să-i câştig încrederea? Felicia mă îndemnase să vin 
încoace, dar în acelaşi timp îmi interzisese să-i pomenesc 
numele. Mai era un nume pe care îl puteam invoca şi deşi eram 
foarte temător în a-mi revela însărcinarea din partea lui Pompei, 
chiar şi între aceste ziduri, îmi apărea ca singura soluţie. Apoi 
vestala rosti numele meu ca pentru sine. 

— Gordianus... îşi  încruntă fruntea cărnoasă, privind 
gânditoare în gol. Gordianus din Roma... e un nume neobişnuit. 

— Nu sunt foarte mulţi. 

— Presupun că nu. Şi chiar mai puţini de vârsta ta. Mă scrută 
foarte atentă. Tu ai fost cel care ai venit în sprijinul Liciniei, cu 
mulţi ani în urmă? 

— Dacă vrei să spui că eu sunt acel Gordianus care a ajutat-o 
pe Virgo Maxima din Roma să afle adevărul unei certe 
neregularități, răspunsul e da. 

— O, certă neregularitate? Aş folosi un cuvânt mai tare pentru 
descoperirea unui bărbat mort în chilia unei tinere vestale. 


— Nu doream să intru în detalii. g 

— Bine; eşti discret. Modest, poate. In nici un caz bărbatul 
tipic. 

— Cum se face că ai cunoştinţă de incidentul acela? Procesele 
lui Catilina şi Crassus, ca şi cel al vestalelor, au fost de 
notorietate publică, fireşte, dar cadavrul rămăsese un secret. 

— Nu pentru mine. Ştiu totul, inclusiv faptul că cel care a pus 
la cale asasinatul era Clodius, într-o încercare disperată de a-l 
implica pe Catilina. Ticălosul acela odios ne făcea necazuri încă 
de atunci, reuşind să iasă basma curată. 

— Erai acolo la vremea respectivă, slujind-o pe zeiță în Roma? 

— Nu, întotdeauna am slujit aici, la Templul Vestalelor de pe 
muntele Alba. 

— Şi cu toate astea ai cunoştinţă de cele mai intime secrete 
ale casei mamă din Roma. 

— Casa mamă? Nările ei se umflară. 

— Cartierul general al ordinului, vreau să spun... 

— Cartierul general? Dacă insinuezi că această casă e cumva 
inferioară Casei Vestalelor din Roma, te înşeli, chiar dacă eşti 
Gordianus, aşa-numitul Descoperitor. Ordinul Vestalelor Virgine 
a fost fondat aici, pe Muntele Alba, în vechime; Silvia, mama lui 
Romulus, era o membră a comunităţii locale de vestale, 
contribuind la conservarea flăcării eterne a Templului Vestei. 
Ordinul din Roma n-a fost înfiinţat decât cu mult mai târziu, în 
zilele regelui Numa, iar flacăra eternă a Templului Vestei din 
Roma a fost aprinsă de la flacăra originară, de aici, de pe 
Muntele Alba. Oh, da, Roma e pe primul loc în zilele noastre; 
oamenii mari îşi lasă testamentele în grija vestalelor romane, iar 
vestalele romane au onoarea de a proteja moaştele sacre pe 
care Aeneas le-a adus din Troia. Dar noi, cele de pe Muntele 
Alba formăm comunitatea de vestale originară., Casa mamă, 
într-adevăr! 

— N-am intenţionat să vă insult, Virgo Maxima. 

Mă privi vicleană. De ce îmi spui aşa? 

— Pentru că eşti Virgo Maxima aici, nu-i aşa? 

Îşi lăsă capul pe spate şi deşi era prea scundă ca să se uite de 
sus la mine, făcu tot ce îi stătu în putinţă. 


— Sigur că sunt. Şi zâmbi vag. Motiv pentru care cunosc unele 
secrete ale lui Virgo Maxima din Roma şi pentru care onorez 
numele de Gordianus Descoperitorul, cel care a ajutat odată să 
salveze onoarea comunităţii, fără să mai punem la socoteală 
viaţa unei tinere vestale inocente. Aşadar, voiai să discuţi cu 
mine în particular? Intră, pofteşte-l şi pe fiul tău. Putem discuta 
în încăperea de lângă camera mea. Sclava va juca rolul de 
paznic. Dacă vom cobori tonul vocii îndeajuns de mult nu va 
auzi nici un cuvânt rostit de vreunul dintre noi. 

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult despre puţinul pe care 
l-am văzut în interiorul Casei Vestalelor în ziua aceea a fost cât 
de şubredă părea să fie construcţia. De la distanţă faţada de 
cărămidă şi lemn apărea cel puţin solidă, dacă nu distinsă, dar 
toată măiestria care fusese pusă la construirea clădirii era doar 
pentru exterior, de formă. Atriumul, holul, pe care mă conducea 
Virgo Maxima, şi anticamera în care îmi acordă audiența, toate 
erau marcate de o neglijenţă evidentă din partea dulgherilor, 
care era dureros de privit. Colţurile se întâlneau în unghiuri 
greşite, se vedeau cârpeli grosolane menite să mascheze 
eroarea, podelele erau inegale, ghipsul părea să fi fost aplicat 
cu măiestria unui copil plictisit. Virgo Maxima îmi urmări 
privirea, citindu-mi gândurile. 

— Nu seamănă în nici un fel cu vechea noastră casă. Ce loc 
minunat era, atât de îmbibat de amintiri. Nu era întâia casă, 
unde slujise Silvia, fireşte, nici pe departe atât de veche. Dar era 
o casă veche, neîndoielnic, plină de istorie. Generaţii de vestale 
trăiseră şi muriseră acolo. Locul avea un caracter sacru care nu 
poate fi dobândit decât cu trecerea timpului. Ah, dar cum ar fi 
putut şti surorile din vechime când au ales locul acela că într-o 
bună zi va veni un individ precum Clodius care nu se va mulţumi 
până nu va pune mâna pe pământ şi pe casă? 

— Am auzit câte ceva despre asta de la localnici, am spus eu. 

— Toată lumea de pe Muntele Alba ştie ce-a făcut Clodius, 
alungându-ne din casa noastră, tăind pădurea sacră închinată 
lui Jupiter de la începuturile timpului. Ceea ce e ruşinos e că atât 
de mulţi localnici l-au ajutat cu entuziasm, nu doar cei bogaţi şi 
puternici din Roma, care au case de vacanţă pe marginea 
drumului, dar chiar şi unii dintre fermierii locali care slujesc în 


senatul municipal. Obiecţiile religioase n-au avut nici o 
semnificaţie pentru ei; era doar lăcomie şi politică. Clodius a 
oferit bani şi promisiuni cui trebuia, iar în final n-am mai avut 
nici o putere. Chiar şi surorile noastre din Roma, de la, casa 
mamă, cum îi spui, n-au fost în stare să ne ajute. Sau dispuse! 
Cine ştie ce fel de influenţă exercită asupra vestalelor din oraş 
soţia şi soacra lui Clodius. Ah, dar vorbesc mai mult decât ar 
trebui. Mă copleşeşte mânia şi ruşinea să ne vadă un vizitator în 
situaţia în care ne aflăm. 

— Clodius a construit această casă pentru a înlocui 
proprietatea acaparată? 

— Da, şi după toate vorbele dulci de asigurare, aproape că l- 
am crezut. N-aveam nici un cuvânt de spus, aşa că de ce să nu 
privim cu speranţă spre viitor, încercând să fim optimiste? 
Vechea casă abia dacă mai e locuibilă, o să vă cadă în cap, mi-a 
spus el., Plină de stil şi farmec, sigur, dar de fapt o casă veche, 
dărăpăânată, dacă te uiţi la lumina zilei 

— Pete pe pardoseli, pereţi jupuiţi, trepte putrede, scârţâite. 
Gândiţi-vă cât de confortabil vă veţi simţi într-o casă nouă, 
curată şi luminoasă. Şi totul pe cheltuiala mea, ca răsplată 
pentru neplăceri. Dar nu mi-a spus că urma să fie clădită de 
nişte sclavi mai degrabă obişnuiţi să mute cu lopata bălegarul 
decât mortarul şi proiectată de un arhitect care nu ştia diferenţa 
dintre plintă şi portic. Locul acesta e un dezastru! lar vechea 
noastră casă... Suspină. Vechea noastră casă, cu toată 
antichitatea ei desuetă era clădită din piatră şi avea un acoperiş 
prin care nu plouase în toţi anii în care fusesem vestală. Pătate 
sau nu, câteva pardoseli aveau unele dintre cele mai frumoase 
mozaicuri alb-negre, motive şi modele care îţi tăiau respiraţia - 
cu care cred că a decorat băile vilei lui imense de pe deal. 

— Încă tot nu-mi pot imagina cum a obţinut dreptul legal de a 
acapara această proprietate. 

— Totul a depins de documente din vremea la care a fost 
construită Via Appia. Appius Claudius Caecus reuşise să 
acapareze multe proprietăţi pentru el şi familia lui de-a lungul 
drumului. Vila lui Clodius, sau nucleul ei, aparţine familiei de mai 
multe generaţii, încă de când a fost construit drumul. Pentru că 
vechea Casă a Vestalelor se afla la o anumită distanţă de 


această proprietate, el a avut posibilitatea să stipuleze clauza 
necesităţii speciale, pretinzând dreptul de a poseda casa 
noastră şi unele porţiuni ale dumbrăvii lui Jupiter. Clodius era un 
expert în a produce documente din nimic. In final a avut câştig 
de cauză, legal şi fără violenţă, iar noi n-am mai putut face 
nimic. 

— Dar au persistat anumite resentimente? 

Îmi aruncă o privire ucigătoare. 

— Gordianus, nu mă insulta cu un eufemism politicos şi 
promit să te tratez cu aceeaşi măsură. Am abordat un subiect 
care prezintă un interes mai mare pentru mine decât pentru 
tine. lartă-mă dacă nu-ţi ofer mâncare sau vin; n-ar fi cuvenit să 
tratez doi vizitatori de sex bărbătesc de o asemenea manieră. ŞI 
nici nu ne vom aşeza, cu excepţia paznicei noastre, fireşte. Și 
făcu un semn cu capul spre bătrâna sclavă, care se aşezase pe 
un taburet în colţul încăperii. Ziceai că ai ceva de discutat cu 
mine, Gordianus? 

— Da. Mulţumesc, Virgo Maxima, pentru favoarea... 

— Haide să încheiem chestiunea rapid. Cu cât rămâi mai puţin 
timp sub acest acoperiş, cu atât mai bine. Sunt sigură că 
înţelegi. _ 

— O să fiu cât se poate de direct. Inţeleg că o vizitatoare a 
intrat în această casă la puţin timp după ce Clodius fusese ucis 
în Bovillae. 

Mă privi intens, dar nu răspunse. Am continuat. 

— Înţeleg că această vizitatoare a făcut un fel de ofrandă. 

— Cine a spus asta? 

— Am fost rugat să nu divulg. 

— Păstrezi un secret şi cu toate astea crezi că eu îţi voi 
dezvălui problemele acestei case? 

— Virgo Maxima, nu te-aş ruga niciodată să trădezi un secret. 
Dacă ceea ce te rog e incorect, iartă-mă. 

Mă privi un moment îndelungat. 

— Pentru că ai ajutat odată vestalele din Roma îţi voi spune 
ceea ce vrei să ştii. Da, o femeie a venit aici în ziua aceea. 

— La ce oră? 

— După-amiaza târziu. Se lungiseră umbrele. 

— Cine era? 


— Nu-ţi pot spune asta, nu pentru că aş vrea să păstrez un 
secret, ci pentru că nu ştiu. Era frig în ziua aceea; purta o robă 
cu capişon, ascunzându-şi faţa, în plus, aşa cum spuneam, 
lumina zilei se stingea. 

— Dar i-ai auzit vocea? 

— A vorbit cu o voce joasă, răguşită, puţin peste şoaptă. 

— Ca şi cum şi-ar fi mascat vocea, la fel ca faţa? 

— Mi-a trecut şi mie acest gând prin cap. 

— Ce dorea? 

— A venit să ne dea o veste. Spunea că avusese loc o bătălie 
între oamenii lui Clodius şi cei ai lui Milo, pe drum, şi că se 
sfârşise mai jos, în Bovillae. Mi-a spus că Milo nu fusese rănit, 
dar Clodius era mort. 

— A venit doar pentru a te înştiinţa acest lucru? 

— Nu, a venit să-mi facă o ofrandă - una destul de 
generoasă-  cerându-ne să înălţăm o rugăciune Vestei, în 
numele ei. 

— O rugăciune? 

— Da. O rugăciune de mulţumire. 

— Mulţumind pentru faptul că Milo era în siguranţă? 

— Nu s-a exprimat aşa. Virgo Maxima îşi cobori privirea. Voia 
o rugăciune de mulţumire pentru moartea lui Clodius. 

— Nu e neobişnuit, să mulţumeşti unei zeițe pentru moartea 
unui bărbat? 

— Neobişnuit, dar nu cu totul nemaiauzit. Există unii morţi 
care îi bucură şi pe zei. 

— Ai acceptat ofranda ei? 

— Da. 

— Ai făcut o rugăciune de mulţumire? 

— Zeița a primit-o cu aceeaşi căldură ca pe oricare altă 
rugăciune. 

Încercam să-mi amintesc exact ceea ce îmi spusese Felicia. 
Întreab-o despre ofranda propusă şi refuzată... Spui că a făcut o 
ofrandă generoasă şi ai acceptat-o. 

— Sigur că am acceptat-o. Dacă noi cele de pe Muntele Alba 
am fi îndeajuns de bogate încât să refuzăm ofrande, plăteam noi 
înşine construirea noii case atunci după ce ne-a evacuat Clodius. 

— Dar n-a oferit şi altceva, ceva ce ai refuzat? 


Virgo Maxima mă privi îngrijorată. 

— Dacă ştii deja atât de mult, de ce mai întrebi? 

— Ca să aflu ceea ce nu ştiu. 

Se gândi un moment îndelungat înainte de a răspunde. 

— Da, mi-a oferit ceva ce n-am primit. Mi-a oferit dovada că 
Clodius era mort, dar şi ca plată pentru rugăciune. Era inelul de 
aur pentru sigiliu, tras de pe degetul mortului. Dovada am 
acceptat-o. Dar inelul era cu greu o plată cuvenită. l-am spus că 
monedele erau mai degrabă pe placul zeiţei. 

— Unde e inelul acum? 

— Femeia îl are, din câte ştiu. lar acum, Gordianus, cred că e 
timpul... 

— Doar două alte întrebări, rogu-te, Virgo Maxima. 

— Foarte bine. Prima? 

— Soţia lui Milo, Fausta Cornelia - o poţi recunoaşte după chip 
sau după sunetul vocii? 

Zâmbi la auzul unei întrebări atât de evidente. 

— Poate da, poate nu. Am întâlnit multe soţii de magistrați şi 
senatori în viaţa mea. Dacă mi-ai cere s-o aleg dintr-o mulţime, 
n-aş putea s-o fac, dar cred că mi-ar apărea cunoscută. Aş 
recunoaşte-o oare cu un capişon ascunzându-i faţa, vorbind în 
şoaptă? Aproape sigur că nu. Şi ultima întrebare, Gordianus? 

— Poţi să-mi spui ceva interesant despre Marc Antoniu? 

Râse. 

— O întrebare atât de străvezie, alta atât de ciudată. Am 
schimbat total subiectul, Gordianus? 

— Am motive să pun întrebarea asta. 

Scutură din cap. 

— Marcus Antoniu? Fiul lui Antonius, cel care a eşuat 
împotriva piraţilor? 

— Da. 

— E plecat la război cu galii, nu? Sincer, nu ştiu nimic despre 
tânărul acesta. 

— Se pare că nimeni altcineva. Virgo Maxima, îţi mulţumesc 
pentru indulgență. 

Mă privi cu blândeţe şi-mi spuse: 

— Oamenii trebuie să-şi amintească trecutul şi favorurile din 
trecut. 


— Ar trebui; şi ar face-o mult mai des, îmi imaginez, dacă ar 
putea petrece mai puţin timp făcându-şi griji în privinţa 
viitorului. 


Capitolul nouăsprezece 


— Misterioasă femeie! spuse Eco în momentul în care ne 
apropiam de caii noştri. 

— Virgo Maxima? 

— Nu, papa! Femeia care a venit la ea cu inelul lui Clodius. 

— Nu prea misterioasă, din câte se pare. 

— Crezi că a fost Fausta Cornelia? 

— Cine altcineva? Destul de vulgar din partea lui Milo să-şi 
trimită soţia la cel mai apropiat stabiliment religios ca să se 
laude cu ceea ce făcuse el. Doar dacă a fost ideea Faustei, ceea 
ce pare mult mai probabil. Femeile cu o statură socială ca a ei 
posedă un simţ special al consemnării auspiciilor unui astfel de 
eveniment. Probabil nu dorea decât să ofere sincere mulţumiri 
Vestei pentru că îi protejase familia şi, incidental, să se dedea 
unei mici celebrări blasfematoare. 

— Dar de ce să-şi ascundă identitatea? Nu pare să-i pese să 
ascundă ceva vreodată. 

— Te referi la amorurile ei? 

— Am mai spus-o: femeia are predilecţia de a se lăsa prinsă. 
N-are o natură secretă. 

— Poate şi-a mascat identitatea pentru a escamota rolul 
soţului în acest incident. 

— Şi e credibil? A doua zi întreaga lume ar fi vorbit despre 
rolul lui Milo. 

— Ah, dar asta se întâmpla imediat după bătălie, Eco. Totul 
trebuie să fi părut foarte incert. Ceva formidabil avusese loc, 
copleşitor şi totodată îmbucurător. În sfârşit, Clodius era mort! 
Motiv de a jubila- dar şi teamă. Cum va reacţiona lumea? Vor 
avea parte de consecinţe teribile? 

Putea fi crima ignorată? Discreţia e preferabilă, dar pentru 
ceva atât de extraordinar trebuie să existe un act de 
recunoştinţă pioasă. Aşa că în timp ce soţul îşi regrupează 
forţele, Fausta se repede la Casa Vestalelor din apropiere. 
Radiază în urma morţii lui Clodius - dar e deghizată. Unde e 
misterul? 

— Poate ai dreptate, papa... 


— Mă întreb însă ce s-a ales de inelul lui Clodius. Gestul 
decent ar fi fost să-l înapoieze văduvei printr-un curier anonim. 
Mi-l imaginez cumva pe un raft, lângă vechile trofee de luptă ale 
lui Milo, de unde îl poate lua ori de câte ori vrea să se desfete 
după ce a băut prea mult vin. 

— Posesia inelului ar constitui o teribilă probă incriminatoare. 

— Cum e şi povestea Virgo Maximei dacă ar putea jura că 
Fausta fusese cea care venise la ea. Dar inelul lipseşte şi tot 
ceea ce ne poate spune cu certitudine Virgo Maxima e că a fost 
vizitată de o femeie necunoscută la Casa Vestalelor 

— O femeie misterioasă, cum spui tu. Cred că Fausta Cornelia 
e mai deşteaptă decât bărbatul ei. 

— Păi nu ştiam asta? îl prosteşte tot timpul. 

— Sau îl face să arate prost. Şi iată-ne iarăşi la capela Zeiţei 
Bune. N-o văd pe Felicia pe-aici, tu o vezi? Poate mi-a urmat 
sfatul şi se îndreaptă deja spre sud. 

— Mai probabil e că s-a dus acasă. Soarele se îndreaptă spre 
apus. Ce facem acum? 

— Speram să ajungem astăzi şi la vila lui Clodius, dar poate 
că n-avem timp. 

— Cred că am făcut destul de mult pentru o zi, papa. 

— Ai dreptate, am aflat mai multe decât mă aşteptam. Da, 
cred că e timpul să găsim vila lui Pompei şi să ne odihnim. 

XXX 

Drumul spre proprietatea lui Pompei nu era uşor de găsit. O 
pereche de piloni din piatră pe care era şlefuită litera M (pentru 
Magnus) marca răscrucea. Un drumeag lung şi întortocheat 
ducea spre culme. Drumul nu era pavat, dar era excelent 
înclinat şi întreţinut, umbrit de crengile unor stejar impunători. 
Din loc în loc statuile unor fiare sălbatice decorau traseul sau 
puteau fi zărite în câmp deschis. N-am avut atât de mult 
sentimentul trecerii printr-o pădure cât cel al traversării unui 
parc. 

Vila în sine era o clădire lungă, cu etaj, înălțându-se pe culme, 
ţiglele roşii făcând-o vizibilă de la mare distanţă în mijlocul 
peisajului pietros verde-cenuşiu şi ruginiu-iernatic. Când am 
intrat în curtea din faţă aproape imediat ce-am descălecat a 
apărut un sclav care ne-a luat caii în primire. Un alt sclav trebuie 


să fi alergat să-l anunţe pe mai marele lor, pentru că înainte ca 
bidiviul călărit de Davus să dispară în grajd, uşa principală se 
deschise şi un bărbat înalt şi solid, cu părul cărunt şi un aer 
autoritar, ne-a ieşit în întâmpinare. Când i-am prezentat 
scrisoarea primită de la Pompei, omul abia dacă s-a uitat la ea. 

— Da, vă aşteptam, spuse el. 

— Cum aşa? 

— Stăpânul a trimis un mesager cu două zile în urmă, 
spunându-ne să avem grijă de oaspeţi. 

— Dar nu l-am întâlnit pe stăpân decât aseară. 

Omul îmi aruncă o privire hâtră. 

— Stăpânul are un fel de a şti ce vrea un om înainte ca omul 
să ştie. 

— Stăpânul tău era foarte sigur de cooperarea mea. 

— Se pare că da, zise mai marele, cu o privire care spunea şi 
de ce nu? Aceştia sunt companionii? 

— Sclavul şi fiul meu. 

— Nimeni altcineva? Acesta e întregul grup? Şi privi spre 
drumul din spatele nostru. 

— Prefer să călătoresc discret. 

— Un număr mare înseamnă siguranţă. 

— Nu întotdeauna, am spus eu, gândindu-mă la Clodius. 

— Ah, prea bine, cu toate că am pregătit vila pentru un grup 
mai mare, oftă omul, evident dezamăgit că previziunile 
stăpânului eşuaseră în privinţa detaliilor. Şi bătu din palme. Ei 
bine, atunci şederea voastră va fi cu atât mai confortabilă. 
Simţiţi-vă liberi să dormiţi într-o cameră diferită în fiecare 
noapte şi să serviţi mai multe mese pe zi. Ideea se pare că Îi 
face plăcere acestui tânăr, şi ridică o sprânceană uitându-se la 
Davus, care îi răspunse cu un zâmbet spart în timp ce îşi întinse 
mâna să-şi frece şezutul bătucit de şa. 

XXX 

În Roma, Pompei era cunoscut pentru lipsa lui de ostentaţie, 
ca un om căruia îi păsa foarte puţin de ornamentele somptuoase 
ale bogăției, dar vila lui de pe Muntele Alba n-avea nimic 
spartan în ea. Poate, asemenea multor politicieni, adoptase o 
morgă severă, sobră, în oraş, dar îşi permitea o alternativă mai 
iubitoare de plăceri în intimitatea vilei de la ţară. Sau poate 


condiţiile luxoase existente la fiecare pas erau menite doar 
pentru vizitatori, ca noi. Mulţi oameni bogaţi întreţin vile la ţară 
nu atât ca reşedinţe intime cât pentru adăpostirea altora. 

Odăile de spălare din aripa noastră erau luminate de 
luminatoare în tavan şi un rând de ferestruici dispuse la nivelul 
ochilor, prin care puteam zări la orizont, hăt-departe, marea 
aprinsă de scânteierile amurgului; urcasem îndeajuns de sus pe 
munte pentru a putea vedea ţărmul. Pereţii şi pardoselile erau 
ornate cu o gresie frumos decorată ale cărei tonuri subtile, 
cenuşii-albastre şi verde ca muşchiul de pădure, duplicau 
culorile mării îndepărtate, tot mai întunecate. Cele trei bazine 
erau menținute la temperaturi ideale pentru plonjoane în apa 
rece, caldă şi fierbinte; am sărit în toate trei de mai multe ori, 
simțind cum trupul meu întărit din cauza şeii devenea tot mai 
relaxat. Când lumina naturală începu să pălească de-a binelea, 
au fost aduse lămpi; reflectarea flăcărilor dansa cu accente 
roşcate pe apa din bazine. Un sclav bătrân şi ştirb, cu nişte 
mâini remarcabil de puternice, ne-a făcut masaj. Am insistat ca 
şi Davus să primească un masaj complet, pentru că altfel a doua 
zi ar fi fost şi mai ţeapăn decât mine. Chiar şi prosoapele care 
ne-a fost date erau neobişnuit de groase şi de luxoase. O zi nu 
putea avea un sfârşit mai dulce. 

Cina ne-a fost servită într-o cameră încălzită de lângă băi, 
unde aceleaşi sobe care încălziseră apa lăsau să intre căldura 
prin câteva nişe din pardosea. Calitatea şi varietatea mâncării 
era remarcabilă, în special acele plăcinte umplute cu vânat şi 
ceapă. 

Odăile de dormit se aflau deasupra băilor, altă soluţie 
înţeleaptă de a profita cât mai mult de pe urma căldurii 
generate de sobe şi abur. Mobila era în mare parte în stil şi de 
provenienţă orientală; scaunele vopsite cu auriu, având perniţe 
roşii cu ciucurei, erau un pic prea sofisticate pentru gusturile 
mele, ca de altfel şi lucrurile aiuritor de complicate care decorau 
holurile. Pompei petrecuse mulţi ani în Egipt şi se pare că 
dobândise un gust pentru stilurile florale şi execuțiile delicate 
existente în pământurile cucerite sau pacificate de el, unde o 
asemenea pradă era la discreţia lui. 


Patul pe care urma să dorm era un obiect frumos, sculptat 
dintr-un lemn exotic şi închis la culoare, plin de perne de mătase 
şi pături moi de lână, având deasupra un acoperământ diafan. 
Bethesda ar fi spus că e prea rafinat să dormi în el. Diana l-ar fi 
adorat. Deşi plănuisem să mai stau o vreme cu Eco, pentru a 
trece în revistă cele văzute şi aflate peste zi şi doar să testez 
patul cât de moale sau cât de tare era, cred că am adormit 
imediat ce mi-am pus capul pe pernă şi-am închis ochii. Când i- 
am deschis din nou, camera strălucea în lumina rece a dimineţii. 

M-am ridicat, afundându-mi picioarele în preşul pufos de pluş, 
şi am zâmbit când am sesizat lipsa durerii din fese şi picioare, 
apoi am băut dintr-o carafă apă rece de izvor, după care m-am 
uşurat într-o oală de sub pat, am tras pe mine mantia şi m-am 
încălţat, păşind în sfârşit la lumină. 

Se revărsa prin jaluzelele coridorului larg din sudul camerei, 
le-am tras la o parte şi am ieşit pe balconul spaţios, uimit de 
priveliştea din faţa mea. Dintre toate luxurile oferite de vila lui 
Pompei, acesta era cel mai neobişnuit, oferind cea mai 
îndelungă plăcere. 

Spre vest am putut vedea panta împădurită deasupra Viei 
Appia, desluşind panglica drumului lat de dedesubt. Dincolo de 
drum, unde la poalele dealurilor crâmpeie de ceaţă se mai 
agăţau de vârfurile copacilor, şi dincolo de dealuri, se întindea 
câmpia vastă compusă din terenuri agricole, ajungând până la 
distanta mare albastru-verzuie. Deasupra noastră se înălța cerul 
de un albastru intens, fără nori. Dacă rămânea aşa peste zi, 
apusul din acest loc privilegiat trebuie să fi fost extraordinar. 

M-am întors, îndreptându-mă spre capătul opus al balconului 
şi cu lumina dimineţii în faţă am privit spre lacul înconjurat de o 
pădurice, ascuns lumii de jos. Suprafaţă calmă, netedă ca o 
tipsie de argint lustruită, reflecta conul împădurit al Muntelui 
Alba. Soarele tocmai alunecase dincoace de munte şi pentru un 
moment păru să rămână în echilibru pe cel mai înalt dintre 
piscuri. 

— Ce privelişte! spuse Eco, alăturându-mi-se pe balcon. Când 
văzu că m-am speriat, izbucni în râs. Fii calm, papa! Dacă nu 
suntem în siguranţă în casa asta, nu suntem nicăieri în 
siguranţă. Ce privelişte, repetă el, întorcându-şi capul dintr-o 


parte într-alta, să absoarbă toată măreţia. Pompei pare să aibă 
o slăbiciune pentru casele cu vedere superbă, la fel cum Fausta 
Cornelia are slăbiciunea de a se lăsa prinsă... 

M-am conformat jocului. 

— La fel cum Clodius avea o slăbiciune pentru a stârni 
probleme şi a rechiziţiona pământuri... 

— Deseori amândouă în acelaşi timp. 

— Şi cum Milo are o slăbiciune pentru parvenirea socială, am 
continuat eu, şi Cicero pentru a câştiga cazuri imposibile. 
Fiecare om acţionează conform propriei naturi şi se înscrie pe o 
cale singulară spre împlinirea propriului destin. 

— Care e slăbiciunea ta, papa? 

— Încercarea de a-i înţelege pe ceilalţi! Nu întotdeauna o 
activitate răsplătită, sau plăcută. 

Eco oftă. 

— Anumite situaţii pot fi cu greu mai plăcute ca asta. 

— Da, cei ca Pompei ştiu cum să trăiască. 

— M-aş putea obişnui cu asta. 

— Mai bine nu, Eco. Vom pleca de aici cât mai curând posibil. 
Nu ţi-e dor de Menenia şi de micuţii Titus şi Titania? 

Băiatul arăta melancolic. 

— Menenia nu mi-a gătit niciodată o masă ca cea servită de 
bucătar aseară. Şi nici nu mi-a făcut un masaj ca zbârcitul ăla 
bătrân de la baie! 

— Cei ca Pompei au cei mai buni sclavi. 

— Apropo, papa, a trebuit să-l ridic pe Davus din pat înainte 
de a veni aici. E practic paralizat. 

— Cu cât ai mai mulţi muşchi, cu atât te dor mai mult. 

— Ce bătrân înţelept a spus asta? 

— Mă îndoiesc c-a existat vreodată un bătrân înţelept etrusc 
care să nu fi ştiut să călărească. Dar Davus e tânăr şi suplu. O s- 
avem grijă să primească astăzi o nouă doză de călărit, să-i 
treacă înţepeneala. 

— Papa, nu eşti tu omul care să tortureze un sclav. 

— Consideră că e răzbunarea bătrâneţii contra tinereţii. Dar e 
timpul să ne punem în mişcare. Mai întâi vom mânca. Şi vom 
vedea cu ce se va prezenta bucătarul în dimineaţa asta, să te- 
ajute să nu-ţi mai fie dor de Menenia. 


KKK 


Burţile noastre au fost încălzite de o pâine proaspăt coaptă, 
presărată cu seminţe de susan, cu un păsat din ovăz şi miere şi 
un compot cald de mere, condimentat. Davus ni s-a alăturat. 
Deşi simplul act de a merge şi a şedea părea să-i cauzeze o 
agonie nesfârşită (manifestată prin gemete şi grimase), asta nu 
i-a anulat apetitul. A consumat cât Eco şi cu mine, la un loc. 

Aveam intenţia de a lua caii şi a ne îndrepta spre Via Appia, 
dar când mai marele a auzit care era destinaţia noastră, ne-a 
sfătuit să mergem pe jos. Se pare că exista o potecă pe coama 
dealului care ducea direct la vila lui Clodius. 

— E cu mult mai scurt aşa, ne-a spus el, şi în mod evident mai 
discret decât pe drumul deschis. In plus, astăzi e foarte cald, din 
cauza soarelui, iar plimbarea mult mai plăcută. Vă va duce prin 
dumbravă. 

— Dumbravă? 

— Dumbrava sacră, dedicată lui Jupiter... sau ce-a mai rămas 
din ea. 

— Da, cred că vreau s-o văd. Haide, Eco. Ei bine, Davus, se 
pare că vei fi scutit de agonia aburcării pe cal, cel puţin de data 
asta. 

Zâmbetul lui de recunoştinţă se transformă într-o strâmbătură 
când se ridică în picioare. 

XXX 

Aşa cum ne promisese omul lui Pompei, plimbarea ne-a oferit 
privelişti splendide, în special într-o zi în care cerul era senin şi 
vizibilitatea nelimitată. Creasta muntelui se semeţea deasupra 
noastră, iar câmpia lucea la picioarele noastre, amândouă la fel 
de îndepărtate. Lacul ascuns nu lăsa să se vadă nimic din el, 
doar reflectarea perfectă a cerului. Marea era prea departe 
pentru a putea fi auzită, nici măcar un scâncet al ei. Pădurea 
tăcută, odată ce am ajuns la umbra ei, ne-a blocat orice altă 
imagine a restului lumii, cu excepţia unor raze răzlețe de soare. 

Mă simţeam copleşit de bolovanii căptuşiţi în umbră pe 
marginea drumeagului, de foşnetul frunzelor din toamna trecută 
sub paşii noştri, de cupola crengilor împletite deasupra noastră. 
Am fost întotdeauna pătruns de frumuseţea naturii la ţară, deşi 
singura mea încercare de a trăi acolo, la ferma mea din Etruria, 


eşuase lamentabil. Acel capitol din viaţa mea, ca de altfel toţi 
aceia care făcuseră parte din el, aparţinea acum unui trecut 
mort. 

Poteca noastră continua să coboare, conducându-ne spre un 
luminiş şi fundaţia unei case. Dispunerea diferitelor camere 
putea fi descifrată printre ruine, piatră şi lemn vechi. Nu mai 
rămăsese aproape nimic valoros din punct de vedere decorativ, 
cu excepţia unor fragmente de mozaic din pardoseală, care 
fuseseră stricate în momentul dislocării şi abandonate acolo. 
Mai era şi o statuie de marmură, zdrobită pe pământ, 
reprezentând forma unei femei fără cap. Mi-a reamintit, 
trecându-mă fiorii, de Minerva de bronz distrusă din casa mea. 
Această zeiţă, am gândit eu, fusese mai degrabă lovită din 
greşeală de un muncitor neatent decât de nişte jefuitori furioşi, 
deşi omul faţă de care erau loiali atât muncitorii cât şi jefuitorii 
era aproape sigur acelaşi. Viu sau mort, Clodius lăsase numai 
ruină în urma lui. 

Ne-a luat o vreme să trecem atent printre ruine, desluşind 
demarcaţiile sălilor şi chiliilor în care prezenţa mea n-ar fi fost 
niciodată permisă când casa stătea în picioare, încercând să-mi 
imaginez sunetele, mirosul şi umbrele locului. Virgo Maxima îi 
jelise farmecul rustic, distrus acum pentru totdeauna. l-am 
simţit prezenţa în locul acela, umorul fragil şi amărăciunea 
francă, mult mai mult decât prezenţa zeiţei, care abandonase 
locul desacralizat la fel de radical ca acel cap al statuii ei 
decapitate. 

Mai departe, pe deal, printre copaci, am zărit coloanele albe şi 
acoperişul rotund al Templului circular al Vestei - templul 
original, după cum remarcase atât de categoric Virgo Maxima. 
Chiar şi în timpul zilei, şi la o distanţă atât de mare, flacăra 
eternă care ardea înăuntru putea fi zărită graţie luminii vii pe 
care o proiecta pe rotunjimile interioare ale coloanelor. Templul 
era neatins, iar pământul din jur intact. Nici măcar Clodius nu 
fusese îndeajuns de malefic pentru a deranja flacăra sacră. 

Ne-am întors pe potecă, continuându-ne drumul. 

Natura pădurii începu să se modifice de o manieră subtilă. 
Chiar şi fiul meu nereligios simţi asta, menţionând-o înaintea 
mea. Poate, conform remarcii lui, era din cauza faptului că toţi 


copacii din afara dumbrăvii sacre, după ce fuseseră tăiaţi în 
repetate rânduri, crescând de-a lungul mai multor generaţii, 
dobândiseră o natură oarecum diferită de cea a copacilor 
dinăuntrul zonei sacre, care nu fuseseră defrişaţi de nici un 
muritor şi nu fuseseră atinşi de altă flacără decât de cea trimisă 
de Jupiter însuşi. Aceste dumbrăvioare sacre sunt diferite în 
multe privinţe mărunte - distanţa dintre copaci, calitatea luminii 
care pătrunde printre ei, vârsta relativă, genul şi cantitatea 
frunzişului de la poalele lor. Indiferent de situaţie, după o vreme 
a devenit foarte clar pentru noi, chiar şi pentru un sclav crescut 
la oraş ca Davus, că intrasem într-un loc foarte special al zeului. 

Cu atât mai şocantă a fost devastarea neaşteptată peste care 
am dat tocmai în inima acestui desiş. Am cotit pe potecă, ne-am 
aplecat pe sub o cracă joasă, pomenindu-ne în mijlocul unui 
luminiş în care nu mai rămăseseră decât butucii. Nu era un 
luminiş mic, o întreagă coastă fusese dezgolită, ca şi cum un 
devorator rapace de copaci s-ar fi înfruptat aici în voie. 

— La asta trebuie să se fi referit preotul Felix, am spus eu. 

— „l-au tăiat cu zecile”, spunea el. Dar mie mi se pare chiar 
mai grav, şi Eco scutură din cap. Ce fel de pădurari ar răni atât 
de amarnic o dumbravă sacră? 

— Ce fel de muncitori neatenţi ar dărâma o statuie a Vestei, 
lăsând-o unde a căzut? Clodius era renumit că îşi recruta 
muncitorii liberi dintre săracii Romei. Nu e o ceată prea 
pricepută, dar e loială. 

— Şi nici foarte pioasă, după felul în care au profanat aceste 
locaşuri sfinte. 

— Ah, dar aceste locuri nu mai erau sfinte după ce a terminat 
Clodius cu ele. Sunt convins că s-a ocupat de toate formalităţile 
legale pentru ca această porţiune a dumbrăvii, împreună cu 
Casa Vestalelor, să fie complet de-sanctificate înainte de a le 
pângări. 

— Dar un loc fie e sfânt, fie nu e, papa. 

Trebuia să zâmbesc observând subita pasiune a fiului mei 
pentru cele sacre. 

— Eco, tu ştii cum stau treburile. Un loc e sacru sau nu în 
funcţie de judecata autorităţilor implicate. Unele autorităţi sunt 
neîndoielnic foarte sensibile în faţa semnelor misterioase emise 


de zei şi la fel de pioase ca unii oameni. Altele nu sunt într-atât 
de pioase şi e mult mai probabil să remarce auspiciile din licărul 
monedei decât în strălucirea fulgerului. E calea romană, sau cel 
puţin aşa a fost în tot timpul vieţii mele, unul dintre motivele 
pentru care, presupun, atât de mulţi oameni ai generaţiei tale 
tind să nutrească atât de puţine sentimente religioase. In timp 
ce vorbeam, continuam să mergem, pentru că nu doream să ne 
oprim ca să contemplăm dezastrul. 

În cele din urmă am ajuns la capătul luminişului. Poteca ne 
conducea în desişul pădurii, unde, pentru un moment scurt, 
natura sacră a dumbrăvii păru să se reafirme printre umbrele 
amuţite. Dar ajunsesem la extremitatea cealaltă a pădurii şi 
după câţiva alţi paşi ne-am pomenit din nou scăldaţi de lumina 
soarelui. Fâşia împădurită prin care tocmai trecusem stătea ca 
un paravan care masca acea coastă devastată. Ajunsesem la 
vila lui Clodius de pe Muntele Alba, destinaţia cherestelei 
provenită din toţi acei copaci seceraţi. 

Asemenea casei din oraş, vila lui Clodius avea aparenţa unei 
clădiri neterminate - piatra sculptată decorativ nu era în unele 
locuri decât parţial terminată, porţiuni de schelărie rămăseseră 
ataşate de unele secţiuni ale fațadei, iar zona verde 
înconjurătoare era fracturată în unele locuri de grămezi de 
cărămidă şi cherestea. Dar vila fusese construită la o scară atât 
de masivă încât chiar şi în acest stadiu nefinisat era 
impresionantă. Dumbrava lui Jupiter îl copleşea pe om într-un 
anumit fel; o clădire ca aceasta era copleşitoare cu de la sine 
putere. 

Colina pe care era situată era atât de abruptă încât aş fi 
considerat-o nepotrivită pentru o clădire. Clodius îi oferise 
arhitectului Cyrus un loc dificil unde să-şi impună creaţia, iar 
Cyrus se conformase reliefului realizând o clădire de o 
îndrăzneală inovatoare. Nu era nici o îndoială că structura de 
rezistenţă era fixată în teren de un fel de piloni, însă aceştia 
erau camuflaţi de ziduri solide. Văzută din profil, vila părea să 
încalece precar coama colinei. Pe panta coborâtoare, o galerie 
acoperită se întindea pe toată lungimea etajului superior. 
Priveliştea spre mare trebuie să fi rivalizat cu cea de la vila lui 
Pompei. În mod sigur nu era o coincidenţă faptul că nu exista 


nici o fereastră sau altă cale de acces la etajele inferioare, ceea 
ce făcea clădirea practic impenetrabilă pentru oricine se apropia 
de ea din partea de jos. Galeria aceea lungă nu asigura doar o 
privelişte spectaculară, dar putea fi folosită şi pentru a apărare 
împotriva atacatorilor, asemenea parapetului unei fortărețe. 

Intrarea în vilă se găsea pe partea opusă a etajului superior, 
care reprezenta doar o parte a clădirii vizibile dinspre est. O 
mare cantitate de pământ fusese dislocată din panta muntelui 
pentru a obţine o curte plană în faţa intrării. Materialele menite 
construirii unui zid fuseseră depozitate în jurul curţii, dar zidul 
încă nu fusese ridicat. Clodius şi arhitectul lui trebuie să fi 
înţeles natura vulnerabilă a intrării în vilă, intenţionând să facă 
ceva în privinţa asta. Acum niciunul nu mai putea duce la bun 
sfârşit acest proiect. 

Am ajuns în dreptul intrării, o uşă dublă din stejar masiv, 
sculptată decorativ şi înnegrită de vreme. M-am întrebat dacă 
nu provenea de la Casa Vestalelor. Am bătut foarte politicos, cu 
piciorul.. Cum n-am auzit nici un răspuns, am bătut din nou. 

— Mă întreb la ce fel de primire să ne aşteptăm, spuse Eco, 
aruncând o privire precaută spre grajdul din apropiere şi curtea 
tăcută din faţă. Nu se vedea urmă de om sau animal. Unde e 
toată lumea? 

— Fulvia mi-a spus că a închis vila pentru o vreme. 

— Vrei să spui că nu e nimeni aici? 

— Un imobil atât de mare ca ăsta poate fi cu greu abandonat 
total; trebuie să existe ceva personal în reşedinţă. Nu, am 
interpretat cele spuse de ea că ar fi pus capăt construirii, 
închizând bucătăria şi aripa destinată oaspeţilor. Sunt sigur că 
vom găsi pe cineva aici. 

Nici n-am terminat bine cele spuse, că uşa grajdului se 
deschise, afară ieşind un băiat care ţinea în mâini un coş greu. 
Ne văzu, scoase un strigăt şi fugi înapoi în grajd, scăpând coşul 
în urma lui. Coşul se răsturnă, deşertându-şi conţinutul. Am 
încercat să-mi dau seama dacă era mei sau orz... 

Apoi o viespe uriaşă se năpusti bâzâind spre creştetul meu. 
Cel puţin asta păru să fie pentru o clipă fulgurantă, paralizantă: 
un zbârnâit subit, maliţios, aproape de faţa mea, atât de 
aproape încât îmi gâdilă vârful nasului cu vântul creat în trecere, 


imprimând urechilor mele un ţiuit fulgerător. Apoi urmă sunetul 
înfundat al coliziunii şi muzica lemnului care vibrează, odată cu 
imaginea suliţei tremurând în faţa ochilor mei, înfiptă în uşă. 


Capitolul douăzeci 


Ce m-a surprins mai mult - sulița venind dintr-o direcţie 
necunoscută şi ratându-mi cu puţin nasul sau viteza orbitoare cu 
care a reacţionat Davus? 

Oricât de posac şi de lent părea, Davus avea reflexele unui 
câine de vânătoare. Traversase deja curtea, căţărându-se pe o 
grămadă de cărămizi înainte ca eu să pot clipi. Chiar şi Eco, la 
fel de agil şi de rapid cum eram eu în tinereţe, a rămas uitându- 
se pe el, ca un alergător blocat pe linia de start. 

Davus ajunse în vârful grămezii de cărămizi, sărind cu braţele 
larg deschise. O clipă mai târziu s-a auzit sunetul a două trupuri 
în coliziune şi o răsuflare şuierată care se transformă într-un 
schelălăit de durere. Apoi Davus strigă: Stăpâne! Vino repede, 
nu-l pot ţine! 

Eco porni în fugă. Eu după el. Eco o luă pe o parte a grămezii, 
eu pe cealaltă. Am auzit altă coliziune, un geamăt, o pală de 
praf. Am dat de Davus la capătul îndepărtat al grămezii, 
ridicându-se în picioare. Impreună am fugit să-l găsim pe Eco, 
care stătea ţinându-se de mijloc, de-abia răsuflând. In faţa lui 
Eco, clipind speriat, zăcea pe spate un băiat care cu greu ar fi 
putut avea mai mult de zece ani. 

— Nu l-am atins, spuse Eco, răsuflând din greu. A fugit direct 
în mine, aproape că m-a doborât. A căzut pe spate şi cred că s-a 
lovit la cap... 

Băiatul era ameţit, dar nu era nimic grav. Îşi reveni treptat şi 
se sperie când ne văzu pe toţi trei uitându-ne la el. Prima lui 
reacţie a fost să sară în picioare, ceea ce era imposibil dat fiind 
faptul că Davus stătea cu un picior pe fiecare mânecă a tunicii 
băiatului, ţintuindu-l la pământ. 

— N-ar trebui să te zbaţi, tinere, spuse Eco. Nu cred că-ți 
ajută la ceva. 

Băiatul îşi încleştă fălcile şi miji ochii, dar masca lui de 
înfruntare era mult prea transparentă. Bărbia îi tremura, iar 
ochii i se deplasau rapid de la o faţă la alta. 

— Nu vrem să-ţi facem nici un rău, am zis eu, cu un ton mai 
blând decât al lui Eco. Cum te cheamă? 


Băiatul continua să mă privească printre gene. Din unghiul lui, 
pe pământ, probabil apăream ca nişte uriaşi, mai ales Davus. 
Felul în care ne privea era în mod evident o bravadă, altă 
încercare de a-şi masca teama; vederea lui trebuie să fi fost 
perfectă ca să poată arunca o suliță cu atâta precizie. 

— Numele meu e Mopsus, spuse el în final. Vocea îi tremura. 

— Şi prietenul tău? Băiatul din grajd, cel care a strigat când 
ne-a văzut. De aceea ai aruncat sulița, nu, pentru că a strigat și- 
ai crezut că e în pericol? 

Privirea băiatului se mai însenină. 

— Fratele meu mai mic, Androcles. 

— Ah, fratele. Nici nu-i de mirare că ţi-a fost frică pentru el. 
Am privit spre grajd. Uşa, puţin crăpată, se mişcă puţin. 
Androcles trebuie să-şi facă griji din pricina ta, acum. Dar nu-i 
nevoie de asta. Cum spuneam, nu vrem să vă facem nici un rău. 

— Atunci ce căutaţi aici? Vocea lui răguşită se transformă într- 
un scâncet. Davus râse. Băiatul se făcu roşu de mânie. Se zbătu 
fără rost pe pământ, ceea ce-l făcu pe Davus să râdă şi mai 
tare. 

— Spune-i la elefantul ăsta mare să se dea jos de pe mine! 
Mânia gonise în sfârşit teama, conferind vocii lui o autoritate 
surprinzătoare. 

— Negreşit, imediat ce vei răspunde la câteva întrebări. De ce 
nu vine nimeni la uşa aia? Unde e toată lumea? 

Băiatul se zbătu, se zvârcoli, încercând să se elibereze din 
strânsoare. N-avea cum să scape atât timp cât Davus stătea pe 
mânecile tunicii lui. Şi nici nu putea lovi cu piciorul îndeajuns de 
sus pentru a-l lovi pe Davus. 

— Chiar n-ai cum să scapi, am spus eu. 

— Nu-i adevărat! scheună vocea prin gaura uşii grajdului. 

— Androcles, fraierule! Pleacă de-aici! Fugi la moară! Scoală-i 
şi spune-le... Mopsus îşi muşcă limba. 

Davus şi Eco mă priviră. Am dus degetul la buze. Am mers în 
jurul stivei de cărămizi, ajungând din nou în curte, apoi m-am 
apropiat de uşa grajdului dintr-o direcţie care nu putea fi văzută 
de pe gaura uşii. Am tras de uşă, punându-mi mâna calm, dar 
ferm pe umărul unui băieţel care mă privea cu nişte ochi cât 
cepele. 


— Nu-ţi fie teamă, Androcles. Nu urli din orice, cum zice 
fratele tău, nu? Băiatul mă privea solemn, scuturând din cap. 
Aşa credeam şi eu. Hai, ia-mă de mână. Bravo. Acum haide să 
mergem să discutăm cum se cuvine cu fratele tău prostuţ. 

Mopsus se zvârcoli dezgustat. 

— Androcles, idiotule! Acum te-au prins şi pe tine. 

Androcles continuă să mă privească solemn, apoi pe Eco şi pe 
Davus. 

— Cred că sunt de treabă, Mopsus. Nu-s răi, ca ăilalţi. 

— Poate ăilalţi i-au trimis, măgar prost ce eşti, să ne prindă şi 
să ne termine! Vocea lui Mopsus se sfârşi din nou într-un 
scâncet, făcându-l pe Davus să râdă. 

— Marele elefant e comic. Androcles îl privea pe Davus 
impresionat. 

— N-o să mai crezi că-i comic după ce ne belesc de vii, cum i- 
au făcut lui Halicor! zise Mopsus. 

Androcles se înfioră gândindu-se la asta, dar când l-am strâns 
de mână păru că se linişteşte. 

— Halicor a fost tutorele tânărului Publius Clodius, nu-i aşa? 
am întrebat eu. 

— Cum de ştii asta, dacă nu te-au trimis e? Mopsus aproape 
că scuipă aceste cuvinte. Faptul că îl avea pe frăţiorul lui pe 
post de public îi dădea curajul să persiste, pretinzând că e dur. 

— Când spui ei, te referi la cei care l-au ucis pe Halicor? 

— La cine altcineva? Oamenii lui Milo! Milo v-a trimis şi pe 
voi... 

— Nu! Severitatea vocii mele îl reduse la tăcere. Uită-te la 
mine, Mopsus. Şi tu, Androcles. Vă jur, pe umbra tatălui meu, că 
Milo nu m-a trimis aici şi n-am venit pentru el. 

— Atunci cine te-a trimis? întrebă Mopsus, suspicios. 

— Cu o zi înainte de a pleca din Roma am avut o discuţie 
lungă cu stăpâna voastră. Fulvia m-a rugat să fac ceva pentru 
ea. Era adevărat, în definitiv, chiar dacă nu era întregul adevăr. 
N-am considerat necesar să complic treburile menţionându-l pe 
Magnus. 

Mopsus o lăsă mai moale. 

— Te-a trimis stăpâna? 


— Fulvia m-a rugat să cercetez ceva în legătură cu moartea 
stăpânului. Mi se spune Descoperitorul. Mă pricep la astfel de 
lucruri. 

— Poate îi descoperă pe cei care l-au omorât pe Halicor! 
propuse Androcles, fixându-şi fratele cu ochii larg deschişi. 

— Nu fi caraghios, plângăciosule, ştim cine l-a ucis. l-am văzut 
cu ochii noştri. 

— Chiar i-aţi văzut? Stăpâna voastră nu mi-a spus asta, doar 
că Halicor a fost ucis împreună cu mai marele sclavilor şi alţi doi 
sclavi. N-a pomenit nici un martor. 

— Asta pentru că nimeni nu ştie că i-am văzut, spuse Mopsus. 

— Până acum! Micul Androcles îşi puse mâinile pe şolduri, 
uitându-se acuzator la fratele mai mare, ca şi cum l-ar fi întrebat 
cine era cel mai fraier urlător în acest moment. 

— Vreau s-aud totul despre asta, am spus eu, dar mai întâi 
vreau să ştiu ce-ai vrut să zici atunci când i-ai spus lui Androcles 
să fugă la moară şi să-i trezească pe ceilalţi. Care ceilalţi? 

Mopsus îşi ridică privirea spre mine, muşcându-şi buza, 
cumpănind dacă să coopereze sau nu. Aproape că îi vedeam 
gândurile la treabă. Frăţiorul lui nu părea a fi în primejdie, iar 
asupra lor nu plana nici o ameninţare reală. Cei care îi luaseră în 
captivitate se deziseră de orice loialitate faţă de Milo, invocând 
în schimb numele stăpânei din Roma, o persoană la fel de 
distantă şi de exotică pentru un băiat ca el, precum o zeiţă din 
Olimp. Probabil, de fapt cel mai important argument, începuse 
să se sature să fie țintuit pământului. 

— Lasă-mă să mă ridic şi-ţi spun, zise el. 

— N-o s-o iei la fugă? Pentru că dacă fugi, Davus o să fugă 
după tine- şi nu-l prea pot opri, e ca un câine fără lesă - când te 
prinde nu se poate opri din râs. 

Androcles îşi acoperi gura, chicotind. Mopsus se făcu roşu ca 
racul. 

— N-o să fug. Da' ia elefantul de pe mine! 

— Davus, dă-te la o parte. 

Davus se dădu, dar rămase pregătit să-l urmărească pe băiat, 
picioarele lui lungi şi musculoase fiind gata s-o ia din loc. Arăta 
ca una dintre acele magnifice pisici gigant care puteau fi văzute 
la expoziţiile de animale de la arenă, cu excepţia rânjetului, 


pentru că aceste animale nu zâmbesc niciodată. Cum oare se 
topise amorţeala dimineţii? Ah, să fii din nou tânăr, invulnerabil 
precum Ahile. 

Mopsus se ridică în picioare şi se scutură de praf. Se uită urât 
la Davus, care reuşi acum să-şi înfrâneze râsul. 

— Ce voiai să ştii? 

— Ceilalţi pe care i-ai pomenit - jos la moară... 

— Poate încă mai dorm. Că aşa fac de obicei la ora asta după 
ce-au băut toată noaptea, cum fac tot timpul de când au spart 
căsuţa în care stăpânul ţinea vinul. 

— Mopsus! Frăţiorul se încruntă la el, scuturându-şi capul. 

— Ce-mi pasă? E-adevărat. E treabă lor să păzească casa, a 
noastră e s-avem grijă de grajd. Ar trebui s-o păţească! 

— Şi nu e nimeni în casă? am întrebat eu. 

— Nu. Totul e încuiat. După cele întâmplate, stăpâna i-a 
chemat pe toţi slujitorii la Roma, fără ăia care păzesc clădirea. 

— Şi noi trebuie s-avem grijă de animale, adăugă fratele. 
Spune-i că noi ne facem treaba. 

— O să-i spun, le-am promis eu. 

— Dar nu-i pâri pe ceilalţi, spuse Androcles, dintr-o dată 
foarte sincer. Să nu fie pedepsiţi. Şi izbucni brusc în plâns. 

— Oh, mai taci, spuse Mopsus. Se gândeşte la ce le-au făcut 
oamenii lui Milo lui Halicor şi mai marelui casei. Nu aşa o să-i 
pedepsească stăpâna pe nişte bieţi păzitori, prostule. O să-i 
biciuiască puţin. N-o să le taie picioarele. 

— De unde ştii tu? se smiorcăi copilul. 

— Pentru că nu-s prost ca tine. 

— Androcles nu mi se pare prost, spuse Eco, punându-și 
mâinile în şold. Nu el a aruncat cu sulița la nişte străini 
prietenoşi. 

Era tipic pentru el, să-l apere pe cel mic, am gândit eu; aşa 
păstra pacea între gemeni acasă? Dar mi-am dat seama că 
cearta băieţilor evita de fapt subiectul neplăcut al lui Halicor şi 
soarta lui, deşi îl pomeneau. Ce anume văzuseră? 

— Înseamnă că aţi fost aici în ziua bătăliei, nu? Vă amintiţi 
bine? 


— Sigur că eram aici, aveam grijă de grajd, ca de obicei, 
spuse Mopsus. A fost o zi grea, cu stăpânul şi oamenii lui 
pregătindu-se de drum. 

— La ce oră din zi a fost asta, când a pornit stăpânul spre 
Roma? 

— După-masa. 

— La ce oră? 

Băiatul dădu din umeri. 

— Aproape de a noua oră sau mai târziu, de a unsprezecea 
oră? 

Androcles mă trase de mână. Ora a noua. 

— Eşti sigur? 

— E un cadran solar în spatele grajdului. După ce-a plecat 
stăpânul m-am dus să mă uit pentru că mi-era foame şi-am vrut 
să ştiu cât mai e până la cină. 

— Şi când a plecat stăpânul, era ca şi cum atunci voia să 
plece? 

— Nu, spuse Mopsus, înainte ca fratele să poată răspunde 
înaintea lui. Mai voia să stea o zi sau două. A plecat după ce-a 
venit un mesager. 

— Şi ce l-a anunţat mesagerul? 

— Despre arhitectul bătrân, Cyrus. Murise, iar stăpâna îl 
chema pe stăpân la Roma. 

— Parcă ştii cam multe despre treburile stăpânului, pentru un 
grăjdar, spuse Eco, care părea pornit să-l înţepe tot timpul. 

— Am ochi şi urechi. Şi pe cine crezi că vede prima oară un 
mesager călare când ajunge la vilă? Pe mine, pentru că eu am 
grijă de calul lui. 

Eco părea sceptic. Şi mesagerul ăsta de-abia aştepta să-ţi 
spună ție ce mesaj avea, înainte de a-l vedea pe Clodius? 

— Mi-a zis: „Ar fi bine să pregăteşti caii pentru stăpân şi 
prietenii lui”, iar eu am zis: „De ce?” lar el: „Pentru că stăpâna 
vrea să se-ntoarcă la Roma”, şi eu am zis... 

— Da, cred că am priceput, spuse Eco. 

— Deci stăpânul tău a primit mesajul, am spus eu, şi s-a 
hotărât să plece la Roma, adunându-şi suita. Dar nu era cu el şi 
fiul lui, Publius Clodius? Cred că e de vârsta ta, Androcles. 


— Sigur că Publius era aici, spuse Androcles. Cu tutorele lui, 
Halicor. Halicor avea grijă mai tot timpul să-l ţină ocupat, da' 
uneori Publius reuşea să scape, să vină la mine şi la Mopsus. i 
spuneam c-avem treabă, dar zicea că atât timp cât suntem cu el 
e în regulă să mergem împreună. Aşa că ne duceam să ne 
jucăm în pădure sau la ruinele casei vrăjitoarelor. 

— Vrăjitoare? 

— Cred că se referă la vestale, Eco. În ziua în care a sosit 
mesagerul, Publius a plecat cu tatăl lui? 

— Nu, a rămas cu Halicor. Mopsus şi cu mine ne-am bucurat, 
pentru că asta însemna că va vrea să se joace cu noi, iar noi nu 
trebuia să muncim aşa de mult, cu toate că mai marele şi 
Halicor se puteau supăra, şi ce dacă, pentru că ori de câte ori 
Publius dădea de necaz, tot el ieşea basma curată. 

— Ca taică-su, spuse Eco, pieziş. 

— Şi imediat ce stăpânul şi oamenii lui au plecat Publius a 
venit la noi în grajd... 

— Şi noi aveam mult de lucru, spuse Mopsus, să curăţăm 
după plecarea lor. O groază de bărbaţi dormiseră în grajd şi ei 
fac mai multă mizerie decât animalele. 

— Dar Publius a venit şi voia să ne jucăm. Mopsus i-a spus că 
avem treabă, da' Publius a zis că se-ascunde de Halicor, iar noi 
trebuie să-l ajutăm să se-ascundă. Aşa că eu şi Mopsus ne-am 
dus într-un colţ, să vorbim, şi-am hotărât să-i arătăm pasajul 
secret. iți poţi da seama, nici Publius nu ştia de el, fiul 
stăpânului! 

— Un pasaj secret? spuse Eco. Cred că băieţii ăştia ne spun 
poveşti, papa. 

— Ba-i adevărat! insistă Androcles. 

— Da, e-adevărat, spuse Mopsus, încrucişându-şi braţele şi 
părând foarte matur. Probabil suntem singurii doi în viaţă care 
ştiu despre asta, fără să-l socotim pe Publius, acum când şi 
stăpânul, şi Cyrus, nu mai sunt, pentru că ei erau singurii care ar 
fi trebuit să ştie, fără să punem la socoteală sclavii care au 
construit clădirea, normal, dar cine ştie pe unde sunt ei acum? 
Nici măcar Halicor sau mai marele nu ştiau de pasaj. Pun pariu 
că nici stăpâna nu ştie. 


Fratele lui pufni, dar m-am gândit că micul Mopsus putea 
avea dreptate. Fulvia nu-mi spusese nimic de pasajul secret şi 
nici nu-i menţionase pe băieţii ăştia; îmi spusese doar că fiul ei 
reuşise cumva să-i evite pe oamenii lui Milo atunci când 
veniseră la vilă, terorizându-i pe sclavi. E posibil ca fiul ei să nu 
fi divulgat detalii, iar ea nu dorea să-l preseze; sau poate că 
tânărul Publius era la fel de bun ca tatăl său la păstrarea unui 
secret. 

— Aşa că l-aţi dus pe Publius în pasajul secret, să se-ascundă 
de Halicor. Mi-ar plăcea să mi-l arăţi şi mie. Sigur, dacă vila e 
închisă... 

— Oh, da' asta e minunat cu pasajul secret, spuse Androcles. 
Nu trebuie să intri în casă ca s-ajungi acolo. Poţi intra în pasaj de 
afară. Haide, să-ţi arăt. Şi mă luă de mână. Fratele lui mai mare 
se uită suspicios, aruncându-i o privire îngrijorată lui Eco, dar 
veni după noi, mânat de încrederea nou dobândită sau de frica 
de a nu fi fugărit şi țintuit pământului de un Davus hohotitor. 

Androcles ne conduse în jurul casei şi în jos pe o pantă 
abruptă în pădurea de la poalele casei. De la distanţă această 
parte a casei părea aproape lipsită de înfăţişare, cu excepţia 
coridorului acela lung de sus. De aproape puteam vedea 
numeroase deschizături pe un singur rând, nu atât ferestre, cât 
luminatoare, mult prea sus în zid pentru a putea ajunge la ele şi 
prea mici chiar şi pentru ca un copil să se poată strecura 
înăuntru. Fundaţia era în mare parte camuflată de copaci şi 
tufişuri dese. Printre acest desiş Androcles ne arătă o cărăruie, 
iar la capătul cărăruii, unde la început ne-a făcut impresia 
existenţei unui zid plat, se găsea o intrare secretă. O secţiune 
între doi stâlpi părea să fie fixă, dar de fapt era un panou glisant 
care putea fi tras într-atât încât să-i permită unui om să se 
strecoare înăuntru. Am văzut mai multe variante de uşi secrete 
în viaţa mea, în special în călătoriile din tinereţe, dar rareori 
văzusem una mascată mai bine. Cele mai multe aşa-zise intrări 
secrete nu sunt chiar atât de ascunse privirii, dar sunt 
descurajante, pentru că modul lor de deschidere e secret. 
Această uşă era uşor de deschis, însă ar fi fost aproape imposibil 
de detectat dacă nu ştiai de existenţa ei. 


Intrarea dădea într-o scară pe care urcarăm cu toţii, înaintând 
pe un coridor foarte îngust care părea să traverseze inima 
nivelului inferior al vilei, prin acele secţiuni subterane construite 
în porţiunea excavată din panta muntelui. Traseul era luminat 
doar de nişte deschizături minuscule care serveau ca ochiuri de 
spionat în diversele încăperi pe lângă care treceam. Camerele în 
sine erau în mare parte nedecorate şi goale, cu excepţia unor 
lăzi şi piese disparate de mobilă, în unele era întuneric beznă. 
lar altele nu fuseseră finisate ca lumea de tâmplari. Asemenea 
casei lui Clodius din Roma, vila se afla într-o stare de 
expansiune în momentul morţii stăpânului, plină de promisiunile 
schemelor grandioase ale viitorului. 

— Toate aceste încăperi subterane întunecate - la ce i-or fi 
trebuit lui Clodius? întrebă Eco. 

— E limpede că urma să fie mai mult decât o simplă vilă de la 
tară, am spus eu. Mai degrabă o fortăreață, îmi închipui - un loc 
în care să aduni comori, arme, să adăposteşti o armată privată 
de gladiatori... 

— Sau prizonieri? 

— Nu m-am gândit la asta. Da, nu-i greu de imaginat aceste 
încăperi ca celule sau săli de tortură. 

— Poate şi casa din oraş are pasaje secrete. 

— Nu m-ar surprinde. Mai mult de lucru pentru arhitectul 
Cyrus! 

Am urcat alte trepte, luminate prin mici deschizături cu 
lumina directă a soarelui, indicând că scara era localizată la un 
capăt al clădirii. Am parcurs noi coridoare înguste, am privit în 
alte încăperi cavernoase, întunecate şi neterminate. In cele din 
urmă ne pomenirăm într-o altă structură, un pasaj labirintic 
cotind ba într-o parte, ba într-alta. Ne găseam acum undeva 
într-o zonă mai veche a vilei, unde adăugarea unui pasaj ascuns 
îi impusese arhitectului Cyrus exersarea unei virtuozităţi sporite. 
Camerele date la iveală acum de orificiile de spionare erau 
înfrumuseţate cu mobilier şi decoraţiuni opulente, înţesate de 
lucruri care să te facă să te simţi acasă - doar că nu erau 
oameni acolo. Camerele erau tăcute şi încremenite. Chiar şi într- 
o zi însorită ca asta, cu primele semne ale unei primăveri 


timpurii în aer, toate obloanele erau trase, întreaga casă 
cufundată într-o umbră sumbră. 

In sfârşit Mopsus ne făcu semn să ne oprim. 

— Aici... aici e unde ne găseam când s-a întâmplat. 

— Cine se găsea aici? 

— Androcles şi cu mine. Şi Publius, bineînţeles, ascunzându-se 
de Halicor. Publius s-a gândit că ne-am distra grozav dacă îi 
spionăm pe oamenii mari. Se abţinea greu să nu râdă când se 
uita pe gaură. 

Cel mai apropiat orificiu de spionare era la nivelul ochilor unui 
băiat, mai aproape de brâul unui bărbat, aşa că m-am lăsat pe 
vine să privesc prin el. Pardoseala pasajului secret era 
considerabil mai înaltă decât cea a camerelor adiacente, aşa că 
m-am pomenit uitându-mă de sus în camera de dincolo. Părea 
să fie un birou pentru perfectarea afacerilor şi clasarea 
documentelor. Pe perete se vedeau faguri cu orificii pentru 
papirusuri, majoritatea goale, conținuturile lor răsfirate pe jos cu 
alte materiale de scris - tăblițe de ceară, pene de scris, călimări 
cu cerneală şi coli de papirus stropite şi mânjite de ceva care 
arăta mai degrabă a sânge decât cerneală. Camera îmi 
reamintea de propriul meu birou vandalizat. 

— Deci toţi trei eraţi aici, am spus eu. Ce-aţi văzut? 

— Pe Halicor şi pe mai marele discutând despre Publius, 
spuse Mopsus. 

— Şi nu prea frumos! adăugă Androcles. 

— Ce spuneau? 

— Multe, zise Mopsus. Vorbeau despre cât de imposibil era să- 
| controleze pe Publius, mai ales după ce tatăl lui plecase. S-au 
certat. Mai marele zicea că e vina lui Halicor că-l scăpa pe 
Publius de sub observaţie. Halicor i-a zis că el era tutore, nu 
gardă de corp şi că nu era datoria lui să vegheze asupra 
siguranţei lui Publius, că asta era tot ce voia stăpânul. Chestii 
din astea. Multe ţipete. Discuţii între adulţi. 

— Şi pe urmă? 

— In umbra deasă a coridorului am văzut ochii lui Androcles 
licărind cu lacrimi, trecând apoi în spatele fratelui, ţinându-l ca 
pe un scut. Mopsus se îndreptă de spate şi arboră o expresie 
dură. Pe urmă s-au auzit strigăte din altă parte a casei. Nu cred 


că Halicor şi mai marele le-au auzit la început, pentru că zbierau 
unul la altul. Apoi uşa a zburat din ţâţâni, atât de puternic c-a 
izbit un raft şi-a dărâmat lucruri, înăuntru au dat buzna nişte 
oameni. Aveau săbii... 

— Şi deja era sânge pe săbiile lor, spuse Androcles privind 
peste umărul fratelui. 

Mopsus se încruntă. 

— Şi pe urmă a apărut Milo... 

— De unde ştii că era Milo? 

— Pentru că aşa i-a zis Halicor., Milo! l-a strigat numele de 
parcă Hades în persoană ar fi ieşit din pământ. L-am întrebat în 
şoaptă pe Publius: „Cine-i Milo?” iar el mi-a răspuns 
smiorcăindu-se: „Cel mai rău om din lume, după Cicero!” 

— Clodius îl învăţa deja pe băiat care îi erau duşmanii, 
observă Eco. 

Am dat din cap. 

— Şi pe urmă ce s-a întâmplat? 

— Milo şi oamenii lui au năvălit înăuntru ca albinele. L-au 
împins pe Halicor şi pe mai marele la perete, ţintuindu-i cu 
săbiile. Milo era furios. „ Unde e?” a urlat el. „Unde e Publius 
Clodius?” lar mai marele a zis: „Nu-i aici, nu ştim unde e!” Dar 
asta l-a înfuriat şi mai tare pe Milo. „Tu!” i-a zis el lui Halicor. 
„Cine eşti tu? lar Halicor i-a zis: „Nu sunt decât tutorele, tutorele 
băiatului, dar băiatul a fugit, se-ascunde de mine”. lar Milo i-a 
strigat să tacă din gură, trântindu-l la pământ şi urlând: „Unde e 
Publius Clodius?” Şi-au început să-l înjunghie pe mai marele şi 
să taie bucățele din degetele lui Halicor... 

— A fost groaznic, spuse Androcles. Credeam c-o să vărs, dar 
n-aveam nimic în burtă. M-am bucurat când i-au tras pe Halicor 
şi pe mai marele în hol. Cel puţin nu vedeam ce le făceau. 

— Dar auzeam cum ţipau, spuse Mopsus. Ne-am acoperit toţi 
urechile. Săracul Publius. Ar fi putut striga, înţelegi, să se facă 
auzit: „Sunt aici!”. Poate l-ar fi salvat pe Halicor. 

Am clătinat din cap. 

— Dacă oamenii care au venit după Publius l-ar fi găsit n- 
aveau nici un motiv să-l lase pe Halicor în viaţă. 

— Ce i-ar fi făcut lui Publius? întrebă Androcles. 


— Probabil l-ar fi luat ostatic, spuse Eco, sumbru. S-au l-ar fi 
terminat cum l-au terminat pe tatăl lui. 

— Doi dintre oameni erau aşa de mari, spuse Mopsus, 
cutremurându-se când îşi aminti. Chiar mai mari decât elefantul 
ăsta. Ei au tăiat cel mai mult. 

Eco mă privi. Eudamus... 

— ... Şi Birria. Niciodată unul fără celălalt. 

— Halicor ţipa şi ţipa, spuse Mopsus. Pun pariu că le-ar fi spus 
unde era Publius dac-ar fi ştiut! Da' nu ştia, aşa că tot tăiau 
bucățele din el. 

Frăţiorul lui începu să plângă. Mi-am pus braţul în jurul 
umerilor lui. 

— Nici nu puteam fugi, ne-ar fi auzit, zise Mopsus. Trebuia să 
stăm nemişcaţi. Pe urmă s-a terminat şi cu ţipetele. Mopsus 
tremura. Stăteam toţi trei acolo, ne era frică şi să şoptim. Din 
când în când mă uitam prin gaură, gândindu-mă că poate 
Halicor sau mai marele se vor întoarce, dar nu s-au mai întors. 
Androcles a început să se smiorcăie, că vrea să facă pişu... 

— Nu eu! Publius trebuia să facă! 

— Nu contează. Da, poate c-a fost Publius. Dar i-am spus că-i 
nebun dacă merge afară, pentru că Milo şi oamenii lui îl căutau 
peste tot. Apoi cred că toţi am început să ne gândim la stăpân, 
cum de era posibil ca Milo să îndrăznească să dea năvală în 
casă şi cum de nu se întorsese stăpânul să-l oprească? Cred că 
toţi am început să ne dăm seama că trebuie să se fi întâmplat 
ceva îngrozitor, dar n-am vrut să zic nimic şi cred că nici Publius 
n-a vrut, pentru că era foarte tăcut. De-acum se-ntunecase şi se 
părea că nu mai era nimeni în casă. Ni s-a făcut foarte foame. In 
cele din urmă l-am trimis pe Androcles să se furişeze la 
bucătărie şi să ne-aducă ceva de mâncare... 

— Pentru că ţi-era frică să mergi tu! 

— Nu, pentru că trebuia să stau să am grijă de Publius. Și 
când Androcles s-a întors ne-a spus că unii sclavi se ascundeau 
în grajd şi că cel puţin doi dintre ei fuseseră ucişi, pe lângă 
Halicor şi mai marele, iar unii dintre sclavii care plecaseră cu 
stăpânul în după-masa aceea se întorseseră, dar erau răniţi, 
pentru că avusese loc o bătălie groaznică cu Milo, şi-au spus că 


nu ştiu unde e stăpânul, dar că fusese rănit şi fugise la Bovillae, 
dar nici acolo nu mai era şi toţi care fuseseră cu el erau morţi... 

— Cred că Publius a fost curajos, spuse Androcles calm. Nici 
n-a plâns. Şi n-a vrut să mănânce nimic. A zis că Mopsus poate 
să mănânce toată mâncarea pe care am adus-o. 

— Aşa c-am petrecut toată noaptea în pasajul secret, cu toate 
că era îngrozitor de frig şi de întuneric. lar a doua zi stăpâna a 
trimis nişte oameni din Roma pentru Publius, iar mai târziu au 
închis casa. Toţi au plecat, doar noi am rămas. 

— Şi gardienii ăia leneşi, zise Androcles. Poate că s-au trezit 
acum. Şi se întreabă unde suntem. 

— Lasă-i să se-ntrebe, spuse fratele. Poate-or să creadă c-au 
venit vrăjitoarele să ne ducă. Inchipuie-ţi c-ar fi adevărat şi c-a 
fost vina lor, dormind când ar fi trebuit să stea de pază. Or să fie 
bolnavi de supărare. 

— Spune, l-am întrebat eu, ştii cumva dacă Milo a luat 
prizonieri? 

— Prizonieri? zise Mopsus. Scutură din cap. N-am auzit de 
asta. Milo a omorât mulţi oameni ai stăpânului, dar toţi cei care 
n-au murit s-au întors, mai devreme sau mai târziu, cel puţin cei 
de la vila asta. 

Pasajul întunecat şi strâmt începuse să mă apese. Eram gata 
să ies afară. Băieţii au pornit în frunte prin coridoarele 
întortocheate şi jos pe scări. Când în sfârşit am păşit prin uşa 
secretă la lumina orbitoare a soarelui am auzit voci la distanţă 
strigând: Mopsus! Androcles! 

— Vezi, v-am spus că o să fie îngrijoraţi, spuse Mopsus. 

— Aceşti aşa-zişi gardieni erau aici când a venit Milo? am 
întrebat eu. 

— Nu. Sunt toţi noi, din oraş. Nu le place aici. Se plâng tot 
timpul de plictiseală şi că nu sunt femei, decât vrăjitoarele din 
casa de sub noi, dar ele nu vor s-aibă de-a face cu bărbaţii. 

— Atunci nu trebuie să le vorbesc. E-n regulă cu tine şi fratele 
tău? Nu vor fi supăraţi pe voi? . 

— Să ne fie frică de beţivii şi laşii ăia? spuse Mopsus. lşi 
recâştigase fostul spirit de bravadă. Dacă le spun că am auzit 
zgomote ciudate în pădure şi-am mers să vedem ce e o să fugă 
toţi înapoi la moară. 


— Foarte bine. Atunci am o rugăminte: nu le spune nimic de 
vizita noastră... 

— Sigur nu le-aş spune de intrarea secretă! 

— Exact. Şi când mă întorc la Roma n-o să uit să-i spun 
stăpânei ce pereche valoroasă şi deşteaptă de băieţi are aici, la 
vila Alba. 

l-am lăsat pe Mopsus şi pe Androcles, întorcându-ne pe 
culme, ocolind curtea din faţa vilei ca să-i evităm pe gardieni. In 
timp ce treceam pe lângă o grămadă de pietre şi ruine m-am 
lovit la picior de ceva, iar când am privit în jos am fost surprins 
de faţa zeiţei uitându-se la mine. 

Era capul de marmură al Vestei, separat de statuia fără cap 
ale cărei rămăşiţe le văzusem la Casa Vestalelor. Avea o 
expresie caldă şi senină, cum îi stă bine protectoarei unui 
cămin, dar uitându-mă la ea mai îndeaproape nu m-am putut 
stăpâni să nu mă gândesc că în ochii ei de lazurit licărea o dâră 
de răutate, iar între buzele i-am descifrat o urmă de satisfacţie 
pentru modul în care Soarta îl pedepsise pe muritorul care le 
tratase pe ea şi pe slujitoarele ei cu atâta bădărănie. 


Capitolul douăzeci şi unu 


Ne-am întors la vila lui Pompei pe acelaşi drum. După masa 
de prânz am încălecat pe bidivii noştri ca să-i facem o vizită 
senatorului Sextus Tedius, cel care îl găsise pe Clodius, 
trimiţându-i trupul la Roma în lectică. 

— Ei bine, Davus, am spus eu, se pare că tot vei avea parte 
de călărit până la urmă. 

— Plimbarea de dimineaţă mi-a luat toată amorţeala, stăpâne. 
Davus zâmbi, dar când fundul lui făcu contact cu şaua calului 
am auzit un geamăt înăbuşit. 

Pentru a ajunge la vila senatorului Sextus Tedius am trecut 
prin Aricia, unde Clodius se adresase magistraţilor locali în ziua 
morţii lui. Deşi oraşul e mai mare şi mai primitor decât Bovillae, 
reprezentând primul popas nocturn al oricărui călător care 
merge spre sud venind din Roma, unui om i-ar fi foarte uşor să 
treacă prin el fără să-şi dea seama că a fost acolo. 

Mai marele vilei lui Pompei ne dădu îndrumările necesare 
pentru destinaţia noastră, care s-a dovedit a fi o locuinţă mult 
mai rustică decât cea a lui Clodius sau a lui Magnus. Sextus 
Tedius era neîndoielnic un om bogat, aşa cum o dovedea 
mărimea proprietăţii din jurul casei, dar casei acestuia îi lipsea 
absolut orice ostentaţie. Arăta îndeajuns de mare pentru a servi 
drept vilă de vacanţă, cu spaţiul necesar cazării oaspeţilor şi 
organizării unor agape, dar pe drum nu erau aliniate statui, 
veranda nu era decorată cu mozaicuri şi nici un fel de lampă 
sofisticată nu atârna deasupra uşii. judecând după felul în care 
arăta casa, am conchis că averea lui Tedius era moştenită din 
vechime, cu gustul lui auster pentru literatură şi artă, fiind un 
conservator devotat în ce priveşte politica. 

Mai marele vilei lui Pompei, atunci când ne dăduse 
îndrumările, mă informase că senatorul era un vechi susţinător 
şi admirator al lui Pompei. Ținând cont de personalitatea 
sugerată de stilul casei şi de faptul că era de partea lui Pompei, 
am decis că o abordare francă şi formală constituia cea mai 
bună variantă. Când portarul mă întrebă ce doresc, i-am 


înmânat scrisoarea de acreditare de la Pompei, spunându-i că 
doresc să discut cu stăpânul lui. 

După o aşteptare scurtă, sclavul ne-a poftit pe mine şi pe Eco 
în biroul personal al senatorului, obloanele fiind ridicate pentru a 
oferi imaginea din vale a oraşului Aricia. Priveliştea era însorită, 
dar aerul destul de rece. Gazda noastră stătea pe un scaun stil 
vechi, fără spetează, ţinându-se foarte drept pentru cineva la 
anii lui. Singura concesiune făcută confortului era o pătură 
aruncată în poală ca să-i încălzească picioarele. Avea părul alb, 
tivit cu îndeajuns de mult auriu pentru a sugera că odinioară 
fusese blond. Faţa şi mâinile îi erau închise la culoare, indicând 
faptul că petrecuse mare parte a vieţii în aer liber, iar cutele din 
jurul gurii erau foarte adânci; cu toate acestea mi-am dat seama 
că încă mai putea fi considerat un bărbat frumos dacă şi-ar fi 
domolit severitatea înfăţişării. 

— Eşti unul dintre oamenii lui Pompei? întrebă el. 

— Numele meu e Gordianus. Vin în interesul lui Magnus. 

— În această casă îi spunem bunului meu vecin, generalul, pe 
numele cu care s-a născut, spuse Tedius, fără severitate, dar 
ferm. Măreţia unui om, sau micimea lui, e mai bine să le lăsăm 
în seama posterităţii. În timpul vieţii actele săvârşite de om 
grăiesc pentru el. Mă privi cu viclenie, permiţând unui fel de 
zâmbet să-i înmoaie buzele. Dar omul care te-a trimis îmi 
cunoaşte sentimentele destul de bine; Gnaeus Pompei şi cu 
mine am discutat deseori despre astfel de chestiuni la un pahar 
de vin, chiar în această încăpere. Ştie că sunt un republican 
incorigibil şi cred în instituţia Senatului, nu în oameni mari. Dacă 
n-aş crede că e şi el loial Senatului aş fi foarte tulburat de faptul 
că se ridică deasupra noastră, a celorlalţi, folosindu-se de acel 
nume, Magnus. Spune-mi, tocmai ai venit de la Roma? 

— Am pornit înainte de crăpatul zorilor, ieri dimineaţă. 

— Atunci ai plecat înainte ca Senatul să se reunească la 
Teatrul Pompei. Speram să particip şi eu, dar piciorul nu mi-a 
permis. Se încruntă în direcţia piciorului stâng, ca şi cum ar fi 
vrut să-i comunice dezamăgirea. Am înţeles că urma să fie 
înaintat un proiect de reconstruire a Casei Senatului, contractul 
revenindu-i băiatului lui Sulla, Faustus. 


— Cred că e adevărat, am spus eu, amintindu-mi ce-mi 
spusese Pompei. 

— Şi am mai auzit că urma să fie propusă promulgarea 
Ultimului Decret, împuternicindu-l pe Pompei să strângă trupe 
pentru a pune capăt dezordinii din oraş. 

— Posibil. Cum spuneam, am plecat înainte de a se face ziuă. 

— Atunci n-ai nici o veste pentru mine? Şi cu toate astea spui 
că te-a trimis Pompei. 

— Vin în numele lui Pompei, dar nu ca mesager. Vin să obţin 
informaţii, nu se le comunic. 

Tedius ridică o sprânceană. 

— Înţeleg. 

— Cel Mare - Gnaeus Pompei - m-a însărcinat în secret să 
descopăr tot ceea ce pot despre moartea lui Publius Clodius. 

— Sunt sigur că nu s-a vorbit despre altceva în Roma de zile 
bune. 

— Da, dar vorbele şi adevărul pot fi foarte diferite. Pompei 
vrea să cunoască adevărul. 

— Vrea să aplice chiar el justiţia? 

Tedius părea decis să obţină el informaţii de la mine. 

— Cred că vrea să perceapă lucrurile mai clar. Nici un general 
nu poate înainta pe un câmp cufundat în ceaţă. E adevărat că 
împreună cu fiica voastră l-aţi găsit pe Clodius zăcând pe Via 
Appia? 

— Cine nu ştie asta deja? l-am trimis trupul la Roma în lectica 
mea. 

— Vreau să înţeleg mai limpede succesiunea evenimentelor. 
De ce aţi plecat de acasă? 

Senatorul mă privi îndelung. Faţa lui era la fel de 
indescifrabilă ca o mască. Cred că nu era obişnuit să fie 
chestionat de cineva, ca să nu mai vorbim de cineva cu mult 
sub rangul său, dar în cele din urmă vorbi. 

— Fiica mea şi cu mine, împreună cu suita noastră, am plecat 
de acasă pe la orele nouă ale zilei, plănuind să ajungem la Roma 
la căderea nopţii. 

— Când v-aţi dat seama că ceva nu e regulă pe Via Appia? 

— Când am ajuns în dreptul capelei Zeiţei Bune. Fiica mea eo 
femeie pioasă. În drum spre Roma are obiceiul de a aduce o 


ofrandă capelei. Dar am dat de un mare convoi în derută, cu 
sclavi agitaţi şi gladiatori care urlau şi alergau dintr-o parte într- 
alta. În mod evident ceva era în neregulă, cum spuneai. Mi-am 
dat seama că Milo trebuie să fie pe aproape când am văzut-o pe 
soţia lui, Fausta Cornelia. Era în trăsură pe marginea drumului, 
cu mantia adunată strânsă pe trup. Avea faţa albă ca luna - nu 
de la farduri - şi mai multe sclave se agitau în jurul ei, cu 
evantaie şi vorbe de încurajare. În timp ce o priveam părea să 
se fi săturat brusc de ele, gonindu-le. Sclavele au dispărut, 
gângurind ca nişte porumbiţe. 

— Şi Milo? 

— L-am întâlnit înconjurat de oamenii lui, stând cu săbiile 
ridicate. Unele săbii aveau sânge pe ele. Am văzut şi câteva 
trupuri zăcând pe jos. l-am spus fiicei mele să se lase pe spate, 
să tragă perdeluţele din partea ei şi să nu se arate la faţă. 
Oamenii lui Milo şi-au ridicat săbiile când lectica mea se apropia, 
dar după ce m-am prezentat i-a chemat la ordine. 

— Sunteţi prieten cu Milo? 

Senatorul Tedius făcu o expresie între grimasă şi sarcasm. 

— Omul e util în felul lui. Dar cu greu l-aş putea numi prieten. 
Ce fel de om tolerează un comportament atât de jenant din 
partea soţiei lui? Nu-mi pasă că este fiica dictatorului. Şi nu-mi 
pasă de cei care adoptă nume care sunt mai eroice decât ei 
înşişi. Milo din Croton, desigur! l-am întrebat care era necazul. 
Mi-a spus că fusese atacat de bandiți. 

— Banditi? 

— Presupun că nu era pregătit să afirme ceea ce se 
întâmplase cu adevărat, iar asta a fost prima minciună care i-a 
venit în minte. Îl atacaseră bandiții, mi-a spus el, iar câţiva 
dintre oamenii lui îi urmăriseră pe ticăloşi în Bovillae. M-a sfătuit 
să mă întorc, pentru siguranţa mea., Câţi bandiți? l-am întrebat., 
Oh, mulţi, şi înarmaţi până-n dinţi, a zis el. Dar bănuiam că 
exagerează, iar când a repetat avertismentul i-am spus să nu fie 
ridicol, aveam treburi în oraş a doua zi dimineaţa şi aveam de 
gând să mă ocup de ele., Atunci aşteaptă aici, cu mine, mi-a 
spus el „până se întorc oamenii mei, iar atunci vom fi siguri că 
primejdia a trecut. Ceea ce mi s-a părut rezonabil; apoi am 
văzut-o pe Fausta Cornelia apropiindu-se de noi, cu anturajul de 


sclavi agitându-se în jurul ei ca porumbeii. Nu intenţionam să 
petrec nici măcar un moment în compania acelei stricate. l-am 
spus lui Milo că mă simţeam în perfectă siguranţă cu gărzile 
mele. Şi am pornit la drum. 

— În josul pantei spre Bovillae? 

— Da. Îmi amintesc, fiica mea... 

— Da? 

— Detaliul n-are nimic de-a face cu incidentul. 

— Vă rog, daţi-mi orice detaliu vă amintiţi. 

Sextus Tedius îşi lăsă capul pe spate, deschizând gura. Mă 
studie un moment lung printre ochii mijiţi. Nu-i puteam descifra 
în vreun fel expresia. 

— Foarte bine, spuse el în final. Fiica mea şi-a dat seama că 
nu făcuse o ofrandă Zeiţei Bune. Tedia e foarte pioasă, cum ti- 
am mai spus. S-a gândit că ar fi de rău augur să înceapă 
călătoria fără să se oprească la capelă, mai ales că fusesem 
avertizaţi de primejdie. Voia să ne întoarcem, iar eu să 
continuăm. Cred că eram curios; simţeam cumva că Milo minte. 
Dar Tedia era temătoare. Când am trecut de Casa Vestalelor - 
noua lor reşedinţă - m-a implorat să ne adăpostim până când 
vom fi siguri că primejdia trecuse. Fiica mea e la fel de pioasă 
faţă de Vesta precum faţă de Zeița Bună. l-am spus că n-aveam 
nici o intenţie să mă ascund printre virgine, dar dacă insistă o 
las cu vestalele şi mă voi întoarce după ea, după ce vedeam că 
totul e bine la Bovillae. Dar Tedia a refuzat să fie lăsată în urmă. 
Mi-a spus că nu o îngrijora siguranţa ei, ci a mea. Tedia e 
propria mea copilă; mi-e foarte loială. Din moment ce eram 
hotărât să merg mai departe, a rămas cu mine în lectică. 

— Când am intrat în Bovillae am trecut peste un cadavru pe 
marginea drumului. Era plin de sânge, cu multe răni mortale. l- 
am interzis Tediei să se uite, dar cu toate astea ea s-a speriat 
foarte tare, insistând să ne întoarcem. Nici n-am vrut s-aud. Le- 
am spus purtătorilor lecticii să grăbească pasul. În vreme ce ne 
apropiam de han mi-am dat seama că avea loc o bătălie. Uşa de 
la intrare şi obloanele ferestrelor erau toate sparte şi deschise, 
mai multe cadavre în jur. Trebuie să recunosc că am resimţit o 
mare nelinişte şi am rostit în şoaptă o rugăciune adresată lui 
Mercur. Milo vorbise de bandiți, iar acum aceşti bandiți erau în 


Bovillae, prădaseră hanul şi uciseseră muşterii! Unde erau 
oamenii lui Milo care ar fi trebuit să-i urmărească pe bandiți? 
Fuseseră cu toţii ucişi sau se refugiaseră în pădure? Şi unde 
erau bandiții? Le-am spus oamenilor mei să oprească. Tedia a 
coborât cu mine din lectică. Am trecut printre cei morţi, sperând 
să găsim un om viu. lar primul la care am ajuns - era Publius 
Clodius! 

— L-aţi recunoscut numaidecât? Senatorul nu se aşteptase să 
dea peste Clodius, am raţionat eu, iar faţa unui om mort, cu 
trăsăturile feţei lipsite de viaţă, nu e uşor de recunoscut. 

— Cum aş fi putut să nu-l recunosc? spuse Tedius. Dacă ai fi 
suferit la fel de mult ca mine din cauza discursurilor lui delirante 
în Senat... Şi scutură din cap. Incă un individ care şi-a luat un 
nume nou, modificând mândrul nume patrician Claudius în 
plebeianul Clod/us doar ca să sune bine cu vulgul! Şi de fapt s-a 
înrolat în rândurile plebeilor, renunțând la statutul de patrician! 
Strămoşii lui trebuie să-l fi blestemat din Hades. Cât de potrivit a 
fost să moară pe drumul numit după unul al cărui nume l-a 
batjocorit. 

Falca senatorului căzu într-o strâmbătură. Îşi întoarse privirea 
spre fereastră, părând pierdut în gânduri. 

— Dar nu l-aţi lăsat acolo, în drum, am intervenit eu. 

Tedius oftă. 

— Clodius era un pericol pentru stat. Moartea lui a fost o 
binecuvântare pentru Roma şi una chiar mai mare pentru acest 
munte, pe care îl degradase şi îl vandalizase în halul acesta. Dar 
era totuşi un senator, un coleg. Şi un Claudius prin naştere, 
indiferent de scrierea numelui sau de ficţiunea legală pe care o 
etalase. Şi odată ce un om e mort, ce rost mai are să-l 
dispreţuieşti? Nu, nu l-aş fi lăsat în drum, ca pe un câine mort. l- 
am trimis trupul la Roma în lectica mea, instruindu-mi oamenii 
să-l ducă cu cel mai mare respect soţiei lui. 

— Dar vila lui Clodius e mult mai aproape. De ce nu l-aţi trimis 
acolo? 

— Mi s-a părut mai nimerit să-l trimit în oraş. 

— Şi împreună cu fiica v-aţi întors acasă? 

— In mod cert n-aveam de gând să stau timp de trei ore în 
lectică lângă un cadavru plin de sânge! izbucni Tedius. lar Tedia 


era de-acum foarte panicată, iar eu începusem să mă tem 
pentru siguranţa noastră. Trebuie să înţelegi, credeam că 
Clodius şi oamenii lui fuseseră atacați de bandiții de care 
pomenise Milo. Pare stupid acum, că nu-mi dădusem încă 
seama - că Milo şi Clodius se luptaseră. Dar asta e: l-am crezut 
pe cuvânt pe Milo că fusese atacat de bandiți pe Via Appia şi se 
părea că aceiaşi bandiți îl atacaseră pe Clodius şi oamenii lui la 
hanul din Bovillae, fie înainte, fie după ciocnirea cu Milo. Era 
limpede că drumul nu prezenta siguranţă pentru mine şi fiica 
mea. Ne-am întors acasă pe jos împreună cu gărzile mele. 

— Aţi bătut atâta drum pe jos? 

— Nu era nici un cal disponibil. Grajdul din Bovillae era ferecat 
şi toţi sclavii fugiseră. lar eu cu piciorul meu stâng beteag! Ziua 
aceea cred că mi l-a distrus de tot. Oftă şi netezi pătura care îi 
acoperea picioarele. Mergeam încet, după cum îţi poţi imagina. 
După o vreme am fost depăşiţi de o trupă de oameni înarmaţi 
venind dinspre Bovillae, conduşi de faimoşii gladiatori ai lui Milo, 
Eudamus şi Birria. În mijlocul lor se găseau cinci sau şase 
oameni cu mâinile legate. 

Aceiaşi prizonieri pomeniţi de Felix şi Felicia, am gândit eu. 

— Cine erau oamenii ăştia? 

Tedius ridică din sprâncene. 

— Asta rămâne un fel de mister, nu-i aşa? La început am 
crezut că era vorba de bandiții inventaţi de Milo, capturati în 
cele din urmă de gladiatorii lui. l-am salutat chiar pe Eudamus şi 
pe Birria când au trecut pe lângă noi. 

— Aţi vorbit cu ei? 

— Sunt aceste creaturi în stare să vorbească? Sincer să fiu, 
eram mult prea obosit ca să conversez, iar piciorul începuse să 
mă doară. Făcusem un popas puţin mai jos de Casa Vestalelor. 
După aceea Tedia şi cu mine am pornit din nou la drum. Până 
când am ajuns la capela Zeiţei Bune, Eudamus şi Birria se pare 
că se întorseseră la Milo, iar suita lui se pusese în mişcare. 

Milo şi gladiatorii se duseseră la vila lui Clodius, am gândit eu, 
unde l-au ucis pe Halicor şi l-au sugrumat pe mai marele vilei, 
căutându-l pe tânărul Publius, în timp ce nefericitul băiat îi 
privea. lar Fausta... 


— Spuneţi-mi, senatore, aţi trecut pe lângă soţia lui Milo pe 
drum, întorcându-se în Bovillae, în drum spre Casa Vestalelor? 

— Fausta? Nu, n-am mai văzut-o în ziua aceea. Şi ce să caute 
păcătoasa aceea de femeie la Casa Vestalelor? Mă îndoiesc că 
îşi poate aminti vremea când era virgină! 

N-am văzut de ce aş fi pomenit despre vizitatoarea lui Virgo 
Maxima, femeia misterioasă, cum o numise Eco. Să fi trecut 
Fausta pe la Casa Vestalelor înainte ca Tedius să treacă de ea în 
drum spre casă? Nu, era imposibil, din moment ce triumfătorii 
Eudamus şi Birria fuseseră cei care îi aduseseră inelul lui Clodius 
Faustei, ca trofeu, iar gladiatorii trecuseră pe lângă Tedius în 
timp ce se odihnea sub Casa Vestalelor; dacă Fausta s-ar fi 
întors apoi la capelă pentru ofrandă ar fi trecut în mod sigur pe 
lângă Sextus Tedius. Şi ce era să fac cu acel detaliu înnebunitor 
al prizonierilor necunoscuţi? După toate relatările diferite pe 
care le auzisem despre evenimentele acelei zile şi toate detaliile 
pe care le asamblasem, imaginea generală nu părea să mi se 
reveleze semnificativ, având senzaţia că îmi lipsea un fragment 
vital al întregii situaţii. 

Gândurile mele fură întrerupte de vocea unei femei care 
striga din hol. 

— Tata, ţi-e îndeajuns de cald? Un moment mai târziu apăru 
în cadrul uşii. La vederea mea şi a lui Eco se opri, coborându-şi 
ochii. Tata, nu mi-am dat seama... 

— Doi vizitatori din oraş, fiica mea, explică Sextus Tedius. Vin 
din partea lui Pompei. N-are nimic de-a face cu tine. 

Tedia era înaltă, o femeie viguroasă trecută de treizeci de ani, 
la fel de simplă şi de lipsită de decor ca vila în care locuia. Nu 
purta bijuterii şi nu era fardată. Pe cap purta o broboadă albă 
legată la spate cu o panglică albastră. De ce nu se măritase? Nu 
era o frumuseţe, dar în clasa ei căsătoriile se contractau pentru 
bani şi politică. Poate tatăl ei nu făcuse niciodată alianțele 
necesare; sau poate pentru că era singurul copil, iar cum el era 
văduv, se hotărâse ca ea să rămână nemăritată, să aibă grijă de 
el. Era evident că rolul de fiică responsabilă i se potrivea 
perfect; Tedius sublinia frecvent pietatea şi devoţiunea ei pentru 
el. 


— Am venit să văd dacă te simţi bine, tata, spuse ea, uitându- 
se în altă parte. 

— Nu am nevoie de nimic, fiica mea. Poţi să pleci. 

Ea ieşi. 

— Alte întrebări? spuse Tedius. A început să mă doară piciorul 
şi aş vrea să rămân singur acum. 

M-am gândit preţ de o clipă. 

— Încă o întrebare. S-a întâmplat să-l vedeţi pe Marc Antoniu 
în ziua aceea? 

Tedius ridică o sprânceană. 

— Tânărul Antoniu? Nu sunt sigur că aş şti cine e dacă l-aş 
întâlni. N-ar trebuit să fie în Galia, cu Caesar? Ah, nu-i aşa că s-a 
întors la Roma să candideze la ceva - pentru funcţia de chestor? 
Vine dintr-o familie bună, dar mult prea radicală pentru gustul 
meu. Nu era cu Clodius în ziua aceea, nu? Antoniu făcuse parte 
altădată din cercul acela de degeneraţi, înainte de a se dedica 
carierei militare. În orice caz, nu, nu l-am văzut şi n-am auzit de 
el în ziua aceea. Acum sper că te vei întoarce la general 
raportându-i că am cooperat fără reţinere. Transmite-i lui 
Gnaeus Pompei urările mele de bine atunci când îi vei prezenta 
raportul. A 

Un sclav ne conduse spre ieşire. In atrium Tedia ni se alătură 
brusc. Arăta la fel de serioasă ca tatăl ei, însă îşi frângea mâinile 
continuu. 

— Nu aveţi nici un drept să veniţi aici şi să-l obosiţi pe tatăl 
meu. 

— Tatăl tău a fost de acord să ne vadă. Am venit trimişi de... 

— Ştiu cine. Am auzit totul. 

— Totul? 

— Tata şi cu mine n-avem secrete unul faţă de celălalt. 

— Şi tatăl tău ştie asta? _ 

Înţepătura o îndârji şi mai tare. Încetă să-şi mai frângă 
mâinile, făcându-le pumni de-o parte şi de alta a trupului. De 
sus până jos părea o femeie formidabilă. 

— Dacă Pompei intenţionează să-l cheme pe tata la Reima ca 
martor împotriva lui Milo, nici nu se discută. Sănătatea lui e mult 
mai şubredă decât lasă să se vadă. Piciorul lui... 


— Nu s-a discutat nimic despre proces sau mărturii, cel puţin 
nu încă. Vrei să spui că tatăl tău ar refuza să se prezinte la un 
proces? 

— Inseamnă că trebuie să ne lăsaţi în pace. Asta e tot ce 
vrem, noi, cei din aceste locuri. Să fim lăsaţi în pace. De ce voi 
orăşenii veniţi mereu aici să ne supăraţi... 

— Tatăl tău arată ca un om care se poate apăra singur. 

— Judecaţi totul după aparenţe? spuse Tedia, conducându-ne 
la uşă şi închizând-o în urma noastră. 

XXX 

Când ne-am întors la vila lui Pompei în după-amiaza aceea se 
părea că misiunea noastră în zona muntelui Alba se încheiase. 
Adevărul esenţial al celor întâmplate în ziua aceea pe Via Appia 
apărea ca evident şi cu toate că unele întrebări rămâneau fără 
răspuns, aceste neconcordante puteau fi rezolvate la Roma 
dacă mai era necesar. l-am propus lui Eco să plecăm a doua zi 
dimineaţa la Roma. 

N-a fost de acord. 

— Dar, papa, nu spuneai tu că nu poţi gândi limpede în oraş? 
Că mintea ta e mult mai tăioasă la ţară? Hai să mai rămânem o 
vreme. 

— Dar Bethesda şi Diana, Menenia şi gemenii... 

— Sunt în perfectă siguranţă cu Pompei care veghează asupra 
lor, poate chiar mai în siguranţă decât după ce ne vom întoarce 
şi Pompei îşi va rechema gărzile. Încă n-am vorbit cu nimeni în 
Aricia, unde Clodius s-a adresat senatului local şi cu nimeni în 
Lanuvium, unde Milo pretindea că merge pentru a instala un 
preot. Pompei e militar; va aştepta un raport complet. 

— Eco, dacă nu te-aş cunoaşte bine te-aş suspecta că vrei să 
rămâi la vila lui Pompei cât se poate de mult doar pentru a te 
desfăta cu mâncarea şi băile şi masajul. 

— Şi priveliştea fabuloasă, papa. Nu uita priveliştea. 

— Eco! 

— Şi de ce n-am profita de ospitalitatea Celui Mare cât o 
putem face? Ai nevoie de relaxare, papa; haosul oraşului te-au 
făcut un pachet de nervi. Plus că dacă săpăm în continuare 
există şansa să dăm peste ceva cu totul neaşteptat... 


Aşa că l-am lăsat pe Eco să mă convingă să rămânem pentru 
câteva zile la vila lui Pompei. Mesele erau somptuoase, băile 
calde, paturile luxoase, servitorii supuşi. lar priveliştea - lacul 
ascuns oglindind stelele în timpul nopţii, vârful semeţ al 
muntelui Alba învăluit în aura răsăritului de soare, ceața 
dimineţii plutind ca fumul printre crengile copacilor pădurii, 
soarele cufundându-se ca un disc sângeriu în îndepărtata mare - 
ne răsfăţa cu o fascinaţie continuă. Dar în final timpul nostru s-a 
scurs fără folos pentru că deşi am făcut numeroase cercetări şi 
am intervievat persoane numeroase, întreprinzând mici excursii 
la Aricia şi Lanuvium şi înapoi la Bovillae, n-am descoperit nimic 
legat de circumstanţele morţii lui Clodius, nimic care să 
contrazică sau să completeze necunoscutele celor ştiute deja de 
noi. 

Am remarcat în incursiunile noastre în sus şi în jos pe Via 
Appia că Felicia părea să fi abandonat capela, iar fratele Felix 
altarul. Pur şi simplu dispăruseră. Fie îmi ascultaseră sfatul, fie îl 
dădusem prea târziu. 

Incepuse să mă obosească luxul vilei lui Pompei. Devenisem 
nerăbdător să mă întorc la Roma. Îmi era dor de familia mea şi 
eram îngrijorat în privinţa lor. Voiam să ştiu ce se întâmplase cu 
planul lui Pompei de a convinge Senatul să invoce Ultimul 
Decret, conferindu-i autoritatea cu care să restaureze ordinea. 
Călătorii şi mesagerii aduceau tot felul de ştiri pe Muntele Alba, 
dar era dificil să te încrezi în istorisirile lor, mai ales atunci când 
se contraziceau atât de des între ele. | se dăduse controlul 
militar al Italiei lui Pompei, controlând oraşul cu trupe recent 
recrutate? Fuseseră programate finalmente alegerile? Mai 
avuseseră loc revolte? Oare Milo fusese acuzat oficial de 
omucidere? Am auzit toate aceste lucruri, îndeajuns de 
credibile, dar cum trebuia să interpretez zvonul conform căruia 
Caesar fusese văzut în Forum, sumar deghizat, sau că Milo se 
sinucisese, or Pompei fusese asasinat de un grup de senatori 
radicali la adunarea de la teatrul lui? Mă plânsesem că un om nu 
poate gândi în oraş, dar după o vreme confuzia şi ignoranţa de 
la ţară erau şi mai înnebunitoare. 

Aşa că Eco, Davus şi cu mine am pornit la drum într-o 
dimineaţă care eram în mod neîndoielnic mai primă văratică 


decât una de iarnă, atât de caldă încât călăream fără mantii. Ar 
fi trebuit să ajungem în oraş nu cu mult după prânz, dar 
deasupra capetelor noastre se strânseră nori ameninţători, 
forţându-ne să ne refugiem în hanul din Bovillae până după- 
amiaza târziu. Am pornit din nou la drum când ploaia era pe 
terminate. Umbrele se lungeau, topindu-se în amurg când ne- 
am apropiat în sfârşit de marginea oraşului. 

Fii cu băgare de seamă când treci de Monumentul lui Basilius, 
e avertismentul comun. Noi n-am fost îndeajuns de atenţi. 

Poate că vigilenţa nu asigură salvarea unui om, dar îi poate 
dezvălui feţele adversarilor. Asta ar fi contat enorm în zilele care 
au urmat; sau ar fi putut însemna sfârşitul meu, dacă m-aş fi 
uitat mai atent la ele. 

Trecând pe lângă monument am observat câţiva beţivi 
sprijinindu-se de zid, pălăriile cu boruri largi acoperindu-le ochii. 
După felul în care au întors capetele mi-am dat seama că şi Eco 
îi observase. Fără un cuvânt, amândoi i-am considerat 
inofensivi. Dar ei trebuie că aşteptaseră să ne atace. Poate 
avuseseră o iscoadă pe drum, alertându-i că venim. Poate 
aşteptaseră ore-n şir, chiar zile întregi. 

Am auzit zgomot de paşi în jurul nostru, apoi un strigăt al lui 
Davus. Intorcându-mă să mă uit, ceva greu, dar moale, ca o 
măciucă învelită în ceva gros, mă lovi în moalele capului. Mi-am 
pierdut echilibrul, strângând hăţurile. Ceva mă prinse de picior 
trăgându-mă jos. Am căzut. Pământul şi cerul au făcut schimb 
de locuri. In starea aceea de confuzie l-am zărit pe Davus 
zburând de pe cal şi dând din mâini ca şi cum ar fi urcat pe o 
scară invizibilă. Intr-o mână ţinea pumnalul. Trebuie să-şi fi dat 
seama ce se întâmpla, având timp să-l scoată înainte de a fi 
atacați. Însă calul lui s-a cabrat total necontrolat. Dacă ar fi fost 
un călăreț mai bun... 

Când m-am lovit de suprafaţa pietroasă a Viei Appia l-am 
auzit pe Eco strigând papa. Unde era? M-am ridicat în şezut, 
ducându-mi mâinile la faţă. Eco încă era călare, dar mai mulţi 
bărbaţi în mantii negre păreau să se caţere pe el, ca şi cum 
calul şi călăreţul erau un turn care trebuia escaladat. Cu colţul 
ochiului am văzut o siluetă întunecată apropiindu-se. M-am 
rostogolit, lovindu-mă de ceva cald şi nemişcat. Era Davus, lat 


pe spate pe pietrele pavajului, cu ochii închişi, faţa palidă, 
nemişcat ca un mort. Încă mai avea pumnalul în mână. 
Imaginea trupului lui Belbo lipsit de viaţă mi se aprinse în 
minte... 

— Papa! strigă iarăşi Eco. Apoi scoase un alt zgomot surd, ca 
şi cum gura i-ar fi fost acoperită. 

Am dat să iau pumnalul din mâna lui Davus. Ce mâini enorme 
avea! l-am descleştat degetele până când pumnalul i-a alunecat 
din mână. Aproape l-am... 

Întunericul coborâ brusc în timp ce îmi era tras pe cap un sac. 
Îmi înghiţi umerii, apoi braţele. O funie mă cuprinse în jurul 
pieptului asemenea unui şarpe. Altă funie îmi sugrumă gleznele. 
În interior sacul avea gust de ceapă şi ţărână. Am tuşit şi-am 
scuipat. Altă funie se înnodă în jurul gâtului, strângându-se. Ce 
sfârşit - strangulat de moarte într-un sac mizerabil de pe Via 
Appia! 

Cineva înjură. 

— L-ai strâns de gât, idiotule! 

Funia se desfăcu, strângându-se la loc pe falcă, între buze, 
sufocându-mă. 

— Nu prea strâns. Nu vrem să-l sugrumăm. 

— De ce nu? zicem c-a fost un accident - c-a murit de frică. 
Ne scuteşte de necaz. 

— Ţine-ţi gura şi supune-te ordinelor! Şi celălalt, legat bine? 
Perfect. 

— Şi sclavul? 

— Arată mort. 

— Aşa pare. 

Am auzit sunetul unui şut năprasnic. 

— Atunci lasă-l. Oricum nu trebuia să-l luăm. Un tip puternic - 
bine că l-a aruncat calul, altfel am fi avut de furcă cu el. Ajunge 
cu trâăncăneala! Adu căruţa. 

Se auzi zgomot de copite şi huruit de roţi pe pietrele de pavaj. 
Am fost ridicat pe sus şi aruncat în ceva ferm, dar iertător. 
Vocea care ordonase celorlalţi îmi vorbi aproape de ureche. 

— lar tu, e timpul să fii foarte tăcut şi nemişcat. Eşti un sac 
plin cu ceapă, înţelegi? Întins într-un căruţ plin de saci cu ceapă. 
Va fi o călătorie lungă, aşa că foieşte-te şi găseşte-ţi un loc bun. 


Dacă trebuie să te uşurezi, fă-o, dacă suporţi duhoarea. După 
aia nu mai mişca. Inţelegi? Dacă nu, asta! 

Ceva ascuţit mă împunse în spate. Am gemut. Pumnalul mă 
împunse mai tare. 

— Nici măcar zgomotul ăsta să nu-l scoţi că data viitoare îl 
bag până-n prăsele! Acum pornim. 

Vizitiul anunţă plecarea. Asinul începu să ragă. Căruţa se puse 
în mişcare. Gropile şi denivelările unui alt drum ar fi făcut-o să 
se hurduce, dar acum înaintam lin pe larga Via Appia, căruţa 
abia dacă se legăna. Am încercat să stau foarte, foarte 
nemişcat. 


PARTEA A TREIA 


REX? 


Capitolul douăzeci şi doi 


— Patruzeci, anunţă Eco. Apoi numără din nou, mişcând din 
deget cu fiecare semn zgâriat în peretele de lut, dând din buze 
în timp ce pronunţa numerele. Spre final numără cu voce tare. 
Treizeci şi şapte, treizeci şi opt, treizeci şi nouă, patruzeci. 
Patruzeci de zile, exact. 

— Poate. Crezi că le-a luat patru zile să ne-aducă aici, m-am 
plâns eu. Cum poţi ştii asta? Totul a fost atât de mizerabil şi de 
confuz. Aproape că nu ne-au dat apă şi mâncare, eram legaţi la 
ochi ca să nu ne dăm seama dacă e zi sau noapte. Puteau fi trei 
zile sau cinci sau şase. 

— Puteau fi, dar n-au fost, spuse Eco, foarte firesc. Drumul de 
la Monumentul lui Basilius până aici, unde în numele lui Hades o 
fi aici, a durat patru zile. 

— Cum poţi fi sigur, când eu nu sunt? 

— Te-au lovit în cap, ţi-aminteşti, papa? Cred că erai mult mai 
ameţit decât ţi-ai dat seama. 

— Am fost îndeajuns de treaz să ştiu când treceam prin Roma. 
Ar fi trebuit să facem zgomot atunci şi acolo, să riscăm. 

— Să riscăm? Papa, am discutat despre asta de o mie de ori. 
N-am fi avut nici o şansă. Un pumnal m-a înţepat tot timpul, ca 
de altfel şi pe tine, până am trecut prin oraş şi mult afară din el. 

— Eşti sigur că am trecut prin Poarta Fontinalis? 

— Sigur. Am auzit... 

— Da, ştiu; ai auzit pe cineva întrebând cum se poate ajunge 
pe Strada Fierarilor, iar altcineva i-a spus să meargă drept 
înainte şi apoi la dreapta. 

— Exact. Deci în acel moment trebuia să trecem prin Poarta 
Fontinalis, îndreptându-ne la nord de oraş, pe Via Flaminia. 

— Dincolo de Câmpul lui Marte, am reflectat eu, şi stalurile de 
votare. Probabil au fost acoperite de buruieni de-acum. 

— Chiar prin faţa vilei lui Pompei de pe Colina Pinciană, spuse 
Eco, cu părere de rău. Poate chiar Cel Mare privea de sus de- 
acolo, din grădina lui, gândindu-se: „Oare unde se duce căruţa 
aia cu saci burduşiţi cu ceapă? Şi oare când voi auzi ceva de la 
Descoperitor şi fiul lui?” 


— Dacă Pompei a avut vreun gând pentru noi. Dacă nu cumva 
chiar Pompei ne-a aruncat aici! M-am foit, atât cât am putut, în 
puţul strâmt în care ne găseam. Apoi am mers pe drumul de 
ţară spre nord şi vest pentru o eternitate oribilă. 

— Dar n-a fost o eternitate, papa. Au fost patru zile, îmi 
amintesc foarte clar. 

— Nu contează, insist să punem între paranteză cele patru 
prime semne ale tale, din moment ce nu putem fi siguri de asta. 

— Din moment ce tu nu poţi fi sigur. Dacă desenezi 
parantezele alea, iarăşi o să le şterg. 

Jucam amândoi un fel de teatru din moment ce ne angajasem 
în acelaşi gen de argumentare de o sută de ori. Cam numai atât 
se discuta, blocaţi într-un puț, cu zăbrele deasupra capului, timp 
de patruzeci de zile - sau mai degrabă aproape de treizeci şi 
şapte? Uneori mă întrebam dacă nu înnebunisem amândoi. Cum 
puteam ştii? Am pus mâna pe beţigaşul cu care făcea Eco 
semnele lui zilnice şi am desenat paranteze în jurul primelor trei 
semne. Acum, dacă numărăm semnele rămase, numărul 
nedisputabil de zile va fi... 

— Şobolani blestemaţi! 

Una dintre creaturi se furişase din nou în celulă, mirosind o 
bucată de pâine pe care o pusesem deoparte cu o zi înainte. 

De regulă ni se aducea pâine proaspătă în fiecare dimineaţă, 
dar nu întotdeauna; câteodată săreau peste zile întregi, aşa că 
am învăţat să păstrăm câte o porţie de mâncare pentru zile 
grele. Şobolanii erau ceva nou, apăruseră doar în ultimele zile. 
Eco se repezi, lovind creatura cu piciorul, iar şobolanul scheună 
şi dispăru printr-o crăpătură a stâncii pe care n-o umplusem cu 
ţărână. 

— Poţi să crezi, papa? Mongştrii ăştia micuţi ies la iveală acum 
în plină zi! 

— Nu chiar atât de plină. Mi-am ridicat ochii, privind dincolo 
de drugii de fier şi tavanul de sus de tot, unde câteva scânduri 
lipsă permiteau razelor de soare să pătrundă la noi. Gaura din 
pământ fusese săpată pe fundul unei clădiri dezafectate. Pereţii 
neregulaţi din jurul nostru erau din lut şi pietre. Groapa era 
acoperită (extinzându-se la o distanţă necunoscută, pentru că 
noi încercasem să săpăm în jurul marginii, fără succes) de un 


grilaj de fier. Dacă săream puteam ajunge la el; asta ne 
permitea cel puţin să facem mişcare cu braţele în fiecare zi. Am 
reuşit să arunc o privire printre aceste bare metalice, dar nu 
prea era nimic de văzut; clădirea părea să fie un grajd 
dezafectat. Cu mult deasupra grilajului era tavanul, care ar fi 
trebuit reparat de mult timp. Locul era întunecos şi ne trăgea 
curentul, dar cei care ne răpiseră ne dăduseră destule pături 
puturoase ca să ne ţină de cald noaptea. 

— E mai bine dacă şobolanii ies ziua decât noaptea, am zis 
eu, deprimat. Nopțile acolo erau negre ca smoala, cu excepţia 
câtorva stele care licăreau prin găurile tavanului, în acest 
întuneric beznă îmi era aproape imposibil să suport zgomotele şi 
chiţăitul şobolanilor. 

— Şobolanii nu sunt singurii flămânzi, spuse Eco. 

— Ştiu, ţi-am auzit maţele ghiorăind, fiule. Poate ar trebui să 
mănânci coaja aceea de pâine stătută înainte s-o înhaţe 
şobolanii. 

— Nu ştiu. Ce oră crezi că e? 

— Greu de spus. E la amiază, probabil, dacă ne luăm după 
lumină. Poate că n-o să mai vină cu mâncare astăzi. Poate n-o 
să mai vină niciodată, am gândit eu, dar n-am zis-o cu voce 
tare, deşi acelaşi gând morbid trebuie să fi trecut şi prin mintea 
lui Eco din când în când. Abandonaţi total am avea şansa de a 
putea săpa fără să fim întrerupţi; dar oare ne vor ţine puterile 
fără apă şi mâncare? Eram la mila unor oameni pe care nu-i 
văzusem niciodată şi care nu-şi făcuseră cunoscute intenţiile. 
Aveau grijă de noi într-un mod capricios, hrănindu-ne 
majoritatea zilelor, ocazional trăgând afară găleata folosită ca 
să ne uşurăm, procurându-ne îndeajuns de multă apă să bem şi 
să ne spălăm. De ce nu ne omorâseră, lăsându-ne pe Via Appia, 
cum făcuseră cu Davus? De ce ne duseseră atât de departe de 
Roma - sau eram într-adevăr la o distanţă atât de mare de oraş? 
Poate că cele patru zile, de care Eco pretinde că îşi aminteşte 
atât de clar, fuseseră petrecute mergând în cerc, să ne creeze 
confuzie. De ce îşi dădeau osteneala să ne ţină în viaţă şi cât 
aveau s-o mai facă? Care era scopul lor final în ceea ce ne 
privea. Cine erau? 


— Patruzeci de zile! am zis eu. Ştii povestea pe care o spune 
Bethesda... Vocea mi se frânse în gât, pomenindu-i numele cu 
voce tare. Ce se alesese de Bethesda şi de Diana în absenţa 
mea? După o vreme am încercat ca pur şi simplu să nu mă mai 
gândesc la ele, pentru că era insuportabil. Şi la ce altceva m-aş 
fi putut gândi ca să mă simt mai bine? E o veche poveste 
ebraică pe care o ştie de la tatăl ei, despre bărbatul virtuos şi 
marele potop. Şi-a construit o corabie enormă şi a încărcat-o cu 
creaturi din fiecare specie de animale, după care a plouat timp 
de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi fără încetare. 
Imaginează-ţi să înduri una ca asta - patruzeci de zile într-o 
corabie ticsită, mirosind a fiecare soi de animal, ud leoarcă şi cu 
rău de mare. 

— Cel puţin n-a murit de foame, spuse Eco, ţinându-se de 
burtă. Avea toate animalele alea pe care le putea mânca. 

— Cred că ideea era să salveze animalele, am spus eu. 
Oricum, bucură-te că n-a prea plouat. În timpul singurei furtuni 
semnificative de care am avut parte în cursul captivităţii 
noastre, ploaia cursese şuvoi prin acoperişul găurit, formând o 
baltă în celula noastră. Suntem foarte norocoşi că niciunul dintre 
noi nu s-a îmbolnăvit serios. 

— Nu neapărat, papa. 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă ne-au ţinut în viaţă până acum, trebuie să fie pentru 
că li s-a ordonat s-o facă. Poate dacă unul dintre noi s-ar 
îmbolnăvi ne-ar lăsa să plecăm sau cel puţin ne-ar muta din 
locul ăsta oribil. 

— E posibil s-o facă... 

— Oh, simt că înnebunesc! 

Brusc, Eco se roti şi lovi peretele cu pumnul, într-un loc tasat 
de lovituri anterioare. Cel puţin de două ori pe zi, uneori chiar în 
mijlocul nopţii, era cuprins de o furie subită care nu putea fi 
domolită decât dacă lovea ceva. 

II invidiam pentru eliberarea de care avea parte prin gestul 
lui. Captivitatea noastră era într-adevăr înnebunitoare, cel mai 
greu lucru pe care îl îndurasem vreodată. Există ceva în spiritul 
unui roman care nu acceptă o situaţie atât de nenaturală. În alte 
ţinuturi, unde domnesc regi, închisoarea e o pedeapsă 


obişnuită. Asta pentru că regele vrea să-şi vadă duşmanii 
suferind. Ce altă cale mai bună decât să-i închizi într-o cuşcă 
sau să-i arunci într-o groapă unde se poate desfăta cu 
priveliştea decăderii lor fizice şi mentale inevitabile, povestindu- 
le despre suferinţa celor dragi de afară, ascultându-le 
implorările de îndurare şi tachinându-i cu false promisiuni de 
eliberare? Dar în Republica noastră pedeapsa nu e menită să 
aducă plăcere unui guvernant; e menită să înlăture permanent 
un ofensator din comunitate, fie ucigându-l (uneori, e adevărat, 
incluzând pedepse macabre, în special pentru crime religioase), 
fie permițându-i să aleagă exilul în locul morţii. Ideea că cineva 
ar putea fi închis pe o perioadă indefinită, chiar şi pentru cea 
mai oribilă crimă, e prea crudă până şi pentru gustul romanului. 

Îmi amintesc dezbaterea care a avut loc în Senat când Cicero 
era consul şi anunţa că deconspirase un complot pus la cale de 
cercul lui Catilina pentru a submina statul. Cicero voia ca ei să 
fie executaţi pe loc. Alţii n-au fost de acord, dar Caesar a fost de 
părere ca toţi cei implicaţi să fie capturați şi închişi permanent. 
Împotriva unei idei atât de inedite se ridica problema locului în 
care să fie încarceraţi presupuşii criminali din moment ce Roma 
nu dispune de închisori, doar de nişte celule în care răufăcătorii 
aşteaptă să fie executaţi. Mai era şi problema creării unui 
precedent, pentru că în momentul în care i se permitea statului 
să răpească libertatea de mişcare a unui cetăţean, unde avea să 
aducă o asemenea măsură? Implicit, chiar în conceptul de 
cetăţean subzistă dreptul individului de a veni şi pleca după 
cum doreşte, spre deosebire de sclavi; dacă un individ comitea 
ceva atât de îngrozitor încât nu mai dispunea de cel mai 
fundamental drept al unui cetăţean, atunci în mod sigur merita 
fie moartea, fie exilul. 

În final, desigur, Cicero a avut câştig de cauză. Presupuşii 
conspiratori (inclusiv tatăl vitreg al lui Marc Antoniu) au fost 
prinşi şi strangulaţi fără nici un proces. Mulţi fuseseră împotrivă, 
mai târziu dacă nu chiar atunci, iar furia lor, alimentată de 
Clodius, a dus în cele din urmă la exilarea lui Cicero vreme de 
şaisprezece luni. Dar nici cei mai vajnici duşmani n-au propus 
vreodată ca Cicero să înfunde închisoarea, asemenea unui 
curtean împilat care îşi ofensase monarhul. 


Acest gen de cugetări circulare, repetitive, reprezentau modul 
meu de a mă raporta la situaţia noastră înnebunitoare. Ele au 
imprimat un traseu în mintea mea la fel de evident ca 
adâncitura creată de pumnul lui Eco în peretele de lut care ne 
ţinea prizonieri. 

Eco încetă să-l mai lovească. Din lumea nevăzută de 
deasupra am auzit zgomotul familiar al unei uşi mari şi şubrede 
care se deschide şi se închide la loc. Am adulmecat aroma pâinii 
proaspete, atât de vagă încât era posibil doar să mi-o fi 
imaginat. Maţele lui Eco deveniră şi mai zgomotoase, iar eu am 
început să salivez, ca un câine care ştie că urmează să fie 
hrănit. Cât de brutal îi răpeşte închisoarea demnitatea unui om. 
Cât de rapid îl reduce la condiţia de animal. 

XXX 

A doua zi era a patruzeci şi una a captivităţii noastre, conform 
calculelor lui Eco. M-am decis să calculez data exactă, dar 
impunerea lunii bisecte din Intercalarius complica lucrurile. 
Ştiam că Februarius trecuse - fusesem capturați la două zile 
după Idele lui Marte, care în Februarius cădeau pe treisprezece - 
şi ştiam că Intercalarius venise şi trecuse, aşa că trebuia să fim 
undeva pe la începutul lui Martius. 

— Fireşte, luna bisectă din Intercalarius nu are întotdeauna 
acelaşi număr de zile, am spus eu. Nu e introdusă în calendar 
decât din doi în doi ani şi nu întotdeauna, iar de fiecare dată 
preoţii o ajustează în funcţie de câte zile sunt necesare pentru a 
completa anul. 

Eco se încruntă. Deci câte zile sunt în luna bisectă anul ăsta? 

— Douăzeci şi şapte, cred. 

Eco scutură din cap neîncrezător. 

— Nu-mi sună bine. Credeam că Intercalarius are întotdeauna 
acelaşi număr de zile ca Februarius. 

— Nu. 

— Dar... 

— lar anul acesta Februarius a avut numai douăzeci şi patru 
de zile. 

— Nu douăzeci şi opt? 

— Nu. Anul ăsta Januarius a avut douăzeci şi nouă, ca de 
obicei. Febraarius a avut douăzeci şi patru, lIntercalarius 


douăzeci şi şapte, iar Martius va avea normal treizeci şi unu. 
Eco, informaţia asta a fost afişată pe pergamente în Forum în 
flecare zi după noul an. Cum se poate să n-o fi văzut? 

— Nu dau atenţie unor astfel de lucruri, papa. Am şi aşa 
destul gunoi în cap. 

— Şi cum te descurci să fii la curent cu zilele în care se 
întruneşte Senatul, când cad sărbătorile şi zilele în care sunt 
deschise băncile? 

— O întreb pe Menenia. Femeile ştiu întotdeauna astfel de 
lucruri. Au un instinct pentru asta. Ştiu ce pieţe sunt deschise, în 
ce zile, când sunt închise şi în ce zile trebuie să cumperi mai 
multă mâncare pentru că urmează o sărbătoare şi aşa mai 
departe. 

— Întotdeauna o întrebi pe Menenia când trebuie să ştii ce 
dată e? 


— Da. 

— Să zicem că scrii o scrisoare importantă şi trebuie să ştii 
ziua şi luna... 

— O întreb pe Menenia. 

— Şi ea ştie? 


— Întotdeauna. Bethesda nu ştie întotdeauna ce dată e? 

— Acum că m-ai întrebat... 

— Încearcă. Data viitoare când va trebui să ştii ce dată e, 
întreab-o. 

— Vrei să spui că în loc să urmăresc afișajele din Forum şi să 
calculez... 

— Întreab-o pe Bethesda. 

— Nu poate fi atât de simplu. Când mă gândesc la toate zilele 
şi orele pierdute de-a lungul anilor... 

Am râs amândoi. 

Mi-am regrupat gândurile. Aşadar, dacă asta e într-adevăr 
ziua a patruzeci şi una... 

— Cum oare calculează preoţii câte zile sunt de adăugat în 
Intercalarius? Şi de ce nu-i dau pace lui Februarius? 

— Nu, cum oare, Eco, ci, cum ceruri? Totul are de-a face cu 
mişcarea stelelor şi fazele lunii şi lungimea anotimpurilor şi aşa 
mai departe. Anii se scurg rotund, fiecare aproape la fel ca 
ultimul, dar nu tocmai. Unele cicluri au mai multe zile decât 


altele şi nu există un sistem perfect pentru a calcula 
discrepanţa. Aşa că la fiecare doi ani calendarul trebuie ajustat. 

— Cu excepţia celor în care nu e modificat. 

— Alte popoare au alte stiluri de calendare, ştii... 

— Tot aşa cum alte ţări au regi. 

— Ceea ce Roma nu va avea niciodată. 

— Doar dacă va vrea. 

— Taci! Calendarul roman e sistemul perfect până acum. Are 
douăsprezece luni. 

— Cu excepţia celor în care are treisprezece, ca anul ăsta. 

— Şi toate aceste luni au fie treizeci şi una, fie douăzeci şi 
nouă de zile. 

— Cu excepţia lui Februarius, care are douăzeci şi opt. Doar 
că anul ăsta, după tine, are douăzeci şi patru. 

— Până la urmă iese bine. 

— Chiar? Vreau să spun că e un calendar atât de zbuciumat 
că uneori anotimpurile nu se potrivesc cu sărbătorile 
tradiţionale. 

— Da, şi-am constatat că devine progresiv mai rău în timpul 
vieţii mele. Ar fi şi mai rău dacă nu l-am scurta mereu pe 
Februarius şi nu l-am introduce pe Intercalarius după nevoie. 

— Asta e un alt lucru, papa - „după nevoie”. Se pare că 
preoţii decid întotdeauna în ultimul moment inserarea lunii 
bisecte. Nu pot ştii cu un an înainte că vor avea nevoie de ea? 

— Se pare că nu. 

— Eu zic că e nevoie de o reformă serioasă a calendarului 
roman. 

— E interesant că spui asta. Fratele tău a menţionat recent 
într-o scrisoare că Caesar e de aceeaşi părere. E unul din 
proiectele lui de suflet. Când are timp, după ce măcelăreşte 
nişte gali sau după ce îşi dictează memoriile stând călare, 
generalului îi place să cocheteze cu moduri de ajustare a 
calendarului. 

— Un nou calendar pentru Roma? Ar fi nevoie de un rege să 
forţeze o schimbare ca asta. 

Intenţionase să mă facă să râd, dar m-am încruntat. 

— N-ar trebui să vorbeşti aşa, Eco. Nici n-ar trebui să 
glumeşti. 


— Scuze, papa. 

— Oricum, am zis eu, dacă Caesar poate ajusta un calendar, 
atunci în mod sigur noi doi putem cel puţin să ne dăm seama ce 
zi e azi. 

— Fără Menenia şi Bethesda? 

— Noi singuri! Acum, dacă ar i... 

Am tras adânc aer în piept când am auzit zgomotul familiar al 
uşii deschizându-se şi închizându-se în încăperea de deasupra. 
Am slobozit un geamăt firav, lăsându-mă cu spatele pe perete, 
coborând capul şi prinzându-mă de burtă. 

Chepengul din grilaj scârţâii, deschizându-se. O funie cobori 
încet, ştiam că ni se dă pâine proaspătă într-un coş. Eco îl 
desfăcu şi ataşă coşul gol de ieri. 

Am gemut din nou, încercând să scot un sunet ca şi cum aş fi 
încercat să-l înăbuş, nu să-l forţez. Unui cetăţean mândru nu-i 
place să-şi arate slăbiciunile în faţa unui sclav sau duşman. 

— Ce e cu el? întrebă o voce de sus. 

— Ce-ţi pasă? spuse Eco. 

Îmi ţineam capul jos, rezistând impulsului de a mă uita în sus. 
Oricum, nu puteam distinge feţele celor care ne ţineau închişi. 
Din cauza luminii slabe şi a distanţei, aceştia nu erau mai mult 
decât nişte siluete voluminoase. 

— Goleşti şi găleata? întrebă Eco. 

— Din nou? Doar ieri am golit-o. 

— Te rog! 

Omul scoase un zgomot de dezgust. 

— Oh, bine. Uite funia. 

Eco ataşă găleata. Se auzi un sunet slab de ceva care se 
legăna, în timp ce omul o trăgea sus. În timp ce se îndepărta l- 
am auzit zicând: Ce-i asta? Urmă o pauză, mi l-am imaginat 
chiorându-se, încleştându-şi maxilarul şi strâmbând din nas în 
timp ce examina conţinutul. 

Un pic mai târziu omul se întoarse şi ne trimise găleata înapoi 
în groapă. 

— E în regulă omul? întrebă el. 

Mi-am înăbuşit un geamăt, trăgându-mi mâinile de pe stomac. 

— Du-te şi lasă-ne, spuse Eco, cu răceală. 

Paşii se îndepărtară. Uşa se deschise şi se închise. 


După o vreme l-am întrebat pe Eco: Cum crezi c-a mers? 

— Mi-ai părut convingător. 

Am dat din cap. Am privit amândoi spre moviliţa de pământ 
care acoperea şobolanul omorât de Eco în dimineaţa aceea şi al 
cărui sânge îl adăugasem urinei noastre din găleată. 

— Crezi că o să prindem alt şobolan la fel de uşor? am 
întrebat eu. 

— In plină zi dacă trebuie, mă asigură Eco. 


Capitolul douăzeci şi trei 

Am deschis ochii în întunericul beznă. Aerul era rece şi 
lipicios, mirosea urât. 

Unde eram? În groapă, fireşte. Acum îmi aminteam. Acolo 
unde fiecare zi era ca cea din urmă, unde nu se schimba nimic - 
doar că ceva era diferit acum. Nu eram singuri. 

O simţeam, o percepeam. Cum? Nu cu ochii, desigur. Era un 
zgomot? Sunetul unei alte răsuflări, pe lângă cea a lui Eco? Sau 
o mişcare vagă? Sau un miros...? 

Da: miros de usturoi, asudat prin pori, expirat de răsuflare. 
Altă duhoare adăugată mirosului care se abătea asupra gropii în 
timpul nopţii sub apăsarea aerului umed al întunericului. Capul 
îmi fierbea din cauza asta. 

Cine mănâncă usturoi? Gladiatorii. Pretind că le dă energie. Le 
permite să doboare un oponent cu o singură suflare, conform 
vechii glume răsuflate. Am început să transpir, în ciuda frigului. 
Sudoarea îmi curgea de pe frunte atât de torențial încât a 
trebuit să mi-o şterg cu mâneca, mâneca mizerabilă a unei 
tunici purtate de patruzeci şi ceva de zile încontinuu. li puteam 
auzi acum respirând, chiar peste bubuitul subit al inimii mele. 
Cine sau ce era în groapă cu noi? 

În mod sigur nimeni nu putea să intre prin grilaj fără să ne 
trezească. Chepengul era prea mic pentru ca un om să treacă 
prin el; de aceea era prevăzut cu o trapă, blocată cu un lanţ 
greu. Lanţul ar fi zornăit. Balamalele trapei (nefolosite de când 
eu şi Eco intrasem în groapă,) ar fi scârţâit, ar fi mârâit. Brusc 
am avut intuiţia modului în care pătrunseseră intruşii şi de unde 
veniseră... 

Adânc din pământ răbufni o flacără şi lumina roşcată rumeni 
fisura neregulată despicându-se pe marginea gropii. Pământul 
însuşi se căscase. Lumina îi descria pe cei doi ca pe nişte siluete 
- uriaşe carcase monstruoase, devenind tot mai mari pe măsură 
ce se apropiau. Trebuie că veneau direct din Hades. 

Eco se mişcă, trezindu-se. 

— Papa... ce...? 


l-am atins buzele să tacă, dar cei doi intruşi ne văzuseră deja. 
Şi eu îi vedeam foarte clar, fiindcă lumina flăcărilor se 
răspândise în fiecare colţişor al gropii. Sclipea pe săbiile lor 
încrustate de sânge. Le lumina feţele hidoase. Cum arată cei 
care au ucis sute de oameni fără regrete, care se desfată în 
cruzime, care se hrănesc din plăcerea sălbatică de a pune capăt 
vieților altora? Arată ca Eudamus şi Birria, fireşte. Cei doi 
stăteau deasupra noastră, apărându-mi aproape comic după 
felul în care se strâmbau şi îşi umflau nările. Ce soartă cruntă, 
am gândit eu, ca acestea să fie ultimele două feţe pe care le voi 
vedea de această parte a Hadesului. 

Sau... 

Nu, nici nu te gândi la asta! Dar de ce nu? Speră până în 
ultima clipă posibilă! Înhaţă speranţa, înfăşoară-ţi mâinile în 
jurul ei, sugrum-o! Zeii s-au amuzat pe seama vieţii tale 
mărunte de cincizeci şi ceva de ani. De ce să te abandoneze 
acum? Gândeşte: dintre semenii tăi muritori, cine mai ştie care 
sunt prieteni şi care duşmani? Poate... doar poate... Eudamus şi 
Birria sunt aici nu să te măcelărească, ci să te salveze, să te 
elibereze din locul ăsta afurisit! 

Gordianus! Nu eşti înarmat, dar încă eşti un om demn. Ridică- 
te! Nu te încovoia ca o victimă. Indreaptă-te de spate. Eşti 
cetăţean roman. Ei sunt sclavii unui alt om. Nu-i băga în seamă. 
Încearcă să nu priveşti spre săbiile lor. Nu arăta că ţi-e teamă. 
Uită-te în ochii lor. Înfruntă-i cu privirea. Nu contează că sunt 
mai înalţi decât tine şi că duhoarea usturoiului te veştejeşte ca 
pe o frunză toamna. Nu contează luciul acela metalic pe care îl 
percepi cu coada ochilor în timp ce îşi ridică săbiile - nu clipi! 

Cum e să fii decapitat? 

Tremuri ca frunza. Încerci să te abţii, dar tremuri, tremuri şi 
tremuri până când... 

Mi-am deschis ochii în lumina blândă care însemna dimineaţă 
în groapa noastră. Eco era aplecat deasupra mea, arătând 
îngrijorat, scuturându-mă uşor. 

— Papa, eşti bine? 

— Ce? 


— La început se părea că ai un coşmar îngrozitor. Pe urmă mi 
se părea că te-ai liniştit. Apoi ai scos un sunet atât de oribil că a 
trebuit să te trezesc. 

— Un vis. Doar alt vis urât. 

— Cel cu Eudamus şi Birria? 

— Da. Am încercat să înghit. Gura mi-era uscată ca iasca. Ai 
nişte apă rămasă de ieri? 

— Un pic. Aici. Işi cufundă mâinile împreunate în găleată şi îmi 
udă buzele. 

Am supt-o cu lăcomie. Uneori sper că visul e real, fie ce-o fi. 
Dacă ar putea veni cineva să pună capăt mizeriei ăsteia, mai 
devreme sau mai târziu. 

— Nu vorbi aşa, papa. O să te simţi mai bine după ce te ridici 
şi te întinzi un pic. 

Aşa a început, după calculele lui Eco, cea de-a patruzeci şi 
doua zi de captivitate, a cincea zi a lunii lui Martius, nouă zile 
înainte de Ide, în anul fără consuli. 

XXX 

— Ce crezi că se întâmplă la Roma chiar acum, papa? întrebă 
Eco, cu o undă de nostalgie în voce. 

Mi-am dres glasul. Cine ştie? Am auzit tot felul de zvonuri 
ciudate pe Muntele Alba înainte de a fi capturați. Unele erau mai 
credibile decât altele. Nu pot crede că Milo şi-ar fi pus capăt 
zilelor, de exemplu. E prea încăpățânat. Poate că a intrat într-o 
cursă din care nu mai poate ieşi, asemenea tizului său din 
Croton, dar nu se va opri, se va bate până la sfârşit. Sigur, se 
putea întâmpla orice - pe Hercule, patruzeci şi două de zile eo 
eternitate! 

— Indeajuns de mult pentru un zeu ebraic să inunde întreaga 
lume, spuse Eco, cu tâlc. 

— Şi îndeajuns de mult timp pentru ca statul roman să fie 
înecat în sânge, presupun. Dar dacă ar trebui să pun rămăşag, 
aş paria mai degrabă pe haos, pe termen scurt. Ştim că Pompei 
intenţiona să obţină din partea Senatului autoritatea de a 
strânge trupe şi de a pune capăt fărădelegilor din oraş. Pun 
pariu că a reuşit. Pompei în fruntea unei armate e o forţă greu 
de oprit. 

Eco era sceptic. 


— Imbatabil în a înfrânge trupe străine, dar ce poate face în 
privinţa celor care aruncă pietre pe aleile romane? 

— Nu văd cum mulţimea clodiană ar putea face faţă trupelor 
lui Pompei. 

— Soldaţii nu pot fi pretutindeni tot timpul. Mici revolte şi 
incendii se pot declanşa oriunde oricând. 

— Da, încă mai poate fi dezordine, chiar şi cu trupele lui 
Pompei în acţiune, dar numai la scară redusă. Forumul va fi în 
siguranţă. 

— Suficient de sigur pentru alegeri? 

Am clătinat din cap. 

— Va trebui să se rezolve povestea asta cu Milo şi Clodius. Îţi 
poţi imagina ce s-ar întâmpla dacă s-ar ţine alegeri, iar Milo va 
câştiga? E posibil, dar efectul inevitabil va fi un alt număr de 
revolte, ceea ce ar însemna lupte deschise de stradă cu trupele 
lui Pompei - nu văd cum ar accepta Senatul una ca asta. 

— Atunci cine e în fruntea statului? Crezi că l-au numit 
dictator pe Pompei? 

— Exclus, nu cu Caesar în Galia, în fruntea propriei armate. 
Caesar ar putea crede că n-are de ales decât să mărşăluiască el 
însuşi împotriva Romei. M-am cutremurat la gândul că Meto ar 
putea fi implicat într-un război civil. 

— Sigur nu. 

— Sună incredibil, ştiu, dar cine şi-ar fi imaginat că se va da 
foc vreodată Casei Senatului, în plină zi? Am clătinat din cap. 
Avusesem deja aceste discuţii de mai multe ori. Uneori Eco îşi 
asuma vocea raţiunii, alteori eu eram scepticul subtil. Era 
imposibil să nu speculeze asupra celor ce se întâmplau în 
absenţa noastră, la fel cum era imposibil de ştiut ce se 
întâmplase cu adevărat. 

După o lungă pauză, Eco spuse încet: Nu asta voiam să spun. 

— Cum adică? 

— Când am zis: „Ce crezi că se întâmplă în Roma în momentul 
acesta?” nu mă refeream la politică sau la alegeri sau orice 
altceva. Voiam să spun... 

— Ştiu ce, mi-am dat seama din tonul tău. 

— Atunci de ce-ai schimbat subiectul? Nu vrei să vorbeşti 
despre asta? Despre casă... 


— Gândindu-mă la ei mă face să simt o căldură la început, 
linişte. Dar pe urmă simt ceva rece, un nod în mate, rece şi tare 
ca gheaţa. 

— Ştiu, papa. Şi eu sunt îngrijorat din cauza lor. 

— Am dispărut de atâta vreme. Trebuie să creadă că am 
murit. Ţi-o poţi imagina pe Bethesda în doliu? Mi-e greu să mă 
gândesc la asta. 

— Ştiu. Mi-o imaginez pe Menenia plângând şi mi se rupe 
inima. Femei jelind - ţi le-aminteşti pe Fulvia şi Clodia în 
noaptea aceea, când am văzut trupul lui Clodius? Era un tip cu 
adevărat îngrozitor, nu-i aşa, papa? 

Am dat din umeri. 

— Depinde cu cine vorbeşti. Era lipsit de orice scrupule cu 
duşmanii lui, asta-i sigur. A cauzat multe suferinţe în lumea asta 
pentru un om. Dar a şi adus multă speranţă şi putere reală 
multor oameni care n-aveau de nici un fel, ca să nu mai 
menţionăm garanţia unei cantităţi suficiente de pâine în burţile 
lor. Pentru acei oameni e un erou. 

— Dar cu toate asta un om vanitos, lacom, însetat de putere. 
Se poate vedea asta doar uitându-te la casele construite de el. 

— Sigur. 

— Şi cu toate astea, când a murit, sora lui plângea. lar Fulvia 
- îţi aminteşti cum încerca să se abţină când eram noi în 
cameră? lar apoi, în faţa mulţimii, cum a plâns şi-a tipat. 
Gândeam că e teatru atunci, dar acum cred că suferea cu 
adevărat, pierdută, deznădăjduită. Mă gândesc la Menenia şi 
Bethesda jelindu-ne, speriate de viitor, şi mă gândesc la Clodia 
şi Fulvia şi simt o mare tristeţe pentru ele. Se încruntă, 
ridicându-şi privirea spre peticele de lumină care se răsfrângeau 
prin grilaj şi acoperiş. Dar încă tot nu discutăm despre cea mai 
mare îngrijorare a noastră, nu-i aşa? Discutăm despre cum ne 
jelesc e/e pe noi. Ceea ce voiam de fapt să spun... 

— Dacă li s-a întâmplat lor ceva? 

— Da. 

Am oftat. 

— Totul se leagă de Pompei. Ne-a promis că va avea grijă să 
fie în siguranţă în lipsa noastră. Pompei e un om de cuvânt. 


— Dar noi lipsim de mult mai mult timp de cât se aştepta el. 
Probabil se gândeşte că am murit. 

— Da, probabil. Dacă se gândeşte cumva la noi. 

— Dar dacă Pompei nu controlează oraşul? Dacă a fost 
asasinat? Sau dacă s-a întâmplat ceva cu totul aiurea, un război 
civil cu Caesar, iar Pompei a plecat în Spania ca să strângă o 
armată? 

— N-avem cum să ştim, Eco. Nu există modalitatea de a şti... 
Mi-am îngropat mâinile în palme. 

Uşa grajdului se zgâlţâi, deschizându-se. Eco inspiră adânc. 

Coşul de pâine fu ridicat şi coborât, împreună cu o găleată de 
apă proaspătă. 

— Ce e-n neregulă cu celălalt? 

— Cu tata, asta vrei să spui. De ce nu zici, ce e-n neregulă cu 
tatăl tău? Eco părea cu adevărat mânios. Ţineam capul jos, cu 
braţele în jurul meu. Disperare, asta simţeam; era destul de 
uşor să mimez suferinţa. 

— Prea bine, ce e-n neregulă cu tatăl tău? 

— Nu se simte foarte bine. 

— Parcă mănâncă la fel. 

— Aproape că nu mănâncă. 

— Atunci ce s-a ales de pâinea pe care ţi-am adus-i ieri? Ai 
mâncat-o tu pe toată? lei mâncarea din gura tatălui tău bolnav? 

— Am mâncat doar porţia mea. Şobolanii au mâncat restul, 
dacă vrei să ştii. 

Omul icni. Atunci nu vreţi să vă golim găleata astăzi? 

— Nu. 

— Eşti sigur? 

— Du-te acum, lasă-ne, dacă nu te superi. Cred că îl faci pe 
tata să se simtă mai rău. 

— De ce nu mă laşi să golesc găleata? Să vă scap de miros. 

— Du-te şi lasă-ne! 

Eco se aplecă deasupra mea, la fel ca atunci când se aplecase 
atunci când mă trezise dimineaţă din vis. Urmă o pauză lungă, 
apoi paşii se îndreptară spre uşa care se deschise şi se închise. 
M-a forţat să aud şi cred că am perceput un murmur de discuţie 
în afara grajdului. 

Nu fusesem în stare să prindem alt şobolan în ziua aceea. 


KKK 


Însă a doua zi Fortuna ne zâmbi nouă şi nu unui exemplar 
special de dolofan, de curios şi (cel mai important pentru noi) de 
lent coabitant al gropii noastre. Asta a fost bine, din moment ce 
custodele nostru insistă să golească găleata în după-amiaza 
aceea. Eco m-a asigurat că faţa lui reflecta multă neplăcere la 
vederea unei cantităţi atât de mare de sânge în urină şi fecale. 
A urmat altă discuţie în afara grajdului. Vocile crescuseră notabil 
de data asta şi amândouă vădeau un distinct ton acuzator. 
Tovarăşul rareori văzut al custodelui nostru veni înăuntru şi mă 
examină îndeaproape. Unde te doare? întrebă el, ursuz. 

Am gemut. 

— Burta, nemernicule, spuse Eco, încercând să sune de parcă 
ar fi fost mânios şi în acelaşi timp temător, încercând să se 
abţină. 

Paznicii noştri se retraseră în linişte, dar dincolo de uşă urmă 
o altă discuţie aprinsă, stingându-se în depărtarea necunoscută. 

XXX 

— Din moment ce voi ieşi de-aici curând... am început eu. 

De ce n-aş fi fost un nebun optimist? Era a patruzeci şi patra 
zi a captivităţii noastre, şapte zile înainte de Idele lui Marte, a 
patra zi a maladiei mele prefăcute. Eco reuşise din nou să 
captureze, să omoare şi să golească de sânge un şobolan. Pofta 
lui pentru o bucăţică de pâine a prevalat în faţa instinctului, ca 
să citez din solemnul elogiu rostit de Eco când l-am îngropat pe 
şobolan într-un colţ cât mai departe de noi şi noi de duhoarea 
lui. 

— Da? reacţionă Eco. 

— Din moment ce vom ieşi curând de-aici ar trebui să 
încercăm să ne dăm seama cât mai bine cine ne-a pus aici. 

— Poate vom afla de la paznicii noştri. 

— Dacă totul va merge bine, fie vom fugi de paznicii noştri, fie 
ei vor fugi de noi. Mă îndoiesc că va avea loc o conversaţie 
serioasă. Oricum, dacă vom analiza din nou problemele dilemei 
noastre ne va ajuta să ne limpezim minţile vreme de-o oră sau 
două. 

— Din nou? 


— Fă-mi pe plac. Sau poate trebuie să mergi altundeva la o 
oră anume? Ştiam eu că nu. Ei bine, ce-am descoperit noi pe Via 
Appia? Sau mai exact, ce n-am descoperit? 

— E o întrebare ticluită să-i dea o durere de cap lui Aristotel, 
papa! E ca şi cum m-ai ruga să dovedesc o negatie. 

— Ai dreptate. S-o luăm pas cu pas. Dacă e să credem 
relatările preotesei Felicia, Milo şi Clodius s-au întâlnit accidental 
pe Via Appia. N-a avut loc o ambuscadă. Cele două grupuri au 
trecut unul pe lângă altul fără vreun incident până când aproape 
că s-au depărtat. Clodius i-a aruncat o insultă de rămas bun lui 
Birria. Din impuls, Birria s-a întors şi a aruncat cu sulița în 
Clodius. A fost la fel de premeditat totul ca o încăierare în 
tavernă. 

— Dar e posibil, papa, ca Birria să fi intenţionat de la bun 
început să arunce cu sulița, la ordinele lui Milo. Poate chiar Birria 
fusese cel care l-a insultat primul pe Clodius, iar Felicia nu l-a 
auzit; Clodius i-a replicat, iar Birria s-a folosit de asta ca de un 
pretext să declanşeze atacul. Putea fi premeditat sau Milo putea 
să-i fi dat un astfel de ordin lui Birria doar în momentul în care 
cele două grupuri s-au întâlnit. Milo avea forţe superioare. Poate 
şi-a dat seama de ocazia de a-l omori pe Clodius şi a reacţionat. 

— O observaţie bună, Eco. In orice caz, noi n-am auzit de nici 
un fapt care să indice în vreun fel planificarea sau instigarea 
bătăliei de către Clodius, cu excepţia insultei aruncate lui Birria. 
Foarte probabil conflictul a izbucnit spontan, posibil la instigarea 
lui Milo. Ce-a urmat? Depăşiţi numeric, oamenii lui Clodius au 
fost curând copleșiți. Unii sunt omorâţi pe loc, alţii fug în pădure. 
Rănit şi fără cal, retragerea spre vila lui tăiată de suita lui Milo, 
Clodius e ajutat de cinci sau şase oameni să coboare la Bovillae. 
Se refugiază în han, unde hangiul îl cunoaşte şi îl simpatizează. 

Mi-am frecat palmele să le încălzesc. Groapa îmi părea mult 
mai umedă în ziua aceea. 

— Oamenii lui Milo nu-i urmăresc numaidecât. Felicia zice că 
alergau de colo-colo ca nişte dulăi care pierduseră urma, până 
când a apărut Milo. Era furios la început, mai ales pe Birria. 

— Pentru că Birria îl atacase pe Clodius cu de la sine putere - 
sau pentru că nu terminase ce-avea de făcut? întrebă Eco. 


— Mai degrabă prima variantă. Îndată ce Milo s-a calmat, a 
ţinut un fel de sfat, numai după aceea i-a trimis pe Eudamus, 
Birria şi alţii să-l găsească pe Clodius. Asta mi se pare foarte 
semnificativ; dacă Milo ar fi plănuit să-l asasineze pe Clodius 
cred că oamenii lui ar fi fost pregătiţi să-l urmărească imediat 
pe Clodius şi-ar fi făcut-o mai ales pentru că era rănit şi pe jos. 
De ce-au ezitat? Cred că trebuie să fi aşteptat instrucţiunile 
stăpânului total derutat de cele întâmplate. De ce l-a certat pe 
Birria? Pentru că gladiatorul acţionase grăbit şi stupid şi fără 
consimţământul lui. E adevărat, Milo putea fi supărat pe oamenii 
lui pentru că eşuaseră să-l omoare rapid pe Clodius, dar eu tind 
să cred că incidentul a fost spontan şi neplănuit şi atunci când 
Clodius a scăpat fugind, nimeni n-a fost sigur ce trebuiau să 
facă. 

— Dar în cele din urmă l-au urmărit. 

— Da, pentru că Milo a luat decizia de a termina ceea ce 
oamenii lui începuseră fără consimţământul lui. Ce era mai 
periculos pentru el, Clodius rănit sau Clodius mort? Rănit, 
Clodius se putea întoarce la Roma, ralia forţele simpatizante, 
înainta o acţiune legală împotriva lui Milo pentru încercare de 
omor, punând astfel capăt eforturilor lui Milo de a candida 
pentru funcţia de consul. Dacă Clodius murea, Milo ar fi fost 
învinuit de omor, dar cel puţin susţinătorii lui Clodius puteau fi 
paralizaţi de confuzie, iar Clodius nu era cu ei să-l acuze de 
crimă. Oricum, Milo se confruntă cu posibilitatea ruinării a tot 
ceea ce a realizat. Acesta e un alt motiv pentru care nu pot 
crede că incidentul a fost premeditat. Să-l fi omorât pe Clodius 
prin otrăvire sau în secret ar fi fost altceva, dar o crimă comisă 
de o manieră atât de neîndemânatică nu putea decât să-i 
cauzeze neajunsuri în final. Mă întreb dacă se gândea la tizul lui, 
Milo din Croton, în pădure, încercând să despice trunchiul acela 
gigantic, ajungând să-şi prindă mâinile fără scăpare? A auzit 
hăulitul lupilor hămesiţi în timp ce se agita pe Via Appia, 
absorbit de gândurile a ceea ce va face mai târziu? Ar fi trebuit 
să fie momentul unui triumf pentru Milo - sfârşitul lui Clodius 
pentru totdeauna, la mâna lui - dar cred că n-a fost decât un 
moment mizerabil pentru el. 


— lar în final a decis să-şi trimită oamenii după Clodius, spuse 
Eco. 

— Odată ce ai rănit o fiară periculoasă întotdeauna e 
preferabil s-o ucizi. Fără îndoială că asta ar fi făcut şi Milo din 
Croton. 

— Aşadar şi-a trimis oamenii, aşteptând veşti. Destul de laş 
din partea lui, să nu participe la bătaie. 

— Dacă l-ai fi întrebat pe el îmi imaginez că ar fi zis că a 
rămas în urmă ca s-o apere pe soţie şi anturajul ei. 

Eco pufni ironic, apoi faţa i se întunecă. Spusesem acele 
vorbe cu sarcasm, dar imediat ce ieşiseră din gura mea mi-a 
fost greu să nu mă gândesc la cei dragi nouă şi cât de 
vulnerabili erau fără noi. 

— În fine, am spus eu, nu mult mai târziu apar senatorul 
Tedius şi fiica lui într-o lectică, cu propria lor suită de sclavi şi 
gărzi personale. Tedius şi Milo se recunosc. Milo îi toarnă o 
minciună sfruntată - că fusese atacat de bandiți - sfătuindu-l pe 
Tedius să facă cale întoarsă. Bătrânul senator încăpățânat 
insistă să treacă, în ciuda unor obiecţii din partea pioasei fiice. 

Între timp, se încinge lupta la Bovillae. Soţia hangiului - a 
cărei mărturie e furnizată de sora ei - îi vede pe Eudamus şi pe 
Birria ucigând un om al lui Clodius în timp ce se apropie de han. 
Urmează un asalt teribil care distruge ferestre şi uşi la parter. 
Hangiul e ucis împreună cu apărătorii lui Clodius. Clodius ajunge 
cumva pe marginea drumului. Presupunem că Eudamus şi Birria 
îi iau inelul de aur ca trofeu şi ca să-i dovedească moartea lui 
Clodius stăpânului lor. Apoi, nu se ştie de ce, Eudamus, Birria şi 
oamenii lor dispar, pentru că un moment mai târziu bătălia se 
sfârşeşte şi învingătorii pleacă. Tedius găseşte hanul pustiit. 
Peste tot sânge şi cadavre, inclusiv cel al lui Clodius. Soţia 
hangiului iese din ascunzişul de la etaj. Priveşte pe fereastră, 
văzându-i pe Tedius şi fiica lui aplecaţi deasupra lui Clodius. 
Apoi coboară, descoperindu-şi soţul mort şi leşină. 

Tedius, în ciuda faptului că omul şi politica lui îi repugna, face 
ceea ce e onorabil, îl suie pe Clodius în lectică, trimiţându-i 
trupul la Roma. Continuă să creadă că omorul e lucrarea 
bandiţilor, hotărându-se să se întoarcă la Arida pe jos. Se 
întoarce şi urcă panta anevoie. In timp ce se opreşte la un popas 


în apropiere de Casa Vestalelor, apar pe drum Eudamus şi Birria, 
întorcându-se la Milo. Cum se face că nu-i văzuse înainte? 
Eudamus şi Birria au prizonieri. Felicia, privind din capela Zeiţei 
Bune, îi vede şi ea pe prizonieri. Cine sunt ei? Nu e niciunul 
dintre oamenii lui Clodius; cei care fugiseră cu Clodius au fost 
ucişi, iar Fulvia mi-a spus că niciunul dintre oamenii soţului ei nu 
era dat dispărut. Deci de unde veneau Eudamus şi Birria şi cine 
erau prizonierii lor? 

Gladiatorii se întorc la Milo, ducându-i inelul lui Clodius, 
dovada morţii lui. Milo i-l dă apoi Faustei, care se deplasează la 
Casa Vestalelor pentru o ofrandă. Dar Sextus Tedius nu o vede 
nicicum. Şi când Tedius se ridică să plece, ajungând la capela 
Zeiţei Bune, Milo şi oamenii lui dispăruseră. 

Ştim că Milo şi gladiatorii se îndreptau spre vilă, unde i-au 
ucis pe mai mare şi pe Halicor, tutorele, nefiind în stare să-l 
găsească pe tânărul Publius Clodius. De ce îl căuta Milo pe 
băiat? E într-adevăr atât de ticălos şi de însetat de sânge încât 
să fi dorit să-l omoare pe fiul lui Clodius? Sau avea cumva de 
gând să se folosească de băiat ca ostatic? Şi cum de ştia că 
tânărul Publius era la vilă? 

Aşadar, acestea sunt întrebările pentru care n-avem răspuns. 
Am luat băţul de însemnări al lui Eco şi pentru fiecare întrebare 
am scrijelit câte o cifră pe perete. 

Unu: Unde erau Eudamus şi Birria când a ajuns Sextus Tedius 
la han? 

Doi: Cine erau prizonierii duşi pe drum de Eudamus şi Birria? 

Trei: Cum s-a întors Fausta pe drum pentru a face o ofrandă la 
Casa Vestalelor fără să treacă pe lângă Sextus Tedius? 

Patru: Când Milo a tăbărât în vila lui Clodius i-a întrebat pe 
Halicor şi pe mai mare: Unde e Publius Clodius? — dar cum ştia 
el că băiatul era la vilă şi ce intenţiona să facă cu el? 

Am făcut un pas înapoi, studiind însemnările - |, II, M, IV. Nu 
elucidau nimic. Cu cât mă uitam mai mult la ele, cu atât mai 
mult îmi apăreau că reprezintă un ansamblu de linii verticale şi 
înclinate fără nici o semnificaţie, nici măcar a numerelor din 
mintea mea. Erau nişte linii arbitrare schiţate de un idiot. Pentru 
o clipă scurtă, cutremurătoare, am gândit că îmi pierdeam cu 
adevărat minţile. Captivitatea, întunericul, duhoarea, 


coşmarurile şi şobolanii se combinaseră asemenea unei pâcle 
negre în jurul capului meu. Nimic nu avea sens; nimic real. 
Întreaga dramă a crimei de pe Via Appia nu era decât fantezia 
elaborată pe care o inventasem ca să mă amuz, odiseea unui 
nebun. Milo şi Clodius nu erau decât nişte frânturi ale 
imaginaţiei mele. Nu exista nimic altceva în afara gropii. 

— Papa? Ţi-e bine? 

— Ce? 

— Îţi tremură mâna. Ţi-a căzut băţul. Eco se aplecă să mi-l 
dea înapoi. 

Vocea lui mă readuse în prezent. Am prins băţul cu mâna 
mult mai ferm decât era necesar. Am întins-o, scrijelind încet 
altă cifră pe perete, păstrându-mi mâna şi vocea atât cât 
puteam de echilibrate. 

— lar acum întrebările imediate, care în mod sigur trebuie 
conectate într-un fel de primele patru. 

— Cinci: Cine ne-a atacat la întoarcerea la Roma? Putem fi 
siguri, cred, că nu erau nişte răpitori de duzină, căutând 
răscumpărări. Mi-ar fi cerut să scriu ceva pe un petic de 
pergament, să dovedesc că sunt viu. Şi şi-ar fi dat seama de- 
acum că nu pot obţine vreo răscumpărare. Am fi deja morţi. 
Cifrele de pe perete începură din nou să-şi piardă înţelesul, aşa 
că am privit în altă parte, la moviliţa umedă unde Eco îngropase 
ultimul şobolan în dimineaţa aceea. Doar dacă nu suntem deja 
morţi. 

— Fireşte că nu sunt nişte răpitori obişnuiţi, spuse Eco, 
pretinzând că nu auzise aparteul meu. Au acţionat la comanda 
cuiva căruia nu i-a plăcut că ne aflam pe Via Appia. 

— Mai exact, cuiva căruia îi era teamă de informaţiile pe care 
le puteam duce la Roma. În consecinţă, şase: Faţă de cine am 
devenit periculoşi din cauza investigaţiei noastre pe Via Appia? 

— Dar nu e evident, papa? Milo, fireşte. Ştim că a minţit 
revoltător cu ocazia acelui contio organizat de Caelius, cu 
povestea despre ambuscadă, iar noi o putem dovedi. E exact 
cum i-ai spus Feliciei atunci când ai sfătui t-o să fugă în sud - 
Milo se află într-o situaţie disperată, dispus să comită acte 
disperate. 


— Ceea ce ne aduce la întrebarea finală. Am scrijelit cifra VII 
pe perete. De ce am fost răpiți, nu ucişi? Dacă Milo 

— Sau oricine altcineva - nu voia decât să se debaraseze de 
noi, de ce nu ne-au ucis acoliţii lui, furându-ne valorile, pentru 
ca incidentul să apară ca un alt jaf comis de bandiți anonimi în 
dreptul Monumentului lui Basilius? Dacă ar fi vrut mai întâi să se 
convingă de cele descoperite de noi, de ce n-am fost interogaţi 
şi apoi ucişi? De ce nu ne-a suprimat Milo, la fel cum l-a 
suprimat pe Clodius? Are planuri de viitor în privinţa noastră? 
Nu-mi imaginez ce. Asta mă face să mă îndoiesc serios că cel 
care ne-a pus aici a fost Milo. 

— Cine altcineva? Singura persoană despre care ai pus 
întrebări... 

— Marc Antoniu, am spus eu. 

Uşa grajdului se deschise zgomotos. 

— Poate asta e ziua în care vom afla, şopti Eco. 

M-am prăbuşit la pământ, cuprinzându-mă singur în braţe. 

Inspecţia urinei cu sânge decurse ca un ritual cu paznicii 
noştri - au intrat amândoi de data asta - studiind din priviri 
găleata ca nişte auguri, examinând măruntaiele unui găini 
amărâte. 

— Tatăl tău n-arată bine, spuse cel care de obicei stătea 
afară. 

— Ce, numai acum ţi-ai dat seama? Tonul lui Eco suna 
revoltat, speriat, frustrat. In voce i se auzea un tremolo. Parte 
era teatru, dar mi-am dat seama că acel tremolo nu venea din 
disperare, ci din contră, o surescitare atât de acută încât îl făcea 
să tremure asemenea coardelor ciupite ale unui instrument. 
Venise în sfârşit momentul? Da! O simţeam şi eu. O furie 
înfricoşătoare, minunată, se trezea în amândoi, o furie 
bucuroasă care fusese reprimată zile lungi în întuneric, dar 
finalmente, finalmente, în clipa aceea, era gata să fie eliberată. 

— Ar fi bine ca tatăl tău să vină cu noi, spuse cel care stătea 
de obicei afară. Se aplecă să descuie lanţul care ţinea trapa 
închisă. Cei doi ridicară chepengul greu de metal şi îi dădură 
drumul să cadă pe grilaj, făcând mare zgomot. 

Cuşca era deschisă. 


— Nu cred că poate sta în picioare, iar vocea lui Eco se frânse 
ca cea a unui băiat, opintindu-se deasupra mea ca şi cum ar fi 
fost neajutorat. 

— Cum o să-l scoatem de-aici, în numele lui Hades? se plânse 
paznicul obişnuit. 

— Pune-l cumva pe picioare pe tatăl tău, spuse celălalt. Fă-l 
să ridice mâinile. Dacă nu poate, ridică-le tu! Pe Hercule, mai e 
omul în viaţă sau nu? Aşa, acum fiecare îl prindem de câte o 
mână. Fii atent cum te-apleci, tontule! 

Cea mai mare greşeală pe care o poate o face un general, iar 
Caesar şi Pompei ar fi de acord, e de a subestima forţa 
inamicului. Îi convinsesem că sunt slăbit, suferind şi foarte 
bolnav. Mă prinseseră de braţe să mă tragă sus, aşteptându-se 
să aibă de-a face cu un trup care nu opune nici o rezistenţă. Cu 
o clipă înainte ca ei să se opintească, am tras în jos cu toată 
puterea. Eco a sărit şi el, apucându-le braţele deasupra cotului. 

Totul putea fi pierdut în clipa aceea. Ar fi putut să-şi menţină 
echilibrul, ridicându-se şi dându-mi drumul să cad pe spate, să 
arăt eu însumi ca un tont. Uşa s-ar fi trântit grabnic în urma lor, 
paznicii noştri ne-ar fi suduit, apoi ar fi râs de noi, lăsându-ne 
iarăşi singuri în groapă, sclavii aceloraşi gânduri înnebunitoare, 
zbătându-se în cercuri la fel de bolnave, să dormim printre 
şobolani, disperând în lipsa celor iubiţi, zăcând îndureraţi şi 
întrebându-ne cât vom mai putea rezista. 

Dar asta nu s-a întâmplat. 

Intâi, capetele lor se ciocniră sonor. Un sunet mai puţin 
ascuţit decât cel al unor pietre lovite una de alta, dar mai 
pronunţat decât cel dintre doi bostani. A fost cel mai dulce sunet 
pe care l-am auzit vreodată. 

Ceea ce a urmat s-a derulat foarte rapid. 

Unul dintre ei, cel care stătea de obicei afară, a căzut primul 
în groapă, cu capul în jos. M-am repezit imediat asupra lui. Băţul 
de scris al lui Eco era încă în mâna mea. Zilele trecute reuşisem 
să-l ascuţim în aşa fel încât să aibă un vârf extrem de fin 
frecându-l de unele pietre din groapă. 

L-am înjunghiat cel puţin o dată înainte de a ne da seama că 
nu era necesar. Căderea îi rupsese gâtul. M-am întors şi am 
descoperit că eram singur în groapă, doar cu trupul acela fără 


viaţă. Eco se căţărase cumva sus, afară din groapă. Am auzit 
sunetul luptei care avea loc în grajdul de deasupra. 

Am pus pumnalul improvizat între dinţi, simțind gustul 
sângelui, şi am sărit spre deschiderea de deasupra mea. M-am 
agăţat de unul dintre drugii de oţel trăgându-mă sus. 
Practicasem mişcarea asta zilnic, sărind şi trăgându-ne sus, 
oţelindu-ne braţele. Totuşi, credeam că trăgându-mă prin 
deschidere va fi mult mai dificil decât a fost. Mi-a părut mai 
degrabă că zbor în sus, ca şi cum o mână nevăzută m-ar fi 
împins din spate. O furie rece mă propulsa, şi certitudinea că 
Fortuna îşi întorsese faţa spre noi. 

Eco şi paznicul se rostogoleau pe podea, lovindu-se unul pe 
celălalt. Eco era de departe cel mai mic dintre cei doi, dar mânat 
de aceeaşi furie care mă anima şi pe mine, descurcându-se 
minunat. Am alergat spre ei, ridicând pumnalul grosolan de 
lemn. Exista deja o pată de sânge pe fruntea omului. A curs şi 
mai mult sânge, pe lângă strigătul asurzitor, atunci când i-am 
înfipt pumnalul în gât. Omul scăpă de strânsoarea lui Eco şi fugi 
spre uşă, iar sângele îi ţâşnea printre degetele ce erau strânse 
în jurul gâtului. 

L-am urmărit afară, ameţiţi de lumina plină a zilei. Eram 
pregătit pentru alte lupte, dar nu era nimeni altcineva în 
preajmă. Ne regăseam singuri pe un petic de iarbă şi buruieni 
dinaintea unui hambar în paragină, înconjurați de pomii unei 
gospodării plină de bălării. 

— Celălalt încă mai e în groapă! spuse Eco. Apoi se întoarse în 
fugă înăuntru, ridică trapa cu o singură mână şi o lăsă să cadă la 
loc cu un bubuit. Ha! Vezi cum el Acum poţi să-mi spui unde 
suntem şi pentru cine lucrezi, pui de scroafă! 

L-am urmat pe Eco înăuntru, încă surescitat, dar subit abătut. 

— Haide, Eco. Ar trebui să ne grăbim. Cine ştie unde s-a dus 
celălalt sau dacă mai are amici prin apropiere? Încă n-am scăpat 
de primejdie. 

— Dar, papa... 

— Eco, individul e mort. 

— Nu! Eco privi în adâncul gropii. Omul aterizase într-o poziţie 
complicată pe care nici o fiinţă vie n-o putea mima. Totuşi, Eco 


nu era convins, până când un şobolan măricel se căţără pe 
capul individului. 

— Papa, tu l-ai omorât? 

— Nu. Şi-a rupt gâtul când a căzut. S-a petrecut fulgerător. 

— Păcat. Ar fi trebuit să sufere. 

Am clătinat din cap, incapabil să fiu de acord. Omul nu ne 
tratase cu cruzime, cum ar fi făcut-o mulţi alţii dată fiind 
puterea atât de mare asupra semenilor. Fusese servitorul 
nostru, de fapt, aducându-ne hrană şi aruncându-ne mizeria. 
Nemulțumirea noastră nu avea de-a face cu el. 

Faptul că eram capabil să gândesc atât de calm era un semn 
periculos. Furia rece începuse să se scurgă din mine. Băţul 
însângerat din mâna mea mă revolta. Momentul evadării pentru 
care totul fusese pus la cale venise şi trecuse. Dacă urmau să 
sosească alţi adversari m-ar fi găsit cu o predispoziţie ştirbită 
pentru violenţă. Partea cu adevărat periculoasă a evadării 
noastre tocmai începuse. 


Capitolul douăzeci şi patru 


Eram singuri şi fără prieteni într-un teritoriu necunoscut. N- 
aveam bani. Aveam raţia zilnică de pâine - mâncarea adusă de 
paznicii noştri în dimineaţa aceea. 

Eram undeva la ţară. Ceea ce nu era bine. Într-un oraş am fi 
putut fura cele necesare - haine noi să înlocuiască zdrenţele 
murdare, îndeajuns de multe monede pentru a vizita băile locale 
şi un bărbier care să ne facă să arătăm respectabil - şi doar pe 
urmă să le punem întrebări străinilor şi să ne deplasăm fără să 
atragem atenţia. Într-un oraş am fi putut găsi pe cineva pe care 
îl cunoşteam sau care cunoştea un prieten comun, să fie de 
acord să ne împrumute nişte bani şi să aranjeze întoarcerea 
noastră la Roma. Dar în ţară era altă situaţie. Mergând pe 
drumurile rurale n-aveam cum să nu apărem suspecți. Duşmanii 
care ne căutau aveau un mare avantaj. Dată fiind înfăţişarea 
noastră mizerabilă străinii ne-ar fi putut lua drept sclavi fugari, 
în pofida inelelor de cetăţeni. E mai uşor să te furişezi pe o 
arteră aglomerată decât să traversezi un câmp pustiu. 

Unde ne aflam? După colinele şi gospodăriile înconjurătoare 
era greu de spus. Puteam determina direcţia după soare, dar 
unde era Roma, la nord, sud, est sau vest? Aproape sau 
departe? Nu exista altă cale de a începe călătoria spre casă 
decât pornind la drum, pe cât posibil nevăzuţi. Am încercat să 
rețin coordonatele rutei noastre, aşa încât să ne putem întoarce 
mai târziu, dar eram ameţit şi extenuat şi fiecare câmp arăta la 
fel. 

Am dormit sub cerul liber în noaptea aceea. Ne era frig şi am 
stat lipiţi unul de celălalt, iar eu m-am trezit înainte de crăpatul 
zorilor, simțind o durere în burtă şi picioarele reci ca gheaţa. Dar 
a fost prima noapte în multe nopţi când nu i-am visat pe 
Eudamus şi pe Birria, iar priveliştea cerului deschis deasupra 
noastră a fost una cu adevărat delicioasă. 

Am dat de un drum pavat care era în mod sigur o arteră 
majoră, dar care? Toate drumurile duc la Roma, dar numai dacă 
mergi în direcţia bună. 

— Nord sau sud? am întrebat eu. 


Eco scrută drumul pentru un moment îndelungat. Sud. 

— Sunt de acord. Crezi că o să putem găsi drumul spre casă 
ca nişte câini, din instinct? 

— Nu, spuse el scurt. 

Incepuse să-i fie foame. Şi mie. 

Ne-am îndreptat spre sud, evitând pe cât posibil alţi călători. 

XXX 

— Când Fortuna zâmbeşte, Ursitoarele încă îţi pot juca feste. 
Era un vechi aforism etrusc. 

Cu maţele chirăind şi tălpile picioarelor în dureri, am mers oră 
după oră, gândind că mai devreme sau mai târziu drumul 
trebuia să ducă undeva unde cel puţin puteam determina în ce 
parte a ţării ne găseam. Am ajuns într-o regiune în care drumul 
traversa o serie de dealuri line aşa încât eram capabili să vedem 
intermitent ce venea spre noi la o distanţă considerabilă în faţa 
noastră. Am zărit primul grup care se apropia la trei culmi de 
deal depărtare, apoi la două. Cineva din anturajul lor probabil ne 
văzuse primul din moment ce atât de mulţi se bucurau de 
avantajul unui unghi de la o elevaţie superioară, fiind călare. 
Aproape că ar fi fost şi mai suspect din partea noastră dacă 
încercam să ne ascundem dincolo de drum în loc să trecem pur 
şi simplu pe lângă ei cu capul plecat. Era puţin probabil să fie o 
trupă de cercetare din moment ce veneau spre noi, nu din 
spate. Totuşi... 

Am ajuns la următorul vârf de deal. Şi iată şi ceata cu pricina, 
trecând peste culmea dealului, exact în faţa noastră, separați de 
o mică vale. 

— Dacă vreunul dintre ei te întreabă ceva, i-am spus lui Eco, 
nu le permite nici o necuwviinţă. La urma urmelor, suntem 
cetăţeni. Avem tot dreptul să mergem pe drumul ăsta... care o fi 
el. Şi... 

— Papa... 

— Şi dacă vorbesc ei primii, atunci îi întrebăm cât de aproape 
e primul oraş şi cum îi zice... 

— Papa! 

— Ce e, Eco? 

— Nu poţi vedea cu ochii tăi? 


M-am oprit, uitându-mă fix la grupul de bărbaţi care se 
apropia. Arătau ca nişte călători serioşi cu afaceri serioase, cu 
feţe sobre şi prăfuite după ce călăriseră serios. Unii erau evident 
gărzi de corp. Alţii... 

— Pe Jupiter, Eco! Chiar aşa? 

Eco dădu din cap, ridicându-şi mâna în semn de salut. După 
un ultim moment de neîncredere, am făcut acelaşi lucru. Cu 
toate astea, călăreţii abia dacă îşi plecară privirile spre noi. Fără 
îndoială credeau că suntem doi bandiți bărboşi. Tiro scoase 
primul un fel de strigăt, o exclamaţie de surpriză, trăgându-şi 
stăpânul de mânecă. Suita acestuia se opri. 

— Pe toţi zeii! Cicero se aplecă examinându-mă de parcă aş fi 
fost o curiozitate monstruoasă prezentată într-o arenă. Poate fi 
Gordianus sub tot părul şi jegul acela? Şi Eco? 

— Eşti în viaţă! Amândoi în viaţă! Vocea lui Tiro i se frânse în 
gât. Sări de pe cal, repezindu-se să ne îmbrăţişeze, plângând de 
bucurie. 

Cicero reuşi să-şi înfrâneze orice emoție de acest fel, 
rămânând călare. Mirosul emanat de noi îl făcu să strâmbe din 
nas. Mă privea fix, dând foarte încet din cap. Gordianus, arăţi 
îngrozitor! Ce naiba ai făcut? 

XXX 

— S-a vorbit mult despre dispariţia voastră în Roma, spuse 
Cicero în noaptea aceea în timp ce cinam într-un salon privat 
într-un han afară din oraşul Ariminum. 

— Sunt surprins că cineva a remarcat dispariţia mea. 

— Oh, din contră. Eşti mult mai bine cunoscut decât crezi. 
Speculaţiile nu contenesc. Chiar şi vânzătorii de peşte din pieţe 
vorbesc despre inexplicabila dispariţie a Descoperitorului şi a 
fiului său; oricum, asta îmi raportează sclavii. Sigur, Roma 
abundă de tot soiul de întâmplări ciudate şi zvonuri curioase în 
ultima lună. Dispariţia ta n-a fost decât una dintre acestea. 

— Dar familia mea e bine? Pusesem deja întrebarea asta de 
mai multe ori. 

Tiro mă asigură calm: 

— Foarte bine. Chiar înainte de a pleca din Roma le-am făcut 
o vizită să văd dacă nu aveau ştiri despre voi. Erau toţi sănătoşi 


- soţia şi fiica ta, soţia şi copiii fiului tău. Erau foarte îngrijoraţi 
din cauza voastră, fireşte... 

Eco scutură din cap. 

— Ar trebui să ne grăbim înapoi la Roma, chiar acum, papa, în 
loc să stăm aici, îndopându-ne! 

— Prostii, zise Cicero. Îi făcu semn unui sclav să-mi umple din 
nou cupa cu vin îndoit cu apă şi să aducă mai multă mâncare. 
Cred că n-aveţi idee cât de mizerabil arătaţi amândoi când ne- 
am întâlnit în după-amiaza asta. Din fericire oraşul Ariminum are 
băi bune, aşa că am reuşit să vă tundem şi să vă îmbăiem 
cumsecade. lar hanul acesta serveşte o mâncare decentă şi 
poate o să reuşim să vă îngrăşăm puţin, încet-încet. Aproape că 
aţi început să arătaţi din nou ca nişte fiinţe umane. lar în 
privinţa ideii că veţi călări degrabă la Roma, vă sfătuiesc să n-o 
faceţi. Aveţi nevoie de odihnă şi recuperare, hrană bună, aer de 
la ţară şi soare, iar mai presus de orice siguranţa călătoriei în 
compania unor oameni înarmaţi. Oh, nu, insist să staţi cu mine, 
cel puţin până ajungem mâine la Ravenna. 

Cicero ne-a explicat că pornise în această călătorie pentru a-l 
întâlni pe lulius Caesar la comandamentul garnizoanei de iarnă 
din Ravenna. Incă nu ştiam în ce scop. El şi Tiro plecaseră din 
Roma în urmă cu patru zile - informaţie pe care Eco o primi cu 
mare satisfacţie, considerând-o dovada faptului că memoria 
celor patru zile de călătorie la începutul captivităţii noastre 
fusese corectă, într-adevăr, estimarea făcută de el şi calculele 
mele referitoare la data prezentă se dovediră exacte: ne 
găseam cu şase zile înainte de Idele lui Marte, şaptezeci şi două 
de zile de la moartea lui Publius Clodius. Fusesem ţinuţi 
prizonieri timp de patruzeci şi patru de zile undeva în apropiere 
de Ariminum, unde se sfârşeşte extremitatea nordică a Viei 
Flaminia şi mai noua Via Popillian continuă spre nord până la 
Ravenna. 

— Despre ce altceva se mai vorbeşte în Roma? am întrebat 
eu. Mă refer la vânzătorii din pieţele de peşte. O iau ca pe un 
semn bun că sunt. Deschise. 

— Da, lucrurile s-au calmat considerabil în Roma după... 
nefericirea voastră. Senatul l-a autorizat pe Pompei să strângă 
trupe care să menţină ordinea, iar acestea s-au achitat rezonabil 


de sarcină. Au existat câteva ciocniri între soldaţi şi civili şi 
câteva incidente minore cauzate de incendii, dar în cea mai 
mare parte ordinea a fost restabilită. 

— Şi alegerile? 

Cicero se strâmbă. Dispepsia sau politica? 

— Chestiunea alegerilor a devenit tot mai... problematică. 
Imposibilă în cele din urmă. Îți poţi imagina, treisprezece 
interrex de la Lepidus şi nici o alegere?! Acum s-a sfârşit. Doar 
cu câteva zile înainte ca eu şi Tiro să plecăm din Roma, Senatul 
a votat să-l numească pe Pompei singurul consul pentru tot 
restul anului. Vocea lui se stinse într-un şoptit uscat. Tugşi, 
întinzând mâna după cupa de vin. Contramandarea alegerilor 
consulare trebuia să fi însemnat o mare înfrângere personală şi 
politică pentru el. Ce urma să se aleagă acum de campionul lui, 
Milo? Se va întoarce vreodată procesul electoral la normal? 

Cicero îşi drese glasul şi continuă. 

— Au avut loc o serie de manevre şi certuri în Senat, după 
cum vă puteţi imagina. Făcu acest comentariu fără să-l încânte, 
ca de obicei. Cicero făcuse mare caz de felul în care arătam, dar 
începeam să-mi dau seama că şi el arăta destul de obosit şi tras 
la faţă. Mai întâi clodienii au încercat să-l forţeze pe Milo să-şi 
aducă sclavii la interogatoriu. Milo a tras de timp, nu-i aşa, Tiro? 
l-a eliberat pe sclavii respectivi înainte ca Senatul să-i poată 
aduna şi tortura pentru obţinerea de probe. Am contraatacat cu 
cererea ca şi Fulvia să-şi expună sclavii la un pic de tortură şi 
interogatorii. Ea şi familia ei n-au apreciat foarte tare ideea asta. 
Cicero zâmbi anemic în amintirea acestui triumf minor. După ce 
Pompei a devenit consul, clodienii au încercat să forţeze o 
anchetă specială privind moartea lui Clodius. Le-ar fi plăcut un 
proces-spectacol cu Milo crucificat ca un sclav, ceva exagerat şi 
dramatic. Apoi au pretins că ofensa lui Milo fusese atât de 
spectaculoasă încât Senatul ar fi trebuit să promulge o lege 
specială doar pentru acest caz. Au propus o anchetă conformă 
cu această lege, iar noi am contraatacat condamnând arderea 
Casei Senatului şi asaltul asupra casei interrexului Lepidus. În 
acest fel toate cele trei incidente ar fi fost blamate în mod egal 
în ochii legii, toţi răufăcătorii primind pedepse egale. Oh, 
clodienilor nu le-a plăcut cum a sunat asta! Nu, nu, nu! Ei 


aşteaptă ca cineva să fie distrus pentru moartea preţiosului lor 
lider, dar cred că pot arde jumătate din Forum fără să plătească 
pentru o astfel de crimă! Ei bine, vom vedea, vom vedea... 
Cicero îşi lăsă capul pe spate, pleoapele îngustându-i ochii. Mi- 
am dat seama că băuse prea mult. Nu-l văzusem niciodată beat 
pe Cicero. 

Strâmbă din nas. 

— Între timp, Pompei are ideile lui cum să regleze situaţia. A 
venit cu un pachet de legi noi; acestea ar accelera deciziile 
curților de judecată şi ar curma în mare măsură subversiunile şi 
agitația publică, spune el. Ideea de lege şi ordine a lui Pompei e 
de a facilita condamnarea unui om şi de a-l supune la pedepse 
mai drastice, că e vinovat sau nu! Unele dintre aşa-zisele lui 
reforme sunt evident ridicole. Procese mai scurte, spune el; asta 
e soluţia. Nu ne putem permite luxul de a lăsa un orator să-şi 
construiască la nesfârşit un argument irefutabil. Nu mai putem 
tolera toate aiurelile acuzării şi apărării de a consuma o zi 
întreagă pentru a ţine discursurile lor! În schimb, acuzării i se va 
aloca două ore, iar apărării trei ore. Presupun că dacă un avocat 
se găseşte în plin discurs şi i se scurge timpul alocat, îi vor 
închide gura. lar martorii! Martorii vor apărea cei dintâi, nu 
ultimii, vor apărea înaintea discursurilor, nu după. Ceea ce face 
din martor punctul central al întregului proces, iar discursurile 
devin un simplu apendice! Pompei n-a fost niciodată un mare 
orator. N-are încredere în oratorie, aşa că o vrea decăzută, 
destituită. Dar să le acorzi o atare proeminenţă martorilor e 
pură nesocotinţă - oricine cu puţină judecată ştie că majoritatea 
martorilor sunt confuzi, inconsecvenţi sau mituiţi. Şi nicidecum 
martori ai caracterului unui inculpat! Pompei a interzis acest gen 
de mărturii. Nu contează că un om poate aranja ca jumătate din 
Senat să depună mărturie pentru bunul său caracter, acest gen 
de dovezi sunt acum irelevante. Juraţii vor fi aleşi dintr-o listă de 
nume eligibile, persoane numite de însuşi Pompei. Vor fi 
selectate de un singur om, nici măcar doi, pentru că nu avem 
decât un singur consul, nici acela ales prin votul cetățenilor! 

Tiro aşeză o mână de atenţionare pe cotul stăpânului, dar 
Cicero se scutură. 


— Ştiu ce vorbesc. Şi nu sunt beat. Sunt doar obosit, foarte 
obosit. Călătoriile nu se împacă cu mine. În plus, Gordianus 
apreciază sinceritatea. Nu-i aşa, Gordianus? Ah, dar am uitat, 
eşti unul din oamenii lui Pompei acum, nu? 

— Ce vrei să spui? 

— Nu puteam să nu-i remarcăm pe toţi acei gardieni care îţi 
păzesc casa în ultima lună. Sunt ai lui Pompei, nu-i aşa? 

— Poate, am spus eu, puţin deranjat pentru insistența lui 
Cicero, dar altfel bucuros să aflu că Pompei se ţinuse de cuvânt. 
Asta nu înseamnă că sunt omul lui Pompei. 

Cicero se zgâia în cupa lui, clipind. 

— Gordianus, n-am pretins niciodată că înţeleg simpatiile tale 
hazardate. Din câte ştiu eu, îl spionezi pe Pompei, nu pentru el, 
şi cumva ai reuşit să-l convingi să-ţi asigure paza familiei în timp 
ce faci asta. 

— Vorbeai de reformele lui Pompei, am zis eu, încercând să 
schimb subiectul. 

Cicero râse cu hohote. Cât vin băuse? 

— Aşa e. Să ştii că cea care îmi place cel mai mult dintre 
reformele Celui Mare este o găselniţă sclipitoare menită să 
stârpească mita. Dacă un om e condamnat pentru dare sau 
luare de mită va putea obţine o grațiere dacă poate da în vileag 
alte două persoane vinovate de dare sau luare de mită în 
vederea condamnării! Foarte curând fiecare roman va sta într- 
un cerc arătând cu un deget acuzator spre cel de lângă el. E şi 
asta o modalitate de a ţine toată lumea ocupată în timp ce 
Republica ni se scurge printre degete. E ridicol, îşi bate joc de 
lege. Dar Pompei n-a înţeles niciodată legea şi nici n-a 
respectat-o mai mult decât respectă oratoria. El respectă 
instituţii ca Senatul, dar numai într-un fel abstract, vag, 
sentimental. Nu manifestă pic de respect pentru lege. Nu vede 
câte e de frumoasă, de formidabilă, cum ne înconjoară şi ne 
uneşte pe toţi ca un fir auriu. El îşi croieşte drum printre legi ca 
cineva care se debarasează de pânzele de păianjen. Are mintea 
vulgară şi pragmatică a unui autocrat. 

Cicero se apăsă pe stomac, strâmbându-se. 

— Să mulţumim zeilor că Caelius e tribun anul acesta şi are 
drept de veto vizavi de orice legislaţie care violează drepturile 


individului. Caelius l-a avertizat pe Pompei că va face uz de 
dreptul lui de veto pentru noile legi. Ştii ce i-a replicat Pompei? 
l-a răspuns foarte calm: „Fă ceea ce trebuie să faci, dar eu voi 
face tot ceea ce e necesar pentru a apăra statul”. Atât de tipic 
pentru el! De ce nu scoate sabia s-o vânture în faţa lui Caelius. 
În final va avea loc un compromis; ca întotdeauna. Vom fi 
nevoiţi să-l lăsăm pe Pompei să-şi impună vrerea, altfel se va 
plânge că nu deţine o putere îndeajuns de mare pentru a păstra 
ordinea şi va cere una mult mai mare. Şi unde va duce asta? 
Cicero se scutură, frisonând foarte convingător. Ah, Gordianus, 
dar nu ne-ai spus prea multe despre suferinţele voastre. 

— N-ai prea întrebat. 

— Cât de îngrozitor trebuie să fi fost! Răpit, hurducăit undeva 
departe de Roma, captiv într-un puț. Cine ar fi putut comite o 
asemenea atrocitate? 

— M-am luptat mult cu întrebarea asta. Am avut destul timp 
să mi-o pun. 

— Sunt sigur! Şi ai ajuns la vreo concluzie? 

Se uita la mine cu viclenie sau pleoapele lui se îngreuiaseră 
din cauza oboselii sau a băuturii? 

— Încă nu. 

— Ah, Gordianus, întotdeauna cel care o ia pe îndelete, cerne 
fiecare fărâmă de probă, forţează noi descoperiri, amână 
judecata finală. Ai fi un avocat îngrozitor. Nu ai harul 
inventivităţii. Ai vreo idee cine te-a răpit şi de ce? 

— Nu i-am văzut niciodată cum trebuie pe cei care ne ţineau 
în custodie şi nici nu ne-au oferit vreun indiciu despre cei care i- 
au angajat sau de ce nu ne-au omorât. 

— Ah, un mister, atunci! Dar iată-te aici, din nou liber şi în 
siguranţă. 

— Da, în siguranţă. Dar fireşte că mă frământă mult cine ne-a 
tratat cu atât dispreţ pe mine şi pe fiul meu. Suntem amândoi 
bine, sănătoşi... 

— Uimitori de bine, după toate cele întâmplate! 

— Dar putea fi foarte rău. Dacă unul dintre noi ar fi fost rănit 
în timpul atacului sau s-ar fi îmbolnăvit în locul acela teribil... 

Cicero dădu din cap distrat. Tiro se cutremură. Am continuat. 


— Dar voi descoperi cine a fost creierul. Presupun că acum ar 
fi prudent să ne întoarcem de unde-am venit, la grajdul unde ne- 
au ţinut. Însă mă îndoiesc că l-am putea găsi. Ce părere ai Eco? 

— Cred că ne-am forţat din răsputeri să nu fim remarcaţi 
încercând să memorăm un peisaj nefamiliar. In plus, papa, un 
grajd dezafectat pe un câmp părăginit poate aparţine oricui. 
Dacă l-am găsi nu ne-ar conduce în mod necesar la cei care ne- 
au capturat. Vor fi dispărut demult. 

— Poate o să-l cercetăm oricum, am spus eu. Vom avea 
nevoie de gărzi armate, desigur. M-am întors spre Cicero, care 
arătă stânjenit pentru o clipă, apoi zâmbi placid. 

— Mi-ar face plăcere să te pot ajuta, Gordianus, bineînţeles, 
dar nu mă pot lipsi de nici un om. Probabil nici aşa nu am 
destulă protecție- exemplul tău demonstrează foarte bine 
pericolul care ne paşte pe drumurile noastre în aceste zile. 

— Ai putea să te abaţi din călătoria ta pentru o zi sau două, 
Cicero. Haide cu noi să cercetăm grajdul acela şi pe cei care ne- 
au ţinut acolo. 

— Imposibil, Gordianus. Misiunea mea e mult prea 
importantă, nu suferă amânare. Mâine mă îndrept spre 
Ravenna. 

— Ah, da, misiunea ta, Cicero. Ce vrei să obţii de la lulius 
Caesar? Sau e secret de stat? 

— Nu-i nici un secret. Din nou, Marcus Caelius. E un tribun 
atât de ocupat! Caesar vrea să candideze pentru funcţia de 
consul anul viitor, dar nu e posibil atât timp cât e comandantul 
trupelor, neavând voie să intre în oraş. Aşa că susţinătorii lui au 
conceput o scutire specială care să-i permită lui Caesar să 
candideze în absentia. Va stabili un precedent periculos, fireşte, 
dar dacă Pompei poate deveni unicul consul, susţinătorii lui 
Caesar cred că ar fi corect ca el să poată candida chiar dacă se 
află în Galia. Devine o modalitate de a păstra pacea - vreau să 
zic echilibrul - dintre Cel Mare şi Caesar. Dar Caelius a 
ameninţat să blocheze această scutire specială, la fel cum a 
ameninţat că blochează reformele lui Pompei. 

— lar rolul tău, Cicero? 

Dădu din umeri. 


— Anumite cercuri m-au convins să fac uz de influenţa mea 
asupra lui Caelius pentru a-l convinge să nu-l provoace pe 
Caesar. Caelius e de acord să fie mai moderat, dar atât el cât şi 
eu am vrea să ne asigurăm de înţelegerea perfectă a intenţiilor 
şi atitudinii lui Caesar. În consecinţă, merg la Ravenna pentru a 
purta o discuţie amicală cu Caesar. Să limpezim atmosfera, ca 
să zic aşa. 

— Rotiţe între rotiţe, murmură Eco. 

— Mai bine decât o singură roată care să pună în mişcare 
întreaga lume, tocmai ceea ce unii oameni ar vrea să vadă, 
spuse Cicero. Dar timpul mă presează. Caesar va pleca din 
Ravenna dintr-o zi într-alta, întorcându-se pe câmpul de luptă. 
Există zvonuri referitoare la izbucnirea unei alte răzmeriţe, 
condusă de un gal cu un nume tipic impronunţabil. Care e, Tiro? 

— Vercingetorix, spuse Tiro, băţos. Era limpede că el nu e 
beat. 

— Mă rog, aprobă Cicero. Aşadar, vezi bine, n-am timp să 
caut - cum i-ai spus, Eco? Un grajd dezafectat pe un câmp 
părăginit. Şi nici tu n-ar trebui s-o faci, Gordianus. Nu forța 
soarta. Eşti în siguranță în compania mea. O să-ți satisfac toate 
cele necesare. Vino mâine cu mine la Ravenna, şi înapoi la 
Roma. 

— Ar trebui să plecăm imediat la Roma, spuse Eco, taciturn. 
Ca Bethesda şi Menenia să nu mai sufere încă o zi, fără să ştie 
ce s-a întâmplat cu noi... 

— Ah, dar nu cumva ai un frate care probabil va fi cu Caesar 
la Ravenna? spuse Cicero. Da, fiul tău, Gordianus - cel numit 
Meto. Familia ta trebuie să-i fi scris despre dispariţia voastră, 
sunt sigur. Probabil e la fel de îngrijorat ca şi ei. Asta e şansa 
voastră de a-l vedea înainte de a se întoarce în nord cu Caesar. 
înţelege, trebuie să vii cu mine la Ravenna. lar acum cred că e 
timpul să ne retragem cu toţii. Arăţi obosit, Gordianus, iar Eco a 
început să caşte. În seara asta veţi avea cele mai bune condiţii 
de cazare pe care le poate oferi gazda noastră, cu un pat moale 
într-o cameră liniştită. Am aranjat eu însumi cu el. Cred că o să 
dormiţi ca nişte buşteni. 

Aşa am şi dormit. 


Capitolul douăzeci şi cinci 


Reşedinţa lui Caesar din Ravenna era o vilă imensă de la 
periferia oraşului, cu numeroase corturi, grajduri şi clădiri 
improvizate în jurul ei. Asemenea multor tabere militare, 
semăna cu un orăşel în care necesităţile unei tinere populaţii 
viguroase şi cu apetit puternic, majoritar masculină, puteau fi 
satisfăcute zi de zi. In aceste locuri întâlneşti invariabil trei 
aspecte: prostituate, miros de mâncare gătită şi cel mai barbar 
limbaj posibil. 

Am sosit puţin după prânz. Cicero şi Tiro s-au dus să obţină o 
audienţă la Caesar. Eu şi cu Eco am încercat să-l găsim pe Meto. 
N-a fost foarte greu. Un soldat de rând ne-a arătat drumul spre 
un cort plin cu tineri ofiţeri. Când am intrat s-a aşternut o linişte 
care n-avea nimic de-a face cu noi, urmată de un zornăit, apoi o 
explozie de hohote stridente de râs şi de înjurături. Jucau zaruri. 

Cele patru zaruri folosite erau un set în stil vechi, ascuţite la 
două capete, cu cifre pictate pe cele patru feţe. Un tânăr păşi 
afară din grup, aplecându-se să le culeagă, iar atunci mi s-a pus 
un nod în gât, când mi-am dat seama că era Meto. 

De când se dedicase carierei militare alături de Caesar, ne 
vedeam cel mult de câteva ori pe an şi niciodată pentru mult 
timp. De fiecare dată când îl întâlneam pe fiul meu cel mic mi- 
era teamă să nu am parte de o surpriză neplăcută - un 
şchiopătat, un deget lipsă, o nouă cicatrice pe faţă, alăturându- 
se celei estompate, căpătate în prima lui bătălie. Până acum 
rămăsese intact, deşi însemnat de luptă. Avea douăzeci şi şase 
de ani în prezent, un bărbat în toată regula, deja cu câteva fire 
albe la tâmplă şi o severitate a trăsăturilor dobândită după ani 
buni petrecuţi sub soarele dogoritor, bătut de vântul rece, dar 
când zâmbi în momentul în care luă zarurile n-am avut cum să 
nu-l recunosc pe copilul pe care îl răscumpărasem din sclavie, 
adoptându-l în urmă cu douăzeci de ani. Fusese întotdeauna un 
băiat agreabil, afectuos, plin de voioşie, ştrengar, dar echilibrat 
temperamental. Era greu să mi-l imaginez omorând străini ca 
să-şi câştige traiul. 


Meto devenise soldat la şaisprezece ani, când a fugit de-acasă 
să lupte pentru Catilina. In bătălia de la Pistoria s-a ales cu 
cicatricea de pe faţă, de care era foarte mândru. Credeam - 
sperasem - că asta va pune capăt unei nebunii tinereşti, dar 
Meto căuta mereu ceea ce găsise cu Catilina. Şi a regăsit-o cu 
Caesar. lar Caesar, din fericire, îl găsise pe Meto, descoperindu-i 
talentul pentru potrivirea cuvintelor şi angajându-l în serviciul lui 
personal ca un fel de adjutant literar. (Caesar politicianul era 
întotdeauna ocupat să scrie şi să publice memoriile generalului 
Caesar, comandând o altă armată, de meşteşugari ai literelor.) 
în ultimii ani Meto găsise întrebuințare şi ca traducător, 
demonstrând talent pentru dialectele galilor. Pe lângă aceste 
servituţi sedentare avea parte din plin de bătălii şi pericole, 
deseori în imediata apropiere a generalului. Nu reuşeam nicicum 
să nu-mi fac griji în privinţa lui. 

Incă nu ne văzuse intrând în cortul plin de lume. Amestecând 
zarurile într-o cupă, miji ochii şi păru să murmure o invocaţie - 
către un zeu, o iubită? Cine erau zeii lui în aceste zile? Cine 
iubitele? Nu mai discutasem despre astfel de lucruri în ultima 
vreme. Scutură cupa pentru ultima oară, apoi lăsă zarurile să 
zboare. 

Linişte, zornăit de oase, din nou râsete şi suduieli. Meto era 
cel mai zgomotos dintre toţi, ridicând braţele triumfător, 
anunțând printre hohote: Aruncarea lui Venus! Una pentru 
fiecare număr - Aruncarea Venus le bate pe toate! Plătiţi, plătiţi! 
Mânecile lungi ale tunicii îi alunecară pe braţele ridicate şi am 
remarcat o nouă cicatrice, roşie şi contorsionată, crestând 
bicepşii mâinii stângi. Era urâtă, dar nu părea să-l stânjenească 
sau să-l doară. Scoase din tunică o punguţă pe care o deschise 
larg ca ceilalţi să-şi poată arunca monedele în ea. 

Apoi ne văzu. 

Cred că ştiu cum trebuie să fi arătat faţa mea în acele 
momente, după ce fusese separat de mine de distanţe mari, 
îngrijorat din cauza lui, neştiind dacă era mort sau viu, ca apoi 
să-l revăd, de cele mai multe ori surprinzător, când apărea în 
Roma neanunţat. Era privirea unui om care descoperă într-o 


clipită ceea ce inima lui a petrecut ore întregi jinduind. 
XXX 


— Pe comandantul tău nu-l deranjează că te dedai la jocuri de 
noroc? am spus eu. 

— Nu atât timp cât pariem monedele cu chipul lui pe ele, 
glumi Meto. Monedele romane nu poartă imaginile celor vii, doar 
ale morţilor. Nici măcar Caesar nu îndrăznea să scoată monede 
cu propria-i imagine pe ele. 

Ne retrăsesem într-un colţ mai liniştit, o cameră mică din vilă, 
înţesată cu pergamente, hărţi şi suluri de hârtie. De-abia dacă 
mai era loc pentru noi trei. Era locul în care Meto lucra cel mai 
mult pentru Caesar, citind şi corectând ultimul lui volum de 
memorii. Decizia transcrierii corecte a numelor galice era una 
din momentele cruciale, am dedus eu. 

L-am întrebat cum de ştia că eu şi Eco dispărusem. 

— Diana mi-a trimis o scrisoare. Bine că ai învăţat-o să scrie, 
vezi? Deşi sintaxa ei e atroce. Ar trebui să petreci mai mult timp 
cu ea, determinând-o să exerseze, papa, sau angajează-i un 
preceptor bine pregătit. Mi-am dat seama că era foarte 
supărată. Îi tremurase mâna. Uite, să-ţi arăt. Scormoni prin 
mormanul de documente, de unde scoase o tăbliță subţire şi 
îndoită, de lemn. Am desfăcut panglica ce o ţinea închisă. 
Cuvintele întipărite în ceară era nesigure, tremurate. 


Frate, 

Suntem foarte îngrijorați şi trişti aici. Papa a plecat într-o 
călătorie câteva zile mai devreme şi la întoarcere au fost 
atacați şi duşi undeva, el şi Eco. 

Poate avem şi motive de speranță. S-a dat un bilet 
gardianului de la intrare dimineața asta devreme, de un om 
care avea fața ascunsă. Biletul era adresat mamei, dar 
normal că a trebuit eu să i-l citesc. Spune aşa: Nu vă fie 
teamă pentru Gordianus şi fiul lui. Nu li s-a întâmplat nimic 
rău. Se vor întoarce curând. Dar cine ştie de la cine e 
biletul? Sau dacă să-l credem? Mă face şi mai îngrijorată 
decât înainte, aproape. 

În oraş nu mai e atâta nebunie ca înainte, dar tot 
periculos, mai ales noaptea. Mama şi cu mine, şi Menenia şi 
Titus şi Titania suntem toți bine. Nu-ţi fă griji pentru noi. 


Dar mi-e dor de papa şi de Eco să vină acasă! Oh, Cybele, 
lasă-i să vină curând! 

O să-ți scriu iarăşi când vor veni. Sau papa iti va scrie 
chiar el! Ai grijă de tine, frate. 


Am închis scrisoarea. 

— Gramatica surorii mele e groaznică, papa, dar nu într-atât 
cât să te mişte până la lacrimi, spuse Meto ironic. 

Mi-am dres glasul. 

— Îmi vine greu să mă gândesc la ele, aşteptându-ne, 
făcându-şi griji... 

— Am venit din nord la Ravenna de doar două zile. Scrisoarea 
Dianei mă aştepta. Îţi imaginezi cum m-am speriat. Am făcut o 
petiție, rugându-l pe Caesar să-mi dea voie să merg acasă, să 
văd cum stau lucrurile. Plănuiam să plec mâine. Acum sunteţi 
aici! Se pare că zeilor le place de familia noastră, nu-i aşa? 

— Asta pentru că avem o familie ca nimeni alta, spuse Eco, 
râzând. Câte unul pentru toate cele! Ca Aruncarea lui Venus. 
Cred că îi amuzăm continuu. 

— Bine că s-au plictisit tot uitându-se la noi doi în puț, am 
spus eu. 

Meto se încruntă. În scrisoarea ei, Diana menţiona gardienii., 
Avem mulţi gardieni ai marelui om ca să fim în siguranţă. Ce 
înseamnă asta? Şi unde în Hades aţi fost tot timpul acesta? 

Aşa că i-am spus povestea noastră, sau mare parte din ea, 
cât am putut de pe scurt. Soarele se apropia de asfinţit înainte 
ca noi să terminăm de povestit. 

Am deschis scrisoarea Dianei, citind-o din nou, mult mai calm. 
Cine îi trimisese biletul Bethesdei, sfătuind-o să nu-şi facă griji? 
Ce răpire ciudată! 

Rațiunea mea trebuie să se fi tocit în timpul captivităţii, 
pentru că numai după ce am citit scrisoarea a treia oară atenţia 
îmi fu atrasă de o întrebare la fel de evidentă. Cum ştiuse Diana 
că Eco şi cu mine fusesem atacați şi răpiți la întoarcerea acasă? 
La întoarcere au fost atacați şi duşi undeva, scria ea. Cine 
văzuse una ca asta şi cine o înştiinţase despre cele întâmplate? 

Meto reuşi să ne culce într-o cameră a vilei chiar mai mică 
decât biroul lui. Îmi amintea neplăcut de puţul nostru. Când a 


trebuit să adorm, n-am făcut decât să mă întorc de pe o parte 
pe alta. Când Eco a început să sforăie mi-am dat seama că eram 
atât de sătul să fiu îngrămădit cu el într-o încăpere că aş fi putut 
să-l strâng de gât. Aşa că m-am învelit într-o pătură şi m-am dus 
la Meto, care nu se culcase, discuta cu cei din cort. Mi-a găsit un 
pat de campanie pe care l-am tras afară, într-un loc în care 
puteam adormi privind stelele. Voiam să mă uit ore-n şir la ele 
în timp ce respiram aerul rece, străveziu, dar am căzut aproape 
instantaneu într-un somn fără vise. 

XXX 

A doua zi dimineaţa Meto ne-a dus la Caesar. 

Un soldat ne escortă într-o curte din interiorul vilei. El şi cu 
Meto păreau să se cunoască destul de bine. Ne-am aşezat pe o 
bancă, aşteptând. Câteva momente mai târziu apărură Cicero şi 
Tiro, înveşmântaţi oficial în togile lor şi escortaţi de acelaşi 
soldat. 

— Trebuie să vă avertizez, e foarte ocupat astăzi, îi spuse 
soldatul lui Cicero. Dar o să fac tot ce-mi stă în putinţă să 
ajungeţi să-l vedeţi. 

Cicero şi Tiro se aşezară pe banca din faţa noastră. Cicero îmi 
apăru destul de iritat. 

— L-ai văzut ieri pe Caesar? am întrebat eu. 

— Nu. Am ajuns după-masă, fireşte, când era cel mai ocupat. 
Ştii cum e cu generalii ăştia. Pompei e la fel. Uneori trebuie să 
aştepţi zile întregi ca să ajungi să te primească. Ai putea crede 
că din moment ce sunt aici să-l ajut în campania de a fi ales 
consul, m-ar primi imediat. Dar bineînţeles că un om important 
ca Caesar are treburi foarte importante. Fiecare oră e ocupată. 

Am dat din cap. 

Câteva momente mai târziu apăru soldatul. Cicero se ridică 
imediat, netezindu-şi cutele togii. Soldatul îl ignoră, făcându-ne 
semn nouă. 

— Vă primeşte acum. 

În timp ce treceam pe lângă Cicero mi-a fost greu să nu 
zâmbesc. Expresia feţei lui era nepreţuită. 

XXX 

Meto mă prezentase prima oară lui Gaius lulius Caesar cu 

câţiva ani în urmă. În întrevederile care au urmat nu mă 


aşteptasem să-şi amintească de mine, dar şi-a amintit de fiecare 
dată. Mintea lui Caesar era ca năvodul pescarului. 

Niciun amănunt, nici o faţă, odată prinse, nu-i scăpau 
vreodată. 

Biroul lui era o încăpere spațioasă cu ferestre înalte, deschise 
pentru a lăsa să pătrundă lumina dimineţii. Un perete era 
acoperit de o hartă enormă din piei de oaie cusute împreună şi 
vopsite în culori diferite pentru a marca diversele triburi de gali, 
cu desene indicând oraşele şi fortificațiile lor. Ce fel de ţinut 
putea fi Luteţia? Sau Alesia? Sau Cenabum, care întâmplător era 
încercuit cu roşu? Era insula Britania atât de mare pe cât o arăta 
harta? Meto fusese în toate aceste locuri, chiar şi în Britania, 
unde barbarii se vopseau în albastru. Invăţase limbile biturigilor 
şi helveţilor, al căror nume mi-era greu să le pronunţ. 
Călătorisem mult în Orient, dar niciodată în Galia. Meto intrase 
într-o lume şi într-o existenţă care mă făceau să mă minunez. Şi 
intrase pe orbita unui om a cărui forţă a personalităţii mă făcea 
să mă minunez deopotrivă. Gaius lulius Caesar era unic între 
oameni. Nu am întâlnit niciodată un individ a cărui vigoare fizică 
şi intelectuală erau atât de evidente chiar şi la o scurtă privire 
sau schimb de cuvinte. N-am avut o relaţie cât de cât susţinută 
cu Caesar, aşa cum avusesem cu Crassus şi Catilina, iar acum 
Pompei, dar îmi dădeam seama că personalitatea lui posedă din 
abundență un element pe care şi ceilalţi amintiţi mai sus îl 
posedau, o atracţie spre putere şi spre ceea ce e etichetat drept 
măreție. Insă Caesar părea oarecum accesibil, într-un mod în 
care ceilalţi nu erau; nu era înfricoşător de ambițios, cum părea 
Crassus, sau seducător de subtil cum era Catilina, sau 
intimidant ca Pompei. Părea totodată mai mult decât uman şi în 
acelaşi timp vulnerabil, un om care îşi putea inspira semenii, în 
acelaşi timp făcându-i să dorească să-l protejeze. Era uman cel 
puţin în privinţa vanităţii lui; începuse să chelească de tânăr 
(acum era trecut bine de patruzeci de ani) şi, după cele spuse 
de Meto, era stânjenit de lipsa lui de păr. 

Când am intrat tocmai dicta ceva secretarului, dar se ridică 
deschizând larg braţele la vederea lui Meto. Il îmbrăţişă cu 
căldură, sărutându-l pe buze. 

— Aşadar, Meto, nu mă vei părăsi până la urmă? 


— Nu voi pleca la Roma, dacă asta vreţi să spuneţi. Tatăl şi 
fratele meu sunt vii şi sănătoşi, după cum vedeţi. 

— Ah, Gordianus! Şi... Caesar ezită doar pentru o clipă. Şi Eco. 
Arătaţi foarte diferit unul de celălalt voi trei. Asta întotdeauna 
mă zăpăceşte puţin, când vă văd împreună. Dar fireşte, fiii au 
fost aleşi şi adoptați de tatăl lor, semănându-i astfel în spirit, nu 
fizic. Atunci zvonul că ar fi fost răpiți a fost o alarmă falsă? 

— Deloc falsă, spuse Meto. N-au reuşit să evadeze decât 
acum două zile, nu foarte departe de aici. 

— Trebuie să fie o poveste pe cinste. Şi va trebui să mi-o 
spuneţi. Apoi Caesar ne pofti să stăm jos. 

— Dar trebuie să fiţi foarte ocupat, generale, am zis eu, 
gândindu-mă la Cicero care aştepta în curte. 

— Nu foarte. Mă voi întoarce după câteva zile în Galia, dar 
pregătirile au loc fără mine. Îmi umplu timpul dictând un nou 
capitol al memoriilor mele. Acea mică răfuială cu Eburones de 
anul trecut- trebuie să ţi-o aminteşti foarte bine, Meto. ŞI 
întinse mâna să atingă faţa lui Meto. Meto zâmbi drept răspuns. 
Era un moment care părea deconcertant de intim, până când 
mi-am dat seama că Caesar îşi trecuse degetele peste o 
cicatrice foarte mică de pe faţa lui Meto. 

— Tatăl şi fratele meu au fost ambuscaţi pe Via Appia, spuse 
Meto. Tata era trimisul lui Pompei, investiga asasinarea lui 
Publius Clodius. 

— Serios? Asta chiar este interesant. Ce-ai descoperit, 
Gordianus? 

L-am privit pe Meto, abătut că îmi devoala atât de direct 
secretele în faţa lui Caesar. N-am reuşit decât să confirm ceea 
ce toată lumea din Roma părea să ştie deja - că sclavii lui Milo l- 
au ucis pe Clodius după o altercaţie pe Via Appia. 

— Atât de simplu? Presupun că îi vei da un raport mult mai 
comprehensiv lui Pompei. Dar am reuşit să te fac să te simţi 
inconfortabil, Gordianus. Nu intenţionez să te interoghez. 
Stabilirea vinei şi pedepsei lui Milo e responsabilitatea lui 
Pompei, nu a mea, cum se cuvine de altfel. La urma urmelor 
Milo a fost omul lui, înainte de a deveni omul lui Cicero. Să-i 
lăsăm lui Pompei durerea de cap de a dispune de Milo şi de a 
restaura ordinea în oraş. Eu am o misiune mai mare înaintea 


mea: restaurarea ordinii în Galia. Haosul declanşat de uciderea 
lui Publius Clodius a ajuns până acolo. Remarcabil, nu-i aşa, ce 
repercusiuni poate avea moartea unui singur om? 

— Explicaţi, vă rog, am spus eu. 

— Anumite elemente rebele ale triburilor, auzind de fricţiunile 
din Roma, au conchis că voi fi reţinut la Ravenna la nesfârşit, 
incapabil să mă alătur din nou trupelor. Au profitat de această 
ocazie pentru a instiga revolta care s-a răspândit rapid. Prima 
lovitură a avut loc la Cenabum - o puteţi vedea pe hartă, chiar 
aici. Omul pe care l-am numit personal la punctul de negoţ a 
fost asasinat, proprietatea lui prădată. Un tânăr avernian, 
Vercingetorix, pare să creadă că a sosit momentul să se 
proclame regele galilor. A reuşit deja să unească multe triburi 
sub comanda lui. Cel mai grav e că mi-a tăiat accesul spre 
grosul trupelor mele. E un fel de enigmă cum voi ajunge la 
oamenii mei. Caesar studie harta şi brusc păru foarte departe de 
noi. Deci vedeţi că o simplă crimă pe Via Appia a avut deja 
consecinţe ample, mult peste moartea unui singur om. Publius 
Clodius a cauzat chiar mai mult haos mort decât atunci când era 
în viaţă, iar Milo a exercitat o influenţă mai mare asupra 
destinului lumii ca asasin decât în calitate de consul. Caesar îşi 
luă ochii de pe hartă. Dar încă nu mi-ai relatat povestea 
necazului tău, Gordianus. 

— Nu e mult de povestit. Am fost atacați în apropierea 
Monumentului lui Basilius de nişte indivizi ale căror feţe nu le- 
am văzut prea bine, am fost legaţi în saci şi duşi într-un loc 
despre care am aflat mai târziu că era undeva lângă Ariminum. 
N-am fost trataţi prea urât. Când am reuşit să evadăm, unul 
dintre paznici noştri a murit, iar celălalt a scăpat. Din nefericire 
nu cred că am putea regăsi acel loc. 

— A existat vreo cerere de răscumpărare? 

— Se pare că nu, deşi cineva a trimis soţiei mele un bilet 
comunicându-i că nu suntem maltrataţi, iar în cele din urmă 
vom fi eliberaţi. 

— Ce curios. Crezi că acest episod e legat de investigația ta 
pentru Pompei? 

— Posibil. 

Caesar râse. 


— Eşti un tip reticent, Gordianus, respect omul capabil să nu 
spună mai mult decât ar trebui - lucru rar. E evident că n-ai fost 
niciodată educat ca orator! Mi-ar plăcea să cred că într-o bună zi 
aş putea apela şi eu la tine dacă voi avea nevoie de un om cu 
talentul şi discreţia ta. 

— Ar fi o onoare, Caesar. 

Îmi zâmbi un moment, apoi privi din nou spre hartă cu o 
expresie pierdută. Relatarea aventurilor mele îl distrăsese 
pentru o clipă, dar acum atenţia i se reîntoarse la problema 
galică care îl preocupa. 

— Putem pleca, Caesar? întrebă Meto. 

— Da, trebuie să mă întorc la treburile mele. Mă bucur că vei 
rămâne lângă mine, Meto, mai ales în zilele care vin. Mi-a părut 
bine să te revăd, Gordianus, şi pe tine, Eco. Vă urez amândurora 
o călătorie sigură şi fără peripeții la Roma. Şi Gordianus... 

— Da, Caesar? 

— Când îi vei da raportul lui Gnaeus Pompei, spune-i că ai 
vorbit cu mine şi, dacă vrei, transmite-i cele mai calde salutări. 
A fost ginerele meu, ştii, şi încă ar mai fi fost dacă nu intervenea 
acel moment nefericit. Ar fi trebuit să aibă un fiu de la lulia, iar 
eu un nepot. Dar Soarta a decis împotriva noastră, robindu-ne 
pe amândoi. 

— Voi face întocmai, Caesar. 

Secretarul chemă soldatul, care veni să ne escorteze afară. 
Omul rămase pe loc. Să-i poftesc pe ceilalţi, Caesar? 

— Care ceilalţi? 

— Cicero şi secretarul lui. Aşteaptă în curte. Susţine că are o 
misiune de cea mai mare importanţă. 

Caesar îşi împreună degetele, studiind harta Galiei. 

— Nu, nu încă. Voi termina mai întâi de dictat capitolul acesta. 
Poate după masa de prânz o să am timp să-l primesc pe Marcus 
Tullius Cicero. 

Soldatul ne escortă pe coridor şi afară în curte. La apropierea 
noastră Cicero se ridică în picioare. Înainte de a rosti vreun 
cuvânt soldatul îl opri scuturând din cap. Cicero îşi încrucişă 
braţele, aşezându-se la loc. Nu ne privi în timp ce treceam pe 
lângă el, în schimb părea să fie extrem de fascinat de fântâna 
arteziană din centrul curţii. Mi-a fost iarăşi greu să nu zâmbesc. 


Capitolul douăzeci şi şase 


Am luat masa cu Meto într-un cort mare plin cu soldaţi, în 
condiţii normale aş fi judecat mâncarea comestibilă şi compania 
tolerabilă. Însă după lungile zile de captivitate şi de absenţă a 
oricărei varietăţi în materie de comeseni, mâncarea simplă şi 
conversaţia vulgară şi zgomotoasă m-au făcut să mă simt de 
parcă aş fi fost la un festin demn de regele Numa. 

În mijlocul discuţiei cineva a menţionat numele lui Marc 
Antoniu. 

Meto mi-a văzut reacţia, a remarcat aceeaşi reacţie a lui Eco, 
ridicând sprânceana. 

— Îl cunoşti, papa? Ah, sigur că da, ţi-am făcut cunoştinţă cu 
Marc Antoniu anul trecut. Aici la Ravenna, nu-i aşa? 

— Da. 

— Arată bine clădit, spuse unul dintre oameni. Toată permisia 
aia din Roma parcă i-a priit de minune. 

— Credeam că Roma e o destinaţie periculoasă zilele astea! 
spuse altul. 

— Se menţine în formă cu exerciţii zilnice... 

— La fereastra Fulviei! 

Se auzi o rundă generală de gemete şi hohote de râs. 

M-am întors spre Meto. 

— Să înţeleg că Antoniu e aici, la Ravenna? 

— Da, e în tabără de mai multe zile, discutând cu Caesar 
despre situaţia din Roma. Se va întoarce mâine, cred. De ce faci 
mutra asta, papa? 

— Oh, nimic. 

Când am văzut că asta nu l-a mulţumit, i-am dat de înţeles că 
ar trebui să ieşim afară, unde puteam discuta mai liber. 

— Ei bine, papa? zise el, în timp ce treceam toţi trei printre 
corturi. 

— Probabil nu e nimic, dar când ţi-am spus ieri de investigația 
noastră pe Via Appia, am uitat să-l menţionez pe Marc Antoniu. 

— Antoniu? Ce legătură posibilă... 


— L-a ameninţat cu moartea pe Clodius pe Câmpul lui Marte - 
l-a fugărit într-o magazie de lângă râu, iar Clodius s-a ascuns 
într-un dulap după nişte scări. 

Meto râse. 

— Oh, povestea aceea. 

— O ştiai? 

— Bineînţeles. Lui Antoniu îi place s-o povestească, mai ales 
atunci când a băut puţin. Susţine că n-a avut intenţia să-l 
omoare. Doar să-l facă eunuc. 

— De ce se luptau? 

— Cine ştie? Papa, relaţia lor e foarte veche. Erau îndrăgostiţi 
de aceeaşi femeie, Fulvia. Poate chiar s-au iubit unul cu celălalt. 
Probabil s-au ciocnit pe Câmpul lui Marte, insultându-se 
prieteneşte. Clodius trebuie să fi spus ceva ce l-a scos din sărite 
pe Antoniu, iar lui Antoniu i-a sărit sabia din teacă. Dar nimeni n- 
a fost rănit în final. 

Eco gemu. 

— Meto, prea multe glume! 

Meto zâmbi, dând din umeri. 

— O pot ţine-aşa toată ziua. Dar ce are asta de-a face cu... 

Îi spusesem lui Meto cu o zi înainte că fusesem angajat de 
Pompei, dar n-o menţionasem pe Fulvia. Intâlnirea cu ea 
ajunsese să-mi pară incidentală. Fulvia m-a rugat să aflu dacă 
Antoniu e implicat în uciderea soţului ei. 

— Dar el e unul dintre cei care încearcă să-l aducă pe Milo în 
faţa tribunalului. 

— Ceea ce nu dovedeşte nimic. 

— Ai găsit vreo probă care să-l implice? 

M-am gândit foarte atent. 

— Niciunul dintre cei care a asistat la eveniment sau la 
urmările imediate n-au avut nimic de spus despre Antoniu. 

— Ei bine, asta spune tot. 

— Posibil. 

— Serios, papa, Antoniu e un soldat bun şi prieten cu mine. 
Nu pot suporta să aud că e numit asasin. 

— Nimeni n-a spus că e asasin, Meto. 

— Dar tu crezi că ar putea fi. 


Ce spusese Cicero despre mine? Întotdeauna cel care face 
lucrurile pe indelete, cerne fiecare frântură a unei probe în 
căutare de noi date revelatoare, amânând judecata finală. Dacă 
Fulvia ar fi cu noi acum, nu i-aş putea spune cu conştiinţa curată 
că am dovedit contrariul. 

— Atunci hai să-l întrebăm. 

— Ce? 

— Să-l întrebăm. 

— E atât de simplu? 

— De ce nu? Antoniu nu-i tocmai cineva simplu, dar e limpede 
şi uşor de citit ca latina lui Caesar. Haide cu mine. 

— Să vin cu tine unde? 

— La comandamentul lui Antoniu. E la capătul îndepărtat al 
vilei. Pe-aici. 

Eco şi cu mine ne-am luat după el. 

— Dar Meto, asta-i nebunie! Ce aştepţi să fac? Să-i spun: 
„Salut, ţi-aminteşti de mine, tatăl lui Meto, şi apropo, ai pus 
umărul la asasinarea lui Publius Clodius?” 

— Îmi imaginez că poţi fi mult mai subtil, papa. 

— Şi dacă se gândeşte să-şi scoată sabia şi să mă fugărească, 
aşa cum a făcut cu Clodius pe Câmpul lui Marte? 

— l-ai auzit pe camarazi în cort - Antoniu s-a cam rotunjit, 
mergând la toate supeurile alea din Roma. Poate o să fugi mai 
tare ca el. Uite, intrăm pe uşa asta. 

La fel ca mai devreme cu Caesar a trebuit să depindem de un 
soldat înainte de a ajunge la comandant. Speranţa mea era ca 
Antoniu să fie prea ocupat pentru a ne primi, dar la sunetul vocii 
lui Meto un cap apăru de după draperia biroului său, afişând un 
zâmbet larg. 

— Meto! Ai mâncat deja? 

— Mi-am înghiţit porţia zilnică de lături, dacă la asta te referi. 

— Oricum, vino la masa mea. Am reuşit să salvez câteva 
lucruri comestibile din cazan. Cine sunt prietenii tăi? Ah - e 
fratele, nu, şi tatăl, faimosul Descoperitor. 

— Faimos? am spus eu, trecând dincolo de draperie. 

— Sau notoriu. După caz. Intraţi. Staţi jos. Manius, găseşte 
altceva de făcut. Antoniu gesticulă spre secretarul care îşi ridică 
prompt tăbliţa şi instrumentul de scris, părăsind încăperea. Vin? 


Ei da, nici n-ar trebui să întreb. Ştiu cum îţi place ţie, Meto: sec. 
Meto e ca mine, are o alergie teribilă la apă. Cu apă, Gordianus? 
Tu, Eco? 

— Mai mult apă decât vin, mie, am spus. A trecut o vreme de 
când n-am băut vin. Trebuie să mă obişnuiesc din nou. In plus, 
am adăugat cu tâlc, e posibil s-o iau curând la fugă. 

— La fel pentru mine, spuse Eco, ridicând sprânceana. 

Din punct de vedere fizic Antoniu avea potenţialul de a fi 
intimidant. Era clădit ca un luptător, cu gât şi umeri musculoşi şi 
un piept lat şi bombat - asemenea unei versiuni mai tinere şi 
mai înalte a lui Milo, am gândit eu. Nu era decât cu câţiva ani 
mai în vârstă ca Meto, probabil treizeci sau treizeci şi unu de 
ani. Din profil, sprâncenele şi bărbia reliefate şi nasul de boxer îi 
confereau o aparenţă mai degrabă brutală, dar când mă privi 
direct în ochi această impresie se topi graţie gentileţii ochilor şi 
gurii lui, a rotunjimii obrajilor lui. Antoniu era chipeş în urâţenia 
lui, ca să folosesc una din expresiile Bethesdei. Avea acea 
înfăţişare pe care multe femei o găsesc irezistibilă şi în care 
mulţi bărbaţi au instinctiv încredere, aşa cum era mai mult ca 
sigur în cazul lui Meto. 

— Când ai sosit, Gordianus? Antoniu mă privea cu o expresie 
care putea fi cu greu atribuită unui asasin dibaci, sau a unui 
răpitor. 

— De abia ieri. 

— Oh! Dădu din cap, apoi se încruntă. Nu-mi spune că ai venit 
odată cu Cicero? 

— Am sosit împreună, da. Dar nu m-am alăturat lui decât pe 
ultima porţiune a traseului, din pură întâmplare. 

— Îmi pare bine s-aud asta. Atunci nu faci parte din mica lui 
misiune pentru Caesar? 

— Absolut deloc. 

— Papa şi Eco sunt aici din proprie iniţiativă, spuse Milo. 

— Serios? Ce anume? întrebă Antoniu. 

— Sunt aici ca să te investigheze pe tine. 

— Meto! Era deja prea mult. 

Antoniu mă privi printre pleoapele mijite. 


— Pe mine? Asta n-are de-a face cu vechea poveste despre 
fiica regelui Ptolemeu din Egipt, nu-i aşa? Jur, n-am atins-o pe 
copilă! 

Meto şi Antoniu izbucniră în hohote de râs din cauza a ceea ce 
era în mod evident o glumă veche. 

— Nu, zise Meto, e ceva ce are de-a face cu... 

— Cu un zvon urât pornit din Roma, am spus eu. Fiul meu 
pare să ia în glumă situaţia asta, dar e o chestiune foarte 
serioasă. 

Meto controlase conversaţia mult prea mult. Din moment ce 
insista să forţeze subiectul, m-am decis să obţin cât mai mult 
posibil. 

— O să încep cu ceea ce i-am spus lui Caesar mai devreme: la 
cererea lui Gnaeus Pompei, Eco şi cu mine am întreprins mici 
cercetări ale circumstanțelor morţii lui Publius Clodius. Oricât ar 
părea de scandalos, am auzit un zvon - şi îţi spun asta, Marc 
Antoniu pentru că eşti prietenul fiului meu şi cred că trebuie să 
ştii ce se spune despre tine - am auzit un zvon conform căruia ai 
fi fost cumva implicat. 

— Ridicol! spuse Antoniu, nearătând deloc amuzat. 

Am ridicat din umeri. 

— Un zvon scandalos, cum spuneam. Sunt sigur că nimeni nu- 
i va acorda vreun minut importanţă. 

— Dar cine să spună una ca asta despre mine? Antoniu sări 
brusc în picioare, păşind agitat în spaţiul restrâns. Ce 
absurditate, că aş putea fi implicat în ceva ce i s-a întâmplat lui 
Clodius! Nu există limite ale răutăţii oamenilor, nu-i aşa? Nu 
există minciună atât de ordinară încât cineva să se abţină s-o 
spună. Cicero! Ai auzit-o de la Cicero, nu-i aşa, venind aici? 

— Nu. 

— Spune adevărul, Gordianus. Oh, sună exact ca ceva spus 
de el, o minciună atât de absurdă încât oamenii ajung să creadă 
că trebuie să fie ceva de capul ei! Ascultă ce-ţi spun, e ultima 
oară când păsăroiul ăsta bătrân se pişă în capul meu. O să-l 
înhaţ chiar în mijlocul conferinţei cu Caesar şi-o să-l arunc într-o 
fântână. O să-i răsucesc gâtul până-i rup capul! N-o să mai 
scoată altă minciună despre mine! În momentul acela Antoniu 
arăta perfect capabil de a se achita de acele ameninţări. 


— Marc Antoniu, îţi jur, zvonul nu vine de la Cicero. 

— Atunci unde l-ai auzit? Cine spune asta despre mine? Furia 
lui Antoniu era palpabilă, părea să încălzească întreaga încăpere 
ca un cămin. Dar simţeam că nimic din furia lui nu mă viza pe 
mine. Pentru că eram tatăl lui Meto, am fost crezut pe cuvânt şi 
respectat. Antoniu nu era un om simplu, cum spusese Meto, ci 
direct şi transparent. Avea motive să fie furios, însă era 
îndeajuns de disciplinat pentru a-şi controla mânia în timp ce 
presa să afle cine îl ofensase cu adevărat. 

— A fost un neguţător de peşte, nu-i aşa papa? spuse Eco, 
brusc. 

— Poftim? 

— Un negustor de peşte ne-a spus de zvonul acesta, după 
câte îmi amintesc. 

Fiul meu cel mare nu era la fel de transparent şi de direct ca 
Antoniu. 

— Pe Hercule, vrei să spui că se răspândesc astfel de minciuni 
şi în pieţe? Antoniu arăta gata să spargă ceva, în schimb îşi 
umplu din nou cupa de vin. 

— Da, mi-amintesc acum, am spus eu. Dar a fost o singură 
persoană care mi-a spus asta - nu, de fapt au fost două 
persoane - şi doar pentru că trebuie să fi fost derutaţi, pentru că 
în acelaşi timp au menţionat altercaţia de anul trecut cu Publius 
Clodius... 

— Ce, prostia de pe Câmpul lui Marte? 

— Oamenii ăştia păreau să creadă că într-adevăr voiai să-i 
faci rău. 

— Dacă-l prindeam, ştiţi ce i-aş fi făcut? M-aş fi folosit de latul 
săbii să îl bat la fund! Ar fi fost o umilire suficientă. 

— Care a fost ofensa lui? întrebă Meto. 

— Cea obişnuită, neştiind când să-şi ţină gura. Nimic politic. 
Ceva personal, o chestie din trecut. Antoniu ezita. Pentru că ai 
fost atât de sincer cu mine, Gordianus, o să-ţi spun. Clodius a 
făcut o remarcă bădărană vizavi de relaţia mea cu Gaius Curio. 
Curio era plecat în Asia, în calitate de chestor, iar tatăl lui 
tocmai murise. Ei bine, nu e nici un secret că bătrânul Curio 
făcuse tot ce îi stătuse în putinţă să ne despartă pe mine şi pe 
Gaius când eram tineri - ascultând de sfatul lui Cicero, trebuie 


spus! Aşa că iată-ne pe Câmpul lui Marte, iar Clodius a zis ceva 
de genul: „ Acum, dacă bătrânul a murit şi nu vă mai stă în cale, 
presupun că tu şi Gaius Curio vă puteţi în sfârşit căsători. Care 
dintre voi va fi mireasa?” în mod normal m-aş fi amuzat, dar m- 
a prins într-o zi când nu eram dispus să suport răutăţi, aşa că 
am scos sabia. Cred că arătam mai furios decât am fost - e una 
din problemele mele - iar Clodius pur şi simplu s-a speriat. 

A urlat, luând-o la fugă! Antoniu râse, amintindu-şi episodul. 
lar eu m-am luat după el! Nu m-am putut stăpâni. Antoniu se 
ţinea de burtă, râzând. Dacă l-aş fi prins, jur, i-aş fi dat jos toga 
şi l-aş fi bătut la fundul gol - l-aş fi trimis înapoi pe Câmpul lui 
Marte gol puşcă şi cu bucile îmbujorate. Asta l-ar fi făcut să tacă 
din gură. Îţi imaginezi? Mulțimea l-ar fi părăsit. Ar fi fost nevoit 
să se retragă din viaţa politică. Dar astăzi ar fi fost în viaţă! 

Râsul lui Antoniu i se opri în gât. Oftă şi arboră o expresie 
care era greu de descifrat. Îşi turnă din nou vin, îl goli, apoi mă 
privi fix. 

— Gordianus, îţi jur pe umbra tatălui meu, n-am avut nimic 
de-a face cu moartea lui Clodius. Aşa că sper să te întorci la cei 
care răspândesc astfel de zvonuri şi să le închizi gura. 

Am încercat să-l privesc la fel de fix. Nu mi se întâmplă foarte 
des să fiu cel mai puţin onest într-o conversaţie. 

— Asta şi intenţionez să fac, Marc Antoniu. 

— Bine! Un asemenea zvon trebuie înăbuşit din faşă, înainte 
ca un ticălos ca Cicero să se folosească de el. Oh, pe Mercur şi 
Minerva! Şi se lovi cu palma pe frunte. 

— Ce e? întrebă Meto. 

— Dacă ajunge cumva zvonul acesta mârşav până la Fulvia? 
De când a murit Clodius am încercat din răsputeri să fiu tare 
pentru ea, să aibă pe cine se sprijini, cineva în care poate avea 
încredere absolută. Dar ce vorbesc eu. Fulvia n-ar crede 
niciodată un zvon ca acesta, nici o clipă. Mă ştie prea bine. 

Am ridicat din umeri, zâmbind înţelegător. 

XXX 

În seara aceea am aflat de la Tiro că după ce aşteptaseră 
toată ziua în curtea lui Caesar, Cicero tot n-a reuşit să obţină o 
audienţă la general. Era nevoit să încerce din nou a doua zi, aşa 
că nu se putea întoarce la Roma decât cel mai devreme peste 


două zile. Pentru mine şi Eco, nerăbdători să ne revedem 
familiile, părea o eternitate. 

— Dar, papa, Antoniu pleacă dimineaţă devreme la Roma, 
spuse Meto. De ce nu mergeţi cu el? 

— Am îndrăzni poate cam mult... 

— N-ar fi nici o problemă, papa. Haide, îl întreb eu dacă vrei. 

— Stai locului, Meto! M-ai pus deja într-o poziţie proastă cu 
Antoniu. 

— Papa, trebuie să mergi acasă şi trebuie să ai o escortă 
sigură. Oricum nu vrei să călătoreşti cu Cicero, nu? O să te 
înnebunească. Şi va merge prea încet. Du-te cu Antoniu. Te 
simpatizează, nu vezi? Va fi bucuros să-l însoţeşti. Şi vei avea 
ocazia să-l cunoşti mai bine şi să-ţi faci o impresie corectă 
asupra lui, dacă încă n-ai făcut-o. E perfect, zeii înşişi trebuie s-o 
fi aranjat. 

— Tu ce crezi, Eco? 

— Cred că vreau să mă întorc la Roma cât mai curând posibil 
şi că Caesar pare hotărât să-l facă pe Cicero s-aştepte cât poate 
de mult. 

— Atunci, dacă tu crezi că Antoniu va fi de acord, Meto... 

— O să-l întreb chiar acum. 

Aşa mi-am dat seama cum mergeau lucrurile în armata lui 
Caesar. După ce trăisem atât de mult într-o Romă vicleană mi- 
era greu să mă obişnuiesc cu o asemenea francheţe. 

XXX 

Am plecat spre Roma înainte de crăpatul zorilor. 

Călătoria a durat patru zile, desfăşurându-se fără vreun 
incident. Antoniu mi-a apărut la fel de transparent pe cât 
susţinea Meto. Bea mai mult decât ar fi trebuit, iar când bea îşi 
etala emoţiile mult mai puternic decât alţi bărbaţi. Mi-l puteam 
imagina ucigând din durere sau furie sau pur profesional, ca 
soldat, dar mi-era greu să-l văd drept conspirator într-un 
complot dubios. Era la fel de vocal în privinţa celor pe care îi ura 
(Cicero, în special) cât şi în privinţa celor pe care îi iubea (Curio, 
Fulvia, Caesar şi soţia lui, vara Antonia, în această ordine după 
câte mi-am dat seama. Lipsa lui de şarm era în sine şarmantă, 
tot aşa cum urâţenia sa îl făcea ciudat de arătos. Am devenit 


foarte relaxat în compania lui, începând să înţeleg de ce Meto 
ţinea atât de mult la el). 

În ultima zi am discutat puţin despre trecutul lui militar în 
Egipt. Trecuseră patru ani de când Antoniu îl ajutase pe 
guvernatorul roman al Siriei să-l repună pe regele Ptolemeu 
Auletes pe tronul care îi fusese uzurpat de către fiica lui, 
Berenice. 

— lubeam Alexandria, mi-a spus Antoniu. lar alexandrienii mă 
iubeau pe mine. Cunoşti oraşul? 

— Oh, da, acolo am cunoscut-o pe soţia mea. Mi-am amintit 
ceva ce îmi spusese la Ravenna. Antoniu, ce-ai vrut să spui când 
te-ai referit la, vechea poveste despre fiica regelui Ptolemeu? 

— Când a fost asta? Aminteşte-mi, Gordianus. 

— Ai spus: „Jur că n-am atins-o pe copila aceea!” Era un fel de 
glumă. Aţi râs împreună, tu şi Meto. 

— Ah, nu era vorba de Berenice. Mă refeream la cealaltă fiică 
a lui Ptolemeu. 

— Şi? Eco ridică sugestiv sprânceana. 

— Nimic! N-avea decât paisprezece ani, mult prea tânără 
pentru gustul meu. Asta suna adevărat, Fulvia era mai în vârstă 
decât Antoniu. Oh, unii ofiţeri au pretins că eram lulea după ea, 
total confuz după ce o întâlnisem. Încă mă mai înţeapă unii în 
privinţa asta. Prostii! Deşi trebuie să recunosc că era 
impresionantă, copilă sau nu. 

— Remarcabil de frumoasă? Mă gândeam la Diana mea, doar 
la câteva ore depărtare. 

— Frumoasă? Nu, deloc. Multe femei sunt frumoase, ca de 
altfel şi mulţi băieţi, dar nu ea. Frumuseţea e comună în 
comparaţie cu ce poseda ea. O anume calitate; nu pot explica. 
N-am mai întâlnit pe nimeni ca ea, cu excepţia lui Caesar, poate. 

Eco râse. 

— O fată de paisprezece ani amintea de Caesar? 

— Sună absurd, ştiu. Dacă ar fi fost un pic mai mare... 

— Dacă asta se întâmpla acum patru ani, am zis eu, acum ar 
trebui să aibă optsprezece ani. 

Sugestia produse o umbră pe faţa lui Antoniu. Confuz, 
spuseseră ofiţerii lui. Lulea. 


— Poate că într-o zi mă voi întoarce în Egipt să văd ce s-a ales 
de ea. 

— Cum se numeşte această fiinţă neobişnuită? 

— Cleopatra. 


Capitolul douăzeci şi şapte 


Am trecut Tibrul când lumina începea să se înmoaie, 
apropiindu-ne de oraş. Câmpul lui Marte se deschidea la dreapta 
noastră. La stânga vechile ziduri ale oraşului se insinuau în jurul 
colinelor înţesate de clădiri. Via Flaminia mergea drept înainte, 
spre Colina Capitolină, cu templele dispuse în coroană la vârf. N- 
am fost în toată viaţa mea mai bucuros la vederea unui loc. 

In faţa Porții Fontinalis am descălecat, luându-ne rămas bun 
de la Antoniu. Abia dacă am băgat în seamă gărzile care păzeau 
Poarta. Mă obişnuisem să văd soldaţi din tabăra lui Caesar şi în 
timpul călătoriei cu Antoniu. 

Eco şi cu mine ne-am grăbit să parcurgem străzile înguste, 
apoi am traversat Forumul, nu departe de ruinele arse ale Casei 
Senatului. Aici am văzut mulţi soldaţi purtând arme în mod făţiş, 
de parcă ar fi fost o armată de ocupaţie a Forumului. Roma 
fusese martora războiului civil şi a armelor din interiorul porţilor, 
dar niciodată populaţia nu fusese strunită de armată cu 
asentimentul Senatului. Oamenii păreau să-şi vadă de treburi ca 
de obicei, dar mie totul îmi apărea foarte straniu. Am văzut o 
mulţime strânsă în faţa Rostreil, adunată pentru un fel de 
contio. Am luat-o pe drum ocolit să-i evităm pe oamenii aceia. 

Am trecut prin spatele Templului lui Castor şi Pollux ca să 
ajungem pe Rampa păzită şi de mai mulţi soldaţi. Inima îmi 
bătea tot mai tare pe măsură ce ne apropiam de culme, nu de 
epuizare, ci de surescitare. Am traversat drumul şi am bătut la 
uşa casei mele. 

Uşa se deschise. O faţă urâtă, nefamiliară, se zgâia la mine. 
Pentru o clipă am fost derutat. Nu era casa mea. Familia mea nu 
locuia aici. Nici măcar nu eram la Roma, cel puţin nu la Roma pe 
care o cunoşteam. Mă simţeam aşa cum trebuie să simtă 
spiritele celor morţi umblând pe pământ, reduşi la umbre, 
negăsind nimic aşa cum ştiuseră. 

Dar fireşte că era casa mea. Faţa urâtă a gardianului era 
nefamiliară pentru că aparţinea trupei lui Pompei. Nici el nu m-a 
recunoscut, gata să mă rupă în două dacă aş fi încercat să mă 


strecor pe lângă el. Familia trebuie să fie în siguranţă, am gândit 
eu. Îmi venea să-l strâng în braţe, dar n-am îndrăznit. 

— Cine eşti şi ce doreşti? se răsti el la mine. 

— Ţăran prost, spuse Eco. E Gordianus, stăpânul acestei case, 
iar eu sunt fiul lui, Eco. Acum fugi şi... 

Dar fu întrerupt de un strigăt de pură bucurie. Gardianul 
înţelese numaidecât şi se dădu la o parte, zâmbind brusc, ceea 
ce îi modifică întreaga natură a feţei lui. Dintr-o dată Diana era 
în faţa mea, braţele mele strângând-o foarte aproape. Apărură 
Bethesda şi Menenia şi gemenii râzând, dar nu i-am perceput 
decât neclar, ca nişte imagini în apă, feţele lor extatice, 
imposibil de frumoase, radiind prin vălul de lacrimi. 

Apoi am văzut o altă faţă familiară. Rămăsese în urma 
celorlalţi, aşa că nu l-am zărit decât prin barajul de îmbrăţişări şi 
săruturi. Expresia lui nu era atât una de bucurie cât de eliberare 
intensă, umbrită de jenă. 

Davus era în viaţă. 

XXX 

— M-am gândit că Davus trebuie să fie în viaţă. Speram să fie 
aşa, am zis eu, întinzându-mă pe sofaua preferată, cu braţul 
drept ţinând-o pe Bethesda lângă mine. Cinasem înăuntru, apoi 
am dus scaunele şi sofalele în grădină să ne bucurăm cu toţii de 
sfârşitul zilei. Vremea era frumoasă pentru Idele lui Marte, fiind 
mâi degrabă ca în aprilie, din cauza lunii bisecte. Fluturii se 
jucau printre coloanele peristilului. Plantele din jur începuseră să 
freamăte şi să se înalțe stârnite de primăvară. Am remarcat cu 
regret că statuia Minervei rămânea spartă şi postată în locul în 
care căzuse. 

— Eu eram sigur că a murit, spuse Eco, uitându-se la Davus 
de parcă n-ar fi fost sigur de prezenţa lui în carne şi oase. Davus 
roşise sub privirile lui scrutătoare. 

— Până acum câteva zile crezusem acelaşi lucru, am spus eu. 
Ultima imagine pe care o aveam cu Davus pe Via Appia era cea 
a unui mort, cel puţin asta era impresia mea. Răpitorii noştri 
crezuseră acelaşi lucru, lăsându-l de cadavru în urma lor. 

— M-am lovit la cap, spuse Davus, coborându-şi privirea. Cred 
că m-au târât pe marginea drumului, în spatele unui mormânt. 
M-am trezit câteva ore mai târziu cu un cucui îngrozitor. 


— Şi când ţi-ai dat seama de contrariu? întrebă Bethesda, 
trecându-şi leneş vârfurile degetelor peste urechea şi gâtul meu. 

— Când am recitit scrisoarea Dianei către Meto. Nu-l 
menţiona pe Davus, dar ştia că fusesem atacați şi răpiți la 
întoarcerea noastră în oraş. Cum? Era posibil ca un trecător să fi 
fost martor la atac, întâmplător ne recunoscuse pe mine şi pe 
Eco, simțindu-se apoi obligat să-mi informeze familia. Posibil, 
dar nu foarte probabil. Mai era posibil ca cineva care dăduse 
peste cadavrul lui Davus, dacă atacatorii îl lăsaseră într-adevăr 
în drum, să-l fi recunoscut cumva ca fiind sclavul meu, 
aducându-l familiei, iar după starea lui, după locul în care fusese 
găsit şi din cauza absenței noastre, Diana să deducă faptul că 
fusesem atacați şi răpiți. Acest lanţ al posibilităţilor părea şi mai 
puţin probabil. Lucrul cel mai simplu e adesea cel adevărat. 
Davus trebuie să fi supravieţuit, am raţionat eu, ducând acasă 
ştirea atacului asupra noastră. Nici asta nu părea foarte 
probabil, dar voiam s-o cred, aşa că am făcut-o în tăcere. Sunt 
mai mult decât mulţumit să descopăr că am avut dreptate. 
După ce l-am pierdut pe Belbo, apoi pe tine... 

Davus continua să roşească, fără să mă privească în ochi. 

— Dar suntem cu toţii bine, toţi împreună, am spus eu, 
trăgând-o pe Bethesda mai aproape de mine. Căldura şi 
fermitatea trupului ei- simpla, solida lui realitate - am simţit-o 
incredibil de benefică. Cu cealaltă mână am mângâiat-o pe 
Diana, care stătea pe un scaun mai scund, la stânga mea. 
Zâmbi, ridicându-şi bărbia în timp ce îi mângâiam părul negru, 
lucios. Sigur nu exista un lucru mai fin sau mai frumos în toată 
creaţiunea, am gândit eu, ca părul Dianei. Totuşi, chiar dacă 
zâmbea, părea să existe un soi de nelinişte care îi înnoura faţa, 
fără să se disperseze. Poate nu reuşea să creadă că totul era în 
regulă după atât de multe zile lungi de îngrijorare. 

Eco era întins pe o sofa în faţa mea, cu Menenia lângă el, 
Titus şi Titania în stânga lui. Am povestit o vreme despre 
captivitatea noastră, despre starea de lucruri din Roma, despre 
succesul Bethesdei în a mula gărzile lui Pompei după voinţa ei. 
Cerul se întuneca, apăreau stelele. După o vreme Eco şi 
Menenia îi trimiseră pe gemeni la culcare, iar ei se retraseră în 
dormitor pentru restul nopţii. Davus plecă şi el, iar câteva 


momente mai târziu Diana părăsi şi ea grădina, arătând la fel de 
neliniştită. Bethesda şi cu mine eram singuri. 

Îşi aduse faţa aproape de a mea. 

— Mi-a fost dor de tine, spuse ea. 

— Oh, Bethesda, mi-am făcut atât de multe griji pentru tine. 

— Şi eu mi-am făcut griji pentru tine, soţiorule, dar n-am spus 
asta. Am spus că mi-a fost dor de tine. Şi îşi trecu palma pe 
pieptul meu şi în jos, spre picioare, oprindu-se într-un loc care 
făcea înţelesul vorbelor ei indubitabil limpede. 

— Bethesda! 

— Dragule, trebuie că ai o poftă teribilă după tot acest timp. 

Era curios, dar în tot timpul petrecut de noi în acel puț nu 
avusesem aproape nici un impuls sau fantezii amoroase. De 
câteva ori, ca pură uşurare fizică, am avut grijă de mine în timp 
ce Eco dormea. Presupun că şi el făcuse acelaşi lucru, deşi 
probabil mult mai des. Şi de câteva ori recursesem la anumite 
fantezii având ca figură centrală o anume doamnă nobilă în 
lectica ei cu dungi alb-roşii. Dar în general mă retrăsesem din 
trupul meu cât am putut de mult. Negarea plăcerii reprezenta 
poate şi o formă de a nega posibilităţi iminente de suferinţă şi 
moarte. Era ca şi cum aş fi fost îngropat de viu - ceea ce nu era 
departe de adevăr. 

Acum, în sfârşit, eram liber, din nou la Roma, hrănit şi în 
siguranţă, înconjurat de cei iubiţi. Dar eram şi obosit, extenuat 
după patru zile călare, nerecuperat integral în urma efectelor 
captivităţii noastre. Mult, mult prea obosit pentru ceea ce dorea 
Bethesda, credeam eu... şi cu toate astea mişcările mâinii ei au 
început să mă stârnească, iar căldura ei părea să aprindă un fel 
de vitalitate în trupul meu, readucându-mă plenar la viaţă. 
Simţeam cum mă cufund într-o stare dincolo de cuvinte sau 
patimă, ca o piatră dizolvându-se în apă. 

— Dar nu aici, am şoptit eu. Ar trebui să mergem... înăuntru... 

— De ce? 

— Bethesda...! 

Aşa că am făcut-o acolo în grădină, ca nişte tineri iubiţi, nu o 
dată, ci de două ori, cu luna pe post de lampă. Aerul nopţii 
deveni tot mai rece, dar asta nu făcu decât să ne ardă şi mai 
tare în locurile în care trupurile noastre se întâlneau. 


Numai o singură dată am avut impresia că suntem priviţi, dar 
când m-am întors era doar capul Minervei care se uita la mine 
culcat pe-o parte în iarbă. Am ignorat-o până am terminat a 
doua oară. Când m-am uitat din nou la ea încă părea să mă 
privească, cu o expresie rănită în ochii ei de lazurit. Şi când vei 
avea grijă de nevoile mele? Părea să spună expresia ei - de 
parcă aş fi putut de unul singur s-o reasamblez pe zeiţa 
înţelepciunii şi s-o repun pe piedestal. 

XXX 

În cele din urmă eu şi Bethesda ne-am retras în dormitor, dar 
la un moment dat în timpul nopţii m-am trezit să mă uşurez. 
Umbra uriaşă pe care am văzut-o în grădină m-a alarmat la 
început, până mi-am dat seama cine era. 

— Davus! am şoptit eu. De ce nu dormi? Gărzile lui Pompei 
sunt de pază noaptea. 

— N-am putut dormi. 

— Dar trebuie să dormi. O să am nevoie de tine mâine, treaz 
şi alert. 

— Ştiu. O să încerc să mă culc chiar acum. 

Cu umerii căzuţi, dădu să plece. L-am prins de braţ. 

— Davus, am fost sincer în seara asta. Credeam că te 
pierdusem pentru totdeauna. Imi pare bine că nu e aşa. 

— Mulţumesc, stăpâne. Tuşi, uitându-se în altă parte. 

Ce era în neregulă cu el, de ce se simţea atât de vinovat? 

— Davus, nimeni nu te învinovăţeşte pentru cele întâmplate. 

— Dar dacă ştiam să călăresc... 

— Am călărit toată viaţa şi m-au tras de pe cal fără nici o 
dificultate. 

— Dar nimeni nu m-a tras jos de pe cal. Am fost aruncat! 
Dacă rămâneam călare aş fi putut alerga după ajutor. 

— Prostii. Ai fi stat şi te-ai fi luptat, iar ei te-ar fi omorât în 
mod sigur. Ai făcut tot ce-ţi stătea în putere, Davus. 

— Şi n-a fost de-ajuns. 

De unde căpătase aceste mustrări de conştiinţă, fiind sclav 
toată viaţa? 

— Davus, Fortuna ţi-a zâmbit. Calul te-a aruncat şi te-au 
crezut mort, iar astăzi eşti viu. Fortuna ne-a zâmbit tuturor. 
Suntem încă aici, nu-i aşa? Ar trebui să-ţi fie de-ajuns. 


În sfârşit, mă privi în ochi. 

— Stăpâne, trebuie să spun ceva. Ziceai că te-ai bucurat că 
sunt în viaţă, dar nici nu ştii ce bucuros am fost eu când v-am 
văzut la intrare! Pentru că - nu ştiu cum să explic. Aş fi vrut să 
ştiu, dar nu ştiu. Pot să plec acum? 

— Sigur că da, Davus. Du-te la culcare. M-am împleticit şi eu 
înapoi la culcare, fără glas şi mişcat la lacrimi. Credeam că 
înţeleg. Minerva, care putea vedea totul din locul în care căzuse, 
trebuie să fi râs sănătos în noaptea aceea. 

XXX 

A doua zi dimineaţa am rugat-o pe Diana să-mi arate biletul 
pe care îl menţionase în scrisoarea adresată lui Meto, biletul 
care sosise cu un curier anonim, adresat mamei ei. Era exact 
aşa cum îl transcrisese ea: 


Nu vă temeti pentru Gordianus şi fiul său. Nu li s-a făcut 
nimic rău. Se vor întoarce nu după multă vreme. 


L-am arătat lui Meto. Recunogşti scrisul? 

— Nu. 

— Nici eu. Totuşi, ne spune ceva. Pergamentul e de bună 
calitate, la fel ca cerneala; nu provine dintr-o gospodărie săracă. 
Mai mult, ortografia e corectă, literele executate cu grijă, aşa că 
putem presupune că cel care l-a scris e educat. 

— Probabil un sclav, după dictare. 

— Crezi? Pentru a trimite un astfel de mesaj îmi imaginez că 
un om scrie biletul chiar el. Cred că ar fi bine dacă am cerceta 
corespondenţa şi documentele mele, să vedem dacă putem 
descoperi alt exemplu al acestei caligrafii. 

— Eu nu posed astfel de specimene şi nici tu, papa. 
Majoritatea corespondenţelor vin pe tăblițe de ceară, ca să poţi 
scrie peste ele, trimiţându-le înapoi. 

— Da, dar am putea găsi ceva - o notă de plată, o chitanţă, 
orice. Vezi cum scrie litera G din numele meu? Destul de aparte. 
Dacă l-am putea găsi pe cel care scrie aşa G-ul... 

— Am găsi omul care ştie ceva despre captivitatea noastră. 

— Exact. 

Eco zâmbi. 


Trebuie să fac oricum curat în biroul meu şi să-mi organizez 
corespondenţa. Incepem aici sau la casa mea, pe Esquiline? 

— Aici, cred. Doar dacă, bineînţeles, ţii să treci pe la tine să 
vezi cum e, fiind plecat de atât de mult timp. Fireşte, va trebui 
să ne prezentăm la Cel Mare, mai devreme sau mai târziu... 

Ca şi cum ar fi reacţionat la un semn într-o piesă de teatru, 
Davus apăru în cadrul uşii. 

— Un vizitator, stăpâne. 

— Cineva cunoscut? 

— Cred că i-ai pus o poreclă. Ceva caraghios... 

Davus se gândi preţ de o clipă. 

— Oh, îmi amintesc: Faţă de Copil! 

M-am întors spre Eco. 

— Se pare că îl vom vedea pe Cel Mare mai curând, nu mai 
târziu. Să ne luăm mantiile, Davus? 

— Nu, e cald în dimineaţa asta, stăpâne, iar cerul senin. Să... 
să vin şi eu? 

— Nu cred că e necesar, Davus, dacă-i avem pe Faţă de Copil 
şi pe oamenii lui. Rămâi aici. Ai făcut o treabă minunată având 
grijă de femei în absenţa noastră. 

Credeam că asta îl va înveseli, dar cuvintele mele de laudă nu 
păreau decât să-l afunde pe Davus într-o depresie mai profundă. 


Capitolul douăzeci şi opt 


În calitate de consul, în ciuda faptului că reţinuse comanda 
legiunilor din Spania, Pompei deţinea acum dreptul legal de a 
intra în oraş şi ar fi putut să-şi stabilească reşedinţa în vechea 
casă a familiei din districtul Carinae. În schimb alesese să 
rămână în vila lui de pe Colina Pinciană, probabil pentru că era 
mai uşor de apărat, gândeam eu în timp ce urcam spre grădinile 
terasate păzite de soldaţii postați printre statui. Aşa ar domni un 
rege dacă Roma ar fi avut rege? 

Cel Mare ne primi în aceeaşi încăpere ca înainte. Stătea într- 
un colţ, cu un vraf de documente în poală, dictând ceva unui 
secretar, dar în momentul în care am intrat, puse documentele 
deoparte şi îi spuse secretarului să plece. Ne conduse apoi pe 
terasa îmbăiată de lumina soarelui. Nici o coloană de fum nu 
frângea linia orizontului. Pompei jurase să restaureze ordinea, şi 
o făcuse. 

— Ai fost plecat multă vreme, Descoperitorule. Trebuie să 
mărturisesc, aproape că îmi luasem gândul de la tine. A fost o 
surpriză plăcută când am primit vestea reîntoarcerii tale ieri. 
Amândoi arătaţi bine, deşi un pic mai traşi la faţă decât ultima 
oară când v-am văzut. Am fost informat de circumstanţele 
absenței voastre, graţie soţiei tale. Înţeleg că aţi fost capturați 
în dreptul Monumentului lui Basilius. Şi nu cu foarte multe zile în 
urmă a primit un bilet, fiind sfătuită să nu-şi facă griji, promițând 
eliberarea voastră nu peste mult timp. Acum iată-vă aici. 

— Cu diferenţa că răpitorii noştri nu ne-au eliberat. Am 
evadat. 

— Serios? Pompei ridică o sprânceană apreciativă. Deci aţi 
trăit o aventură. Luaţi loc. Nu mi-ar strica o poveste interesantă 
care să-mi ia mintea de la munca mea. Începeţi cu începutul. 

Dacă Pompei prefera să-i spun o poveste, nu să-i dau un 
raport, n-am avut nici o obiecţie, deşi era limpede din întrebările 
lui frecvente că dorea să afle toate detaliile a ceea ce văzusem, 
auzisem sau făcusem pe Via Appia. Nu şi-a chemat secretarul să 
ia note, preferând să reţină detaliile în minte şi evident întreaga 
poveste doar pentru el. N-am lăsat afară din poveste decât 


foarte puţin, în definitiv avusesem o înţelegere. Plata oferită nu 
acoperea nici pe departe zilele petrecute în captivitate, dar îşi 
respectase cuvântul dat de a avea grijă ca familia mea să fie în 
siguranţă în lipsa noastră. 

In privinţa unor anumite aspecte, în special cele privitoare la 
întâlnirea dintre Milo şi Clodius, Pompei ne-a chestionat intens. 
Eco şi cu mine recapitulasem toate datele problemei de atâtea 
ori în timpul captivităţii noastre încât i-am fi putut răspunde la 
întrebări şi în somn. Într-adevăr, eram sătul să mă mai gândesc 
şi să vorbesc despre asta, iar Pompei trebuie să fi simţit, pentru 
că din când în când o lăsa moale, discutând despre altceva, 
întrebându-ne dacă ne-am simţit bine la vila lui şi cât de 
priceput era bucătarul, înainte de a ne întoarce la descoperirile 
noastre de pe Via Appia. Conversaţia căpătă un anume ritm, 
devenind destul de intensă la un moment dat, apoi se relaxă 
înainte de a-mi da seama că trecuse întreaga dimineaţă. Pompei 
nu era un mare orator, dar era un interogator talentat. Lunga 
experienţă de general îl învățase cum să-şi informeze oamenii şi 
să le ceară raportul. Nu-i de mirare că reformele lui judiciare 
puneau un accent mai mare pe audierea martorilor şi mai puţin 
pe somaţiile retorice. Dacă îl şocase ceva din cele relatate de 
mine, inclusiv detaliile încarcerării noastre, s-a controlat într- 
atât încât să nu o arate. 

Am terminat cu un scurt raport despre evadarea noastră şi 
câteva cuvinte despre şederea în tabăra lui Caesar, la Ravenna. 
Pompei păru impresionat de faptul că îl întâlnisem pe 
comandant în persoană. 

— M-a rugat să vă transmit cele mai calde salutări, am spus 
eu. 

— Da? Pompei păru amuzat. Spune-mi, cum l-a tratat pe 
Cicero? 

In timp ce mă gândeam cum să răspund la această întrebare, 
Pompei observă zâmbetul ironic al lui Eco şi dădu din cap 
ştiutor. 

— Destul de rău, hm? 

— Caesar părea foarte ocupat şi îl amâna tot timpul, am spus 
eu, atent. 


— Ha! Vrei să spui că a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca 
Cicero să se simtă ca un idiot. Asta pentru că l-am trimis eu. 

— Scuze, Mărite? 

— Cicero era acolo reprezentându-mă pe mine. Nu ţi-ai dat 
seama, Descoperitorule? Ce ţi-a spus, că acţiona din proprie 
iniţiativă? 

— Nu tocmai... 

— Te-a păcălit atunci. Recunoaşte! Ei bine, Cicero ne-a păcălit 
pe toţi într-un moment sau altul, de ce nu şi pe tine? Ce vulpoi 
mai el Sunt sigur că şi-a dat aere de salvator al statului, 
trebuind să fugă ba colo, ba dincolo, să înţeleagă esenţa acestor 
tulburări, să pună totul în perspectivă. Adevărul e că eu l-am 
trimis pe Cicero la Ravenna să cadă la înţelegere cu Caesar 
pentru mine. În acest moment, vezi bine, am puterea de a face 
anumite lucruri care trebuie făcute. Dar facțiunea lui Caesar din 
Senat poate cauza în continuare multe dureri de cap. Le e 
teamă de mine. Nu le convine că sunt singurul consul. Pentru a 
echilibra lucrurile, Senatul insistă că Caesar are şansa de a 
deveni consul anul viitor, deşi e plecat în Galia. Ei bine, de ce 
nu? Caelius e singurul care face o figură aparte, amenințând că 
îşi va exercita dreptul de veto în privinţa excepţiei speciale 
făcută în cazul lui Caesar. Asta a dus la o situaţie interesantă. 
Apoi mai e şi revolta recentă a galilor; Caesar e nerăbdător să 
limpezească lucrurile la Roma înainte de a se îndrepta spre 
nord. Ceea ce a dus la o situaţie şi mai interesantă. Oh, îi voi da 
lui Caesar ceea ce doreşte, bineînţeles, dar trebuie să negociem 
un pic. Aşa că m-am gândit, cine ar fi cel mai bun emisar, dacă 
nu Cicero? lată-l pe Caesar, agitat şi presat şi gata să plece într- 
o campanie periculoasă, şi cine se-arată pentru o audienţă, 
omul pe care nu-l înghite, Marcus Cicero! Caesar îşi va vărsa 
iritarea pe Cicero, dar în acelaşi timp va trebui să vadă că i-am 
făcut o favoare. În acest timp Cicero are şansa de a se simţi 
puternic şi important din moment ce e singura persoană care îl 
poate struni pe încăpăţânatul de Caelius, şi se va simţi absurd 
de îndatorat că i-am încredinţat o responsabilitate atât de mare 
- lăsându-l să intre în joc, să devină mediatorul dintre mine şi 
Caesar. Şi dacă nimic nu iese, cel puţin aşa am scăpat o vreme 
de Cicero! 


Am clipit, dând din cap, gândindu-mă că nu reuşeam să 
înţeleg nicicum politicienii sau politica. 

— Ei bine,  Descoperitorule, îţi apreciez onestitatea şi 
meticulozitatea. Apreciez şi puterea de a rezista suferinţei 
cauzate de răpitori. Dacă ai fi fost militar aş fi spus că ţi-ai 
îndeplinit misiunea cu brio. Vei fi răsplătit. Nu uit astfel de 
lucruri. 

— Mulţumesc, Mărite. 

— Dacă doreşti, poţi păstra gărzile mele la casa ta. 

— Apreciez şi eu asta, Mărite. Pentru cât timp? 

— Pentru toată durata crizei actuale. Va urma un 
deznodământ cât de curând, cred eu. Şi luă o gură de vin. Să 
ştii, Descoperitorule, tu şi fiul tău nu sunteţi singurii care aţi fost 
în primejdie în ultima vreme. Am avut propriile aventuri 
încercând să-mi păstrez capul pe umeri. Îndrăznesc să afirm că 
m-aş fi putut folosi de un om cu talentul tău aici la Roma, să mă 
ajute să pricep toată situaţia. 

— Aventuri, Mărite? 

— Sunt cei care îmi spun că Milo e foarte hotărât să-mi vină 
de hac. 

— Serios? 

— Nu albi, Descoperitorule! Nu te voi pune să investighezi 
intenţiile lui Milo, am deja destul de mulţi oameni care 
cercetează asta, plus că meriţi să te odihneşti. Totuşi, mi-ar fi 
plăcut să fi fost aici ca să mă ajuţi să mă descurc cu Licinius, 
preotul-măcelar. 

— Scuze, Mărite? 

— Licinius; omul e şi măcelar şi preot. E un popa, cel care taie 
beregata animalului atunci când preotul face un sacrificiu; 
Licinius ăsta se ocupă de treaba sângeroasă în timp ce alţii au 
grijă de incantaţii şi de tămâie. Dar în timpul liber are o 
măcelărie la arcade, la Circus Maximus. Convenabil, hm? 
îndrăznesc să spun că o parte din carnea sacrificată într-o zi 
pentru zeii nemuritori sfârşeşte vândută unor muritori flămânzi 
a doua zi. Dar individul pare destul de respectabil, pentru un 
preot. Relaţia mea cu el a început cu câteva zile înainte ca 
Senatul să mă voteze în calitate de consul unic. Licinius s-a 
înfiinţat într-o seară la uşa mea spunându-mi cine e şi 


implorându-mă să-l primesc de dragul propriei mele siguranţe. A 
trebuit să mă gândesc bine înainte de a permite unui măcelar 
profesionist să se apropie de mine! 

Luă altă gură de vin şi continuă. 

— Se pare că Licinius are o clientelă formată din gărzi şi 
gladiatori de la Circus - locul lui serveşte uneori ca punct de 
întâlnire pentru marii mâncători de carne. In ziua aceea venise 
un grup întreg să se înfrupte cu vin şi cârnaţi cu sânge. S-au 
îmbătat destul de tare, atât cu vin cât şi cu sânge, lăsând să le 
scape că făceau parte dintr-un complot pus la cale de Milo 
pentru a mă asasina. Când şi-au dat seama că măcelarul trăgea 
cu urechea, l-au împins la zid, vârându-i un cuţit în coaste, 
spunându-i că-l vor omori dacă spune cuiva ceva. 

După ce a închis măcelăria a venit aici destul de dărâmat. L- 
am ascultat până la capăt, apoi am trimis după Cicero să văd ce 
are de spus în apărarea lui Milo. Înainte ca Licinius să termine 
jumătate din poveste, Cicero s-a lansat într-un atac nimicitor 
pentru caracterul acelui individ. l-a spus că e un măcelar 
maimuţărindu-se ca preot, că a vărsat mai mult sânge cu cuțitul 
lui decât oricare dintre cei pe care-i acuza, zicând că e foarte 
probabil să fie chiar el un asasin plătit, falit şi disperat după bani 
cum e, şi-aşa mai departe. 

Vezi eroarea logică, Descoperitorule? Cum se face că Cicero 
ştia atât de multe despre acest obscur măcelar din Circus 
Maximus? Cum de sosise acasă la mine înarmat deja cu 
argumente împotriva lui - decât dacă într-adevăr se cocea un 
complot, iar Cicero ştia ceva despre asta? Nu-l acuz pe Cicero; 
nu cred că ar lua parte activă într-o conspirație ca să fiu ucis. 
Dar cred că gladiatorii lui Milo l-au avertizat pe Milo că 
măcelarul îi auzise, aşa încât Cicero n-a fost foarte surprins când 
l-a văzut pe Licinius. Când măcelarul şi-a ridicat tunica pentru a 
ne arăta unde gladiatorii îl împunseseră între coaste, Cicero a 
început să ragă ca un măgar.. Zgârietura aia? Te aştepţi să fim 
impresionați? Vrei să credem că un gladiator mare şi puternic a 
făcut zgârietura aia? E limpede că ai folosit un ac de păr al 
nevestei şi nici ăla prea tare. Pentru un măcelar eşti destul 
nevricos când vine vorba să-ţi verşi propriul sânge! 


Apoi, în timp ce Cicero perora, a apărut un bărbat care 
susţinea că e prietenul măcelarului, dorind să-l vadă. L-am lăsat 
pe Licinius să-l întâlnească în anticameră, dar fireşte că aveam 
anticamera sub observaţie, iar un moment mai târziu cel de 
gardă a venit să-mi spună că aşa-zisul prieten al măcelarului 
încerca să-l mituiască să-şi ţină gura. Chiar acolo, sub acoperişul 
meu! Era de ajuns pentru o singură zi. L-am trimis pe Licinius 
acasă însoţit de un gardian, l-am sechestrat pe individul care 
încercase să-l mituiască - care nu era decât un intermediar, 
neştiind nimic - iar eu i-am spus lui Cicero să dispară înainte să-l 
strâng de gât. 

— Şi unde s-a ajuns cu toate astea? am întrebat eu. 

— În cele din urmă am prezentat probele Senatului. Când a 
luat cuvântul Milo a susţinut că nu dăduse ochii vreodată cu 
majoritatea gladiatorilor în chestiune. A recunoscut că unii 
dintre ei îi aparținuseră la un moment dat, dar că îi eliberase cu 
mult timp în urmă şi nu mai era responsabil pentru ei. 
Bineînţeles, ca cetăţeni liberi nu puteau fi torturați pentru a 
obţine mărturisiri. Şi n-au scos o vorbă. Milo era de părere că 
Licinius măcelarul auzise o fantezie spusă la beţie, neînţelegând 
de fapt ce spuneau. lar eu n-aveam o dovadă clară a 
contrariului. Şi cam aşa stau lucrurile acum... deocamdată. 
Pompei scrută oraşul de sub noi. Poate m-aş fi folosit de ajutorul 
tău ca să aflu adevărul acestei poveşti, Descoperitorule, dar nu 
erai aici. 

— Crede-mă, Mărite, aş fi preferat să fiu aici decât unde am 
fost. 

— Da, da, ştiu că ai trecut prin întâmplări grele. Nu 
desconsider suferinţa ta. Dar vreau să spun că în unele zile nu e 
uşor să fii Pompei Magnus. 

XXX 

Am petrecut următoarele zile fără să fiu deranjat. Eco şi cu 
mine am omorât timpul cercetând sulurile de documente din 
cele două case ale noastre, încercând să găsim un corespondent 
al scrisului de mână din biletul adresat Bethesdei. N-am avut 
succes, dar după o vreme cercetarea documentelor şi 
corespondenţei a devenit un scop în sine, o evadare nostalgică 
din lume. Aveam nevoie de o perioadă de distragere. Mă 


reuneam cu viaţa mea. Calculasem fals că odată ce m-aş fi 
întors la Roma mă puteam întoarce la activitatea mea ca şi cum 
n-aş fi lipsit, dar experienţa din acel puț mă speriase şi mă 
dăduse peste cap mai mult decât aş fi fost gata să recunosc la 
vremea respectivă. Mă aflam acum într-o zonă crepusculară, 
nepregătit să merg mai departe. 

Nici nu puteam pretinde mai mult sprijin şi alinare din partea 
Bethesdei. N-a rostit niciodată un cuvânt de reproş pentru că 
acceptasem un asemenea risc major. Nu mi-a spus niciodată că 
sunt un scelerat vanitos şi iresponsabil cum îmi spusesem mie 
însumi de o mie de ori când eram în puţul acela. Inţelegea că 
aveam nevoie de atenţie totală şi afecţiune necondiționată, iar 
ea mi-a oferit-o. Începeam să gândesc că mă însurasem cu o 
zeiţă. 

Diana era mai dificilă. Dacă ar fi fost supărată pe mine pentru 
că îi produsesem atâtea griji, că o făcusem să se simtă 
abandonată şi orfană, aş fi înţeles, dar comportamentul ei era 
mult mai problematic. Dintotdeauna fusese enigmatică pentru 
mine, chiar mai mult decât mama ei. Experienţa trecutului mă 
învățase, uneori cu un şoc brutal, că era capabilă de idei şi 
acţiuni pe care n-aveam cum să le anticipez. Aşa că încercam să 
nu-mi fac prea multe griji în privinţa răcelii ei aparente, a 
melancoliei profunde şi a noului obicei de a privi în gol. 

Davus era la fel de dezorientat. Crezusem că în urma 
conversaţiei şoptite din grădină totul fusese reglat şi va înceta 
să mai fie îmbufnat, evitându-mi privirea. Ce era în neregulă cu 
el? 

Chiar acum, când mă simţeam implicat pe deplin în viaţa mea 
şi în problemele familiei, tulburarea se insinuă sub forma unei 
lectici în dungi alb-roşii. 

Era inevitabil să mă caute Clodia, mai devreme sau mai 
târziu, la fel cum fusese inevitabilă şi convocarea lui Pompei. 
Parte din mine aşteptase apariţia ei cu o certă nerăbdare. Când 
Davus îl pofti înăuntru pe acelaşi sclav înţepat care mă mai 
chemase la lectica ei, am încercat să-mi înfrânez zâmbetul. Eco 
era plecat în ziua aceea ocupându-se de treburile lui; ce altă 
opţiune aveam decât să merg de unul singur? In timp ce mă 
îndreptam spre ieşire prin atrium m-am întâlnit cu Bethesda 


venind de afară. În mod sigur văzuse lectica, ştiind unde voi 
merge. Mi-am ţinut răsuflarea, dar ea doar mi-a zâmbit când ne- 
am petrecut, zicând: Ai grijă de tine, soţule. Apoi se opri locului, 
îmi trase faţa spre a ei, sărutându-mă lung şi profund. Şi izbucni 
în râs când se depărtă. Politica lui Pompei, umorul Bethesdei, 
toanele fiicei de şaptesprezece ani: ce altceva mai trebuia să 
adaug listei de lucruri pe care nu le voi înţelege vreodată? 

Un moment mai târziu mă aflam lângă Clodia în lectica ei, 
deplasându-ne pe străzile de pe Colina Palatină. Îmi luă mâna în 
a ei, aruncându-mi o privire piezişă, plină de emoție. Gordianus 
- zvonurile pe care le-am auzit despre tine - atât de 
îngrozitoare! Ce coşmar pentru familia ta! Povesteşte-mi totul. 

Am clătinat din cap. 

— Nu, sunt într-o dispoziţie mult prea bună ca s-o stric cu 
poveşti neplăcute. 

— E prea dureros să-ţi aminteşti? îşi încreţi sprâncenele. 
Trebuia să se datoreze luminii calde, filtrate, faptul că nu apărea 
nici un rid pe faţa ei. Gordianus, de ce zâmbeşti? 

— Lumina din lectica asta. Căldura corpului tău. Mireasma 
înşelătoare, de neuitat, a fiinţei tale. Bărbaţii trăiesc şi mor, 
naţiile se ridică şi se prăbuşesc, dar unele lucruri nu se schimbă 
niciodată. 

— Gordianus... 

— Ce femeie extraordinară eşti, Clodia. Trăiesc şi o să mor 
fără să fac dragoste cu tine? 

— Gordianus! Oare chiar roşise? Nu, era imposibil; Clodia era 
trecută de faza îmbujorărilor. Trebuia să fie un truc al luminii, 
asemenea perfecțiunii pielii ei. Gordianus, am venit în numele 
Fulviei; sunt sigură că ştii asta. Incercă să sune serios, dar nu se 
abţinu să nu zâmbească. 

— Asta i-ai spus soţiei mele când s-a oprit la lectică să te 
salute? 

— Bineînţeles. Apoi am discutat despre vreme. Nu e 
încântătoare, o primăvară timpurie? 

— Soţia mea e o zeiţă, ştii. Orice muritoare ar fi într-o clipită 
geloasă pe tine. 

Îşi înclină capul. 


— Sunt de acord, trebuie să fie divină; orice bărbat căsătorit 
cu o simplă muritoare mi-ar fi sucombat cu mult timp în urmă. 
Dar credeam că mă consideri o zeiţă. 

— Oh, nu, Clodia. In mod evident te consider o femeie. Nu 
există nici o îndoială în privinţa asta... 

Ne-am zâmbit reciproc. Apoi zâmbetele noastre au pălit. Un 
nor blocă soarele, modificând lumina în interiorul lecticii. 
Niciunul nu privi în altă parte. 

— E ceva pe cale să se întâmple, Gordianus? întrebă Clodia. 
De-abia dacă i-am recunoscut vocea. 

Am inspirat adânc, strângând-o de mână. După un moment şi- 
o retrase, înțelegând strânsoarea mea. Am ridicat din umeri. 

— Dacă ar fi să se întâmple ceva cu noi, Clodia, totul se va 
schimba. Jocul luminii în această lectică, căldura trupului tău, 
parfumul inefabil, de neuitat. Nimic n-ar mai fi ca înainte, iar eu 
nu vreau să se schimbe nimic. 

Părea să tremure, apoi râse încet. Bărbaţii! exclamă ea, 
oarecum dispreţuitoare, dar nu neprietenoasă. Pentru o clipă am 
crezut că o rănisem, simțind o stranie însufleţire. Apoi mi-am 
dat seama că sunt absurd. Câteva momente singur în prezenţa 
Clodiei îl transformă pe orice bărbat într-un păun. 

— Aşadar, ce-ai descoperit pe Via Appia? Vocea ei suna firesc, 
ca de obicei. Ceva inedit şi important? 

— Nici nu ştiu de unde să încep. Aproape că am ajuns la casa 
Fulviei, nu-i aşa? De ce nu vii cu mine să mă asculţi împreună cu 
Fulvia? 

Expresia feţei ei îmi confirmă că un asemenea lucru nu era 
posibil. 

— Poate după aceea, în drum spre casă, îmi vei da un raport 
particular, spuse ea. 

— Da, dacă asta doreşti. 

Lectica mă lăsă pe treptele care duceau spre intrare. Un 
gardian mă conduse înăuntru. Încăperile spaţioase rămăseseră 
neterminate, mobilate întâmplător. Fără stăpânul şi arhitectul 
ei, casa Clodiei îngheţase în timp. 

Camera în care Fulvia şi mama ei mă aşteptau era mai 
luminoasă şi caldă decât cea dinainte, dar Sempronia avea şi 
acum o pătură pe genunchi, aruncându-mi o privire de gheaţă. 


Aveam sentimentul că mai erau şi alţii în încăpere, simțind o 
uşurare neaşteptată când Fulvia îi prezentă. 

— Gordianus, cred că o cunoşti deja pe Felicia, preoteasa 
altarului Zeiţei Bune de pe Via Appia şi pe fratele ei, Felix, 
custodele altarului lui Jupiter din Bovillae. 

— Deci aţi urmat sfatul meu? i-am spus Feliciei. 

— Eu şi fratele meu am discutat vreme de-o oră, apoi am 
strâns cele necesare, plecând spre Roma înainte de zori, a doua 
zi. Aproape că n-am ieşit din această casă de atunci. 

XXX 

Felicia era la fel de strălucitoare ca înainte. Chiar şi în calitate 
de tolerată în casa altuia, se purta cu aceeaşi nonşalanţă 
fascinantă, enervantă. 

— Nu-i las să plece, spuse Fulvia. Sunt mult prea importanţi 
ca martori. Şi prea vulnerabili; Milo trebuie să fi auzit de-acum 
că există martori ai crimei comise de el. Felicia şi Felix sunt în 
siguranţă cu mine şi se bucură de tot confortul. 

— Foarte, foarte confortabil, aprobă Felix, a cărui faţă arăta 
mult mai rotundă decât mi-o aminteam. 

— Martori? am spus eu. Va avea loc un proces? 

— Oh, da, spuse Fulvia. Au existat amânări. Pompei a trebuit 
să reorganizeze curţile de tribunal după placul lui, iar Milo s-a 
dat în spectacol mai mult ca niciodată cu gladiatorii lui, trăgând 
de timp şi vociferând, folosindu-se de fiecare chichiţă legală ca 
să scape de inevitabil. Dar nepotul meu, Appius, e în sfârşit 
pregătit să instrumenteze cazul. După ce acuzaţiile vor fi 
prezentate oficial nu va mai fi decât o chestiune de zile înainte 
de a-l strivi pe nemernic o dată pentru totdeauna. 

Sempronia scrâşni din dinţi şi scuipă pe jos. 

— Am auzit de necazul tău, spuse Fulvia. 

— Vă rog, aşa cum i-am spus şi cumnatei, nu mai suport să 
vorbesc despre asta. 

— Foarte bine, spuse Fulvia brusc. Şi eu m-am săturat să mă 
vaiet de necazurile mele. Vreau să mă gândesc numai la viitor 
acum. Felicia şi Felix, vă rog să ne lăsaţi. 

Felix ieşi supus. Sora lui îl urmă, zâmbindu-mi excesiv, total 
nepotrivit. 

Fulvia se strâmbă. 


— Ce gunoaie sunt oamenii aceştia. Mi se face pielea găinii de 
fiecare dată când sunt lângă mine. 

— Individul se îndoapă ca un porc, spuse Sempronia, iar 
femeia cotrobăieşte peste tot, apoi face pe proasta când o 
prind. 

— Gunoi pur! exclamă Fulvia. 

— Credeam că cercul extins de prieteni al răposatului te-a 
obişnuit cu mulţi indivizi nici mai buni, nici mai răi. 

— Măsoară-ţi cuvintele, Descoperitorule! răbufni Sempronia. 

Fulvia îi făcu semn cu mâna mamei să se potolească. 

— Gordianus e oaspetele nostru. Şi avem treburi neterminate 
cu el. 

— Avem? am zis eu. 

— Îmi dau seama că n-ai acceptat în mod formal propunerea 
pe care ţi-am făcut-o. Cu toate astea, ai iniţiat o investigaţie a 
împrejurărilor morţii soţului meu. Presupun că ai fost tocmit de o 
persoană anume; cum altfel se explică prezenţa gărzilor lui la 
tine acasă? Dar din perspectiva faptului că ai îndrumat martori 
valoroşi să vină la mine pentru protecţie... 

— Am făcut-o atât pentru binele lor, cât şi pentru al tău, am 
spus eu. 

Făcu o pauză, derutată de francheţea mea. 

— Posibil, dar o atare decizie te erijează în prieten al cauzei 
noastre. Ai acceptat propunerea mea în final? Ai ceva să-mi 
raportezi? 

— În privinţa lui Marc Antoniu? 

— Da. 

Am ezitat. 

— Ce sumă mi-ai promis? 

Ea numi din nou suma. 

— Mă mulţumesc cu jumătate, am spus eu. lar pentru cealaltă 
jumătate vreau să-mi dai doi sclavi de-ai tăi. 

Mă privi cu suspiciune. 

— Dacă doreşti mai multe gărzi de corp trebuie să-ţi spun că 
fiecare dintre oamenii mei valorează mai mult decât suma 
numită. 


— Nu, Fulvia, nu caut mai multă protecţie. Nu vreau decât doi 
băieţi care stau la vila ta de pe Muntele Alba. Sunt fraţi; se 
numesc Mopsus şi Androcles. 

— Poftim, grăjdarii? 

Sempronia pufni. 

— Astea sunt gusturile tale, Descoperitorule? Clodia trebuie 
că spune adevărul când zice că n-ai încercat niciodată s-o atingi, 
oricât s-ar fi frecat de tine. 

Mi-am muşcat limba. Am oftat, dând din umeri. 

— Nu pot spune decât că intenţionez să-i folosesc pe băieţi 
mai bine decât tine, Fulvia. Ştii că i-au salvat viaţa fiului tău 
când Milo şi oamenii lui au atacat vila? 

— De ce, pentru că s-a întâmplat să fie în coridorul secret, 
abţinându-se să ridice vocile? 

— Aşa a explicat fiul tău? Nu cred că vreunul dintre voi 
recunoaşte meritul băieţilor. 

— Sunt doar nişte grăjdari, Gordianus. 

— Poate, dar pun rămăşag că vor creşte de două ori mai 
inteligenţi şi mai capabili decât oricare altul din gospodăria ta. 

Fulvia ridică o sprânceană. 

— Dacă-i vrei pe cei doi sclavi ca parte a plăţii, Gordianus, 
sunt ai tăi. 

— Prea bine. Atunci vrei să-mi auzi raportul? 

— Da. 

— Marc Antoniu n-a avut nimic de-a face cu moartea soţului 
tău. 

— Atât de simplu? 

— Ai cuvântul meu. 

— Cuvântul tău? spuse Sempronia cu răceală. 

Fulvia începu să păşească în sus şi în jos în faţa ferestrelor 
deschise. 

— Ce altceva vă pot oferi? Certitudinea e un lucru ciudat. 
Aristotel a demonstrat că nu se poate dovedi că un anumit 
eveniment nu a avut loc. Am purtat întrebarea voastră cu mine 
peste tot pe Via Appia, Fulvia, apoi în puţul pe care l-am 
înfundat patruzeci de zile, şi chiar în prezenţa lui Antoniu însuşi, 
la Ravenna. Am călătorit cu el înapoi la Roma ajungând la 


propria mea părere. Antoniu e complet străin de vărsarea 
sângelui bărbatului tău, în ciuda sentimentelor lui pentru tine. 

Sempronia păru dezgustată. 

— Nemernicul te-a sedus şi pe tine! 

Fulvia o fulgeră cu privirea şi-i spuse ferm: 

— leşi din cameră, mamă. 

Sempronia exageră cât putut de mult cu strânsul păturii şi 
îndreptarea picioarelor ei obosite. Dar nu se osteni să-mi arunce 
o privire în momentul în care ne părăsi. 

Pentru prima oară eram singur cu Fulvia. Am detectat 
numaidecât o diferenţă în comportamentul ei. Când se opri 
locului, întorcându-se spre mine, faţa ei păru să aparţină unei 
alte femei, mai tânără şi vulnerabilă. 

— Eşti sigur de asta, Descoperitorule? 

— Antoniu e nevinovat, cel puţin în privinţa acestei crime. 

Îmi zâmbi, dar în ochii ei apărură şi lacrimile. Ce fel de emoţii 
se războiau în sinea ei, împiedicându-le să fie văzute de alţii? 

— Atunci există speranţă. Poate că voi avea şi un viitor. 

— Cu Antoniu? Dar e deja căsătorit cu vara lui. Are de gând să 
divorţeze de Antonia? 

— Nu. E imposibil. Un divorţ l-ar distruge acum. Mi-a sugerat 
în schimb să mă mărit cu Curio. 

— Prietenul lui din copilărie? 

— lubitul din copilărie. Poţi s-o spui. Mă gândesc la ei ca la cei 
doi eroi greci ai mitologiei, Ahile şi Patrocle. 

— Dar te-ai mulţumi să fii Briseis? 

Mă privi nedumerită. Aluzia îi scăpa, aşa că nu o insultasem. 
Nu era ahtiată după literatură. 

— Te gândeşti la căsătorie atât de curând? 

— Curio şi cu mine vom aştepta până la vremea potrivită. 

— Dar un asemenea mariaj... 

— De ce nu? Amândoi îl iubim pe Antoniu, dintotdeauna. lar 
Antoniu ne iubeşte pe amândoi, mai mult ca orice. În mod cert 
mai mult decât o iubeşte pe Antonia. 

— Dar Clodius... 

— Clodius e mort, spuse ea cu răceală, şi am de gând să-l văd 
răzbunat. Dar Antoniu e viu. Şi Curio e viu şi neînsurat. Trebuie 
să mă gândesc la zilele care vor veni. Cine ştie ce va aduce 


viitorul? Zâmbetul îi dispăruse. Ca de altfel şi lacrimile. Vrei să 
te plătesc acum? 

— Da, mulţumesc. 

— O să poruncesc să fie aduşi arginţii, să fie numărați. lar 
grăjdarii? 

— O să-i iau când voi avea ocazia s-o fac. 

XXX 

Am părăsit casa Fulviei bine dispus. Era euforia stării de 
libertate după ce fusesem captiv, euforia de a mă afla din nou în 
oraşul în care eram cunoscut şi în care alţii aveau nevoie de 
mine. Greutatea şi clinchetul arginţilor din punga mea ajutau şi 
ei, asemenea satisfacţiei de a fi reacţionat din impuls atunci 
când îi cerusem pe cei doi băieţi Fulviei. Mă simţeam foarte 
mulţumit de mine însumi şi de locul meu în lume din acel 
moment. 

Dispoziţia mea se schimbă brusc atunci când am văzut că 
lectica Clodiei dispăruse. 

Sclavul ei chipeş şi arogant rămăsese, împreună cu îndeajuns 
de multe gărzi pentru a mă conduce în siguranţă acasă. 

— Sper că nu vă deranjează mersul pe jos, îmi spuse el, 
aproape dispreţuitor. 

— Dar unde e Clodia? 

— Şi-a amintit de câteva treburi mai urgente. 

— Dar aveam să-i spun unele lucruri. Ceva ce voia neapărat 
să audă. 

— Cred că s-a gândit că de fapt nu era atât de important. 

Sclavul era absurd de arogant. 

— Pornim, atunci? Puteţi merge, nu-i aşa? Sau să trimit pe 
cineva să angajeze o lectică? Acum mă insulta în mod deliberat. 

M-am gândit să-i ţin o prelegere amiabilă. Era tânăr şi chipeş 
acum, bucurându-se de favorurile stăpânei. Dar pentru cât 
timp? Nu văzuse ce se întâmplase cu lungul şir de servitori care 
o periaseră pe stăpâna lui înainte? 

Dar ce rost avea? Sclavul era pur şi simplu infatuat. Ceea ce 
considera el că mă umilise, plecarea bruscă a Clodiei, era exact 
contrariul. O rănisem eu pe ea, atât de crunt, încât dăduse bir 
cu fugiţii. Eu, Gordianus, o rănisem pe Clodia. Era un triumf, mi- 
am spus eu; şi tot eu mi-am răspuns, da, genul de triumf pentru 


care Pirus era faimos. Lumina din interiorul lecticii, căldura 
trupului ei, mireasma de neuitat- ceva îmi spunea că nu aveam 
să mă mai bucur niciodată de toate acestea. 


Capitolul douăzeci şi nouă 


În următoarele zile, aşa cum a fost cazul pe parcursul întregii 
noastre absenţe din Roma, s-au organizat nenumărate contio în 
Forum, la care tribunii radicali au perorat împotriva lui Milo. Eu 
însumi am rămas în casă îndărătul uşilor blocate, dar Eco, 
considerând că era datoria lui să participe la aceste adunări, m- 
a asigurat că erau absolut paşnice datorită prezenţei trupelor lui 
Pompei. 

— Nu ştiu ce m-ar panica mai mult, i-am spus eu, un contio 
care erupe într-o rebeliune sau ochii cetăţenilor romani 
înspăimântați de soldaţii romani. 

— Papa, ceva trebuia făcut în privinţa violenţei. 

— Atunci, la fel de bine am putea avea un rege. Acesta e 
sentimentul de acum, văzând soldaţi pe străzi - e ca şi când am 
fi în Alexandria, unde vezi pretutindeni soldaţii regelui Ptolemeu. 

— Ei bine, să sperăm că trupele lui Pompei vor fi mai eficace 
în păstrarea păcii, spuse Eco. Chiar aşa, papa, pari aproape 
nostalgic după bunele vremuri din vechime, când se vărsa 
sânge pe străzi. 

— Nu sunt sentimental în privinţa trecutului, Eco, doar 
temător în viitor. 

— Între timp, papa, noi ceilalţi trăim în prezent. Nimeni 
altcineva nu obiectează la vederea soldaţilor în Forum. 

— Nu încă. 

XXX 

Când i-am spus Bethesdei despre achiziţia lui Mopsus şi 
Androcles, ea a primit vestea că vom avea încă două guri de 
hrănit - doi copii, chiar băieţi! — cu mai mult calm decât mă 
aşteptam. Îi apăream într-atât de fragil încât se simţea obligată 
să-mi facă pe plac, indiferent cu ce nebunie veneam? Oare să fi 
fost pătrunsă de spiritul Minervei, când căzuse statuia şi se 
rupsese în două, devenind senină pentru totdeauna? 

Explicaţia dată de ea era mai simplă. Se bucurase enorm de 
Eco şi Meto când erau mici, mi-a mărturisit ea. lar dacă destinul 
va aduce alţi doi băieţi în casa noastră, atunci ea va face tot 
ceea ce îi va sta în putinţă să-i primească cu braţele deschise. 


Hrănirea unei familii era întotdeauna o provocare - mai ales în 
prezent, când Davus reuşea să mănânce chiar mai mult decât 
Belbo - dar se va descurca. 

Reacţia Dianei a fost şi mai surprinzătoare. Detestase clipa în 
care gemenii lui Eco şi ai Meneniei o înlocuiseră ca mezina 
familiei, dar se maturizase enorm de atunci, însă eu n-aveam 
nici cea mai mică intenţie de a o convinge să-i accepte pe 
Mopsus şi pe Androcles ca fraţii ei mai mici; nu vor fi decât nişte 
simpli servitori. Totuşi, anticipasem ca Diana să fie reticentă, 
chiar potrivnică ideii. Nici nu-mi trecuse prin cap că va izbucni în 
lacrimi, fugind din încăpere. 

— În numele lui Jupiter, ce-a fost asta? l-am întrebat pe Eco. 

— Nu pare să-i surâdă ideea. 

— Dar de ce plânge? 

— Are şaptesprezece ani. Plânge din orice. 

— Bethesda zice că Diana n-a vărsat o lacrimă cât timp am 
fost plecaţi. 

— Atunci ar fi trebuit să spun: are şaptesprezece ani, nu 
plânge din orice. Ştii, ar fi timpul să se mărite, papa. Probabil 
asta e cauza. Ideea unor noi copii în casă o face să se 
gândească că poate nu va mai sta aici prea mult. 

— Chiar crezi una ca asta? 

— Habar n-am. Te-ai gândit recent să-i cauţi un soţ? 

— Eco, când am avut timp pentru asta? Tu eşti cel care merge 
peste tot, participând la fiecare contio. 

— Mi-e greu să cred că voi găsi un soţ pentru surioara mea în 
mulţimea aia. 

— Poate are Menenia vreun văr de-o vârstă potrivită, am 
sugerat eu. 

— Sau poate ştie Meto vreun ofiţer potrivit. 

— Presupun că este ceva la care ar trebui să ne gândim, am 
recunoscut eu. Dar ştii ce trebuie să fac neapărat? Să repar 
statuia Minervei... 

XXX 

Câteva momente mai târziu unul din sclavii lui Eco s-a întors 
acasă într-o stare de surescitare. Davus îl conduse în biroul 
meu. 


— Tocmai trebuie să înceapă un contio, spuse el, gâfâind din 
cauză că alergase pe Rampă, iar stăpânul zice că trebuie să 
veniţi. 

— De ce? 

— N-a spus decât că trebuie. Vă aşteaptă acolo. 

Davus şi cu mine l-am urmat în drum spre Forum. 

O mare mulţime era adunată. Tribunul Plancus se adresa deja 
acesteia. Nu departe de Rostra un escadron de soldaţi înarmaţi 
erau staţionaţi pe treptele ruinelor Casei Senatului. Priveliştea 
lor atribuia o certă gravitate evenimentului, trebuie să admit. 

L-am găsit pe Eco în mijlocul mulţimii. 

— Despre ce e vorba? am întrebat şoptit. 

— Dacă zvonurile sunt adevărate, Plancus îi va prezenta - dar 
uite, tocmai i-a adus pe platformă cu el. Patru bărbaţi, conduşi 
de un altul, păşiră pe Rostra, toţi fiind foarte agitaţi, nelalocul 
lor. 

Plancus se îndreptă spre liderul lor, trăgându-l spre centrul 
platformei. 

— Cetăţene, spune-le acestor oameni buni numele tău. 

Omul răspunse cu un mormăit de neînțeles. Multimea fluieră 
şi huidui. — Cetăţene, spuse Plancus binevoitor, va trebui să 
vorbeşti tare şi răspicat. li vezi pe aceşti soldaţi pe treptele 
Casei Senatului? Imaginează-ţi că le vorbeşti lor. 

— Numele meu e Marcus Aemilius Philemon! strigă omul. 
Urmă o rundă de chiote şi aplauze. 

— Spune-ne, Philemon, zise Plancus, îţi aminteşti unde erai în 
ziua în care Publius Clodius a fost asasinat? 

— Sigur că-mi amintesc. Eram împreună cu aceşti patru 
bărbaţi pe Via Appia. Mergeam pe jos, îndreptându-ne spre 
Neapolis. 

— Şi cât de departe aţi ajuns în ziua aceea? 

— Până la Bovillae. 

— Ce s-a întâmplat acolo? 

— Am văzut ceva ce semăna a bătălie. 

— Unde se întâmpla asta? 

— La han. Mulțimea asculta atentă, vrăjită. Philemon îşi drese 
glasul, continuând. Părea să existe un grup în han şi un grup în 
afara hanului, iar cei de afară îi atacau pe cei dinăuntru. Au 


dărâmat uşa. Au forţat intrarea, apoi au început să-i scoată 
afară unul câte unul pe cei dinăuntru, înjunghiindu-i şi 
omorându-i chiar acolo, pe drum. Peste tot era numai sânge. 

— O privelişte îngrozitoare, sunt sigur, spuse Plancus. Şi ce-aţi 
făcut? 

— Am strigat la ei: „Ce faceţi?” lar ei au spus: „L-am prins în 
capcană pe Publius Clodius ca pe un şobolan şi o să-i retezăm 
coada!” Râdeau cu toţii, distrându-se de minune. 

— „Ei”, spui tu? Ai recunoscut pe vreunul dintre ei? 

— Pe doi i-am recunoscut imediat. Erau faimoşii gladiatori ai 
lui Milo, Eudamus şi Birria. Ei păreau să ucidă cel mai mult. Erau 
plini de sânge. 

— Şi atunci ce-aţi făcut? 

— Le-am strigat să înceteze. Poate că sunt eu doar un sclav 
eliberat, dar n-aveam de gând să stau uitându-mă cum nişte 
sclavi omoară un cetăţean! 

Asta declanşă zgomote aprobatoare din mulţime. 

— Poate că eşti un sclav eliberat, spuse Plancus, dar un 
cetăţean adevărat e cel care se ridică în apărarea altui roman. 
Deci ai încercat să opreşti atrocitatea? 

— Eu şi prietenii mei ne-am dus spre ei, dar trebuie să vă 
spun că niciunul dintre noi n-a fost soldat sau gladiator. Ne-au 
respins imediat. Apoi s-au luat după noi. Aveam pumnale, dar 
indivizii ăştia erau gladiatori înarmaţi cu săbii. Nu spun că am 
făcut un lucru curajos, întorcându-ne şi fugind, dar nu cred că 
vreun bărbat de-aici va sta nas în nas cu cei ca Eudamus şi 
Birria fără să clipească. Ceea ce fu urmat de un murmur de 
simpatie. 

— Totuşi, ai făcut un gest curajos, cetăţene, tu şi bravii tăi 
prieteni aici de faţă. Sper ca dacă vreodată un ticălos ca Milo îşi 
va asmuţi sclavii asupra mea sau celor dragi mie, vor exista 
cetăţeni ca tine care să sară în apărarea mea! Plancus şi 
mulţimea izbucniră în ovaţii şi aplauze. 

— Dar Philemon, continuă Plancus, cum se face că auzim 
despre asta numai acum? De ce n-ai spus nimic înainte, când 
eram cu toţii în întuneric despre ceea ce se întâmplase pe Via 
Appia? 


— Pentru că numai acum am avut prilejul de a ieşi în faţă. 
Timp de două luni am fost ţinuţi prizonieri de Milo la vila lui din 
Lanuvium. 

Asta dădu naştere la o mare vânzoleală în mulţime. 

— Explică-ne, Philemon, spuse Plancus. 

— Când Eudamus şi Birria şi oamenii lor s-au năpustit asupra 
noastră, ne-am răsfirat, îndepărtându-ne de drum. Credeam că 
poate vom reuşi să ne descotorosim de ei pe deal, în pădure. 
Dar erau prea mulţi pe urmele noastre şi ne-au prins unul câte 
unul până când ne-au adunat pe toţi cinci. Ne-au legat şi ne-au 
mânat ca pe nişte prizonieri înapoi la Bovillae şi în sus pe Via 
Appia. 

— Sclavii au făcut asta? Unor cetăţeni? 

Cei din mulţime gesticulau cu pumnul strâns, strigând vorbe 
de ocară la adresa lui Milo. 

— Daţi-i foc la casă! strigă cineva. Ardeţi-i casa nemernicului! 

Am privit neliniştit spre soldaţii în poziţie de luptă de pe 
treptele Casei Senatului. 

Plancus linişti mulţimea ca Philemon să poată continua. 

— Ne-au dus sus pe drum în faţa lui Milo. Era în mijlocul 
drumului înconjurat de mai mulţi oameni ai lui. Când ne-a văzut 
a bătut pământul cu piciorul ieşindu-şi din fire ca un copil. 
Credeam că s-a sfârşit cu noi, că ne vor omori chiar acolo în 
drum. Dar Milo le-a ordonat oamenilor să ne pună căluş în gură 
şi saci pe cap. După care ne-au îngrămădit într-o căruţă sau 
trăsură, ducându-ne la câteva mile depărtare - la vila lui Milo din 
Lanuvium după cum se va dovedi. Ne-au încuiat într-o cămară 
de la subsol. Şi acolo am stat două luni lungi, hrăniţi cu resturi 
de la bucătărie şi pâine mucegăită. Apoi am auzit de la unul din 
oamenii care ne păzeau că Milo se hotărâse în sfârşit să ne 
omoare. Nu vreau să spun prea multe despre cum am evadat 
pentru că au existat unii la vila lui Milo care ne-au ajutat. 

— Ziceai că aţi fost prizonieri timp de două luni, strigă cineva 
din mulţime. Dar au trecut mai mult de trei luni de când Clodius 
a fost omorât. Ce-aţi făcut în luna care a trecut după ce-aţi 
evadat? De ce n-aţi vorbit despre asta până acum? 

— Pot răspunde eu la întrebarea asta, spuse Plancus. Aceşti 
oameni s-au ascuns. Vă surprinde? Milo le-a cruțat viaţa o dată, 


dar ce l-ar împiedica să-i omoare dacă i-ar prinde a doua oară? 
Acum în sfârşit se pare că Milo va fi adus în faţa justiţiei, aşa că 
oamenii aceştia au ieşit la iveală. Adevărul se coace în timp. 

— Dar ăsta e adevărul? strigă un altul din mulţime, întreaga 
poveste sună dubios. Voi, clodienii, aţi căutat peste tot şi n-aţi 
putut găsi pe cineva care să fie martor la crimă, iar acum, brusc, 
veniţi cu cinci martori care pretind că erau de faţă! Şi dacă pare 
ciudat că nu i-am auzit în tot acest timp, oh, asta-i pentru că 
întâmplător au fost ţinuţi prizonieri două luni de zile! E cam 
incredibil, dacă mă întrebaţi pe mine. Pot dovedi cumva că i-a 
ţinut Milo captivi? 

Unul dintre cei patru alergă spre marginea din faţă a 
platformei cu pumnul ridicat. 

— Dovadă? Vreţi să vă dovedesc ceva? Ştiu cum să vă 
dovedesc, dacă aveţi sau nu sânge în voi! 

Se auziră alte strigăte şi ameninţări. Atmosfera începea să 
devină periculoasă. Am privit spre soldaţi. Mi se părea sau se 
mutaseră câteva trepte mai aproape? Plancus scutură din cap şi 
făcu gesturi largi pentru restabilirea calmului, însă izbucniră tot 
mai multe strigăte. L-am mişcat pe Eco, el a dat din cap 
aprobator, şi amândoi ne-am furişat afară din mulţime. 

— Aşa, papa, misterul prizonierilor de pe drum e rezolvat. 

Am încuviinţat. 

— Nu erau oamenii lui Clodius, doar nişte călători nevinovaţi 
care au nimerit întâmplător în mijlocul ciocnirii. 

— Înţeleg de ce Eudamus şi Birria i-au vânat, dar de ce nu i-au 
omorât pe loc? De ce i-au cruțat? 

— Pripeala lor îi cauzaseră deja destule necazuri stăpânului 
într-o singură zi. Cine ştie cine erau aceşti indivizi sau ce patron 
important putea fi insultat dacă i-ar fi omorât? Milo trebuie să fi 
raţionat că era mai bine să-i ţină prizonieri până trece furtuna. 
În schimb, furtuna a continuat să se înteţească. Ai auzit ce-a 
spus Philemon: chiar înainte de a evada, Milo se hotărâse să le 
facă felul. Probabil vreunui sclav de la vila lui Milo i s-a făcut 
milă de ei şi i-a ajutat să scape. 

— Erau şi sceptici în mulţime. E o poveste destul de 
incredibilă. 

— Dar nouă ne sună mai mult decât credibil, Eco, nu-i aşa? 


KKK 


A doua zi dimineața legislația propusă de Pompei cu o lună 
mai devreme pentru reforma tribunalelor a fost votată oficial şi 
aprobată de Senat. Imediat după aceea Appius Claudius a făcut 
o plângere formală împotriva lui Milo, acuzându-l de crimă şi 
violență politică prin asasinarea unchiului său. În conformitate 
cu noile reguli de judecare fiecăreia dintre părți i s-au acordat 
zece zile pentru a se pregăti de proces. Roma îşi ţinea 
răsuflarea. 

Dacă ar fi fost condamnat, Milo putea deveni pasibil de fi 
imediat şi permanent exilat, confiscându-i-se aproape toate 
posesiunile. Devenea dezonorat şi proscris. Ar fi fost terminat 
pentru totdeauna în Roma. 

Dar dacă era achitat? Am încercat să-mi imaginez reacţia 
oraşului. Îmi imaginam vâlvătăile nesfârşite, ruina şi vărsarea de 
sânge. Putea Pompei să prevină o asemenea tornadă? Rațiunea, 
moralitatea şi pragmatismul elementar sugerau că oricare alt 
verdict era imposibil, doar dacă... 

Doar dacă Milo îl avea pe Cicero de partea sa. Şi cum aflasem 
cu mult timp în urmă, uneori din proprie experienţă, totul era 
posibil când Cicero era avocatul apărării. 


Capitolul treizeci 


Procesul lui Titus Annius Milo a început în dimineaţa celei de-a 
patra zile din luna lui Aprilis, cu examinarea martorilor la curtea 
Templului Libertăţii. Pe banca înaltă a tribunalului prezida un 
fost consul lipsit de umor şi cu o mutră încruntată, severul 
Lucius Domitius Ahenobarbus, ales de însuşi Pompei şi aprobat 
printr-o simplă formalitate de votul adunării poporului. Mărturiile 
au fost audiate de un grup de trei sute şaizeci de juraţi 
potenţiali aşezaţi pe gradene de o parte şi de alta a curţii. Acest 
grup a fost selectat dintr-o listă de oameni înstăriți şi senatori 
eligibili alcătuită de Pompei. Dintre aceştia urmau să fie aleşi în 
final cei optzeci şi unu care să alcătuiască juriul. 

Milo şi avocaţii lui, Cicero şi Marcus Claudius Marcellus, 
împreună cu secretarii lor erau aşezaţi pe băncile din faţa 
tribunalului asemenea procurorilor, nepotul lui Clodius, Appius 
Claudius, Publius Valerius Nepos şi Marc Antoniu. Mai erau 
prezenţi numeroşi ofiţeri ai curţii, inclusiv o serie de secretari 
însărcinaţi să noteze mărturiile în stenograme tironiene. 

O mulţimea enormă se adunase la capătul deschis al curţii 
pentru a asista la eveniment. Cei precauţi îşi trimiseseră din 
timp sclavii care să le asigure locurile. Eco şi cu mine, cu lunga 
noastră experienţă în astfel de procese, am reuşit să ne 
asigurăm locuri excelente în al zecelea rând; Davus şi un alt 
sclav sosiseră înainte de crăpatul zorilor cu scaunele noastre 
pliante, moţăind pe ele până la venirea noastră. Cei care soseau 
târziu şi fără scaune se îngrămădeau peste tot, ocupând fiecare 
locşor liber, încercând încontinuu să se vâre tot mai în faţă. 

Pompei nu era prezent. Nu se vedeau nici soldaţii lui Pompei, 
omniprezenţi în oricare alt colţ al oraşului. Nici măcar Pompei nu 
îndrăznise să posteze trupe la un proces roman. In mod sigur n- 
ar fi fost necesară prezenţa lor; nici clodienii n-ar fi îndrăznit să 
inoportuneze un asemenea proces. O întrunire politică era una. 
Procesul public, cea mai sacră instituţie romană, piatra de 
temelie a justiţiei romane, era altceva. 

Primul martor chemat a fost Gaius Causinius Schola, unul din 
cei care îl însoţise călare pe Clodius în ziua respectivă pe Via 


Appia. El declară că anturajul lui Clodius trecuse pe lângă cel al 
lui Milo în jurul orei a zecea a zilei; că se iscase o bătaie între 
ariergărzile celor două grupuri din motive necunoscute lui, deşi 
bănuia că oamenii lui Milo fuseseră cei care începuseră; că 
atunci când Clodius se întorsese aruncându-i o privire cruntă lui 
Birria, gladiatorul aruncase o suliță spre Clodius rânindu-l şi 
doborându-l de pe cal. A izbucnit lupta, Schola însuşi fiind trântit 
de pe cal şi fugărit de sclavii lui Milo în pădure. A rămas în 
ascunziş mult după căderea întunericului, apoi s-a întors la vila 
lui Clodius, găsind-o pustiită, pe mai marele vilei şi pe tutorele 
Halicor ucişi. A doua zi s-a întors la Roma. 

În esenţă, povestea lui Schola era similară celei aflate de la 
Felicia, deşi amănuntele ei aruncau o lumină mult mai inocentă 
asupra lui Clodius. 

Când a sosit momentul examinării martorului de către 
apărare un val prevestitor se propagă prin mulţime în timp ce 
Milo, Cicero şi Marcellus se sfătuiau. Milo şi Cicero au rămas 
aşezaţi. Colegul lor, Marcellus, se ridică apropiindu-se de 
martor. 

Cineva din mulţime strigă: Să-l vedem pe Cicero! 

— Nu, să-l vedem pe Milo - cu scăfârlia în ţeapă! completă un 
altul. 

Marcellus îi ignoră. Era un orator experimentat, obişnuit cu 
dezbaterile din Senat şi cu strigătele gloatei din timpul 
proceselor. 

— Aşa deci, Schola, începu el, susţii că incidentul de pe Via 
Appia a survenit în a zecea oră a zilei. Cu toate acestea... 

Urmă o erupție de huiduieli a mulţimii, acoperindu-i vocea. 
Marcellus se încruntă, aşteptând ca zgomotul să se stingă, dar 
în momentul în care deschise din nou gura huiduielile 
reîncepură chiar mai zgomotos. lşi deschise larg braţele, 
apelând la Domitius şi la tribunal, apoi se sperie când o piatră 
de mărimea unui pumn de copil îl lovi în spate. Se întoarse de 
jur împrejur aţintindu-şi privirea asupra mulţimii cu o expresie 
de total şoc. 

Continuând să urle şi să huiduiască, gloata porni spre curtea 
tribunalului năvâălind pe culoarele laterale ale spectatorilor 
aşezaţi, răsturnându-i pe cei de pe margine şi călcând în 


picioare scaunele pliante. Eco şi cu mine păream să fim în 
siguranţă, din moment ce eram aşezaţi undeva în mijlocul 
spectatorilor, cu destul de multe scaune ocupate în jurul nostru. 
Apoi un grup de bărbaţi se năpusti prin grosul celor aşezaţi pe 
jos, călcându-i pe picioare şi pe umeri. 

Domitius se ridică în picioare strigând furios spre procurori. 
Aceştia dădură din umeri neputincioşi, mimând foarte amănunţit 
că nu-l puteau auzi şi că n-aveau cum să facă ceva în privinţa 
mulţimii dezlănţuite. Juraţii potenţiali aflaţi pe gradene, oameni 
serioşi care nu se speriau uşor, scuturau din capete, arătând 
total dezgustaţi. Milo, Cicero şi Marcellus împreună cu secretarii 
lor îşi strânseră în braţe documentele şi tăbliţele de ceară, 
grăbindu-se să se alăture lui Domitius la tribună. Cum gloata se 
apropia tot mai mult fără să dea vreun semn că s-ar opri, Milo şi 
grupul său se retraseră în Templul Libertăţii lăsându-l în urmă 
pe Domitius care rămase cu mâinile la şold, sfidând mulţimea, 
să nu cumva să îndrăznească să violeze templul sacru. Insă 
mulţimea păru mulţumită că îl redusese la tăcere pe Marcellus şi 
îl pusese pe fugă pe Milo. Ocupară incinta tribunalului şi foarte 
surescitaţi săreau în sus şi în jos recitând pasaje scabroase 
despre Fausta, soţia lui Milo. Când deveni evident că nu se 
putea restaura ordinea juraţii şi spectatorii care încă nu fugiseră 
începură să plece şi ei. In cele din urmă se zvoni că Pompei era 
pe drum cu o trupă de soldaţi înarmaţi. Asta determină gloata 
să abandoneze tribunalul, împrăştiindu-se în toate direcţiile. 

Aşa s-a încheiat prima zi a procesului lui Milo. 

XXX 

A doua zi debută în mare măsură ca prima, cu excepţia 
faptului că spaţiul rezervat spectatorilor era mult mai comprimat 
din cauza spectatorilor care flancau curtea de o parte şi de alta. 
La insistența lui Domitius, Pompei adusese trupe armate pentru 
a păstra ordinea pe durata procesului. Justiţia romană se 
impunea cu ajutorul oţelului roman. 

Audierea martorilor a fost reluată cu mărturiile unor persoane 
de lângă Bovillae, începând cu Felicia. Asemenea unui actor 
distribuit în sfârşit într-un rol important, ea părea hotărâtă să-şi 
valorifice şansa la maximum. Afişă acel zâmbet nelalocul lui şi o 
atitudine senzuală în timp ce avocaţii o examinau şi o 


reexaminau; în acest timp mulţi spectatori începură s-o măsoare 
cu alţi ochi. Ziua începea într-un mod bizar. 

Urmă mărturia fratelui ei, Felix, despre venirile şi plecările 
victimelor şi urmăritorilor lor, inclusiv acei prizonieri legaţi 
despre care acum ştiam că fuseseră Philemon şi prietenii lui. 
Philemon însuşi depuse mărturie, repetând relatarea de la 
contio. Soţia hangiului asasinat în Bovillae nu apăru; continua să 
rămână în izolare la Regium, am gândit eu. Sora şi cumnatul ei, 
cei care aveau grijă de han în prezent, depuseră mărturie 
despre ceea ce le spusese văduva hangiului, descriind scena 
sângeroasă de după terminarea luptei. 

Virgo Maxima a povestit despre vizita unei femei necunoscute 
pentru a mulţumi zeiţei pentru moartea lui Publius Clodius. 
Această relatare îi inflamă atât de tare pe clodieni încât pentru 
câteva clipe se părea că va avea loc o nouă tulburare publică. In 
cele din urmă soldaţii lui Pompei interveniră gonindu-i pe unii 
dintre cei mai vocali agitatori. Ordinea era restabilită, dar 
Domitius se hotărâse deja să pună capăt acelei zilei din curtea 
de judecată. 

A treia zi de mărturii a început cu ultimii martori din Bovillae. 
Senatorul Sextus Tedius a fost chemat la bară. Acesta se ridică 
din primul rând al spectatorilor păşind anevoie înaintea curţii, 
folosindu-se de un baston şi târându-şi piciorul beteag. Eram în 
al doilea rând în ziua aceea, destul de aproape ca s-o pot vedea 
pe fiica lui, Tedia, stând lângă scaunul de pe care plecase 
senatorul, urmărindu-l îngrijorată din priviri. În mod normal l-ar 
fi însoţit, am gândit eu. Probabil acum nu voia să fie văzut în 
faţa curţii acceptând ajutorul unei femei. 

Senatorul Tedius repetă povestea pe care mi-o spusese mie: 
că plecase spre Roma în lectică, însoţit doar de fiica lui şi câţiva 
sclavi, că se întâlnise cu Milo care îl avertizase de primejdia unor 
bandiți fictivi, dar continuase drumul spre Bovillae unde a dat 
peste trupul însângerat şi abandonat al lui Clodius, târât acolo, 
se pare, de ucigaşii lui, ca apoi să-l trimită la Roma în lectica sa. 
Era evident acum că Tedius trebuie să fi sosit în timp ce 
Eudamus şi Birria împreună cu oamenii lor dispăruseră în 
pădure după Philemon şi prietenii lui. După ce îl expediase pe 
Clodius la Roma, Tedius s-a întors pe jos spre Aricia, menţionând 


că i-a văzut pe prizonieri fiind mânaţi pe drum în timp ce el se 
odihnea într-un loc din apropierea noii Case a Vestalelor. 

Un bărbat pe numele de Quintus Arrius, coleg al lui Clodius, 
depuse mărturie că ajutase cu interogarea sclavilor lui Clodius 
după incident. Unul dintre aceştia, un secretar personal, 
mărturisise în timp ce era torturat că furnizase unui agent al lui 
Milo informaţii privitoare la acţiunile lui Clodius. In consecinţă, 
opina Arrius, Milo era în mod constant informat despre acţiunile 
lui Clodius şi ar fi putut premedita întâlnirea aparent 
întâmplătoare de pe Via Appia. La rândul său Cicero ridiculiză 
această supoziţie, subliniind faptul că Schola mărturisise în 
prima zi că Publius Clodius plecase neplanificat de la vila lui în 
momentul în care auzise de moartea arhitectului Cyrus; de 
aceea, cum era posibil ca Milo, chiar dacă avea un informator, 
să premediteze întâlnirea respectivă? 

După aceea Cicero chemă la bară un alt martor: Marcus Cato, 
care coboră de pe gradenele unde erau aşezaţi juraţii potenţiali. 
Cato, probabil singura persoană mai serioasă şi mai 
conservatoare din curtea de judecată decât judecătorul 
Domitius, depuse o mărturie privitoare la declaraţia unui anume 
Marcus Favonius, care îi relatase remarca făcută de Clodius cu 
trei zile înaintea fatalului incident. 

— Şi care era această remarcă, această bijuterie de 
înţelepciune rostită de buzele lui Publius Clodius? întrebă Cicero. 

Cato privi spre Domitius şi în direcţia juraţilor. Clodius i-a spus 
lui Favonius că Titus Annius Milo va fi mort peste trei zile. 

Asta produse rumoare în curte. 

— Cato e un mincinos beţiv! strigă cineva. Ce caută cu juraţii 
dacă e martor? 

Cicero se răsuci. 

— Cine se îndoieşte de judecata lui Pompei? însuşi Magnus l-a 
selectat personal pe Marcus Cato să stea cu juraţii, şi de ce? 
Pentru că integritatea şi onestitatea lui 

Cato sunt mai presus de orice îndoială. Oricine afirmă altceva 
nu demonstrează decât că e un neisprăvit. 

Avea dreptate. Indiferent de orientarea lui politică, Cato nu 
era omul care să mintă. Dar povestea pe care o spunea era la a 
doua mână; Clodius îi spusese ceva lui Favonius care îi spusese 


ceva lui Cato. lar Cicero, am observat eu, nu respinsese în vreun 
fel acuzaţia conform căreia Cato era beţiv. O viaţă de băut 
sănătos se oglindea în ochii buhăiţi ai omului de stat. 

Indiferent de efectul pe care Cicero sperase să-l producă prin 
mărturia lui Cato, acesta a fost total negat de ceea ce a urmat. 

Ultimii martori audiaţi au fost Sempronia şi Fulvia. Fiecare a 
povestit cum ajunsese trupul lui Clodius la casa de pe Colina 
Palatină în lectica unui străin, neînsoţit de prieteni sau de vreo 
explicaţie. Au descris starea lamentabilă în care se prezentase 
cadavrul. Au explicat cum se întorseseră la Roma prietenii şi 
sclavii care supravieţuiseră, unul câte unul, fiecare contribuind 
cu un alt amănunt îngrozitor despre catastrofa petrecută pe Via 
Appia. Au vorbit despre fiul cel mic al lui Clodius, Publius, care 
nu fusese de găsit toată noaptea respectivă şi despre jalea şi 
îngrijorarea care le cuprinsese când auziseră de măcelul de la 
vila de pe Muntele Alba. Sempronia - aspra, trufaşa Sempronia- 
se pierdu cu firea izbucnind în plâns, imaginea leită a bunicii 
îngrijorate, necăjite. Fulvia, după un început reţinut şi o recitare 
lipsită de emoţii a faptelor, sfârşi cu un urlet de lamentaţie, 
eclipsând chiar şi demonstraţia de agonie din noaptea morții 
soţului ei. Plângea, îşi smulgea părul şi îşi rupse stola. 

Am auzit mai multe bocete în apropiere şi am văzut că fiica lui 
Sextus Tedius îşi acoperise faţa cu mâinile. Tatăl ei privea fix 
înainte, cumva jenat de această manifestare. 

Dar Tedia nu era singura persoană care vărsa lacrimi. M-am 
gândit cu nu putea interveni decât un miracol care să-i 
împiedice pe clodieni să erupă într-o nouă revoltă, până când 
am privit în jur, văzând că mulţi dintre ei plângeau incontrolabil. 

Cicero nu îndrăzni să le chestioneze pe femei. Curtea puse 
capăt procedurii legale în a zecea oră a zilei. 

Aşa s-a încheiat a treia zi a procesului lui Milo şi ultima pentru 
depunerea mărturiilor. O sută de zile trecuseră de la moartea lui 
Publius Clodius. Încă o zi şi soarta lui Titus Annius Milo urma să 
se decidă. 

XXX 

Târziu în după-amiaza aceea tribunul Plancus organiză un 
contio final având ca subiect moartea lui Clodius. li îndemnă pe 
susţinătorii lui Clodius să se prezinte a doua zi dimineaţa în forţă 


pentru a audia pledarea efectivă a cazului. Pledoariile acuzării şi 
apărării urmau să fie ţinute în Forum pentru că permitea accesul 
mult mai multor spectatori decât curtea Templului Libertăţii. Cei 
care îl iubiseră pe Clodius trebuiau să se facă văzuţi şi auziţi, le 
spuse Plancus, aşa încât juraţii să afle care era voinţa poporului, 
şi trebuiau să înconjoare complet curtea de judecată ca atunci 
când rezultatul procesului va deveni evident, laşul acela 
nenorocit de Milo să nu aibă vreo şansă de a scăpa înainte de 
anunţarea verdictului. 
XXX 

În noaptea aceea la cină Eco şi cu mine i-am relatat Bethesdei 
toate cele întâmplate peste zi. Părea să aprobe comportamentul 
Fulviei. 

— Jalea unei femei e uneori singura armă pe care o posedă. 
Gândeşte-te la Hecuba şi la femeile troiene. Fulvia s-a folosit de 
jalea ei acolo unde va avea cel mai mare efect. 

— Mă întreb de ce n-au chemat-o pe Clodia să depună 
mărturie, spuse Diana, care fusese atât de absentă în timpul 
mesei încât crezusem că nu ne-aude. 

— Asta n-ar fi făcut decât să diminueze jalea Fulviei, spuse 
Eco. Şi i-ar fi încurcat pe juraţi, reamintindu-le de anumite 
zvonuri despre cele petrecute între Clodia şi fratele ei. 

— Şi după ceea ce i-a făcut Cicero ultima oară când a apărut 
la un proces aş fi foarte surprinsă dacă s-ar mai fi prezentat la 
vreunul, spuse Bethesda. A venit la proces? 

— N-am văzut-o, am spus eu, schimbând apoi subiectul. 

Asemenea multor oameni din Roma în noaptea aceea, îmi 
imaginez eu, mi-a fost foarte greu să dorm. M-am întors de peo 
parte pe alta, iar în cele din urmă m-am ridicat din pat. M-am 
dus în birou să caut ceva de citit. Am trecut în revistă micile 
etichete care atârnau de sulurile de pergament, murmurând în 
barbă. 

— Oare care piesă conţine faimosul pasaj despre zeii care 
produc cel mai neaşteptat final? Euripide, nu-i aşa? Şi de ce mă 
preocupă în noaptea asta? Oh, da, ştiu. Pentru că întotdeauna 
îmi aminteşte de procesul lui Sextus Roscius, când am lucrat 
prima oară pentru Cicero; primul lui mare triumf într-un proces. 
lar când totul s-a terminat- aproape totul - îmi amintesc că i-a 


declamat lui Tiro acel citat din Euripide. Tiro era atât de tânăr 
atunci, doar un băiat! Eram şi eu foarte tânăr... 

— Dar din care piesă de teatru? Nu Femeile troiene sau 
Hecuba - Bethesda o menţionase pe Hecuba la cină. Nu, e din... 
Bacchae! 

Şi chiar acolo era, la vârful degetelor mele. Am scos sulul din 
orificiu, am găsit nişte greutăţi, şi am fixat pergamentul pe 
masă. 

Era una dintre cele mai vechi cărţi pe care le aveam, dar încă 
într-o stare bună. Pasajul la care mă gândisem era chiar la 
sfârşit, rostit de corul dionisiac al chefliilor: 


Finalul anticipat 

încă nu s-a consumat. 

lar zeul a găsit o cale 

la care nimeni nu se aştepta. 
Aşa se sfârşeşte piesa noastră. 


La care nimeni nu se aştepta... 

Putea Cicero să izbândească? Putea rosti o pledoarie - unul 
dintre acele discursuri faimoase cu o logică întortocheată, 
distrugând îndoiala, pline de umor şi de neprevăzut - care să-i 
convingă pe juraţi să-l declare pe Milo nevinovat? Părea 
imposibil. Dar la fel apăruseră şi alte cazuri în care Cicero 
smulsese triumful din braţele disperării. Dacă o putea face 
cineva... 

În timp ce rulam sulul la loc, am rupt din greşeală o bucăţică 
de pergament de la vârf. Am înjurat. Era atât de vechi. Când şi 
unde îl procurasem? Ah, da: însuşi Cicero mi-l oferise, aşa cum 
îmi oferise multe alte cărţi de atunci încoace. Asta fusese prima. 
Chiar îmi dăduse o dedicație, dacă îmi aminteam bine. 

Am derulat-o îndeajuns de mult pentru a citi dedicaţia scrisă 
de mână: 


Lui Gordianus, cu simpatie şi speranțe luminoase în 
viitor. 


Îmi îngheţă sângele. Ştiusem asta tot timpul, fireşte. Totuşi, 
să văd dovada exact în faţa ochilor mei... 

Am găsit mesajul adresat Bethesdei, aşezat chiar lângă 
sulurile acelea. 


Nici o temere în privința lui Gordianus şi a fiului său. 
Nu au fost răniţi. Se vor întoarce acasă curând. 


Nu exista nici o îndoială. Dovada era chiar acolo, în forma 
ciudată a literei G - de fapt a modului în care numele meu era 
scris în ambele cazuri. 

Cercetasem şi alte mesaje ale lui Cicero aflate în posesia 
mea, însă niciunul nu fusese scris de mâna lui. Toate erau scrise 
de Tiro sau de vreun alt secretar. Dar dedicaţia din Bacchae era 
neîndoielnic scrisă de mâna lui, pentru că fusesem acolo când o 
scrisese. 

Davus mormăi în somn când l-am scuturat. Celelalte gărzi se 
foiră în paturile lor. 

— Davus, trezeşte-te. 

— Ce? Clipi, apoi se sperie, trăgându-se din faţa mea de parcă 
aş fi fost un monstru. Stăpâne, rogu-te! Vocea lui se frânse ca 
cea a unui băiat. Pe Hades, ce era cu el? 

— Davus, sunt eu. Scoală-te. Am nevoie de tine. les afară. 

Plimbarea până la casa lui Cicero nu mi se păruse niciodată 
atât de lungă. Pulsul îmi răsuna în urechi. Nu-l trezisem pe Eco 
să vină cu mine, deşi Cicero îl nedreptăţise în egală măsură ca 
pe mine. Ceea ce aveam de spus lui Cicero, urma s-o fac de 
unul singur. 


Capitolul treizeci şi unu 


Paznicul lui Cicero mă scrută prin gaura uşii. Un pic mai târziu 
îmi deschise uşa, permițându-i lui Davus să intre şi să aştepte în 
atrium. Nimeni nu se culca devreme în casa lui Cicero în 
noaptea aceea. 

În timp ce eram condus în birou am auzit ecoul vocii lui Cicero 
pe coridor, apoi hohotele de râs zgomotoase ale lui Tiro. 

— Gordianus! Cicero veni spre mine şi mă îmbrăţişă înainte 
să-l pot opri. Era îmbrăţişarea unui politician; părea să mă 
cuprindă complet şi cu toate astea de-abia dacă mă atinse. Făcu 
un pas înapoi, privindu-mă aşa cum un cioban priveşte mielul 
rătăcit. Aşadar, în ultima clipă ai venit tu la mine. Pot spera 
Gordianus că asta înseamnă în sfârşit să te fi lămurit? 

— Oh, da, Cicero, m-am lămurit definitiv. Gura mi-era brusc 
atât de uscată încât abia dacă puteam vorbi. 

— Se pare că trebuie să bei ceva. Cicero făcu un semn din 
cap paznicului care dispăru. Trebuie să-ţi spun, pledoaria e 
aproape completă. Dar nu e bătută în cuie. Mai bine mai târziu 
decât niciodată. 

— La ce te referi? 

— Ei bine, după toată alergătura asta la casa şi de la casa 
Fulviei şi tot timpul petrecut cu Marc Antoniu pe drum trebuie să 
ştii destul de precis ce are de gând acuzarea pentru ziua de 
mâine. M-aş putea folosi de acest gen de informaţii pentru a mă 
asigura că toate contraargumentele mele sunt bine ţintite. Cu 
cât mai puţine surprize vor putea arunca în direcţia mea, cu atât 
mai bine. Oh, Gordianus, m-ai speriat de data asta. Credeam că 
te-am pierdut pentru totdeauna. Dar iată-te aici, unde aparţii! 

Am privit în jurul camerei. Tiro era în mijlocul unui morman de 
suluri şi vrafuri de pergamente. 

— Caelius e aici? Unde-i Milo? 

Doar rostindu-i numele mă făcu să strâng pumnii. Am inspirat 
adânc. 

— Caelius e acasă, la tatăl său, probabil doarme ca un 
bebeluş. 

— N-ar trebui să fie aici, să lucreze la pledoaria lui? 


— De fapt... ah, iată ceva să-ţi umezeşti gâtlejul! Tiro, vrei şi 
tu o cupă? 

M-am gândit să refuz, dar aveam nevoie de o băutură. Am 
ridicat din sprâncene în timp ce trecea printre buzele mele. 
Trebuie să fi fost cel mai bun vin vechi al casei. 

— Nu e puţin prematur să sărbătoreşti, Cicero? 

— Ah, apreciezi falernianul. Prea bine. Apariţia ta în casa mea 
e un motiv suficient pentru a sărbători, Gordianus. 

— Unde e Milo? am întrebat eu. _ 

— Nu-i aici, cum poţi vedea. E acasă cu Fausta. Imi imaginez 
că visează vise dulci despre funcţia de consul care va fi a lui 
anul viitor. Voiai să-l vezi în mod special? 

Era o întrebare greu de răspuns. 

— Nu, am spus eu. Voiam să ies cu capul pe umeri, ceea cee 
posibil să nu fi fost posibil în prezenţa lui Milo. Mi-am băut cupa 
de vin. 

— Gordianus, arăţi groaznic! Trebuie să terminăm ce-avem de 
făcut cât mai curând, să mergi acasă să dormi. Spuneai ceva de 
Caelius şi pledoaria lui. Dar numai un avocat va vorbi mâine în 
apărarea lui Milo: eu. 

— Ceilalţi au dat bir cu fugiţi, speriaţi, eh? Până şi Caelius? 

Reuşisem în sfârşit să-i temperez euforia. 

— Nu e deloc cazul. Ideea asta că prietenii l-au părăsit pe Milo 
e un zvon răutăcios inventat de clodieni, aceiaşi indivizi care 
susţin că Milo vrea să-l asasineze pe Pompei şi să distrugă 
statul. Speră să mă facă să arăt ca un nebun şi să-i intimideze 
pe toţi ceilalţi să-l abandoneze pe Milo. Dar vreau să-ţi spun un 
lucru, cei mai buni oameni din Roma sunt în mod solid în spatele 
lui Milo şi ar fi apărut bucuroşi ca martori, depunând mărturie în 
favoarea caracterului lui Milo. Insă reformele lui Pompei au 
eliminat acest gen de mărturii! Aş fi putut avea foşti magistrați 
şi consuli făcând coadă pe întreaga lungime a Forumului, 
recitând ore-n şir virtuțile lui Milo. Dar Pompei vrea să depună 
mărturie doar martorii oculari - genul de oameni ca acele 
personaje infame care s-au perindat în ultimele trei zile. 

— Dacă prietenii lui continuă să-l sprijine, de ce eşti singurul 
care va vorbi în favoarea lui? 


— larăşi, reformele lui Pompei! Apărării nu-i sunt permise 
decât trei ore - trei ore! — ca să-şi susţină cazul. Ştii cum era 
înainte; un om avea de regulă doi sau trei avocaţi, pledând în 
favoarea lui oricât doreau de mult. Nu trebuie să-ţi spun că de 
regulă de-abia dacă încep să mă încălzesc după trei ore. Simplul 
adevăr e că n-am vrut să-mi împart timpul cu altcineva. E chiar 
mai rău pentru acuzare; ei nu au decât două ore. Ei bine, lasă-i 
pe cei trei avocaţi ai lor să se împiedice unul de celălalt, 
grăbindu-se să-şi consulte însemnările. Vor avea pledoarii 
rapide, confuze, apoi mă voi folosi de timpul meu pentru a-i 
atrage pe juraţi încet, constant, irezistibil în tabăra noastră. 

Işi turnă jumătate de cupă de falernian. Când începuse Cicero 
să bea ca oricare alt om? 

— Să nu crezi că n-o pot face, continuă el. Aşteaptă până vei 
auzi pledoaria. E capodopera mea, Gordianus. Mă laud, Tiro, sau 
pur şi simplu spun adevărul? 

Tiro zâmbi. 

— E o pledoarie foarte izbutită. 

— N-am scris niciodată una mai minunată! Şi forţa mea de 
expunere n-a fost mai mare vreodată. O să-i captivez pe juraţi 
de la primele cuvinte, îi voi ţine în strânsoare ca un amant, până 
nu voi mai avea nimic de spus, iar după ce voi fi terminat, să 
vedem dacă va încerca cineva să-i reziste lui Milo. 

Vinul şi curiozitatea mi-au potolit furia. M-am decis să ascult o 
vreme, să nu mă grăbesc, să aud ce avea de spus. Ar fi fost 
pentru ultima oară. Odată ce voi fi spus ceea aveam de gând să- 
i spun, nu vor mai fi rostite alte cuvinte între noi. 

— Cum vei face asta, Cicero? Cum îi vei seduce pe juraţi? 

— Ei bine, nu pot să-ţi reproduc întreaga pledoarie acum; n- 
avem timp. Şi îmi zâmbi strâmb. În plus, ai putea fi spionul 
inamicului, Gordianus. Ai venit să-mi dezlegi jocurile de cuvinte 
şi înțelesurile duble înainte de a fi gata? Nu vreau să-mi fie 
anticipate metaforele şi aluziile istorice de procurori! Dar pot să- 
ţi ofer concepţia de ansamblu. Poate îţi vin unele idei cum m-ai 
putea ajuta. 

— Să te-ajut? 

— Poate există un punct slab al acuzării pe care nu l-am 
surprins, ceva ce tu ştii, iar eu nu; un punct pe care îl vor 


evidenția iar eu nu l-am prevăzut. Probabil ai avut acces la 
informaţii care le-au scăpat până şi spionilor mei. Toate acele 
legănări în lectica Clodiei şi compania lui Antoniu - eşti o 
cunoştinţă valoroasă, Gordianus! Intotdeauna am susţinut asta. 
Şi nu ţi-am întors niciodată spatele, indiferent cât de mult m-ai 
nedreptăţit uneori. Nici nu-ţi pot spune cât de bucuros am fost 
când paznicul mi-a spus că eşti aici. Nu mă pot gândi la 
altcineva pe care aş vrea să-l văd în seara asta. Gordianus 
Descoperitorul, întotdeauna plin de surprize., Mă va ajuta să 
adaug nuanțele finale triumfului capodoperei mele - astea au 
fost cuvintele mele, nu-i aşa, Tiro? 

— Într-adevăr, au fost. Tiro părea foarte obosit. Dată fiind 
constituţia lui delicată, normal era să fie în pat acum, am gândit 
eu. Sau nu cumva clipise, coborându-şi privirea în faţa mea? 
Făcuse şi Tiro parte din complotul împotriva mea? Ideea asta îmi 
făcea greață, dar loialitatea lui Tiro faţă de Cicero eclipsase 
întotdeauna orice altceva în viaţa lui. 

— Ideea de bază a pledoariei mele, continuă Cicero foarte 
surescitat, va fi că cel care plănuise ambuscada a fost Clodius, 
iar Milo nu avusese de ales decât să se apere. A avut loco 
omucidere justificată. 

— Dar faptele, Cicero, cum rămâne cu ele? 

— Oh, voi aminti juriului de unele fapte - cum ar fi acela al 
lungii istorii a comportamentului criminal de care a dat dovadă 
Clodius împotriva zeilor şi a statului. Şi faptul că în momentul în 
care plecase la drum pe Via Appia lucra la o legislaţie prin care 
viza reorganizarea sistemului de alegeri electorale care să-i 
confere lui şi mulţimii compuse din sclavi eliberaţi o şi mai mare 
putere. Şi în mod cert nu voi lăsa pe nimeni să treacă cu 
vederea faptul că unul dintre cei mai imorali şi mai depravaţi 
oameni care au bântuit oraşul acesta a fost Clodius. 

— Dar Clodius nu l-a atacat pe Milo. Trebuie s-o spun mai rar? 
Clodius... nu l-a... atacat pe Milo. 

Cicero făcu o pauză. 

— Chestiunea asta a ambuscadei, cine a uneltit împotriva cui, 
cine aştepta la pândă - e într-un fel academică, nu înţelegi? 
Consider-o un artificiu literar. Tânărul meu prieten Marcus 
Brutus e de părere că ar trebui să argumentez din perspectiva 


asasinării intenţionate a lui Clodius, Milo comiţând crima cu 
bună ştiinţă şi clarviziune, ca apoi să declar că omuciderea a 
fost justificată pentru că Milo acţionase în acest fel ca să salveze 
statul de un om periculos. Ei da, Brutus ar putea să se prevaleze 
de un astfel de argument, dar nu eu. N-ar face decât să le 
reamintească celor prezenţi de propria mea atitudine faţă de 
Catilina şi susţinătorii lui. Milo nu trebuie să sufere de pe urma 
controverselor iscate de mandatul meu de consul. Aşa că 
această pistă a apărării e blocată pentru noi. Pe de altă parte, aş 
putea argumenta că nici Milo, nici oamenii lui n-au fost în ultimă 
instanţă responsabili pentru moartea lui Clodius, cel puţin în 
teorie. Ceea ce ar putea fi adevărat, cum sunt sigur că ai 
descoperit şi tu în investigaţiile tale... 

— La ce te referi? 

— Nu fi sfios cu mine, Gordianus. E mult prea târziu pentru 
asta. Totuşi, a argumenta totalmente nevinovăția lui Milo ar 
însemna să recurg la raționamente destul de esoterice, mai mult 
chiar, o asemenea abordare n-ar reuşi să aibă nici un înţeles de 
substanţă; ar neglija cel mai convingător argument, conform 
căruia Clodius reprezenta un pericol iminent pentru Milo şi o 
ameninţare permanentă la adresa statului. Nu, voi recurge la 
argumentul ambuscadei... 

— Cicero, n-a existat nici o ambuscadă, a nici unei părţi. 

— Da, dar cum poţi şti una ca asta, Gordianus? 

— Pentru că am fost acolo. Am văzut locul. Am discutat cu 
martori. 

— Ah, ai fost, ai văzut, ai discutat - dar juraţii n-au făcut nimic 
din toate astea. E în puterea mea să le modelez percepțiile. 

— Dar juraţii i-au auzit deja pe martori. 

— Da, din nefericire. Inovaţiile lui Pompei! Succesiunea 
tradiţională e ca mai întâi avocaţii să-şi susţină argumentele şi 
să contureze opiniile juraţilor înainte de a audia vreun martor. 
Dar nu contează. Crezi că juraţii îşi vor mai aminti de târfa 
aceea de preoteasă şi jalnicul ei frate sau de acea incredibilă 
femeie de rând de la han după ce mă vor fi auzit pledând cazul 
lui Milo timp de trei ore? Eu nu cred. Apoi văzu expresia de 
consternare de pe faţa mea şi zâmbi. Văd că nu reuşeşti să 
înţelegi. Te îndoieşti că o pledoarie ar putea fi atât de 


persuasivă. Dar crede-mă, va fi cea mai mare ispravă oratorică, 
de departe cea mai măiastră pledoarie pe care am conceput-o 
vreodată. Nu-ţi imaginezi travaliul pe care mi l-a impus 
exerciţiul oratoric. 

— Viclenia, vrei să zici. 

— Gordianus! Scutură capul în direcţia mea, nu dezgustat 
- era prea debordant pentru asta - ci uimit. Foarte bine, atunci, 
viclenia. Creativitatea, măiestria, vic/enia, spune-i cum vrei! 
Cum ai ajuns să fi cucerit într-atât de această venerație naivă, 
copleşitoare, pentru adevărul total, absolut? Această obsesie 
ciudată - unde te-a adus? Dacă simplul adevăr ar putea trimite 
oştirile la război şi ar convinge juraţii, dacă oamenii ar putea fi 
determinaţi să reacționeze aşa cum se cuvine doar spunându-le 
adevărul, crezi că aş face uz de o altă metodă? Ar fi atât de 
facil. Dar adevărul nu e suficient; deseori e cel mai nociv lucru 
pentru cel cu o cauză! De aceea avem oratoria. Frumuseţea, 
puterea cuvintelor! Le mulţumesc zeilor pentru harul oratoriei şi 
le mai mulţumesc zeilor pentru oamenii îndeajuns de inteligenţi 
şi de înţelepţi pentru a putea struni adevărul din când în când, 
pentru a menţine statul suveran şi indivizibil. Lucrul cel mai 
important în audierea de mâine nu e de a determina cine cui ce 
a făcut pe Via Appia. Cel mai important lucru, absolut vital, e ca 
la sfârşitul zilei Milo să fie liber. Dacă adevărul obturează acest 
obiectiv, atunci trebuie să dispară. Nu serveşte nici unui scop. 
Nu înţelegi asta, Gordianus? E un lucru atât de elementar. 

Auzisem destul. 

— Şi captivitatea mea? Tot un lucru elementar? 

Cicero se albi la faţă. 

— Ce vrei să spui? 

— Cât timp eram închis în puţul acela mirositor cineva i-a 
trimis un bilet anonim soţiei mele, spunându-i să nu-şi facă griji. 
Am găsit o altă scriere - o dedicație veche, veche, pe un 
pergament - care se potriveşte perfect cu cea de pe bilet. Tu ai 
scris biletul acela, Cicero. Negi una ca asta? 

Îşi duse mâinile la spate, făcând mai mulţi paşi înainte şi 
înapoi. Îi aruncă o privire lui Tiro, care îi aştepta reacţia cu 
sprâncenele încreţite. 

— Eu am scris acel bilet pentru soţia ta, da. 


— Ce rol ai jucat? Ştiai asta de la început? Ai plănuit să fiu 
atacat? 

Făcu o faţă ca cea a unui om care calcă în ceva moale şi 
mirositor. 

— Când am auzit că porniseşi spre Bovillae, Milo era convins 
că ai devenit un pericol pentru el. N-a vorbit decât despre asta 
zile întregi. Cine ştia ce vei afla? Pentru cine o făceai cu 
adevărat? Am încercat să-l opresc, dar Milo e încăpățânat. Era 
hotărât să te înlăture... 

— Să mă omoare, nu? 

— Să te împiedice să te întorci la Roma. Da, prima lui intenţie 
a fost să te omoare. l-am interzis. Mă auzi, Gordianus? l-am 
interzis să vă omoare, pe tine şi pe fiul tău. l-am amintit de cei 
pe care îi ţinea prizonieri la vila din Lanuvium, martorii capturați 
de oamenii lui pe Via Appia. Dacă îi putea ţine prizonieri pe 
ceilalţi, de ce nu şi pe tine şi fiul tău? Am insistat să fiţi cruţaţi, 
înţelegi? Milo a făcut acest compromis, fiind de acord să te 
reţină până când se va fi terminat criza. După care tu şi Eco 
urma să fiţi eliberaţi teferi. 

— Cei care au scăpat de la Lanuvium spuneau că Milo se 
hotărâse să-i ucidă. 

— N-a fost decât un zvon. Chiar dacă ar fi fost adevărat, n- 
avea nimic de-a face cu tine. Milo mi-a dat cuvântul că nu vei fi 
brutalizat. 

— Cuvântul lui Milo! 

— Ai fost brutalizat? Ai fost tratat cu răutate? Ai văzut! S-a 
ţinut de cuvânt. Chiar şi aşa m-am simţit foarte îngrijorat pentru 
familia ta, ştiind cât de mult ţin la tine, cât de dor le era de tine 
şi câte griji îşi făceau din pricina ta. Nu eram atât de rece încât 
să nu-mi pese! Aşa că am scris acel bilet pentru soţia ta, să-i 
spulber orice teamă. L-am scris cu mâna mea, expediindu-l cu 
un sclav analfabet. Ar fi trebuit să-mi dau seama că vei afla asta 
despre mine la un moment dat, Gordianus. Nu-ţi scapă nimic! 
Dar era corect să fac asta. Nu regret că am făcut-o, nici acum. 

Stătea îndreptat de spate, cu bărbia sus, asemenea unui 
ofiţer a cărui onoare fusese atinsă în urma unui act de bravură. 
Nu-mi venea să cred. 


— Chiar eşti mândru de tine, nu-i aşa? Mândru că l-ai convins 
pe Milo să mă răpească în loc să mă ucidă... 

— Ţi-am salvat viaţa, Gordianus! 

— Şi eşti mândru că ai scris două rânduri soţiei mele în loc să 
mă eliberezi. 

Oftă din cauza încăpăţânării mele. 

— Uneori, Gordianus, pentru apărarea libertăţii, acţiuni care 
altfel ar părea blamabile devin nu numai justificate, ci 
inevitabile. 

Am clătinat din cap. 

— Tiro, ai auzit? Notezi? În mod sigur stăpânul poate folosi 
asta în pledoaria lui de mâine! 

Cicero îşi presă vârfurile degetelor împreună. Gordianus, într- 
o zi vei reflecta asupra acestui episod, înțelegând că ai fost 
chemat să faci un sacrificiu pentru binele statului. Poate a fost o 
greşeală din partea lui Milo decizia de a te scoate din circuit 
pentru o vreme. Ar trebui să fii flatat că te-a considerat atât de 
periculos! Dar ia aminte la contextul mai larg. Prin consecinţe e 
un lucru bun - un lucru excesiv de bun - că acest Clodius e 
mort, şi va fi un dezastru total dacă duşmanii lui Milo reuşesc 
să-l trimită în exil. 

— Un dezastru pentru Milo, vrei să spui. 

— Da! Şi un dezastru pentru mine - şi pentru oricine altcineva 
căruia îi pasă de conservarea Romei ca republică. Avem nevoie 
de oameni ca Milo, de Cato şi, da, de mine. Nu ne putem lipsi de 
niciunul dintre noi! Eşti în relaţii cu Pompei acum. Il cunoşti pe 
Caesar. Chiar vrei să laşi totul în seama lor? Dacă se ajunge la 
asta, dacă toţi oamenii valoroşi sunt îndepărtați unul câte unul 
şi puterea Senatului devine aproape nulă, iar Caesar şi Pompei 
rămân singurii la cârmă, cât crezi că va dura parteneriatul lor? 
Îţi poţi imagina un alt război civil, Gordianus? Eşti îndeajuns de 
bătrân să ţi-i aminteşti pe Marius şi Sulla. Cât de îngrozitor va fi 
de data asta, cu întreaga lume în flăcări? Cine va rămâne să 
facă ordine după aceea? 

Lăsă capul jos, ca şi cum, subit, devenise prea greu. 

— Tot ceea ce fac, totul, e menit să modifice cursul 
evenimentelor. la asta în considerare, Gordianus, apoi ia în 
considerare mica injustiţie pe care ţi-a făcut-o Milo, ţinându-te 


prizonier câteva zile din viaţa ta. Vrei să fii răsplătit în vreun fel? 
Vrei să ţi se plătească daune? Te-ar satisface una ca asta? Sau 
mai bine faci efortul de a vedea tabloul de ansamblu pentru a 
surprinde proporţia rolului tău în relaţia cu întregul? Acest 
proces nu e doar despre Milo şi Clodius. E despre viitorul 
Republicii. Dacă adevărul trebuie strunit în vreun fel, dacă tu şi 
familia ta trebuie să suferiţi puţin în numele acestei cauze, 
atunci fie! 

Ridică atunci capul, privindu-mă fix, aşteptându-mi reacţia. 

— „Frumuseţea, forţa cuvintelor!” am spus într-un final, 
imitându-l. Blestemaţi fie zeii care ne-au dat oratoria! Şi 
blestemaţi fie cei ca tine care fac o caricatură din cuvinte ca 
libertate şi justiţie! Acest subiect nu e încheiat pentru noi doi, 
Marcus Cicero. lar în ceea ce îl priveşte pe Milo, sper ca 
nedreptatea pe care mi-a făcut-o va fi răsplătită mâine, când 
juriul îi va decide soarta. 

M-am întors să plec, apoi m-am uitat la Tiro. Rămăsese tăcut, 
cu ochii plecaţi, pe tot parcursul acestui schimb de vorbe. 

— Tu ştiai de asta? l-am întrebat eu. 

Cum Tiro ezita, Cicero răspunse în locul lui. 

— Tiro n-a ştiut nimic despre răpire. Milo şi cu mine n-am 
discutat niciodată despre asta în prezenţa lui. Adevărul e că n- 
am crezut că e în stare să-şi ţină gura. Tiro a avut întotdeauna o 
slăbiciune pentru tine, Gordianus. Chiar şi eu m-am înmuiat, 
scriind biletul acela pentru soţia ta. Tiro ar fi putut face o prostie 
mai mare. N-a ştiut nimic. 

Mă uitam fix la Tiro, care continua să-mi evite privirea. 

— Deci l-ai înşelat şi pe Tiro. Cred asta. El nu e actor ca tine, 
Cicero; surpriza şi expresia lui de uşurare atunci când ne-am 
întâlnit pe Via Flaminia erau prea adevărate ca să fie 
prefăcătorie. Dar Tiro... Tiro, uită-te la mine! Trebuie să fi bănuit 
ceva. Cine altcineva, decât Milo, avea vreun motiv să ne 
răpească? Cum putea Cicero să nu ştie? 

Tiro îşi muşcă buza inferioară. 

— Nu m-am gândit la asta. Pur şi simplu n-am întrebat. 
Presupun că de fapt nu voiam să ştiu. Eram preocupat de atât 
de multe alte lucruri... 


— Spune-mi un lucru, Tiro. Doar un singur lucru, dar absolut 
adevărat. Vrei să-mi faci această favoare? 

Tiro mă privi pierdut. 

— Pledoaria asta pentru Milo - e atât de bună pe cât pretinde 
Cicero? Sau e doar vanitatea lui care vorbeşte? Spune-mi ce 
crezi tu, sincer. 

— Adevărul, Gordianus? 

— Nimic altceva. 

— Pledoaria lui Cicero pentru Milo este... Tiro oftă. Cicero n-a 
scris niciodată una mai bună. Nimeni n-a mai făcut-o. Asta e 
părerea mea onestă. Dacă ceva îl poate salva pe Milo, pledoaria 
asta e salvarea. Juraţii vor plânge. Va fi cel mai frumos moment 
al lui Cicero. 

Nu era ceea ce voiam să aud. Fie ca zeii să ne ajute pe toţi, 
am gândit eu, ieşind grăbit din încăpere şi lăsându-i să-şi vadă 
de treabă. 

In timp ce mă îndreptam spre casă, câteva fraze ale lui Cicero 
continuau să-mi răsune în minte, oricât aş fi încercat să le 
înăbuş. Toate fuseseră un nonsens, fireşte, dar unele sunau şi 
mai absurd decât celelalte. Aș putea argumenta că nici Milo, nici 
oamenii lui n-au fost în ultimă instanță responsabili pentru 
moartea lui Clodius, cel puţin în teorie. 

Ceea ce ar putea fi adevărat, cum sunt sigur că ai descoperit 
şi tu în investigațiile tale... Totuşi, a argumenta nevinovăția 
totală a lui Milo ar însemna să recurg la raționamente destul de 
esoterice... 

In numele lui Hades, ce voia să spună cu asta? Aproape că-mi 
doream să fi fost mai calm şi să-l fi întrebat; n-aveam cum să 
mă mai întorc acum. Probabil nu voia să spună nimic, mi-am 
spus eu, pur şi simplu o întorcea din condei, să mă facă să mă 
îndoiesc, aruncându-mi praf în ochi, la fel cum va încerca s-o 
facă în faţa juraţilor în dimineaţa aceea. 


Capitolul treizeci şi doi 


În cea de-a patra şi ultima zi a procesului lui Milo m-am trezit 
auzind ciripitul păsărelelor în grădină. Mugurii înfloriseră peste 
noapte. Albinele şi fluturii erau deja la lucru curtând corolele. 
Eram tentat să uit de proces, rămânând acasă. De ce să nu-mi 
petrec ziua bucurându-mă în grădină de vremea caldă din 
Aprilis? Dar ochii melancolici ai Minervei frânte, privindu-mă fix, 
nu mă lăsară să uit de ceea ce era pe cale să fie revelat în 
Forum. 

Davus şi o altă gardă se sculaseră cu mult înainte de cântatul 
cocoşilor pentru a se duce cu scaunele pliante ca să ne asigure 
locurile. Ceea ce era foarte bine, pentru că nu văzusem 
niciodată Forumul atât de plin cu spectatori. Din ordinul lui 
Pompei toate tavernele erau închise în ziua aceea. Neîndoielnic 
Pompei intenţionase să elimine pericolul protestatarilor beţi, 
însă _tribunii radicali trebuie să fi avut propriile motive de 
mulţumire; cu tavernele închise chiar şi susţinătorii mai puţin 
orientaţi civic n-aveau alt loc mai bun unde să meargă decât 
Forumul, participând la proces, în pofida presiunii teribile, Davus 
reuşi să ne păstreze locurile din faţă. 

Trupele lui Pompei dominau totul. Oriunde exista o elevație- 
treptele templului, o porţiune din zid, rampă sau piedestal - 
soldaţii îl ocupaseră din timpul nopţii. Un cordon militar 
încercuia complet Forumul. În diferitele puncte de acces soldaţii 
trăgeau deoparte cetăţeni perfect pacifişti percheziţionându-i în 
căutarea unor arme ascunse. Se spunea că însuşi Pompei era 
staționat în cartierul său general din clădirea trezoreriei, de 
unde nu se va mişca până la anunţarea verdictului. Mă simţeam 
de parcă m-aş fi trezit în alt oraş în dimineaţa aceea, un loc 
guvernat de un autocrat militar - cu excepţia faptului că 
autocraţii nu autorizează procese publice. Plutea un sentiment 
de confuzie şi incertitudine în aer, aproape ireal. 

Totuşi, totul părea să decurgă impecabil. Milo şi Cicero 
apăruseră înaintea grosului mulţimii, venind într-o lectică 
simplă, închisă, aşa încât sosirea lor trecu neobservată, ceea ce, 
fără îndoială, îşi doriseră. Rămăseseră în lectică, înconjurați de 


gărzile lor,  aşteptând apropierea momentului începerii 
procesului. Cei trei procurori ajunseră la faţa locului pe jos, 
întâmpinați cu aplauze, însoţiţi de suita compusă din secretari şi 
gărzile de corp. Oficialii curţii cu juraţi aduseră cu ei trei urne 
mari; conţineau bile de lemn pe care îşi înscriseseră numele 
fiecare dintre juraţii potenţiali. Bilele erau extrase la noroc până 
când se selectară optzeci şi unu de juraţi, printre care l-am 
remarcat pe Marcus Cato. După pledoariile acuzării şi apărării, 
fiecărei părţi urma să i se permită să conteste cincisprezece 
juraţi, rămânând ca cincizeci şi unu de juraţi să decidă verdictul. 

Domitius ceru să se facă ordine în curte. Acuzarea începu 
prezentarea faptelor. 

Aşa cum prezisese Cicero cele trei pledoarii au apărut excesiv 
de scurte, mai degrabă nişte rezumate ale unor prezentări 
detaliate. Cu toate acestea, au fost destul de puternice. Tipic 
pentru acuzare, procurorii au divizat între ei diversele aspecte 
ale cazului, conform stilului şi talentului lor. 

Ştiam foarte puţine lucruri despre Valerius Nepos, dar 
auzisem că punctul lui forte era cel narativ, aşa că am fost 
surprins să-l aud rostind cuvântul de deschidere. A descris 
incidentul în cauză cu înflorituri dramatice, folosindu-se din plin 
de sonoritatea vocii lui şi servindu-se de detalii oripilante pentru 
a provoca gemete şi strigăte de indignare din partea 
spectatorilor. Ultima lui lamentaţie a fost atât de plină de jale 
încât părea că e cât pe ce să-şi smulgă părul din cap. Nepos ar fi 
putut avea mare succes pe o scenă, am gândit eu, insuflând 
viaţă unor personaje ca orbul Oedip sau nefericitul Ajax. 

Marc Antoniu, tacticianul, a fost al doilea orator al acuzării. A 
arătat că Milo complotase în mod deliberat asasinarea lui 
Clodius, referindu-se la mărturiile conform cărora Milo avusese 
spioni printre sclavii lui Clodius şi recapitulând în detaliu 
complicata cronologie a mişcărilor lui Milo şi Clodius în ziua 
crimei. Antoniu era vorbitorul potrivit pentru această prezentare 
care se referea necesar la o atare concentrare a detaliilor. Un 
vorbitor mai emoţional, ca Nepos, smiorcăindu-se din cauza 
cronologiei, ar fi riscat să fie absurd. Un orator mai reţinut, ca 
Pompei, ar fi plictisit de moarte audiența. Amestecul de asprime 


soldăţească şi sinceritate nativă a scopului urmărit a păstrat vie 
atenţia juraţilor. 

Appius Claudius, nepotul mortului, a furnizat finalul emoţional, 
un elogiu plin de patos. Vizibil copleşit de durere, s-a înecat 
adesea cu lacrimi, fiind nevoit să se lupte cu sine pentru a-şi 
recâştiga calmul. Într-o scurtă trecere în revistă răsunătoare, el 
s-a referit la măreţia strămoşilor lui Clodius şi la trista ironie a 
sorții ca acesta să-şi găsească moartea atât de brutală pe 
faimosul drum construit de Appius Claudius Caecus, de-a lungul 
căruia erau înşirate morminte şi altare ale unor numeroşi 
membri ai nobilei familii. 

Pe durata acestor discursuri m-am uitat să văd reacţiile lui 
Milo şi ale lui Cicero. Majoritatea acuzaților aduc cu ei o mulţime 
de rude care stau ciorchine în jurul lor în timpul procesului, însă 
Milo stătea de unul singur, cu braţele încrucişate. Sigur, părinţii 
lui muriseră, dar unde-i era soţia? Putea fi în defavoarea lui 
faptul că Fausta Cornelia nu fusese văzută în momentele grele 
prin care trecea soţul. Dată fiind reputaţia ei, îmi imaginam 
genul de glume pe care clodienii le vor scoate pentru a-i explica 
absenţa. 

Şi la ce se gândise Milo când optase să apară la proces într-o 
togă albă ca zăpada, nou-nouţă, fără nici o cută? Părul arăta 
proaspăt tuns şi pieptănat, iar faţa lui era atât rumenă încât 
trebuie să-şi fi vizitat bărbierul chiar în dimineaţa aceea, înainte 
de a pleca de acasă. Nu m-am abținut să nu clatin din cap din 
cauza unei asemenea cutezanţe. Până şi veşnicul sardonic 
Caelius avusese bunul simţ (impus de Cicero) să poarte o togă 
mai sărăcăcioasă şi să arate un pic răvăşit, iar părinţii lui Caelius 
s-au prezentat în nişte vechituri de haine, cu ochii încercănaţi şi 
roşii de plâns după o noapte de nesomn. E de aşteptat ca un 
acuzat roman să arate cât poate de distrus pentru a câştiga 
simpatia juraţilor. Adesea nu este vorba decât de o simplă 
formalitate, dar toată lumea i se supune din respect pentru 
tradiţia legală. Prezentându-se ca şi cum i-ar face curte unei 
văduve sau pentru a poza pentru un portret, Milo sfida deliberat 
nu numai juriul, dar şi întregul proces judiciar. 

Poate că asta îl frământa printre altele şi pe avocatul lui în 
dimineaţa aceea. Cicero arăta neobişnuit de distrat, complet 


transformat de cel din noaptea trecută. Unde era euforia, 
entuziasmul lui? Ochii îi jucau în cap, fălcile îi erau încleştate şi 
tresărea la fiecare zgomot neaşteptat venind din mulţime. Se 
juca cu diverse bucăţi de pergament, nota câte ceva pe tăbliţa 
de ceară, continua să şuşotească cu Tiro şi nu părea să asculte 
la cele zise de acuzatori. Doar o singură dată păru să se 
însufleţească, în timp ce vorbea Antoniu. Antoniu încerca să 
insinueze că Milo se oprise să-şi adape caii la Bovillae ca să 
treacă timpul în vreme ce aştepta să i se aducă la cunoştinţă 
dacă Clodius plecase sau nu de la vila sa venind spre el, ca să 
fie sigur că se vor petrece pe drum pentru a pune la cale un 
atac deliberat împotriva lui Clodius. Pentru a plasa acuzaţia făţiş 
Antoniu avea nevoie să stabilească ora exactă la care avusese 
loc incidentul, evidențiind acest lucru printr-o repetare a 
întrebării: Când a fost omorât Clodius? Când, vă întreb - cânda 
fost omorât Clodius? 

Cicero făcu o glumă, ridicând vocea: 

— Nu suficient de devreme! 

În tăcerea imediată se auziră câteva râsete răzlețe, dar şi 
expresii de şoc printre juraţi, apoi brusc se îţi un vuiet de 
indignare dintre spectatori. Rânjetul rece de pe faţa lui Cicero 
dispăru. Milo înlemni. Până şi Antoniu, care se confruntase cu 
barbari în bătălie şi n-avea de ce să se teamă de mulţime, se 
îndepărtă de Rostra albindu-se la faţă. M-am întors să văd ce 
văzuseră ei; o mare de pumni ridicaţi şi feţe furioase, urlând. 
Furia de pe acele feţe nu era cea obişnuită văzută pe feţele 
prădătorilor sau soldaţilor; avea un fel de puritate înflăcărată; ca 
nebunia fanaticilor religioşi. Era ceva înfricoşător; chiar şi unii 
dintre soldaţii lui Pompei tresăriră vizibil. Aceia erau oamenii lui 
Clodius, furioşi şi deposedaţi, degradaţi şi deznădăjduiţi. Erau o 
forţă care se cerea recunoscută. 

În momentul acela am crezut că procesul se va sfârşi brusc. 
Credeam că va urma o revoltă, crime, haos, o mare vărsare de 
sânge, în ciuda faptului că trupele lui Pompei erau peste tot; că 
mulţimea îi va înghiţi pe soldaţi laolaltă cu ceilalţi. Dar chiar în 
timp ce îşi arătau pumnii şi înjurau, clodienii se abţinură de la 
violenţă. Punctul culminant al zilei le promitea o satisfacţie mai 
profundă: răzbunarea liderului mort şi distrugerea finală a lui 


Milo. Soldaţii izbiră cu tocul suliţelor pietrele pavajului şi îşi 
loviră cu săbiile armurile până când mulţimea se linişti. 

Antoniu reuşi să zâmbească. 

— De fapt, Cicero, era a zecea oră a zilei. 

Mulțimea se cutremură de râsete. Faţa lui Cicero era ca de 
ceară. 

Antoniu sfârşi rechizitoriul. Appius Claudius rosti discursul său 
laudativ pentru unchiul decedat, ceea ce îi făcu pe mulţi 
spectatori să lăcrimeze. Mai bine să jelească decât să se 
răzvrătească, am gândit eu. 

Apoi veni rândul lui Cicero să vorbească. 

Trebuia să fie un truc, mi-am zis eu atunci când lui Cicero îi 
căzu tăbliţa de ceară şi se împiedică de scaun. Se prefăcea 
neîndemânatic pentru a câştiga simpatia unei audienţe ostile? 
Aceiaşi oameni, care plânseseră cu câteva momente mai 
devreme, începură să râdă şi să fluiere. Milo se încruntă, îşi 
încrucişă braţele şi mai strâns la piept, ridicându-şi ochii spre 
cer. Tiro îşi muşcă buza inferioară şi duse palmele de o parte şi 
de alta a feţei, apoi păru să îşi dea seama ce face, retrăgându-şi 
mâinile şi adoptând expresia unei statui. 

Vocea lui Cicero tremura în timp ce începu să vorbească. 
Suna la fel cum îl auzisem prima oară când vorbea în public, la 
procesul lui Sextus Roscius; dar asta se întâmplase cu o viaţă în 
urmă, iar de atunci Cicero devenise oratorul de frunte al 
timpului său, trecând de la un triumf la altul. Chiar şi în zilele lui 
cele mai negre, când Clodius uneltea să-l exileze, încrederea de 
sine şi atitudinea de frondă îi conferise întotdeauna o voce 
egală, dacă nu neapărat nişte prieteni stabili. 

Dar acum vocea lui era nesigură. 

— Distinşi juraţi! Distinşi... ce ocazie aveţi astăzi! Ce decizie 
finală vă va aparţine... doar vouă şi numai vouă. E posibil ca un 
om bun, un cetăţean de frunte, un slujitor neobosit al statului... 
e posibil să fie forţat să suporte o soartă mizerabilă... într- 
adevăr, oare va fi forţată însăşi Roma să suporte umilinţe 
continue, nesfârşite... sau veţi pune capăt lungii persecutări atât 
a omului cât şi a oraşului de către nişte huligani proscrişi? 

Urmă o altă explozie a mulţimii. Zgomotul era aproape un 
asalt fizic. Cicero păru să se retragă în faţa acestei reacţii, 


lipindu-se de Rostra. Unde era cocoşul ţanţoş înclinat mai 
degrabă să se umfle în pene decât să se plece în faţa unei 
mulţimi ostile? Încă mai eram înclinat să cred că timiditatea lui 
era un fel de poză. Ce altă posibilitate exista? 

Tumultul prinse să se calmeze îndeajuns de mult pentru ca el 
să continue. 

— Când clientul meu... şi cu mine... am intrat pentru prima 
oară în politică... 

— Da, dar când veţi ieşi din ea? strigă cineva din mulţime. 

— Insuficient de devreme! răspunse un cor de voci, urmate de 
râsete stridente. 

— Când am intrat pentru întâia oară în politică, continuă 
Cicero pe un ton mai ferm, nutream mari speranţe într-o 
recompensă onorabilă pentru servicii onorabile. In schimb 
suferim povara constantă a fricii. Milo, în special, a fost 
întotdeauna vulnerabil pentru că el s-a plasat pe sine însuşi... în 
mod deliberat... deliberat şi brav... în lupta adevăraţilor patrioţi 
cu duşmanii statului... 

Urmă o altă explozie, atât de zgomotoasă încât mă dureau 
urechile. Milo se înfundase tot mai adânc în scaunul lui, 
strângându-se tot mai tare în braţe încât părea să se topească. 
Expresia lui era una de total dezgust. Tiro tresărea ori de câte 
ori Cicero se poticnea, şi începu să-şi mănânce unghiile. 

Din acel moment vuietul mulţimii se auzi aproape fără 
încetare. Ori de câte ori reuşea Cicero să se facă şi el auzit 
părea să rostească fragmente confuze din mai multe pledoarii. 
În mai multe rânduri era evident că îşi pierduse şirul, bombănind 
cu el însuşi, pornind dintr-un punct pe care îl expusese. Vocea îi 
tremura continuu. Chiar cunoscând intenţia lui de bază - să-l 
acuze pe Clodius de ambuscadă şi să-l dezvinovăţească complet 
pe Milo - mi-era imposibil să-i înţeleg demonstraţia. După 
expresiile feţelor, juraţii erau la fel de nedumeriţi. 

Oratoria lui Cicero îmi provocase multe reacţii de-a lungul 
anilor- indignare faţă de predispoziția lui de a truca adevărul, 
admiraţie faţă de abilitatea de a construi un argument logic, 
simpla mirare în faţa vanităţii prodigioase, respectul trist pentru 
loialitatea lui faţă de prieteni, uimire faţă de demagogia 
neruşinată, pentru că Cicero era întotdeauna gata să exploateze 


sentimentele religioase şi prejudecățile sexuale pentru propriile 
interese. Acum începeam să simt ceva ce nu mai simţisem 
înainte, ceva ce aş fi crezut a fi imposibil: începeam să mă simt 
jenat pentru Cicero. 

Asta ar fi trebuit să fie clipa lui cea mai minunată. Când îl 
apărase pe Sextus Roscius, riscând să-l ofenseze pe dictatorul 
Sulla, era prea tânăr ca să ştie altceva; incitând poporul 
împotriva lui Catilina fusese aproape prea uşor; distrugând-o pe 
Clodia în discursul pentru Marcus Caelius fusese un act de 
răzbunare personală. Aceasta era o situaţie care necesita 
bravură adevărată şi energie eroică. Dacă ar fi putut să reziste 
mulţimii dezlănţuite, dacă ar fi putut să-i înfrunte pe spectatori 
privindu-i în ochi şi graţie forţei oratorice să-i fi făcut să-l 
asculte, ce realizare încoronată ar fi însemnat, indiferent dacă ar 
fi câştigat procesul sau nu. Ar fi putut câştiga glorie chiar şi în 
eşec. 

În schimb a fost portretul celui copleşit de frică. Se bâlbâia, 
privind aiurea, asudând, poticnindu-se în timp ce rostea frazele 
ticluite. Era asemenea unui actor paralizat de trac. Nimeni nu 
poate fi acuzat de faptul că a fost intimidat de mulţime, dar din 
partea lui Cicero o atare reacţie era greu de înghiţit. 
Performanţa nefericită îi robi cuvintele de orice greutate pe care 
ar fi putut-o avea. Puținele porţiuni audibile ale discursului 
păreau dezlânate, forţate, artificiale, nesincere. Mi se părea că 
văd un actor de mâna a doua parodiindu-l pe Cicero. Mai mult 
decât jenat, aproape că îmi era milă de el. 

Milo devenea tot mai agitat până când păru să-şi iasă din 
piele. Sărea mereu spre Tiro, comentând în şoaptă cu el. Milo, 
bănuiam eu, voia să-l cheme pe Cicero şi să se apere singur; 
Tiro reuşi să-l convingă să n-o facă. 

Mulțimea învăţă rapid să facă un joc din răbufnirile ei. Rareori 
am văzut o masă de oameni reacţionând cu o asemenea 
aparentă unitate de gândire. Se linişteau doar într-atât încât să-i 
permită lui Cicero să fie auzit, izbucnind în râs când acesta se 
bâlbâia sau făcea vreo greşeală, aşteptând apoi până în 
momentul critic al pledoariei pe care o susţinea pentru a 
exploda într-un tumult asurzitor. Spectacolul oferit de audienţă 


era straniu, de parcă ar fi fost orchestrat de o mână invizibilă. 
Însuşi spiritul lui Clodius părea să-i dirijeze în această zi. 

Acest fiasco parcă nu se mai sfârşea. De fapt ţinu considerabil 
mai puţin decât cele trei ore alocate apărării, în cele din urmă 
Cicero se apropie de finalul discursului. g 

— Milo s-a născut să servească această țară. In mod sigur ar fi 
nedrept să i se interzică să moară între granițele ei... 

— Atunci lasă-l să-şi ia singur viaţa, acum! strigă cineva. 

— Distinşi juraţi, e posibil să-l vedeţi surghiunit de pe 
pământul nostru? Trimiteţi un om ca Milo în exil şi oricare alt 
oraş din lume îl va primi cu braţele deschise... 

— Atunci trimiteţi-l! Trimiteţi-l! Exil! Exil! Cuvântul deveni un 
cânt care răsună în întregul Forum. 

Cicero nu aşteptă ca tumultul să se domolească pentru a-şi 
încheia discursul. Continuă cu o voce răguşită în vacarmul tot 
mai asurzitor al mulţimii. 

— Vă implor fără zăbavă, onoraţi juraţi, ca atunci când veţi 
vota să o faceţi cu suficient curaj pentru a exprima ceea ce 
credeţi că e drept. Faceţi aşa şi, credeţi-mă, integritatea 
voastră... şi curajul... şi simţul justiţiei îl vor mulţumi cu 
siguranţă pe cel care a ales juriul format din bărbaţii cei mai 
buni şi mai bravi şi mai înţelepţi ai Romei. 

Aceasta era, aşadar, ultima somaţie? Ca votul să-l achite pe 
Milo pentru a-l mulţumi pe Magnus, unicul consul şi selector al 
judecătorilor şi juraţilor? Dacă acesta era pledoaria lui finală, 
atunci era mai bine că vocea lui Cicero se înecă sub cea a 
mulţimii. 

XXX 

Odată ce pledoariile luară sfârşit, fiecăreia dintre părţi i se 
permise să elimine cincisprezece juraţi. Ceea ce se petrecu 
rapid pentru că atât acuzarea cât şi apărarea întocmiseră listele 
celor consideraţi indezirabili. 

Tot ceea ce rămăsese de făcut era ca cei cincizeci şi unu de 
juraţi rămaşi să voteze. Fiecare primi câte o tăbliță cernită pe 
ambele părţi, pe o parte fiind înscrisă litera A (absolvit), iar pe 
cealaltă litera C (condamnat). Juratul trebuia să şteargă una 
dintre litere, lăsând-o pe cealaltă care să-i reflecte judecata. 
Apoi tăbliţele erau colectate înainte de a fi numărate, ca votul 


să rămână secret. Domitius prezida numărătoarea tăbliţelor în 
timp ce erau separate în două grupuri. De unde stăteam puteam 
vedea că un grup era de aproximativ de trei ori mai voluminos 
decât celălalt. 

Domitius anunţă rezultatul. Votul pentru condamnare era de 
treizeci şi opt, iar cel pentru achitare de treisprezece. 

Înfrângerea a fost zdrobitoare. Chiar şi aşa Milo primise mai 
mult sprijin din partea juriului decât crezusem. Destul de 
straniu, am simţit o strângere de inimă pentru el. Era 
responsabil pentru unele dintre cele negre zile din viaţa mea: 
mă separase în mod deliberat de familie şi mă tratase ca pe un 
animal. Cu toate acestea timpul petrecut în captivitate mă 
făcuse să mă gândesc la crunta realitate a existentei unui exilat, 
separat pe vecie de ţara mamă, de locurile copilăriei şi de 
oamenii iubiţi, de singura viaţă pe care a cunoscut-o, fiindu-i 
interzis să se întoarcă vreodată, chiar şi după moarte. Gustasem 
din acea tristeţe pe mâna lui Milo. Acum lumea lui Milo se 
sfârşea. La fel cum mi se făcuse milă de Cicero, aproape că am 
simţit acelaşi lucru şi pentru Milo. 

Din mulţime se auzi un strigăt de bucurie. Fără să afişeze 
vreo expresie, Milo se ridică cu greu de pe scaun şi se duse 
direct la lectica în care sosise. Cicero, arătând zăpăcit, îl urmă. 
În afara gărzilor personale soldaţii formară un cordon în jurul 
lecticii pentru a-i asigura un pasaj protejat afară din Forum. 

Pompei trebuie să fie mulţumit, am gândit eu. După un 
început nesigur în prima zi a procesului reuşise să restabilească 
ordinea care într-o oarecare măsură prevalase până la final. 
Chestiunea Milo fusese reglată; Milo nu-l va mai deranja acum, 
şi nici Cicero, cel puţin pentru o vreme. Acum Cel Mare îşi putea 
îndrepta atenţia spre radicalii clodieni. Ce pedeapsă ar fi fost 
nimerită pentru cei care iniţiaseră incendierea Casei Senatului? 
Roma tânjea după lege şi ordine, iar Roma avea să le 
dobândească - pe termen scurt, cel puţin. 

XXX 

Tavernele se  redeschiseră imediat după terminarea 
procesului. Clodienii beau pentru a sărbători. Susţinătorii lui Milo 
beau pentru a-şi îneca propria durere. Am hotărât să rămân în 
spatele uşilor închise. 


La cină am dezvăluit familiei ceea ce descoperisem cu o seară 
înainte vizavi de responsabilitatea lui Milo pentru răpirea mea şi 
a lui Eco, cu ştiinţa lui Cicero. Eco n-a fost surprins. Bethesda şi 
Menenia erau indignate. Diana începu să plângă, părăsind 
încăperea. 

Am discutat despre procesul care îl pedepsise pe Milo şi 
pentru noi; fusese deja penalizat cu condamnarea maximă 
prevăzută de lege şi nu mai aveam nimic de făcut în acest sens. 
În ceea ce îl priveşte pe Cicero, Bethesda se jură să-i rezerve un 
blestem egiptean. În schimb eu eram mai puţin sigur cum să mă 
port faţă de el. În mod cert nu mai puteau avea loc nici un fel de 
contacte prietenoase între casele noastre. Ajunsesem destul de 
aproape de a mă delimita de Cicero în trecut; acum situaţia era 
pecetluită. Dar în afară de asta era greu de întrevăzut ce 
satisfacţie am mai fi putut obţine împotriva lui, cel puţin în 
prezent. 

Am discutat şi argumentat aprins până târziu în noapte. 
Lămpile aproape s-au stins, iar sclavii le-au realimentat. 
Mâncasem foarte bine, dar încet-încet ni s-a făcut iarăşi foame. 
Bethesda ne servi un alt fel de mâncare. Am discutat şi 
argumentat în continuare. La un moment dat mi-am dat seama 
cât de inexplicabil de fericit eram. Eram acasă, în siguranţă, în 
inima oraşului, confortabil alături de familia mea, în sfârşit 
scăpat de primejdie. 

Lumea fusese întoarsă cu fundul în sus şi zguduită din ţâţâni. 
Soldaţii ajunseseră să păzească un tribunal roman şi un om care 
se numea consul unic acţiona acum în mod suspect ca un 
dictator, iar Cicero! — Cicero! — se poticnise în timpul celei mai 
importante pledoarii din viaţa lui. Toate acestea erau nişte 
semne grave, în mod cert mult mai semnificative şi mai 
amenințătoare decât semnele obişnuite, acele focuri dubioase şi 
formaţiuni ciudate de nori surprinse pe cer de misticii de 
profesie. Dar cel puţin acum simţeam că lumea se întorsese din 
nou cu capul în sus, iar picioarele mele erau în sfârşit înfipte pe 
un teren solid. Problema imediată, copleşitoare, reprezentată de 
Milo fusese rezolvată, oricât fusese de complicată. Lucrurile nu 
puteau decât să meargă spre bine. 


Şi Bethesda arăta deosebit de frumoasă. Poate că în parte 
strălucirea ei era meritul vinului sau chiar a căldurii mâncării ei 
în stomacul meu. Privind-o la lumina lămpii mă făcu să mă 
gândesc la Diana. Unde era Diana? 

Am bătut în peretele din afara uşii ei peste care atârna 
draperia. Nici un răspuns. Credeam că doarme sau că nu e în 
cameră, dar când am tras draperia am auzit un fâsâit. Camera 
era luminată sumar de o singură lampă. Diană părea să fie pe 
punctul de a arunca o cuvertură de pe patul ei. Apoi alunecă la 
loc în pat, sprijinindu-se de perete. 

— Papa, ce faci aici? 

— Fiica mea, doar cu câteva momente mai devreme plângeai 
pentru suferinţele mele şi ale lui Eco. Eşti atât de nefericită să 
mă vezi acum? 

— Oh, papa, nu e asta! 

— Atunci ce e, Diana? Mi-ai părut atât de nefericită de când 
m-am întors. Aproape că mă faci să cred că nu te-ai bucurat să 
mă revezi, am zis eu, ca o glumă, dar expresia ei mă făcu să mă 
abţin. Ce se-ntâmplă, Diana? Eco e de părere că vrei să te măriţi 
şi să pleci de-acasă sau pentru că nu vrei să te măriţi şi să pleci 
de-acasă... 

— Oh, papa! şi îşi întoarse faţa de la mine. 

— Cel puţin ai vorbit despre asta cu mama ta, orice-ar fi? 

Scutură din cap. 

— Diana, ştiu că am lipsit o vreme şi că de când m-am întors 
am fost mai preocupat decât ar trebui să fiu, dar nu trăim în 
vremuri normale. Sper ca lucrurile să se îndrepte acum. Dar 
mama ta e mereu aici, ştiu că-i pasă... 

— Mama m-ar omori! spuse Diana cu glas şoptit, răguşit. Oh, 
e ultima persoană căreia i-aş spune! 

Asta mă contrarie. Era o problemă atât de mare pe cât îşi 
imagina Diana sau doar un ţânţar din care o tânără fată făcuse 
armăsar? În timp ce mă întrebam cum să procedez, am cotit în 
jurul patului ei, zărind olita. Deşi mi-am mutat aproape 
instantaneu privirea, lumina lămpii cădea pe oliţă aşa încât am 
văzut imediat ce conţinea. Diana, ţi-e rău? Ai vomat? 

Şi-a dat seama ce văzusem şi încercă, prea târziu, să împingă 
oliţa cu piciorul. În acelaşi timp am tresărit din cauza unui alt 


sunet şi m-am întors văzându-l pe Davus. Cum intrase în cameră 
atât de silențios? 

— Davus, ce faci aici? Nu te-a chemat nimeni. Pleacă. Asta nu 
te priveşte. s 

— Oh, da, spuse Diana. Il priveşte. 

— Nu, Diana... 

— Dar îl priveşte, papa. Îl priveşte! A 

Atunci am înţeles ceea ce era evident. Inţelegea şi Bethesda, 
îmi imaginez, stând în cadrul uşii cu o expresie care ar fi putut 
transforma un om în stană de piatră. 


Capitolul treizeci şi trei 


Trebuia să beau ceva. 

Mai mult, trebuia să plec de acasă. Era greu să mai rezist la 
plânsetele Dianei, la tropăitul Bethesdei, la Minerva spartă 
zgâindu-se la mine. Nu mai voiam să aud şuşotelile sclavilor 
spunându-şi: Ce-i de făcut cu ea? Sau Ce-i de făcut cu e/? Sau 
Am ştiut-o dintotdeauna. 

Unde se poate duce un bărbat să uite, în mijlocul nopţii? 

Nu mai pusesem piciorul de aproape exact patru ani în locul 
căruia poetul Catullus îi zice Taverna Scandalurilor, de la ultima 
zi a unui alt proces, cel al lui Marcus Caelius. Eco şi cu mine am 
ajuns acolo destul de uşor mergând prin districtul depozitelor de 
mărfuri spre nord-vestul colinei Palatine, însoţiţi de gărzile de 
corp (fără Davus, fireşte), până când am ajuns în dreptul unei 
coloane în formă de falus şi a uşii iluminate de o lampă în formă 
de falus. 

Nu se schimbase deloc. Mirosea a fum din cauza lămpii cu ulei 
ieftin şi a vaporilor vinului ieftin. Rumoarea generală era 
punctată din când în când de zornăitul zarurilor şi de strigătele 
învingătorilor şi învinşilor. Puținele femei din local erau în mod 
evident de vânzare. Majoritatea bărbaţilor păreau să fie bine 
dispuşi. În măsura în care clientela tavernei manifesta vreun 
interes pentru politică, aceştia erau simpatizanți clodieni. 

În timp ce eu şi Eco căutam bănci pe care să ne aşezăm noi şi 
gărzile noastre, am auzit unele frânturi de conversaţie. 

— Ar fi fost bine să-i taie limba lui Cicero - poate asta se va 
întâmpla curând, dacă Pompei are curajul să se declare dictator 
şi să se ocupe de o justiţie adevărată! 

— Planul de a-l trimite pe Milo la Massilia, unde se va îndopa 
cu scoici şi se va tăvăli cu târfele galilor - ce fel de pedeapsă 
mai e şi asta? 

— A avut vreo logică discursul lui Antoniu? 

— Nu mai multă decât cel al lui Cicero! 

— Am plâns, să ştiţi, când nepotul lui a vorbit despre cum a 
murit singur, sângerând pe Via Appia. A fost un om mare... 


În cele din urmă am găsit locuri libere. Un băiat ne-a adus 
numaidecât vin. Băutura era la fel de rapidă ca serviciul. 

— Eco, ce mă fac cu ei? 

— E o întrebare bună, papa. 

— Cum s-a întâmplat, Eco? 

— Cred că ştii cum se face, papa. 

— Ştii ce vreau să spun! 

— E absolut sigură de... starea ei? 

— Aşa se pare. La fel era şi Bethesda, după ce-a vorbit cu ea. 

— Când s-a întâmplat, papa? Prima oară, vreau să zic... în 
cazul în care au fost mai multe ocazii... 

— Ţi-aminteşti ziua în care acel contio s-a terminat cu o 
revoltă, când a fost ucis Belbo şi am decis amândoi să ne unim 
gospodăriile? Ţi-ai adus gărzile cu tine şi mi l-ai dat pe Davus să- 
| înlocuiască pe Belbo. Se pare că în prima seară când a stat sub 
acoperişul meu... 

— Oh, nu! 

— Da! în numele lui Hades, de ce zâmbeşti? 

— Zâmbeam? Oh, nu e decât că... cel puţin Davus nu maiera 
sclavul meu când s-a întâmplat. Le mulţumesc zeilor pentru 
asta. Ţi-l dădusem ţie, să fie garda ta personală. 

— Deci vrei să spui că nimic din asta nu te priveşte? 

— Nu, papa, nu asta vreau să spun. Mă priveşte, bineînţeles. 
Dar ceea ce vei face cu Davus depinde numai de tine. 

— Mulţumesc foarte mult. 

Băiatul care ne servea apăru brusc şi ne umplu din nou cupele 
cu vin. 

— Mi-a salvat viaţa în ziua aceea, să ştii, am zis eu. 

— Poftim? 

— Revolta, masacrul din Forum. Când Milo şi Caelius au 
scăpat îmbrăcaţi ca nişte sclavi. Nu era mult şi aş fi fost omorât. 
Davus m-a scos din mulţime. Nu e un laş, asta-i sigur. 

— Sigur. E nevoie de un bărbat curajos ca să-şi facă de cap cu 
fiica stăpânului chiar sub acoperişul lui, şi în prima lui zi în casă. 
Ce-o fi gândit? 

— Cu ce-o fi gândit, vrei să zici. Nu cu mintea lui! Diana 
susţine că n-a fost vina lui, fireşte. 

— Cred că trebuie să fi avut şi el o parte din vină, papa. 


— Ştiu ce vrea să spună, ştii şi tu. Zice că ea a fost cea care 
a... iniţiat totul. 

— Asta sună ca şi cum ar fi fost vorba de un contract legal. O 
fi, iniţiat ea asta, dar el ar fi trebuit să refuze. Ţi-am spus eu că 
Diana se uită la bărbaţi tineri. Ţi-am spus că e timpul să se 
mărite. 

— Se uită la bărbaţi tineri... Am încuviinţat eu. Trebuie să 
recunoşti, Davus e exact ce le place femeilor. Mare ca Hercule. 
Frumos ca Apollo. 

— Şi prost ca un bou. Un bou în călduri! Unde în numele lui 
Hades e băiatul ăla? Papa, n-ai chef să jucăm un joc de noroc? 

Trebuia să râd, în hohote. 

— Eco, mă simt de parcă n-am făcut altceva decât să joc în 
ultimele luni, să mă joc cu norocul meu. Mi-ar plăcea să fac o 
pauză acum. 

— Doar să bei! 

— Exact, doar să beau! 

Apăru şi băiatul care servea. Ne-am plâns din cauza cupelor 
care erau absurd de mici în taverna asta. Băiatul făcu o faţă prin 
care ne arăta că mai auzise asta. A 

— Deci Diana e absolut sigură? zise Eco. Incepea să i se 
înnoade limba. 

— Da. N-am cerut detalii specifice, dar sunt acum trei luni de 
când s-au cunoscut, iar Bethesda zice că ciclul Dianei e mult mai 
regulat decât cel al calendarului roman... 

— Nici o lună bisectă! Nu ştiu din ce motiv, Eco găsi subiectul 
extrem de ilar. Am aşteptat să potolească. 

— Oricum, e necaz mare. 

— Vrei să spui că tot timpul cât a fost cu noi pe Via Appia, 
Davus... 

— Se gândea la Diana, normal! La fel cum tu te gândeai la 
Menenia şi eu... 

— Şi când am fost răpiți, iar el aruncat de pe cal, după ce şi-a 
venit în fire şi s-a întors acasă... 

— Da, Eco. Amândoi s-au aflat sub acelaşi acoperiş toată ziua, 
în fiecare zi, şi poţi crede că Bethesda n-a observat? Fireşte, 
Bethesda era necăjită din pricina noastră, ocupată cu gărzile lui 


Pompei, încercând să aibă grijă de toată gospodăria. Probabil 
Diana era cea mai mică grijă a ei. 

— Totuşi, cum e posibil ca Bethesda să nu fi mirosit ceva? 
Asta înseamnă, papa, că Diana e mai şmecheră şi mai vicleană 
decât mama! 

— Eu ştiam asta, deja. Da, Diana a păcălit-o pe Bethesda. 
Toate întâlnirile acelea din alcov cu Davus... 

— În toate zilele în care am lipsit... şi de când ne-am întors! 

— Te rog, Eco, nu vreau să mă gândesc la asta. Şi a mai reuşit 
să-şi ascundă starea în care se află faţă de Bethesda, ceea ce e 
mare lucru. Sigur, asta nu putea merge la nesfârşit, în tot acest 
timp era din ce în ce mai obidită... 

— Şi Davus se purta ca un sclav de la trezorerie surprins cu 
mâna în cufăr... ca să zic aşa. 

— Da, mi-am dat seama că se simte vinovat pentru ceva.E o 
trădare grozavă, nu-i aşa? Ar fi trebuit să vegheze asupra mea şi 
a familiei mele, în schimb... 

— Papa, Davus e bărbat. Şi Diana, că ne place sau nu, e 
femeie. 

— Davus e sclavul meu, iar Diana e fiica mea! 

— Meto era un sclav înainte să-l adopti. Şi Bethesda a fost o 
sclavă înainte s-o eliberezi şi s-o iei de soţie. 

— Dar Eco era mic şi Bethesda era grea cu Diana. Ce era să 
fac, s-o las pe fiica mea să se nască o sclavă? 

— L-ai putea elibera pe Davus. Fă-l cetăţean. Pe urmă poate... 

— Nici nu se discută! Să-l recompensez pentru ce-a făcut? 

— Atunci singura alternativă, dacă nu-l condamni la moarte, e 
să-l vinzi, preferabil unui nou stăpân, undeva departe, departe 
de tot. Sau ai putea să-l vinzi la galere sau la mine dacă ţii să-l 
pedepseşti cu adevărat; e tânăr şi puternic şi probabil va 
supravieţui câţiva ani. Majoritatea oamenilor ar fi pus să-l bată 
soră cu moartea şi să-l pună în lanţuri în momentul în care au 
aflat una ca asta şi i-ar fi făcut la fel dacă nu mai rău fiicei 
implicate în aşa ceva. În vechime, un tată bun i-ar fi omorât pe 
amândoi cât ai bate din palme, fără să clipească... 

— Eco, opreşte-te! Oh, tot fumul ăsta îmi dă o durere de cap. 
Nu vreau să mă mai gândesc la asta. Uită-te, nu e...? Mă 


chioram prin pâcla portocalie a luminii lămpilor. Acolo, într-un 
colţ... este! Cine-ar fi crezut? 

M-am ridicat traversând încăperea, nu tocmai în linie dreaptă. 
Stând singur într-un colţ, era Tiro. 

— Îţi exerciţi drepturile de om liber de a merge la băut şi la 
curve în puterea nopţii? am spus eu. Nu cred că Cicero ar fi de 
acord. 

Tiro mă privi indispus, fără să-mi răspundă. 

— Atmosfera asta nu poate fi prea bună pentru stomacul tău, 
am spus eu. lar vinul ăsta poate distruge stomacul oricui. E loc 
şi pentru mine pe banca aia? 

— Nu-ţi pot interzice să stai unde vrei, cetăţene. 

— Tiro, hai să nu fim supăraţi unul pe celălalt. Şi mi-am pus 
braţul pe umerii lui. 

— Gordianus, eşti beat. 

— Şi-o să fii şi tu, curând. Vii des aici? 

În sfârşit zâmbi puţin. 

— Din când în când. Uneori trebuie să ies. Şi alteori... 

Am văzut că se uita la una din femeile de vânzare. 

— Tiro, câine ce eşti. Vrei să-mi spui că ai o viaţă secretă cu 
care Cicero chiar nu-i de acord? 

— De ce nu? El nu face lucruri în spatele meu cu care n-aş fi 
de acord? Gordianus, dacă aş fi ştiut la vremea respectivă, dacă 
ar fi existat posibilitatea să-i pun capăt... 

— Nu, Tiro, nu mai spune nimic. Nu în noaptea asta! Sunt 
prea multe lucruri pe care vreau să le uit. l-am făcu semn 
băiatului să-i umple din nou cupa lui Tiro. Nu-mi vine să cred 
cum a vorbit stăpânul tău astăzi. 

— Nu mai este stăpânul meu. Ştii asta. 

— Scuze; obicei. În numele lui Hades, ce e-n neregulă cu el? 
Părea sigur de sine, atât de încrezător. Era Cicero pursânge. 
Voiam să-l strâng de gât! 

— Când l-ai văzut, da. Dar e ba sus, ba jos, de mai multe zile. 
Euforic şi plin de sine un moment, orbit de disperare următorul. 
Nici nu-ţi imaginezi cât de mult l-a taxat criza asta. Sau cât de 
mulţi prieteni l-au părăsit din cauza lui Milo. Cât de rău s-au 
purtat cu el Caesar şi Pompei. Ştii care e călcâiul lui Ahile în 
cazul lui, digestia; abia dacă a mâncat ceva de mai multe zile. 


Se trezeşte în miez de noapte cu crampe. A trecut printr-o 
suferinţă teribilă, o povară zdrobitoare. Ce i-a permis lui Milo să- 
ţi facă - nu-l caracterizează deloc, iar tu ştii asta. Că nu-l 
caracterizează nici ceea ce s-a întâmplat astăzi. Cel puţin 
mulţumim zeilor că s-a terminat! 

— L-am văzut pe Cicero sub presiune, dar n-am văzut vreun 
orator clacând aşa cum a clacat el astăzi. Ce spectacol. 

— Se pare că te-a amuzat, Gordianus. 

— De fapt, destul de straniu, mi-a fost un pic milă de el. Dar 
părea să fi făcut multă lume fericită. 

— Gloata aceea! Era normal ca lui Cicero să-i fie teamă de ea. 

— Trupele lui Pompei erau acolo să menţină ordinea. 

— Oh, serios? Şi l-ar fi protejat pe Cicero dacă cineva ar fi 
început să arunce cu pietre în el? 

— Ce vrei să spui? 

— Cine ştie ce ordine secrete le-a transmis Pompei oamenilor 
lui? 

— Nu pot crede... 

— Pompei era pregătit să-l elimine pe Milo. Nu s-ar fi sfiit să 
se debaraseze şi de Cicero dacă ar fi existat o soluţie simplă. L- 
ar fi apărat soldaţii dacă se ivea o asemenea ocazie? Sau s-ar fi 
uitat în altă parte doar pentru câteva momente? Te poţi gândi la 
o modalitate mai simplă de a-l elimina pe Cicero pentru 
totdeauna, fără ca Cel Mare să fie învinuit de ceva? Scuturi din 
Cap, Gordianus, dar crede-mă, Cicero avea motive întemeiate 
să-i fie frică astăzi pentru viaţa lui. 

— Adică pur şi simplu s-a panicat? 

— Ceva în genul acesta. Oh, a fost agonizant de privit. 

— Da, te-am văzut foindu-te pe parcursul discursului. 

— lar Milo făcea efectiv spume la gură! Acum vorbeşte de 
parcă ar fi fost vina lui Cicero că l-au condamnat. 

— Absurd. 

— Zice că ar fi trebuit să explice toate circumstanţele şi să 
pledeze pentru inocenţa lui în principiu, indiferent cât ar fi arătat 
de jenant sau de ireal. 

Creierul meu era murat de vin. Tiro părea să fie ca un ecoua 
ceea ce spusese Cicero cu o seară înainte. Nu-l înţelesesem nici 
pe Cicero. 


— Ce tot îndrugi, inocenţă de principiu... 

— Şi ştiu ce vei întreba după aceea: era discursul chiar aşa de 
bun? E un lucru atât de dureros. Toate orele în care am trudit 
pentru pledoaria asta, ca apoi să fie spulberată ca praful de 
vânt. Era posibil să-l fi scos pe Milo basma curată. Cine ştie? Vei 
vedea cu ochii tăi când vom publica textul. Sunt necesare 
corecturi, fireşte. Pe urmă lumea va putea şti cum Cicero a 
compus perfect apărarea cauzei lui Milo, fără bruiajul acelei 
gloate şuierătoare! 

— Din păcate prea târziu pentru Milo. Tiro, ce spuneai 
despre... 

— Pe Hercule, iată pe cineva pe care nu voiam să-l văd! Mi-a 
părut bine, Gordianus. 

In timp ce se ridica de pe bancă m-am chiorât să văd prin 
pâcla portocalie cine intrase. Nu l-am recunoscut de la bun 
început, până când am auzit pe cineva strigându-l pe nume: 
Philemon! 

Am simțit impulsul de a mă prezenta. Am privit în jur, 
căutându-l din priviri pe Eco, dar nu-l distingeam prin fum. Eram 
beat? În cele din urmă l-am zărit într-un mic alcov, jucând zaruri. 
Vag, deasupra gălăgiei, am desluşit numele Menenia pe care el 
îl invoca pentru noroc. 

Philemon căuta un loc pe bancă. l-am făcut semn să mi se 
alăture. 

— Te cunosc cumva, cetăţene? 

Nu mă deranja că era precaut. 

— Incă nu, dar avem ceva în comun. 

— Amândurora ne plac curvele ieftine şi vinul rânced? 

— Mai multe decât atât. Fac cinste cu o cupă de vin. 

— Mai bine mi-ai face cinste cu o curvă. 

— Poate că o s-o fac! Presupun că n-a fost uşor fără ele în tot 
acest timp. 

— Ce, când am fost blocat în vila lui Milo? Cel puţin porcul ăla 
nu va mai petrece altă sărbătoare acolo. 

— Se pare că nu. Ai băut deja cupa aia? Trebuie să mai bei 
una. Philemon era în urma mea cu beţia, dar recuperă rapid. 
Părea că-i face plăcere să repete povestea care făcuse din el 


unul din martorii cheie ai acuzării. Se avântă în ea fără să-i dau 
ghes. Vinul părea să-i dezlege limba. 

— În fine, spuse el la un moment dat, felul în care am spus-o 
la tribunal ne-a făcut să apărem un pic mai eroi decât fusesem; 
iată, am recunoscut. 

— Ce vrei să zici? 

— Păi, e-adevărat că atunci când am dat peste Eudamus şi 
Birria şi am înţeles ce-aveau de gând să facă, lăudându-se că-l 
vor omori pe Clodius, le-am strigat să înceteze. 

— Da, iar pe urmă ziceai că tu şi prietenii tăi v-aţi repezit la ei, 
dar ei v-au respins, luându-se la fugă după voi. 

Râse sfios. 

— Exact! Doar că nu ne-am repezit la ei. Vreau să spun la 
Eudamus şi Birria, rânjind şi plini de sânge! Să ne repezim la ei? 
Nu prea cred. Le-am întors spatele, luând-o la fugă, iar ei după 
noi. 

— N-ai de ce să-ţi fie ruşine de asta, l-am asigurat eu. 

— Nu, da' ia-ncearcă să spui asta în faţa unei mulţimi de 
câteva mii de oameni! 

— Ai mai îndulcit adevărul şi în alte părţi? 

Scutură din cap, apoi se cutremură. 

— Nici nu-ţi poţi imagina, să fii legat şi la mila unor astfel de 
creaturi. Sângele mi-era ca apa îngheţată. Prima luptă grozavă 
pe care-au avut-o, când ne-au dus prin Bovillae, credeam că fac 
pe mine. 

— O luptă? Cum adică? 

— O ceartă între ei. Destul de feroce. Am crezut că poate se- 
omoară între ei şi ne lasă în pace. Ceva despre unde să meargă 
mai întâi şi ce să facă cu Clodius. Presupun că se certau ce să 
facă cu trupul lui. 

— Dar trupul lui plecase deja. Senatorul Tedius sosise la faţa 
locului, îl pusese în lectică şi îl trimisese la Roma. 

— Ah, ai dreptate. Poate despre asta se certau - întrebându- 
se unde dispăruse cadavrul. Probabil se speriaseră! Da, cred că 
de-asta era Milo atât de furios când au venit să-i spună. Ce, 
crezi că ar fi vrut să-i aducă înapoi capul lui Clodius, ca trofeu? 

— Se pare că s-a ales cu inelul lui Clodius. Ar fi trebuit să-i fie 
de ajuns, cred. Mi i-am imaginat pe Eudamus şi pe Birria 


scoţându-i-l de pe deget. Am înghiţit greu. Mă întreb dacă Milo 
are de gând să ia inelul cu el la Massilia - să-i aline exilul? 

Philemon nu mă auzi. 

— Da, senatorul Tedius, l-am văzut astăzi la proces, depunând 
mărturie. Am trecut pe lângă el, ştii, între Bovillae şi locul în 
care aştepta Milo. Stătea pe marginea drumului cu gărzile lui, 
arătând mulţumit de viaţă. Ar fi putut să ne-ajute! 

— Credea că sunteţi bandiții care îl omorâseră pe Clodius şi 
că oamenii lui Milo pur şi simplu vă capturaseră! 

— Ha! E o glumă a zeilor! 

— l-aţi cerut să v-ajute? 

— Că parcă ne-ar fi ajutat la ceva. Aproape că i-a aclamat pe 
cei doi monştri de gladiatori când am trecut pe lângă el. M-am 
simţit ca un barbar galic târât prin faţa unui general la o paradă 
militară. 

— Poate ar fi trebuit s-o implori pe fiică-sa să vă ajute. 

— Fiică-sa? Philemon mă privi cu ochii împăienjeniţi, 
scuturând din cap. Am dedus că îl insultasem pentru că îi 
sugerasem că putea cerşi ajutorul unei femei. 

XXX 

Până şi taţii unor fiice neascultătoare şi soţii unor femei 
autoritare trebuie să meargă acasă la un moment dat, aşa că 
înainte de prima oră a zilei eu şi Eco am plecat de la Taverna 
Scandalurilor îndreptându-ne spre Colina Palatină. Îmi amintesc 
foarte puţin despre acest drum, doar că era prea lung şi mult 
prea abrupt. Asemenea lui Sextus Tedius urcând anevoie pe Via 
Appia eram nevoit ca din când în când să stau jos să-mi trag 
răsuflarea. A îmbătrâni e o suferinţă, iar beţia o alinare numai 
până la un punct, după care şi ea devine o suferinţă. 

Odată cu răsăritul va începe o nouă zi. Totul va fi pus la loc, 
aşa cum fusese înainte. Eco şi Menenia şi gemenii lor se vor 
întoarce la casa de pe Esquiline. Voi trimite înapoi gărzile lui 
Pompei cu sincere mulţumiri şi un sentiment de uşurare. 
Desigur, alte lucruri nu puteau fi desfăcute atât de uşor... 

Cel puţin criza din ultimele luni se sfârşise. M-am spălat pe 
mâini de toţi cei în cauză! Milo, Clodia, Fulvia, Cicero şi sateliții 
lor puteau să li se alăture lui Clodius în Hades. Se pusese punct 
acestei poveşti pentru totdeauna. 


Asta credeam în timp ce urcam pe serpentinele de pe Colina 
Palatină. Era acea oră la care abia dacă poţi vedea, deşi zorile 
sunt aproape; dar în starea mea de confuzie nici nu realizam că 
încă eram în întuneric sau că lumina va izbândi curând. 


PARTEA A PATRA 


INELUL 


Capitolul treizeci şi patru 


— Poate fi reparată, fireşte, spuse artizanul. Dar... 

— Dar mă va costa, am spus eu. 

— Asta e de la sine înţeles. Materialele, lucrul... lucru de înaltă 
calificare, vă reamintesc - aceste aspecte presupun mari 
cheltuieli. 

— Atunci de ce ezitarea? 

Omul clătină din cap. 

— Nu pot garanta că lucrarea va rezista. De fapt, ca să fiu 
cinstit, nu cred că fisurile statuii pot fi reparate de o manieră... 
pe deplin satisfăcătoare. 

— Satisfăcătoare? 

— De o manieră care ar fi multumitoare atât din punct de 
vedere artistic, cât şi solidă structural. Vedeţi, dacă vă uitaţi 
aici, în punctul în care a început să se fisureze, puteţi vedea 
urmele unei crăpături care era aici de la bun început... 

— Adică statuia avea un defect de la bun început? 

— Oh, da. Aici, unde metalul e atât de subţire. Vedeţi cum 
buza  crăpăturii se despică într-o direcţie diferită? Asta 
demonstrează că exista deja un punct subţire cu o crăpătură 
invizibilă. Nu se vedea de afară, fireşte. Arăta perfect sănătoasă. 
Dar fusese în mod evident turnată cu un defect. E adevărat, nici 
o statuie n-ar trebui împinsă de pe soclu, însă dat fiind acest 
eveniment nefericit, aici se găsea punctul cel mai slab şi aici s-a 
produs inevitabilul. Apoi s-a frânt de-a lungul acestui loc subţire 
unde cutele robei zeiţei sunt cele mai subţiri, apoi pe porţiunea 
superioară a coapselor... 

După toată vărsarea de sânge la care fusesem martor în viaţa 
mea, ar fi fost o nerozie să fiu afectat din pricina unei statui. Dar 
exista ceva oripilant în acea porţiune de metal sfâşiat, cavernos, 
vizibilă de-a lungul fisurii care o rupsese în două, şi totodată 
ceva de prost gust în examinarea ei atât de intimă dinăuntru în 
afară. La suprafaţă era atât de senin perfectă, de sclipitoare şi 
aparent indestructibilă. In interiorul găunos nu era decât o masă 
de cocoloaşe ţuguiate şi asperităţi şi arsuri. Şi în tot acel timp 
cât tronase pe soclul ei masiv supraveghindu-mi grădina, radiind 


înţelepciune, existase un defect teribil în sinea ei. O gloată 
criminală o dărâmase de pe soclu, iar defectul o sfârtecase în 
două. Acum artizanul îmi spunea că nu există o modalitate 
satisfăcătoare de a o pune la loc pe picioare. 

— Dar n-o pot lăsa să zacă aşa în grădină, zgâindu-se la mine 
ori de câte ori trec pe aici! înţelepciunea în două jumătăţi, iarba 
crescând în jurul ei! 

— Statuia poate fi oricând topită. Fireşte, nu veţi recupera 
decât o mică porţiune din valoarea ei... 

Am clătinat din cap: Nici nu se discută. 

Statuia, asemenea casei, era o moştenire de la vechiul 
patrician Lucius Claudius. Însuşi Cicero mă invidia pentru ea. S-o 
topesc? Niciodată! Ce era de făcut? Nu dormisem decât câteva 
ore după ce mă întorsesem de la tavernă, dar în momentul în 
care m-am trezit, excluzând toate celelalte probleme, mintea 
mea se fixase pe Minerva. Nimic nu-mi va părea în regulă până 
ce nu va fi repusă pe piedestal. 

Artizanul îşi frecă bărbia gânditor. Se spunea că nu există în 
Roma un om mai priceput în turnarea bronzului. Era un tip mic, 
cu barbă, un grec aparţinând proprietarului turnătoriei pentru 
care rezolvasem odată problema care implica dispariţia unui 
sclav şi o statuie care părea prea grea. 

— Aţi putea face un bust din ea, sugeră grecul. 

— Poftim! 

— Dacă o tăiem cu grijă, chiar sub sânii ei... 

Era limpede că individul putea fi un artizan talentat, dar nu 
era un artist. Şi nici nu părea să nutrească vreo urmă de respect 
religios pentru statuie. Presupun că avea de-a face cu profilul 
muncii lui, preocupat atât de mult cu maleabilitatea şi 
flexibilitatea diverselor aliaje încât să piardă din vedere misterul 
lăuntric metalului. 

— Nu vreau decât s-o pun la loc într-o singură bucată. Se 
poate sau nu? 

— Oh, se poate. Grecul se întoarse într-o parte pentru 
moment. Mi-am dat seama că îşi dădea ochii peste cap din 
cauza încăpăţânării unui roman. Dar se va vedea lipitura, dacă o 
căutăm, şi nu va dura o veşnicie. O lovitură zdravănă, un 
cutremur... 


— Hai s-o facem. 

— Cum spuneam, va fi scump. 

— Eşti autorizat să licitezi pentru stăpânul tău? 

— Sunt. 

— Atunci hai să negociem. 

Cea mai mică cifră la care omul s-ar fi tocmit era totuşi prea 
mult pentru finanţele gospodăriei mele. Dar aveam de gând să 
fac rost cumva de banii necesari. l-am dat drumul să plece, iar 
eu am intrat din grădină în birou. Ce urma în ziua aceea? Mă 
simţeam surprinzător de energic după toate orele de beţie din 
noaptea trecută şi în mod special optimist, în ciuda furtunii care 
se abătuse asupra casei mele. Când o asemenea dispoziţie 
însorită dă peste un om de anii mei cred că cel mai bine e să te 
bucuri de ea fără să pui întrebări. 

Gărzile lui Pompei plecaseră deja când încă dormeam. Eco şi 
Menenia erau ocupați cu mutarea înapoi pe Esquiline; era 
remarcabil cât de multe obiecte gravitaseră dinspre casa lor 
spre a mea pe durata şederii lor. Avea să-mi fie dor de jucăriile 
gemenilor - mici corăbii vopsite şi care de război şi jocuri 
egiptene cu pietricele viu colorate - dar nu avea să-mi fie dor că 
nu mă mai împiedecam de ele. Bethesda se simţi obligată să 
supravegheze mutarea. Se pare că noaptea trecută îi spusese 
Dianei tot ceea ce avea de spus. Diana stătea retrasă. lar Davus 
considerase că existau motive temeinice să stea de pază pe 
acoperiş, postându-se acolo, convenabil, în afara circulaţiei. 

Am bătut din palme. Unul dintre sclavii care îl ajuta pe Eco se 
opri locului, privind spre birou. 

— Ştii unde e fiica mea? 

— În camera ei... cred... stăpâne. Părea stânjenit. Toţi ştiau 
despre Diana, fireşte. 

— Du-te şi spune-i vreau s-o văd. 

— Da, stăpâne. 

Mi s-a oprit inima când a intrat în încăpere. Arăta mult prea 
răvăşită pentru o fată de şaptesprezece ani grea cu copil. Mă 
încercau multe sentimente - furie, teamă, regret - dar niciunul 
atât de puternic ca impulsul de a o cuprinde cu braţele şi de a 
rămâne o vreme aşa, strângând-o la piept. Diana a fost cea care 
se rupse de mine, plecându-şi ochii. 


— A fost îngrozitor după ce-am plecat astă-noapte? am 
întrebat eu. 

— Cu mama? Reuşi să zâmbească. Nu atât de îngrozitor cât 
mă aşteptam. M-a ocărât şi a ţipat la început. Dar după ce s-a 
calmat a fost mai degrabă dezamăgită decât supărată. Şi ea s-a 
născut sclavă. Acum se poartă ca şi cum s-a născut patriciană, 
iar eu i-am stricat plăcerea. 

— Tocmai pentru că s-a născut în sclavie vrea să te măriţi cât 
mai bine. 

— Poate. lar astăzi pur şi simplu mă ignoră. 

Am oftat. 

— Cunosc sentimentul, mult prea bine. Dar Diana, cum stai cu 
sănătatea? Ştiu mai puţin decât ar trebui în astfel de situaţii. 
Mama ta ştie... 

— Asta a fost şi prima ei grijă, după ieşirea de aseară. Mi-a 
pus o groază de întrebări. Totul e aşa cum trebuie să fie, deşi 
mă simt îngrozitor mai tot timpul. Asta a fost cel mai rău lucru în 
situaţia asta- făcându-mi griji şi dorind să vorbesc cu ea şi să 
vorbesc cu tine, papa, doar că-mi era frică. Cel puţin a trecut. 

Mă jucam cu pana de scris. 

— Poate că nu eşti pregătită pentru sarcina asta. Din nou, nu 
cunosc detalii, dar sunt sigur că mama ta cunoaşte metode prin 
care... 

— Nu, papa nu vreau să scap de sarcină. 

— Dar ce vrei, Diana? 

— Papa, nu înţelegi. Îl iubesc pe Davus. O trecu un fior şi 
clipea. Buzele îi tremurau. 

— Diana, te rog nu mai plânge. Ochii tăi sunt şi aşa mult prea 
roşii. Dar orice idee ai avea în mintea ta despre Davus, uit-o. 

— Dar Davus şi cu mine... 

— Imposibil, Diana! 

— Şi de ce nu? Mama era o sclavă, te-ai căsătorit cu ea? ŞI 
asta pentru că era gravidă cu mine! Meto era un sclav când era 
mic, iar Eco chiar mai rău, era un copil al străzii când l-ai 
adoptat. De ce-ar fi diferit... 

— Diana, nu! 

Lacrimile începură să-i curgă şiroaie. 


— Oh, nu eşti cu nimic mai bun decât ea Ce ipocriţi sunteţi 
amândoi. Ei bine, nu sunt o vestală virgină. Nu mă poţi îngropa 
de vie doar pentru că iubesc un bărbat! Nu mi-e ruşine că-i port 
copilul în pântec! 

— De ce nu urli un pic mai tare, să te poată auzi până acasă 
la Cicero. Acum urmează să fugi în camera ta? 

— Nu. De ce-aş fugi? Nu contează unde sunt. Sunt nefericită! 
Eşti bărbat, nu poţi şti cât de nefericită sunt. Vreau să mor, dacă 
n-ar fi pentru pruncul... 

Asta puse capăt dispoziţiei mele optimiste. Diana, vorbim mai 
mult despre asta când mă întorc. 

— Unde te duci? 

— Incă e devreme şi mai am ceva de făcut pe Via Appia. Dacă 
nu rezolv nimic cel puţin voi avea o scuză că mi-am petrecut 
seara departe de casă. 

Diana se întoarse în camera ei. Eu am păşit în grădină, 
evitând privirea acuzatoare a Minervei, şi am urcat pe acoperiş. 
Am dat peste Davus stând foarte aproape de marginea casei, cu 
braţele în jurul genunchilor. Când mă auzi tresări atât de tare 
încât am crezut că o să cadă în stradă. 

— Pe Hercule, Belbo, fii atent! 

— Davus, îngăimă el, ridicându-se imediat în faţa mea. 

— Poftim? 

— Davus, stăpâne, nu Belbo. 

— Oh, fireşte. La ce-mi stă capul? Belbo avea îndeajuns de 
mult bun simţ încât să fie atent pe acoperiş şi n-a profitat 
niciodată de vreun membru al familiei mele. 

— Oh, stăpâne! Şi Davus căzu în genunchi. Cei din camera de 
dedesubt trebuie să fi tresărit din cauza impactului, îşi împreună 
mâinile şi înfipse capul în pământ. Ai milă! Nu mă tortura, 
stăpâne - omoară-mă dacă trebuie s-o faci. Tortura e mai cruntă 
pentru cei mari şi solizi ca mine. Orice sclav ştie asta. Cei mici şi 
slăbănogi sunt torturați o vreme, apoi mor. Dar cu unul ca mine 
poate dura zile întregi. Nu mi-e frică de moarte, stăpâne, dar te 
implor... 

— Şi cum ţi-ar plăcea să fii executat, Davus? 

Se albi, înghițind în sec. 

— Taie-mi capul, stăpâne. 


— Nu e partea care m-a ofensat. 

Se cutremură, uitându-se la mine cu ochii măriţi. 

— Nu mă castra, stăpâne! N-aş suporta să fiu un eunuc! Oh, 
ai milă de mine! 

— Gata, Davus! Gata, gata, gata. Ce pot face cu tine? Chiar îţi 
imaginezi că o să pun să te omoare? 

— La ce altceva aş putea spera, stăpâne? E cea mai blândă 
pedeapsă la care mă pot aştepta. 

— Atunci ce cauţi aici? 

— Stăpâne? 

— De ce mai eşti aici, aşteptânduc-ţi destinul? De ce n-ai sărit 
de pe acoperiş, de ce n-ai fugit? N-ai avea multe şanse să scapi, 
dar e mai bine decât moartea. Puteai să te-ascunzi pe o corabie 
care pleacă din Ostia. Să pleci în exil ca Milo. De ce n-ai fugit 
noaptea trecută? 

— Pentru că... 

— Da? 

— Din cauza... 

— Ce cauză, Davus? Ce te-a ţinut aici, să-ţi aştepţi pedeapsa? 

— Stăpâne, trebuie să mă faci s-o spun? Din cauza ei. Diana. 
Nu puteam s-o las cum e acum. Unde să fug? Ce rost ar avea? 
Aş muri fără ea. 

— Oh, Davus! Am clătinat din cap. Minerva zăcea frântă în 
gospodăria mea, dar Venus guverna supremă. 

XXX 

Am pornit pe Via Appia în a şasea oră a zilei, când soarele era 
chiar deasupra capetelor noastre. Grăjdarul lui Pompei a fost de 
acord să ne împrumute caii după ce i-am reamintit cine eram, 
spunându-i că încă mai aveam ceva de rezolvat pentru stăpânul 
lui. Era o mică minciună nevinovată, din moment ce nu mai 
aveam nimic de făcut pentru Pompei. Sau cel puţin asta 
credeam în acel moment. 

Zâmbind larg, grăjdarul apăru cu trei cai pentru noi. Am 
rămas stupefiat să văd că erau exact aceiaşi trei cai pe care îi 
avusesem înainte. Toţi trei se vede treaba se întorseseră la 
grajd împreună, fără călăreţi în ziua în care fusesem atacați. Mă 
simţeam mulţumit şi în acelaşi timp temător să plec din Roma 


pe acelaşi animal ca înainte. Nu ştiam cum să interpretez acest 
semn, dar eram hotărât să merg înainte. 

Obiectivul călătoriei era simplu: voiam să-i iau pe cei doi 
băieţi grăjdari, Mopsus şi Androcles, pe care îi obţinusem de la 
Fulvia. L-am lăsat pe Eco acasă şi am pornit la drum doar cu 
Davus. Al treilea cal era pentru cei doi băieţi la întoarcerea 
acasă. Mă aşteptam să petrec noaptea la hanul din Bovillae. 

Davus a fost tăcut ca un mut până am trecut de Monumentul 
lui Basilius. Era încruntat şi deveni tot mai agitat. 

— Stăpâne - stăpâne, sunteţi sigur... 

— De ce să fiu sigur, Davus? 

— Sunteţi sigur că vreţi să mergeţi cu mine? De ce nu cu alt 
sclav? 

— Ţi-e teamă de cal, Davus? Nu mai poţi pretinde că n-ai 
experienţă în ale călăriei. E a doua ta călătorie pe acelaşi cal! 
Fiara asta te-a aruncat, e drept, dar atunci când un bărbat e 
aruncat jos, nu-i rămâne decât să se urce din nou pe cal. 

— Nu e calul, stăpâne. Chiar îmi place iapa asta. Cred că are 
încredere în mine. 

— Să sperăm că n-o să-i dai motive să regrete. 

Davus se încruntă. 

— În plus, am continuat eu, mi-ar fi greu să te las acasă în 
absenţa mea, date fiind împrejurările, nu? 

— Vreţi să spuneţi... din cauza fiicei voastre? 

— Nu, din cauza soţiei mele. Nu mi-ar plăcea să mă întorc 
acasă şi să aflu că Bethesda te-a omorât cât timp eram plecat. 

Davus înghiţi anevoie. 

— Totuşi, stăpâne, nu înţeleg de ce mă luaţi la drum, doar noi 
doi. 

— Nici eu nu înţeleg asta; m-a lăsat raţiunea; mă las dus de 
impuls. Vom vedea unde ne va duce drumul. 

— Dar stăpâne, noi ştim deja unde duce. 

— Ştim? 

— Duce aţă la Muntele Alba. 

Am izbucnit într-un hohot de râs. 

— Ce spirit remarcabil ai, Davus! 


Şi Davus râse, dar numai cu jumătate de inimă. Pentru că îi 
era frică de mine sau pentru că nu înţelesese prea bine vorbele 
mele? 

XXX 

Era primăvară pe Via Appia. Era o vreme caldă şi se auzea 
cânt de păsărele în aer. larba era verde pe marginea drumului, 
pestriță cu floricele. Sclavii şi vitele trudeau pe câmp. Drumul 
era foarte circulat în ambele direcţii - turme şi cirezi mânate la 
târg, mesageri călare, lecticile şi trăsurile bogătaşilor. Întreaga 
lume părea să se dezmeticească din visul rece al iernii. 

Mi se făcuse foame când am trecut prin Bovillae, dar m-am 
hotărât să grăbim pasul spre vila lui Clodius. Când am trecut pe 
lângă altarul lui Jupiter l-am zărit pe Felix moţăind la umbra 
bălţată. Am trecut pe lângă drumeagul care ducea spre Casa 
Vestalelor şi mai de departe pe lângă altarul Zeiţei Bune de pe 
partea opusă. lnăuntru părea să aibă loc o adunare a femeilor, 
judecând după lecticile şi trăsurile şi slujitorii care aşteptau 
afară. Dinăuntru am auzit cânturi ritmate, recunoscând trilul 
colorat al Feliciei. Probabil nu se schimbase foarte mult lumea 
sa în pofida acelei scene sângeroase derulate chiar sub ochii ei 
şi întreaga furtună care îi urmase. 

De data asta ne-am apropiat de vila lui Clodius pe drumul 
care ducea direct la ea, fiind văzuţi şi somaţi cu mult înainte de 
a ajunge pe culme. Când un grup de sclavi arţăgoşi ne tăiară 
calea, le-am arătat transcrisul prin care Fulvia îmi transfera 
proprietatea celor doi copii grăjdari. Din fericire unul dintre 
sclavi ştia să citească, cu mare dificultate. Îşi mişca gura foarte 
încet, mestecând fiecare cuvânt, apoi îmi înapoie peticul de 
hârtie. 

— Bine că scăpăm de ei! Ăştia doi nu ne fac decât necazuri. 
Se umflă în pene peste măsură. li luaţi înapoi la oraş, nu? 

— Asta am de gând. 

Omul scutură din cap. 

— N-o să vă facă decât necazuri după necazuri acolo. Păi 
atunci, veniţi. Trebuie să fie în grajd, cred. 

Băieţii ne recunoscură numaidecât. Păreau în special încântați 
să-l vadă pe Davus (sau pe elefant, cum îi zicea Mopsus). Când 
le-am spus că nu mai aparţineau stăpânei, ci mie, au fost cam 


nedumeriţi la început, dar pe urmă se urcară rapid pe cel de-al 
treilea cal. Când am pornit la drum, parcă şi-au dat brusc seama 
că plecau pentru totdeauna. Mopsus se răsuci în şezut şi cu 
degetul mare vârât ca un cârlig după dinţii din faţă scoase un 
plescăit în direcţia sclavilor mai vârstnici pe care îi lăsau în 
urmă. La revedere, beţivi nenorociţi! Fratele mai mic îl imită, iar 
insultele degenerară în referinţe la diverse funcțiuni trupeşti. 
Sclavii rămaşi în drum se prefăcură că ne privesc jigniţi de 
plecarea noastră, mimând gestul de a pune mâna pe pietre ca 
să le arunce spre noi. Unii dintre ei izbucniră în hohote de râs. 

Cum îi  descrisesem Bethesdei noile achiziţii pentru 
gospodăria noastră? Doi băieţi plini de viaţă, foarte isteţi. Ne vor 
însufleţi casa. Asta fusese înainte de a şti că un nou suflet era 
deja pe drum, mulţumită Dianei şi lui Davus. Şi fusesem sigur că 
femeia care îmblânzise gărzile lui Pompei nu va avea nici o 
problemă controlându-i pe cei doi băieţi; acum nu mai eram atât 
de sigur. 

Davus păru să-şi mai vină în sfârşit în fire. Mi-am dat seama 
că se simţea mult mai protejat cu Mopsus şi Androcles în 
preajmă; cu siguranţă n-aveam de gând să-l ucid în faţa celor 
doi băieţi zâmbitori. 

Era după-amiaza târziu când am revenit la Bovillae. Nu voiam 
altceva decât o porţie din mâncarea excelentă a hangiţei şi un 
pat cât de cât curat în care să dorm. Ne vom culca devreme ca 
să ne trezim şi să ne pregătim de plecare înainte de crăpatul 
zorilor. 

La început am crezut că hangiţa slăbise şi făcuse ceva diferit 
cu părul ei, după care mi-am dat seama că în spatele tejghelei 
era altă femeie. Avea aceiaşi ochi, dar era mai zveltă şi mai 
drăguță, dacă n-ar fi avut expresia aceea mohorâtă. l-am spus 
că doream să înnoptăm acolo. 

— Aţi ajuns devreme, spuse ea, zâmbind vag. Primii pe ziua 
de azi. Aşa că puteţi alege. 

— Avem ce? 

— Nu prea. Nu e decât o singură cameră, dar unii preferă să 
stea lângă perete, nu în mijlocul camerei sau prea aproape de 
fereastră ori de scară. Haideţi cu mine, să v-arăt. Pe urmă puteţi 
aduce lucrurile şi să ocupați locurile. 


Am urmat-o sus pe scări. Etajul hanului era în mare parte 
ceea ce-mi imaginasem - o singură încăpere, câteva ferestre 
mici şi unele priciuri de dormit. — E bine, am spus eu. Davus, ia 
tu băieţii şi vedeţi de cai cum se cuvine în grajdul de pe drum. 

— Da, stăpâne. L-am auzit tropăind greoi pe trepte, în timp ce 
Mopsus şi Androcles o zbughiră pe lângă el, sărind pe trepte ca 
la concurs. 

Femeia se opri în capul scărilor, zâmbind melancolic în 
direcţia lor. 

— Am şi eu un băieţaş, spuse ea. Doar un bebeluş. Ei bine, 
dacă sunteţi satisfăcut, eu mă duc să... 

— Asta trebuie să fie fereastra la care ai stat şi de la care ai 
privit, am zis eu, îndreptându-mă spre fereastra deschisă, 
privind afară. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— După ce s-a sfârşit lupta şi ai îndrăznit să ieşi din 
ascunzătoare. Sora ta mi-a spus că te-ai dus la fereastră să te 
uiţi şi ai văzut că toată lumea dispăruse, în afara lui Sextus 
Tedius care tocmai trebuie să fi sosit. Priveam pe fereastră, 
imaginându-mi scena; trupurile morţilor şi bălțile de sânge, 
lectica şi sclavii care o purtau, Sextus Tedius şi fiica lui 
descoperind trupul lui Clodius. 

— Cine sunteţi? în vocea ei se distingea un tremur. 

— Numele meu e Gordianus. Am venit aici în Februarius într-o 
misiune din partea văduvei Fulvia şi-am vorbit cu sora ta. Ea mi- 
a povestit ce auzise de la tine despre lupta dintre Milo şi 
Clodius. Eşti văduva hangiului, nu-i aşa? 

Se relaxă puţin. 

— Da. Mi-a spus sora. Şi despre sclavul tânăr şi chipeş - 
trebuie să fi fost el cel de adineauri. 

Am zâmbit. 

— Da, mi-amintesc că i-a plăcut de Davus. Se pare că nu e 
singura... 

— Adică? 

— N-are importanţă. Spune-mi, chiar ai bătut atâta cale până 
în Regium să stai la o mătuşă? 

Mă privi cu precauţie. 

— Nu, asta ne-am înţeles să spunem oamenilor. 


— Deci sora ta n-a fost pe deplin sinceră cu mine atunci când 
am rugat-o să mă lase să-ţi vorbesc. 

— Am fost pe altă lume, multă vreme. Sora mea voia să mă 
protejeze. Dacă v-a spus că nu mă puteaţi vedea, v-a spus 
adevărul. 

— Ţineam foarte mult să te întreb ce-ai văzut în ziua aceea. 

— Şi alţii au vrut. Sora mea i-a respins pe toţi. Nu i-a fost 
teamă să depună mărturie în faţa curţii. Cineva trebuia s-o facă, 
a zis ea. Dar m-a protejat. _ 

— lar acum procesul s-a terminat şi uită-ne iarăşi aici. Inapoi 
din Regium, ca să zic aşa. 

— Da. Înapoi din Regium. Şi îmi aruncă un zâmbet anemic. Mi- 
e bine să fiu aici, să muncesc din nou. Intotdeauna am iubit 
asta. Să muncesc alături de Marcus... 

— Ceea ce ai văzut în ziua aceea... 

Scutură din cap. 

— Încă tot nu pot vorbi despre asta. 

— Deloc? 

Strânse cu mâna balustrada scării, inspirând adânc şi rapid. 

— Nu vorbesc niciodată despre asta. Nu i-am spus decât 
surorii mele, o dată, chiar după ce s-a întâmplat. După aceea 
niciuna dintre noi n-a mai putut să scoată o vorbă despre asta. 

— Înţeleg. Judecata surorii ei fusese corectă; femeia din faţa 
mea ar fi fost total ineficace în faţa tribunalului. Îmi venea greu 
să mi-o imaginez în atmosfera incendiară care opărise chiar şi 
limba lui Cicero. 

Privea în josul scărilor. 

— Chiar şi acum, de fiecare dată când cobor pe aceste trepte 
cred că o să dau peste el, cum am dat în ziua aceea... 

— Soţul tău? 

— Da! Lac de sânge, îngheţat... 

— Vrei să te-ajut să cobori treptele astea? 

— Poate. Dar nu încă. Nu vreau să mă mişc. 

— Să merg după sora sau soţul ei? 

— Nu! Trebuie să se fi săturat de mine, dar nici pe jumătate 
cum m-am săturat eu de ei, spuse ea cu o vehemenţă subită. 
Cum s-au mutat aici şi-au pus stăpânire pe locul ăsta - totul de 
dragul băieţelului meu, spun ei, să-i rămână lui când o fi mare. 


Dar acum se poartă ca şi cum ar fi taverna lor. Ca şi cum Marcus 
n-ar fi existat. Nici nu-i rostesc numele, de teamă să nu mă 
supere. Oh, dacă totul ar putea fi din nou ca înainte! Blestemaţi 
fie Milo şi Clodius, amândoi! Blestemaţi fie zeii. 

Credeam că o să plângă, dar ochii ei rămaseră uscați. Se 
calmă, respirând profund. 

— Ce voiaţi să ştiţi? 

M-am încruntat. 

— Poţi vorbi de ziua aceea sau nu? 

— De ce nu mă întrebaţi ca să vedeţi? 

Am privit pe fereastră. Apoi pe drum. Davus şi băieţii 
terminaseră cu caii în grajd, iar acum se jucau toţi trei un fel de 
joc cu o minge de piele, râzând în hohote, ca nişte copii. Ce fel 
de tată ar fi fost Davus? 

M-am uitat din nou la văduvă. Ce mai era de întrebat? Se 
părea că toate detaliile importante îmi fuseseră furnizate. 
Evenimentele acelei zile au fost descoperite unul câte unul, 
dispuse în ordine. Incidentul de pe Via Appia era perfect 
documentat şi justiţia se pronunţase. Mărturia ei nu fusese 
necesară la urma urmelor. Totuşi... 

— Ce-ai văzut când ai privit pe fereastra asta, după bătălie? 

Cobori privirea. 

— Trupuri. Sânge. Senatorul şi fiica cu suita lor. Lectica 
senatorului. 

— Eudamus şi Birria? Oamenii lui Milo? 

— Nu. Plecaseră cu toţii. Nu ştiu unde. 

— Plecaseră în urmărirea unui individ pe numele de Philemon 
şi a prietenilor lui, care avuseseră nenorocul să treacă pe-aici. 

— Oh? N-am mai auzit asta. 

— Nu ţi-a spus sora? Philemon a depus mărturie în aceeaşi zi 
cu ea. 

Văduva scutură din cap. 

— Îi era teamă să nu mă supere, cred. Continuaţi. Ce altceva 
vreţi să ştiţi? Zâmbea, sau mai degrabă afişa un rânjet hotărât. 

— Ai privit pe fereastra asta. L-ai văzut pe Tedius şi pe fiica 
lui, lectica, suita. Şi Clodius? 

— Da. Erau aplecaţi deasupra lui. 

— Şi ai ştiut că e Clodius? 


— Da. 

— Cum? 

Dădu din umeri. 

— După faţa lui. 

— l-ai putut vedea faţa? Atunci trebuie să fi zăcut pe spate. 

— Da, aşa era. Pe spate, uitându-se la ei. 

Mă furnică pielea la rădăcina cefei. 

— Ce-ai zis? 

— Clodius era pe spate, uitându-se la senator şi la fiica lui. 

— Vrei să spui că era cu ochii deschişi, având privirea 
pierdută a mortului? 

— Nu. Ştiu ce spun. Se uita la ei, iar ei se uitau la el. Femeia 
se încruntă, încercând să-şi amintească. Au vorbit puţin, unul cu 
altul. Pe urmă Tedius şi fiica lui l-au ajutat să se ridice în picioare 
şi să intre în lectică. 

Am privit drumul în sus şi în jos imaginându-mi scena, apoi m- 
am întors la văduvă. Era posibil, fireşte, că jalea o făcuse să-şi 
piardă minţile. 

— Vrei să spui că era viu, Clodius? 

— Da. De un fir de aţă, presupun. 

— Dar sora ta a dat de înţeles că atunci când Tedius l-a găsit, 
Clodius era mort. Asta mi-a povestit şi mie şi curţii de judecată. 
Zicea că l-ai văzut pe senator şi pe fiica lui punându-l pe Clodius 
în lectica lor, dar n-a zis nimic care să dea de înţeles că încă era 
viu. Încercam să-mi imaginez exact ceea ce îmi spusese... 

— Era viu, spuse văduva. Probabil că nu m-a înţeles. Eram pe 
altă lume când i-am spus ce se întâmplase, ce văzusem. Nici nu- 
mi amintesc bine ce i-am spus. Poate felul în care am spus-o a 
fost neclar. 

— Poate. Tu şi sora ta păreţi să fi fost neclare una cu alta în 
privinţa mai multor amănunte. Dar Sextus Tedius a relatat 
aceeaşi poveste. N-a menţionat că atunci când l-a găsit pe 
Clodius acesta ar fi fost viu. 

— Dar Clodius era viu. Era greoi şi şchiopăta, iar ei l-au ajutat 
să se urce în lectică - dar era viu, te asigur, doar dacă morţii pot 
merge şi vorbi. Era viu! lar soţul meu era mort zăcând la poalele 
acestor trepte. De ce-mi faci asta? Şi se întoarse brusc, fugind 
jos pe scară, izbucnind în sfârşit în lacrimi. 


Am privit pe fereastră, zgâindu-mă la drumul pustiu, de parcă 
printr-un pur efort de concentrare puteam convoca strigoii 
morţilor să pună din nou în scenă momentele finale ale vieţii lor. 
Oh, ce putere magnifică şi teribilă ar fi una ca asta! 


Capitolul treizeci şi cinci 


Era în amurg când am ajuns la casa lui Sextus Tedius. Mi-era 
foarte foame şi eram sătul de mersul călare. Le-am spus 
băieţilor să aibă grijă de cai şi l-am trimis pe Davus înainte să 
bată la uşă. 

Paznicului îi luă o veşnicie să ne răspundă şi chiar mai mult ca 
să se consulte cu stăpânul său şi să revină. In cele din urmă am 
fost invitat înăuntru. 

Sextus Tedius mă primi în aceeaşi cameră ca înainte. 
Ferestrele erau deschise spre priveliştea de dedesubt a oraşului 
Aricia, o mare de umbre pal-albastre peste care erau proiectate 
acoperişurile lucind sub ultimele raze de soare ale zilei. Tedius 
stătea drept de spate în scaunul fără spetează, în ciuda căldurii 
de peste zi pe genunchi lui fusese aruncată o pătură. Piciorul 
stâng era cel bolnav, după câte îmi aminteam. Işi trecu o mână 
masivă şi bronzată prin părul alb, măsurându-mă cu o privire 
vicleană. 

— Îmi amintesc de tine, spuse el, omul lui Pompei. Cel care a 
trecut prin zonă punând tot felul de întrebări. 

— Nu toate întrebările pe care ar fi trebuit să le pun. 

— Te-ai întors acum tot în numele lui Magnus, aşa cum cred 
că te-ai exprimat atunci? 

— Într-un fel, da. Pompei m-a angajat să cercetez tot ce 
puteam afla despre incidentul de pe Via Appia. Credeam că am 
făcut acest lucru, dar se pare că m-am înşelat. 

— Vorbeşte deschis. 

— Intenţionez s-o fac. Sper să faci acelaşi lucru, Sextus 
Tedius. Auzind asta, omul ridică o sprânceană, dar nu spuse 
nimic. Fiica e aici? 

— Nu-mi imaginez de ce locul în care se găseşte fiica mea ar 
putea să te privească în vreun fel. 

— Cu toate acestea aş dori să vorbesc cu amândoi, împreună. 

Amândouă sprâncenele albe coborâră simultan, studiindu-mă 
un moment lung. 

— Înseamnă că ştii ceva. 


— Ştiu mai mult decât ştiam cu o oră în urmă. Mi-ar plăcea să 
ştiu totul. 

— Ah, să ştii totul! Ce blestem pentru muritori. Tedia! Ridică 
vocea. Tedia, intră şi vino cu noi. 

Fiica lui intră, venind de pe coridor. Era îmbrăcată aşa cum o 
văzusem înainte, fără bijuterii sau machiaj, purtând un văl de 
pânză albă peste cap, legat cu o bentiţă albastră la spate. Era 
rigid de dreaptă şi arbora o expresie lugubră. 

— Tedia trage întotdeauna cu urechea la conversațiile mele, 
spuse Sextus Tedius. Îmi uşurează mult rememorarea tuturor 
detaliilor mai târziu. 

— Tatăl meu şi cu mine n-avem nici un secret unul faţă de 
celălalt. Şi se postă în spatele lui, punându-şi mâinile pe umerii 
bătrânului. 

— L-am văzut pe tatăl tău la proces repetând aceeaşi poveste 
pe care mi-a spus-o şi mie. Credeam că erai hotărâtă să nu-l laşi 
să se prezinte la proces, Tedia. 

— În cele din urmă am considerat că e mai bine să apară în 
public, spuse ea. În definitiv Clodius a fost trimis la Roma în 
lectica noastră. Refuzul de a explica cum s-a întâmplat asta ar fi 
dat naştere la... comentarii. 

— Înţeleg. lar povestea pe care mi-ai relatat-o era absolut 
credibilă la urma urmei. Dar ai lăsat deoparte unele detalii 
importante, cum ar fi cel al momentului în care aţi dat ochii cu 
Clodius, viu. 

— Cum ştii una ca asta? spuse Tedia. Şi începu să frământe 
umerii tatălui la fel cum îşi frământase mâinile cu prilejul primei 
întrevederi. Dacă unul dintre sclavii noştri a vorbit... 

— Sclavii voştri sunt foarte loiali. A existat un alt martor. 

— Nu la proces. 

— Nu, martorul era departe de Roma în ziua aceea - în 
Regium, mi s-a spus. 

Sextus Tedius tresări aproape imperceptibil. Fiica lui îl 
strânsese de umăr prea tare. 

— Clodius merita să moară, spuse ea. 

— Poate. Dar cu toate astea te-am văzut plângând atunci 
când Fulvia a depus mărturie. 


— O femeie poate simţi compasiune pentru o văduvă fără să-i 
pară rău de soţul decedat. 

— Înţeleg. Şi cum anume a murit? 

Mi-am ţinut răsuflarea. N-aveam cum s-o forţez să vorbească 
dacă n-ar fi vrut s-o facă. Tatăl ei ridică mâna şi o prinse pe a ei 
într-un gest restrictiv, dar ea nu părea să ia aminte. Faţa îi era 
neclintită. 

— Eu l-am omorât, spuse ea. 

— Dar cum? De ce? 

— De ce? ridică ea vocea. Pentru că n-a existat vreodată un 
om mai imoral care să fi făcut umbră pământului. Trebuie să fi 
aflat care au fost crimele lui când i-ai hărțuit pe toţi de pe 
muntele acesta. A defrişat dumbrava sacră a lui Jupiter doar ca 
să adauge câteva odăi casei lui. Imaginează-ţi, a evacuat un zeu 
ca să-şi mărească spaţiul personal! lar ceea ce a făcut vestalelor 
a fost de nedescris, alungându-le din casa lor străveche, 
furându-le, tratându-le ca pe nişte rivali de afaceri obişnuiţi, 
înşelându-le şi aruncându-le în mizerie. Credea că poate comite 
astfel de crime rămânând nepedepsit? 

— Publius comisese multe crime de toate culorile de-a lungul 
anilor fără să fie pedepsit, am spus eu. 

— Un motiv şi mai evident că acum îi sosise sorocul, spuse 
Tedia cu severitate. 

— Era viu când aţi dat de el la han... 

— Foarte viu. 

— Dar aproape de moarte, cu siguranţă. 

— Cum poţi să spui aşa ceva? Ai fost acolo ca să-ţi dai cu 
părerea? |ţi spun eu cum a fost... 

— Fiica mea! Sextus Tedius se încruntă, scuturând din cap. 

— Tată, nu mi-e ruşine de nimic şi nu mi-e frică de nimic. A 
început exact aşa cum ţi-a spus tata - eram în drum spre Roma, 
ne-am întâlnit cu Milo după terminarea conflictului, minţindu-ne 
că ar fi fost vorba de bandiți. M-am speriat, voiam să mă întorc 
acasă, dar tata a insistat să continuăm, ceea ce am şi făcut. 
Zeița Vesta ne călăuzea în ziua aceea, n-am nici o îndoială. Am 
ajuns la hanul din Bovillae şi am văzut carnajul care avusese loc 
acolo. Am crezut că voi leşina din cauza terorii pe care am 
resimţit-o, a zbuciumului şi răcelii din sinea mea. Acum ştiu că 


nu era decât zeiţa întrupându-se în mine, pregătindu-mă pentru 
misiunea mea imediată. 

Peste tot nu vedeai decât cadavre şi sânge. Era straniu să 
ajungi într-un loc pe care l-ai văzut de atâtea ori şi pe lângă care 
ai trecut fără să gândeşti - un loc familiar, obişnuit, comun - şi 
să dai cu ochii de o asemenea oroare şi distrugere. Totul părea 
ireal, ca şi când aş fi avut febră, delirând. L-am ajutat pe tata să 
coboare din lectică, apoi am păşit printre acele trupuri. N-aveai 
pe cine să ajuţi; toţi erau morţi. 

Atunci am auzit o voce dinăuntrul tavernei, o voce slabă, 
subţire, cerând ajutor. Clodius a apărut în cadrul uşii. Avea 
hainele rupte. Era rănit. Ţinea o cârpă îmbibată de sânge la 
umăr. Vorbea printre dinţii încleştaţi. Ajută-mă, a zis el. 

— Toţi ceilalţi au murit apărându-l, înţelegi? spuse Sextus 
Tedius. Oamenii lui erau foarte loiali, nimeni nu poate nega asta. 

— A ieşit împleticindu-se din tavernă, continuă Tedia. S-a 
împiedicat şi a căzut în genunchi, apoi s-a lăsat pe spate, 
gemând şi ţinându-se de umăr, să nu se lovească. Părea să-i fie 
mai bine aşa, întins pe spate. Ne-am aplecat asupra lui. Vorbea 
cu greu, răguşit, mai degrabă în şoaptă., Duceţi-mă acasă, ne-a 
spus el., Dar nu înapoi la vilă - o să mă caute acolo. Duceţi-mă 
la Roma în lectica voastră. Ascundeţi-mă de ei., De bandiți? a 
întrebat tata. lar Clodius a râs! Un râs sâsâit, plin de ură - ce 
dinţi perfect albi avea! Singurii bandiți de pe drumul ăsta sunt 
gladiatorii lui Milo, ne-a spus el., M-au urmărit aici, încercând să 
mă omoare, dar ceva i-a speriat., Repede, ascunde-mă în 
lectică. Aşa că l-am ajutat să se ridice şi să intre în lectică. 
Vedeam că tata nu era sigur ce să facă în continuare. L-am tras 
deoparte, ca sclavii să nu ne poată auzi. 

Tedius scoase un geamăt. 

— L-aş fi trimis înapoi la vilă, chiar dacă nu voia, însă Milo ne 
era în drum. N-aveam de gând să mă strecor pe lângă Milo, 
devenind un spion în slujba şacalului Clodius. Şi nici nu voiam 
să-l predau pe Clodius mincinosului de Milo. Dacă l-am fi lăsat 
acolo probabil că ar fi sângerat de moarte sau oamenii lui Milo s- 
ar fi întors să-i dea lovitura de graţie. Dar era deja în lectica 
noastră, pătând pernele cu sânge... 


— Eu am luat hotărârea, spuse Tedia. Vocea ei suna rece, 
metalic. M-am luminat brusc. Întâmplător am privit spre han 
văzând-o la fereastra de la etaj. Faţa ei părea să plutească acolo 
ca un portret în ramă. Am văzut faţa Vestei şi am ştiut ce să fac. 

Am clătinat din cap. 

— Faţa pe care ai văzut-o era a sărmanei hangiţe văduve, 
înfricoşate. 

Tedia mă privi dezaprobator. 

— Cum poţi şti ce-am văzut? Erai acolo? 

N-am văzut nici un rost s-o contrazic. 

Cum l-ai ucis? 

Ridică mâinile de pe umerii tatălui, să se asigure că bentiţa îi 
era strâns legată la spate. Innodă capetele bentiţei şi mai strâns 
cu mâinile ei suple. 

— Cu bentiţa asta l-am omorât. Nu-mi doresc decât ca zeiţa 
să fi privit totul, dar a trebuit s-o fac în lectică fără să fiu văzută. 
Sclavii erau acolo; n-aveau voie să vadă. M-am urcat în lectică, 
trecând în spatele lui. Tata a urcat după mine şi am lăsat 
perdeluţele jos. l-am petrecut bentiţa în jurul gâtului, iar tata l-a 
ţinut locului din faţă. 

— N-am fi reuşit niciodată dacă n-ar fi fost deja slăbit din 
cauza rănilor, spuse Sextus Tedius cât se poate de firesc. Uită-te 
la noi - un bătrân invalid şi o femeie. Dar ne-am descurcat. 

— Am văzut cadavrul, i-am spus eu. Rana de la umăr era 
profundă. Probabil ar fi murit oricum. 

— Nu fi atât de sigur, spuse Tedius. Am văzut multe bătălii şi 
mulţi soldaţi care arătau mult mai rău decât Clodius şi care şi-au 
revenit. Încă mai era destulă viaţă în şacalul ăsta. Ştiu; am văzut 
ieşind din el ultima suflare. Nemolestat ar fi putut supravieţui 
călătoriei la Roma. Ar fi în viaţă acum. 

— Atunci vă asumaţi responsabilitatea pentru moartea lui. 
Păreţi mândri de asta. 

— Sunt mândru de fiica mea, da! Tu ai un fiu, nu-i aşa, 
Gordianus? Mi-amintesc, era cu tine ultima oară când m-ai 
vizitat. Ei bine, sunt ca oricare alt bărbat - mi-ar fi plăcut să am 
un fiu şi să-l văd cum creşte mare ajungând bărbat, cum îşi 
dovedeşte curajul în luptă şi convingerile în Forum. Dar n-am 
avut un fiu. Am o fiică. Şi fiica mea mi-a fost întotdeauna 


credincioasă, nu m-a dezamăgit niciodată, iar atunci când mama 
ei a murit ea i-a luat locul fără ezitare. Şi acum uite ce-a făcut! A 
realizat ceea ce nici un bărbat n-a fost în stare să facă, fie în 
luptă, fie servindu-se de lege: i-a pus capăt lui Publius Clodius. 
Un inamic al statului, o ameninţare la adresa decenţei, boala 
Republicii, dezonoarea strămoşilor lui. Şi fiica mea a fost cea 
care în sfârşit l-a suprimat! Zeii şi zeițele îşi manifestă voinţa 
într-un mod misterios, Gordianus. S-au săturat de Publius 
Clodius şi l-au eliminat. Cine sunt eu, dacă nu un bătrân senator 
ramolit, să pun sub semnul întrebării alegerea instrumentului de 
către aceştia? 

l-am studiat pe amândoi, atât de macabru satisfăcuţi de ei, 
modele severe ale virtuţii romane. 

— De ce nu i-aţi abandonat cadavrul pe marginea drumului? 
De ce l-aţi trimis la Roma? 

— Lectica era contaminată de sângele şi duhul lui, spuse 
Tedia. N-aş fi putut să mai intru vreodată în ea. 

— Era ultima lui dorinţă, exprimată ca o rugă, spuse tatăl ei. E 
exact cum ţi-am mai spus: odată ce un om a murit, ce rost are 
să-l mai dispreţuieşti? Nu, nu l-aş fi lăsat în drum ca pe un câine 
mort. l-am trimis trupul la Roma, spunându-le cărăuşilor să-l 
predea cu mare respect văduvei. 

— Inelul lui, am spus eu, amintindu-mi. Trupul lui a sosit fără 
inel. Voi l-aţi luat? 

Tedia îşi cobori privirea. 

— Asta a fost o greşeală. Am crezut că îi va face plăcere 
zeiţei. 

— Tu eşti femeia care a mers la Casa Vestalelor, oferind inelul 
lui Clodius pentru o rugă de mulţumire? 

— Da. 

Subit am înţeles privirea ciudată de pe faţa lui Philemon în 
Taverna Scandalurilor. Îl întrebasem de ce nu apelase la ajutorul 
fiicei lui Tedius când era dus în lanţuri pe Via Appia trecând pe 
lângă locul în care se odihnea Tedius mai jos de Casa Vestalelor. 

— Ţi-ai ascuns chipul faţă de Virgo Maxima, am spus eu. [i-ai 
schimbat vocea. 

— Da, altfel vestalele m-ar fi recunoscut. 

— Nu erai mândră de ceea ce făcuseși? 


— N-am simţit nevoia de a mă lăuda sau de a-mi arăta faţa. 
Nu fusesem decât un instrument al zeiţei şi voiam să ofer inelul 
numai zeiţei. Dar Virgo Maxima a refuzat să-l ia. Mi-a spus că o 
asemenea ofrandă n-ar fi pioasă. 

Am clătinat din cap. 

— Toată lumea credea că fusese soţia lui Milo... 

Tedia izbucni în râs. Era evident că nu era obişnuită să râdă. 

— Fausta Cornelia? Vaca aia blasfematoare? E greu de 
imaginat că s-ar putea ruga pentru ceva, decât poate să-i roage 
pe zei să-i trimită câte un amant în fiecare zi. Ce glumă, toată 
lumea s-o confunde cu mine. 

— Unde-i inelul acum? 

— De ce întrebi? 

— Pentru că mi-ar plăcea să-l înapoiez familiei. Ai recunoscut 
că a fost o greşeală să-l iei. Zeița n-are trebuinţă de el. Dacă-l 
păstrezi ca trofeu în mod sigur va fi o piază rea, un blestem 
asupra casei tale. 

Tedia se gândi o clipă la asta şi părea gata să spună ceva, dar 
tatăl ei scutură din cap. 

— Inelul e singura probă sigură împotriva noastră. Tot ceea ce 
ai auzit de la noi nu e decât o poveste pentru propriile tale 
urechi. Martora ta de la tavernă - fata de la fereastră, presupun 
- poate a văzut că Publius Clodius mai era în viaţă, dar n-avea 
cum să vadă în lectică. Nimeni n-a văzut momentul efectiv al 
morţii, în afara de mine şi de fiica mea. Vestalele ştiu că o 
femeie le-a adus inelul lui Clodius, dar n-au văzut faţa femeii. 
Doar faptul că inelul e la noi reprezintă o probă pentru ceea ce- 
am făcut. De ce ţi l-am dat ţie, Gordianus? Ce vei spune familiei 
lui Clodius, că ai recuperat inelul de la adevărații ucigaşi ai celui 
drag lor, o femeie şi un bătrân invalid? Să ne supunem 
răzbunării lor? 

— Ce-ar trebui să le spun? Că din întâmplare l-am găsit pe 
marginea drumului? Gândeşte-te Tedia la toate lacrimile pe care 
le-ai vărsat când ai auzit mărturia Fulviei. Chiar vrei să păstrezi 
inelul? 

Inspiră adânc şi încercă să se mişte, dar tatăl o prinse de braţ. 

— Numai dacă juri să nu spui nimănui, Gordianus, spuse 
Tedius. 


— Nici o promisiune! 

— Va trebui, dacă vrei inelul. Va trebui să juri că nu vei repeta 
ceea ce-ai auzit astăzi aici şi în schimb îţi vom da inelul. 
Gândeşte-te, Gordianus, ce rost ar avea să-i asmuţi pe clodieni 
împotriva mea şi a fiicei mele? Mulțimea a fost în sfârşit potolită 
graţie condamnării lui Milo; asta îi va face să se simtă ca nişte 
proşti şi se vor răzvrăti din nou. Gândeşte-te cât de iritat va fi 
Pompei când va afla că justiţia lui a dat greş şi condamnarea lui 
Milo e eronată? Roma a fost zdruncinată din temelii din cauza 
celor întâmplate aici pe Via Appia. Dar acum lumea s-a liniştit, 
cei răi au fost pedepsiţi în ambele tabere - Clodius e mort, Milo 
exilat. Ce scop ar mai servi o ultimă dezvăluire decât exaltarea 
propriei vanităţi, demonstrându-ţi perseverenţa şi inteligenţa? 
Fă jurământul pe care ţi l-am cerut; înapoiază inelul celui care l- 
a iubit cel mai mult pe Clodius şi lasă restul în seama zeilor. 

M-am dus la fereastră. Dedesubt era oraşul Aricia, cel în care 
Clodius rostise ultimul său discurs, întunecat de umbre 
amestecate de un albastru închis. Am cugetat vreme 
îndelungată. Cu ce îi eram dator lui Milo care comisese un act 
atât de josnic împotriva mea şi m-ar fi ucis fără milă dacă Cicero 
nu l-ar fi potolit? Cu ce îi eram dator lui Cicero care fusese de 
acord cu răpirea mea? Sau prietenilor şi moştenitorilor lui 
Clodius care instigaseră revolta având drept consecinţă 
prădarea casei mele şi uciderea lui Belbo? Cu ce îi eram dator 
Romei însăşi - pentru că cine putea spune ce mai reprezenta 
Roma sau ce se va alege de ea în următorii ani? Totul era 
fluctuant, în haos şi confuzie. Eram confruntat cu ceea ce 
respectam cel mai mult, adevărul, dar mă regăseam absolut 
singur; nici măcar Eco nu era acolo să-mi împărtăşească 
descoperirea sau să mă sfătuiască. Era mai bine aşa; mă 
îndoiesc că ar fi aprobat decizia pe care am luat-o. M-am întors 
spre Sextus Tedius. 

— Ai cuvântul meu; jur pe umbra tatălui meu că voi păstra 
secretul discuţiei noastre. Adu-mi inelul. 

Tedia părăsi încăperea. In absenţa ei apăru un sclav care 
aprinse lămpile, dispersând întunericul tot mai dens. Tedia se 
întoarse, lăsând inelul să-mi cadă în palma întinsă, arătând 
bucuroasă să scape de el. 


Era greu, din aur masiv. Am văzut numele P. CLODIUS 
PULCHER gravat pe el, dar eram surprins că nu existau şi alte 
însemne. În mod sigur ar fi trebuit să existe unele referiri la 
gloria iluştrilor strămoşi, nu? Apoi l-am ridicat spre lumină şi am 
remarcat modelul în formă de fagure încrustat pe suprafaţa 
lucioasă a inelului, mici poligoane interconectate asemănătoare 
pavelelor perfect potrivite de pe Via Appia. Inelul era imaginea 
leită a însuşi dramului, turnat în cerc, fără început sau sfârşit, un 
omagiu adus locului în care purtătorul căzuse doborât de 
duşmani, dându-şi ultima răsuflare cu o bentiţă albastră în jurul 
gâtului. 

XXX 

Noaptea aceea am dormit într-un han din Aricia. Taverna de 
la parter era plină de fum şi gălăgioasă, iar aşternutul era plin 
de gângănii, dar am dormit mai bine decât în Bovillae, cu 
fantomele lui, vii sau răposate. 

M-am trezit înainte de crăpatul zorilor şi i-am trezit şi pe 
băieţi. Toţi trei a trebuit să-l zgâlţâim pe Davus ca să se poată 
trezi. Am pornit la drum înainte de prima oră a zilei, înaintând 
rapid. Am ajuns în oraş înainte de prânz. Aveam de făcut trei 
vizite, după care puteam întoarce spatele pentru totdeauna 
celor întâmplate pe Via Appia. 


Capitolul treizeci şi şase 


Mopsus şi Androcles deveniră tot mai neliniştiţi în timp ce 
treceam prin Forum, apoi pe Rampă, urcând spre Colina 
Palatină. Amândoi erau cu ochii căscaţi văzând atâtea clădiri şi 
atâţia oameni. Davus adoptă un aer puţin îngâmfat faţă de 
sclavii de la ţară. Mi-am amintit propria lui consternare când se 
pomenise în peisajul rural pentru întâia oară în viaţă, dar n-am 
zis nimic. 

Toţi trei deveniră foarte tăcuţi în timp ce ne apropiam de 
casă. Faţa lui Davus se lungi, cei doi băieţi se strânseră mai 
aproape, unul de celălalt. Nici n-am intrat bine în atrium, că 
apăru Bethesda. 

— Deci ei sunt sclavii cei noi, spuse ea, ignorându-l pe Davus. 

— Da, el e Mopsus, iar celălalt fratele lui, Androcles. Băieți, ea 
e noua voastră stăpână. 

Băieţii îşi coborâră privirea, aruncându-i câte o uitătură pe 
furiş. Androcles şopti în urechea fratelui mare: E frumoasă! 

Buzele  Bethesdei aproape că formară un zâmbet. Era 
splendidă în stola ei de culoarea şofranului şi colierul simplu de 
argint, cu părul strâns sus de tot în aşa fel încât firele cărunte 
arătau ca nişte vene care şerpuiau prin negrul ca de marmură 
lucioasă. Eram aproape la fel de sedus de ea ca cei doi băieţi. 

— Amândoi păreţi agili şi energici, spuse ea, în aşa fel încât 
vorbele sunară mai degrabă a judecată decât a compliment. 
Presupun că o să găsim ceva să vă ţinem ocupați. Aţi fi buni 
pentru trimiterea de mesaje, doar că nu cunoaşteţi oraşul. Va 
trebui să facem multe explorări zilele astea, să vă familiarizați 
cu cele şapte coline. Acum cred că sunteţi înfometați după 
drum. Davus vrei să le arăţi unde e bucătăria 

— Nu-i aşa? 

— Da, stăpână. Davus părea cel mai copleşit de prezenţa ei. 
Era uimitor cât spaţiu părea să ocupe un individ atât de mare ca 
el şi cât de rapid putea să dispară din încăpere. 

Bethesda şi cu mine am rămas singuri. 

— Soţule, m-am gândit mult ieri. 

— Şi eu. 


— Noi doi trebuie să avem o discuţie serioasă. 

— Poate aştepta? Mai am câteva obligaţii de rezolvat astăzi, 
pe urmă... 

— Cred că da. 

— Dar până la sfârşitul zilei vreau o rezolvare a chestiunii 
ăsteia dintre Diana... şi Davus. 

— Sunt de acord. Atunci vorbim astă seară? 

— Da. Ochii noştri se întâlniră, fără să mai pară deloc necesar 
să discutăm. Eram de acord amândoi ce aveam de făcut. 
Trăisem cu ea îndeajuns de mult pentru a fi în stare să citesc 
una ca asta din privirea ei. 

XXX 

Am mâncat rapid câteva măsline, brânză şi pâine proaspătă, 
apoi am plecat din nou. L-am luat pe Davus cu mine, deşi nu 
părea necesar să am un protector. Străzile arătau nefiresc de 
calme după furia ultimelor zile. 

Pompei Cel Mare se mutase în oraş, locuind la casa lui din 
districtul Carinae, cum sperasem. A acceptat să mă primească 
aproape fără ezitare. 

Casa din Carinae era o veche vilă imensă înconjurată de 
clădiri noi, mai înalte. Era proprietatea familiei Pompei de mai 
multe generaţii. Intreaga casă avea un miros igrasios, iar 
încăperea în care Pompei acorda audienţe nu oferea privelişti 
fabuloase, se zărea doar o curte interioară cu o fântână 
modestă. Camera era înţesată de trofee vechi din diverse 
campanii militare, unele aduse de Pompei din est, altele 
dobândite de tatăl său - arme exotice, fragmente de armuri, 
statuete ale unor zeități obscure, marionete din zona de graniţă 
a părţilor şi măşti din Grecia. Discreţi ca întotdeauna, în colţuri 
şi unghere întunecate, erau postați soldaţi responsabili cu 
siguranţa lui Pompei. 

Pompei stătea lângă o măsuţă încărcată cu suluri de 
pergamente. Când am intrat, puse deoparte documentul pe care 
îl studia. 

— Descoperitorule! Am fost surprins când m-a anunţat 
uşierul. Nu mă aşteptam să te revăd. 

— lar eu nu m-am aşteptat să ne vedem atât de curând. 


— Întâmplarea face că ai venit la acea oră din zi când încă nu 
am obligaţii programate anterior. Avem chestiuni neterminate? 

— Am venit să cer o favoare, Magnus. 

— Foarte bine. Îmi place când mi se cer favoruri, că le acord 
sau nu. Mi se oferă şansa de a-mi confirma renumele. Ce 
doreşti, Descoperitorule? 

— Înţeleg că o parte din pedeapsa împotriva lui Milo va fi 
confiscarea domeniului său. 

— Nu întregului domeniu, cred că e posibil să-i permitem să ia 
cu el o parte din sclavii personali şi alte lucruri intime pentru a 
putea începe o nouă viaţă în Massilia. Întâi de toate trebuie 
lichidată întreaga avere pentru a-i plăti creditorii, cohorte de 
creditori. După aceea vom vedea ce-a mai rămas pentru 
trezorerie. Domeniul lui va fi purecat bine de tot, să mai rămână 
foarte multe pentru animalele de pradă. 

— AŞ dori să fiu trecut pe lista creditorilor. 

— Oh? Mi-ar fi foarte greu să cred că i-ai împrumutat bani, 
Descoperitorule. Sau ai prestat unele servicii pentru care n-ai 
fost plătit? 

— Niciuna dintre aceste lucruri. Am o plângere de făcut 
împotriva lui. El e cel responsabil pentru răpirea mea şi a fiului 
meu, ţinându-ne prizonieri peste o lună de zile. De când am 
vorbit ultima oară am obţinut probe împotriva lui. 

— Înţeleg. Practic vorbind n-ai nici un fel de opţiune legală. 
Omul a fost condamnat şi va dispărea pentru totdeauna. Nu va 
fi aici să se prezinte la proces dacă vei face plângere împotriva 
lui. 

— Îmi dau seama de asta, de aceea am venit aici, Magnus. 

— Inţeleg. Şi ce anume vrei? 

— AŞ dori să fiu recunoscut de stat ca unul dintre creditorii lui 
Milo. Vreau o compensație din domeniul lui. 

— Şi care e preţul pentru ceea ce aţi avut de pătimit tu şi fiul 
tău din cauza lui? 

— Asta e greu de estimat. Dar există o sumă care m-ar 
satisface. Şi i-am comunicat-o. 

— O sumă destul de precisă, spuse Pompei. Cum ai ajuns la 
ea? 


— În timpul celei mai grave răzmeriţe clodiene, casa mea a 
fost jefuită. O statuie a Minervei din grădina mea a fost trântită 
la pământ şi avariată. Suma e preţul reparaţiei. 

— Înţeleg. E corect aşa, să-i pretinzi lui Milo preţul pagubei 
comise de duşmanii lui? 

— Nu e corect, din punct de vedere legal. Dar probabil aş 
putea parafraza ceva ce spuneaţi mai demult, Mărite. 

— Ce anume? 

— „Nu mai cita legi. Noi avem facturi neplătite”. 

Pompei găsi asta foarte amuzant. 

— Îmi placi, Descoperitorule. În anii care urmează mi-ar 
plăcea să cred că vei fi de partea mea. 

— Nu înţeleg, Mărite. 

— Oh, cred că înţelegi. Foarte bine, atunci cum vom face? 

Şi chemă un secretar căruia îi spuse să compună un memoriu 
în două exemplare. Unul ajunse să se alăture unui teanc destul 
de înalt, lângă perete. Pompei îl semnă pe celălalt. Secretarul îl 
rulă foarte strâns şi îi aplică un boţ de ceară roşie pe care 
Pompei o presă cu inelul de sigiliu. 

— lată, trimite asta acasă la Milo. Mult noroc s-o poţi 
valorifica. În faţa ta sunt câţiva oameni destul de importanţi. Pe 
de altă parte, factura ta poate că e cea mai mică. E posibil ca 
cei de la domeniu s-o achite prima, ca să scape de ea. 

— Mulţumesc, Mărite. 

— Sigur. Zâmbi şi făcu un gest de rămas bun, apoi traversă 
încăperea. Un moment mai târziu se întoarse, surprins să mă 
vadă încă acolo. Ce mai e, Descoperitorule? 

— Sunt în faţa unei dileme, Mărite, între un jurământ pe care 
l-am făcut şi o obligaţie anterioară faţă de excelența ta. 

— Da? 

— Acum, după încheierea procesului lui Milo, mai aveţi vreun 
interes în a descoperi ce s-a întâmplat pe Via Appia? 

— Nu înţeleg prea bine ce vrei să spui. 

— Dacă ar fi să declar că oamenii lui Milo l-au rănit grav pe 
Clodius, poate fatal, dar că altcineva - cineva cu totul diferit de 
sfera lor de duşmănie - ar fi avut grijă să ducă treaba la bun 
sfârşit... 


— Vrei să spui că lovitura de graţie a fost dată de o a treia 
persoană? 

— Am jurat să nu discut detalii. 

— Inţeleg. Pompei se gândi o clipă. Atunci ar fi bine să nu mai 
spui nimic. 

— Nimic, Mărite? 

— Da. În nici un caz să nu-ți încâlci jurământul pentru mine. 
Clodius e mort şi incinerat. Milo e falit şi pe punctul de a părăsi 
Roma pentru totdeauna. Caz rezolvat în privinţa celor doi. 
Următoarea mea misiune e de a-i pedepsi pe cei responsabili de 
arderea Casei Senatului. Statul trebuie să împartă dreptate 
tuturor celor care au deranjat pacea şi ordinea publică, vezi 
bine, altfel nu putem avea lege şi ordine. Ar putea avea această 
dezvăluire a ta vreun afect asupra acestei situaţii? 

— Nu cred, Mărite. 

— Atunci e nerelevant şi lipsit de interes pentru mine. 
Asasinarea lui Clodius e o chestiune învechită. lInţelegi, 
Descoperitorule? In vocea lui detectam un ton aproape 
ameninţător. 

— Da, Mărite, cred că da. 

XXX 

Interiorul casei lui Milo îmi părea ciudat de familiar, deşi nu 
fusesem niciodată acolo. Mozaicurile pardoselilor, ocrul pal al 
pereţilor, ca de altfel şi diversele obiecte din atrium şi cele pe 
care le-am zărit în camerele învecinate, mi-au reamintit imediat 
de casa lui Cicero. Fără să posede un astfel de rafinament, Milo 
căutase să întreacă gustul impecabil al marelui său prieten. 

Locul acela îmi mai amintea, destul de straniu, de marea casă 
a lui Clodius de pe Colina Palatină, fiindcă era într-o stare de 
haos. Dar cum văzusem casa lui Clodius în curs de mobilare şi 
decorare, casa lui Milo era invers, într-un proces de des- 
decorare şi dezasamblare. Picturile fuseseră înlăturate de pe 
pereţi şi stivuite vertical. Obiectele preţioase erau şi ele 
împachetate atent. Draperiile erau îndepărtate de la uşi şi 
împăturite atent pe nişte măsuţe. 

Asemenea vilei lui Clodius în noaptea asasinării lui plutea un 
aer de distragere şi abandon şi în casa lui Milo. Din când în când 
apărea câte un sclav îndeplinind cine ştie ce sarcină, arătând 


nefericit şi abia dacă-mi arunca o privire, începeam să cred că 
uitaseră de mine. În cele din urmă sclavul care îmi dăduse 
drumul să intru se întoarse făcându-mi semn să-l urmez în 
interiorul casei. 

Îmi pierdusem minţile, să-l las pe Davus afară şi să merg să-l 
văd pe Milo de unul singur? M-am îmbărbătat pentru 
confruntarea care urma. Nu eram sigur cum mă voi simţi când îl 
voi vedea. Mă nedreptăţise crunt şi aveam toate motivele să-l 
dispreţuiesc, dar destul de straniu, experienţa încarcerării mele 
mă făcea să simt un fel de simpatie pentru el. E un lucru 
îngrozitor pentru un om să-şi piardă toate visele, să i se ia 
absolut totul, cu excepţia mijloacelor elementare de 
subzistență. Milo evoluase din obscuritate într-o poziţie de mare 
putere. Poziţia de consul îi fusese accesibilă - apoi lumea lui se 
prăbuşise într-o clipită, iar destinul lui intrase într-o 
degringoladă incontrolabilă. Jucase un joc periculos, iar în final 
pierduse totul. Indiferent dacă merita această soartă sau nu, 
ruina lui plenară mă mişca. Asta nu însemna că n-aveam de 
gând să-i spun tot ceea ce credeam despre cum se purtase cu 
mine, cerându-i reparaţii. 

Sclavul mă conduse într-o cameră care avea o atmosferă 
evident feminină. Pereţii erau pictaţi cu păuni cu coada în 
evantai păşind ţanţoşi prin grădini cu flori sălbatice. Un scrin 
scund era înţesat cu mai multe cutiuţe cu cosmetice, cu bijuterii, 
perii de păr şi oglinjoare înrămate, toate din lemn superior şi 
metale, încrustate cu pietre preţioase. Pe întreaga lungime a 
camerei se vedeau împrăştiate o serie de rochii şi stole colorate, 
răbufnind dintr-un dulap deschis, întreaga încăpere era 
dominată de o sofa uriaşă acoperită cu un material de un roşu 
diafan. Aerul era înmiresmat cu mosc şi iasomie. 

Hohote de râs în cascadă răzbăteau pe uşa de la capătul 
îndepărtat al încăperii care ducea în mod evident la o baie. 
Distingeam voci feminine şi masculine deopotrivă. Unde mă 
adusese sclavul şi de ce plecase fără să mă anunţe? Mi-am dres 
glasul cât am putut de sonor. 

Râsetele şi stropitul încetară. O tăcere de moarte. Mi-am dres 
glasul din nou şi am strigat: Milo? In loc de răspuns se auzi 


tăcerea, apoi un hohot de râs şi zgomot de apă stropită mai 
stridente decât înainte. 

— Aşteaptă acolo, spuse vocea de femeie. Am auzit şoapte, 
conversaţie şi mai multe râsete. In cele din urmă femeia apăru 
în cadrul uşii, purtând un halat fără cordon care nu prea 
ascundea rotunjimile voluptoase ale corpului ei. Părul bogat de 
culoarea ghimbirului era adunat în vârful capului. Indiferent ce 
făcuse în baie nu-şi udase părul. 

ÎI întâlnisem pe tatăl ei. Dictatorul Sulla era atunci spre 
sfârşitul vieţii; Fausta Cornelia nu era decât o copilă. Treizeci de 
ani mai târziu încă era prea tânără pentru a arăta ravagiile unei 
desfrânări severe care ruinase aspectul fizic al tatălui, dar exista 
o evidentă asemănare familială - aceeaşi piele albă, acelaşi 
zâmbet carnivor, acelaşi foc mistuitor din spatele ochilor. Nu era 
graţioasă; când se deplasa, câte o parte a corpului ei 
întotdeauna părea să tremure sau să penduleze, în locul graţiei 
radia o pârguire carnală şi chiar de la o distanţă considerabilă 
puteam detecta căldura emanată de corpul ei trandafiriu şi 
încins după o baie fierbinte. Odrasla unei genealogii elitiste ea 
atrăsese doi soţi promiţători; alte atribute atrăseseră un şir 
constant de amanți, iar eu avusesem ocazia să-i întâlnesc 
îndeaproape. 

— Deci tu eşti Descoperitorul, spuse ea. 

— Da. Am venit să discut o problemă de afaceri cu soţul tău. 

— Soţul meu nu e acasă. 

— Nu? Am privit spre uşa băii. Încă mai puteam auzi bălăceli 
şi sunet de voci. 

— Crezi că dacă Milo ar fi fost aici m-aş fi îmbăiat cu doi dintre 
gladiatorii lui? 

Mă privi să vadă dacă sinceritatea ei mă şocase. M-am forţat 
să păstrez o expresie neutră. 

— Îmi dau seama că Milo trebuie să fie extrem de ocupat în 
aceste ultime zile ale lui în Roma, am spus eu. Nu e absolut 
necesar să-l văd pe el în persoană dar vreau să mă asigur că va 
primi asta, şi am ridicat micul sul cu sigiliul lui Pompei. 

Îşi dădu ochii peste cap. 

— Oh, nu altă factură! Mulţumesc zeilor că mi-am păstrat 
averea, chiar dacă e pe numele fratelui meu. Luă sulul din mâna 


mea şi păşi pe un coridor scurt. Se fâțâia destul de bine şi cu 
spatele, după cum observam. Am intrat într-o încăpere ticsită cu 
documente. 

— Biroul soţului, anunţă ea cu o tentă de dezgust. De aici 
avea de gând să conducă Republica. Ce glumă sinistră s-a 
dovedit a fi! Presupun că nu va mai exista vreodată un om ca 
tatăl meu, un bărbat adevărat care să pună cu botul pe labe 
acest oraş nebun. 

— Nu sunt sigur de asta, am spus eu, gândindu-mă şi la 
Pompei, şi la Caesar. 

Nu mă auzi. 

— Asta e ultima grămadă de facturi, spuse ea arătând spre o 
cutie înaltă plină cu suluri şi bucăţi de pergament. S-o aruncăm 
pe a ta deasupra? lată. Dar să nu fi surprins dacă va ajunge la 
fund sau pur şi simplu pierdută. 

— Cine se ocupă de sortarea tuturor acestor facturi? O face 
chiar soţul? 

— Pe zei, nu! Milo e o epavă. De-abia dacă poate sorta cu 
care pantof să se încalţe primul dimineaţa. Doar dacă aruncă o 
privire în camera asta şi devine un prunc smiorcăit. Nu, astea 
vor fi sortate după ce pleacă. Cicero se va ocupa de ele. Sau 
Tiro, ar trebui să zic; Tiro e minunat când e vorba de organizat 
ceva. 

— Înţeleg. Atunci, iată, hai să punem cererea mea deoparte. 
Dacă nu te superi, spune-i lui Cicero s-o onoreze prima. Spune-i 
că Gordianus Descoperitorul insistă. Cicero va şti de ce. Şi Tiro. 

Mă privi cu sarcasm. 

— Crezi că eu nu ştiu? Ştiu cine eşti, Descoperitorule. Ştiu mai 
multe despre treburile soţului meu decât ţi-ai putea închipui. Era 
pornit să te omoare, să ştii. Numai despre asta vorbea zile 
întregi. 

— Serios? Candoarea ei în privinţa bărbaţilor nu era nici pe 
departe atât de izbitoare ca cea despre comploturile soţului. 

— Oh, da. Milo te considera un mare pericol. Presupun că ar 
trebui să te simţi flatat. Fireşte, spre final vedea un asasin în 
fiecare dulap şi un spion în spatele fiecărui boschet. A fost 
obsedat de tine o vreme. Cicero îi spunea mereu că exagera 
aiurea orice pericol reprezentai pentru el. Cicero zicea că 


reputaţia ta e enorm de umflată, că nu prea eşti competent, 
serios, şi că Milo ar trebui să înceteze să se necăjească din 
cauza ta. 

— Foarte drăguţ din partea lui Cicero. 

— Încerca să te protejeze, fraiere. Dar Milo era chitit să te 
vadă mort. În final Cicero l-a făcut să accepte un compromis, iar 
Milo n-a făcut decât să te răpească. Dar tu trebuie să fii la fel de 
inteligent şi de perseverent pe cât credea - ai evadat înainte de 
proces. Pe Hercule, ce sperietură trebuie să fi tras Cicero când i- 
ai ieşit în cale, chiar în faţa lui. Şi emise un hohot de râs scurt, 
ca un lătrat. 

— Mi-aş dori să fi apreciat şi eu umorul situaţiei, atunci. 

— Nu putem spune asta cu totii, privind înapoi? Dac-aş fi ştiut 
că măritişul cu Milo va deveni o glumă atât de tare! Şi ziua 
aceea oribilă pe Via Appia, când am crezut că trăiesc un coşmar, 
n-a fost decât o farsă grotescă de la început la sfârşit. Cea mai 
crudă ironie e că Milo n-a intenţionat niciodată să-l omoare pe 
Clodius. Lupta s-a iscat de la sine, iar când Milo şi-a trimis 
oamenii după Clodius le-a ordonat să-l cruţe! Gladiatorii jură şi 
acum că nu l-au atins la han. 

— Adevărat? 

— Te îndoieşti? Haide, o să-i las să-ţi spună chiar ei povestea. 
Mă conduse înapoi în camera ei. 

— Băieți! Puteţi ieşi acum din baie. Vizitatorul meu a promis 
să nu vă muşte. 

Întâi apăru unul, apoi celălalt; cei doi n-ar fi putut intra pe uşă 
împreună. Aveau câte o pânză în jurul coapselor, dar altfel erau 
încă uzi din baie, două mase uriaşe de carne păroasă, aburită, 
fiecare de două ori cât un om obişnuit. Am observat că aveau 
cât o mică cicatrice ici-colo, dar în general nu erau însemnați 
cum ar fi fost de aşteptat din partea unor gladiatori care nu 
pierduseră vreo confruntare. Se mişcau cu o uşurinţă şi o graţie 
surprinzătoare ţinând cont de gabaritul lor. Spre deosebire de 
Fausta nimic nu tremura sau unduia în timp ce se deplasau; cu 
toată carnea de pe ei muşchii lor erau solizi ca marmura. 

Am tresărit văzându-le feţele urâte atât de aproape. Eudamus 
şi Birria, am spus eu şoptit. 


Traversară încăperea cu o nonşalanţă supremă, dădură la o 
parte vălul diafan şi se aşezară unul lângă celălalt pe sofaua 
Faustei. Rama patului gemu, lăsându-se sub greutatea lor. 

— Soţul meu vrea să-i ia cu el la Massilia, spuse ea cu 
melancolie. Va avea nevoie să fie apărat, desigur. Dar, vai, cât 
de mult îmi vor lipsi. 

— Să înţeleg atunci că nu-ți vei însoţi bărbatul în exil? 

— Să merg cu Milo la Massilia, să trăiesc printre greci şi gali şi 
romani decăzuţi? Mai degrabă mi-aş sfârşi zilele în ferma de 
porci a lui Milo din Lanuvium. 

l-am privit pe Eudamus şi pe Birria. 

— Eşti sigură că pot vorbi? 

— Pare prea mult de aşteptat de la ei, nu-i aşa, date fiind 
celelalte talente ale lor? Da, de fapt pot vorbi - deşi Birria e cel 
care vorbeşte pentru amândoi. Eudamus e mai sfios pentru că e 
mult mai drăguţ, cred eu. Cel mai puţin hidos dintre cei doi rânji 
lasciv şi chiar roşi. Cel urât strâmbă din nas şi scrâşni din dinţi. 
Băieți, el e Gordianus, îi spuneam unele lucruri despre ziua în 
care a murit Clodius, iar el nu m-a crezut. 

— Vrei să-i smulgem capul de pe umeri? 

— Nu, Birria. Poate altădată. Ţi-aminteşti cum a început 
bătălia în ziua aceea? 

— Sigur că da. Birria îşi duse palmele la ceafă, expunându-şi 
bicepşii mari cât capul lui. Ne-am întâlnit cu nebunul de Clodius 
pe drum şi asta putea să însemne necaz de la-nceput, dar ne- 
am petrecut fără nici o problemă, ca uns. Da' nebunul n-a putut 
să-şi ţină gura şi să nu ne-arunce o insultă în ultimul moment. 

— Şi-atunci ţi-ai pierdut cumpătul, nu-i aşa? întrebă Fausta, 
înţelegătoare. 

— Da. Am aruncat sulița spre el. Voiam doar să-i şuiere pe la 
ureche, dar s-a mişcat şi l-a lovit în umăr. Birria râse. L-a azvârlit 
de pe cal, cu toate că n-am vrut. Pe urmă a fost voia lui Marte şi 
fiecare om pentru pielea lui. l-am dovedit rapid. N-a trecut mult 
şi alergau ca iepurii în pădure şi pe drum. 

— Pe urmă stăpânul v-a trimis după el, interveni Fausta. 

— După ce s-a răţoit la noi, confirmă Birria. 

— Şi care erau instrucţiunile lui? 


Birria se întinse pe sofa. Picioarele lui depăşiră cu mult 
capătul îndepărtat, aşa încât aproape atingea pardoseala cu 
degetele de la picioare. Stăpânul a zis, Omoară-i pe ceilalţi dacă 
trebuie, dar ia-l pe Clodius viu. Nu-i atingeţi un fir de păr sau vă 
trimit la minele de sare. Aşa că l-am urmărit pe nebun până în 
Bovillae unde s-a baricadat în han. A trebuit să spargem uşa şi 
să-i scoatem oamenii afară, unul câte unul. Prostul de hangiu s- 
a împotrivit; Eudamus l-a aranjat. Aveam situaţia în mână şi nu 
mai rămânea decât să-l târâm afară pe Clodius, apucându-l de 
ceafa. Atunci au apărut Philemon şi prietenii lui. S-a răstit l-a 
noi, ameninţându-ne şi făcându-ne cu pumnul, dar după ce-am 
făcut doi paşi spre el, a început să urle întorcându-ne spatele şi 
luând-o la fugă. El şi prietenii lui au zbughit-o care încotro. Aşa 
că ne-am luat după ei. Ce altceva puteam face? Eudamus l-a 
fugărit pe unul, eu pe altul, şi toţi oamenii noştri după ceilalţi. 
Credeam că unul din noi va avea minte să rămână de pază, dar 
n-a fost să fie. Ridică din umeri, adunând o masă mare de 
muşchi în jurul gâtului. Totul a fost aiurea în ziua aia. 

Am dat din cap la cât de simplu părea totul. 

— Şi când în sfârşit i-aţi prins pe toţi martorii şi v-aţi întors... 

— Clodius dispăruse. 

Am încuviinţat. 

— Pentru că deja venise Sextus Tedius, trimiţându-l la Roma 
în lectica lui, în timp ce voi îi urmăreaţi pe Philemon şi pe... 

— Da, dar noi nu ştiam asta, protestă Birria. Când ne-am 
întors la han nu ne puteam da seama unde în numele lui Hades 
dispăruse Clodius. 

— Apoi v-aţi ciondănit o vreme; asta a fost cearta pe care a 
auzit-o Philemon fără să înţeleagă ceva. 

Birria dădu din umeri. 

— Ne-am hotărât să ne întoarcem şi să-l întrebăm pe stăpân 
ce-i de făcut. Clodius era rănit, ne-am gândit că nu putea merge 
prea departe. 

— Şi pe drum aţi trecut pe lângă Sextus Tedius care se 
odihnea în dreptul Casei Vestalelor, iar el v-a salutat, în timp ce 
fiica lui... 

— L-am ignorat pe bătrânul senator şi ne-am întors degrabă la 
stăpân. S-a uitat la prizonieri, a văzut că nu-l avem pe Clodius şi 


iar şi-a ieşit din ţâţâni. În timp ce mergea în sus şi în jos, noi am 
urcat prizonierii într-o căruţă şi i-am trimis la vila stăpânului din 
Lanuvium, împreună cu stăpâna. Pe urmă stăpânul s-a gândit că 
probabil Clodius va încerca să se întoarcă la vila lui de la munte, 
aşa că am pornit într-acolo. 

— Dar când aţi ajuns acolo nu l-aţi găsit pe Clodius. 

— Am căutat peste tot - în grajd, în spatele grămezilor de 
pietre, în toată casa. Am început să-i ameninţăm pe sclavii 
fruntaşi, pe mai marele lor şi pe individul acela, Halicor., Unde-i 
Publius Clodius? urla stăpânul întruna. 

— ÎI căutaţi pe Clodius la vilă - nu pe fiul lui! 

— Asta a fost o minciună spurcată, inventată mai târziu de 
clodieni, zicând că stăpânul s-a dus să-l vâneze pe băiatul lui 
Clodius. Ce să fi făcut cu el? Nici nu ştiam că era acolo, în mod 
sigur nu l-am văzut. Pe Clodius îl vânam noi. Stăpânul era turbat 
că nu-l puteam găsi. Ne întreba mereu cât de grav fusese rănit 
Clodius. Se gândea că putea sta ascuns pe dealuri... 

— lar dragul meu soţ se temea de ce avea să urmeze, adăugă 
Fulvia, acum, după ce se făcuse vărsare de sânge, iar clodienii 
mai bine mureau dacă nu se răzbunau. Milo n-a ştiut că murise 
Clodius până s-a furişat înapoi în oraş a doua zi. Pe urmă, 
fireşte, am auzit povestea cum Sextus Tedius a dat peste 
cadavru, iar noi ne-am imaginat ce trebuia să se fi întâmplat. 

— Chiar aşa? am întrebat eu. Şi următorul pas a fost ca Milo 
să inventeze propria versiune sofisticată despre incident - toată 
absurditatea aceea despre cum Clodius a aranjat o ambuscadă 
împotriva lui. 

— A fost o încercare frumoasă, spuse Fausta cu nostalgie. Dar 
în final n-a existat nici o portiţă prin care să se strecoare 
nevătămat, nu-i aşa? Nici cu Cicero de partea lui - şi ce dezastru 
a făcut din apărarea lui! lronia e, înţelegi, că Milo n-a avut 
niciodată intenţia de a-l omori pe Clodius sau de a-i face vreun 
rău băiatului cel mic. Odată ce Clodius a fost rănit - de tine 
Birria, băiat rău, rău, rău de tot - Milo nu voia decât să-l 
captureze pe Clodius viu, să-l ţină în siguranţă şi tăcere până 
când vom fi văzut ce era de făcut în momentul următor. Dar 
Philemon i-a atras pe oamenii noştri departe de han. Fie rănile 
lui Clodius erau mai grave decât credea cineva, fie... 


— Da? 

— Milo i-a spus lui Cicero că altcineva ar fi putut să-l lichideze. 

— Cum era posibil una ca asta? 

— Clodius avea mulţi duşmani pe Muntele Alba. Iscase multe 
necazuri. Orice persoană din partea locului care ar fi trecut din 
întâmplare văzându-l pe Clodius rănit şi singur ar fi putut 
încerca să profite de această situaţie. Şi au existat relatări 
conform cărora Clodius avea urme de strangulare pe gât - le-ai 
menţionat chiar tu lui Cicero. Eudamus şi Birria jură amândoi că 
nu s-au atins în nici un fel de gâtul lui Clodius - aşa că de unde 
provin acele urme, decât dacă o a treia persoană, necunoscută, 
l-a strangulat pe Clodius în timp ce ei îl urmăreau pe Philemon? 
Asta ar explica de ce Sextus Tedius l-a găsit mort în drum, când 
fusese viu în tavernă în momentele în care Eudamus şi Birria 
alergau după Philemon. Şi femeia oftă, sunând mai mult 
plictisită decât obosită. Oricum, asta a fost o teorie propusă de 
Milo, dar Cicero a zis că n-are rost să meargă în direcţia asta. De 
ce să încercăm să convingem juriul că eşti inocent printr-o 
logică întortocheată spunând că oamenii tăi n-au făcut decât să- 
| rănească pe Clodius şi că altcineva l-a omorât? Nu vor crede 
asta niciodată, că e adevărat sau nu. Nu te scuza şi pledează 
auto-apărare! Dacă Philemon n-ar fi apărut poate am fi reuşit 
să-l avem pe Clodius în viaţă. Dar Sextus Tedius a trecut pe- 
acolo exact în momentul cheie, trimiţându-i trupul la Roma fără 
ca noi să ştim. Inţelegi ironia, Gordianus? 

— Oh, da, am spus eu. Mai mult decât îţi dai seama. 

Fausta oftă. 

— Toate aceste regrete despre trecut mă deprimă. Ar trebui 
să pleci acum, Gordianus. Tocmai ieşisem din baie când ai venit, 
iar acum e timpul să fiu masată. Şi se lumină. Decât dacă vrei 
să mi te alături... 

— Nu prea cred. 

— Eşti sigur? Eudamus şi Birria sunt nişte  maseuri 
extraordinari. Douăzeci de degete ale amândurora - de fapt 
nouăsprezece, din moment ce Eudamus şi-a pierdut unul în 
luptă - şi câtă putere! M-ar putea frânge în două ca pe-o nuia, 
dar mă lasă să mă simt uşoară şi aeriană ca un norişor. S-ar 
putea ocupa de amândoi la fel de bine ca de unul singur. Ar 


putea fi destul de interesant. Expresia feţei sale nu lăsa nici o 
urmă de îndoială despre insinuarea ei. 

— lar soţul tău? 

— Nu se va întoarce ore bune. 

— Eşti sigură? 

— Rezonabil de sigură... 

Mi-am amintit talentul Faustei de a se lăsa prinsă în poziţii 
compromiţătoare, imaginându-mi-l pe Milo dând buzna peste noi 
patru. Nu era genul de confruntare pe care mi-aş fi dorit-o cu 
Milo în ajunul exilului său, deşi poate ar fi amuzat-o enorm pe 
Fausta Cornelia. 

— Dar vai, mai am o corvoadă de îndurat înainte de 
încheierea zilei, i-am spus. 

Îşi ţuguie buzele şi dădu din umeri. 

— Atunci regret, Gordianus. Să-i spun soţului că ai trecut pe 
aici ca să-i urezi drum bun? 

— Te rog. 


Capitolul treizeci şi şapte 


Într-o zi atât de superbă, într-o după-amiază de primăvară, cu 
muguri înfloriţi şi soarele răspândind căldura dintr-un cer senin, 
ştiam unde puteam s-o găsesc. 

Ne-am deplasat trecând prin târgul de vite la vest de Colina 
Palatină şi traversând vechiul pod de lemn. 

— Unde mergem, stăpâne? spuse Davus. 

— Pe malul celălalt al Tibrului. Credeam că e evident. 

Davus se încruntă. Era momentul să încetez să-l mai tachinez, 
am gândit eu. Nu mai aveam să-i fiu stăpân multă vreme. O să 
duc dorul relaţiei noastre speciale. 

— De fapt, Davus, noi mergem spre o vilă de pe malul vestic 
al Tibrului, vizavi de Câmpul lui Marte. E un loc superb, cu o 
mică vilă rustică, un câmp de verdeață mărginit de copaci înalţi 
şi cu o fâşie de pământ pe mal excelentă pentru înotători. Aş 
prefera să nu spui nimic despre vizita asta, nici măcar lui Eco. In 
mod cert nu Bethesdei. Poţi ţine un secret? 

— Credeam că e de la sine înţeles, stăpâne, spuse Davus, 
oftând. 

După o vreme am ieşit de pe drum trecând pe la umbra unor 
tufişuri de mure, ieşind pe un câmp întins şi verde, viu, cu 
insecte şi fluturi rotitori. Vila cea lungă era la dreapta, exact 
cum îmi aminteam. Dar ea nu putea sta în casă într-o zi ca asta. 
l-am spus lui Davus să găsească un loc umbros, să mă aştepte, 
iar eu am traversat câmpul, iarba mare împotrivindu-se 
picioarelor mele. Printr-un şir de copaci înalţi am zărit ochiuri 
trecătoare de lumină pe luciul apei. Am văzut şi cortul ei cu 
dungi alb-roşii tremurând în briză, iar lângă el lectica cu care se 
înfrăţea prin aceleaşi dungi alb-roşii, parcat pe un promontoriu. 
Dacă lectica era acolo trebuia să fie şi ea acolo. 

Nimeni nu m-a văzut apropiindu-mă; nimeni nu stătea de 
pază. Toţi cărăuşii lecticii şi gărzile de corp erau un pic mai jos, 
în râu, înotând şi stropindu-se şi jucând un fel de joc cu o minge 
de piele. M-am apropiat de cort, ocolindu-l pentru a ieşi pe 
partea care dădea spre râu şi înotători. Toate obloanele 
fuseseră ridicate pentru a lăsa înăuntru briza şi priveliştea. 


Stătea pe jumătate întinsă, sprijinită pe pernele de pe sofa, 
învăluită de pânza diafană a unei rochii dintr-un material auriu, 
cu o cupă de vin în mână şi o expresie tristă a feţei. Părea mai 
degrabă că priveşte o piesă tragică, nu un grup de sclavi goi 
jucându-se în apă. 

Mă văzu, tresări speriată, apoi, recunoscându-mă, reuşi un 
zâmbet anemic. 

Sclava de companie care stătea pe un covoraş la piciorul 
sofalei sări în picioare când mă apropiam, apoi privi spre 
stăpână pentru îndrumări. La un semn fata dispăru din cort. 

— Gordianus, spuse Clodia. Vocea ei suna ca muzica 
languroasă a râului. Parfumul ei, şofran şi ulei de nard, saturau 
aerul cald din cort. Pielea ei părea luminată de razele filtrate, 
mătăsoase. 

— Te-am dezamăgit deunăzi, am spus eu. 

— Da? Şi îşi întoarse privirea spre cei care se scăldau. 

— Aşa cred. Şi pentru asta îmi cer iertare. 

— Nu era nevoie, uitasem deja. Durerile şi plăcerile nu mă 
mai afectează de la... 

— Moartea fratelui tău? 

Îşi plecă privirea. 

— Singura durere care nu-şi pierde tăria. 

— Presupun că ai găsit puţină alinare după cele petrecute la 
proces. 

— Nu mă omor după procese. 

— Dar Milo a fost pedepsit, iar Cicero s-a poticnit în discursul 
lui. 

Râse cu blândeţe. 

— Da, mi-ar fi plăcut să văd asta. Dar nimic nu mi l-ar fi adus 
înapoi pe el. 

— Nu. Însă uneori oamenii se mulţumesc cu dreptatea, sau 
răzbunarea. 

— Mi-am învăţat lecţia atunci când am încercat să mă răzbun 
pe Marcus Caelius. Ce rost au toate astea la urma urmelor? 

Am grăit cu atenţie. 

— Răzbunarea pe cei care l-au asasinat - asta nu ţi-ar 
produce nici un fel de satisfacţie? 


— De ce revii mereu la acest subiect, Gordianus? Nu am nici 
un apetit pentru răzbunare. Inspiră adânc. Fratele meu le-a 
oferit multor oameni multe pretexte de a-l vrea mort. Nu sunt 
nici proastă, nici oarbă; ştiu cum era şi ce fel de viaţă ducea. N- 
aş fi schimbat nimic la el. Dar mai devreme sau mai târziu, date 
fiind regulile pe care le-a încălcat şi jocul pe care îl juca, era de 
aşteptat un sfârşit nefast pentru el. Toţi joacă acelaşi joc şi 
presupun că toţi vor avea parte de un sfârşit violent- Pompei şi 
Caesar, Caelius şi Antoniu... chiar Cicero. Atât timp cât Clodius 
era jucător activ eram cât de cât interesată în jocul lui. Dar 
acum... Suspină. Nu fac decât să zac aici şi să-i privesc pe aceşti 
tineri frumoşi bucurându-se în apă. Nici nu-i mai văd pe tineri; 
privesc apa, felul în care sclipeşte şi alunecă pe ei. Felul în care 
unduieşte spre mare, fără oprire, fără întoarceri. Totul avea un 
sens pentru mine, dar nu-mi amintesc care era. 

— Eşti nefericită, Clodia? 

— Nefericită? E un cuvânt prea tare. Rareori mai plâng sau 
mă trezesc din coşmaruri despre moartea lui. Mă simt foarte 
obosită. Zâmbi stânjenită. Probabil arăt îngrozitor. 

— Nu, Clodia. Eşti frumoasă. Arăţi nespus de frumoasă. 

Îmi luă mâna. Am privit-o în ochi un moment, apoi a trebuit 
să-mi mut privirea. l-am urmărit pe cei care se scăldau, aşa cum 
o făcuse ea, abstract, fără să-i perceapă cu adevărat, doar 
mişcările lor şi jocul luminii pe trupurile goale. Apoi abstractul 
deveni concret. L-am recunoscut pe unul dintre ei. 

— Pe Hercule! 

— Ce e, Gordianus? 

— Unul dintre tineri, cel cu faţa roşie... şi ochii albaştri ca 
gheaţa... Tânărul plonjă după mingea de piele. Se strâmbă 
exact ca atunci când mă înfruntase pe Colina Palatină, după ce 
îmi jefuise casa. 

— İl cunoşti? spuse Clodia. 

— E unul dintre cei care mi-au jefuit casa şi mi-a doborât 
statuia Minervei. Unul dintre cei care mi-a omorât sclavul, pe 
Belbo. 

— Nu m-ar surprinde. E un fost gladiator. Era sclavul lui 
Clodius, apoi l-a eliberat ca să poată primi ajutorul în grâne. De 
atunci a rămas în familie ca unul din gărzile de corp. A pricinuit 


câteva necazuri printre sclavii nepotului meu. M-am pomenit cu 
el doar cu câteva zile în urmă. Credeau că o să-mi facă plăcere 
să-l privesc. Dar ziceai că ţi-a distrus casa? 

— Şi l-a omorât pe un om foarte drag mie. 

— Înţeleg. Ce vrei să facem în privinţa lui? 

— N-am nici o dovadă. Nimeni n-a fost acolo să-l vadă 
comiţând una ca asta, doar prietenii lui. Poate că unul dintre 
prietenii lui l-a ucis pe Belbo. Poate e nevinovat, deşi părea 
capul acelui grup. 

— De ce să ne încurcăm în detalii? Ştim amândoi ce fel de om 
e. Sunt sigură că a făcut un lucru sau altul pentru care merită să 
moară. Să mă ocup eu de el pentru tine, Gordianus? 

— Ce vrei să spui? 

— Pot face să fie înecat, acum şi aici. Nu trebuie decât să 
suflu o vorbă şefului gărzilor mele. Un individ ca el ar opune 
destulă rezistenţă, îmi imaginez, dar printre gărzile mele şi 
cărăuşii lecticii se găsesc destui bărbaţi puternici să-l ţină cu 
capul sub apă atât cât e nevoie. Ai putea avea plăcerea de a 
privi. Să dau ordin? 

— Vorbeşti serios, nu-i aşa? 

— Da, dar numai dacă vrei tu. Să dau ordin? 

M-am gândit. Într-o singură după-amiază fusesem invitat de 
Fausta Cornelia să iau parte la o orgie şi de Clodia să privesc 
cum moare un om din vrerea mea. Aceste prerogative erau 
apanajul regilor şi împăraţilor; de ce-aş fi refuzat? Poate că n-am 
înţeles niciodată prea bine semnificaţia dreptăţii şi adevărului, 
dar odată credeam că o cunosc, iar această iluzie mă satisfăcea. 
Acum totul se schimbase. Toate reperele mele fuseseră 
demontate. Mă simţeam ameţit şi dezorientat. Işi pierdea lumea 
tot controlul sau numai eu mi-l pierdeam? 

— Nu, am spus eu. Fratele tău e mort, la fel Belbo, şi oricât de 
multe omoruri am comite nu i-am putea aduce înapoi. Râul nu 
curge decât înainte. 

Clodia zâmbi cu regret. 

— Foarte bine. Omul nu va şti niciodată cât de aproape a fost 
să fie înecat ca un câine. Dar n-o să uit ce mi-ai spus. O să-l 
urmăresc îndeaproape de-acum înainte. 

— Clodia... 


— Da. 

— Întinde mâna. 

O întinse arcuind o sprânceană, aşteptându-se la un truc. Am 
aşezat inelul fratelui în palma deschisă. 

Suspină, se cutremură, izbucni în plâns şi îşi ţinu răsuflarea ca 
să se calmeze. Unde l-ai găsit? 

— Dacă îţi spun că l-am găsit undeva lângă Via Appia vei fi 
satisfăcută? 

Privi inelul vreme îndelungată cu atâta tandreţe încât mi-am 
dat seama cât de mult mă înşelasem crezând că aş putea-o răni 
cu ceva. Ce putea simţi pentru mine sau pentru oricare alt 
bărbat care să se compare cu ceea ce simţea pentru fratele ei? 

— De ce mi l-ai adus mie? De ce nu Fulviei? Ea e văduva lui. 

— Da, dar Fulvia merge înainte. Şi-a plănuit următoarea 
căsătorie - şi poate pe cea următoare acesteia. Priveşte spre 
viitor, nu spre trecut. 

— Dar băiatul lui Publius, băiatul cel mic... 

— Dacă tu crezi că nepotul tău ar trebui să primească inelul, 
las decizia în puterea ta. Eu am hotărât să-l înapoiez persoanei 
care l-a iubit cel mai mult. 

Închise pumnul strâns în jurul inelului, apoi îşi închise ochii. O 
singură lacrimă alunecă pe obrazul ei. 

M-am întors păşind pe pământul moale, în aceeaşi direcţie din 
care venisem. La colţul cortului, mi-am întors capul. Ea deschise 
ochii. 

— Aproape că am uitat, am zis eu. Vreau să te invit la o 
nuntă. 

— O nuntă? în familia ta? Nu-mi spune că e vorba de fiica ta, 
Diana. 

— Mi-e teamă că da. 

— Dar nu e decât o copilă. 

— Nu mai e. Timpul zboară. 

— Dar nu voi veni. Nu suntem rude şi nici o apropiată a 
familiei. Va fi foarte neconvențional. 

— Cu atât mai bine. Cred că va fi cea mai neconvenţională 
căsătorie. 

— Atunci înseamnă că fiica ta îşi imită tatăl. 

Gândul acesta îmi oferi un răgaz. 


— La revedere, Clodia. 

— La revedere, Gordianus. Îmi aruncă o privire de rămas bun, 
apoi se lăsă din nou pe spate pe perne ţinând inelul la piept. 

M-am întors pe câmp, la Davus. Clodia avusese dreptate: 
Diana se lua după mine. Toţi mă urmau. 

Numai dacă aş fi ştiut încotro mă îndreptam... 

Numai dacă aş fi ştiut ce ne puteam aştepta de la viaţă, 
oricare dintre noi... 

Davus se odihnea la umbra unui stejar. Când m-am apropiat 
se ridică în picioare şi se scutură pe haine. 

— Dac-aş şti încotro mă îndrept, murmuram eu, gândind cu 
voce tare. 

— Dar, stăpâne, credeam că e evident. 

— Ce? 

Zâmbi. 

— Mergem acasă, nu-i aşa? 

Am răsuflat uşurat. 

— Da, Davus, acasă! 


Nota autorului 


Sursele documentării pentru asasinarea lui Clodius şi procesul 
lui Milo sunt remarcabile prin ele însele. Textul discursului lui 
Cicero care ne-a parvenit - mai degrabă o versiune ideală a 
cuvântării pe care intenționa s-o rostească, înfrumuseţată 
pentru publicare - ne oferă o idee asupra evenimentelor, în mod 
evident una plină de prejudecăţi şi deliberat ambiguă. Dacă ar fi 
fost singura sursă existentă, tot ar fi reprezentat o posibilă 
poveste foarte interesantă, dar n-am fi avut nici o idee despre 
ceea ce s-a întâmplat cu adevărat pe Via Appia. 

(lar dacă Cicero ar fi fost în stare să rostească întregul discurs 
intact lucrurile ar fi putut lua o altă întorsătură - cel puţin 
aceasta era semnificaţia unui gest amar al lui Milo. După ce 
Cicero, foarte mândru, i-a trimis un exemplar, Milo a remarcat 
că era foarte bine că nu fusese în stare să-şi susţină un discurs 
atât de viu - altfel acum Milo s-ar afla în Roma şi nu în exil 
savurând acele scoici excelente.) 

Din fericire, în secolul următor, eruditul Quintus Asconius 
Pedianus a compus unele studii de îndrumare pentru fiii săi 
pentru când citeau discursurile lui Cicero, iar unul dintre aceste 
comentarii păstrate analizează Pro Milone. || citim astăzi ca pe 
un adevărat precursor al speţei „crimei adevărate”. Asconius ne 
oferă amănunte fascinante despre manevre parlamentare 
disperate şi despre încercări frenetice ale ambelor tabere de a 
limita stricăciunile declanşate de moartea lui Clodius. Ne descrie 
în detaliu conduita procesului, inclusiv selectarea juriului. Mult 
mai important e că ne relatează asasinatul într-un mod total 
diferit de varianta lui Cicero. 

În zilele lui Cicero, ca şi în prezent, avocaţilor apărării nu le 
era jenă să invoce justificări fanteziste, chiar scandaloase, 
pentru a-şi salva clienţii. Atunci, ca acum, spectacolul din curtea 
de justiţie şi procesele exagerat de lungi constituiau o problemă 
serioasă, deşi soluţia obţinută într-o singură zi, impusă de 
Pompei, ar putea surprinde ca extremă şi pe americanul sătul 
de televizor. 


Pro Milone poate fi găsită în ediţia din Penguin a volumului 
Selected Political Speeches, de Cicero, tradus de Michael Grant, 
şi în volumul 14 a integralei Cicero din Loeb Classical Library, 
tradusă de N.H. Watts, şi care conţine şi o versiune prescurtată 
a lui Asconius. Textul complet al lui Asconius poate fi găsit în 
Commentaries on Five Speeches of Cicero, editată şi tradusă de 
Simon Squires (Bristol Classical Press  Bolchazy-Carducci 
Publishers, 1990).  Cunoştinţele noastre privitoare le 
evenimentele  tumultoase din 52 î.Hr. Provin din surse 
numeroase variind ca importanţă şi credibilitate, inclusiv istoriile 
şi comentariile lui Appian, Caesar, Velleius Paterculus, Plutarh, 
Quintilian şi Dio Cassius, plus unele scrisori ale lui Cicero. 

Crucială pentru orice relatare a unui asasinat şi a unui proces 
e dezvăluirea detaliilor conflictuale şi a secvenţelor încâlcite ale 
evenimentelor. Trei lucrări ale unor istorici moderni au contribuit 
mult la clasificarea realităţilor: ediţia adnotată de Albert C. Clark 
a discursului Pro Milone (Oxford at the Clarendon Press, 1895, 
„Cicero şi Milo”, de A. W. Lintott (The Journal of Roman Studies 
64, 1974) şi „The Trial of Milo în 52 B.C.: A Chronological Study” 
de James S. Reubel (Transactions of the American Philological 
Association 109, 1979). Din deferenţă pentru erudiţia lui (şi de 
dragul consecvenţei) m-am bazat în special pe cronologia lui 
Reubel. 

Cât de crucială a fost asasinarea lui Clodius pentru 
evenimentele care au urmat? Asemenea asasinării arhiducelui 
Francis Ferdinand la Saraievo în 1914, în general interpretată ca 
scânteia care a declanşat primul război mondial, asasinarea lui 
Clodius poate fi interpretată ca precipitând un lanţ de 
evenimente care a condus la războiul civil dintre Pompei şi 
Caesar şi la disoluția finală a Republicii Romane. Aşa cum 
notează Michael, Pro Milone aruncă o lumină lugubră asupra 
haosului sălbatic şi a vendetei care a prefigurat aceşti ultimi ani 
muribunzi ai Republicii contribuind la inevitabilitatea faptului că 
această instituţie, formidabilă altădată, s-a prăbuşit, înlocuită de 
o autocraţie. 

Claude Nicolet dezbate această teză şi mai explicit în The 
World of the Citizen în Republican Rome (University of California 
Press, 1988): „Intervenţia trupelor lui Pompei a fost într-adevăr 


profetică: suna prohodul Republicii libere şi în acelaşi timp a 
elocvenţei politice şi criminaliste. Mulțimea romană obținuse o 
victorie intimidându-l pe Cicero şi alungându-l pe Milo în exil; 
dar de fapt tot ceea ce făcuse era să pregătească drumul spre 
războiul civil şi în consecinţă apariţiei imperiului.” 

Cea mai mare parte a documentării mele a fost făcută la Doe 
Library şi (cumva clandestin) în Classics Reading Room la 
University of California din Berkeley. Vreau să-mi exprim 
mulţumirile personale lui Penni Kimmel pentru că a citit 
manuscrisul; lui Rick Solomon pentru diversele momente de 
generozitate şi inspiraţie; lui Pat Urquhart, pentru asistenţa 
tehnică legată de hartă; lui Terri Odom, pentru că a citit 
şpalturile; şi editorului de la St. Martin's Press, Keith Kahla.