Danila Montanari — [Publius Aurelius] 02 Morituri te salutant

virtual. J zgjeci, zu 


DANILA 
| COMASTRI MONTANARI 


“MORITVRI 
TE SALVIANT 


Publius Aurelius. 
Un detectiv in Roma Antica 
Volumul 2 


DANILA CAMASTRI MONTANARI 


Seria: Publius Aurelius. 
Un detectiv în Roma Antică 


Volumul 2 


MORITURI 
TE SALUTANT 


Original: Un investigatore nell'antica 
Roma. Morituri te salutant (1999) 


Traducere de: 
RADU GADEI 


zi 
virtual-project.eu 


Editura: ALLFA, 2004 


PERSONAJE 


ÎN ROMA: 


PUBLIUS AURELIUS STATIUS - senator roman 
CASTOR ȘI PARIS - /iberții lui Aurelius 
SERVILIUS ȘI POMPONIA - prietenii lui Aurelius 
SERGIUS MAURICUS - avocat faimos 

SERGIA - sora sa 

NISSA - actriță și pantomimă 

FLAMINIA - matroană 

CLAUDIUS CAESAR - împăratul Romei 


ÎN CAZARMA GLADIATORILOR 


CHELIDON - campion al arenei 

TURIUS - gladiator, prieten cu Chelidon 
ELIODORUS - gladiator sicilian 
GALLICUS - gladiator celt 

HERCULES - gladiator sarmat 
ARDUINA - gladiatoare britană 
QUADRATUS - adversar al lui Chelidon 
AUFISIUS - lanist 

CRISSIPOS - medic 


Roma, anul 798 de la fondarea Romei 
(anul 45 după Hristos, vara) 


Ajunul calendelor lui iunie 


Senatorul Publius Aurelius Statius şedea cam ţeapăn, alături 
de Titus Servilius, în tribuna acoperită din spatele lojii imperiale. 

Amfiteatrul lui Statilius Taurus, pe Câmpul lui Marte, era deja 
plin ochi, dar lumea continua să se reverse dinspre vomitoria, 
largile coridoare de acces rezervate plebei. Jocurile din ziua 
aceea aveau să fie demne de ţinut minte: Claudius, mare 
amator de asemenea distracţii, nu se uitase la bani ca să ofere 
poporului roman tot ceea ce se văzuse mai bun până atunci în 
privinţa luptelor de gladiatori. 

Pe deasupra gradenelor fuseseră întinse foi de cort uriașe 
care apărau publicul de razele fierbinţi ale soarelui și, în centrul 
arenei, un munte artificial reconstituia fidel peisajul unei păduri 
tropicale din vizuinile căreia luptătorii trebuiau să asmută 
fiarele. De jur împrejur, o fâșie lată de nisip aștepta pașii 
triumfători ai învingătorilor și sângele celor învinși. 

Agitat la culme, Titus Servilius îi arăta cu degetul lui Aurelius 
diferitele surprize din tot acest decor, gustând dinainte mult 
așteptatul spectacol. Cât despre senator, acesta privea arena cu 
un amestec de curiozitate și de dezgust: nu-i plăceau 
masacrele, oricât de estetice se pretindeau a fi fost, și doar 
imposibilitatea de a scăpa de obligaţiile sociale îl făcuseră să 
ocupe locul acela, de obicei gol, care îi era rezervat în tribună. 

Privirile lui Aurelius, îndreptate la întâmplare asupra mulţimii 
în încercarea de a nu lua în seamă atracţia macabră a scenei 
care fusese pregătită în amfiteatru pentru a oferi spectacolul 
morţii, ajunse în cele din urmă și la loja imperială, acolo unde 
Claudius, bărbat în puterea vârstei, înveșmântat într-o hlamidă 
prețioasă din purpură, era ocupat să parieze sume uriașe cu cei 
mai lingușitori dintre curtenii săi. Alături de el, sub un baldachin 


4 


de brocart, cu umerii drepţi și perfect sculptați, era așezată 
preafrumoasa și multbârfita împărăteasă, Valeria Messalina. 
Aurelius reușea să vadă cu greu, printre cefele bine rase ale 
slujbașilor imperiali, doar bogăţia părului de abanos și o frântură 
din profilul său desăvârșit, ca al unei păpuși orientale. 

— Uite-i, uite-i! îl trase de mânecă Servilius arătându-i poarta 
pe care chiar atunci intrau gladiatorii, întâmpinați de spectatori 
cu ovaţii frenetice. 

Un prim grup de luptători, îmbrăcaţi în piei de leopard, trecea 
în clipa aceea prin faţa lojii de onoare, urmat de cercul 
luptătorilor traci înarmaţi cu parma, micul scut rotund folosit de 
ei - ca singură apărare - pentru a se apăra de moarte. In 
strălucirea armurilor, își făcură apariţia mirmillonii, cu mușchi 
impresionanţi și bine unși cu ulei. 

Văzând  puzderia aceea ţipătoare de brațe bărbătești 
zdravene, matroanele scoaseră suspine înăbușite, gata să ofere 
totul aceluia care, cu îngăduinţa Parcelor, avea să obţină frunza 
de palmier a victoriei. 

— Uite-l pe Chelidon, asul arenei! exclamă Servilius. Acolo, 
printre retiari: uite cum îi domină pe toți cu statura lui! 

Publius Aurelius aruncă o privire distrată către grămada de 
carne care făceau un ocol prin faţa tribunelor: Chelidon, adică 
„rândunica”... ce nume caraghios pentru mașina aceea de ucis 
oameni... Un strigăt prelung al mulţimii îl făcu să tresară. 
Intraseră trei luptători blonzi, impunători, cu plete lungi 
atârnând peste umerii puternici. Senatorul îi privi mai atent: 
corpurile atletice, cu greu acoperite de niște tunici scurte, aveau 
ceva ciudat cu mușchii pieptului neobișnuit de umflați, părând 
niște imitații nereușite ale unor sâni de femeie. Nu, nu se 
înșela... viguroșii gladiatori britani erau, fără nicio îndoială, 
femei! 

Cea mai înaltă dintre aceste atlete ridică în clipa aceea capul 
în fața divinului cezar și, de sub claia câlțoasă apăru o figură cu 
trăsături dure și cu doi ochișori rotunzi și plini de cruzime. 
„Grozave exemplare de armonie feminină!”, gândi Aurelius, 
dezgustat. 

În cele din urmă, mulţimea se mai potoli. Formaţia era acum 
completă și gladiatorii înălţau armele către loja imperială. 

Din gâtlejurile lor uscate ieși la unison același strigăt: 

— Ave, Caesar, morituri te salutant! 


— De ce nu aștepți măcar să intre în luptă Chelidon! îl întrebă, 
nedumerit, Servilius. 

— Ascultă, Titus, eu mă plictisesc. Sunt ceasuri întregi în care 
ar trebui să asist la un singur spectacol, repetat la infinit: 
moartea. Și, de fapt, acest miros al sângelui îmi face greață! 
exclamă Aurelius, dând să se ridice. ` 

Prietenul său nu mai avu ce să-i răspundă. Intr-adevăr, 
duhoarea aceea ajunsese de la o vreme și pe treptele cele mai 
de sus ale tribunei și nici conurile de tămâie, nici beţișoarele de 
ambră pe care doamnele și le treceau mereu pe sub nas nu mai 
reușeau să purifice aerul. 

— Întâi intră britanele, după care vine campionul. Ar fi o 
insultă pentru împărat dacă ai pleca acum; știi doar cât a 
cheltuit pentru jocurile astea! încercă să-l convingă Servilius. 

Resemnat, Aurelius se așeză din nou și se hotărî să privească, 
totuși, spectacolul din arenă. 

Morituri te salutant! Dar cine-i punea pe nebunii ăia să facă 
așa ceva? Mulţi dintre ei nici măcar nu erau sclavi, ci niște 
oameni de meserie care își reînnoiau de mai multe ori contractul 
cu lumea arenei, pentru a avea privilegiul de a-și risca pielea în 
fiecare zi în schimbul unei pungi pline cu bani. O meserie ca 
oricare alta, de acord, dar senatorul nu putea să renunţe la 
simpatia pe care o avea faţă de fiarele sălbatice care urmau să 
fie ucise în arenă... Și nici măcar nu se ajunsese la jumătatea 
spectacolului, aprecie el dezamăgit, simțind o adevărată ușurare 
când începu scurta pauză pentru gustatio. În timp ce sclavii 
treceau printre spectatori cu gustările, Aurelius încercă să se 
consoleze, privind cu nesat la două matroane îmbrăcate destul 
de sumar care, fără nicio îndoială, ofereau un spectacol mai pe 
gustul lui. 

— Aurelius, ce mai faci, dragă? îl salută o curtezană frumoasă 
foc. De ce nu mai treci pe la mine? 

— O să vin, Cynthia, promise vag patricianul, care nu 
considera că prestațiile acelei hetaire erau pe măsura prețului 
astronomic cerut. 

— Onorabile Statius, lumea spunea că nu te pasionează 
jocurile astea, îl acostă un coleg din Curie. Cu toate astea, mă 
miră tare mult ca un bărbat de calibrul tău să nu fie atras de 


atmosfera sportivă de aici. Întotdeauna cu degetul mare 
ridicat... dacă ar fi după tine, i-ai lăsa în viață pe toți! 

„Asta chiar întrece orice măsură”, medită Aurelius. Nu era 
destul că stătea acolo cuminte și suporta duhoarea sângelui; ar 
mai fi trebuit să și trepideze de entuziasm! 

— Uite că începe din nou: cornii au dat semnalul de luptă, îi 
atrase atenţia Servilius. Să vezi ce grozav o să fie! 

Saluturile grăbite luară repede locul pălăvrăgelilor. Pentru o 
clipă, printre foiala togilor din loja imperială, privirile lui Aurelius 
le întâlniră pe acelea mândre și misterioase ale frumoasei 
Messalina. Patricianul înclină ușor capul, cu un zâmbet fugar de 
înțelegere... „Stai liniștită, divină Augustă, nu sunt eu omul care 
să-ţi trădeze secretele!” 

— Aha, faci cuceriri la cel mai înalt nivel. Dacă află 
Pomponia... comentă Titus Servilius. 

Aurelius se îngrijoră puţin: soţia bunului său prieten era cea 
mai bine informată clevetitoare din Urbs și pentru niciun motiv 
nu trebuia să presupună că se legase ceva, chiar și de 
suprafață, între el și nebunatica Venus imperială, cea atât de 
mult forfecată de matroane. Căută, prin urmare, să abată în 
grabă atenţia prietenului său, făcându-l să se concentreze 
asupra spectacolului din arenă: 

— Uite, le-au pus pe amazoanele din Britannia să lupte cu 
etiopienii! spuse el, arătând înspre trupurile negre ale africanilor 
care contrastau violent cu albeaţța pielii nordicelor. 

— Așa este. Arată foarte bine! fu încântat cavalerul și 
spectacolul începu. 

Una dintre fete făcu un pas greșit și se alese cu beregata 
retezată de o lovitură rapidă de sabie. Curând, a doua dintre ele 
avu aceeași soartă și se prăbuși fără suflare, atinsă de o altă 
lovitură. Mai rămânea doar una, cu doi adversari încă teferi, 
pentru că, între timp, reușise să-l doboare pe unul dintre 
africani. Fără să  șovăie, amazoana se aruncă asupra 
gladiatorului mai puţin puternic, atacându-l cu înverșunare, iar 
celălalt se grăbi să vină în ajutorul camaradului său. 

Totul dură doar o clipă: după ce-și înfipse sabia în pieptul 
negrului cu care se lupta, uriașa luptătoare o trase afară cu o 
mișcare fulgerătoare și se aruncă plină de furie asupra 
etiopianului care mai rămăsese în viaţă. Sărmanul african, care 
încerca să ia o poziţie de apărare, văzând cum se năpustește 


7 


asupra lui acea Erinie înspăimântătoare, nu mai rezistă spaimei: 
aruncă sabia în nisip și o luă la fugă prin toată arena, urmărit de 
femeia care urla din adâncul rărunchilor. 

— Arduina, Arduina! aplauda publicul și, cu degetul arătător 
îndreptat în jos, cerea ca lașul să fie pedepsit cum se cuvenea. 
Jugula! urla mulţimea. la-i beregata! 

Învingătoarea nu așteptă să i se spună de două ori ce avea de 
făcut. 

Sclavii /ibitinarii, în veșmintele lui Caron, se grăbeau să ducă 
de acolo cadavrele și netezeau nisipul ca să acopere urmele de 
sânge lăsate de învinși, când un urlet general salută apariţia lui 
Chelidon. 

Retiarul intră în arenă în aclamaţiile spectatorilor, ridicând 
tridentul, în timp ce nefericitul care trebuia să-l înfrunte aștepta 
cu capul plecat să i se împlinească destinul: marele campion era 
neînvins până atunci; niciunul dintre adversarii săi nu părăsise 
în viaţă cercul arenei. 

Lupta începu, inegală: cu biata sa sabie șovăitoare, 
necunoscutul nu prea avea ce să facă împotriva acelui as al 
luptelor. Cât ai clipi din ochi, sărmanul fu înfășurat în plasă și 
înspăimântătorul retiar se îndreptă către el. 

Învinsul, cu faţa la pământ, văzu venind spre el încălțămintea 
adversarului său, mânjită de sânge amestecat cu nisip, iar 
umbra amenințătoare a tridentului acoperea pentru o clipă 
ultimele raze de soare pe care avea să le mai vadă. Atunci, 
închise ochii, resemnat. Mai auzi doar un vuiet asurzitor de 
glasuri. 

Așteptă, preţ de câteva clipe care păreau să nu se mai 
sfârșească... Nu se întâmplă nimic... și el, deși nu mai credea 
așa ceva, fu nevoit să constate că încă mai trăia... Nu, era clar 
că lucrurile nu mergeau așa cum se așteptase. 

Deschise ochii și ridică fruntea, cu multă precauţie. La doar 
câteva degete de faţa lui, încălţările învingătorului său zăceau 
nemișcate. Mai departe de ele, se zăreau picioarele și restul 
trupului lui Chelidon, întinse pe nisip, având încă în mână 
tridentul. Era mort. 


Calendele lui iunie 


— Ce scenă, Castor, păcat că n-ai văzut-o și tu! Sigur că, de 
pe treptele de sus, probabil că n-ai băgat de seamă... 

— Ba am putut vedea de aproape tot ce s-a întâmplat, 
domine, îi răspunse tușind ușor servitorul. Se vede foarte bine și 
din tribuna ambasadorilor. 

— Tribuna ambasadorilor? Vrei să spui că tu te aflai acolo? 
exclamă Aurelius, mustrându-se în sinea lui că mai era în stare 
să se mire de șmecheriile descurcăreţului său libert. 

— Nu prea departe de jilțul tău de senator, stăpâne. Am 
observat-o și pe curtezana cu care ai vorbit. 

— Tu, Castor, doar nu ești ambasadorul plenipotenţiar al 
vreunui rege de prin Orient! După câte știu, locurile acelea sunt 
rezervate exclusiv pentru personaje de rang foarte înalt! 

— Mai cunosc și eu pe câte cineva, domine... 

— Atunci, ce zici de Chelidon? 

— Lupta aceasta a fost prea mult pentru el: după cât era de 
semet când a intrat în arenă, aș zice că i-a crăpat inima de 
bucuria victoriei care deja îl aștepta... Dar să vorbim mai 
degrabă despre curtezana Cynthia: ar trebui să-i acorzi mai 
multă atenție decât până acum, are o mulţime de relații 
importante. La palat se spune... 

— Ce treabă ai tu cu ce se spune la curtea imperială, Castor? 
Ai devenit acum prieten bun cu miniștrii? 

— Am și eu câţiva prieteni pe acolo, îi răspunse grecul, 
evaziv. 

— Inţeleg, spuse senatorul, renunțând să mai pună întrebări. 
Surprizele pe care i le făcea secretarul său alexandrin erau atât 
de numeroase încât nu s-ar fi mirat ca, într-o bună zi, să-l vadă 
tolănit în lectică, alături de împăratul în persoană. 

— Ar trebui să ai mai multă grijă de imaginea ta, domine, îl 
mustră Castor. Refuzi să dai curs invitaţiilor venite din partea 
unor curteni influenţi, te afișezi în public cu persoane de o 
reputaţie îndoielnică... 


— La fel ca un anume levantin pe care-l cunosc eu prea bine 
și care a tras deja pe sfoară jumătate din Roma, îi răspunse 
amuzat patricianul. 

— Nu glumesc deloc, stăpâne. Pe colina Palatinului... 

— Acolo, oamenii nici măcar nu știu că exist. 

— Și totuși, știu, îi spuse grecul, dându-i un pachețel. Aici este 
o invitaţie imperială care nu miroase a bine. 

Aurelius învârti plicul pe toate fețele. Sigiliul era, fără îndoială, 
cel al lui Tiberius Claudius Drusus Nero, divinul Cezar. ÎI 
deschise și avu grijă să citească ferind mesajul de privirea 
iscoditoare a secretarului său. 

— Am dat dispoziţii să ţi se pregătească baia, așa că o să poţi 
ajunge la timp, îi comunică libertul. 

Într-adevăr, invitaţia era pentru după-amiaza aceea, dar 
sigiliul părea întreg; deci, de unde putea ști servitorul acela istet 
ce scria înăuntru? 

— Trebuie doar să mă întâlnesc cu Narcissus, minți Aurelius. 
O întrevedere cu influentul libert al lui Claudius, ministru în 
exercițiu, era ceva lesne de crezut. De fapt, Castor nu avea 
niciun drept să știe că mesajul acela era chiar de la împărat. 

— O să-l găsești cam îmbătrânit pe Claudius, continuă 
nestingherit celălalt, ca și cum nici n-ar fi auzit cuvintele 
stăpânului său. Are, de-acum, șaizeci de ani împliniţi. 

— Castor, tu ai citit ce scrie aici! se înfurie stăpânul. Cum 
naiba ai făcut asta? Sigiliul este neatins. 

— Am mai învățat și eu niște lucruri foarte utile, în anii de 
tinereţe de la Alexandria, se scuză libertul, fără să se simtă 
deloc intimidat. 

Aurelius renunţă să afle mai multe. Știa foarte bine ce fel de 
lucruri utile învățase utilul său secretar în anii săi de ucenicie 
printre egipteni: o îndemânare incredibilă cu care zăpăcea, 
jefuia, înșela pe oricine, abilitate născută din pofta înnăscută de 
a pune mâna pe tot ceea ce i se lăsa prea la îndemână. Pe de 
altă parte, isteţul levantin își pusese de prea multe ori calităţile 
în serviciul stăpânului său, pentru ca acesta să mai poată lua în 
discuţie cinstea lui... 

— Dacă mai știi și ce vrea de la mine Cezarul, atunci nici nu 
mai merită să mă duc până acolo! răbufni Aurelius. 

— Nu, este mai bine să te duci: ai risca să-l superi pe împărat, 
îl sfătui grecul fără să-și piardă cumpătul. O să spun să ţi se 


10 


pregătească toga de gală, în eventualitatea c-o vei întâlni pe 
Messalina. Ea are o slăbiciune pentru tine; am văzut-o cum te 
privea, acolo, la arenă. 

Simţindu-se ca un urmărit general, Aurelius porni către baie 
ca să se pregătească. Castor ăsta, se gândi el, cam întrecea 
măsura... 

Câteva ceasuri mai târziu, după o percheziție amănunțită, 
senatorul fusese condus sub escortă de-a lungul coridoarelor și 
acum aștepta în faţa ușii. 

Îl va recunoaște Cezarul? Prin faţa ochilor îi trecea imaginea 
timpului îndelungat petrecut în biblioteca lui Asinius Pollio, cu 
mulți ani în urmă. Conversaţia plăcută, lecţiile de limba etruscă, 
ironiile mușcătoare: el, Aurelius, un tânăr cu mari speranțe; 
Claudius, un bărbat ajuns deja la maturitate, dar neluat în 
seamă de nimeni, încă din copilărie, bâlbâiala și defectul de la 
picior îl făcuseră să devină obiectul batjocurii rudelor: cu toţii - 
frumoși, încrezuţi și siguri pe ei - considerau că nu-și avea locul 
în familia lor... o creatură nereușită, o glumă a naturii. 

Claudius, idiotul, cum îl porecliseră, prea plini de ei ca să-i 
aprecieze inteligenţa ascuţită, setea de cunoaștere care avea să 
facă din el un cercetător pasionat al lingvisticii și al istoriei. În 
mod paradoxal, tocmai defectele care îl făceau să nu fie un 
concurent periculos în cursa pentru putere îi salvaseră viața: în 
timp ce iluștrii săi adversari cădeau unul după altul sub loviturile 
otrăvii sau ale pumnalului, sărmanul Claudius, căruia nimeni nu-i 
acorda nicio atenție, reușea să supravieţuiască în umbră. Și, în 
cele din urmă, să ajungă împărat. 

Nu, își spuse Aurelius, nu trebuia să-și facă iluzii: cel pe care 
urma să-l întâlnească nu era vechiul său tovarăș de lecturi, ci 
divinul împărat, stăpânul lumii. 

Secretarul îi făcu un semn senatorului și ușa se deschise. 
Aplecat deasupra mesei largi din marmură, Claudius era ocupat 
cu studierea unui vraf de documente. „Da, chiar că este bătrân”, 
gândi Aurelius, privindu-l cu drag, dar înțepeni imediat cu braţul 
ridicat în salutul obișnuit: 

— Ave, Caesar! 

Împăratul își ridică privirile. Părul îi încărunţise și braţele 
musculoase - singurul semn de forţă în corpul acela diform - 
apăreau ca brăzdate de o rețea de vine ieșite în relief. Impăratul 
se ridică încet. 


11 


— Ave, senator Statius, spuse pe un ton cu totul oficial. Apoi 
se duse înspre el cu pașii săi chinuiţi, de infirm. Aurelius aşteptă 
nemișcat, cu o expresie gravă. 

— Senator Statius! îl apostrofă bătrânul cu asprime. Tu poate 
că ai uitat, în toți anii ăștia plini de petreceri, de iubiri și de 
aventuri, de vremurile în care discutai despre filosofie cu un 
sărman schilod de care toţi își băteau joc, acolo în biblioteca lui 
Pollio. Tu, tânăr, frumos, sănătos, probabil că nici măcar nu-ți 
mai amintești de zilele acelea de demult în care încercam să te 
învăţ etrusca. Vorbeam ore întregi și eu mă întrebam cum se 
făcea că un băiat atât de zdravăn, iute de minte și iscusit în 
luptă, nu lipsea niciodată de la întâlnirile cu Claudius idiotul, cu 
smintitul căruia toţi îi întorceau spatele, nefericitul care se 
poticnea la jocurile ţopăite ale băieţilor și se bâlbâia înduioșător 
la auzul batjocurii celor din jur. Tu poate că ai reușit să uiţi. Eu, 
însă, nu. 

Aurelius încercă să-și stăpânească valul de emoție care 
ameninţa să-l cuprindă cu totul. 

— Acum, nimeni nu mai râde de mine, continuă Claudius, și, 
când mă împiedic, sar o sută să mă sprijine... In timp ce tu, 
tocmai tu, mă saluţi cu răceala asta. Şi-mi spui Cezar! 

Bratul lui Aurelius, înțepenit la jumătatea drumului, se lăsă în 
jos, iar umerii îi reveniră în poziţia obișnuită. Făcu un pas 
înainte; bătrânul înaintă și el, deschizând larg brațele. 

— Aurelius, prietene! Te-am chemat de atâtea ori, n-ai venit 
niciodată... 

— Erai Cezar... încercă să se scuze Aurelius. 

— Ah, blestematul tău orgoliu! Sunt profesorul tău de etruscă 
în primul rând! râse împăratul, rezemându-se de el. Vino, așază- 
te aici și povestește-mi. Să știi că ţi-am urmărit toate isprăvile. 
Femei, aventuri, călătorii, filosofie... ce viaţă interesantă ai dus! 
Mie, însă, mi-au pus în cârcă o meserie grea care nu-mi lasă 
niciun pic de timp ca să mă distrez. 

— Claudius, zeul! recunoscu Aurelius cu o afecţiune sinceră. 

— Dă-l încolo de zeu și iar zeu! Piciorul ăsta mai scurt mă 
doare mereu de mă seacă: crezi că, dacă aș fi fost un zeu, n-aș 
fi scăpat de un asemenea necaz? glumi bătrânul. 

— Uite că, totuși, i-ai dat pe toţi la o parte și acum ești 
împărat! râse patricianul cu poftă. 


12 


— N-a trebuit să fac nimic pentru asta, îl corectă Claudius. 
Dragele mele rude s-au ucis între ele. Asta-i adevărul: Imperiul 
ar fi putut fi acum guvernat mult mai rău... dar crezi că-mi este 
cineva recunoscător pentru asta? Nu, istoricii nu așteaptă decât 
să crăp ca să arunce cu noroi asupra amintirii mele, încercând 
să se pună bine cu noul împărat care va veni după mine. Chiar 
și acum, în zilele acestea, dacă ai ști câte mi-au auzit urechile... 
Se plâng toţi: nobilii, pentru că le-am mai luat din putere; 
senatul, pentru că nu-l iau prea mult în seamă; cavalerii, pentru 
că îi oblig să-și plătească taxele și impozitele; plebea și ea, de 
când am hotărât să acord cetățenie și celor din provincii, ca și 
cum Roma ar însemna doar Urbs! Trebuie să mă gândesc la 
toată lumea, nu doar la cei care locuiesc în oraș: ce le pasă lor 
de Mauritania, de Britannia, de ludeea? Au rămas pe vremea lui 
Cincinnatus! continuă să se confeseze suveranul însoțindu-și 
vorbele cu gesturi largi. O să vezi ce-o să zică despre mine: că 
eram un sărman prost, urcat pe tron din greșeală; că mă lăsam 
condus de femei; că mă înecam în vin... Cine-și va mai aduce 
aminte de amenajări funciare, apeducte, porturi, legi pe care le- 
am promulgat? 

— Istoria, răspunse Aurelius, fără să stea prea mult pe 
gânduri. 

— Istoria! Ai rămas același visător! Crezi tu, oare, că peste 
două milenii elevii vor mai ști că au existat cândva dreptul 
roman și discursurile lui Cicero? 

— De ce nu? Totul este posibil, îl contrazise Aurelius. 

— S-o crezi tu! îi replică bătrânul împărat. Nu va mai fi nici 
urmă de Roma, de limba sau de civilizaţia ei. Uite ce s-a 
întâmplat cu limba etruscă; doar câţiva mai cunoaștem acum... 
Dar, hai să vorbim despre ce se întâmplă în prezent: prezentul 
se află pe genunchii zeilor. 

Bătrânul își umplu o cupă mare cu vin. Știau cu toţii că 
împăratul bea mult, poate cam prea mult. 

— Organizasem niște jocuri spectaculoase, continuă Claudius, 
care mă așteptam să aibă mare succes. Pentru mine, este foarte 
important să păstrez sprijinul plebei... Dar idiotul ăsta de 
Chelidon s-a dus acolo ca să moară și acum parcă ar fi sfârșitul 
lumii! 

— La urma urmelor nu era decât un gladiator... încercă să 
minimalizeze Aurelius. 


13 


— Un simplu gladiator, zici tu? Dar știi că, astăzi, campionii 
luptelor din arenă contează mai mult decât tribunii și senatorii? 
spuse împăratul aruncând o privire semnificativă către mica 
semilună din argint de la încălţările lui Aurelius care, împreună 
cu fâșia de purpură, acel laticlavius, constituiau însemnul 
rangului său curial. 

— Așa este: panem et circenses, oftă Aurelius. 

— Chiar așa. Și acum toţi se așteaptă ca eu să-l pedepsesc în 
mod exemplar pe cel vinovat de moartea idolului lor. Pentru că, 
este clar, Chelidon a fost ucis, chiar dacă nu poate ști cum! În 
spatele jocurilor se află o lume foarte complicată a pariurilor... 

— Și totuși, retiarii nu au o valoare prea mare, observă 
Aurelius. 

— Nu și Chelidon, îi răspunse împăratul. Pe gladiatorul acela, 
pariurile erau de zece la unu! Prin moartea lui, s-au pierdut averi 
întregi; eu însumi am câștigat o sumă frumușică! 

Jocuri, vin și femei: acestea erau viciile pe care moraliștii i le 
atribuiau împăratului, uitând de setea de sânge a predecesorilor 
săi. 

— Uite ce-am ajuns, Aurelius! Trebuie să cer bunăvoința 
maselor, ca un demagog fără scrupule! Cândva aveam cu totul 
alte idealuri. Îţi amintești? Aș fi vrut să reinstaurez Republica... 

— Când ai o meserie ca a ta, Cezar, idealurile sunt un lux pe 
care foarte rar ţi-l poţi permite, îi replică patricianul. 

— Te invidiez, Aurelius: tu nu ai nevoie de nimeni, nici măcar 
de împărat. In schimb, eu sunt acela care trebuie să-ți ceară 
ajutorul. Tonul vocii lui Claudius era sincer. Nu este o rușine să 
ceri ajutorul cuiva, chiar dacă ești un zeu viu. Jupiter nu a cerut, 
oare, și el ajutorul altor zeități pentru a-i învinge pe Titani? veni 
împăratul cu un exemplu inteligent ales. Așa că, să vorbim pe 
față: mi-a ajuns la ureche informaţia că ai rezolvat strălucit 
câteva cazuri misterioase de crimă... 

— Credeam că astea au fost situaţii pur personale, se miră 
patricianul. 

— Prietene, ai chef de glume. La Roma, până și zidurile au 
urechi. Și, de altfel, sunt eu împărat sau nu? Poate că am și eu 
niște iscoade pe aici, primprejur... 

Aurelius zâmbi. Nu se îndoia că divinul Cezar cunoștea destul 
de multe secrete, poate chiar mai multe decât prietena lui, 
Pomponia, matroana cea mai bine informată din toată Roma. 


14 


— A venit vremea să-mi plătești lecţiile acelea de etruscă, 
senator Statius! Află cine l-a eliminat pe Chelidon, dă-l pe mâna 
plebei și vei contribui la salvarea Imperiului! 

— Mă voi strădui, Claudius. Dar cu o singură condiţie. 

— Cum? se încruntă în glumă bătrânul. Cine ești tu ca să-i pui 
condiții lui Claudius, zeul? 

— Senatorul Publius Aurelius Statius, născut liber, cetăţean 
roman, răspunse prietenul său, zâmbind. 

— Așadar, care este condiţia ta? 

— Să fac ancheta așa cum știu eu, fără amestecul nimănui. 

— Așa să fie: din clipa aceasta, ești procurorul meu și 
cuvântul tău este și al meu. Vale, Aurelius! 

— Vale, Caesar! își luă rămas bun Aurelius, gata să iasă din 
încăpere. 

— Și mai repetă verbele limbii etrusce! îl auzi pe Claudius 
strigând în urma sa. Intotdeauna ai fost bâtă la gramatică! 


15 


A şasea zi înainte de Nonele lui iunie 


— Ce știre îngrozitoare, ce nenorocire funestă, ce belea 
înspăimântătoare! 

— Haide, Pomponia, nici măcar nu-l cunoșteai! protestă 
Aurelius, uimit de disperarea matroanei, cauzată de moartea 
campionului. 

— Am asistat la toate spectacolele lui și ăla și-a găsit să se 
lase ucis tocmai atunci când nu eram și eu de față! A trebuit să 
aflu de la Domitilla, gândește-te! 

— Ah, nu mă duci tu pe mine, Pomponia. Sunt sigur că tu știi 
despre Chelidon mai multe decât ar putea ști orice Domitilla, o 
stârni patricianul, sigur că femeia aceea planturoasă era gata 
să-i ofere orice informaţie pe care o avea doar ca o compensație 
la absenţa ei de neiertat din tribuna arenei. 

— Tocmai în ziua aceea trebuia să plec din Roma! Dacă asta 
nu-i ghinion... Ce mă întrebai, dacă știu ceva despre Chelidon? 
Sigur că da! Săraca Nissa... 

— Nissa? Aurelius era sigur că mai auzise cândva numele 
acela: poate o hetairă, poate o dansatoare... 

Servilius, până atunci redus la tăcere de sporovăiala soţiei 
sale, interveni pe neașteptate: 

— Actriţa, steaua teatrului de pantomimă! Era ceva între ea și 
Chelidon... toată Roma era la curent cu asta. Dar tu unde 
trăiești, Aurelius, nu pe lumea asta? întrebă el mirat. 

Necunoscând lucruri atât de importante, patricianul se grăbi 
să ceară mai multe amănunte. 

— Nissa este mimul cel mai faimos al teatrului lui Pompei; la 
fiecare spectacol al ei este o îmbulzeală teribilă. Este atât de 
senzuală încât... începu Servilius, arătând printr-un gest abia 
schițat că ar fi dorit să discute mai multe despre aceasta, dar 
departe de urechi indiscrete. 

— Da' tu ce știi despre toate astea? interveni pe un ton 
inchizitorial Pomponia, bănuitoare ca întotdeauna. Sper că nu 
te-ai dus s-o vezi fără mine! 


16 


Servilius se prefăcu indignat, în timp ce-i făcea cu ochiul lui 
Aurelius. 

— Da, Nissa este de-a dreptul nerușinată, le explica între timp 
atotștiutoarea matroană. Interpretează scene erotice care nu 
mai lasă loc nici unui dram de imaginaţie și nu termină vreodată 
un tablou cu vreo haină pe ea. Oho, nu poţi să zici că îţi place, 
continuă, apoi, adresându-se soțului ei. Este atât de vulgară 
încât devine supărătoare; în plus, are picioarele strâmbe. 

— Dar tu de unde știi? întrebă Servilius cam iritat. 

— Am văzut spectacolul împreună cu Domitilla, când tu erai 
plecat să rezolvi treburile acelea de la Praeneste. Intr-adevăr 
ordinară, Nissa aceea! Oricum, nu neg că are oarecare succes la 
public: eram acolo vreo douăzeci de mii de spectatori în seara 
aceea. Să fi auzit ce fluierături! 

— O divă a pantomimei erotice și un campion al arenei... 
frumoasă pereche! fu de părere Aurelius. 

— lubirea rămâne iubire, îi apără Pomponia pe cei doi. 

În clipa aceea, o servitoare își făcu sfioasă apariţia, anunțând- 
o pe stăpână că veniseră croitoresele pentru proba la rochia cea 
nouă. Pomponia dispăru imediat, urmând-o pe sclavă, în timp ce 
Servilius răsufla ușurat. 

— Pe toţi zeii din cer, era cât pe ce să mă dau de gol! exclamă 
soțul matroanei, ștergându-și fruntea de sudoare. Uite ce este, 
nici gând să plec la Praeneste în noaptea aceea. Am inventat o 
scuză ca să n-o supăr pe Pomponia... mă rog, mărturisi el, 
printre cei douăzeci de mii de spectatori mă aflam și eu. Din 
fericire, nu ne-am întâlnit... 

Aurelius râse, gândindu-se la prietenul său care, pe ascuns și 
cu mii de precauţiuni, se ducea să vadă spectacolul acela 
deșucheat, în timp ce soţia sa se bucura liniștită de el așezată în 
primele rânduri ale sălii. 

— Nici vorbă de picioare strâmbe, ar trebui s-o vezi cum se 
mișcă! Chiar voiam să te întreb - și Servilius vorbi pe un ton 
scăzut, cu un aer de complicitate - dacă, într-una din serile 
astea, tu și cu mine... Am putea găsi un pretext, ce știu eu, niște 
documente juridice care trebuie studiate mai pe îndelete. Așa 
am putea merge s-o vedem împreună pe micuța actriţă! 

— Poţi conta pe mine, Titus Servilius, dar să nu afle cumva 
Pomponia că mă jupoaie de viu! 

— Nissa va avea spectacol chiar peste două zile. 


17 


— Perfect. Nu trebuie să faci tu rost de bilete, am eu locuri 
rezervate, spuse patricianul, dacă le arăt legitimaţia din bronz. 

— Voi, senatorii, vă bucuraţi de toate înlesnirile! 

— Grozave înlesniri; astăzi trebuie să mulţumești zeilor 
Olimpului dacă mai găsești loc pe o bancă, în spatele celei a 
liberţilor imperiali! glumi Aurelius și plecă. 

Pe când traversa atriumul înspre ieșire, mâna grăsuță a 
Pomponiei îi făcu semn din spetele unei perdele. 

— Ei, Aurelius! îl strigă ea cu un aer prudent. Voiam să te 
sfătuiesc să te duci s-o vezi pe actrița aceea. Este un spectacol 
grozav, o să-ţi placă! Voiam să-ţi spun asta fără ne audă 
Servilius: știi cum este, n-aș vrea să-i vină vreo idee și cum este 
el cam înaintat în vârstă... O fac pentru binele lui, mă înţelegi? 

— Pomponia, grija ta pentru el este demnă de toată lauda, o 
asigură senatorul cu un zâmbet. Stai liniștită, n-am să suflu nicio 
vorbuliță! 


18 


IV 


A cincea zi înainte de Nonele lui iunie 


Lectica se opri la poalele colinei Oppius, în dreptul lungului zid 
din cărămidă al arenei Ludus Magnus. 

Cazarma gladiatorilor nu se deosebea prea mult de o tabără 
de instrucţie militară, în afară de faptul că disciplina aplicată 
între zidurile sale era mai aspră chiar decât cea impusă 
legionarilor pe front. Cine se vindea arenei, semnând un 
contract, aparținea cu trup și suflet lanistului, așa cum un 
stăpân dispune întrutotul de sclavul său: gladiatorul accepta să 
fie pedepsit, torturat și chiar ucis. Și totuși, mulţi semnau cu 
plăcere. 

Sclavul ab admissione deschise larg ușa de îndată ce crainicul 
strigă: 

— Deschideţi nobilului Publius Aurelius, senator al Romei! 

Aurelius intră cu mare pompă, urmat de Castor, de Servilius și 
de un cârd de servitori. Doctores erau deja aliniaţi, alături de 
micul amfiteatru din lemn folosit pentru repetițiile făcute 
înaintea luptelor. Erau foști luptători care rămăseseră în viaţă, și 
acum continuau să lucreze acolo pentru a-i instrui pe noii 
recruți: într-adevăr, înainte ca un aspirant la gloria de campion 
să apară în faţa publicului, trebuia să se supună timp de luni, 
uneori chiar ani, unei ucenicii foarte dure sub supravegherea 
acestor antrenori neînduplecaţi, hotărâți să-i facă pe recruți să 
treacă prin aceleași chinuri pe care, cu multă vreme în urmă, și 
ei trebuiseră să le îndure din partea altor doctores. 

Lanistul Aufidius îl întâmpină pe Publius Aurelius cu o politețe 
slugarnică. Era un bărbat gras și onctuos, cu corpul acum 
îngreunat de vârstă și cu ochi severi care exprimau o siguranță 
arogantă: 

— Poruncește și porunca își va fi îndeplinită, nobile senator. 
Împăratul mi-a ordonat să-ţi stăm cu toţii la dispoziţie și să 
facem orice vei dori. Ți-am pregătit o gustare în apartamentele 
mele... 


19 


— Mulţumesc, i-o reteză scurt Aurelius vrând să-l ţină la 
distanţă. Mai întâi, însă, aș vrea tare mult să fac un tur al 
cazărmii. Ce este în clădirile de acolo? întrebă el arătând spre 
un pavilion cu aspect lugubru care mărginea spațiul arenei de 
antrenament. 

— Este refectoriul cazărmii; atleţii iau acolo masa împreună. 

— În seara din ajunul unei lupte, mulţi dintre cei pasionaţi de 
acest spectacol vin să le ţină tovărășie, preciză Servilius. Eu 
însumi am luat parte la ultima /ibera cena a atleţilor. 

Aurelius dădu din cap în semn de confirmare. Aflase și el că 
era obiceiul ca gladiatorii, care păstrau un regim alimentar 
strict, să fie ospătaţi în ziua dinaintea jocurilor: era o masă 
bogată care pentru mulți avea să fie și ultima. 

— Îmi amintesc că, în seara aceea, etiopienii nici nu se 
atinseseră de mâncare... părea că, săracii de ei, aveau niște 
presimţiri sumbre! își aminti cavalerul. 

— Ah, aceia! interveni Aufidius. Ştiam eu că n-o să facă față, 
erau luptători slabi. Pe de altă parte, arătau bine, așa încleștați 
în lupta cu britanele, și numărul lor a avut mare succes! 

— Pacat că actorii nu mai pot să ne spună și ei ceva, 
comentă, acru, Aurelius. Îţi aduci aminte dacă era și Chelidon de 
faţă la banchetul acela? 

— Sigur că da și mânca din toate bucatele, cu mare poftă. Nu 
același lucru se poate spune despre adversarul său, Quadratus: 
un nepriceput care, cu siguranţă, nu va avea o viaţă prea lungă. 
Cu un asemenea noroc nu te întâlnești de două ori în viaţă. 
Când mă gândesc că prostul ăla încă mai trăiește, în timp ce 
atletul meu cel mai bun zace pe masa de la morgă... Găsește-l 
pe cel care i-a făcut felul, nobile senator, și îi iau beregata eu, 
cu mâinile mele. Dacă ai ști cât am pierdut la pariuri! 

— Neplăcut, încheie discuţia patricianul, pe un ton glacial. 
Aufidius, obișnuit să aibă de-a face cu oameni de vază, încetă 
imediat cu tânguielile și-i conduse pe vizitatori pe platoul 
acoperit cu nisip, unde erau instalate aparatele pentru 
antrenamentele gladiatorilor. 

— Acestea sunt prăjinile care servesc la creșterea reflexelor, 
explică lanistul. La baza acestor pari, după cum poţi vedea, sunt 
înfipte niște bâte rotative: luptătorul trebuie să ajungă să 
lovească ţinta, ferindu-se în același timp de aceste obstacole. 
Când ucenicul este destul de sprinten, bâtele acestea din lemn 


20 


sunt înlocuite cu niște săbii ascuţite... Este suficientă o singură 
greșeală și-și pierd un picior! După cum vezi, în școala mea, 
oamenii nu sunt trataţi ca vitele într-o măcelărie și nu sunt 
antrenați doar ca să se lase sfârtecaţi; eu trimit în arenă atleți 
bine pregătiţi, capabili să ofere un adevărat spectacol, la cel mai 
înalt nivel: viaţa - în afară de o mică avere, bineînţeles - este 
premiul pentru cei mai buni, iar moartea, un risc asumat de la 
început... Sigur, și eu trebuie să fac faţă anumitor pierderi: 
lăudăroși, soldați fanfaroni, neputincioşi, oameni de care este 
mai bine să scapi de la început, pentru că amatori se găsesc 
peste tot. Chiar fără a-i pune la socoteala pe cei condamnaţi și 
pe prizonierii de război, este o coadă lungă de tot a celor care ar 
vrea să intre la școala mea. Totuși, selecția este dură și cei mai 
slabi nu rezistă nici măcar la antrenamente. Chelidon, însă... 
deși nu folosea în luptă sica, așa cum fac de obicei tracii, am 
văzut încă de la început că avea stofă de învingător! 

— Așa este, uităm deseori că jocurile au apărut ca să scoată 
în evidență triumful asupra armatelor inamice. Popoarele 
învinse erau obligate să lupte cu armele tradiţionale din ţara lor, 
așa cum era scutul concav pentru samniți... 

— Sau carul de luptă pentru esedari;, devenit la modă după 
cucerirea Galliei, interveni Servilius. 

— Acum, însă, sunt la modă bătăliile navale. Se spune că 
însuși Claudius ar avea de gând să organizeze un asemenea 
spectacol uriaș pe lacul Fucinum, înainte de a-l deseca! Ar 
întrece chiar și naumachia lui Augustus... le spuse Aufidius cu 
mândrie. 

Departe de a fi la fel de entuziasmat ca el, Aurelius privi 
nedumerit în jurul său: 

— Un lucru nu înțeleg eu, Aufidius. De ce, aici, unde sunt 
antrenați cei mai buni luptători din lume, se văd atât de puţine 
arme? 

Lanistul îl privi uimit: cum de lumea nu știa asemenea lucruri? 

— Oamenii nu au acces liber la săbii, nobile Statius. Așa 
violenţi și nervoși cum sunt, la cea mai mică gâlceavă ar fi în 
stare să se ucidă între ei... 

— În loc să aștepte cuminţi să moară în faţa publicului, îl 
ironiză senatorul. 

— Chiar așa! îl aprobă pe un ton serios Aufidius, fără să simtă 
sarcasmul din cuvintele patricianului. Doar eu și sclavul care 


21 


trebuie să ascută armele avem cheile armurăriei. Dar, vino, îți 
arăt și sanarium, locul în care îi îngrijim pe cei răniţi. Aici, însă, 
adunăm „murdăria care se dă jos”, adică nisipul folosit de 
gladiatori ca să-și șteargă sudoarea și uleiul cu care își ung 
corpul ca să facă pielea lucioasă și să nu poată fi apucaţi cu 
ușurință de adversari. Acest nisip are faima de a fi un leac 
împotriva tuturor bolilor, așa că îl vindem pe un preţ destul de 
bun... 

Senatorul ascultă cu o strâmbătură dezgustată, înfiorându-se 
doar la gândul că amestecul acela scârbos de ulei, ceară, 
sudoare și praf din arenă era considerat de o mulțime de 
oameni nu doar ca un fel de talisman, ci ca un medicament 
puternic, fiind folosit ca atare. 

— Acolo, în spate, este spol/iarum, morga... 

— Corpul lui Chelidon se mai află acolo? întrebă, curios, 
Aurelius. 

— Da, nobile Statius, răspunse lanistul. 

— Vreau să-l văd și trimite pe cineva să-l cheme pe medicul 
care l-a examinat, ordonă patricianul. 

Corpul zăcea, deja spălat, pe o masă din lemn. De jur 
împrejur, îngrămădite pe pardoseală, așteptau să fie 
înmormântate într-o groapă comună zeci de cadavre marcate cu 
fierul roșu: acesta era sistemul prin care lanistul se asigura că 
vreun laș nu putea evada, prefăcându-se mort. Aurelius își luă 
ochii, dezgustat, de la această priveliște. 

In aceeași clipă, o tuse ușoară anunţă prezența lui Crisippos. 
Pe sub mustăcioara sa îngustă, buzele subțiri ale medicului se 
arcuiau într-o strâmbătură de suficientă plină de ifose. 

— Care este cauza morții? îl întrebă senatorul pe încrezutul 
chirurg, căutând să adopte un ton cât mai neutru. Dar atitudinea 
trufașă a medicului, care exprima până în vârful unghiilor 
îngâmfarea tipică a elenilor, nu-l putea face pe senator să i se 
adreseze cu oarecare respect. 

— După cum știm cu toţii, în corp există patru umori, care 
trebuie să se afle într-un echilibru reciproc, recită arogantul 
felcer. Sângele, bila galbenă, bila neagră... 

— Și saliva, completă senatorul ca să-l mai grăbească. Vreau 
un răspuns precis, nu o lecție de anatomie. 

Crisippos făcu un gest de nemulţumire pe care încercă să și-l 
corecteze imediat. Neghiobul acela în togă avea, desigur, 


22 


impresia că se pricepe la medicină. l-ar fi plăcut să răspundă în 
versuri, dar era vorba despre un procuror al împăratului și 
împăratul era acela care plătea lefurile. 

— Am examinat cadavrul fără a găsi nimic, cu excepţia 
câtorva julituri pe gât și pe braţe; Chelidon și le putea face în 
timp ce cădea. Poate că o umoare din afară a pătruns în corp, 
stricând echilibrul... 

— Vorbește mai limpede! Vrei să spui că o otravă? 

— Este doar o presupunere, în lipsa altor urme. 

— Așadar, nu știi! răbufni patricianul. 

— Nu, răspunse cu răceală Crisippos și nu mai scoase nicio 
vorbă. 

Aurelius reflectă în sinea lui: școlile acelea imperiale aveau 
cei mai buni medici, totuși nu întotdeauna te puteai bizui pe ei. 
Ba, chiar, dimpotrivă... 

— Crisippos, după tine, eu câţi ani am? întrebă el pe 
neașteptate. 

Grecul își încreţi buzele și se apropie de Aurelius ca să-i 
examineze faţa interioară a pleoapelor. 

— Viaţă neregulată, mult vin, alimente grase, femei 
nenumărate, multe vicii, totul compensat, însă, de o sănătate de 
fier și de un permanent exerciţiu fizic... Cam patruzeci, aș zice 
eu, chiar dacă încerci să arăţi mai tânăr, dădu medicul un 
diagnostic în cele din urmă. Și ai reuși cu adevărat, dacă vei da 
mai multă atenţie ficatului. 

Patricianul mârâi, nemulțumit că i se putea ghici vârsta atât 
de ușor. Crisippos știa ce vorbește, nu era nicio îndoială. Prin 
urmare, după îngâmfatul medic, fusese la mijloc o otravă... Și 
totuși, până la începerea luptei, Chelidon părea într-o formă de 
zile mari: cum ar fi putut vreo substanţă toxică să provoace un 
efect atât de puternic la distanţă de ore întregi și exact la 
momentul potrivit? 

e 

Încă gândindu-se la toate aceste lucruri, senatorul își ajunse 
din urmă însoțitorii. 

— Să începem de îndată interogatoriile; avem timp până la 
amiază. 

— Sunt sigur că Aufidius a pus să ni se pregătească ceva bun 
de mâncare, îi atrase atenţia lacomul Servilius. 


23 


— Nici vorbă de așa ceva, vreau să mănânc împreună cu 
gladiatorii: ca să cunoști caracterul oamenilor, nimic nu este mai 
indicat decât să-i observi în timp ce mănâncă, îl lămuri 
senatorul. 

— Zei din cer, să mâncăm la grămadă cu ei! gemu bravul 
cavaler, ţinându-se cu mâinile de stomac. Nu era un secret 
pentru nimeni că regimul alimentar al gladiatorilor, deși bogat în 
alimente hrănitoare, nu dădea prea mari satisfacţii unui 
gurmand. 

— Lanistul va fi dezamăgit, stăpâne, dacă nu-i onorezi 
invitaţia, interveni Castor. Mi-aș permite să-ţi sugerez ca măcar 
cavalerul să accepte invitaţia, în timp ce tu, în sala de mese, vei 
putea să studiezi în liniște și în profunzime psihologia 
mirmillonilor. 

Servilius îl privi lung pe grec, cu o caldă recunoștință: Castor 
va avea o tunică nouă în seara asta, se gândi Aurelius, intrând 
în cămăruţa pe care Aufidius i-o pusese în grabă la dispoziţie 
pentru a vorbi cu retiarii. 

Dintre toţi gladiatorii, retiarii erau aceia care, cu siguranţă, o 
cunoșteau cel mai bine pe victimă; și nu trebuia scăpat din 
vedere nici faptul că ei nu luptaseră niciodată cu el și ar fi putut 
chiar lega cu campionul o relaţie de prietenie, acest lucru fiind 
interzis cu desăvârșire gladiatorilor care urmau să lupte unul 
împotriva altuia. 

— Să intre primul! porunci senatorul și văzu înaintând înspre 
el un bărbat încordat și parcă bănuitor care își ţinea ostentativ 
privirile aţintite în jos. Ca să-l mai liniștească, patricianul îi oferi 
o cupă din vinul pe care-l bea el. 

— Mulţumesc, nu: beau doar posca. Vinul înnegurează mintea 
și încetinește reflexele. 

Aurelius admiră îndârjirea fără margini cu care omul voia să 
se menţină în formă: posca, o băutură cu apă acidulată, potolea, 
desigur, setea, dar nu era, cu siguranţă, prea plăcută la gust. 

— Cum te cheamă, retiarule? 

— Eliodorus, nobile senator. 

Omul răspundea cât putea de scurt, remarcă Aurelius, 
expunându-se cât mai puţin posibil, de parcă lupta în arenă... 

— Cum de te-ai făcut gladiator? 

— Vin dintr-o familie de siculi din Herbitas, din munţii de pe 
lângă Etna. Ai mei erau foarte săraci și eu, încă de mic copil, mă 


24 


pricepeam destul de bine la lupte; așa că m-am hotărât să risc. 
M-am angajat aici și acum am un contract bun: dacă nu-mi 
rămân oasele pe aici, mă întorc pe insula mea putred de bogat. 

— Văd că vorbești foarte limpede, îl lăudă senatorul. Spune- 
mi, sunt mulți cei care vin, la fel ca tine, din provincie, cu 
speranţa că vor putea să câștige ceva bani de pe urma luptelor? 

— Mulţi. Din satul meu eram șase, acum n-am mai rămas 
decât eu: ceilalţi s-au lăsat prea ușor duși de val; în meseria 
asta, însă, trebuie să fii rece ca să nu dai piept cu moartea. 

— Ce părere aveai despre Chelidon? 

— In lupta era extraordinar, nimeni nu știa să mânuiască la fel 
de bine ca el plasa și tridentul. Totuși, nu ar fi rămas în viaţă 
după anii aceștia de lupte: îndemânarea din arenă nu este 
suficientă, după cum am mai spus. Era prea sigur pe el și, mai 
devreme sau mai târziu, l-ar fi păcălit careva. Oricum, am acum 
un concurent mai puţin... 

— L-ai văzut cum a căzut la pământ? 

— Nu, luptasem cu puţin timp înainte și, de fiecare dată când 
mă întorc în subterane, vreau să stau singur, ca să-mi recapăt 
controlul asupra mea. Și, apoi, nu mă amestec în treburile 
altora; am destul de mult de lucru străduindu-mă să rămân în 
viaţă. 

Aurelius se posomori: dacă toţi atleţii erau la fel de vorbăreţi 
ca Eliodorus, nu spera să afle prea multe de la ei. 

— Următorul! strigă patricianul și văzu apărând în faţa lui un 
bărbat bondoc și spătos, mai mult lat decât înalt, cu o gură 
cărnoasă peste care atârnau două mustăţi enorme. 

— Numele? 

— Hercules! tună cel întrebat, cu un accent barbar. 

— Vorbești latina? îl întrebă patricianul cu îndoială. 

— Nu trebuie latin: eu puternic, eu sarmat, eu gladiator! 

— II cunoșteai pe Chelidon? 

— Chelidon puternic. El mort acum, eu mai puternic decât 
toţi! 

— Unde erai când el a căzut la pământ? 

— Uh? făcu Hercules, încruntându-se. 

— Ştii ceva care... începu senatorul. 

— Uh? repetă sarmatul, fiind clar că avea probleme cu limba 
romanilor. 


25 


Descurajat, patricianul îl dădu afară cu un gest: asemenea 
discuţii nu l-ar fi dus, cu siguranță, la vreun rezultat. 

După ce ieși Hercules, intră Castor, urmat de un băiat frumos, 
cu un aer dezghețat, cu cârlionți blonzi, frumos aranjaţi de mâna 
unui frizer priceput. 

— Ave, nobile Statius! salută noul venit, ridicând brațul 
perfect înţepenit. Gallicus, la dispoziția voastră! 

— Vorbești foarte bine latina, se miră Aurelius. 

— Sunt din Augustodunum. S-ar putea să te surprindă, dar am 
aflat de civilizaţie și prin părţile acelea, răspunse tânărul pe un 
ton sarcastic. 

— Știu, zâmbi Aurelius. Din ţinutul vostru sunt aprovizionat cu 
cervesia și cu grăsimea aceea galbenă pe care o produceţi voi 
din laptele de vacă. Aici, la Roma, oamenii nici nu vor să audă 
de așa ceva, totuși am avut un mare succes dând ordin 
bucătarului meu să o folosească în locul uleiului, pentru ca 
alimentele să se rumenească frumos! 

— Rafinatul senator Publius Aurelius să bea cervesia și să 
guste din alimentele celților! Cine ar fi crezut așa ceva? Nu mai 
lipsește decât să porți și nădragii noștri lungi... 

— Te rog, nu, sunt prea incomozi; îţi vine să înnebunești când 
îți simţi picioarele învelite în stofă, glumi Aurelius. Oricum, nici 
eu nu mă așteptam ca un gladiator din Gallia de peste Alpi să 
vorbească limba latină curată, de pe vremea lui Cicero. Unde ai 
învăţat-o? 

— La școala. Eram sclavul unui mare bogătaș din provincie și 
el m-a dat la școală. În casa lui aveam parte de multe privilegii: 
în casă la el aveam voie să-i port hainele, să stau cu el la masă 
și chiar să dorm în patul lui, râse Gallicus, făcând cu ochiul. 

— Înţeleg... Și cum se face că favoritul unui mare bogătaș 
luptă în arenă? 

— Fata stăpânului era foarte drăguță și, pe neașteptate, am 
confundat așternutul ei cu acela al tatălui. Și, mai mult, dat fiind 
că mărinimosul meu stăpân îmi promisese o sumă mare de bani 
la moartea sa, n-am mai avut răbdare și am luat banii fără să 
mai aștept să moară el. Acum, mă aflu aici ca să-i pot da 
înapoi... după cât se pare, pasiunea stăpânului pentru mine era 
mai puţin arzătoare decât cea pe care o avea pentru sesterți! 

— Totuși, parcă nu s-ar părea că o duci prost... 


26 


— Ei, sunt cam slab, faţă de namilele alea, dar te asigur că, la 
jocuri, sprinteneala este mai importantă decât forţa. Știu să 
scap ca un dihor de loviturile de sabie ale adversarilor și, până 
acum, am avut noroc. Incă două luni și o şterg de aici, liber, fără 
nicio datorie și cu ceva economii puse deoparte. 

— II cunoșteai pe Chelidon? 

— Cum să nu! ne întâlneam des, chiar și afară din cazarmă. 
Jucam zaruri, mergeam la bordel... 

— Puteți ieși liber? întrebă, uluit, Aurelius. 

— Sigur că da, învingătorul trebuie, totuși, să-și sărbătorească 
victoria! Aici, când se face câte un antrenament mai special, tot 
ce are mai bun Roma vine să caște gura și nu-ţi spun ce chiote 
scot cucoanele! Primim vizite, uneori chiar invitaţii acasă la vreo 
familie bogată; fără a mai pune la socoteală că vlăstarele lumii 
bune din Roma se întrec să ne însoţească atunci când plecăm la 
vreo petrecere. 

— Unde mergeţi de obicei ca să vă faceţi de cap? 

— Depinde; la taverna lui Niobe sau la vreo petrecere privată. 
Câteodată ne cheamă ca să luptăm în fața mesenilor, la anumite 
banchete simandicoase: accept cu plăcere asemenea invitaţii 
pentru că, în felul acesta, cunosc oameni de vază și asta s-ar 
putea să-mi servească într-o zi. Nu am de gând să fac munca 
asta scârboasă toată viaţa! Chelidon era, desigur, preferatul: se 
întreceau care mai de care să-l aibă acasă. 

— Spune-mi, ar fi cineva în cazarma asta care ar fi avut vreun 
interes să-l ucidă? 

— Cineva? Poate vrei să spui toţi! Secutores, tracii, 
mirmillonii, samniţii... la fiecare tragere la sorţi a adversarilor, 
riscau să lupte cu el! 

— Dar nu și voi, retiarii... obiectă Aurelius. 

Confruntarea tipică de la jocuri consta tocmai în lupta 
retiarului împotriva unui trac înarmat cu sabie scurtă și cu scut 
sau unui gladiator specializat în alt tip de armă. Niciodată, însă, 
nu luptau între ei doi retiari, adică doi atleți înarmaţi amândoi cu 
plasă și cu trident. 

— Nobile senator, îţi arde de glume, continuă Gallicus. Este 
adevărat că, tocmai din cauza aceasta, retiarii trăiesc în celule 
separate și nu se amestecă, așadar, cu ceilalţi; totuși, nu trebuie 
să crezi că ne înţelegem prea bine. Chelidon era campionul și 


27 


acum când este mort, cresc posibilităţile fiecăruia dintre noi de 
a-i lua locul! 

— Tu vrei asta? _ 

— Nu, nu mă interesează să fiu eu numărul unu. Incerc, mai 
degrabă, să-mi păstrez o poziţie decentă și anumite avantaje: în 
sensul acesta, Chelidon îmi era mult mai folositor în viaţă. 

— Eşti cu adevărat un tip descurcăreț. Nu cred că mai sunt 
mulţi ca tine în cazarmă... 

— Oh, aici este o adunătură de mari idioţi, buni numai să 
înfigă sabia în adversar. Mai interesează-te și o să vezi că am 
dreptate! încheie Gallicus, cu o privire complice care îi displăcu 
profund senatorului. 

— Un băiat isteţ, aprecie Castor. Aș vrea să-l cunosc mai bine. 
Te-ar deranja dacă lipsesc puţin? 

„Castor este pe cale să-și mai facă un prieten, se înţelege de 
la sine că printre escroci ca el”, gândi Aurelius. „Pe toţi zeii, cine 
știe ce-ar putea pune la cale ăștia doi dacă se unesc!” 

— Lăsaţi să intre altul, ordonă el resemnându-se cu stoicism. 

e 

— Și așa, Turius, spui că ai fost prieten cu Chelidon... Ești 
primul dintre cei de aici care este de acord cu asta! se miră 
Aurelius. 

— Exact așa. Omul negricios, cu faţa uscăţivă, părea destul de 
intimidat aflându-se în faţa senatorului: răspundea grăbit, 
frământându-și mâinile de parcă umblase cu ele prin urzici și tot 
timpul se bâţăia de pe un picior pe celălalt, într-un fel de balet 
enervant care ar fi scos din sărite chiar și o persoană mai calmă 
decât Aurelius. 

— Ceilalţi voiau să-l vadă mort, nobile Statius, dar de vină era 
invidia, doar invidia. Chiar și Gallicus, filfizonul ăla cu părul creţ 
care alerga după el ca o umbră, și el ar fi fost gata să-l vândă 
pentru doi bani... declară el, fără să se oprească nicio clipă din 
legănatul lui nervos. 

— Chelidon, însă, era de acord cu asta, îl contrazise 
patricianul. 

— La început, nu. Dac-ai ști de câte ori și-a bătut joc de zuluifii 
lui mânjiţi cu săpun parfumat! Se distra pe seama lui și, deseori, 
ca să-și bată joc de el în fața tuturor, îl întreba de ce nu lupta cu 
un calamistrum de încreţit părul, în loc de trident. Râdea de el, 
imitând cum vorbea el latinește ca o femeiușcă; și, într-o zi, tot 


28 


ca să-și bată joc de el, i-a adus chiar în cameră unelte de frizer! 
Dar, după aceea, prin lingușiri și șmecherii, Gallicus a reușit să-i 
intre pe sub piele, ducându-l de râpă. Eu îi spuneam mereu: 
„Chelidon, nu mai pleca noaptea în oraș, odihnește-te, trebuie 
să te menții în formă, o lovitură de sabie și ești mort, gândește- 
te la familia ta”. El, nimic: mereu intra în belele, împreună cu 
zăpăcitul ăla! 

— Familie? Chelidon nu avea rude; mi s-a spus că toţi ai lui 
fuseseră uciși în Tracia, în timpul unui atac al barbarilor... 

— Așa afirma el, dar atunci când era beat mort începea să 
trăncănească... vorbea despre Forum Gallorum, în clipele 
acelea, nu despre Tracia. 

Forum Gallorum: un târgușor din Gallia de dincoace de Alpi, 
nu departe de Mutina... ce putea avea de-a face marele 
gladiator trac cu orășelul acela pierdut de pe Via Emilia? 

— Spune-mi tot ce știi despre el, Turius, chiar dacă lucrurile 
acestea nu ţi se par importante! 

Atletul păru să șovăie: 

— Nu știu altceva, nobile senator, în afara faptului că oamenii 
care se aflau în jurul lui nu urmăreau altceva decât să-l 
exploateze. Lumea arenei este urâtă: nu este loc în ea pentru 
sentimente frumoase, încheie el și oftă rușinat. 

— Sincer să-ţi spun, Turius, mă miră că am găsit în lumea 
aceasta a gladiatorilor un om atât de sensibil ca tine. Cum de ai 
ajuns în meseria asta? 

— Fusesem condamnat la moarte: am fost lăsat să aleg între 
eșafod și munera; așa că, iată-mă aici. 

Aurelius se simţi cuprins de un val de compasiune: un biet 
om, aruncat pradă fiarelor pentru că furase un codru de pâine... 
Simţi milă pentru omul acela plin de bun-simţ, nevoit să facă un 
lucru îngrozitor ca să poată rămâne în viață. 

— De ce anume ai fost acuzat? vru să afle el. 

— Paricid, mărturisi retiarul, calm. Mi-am ucis tatăl și fratele 
cu o secure, după care i-am tăiat pe amândoi în bucăţi. 

— Dar de ce? Ce-ţi făcuseră acești oameni? întrebă 
patricianul, încremenit de uimire. 

— Nimic, dar nu mai suportam să-i văd pe lângă mine, declară 
Turius cu un zâmbet timid, și ieși pe ușă, lăsându-l pe senator 
stupefiat, întrebându-se dacă avea într-adevăr capacitatea de a 
cunoaște sufletul omenesc. 


29 


La puţin timp după aceea, reapăru Castor, furios nevoie mare: 

— Ce hoț, Gallicus ăla! Am făcut o partidă de zaruri și... ia 
ghicește: zarurile lui erau măsluite! Dar eu m-am prins imediat 
și am scos din buzunar altele! 

— Și, ce s-a întâmplat? 

— Până la urmă, nimic! Feciorul ăla de cățea și-a dat seama 
că și zarurile mele erau măsluite! 

e 

În refectoriu, era o învălmășeală cumplită. 

În realitate, mâncarea de la comun se dovedise a fi 
acceptabilă și Aurelius avusese posibilitatea să observe pe 
îndelete fauna care-l înconjura. 

Campionii arenei nu păreau să fie deloc stânjeniţi de prezenţa 
sa: un gladiator, așezat în faţa lui, se îndopa de zor fără să ridice 
nasul din farfurie, în timp ce vecinul său, un samnit, își înfigea 
cuțitul în hălcile de carne de berbec, ca și cum ar fi împlântat o 
sabie în pântecul unui adversar căzut la pământ. 

Aurelius se ridică și se duse să se așeze lângă un bărbat care 
mânca în tăcere, cu o concentrare aproape religioasă, 
mestecând cu grijă fiecare îmbucătură, de parcă ar fi fost din 
ambrozia zeilor. 

— Bună mâncarea? întrebă senatorul. 

— Delicioasă. De ieri, cea mai proastă zeamă mi se pare ceva 
foarte gustos. 

— Era cât pe ce s-o pățești, Quadratus, nu-i așa? 

Gladiatorul făcu un gest care nu mai avea nevoie de nicio 
explicație. 

— Încă nu-mi vine să cred; întotdeauna am fost atât de 
ghinionist... Când l-am văzut pe Chelidon întins la pământ... dar 
asta n-o să ţină mult. Mă vor trimite din nou în arenă și data 
viitoare nici măcar dacă s-ar pogori Quirinus din ceruri cu carul 
său nu ar reuși să mă scoată din încurcătură. Oricum, măcar 
acum mai trăiesc. Și mănânc. 

— Ce crezi că s-a întâmplat? 

— Mde, Parca și-a pierdut foarfecele, sau Jupiter a vrut să-și 
bată joc de mine. 

— Am impresia că gluma asta urâtă i-a făcut-o mai degrabă 
lui Chelidon. 


30 


— Asta așa-i! Presimţeam eu cu o seară înainte că va trebui 
să mă lupt cu el: ar fi fost greu chiar și pentru cei mai buni 
dintre noi, darămite pentru mine! 

— Dar, de ce, tu nu ești un campion? întrebă patricianul uimit 
de atâta modestie. 

— Eu, campion? Uită-te ce bătături am în palme: ţi se parcă 
ar fi ale unui luptător? Eu m-am născut ca să lucrez pământul, 
nici vorbă de arenă. In schimb, o să ies de aici cu picioarele 
înainte... 

— Dar, atunci, cum de ai ajuns aici, printre gladiatori? 

— Crezi că am cerut eu să vin aici? Am fost trimis! 
Destrăbălata aia de nevastă-mea și cu ibovnicul ei. El era 
însurat cu o femeie plină de bani, au ucis-o și s-au înţeles să 
arunce vina pe mine. 

— Dar tribunalul, legea... 

— Da, tribunalul! Când unul poate să cumpere doi martori... 
Toţi patru au declarat că mă văzuseră cu biata femeie cu puţin 
înainte ca ea să fie ucisă; așa că, în doi timpi și trei mișcări, m- 
am trezit în lanţuri. Din fericire, condamnarea era ad ludum, nu 
ad bestias, sau, dacă nu, m-ar fi aruncat în arenă chiar fără să 
fiu instruit! 

— Tare neplăcut, zise senatorul, gândindu-se la cele auzite. 

— A fost ca un blestem. De mic am muncit cu ziua la stăpân și 
întotdeauna luam eu ciomăgeala pentru greșelile altora. Încă de 
atunci, nimeni nu voia să stea pe lângă mine, pentru că, spunea 
lumea, eram deocheat. Apoi, femeia mea a rămas însărcinată și 
abia mai târziu mi-am dat seama că avea nevoie, ca să scape de 
mine, de bastardul acelui câine care m-a trimis aici... Acum, ei o 
duc bine împreună, în timp ce eu mă las măcelărit aici și știi ce 
spun colegii mei? Că trebuia să mor mai demult, că put deja a 
hoit! 

— Sigur că moartea lui Chelidon te-a ajutat să rămâi în viață! 
Dar, apropo, unde erai înainte de luptă? Nu te-a văzut nimeni... 

Gladiatorul se cufundă într-o muţenie totală. 

— Ascultă, Quadratus; să nu crezi că mă gândesc la ceva rău, 
dar încearcă să te gândești puţin: este mai bine pentru tine 
dacă răspunzi la ce te-am întrebat. La urma urmelor, tu ești 
acela care a avut cel mai mult de câștigat de pe urma morții lui 
Chelidon... încercă să-l convingă senatorul. 


31 


— Eram la latrină, pe vine! spuse el dintr-o suflare. Făceam pe 
mine de spaimă! Încearcă să te ţii dacă ești în stare! exclamă 
Quadratus, ridicându-se. 

Apoi, cu umerii căzuţi se îndreptă către celula sa, clătinând 
mereu din cap. 


32 


V 


A patra zi înainte de Nonele lui iunie 


În dimineața următoare, senatorul Publius Aurelius Statius era 
întins pe patul de masaj, în palestră, lăsându-se în voia mâinilor 
pricepute ale preafrumoasei Nefer, sclava egipteană care Îl 
costase o adevărată avere. 

Făcuse o baie de aburi zdravănă și, după aceea, se aruncase 
în bazinul cu apă rece ca gheaţa: acum, atingerea magică a 
mâinilor lui Nefer îl făcea să se simtă complet relaxat... În timp 
ce mușchii săi se lepădau de orice încordare, mintea lui 
iscoditoare avea posibilitatea să lucreze din plin. 

Totul începuse în cazarma gladiatorilor și acolo trebuia să 
insiste cu cercetările, mai ales printre retiari. Cu toate acestea, 
și de la adversarii lui Chelidon, chiar dacă acesta nu avusese 
relaţii prea strânse cu ei, s-ar fi putut scoate ceva, sau, cel 
puţin, de la o persoană care, prin poziţia sa, se afla într-o 
situaţie cu totul deosebită, la Ludus Magnus... 

— Castor, am o treabă pentru tine. 

— Aș fi tare bucuros, domine, răspunse libertul, ducându-și 
mâinile la frunte, dar, din păcate, o durere groaznică de cap mă 
chinuie de azi-dimineaţă... 

— Păcat! Ei, o să mă descurc cu altcineva. Care dintre 
servitori este mai frumușel și mai atractiv? Poate Tullius... 

— Tullius? Glumești? Cu faţa aia de pește fiert... Dar despre 
ce este vorba, domine? se interesă libertul, luând buretele 
îmbibat cu ulei parfumat din mâinile sclavei Nefer. Poţiunea pe 
care mi-a dat-o mai devreme doctorul Hipparhos face adevărate 
minuni: deja mă simt mai bine! Ce spuneai, stăpâne? continuă 
grecul, frecând cu nădejde spinarea patricianului. 

— Îmi trebuie niște informaţii despre genul de oameni cu care 
se întâlnea Chelidon. Este o fată care... 

— Nissa! exclamă Castor imediat. 

— Nu chiar, îl corectă senatorul. La teatru o să mă duc eu ca 
s-o cunosc pe actrița aceea. Tu, însă, o să faci niște cercetări 
prin cazarmă. 


33 


— Dar acolo nu sunt femei! ripostă libertul, după care cuprins 
de o bănuială, îl privi pe stăpânul său cu o uimire nespusă pe 
chip. Doar nu te referi la Arduina, domine... Nu m-aș apropia de 
șerpoaica aceea nici pentru tot aurul din lume. 

— Nici pentru două monede? îi propuse Aurelius. 

— Ar însemna să-mi risc viaţa cu amazoana aceea pentru doi 
prăpădiţi de sesterţi? Nu pui prea mare preț pe capul meu, 
stăpâne: am și eu o oarecare valoare! îi replică, ofensat, Castor. 

— Sensibilitatea ta s-ar mai domoli dacă ar fi vorba de o 
jumătate de ban de aur? mai crescu miza Aurelius. 

— Să zicem un ban de aur și două butelci de vin, în afară de 
cheltuieli, propuse levantinul. Pot să fac curte unei femei cu 
mâinile goale? Ce-ar zice lumea dacă secretarul marelui senator 
Aurelius s-ar duce în vizită la o fată ca un derbedeu? 

— De acord, dar limitează-te la un buchet frumos de flori: este 
o gladiatoare, nu o curtezană. 

— Ar fi o adevărată minune dacă o să ies viu de acolo! 
exclamă grecul, strecurând iute în buzunar moneda. Și, în orice 
caz, mă vei avea pe conștiință tot restul vieţii! 

e 

La teatrul lui Pompei, spectacolul se bucurase de un imens 
succes. 

Chiar și după ce numărul de pantomimă se terminase, 
publicul roia peste tot pe sub portic, fredonând melodiile 
cântate de flautiști și de ceilalți muzicanți. Mulţi spectatori se 
opreau printre statuile marilor actrițe pe care Atticus însuși le 
alesese pentru Pompeius Magnus, atunci când acesta se 
decisese să le ofere romanilor primul teatru stabil: niciunul 
dintre cei care zăboveau în faţa formelor nemurite în marmură 
ale faimoaselor dive ale trecutului nu se putea abţine să le 
compare cu cele ale frumoasei Nissa, preferând-o cu toţii pe 
aceasta din urmă. 

Trecuseră demult vremurile în care prezența femeilor pe 
scenă stârnea un adevărat scandal. Cu toate că divele fabulos 
plătite care urcau pe scenă erau considerate încă, prin lege, 
„persoane decăzute”, la fel ca prostituatele, mulțimea de 
admiratori le așeza pe altare și nu puţini dintre patricienii de 
viță veche se ruinaseră, lăsându-și averea pe mâinile pricepute 
în mângâieri ale unei mimula. 


34 


— Ești sigur că va accepta să ne primească? se frământa plin 
de îngrijorare Servilius, târându-l după el pe Aurelius către 
foaiere. 

— Cu siguranţă. l-am trimis un mesaj. 

— Cine știe câte asemenea răvașe a primit! suspină cavalerul, 
neîncrezător. 

— Însă nu toate sunt însoţite de brățări din aur masiv. Fii 
liniștit, prietene, îl potoli Aurelius. La Roma, banii deschid chiar 
și ușile castelului lui Cezar; cum crezi că nu ni s-ar deschide ușa 
de la vestiarul unei actriţe de duzină? 

Titus Servilius îl urmă nerăbdător, aranjându-și în fiecare 
clipă, cu degete nervoase, puţinele șuvițe de păr cărunt care-i 
mai rămăseseră, într-o încercare zadarnică de a-și acoperi chelia 
din ce în ce mai întinsă. 

În realitate, cavalerul avea toate motivele să fie destul de 
încordat, pentru că, în seara aceea, Nissa se depășise pe sine 
însăși: într-un spectacol în care toată capacitatea sa de 
exprimare se concentrase în limbajul corpului, nimeni nu putea 
reuși ca ea să aţâăţe publicul cu gesturi de-a dreptul nerușinate 
și prin poziţii voluptoase. De mai multe ori chiar se temuse ca 
publicul întărâtat din sală să nu năvălească pe scenă sau că 
intervenţia moralistă a vreunui demnitar prea zelos ar fi putut 
compromite o reprezentaţie considerată prea obscenă. 

— Ah, tabloul acela cu Ares și cu Afrodita: numai ea îl putea 
interpreta atât de bine! Ce clasă, ce temperament! Crezi că 
dacă aș invita-o... îndrăzni să întrebe bravul cavaler. 

— Ar trebui să te sfătuiești mai întâi cu Pomponia, îl trezi la 
realitate Aurelius, arborând o indiferenţă totală faţă de măiestria 
provocatoarei mimula în arta seducţiei. 

În vremea aceasta, îmbulzeala care se stârnise în jurul 
vestiarelor pentru artiști începea, treptat, să se mai domolească. 
Dezamăgiţi pentru că nu fuseseră primiţi, admiratorii cei mai 
înflăcăraţi începeau să plece, nu înainte de a trimite câteva 
sărutări înspre ușa care rămânea cu atâta cruzime închisă. 

Când mulțimea se împrăștie, sclavul ușier, luându-și o mină 
de complicitate mieroasă, se apropie de Aurelius și de Servilius: 

— Nissa vă așteaptă; pe aici, vă rog! 

— Oh, Eros, Pothos, Himeros! exclamă Servilius, care nu-și 
mai încăpea în piele de atâta fericire. 


35 


Cămăruţa în care intrară era strâmtă și actrița, înveșmântată 
într-o tunică destul de cuviincioasă, era așezată în faţa oglinzii, 
înconjurată de slujnicele care o ajutau să se demachieze. Cu 
pleoapele coborâte și cu o expresie fericită, femeia se lăsa în 
voia masajului pe care i-l făceau cosmeticienele, mângâind cu 
blândețe un ghemotoc de blană moale care i se cuibărise pe 
genunchi. 

— Ave, nobile senator Statius, îl salută ea cu o înclinare 
ușoară a capului, deschizând puţin ochii ageri, însufleţiți de un 
verde ca al șerpilor. 

În clipa aceea, blăniţa pe care Nissa o alinta se mișcă, lăsând 
să apară un botișor curios și atent la ce se întâmpla în jur. 

— Mulţumesc pentru zgardă: lui Pufuleţ îi place tare mult, 
spuse actrița pe un ton indiferent, arătând cu degetul înspre 
bijuteria care-i fusese dăruită de Aurelius și care se lăfăia acum 
la gâtul micuţei manguste. 

Servilius, dorind nespus să fie și el luat în seamă, îi dădu 
prietenului său un ghiont zdravăn pentru ca acesta să-l prezinte 
actriţei. 

— Cavalerul Titus Servilius, îi rosti numele patricianul, dar fata 
nu-l învrednici pe acesta nici măcar cu o privire: obișnuită să 
aibă de-a face cu tot felul de oameni, ea își dăduse seama 
imediat care dintre cei doi bărbaţi merita osteneala. 

— Te deranjează dacă îmi continui toaleta? îl întrebă ea pe 
Aurelius și, așezându-se mai bine pe taburet, făcu în așa fel 
încât tunica să-i dezvelească din plin picioarele. 

— Te rog, te rog, continuă, încuviinţă Servilius, grăbindu-se să 
răspundă el în locul prietenului său și înghițind în sec în fața 
unei asemenea priveliști. 

— Chelidon... începu Aurelius. 

— Moartea lui a fost o grea lovitură pentru mine: chiar și 
numai vorbind despre asta, simt că trec prin chinurile Tartarului! 
exclamă artista, ducându-și mâinile la frunte. Cum aș putea să 
uit așa ceva? 

— Nu păreai prea distrusă de durere în timpul spectacolului, 
spuse, ironic, senatorul care nu suporta ca actorii să joace 
teatru chiar și în afara scenei. 

— Aceea era munca mea; nu are nimic de-a face cu viaţa mea 
personală! îi replică tânăra, cam iritată. Ce crezi, trebuia să mă 
prefac în faţa a mii de spectatori care mă priveau cu bale la 


36 


gură, în timp ce inima mea sângera pentru pierderea iubitului 
meu de neînlocuit, Chelidon! 

— Draga de ea, cât suferă... oftă Servilius impresionat la 
culme. 

Aurelius începea să-și iasă din pepeni; era clar că nu va reuși 
să vorbească serios cu femeia aceea în prezenţa lui Titus 
Servilius! 

— Titus! porunci el pe un ton sever. Nissa este însetată: adu-i 
niște vin! 

— Am văzut la colț o tavernă; mă duc acolo și mă întorc într-o 
clipă! 

— Doar nu vrei să-i oferi unei fete atât de distinse o poșircă 
de doi bani! la lectica mea și du-te să cumperi cel mai bun vin 
pe care-l au la thermopolium din Via Nomentana. 

— Până acolo? Dar o să-mi ia un secol drumul! se răzvrăti 
bravul cavaler, care nu concepea să nu ia parte la discuţie. 

— N-are a face. Cu cât pleci mai repede, cu atât te întorci mai 
repede, îi închise gura Aurelius, împingându-l afară din cameră. 
leșiți afară și voi! adăugă senatorul către slujnice. 

Actriţa nu avu nimic de obiectat. Rezemându-se de pernele de 
pe canapea, strânse la piept micul animal cu un gest copilăresc 
și aruncă înspre patrician o privire nehotărâtă. 

— Și acum, că suntem, în sfârșit, singuri, dragă Nissa, poţi 
înceta să mai joci rolul femeii cu inima zdrobită de durere, îi 
spuse Aurelius pe un ton sever. Inainte de toate, povestește-mi 
cu câţi bărbaţi și care erau aceia cu care te întâlneai, în afară de 
retiar! 

— Niciodată n-aş fi putut... încercă diva să spună, nu prea 
sigură pe ea. 

— Ascultă, draga mea, o întrerupse senatorul, plictisit, eu sunt 
și magistrat. Ceea ce înseamnă că pot dispune în orice moment 
ca spectacolul tău fermecător să fie oprit, găsind și o acuzație 
potrivită pentru ca să fii biciuită pe scenă, în aplauzele 
publicului care te iubește atât de mult! 

— Nu poţi... vru să protesteze cumva Nissa, acum mai puţin 
stăpână pe ea. 

La Roma, situaţia unei actriţe de felul ei era destul de 
nesigură și femeia știa foarte bine că patricianul putea, fără 
îndoială, să-și pună în aplicare amenințările. 


37 


— Și de ce, mă rog, n-aș putea s-o fac? Ești foarte 
convingătoare în scena aceea a torturii: acolo loviturile nu sunt 
adevărate: chiar ţi-ar plăcea în realitate o asemenea situaţie? o 
îndemnă să vorbească patricianul, apucând-o fără niciun fel de 
menajamente de încheieturile mâinilor. 

— Ce vrei să știi? întrebă actriţa, scăpând din strânsoarea lui 
printr-un gest nervos. 

Tonul său era altul: nici urmă de răsfăţ sau de fasoane; vocea 
ei era calmă, ca a unei femei de afaceri care discută despre un 
contract. 

— Am auzit de niște petreceri la care mergeai împreună cu 
Chelidon. Vreau numele gazdelor și ale celor invitaţi, nu ale 
actorilor de duzină sau ale saltimbancilor... 

— Sunt persoane importante, sper că o să fii discret... Am fost 
de mai multe ori invitată la banchetele lui Sergius Mauricus. 

— Avocatul? întrebă Aurelius, cu o strâmbătură de dezgust, 
după care, văzând semnul aprobator al femeii, continuă. Cât îţi 
plătea ca să joci în fața invitaţilor săi? 

— Nobile senator, eu nu am nevoie de bani. Știi cât primesc 
pentru aceste spectacole? Două sute de mii de sesterţi, mai 
mult decât obţin într-un an întreg mulți dintre cei ca tine! 

— Ceva mai puţin decât Mnestros! șuieră Aurelius, admirativ: 
nu era niciun secret pentru nimeni că bufonul cel mai faimos din 
Roma cerea sume exagerate și nici că el era pentru Messalina 
mai mult decât un simplu protejat... dar cine ar fi îndrăznit să 
spună pe față ceva împotriva împărătesei? 

— Cum se face, atunci, că acceptai să dansezi în casa lui 
Sergius? continuă patricianul pe un ton aspru. 

— II cunosc pe Mauricus de mult timp; m-a apărat cândva la 
tribunal. 

Aurelius stătu să se gândească timp de câteva clipe: Sergius 
Mauricus era celebru nu numai ca un prinţ al tribunalului, ci și 
pentru că era în cârdășie cu oameni bogaţi și fără scrupule pe 
care el reușea fără excepţie să-i scoată nevinovaţi în orice 
proces. Intr-adevăr, conform legii, juriștii romani nu ar fi putut 
primi bani de la niciun inculpat, deoarece era obiceiul ca, în 
cauzele privindu-i pe prieteni sau pe protejaţi, aceștia să fie 
asistați gratuit. De la o vreme, însă, această cutumă fusese 
abandonată, așa că un client putea să-l recompenseze în mod 


38 


concret pe cel care-l salva de condamnare, ajungându-se la 
cadouri de mare valoare. 

În cazul lui Sergius, de altfel, se părea că merita să fie angajat 
ca apărător, în ciuda faptului că trebuia recompensat regește; 
rareori cel care era asistat de el primea vreo condamnare, 
indiferent dacă era vinovat sau nu. Celebrul orator se putea 
baza astfel pe recunoștinţa unor prieteni puternici; în plus, prea 
multe erau secretele pe care un bun avocat le afla despre 
protejatul său, pentru ca acesta din urmă să fie în stare, cândva, 
să-i refuze o eventuală cerere de ajutor. 

Așa că, dacă Nissa fusese amestecată în trecut în niște afaceri 
nu prea curate, cu siguranţă Sergius păstrase câteva dovezi 
pentru ca s-o poată avea la mână: să-i ceară să joace în faţa 
musafirilor era, la urma urmelor, cel mai mărunt serviciu pe care 
i-l putea cere... cu atât mai mult cu cât bogatul avocat se 
bucura și de faima unei gazde excentrice. Lui și surorii sale le 
plăcea să aibă de-a face cu personaje ciudate: dansatori, bufoni, 
gladiatori, scamatori, jongleri și alţii asemenea, făcând parte din 
lumea interlopă a Romei. 

— Am sosit! strigă în clipa aceea Servilius, apărând în prag cu 
două ulcioare de vin în mână. M-am grăbit cât am putut! Am 
reușit să găsesc niște Albanus și Erbulus, dar sunt vechi de 
numai șapte ani! 

— În niciun caz nu se pot compara cu ceea ce oferă familia 
Mauricus la ospetele lor; cu toate acestea, măcar de data 
aceasta, prietena noastră, Nissa, va fi mulțumită, declară 
patricianul, dând semne că ar vrea să plece. 

Dar Servilius șovăia, nevrând să iasă din cameră, ca și cum 
era pe cale să rateze cea mai mare ocazie din viaţa lui. Nissa 
înţelese imediat ce se întâmpla și se apropie de el, zâmbind 
ispititor: 

— Ah, Titus... șopti ea cu un glas răgușit. 

Cavalerul își ţuguie buzele, gata pentru un sărut și închise 
fericit ochii ca să se bucure din plin de asemenea clipe de 
fericire. Simţi o mângâiere caldă, atingerea ușoară a unei limbi 
aspre, răceala umedă a unui nas rece... Și se trezi, uluit, privind 
pupilele cu o privire șireată ale mangustei pe care Nissa i-o 
apropiase de faţă. 

Sărmanul Servilius, care se mulțumea, de fapt, cu puţin, fu 
foarte încântat de această scenă. 


39 


— Ce femeie grozavă! încă mai murmura el pe când plecau. 

— Mai degrabă, ar trebui, înainte de a te întoarce acasă, să fii 
atent dacă nu ţi-au rămas fire de păr blond pe tunică! îl dădăci 
Aurelius și-și lăsă prietenul în faţa ușii, ocupat să curețe de pe 
mantie, unul câte unul, compromiţătoarele fire de păr ale 
mangustei. 


40 


VI 


Ajunul Nonelor lui iunie 


— Paris, am nevoie să știu dacă avem vreo agenţie la Mutina. 

— Nu, domine, răspunse conștiinciosul intendent, uimit de 
faptul că stăpânul său se interesa, pe neașteptate, de afaceri: 
de obicei, trebuia să alerge după el ceasuri întregi, până să se 
hotărască să verifice socotelile. 

Intr-adevăr, deși patricianul adăugase la averea destul de 
însemnată a nobililor săi strămoși și activitatea, mult mai 
profitabilă, de armator și de bancher, numărarea banilor nu 
prezenta un interes deosebit pentru el: prefera, în schimb, să-i 
cheltuiască de zor, cu o nepăsare aristocratică; era o atitudine 
pe care Paris, chibzuit cum era, o considera demnă de a fi 
condamnată. 

— Există un birou de-al nostru la Bononia; este orașul cel mai 
apropiat de Mutina, spuse el. 

— İn cât timp ajunge acolo un mesaj și cât durează până vine 
răspunsul? 

— Mai mult de o săptămână, stăpâne. Totuși, dacă te 
grăbești, putem folosi porumbeii călători. Avem o reţea bine 
organizată de hulubării, în toată peninsula; în două sau trei zile 
am putea primi răspunsul. 

— Bine, vreau să știu ce legătură avea Chelidon cu Mutina și 
cu Forum Gallorum. Le va fi ușor funcţionarilor din Bononia să ia 
informaţii din orașul învecinat: sunt dispus să ofer mutarea în 
Capitală a aceluia care îmi va putea da cele mai interesante 
informaţii! 

— N-o să meargă, domine, spuse Paris, clătinând din cap. 

— De ce? vru să știe Aurelius. Știi bine și tu că ambiția tuturor 
provincialilor este să se stabilească în Urbs... 

— Asta nu și la Bononia, domine. Locuitorii acelui oraș, pe 
jumătate celți și pe jumătate etrusci, sunt convinși că trăiesc în 
cel mai frumos loc de pe lume: „Bononia caput mundi”, afirmă 
ei, sfidând strălucirea Capitalei. Pentru niciun motiv n-ar accepta 
vreodată să se mute la Roma; dacă, totuși, se întâmplă să fie 


41 


nevoiți să trăiască în altă parte, fac de îndată tot ce pot ca să 
revină cât mai repede posibil în orășelul lor iubit. Te rog să mă 
crezi, mai bine ai promite un premiu în bani, îl sfătui pe stăpânul 
său prevăzătorul administrator. 

— O să fac așa cum spui, fu de acord patricianul. Ai scris 
mesajul? Gata, trimite-l imediat! 

Abia pusese sigiliul pe scrisoare că un strigăt disperat răsună 
în peristil. 

— Hecate nemuritoare, sacră Afrodita, mare Astarte! urlă 
Castor, năpustindu-se înăuntru ca și cum ar fi avut pe urme o 
întreagă cohortă de pretorieni. 

La vederea levantinului bine mototolit, Paris se strâmbă: într- 
adevăr, nu înţelegea cum putea un aristocrat de talia lui 
Aurelius - om rafinat, chiar dacă un pic cam extravagant - să 
rabde cu atâta indulgență toate măgăriile lui Castor, mai ales de 
când o adusese cu el din sud pe sărmana Xenia, o tânără 
nevinovată și neprihănită pe care grecul încerca mereu s-o 
corupă cu tot felul de propuneri nerușinate... 

— Arduina aproape că m-a făcut fărâme! Este o fiară, 
stăpâne! Să nu mă mai rogi vreodată să mă apropii de ea; am și 
eu demnitatea mea! 

— Chiar așa, Castor? Dar știu că te pricepi cum să faci ca să 
nu se observe. 

— La urma urmelor, trebuie să-mi salvez și eu pielea! 

— Și ce ai aflat? i-o reteză Aurelius, fiind sigur că alexandrinul 
exagera peripeţiile prin care trecuse ca să poată cere o plată 
mai mare. 

— Mai întâi, să facem socotelile, domine, avu el pretenţia. 
Sunt patruzeci și cinci de sesterți. 

— Patruzeci și cinci? Doar n-ai înnebunit! 

— O sabie ca lumea, din fier călit, este foarte scumpă, dar mi 
s-a părut un cadou foarte potrivit pentru o gladiatoare. Și a 
meritat, ascultă-mă pe mine! Chelidon avea mare trecere 
printre cucoanele din înalta societate: nu numai că era deseori 
oaspetele familiei lui Sergius, dar se pare că, deși foarte discret, 
se avea bine cu o matroană de viță nobilă, întoarsă la Roma de 
puţin timp, după o îndelungată ședere în Orient... 

Aurelius simţi cum inima îi bătea mai tare, dar nu se dădu de 
gol. 


42 


Terminând cu bacșișul lui Castor și dându-i o nouă misiune, 
aceea de a afla din tribunal care era următorul proces al lui 
Sergius Mauricus, senatorul se închise în biroul de lângă 
bibliotecă și se așeză, gânditor, la masa de lucru, cu ochii la 
berea care-l aștepta, fără a de vreun semn că arvrea s-o bea. 

Privi nedumerit în ochii pictaţi ai bustului lui Epicur, ca pentru 
a găsi în ei un răspuns: o aristocrată, la Roma, sub un nume 
fals... oare putea fi vorba despre ea? 


43 


VII 


Nonele lui iunie 


Lectica se opri exact în fața Basilicii lulia, în mijlocul Forului, și 
Aurelius cobori, însoţit de nelipsitul Servilius. Dacă spusele lui 
Castor erau adevărate, audierea din tribunal trebuia să aibă loc 
peste puţin timp. 

Patricianul nu se grăbea să intre și mai zăbovea, urcând leneș 
treptele spre intrarea în tribunal; cu acea ocazie îmbrăcase toga 
de gală, împodobită cu laticlavă. Fără falsă modestie, era de 
părere că știe s-o poarte cu distincţia necesară: se puteau 
vedea de jur împrejur chiar prea multe togi care fluturau în vânt, 
atârnând de pe umeri ca niște zdrenţe tocmai bune de aruncat... 
cine mai avea acum grijă să netezească mereu cutele și să le 
adune armonios în jurul brațului? 

Două sau trei matroane îmbrăcate elegant îl salutară cu un 
interes care promitea multe. Aurelius le răspunse cu un zâmbet, 
cu o frază galantă, cu un compliment inventat chiar atunci. 

— Ei, craiule, n-ai impresia că ar cam fi timpul să plecăm? îl 
strigă Servilius. Ai venit aici ca să asiști la o audiere sau ca să 
faci curte doamnelor? 

Sala gemea de lume, ca întotdeauna când oratorul era 
Sergius Mauricus. 

Publicul era nerăbdător să-l vadă, ca și cum ar fi fost o vedetă 
din teatru; și, în realitate, nu era, de fapt, o diferenţă prea mare 
între modul în care marele orator își pleda cauzele și evoluția 
unui saltimbanc: strigăte, murmure, gesturi năvalnice, nimic nu 
lipsea pentru a-i convinge pe judecători. 

— ... Din ziua în care curajosul Marius l-a supus pe lugurtha... 
se auzea chiar atunci prinţul Forului. 

Spre deosebire de mulţi colegi de-ai săi, Sergius nu-și citea 
pledoariile, ci le rostea din memorie, ca și cum le-ar fi recitat. 

— ... Cato a susţinut, în privința Cartaginei... încă din vremea 
perfidului Catilina... Lex Remnia, Lex Publicia și Lex lulia... 


44 


— Mă rog, nu știu despre ce vorbește, dar se pare că, într- 
adevăr, se pricepe, aprecie Aurelius. Probabil că a studiat mulţi 
ani. , 

— Îți arde de glume? îl contrazise Servilius. Ăla habar n-are de 
drept: are un cârd întreg de consilieri juridici care-l slujesc, ca 
să-și susțină cauzele. El spune ceea ce i-au pregătit ei și gata. 
Se pricepe foarte bine la crearea de surprize... Fii atent, este 
gata să-și facă unul dintre cele mai bune numere ale lui: 
regretul față de nedreptatea umană! 

— ... Zeita Themis, din sacrul Olimp... declama, plin de vervă, 
oratorul. 

— Dar, de fapt, în ce constă acuzația? întrebă Aurelius care nu 
reușea să-și dea seama de rostul acestor referiri istorice și 
mitologice. 

— Adulter: un tip și-a reclamat soția care-l înșela cu unul 
dintre angajaţii lui, îi explică Servilius. 

— Și individul ăla face apel la Cincinnatus și la Scipio, ca și la 
întregul Pantheon, pentru o nenorocită care i-a pus coarne 
soțului ei? 

— Așa se câștigă procesele, dragul meu! Nu uita că grecii 
ajungeau până acolo încât aduceau în sprijinul lor și legi 
inexistente, bazându-se pe ignoranţa judecătorilor... lată, se 
pare că este gata să încheie, îl anunţă Servilius, încercând să 
vadă ceva peste capetele oamenilor din sală. 

— Dixerunt! exclamă în clipa aceea un membru al completului 
de judecători, anunțând încheierea pledoariilor. Cu o răbdare 
fără margini, Aurelius trebui să asiste, însă, la fazele care 
urmară, adică interogatoriile și probatio. 

În sfârșit, printre strigătele bucuroase ale celor de faţă, fu 
anunţată sentinţa definitivă. 

Îndată după aceea, reclamantul, negru la faţă, ieși fără să 
scoată nicio vorbă, urmat de apărătorii lui. O dată în plus, 
Sergius ieșise învingător. 

— Uite-l acolo, în mijlocul ciracilor lui, spuse Servilius, 
arătându-i un grup de oameni în togă care se îmbulzeau în jurul 
ilustrului avocat. Și aceea trebuie să fie acuzata... 

În clipele acelea, femeia îi arunca salvatorului său priviri 
admirative și se vedea clar că abia aștepta să-și dovedească 
recunoștinţa într-un loc mai intim. 


45 


— Vulpoiul ăsta bătrân este foarte sensibil la complimente. 

Hai, vino! îl trase Servilius după el. 
e 

— Ave, Mauricus: a fost o pledoarie într-adevăr strălucită! 

— Senator Statius! exclamă avocatul. Ah, dar este aici și Titus 
Servilius... aţi venit pentru vreun proces? 

— Nu, nu, voiam doar să te auzim pledând: nu prea mai sunt 
astăzi oratori de calitate, îi explică Aurelius, lingușindu-l cu 
nerușinare. 

— Trebuia să mă anunţaţi; puteam să vă rezerv niște locuri 
mai bune. Mă rog, dacă nu mai este și altceva... valete! îi salută 
prinţul tribunalului și se vedea clar că de-abia aștepta să se 
ducă la frumoasa clientă care-l aștepta. 

— De fapt, ar mai fi și altceva... îl întrerupse Aurelius, cu un 
zâmbet de o falsă politeţe. Uciderea lui Chelidon. 

— Nu-i nimic de făcut, nu apăr gladiatori. In orice caz, 
vinovatul va fi sfârtecat de mulţimea furioasă chiar înainte de a 
ajunge în faţa tribunalului. 

— Totuși, o cunoști bine pe Nissa, iubita victimei... 

— Dar cine n-o cunoaște? Toată Roma a avut ocazia s-o 
admire despuiată! râse Mauricus. 

— Dar nu în propria ta casă, preciză patricianul cu o candoare 
nevinovată. 

Înfuriat, Mauricus făcu un gest nervos și sulurile de papirus cu 
însemnări îi căzură din mână și, de îndată, Aurelius se grăbi cu 
amabilitate să le adune, căutând să tragă cu ochiul la cele scrise 
acolo. 

Cine știe ce vrea zăpăcitul ăsta, se întrebă avocatul, 
nedumerit. Publius Aurelius Statius, senatorul. Il cunoștea, 
desigur: un aristocrat bogat care avea obiceiul supărător să-și 
vâre nasul peste tot, care în toată viaţa nu făcuse altceva decât 
să citească tot felul de cărți și să alerge după femei... iar acum, 
cine știe de ce, se amesteca în afaceri de care ar fi făcut mai 
bine să stea departe. 

— Cu ce ocazie ţi-a spus Nissa că suntem prieteni, dacă aș 
putea ști și eu? Faci parte, cumva, din cercul ei de prieteni 
apropiaţi? întrebă pe un ton sec și, în acest timp, se gândea 
febril: senatorul Statius era cunoscut doar prin faptul că se 
ocupa de recepții și de cenacluri literare, dar poate că, la un 


46 


nivel mult mai înalt, persoana lui era mai importantă decât 
părea... 

— Nu, măcar de-ar fi fost așa! M-am dus la ea în calitate 
oficială, ca procuror însărcinat de Claudius să anchetez moartea 
lui Chelidon, îl informă senatorul cu o indiferenţă evidentă. 

Auzind numele divinului Cezar, oratorul lăsă deoparte orice 
intenţie ostilă și-l privi uluit pe Aurelius: procuror al lui Claudius, 
filfizonul ăsta de doi bani... 

— Îmi închipui că dorești să stai de vorbă și cu mine, se grăbi 
el să se pună la dispoziţia senatorului. 

— Nu-i nicio grabă, Sergius, când vrei tu... Și hai să renunțăm 
la formalisme. De ce să ne întâlnim într-un tablinum oarecare, 
când ar fi mult mai simplu să stăm de vorbă la o cină bună? 
Hortensius, bucătarul meu, este un adevărat vrăjitor al 
bucatelor! 

— Îți mulţumesc, dar aș prefera să vii tu la mine, eventual 
împreună cu Titus Servilius. Sper că n-o să refuzaţi să-mi fiți 
oaspeți! _ 

— Dacă insiști... acceptă senatorul. In cazul acesta, ar fi 
grozav dacă am întâlni-o la tine și pe frumoasa Nissa. 

Servilius simţi un nod în gât: așadar, avea s-o mai vadă... 

— Neapărat. Vă aştept în ajunul lIdelor, încheie, grăbit, 
Mauricus și se îndepărtă de ei. 

— Sacră Afrodita, trebuie să încep să mă pregătesc! izbucni 
Servilius, îngrijorat. Ce zici, mă sfătuiești să mă pun la regim? 

— Câteva zile de post s-ar putea să nu fie de-ajuns... își dădu 
cu părerea Aurelius privind la statura impunătoare a prietenului 
său. 

— Măcar cu câteva ședințe de masaj... poate că mi-l 
împrumuți pe Samson al tău? Aș avea nevoie de un om puternic 
ca el. 

— Dacă tu crezi că asta poate rezolva... îi răspunse Aurelius, 
fără prea mare convingere. 

Cândva, Samson - un sclav uriaș și cu o putere pe măsură - 
fusese cumpărat, într-adevăr, ca maseur; acum, însă, după ce 
maltratase cam toate încheieturile stăpânului cu mișcări a căror 
forță n-o putea controla, era folosit în domus doar la treburi de 
hamal și chiar și așa făcea destule pagube. 


47 


— Atunci, vin chiar acum la tine acasă, hotărî Servilius. Și, 
ascultă, ar fi mai bine ca Pomponia să nu știe nimic despre asta; 
s-ar putea să-și facă vreo idee greșită, mă înţelegi... 

— Te înțeleg chiar foarte bine, mormăi Aurelius, semn că nu 
se aștepta să iasă nimic bun din pasiunea pe care o făcuse 
prietenul său pentru frumoasa actriţă de pantomimă. Uite că vin 
purtătorii de lectică, hai să urcăm. 

— Nu, du-te singur. Eu vin pe jos: puţină mișcare o să-mi facă 
bine, declară Servilius, luând o hotărâre eroică. Și nubienii 
porniră cu pași iuți, urmaţi de masivul cavaler, care gâfâia în 
urma lecticii ca să mai dea jos din kilograme. 

e 

— Aud niște urlete sfâșietoare dinspre palestră. Ai pus pe 
cineva la chinuri acolo? întrebă Castor, intrând în baie. 

— Servilius este convins că un tratament mai energic îl va 
face să mai piardă din greutate... îi explică Aurelius, în timp ce 
ieșea, tremurând, din frigidarium. 

— Mă rog, în câteva luni, dacă mai are putere să continue, s- 
ar putea vedea primele rezultate, își dădu cu părerea libertul, 
întinzându-i lui dominus un prosop fierbinte. 

— Așa este, dar Titus nu are la dispoziţie decât câteva zile! îl 
lămuri patricianul, povestindu-i, după aceea, lui Castor despre 
întâlnirea cu Mauricus. 

— La o cină cu diva, asta-i ceva nemaipomenit! exclamă 
admirativ grecul. Crezi că mi-ar sta bine cu hlamida ta aurie? Mi- 
ar pune în valoare trăsăturile elenice... 

Aurelius nu scoase nicio vorbă: levantinul, greu de ţinut în 
frâu încă din vremea în care era sclav, după ce-l eliberase, 
ajunsese o adevărată catastrofă. Mai ales de când primise din 
partea stăpânului său, în schimbul preţioaselor servicii aduse, 
permisiunea de a trăi în casă împreună cu Xenia, hoaţa aceea 
cu care făcea o pereche perfectă, cei doi începuseră să se 
poarte în domus fără nicio reţinere, de parcă ei ar fi fost 
adevărații stăpâni. Servitorul acela rebel avea nevoie de o 
lecție, așa că nu avea să-l ia în niciun caz cu el! 

— Ce te face să bănuiești că ești și tu invitat acolo? întrebă 
patricianul, încruntat. 

— Un secretar grec desăvârșit dă bine întotdeauna, domine... 
începu să-i explice libertul. Mai ales când este priceput, isteț și 
știe să tragă cu urechea. 


48 


— Tu, însă, nu te mai ocupi de nimic, Castor. De secole întregi 
nu mi-ai mai adus o informaţie interesantă, îi replică patricianul. 

— Pariurile pe care le-a câștigat Mauricus prin moartea lui 
Chelidon te-ar putea interesa? șopti servitorul pe un ton viclean. 

Aurelius sări în picioare: hotărât lucru, Castor avea 
întotdeauna câte o săgeată în arcul său. 

— Spune, despre ce este vorba? 

— Am niște prieteni printre cei care ţin pariurile... Juristul 
nostru pariase o mie de sesterți pe Quadratus, adversarul lui 
Chelidon. 

— O mie de sesterţi pe amărâtul ăla... e ceva la mijloc aici. 

— O să aflu destul de ușor deseară, dacă o să mai fac 
cercetări printre servitori, promise credinciosul libert, 
asigurându-se astfel că va fi și el invitat la cină. 

În clipa aceea, în prag apăru un personaj fantomatic, înfășurat 
până la călcâie într-un cearșaf alb. Sărmanul Servilius, cu 
fruntea brobonată de sudoare, se lăsă să cadă ca un sac cu orz 
pe marginea de marmură a bazinului. 

— Uff... exclamă el, făcându-și vânt cu mâna. Cearceaful 
alunecă într-o parte și dintre cutele lui apăru un braţ învineţit. 

— Samson ăsta al tău are o mână cam grea, se plânse 
cavalerul. 

— Văd că te pregătești serios, Servilius, constată Aurelius, 
îngrijorat. Te-ai hotărât de pe acum cu ce o să te îmbraci? 

— Mă gândeam la o tunică de calitate, din in cu găurele, și, pe 
deasupra, o haină pentru cină foarte elegantă, cu broderii din fir 
de aur și de argint, plănui cavalerul. 

Castor tuși discret: 

— Domine, gustul tău este desăvârșit, dar, dacă-mi dai voie, 
aș vrea să-și propun câteva detalii pentru atmosferă, sigur, dacă 
ești de acord... 

— Da, da, Castor, sfătuiește-mă tu! îl rugă Servilius. 

— Ți-ar sta bine cu o tunică dalmatică sobră, de culoare 
cenușie, care te va arăta mai subțirel și va ascunde și 
vânătăile... 

— O idee grozavă! Și ce-ai zice de o mantie roșie pe 
deasupra, ca să dea un aer mai vesel? 

— O laena frivolă? clătină grecul din cap, nemulțumit. Nu, mai 
bine o capă de culoare închisă, foarte sobră sau, cel mult o 
lucerna. 


49 


— Dar n-o să mă îmbătrânească prea tare? 

— Fetele astea se lasă cucerite mai curând de fascinația unui 
bărbat matur. Mai mult, trebuie să-ţi modifici tunsoarea: este 
prea ștrengărească. 

Fără să stea prea mult pe gânduri, Servilius se repezi către 
Azel, frizerul lui Aurelius, un asiro-fenician efeminat între două 
vârste care se ocupase toată după-amiaza de aspectul 
cavalerului. 

— Cinci la unu că în mai puţin de două săptămâni Servilius o 
va cuceri pe divă, propuse libertul un pariu, întinzând palma. 

Romanii erau niște pariori incorigibili: în Urbs se paria pe orice 
și pe oricine, de la cursele de care până la amanţii împărătesei 
și Aurelius nu se dădea nici el în lături de la această patimă 
generală. 

— Vrei să te ruinezi, Castor? se miră patricianul. Nu exista nici 
cea mai vagă posibilitate ca bravul cavaler să aibă succes la 
Nissa... 

— Pun jos doi denarii de argint! nu se lăsă grecul. 

— Să zicem că Titus se laudă că a cucerit-o. Cum aș putea ști 
dacă spune adevărul? replică senatorul. 

— Va veni cu o dovadă, ceva foarte personal care să-i 
aparţină actriţei; un obiect de lenjerie intimă, nu știu, măcar o 
legătură pentru sâni sau pentru șolduri... O să plătești doar dacă 
Servilius va fi în stare să aducă o astfel de dovadă! 

Aurelius se declară de acord, întrebându-se, ca întotdeauna 
când se contrazicea cu șmecherul libert, la ce manevră va 
recurge acesta. 

Bătu, așadar, palma și imediat se căi: cu o asemenea miză, 
Castor s-ar fi dat peste cap ca Titus s-o seducă în vreun fel pe 
actriţă și dacă afla de asta și Pomponia... Nu, păcăleala care i se 
pregătea bravului cavaler trebuia împiedicată încă din fașă, 
chiar de la banchet! 


50 


VIII 


A şasea zi înainte de Idele lui iunie 


— Stăpâne... Paris aștepta cuviincios în prag. Au sosit 
răspunsurile de la Bononia, unde pot să le las? 

— Du scrisorile în biroul meu, Paris. Apropo, cum se face că 
nu mi-ai spus nimic de vizita arhitectului de la vila mea din 
Pithecusa? 

Paris roși până în albul ochilor și-și cobori privirea: 

— Probabil că am uitat, domine... mărturisi el, tulburat. 

Aurelius îl privi cu mirare. Memoria intendentului său era 
proverbială: în atâţia ani de serviciu, conștiinciosul administrator 
nu uitase niciodată vreun amănunt, oricât de neînsemnat ar fi 
fost acesta. 

— Spune-mi, nu ţi se pare că se întâmplă ceva ciudat cu Paris 
în ultima vreme? îl întrebă el după puţin timp pe Castor. Pare că 
îi trec tot felul de gânduri prin cap; să sperăm că nu este bolnav, 
că nu știu ce m-aș face fără el! 

Grecul înghiţi în sec fără ca stăpânul să-l observe la auzul 
acestei aprecieri atât de laudative la adresa intendentului. Total 
diferiți prin temperament și caracter, Castor și Paris, deși se 
aflau în serviciul aceluiași dominus, se considerau, de fapt, rivali 
permanenţi. 

— Pot să te ajut să vezi cele două sau trei scrisori? întrebă 
secretarul în dorinţa de a recâștiga terenul pierdut. 

Regula după care se conducea Castor era că mai bine se 
oferea din proprie iniţiativă să facă niște lucruri de scurtă durată 
și ușoare, pentru a le evita mai târziu pe acelea de lungă durată 
și greu de dus la bun sfârșit. Dacă-l ajuta puţin pe stăpân ca 
acesta să-și citească scrisorile, ar fi putut să-și ia liber toată 
după-amiaza. 

— Dacă vrei... acceptă cu recunoștință senatorul. 

Biroul în care îi plăcea lui Aurelius să se retragă pentru a 
medita asupra operei filosofilor epicurieni preferați dădea înspre 
peristil, în partea cea mai liniștită a casei. 


51 


— Pe zeii Hadesului! exclamă patricianul, când deschise larg 
ușa. Castor holbă și el ochii, înmărmurit: sute și sute de suluri 
sigilate se aflau îngrămădite peste tot, pe masă, pe scaune, pe 
rafturile bibliotecii, pe bustul lui Epicur și chiar pe jos. 

— Pe Hefaistos! Bine măcar că te-ai oferit să mă ajuţi, 
Castor... și când mă gândesc că era cât pe ce să-ţi dau o zi 
liberă! 

Scoțând un geamăt înăbușit, secretarul se prăbuși pe 
pardoseală, acolo unde mai era un locșor liber. 

— Bun, să începem, porunci stăpânul, venind lângă el. Uite 
aici, uite... aici este unul care s-a născut în Forum Gallorum și 
povestește că l-a cunoscut pe Chelidon în tinereţe... 

— Curtezana Quintillia se laudă că a avut o legătură strânsă 
cu el. 

— O spălătoreasă din Mutina spune despre Chelidon că-i 
datora bani pentru spălatul rufelor... 

— Și asta nu-i tot, Castor, ascult-o pe asta: 


Septicius Rusticus lui Publius Aurelius Statius. 

llustre senator, 

voi, cei de la Roma, nu sunteți deloc isteti și credeți 
tot ce vi se spune. Chelidon ăsta, vă spun eu că se 
numea Placidus și lucra în Mutina, la frânghierul 
Spurius, căruia i-a făcut o serie de necazuri, lăsându-i 
și servitoarea borțoasă. 

Eu știu bine toate acestea, pentru că Spurius este 
cumnatul meu, asta însemnând că s-a însurat cu sora 
mea, Decia, și acum se află aici, la Bononia, și 
recompensa i-ar prinde tare bine pentru că au patru 
copii, iar frânghiile nu se prea vând. 


— Nici vorbă de eroul care a căzut prizonier de război, 
singurul supravieţuitor în urma distrugerii satului său... se vede 
că și-a născocit o poveste frumoasă! șuieră, uimit, Aurelius. 

— Și ascult-o și pe asta, domine, îl întrerupse Castor. Este 
scrisoarea unei anume Placida, o ţărancă din Forum Gallorum, 
care vrea să știe când se va hotărî Sergius Mauricus să-i 
restituie proprietăţile fratelui ei vitreg, Chelidon, ea fiind singura 
moștenitoare a acestuia. 

— Nu-i rău, nu-i rău deloc... făcu patricianul, mulțumit. 


52 


Două ore după aceea, deschizând toate scrisorile, Aurelius și 
Castor se aflau în posesia unei biografii amănunțite a marelui 
campion al arenei: născut la Forum Gallorum sub numele de 
Placidus, se mutase la Mutina. Om liber și cetățean roman, încă 
de mic fusese un motiv de disperare pentru mama sa: după ce 
schimbase mai multe locuri de muncă - frânghier, căruțaș, 
vânzător de fructe, hamal - Placidus încercase și calea arenei, 
cu un succes deplin. De atunci, nu mai călcase niciodată pe la 
Mutina, având totuși grijă să trimită în fiecare lună o sumă de 
bani surorii sale, care se afla într-o situaţie financiară foarte 
dificilă. 

Și probabil că Sergius Mauricus cunoștea bine toate acestea, 
din moment ce el era acela care se ocupa de trimiterea banilor 
către familie... 

— O să ai de ce să te minunezi mâine seară, comentă Castor. 

— Da, dar, mai întâi... pariez că mai cunoștea și altcineva 
povestea aceasta. ȚIi-l amintești pe Turius acela, din cazarmă? 
Cred că o să mă duc să-i fac o vizită! 

In clipa aceea, Paris apăru în prag, într-o atitudine de mare 
respect. 

— Domine, o vizită pentru tine, anunţă el și tonul său nu avea 
obișnuitul accent nemulțumit prin care intendentul își manifesta 
dezaprobarea în privinţa oamenilor ciudațţi și nu prea potriviţi cu 
demnitatea senatorială pe care îi primea de multe ori stăpânul. 
Este o persoană distinsă, foarte politicoasă, continuă el, fără a-și 
ascunde o oarecare mirare. Un negustor, poate, sau un 
funcţionar din vreo instituție. Mi-am permis să-l invit în 
sufragerie. 

Pe Hermes cel nemuritor, nu mai lipsea decât o vizită de 
afaceri, se gândi Aurelius, fără a mai avea inima să-l mai certe, 
a doua oară în dimineaţa aceea, pe zelosul său administrator. 

Dar, de data aceasta, Paris se înșelase profund în aprecierea 
importanței vizitatorului: în sufragerie, în jilțul de onoare, ședea 
gladiatorul Gallicus, ocupat cu degustarea unui vin de o 
excepţională calitate. 

— Nobile senator, îmi pare rău că te-am deranjat, dar s-a 
întâmplat o nenorocire și am crezut că este bine să te anunț: 
oricine altcineva care ar fi venit din cazarmă, n-ar fi reușit să 
înainteze mai departe de vestibulul casei tale, din cauza acelui 
cerber de intendent care te slujește... 


53 


— Despre ce nenorocire este vorba? i-o reteză Aurelius, 
plictisit de tonul ceremonios al celtului. 

— Un incident nedorit care i s-a întâmplat unuia dintre 
gladiatori. 

— Nu mă miră: mulţi de-ai voștri își rup gâtul în timpul 
antrenamentelor. 

— In cazul acesta, împrejurările sunt destul de ciudate. L-am 
găsit pe Turius mort, într-o celulă închisă pe dinăuntru cu un 
zăvor zdravăn... 

— Turius! Pe Jupiter cel Bun și Mare, asta ne mai lipsea; 
mergem să vedem numaidecât ce este acolo! porunci 
patricianul, gata să explodeze de furie. 

După numai câteva minute, purtătorii lecticii se îndreptau 
către Ludus Magnus alergând din răsputeri. 

e 

— Nobile senator, sunt ruinat! îl întâmpină lanistul Aufidius, 
care nu-și mai găsea cuvintele. Careva a aruncat un blestem 
asupra celor mai buni atleți ai mei; uite ce am găsit în celula lui 
Turius! strigă el, arătând îngrozit către o bucată de lemn închis 
la culoare, de formă oarecum ovală. Aurelius luă obiectul în 
mână, privindu-l cu toată atenţia: pe lemnul vopsit fusese 
scrijelit în mod grosolan profilul unui ochi, în mijlocul căruia 
două cercuri negre, identice, păreau să-l privească ţintă, cu 
răutate. 

— Vezi, cele două pupile! Baskina, vrajă, deochi, mă rog! 
Gladiatorii mei mor fără niciun motiv vizibil... la mijloc este 
magie, îţi spun eu! Fii atent, nobile senator, nu-l atinge! urlă 
lanistul, în timp ce Aurelius, care nu credea în vrăji mai mult 
decât în zei, făcea să dispară cu nepăsare înspăimântătorul 
obiect deocheat sub cutele tunicii sale. 

— S-au folosit de serviciile unui vrăjitor! Aici este mâna 
vreunui zăpăcit, unul dintre stoicii ăia care luptă împotriva 
jocurilor în numele cine știe cărei teorii umanitare: provocatori, 
pacifiști lași plătiţi de dușmani ca să atenteze la calităţile de 
luptător ale romanilor! își descărcă furia Aufidius. 

Fără să-l mai asculte, patricianul se îndreptă de îndată către 
spoliarum, unde medicul Crisippos îl aștepta, aplecat peste 
cadavru. 

— Nici de data aceasta nu este vreo rană, în afară de această 
mică zgârietură de la gât... îi declară chirurgul. 


54 


— Același semn pe care-l avea și Chelidon! exclamă Aurelius. 
Aici nu-i niciun deochi! Fă o incizie în locul acela, Crisippos: 
poate că reușim să ne dăm seama cum au fost uciși! 

Medicul luă un bisturiu fin și începu să lucreze. Deodată, se 
opri, precaut. 

— Ai găsit ceva? întrebă senatorul, plin de speranţă. 

— Da, un corp străin, un ciob mic înfipt adânc. Trebuie să 
procedez cu grijă, s-ar putea rupe, răspunse Crisippos, 
apropiindu-se de incizie cu niște pensete de mare precizie. lată, 
privește: un vârf foarte subțire, din metal. 

— Otrăvită... Să dezgropăm cadavrul lui Chelidon, poate 
găsim și la el ceva asemănător, propuse de îndată Aurelius. 

— A fost ars pe rugul ritual și cenușa a fost împrăștiată, îl 
dezamăgi Crisippos. 

— Pe barba lui Jupiter, nu puteai să-l examinezi mai cu atenţie 
prima dată? izbucni, nervos, patricianul. 

— Erai și tu de faţă, nobile senator, dacă nu mă înșel; ce să 
fac, dacă nu mi-ai cerut așa ceva... se justifică medicul, supărat. 

— Arată-mi acul acela: este prea scurt ca să fi fost aruncat cu 
ajutorul unui arc și totuși a pătruns atât de adânc, încât nu mai 
putea fi văzut de la suprafaţă... cum crezi că s-ar fi putut 
întâmpla acest lucru? 

— Nu mă întreba pe mine, nobile Statius; specialiști în arme ai 
câţi vrei, acolo, afară. Eu sunt doar medic, îl refuză Crisippos, 
spălându-și atent mâinile cu oţet. 

Cu toate acestea, nimeni din cazarmă nu-i putu fi de folos 
senatorului. 

— Aici folosim sabia scurtă și sica, dacă nu, lancea și 
tridentul, dar nu otrava! Băieţii mei sunt profesioniști, ucid fară 
vicleșuguri, ca niște oameni corecţi și nu prin asemenea 
mijloace mârșave! se revoltă Aufidius. 

— Arată-mi săgeata! ceru Hercules, întinzând o mână uriașă 
și păroasă. 

— N-are importanţă, se opuse Aurelius. Cu laba aceea a lui, 
gladiatorul sarmat nu ar fi putut nici măcar să ţină în mână 
vârful acela atât de subțire, nicidecum să-l manevreze cu 
precauţie... 

— Nobile senator, era să uit... se bâlbâi lanistul, încurcat. leri, 
Turius, ceruse să te vadă. 


55 


— Pe Diana, și tu de ce n-ai trimis pe cineva să mă anunţe? 
strigă Aurelius, furios la culme. 

— N-am considerat necesar să deranjez o persoană atât de 
importantă, doar pentru că așa voia un simplu retiar: i-am spus 
că va putea să-ţi vorbească atunci când te vei întoarce ca să 
continui cercetările, bolborosi Aufidius, cu o expresie îndurerată. 

— Imbecilule! tună patricianul. Ai așteptat să-i fie închisă 
gura! 

Lanistul lăsă ochii în jos, reţinându-și un acces de furie. Acum, 
magistratul acela arogant avea să-i spună totul lui Claudius, așa 
că adio funcție... 

— Arată-mi celula în care a fost găsit corpul! îi ceru Aurelius, 
dându-l la o parte cu un gest brusc. 

După câteva clipe, pătrunse într-o cămăruţă mizerabilă, 
mobilată destul de spartan, cu un cufăr pentru haine și pentru 
armură. Ferestruica de sus, singura legătură cu exteriorul, era 
astupată cu o reţea deasă din metal. 

— L-aţi găsit pe pat? întrebă. 

— Pe jos, întins acolo, sub fereastră, răspunse Aufidius. 

Aurelius aprecie rapid distanța până la fereastră: prea mare 
pentru ca un braţ, oricât de lung ar fi fost, să ajungă la Turius 
din afară. Apropiindu-se, încercă soliditatea reţelei de fier de la 
fereastră și constată că era bine înțepenită; mai mult, judecând 
după pânza de păianjen care atârna de jur împrejur, părea să nu 
fi fost mișcată de mult timp din loc. 

Deodată, în spatele ușii se stârni un adevărat vacarm. 

— Lăsaţi-mă să trec! striga o voce ascuţită și stridentă. 

Aurelius se repezi să deschidă: mai lipsea doar ca niște 
paznici căpoși să intervină ca un filtru între el și mărturisirile 
gladiatorilor! 

— În sfârșit, nobile senator! strigă Arduina mulţumită, îndată 
ce patricianul o chemă înăuntru. 

— Așază-te, te rog, o invită politicos Aurelius, luându-i lancea 
ușoară și coiful. Gladiatoare sau nu, rămânea o femeie și trebuia 
tratată ca atare. Totuși, în ciuda bunelor sale intenţii, nu reușea 
prea ușor acest lucru, pentru că, nici femeia, cu atitudinea ei 
grosolană și masculină, nu-i putea ușura misiunea. 

— Te ascult, spuse senatorul, atent, cu convingerea că era pe 
cale să audă niște dezvăluiri importante. 


56 


— Ce se întâmplă cu servitorul tău? A venit într-o zi aici, 
aducându-mi un cadou frumos. Promisese că se va întoarce... 
Ochișorii rotunzi ai gladiatoarei se luminară de o lumină plină de 
pasiune. 

Oh, zei, două cadavre se aflau la morgă și namila asta de 
femeie venea să ofteze de dorul lui Castor! Aurelius era gata s-o 
repeadă, dar se abţinu: nu era cazul s-o supere pe britană; 
văzuse doar de ce era ea în stare în arenă... 

O linişti, făcându-i niște promisiuni vagi, în timp ce se 
îndrepta către locuinţa lanistului. 

— Aufidius! ordonă el. Întrerupi toate luptele și 
antrenamentele retiarilor: nu vreau să-i găsesc spintecați 
înainte de a se încheia ancheta! Același lucru este valabil și 
pentru Quadratus! 

— Dar, cum să fac asta, el trebuia să intre în arenă mâine! Era 
sortit luptei cu fiarele, în speranța că voi scăpa de el pentru 
totdeauna: nu face cât cheltuiesc cu el ca să-l întrețin! 

— Odihnă totală și pentru Arduina, vreau să rămână 
sănătoasă... adăugă Aurelius, gândindu-se amuzat la Castor. 

— O să mă faci să dau faliment! se plânse lanistul. 

— Preferi, cumva, ca împăratul să afle că nu poţi să-i 
supraveghezi cum trebuie pe atleţii săi? Oamenii aceștia îi 
aparțin lui Claudius, nu uita asta, și tu răspunzi de ei, îi aminti 
patricianul, în timp ce ieșea pe platoul din mijlocul cazărmii. 

Antrenamentele erau încă în plină desfășurare. Un servitor se 
apropie de grupul de luptători care-și riscau picioarele la prăjina 
aceea infernală, dând semnalul de oprire. 

Cu un suspin de ușurare, Quadratus se așeză sleit de puteri 
pe o bancă: un zâmbet fericit și surprins se întindea de la o 
ureche la cealaltă. 

— Nu pot să cred! exclamă el. Mâine nu sunt lupte! Trebuia să 
intru în arenă cu o fiară sălbatică... S-ar putea spune că, acolo 
sus, în Olimp, cineva are grijă de mine! 

— Sau în Olimp sau aici, pe pământ, râse patricianul, 
bătându-l cu palma pe spatele lui voinic, de ţăran. 

— Este pentru a doua oară când Zeița Fortuna mă sărută pe 
frunte. Nu vreau să-mi fac iluzii, dar, câteodată, mă gândesc 
chiar că aș putea reuși să-mi salvez pielea... șopti Quadratus, 
nevenindu-i încă să creadă. 


57 


— Orice este posibil, poţi să devii chiar și un erou, îl încurajă 
Aurelius. 


— Dacă mai ţine tot așa, nobile senator... oftă Quadratus, 
însoţindu-l până la lectică. 

Nubienii, negri ca smoala, săriră în picioare îndată ce-l văzură 
pe patrician îndreptându-se către ei. 

— ÎI aştept pe secretarul tău cel frumos! îi aminti Arduina, în 
timp ce el se pregătea să plece. Salută-l din partea mea! 


58 


IX 


Ajunul Idelor lui iunie 


În sfârșit, sosise seara faimoasei cine de la Sergius Mauricus. 

— Faceţi loc lecticii nobilului Aurelius! striga sclavul care 
anunţa invitaţii, în timp ce purtătorii tropăiau de zor pe Vicus 
Tuscus, înspre Porta Flumentana. 

După ce trecu de Forum Boarium și de Circus Maximus, cele 
câteva lectici, precedate de sclavii cu torţe și urmate de un alai 
de servitori, începu să urce pe Aventin, acolo unde se afla 
domus a lui Sergius. 

— Ești sigur că sunt destul de elegant? întrebă, îngrijorat, 
Titus Servilius. 

Aurelius, temându-se ca nu cumva prietenul său s-o 
impresioneze cu adevărat pe actriţă, îl sfătuise să renunţe la 
tunica pe care i-o recomandase Castor și să se îmbrace cu o 
synthesis destul de arătoasă care îi scotea în evidenţă trupul 
burduhănos. Făcea aceasta pentru Pomponia, își spunea în 
sinea lui, dar, mai ales, ca să câștige pariul cu Castor... 

— Ești perfect, Servilius. Sunt sigur că Nissa va lua seama la 
toate amănuntele, spuse Aurelius, făcând aluzie la inelele de 
mare preț care vorbeau despre bogăţia cavalerului. 

Între timp, purtătorii lecticilor, adunându-și ultimele forțe, 
străbăteau ultima parte a povârnișului Vicus Altus și, îndată 
după aceea, se opriră într-o mică piaţă, în faţa unei construcţii 
moderne. 

— Priveşte ce minunăţie: de pe terasa asta se poate vedea tot 
cartierul: uite piaţa de pâine, portul de pe malul râului și, mai 
departe, cartierul de dincolo de Tibru... remarcă senatorul, 
încântat. 

Servilius, însă, era prea înfierbântat ca să mai admire 
priveliștea: cu mâna sa grăsuţă își aranja întruna cârlionții suri 
pe care frizerul asiro-fenician îi pieptănase cu multă artă. In cele 
din urmă, poarta mare de la intrare se deschise larg și sclavii 
ușieri îi introduseră pe cei doi prieteni în fauces, în timp ce 
Castor dispărea înspre locuințele servitorilor. 


59 


— Bine aţi venit! îi întâmpină Mauricus în pragul tricliniului, 
dar din privirea sa rece nu se revărsa aceeași căldură pe care, 
ca un actor priceput, știa s-o pună în voce. O cunoașteţi pe 
Sergia, sora mea? spuse el prezentându-le o femeie cu expresie 
severă, îmbrăcată de gală. 

Da, Aurelius o cunoștea: era socotită ca una dintre 
matroanele cele mai nerușinate ale Romei și se vorbea că se 
desfăta nu numai cu sclavii și cu gladiatorii, ci o făcea chiar și cu 
fratele său alături de care trăia de o vreme, după două divorţuri. 

Deși nu mai era tânără, Sergia era încă destul de atrăgătoare: 
bust frumos, ochi strălucitori, piele cam uscată, dar incredibil de 
netedă. Aurelius se surprinse căutând să descopere pe faţa ei 
urmele faimoasei operaţii descrise de Celsus, în stare să redea 
femeilor carnaţia din adolescenţă printr-o alunecare a pielii de 
pe mușchii faciali... 

Femeia aceea, însă, oricare ar fi fost mijloacele de care se 
folosea, ieșea încă învingătoare din lupta împotriva acţiunii 
devastatoare a timpului și lui Aurelius nu-i displăcu privirea plină 
de subiînţelesuri cu care ea începu să-l seducă, zâmbindu-i 
maliţios. 

— Nobile senator, ciripi ea, săgetându-l cu ochii săi frumos 
fardaţi. Patricianul era cunoscut ca un bărbat sensibil la 
farmecul feminin și poate că ar fi fost mai interesant pentru ea 
să renunțe la îmbrăţișările viguroase și primitive ale 
gladiatorilor, în favoarea altor plăceri, mult mai rafinate... 

— Unde este Nissa? întrebă Servilius, prea grăbit s-o vadă. 

— Răbdare, Titus, răbdare! îl linişti Mauricus. Frumoasa 
noastră va apărea dansând în timpul cinei... și, după aceea, mai 
avem o surpriză, o altă celebritate, o să vedeţi! 

Amfitrionul îi conduse pe musafiri către o masă imensă, 
rotundă, înconjurată de paturi comode așezate în semicerc. 
Servilius se grăbi să ocupe un loc pe divanul din stânga și 
imediat își scoase mappa. 

— Nu era nevoie să-ți aduci șervetul de acasă, dragă Titus! 
comentă Mauricus zâmbind cu jumătate de gură și făcu semn 
servitorilor să aducă bolurile pentru spălatul mâinilor, pline cu 
petale de trandafiri, și șervete parfumate. 

Gustatio - Aurelius trebui să recunoască - era excelentă: 
avocatul trăia bine, chiar dacă acest lucru nu era de mirare, 
știindu-se cât de mult câștiga de peste tot... 


60 


— Grozavă această salată din ierburi aromate, lăudă 
patricianul, după ce gustă din ea. Servilius, nu iei și tu un pic? îl 
întrebă pe prietenul său, fiind surprins de reținerea pe care 
mâncăul acela o arăta: de obicei, lăcomia lui dădea naștere unor 
momente mai stânjenitoare pe la banchete. 

— N-aș vrea să exagerez... se scuză Servilius. 

„Așa este, dieta!” își aminti Aurelius și începu să se 
străduiască în fel și chip ca să-l ispitească: cu cât se îndopa mai 
zdravăn bravul Titus, cu atât rămâneau mai puţine posibilități de 
a gusta din anumite fructe interzise... Sărmăluţele în frunze de 
ficus sunt delicioase! Hai, ia și tu măcar una, doar nu vrei să-l 
jigneşti pe amfitrion! 

Ca să nu pară prost-crescut, Servilius înfulecă rapid vreo cinci. 

— Un pic de omletă cu lapte, câteva măsline ca să-ţi faci 
pofta de mâncare... continuă nemilos Aurelius. Și, la sfârșit, o 
cupă de Labicanus ca să-ţi meargă bine mâncarea! 

— De fapt n-ar trebui, încercă o scuză cavalerul, înghițind 
repede vinul, înainte să-l apuce remușcările. 

— Așa de puţin? protestă stăpânul casei. Pun pariu că Titus al 
nostru vrea să se menţină treaz așteptând-o pe Nissa! 

— Ah, nu-mi mai vorbi despre pariuri, prinse din zbor ocazia 
Aurelius, prefăcându-se supărat. Am pierdut o adevărată avere 
pariind pe Chelidon. 

— Nu s-ar putea spune că ești singurul: jumătate din Roma și- 
a pus în joc averea, îl consolă Servilius. 

— In cazul acesta, cealaltă jumătate a Urbei și-a umplut 
buzunarele, aprecie patricianul. Tu, Sergius, te afli printre fericiţi 
sau printre cei care s-au lăsat jefuiţi? întrebă el mieros. 

— Eu? făcu juristul, râzând. De data asta, Aurelius, șansa mi-a 
surâs. Am avut un vis prevestitor: chiar în dimineaţa aceea, 
înainte de a mă trezi, mi-a apărut în somn un pătrat mare, 
luminos. Așa că, atunci când am aflat că pe unul dintre 
gladiatori îl chema astfel, am pariat pe el o sumă mare și am 
câștigat. 

— A fost cu adevărat un vis pe care ţi l-au trimis zeii! Măcar 
să fi fost și un mic Cupidon capabil să tragă din arcul său cu 
săgeți mici, mici de tot... insinuă patricianul, gândindu-se la 
rana lui Turius, dar Sergius nu dădu semne că ar fi înţeles 
aluzia. 


61 


Între timp, sclavii curăţau masa de resturi, pentru a face loc 
felurilor care urmau să fie aduse, iar paharnicii turnau în cupele 
oaspeților vin din cel mai vechi. 

Deodată, luminile începură să se stingă și, înconjurată de 
torţe fumegânde, apăru Nissa, îmbrăcată numai cu un peplum 
transparent. 

— Un număr absolut nou: violarea Casandrei pe zidurile în 
flăcări ale llionului! anunţă cu mândrie Mauricus. Suntem primii 
care-l vedem! 

Servilius era cât pe ce să se înece cu vinul și Aurelius profită 
de ocazie ca să-i umple din nou cupa. 

Diva începu să se miște provocator pe fondul luminos al 
flăcărilor, lăsând să-i cadă vălurile, unul câte unul. In acest timp, 
un războinic aheu, cu o statură impunătoare, apăru din spatele 
unei perdele și se aruncă asupra actriţei, smulgând de pe ea și 
mica zdreanță care îi mai acoperea șoldurile. 

— Uff, Aurelius, dar ăia doi nu se prefac deloc! exclamă 
Servilius cu vocea gâtuită de emoție. 

— Publicul nu se mai mulțumește cu prefăcătorii în ziua de 
azi, le explică Sergius. Vrea realism. 

— N-ar fi nimic dacă ar fi vorba doar despre asemenea scene 
erotice, îi replică, acru, patricianul. În amfiteatru, însă, se pot 
vedea cele mai crude omoruri și morţii sunt adevărați! De la 
Caligula a început moda aceasta, poruncind ca rolul tâlharului 
răstignit să fie interpretat de un răsculat care avea să fie 
executat în arenă! 

— Plebea simte nevoia de emoţii puternice, explică pe un ton 
didactic stăpânul casei. 

Aurelius aruncă o privire piezișă la vinele de pe gâtul lui 
Servilius care se îngroșau văzând cu ochii, pe măsură ce 
spectacolul continua. 

— Bea ceva, haide, o să-ţi facă bine! îl îndemnă, și prietenul 
lui mai dădu gata o cupă de Falern. 

— Uite-l pe Ajax Oileus care se aruncă asupra fecioarei menite 
Atenei... le explică avocatul, zâmbind. 

— Pe toţi zeii, ăsta chiar o violează! mormăia săracul cavaler, 
continuând să dea peste cap cupă după cupă. 

— Nissa este faimoasă tocmai prin genul acesta de 
spectacole, declară Aurelius, netulburat, având parte de 


62 


atingerea furișă a piciorului cu care Sergia i-l apăsa cu nădejde 
pe al său. 

Tabloul acela vivant se încheie cu un urlet sălbatic de 
voluptate, în timp ce Servilius, lac de sudoare, se prăbușea pe 
pat. 

— Hai, curaj, mai ia un pic de vin și o să-ți revii imediat, îl 
îmbărbătă Aurelius, grijuliu, sperând că inima sensibilă a 
grăsanului nu va păţi nimic din cauza unei asemenea tulburări... 
Pomponia avea dreptate: Titus nu mai era la vârsta potrivită 
pentru anumite lucruri. 

— Peste puţin, vor veni aici și actorii, anunţă Sergia. L-aţi 
recunoscut pe Aiax? 

— N-aș putea zice că da, l-am văzut doar de la brâu în jos, 
șopti Servilius cu o sinceritate plină de naivitate. 

— Uite-l, este Gallicus al nostru! zâmbi matroana fără a 
ascunde cât de excitată era. 

— Ave, Aurelius! salută degajat gladiatorul celt, apărând în 
clipa aceea, împreună cu Nissa. 

— Văd că te-ai hotărât să-ți schimbi meseria, constată 
senatorul. 

— Activitatea aceasta este mai profitabilă și mult mai plăcută 
faţă de ceea ce se întâmplă în arenă, pe lângă faptul că este 
mult mai puţin periculoasă. După ce mi se termină 
angajamentul de gladiator, vreau să mă ocup numai de așa 
ceva. 

— Felicitari! Nu-l saluți, Titus? 

De fapt, Servilius nici nu mai auzea nimic, fiind absorbit cu 
totul de apariţia Nissei care, cu sânii abia ascunși de o fâșie 
îngustă de stofă și cu șoldurile aproape dezgolite sub un văl ca 
și inexistent, mergea în clipa aceea să se așeze chiar pe patul 
lui. 

Bravul Titus sorbi încă o cupă de vin, făcându-se mic de tot de 
teamă să n-o incomodeze pe ilustra artistă. 

Dar, vai, dimensiunile lui erau atât de impresionante încât era 
inevitabil ca, până la urmă, să atingă o porțiune întinsă din 
trupul acela fremătător, pe jumătate gol. Fu nevoie de încă vreo 
două cupe de vin pentru ca sărmanul cavaler să poată rezista 
unor asemenea senzații. 


63 


— Gazda noastră tocmai îmi povestea cât de norocos a fost la 
pariuri, reveni senatorul la subiectul care-l interesa. Și tu, 
Gallicus, ai pariat pe Quadratus? 

Celtul se tolănise lejer pe canapea, alături de Sergia, de parcă 
locul acela i se cuvenea de drept, conform unei vechi 
obișnuinţe; chipul matroanei exprima, însă, faptul că, pentru 
seara aceea, avea alte planuri: încet-încet, apăsarea piciorului 
său asupra coapsei lui Aurelius, devenită treptat tot mai 
insistentă, începu să slăbească. 

— Eu nu pariez niciodată, nobile senator. Decât, doar, mai 
ofer câte o informaţie prietenilor! spuse Gallicus. 

— Ai făcut asta și la ultimele jocuri? 

— Da, și am pierdut destui clienţi: le-am recomandat tuturor 
să parieze pe Chelidon! glumi gladiatorul, servindu-se cu o 
porţie zdravănă de friptură de vită în sos de ţelină. 

Cu coada ochiului, senatorul o văzu pe Nissa care, cu o 
mutrișoară îmbufnată, îl îndopa pe Servilius cu cepe mici, 
murate, coapte în tigaie. Cavalerul ţinea ochii închiși, incapabil 
să reziste dublei plăceri, a cepei murate și a ispititoarei actrițe 
de lângă el: pe rând, cepșoare, hașmă, crini de pădure și bucăţi 
de praz dispărură în gura larg căscată într-un zâmbet fericit. 

Urmă vânatul, apoi fură servite ciupercile și peștele. 

Deși încerca să plaseze de fiecare dată insinuări subtile, 
Aurelius nu reușea să ajungă la un rezultat palpabil. Lungul șir 
de ani petrecuţi în confruntările pline de șiretenie din tribunale îl 
făcuseră pe Mauricus extrem de prudent și de bănuitor. 

In schimb, vinul începea să-și facă efectul dorit asupra 
cavalerului și Servilius, chiar înainte de terminarea mesei, 
adormise pe patul său. Când patricianul anunţă că era timpul 
să-l ducă acasă pe prietenul său, pe chipul lui Sergius își făcu loc 
o expresie dezamăgită, abil mascată. Se aștepta, dacă nu chiar 
la o orgie generală, cel puţin la o discuţie ceva mai intimă... dar 
Aurelius nu era la înălţimea faimei sale de libertin! 

— Oh, Sergius, era gata să uit! spuse senatorul distrat, când 
era pe punctul de a ieși din încăpere. Placida așteaptă niște 
vești despre moștenirea care-i revine de la fratele său: n-ai vrea 
să i le dai? 

— Placida? Nu înțeleg! se bâlbâi avocatul, făcându-se alb la 
fată. 


64 


— Nu se poate să n-o știi, este sora vitregă a lui Chelidon, cea 
de la Mutina: credeam că tu ești executorul testamentar, spuse 
Aurelius pe un ton plin de candoare. 

— Ah, da, cum să nu! Spune-i, te rog, că o să iau legătura cât 
de curând cu ea, murmură prinţul Tribunalului și, încercând să 
pară indiferent, se întreba îngrijorat cât știa băgărețul acela 
despre afacerile sale. 

Lui Aurelius nu-i scăpă faptul că, atunci când îl salută la 
despărțire, mâna îi tremura aproape imperceptibil. 

— Ţine-mă, te rog, la curent cu tot ceea ce mi-ar putea fi de 
folos în anchetă, îl îndemnă patricianul cu un aer nepăsător, pe 
când își lua rămas bun de la Sergius. 

Lectica cobora deja dealul Aventinului, când Servilius se trezi, 
mormăind cu gura încleiată numele Nissei. 


65 


X 


idele lui iunie 


Aurelius deschise ochii când soarele era deja sus, trezit de 
ciocănitul în ușă, discret, dar insistent al lui Paris. Intendentul, 
oprindu-se în prag, se dădu la o parte, lăsându-i să treacă pe cei 
doi valeţi care aduceau lighenașul plin cu apă parfumată și 
prosopul pentru ca stăpânul să-și răcorească faţa. 

De mai multe ori, Aurelius fusese criticat de colegi și de 
prieteni care considerau toaleta de dimineaţă un semn inutil de 
slăbiciune, într-un oraș în care toată lumea, inclusiv sclavii, se 
îmbăia în fiecare după-amiază. Patricianul, însă, nu era în stare 
să-și înceapă ziua fără să se spele, chiar și rapid, pe faţă și să-și 
frece dinţii cu praf de corn. 

— Domine, a venit Pomponia, anunţă Paris, și pare destul de 
răvășită! l-am oferit o băutură întăritoare, dar nu i-a fost de 
niciun folos. Dacă vrei să vii... 

Vaiete ascuţite venind dinspre peristil și pașii grăbiţi ai 
servitorilor îl convinseră pe Aurelius că matroana, trecând peste 
orice reguli, nu avea de gând să-l aștepte să se bărbierească, 
pentru a fi primită. 

Patricianul își privi cam încurcat obrajii abia umbriţi de barbă 
și se îmbrăcă în grabă cu o tunică scurtă peste cămașa subţire 
cu care dormise, ca să arate cât de cât decent. 

Cât despre Pomponia, aceasta nu era, în mod sigur, în stare 
să se simtă deranjată de ţinuta sa: în picioare în sufragerie, se 
agita convulsiv, susținută să nu cadă de portarul Fabellus și de 
doi sclavi zdraveni care, însă, nu reușeau să o ţină dacă nu le 
sărea în ajutor puternicul Samson. 

— Oh, Aurelius! se văietă namila de femeie, lăsându-se 
moale, gata să leșine, într-un fotoliu încăpător. Titus al meu... 

„Zei ai Olimpului, să sperăm că n-a descoperit toată 
tărășenia”, își spuse Aurelius, înfiorându-se: Pomponia avea o 
privire ageră ca de șoim și, dacă nefericitul ăla de Servilius nu-și 
adunase toate firele de păr blond de pe haine... 


66 


— Se împlinesc două săptămâni de când nu mă bagă în 
seamă! continua să se plângă femeia, disperată. Ce mai, se 
trântește nepăsător în pat lângă mine și imediat adoarme. Am 
făcut de toate ca să-i atrag atenţia: haine mai deocheate, 
pieptănături ca ale Messalinei... el, nimic! Doarme buștean, 
visând la cine știe ce! Aseară s-a întors târziu... Tu, care-mi ești 
prieten, spune-mi, ce se întâmplă cu el? Nu s-a mai purtat 
niciodată în felul acesta! 

Patricianul dădu din cap, nedumerit. Așadar, pasiunea lui 
Servilius îi făcea necazuri în familie... 

— Stau ore întregi în baie de lapte și miere ca să-mi frăgezesc 
pielea, iar coafezele mele se dau peste cap ca să mă pieptene în 
toate felurile, dar el nici măcar nu mă ia în seamă. Oh, Aurelius, 
spune-mi și tu, ce să mai fac? 

Senatorul căzu pe gânduri: Nissa era tânără și atrăgătoare, 
dichisită până la limita suportabilului... 

— Nimic, îndrăzni el. Nu te mai farda atât și nu mai pune 
atâtea pe tine. Lasă-l pe Servilius să te vadă așa cum ești în 
realitate. 

— Dar o să arăt ca o femeie între două vârste! protestă 
matroana care, în realitate, se pregătea să treacă de cincizeci 
de ani. 

— Matură și plină de farmec. Titus te iubește, sunt sigur de 
asta... 

„Sau, cel puţin, așa sper!” se gândi el cu tristeţe. 

— Totuși, ieri noapte... 

— O să încerc să aflu pe unde a fost. Ai încredere în mine; 
dacă la mijloc este ceva necurat, am să vin să-ţi spun, zise 
patricianul, consolând-o cu un gest afectuos. Dar, mai întâi, 
ascultă-mă: aș avea din nou nevoie să apelez la informațiile 
tale. 

Matroana își șterse la repezeală de pe obraji lacrimile negre 
din cauza fardului și ridică privirile, așteptând să audă despre ce 
era vorba. Deși nu voia să arate, curiozitatea sa de nestăpânit 
se trezise în ciuda posibilei tragedii conjugale. Aurelius șovăi. În 
alte împrejurări, n-ar fi ezitat s-o asmută pe prietena sa pe 
urmele mimulei, făcând-o să pună la bătaie toate posibilităţile 
rețelei sale de spionaj monden; acum, însă, mai avea ezitări: 
dacă matroana, tot făcând săpături, ajungea să afle ceva și 
despre Servilius... pe de altă parte, era, oricum, mai bine ca ea 


67 


să descopere singură adevărul, decât să fie expusă umilinţei de 
a afla despre toate acestea de la vreo prietenă răuvoitoare. 

Patricianul se hotări: o va trimite pe Pomponia să pornească 
pe urmele din trecutul Nissei, cu speranţa că prietena lui ar fi 
putut afla, cel puţin, vreo armă secretă de care să se folosească 
împotriva rivalei ei, în caz că ajungeau la o confruntare directă. 

— Pomponia, actriţa aceea nu se poate să fi apărut așa, din 
senin; încearcă să afli de unde vine. 

— Crezi că este ușor? se îndoi matroana. Ar trebui să ajung la 
cosmetica sa, dacă nu, la vreuna dintre servitoare: lumea asta a 
teatrului este destul de departe de raza mea de acţiune. 

— Sunt sigur că vei ști s-o extinzi în așa fel încât să afli tot ce 
trebuie! Cu aceste cuvinte, Aurelius o expedie, întrebându-se 
încă o dată dacă procedase într-adevăr bine. 

— Of, dragostea asta... șopti Paris, după ce matroana ieși. 

Stăpânul său ridică uluit din sprâncene. Neobișnuita castitate 
a credinciosului său intendent era obiectul glumelor în rândul 
tuturor servitorilor din domus: niciodată Paris nu fusese văzut 
apropiindu-se de vreo slujnică, decât doar ca să-i aducă vreun 
reproș pentru faptul că aceasta nu se achitase cum trebuia de 
îndatoririle obișnuite. 

Cu toate acestea, reflectă Aurelius, faptul că băiatul uita cam 
des, expresia lui visătoare, era mai mereu cu capul în nori, erau 
niște semne care dădeau de bănuit: să fi fost îndrăgostit Paris? 
se întrebă el parcă nevenindu-i să creadă, întrebându-se cine și- 
ar fi putut face loc într-un suflet atât de pustiu ca al severului 
său slujbaș. 

În clipa aceea, Castor intră fără să bată la ușă și se așeză pe 
jilțul cel mai apropiat, privind, parcă, prin credinciosul libert, ca 
și cum acesta ar fi fost transparent. 

— Am aflat ieri seară niște chestii interesante. Închipuie-ţi că 
Sergius dăduse ordin unui servitor vistiernic să retragă niște 
bani cu o săptămână înainte de spectacolul acela, povesti 
grecul, în timp ce-și turna cu plăcere din vinul de Setia al 
stăpânului. 

— Într-adevăr, înfrângerea aceea a lui Chelidon pare să fi fost 
cu grijă aranjată dinainte, remarcă Aurelius. N-ar fi pentru prima 
oară când se descoperă că o luptă a fost trucată. La circ, de 
exemplu, se întâmplă deseori ca unii să încerce să-i cumpere pe 
conducătorii carelor. 


68 


— Nu-mi spune mie, domine, care sunt grec! Ştii de câte ori 
atleţii de la jocurile olimpice au fost acuzaţi că au cucerit frunza 
de palmier a victoriei mituindu-și adversarii ca să lase învinși? îi 
aminti Castor. Se împlinesc patru secole de când Eupolos... 

— Bine, dar arena aceea nu este Olimpia, îi replică senatorul, 
întrerupându-l. La jocurile astea, dacă pierzi, mori! Crezi că și 
Chelidon s-ar fi pretat de bunăvoie unor asemenea înțelegeri? 
Nu, singura explicaţie care stă în picioare este că el nici nu avea 
habar de ceea ce se pregătea... Ascultă, trebuie să afli dacă 
gladiatorul s-a întâlnit cu cineva, în dimineaţa aceea, înainte ca 
munera să înceapă. Știu că, teoretic, este interzis să se intre în 
legătură cu atleţii înainte de a începe lupta, dar se știe că se 
petrec și astfel de lucruri... Află cât mai multe și despre ce s-a 
petrecut în seara cu /ibera cena: s-ar putea ca, pentru ultima 
oară, Chelidon să-i fi făcut o vizită Nissei, iubita lui. Și n-o ocoli 
nici pe sărmana Arduina; a întrebat de tine! 

— Ah, gladiatoarea... nu ţi-aș fi spus, dar este de viţă regală, îi 
dezvălui grecul. Mama sa se trăgea dintr-o străveche familie de 
druizi și era o vară îndepărtată a regelui Cimbelinus: așadar, 
Arduina este înrudită cu Caractacus acela care le-a făcut atâtea 
necazuri romanilor în Britannia. În ţara sa, înainte de fi fost 
făcută prizonieră, se remarcase ca o războinică de temut; de 
aceea, când a fost capturată de armata lui Claudius și adusă la 
Roma, laniștii s-au gândit să facă din ea o atracţie a jocurilor. 

— Este un lucru bun pentru tine, râse Aurelius. Nu ai mereu 
ocazia să faci curte unei prințese. 

— Indiferent dacă este sau nu de sânge regal, domine, cu 
siguranţă, fata nu este prea atrăgătoare și, dacă mă mai 
întâlnesc cu ea, așa, între patru ochi, risc să-mi stric bunul 
renume printre toate femeile de vază din Roma! Așa încât, n-am 
de gând să mai continui relaţia asta absurdă! declară Castor, 
sigur pe el. 

— Nici măcar contra unui mic stimulent? întrebă, insinuant, 
stăpânul său. 

— Tu întotdeauna crezi că mă poţi cumpăra, nu? se revoltă 
grecul, afișând o mină ofensată. Nu mă vând eu așa ușor pentru 
niște bani amărâţi! 

— Hai, curaj, spune, spuse Aurelius, fără a se lăsa impresionat 
de atitudinea îmbufnată a lui Castor. Ce vrei pentru asta? 


69 


— Să-mi dai voie să fac niște cercetări în numele tău la teatrul 
lui Pompei, propuse libertul și Aurelius fu imediat de acord, 
mirându-se că putea scăpa atât de ieftin. 

Știind-o  potolită pe Pomponia, împăcându-l pe Castor, 
patricianul simţea o mare nevoie să mai rămână și singur. 

Singurătatea era un bun atât de preţios la Roma încât nici 
cele mai mari bogății nu reușeau s-o garanteze: orașul, la urma 
urmelor, nu era altceva decât o imensă piață în care se trăia în 
văzul publicului, în mijlocul sclavilor, a protejaţilor sau a 
prietenilor. Și totuși existau lucruri care nu puteau fi trăite în 
comun nici cu prietenii cei mai buni. 

— Vale! se auzi, așadar, vocea lui hotărâtă, ca să scape de 
secretar. 

Castor nici nu se clinti din loc. 

— Domine, am văzut un pumnal tare drăguţ; ar fi frumos din 
partea mea dacă i l-aș duce în dar Arduinei... Nu se poate merge 
cu mâinile goale la verișoara unui rege. 

— De acord, dar numai dacă nu costă mai mult de câţiva 
sesterți, promise Aurelius, așteptând ca servitorul să dispară: nu 
avea nicio intenţie să-l informeze pe Castor asupra următoarei 
mișcări pe care avea de gând s-o facă și aștepta ca el să nu fie 
de faţă atunci când avea s-o pună în aplicare. 

Dar libertul nu se mișca nici de această dată. 

— Ce mai vrei? pufni senatorul, pierzându-și răbdarea. 

— Britana a rămas impresionată de stilul meu, îi mărturisi 
secretarul. Și o înțeleg, săraca de ea, obligată cum este să 
trăiască doar printre bărbaţi neciopliţi și violenți. Mă gândesc că 
m-ar primi cu și mai multă bunăvoință dacă m-aș prezenta 
frumos, îmbrăcat cât mai elegant... ce-ai zice de tunica ta din 
pânză fină de in? 

— Dar nici n-am apucat s-o îmbrac vreodată! protestă 
Aurelius. 

— Tocmai de asta! Ai face impresia de proaspăt îmbogăţit, 
ieșind în lume cu un lucru nou, abia cumpărat: un adevărat nobil 
lasă pe altcineva să-i poarte hainele de câteva ori, înainte de a 
le îmbrăca el prima oară, astfel încât ele să capete un aspect 
elegant de lucru deja purtat... 

— Bine, bine, ţi-o împrumut, se lăsă păgubaș Aurelius. Dar, 
acum, du-te de aici! 


70 


— Și, pe deasupra, aș pune mantia ta cu glugă... Mulţumesc, 
domine, o să arăt grozav. 

Senatorul îi întoarse spatele, așteptând ca ușa să se închidă 
definitiv în urma pisălogului său secretar. După câteva clipe, 
pentru că nu auzise niciun zgomot, se întoarse din nou și-și 
ridică privirile: Castor era tot acolo. 

— Domine, tunica aceea este foarte frumoasă, dar nu am 
nimic care s-o ţină pe umeri. N-ar da bine să ies în lume pe 
jumătate gol... 

— la două agrafe din scrinul meu, Castor, și șterge-o de aici! 
strigă Aurelius, scos din sărite. 

Când rămase, în sfârșit, singur, patricianul bău o cupă de 
cervesia şi se întinse pe un divan, întorcându-se cu gândul la 
momente din viaţa sa pe care credea că le uitase. 

Preotul îmbrăcat în roșu, sacrificiul adus zeilor... după aceea, 
micul Publius, dușmănia, minciunile, indiferența... Ce-ar fi simţit, 
oare, dacă ar fi revăzut-o? 

e 

— Nu primește pe nimeni! declară portarul pe un ton 
categoric. 

— Pe mine mă primește! îl puse la punct patricianul, cu un 
glas autoritar. 

Servitorul îl lăsă în să aștepte în picioare, în atrium, și se 
îndepărtă cu un aer bănuitor. 

Aurelius înălță privirile, contemplând casa mare și 
întunecoasă. 

De pe pereţi, frescele cu subiecte mitologice, puţin șterse, 
păreau să tragă cu ochiul la el, cu un fel de complicitate 
confidențială și un pic stânjenitoare. lată ochiul Ciclopului în 
care, odată, cuprins de furie, aruncase cu un felinar: urmele de 
funingine se mai vedeau și acum, deși pictura fusese curățată... 

— Tu, aici? se auzi o voce în spatele său; și cuvintele nu 
sunau a mirare, ci doar ca o constatare a unui fapt care se 
petrecea tocmai atunci. 

Patricianul se întoarse. Da, era tot ea... dar cât de mult 
schimbată. 

— Nu mă privi ca și cum aș fi o fantomă! îl repezi femeia pe 
un ton nervos. 

— Caracterul bătăios din totdeauna! comentă Aurelius, 
urmând-o în sufragerie. 


71 


Flaminia se așeză pe un scaun cu spătar înalt și turnă vin în 
cupe. 

— M-am schimbat, știu. Am văzut cu ce ochi m-ai privit. Ai 
grijă să nu mă contrazici în privinţa aceasta: n-am putut suferi 
niciodată educaţia ta aleasă. Apropo, întoarcerea mea la Roma 
nu este oficială, sper că va rămâne între noi. Nu am, desigur, de 
gând să apar în public, șopti femeia, atingându-și faţa ciupită de 
vărsat. 

— A fost o boală lungă și grea... murmură patricianul. 

— Nu mulţi reușesc să rămână în viaţă, dar eu sunt rezistentă, 
după cum bine știi. 

Aurelius privi din nou chipul acela pe care și-l amintea în toată 
frumuseţea lui, acei ochi cu o căutătură rece pe care cândva 
ajunsese să-i urască. 

— Spune-mi ce dorești și pleacă! exclamă Flaminia, sorbind 
câteva picături de vin dulce. N-am chef să văd pe nimeni. 

— Pe Chelidon îl vedeai, totuși, spuse senatorul. 

— Vrei să afli ceva despre el? Nu-i mare lucru: chiar urâtă și 
vestejită, mai sunt încă suficient de bogată ca să cumpăr, dacă 
am chef, bărbatul cel mai râvnit din Roma. 

— A fost aici de multe ori? întrebă Aurelius. 

— Doar în două rânduri și nu-ţi trebuia multă minte ca să 
înţelegi că venea doar pentru că era nevoit să facă acest lucru. 
Știa că nu avea cum să refuze o invitaţie venită din partea mea, 
spuse răspicat femeia, stăpânindu-și furia. Oricum, m-am 
săturat repede de el: era mai bun în arenă decât în pat și ultima 
dată chiar a dat chix. 

— Întotdeauna aspră în aprecieri! remarcă Aurelius, înălțând 
dintr-o sprânceană. Spune-mi, l-ai văzut murind? 

— Da, mă aflam în tribuna Vestalelor: este o favoare pe care 
mi-o face superioara lor, să pot asista la spectacole cu fața 
acoperită de un văl. Nu am plâns, dacă asta te interesează, 
când l-am văzut prăbușindu-se la pământ. 

Patricianul nu mai scoase nicio vorbă. 

— Bun, ai aflat ceea ce voiai. Te conduc, îl expedie brusc 
matroana. 

— Nu este nevoie, Flaminia, îmi amintesc drumul, spuse 
Aurelius. Și ieși fără să mai privească în urmă. 


72 


XI 


A șaisprezecea zi înainte de Calendele lui iulie 


— Stăpâne, stăpâne, ascultă-mă, am vești importante! dădu 
năvală Castor. 

Aurelius își ridică privirile de pe Chorografia lui Pomponius 
Mela, noul volum pe care fraţii Sosius, proprietarii celei mai 
bune librării din Urbs, i-o trimiseseră de curând. Tratatul era 
interesant și Aurelius, pasionat de tot ce se referea la geografie, 
avu un gest de nemulțumire. 

„Să sperăm că noutăţile merită să mă opresc din lectură”, își 
spuse, pregătindu-se să-l asculte pe libert. 

— Vii de la cazarmă? îl întrebă. 

— De la cazarmă și de la teatru: după ce am stat acolo printre 
gladiatori, simţeam nevoia să-mi mai clătesc și eu ochii. Deci, 
ascultă: după /ibera cena, Chelidon a ieșit cu gașca lui și a luat-o 
cu el și pe Nissa, în timp ce Aufidius, furios la culme, încerca să-l 
oprească. Cel mai bun atlet al său se destrăbăla din plin, tocmai 
în ajunul unei lupte! Totuși, n-a reușit să-l oprească: retiarul era 
prea faimos ca să mai accepte să fie tratat ca un luptător 
oarecare, de duzină. 

— Până la urmă, campionul nostru și-a petrecut noaptea în 
oraș... 

— S-a întors în cazarmă cu două ore înainte de ivirea zorilor. 
Lanistul era deja disperat, se temea că uitase chiar că trebuia să 
intre în arenă, povesti libertul, mulțumit de treaba bună pe care 
o făcuse. Și asta nu este tot: am luat informații și despre locul 
pe care-l ocupau Sergius și ai lui în amfiteatru, în ziua jocurilor. 
In loc să stea în tribună, alături de alte notabilităţi, Mauricus și 
sora sa se aflau printre muncitori, chiar lângă ușa pe care ies 
gladiatorii! 

— Foarte bine, Castor! Asta explică multe: i-ar fi fost foarte 
ușor unuia dintre ei să se apropie de Chelidon pe coridorul care 
duce la arenă, înainte de începerea luptei, ca să-i dea vreo 
otravă, încercă să ghicească Aurelius. 


73 


— Eşti foarte perspicace, domine. Totuși... se întrerupse 
Castor cu un aer de regret plin de ipocrizie. 

— Totuși? îl zori patricianul. 

— Cei doi au ajuns la arenă însoţiţi de un grup de vreo 
douăzeci de persoane, gata să jure că nimeni nu s-a mișcat din 
loc pe toată durata jocurilor. 

— Martorii pot fi cumpăraţi, presupuse Aurelius, cu o ușoară 
speranţă. 

— In jur mai erau alţi o sută de spectatori, stăpâne: cred că ar 
fi fost o îndrăzneală riscantă, nu zic să-i corupă pe toţi, ci doar 
să încerce să se apropie de ei! îl descurajă libertul. 

— Ai dreptate, Castor, era o idee prostească. 

— Și încă n-am terminat, domine: se pare că o femeie ar fi 
fost văzută dând târcoale prin cazarmă, tocmai în noaptea 
dinaintea morții lui Turius; purta un văl și santinelele nu au 
putut să-i vadă faţa. De fapt, nici măcar nu și-au dat prea multă 
osteneală ca s-o oprească... In pofida regulamentului, nu este 
pentru prima oară când o cucoană se strecoară noaptea în 
camera unui gladiator. 

Un văl, poate pentru a acoperi un chip pe care nimeni nu 
trebuia să-l mai vadă... Tulburat, Aurelius se simţi cuprins de 
fiori. 

— S-ar putea ca, discutând cu Turius, misterioasa matroană 
să fi aflat că retiarul știa ceva referitor la uciderea lui Chelidon. 
Poate că dobitocul ăla a încercat chiar s-o șantajeze; și, în 
dimineaţa următoare, iată-l ţeapăn în celula sa! presupuse, 
triumfător, senatorul. 

— Strălucită deducție, domine, dar mai este un alt amănunt... 

— Ce mai este? oftă stăpânul, dezamăgit. 

— Necunoscuta a intrat în celula lui Eliodorus, gladiatorul 
sicilian, nu în cea a lui Turius, îl desfiinţă total Castor, cu o 
bucurie răutăcioasă. 

— Of! fu singurul răspuns pe care Aurelius reuși să-l găsească. 
Așa că, la urma urmelor, n-ai descoperit mai nimic. 

— Cum, nimic? Am muncit ca un catâr ca să te scap deo 
mulţime de piste false! Apropo, aici este lista cheltuielilor, îi 
replică libertul, ofensat; și, vârând imediat în buzunar banii, 
dispăru înainte ca stăpânul său să poată verifica socotelile. 

Aurelius se așeză din nou pe banca de marmură din peristil și 
luă iarăși în mână textul lui Pomponius, ca să-l compare cu 


74 


Geografia lui Strabon. Cât de mare era lumea și cât de puţin se 
știa deocamdată despre ea! Pământuri necunoscute, oameni 
sălbatici, animale ca din basme, otrăvuri mortale pe care 
barbarii sciți le obțineau din veninul viperelor, iar celții din 
anumite plante culese de prin păduri... și iată și otrava 
îngrozitoare a suanilor din Caucaz, despre care se zicea că 
omoară doar prin mirosit! 

Patricianul își ridică privirile de pe sulul de pergament, 
gânditor, privind ţintă la straturile de flori în care cultiva mai 
multe specii de plante exotice aduse de oamenii săi de prin 
diferite colţuri ale Imperiului: în lada de marmură se afla 
papirusul egiptean, împreună cu delicata floare a lotofagilor, 
care provoca uitarea, în timp ce pâlcul de trestii orientale, înalte 
cât coloanele porticului, se ridicau spre cer, între statueta zeiţei 
Fortuna și un frumos Cupidon din bronz. 

Senatorul se ridică, apropiindu-se de trestii. 

Ca și cum ar fi căzut pradă unei îndoieli neașteptate, rupse o 
tulpină și o ţinu în mână mult timp, examinându-i interiorul: un 
tub lung și subțire... Apropie tubul de gură și încercă să sufle în 
el... Da, se putea. Înfrigurat, luă la întâmplare o bobiţă mică și 
rotundă dintr-o tufă oarecare și o vâri pe țeavă, umflându-și 
plămânii cu aer, după care suflă cu putere. 

Proiectilul zbură de-a lungul porticului și trecu de ușa 
sufrageriei. 

— Ai! strigă Servilius care tocmai intra, ţinând o mână la 
tâmplă. Ce naiba ţi-a trecut prin minte? 

— Te rog să mă ierti, tocmai făceam o probă, își ceru scuze 
Aurelius, dar prietenul său nu păru prea supărat. Nici măcar 
zgârietura de pe faţă nu reușea să-i înlăture expresia 
triumfătoare. 

Patricianul se temu că se întâmplase ceva rău. 

— Vin de la teatru, începu să vorbească în cele din urmă 
cavalerul, umflându-se în pene. Victorie! 

„Pe toţi zeii Olimpului, a reușit, biata Pomponia!”, se întristă 
în sinea sa patricianul. 

— Azi-noapte. Mă temeam că Nissa n-o să vrea să mă vadă, 
dar... Ai fi putut crede? Nu numai că m-a primit, dar... ȘI, 
îmbujorat tot, Servilius scoase din mâneca tunicii o bucată dintr- 
o țesătură de în brodată. O recunoști? făcu el cu ochiul. 


75 


Aurelius se prăbuși pe bancă, dezamăgit. Sigur că-și amintea: 
ultima oară când o văzuse, acoperea pubisul actriței! 

Ochii cavalerului străluceau de fericire. 

— Ah, ce femeie! exclamă el cu un aer visător. Dar cum, nu te 
bucuri și tu? 

— Ba, cum să nu, Titus, cum să nu... bâigui patricianul. 

— Pentru tine este normal să te bucuri de favorurile unei 
femei! spuse Servilius fără a-și ascunde enervarea. Grozav: tu 
ești tânăr, bogat, plăcut la înfățișare... eu m-am bucurat 
întotdeauna aflând de cuceririle tale și, acum, când a venit și 
rândul meu, s-ar părea că mă invidiezi! 

— Nu, nici vorbă, Servilius, ce vorbe sunt astea? Nici vorbă, 
sunt foarte mulțumit... 

— Intr-adevăr? Chiar că nu păreai să te bucuri! Te roade că 
m-a preferat pe mine în locul tău, nu-i așa? Nu te credeam atât 
de mic la suflet. 

— Nu-i adevărat, Titus, crede-mă... mă gândesc numai la 
Pomponia. _ 

— Așa va să zică? In Roma sunt mai multe lupanare decât 
temple și, fără a pune la socoteală cocotele de meserie, orașul 
acesta mișună de femei gata să se ofere: hetaire, curtezane, 
amante, liberte de moravuri ușoare... Acum până și matroanele 
se pretează la așa ceva, sfidând pudoarea și fidelitatea 
conjugală; iar eu, în treizeci de ani de căsătorie, nu mi-aș putea 
permite o singură, mică escapadă? 

— Fă-o, măcar, în așa fel încât să nu afle soţia ta! îl rugă 
Aurelius. 

— Cum crezi că ar afla? N-am lăsat nicio urmă... Oh, zei, 
pudra Nissei pe marginea tunicii! fugi afară cavalerul, în timp ce 
Aurelius clătina din cap în semn de dezaprobare. 

— Hm... tuși Castor în spatele lui Aurelius, apărând nu se știe 
de unde. Dacă am interpretat eu bine satisfacția cavalerului, 
asta înseamnă că-mi datorezi câţiva sesterți, îi aminti el. 

— AȘ fi în stare să jur că aici este mânuţa ta, grec nenorocit 
ce ești! tună Aurelius, în timp ce-i dădea banii, și niciodată un 
pariu nu fusese plătit cu atâta inimă rea. 


76 


XII 


A cincisprezecea zi înainte de Calendele lui iulie 


A doua zi, fără prea mare chef, Aurelius porni din nou la 
treabă. 

Îmbăiat, bărbierit, îmbrăcat cu toga grea, împodobită cu 
laticlava care îi atesta rangul senatorial, patricianul urcă în 
lectică alături de Servilius și dădu ordin sclavilor să pornească. 

În timp ce anunţătorii strigau în dreapta și în stânga numele și 
funcţia sa, patricianul se întreba cu îndoială dacă atâta forfotă 
putea fi, în cele din urmă, utilă desfășurării cercetărilor sau dacă 
nu ar fi fost mai bine să poarte niște haine obișnuite și, travestit 
astfel, să-și vâre nasul în caupona, mai ales în taverna din fața 
cazărmii... dar misiunea care-i fusese încredinţată de Claudius 
era oficială și, vai, nu se putea sustrage etichetei. 

Ușa cea mare de la intrarea în cazarmă se deschise din nou în 
fața lor și Castor, care venise pe jos în urma lecticii, dispăru 
imediat în sala de mese. 

Servilius se grăbi și el să coboare sprinten din lectică, fără a 
mai cere, așa cum o făcea de obicei, ajutorul unui sclav. Părea 
mai înalt și chiar mai puţin corpolent, remarcă Aurelius, 
văzându-l înaintând prin curte, cu capul sus: ce mult poate face 
pentru un bărbat succesul la femei! 

Văzând expresia triumfătoare și plină de sine a prietenului 
său, avu un sentiment de ciudă și se întrebă dacă n-ar fi fost 
cazul să încerce să mai scadă interesul actriței pentru Titus. Nu 
i-ar fi fost greu; în fond, el era și mai bogat decât Servilius și 


mult, mult mai prezentabil... Evident, s-ar fi sacrificat doar 
pentru a face un lucru bun, ca s-o salveze pe sărmana 
Pomponia, desigur, nu dintr-un interes personal... Işi alungă 


imediat din minte acest gând, supărat pe el însuși pentru că 
fusese în stare să urzească un asemenea plan, atât de meschin 
și nedemn de el încât aproape că se bănuia împins de invidie. 

— Nobile senator! îl întâmpină Aufidius cu obișnuita, 
unsuroasa lui slugărnicie; totuși, în spatele tonului său politicos, 
nu era greu de ghicit o oarecare nemulțumire: cum mai putea 


77 


pune la cale ceva un sărman lanist, cu acel personaj sâcâitor 
care-i stătea mereu în cale? Autoritatea sa de șef necontestat al 
gladiatorilor începea și ea să se clatine de când acest patrician 
intrigant se fâţâia mereu prin curţile cazărmii, dând ordine în 
dreapta și în stânga, puternic datorită împuternicirii primite de 
la Claudius! 

— Vreau să vorbesc cu Eliodorus, porunci patricianul pe un 
ton aspru. 

— Cum dorești, nobile senator Statius. Dar vreau să-ţi spun că 
împăratul a anunţat alte jocuri pentru sfârșitul lunii și eu nu pot 
să mai prelungesc prea mult această încetare a 
antrenamentelor... 

— Bine, începe, te rog, masacrul, Aufidius! îi permise Aurelius, 
resemnându-se. 

Un strigăt prelung de bucurie întâmpină anunţul reluării 
activităţii. Înseamnă că nebunii aceia abia așteptau să se ducă 
la moarte? se întrebă, uluit, senatorul, îndreptându-se către 
sicilianul care aștepta într-un colț. 

Eliodorus îl privi, neîncrezător: pentru el, ca și pentru ceilalţi 
gladiatori, era limpede că acela care îi stârnea interesul acelui 
filfizon sâcâitor urma să aibă o mulţime de necazuri. 

— Am aflat că, nu de mult timp, ai primit vizita unei doamne, 
îl luă pe departe Aurelius. 

— Doamnă? îi răspunse imediat Eliodorus. Oricât de bogată și 
de nobilă ar fi, Sergia tot o târfă rămâne! 

— Și ce voia de la tine în noaptea dinaintea morții lui Turius? 

— Să mă angajeze, dezmăţata aia, pentru un număr acasă la 
ea! izbucni retiarul, revoltat. Eu, însă, i-am spus pe șleau tot ce 
gândeam despre ea și despre scârboșeniile ei: eu nu sunt ca 
Gallicus, i-am spus; am o logodnică în Sicilia, o fată bună care 
mă așteaptă; și, îndată ce fac rost de bani destui, mă însor cu 
ea. Da, îmi pun pielea în joc, dar nu sunt dispus să fac anumite 
porcării; sunt lucruri de-ale grecilor și romanilor, cu toții niște 
spurcăciuni... Eu m-am născut într-un sat de la munte și, de 
când am împlinit doisprezece ani, nimeni nu m-a mai văzut gol, 
nici măcar mama. Și știi ce-a făcut stricata aia? A început să 
râdă! exclamă Eliodorus, jignit. 

Aurelius dădu din cap, fără a scoate nicio vorbă. 

Cine putea ști dacă gladiatorul spunea adevărul. O asemenea 
pudoare părea ciudată la un bărbat cu o meserie ca a lui, totuși 


78 


nu ar fi fost primul caz în care un asemenea vlăjgan să cadă 
pradă unei timidităţi incurabile. Poate că Sergia se folosise de el 
doar ca pretext ca să intre în cazarmă și să-l ucidă pe Turius... 

— lar a doua zi am găsit asta sub salteaua mea! L-a lăsat cu 
siguranţă ea, ca să-mi facă un descântec! exclamă Eliodorus, 
furios, arătându-i patricianului un medalion în formă de ochi cu 
două pupile. Este o vrăjitoare, asta se vede dintr-o ochire, și 
vrea să ne deoache pe toţi: ca pe Turius care a fost ucis în 
camera lui fără ca nimeni să fi putut intra acolo... 

Aurelius studie câteva clipe amuleta, cu totul și cu totul la fel 
cu cea găsită alături de cadavrul retiarului. 

Era posibil ca pentru cineva să fi fost mai ușor să pună 
moartea acelui om pe seama unor forțe supranaturale, dar nu 
era chiar necesar să se recurgă la vrăji ca să se justifice 
omorul... Zeii și vrăjitorii nu prea aveau de-a face cu crimele 
acelea, își spuse patricianul, apucându-se să cerceteze din nou 
celula gladiatorului asasinat, de data aceasta din exterior. 

Apropiindu-se de ferestruica prin care venea lumina în 
camera lui Turius, examină din nou gratiile, căutând o 
confirmare a ideii sale: da, o țeavă subţire putea fi lesne 
introdusă prin ochiurile de fier... 

Încercă să se înfofolească mai bine, înfășurându-și în jurul 
trupului poalele lungi, pline de praf, ale togii, regretând că nu se 
îmbrăcase cu o hlamidă grecească, mult mai practică: cine știe 
de ce, dintre toate veșmintele de toate modelele posibile, 
strămoșii întemeietori ai Romei aleseseră, ca haină oficială, pe 
cea mai incomodă. 

În cele din urmă, reuși să se așeze lângă ferestruică, astfel 
încât să poată aprecia cu o oarecare aproximaţie unghiul sub 
care acul otrăvit putuse pătrunde în încăpere. Poziţia în care 
fusese găsit corpul lui Turius corespunde perfect: iată că se 
rezolvase misterul ușii închise pe dinăuntru. 

În ce privește moartea lui Chelidon, însă, lucrurile stăteau cu 
totul altfel: acolo, între asasin și victima sa se afla jumătate din 
arenă... așa că se hotărî să mai facă o cercetare și asupra 
amfiteatrului. 

— Salve, nobile Aurelius! Ce faci aici, ghemuit pe jos, ca un 
copil pedepsit să stea în genunchi? îl făcu să tresară Gallicus 
care venise neauzit în spatele său. Servitorul tău grec, în 


79 


schimb, nu stă nicio clipă locului; dacă o ţine tot așa, Arduina n- 
o să mai regrete mult timp moartea frumosului ei Chelidon! 

— De ce, era ceva între cei doi? întrebă Aurelius, 
neîncrezător. 

— Oh, o dragoste cu totul unilaterală, râse Gallicus. Mă rog, 
sigur că da, asta nu pentru că ar fi recunoscut ea însăși... dar 
mie nu-mi scapă anumite semne; să știi că nu m-am născut aici, 
în cazarmă! Și, de fapt, cum se putea lipi un bărbat cum era 
Chelidon de prăjina aceea amărâtă? Arduina trebuia să se 
mulțumească doar privindu-l cu jind de departe... dar aș fi în 
stare să pariez că l-ar face bucățele pe cel care l-a omorât, dacă 
ar ști cine este. Din fericire, este prea proastă ca să afle așa 
ceva! 

— Tu, însă, știi mult mai multe, nu? îl luă peste picior Aurelius, 
pe care îl cam enervau aerele acestea de superioritate pe care 
și le dădea celtul faţă de colegii săi. 

— Încerc să mă descurc și eu, nobile Statius; mai am doar 
patru săptămâni până când mi se termină contractul și, atâta 
timp cât jocurile sunt întrerupte... 

— O să-ţi dau o veste proastă, Gallicus, spuse Aurelius, pe un 
ton răutăcios. Este prevăzută o luptă pentru sfârșitul acestei 
luni! 

— Pe Jupiter cel mare și bun, trebuie să dau fuga să mă 
antrenez! sări ca ars atletul și vru să plece de îndată către 
armentarium. 

— Stai puţin: știai despre Chelidon că era din Mutina și că, în 
copilărie lucrase acolo ca frânghier? îl întrebă prin surprindere 
patricianul. 

— Mutina? Dar, dacă era trac... oh, nenorocitul ăla, ce 
poveste a putut scorni! Dar nu-i nimic, totuși; putea să-mi treacă 
mie prin minte una ca asta, să știi că are efect la public! Nu mi-a 
spus niciodată nimic, prefăcutul ăla, și când te gândești că eu 
eram cel mai bun prieten al lui. Ce escroc! 

— Sigur că a fost șmecher și i-a înșelat pe toți... dar, apropo, 
nu se cer referinţe atunci când cineva cere să intre în lumea 
aceasta a gladiatorilor? 

— Oh, nu se încurcă ei cu asta: pe nimeni nu interesează de 
unde vii, dacă știi să ţii sabia în mână. Este adevărat, sunt 
destul de mulţi și cei care vin cu recomandări, pentru că nu-i 
ușor să fii primit în trupa aflată sub protecţia împăratului, 


80 


admise Gallicus. Lanistul s-ar putea să știe mai multe despre 
asta... 

Aurelius plecă imediat în căutarea lui Aufidius, dar, traversând 
curtea, se ciocni cu Hercules care se vedea că are intenţii nu 
prea pașnice în privinţa lui. 

— De ce tu întrerupt antrenamentele? tună primitivul sarmat, 
încercând să-l apuce de tunică. Eu puternic, eu lupt! 

— O să ai cât de repede ocazia, Hercules, îl liniști Aurelius, 
întrebându-se cât timp va reuși să mai rămână în viață masivul 
și prostănacul retiar. 

Potolit, Hercules se îndreptă către prăjină, scoțând un urlet 
gutural de luptă în limba lui barbară. Puțin mai târziu, lanistul îl 
primea în biroul său pe Aurelius. 

— Da, probabil că și Chelidon avea o scrisoare de 
recomandare... recunoscu Aufidius, prefăcându-se că dorește 
nespus de mult să colaboreze. 

— Caut-o și găsește-o. Sper că ţii o arhivă! 

— Documente, documente: peste puţin timp voi fi îngropat în 
papirusuri! bombăni lanistul. Când m-am oferit să-i antrenez pe 
gladiatorii împăratului, nu mă așteptam nici în ruptul capului că 
va trebuie să fac și pe birocratul! 

— Deci, unde este scrisoarea aceea? 

— Au trecut ani de atunci, nobile senator; ar trebui să 
scormonesc prin toate astea, se văietă Aufidius, arătând înspre 
câteva lăzi stivuite până în tavan. 

— Vrei să vină Claudius în persoană ca să te ajute s-o găsești? 
îl ameninţă  patricianul, folosindu-se de calitatea sa de 
reprezentant al lui Claudius. 

— Nu, așteaptă, poate că știu unde ar trebui să caut... se 
hotărî până la urmă Aufidius, deși se vedea foarte bine că n-are 
niciun fel de tragere de inimă. lată! și puse în mâna senatorului 
un sul prăfuit de papirus. 

— Este semnată de Papius Fatius, comandantul uneia dintre 
legiunile din răsărit... spune că l-a capturat pe Chelidon în 
Tracia, după o luptă înverșunată, citi Aurelius, neîncrezător. 

— E scris acolo, întări la rândul său lanistul, dornic să scape 
de orice răspundere. 

— Spune-mi, tu l-ai auzit vreodată vorbind grecește, adică 
acea limbă care se mai cheamă și tracă? întrebă, sarcastic, 
Aurelius. Dacă gladiatorul provenea cu adevărat din Mutina, în 


81 


Gallia de dincoace de Alpi, cine-și putea da seama de aceasta 
mai bine decât lanistul, de-a lungul anilor în care lucrase cu el? 

— Aici nu ţinem lecţii de retorică, nobile senator. Chelidon 
lupta bine și nu l-am întrebat niciodată de arborele lui 
genealogic. 

— İl cunoşti pe avocatul Sergius Mauricus? îl presă Aurelius. 

— N-am schimbat niciodată vreo vorbă cu el, negă cu 
hotărâre Aufidius. Știu, însă, că este un mare amator de jocuri și 
de câteva ori l-a invitat la el pe Chelidon... chiar în casa sa, de 
fapt, a cunoscut-o pe stricata aia care a fost piaza lui rea. Ce n- 
am făcut ca să-l țin în cazarmă, în ultima lui seară! Dar el, nimic, 
abia aștepta să alerge la Nissa, ca un câine după o căţea în 
călduri... 

— Am auzit că, în cazarmă, sora lui Sergius ar veni și ar pleca 
după cum are chef. 

— Ah, aia... nu-i singura care bântuie prin camerele 
gladiatorilor: multe matroane care nu au treabă au făcut o 
adevărată pasiune pentru gladiatorii mei. Pe de altă parte, dacă 
aș fi prea sever, ei le-ar putea strecura înăuntru și în alte feluri 
și ar fi mai rău. 

— Așa, însă, îţi iei și tu partea, spuse patricianul, ironic. 

— Din când în când, îmi aduce câte una un mic cadou, încercă 
să se scuze lanistul. 

Aurelius ieși fără să-l mai învrednicească nici măcar cu o 
privire. 

Prin urmare, se gândea el, Papius acesta era îi crease legenda 
aceea de erou trac. Trebuia să ia cât mai repede informații 
asupra lui; de o bună bucată de vreme, la Roma nu se mai 
vorbea despre el și era un lucru ciudat pentru un asemenea 
general care avea sub comanda sa una dintre cele mai 
puternice legiuni ale Imperiului! 

In clipa aceea, simţi că îl trăgea cineva de cutele togii. 

— Ah, tu ești, Quadratus... spuse patricianul, văzându-l pe 
țăranul acela trist, singur ca întotdeauna, stând în picioare lângă 
o prăjină care încă nu începuse să fie folosită. Incerc să 
redeschid cazul tău. Poate că sunt niște speranţe; dacă reușim 
să demonstrăm că individul acela și soţia ta erau complici... 

— Eşti prea amabil, nobile senator, dar nu merită osteneala: 
după următoarele jocuri, eu voi fi deja mort! îi mulțumi 
Quadratus, dovedind același pesimism din totdeauna. 


82 


— Nu poți renunţa astfel, fără măcar să încerci să faci ceva! 
se revoltă patricianul. Ne vom lupta în tribunal! 

— Doar dacă înfund un alt delincvent ca acela care a 
îndemnat-o pe soţia mea... 

Aurelius ciuli urechile. Era posibil așa ceva? 

— Îți amintești cumva cum îl cheamă? întrebă el plin de 
speranţă. 

— Sigur că mi-l amintesc. Sergius... se numea Sergius, 
ticălosul ăla! L-am și văzut o dată, atunci când s-au depus 
mărturiile la proces: el nu m-a recunoscut, sunt sigur, eu nu 
sunt decât unul dintre atâţia nenorociţi cărora le-a distrus viaţa. 
Dar eu n-o să-i uit niciodată mutra! 

Quadratus părea să fie sincer: era posibil ca avocatul să se fi 
prefăcut doar că nu-l recunoaște? Un ţăran aruncat în arenă 
pentru o condamnare nedreaptă și pus să lupte cu marele 
campion: ce ocazie putea fi mai bună pentru un pariu trucat? 
Era suficient să facă în așa fel încât retiarul să nu poată învinge 
și de aceasta putea avea grijă Nissa sau chiar sora sa; dacă nu 
erau ele, atunci putea fi matroana misterioasă pe care Chelidon 
o vizita din când în când. 

Șirul gândurilor îi fu întrerupt de niște chicoteli: două 
personaje guralive care se clătinau serios, evident afumate bine, 
îi făceau semn să se apropie, clătinându-se pe picioare. 

— Tare simpatic secretar ai, nobile senator! gânguri Arduina, 
bătându-l zdravăn cu palma pe umăr. Ai văzut ce pumnal 
frumos mi-a făcut cadou? glăsui ea, cu ochișorii ei rotunzi și 
cruzi sticlind de bucurie, în timp ce-și flutura pletele blonde și 
câlțoase pe sub nasul senatorului. 

Reuşind să nu strănute, Aurelius își întoarse brusc fața ca să- 
și scoată o șuviță de păr din ochiul drept, tocmai la timp ca să 
vadă un servitor care ieșea pe furiș, în graba mare, din biroul lui 
Aufidius, îndreptându-se către ieșirea din cazarmă. 

— Du-te după omul acela, Castor, repede! porunci el și, de 
data asta, grecul, bucuros că scăpa de pupăturile Arduinei, făcu 
întocmai. 

Dezamăgită, britana îl urmări timp îndelungat cu privirea, 
întristată de o asemenea trădare neașteptată. Intre timp, 
Servilius, în picioare lângă sclavii nubieni purtători ai lecticii, 
bătea din pinteni de nerăbdare: desigur, abia aștepta să scape 
de aceste obligaţii plictisitoare ca să alerge la frumoasa sa... 


83 


În timp ce o privea pe neconsolata gladiatoare, lui Aurelius îi 
trecu prin minte o idee trăsnită, chiar dacă un pic mârșavă. 

— Am și eu un cadou pentru tine! spuse el prefăcându-se, 
dintr-odată vesel nevoie mare. Servilius, ia din lectică buchetul 
acela de flori pe care l-am cumparat azi-dimineaţă. 

— Dar astea sunt pentru Nissa! protestă în surdină cavalerul. 
Ce vrei să facă amărâta asta cu o ghirlandă de trandafiri? 

— Fă mai repede ce ţi-am spus și nu mai sta la discuţii! îl zori 
patricianul. O femeie rămâne o femeie, se gândea el, 
gladiatoare sau nu, și nu există vreo femeie căreia să nu-i placă 
trandafirii. 

— Pentru mine sunt? exclamă, uluită, Arduina și atinse parcă 
neîncrezătoare petalele delicate cu mâinile sale butucănoase. 
Apoi, cu un gest pe care și l-ar fi dorit de alintare, își puse la gât 
ghirlanda, zâmbind cu gura până la urechi. Ce cadou frumos, 
nobile senator! adăugă ea cu o voce firavă și Aurelius fu gata să 
creadă că reușise s-o emoţioneze. 

— Florile Nissei la namila aia îngrozitoare. Chiar că nu te 
înțeleg, Aurelius... șopti Servilius, nemulțumit, în timp ce se 
îndreptau către ieșire. Parcă-mi vine să cred că vrei să-mi pui 
bete în roate! 

— Câteodată, un trup de bărbat ascunde sufletul delicat al 
unei fetișcane, încercă să-i explice patricianul. 

— O fetișcană în stare să-ți sfărâme oasele cu o palmă 
prietenească pe spinare! răbufni cavalerul. Uită-te aici: o să fac 
o vânătaie acolo unde m-a mângâiat namila aia! 

— Roag-o pe Pomponia să te fricționeze cu una dintre alifiile 
ei, îi propuse, încrezător, Aurelius care simţise și el pe propria 
piele expansivitatea britanei. 

— Ar fi mai nimerit s-o rog pe Nissa... are mâinile atât de 
delicate! îl contrazise cavalerul, abținându-se să mai facă și alte 
aluzii. 

„Sacră Artemis! Dacă am ajuns până aici, nu mai există nicio 
speranţă pentru Pomponia”, gemu senatorul, abătut. 


84 


XIII 


A paisprezecea zi înainte de Calendele lui iulie 


Așa cum se așteptase Aurelius, soţia lui Servilius nu se lăsă 
prea mult așteptată. 

— Are o altă femeie, acum sunt sigură că așa este! Am găsit 
urme de fard pe tunica lui! spuse Pomponia, plângând disperată 
pe umărul senatorului. 

— Nu, ce tot vorbești, nu se poate! Poate că era funingine de 
la vreo lampă... 

— Ai mai văzut tu vreodată funingine roșie? Era roșu pentru 
buze, îţi spun eu: fard obișnuit, făcut din drojdie de vin! Și ieri a 
cumpărat niște trandafiri... dar nu pentru mine! sughiţă ea. 

— Ah, ghirlanda! Aceea era cumpărată pentru Arduina! o 
liniști patricianul, povestindu-i despre darul atât de puţin 
spontan pe care Servilius i-l făcuse gladiatoarei. 

— Atunci, poate că m-am înșelat eu... se consolă matroana, 
ștergându-și ultimele lacrimi. 

— Cu siguranţă, Pomponia. Acum, însă, nu te mai chinui 
degeaba; prietenul tău, Aurelius, are nevoie de ajutorul tău. Să 
nu-mi spui că n-ai reușit să afli nimic despre trecutul acelei 
actriţe! 

— De fapt, doar câteva lucruri; mi-am cam pierdut 
îndemânarea, se plânse impunătoarea femeie, renunțând la 
infuzia pe care grijuliul Paris i-o preparase, ca să se consoleze 
bând o cupă cu vin de Falern foarte rece pe care i-o oferise 
patricianul. 

— În orice caz, măcar un lucru interesant tot am aflat, declară 
matroana. Actuala vestiaria a Nissei a luat de curând locul 
mătușii sale care a murit anul trecut. Vorbind despre 
începuturile actriței, mătușa aceasta îi povestise servitoarei 
despre un bărbat care venea deseori la teatru, cerând insistent 
să fie primit de ea. Odată, Nissa a acceptat să-l asculte și a 
rămas singură cu el. La scurt timp după aceea, s-au auzit 
strigăte și slujnicele au ajuns la timp ca să vadă cum bruta 
aceea de bărbat o pălmuia fără milă. Fetele care o machiau au 


85 


fost nevoite să folosească multă pudră ca să ascundă o vânătaie 
mare de la tâmplă, înainte de a ieși pe scenă și chiar și paznicul 
a avut mult de furcă până să-l dea afară: bărbatul era foarte 
puternic, pe lângă faptul că arăta înspăimântător, fiind plin pe 
tot corpul de cicatrice... 

— Bărbatul acela putea fi Chelidon? se întrebă cu voce tare 
Aurelius. În cazul acesta, actriţa minţise când susţinuse sus și 
tare că-l cunoscuse pe gladiator abia în casa lui Mauricus... Ar fi 
interesant de știut și cum și-a început Nisa cariera: cine a 
introdus-o în lumea aceasta a pantomimei erotice? Până acum 
câţiva ani, era încă total necunoscută și totuși a reușit să 
pătrundă destul de repede într-un asemenea mediu destul de 
închis... 

— Singurul care ne-ar putea spune ceva despre asta era șeful 
comicilor, cel care a angajat-o, dar a murit strivit de roţile unui 
car, acum doi ani... Bune prăjiturelele astea cu nucă, continuă 
Pomponia, cu gura plină: hotărât lucru, vorbind despre ceea ce 
făceau alţii, chiar și în momentele cele mai aprinse, i se ridica 
pofta de mâncare și Aurelius, ca s-o ispitească, pusese mai 
aproape de ea și niște prăjituri presărate din belșug cu piper, o 
specialitate a priceputului archimagirus, Hortensius. 

— Mai este un lucru care m-a pus pe gânduri, reluă vorba 
matroana. După cum spun servitoarele, Nissa și Chelidon nu se 
comportau câtuși de puţin ca niște îndrăgostiţi. Știi tu, femeile 
observă anumite lucruri: nici vorbă de priviri drăgăstoase, 
ocheade pasionale, mici răutăţi; aproape că păreau doi 
parteneri de afaceri... 

— Sau iubiţi de mult timp, obosiţi, de-acum, unul de altul, 
observă Aurelius. Felicitări, Pomponia, mi-ai fost de foarte mare 
ajutor! 

— Să-i mulțumești mai degrabă cameristei mele, Crisis. Ea 
este cea care a scos de la slujnicele Nissei toate informațiile, 
prefăcându-se că-și caută de lucru în teatru, fiind coafeză. 

Aurelius își întipări în minte această ultimă informaţie: va 
trimite fetei o bijuterie sau un val de stofă frumoasă. 

— În schimb, în ce-l privește pe Servilius... 

Senatorul reuși s-o întrerupă pe prietena sa, înainte ca 
aceasta să poată aduce din nou în discuţie subiectul dureros al 
infidelităţii soțului ei. 


86 


— Nu mi-ai mai spus de mult timp ce bârfe mai circulă pe 
seama împărătesei! îi aminti el, prefăcându-se peste măsură de 
interesat. Nimic nu era mai nimerit, pentru a abate atenţia 
enormei matroane de la nenorocirile sale conjugale, decât s-o 
facă să se concentreze asupra amorurilor, adevărate sau 
presupuse, ale Messalinei. 

Într-adevăr, femeia se însufleți și păru mai bine dispusă: o 
cleveteală picantă era cel mai bun remediu contra stării sale 
proaste. 

— În afară de histrionul Mnestros, acum mai are de-a face și 
cu unul, Silius... apare peste tot însoţită de el și a fost văzută 
chiar sărutându-l în public. Este posibil ca împăratul să nu 
observe nimic? Se pare că este adevărată zicala care spune că 
soțul este ultimul care află! 

„Câteodată și soția”, oftă în sinea lui Aurelius, destul de 
încurcat, conducând-o pe prietena sa până la ușă. 

— Ah, era să uit! adăugă Pomponia când ajunse în prag. M-am 
interesat printre cusătoresele mele, în speranţa că ar cunoaște 
ele vreo costumieră de la teatrul lui Pompei... Știi, mi-ar plăcea 
să-mi comand o stolă mai originală, ca să-i mai atrag atenţia lui 
Servilius, deși tu m-ai sfătuit să mă îmbrac mai simplu... 

De fapt, matroana, înfofolită într-o palla bogat brodată, de 
culoare indigo, nu părea deloc hotărâtă să urmeze sfatul 
competent al lui Aurelius. 

— Ei, și? o întrerupse acesta parcă stând pe ghimpi. Când 
Pomponia se angaja în una dintre interminabilele sale discuţii 
despre modă, trebuia oprită cât mai repede, fără a pierde nicio 
clipă: știa aceasta și bravul Servilius, deși nu reușise niciodată... 

— Nimic, din păcate! oftă Pomponia, pe un ton dezamăgit. 
Totuși, cizmarul care îmi face crepidae, papucii aceia pe care-i 
port prin casă atunci când nu am musafiri... știi, sunt așa de 
comozi, chiar dacă tocul jos nu prea mă avantajează, este clar, 
și... 

— Ce ţi-a spus cizmarul? interveni cu toată hotărârea 
patricianul, ca s-o împiedice pe Pomponia să se piardă într-un 
labirint de sandale, papuci, cizmuliţe și pantofi grecești. 

— Să vezi ce coincidenţă! Lucra chiar pentru teatrul Nissei, 
atunci când a fost ea angajată și s-a întâmplat să-i ducă acasă o 
pereche de sandale noi, foarte frumoase după spusele lui, din 


87 


piele cusută cu fir de aur, cu o fâșie de piele care se înfășură în 
jurul gleznei... 

— Adresa, Pomponia! Ţi-a spus unde locuia? încercă senatorul 
s-o readucă pe calea cea bună. 

— Sigur: într-o insula populară mare în Clivius Publicus, la 
ultimul etaj. Gândește-te că, atunci când sărmanul cizmar a 
ajuns la capătul scărilor, i-a căzut un pantof și cureaua s-a rupt; 
așa încât, bietul de el, a trebuit să... 

— Zeii să te aibă în pază, prietena mea! o făcu să tacă 
Aurelius, trimițându-i un sărut, și închise bine ușa în urma ei, 
grăbindu-se să se folosească de informaţia primită. 

Exact când traversa în grabă atriumul, era să se ciocnească 
de un Castor care puţea incredibil și, din mers, încerca să-și dea 
jos toate hainele murdare de pe el. 

— A luat-o pe Clivus Publicus, cotind, după aceea, prin Vicus 
Armilustri... povesti grecul cum îl urmărise pe servitorul plecat 
de la cazarmă. 

— Și, după aceea? întrebă Aurelius, nerăbdător: cele două 
străzi duceau pe Aventin, nu departe de Vicus Altus, unde se 
afla și casa lui Mauricus. În plus, dacă informatorul Pomponiei 
spunea adevărul, Nissa trăise tocmai în acele locuri. 

— L-am pierdut! își desfăcu braţele grecul. Alergam după el 
ca un smintit, când mi-au ieșit în cale doi nenorociţi de fu/lones 
care cărau materia primă necesară la vopsitul ţesăturilor. Două 
găleți pline au vărsat pe mine! 

Aurelius se abținu să nu râdă în hohote, începând să priceapă 
de unde era îngrozitoarea duhoare de urină care venea dinspre 
libert: nu numai o singură ful/lonica folosea pentru vopsit urina 
scoasă de prin latrine... 

De data aceasta, patricianul se hotărî să fie mărinimos: în 
fond, libertul o păţise în timp ce ducea la îndeplinire una dintre 
misiunile primite! 

— Du-te să te speli, Castor, și nu-ţi mai face griji pentru 
hainele stricate. O să-ţi cumpăr eu însumi altele noi, îi promise 
el. 

— Mulţumesc, domine, dar nu-mi făceam deloc probleme: 
hainele erau ale tale, îl liniști grecul, dispărând apoi gol pușcă în 
calidarium, în timp ce stăpânul său rămase încremenit privind 
cu tristețe la halul în care ajunsese tunica lui roșie ca flacăra și 


88 


frumos brodată de care servitorul se dezbrăcase puţin mai 
devreme. 


89 


XIV 


A treisprezecea zi înainte de Calendele lui iulie 


Îmbrăcat cu o tunică simplă, scurtă, Aurelius se opri sub 
porticul vechii clădiri și-și ridică privirea către jardinierele pline 
cu plante agățătoare și balcoanele cu ierburi aromatice înflorite 
de la toate etajele, fixate într-un echilibru cam instabil pe 
bârnele din lemn care se înălţau către cer. 

Urcă panta din piatră din faţa ușii mari de la intrare, larg 
deschisă, și intră în atriumul întunecos, ținându-se de nas ca să 
poată suporta mirosul greu de varză care se simțea peste tot. 

Exact în clipa în care punea piciorul pe prima treaptă a scării 
interioare, de sus căzu înspre el o mantie plină de purici, urmată 
de o plapumă veche, mâncată de molii: făcând un salt rapid, 
reuși să se ferească în ultimul moment de un ceaun și două tigăi 
sparte care zburau de la etajul al cincilea, drept înspre el. 

— Ștergeţi-o de aici! urla încasatorul de chirii la doi bătrâni 
prăpădiţi și la tinerelul care-i însoțea, în timp ce aceștia încercau 
să-și adune sărmanele lucruri. N-a fost de-ajuns că v-am tăiat 
accesul la scară, a trebuit să chem și întăriri ca să vă scoată de 
aici! 

Slujbașul proprietarului strigă la doi sclavi spătoși care 
așteptau afară. 

— Ocupare abuzivă a spaţiului! strigă el, poruncind celor doi 
zdrahoni să-l scoată afară cu forța pe băietanul care încerca din 
răsputeri să se împotrivească. 

Aurelius nu se miră: câteva zile de întârziere la plata chiriei 
erau suficiente pentru ca locatarul să fie aruncat în stradă cu tot 
cu lucrurile pe care le avea. Cei care încercau să reziste erau 
luaţi pe sus de sclavi puternici, special pregătiţi pentru așa 
ceva, în timp ce mobilele lor erau aruncate de la ferestre în 
capetele bieţilor trecători. 

— Zeii să te pedepsească, Niger! striga tânărul, cu un glas 
mânios, încercând să-i ajute pe nevolnicii săi părinţi care se 
îndepărtau aduși de spate și cu lacrimi în ochi. 


90 


— Și tu ce dorești? întrebă omul, întorcându-se către Aurelius, 
în timp ce completa cu o pereche de palme treaba făcută de 
sclavii lui. Dacă ai nevoie de o cameră, uite, acum s-a eliberat 
una: hotărăște-te repede, căci la Roma nu-i ușor să găsești un 
loc de dormit! 

Aurelius ieși mai la lumină și bruta aceea înţelese în clipa 
aceea că nu va avea de încheiat nicio afacere. Deși era îmbrăcat 
modest, patricianul nu avea mantia găurită și talpa de la solae 
era prea nouă ca să fie a unuia care s-ar putea mulțumi cu un 
loc de dormit sub acoperișul acelei insulae. 

Niger nu-și făcu, însă, prea multe probleme: nu era greu să 
găsească un alt chiriaș, chiar dacă, de fapt, cu banii daţi pentru 
a închiria cea mai prăpădită cameră din centrul Romei, oricine 
și-ar fi putut cumpăra o căsuță comodă și demnă de respect în 
provincie, având chiar și un petic de pământ în jur. 

Totuși, Roma era buricul lumii, centrul trepidant în jurul căruia 
funcționa imensul Imperiu, locul magic în care totul era posibil și 
unde, cu puţin noroc, chiar și cele mai absurde visuri se puteau 
îndeplini: așa că, mulţimi întregi de săraci, dezmoșteniţi și 
aventurieri de toate felurile se înghesuiau la porțile sale având 
în faţa ochilor mirajul unor câștiguri rapide sau ambiția unei 
cariere de prestigiu, sau, cel puţin, măcar speranţa firavă a unui 
loc de muncă sigur pentru a putea hrăni o familie numeroasă. 

— Vreau să aflu câte ceva despre o fată care trăia aici acum 
câţiva ani, spuse Aurelius. 

— Nu mai spune; dar cine vrei să-și mai aducă aminte de 
asta? Lumea vine și pleacă mereu, i-o reteză Niger, întorcându-i 
spatele. 

Așa este, gândi patricianul, privind la grinzile aproape putrede 
care încă mai susțineau instabila construcţie: cine ar fi reușit să 
iasă cât de cât la lumină printr-o situaţie materială decentă, s-ar 
fi grăbit, cu siguranţă, să plece dintr-o asemenea locuinţă... 
Acolo, mai devreme sau mai târziu, locatarii aveau să-și lase 
oasele: constructorul economisise precis materialele, mituindu-i 
din greu pe funcţionarii care veneau în control pentru ca aceștia 
să închidă un ochi sau chiar pe amândoi. 

Aurelius ieși în stradă, cam dezamăgit; pe de altă parte, nu se 
așteptase la cine știe ce rezultate de pe urma acelei vizite: cu 
atâtea alungări și mutări, în insulae, vecinii erau mereu alţii și 


91 


nimeni, în orașul acela agitat, nu avea timpul necesar ca să lege 
prietenii veșnice cu cei de alături... 

Familia alungată din casă era tot acolo, sub portic: după ce-și 
strânseseră  boarfele în plapumă, nu se hotărau să se 
îndepărteze de ceea ce, până cu doar câteva clipe înainte, 
fusese casa lor. 

— Bruta aia de Niger nu are niciun pic de suflet! Eu aș putea 
dormi, la nevoie, chiar și pe sub un pod de pe Tibru, dar 
sărmanii mei părinţi... exclamă tânărul plin de obidă. 

— Pe Gavilla, însă, n-a alungat-o și nici pe Celia... 

— Cred și eu: ei le trimit pe fetele astea tinere la proprietar ca 
să-i ceară o amânare a plăţii chiriei! 

Aurelius ciuli urechile: dacă proprietarul era așa de sensibil la 
farmecul fetelor, s-ar putea să-și amintească și de Nissa? 

— Aşteptaţi o clipă, spuse el familiei care stătea și-și păzea 
bocceaua. Am ceva experienţă în domeniul legilor și poate că 
mai există vreo șansă. 

După câteva clipe, patricianul se întorcea în atrium, în fruntea 
micului grup de oameni necăjiţi. 

— Tot aici sunteți, chiar vreţi să chem gardienii? îi întâmpină 
ameninţător încasatorul. 

— Chiar asta și vrem, Niger; cred că nu s-a mai făcut de mult 
timp un control în coșmelia asta, spuse Aurelius cu un calm 
olimpian, și, între timp, începuse să încerce cu lovituri de picior 
bine ţintite rezistența zidurilor. la să vedem: aici este numai 
nisip, cine știe pe unde s-or fi rătăcit cărămizile. Și lemnul este 
gata să se fărâmiţeze... oh, dar ce văd? Alături este un depozit! 
Nu știi că un decret imperial interzice să se înalțe construcții cu 
pereţi comuni? Ei, da, chiar trebuie să anunţăm vreun inspector. 
N-aș vrea să fiu în pielea ta când proprietarul o să vadă în ce 
stare proastă ai păstrat imobilul său! 

Niger sărise în picioare și acum îl privea ţintă pe senator, 
înghițind în sec. 

Aurelius aruncă o privire în jur, mulțumit, după care alese fără 
grabă scaunul cel mai zdravăn - cel al lui Niger, bineînţeles - și 
se așeză comod pe el, cu picioarele rezemate de masă, 
fluierând indiferent. 

— Oamenii ăștia cumsecade, continuă el, îmi spuneau că, 
pentru camera lor, tu primești deja o chirie legală de la un 
anume Cossus care, pentru moment, nu se află în oraș. Vai de 


92 


mine, se pare că nu prea îţi sunt clare regulile în privinţa 
subiînchirierii; voi avea grijă să le spun asta gardienilor când vor 
veni! 

— Dar nu-i nicio grabă, domine, nu avem de ce să ne grăbim. 
Putem discuta despre asta, dădu înapoi slujbașul care presimţea 
că s-ar putea să aibă necazuri. Poate că evacuarea acestei 
familii n-a fost decât o regretabilă greșeală... 

— Nu-ţi face griji, se putea întâmpla oricui, insinuă patricianul 
cu un zâmbet ironic. Din păcate, pentru că slujitorii tăi au fost 
nepoliticoși, oamenii aceștia au avut de suferit. Cel mai 
neînsemnat lucru pe care l-ai putea face ar fi să-i scutești de 
chirie timp de șase luni, cu speranţa că nu te vor da în judecată. 
În caz contrar, eu aș fi fericit să le preiau cauza în tribunal sau, 
dacă nu eu, măcar prietenul meu, Sergius Mauricus! 

Încasatorul de chirii își mai pierdu din tupeu, fără a scoate 
nicio vorbă: era mai bine să renunțe și să-și scoată pierderea pe 
spinarea vreunui alt nenorocit lipsit de protecţia unor oameni de 
vază. Cu un gest grăbit, el le făcu semn celor trei că puteau urca 
din nou în camera lor. 

— Dar de ce stai în picioare? Nu te jena, hai, suntem între 
prieteni! îi dădu voie senatorul, așezându-se și mai comod pe 
jilțul său, în timp ce Niger ședea timid pe marginea unui taburet 
șchiop. Ce ziceai despre fata de la ultimul etaj? Sunt sigur că un 
bărbat ca tine a remarcat-o imediat, îi făcu el complice cu 
ochiul. 

— Într-adevăr, eu... începu, șovăitor, individul, dar limba i se 
dezlegă imediat, aceasta și pentru că Aurelius avusese grijă să- 
și deschidă tunica în față atât cât era necesar ca să i se vadă 
clar punga plină cu bani. 

De femeie Niger își amintea chiar foarte bine, dat fiind că 
deseori acceptase ca ea, neavând bani pentru chirie, să-i 
plătească în natură. 

În scurt timp, pe de o parte ca să intre în grațiile personajului 
plin de autoritate din faţa lui, pe de altă parte pentru că 
întotdeauna este plăcut să te întorci cu gândul la anumite 
lucruri din trecut, începu să-i toarne pe îndelete lui Aurelius tot 
ce-și mai aducea aminte. 

— Frumușică, să știi, dar nu cine știe ce... aprecie el cu un aer 
superior. O asinel/la cum se pot găsi multe la Roma: îmi era milă 
de ea și atunci... 


93 


Patricianul își reţinu un zâmbet: cine știe ce figură ar fi făcut 
Niger dacă ar fi recunoscut-o în diva cel mai bine plătită din 
Roma pe fetișcana pe care se milostivea s-o tăvălească - doar 
din milă, desigur - prin așternuturi! 

— Aici o instalase Vibonus, fierarul, un tip mare, gras și plin 
de cicatrice. El îi aducea clienţi și eu mă făceam că nu văd. Dar, 
mă înţelegi, nu pentru că-mi luam și eu partea; eu sunt un om 
cumsecade, dar ea nu făcea prea multe fasoane și, unuia ca 
mine, la anii mei, ocazii ca asta îi apar mai rar. Nu, nu mai știu 
chiar nimic despre ea de când a plecat, acum trei ani. 

— A plecat cu peștele ei? întrebă, curios, patricianul. 

— Da de unde, cu o altă femeie! Fierarul era furios nevoie 
mare; spunea că o s-o găsească el mai devreme sau mai târziu 
și o s-o ia la pumni! Păi, pune-te în situaţia lui: plătise pentru ea 
nu mai puţin de zece sesterți, bani în mână, codoașei ăleia 
bătrâne de mă-sa și unde mai pui că el o violase prima oară și o 
învățase meserie. Ce voiai, s-o lase să plece tocmai când 
începuse să producă? 

— Unde stă Vibonus ăsta? 

— La cimitir. A căzut în Tibru, pe când era beat mort. 

Fierarul înecat și Nissa liberă... cine știe dacă nu fusese mâna 
lui Mauricus în spatele acelui accident! 

Aurelius oftă. Sperase, în adâncul inimii, să găsească vreo 
dovadă a legăturii dintre Nissa și Chelidon: în schimb, pierduse o 
întreagă dimineaţă. 

Dădu să plece, dar Niger tuși ușor, semn că aștepta ceva: în 
Urbs, totul avea un preț, chiar și amintirile frumoase. 

Senatorul fu gata să scoată vreo două monede, dar, venindu-i 
pe neașteptate o idee, se răzgândi și scoase de la centură 
legitimaţia de plumb care-i servea ca să intre gratuit la teatrul 
lui Pompei. 

— Spectacolul Nissei, pe Jupiter! De luni întregi încerc să 
intru, dar este prea mare aglomeraţie! acceptă cu entuziasm 
încasatorul de chirii, în timp ce Aurelius abia se abţinea să nu 
izbucnească în râs. De-abia aștept să mă duc la spectacolul 
ăsta, se spune că femeia este nemaipomenită! 

— Este un loc din primul rând, o s-o poţi vedea bine și cred și 
eu că o să rămâi tablou... încheia patricianul, înmânându-i cu un 
zâmbet larg mult-râvnitul bilet. 


94 


leșind din umbra rău mirositoare a atriumului, Aurelius porni 
în pas grăbit pe străduţe aglomerată, nu înainte de a se întoarce 
ca să trimită un salut prietenesc celor trei care îl salutau de la 
fereastra celui de-al cincilea etaj. 

Pierduse deja prea mult timp și voia măcar să profite de 
aspectul său anonim pentru a-și permite acele plăceri simple de 
care marii bogătași, închiși în locuințele lor luxoase, aveau prea 
adesea tendința să uite: doi cârnaţi înveliţi într-un aluat care ţi 
se topește în gură, un pahar cu o băutură caldă, ocheada unei 
slujnice obraznice dintr-o tavernă. 

Și, la Roma, asemenea locuri erau, desigur, o mulţime. Pe 
Clivus Publicus, la fiecare trei sau patru prăvălii, exista câte o 
popina sau un thermopolium: încă din zori, câteodată chiar 
înainte de a se lumina de ziuă, locuitorii cetăţii tentaculare - un 
milion și mai bine de oameni, înghesuiți pe numai câteva mile 
pătrate de pământ, ca boabele de strugure pe un ciorchine în 
acele insulae uriașe și pline de primejdii - se revărsau pe 
adevărata lor casă, strada, și sfârșeau inevitabil prin a intra într- 
o tavernă, căutând căldura grătarelor cu cărbuni și sucul de 
struguri îndulcit cu sapa. 

Rafinatul patrician știa bine că sapa și defrutum însemnau un 
mare pericol pentru sănătate, nu mai puţin decât smoala, creta, 
potasa și celelalte ingrediente folosite pentru falsificarea 
vinurilor oțetite, dar nu putu să reziste tentației: după ce 
comandă o cană mare din poșirca aceea la tejgheaua unui 
thermopolium, îşi apropie nările de ea inspirând până în adâncul 
plămânilor izul acru de sărăcie și de viață. 

La puţin timp după aceea, un străin îmbrăcat în straie 
evreiești, cu un aer rătăcit și cu o traistă pe umăr, se refugie în 
aceeași tavernă ca să scape de ceata de ștrengari ai străzilor 
care, cu chiote vesele, îl urmăreau bătându-și joc de 
îmbrăcămintea sa ciudată. 

— Ești nou venit, nu-i așa? zâmbi Aurelius și-i întinse cana sa 
muncitorului corpolent, între două vârste, care încă mai gâfâia. 
O să te obișnuiești și cu asta! 

— Mă rog, ca salut de întâmpinare, merge. Caut casa unui 
prieten, un anume Aquila... trebuie să fie pe aici, pe undeva. 

Doi clienţi, vrând să-i dea noului venit informaţiile de care 
acesta avea nevoie, începură să se certe între ei. 

— Este acolo, pe dreapta! 


95 


— Nu, la stânga, după intersecţie! strigau ei, în timp ce 
sărmanul om se scuza, părându-i rău că a dat naștere unui 
asemenea vacarm. 

— Ar fi mai bine să plec. Mulţumesc pentru băutură, amice, 
spuse străinul după ce-și potoli setea. Rămân dator până îmi 
găsesc de lucru. 

— Ce știi să faci? îl întrebă, curios, senatorul. Erau atât de 
multe și dezvoltate afacerile din care se trăgea bogăţia sa încât 
poate că se găsea un locșor și pentru omul acesta atât de blând 
și de binevoitor. 

— Pescarul: dacă mai treci pe aici, întreabă de Simon, căruia i 
se mai spune și Chifa... spuse omul și ieși în grabă. Aurelius 
clătină din cap: nu va avea o viaţă prea ușoară iudeul acela 
dacă spera să trăiască de pe urma peștilor din Tibru, se gândi el, 
în timp ce-l urmărea din priviri. 

Dar, hotărât lucru, străinul nu era obișnuit cu circulaţia dintr-o 
metropolă: făcuse doar câţiva pași când, încercând să se 
ferească de un cărucior cu zarzavaturi, se izbi de un trecător 
care venea alergând de pe partea cealaltă a străzii și căzu 
rostogolindu-se prin noroiul de pe jos. 

In scurt timp, toată străduţa răsună de înjurăturile 
zarzavagiului, amestecate cu vaietele copiilor pe care-i altoia ca 
să nu culeagă de pe pavaj marfa împrăștiată din căruţul 
răsturnat. 

Clienţii din cârciumă ieșiră și ei pe stradă, dornici să se 
amestece și ei în scandalul iscat, în timp ce mamele puștilor 
ieșeau de prin prăvălii, hotărâte să dea o mână de ajutor 
vlăstarelor rămase fără apărare. 

Singurul care tăcea, observă Aurelius cu uimire, era chiar 
omul pe care Chifa îl lovise din greșeală și care ar fi trebuit să 
fie cel mai furios dintre toţi. El stătea, însă, într-o margine, cu un 
cucui zdravăn în frunte, încercând să treacă neobservat; peste 
puţin timp, o luă înspre intersecție și se pierdu în mulţime. 

Totuși, în momentul în care dădea colţul, gluga îi alunecă pe 
spate lăsând să se vadă un chip bine cunoscut. 

Fără să mai piardă timpul, senatorul o zbughi afară din 
tavernă și sărind în fugă peste sărmanul pescar căzut în noroi, 
porni în urmărirea lui Aufidius. 


96 


După un ceas, patricianul se întorcea acasă, murdar și asudat, 
dar destul de mulțumit de îndemânarea cu care mersese pe 
urmele lanistului: pe parcursul îndelungatei urmăriri pe tot 
dealul, fusese foarte atent să nu fie zărit, ascunzându-se imediat 
după câte o coloană de fiecare dată când Aufidius se întorcea ca 
să privească în urmă. 

La un moment dat, se temuse chiar că va fi descoperit, dar, 
cu siguranţă, nu fusese decât o impresie: lanistul n-ar fi intrat 
nici în ruptul capului în domus a lui Sergius, dacă ar fi observat 
că era urmărit... 

— Trezește-te! strigă el, intrând în vestibul. 

Fabellus, care, ca de obicei, dormea tun în ghereta lui din 
ostiarius, sări ca ars și-și privi, nemulţumit, stăpânul: un sărman 
portar, se plângea el printre dinţi, nu poate nici măcar să tragă 
un pui de somn în liniște, fără să fie imediat deranjat! 

„Este ciudat că Paris nu este pe aici, așteptându-mă”, 
remarcă senatorul; dar, ajungând în peristil, încremeni, surprins. 

Printre coloanele de marmură, cu privirea tulbure și fericită, 
credinciosul intendent o spiona pe Xenia, isteața cameristă care 
era perechea stabilă a lui Castor, ca și cum ar fi privit-o pe 
Afrodita în persoană. Nespus de stânjenit, libertul se înroși tot, 
cu o rușine feciorelnică, iar patricianul se abţinu să mai 
comenteze, știind bine că orice aluzie la această situație ar fi 
făcut ca intendentul să cadă pradă celei mai cumplite rușini. 

— Domine, se bâlbâi el, nespus de încurcat. Ai o vizită... 

— N-am timp, trebuie să mă spăl rapid ca să pot ieși din nou. 

— Cum dorești. O să-i spun asta lui Spurius, frânghierul acela 
din Bononia. 

— Bononia? Vreau să-l văd imediat! exclamă Aurelius, 
repezindu-se către sufragerie. 

— Nu acolo, domine, este în bucătărie: am crezut că era mai 
nimerit să-l invit în camerele servitorilor, îi explică Paris care, în 
privința prejudecăţilor de clasă era mult mai avansat decât 
patricienii de viță nobilă. 

Aurelius porni în grabă către bucătărie. Și-ar fi dorit ca 
aceasta să fie largă, confortabilă și foarte curată. Prea mulți 
proprietari, după părerea sa, își asigurau un lux nemăsurat în 
marile _tricliniumuri pictate și în fântânile numai marmură și 
fildeș, pentru a lăsa mașina de gătit și cuptorul de pâine într-o 
cămăruță prăpădită, plină de fum și murdară. Vremurile în care, 


97 


în casa romană, se încălzea cina în atrium trecuseră demult, din 
fericire, și patricianul se gândise bine când rezervase pentru 
pregătirea hranei două camere largi și bine aerisite, prevăzute 
cu niște mici bazine cu ajutorul cărora totul era menţinut perfect 
lustruit și imaculat. 

— ... Moșmoanele trebuie puse în leșia clocotită în care se 
fierb rufele... spunea vocea răsunătoare pe care senatorul o auzi 
când intră. 

Un bărbat înalt și zdravăn stătea în capul mesei de lemn, 
având în jurul său bucătari, brutari, cofetari care ascultau 
cuvintele lui. 

— Și gutuile mele? întreba în clipa aceea Hortensius, 
archimagirus al lui Aurelius. Mazius, în manualul său, Prepararea 
conservelor... 

— Ce-mi spui mie de cărţi, ca să faci niște gemuri bune, dintre 
acelea care spun „mănâncă-mă”, este nevoie în primul rând de 
experiență! îl contrazise cu tărie omul venit din provincie. Se 
pun la uscat fructele pe paie sau, măcar, pe frunze de platan, 
apoi sunt puse în chiupuri unse cu smoală: noi nu ne putem 
permite mierea, cât de mult costă ea! 

— Dar, de fapt, ești frânghier sau bucătar, Spurius? interveni 
Aurelius, întrerupând lecţia aceea atât de înflăcărată privind 
arta culinară. 

— La dispoziţia ta, nobile senator! se ridică în picioare namila 
aceea de om, ridicând braţul într-un salut cam caraghios. lartă- 
mă pentru deranj, dar cumnatul meu Rusticus, un om 
cumsecade care are defectul de a se amesteca mereu în 
treburile altora, și-a permis să te plictisească scriindu-ţi acea 
scrisoare despre Placidus. l-am spus chiar atunci: nu trebuie să-l 
deranjezi pe senator, să-i spui lucruri, așa, doar pe jumătate, ca 
omul să nu poată pricepe nimic. Și, pentru că un prieten de-al 
meu venea la Roma, m-am gândit: acum merg chiar eu, ca să-i 
explic totul prin viu grai, astfel încât pot să-mi iau și recompensa 
care, cu poșta care se știe cum funcţionează, cine știe când 
sosește și dacă nu o șterpelesc alţii. Pentru că trebuie să știi că 
eu și Decia avem patru copii, toţi băieţi, și acum frânghii nu mai 
cumpără prea mulţi... 

— Nu-ţi face probleme, Spurius, spune-mi ceea ce știi și vei fi 
răsplătit. 


98 


— Imediat, ilustre senator: când locuiam la Mutina, cam cu 
vreo zece ani în urmă, aveam nevoie de ajutor în atelier și 
Decia, care a devenit după aceea soția mea, îmi spune: de ce 
nu-l iei pe băiatul Sosimei care a rămas văduvă și nu prea se 
descurcă, săraca femeie? lar eu nu voiam nici în ruptul capului, 
pentru că Placidus ăla nici când era mic nu era deloc cuminte, 
umbla peste tot și intra în tot felul de belele sau se încăiera cu 
toți, dar, ţinându-se mereu de capul meu, Decia reușește 
întotdeauna să mă convingă să fac ceea ce spune ea; așa că eu 
îl angajez și mai bine n-aș mai fi făcut-o, pentru că mă bagă în 
tot felul de necazuri banditul ăla; îi dau o grămadă de bani și, ca 
și cum n-ar fi fost de-ajuns, el îmi lasă borțoasă și servitoarea. 
Atunci l-am alungat și el a făcut una și mai boacănă, scoțând 
cuțitul la o ceartă cu un legionar în misiune și de la cuţit se trece 
la sabie; în cele din urmă, soldatul a rămas schilod și se spunea 
că Placidus nu va scăpa doar cu câteva bice pe spinare, ci va 
ajunge la eșafod. Atunci apare un barosan, un avocat, care îl 
eliberează și îl ia cu el la Roma și mai târziu aflăm că a devenit 
campion și și-a luat numele de Chelidon, rândunică, zic eu, ăsta 
nu-i deloc un nume de bărbat! 

— Și servitoarea gravidă? întrebă patricianul, fiind deja sigur 
că nu era vorba despre Nissa. _ 

— Era fată de la ţară și s-a întors în satul ei. În orice caz, 
Placidus a plecat, împreună cu o gașcă de alți indivizi nu prea de 
soi. Avocatul ăla avea o slăbiciune pentru derbedei: l-a 
cumpărat până și pe Luridus împuţitul, doar pe câţiva gologani, 
dat fiind că nimeni nu-l mai voia acolo; apoi pe Popinus idiotul, și 
chiar și pe Guercius sașiul... 

— Bravo, Spurius, este foarte important tot ce mi-ai spus! 
Totuși, nu era nevoie să vii chiar tu de la Bononia până aici: ar fi 
fost de-ajuns să-mi trimiţi o scrisoare. 

— Nici vorbă! Toată lumea vorbește despre Roma, voiam s-o 
văd și eu! 

Aurelius zâmbi nu prea convins: era bine ca, măcar o dată în 
viață, provincialii să vină în Urbs, minunea lumii, și să ducă apoi 
în sufletele lor amintirea ei acolo, în gheţurile din Gallia de 
dincoace de Alpi... 

— Și acum, că am văzut-o, mă simt mai bine, nobile senator. 
Între noi fie spus, Roma asta faimoasă nu este chiar ceva 
deosebit, pentru că Forum avem și noi, la Bononia, și voi, aici, 


99 


nu aveţi nici măcar un Decumanus Maximus. Este adevărat că 
templele voastre sunt mai mari, dar, dacă ai vedea capela lui 
Isis, în Bononia noastră, ce giuvaer... 

— Înţeleg, înghiţi în sec Aurelius, pe jumătate jignit și pe 
jumătate înveselit. Treci, te rog, pe la administratorul meu ca 
să-ți iei răsplata și spune-i să-ţi dea și câteva vase cu miere, 
dacă spui că la voi costă așa de scump. Dar să nu vorbești prea 
urât despre Urbs, atunci când vei ajunge acasă la tine! 

— Sigur, stăpâne: de fapt, și Roma este un oraș mare și 
frumos! îl asigură Spurius, binevoitor, și se îndreptă către ieșire, 
urmat de bucătarul Hortensius cu tăbliţa lui pentru luat notițe. 

Aurelius se așeză, nedumerit, și, trecând peste mândria sa 
îndreptăţită de locuitor al Romei, clătină din cap, întrebându-se 
dacă n-ar fi fost cazul, mai devreme ori mai târziu, să meargă să 
vadă minunăţia aceea de Bononia... 

e 

— Popinus idiotul, Luridus împuţitul, Guercius sașiul... Niciunul 
dintre indivizii din cercul lui Mauricus nu răspunde la aceste 
nume atât de respectabile, declară Castor când se întoarse din 
misiunea sa, turnându-și o cupă plină ochi din amfora lui 
Aurelius. 

Ținând cupa în mână, se așeză într-un jilț din lemn de abanos, 
netezindu-și cutele unei dalmatice noi, de un verde aprins. 

— Frumoasă țesătura asta, nu pare să fie de in... aprecie 
Aurelius, cu o admiraţie sinceră. 

— De fapt, este mătase indiană: a sosit cu corabia ta, îi 
explică libertul, liniștit. 

— Dar este bucata pe care i-o promisesem Cynthiei! se 
revoltă patricianul. 

— N-ai spus că te-ai săturat de curtezana aceea? M-am gândit 
că bucata aceea nu-ţi mai trebuia și i-am spus Xeniei să-mi facă 
din ea o tunică nouă... 

— Dacă ai de gând să te îmbraci și în toga mea cu laticlavă de 
senator, ai grijă să intri mai întâi în Curie! răbufni Aurelius, cam 
furios. 

— Nu ţin la asta, domine, culoarea purpurei nu-mi stă bine, îl 
asigură libertul cu cea mai mare seriozitate. 

— Și asta cum o explici? strigă patricianul, nervos, vârând sub 
nasul grecului o foaie de papirus acoperită cu un scris mărunt. 
Din cămară lipsesc nu mai puţin de șase amfore de vin, în plus a 


100 


dispărut din nou inelul meu din lapislazuli, cel cu leul ridicat în 
două picioare; mai mult, cufărul meu de piele spaniolă în care 
îmi ţineam corespondenţa a fost găsit în camera ta, plin cu 
scrisorele deocheate ale unei servitoare de la teatru! 

— Cufărul acela mic ţi l-am înlocuit cu o ladă, domine, 
prevăzând că o să porţi o corespondenţă mai intensă cu 
Bononia. lar amforele nu erau decât cinci, preciză calm grecul. 

— Mănânci ca o cohortă de soldaţi din garda împăratului, bei 
mai mult decât o întreagă legiune și nu ești în stare nici măcar 
să-mi găsești un sașiu și un idiot! 

Castor îl măsură cu privirea pe domnul și stăpânul său, cu o 
expresie total nemulțumită. 

— Asta nu poţi s-o zici, domine! Un chior este! declară el, 
zâmbind triumfător. 

— Cum, mai spune o dată... ciuli urechile patricianul. 

— Unul dintre bandiții care l-au însoţit pe Mauricus în arenă 
chiar nu are un ochi. Și, în timp ce mă învârteam prin locurile pe 
unde umblă servitorii, în timpul cinei cu Nissa, am dat peste un 
haidamac uriaș care avea exact aerul unui deficient mintal. 

— Bravo, Castor, mai lipsește doar Luridus împuţitul! 

— Jigodia aia pe care mi-ai spus s-o urmăresc, are o înfățișare 
extraordinar de murdară și vorbește cu un accent de prin părţile 
Galliei de dincoace de Alpi... 

— Grozav! Acum nu-ţi mai rămâne să descoperi decât ce 
legătură este între Aufidius și familia Sergius. la informaţii 
despre situaţia financiară a lanistului, pentru că, dacă așa cum 
bănuiesc, este complice la înșelătoria cu pariurile, ar trebui să 
aibă ceva sesterți puși la păstrare. 

— Merit și eu o răsplată, nu-i așa? își coborî privirea, rușinos, 
servitorul. 

— Pentru moment, ia-ţi inelul cu lapislazuli pe care mi l-ai 
furat, acceptă Aurelius. Și, când o să te întorci cu informaţiile 
despre Aufidius, o să mai primești și altceva. 

— Dar n-am luat eu inelul acela! Măcar să fi fost Xenia! Pe toţi 
zeii, să vezi că... exclamă grecul, bănuind ceva îngrozitor. Dar 
nu, este imposibil, ar fi ridicol: ce femeie s-ar uita vreodată la 
Paris, avându-mă PE MINE la dispoziţie? își alungă el gândul, 
mârâind. 

Aurelius încercă și el să zâmbească, dar încercarea sa plină 
de bunăvoință se transformă într-o strâmbătură. 


101 


XV 


A douăsprezecea zi înainte de Calendele lui iulie 


În ziua următoare, servitorul și stăpânul se aflau din nou la 
lucru. 

— Nu înţeleg nici în ruptul capului ce avem de făcut la 
amfiteatru! se plângea Castor, gâfâind în urma lecticii pentru a 
ține pasul cu puternicii purtători nubieni. 

Cartierul în care se afla amfiteatrul lui Statilius Taurus era 
unul dintre cele mai moderne ale Romei: practic, toate clădirile 
datau cel mult din secolul trecut, când urbanizarea masivă a 
impus necesitatea unor structuri stabile, din cărămidă, în locul 
celor străvechi, din lemn. Astfel, încă din epoca republicană, 
apăruseră pe cheltuiala lui Pompeius Teatrul și Porticurile, în 
timp ce Caesar susținea proiectul, rămas doar în această fază 
inițială, de deviere a cursului Tibrului pentru a uni Câmpul lui 
Marte cu cel al Vaticanului într-o singură și vastă degajare a 
perspectivei. 

După aceea, Augustus se străduise timp de două decenii să 
transforme locul respectiv într-un autentic „oraș nou”, punând 
să se construiască sau să se restaureze un complex impunător 
de edificii: porticurile Octaviei, templul lui Apollo Sosianus, 
termele lui Agrippa, teatrele lui Balbus și Marcellus, Pantheonul 
și imensul orologiu solar care folosea ca ax central unul dintre 
obeliscurile aduse din Egipt după victoria asupra Cleopatrei. 

Tocmai datorită acestei activităţi neobosite de fondator, 
despre Augustus se spusese, la moartea sa, că lăsa o Romă din 
marmură, în locul celei de noroi pe care o găsise. Marea 
structură construită de Statilius Taurus făcea parte chiar din 
acest vast proiect de înnoire și apăruse în pofida opoziţiei surde 
a conservatorilor care, temându-se de o decădere a obiceiurilor, 
ar fi preferat ca jocurile să se desfășoare tot în Forum, așa cum 
se obișnuia în vremurile de demult. 

Aurelius nu împărtășea temerile acestor retrograzi. Pentru el, 
un adversar înverșunat al spectacolelor cu gladiatori, lucrurile 
nu se schimbau prea mult dacă acele jocuri sângeroase care-l 


102 


dezgustau atât de mult aveau loc pe stradă sau într-un loc 
special amenajat. 

Așa încât patricianul ascultă cu un interes scăzut descrierea 
planurilor  ambiţioase ale inginerilor care  proiectaseră 
amfiteatrul lui Statilius cuprinzând un complicat sistem de 
ascensoare pentru fiarele sălbatice și alte soluţii ingenioase 
pentru a perfecționa scenografia jocurilor: cu un gest brusc, opri 
explicaţiile tehnicienilor și, după ce aceștia tăcură, înaintă 
singur pe nisipul din arenă. 

— Domine, ce faci înțepenit acolo în mijlocul arenei? îl întrebă 
Castor. 

— Încerc să reconstitui ultimele gesturi ale lui Chelidon, 
înainte de a se prăbuși la pământ, îi explică Aurelius, 
străduindu-se să-și aducă aminte cât mai exact ceea ce văzuse 
în ziua jocurilor: din locul în care se afla în tribună, putea admira 
ceafa frumoasei Messalina aflată în loja imperială, privindu-l în 
același timp, din dreapta, pe faimosul campion. Prin urmare, 
atunci când fusese lovit, gladiatorul se afla exact acolo unde 
stătea el acum. 

— Stai aici, Castor, și ridică braţul, ca și cum ai avea în mână 
un trident! îi porunci el servitorului. 

Acesta înțepeni asemenea unei statui, simțindu-se peste 
măsură de ridicol. 

— Nici dacă aș fi fost un manechin... șuieră el printre dinţi, 
potolit imediat de stăpânul său care începu să-i pipăie gâtul, în 
locul în care văzuse rana de pe cadavrul lui Turius. 

— Ei, fii atent, mă gâdili! protestă libertul, destul de nervos. 

— Stai așa, nu te mișca din loc! îi ordonă senatorul, măsurând 
distanţa până la primul rând de scaune ale tribunei. 

De unde ar fi putut porni săgeata mortală? Dacă ar fi fost 
aruncată din tribune, ar fi pătruns de sus în gâtul victimei. Nu, 
sigur, nu așa se petrecuseră lucrurile: zgărietura era foarte mică 
și fără alte urme. Dacă bănuiala i se adeverea, acul otrăvit 
parcursese o traiectorie aproape perfect orizontală... 

Privirea ageră a patricianului străbătu spaţiul gol și se opri 
asupra porților prin care se ajungea în subterane. 

— Domine, am început să amorțesc! se plângea grecul care 
rămăsese cu brațul ridicat. 

Dar Aurelius alerga deja către marginea arenei. 


103 


— Aici! Să facem o încercare, hai, repede! strigă el la 
sărmanul Castor care lăsase braţul în jos și-și dezmorțea 
mușchii înțepeniţi. Stai din nou așa cum stăteai mai devreme! 

— lar! gemu libertul, gândindu-se la ce-i va putea cere 
stăpânului său în schimbul atâtor eforturi. 

Aurelius scoase din mânecă o tulpină de trestie, goală pe 
dinăuntru, și introduse în ea o bucăţică de papirus răsucită; apoi 
își umflă plămânii cât putu de tare și încercă să sufle. 
Ghemotocul de papirus zbură alene prin aer și pluti răsucindu-se 
în cercuri largi, până ajunse la o distanţă destul de mare de 
servitorul care aștepta nemișcat. 

— Mai stau mult așa, stăpâne? Mai am puţin și o să mă ia 
ăștia drept o sperietoare de ciori! strigă Castor, pierzându-și 
răbdarea 

— Poate că ar trebui să fie mai greu... se gândea în vremea 
aceasta patricianul pierdut în calculele sale. 

Luând de pe jos micul proiectil, îl îngreună cu o pietricică, 
fixată bine în vârf. De data aceasta, săgeata nu se mai învârti în 
aer, ci ajunse până la picioarele lui Castor. 

— Gladiatorii, cu toate exerciţiile pe care le fac, au, cu 
siguranţă, plămâni cu o capacitate mult mai mare: cu o armă ca 
aceasta, unul dintre ei, oricare ar fi el, îi putea înfige foarte ușor 
lui Chelidon o săgeată în gât, trase concluzia Aurelius, satisfăcut 
pe deplin. 

— Dar de ce, oare, ar fi avut vreunul motiv să-l lovească pe 
Chelidon cu o săgeată otrăvită? Te-ai oprit asupra acestui 
amănunt, la fel cum ai făcut și cu servitoarea aceea de la Mutina 
care s-a dovedit a fi o amărâtă oarecare! Și totuși ai destule 
elemente la dispoziție: știi sigur că gladiatorul nostru fusese 
drogat și că la jocuri se organizau pariuri măsluite și, în plus, ai 
constatat că Aufidius era la curent cu toate acestea, judecând 
cel puţin după cât a agonisit, mult prea mult pentru un simplu 
lanist, chiar dacă îi pregătește pe gladiatorii împăratului. Mi-e 
greu să înțeleg de ce nu pui să-l aresteze imediat! 

— Nu-i suficient: mai sunt câteva detalii care nu se potrivesc. 
Să mai controlăm o dată subteranele. 

— Domine, ţi-am mai spus și îți mai repet încă o dată că 
nimeni nu poate pătrunde acolo, în afară de muncitorii angajaţi 
ai arenei! Vizitele la atleți în ajunul luptelor sunt strict interzise, 
iar intrarea pe parcursul jocurilor nu este permisă nimănui. 


104 


— Și totuși, este ceva ce nu înțeleg... clătină din cap 
patricianul. 

— Ba totul este destul de clar, stăpâne: Sergius a creat un 
campion din nimic, folosindu-se de legenda eroului trac. 
Chelidon era, cu adevărat, foarte talentat și în scurt timp și-a 
câștigat un prestigiu cu totul ieșit din comun: pariurile plouau nu 
numai din Urbs, dar chiar din provincie, aduse de porumbei 
călători... Și iată că, atunci când campionul ajunge în culmea 
gloriei, avocatul nostru scoate de la bancă o sumă neobișnuit de 
mare și o pariază pe un biet nenorocit pe care-l cunoscuse de 
mai multă vreme, pentru că a contribuit la condamnarea lui pe 
baza unei mărturii false. În plus, ca să vezi, Mauricus este mână 
în mână cu micuța prietenă a invincibilului gladiator și Nissa, cu 
o seară înainte de luptă, îi dă lui Chelidon să bea ceva care să-l 
scoată din luptă pentru o bună bucată de timp... 

— Chelidon, însă, a intrat în arenă foarte sigur pe sine, ca și 
cum licoarea aceea pe care o băuse nu-și făcuse efectul și acest 
lucru nu era în plan... Pentru ca el să nu câștige lupta, cineva s- 
a văzut nevoit să termine trebușoara începută de Nissa... 

— Și a exagerat cu doza... încheie Castor. Așa că retiarul a 
mierlit-o în arenă. 

— Cu siguranţă că nu asta își doreau: Chelidon, fără ca el să 
știe, trebuia să devină găina care face ouă de aur. Având 
reflexele amorţite, asul jocurilor urma să piardă întâlnirea, 
mulțimea îl iubea prea mult ca să-i ceară moartea cu degetul 
mare îndreptat în jos... 

— Da, nu era vorba despre munera sine missione, în care 
niciun învins nu are voie să părăsească viu câmpul de luptă. In 
arenă, condamnarea la moarte se aplică mai ales Iașilor, iar 
Chelidon avea curaj cu carul. Dacă ar fi fost învins, cu siguranţă 
spectatorii ar fi strigat: Missum!, scoate-l de acolo, în loc de: 
lugula!, ucide.-l. Și la fel de sigur este că și Claudius, în ciuda 
antipatiei sale faţă de retiari, i-ar fi acordat iertarea... 

— Așa încât, atunci când publicul, dezamăgit de idolul său, l- 
ar fi uitat, Chelidon s-ar fi întors în arenă mai puternic decât 
înainte, permițându-i lui Sergius, protectorul său, să câștige 
iarăși o grămadă de bani. Oricum, și într-un asemenea caz, 
Mauricus și Aufidius și-au putut încasa câștigul, aprecie 
senatorul. 


105 


— Spune-i jaf, era o adevărată avere! îl corectă Castor. Și 
când te gândești că eu am scos de la pariuri doar un pumn de 
mărunţiș. 

— Doar n-ai pariat pe Quadratus! exclamă uluit Aurelius. 

— Mă rog, de fapt... 

— Cine ţi-a suflat pontul, Castor? Așadar, cineva probabil că a 
știut... _ 

— N-a fost un agent de pariuri, dacă la asta te gândești. In 
dimineața jocurilor, unul dintre pierde-vară ăia care se distrează 
mergând cu gladiatorii în escapadele lor nocturne a făcut niște 
aluzii ironice despre noaptea petrecută de campion, dând de 
înțeles că nu fusese satisfăcut de Nissa. Nu prea i-am dat 
crezare, desigur, dar m-am gândit că poate n-ar fi rău să risc 
pariind câţiva sesterți pe adversarul său. Eram sigur că 
aruncasem banii de fereastră, dar... 

— Dar o întâmplare neprevăzută a aranjat lucrurile cum 
trebuia! răbufni stăpânul. 

— N-aș vrea să mă aflu în pielea zănaticului ăluia de ucigaș 
care a făcut o greșeală atât de grosolană. Sergius Mauricus nu 
este, cu siguranţă, tipul care să i-o ierte; mai devreme sau mai 
târziu, nenorocitul ăla va plăti scump prostia pe care a făcut-o. 

— Poate că deja a plătit! exclamă Aurelius, tresărind. 
Gândește-te la Turius care pretindea că este singurul și cel mai 
apropiat prieten al campionului: măcar să-l fi ucis el în 
persoană! Întoarce-te în cazarma gladiatorilor, repede, poate că 
am prins firul întregii afaceri! 

Castor nu se arătă prea entuziasmat de o asemenea poruncă. 

— Nu prea-mi vine să mă întorc acolo, la Ludus Magnus, 
stăpâne: Arduina are chiar prea multă simpatie față de mine și, 
așa cum s-a văzut în cazul lui Chelidon, predilecția ei nu prea 
aduce noroc! 

— Apropo de Arduina, crezi că ea este străină de toată gașca 
asta? Poate că ar fi cazul s-o avem și pe ea în vedere ca o 
posibilă complice. 

— De fapt, nu mi se pare într-atât de isteață încât să poată 
face un joc dublu, domine, și chiar am impresia că banii nu prea 
o interesează. Ceea ce își dorește ea este confruntarea, beţia 
luptei, sângele și, mai ales, aplauzele mulţimii. Este prea 
emotivă și violentă pentru a putea concepe anumite subtilităţi... 


106 


— Dar dacă ar fi doar o iscoadă? N-ar fi pentru prima dată 
când un sclav de origine nobilă încearcă să-și răzbune poporul 
care a ajuns în sclavie... 

— Omorând gladiatori traci? îl privi grecul, sceptic. 

— Ai dreptate, este puţin probabil să fie așa, admise Aurelius 
fără prea multă convingere. 

Între timp, cei doi părăsiseră amfiteatrul în lectică și Castor, în 
loc să vină pe jos, se așezase comod pe perne, alături de 
stăpânul său, dând vina pe cârceii care-i înțepeniseră mușchii 
după ce fusese nevoit să stea atâta timp nemișcat. 

— Uite, domine, eu cobor aici, spuse el după o vreme, arătând 
înspre pâlcul de platani înconjurat de porticurile lui Pompei, în 
spatele cărora se înălța teatrul de pantomimă. In timp ce 
făceam cercetări, am făcut cunoștință cu o actriţă tare graţioasă 
și informaţiile pe care le-aș putea primi de la ea pot fi foarte 
preţioase pentru ancheta ta, îl asigură grecul pe stăpânul său, 
după care dispăru dincolo de fântânile din grădină. 

Aurelius nu protestă în niciun fel: dezertarea lui Castor, o dată 
mai mult, devenea oportună. Avea să profite de aceasta, pentru 
a face o vizită cu totul și cu totul privată. 

(J 

Se lăsase întunericul când Aurelius ajunse la Porta 
Praenestina, lăsând în urmă mireasma grădinilor din marginea 
oraşului. 

Mirosul fiarelor care urmau să ajungă în arenă, închise în 
vivarium, ajungea până la el, o miasmă a pădurii și a disperării: 
mugete, lătrături, nechezături umpleau noaptea cu vaietul 
bogăției vii și fremătătoare a trei continente sclave, jertfită pe 
altarul însângerat al unui oraș suveran care, în ritualul macabru 
al masacrului, găsea confirmarea puterii sale absolute. 

Legate cu lanţuri, vârâte în calele corăbiilor, târâte pe câmpii 
și prin deserturi, puține animale mai ajungeau vii la Roma, 
pentru a-și găsi îndată după aceea o moarte sigură în arenă. In 
acest timp, Nilul se golea de hipopotami, din Egipt dispăreau 
leii, în Mauritania specia marilor struţi alergători se stingea, în 
timp ce locuitorii Romei, încântați de acest colosal măcel, se 
lăudau că au adus șoselele, apeductele și civilizaţia acolo unde 
înainte nu era decât viaţă sălbatică. 

Durerea din urletele animalelor prizoniere îl zgudui, ca și cum 
ar fi recunoscut în strigătele lor același dor de libertate care-l 


107 


anima și pe el însuși, gata să moară decât să ducă o existență 
de sclav: animalelor destinate jocurilor nu le era permisă nici 
posibilitatea de a alege. Senatorul se surprinse dorindu-și, cu o 
anumită doză de răutate, ca fiarele să-și vândă scump viaţa, 
înainte de a cădea sub loviturile celorlalte fiare care aleseseră 
să uite că s-au născut oameni... 

Indispus din cauza acestor gânduri, îi zori pe purtătorii lecticii 
ca să se îndepărteze cât mai repede de aceste locuri ale 
suferinței. 

Nubienii iuțiră pasul, ajungând în cele din urmă sub 
columbarul lui Statilius Taurus, unde fusese depusă cenușa celui 
care construise marele amfiteatru în arena căruia Chelidon își 
aflase moartea. Aici, senatorul dădu ordin nubienilor să se 
oprească și, după ce le dădu sclavilor câte un obol ca să se ducă 
la o cârciumă, începu să urce de unul singur povârnișul care 
ducea pe culmea colinei Esquilinului. Inainte de a atinge 
ciocanul de bătut în poartă, privi îndelung profilul casei care se 
putea distinge limpede în lumina lunii, încercând să-și înfrângă 
dorința nebună de a întoarce spatele acelor locuri și de a fugi. 
Totuși, bătu în ușă. 

— lar ai venit, Aurelius? Ti-am spus să nu mai vii aici, spuse 
femeia, recunoscându-l cu tot întunericul de afară. 

— Doar o clipă, Flaminia, o rugă patricianul, pe un ton umil 
care nu i se potrivea. 

— Bine, intră, fu de acord matroana, făcându-i loc să intre. 

După câteva clipe, își turnă puţin vin într-o cupă și ridică puţin 
vălul negru care-i acoperea chipul desfigurat, atât cât să poată 
sorbi. 

— Am nevoie să mai aflu și altceva, spuse Aurelius. A doua 
oară când Chelidon a venit aici a fost în seara din ajunul luptei, 
nu-i așa? 

Femeia îl privi drept în ochi, fără niciun pic de rușine. 

— Credeam că ar fi foarte excitant să faci dragoste cu un 
bărbat care a doua zi avea să-și pună viaţa în joc. Dar n-a mers, 
după cum ţi-am mai spus... 

— Când a venit aici avea, cumva, reflexele încetinite și ochii 
împăienjeniţi? 

— Da. Animalul acela venea aici direct de la casa actriţei 
aceleia, dar era deja pe jumătate adormit. A trebuit să-l pun să 


108 


facă de două ori câte o baie rece și să-i dau chiar și o băutură 
tonică pentru a reuși să-l pun pe picioare. 

Acesta era motivul pentru care licoarea pe care i-o dăduse 
Nissa nu-și făcuse efectul așteptat, înţelese patricianul. 

— La început am avut impresia că a doua zi nu se va putea 
descurca, dar, după aceea, când am aflat că adversarul lui era 
cu mult mai slab, m-am gândit că va putea face faţă, chiar și în 
acele condițiuni. Părea beat, ca și cum ar fi băut prea mult vin. 

— Sau a înghiţit prea multe picături de esență de mac. Se 
folosește fără nicio noimă așa ceva în vremurile noastre, la 
Roma. Cu toate pariurile care se făceau pe el, cineva se putea 
gândi că ar putea da o lovitură zdravănă, făcându-l să bea un 
drog destul de puternic ca să reacționeze cu întârziere în arenă, 
dar nu prea mult ca să-l împiedice astfel să înceapă lupta, 
pentru că, în cazul unei lupte care nu ar fi avut loc, pariurile s-ar 
fi anulat. 

— Cine, atunci, dacă nu Nissa? Dar ești cu adevărat convins 
că proasta aia ar fi putut urzi un asemenea plan? 

— Nu ea, ci complicele ei, Sergius Mauricus. Și când toate 
acestea se vor afla, faimosul avocat va fi gata să nege orice 
răspundere, aruncând toată vina pe mimula... 

— Este evident, fu de acord Flaminia. Sergius Mauricus a ieșit 
mereu din încurcătură dând vina pentru potlogăriile lui pe 
oamenii de care se servise ca să le comită. Este foarte greu să 
ajungi până la el: întreţine relaţii cu tot felul de bandiți, iar pe 
alţii îi scoate basma curată prin tribunale, nu întotdeauna prin 
mijloace legale. Cu sprijinul unor asemenea oameni, nu-i este 
greu să-i elimine pe cei care îi pun bețe în roate. Exact așa și-a 
început și cariera apărându-l pe unul dintre ucigașii plătiţi de 
Seianus: acuzaţia era de omucidere, susținută de nu mai puţin 
de trei martori oculari. Ei bine, despre doi dintre ei nu s-a mai 
știut nimic, iar celui de-al treilea tăcerea i-a fost cumpărată cu o 
sumă mare de bani; la puţin timp după aceea, oricum, a murit 
într-un accident nefericit, ducând cu el în mormânt ceea ce 
știa... Aurelius, lasă-l încolo pe Mauricus, eu îl cunosc bine: este 
un om periculos. Sub masca lui de cetățean aflat deasupra 
oricărei bănuieli, el ascunde o mulțime de taine. 

— Spune-mi! o rugă Aurelius. Dacă pe tine te apasă lucrurile 
astea... 


109 


— Oh, nu, eu nu știu nimic, răspunse femeia. Și chiar dacă aș 
ști ceva, aș ține doar pentru mine... Au trecut vremurile când 
făceam bune și rele în politică, încurajând unele cariere și 
năruindu-le pe altele: ţi-am fost de folos și ţie, trebuie să 
recunoști asta. Dar acum nu mai este cazul să urzesc cine știe 
ce comploturi; acum sunt o femeie singură și bolnavă și nu-mi 
mai pot permite decât când și când câteva clipe de distracție. 

— Poate, dacă Publius ar fi trăit... mai încercă Aurelius. 

— Dar el este mort și, oricum, n-ar fi putut schimba nimic. 
Acum, gata, pleacă și nu te mai întoarce. Voi părăsi în scurt timp 
Roma. De data aceasta pentru totdeauna. Urbs nu mai este un 
loc pentru cei ca mine, șopti matroana. Așa că, vale. 

— Vale, Flaminia, răspunse patricianul, ezitând să se miște 
din loc. 

Femeia voalată stătea nemișcată. Aurelius întinse încet mâna 
ca să ridice voaleta neagră și, cu degetele îngheţate de emoție, 
atinse ușor obrazul plin de cicatrice. 

Femeia se dădu brusc înapoi, privindu-l fără să înţeleagă. 
Aurelius îi luă mâna și atinse degetul pe care, cândva, îi pusese 
inelul. Apoi, cu un gest delicat, mângâie pântecul care-l purtase 
pe fiul său. 

— Nu este ca și cu Chelidon, îi spuse cu glas scăzut. 

Ochii Flaminiei se umeziră. Era pentru prima oară când o 
vedea plângând, gândi Aurelius, atrăgând-o către el. 


110 


XVI 


A unsprezecea zi înainte de Calendele lui iulie 


Când Aurelius se întoarse acasă, abia se luminase de ziuă, dar 
în marea domus era deja forfotă mare: o mulţime de servitori, 
înarmaţi cu găleți și cu cârpe, împrăștiaseră pe pardoseala de 
mozaic rumeguș și acum începuseră să curețe orice urmă de 
murdărie; spălătoresele se duceau și veneau cu coșurile pline de 
rufe ude, în timp ce un mare număr de rândași, cu mănunchiuri 
de frunze de palmier și cu prăjini având în vârf bureti absorbanţi 
porniseră la asaltul coloanelor rozalii ale peristilului. 

— Uitaţi-l pe stăpân! V-am spus eu că el nu doarme, se scoală 
întotdeauna foarte devreme ca să se apuce de treburi 
importante! exclamă Paris, în timp ce un grup de oameni se 
repezea către patricianul nedumerit. 

— Ti-am adus o jalbă pentru Claudius Caesar, spuse o bătrână 
uscățivă, trăgându-l de haine. 

— M-a reclamat pentru două capre, două capre sterpe, cu 
ugerul secat! Eşti stăpânul meu, trebuie să mă aperi în faţa 
tribunalului! îl atacă un libert. 

— Ai aflat ce se întâmplă cu pensia mea? se înghesuia un 
omuleț fără un picior care aștepta de nu se știe când ajutorul 
cuvenit de la împărat. 

Pe toți zeii Olimpului, era ziua rezervată pentru salutatio și de 
aceea toţi acei clientes se aflau acolo, gemu patricianul care 
uitase complet de asta. 

— Dragii mei prieteni credincioși, voi avea eu grijă de toate! 
încercă el să-i mai liniștească, apărând de după grămada de 
veșminte uzate pe care portarul avea grijă să le împartă în 
vestibul celor mai săraci dintre vizitatori, ca să se poată apărea 
îmbrăcaţi cât de cât decent în faţa stăpânului lor. 

— Mă pune să tai smochinul din grădină! continuă netulburat 
un altul, împovărat de ani, deja surd toacă. Zice că i-am încălcat 
hotarul, dar eu i-am spus: când o să afle senatorul, o să-ţi arate 
el ţie! 


111 


— Da, așa este. Acum, însă, sunt cam obosit; toată noaptea 
am stat la sfat cu Cezar, pentru că aveam de discutat probleme 
importante de stat. Dacă o să vă duceţi acum cu administratorul 
meu, el o să vă dea sportula... 

— Aşteaptă, nobile Statius! 

— Doar o clipă... 

— Am venit aici cu noaptea în cap... strigau protejaţii săi care 
cu niciun chip nu voiau să-l lase să plece pe puternicul lor 
stăpân de care depindea tot ce aveau. 

Aurelius se răsuci pe călcâie, căutând scăpare în camera lui 
Castor. 

— Pe zeii Olimpului, scapă-mă de mulţimea aceea de afară! îl 
rugă senatorul pe libert care-l privea rânjind cu subiînțeles. 

— Cu Cezar, ai? Ce figură plouată ai! exclamă grecul 
adulmecând aerul în direcţia patricianului. De când folosește 
împăratul un parfum atât de dulceag? 

— Lasă-mă să mă culc câteva ore în patul tău: mor de somn și 
toți ăia de afară sunt gata să ajungă până la dormitorul meu... 
căscă prelung senatorul, trântindu-se în așternut. 

— Lasă-te liniștit în braţele lui Morfeu, stăpâne; mă ocup eu 
de pisălogii ăia! îl linişti neprețuitul Castor. 

Aurelius se întinsese pe pat fără măcar să se mai dezbrace de 
tunică. Timp de câteva clipe, îi mai trecură prin minte imagini și 
gânduri de care ar fi vrut să uite. 

Apoi, un somn adânc îl răpi din lumea amintirilor. 

e 

Soarele era sus pe cer când se trezi. 

leșind în peristil, îl găsi pe Paris, așezat pe banca de marmură 
și amărât ca vai de el. Dinspre baia stăpânului răzbăteau râsete 
și chiote vesele. 

— II auzi, stăpâne? Ca și cum toate ar fi ale lui! A dublat 
sportula cuvenită pentru clientes, trimiţându-i acasă cu câte un 
ulcior de vin în braţe și cu o sumedenie de promisiuni în numele 
tău... Și asta nu-i tot! Nu are chef să meargă la băile publice, ca 
toți servitorii din casa asta; se folosește, în schimb, de 
calidariumul tău și a pus-o pe Xenia să-l șteargă cu cele mai fine 
prosoape de in pe care le ai... Am impresia chiar că o forțează 
pe biata fată să se culce cu el! 

— Mă rog, poate că „forțează” nu-i chiar cuvântul cel mai 
potrivit... încercă  patricianul să  minimalizeze lucrurile, 


112 


amintindu-și manevrele hotărâte prin care isteața slujnică îi 
sedusese pe Castor în Campania. 

Paris așteptă o clipă, așteptând ca stăpânul să ia niște măsuri 
împotriva arogantului său secretar și, când deveni limpede că 
Aurelius nu avea de gând să intervină, se hotări să se retragă cu 
un aer destul de nemulțumit. 

Senatorul se retrase în biroul său de lângă bibliotecă, 
aducându-și cu el și o cupă cu vin fierbinte. Așezat la măsuţa din 
abanos, în faţa bustului lui Epicur, încercă să facă un rezumat al 
situaţiei din acel moment. 

Curând, însă, clătină din cap, abătut: nu făcuse încă niciun 
pas înainte de când Claudius îi încredințase acea misiune 
delicată. 

De data aceasta, în joc era chiar bunăvoința suveranului, dar 
nu aceasta îl îngrijora pe patrician: din cauza mândriei sale 
aristocratice, Aurelius nu ceruse niciodată protecţie din partea 
împăratului și ar fi putut continua foarte bine să trăiască și fără 
așa ceva; pe de altă parte, nici nu se temea că împăratul i-ar fi 
luat capul în cazul că nu și-ar fi îndeplinit misiunea. Nu, 
prețuirea de care se bucura din partea bătrânului și 
singuraticului său prieten pe care poporul îl numea zeu era 
marea comoară pe care risca s-o piardă: vechiul său profesor de 
limba etruscă, acum atotputernic, îi ceruse cu umilință ajutorul 
și pentru nimic în lume n-ar fi vrut să-l dezamăgească. 

„Să vedem”, își spuse el, înviorat. „În ce stadiu mă aflu? Am 
doi retiari morţi și o idee anume despre felul în care ar fi putut 
să fie uciși. În privinţa celui vinovat, însă, plutesc în 
necunoscut... dacă ipoteza mea se adeverește, vinovatul ar 
trebui să fie un alt gladiator. Dar cum putea asasinul, admițând 
că ar fi fost capabil să-și procure o otravă atât de puternică, să 
facă să dispară după crimă arma ucigătoare? Subteranele arenei 
au fost percheziționate cu cea mai mare atenţie, la fel și 
atleţii...” 

Ce s-ar putea spune și despre Nissa? Ea fusese aceea care-l 
drogase pe Chelidon, înainte ca intervenţia radicală a Flaminiei 
să-l readucă pe atlet la forma fizică necesară pentru a intra în 
arenă. Probabil, însă, că ea nu acţionase din proprie iniţiativă: 
primise, cu siguranță, un ordin din partea lui Mauricus, faţă de 
care avea anumite datorii, una dintre cele mai importante fiind 
aceea că o scăpase de primul său proxenet. Avocatul o avea 


113 


serios la mână, gata s-o distrugă dintr-un moment în altul la fel 
cum o crease... 

Da, în spatele întregii afaceri trebuia să se afle umbra lui 
Sergius care trăgea sforile unui sistem uriaș de pariuri de care 
nu erau străini nici anumiţi gladiatori și nici chiar lanistul însuși. 
Cine știe de câte ori, în trecut, Aufidius nu trucase luptele chiar 
și fără știrea atleţilor... 

Totuși, în cazul în care Chelidon și-ar fi dat seama de aceste 
mașinații și ar fi refuzat să participe la ele, misiunea încredinţată 
mai întâi Nissei și, mai apoi, lui Turius ar fi fost aceea de a-l 
ucide, nu numai de a-l ameţi cu ajutorul unui drog! 

Aurelius sări în picioare, furios pe el însuși. Este ridicol, își 
spuse: un avocat de calibrul lui Mauricus, cu banii pe care-i avea 
el, nu ar fi riscat pedeapsa capitală pentru numai cincizeci de 
mii de sesterți, mai ales știind că victima era un cetăţean roman 
și nu un sclav, așa cum credeau cu toții. 

In plus, înșelătoria aceea nu constituia, desigur, singura formă 
de câștig a șiretului orator care avea ca angajaţi o grămadă de 
jurisconsulţi competenţi, foarte pricepuţi în reinvestirea în 
afaceri legale chiar și a celor mai suspecte venituri ale sale. 
Sergius avea terenuri, bani în bănci și clădiri în tot orașul; când 
punea ochii pe o construcţie care i se părea interesantă, 
proprietarul era obligat, vrând-nevrând, să i-o cedeze sau exista 
riscul producerii unui incendiu, cu totul întâmplător, care s-o 
distrugă în numai câteva ore... 

Sistemul era bine cunoscut: nu în felul acesta își acumulase 
Crassus, în secolul trecut, imensa bogăție pe care a pus-o după 
aceea la dispoziţia lui lulius Caesar, ajutându-l să cucerească 
amândouă Galiile în timpul Triumviratului? Evident, nimeni nu se 
hazarda să aducă în discuţie personaje atât de proeminente; în 
cazul lui Mauricus, de altfel, circula zvonul că nu era 
recomandabil să depui mărturie împotriva lui. De data aceasta, 
însă, dacă ar fi existat vreo posibilitate de a demonstra 
complicitatea sa în uciderea lui Chelidon, Sergius ar fi plătit în 
cele din urmă nu numai pentru acea crimă, ci și pentru toate 
delictele comise anterior. 

Cine, însă, îndrăznea să i se opună? Cine ar fi putut încerca să 
câștige în fața unui om atât de puternic dacă nu el însuși, 
Publius Aurelius Statius, căruia Claudius în persoană îi dăduse 
permisiunea de a acţiona în numele său? Trebuia să găsească o 


114 


modalitate de a sfărâma acel lanţ al tăcerii sau, dacă nu, 
împăratul ar fi descoperit că senatorul nu era la înălţimea 
încrederii sale, se gândi patricianul, deznădăjduit... Trebuia să 
înceapă de la veriga cea mai slabă, vulnerabila Nissa. Ceva îi 
spunea că, în spatele aerelor de mare divă, fata nu se 
schimbase prea mult față de vremea în care era violată de 
Vibonius: bogată și faimoasă, desigur, dar tot unealta cuiva. 

Actriţa era exact acel tip de femeie care, incapabilă să 
trăiască fără jugul unui stăpân, se eliberează de un profitor doar 
pentru a cădea în ghearele altuia: veșnice copile, ascunse sub 
fard și sub străluciri, dorind să se afle sub autoritatea unui 
părinte, oricât de brutal și de violent ar fi fost acesta... Așa că, 
după Vibonius, apăruse Mauricus: de ce atunci să nu se 
petreacă și o a treia, chiar mai profitabilă înlocuire? 

Aurelius se ridică de la masa de lucru și începu să se studieze 
cu atenţie în străvechea oglindă de aramă atârnată pe perete, 
nu fără oarecare satisfacţie. Era membru al Senatului și, de 
asemenea, procuror imperial; se trăgea dintr-un neam de nobili 
și, deși trecuse de curând de patruzeci de ani, arăta încă bine... 
fără a mai pune la socoteală reputaţia sa de libertin, cam 
exagerată, pentru a respecta adevărul. De ce atunci n-ar fi putut 
deveni noul și exigentul stăpân al micuței Nissa? 

Cu un pas ferm, ieși val-vârtej în peristil: se va duce la ea ca 
să-și impună drepturile, imediat și cu toată strălucirea poziţiei 
sale. Era gata chiar să asude sub toga grea din lână împodobită 
cu laticlava, pentru a arăta și mai autoritar. Desigur, avea să 
poarte încălțările curiale cu /unula de fildeș și giuvaierurile cele 
mai preţioase din dacty/iotheca sa... dar, mai întâi, avea nevoie 
de o baie bună. 

— Castor, ieși de acolo! porunci el bătând în ușa 
tepidariumului, deranjat de faptul că libertul încă nu terminase 
cu ferchezuiala. Nici dacă ai fi curățat grajdurile lui Augias... 

— Am ieșit, stăpâne! Ușa se deschise și grecul apăru, rozaliu 
și pur ca un boboc de trandafir, cu excepţia ochiului stâng, 
evident, negru, dar nu din cauza murdăriei. 

In clipa aceea, ușa se deschise din nou și, din cameră ieși 
printre norii de aburi un Paris inedit, cu o figură mulțumită și 
plină de energie. Aurelius îl privi plin de curiozitate: credinciosul 
său intendent arăta absolut la fel de aranjat ca și Castor, doar 
că ochiul vânăt era cel drept. Nici urmă, însă, de Xenia. 


115 


Casa actriţei era bine apărată: sclavii anunţători ai vizitei 
avură mult de furcă până li se deschise, deși strigaseră din 
răsputeri numele și funcţia de prestigiu a înaltului oaspete. 

— Vin pe aici o droaie de senatori, dar Nissa este una singură! 
bombăni portarul și patricianul se surprinse întrebându-se ce ar 
fi avut de spus Cato Cenzorul auzind asemenea cuvinte. 

Diva, însă, îndată ce-i auzi numele, fu de acord să-l primească 
și Aurelius fu condus de slujnice în tab/inum, o încăpere mare, 
având pereţii acoperiţi de fresce cu motive florale. 

Privi în jur, surprins: nu se vedeau vase grecești sau statui 
preţioase care să decoreze camera mare pardosită cu marmură 
roz, ci o colecţie incredibil de mare de păpuși de toate felurile, 
cu membrele detașabile și cu păr veritabil, îmbrăcate în 
veșminte dintre cele mai ciudate. 

Erau peste tot, pe jilţuri, pe scaunele obișnuite, pe taburetele 
duble împodobite cu sidef; și, în mijlocul lor, rezemată de 
spătarul unui divan la modă, păpușa vie, Nissa, care îi aruncă 
patricianului o lungă privire ispititoare, netezindu-și buclele de 
culoarea cenușii care îi ajungeau până pe umeri. „Păr vopsit cu 
sapo de Magontiacum, dar de prea multe ori”, se gândi Aurelius 
pe când mângâia o șuviţă. „Firul începe să se toace”. 

Zâmbi, prefăcându-se că era sedus și puse lângă mica 
mangustă o brățară din malachit cu filigran de aur. Fata, care 
purta una cu rubine, nu păru să dea nicio atenţie darului. 

— De ce nu ai venit mai demult? îl întrebă femeia, 
mângâindu-i obrajii proaspăt bărbieriţi cu degetele sale delicate. 

— Credeam că ești prea ocupată cu prietenul meu Servilius, îi 
răspunse Aurelius, atent să nu se lase prea tare vrăjit de 
atingerea actriţei. 

— Cine? Ah, individul acela pisălog care vrea să fie politicos 
şi-mi trimite mereu trandafiri! Dar nu l-am mai văzut de atunci... 
și cum m-ar mai putea interesa el, după ce te-am cunoscut pe 
tine? îi șopti ea, șăgalnic. 

Patricianul își promisese în sinea lui că va aștepta cuminte să 
fie cucerit, fără a protesta, dar auzind cuvintele acelea atât de 
nerușinate își ieși din sărite și izbucni furios: 

— Pe toţi zeii, mai lasă-mă; asta-i prea mult! Proastă mică, nu 
ești în stare să te limitezi doar la un zâmbet și să taci apoi din 


116 


gură? Cu vorbe de astea l-ai face chiar și pe zeul Priap să-i piară 
tot cheful de tine! 

Nissa îl privi dezamăgită, fără să priceapă nimic. De ce, oare, 
metoda ei, atât de eficientă, de data aceasta nu funcţiona? 

Se mișcă aproape automat ca să-și ghemuiască pe divan 
corpul gol de sub tunica străvezie, atrăgând alături de ea și 
mangusta împodobită cu bijuterii, ca o măsură mai sigură de 
protecţie. Gura i se strâmbă într-o expresie de copil bosumflat și 
buzele senzuale care-i făceau pe bărbaţi s-o dorească se 
strânseră pe degetul arătător, sugându-l într-un gest care nu 
avea în el nimic voluptuos, ci doar starea disperată de 
nesiguranță a unui copil. 

— Nu-ţi plac? Toţi bărbaţii se dau în vânt după mine... spuse 
ea cu o voce timidă. 

— Ascultă-mă, n-are importanţă dacă-mi placi sau nu; dar să 
nu crezi că mă poţi îmbrobodi așa cum ai făcut cu Titus, căci eu 
mă aflu aici din alte motive! 

— Credeam că... continuă fata, prea dezorientată ca să se 
mai simtă jignită. Dar tu nu mă vrei, nu știi ce să faci cu mine! 

Aurelius o privi: doar o privire, cât putu de scurtă. Nissa nu-i 
putea fi pe plac, își spuse, era falsă, sulemenită, vulgară. Apoi 
se gândi la datoria sa faţă de Pomponia și la Servilius pe care o 
deziluzie zdravănă l-ar fi adus din nou în sânul familiei... căută 
multe motive serioase ca să se apropie de pat și să se întindă 
alături de Nissa. Erau o mulţime, dar niciunul demn de pus în 
aplicare. 

Era tânără, mimula, văzută de aproape, mai bine decât 
apărea pe scenă... dar nu avea să mai rămână mult timp așa: 
gura i se încrețea deja între cute amare, sub stratul de fard, 
pudra începuse deja să-i roadă tenul... Ce viaţă dusese înainte 
de a ajunge în teatru? O fată desculță, care-și dorește în zadar o 
păpușă; o servitoare zdrenţăroasă, sedusă încă din adolescenţă 
de o brută fără scrupule. Cum mai putea dori ea un bărbat? Să 
vadă publicul privind-o cu bale la gură, iar ea să rămână 
indiferentă la toate: aceasta era răzbunarea ei, ultima ei formă 
de apărare. 

Poate că haznalele pline de mizerii ale Romei, din care 
deseori se auzeau scâncetele slabe ale nou-născuţilor nedoriți, 
primiseră deja rodul pântecelui său, ori poate că anumite alifii și 
leacuri o feriseră de pacostea obligaţiei de a hrăni cu propriul 


117 


său sânge copiii apăruţi din violenţă și promiscuitate... Și iată 
că, acum, avea drept consolare mangusta, păpușile, jucăriile 
atât de mult dorite pe care le căpătase prea târziu ca să-i mai 
aducă fericirea. 

— lţi mai amintești de Vibonius? o întrebă Aurelius pe femeie 
cu un glas aspru, dându-și seama că n-ar mai fi obţinut nimic 
dacă lăsa să se vadă cât de milă îi era de ea. 

— Mă bătea... dar acum este mort! exclamă actrița, ridicând 
fruntea într-o tresărire de orgoliu. 

— Și Chelidon, și Mauricus? întrebă din nou senatorul. 

— Acum eu sunt aceea care fac legea: cine mă vrea trebuie 
să plătească și să se târască în fața mea! 

— Proasto! Sergius este acela care te are în stăpânire, te 
domină, face din tine ce vrea el! 

Timp de o clipă, în străfundul privirii femeii se putu distinge 
spaima. 

— N-o să-mi poată face niciun rău; n-o să-l lase alții... își 
reveni ea imediat. 

— S-o crezi tu: jocul lui este pe cale să fie scos la iveală și 
atunci va căuta să te trimită pe tine la eșafod, în locul lui, pentru 
că l-ai otrăvit pe Chelidon. Știm deja că i-ai dat să bea un drog... 

Nissa îl privi, uluită: 

— Nu l-am ucis eu! 

— Fie că ai fost tu, fie că n-ai fost, vei fi cu siguranţă acuzată: 
dragul tău prieten Mauricus a ticluit toate lucrurile astfel încât tu 
să ai necazuri. Nu ești decât o mimula, a actriţă de doi bani; și 
chiar dacă publicul îţi cade la picioare, legea spune că nu ești 
decât „o ticăloasă”. După părerea ta, cui i se va da crezare 
atunci când Sergius va declara că nu știa absolut nimic despre 
licoarea aceea, că tu ai acţionat din gelozie, aflând că în seara 
dinaintea luptei Chelidon urma să se ducă la o altă femeie? 

Fata își rodea unghiile, fără să scoată nicio vorbă. 

— Complicele tău te va trăda, Nissa, și tu ești fără nicio 
apărare în fața lui... și poate că nu se va mulțumi doar să te 
acuze, poate chiar îl va trimite pe Luridus să-ţi închidă gura 
pentru totdeauna. Știi foarte bine că ar fi în stare! 

La auzul acestor cuvinte, fata începu să tremure. 

— Nu-i adevărat, n-o să poată să... 

— Și cine l-ar putea opri s-o facă? întrebă senatorul. 

Actriţa tăcu, mușcându-și, disperată, buzele. 


118 


— Ai de gând să aștepți ca el să facă așa ceva sau preferi să 
te pui la adăpost, vru să știe patricianul, pe un ton mai blând. 
Claudius în persoană m-a însărcinat să fac cercetări, iar cine îmi 
va fi de ajutor, va avea parte de indulgență din partea 
autorităților... Eu plec acum. Dacă vrei, poți veni cu mine; acasă 
la mine îţi garantez că vei fi în deplină siguranţă. Dacă rămâi, 
însă, aici, te afli în mâinile lui Mauricus: nu-ți rămâne decât să-ți 
alegi soarta... 

Nissa șovăi. 

— Nu pot! 

— Ai fost în stare să scapi de Vibonius... 

Sub pudra aurie din jurul ochilor, Aurelius văzu îndoială 
amestecată cu spaimă: în fond, fetei îi era frică să se lase pe 
mâinile unui necunoscut, să părăsească cuibul aurit pe care și-l 
construise cu atâta trudă... Dar, după aceea, în ochii actriţei, 
imaginea lui Luridus păru să se suprapună peste cea a lui 
Aurelius și Nissa se hotărî: mai bine bărbatul acela ciudat care o 
înspăimânta, desigur, dar o și atrăgea fără voia ei, decât bruta 
aceea ucigașă cu labe păroase care știau să tortureze și să 
stranguleze... 

— Vin cu tine. Așteaptă-mă doar o clipă, o iau pe Pufuleţ, nu 
pot s-o las aici, este prietena mea, păstrătoarea secretelor 
mele... spuse fata și, luând în brațe mangusta, se grăbi să vină 
pe urma lui. 

La puţin timp după aceea, actriţa își făcu intrarea acasă la 
Aurelius, reușind să scoată priviri admirative chiar și din partea 
lui Fabellus. Castor, entuziasmat la culme, și Paris, destul de 
contrariat, primiră misiunea de a veghea la siguranţa ei: era 
evident că prezența femeii nu putea rămâne secretă prea mult 
timp și ghearele lui Sergius puteau apărea de oriunde; așa că 
nicio persoană suspectă nu avea voie s-o vadă pe musafiră, cel 
puţin până la noi ordine. 

Nissa fu instalată într-o cameră mică având la fereastră nu 
numai geamuri groase, ci și obloane solide: Aurelius dădu ordin 
să fie bine închise pe dinăuntru și puse servitorii să aducă mai 
multe lămpi ca să lumineze bine încăperea. 

Castor însuși, de obicei greu de convins să facă asemenea 
treburi, se ocupă să-i pregătească fetei un așternut moale, 
aducând o saltea din lână de Gallia și chiar o pernă umplută cu 


119 


puf de lebădă, pe care se instală imediat mangusta, încolăcindu- 
se liniștită ca să doarmă. 

Multțumit de măsurile luate, patricianul dădu să plece. 

— Pleci, nobile senator? întrebă actrița pe un ton umil, 
aproape rugător. Chiar nu vrei să mai rămâi puţin cu mine? 

Cu o expresie serioasă, mângâia blănița micului animal, ca și 
cum acesta ar fi putut interveni în favoarea ei pe lângă acel 
bărbat ciudat indiferent față de persoana ei, fiind sigură că nu 
va putea avea niciodată vreo putere asupra lui. 

Aurelius simți pe spate atingerea mâinilor ei reci și 
tremurătoare. O privi pe femeia aceea și ea îi apăru exact așa 
cum era: o tânără fragilă, fără apărare, atrasă într-un joc prea 
mare pentru ea... Nissa se apropia acum de el și încerca să-l 
îmbrățișeze. 

„Trebuie să plec”, gândi Aurelius. „Mângăâierile ei au ceva fals 
în ele; îmi ascunde prea multe lucruri, cu siguranţă este o 
mincinoasă, poate chiar o ucigașă. Ceea ce vrea, acum, este să- 
și închipuie că m-a cucerit, ca să se simtă în siguranță: nu mă 
dorește cu adevărat, vrea doar să-mi plătească în felul ei, așa 
cum îl plătea pe încasatorul de chirii din vechea insula... Şi, mai 
ales, ce-ar zice Servilius?” 

Vru să se ridice. Apoi, privirile i se opriră pe pielea netedă a 
Nissei, admirându-i graţia formelor. Pe neașteptate, pe sub 
pudra aurie, i se păru că vede un alt chip, un chip pe care niciun 
bărbat, niciodată, nu l-ar fi considerat demn de a fi dorit și simţi 
că trebuia cu orice preț să șteargă pentru totdeauna asemenea 
urme. 

Se întinse, atunci, alături de femeie și închise ochii, 
acceptându-i amăgirea. 


120 


XVII 


A zecea zi înainte de Calendele lui iulie 


Aurelius se sculă la câteva ore după ce se luminase de ziuă, 
incredibil de vesel și de destins, rămânând la fel de bine dispus 
și după ce-l văzu pe Castor care-i ieși, rânjind, în întâmpinare. 

— Ehei, mirosim altfel acum! Ah, micuta actriţă... rău face 
cavalerul Titus Servilius că are atâta încredere în tine! bodogăni 
secretarul. 

— Îmi ești, cumva, peţitor, Castor, sau oi fi mai-marele peste 
Fecioarele Vestale ca să te intereseze cum îmi petrec nopţile? 
întrebă patricianul, înţepat: grecul era chiar ultima persoană 
care ar fi fost îndreptăţită să-i dea lecţii de morală. 

O tuse discretă îi întrerupse. 

— Domine, Pomponia te așteaptă. 

Expresia încruntată a intendentului nu lăsa nicio îndoială 
asupra părerii pe care credinciosul Paris o avea despre acela 
care, într-un mod nedemn de titlurile sale onorifice, prefera să-și 
petreacă timpul, rezervat unor treburi importante de stat, cu 
niște biete actriţe de pantomimă. 

Așa cum se întâmpla de obicei în asemenea situaţii, Aurelius 
se făcu că nu observă. Nobilii ca el aveau, desigur, posibilitatea 
să ţină secrete anumite momente din viaţa lor personală faţă de 
consoarta legitimă și, poate, chiar față de împărat, dar nu și faţă 
de sclavii lor... Zeci și zeci de servitori, în orice casă romană, 
asistau la adultere, comploturi, incesturi, intrigi: tratându-i ca pe 
niște obiecte, stăpânii erau siguri că nu vor sufla o vorbă despre 
cele auzite sau văzute în jurul lor. Și totuși, acești martori muţi 
vedeau și, în sufletul lor, judecau... 

— Vin imediat. Condu-o în sufrageria din aripa de la apus, 
porunci patricianul, bucuros că avea o domus atât de mare încât 
putea evita cu desăvârșire o întâlnire neplăcută între cele două 
rivale. 

— Ce elegant ești, Paris, verdele îţi stă foarte bine! îi făcu un 
compliment matroana, lăudându-i haina, cu totul și cu totul 
asemănătoare aceleia pe care o avea Castor și pe care 


121 


intendentul și-o aranja cu mâna împodobită cu un frumos inel de 
lapislazuli. 

Aurelius o privi pe prietena sa și rămase cu gura căscată, 
lăsând să-i scape o exclamaţie de mirare: 

— Pomponia, arăţi extraordinar! 

Personajul din fața sa nu mai avea nimic din sulemenita și 
excentrica matroană pe care o știa din totdeauna: acum fără 
obișnuita perucă monumentală și papucii cu talpă foarte groasă, 
femeia era cam cu două palme mai scundă. Chipul ei, fără nici 
urmă de ruj, părea alb ca fildeșul, abia marcat de o reţea de 
riduri extrem de fine care-i dădeau o altă expresie; până și 
corpul masiv, de obicei îmbrăcat cu haine stridente, de mai 
multe culori, părea mai zvelt în stola simplă, neagră. Singura 
podoabă a sobrei Pomponia erau cerceii foarte lungi din aur și 
perle care-i ajungeau până la umeri. 

Pierdut în contemplarea acestei noi și impresionante variante 
a prietenei sale, Aurelius nici nu mai auzea ce spune aceasta. 

— ... Și, cu puţin timp înainte de a debuta în teatru, a făcut un 
avort, tocmai spunea Pomponia. 

— Cine, Nissa? Probabil că era copilul lui Vibonius... lăsă să-i 
scape patricianul comițând, într-o clipă de neatenţie, greșeala 
de neiertat de a se arăta mai bine informat decât atotștiutoarea 
matroană. 

— De ce mai apelezi la mine, dacă știi deja totul? protestă 
imediat femeia, iritată. 

— Ce vorbești, draga mea? Reţeaua ta de spionaj poate fi mai 
bună chiar decât aceea a împărătesei. Dar am impresia că mai 
ai și alte noutăţi... 

— Cum să nu, îi răspunse, radiind de fericire, masiva 
matroană. 

— Pun pariu doi pe unu că Servilius a fost încântat de noul tău 
aspect! încercă să ghicească Aurelius. 

— Incântat? Răvășit, vrei să spui, cuprins de o patimă 
nestăvilită! izbucni, radioasă, Pomponia. 

Patricianul zâmbi, fericit nu numai văzând succesul prietenei 
sale, dar și pentru că revenirea pasiunii lui Servilius pentru soţia 
sa îl făcea să uite de faptul că profitase cam hoţește de grațiile 
Nissei... 

— Oh, Aurelius, nici nu știi cât de recunoscătoare îţi sunt. Și 
când te gândești că avusese unele îndoieli în privinţa lui. Sunt 


122 


atât de fericită, dacă ai ști, încât n-am rezistat să-i spun asta și 
lui Paris: este un bărbat atât de înțelegător! Mi-a mărturisit și el 
un mic secret: s-a logodit! 

— Aha, făcu patricianul, nu prea convins, întrebându-se cine 
putea fi aleasa. 

— Pentru inimă nu-i niciodată prea târziu și ea este pe măsura 
lui. Ai văzut ce inel frumos i-a dăruit? 

Cum să nu, patricianul îl văzuse foarte bine: era cel care 
lipsea din dacty/iotheca sa... Paris, cu hoaţa aia de Xenia! Oare 
cum a primit Castor vestea? se întrebă. 

În orice caz, avea cu totul altceva de făcut în clipa aceea 
decât să se intereseze de viața amoroasă a servitorilor săi. li 
păru rău că trebuia să scape de prietena sa poate cam prea 
repede, răpindu-i plăcerea de a-i descrie în amănunt triumfala 
recucerire a lui Servilius; dar cum își mai putea îndeplini 
misiunea încredinţată de împărat dacă tot timpul făcea pe 
cavalerul de onoare al vreunei mirese? Trebuia să găsească o 
modalitate pentru a-l obliga pe Sergius să iasă la lumina zilei... 

Nu mai avu timp să se mai gândească și la așa ceva. 

— A venit Gallicus, îl anunţă Castor, posomorât. Veşti proaste 
de la cazarma gladiatorilor. În timp ce tu treci vesel dintr-un pat 
într-altul sau te străduiești să faci ordine în așternutul prietenilor 
tăi, retiarii lui Claudius continuă să moară ca muștele. Cred că 
peste puţin timp, când nu va mai rămâne în toată Roma niciun 
gladiator, împăratul va fi nevoit să ceară și capul tău! exclamă 
libertul, indignat. Mie nu mi-e că Urbs ar avea prea mult de 
pierdut prin dispariţia senatorului Statius, dar ce se va întâmpla 
cu noi? o să fim aruncaţi în stradă sau vânduți la târgul de sclavi 
cu un afiș cât toate zilele atârnat de gât... 

— Cui i-a venit rândul de data aceasta? întrebă patricianul, 
oftând. 

— Lui Eliodorus, gladiatorul sicilian: a murit acum o oră. 

— Și pun pariu că și el are o zgârietură pe gât! 

— Pe gât, da, dar nu este o simplă zgârietură: pe când se 
antrena la prăjină, ceva n-a mers cum trebuia și capul i-a zburat 
cât-colo. 

— Hai, curaj, să mergem să vedem, hotărî senatorul. Dar, 
apropo, unde-i Gallicus? 

— În camerele servitorilor. A vrut să aștepte acolo și eu am 
fost de acord, gândindu-mă că Nissa nu trebuie văzută de toată 


123 


lumea... Îl chem imediat, răspunse Castor, în timp ce stăpânul 
poruncea să i se aducă litiera, ca să ajungă mai repede la locul 
crimei. 

e 

— Mașinăria asta infernală a fost modificată intenționat! 
constată Aurelius după ce examină prăjina. Butucul acesta de 
care erau prinse săbiile s-a desprins și roata a alunecat într-o 
parte pe când încă se mai învârtea. Eliodorus tocmai sărea ca să 
evite roata de dedesubt și s-a trezit chiar la mijloc. 

— Aparatele sunt verificate în fiecare dimineaţă; probabil că 
butucul a fost slăbit cu numai câteva clipe înainte de începerea 
antrenamentelor: prin urmare, în zori, comentă Castor. 

— Ce ai aflat despre Luridus? vru să știe patricianul. 

— A dispărut! își desfăcu brațele grecul. Nu cred că va ajunge 
prea departe; o să-l găsim în Tibru peste câteva zile. Chiar dacă 
Mauricus se afla în fruntea acestei rețele de pariuri clandestine, 
acum poate dormi liniștit: toți cei care știau câte ceva sunt morți 
sau dispăruți... 

— Mai este și Nissa care poate depune mărturie și poate chiar 
Aufidius este implicat în șmecheria asta: ce făcea el în ziua 
aceea atât de aproape de casa lui Sergius? Apoi Gallicus, 
Quadratus, Arduina: fiecare dintre ei poate fi în solda lui 
Mauricus... gândi cu voce tare Aurelius. O să-i interogăm din nou 
pe toţi, dar mai întâi vreau să vorbesc cu medicul. 

In sanarium, Crisippos îl aștepta, încruntat ca de obicei. 

— Poate vrei să examinezi și gâtul lui Eliodorus, nobile 
senator, căutând vreun ac și acolo? Spune-mi cu ce parte să 
încep: este mai bine cu cea care a rămas prinsă de corp sau de 
la capul care s-a rostogolit departe? întrebă el, ironic. 

— Termină cu glumele astea ale tale! îl puse la punct 
patricianul. Dacă bănuielile mele se adeveresc, în curând o să ai 
niște necazuri mari. 

— Te gândești la otravă, nu-i așa? Ei, sigur că da! Jumătate 
din Roma prepară în pivniţă licori mortale, dar, de îndată ce se 
găsește vreo urmă de otravă, pe cine dă vina toată lumea? Pe 
medic! bombăni Crisippos. 

— Nu vreau să te acuz de nimic, dacă vei binevoi să 
colaborezi cu mine, își pierdu răbdarea Aurelius. Până acum, 
este clar că nu te-ai străduit prea mult. 


124 


— Ce dorește ilustrul senator? întrebă chirurgul pe un ton 
sarcastic. Cu ce-l pot eu ajuta eu, un umil medic, pe puternicul 
reprezentant al lui Cezar? 

— Vreau să știu dacă, din dulăpiorul tău cu medicamente, a 
dispărut de curând vreo substanţă periculoasă. 

— Raspunsul este nu, nobile Aurelius. Poţi chiar să nu mă 
crezi, dar nu ţin în cazarmă nimic care să fie cu adevărat 
periculos. Sunt medicul gladiatorilor - mai bine să mă fi trăsnit 
Jupiter în ziua în care am acceptat această funcţie - și știu cu ce 
fel de oameni am de-a face: îndată ce aș aduce aici înăuntru 
vreo substanţă toxică, ăștia ar fi în stare să mă taie în bucăţi ca 
să mi-o ia și să se ucidă între ei. 

— Ai fi putut s-o vinzi pe bani buni, insinuă patricianul, care 
cunoștea foarte bine lăcomia medicilor. 

Crisippos își îndreptă umerii slabi și se ridică cu impunătoarea 
sa statură. Apoi, îl privi pe patrician ca și cum ar fi fost vorba 
despre o insectă supărătoare. 

— Pământurile mele din Tessalia, romanule, se întind preţ de 
câteva zile de mers, iar turmele mele sunt atât de mari că eu 
însumi am renunţat să mai număr câte capete sunt. Întreabă de 
Crissipos în Elada și vei afla că, niciodată, vreunul dintre 
membrii familiei mele n-a avut nevoie de bani. Strămoșii mei 
erau stăpâni peste jumătate din Grecia pe când ai tăi asudau 
încă deasupra plugului pentru a-și cultiva niște prăpădite de 
ogoare, declară el cu mândrie. 

— Dar, dacă ești atât de bogat, de ce mai lucrezi aici? întrebă 
Aurelius, nu prea convins. 

— Asta-i o întrebare tipică pentru un latin! Încă de tânăr am 
însoţit armatele voastre, roman arogant și îngust la minte, și m- 
am tăvălit în noroiul și în praful amestecat cu sânge pe care-l 
lăsau în urmă legiunile voastre: am învăţat astfel tot ceea ce 
cunosc despre acea mașinărie minunată care este corpul 
omenesc și despre necazurile care-l lovesc. Sunt bătrân acum și 
nu pot să mă mai ţin pe urmele masacrelor voastre. Din fericire, 
nu am nevoie să merg prea departe, pentru că membre 
ciopârţite am la dispoziţie câte vreau și aici, în arenă... În acest 
fel, oricum, îmi pot continua cercetările: nici chiar la muzeul din 
Alexandria nu au la dispoziţie atâtea cadavre pe care să facă 
autopsii! 


125 


Senatorul plecă fruntea, regretând puţin că jignise un înţelept 
care-și dedicase toată viaţa studiilor, așa încât continuă pe alt 
ton. 

— Tu ești înţelept și priceput, Crisippos. Sunt sigur că ţi-ai 
format o părere despre acul acela otrăvit, dar te-ai ferit cu 
strășnicie să mi-o comunici. De ce nu încerci să-mi dai o mână 
de ajutor? Aș avea mare nevoie... îl rugă cu mai multă umilinţă. 

— Nu te-am ajutat pentru că, fiind un roman arogant și 
obișnuit să poruncească, nu mi-ai cerut-o conform bunelor 
maniere, îi răspunse Crisippos, ceva mai îmbunat. Sigur că am și 
eu niște ipoteze, chiar mai multe... Nu sunt multe otrăvurile care 
ar fi putut acţiona atât de rapid. Probabil că știi - am observat 
că ești ceva mai puţin ignorant decât concetăţenii tăi - că 
plantele din care se pot extrage ușor otrăvuri vegetale eficace 
sunt destul de numeroase: omag, steregoaie, rodul-pământului, 
iarba-nebunilor, brândușă, iarba-șoimului și multe altele, mai 
greu de găsit. Acum, să judecăm puţin: omagul și steregoaia au 
puterea de a provoca imediat paralizie și de a opri bătăile inimii, 
dar sunt plante de munte și este destul de puţin probabil ca ele 
să se găsească în centrul Romei. Rodul-pământului, în schimb, 
poate fi găsită în toate șanțurile umede, chiar și în oraș, dar 
bacele sale trebuie culese toamna și același lucru se poate 
spune despre bulbul de brândușă și aceasta ar însemna că 
ucigașul s-ar fi pregătit cu luni de zile înainte pentru această 
crimă, lucru pe care-l consider puţin probabil. Mai rămâne iarba- 
nebunilor: înflorește la sfârșitul toamnei, prin păduri, dar în Urbs 
se găsesc multe locuri umede și necultivate care rămân 
neatinse pentru că sunt considerate ca fiind consacrate zeilor. 
Desigur, ca otravă planta nu este prea grozavă, mai ales pentru 
că, atunci când este ingerată, provoacă accese puternice de 
vomă prin care substanţa se elimină imediat. 

— Dar dacă ar fi introdusă direct în sânge... 

— In acest caz, acțiunea sa ar deveni mult mult mai rapidă și 
mai puternică, mai ales dacă a fost amestecată cu alte otrăvuri 
eficace: venin de viperă, de exemplu, sau zeamă de carne 
intrată în putrefacție. 

Aurelius înghiţi în sec, respirând adânc, pentru a nu-i da 
chirurgului impresia că are stomacul prea sensibil. 

— Pentru a prepara un asemenea amestec, ar fi necesare 
cunoștințe de medicină, presupuse patricianul. 


126 


— Da, dar mai ales cunoștințe serioase de botanică, preciză 
chirurgul. 

— Îţi mulţumesc, Crisippos, mi-ai fost de mare ajutor, 
recunoscu Aurelius pe un ton respectuos. Și te rog să mă ierți 
pentru cele petrecute mai devreme. 

— Cine este medicul tău? întrebă Crissipos, prefăcându-se 
indiferent; dar, în adâncul sufletului, era clar că scuzele 
patricianului îi făcuseră mare plăcere. 

— Hipparhos din Cesareea. 

— Îl cunosc, mi-a fost elev. Îl voi sfătui să aibă grijă de ficatul 
tău! zâmbi Crissipos, hotărât lucru, cucerit de comportarea lui 
Aurelius. 

Castor își aștepta stăpânul la ieșirea din sanarium, destul de 
nerăbdător. 

— Ai terminat cu  consultaţia? Trebuie să continuăm 
cercetările: dacă ne gândim puţin, noi cunoaștem despre 
oamenii aceștia doar ce au catadicsit ei să ne povestească. 
Trebuie să pătrundem mai în profunzime... 

— Ai dreptate, Castor. Să începem cu britana. 

Când intrară în mica ei celulă, Arduina tocmai își desfăcea 
jambierele din piele groasă. Deasupra cufărului se vedea 
ghirlanda de trandafiri, deja ofiliți, atârnată acolo la vedere, ca 
și cum ar fi fost corpul uscat al unui sclav care nu avea dreptul 
să fie îngropat. 

— Ehi, frumușelule, ce-ai păţit la ochi? îl întrebă femeia pe 
libert pe un ton glumet. 

— O divergență de opinii, evită cu abilitate grecul un răspuns 
precis. 

— la să văd: ah, nimic grav, ar trebui să-ţi pui o compresă cu 
o felie de carne crudă. 

— Ascultă, Arduina, interveni Aurelius, întrerupând 
consultaţia. ÎI cunoști pe Luridus? 

— Am impresia că nu... o clipă, te referi la sclavul acela 
umflat întotdeauna murdar de grăsime care se ocupă cu 
lustruirea armelor? 

— Încearcă să-ţi amintești dacă l-ai văzut învârtindu-se prin 
subteranele  amfiteatrului, înainte de luptă, o îndemnă 
patricianul. 

— Mi se pare că l-am văzut prin galeria de sub porticul 
acoperit, spuse Arduina, destul de nesigură. 


127 


Aurelius tăcu: coridorul subteran primea lumină de la 
ferestruicile care dădeau direct în arenă. 

— Zău, nu sunt chiar așa de sigură, continuă gladiatoarea. A 
fost angajat ca servitor cam în perioada în care am intrat eu în 
lupte, dar nu am avut niciodată de-a face cu el. 

— Apropo, mi s-a spus că ai fost capturată într-o luptă și că 
ești rudă cu căpetenia rebelilor britani... 

Chipul aspru și sănătos, gata să zâmbească mereu, se 
întunecă imediat și Arduina își ridică bărbia într-un gest sfidător. 

— Și ce dacă ar fi așa? Caractacus este un bărbat viteaz și 
Cezarul vostru încă nu a reușit să-l înfrângă! 

— Cum suporţi, tu, nepoată de rege, să intri în arenă și să 
lupţi pentru a-i distra pe dușmanii poporului tău? 

Britana căscă gura urât croită și izbucni într-n hohot grosolan 
de râs. 

— Chiar crezi că eu duc dorul îndepărtatului meu Albion și al 
rangului meu pierdut? Deirdre, prinţesa icenilor, nevoită să 
ajungă gladiatoarea Arduina... spre norocul ei, aș adăuga! Nu 
cred că tu ai fost vreodată în ţara mea, nobile Aurelius; lasă-mă 
să-ţi dau un exemplu ca să-ți faci o idee: palatul regal al lui 
Caractacus este o coșmelie în comparaţie cu care casa unui 
modest funcţionar roman pare o domus a unui bogătaș; ceața 
groasă domnește în toate anotimpurile, este un frig de-tți 
îngheaţă oasele opt luni pe an și nu avem cuptoare subterane 
ca să încălzim apa din băi, acolo, nobile senator, și nici băi nu 
avem pe-acolo. Nici băi publice, nici apeducte, nici șosele 
pavate și nici așezări care să se poată numi orașe. Dacă unuia îi 
este foame, se duce la vânătoare și-și frige prada la foc; dacă se 
îmbolnăvește, adună câteva ierburi din pădure și se roagă la 
zeița Sulides, sperând să se facă bine. Și mai mult... mă rog, 
înţelegi că, arătând ca mine nu mi-aş fi putut găsi un soț printre 
vlăjganii cu mustăţi unse cu grăsime de pe insula mea. Să mă 
lupt îmi plăcea încă de mică, așa că m-am hotărât să devin 
războinică: printre iceni nu este ceva neobișnuit ca o femeie să 
guverneze sau să meargă la război. Viaţa mi-o riscam și înainte, 
când îi prindeam în ambuscade pe legionarii voștri: noaptea, 
însă, dârdâiam de frig sub pieile de oaie și, câteodată, nici nu 
aveam ce mânca. Acum mănânc pe săturate, dorm ca lumea, 
lupt în aplauzele publicului și câștig bine, fără a mai pune la 
socoteală că peste câţiva ani o să fiu liberă... dar este clar că n- 


128 


o să mă întorc în Britannia, nici atunci, să fii sigur de asta! Vrei 
să știi de ce mi-a fost teamă atunci când, căzând prizonieră, am 
înțeles că n-o să mă omoare? De un singur lucru: că o să mă 
lase pe insula mea, împreună cu oamenii mei de acolo, vopsiți în 
albastru! 

— Dar, atunci, cum este cu Caractacus? întrebă Aurelius, 
uluit. _ 

— Este un bărbat cumsecade și un soldat viteaz. In ziua în 
care împăratul acela al vostru, șchiopul, o să reușească să-l 
învingă, vor deveni prieteni, o să vezi; și după ce o să trăiască 
vreo câteva luni în Urbs, lui Caractacus n-o să-i mai trebuiască 
nici coroana Britanniei. De altminteri, eu mă întreb de ce voi, 
romanii, vă daţi atâta osteneală să veniţi acolo și să cuceriţi 
cocioabele noastre de lut... 

— Înţeleg, dădu din cap Aurelius, multumind zeilor, încă o 
dată, că se născuse liber și roman. 

— Ce dezamăgire, domine, spuse Castor, când ajunseră afară. 
Eu îmi construisem o poveste frumoasă despre o tânără domniţă 
de neam mare ajunsă în sclavie și în stare să facă orice ca să-i 
recapete din nou libertatea. Și, în loc de așa ceva... Bun, am 
impresia că puteam chiar să nu ne mai deranjăm până aici. 

— Câtuși de puţin! Acum vine partea frumoasă: o să dăm de 
pământ cu Aufidius! declară senatorul cu un aer războinic, 
pornind în căutarea lanistului. 

e 

Antrenorul îl primi cu răceală pe Aurelius: umblând peste tot 
și vârându-și nasul în toate oalele, patricianul acela putea să 
descopere prea multe lucruri și, mai mult, îi scotea din minţi pe 
atleți. În sala de mese, cu o zi înainte, avusese loc o mică 
răscoală; nimeni nu mai voia să mănânce, temându-se ca 
mâncarea să nu fie otrăvită și nu mai era mult până la 
următoarele jocuri! 

— V-am mai spus o dată că armele se află întotdeauna sub 
cheie, afirmă iritat lanistul. Cu puţin înainte de munera, 
gladiatorul primește armele cu care va trebui să lupte și sunt 
obligați cu toţii să le predea imediat după lupte. Nimeni nu are 
acces la săbii: am confiscat chiar și sabia și pumnalul pe care i 
le-aţi dăruit Arduinei. De altfel, din ziua în care a murit Chelidon, 
supravegherea este deosebit de severă. Atleţii erau foarte 


129 


nervoși pentru că se zvonea că împăratul nu era mulțumit de 
rezultatele școlii și că avea intenţia să nu acorde nicio grațiere. 

— Cum? Asta nu mi s-a spus... reflectă patricianul și, 
răsucindu-se către lanist luă rapid o hotărâre. O să te arestez, 
Aufidius: este limpede că profitai de funcţia ta de șef al școlii 
pentru a măslui pariurile de la lupte. 

— N-ai cum! tresări antrenorul. N-ai nicio dovadă împotriva 
mea! 

— A trecut ceva timp de când coborai tu însuţi în arenă, 
Aufidius, și de multă vreme nu te-a mai atins ascuțișul vreunei 
arme, așa că nu mai ești obișnuit cu asemenea lucruri: să-i 
trimiţi pe alţii să înfrunte pericolul este mai ușor decât s-o faci tu 
însuţi. O să vedem cum o să reziști la tortură... 

— Nu, stai puţin, nu este cum crezi... 

— Ah, dacă vrei să-mi spui că Mauricus a fost acela care a 
organizat totul, renunță: știu deja foarte bine asta. Din păcate, 
nu am destule elemente ca să-l aduc în faţa tribunalului... și 
trebuie să mă mulțumesc cu tine. 

— Nobile senator, am să-ţi spun totul! Era doar a doua oară... 
și Chelidon nu trebuia să moară, ci doar să sufere o ușoară 
înfrângere: cu siguranţă, împăratul l-ar fi grațiat! 

— Așa? Du-l afară să-l ia gărzile imperiale, Castor: o să 
răspundă pentru înșelătorie și poate că și pentru omucidere. 

— Dar eu nu l-aș fi ucis niciodată; era cel mai bun atlet al 
meu, omul de pe urma căruia câștigam cel mai mult... gemea 
Aufidius, cuprins de spaimă. 

— Dar Turius? 

— Nici măcar nu mă aflam în cazarmă în noaptea dinaintea 
morții lui: sunt zeci de persoane care pot depune mărturie. 

Dar protestele lanistului fură acoperite de strigătele atleților 
care nu-și credeau ochilor văzând că pretorienii erau gata să-l 
aresteze pe șeful lor de necontestat, același care, până cu 
câteva clipe mai înainte, avea asupra lor putere de viaţă și de 
moarte. Aurelius privi fețele lor uluite, cu o expresie din care nu 
lipsea o anumită satisfacţie abia ascunsă. 

— O să simtă și el acum biciul pe spinare! exclamă un 
mirmillon, mulțumit. 

— Și fierul încins! adăugă un altul, râzând batjocoritor. 


Aufidius nu părea să fi fost iubit prea tare, constată Aurelius, 
pe când traversa triumfător curtea cazărmii printre două șiruri 
de gladiatori care-l aclamau. 

— Trăiască senatorul Statius! Trăiască Claudius! Moarte 
lanistului! strigau atleţii, lăudându-l pe cel care-i răzbunase. 

— N-am ce zice, ai devenit eroul lor, comentă Castor, 
surprins. Dacă Aufidius nu rezistă la metodele de convingere ale 
călăului și-l denunță pe Mauricus, ai reușit, cazul este rezolvat. 

— Da de unde rezolvat: lanistul poate doar să-l acuze că a 
vrut să aranjeze jocurile, iar Mauricus va nega totul. Mai mult, 
chiar și atunci când, datorită mărturiei Nissei, s-ar demonstra că 
avocatul a pus să fie drogat Chelidon, ce-ar putea risca Sergius? 
Actriţa va declara că substanţa aceea nu era suficientă ca să 
ucidă și noi știm că așa este. Făcându-l să dispară pe Luridus și 
aruncând toată vina asupra răposatului Turius, Mauricus s-ar 
putea alege doar cu o amendă, fie ea chiar pipărată... El știe 
perfect asta și, de fapt, nici nu este prea îngrijorat, și nu are 
prea mare importanţă pentru el dacă este judecat pentru 
pariurile trucate. Și, de altfel, ia gândește-te: dacă ar fi vrut să 
se ferească de acuzaţiile lui Aufidius, ar fi poruncit să fie omorât 
el și nu Eliodorus. Doar dacă... 

Castor îl privi ţinându-și răsuflarea. 

— ... Doar dacă sistemul acesta de falsificare a pariurilor nu 
era decât o acoperire! 

— Cum, în ce sens? întrebă libertul, mut de uimire. 

— Urmărește-mi raţionamentul, Castor. Dacă ai avea de gând 
să comiţi o crimă și ai vrea să-ţi asiguri spatele, n-ar fi o idee 
incredibil de isteaţă să acoperi crima adevărată în spatele alteia, 
de o importanţă mult mai mică? În caz că tot planul ar fi 
descoperit, ai putea recunoaște vinovăția în privinţa delictelor 
mai puţin grave, pentru ca nimeni să nu poată ajunge la 
intenţiile tale reale, îi explică Aurelius dintr-o suflare. 

— Nu pricep, clătină din cap Castor. La ce te gândești? 

— La cea mai gravă dintre crime: nu împotriva unui singur 
om, ci împotriva Romei înseși... Dar, așteaptă, poate că eu 
exagerez imaginându-mi un plan atât de complicat. Să vedem 
mai întâi ce are de spus Gallicus. 

— Acum câteva clipe se antrena la manechin... uite-l acolo! 

— Salve, nobile senator Statius! deschise vorba Gallicus. Aș 
vrea să-ţi mulțumesc pentru că ne-ai scăpat de Aufidius, dar, din 


131 


păcate, pentru noi nu se schimbă nimic. În curând va sosi un alt 
lanist și ar putea fi și mai rău decât el. 

— Cel puţin nu vă va trimite în mormânt ca să încaseze el 
niște pariuri, îi răspunse Aurelius. 

— Nu-mi vorbi despre asta: ar fi trebuit să bănuiesc ceva, era 
o atmosferă ciudată în cazarmă în ziua în care a murit 
Chelidon... recunoscu celtul, la fel de degajat ca de obicei. Nimic 
concret, să fim bine înţeleși, dar era o stare de proastă 
dispoziție, de nemulţumire. Gladiatorii bombăneau că împăratul 
avea ceva cu noi și voia să ne vadă morți pe toţi. Nu știu cine 
scosese vorba asta; mie mi-a spus Eliodorus, mărturisindu-mi că 
el nu se va lăsa măcelărit fără să încerce să se apere, cu orice 
armă i-ar fi căzut în mână. 

Aurelius simţi cum îi îngheață inima în piept și începu să-i 
interogheze în grabă pe toţi atleţii care confirmară, mai mult sau 
mai puţin, spusele lui Gallicus: fiecare dintre ei primise această 
informaţie de la Eliodorus, în secret! 

— Te temi că s-ar putea să se organizeze o răscoală, stăpâne? 
vru să știe Castor care aproape că-i ghicea gândurile. 

— Da. Eliodorus alimentase cu mare măiestrie starea de 
nemulţumire. Și, ca să vezi, tocmai în ziua aceea cheile de la 
depozitul de arme îi fuseseră încredințate lui Luridus, cel care 
lustruia săbiile. 

— Să vedem: Chelidon pierde lupta și Claudius, care nu-l 
poate suferi, ţine degetul mare îndreptat în jos, împotriva 
voinței publicului... 

— Câţiva provocatori bine plasați printre spectatori sunt gata 
să asmuţă mulţimea pentru ca aceasta să-și apere, chipurile, 
campionul... gândi Aurelius. Panică, agitaţie, morţi, răniţi și o 
gloată înfuriată gata să se dezlănţuie împotriva lui Claudius! 

— Totuși, împăratul are garda pretoriană care-l apără, obiectă 
libertul. 

— Tocmai aici este buba: gladiatorii, convinși de instigatori că 
împăratul le dorea moartea, văzând că sosește Prefectul 
Pretoriului cu soldaţii, s-ar fi gândit imediat că era vorba despre 
un atac împotriva lor. 

— Și Luridus ar fi fost pregătit să le deschidă depozitul de 
arme. Poate că ne aflăm în fața unei chestiuni de o mare 
gravitate... 


132 


— Se poate. Și complotul împotriva lui Caligula s-a folosit de 
nemulțumirea pe care împăratul o stârnise în stadium, făcând 
ca protejaţii săi să iasă învingători... Atunci, pretextul a fost 
victoria pe nedrept atribuită de suveran echipei sale preferate: 
mulțimea, indignată, l-a obligat pe Caligula să iasă prin 
criptoportic, unde îl așteptau conjuraţii, își aminti senatorul cu o 
expresie îngrijorată. 

— Dacă am înţeles eu bine, tu susții că, de data aceasta, 
capcana s-ar fi declanșat datorită graţierii lui Chelidon pe care 
Cezar avea de gând să o refuze... îl întrerupse libertul, nu prea 
convins. Totuși, domine, nimeni nu poate fi atât de neghiob 
încât să spere că o revoluţie ar putea izbucni dintr-un fapt ca 
acesta! 

— Nu era nevoie de o revoluţie, îl contrazise Aurelius. Era 
suficient ca împăratul să fie nevoit să iasă în grabă din 
amfiteatru prin coridorul subteran, pentru a nu se întâlni cu 
publicul înfuriat. 

— Mauricus, împreună cu ucigașii lui, se aflau chiar acolo, prin 
preajmă. Poate că ai dreptate, domine, treaba cu pariurile a fost 
organizată special pentru a justifica drogarea lui Chelidon, în caz 
că lucrurile ar fi ieșit prost, mascând adevăratul complot care se 
organizeze: un atentat asupra lui Claudius! 

— Frumoasă reconstituire, limpede și netedă ca uleiul... 
mormăi senatorul. 

— Aleargă la Claudius: el o să te asculte, este prietenul tău! 

— Da, dar are mâinile legate. Crezi că, dacă, într-adevăr, 
Mauricus era dispus să se lanseze într-o aventură ca aceasta, nu 
avea susţinători în armată, printre pretorieni și poate chiar la 
palat? Cezar are nevoie de dovezi incontestabile pentru a-l 
condamna! 

— Nu se poate ca în toată Roma să nu se știe despre uneltirile 
lui Sergius. O să găsești destui martori... 

— Mauricus a avut deja grijă să le închidă gura, așa cum îi 
este obiceiul. Nimeni nu va cuteza să-l atace. Ar avea cu toţii 
prea mult de pierdut. 

— Chiar nimeni? gândi cu voce tare Castor. Poate că ar exista 
cineva! și deschise gura ca să spună ceva, dar se răzgândi și nu 
mai continuă. 


XVIII 


A opta zi înainte de Calendele lui iulie 


Aurelius ședea în penumbra din sufragerie, în faţa unei cupe 
de cervesia, în așteptare: știa că va veni. 

Sclavii și servitorii din casă primiseră ordin să se facă 
nevăzuţi, lăsându-l singur pe stăpânul lor în marea sală, 
luminată doar printr-o lampă atârnată de tavan. Nu se 
întunecase complet când patricianul auzi o bătaie în ușă și, fără 
grabă, traversă atriumul cufundat în tăcere, ajungând la ușa 
mare din lemn de la intrarea în casă. 

— Ave, Sergius. 

— Ave, Publius Aurelius. 

Vocile celor doi bărbaţi, reci, aveau aceeași determinare 
calmă ca aceea a gladiatorilor care se salută în arenă, înainte de 
confruntarea finală. 

— Eşti singur, fără escortă, remarcă Aurelius, oarecum mirat 
și această constatare sună ca un compliment. 

— Crezi că mă tem de ceva? întrebă Mauricus, puțin 
dispreţuitor. 

Nu, Mauricus nu se temea de nimic: un bărbat faimos, bogat, 
așezat, care riscă totul într-o aventură nebunească, nu este 
omul care să tremure în faţa unui procuror al lui Cezar, se gândi 
Aurelius; și, aflându-se în fața adversarului său, simţi în vene un 
tremur de încordare, renașterea unui instinct străvechi de soldat 
și de prădător pe care atâtea tomuri de filosofie nu reușiseră să- 
| facă uitat cu totul. 

„Nu sunt altfel decât un retiar care este pe cale să arunce 
plasa asupra adversarului”, își spuse. „lar el este la fel ca mine: 
îi place să se expună pericolului, să lupte cu sica lui împotriva 
tridentului meu”. Pentru o clipă, i se păru chiar că intuiește de 
ce atâția oameni liberi își riscau viaţa în arenă... 

— Așadar, ai distrus sistemul de pariuri, senator Statius, și mi- 
ai luat-o și pe micuța Nissa. Puţini au îndrăznit să facă 
asemenea lucruri, dar să nu crezi că poţi merge mai departe: 
numele lui Claudius, din care își faci o pavăză, nu te face 


134 


invulnerabil. Și să nu crezi că mi-ai produs un rău prea mare: vei 
avea mult de furcă până să demonstrezi că în spatele pariurilor 
trucate mă aflu eu. De fapt, chiar dacă s-ar întâmpla să reușești 
aceasta, eu, oricum, o să mă descurc. Am posibilităţi uriașe. 

— Nu mă îndoiesc, Mauricus, recunoscu Aurelius. Dar atunci, 
cum se face că vii la mine în toiul nopţii, pe furiș, ca unul care 
dă iama prin găinile vecinului? 

Sergius își mușcă buzele, îngălbenindu-se la faţă. 

— Nu încerca să te măsori cu mine, senatorule. Rău ai făcut 
că m-ai jignit când eu veneam la tine ca un prieten. Mergem pe 
căit diferite, tu și eu, și ne-am întâlnit doar din întâmplare. Am 
putea să continuăm să nu ne luăm în seamă unul pe altul, spre 
liniștea amândurora. Nu te subestimez, Publius Aurelius, fii 
atent: de aceea mă aflu aici. Sigur că nu mă poţi opri din drumul 
meu, dar ai putea să-mi dai multă bătaie de cap, dacă ţi-ai pune 
în gând acest lucru. Și pentru ce? L-ai arestat deja pe Aufidius 
pentru pariuri și ai aflat de ce a fost ucis Chelidon. Știi și cine l-a 
omorât: Turius. Claudius va fi pe deplin mulțumit și nu-ți va fi 
greu să justifici moartea a încă doi gladiatori, dacă ţi-l voi preda 
pe servitorul fugit din cazarmă... 

— Luridus din Mutina. Cadavrul lui, bineînțeles. Mi-e greu să 
am încredere în tine, Sergius, văzându-te cum preferi să-i 
plătești cu pumnalul, în loc de aur, pe ucigașii tăi. 

— Animale, asasini, mașini antrenate să ucidă: sunt doar niște 
unelte, viața lor nu are nicio valoare. Pentru tine este altceva, 
senatorule, știu cu cine am de-a face. Ai vorbit de aur, ne putem 
înțelege. 

— Casele mele de bani sunt pline ochi, Sergius, și nu trebuie 
să dau foc unor case ca să le umplu, nici să înjunghii niște 
cerșetori sau să trimit oameni să moară în arenă. 

— Știu asta. Tu te-ai născut bogat și nobil, într-o familie 
străveche de stăpâni și de cuceritori! exclamă Sergius cu ciudă. 
Eu, însă, a trebuit să mă zbat ca să pun mâna pe ceea ce tu ai 
avut din totdeauna prin dreptul sângelui. Și te asigur, dragă 
patricianule aristocrat, că, de altfel, nu este prea mare diferenţă 
între mijloacele prin care iluștrii tăi strămoși și-au strâns averea 
și ale mele. Să nu îndrăznești, prin urmare, să crezi că ești mai 
bun decât mine! In esență, eu sunt un om drept; oamenii vin la 
mine pentru a scăpa de greutăţi, a repara nedreptăţi, a aduce 
ordinea acolo unde legea nu poate sau nu vrea să reușească. 


135 


Făcând toate astea, câteodată a trebuit să acţionez după cum 
am crezut eu de cuviinţă, luându-mi dreptul de a decide, fără a 
ține seama de legile acestei sacre republici care, de la o vreme, 
nu se mai poate numi republică, căci a devenit patrimoniul unui 
singur om... și să nu-mi spui că fiecare trebuie să se plece cu 
umilință în fața dreptului, pentru că nici tu însuţi n-ai făcut 
întotdeauna acest lucru. 

Aurelius îl privea și nu scotea nicio vorbă: Sergius era un 
tâlhar, un tiran, un ucigaș și se considera un port-drapel al 
dreptăţii! 

— Senatorule, am venit aici ca să vorbim de la egal la egal. 
Suntem amândoi cetățeni romani liberi și discutăm doar despre 
o afacere. Eu vreau ca tu să nu mă mai urmărești ca un ogar 
care simte mirosul porcului mistreţ și sunt dispus să tratez cu 
tine ca să mă lași în pace. Spune-mi care este prețul tău și eu 
am să plătesc, fie în sesterți, fie în vieţi omenești, dar nu încerca 
să mă împiedici să-mi iau ceea ce mi se cuvine! 

— Printre ceea ce ţi se cuvine este și viaţa lui Claudius? 
întrebă Aurelius, pe un ton glacial. 

Pe chipul lui Mauricus, parcă tăiat în piatră până atunci, se 
putu distinge un singur, abia perceptibil tremur în colțul gurii. 

— Voiai să-l ucizi pe Claudius, îl acuză cu asprime patricianul. 

— Asta o spui tu, senator Statius; dar, din nefericire pentru 
tine, n-o vei putea dovedi niciodată. Îmi pare rău, îmi pare rău, 
într-adevăr... știu că ţi-ar plăcea să mă vezi pe eșafod, totuși n-o 
să ai o asemenea satisfacţie. Nissa nu va vorbi, fii sigur de asta. 

— Eşti prea sigur de acest lucru, îl contrazise Aurelius, 
gândindu-se că actriţa se afla în siguranţă în camera ei... 

— Te bazezi prea mult pe farmecul tău bărbătesc, senatorule; 
calitate pe care, neîndoielnic, o ai, dacă stau să mă iau după ce 
spune sora mea, Sergia! râse avocatul. Dar sufletul femeilor 
este întortocheat și în el se pot afla lucruri pe care nici nu ţi le 
poţi închipui... recunoaște că am dreptate, las-o baltă: du-te la 
Cezar, poveste-i despre jocurile aranjate și dă-l pe Aufidius pe 
mâna călăului. 

— Pariurile nu erau decât o acoperire: te foloseai de ele doar 
pentru a-ți ascunde adevăratele planuri, despre care lanistul nu 
știa nimic, cugetă patricianul cu o expresie mohorâtă. Eliodorus 
era adevăratul tău complice din școala de gladiatori: pe el l-ai 
ales pentru a răspândi panica printre gladiatori, în ziua aceea, 


136 


pentru a-l obliga pe Claudius să iasă prin subterană. Sora ta a 
fost aceea care i-a transmis acest ordin! 

— Vai de mine, Eliodorus este mort, se prefăcu îndurerat 
avocatul. Și, dacă aș fi în locul tău, nu l-aș deranja pe Claudius 
cu poveștile astea despre un presupus complot: ar putea crede 
că imaginaţia ta a luat-o razna... Eu plec acum pentru că n-aș 
vrea să se răspândească zvonul că mă întâlnesc cu un biet 
lunatic. În ce te privește, gândește-te bine: dacă vrei război, eu 
n-am nimic împotrivă, sunt obișnuit să ies învingător. 

Aurelius nici nu mai încercă să-i răspundă. Era pe cale să 
piardă această partidă, dar, cu încăpăţânarea care-l caracteriza, 
nu se putea declara învins. 

Așteptă ca Sergius să dispară în bezna nopţii și, dintr-odată, 
ca și cum ar fi fost cuprins de o presimţire neagră, alergă până 
în camera Nissei. 

În încăpere încă mai persista parfumul fin al femeii și, pe patul 
gol, mangusta încolăcită părea o perniţă din blană: cât despre 
actriţă, nici urmă de ea. Fereastra din alabastru care dădea 
înspre grădina din spatele casei, era deschisă. 

Afară, pe lângă zidul înalt care apăra liniștea din domus de 
vacarmul orașului, caprifoiul care se cățăra pe pietre era jumulit 
în câteva locuri și o creangă ruptă, spânzurând în gol, indica 
locul exact prin care trecuse fugara. 

— Nenorociţilor, aţi lăsat-o să scape! strigă cu glas tunător 
Aurelius la cei doi liberţi, pe care-i chemase de îndată. Paris și 
Castor erau gata să intre în pământ de rușine și stăteau în fața 
lui cu privirile plecate. 

— Domine, ne-ai spus s-o apărăm, nu s-o ţinem prizonieră, 
încercă să-i explice Castor. Tu însuţi n-ai fi crezut nicio clipă că 
ea ar putea dori să fugă. Și totuși, nu-i nicio îndoială: de căţărat 
din afara zidului pentru a intra în curte este aproape imposibil; 
este mult mai ușor, însă, de ieșit din curte pe această cale, așa 
cum a făcut-o, fără îndoială, Nissa. 

— Sărind de pe coama zidului, ar fi riscat să-și rupă gâtul, 
obiectă Aurelius care, deși convins de raţionamentul grecului, 
nu putea admite atât de ușor că fusese tras pe sfoară într-un 
asemenea mod. 

— Nu și dacă ar fi ajutat-o de jos cineva... 

— De ce, pe toţi zeii din Hades, a fugit, știind că Mauricus o 
caută ca s-o ucidă? Și eu o lăsasem în grija voastră! Ar trebui să 


137 


pun acum să fiți biciuiţi, nemernicilor! strigă Aurelius scos din 
fire, deși era conștient, în adâncul sufletului, că vina nu era a 
servitorilor. 

— Nimeni nu și-a dat seama că ea nu mai era acolo, domine: 
s-a retras devreme, spunând că vrea să se culce, interveni Paris. 

— Toată ziua n-a ieșit din camera ei, decât doar ca să meargă 
de două ori la toaletă... adăugă Castor. 

— Cineva trebuie s-o fi convins să plece, trase concluzia 
patricianul. Nu era tipul de om care să se decidă singură asupra 
unei evadări atât de periculoase. 

— İn casă nu erau decât servitorii, stăpâne, și toată după- 
amiaza n-a venit nimeni în vizită, cu excepţia ţesătoarelor venite 
ca să repare perdelele, afirmă Paris. 

— Adu-le la mine pe slujnice, repede! Vreau să știu dacă au 
văzut-o pe Nissa vorbind cu vreuna dintre lucrătoarele acelea! 
porunci Aurelius, având o bănuială. 

Da, într-adevăr, actriţa schimbase câteva vorbe cu o 
cusătoreasă, află el de îndată, dar, la urma urmelor, era vorba 
doar despre o femeie și, oricum, nu fusese scăpată din ochi 
niciun moment. Pe de altă parte, cum ar fi putut bănui sărmanii 
sclavi care trebuiau s-o apere pe fată de un eventual dușman 
care putea s-o ia de acolo cu forța că ea putea fugi de bunăvoie, 
dacă nici el, dominus, nu se gândise la așa ceva? 

Așadar, o femeie destul de importantă pentru Nissa ca s-o 
poată convinge să înfrunte un asemenea risc... „Sunt lucruri pe 
care nu le cunoști”, îi spusese Sergius, cu puţin timp înainte. Și 
Niger nu vorbise, oare, și el despre o femeie, povestind cum 
fugise actrița de la primul ei proxenet? 

Aurelius se gândi la mimula întinsă alături de el, la 
mângâierile mașinale, reci, parcă de nevoie, cu participarea 
studiată a curtezanelor de meserie care, din partea bărbaţilor, 
nu cunoscuseră decât violenţa și dorința de a domina. Dar dacă, 
în locul unui mascul străin și ostil, cineva de același sex s-ar fi 
arătat a fi blând, plăcut, afectuos? Dacă mica prostituată 
exploatată de atâția oameni ar fi găsit liniște și alinare în braţele 
sigure și încurajatoare ale unei alte femei, nu ar fi avut o 
încredere oarbă într-o asemenea persoană? 

Aurelius parcă o văzu în închipuire pe Nissa, ieșind din insula 
cu prietena sa, părăsindu-l pentru totdeauna pe primitivul 
Vibonius: pentru o asemenea prietenă, fata îndrăznise să 


138 


înfrunte mânia proxenetului, riscând să fie adusă înapoi în 
pumni și în palme și, în schimb, primise protecţie, faimă, bogăţie 
și, mai ales, iubire: sau, cel puţin, așa ar fi crezut, în naivitatea 
ei. 

Patricianul se revăzu pe el însuși în fața Sergiei, sora lui 
Mauricus, puternică, sigură, ieșită din orice tipar: dacă nu 
ezitase în faţa incestului, poate că ar fi fost în stare să ajute o 
altă femeie, slabă, rătăcită, gata să se abandoneze încrezătoare 
în braţele ei... Și iată de ce Mauricus se arătase atât de sigur că 
Nissa nu va putea trăda... 

— Da, cu siguranţă, ea era, îl aprobă Castor, neliniștit. 

— Dar sub ce pretext putea s-o convingă Sergia să iasă din 
casa mea, chiar riscându-și viața? încerca să priceapă Aurelius. 

— Stăpâne, poate că este o bănuială prostească, totuși... 
îndrăzni grecul. 

— Spune despre ce este vorba! îl îndemnă patricianul care în 
clipa aceea era gata să accepte chiar și cea mai îndrăzneață 
ipoteză. 

— Ce alt motiv ar fi putut-o determina pe fata aceea să 
părăsească un adăpost sigur între zidurile tale, domine, decât 
singurul lucru la care ţinea cu adevărat, succesul care-i 
permisese să urce de la bordel pe scenele teatrelor? Nissa nu 
este ceea ce se poate numi un geniu, stăpâne, și, dacă șireata 
Sergia ar fi convins-o că trebuia să apară în spectacol, pentru 
că, altfel, risca să piardă simpatia publicului său... 

— Nu știu dacă ai dreptate, Castor, însă am de gând să verific 
această ipoteză. Să alergăm la teatru, repede! porunci Aurelius, 
repezindu-se afară din casă. 

e 

La teatrul lui Pompei, Aurelius fu nevoit să-și facă loc cu 
coatele prin mulţimea agitată care aștepta de o bună bucată de 
vreme apariţia divei. 

Ceilalţi artiști ai teatrului, după o încercare timidă de a-i 
delecta pe spectatorii furioși cu câteva numere în afara 
programului, se baricadaseră în cabinele lor, așteptând ca o 
intervenţie destul de puţin probabilă a gardienilor de noapte să-i 
scape de sub acest asediu. 

La un moment dat, se răspândi zvonul că spectacolul va fi 
amânat și publicul din bănci începu să protesteze ameninţător 
cu fluierături și cu urlete: unii stătuseră la coadă încă din seara 


139 


trecută pentru a obţine un loc și, cu siguranţă, nu aveau de 
gând să renunţe prea ușor la posibilitatea de a-și admira actrița 
preferată. În ciuda autorităţii sale de magistrat, Aurelius nu făcu 
nicio încercare de a calma acea mulţime înfuriată și ajunse cu 
greutate la ușă, nu fără a se alege cu câteva vânătăi, sperând 
ca măcar Castor să afle ceva cât de cât încurajator din rândul 
spectatorilor sau de la personalul teatrului. 

Din fericire, se gândi el în timp ce ieșea din clădire, lăsase 
lectica în spatele păduricii de platani, destul de departe de 
intrare. 

Ajunse la ea în grabă, fără a ţine seama că mantia i se 
murdărea târându-se prin iarbă, în timp ce scruta din priviri prin 
beznă în căutarea nubienilor, dorindu-și ca mulţimea să nu se 
folosească de prilej pentru a năvăli în piaţă: se știa că lecticile 
de lux erau întotdeauna primele care erau atacate atunci când 
se isca vreo revoltă... A sa, însă, părea să fie în siguranță și 
ferită vederii datorită frunzișului unor tufe de laur. 

Senatorul se strecură în grabă în lectică, aruncându-se 
imediat pe perne, în timp de dinspre teatru se vedeau venind 
primii zurbagii. Un grup de oameni furioși trecu alergând pe 
aleea din apropiere, în timp ce patricianul aștepta nemișcat la 
adăpostul perdeluțelor. Cu multă prudenţă, abia respirând, se 
întinse mai bine sub cuvertură ca să nu poată fi zărit de cei care 
se auzeau bodogănind nu prea departe; întinse piciorul printre 
pernele moi de mătase și simţi ceva rece și neted, în timp ce 
mâna lui, bâjbâind prin întuneric, dădea peste o altă mână, 
delicată și țeapănă. 

Senatorul simţi cum îi îngheaţă sângele în vine când degetele 
sale, înaintând pe pipăite de-a lungul braţului gol dintre perne, 
întâlniră sânii mici și ascuţiţi, ca și cârlionţii de păr ondulat cu 
fierul încins. Nu mai avea, desigur, nevoie de un felinar ca să 
recunoască acel corp atât de cunoscut, atât de admirat... 

Aurelius făcu o mișcare ușoară și simţi cadavrul Nissei 
alunecând lângă el, cu capul atârnând de gâtul rupt și 
rezemându-se pe umăr într-o târzie chemare în ajutor. Nu 
fusese în stare s-o salveze, se gândi el cu regret, dar imediat își 
recăpătă sângele rece: nu, nu era momentul potrivit pentru a se 
lăsa copleșit de remușcări; trebuia să plece imediat pentru că, 
dacă îl găseau acolo, lângă cadavrul zeiţei lor, fanaticii aceia ar 
fi fost în stare să-l sfâșie în bucăţi. 


140 


Încercă să se strecoare afară... prea târziu, se apropiau deja! 
Îți ţinu răsuflarea, întrebându-se dacă înspăimântătorul Tartar, 
în care nu crezuse niciodată, nu exista cu adevărat. 

— Acolo este o lectică, să mergem să vedem ce-i cu ea! urla 
în clipa aceea unul dintre fanaticii admiratori ai actriţei care 
ajunsese tropăind grăbit chiar în dreptul perdeluței de mătase. 

Aurelius strânse pumnii, hotărât să se apere chiar și cu 
mâinile goale de furia mulţimii dezlănţuite. 

Perdeluţa fu sfâșiată dintr-o mișcare bruscă și patricianul se 
pregăti să țâșnească afară. 

— Nu, acolo este, în spate, o văd! strigă o voce. Vor s-o 
răpească, ajutaţi-o, repede! 

Fără măcar să-și aplece privirea, vlăjganul care rupsese 
perdeluța porni în goană ca s-o salveze pe frumoasa actriţă, 
urmat de un grup de tovarăși de-ai săi, urlând cât îi ţineau 
puterile. Hoarda de scandalagii întoarse spatele lecticii, ca un 
râu înnebunit care, dintr-odată, începe să curgă spre izvoare, 
deviat din porunca neîndurătoare a unui zeu. 

— S-o luăm la picior, imediat! îl îndemnă vocea familiară a lui 
Castor care abătuse atenţia gloatei. 

Fără să mai stea pe gânduri, Aurelius o porni în goană pe 
urmele grecului către stradă. 

e 

Când zăriră, în sfârșit, Forumul, după ce străbătuseră în fugă 
jumătate din oraș, nimeni nu l-ar fi putut recunoaște pe nobilul 
Publius Aurelius Statius, procuror al împăratului și senator al 
Romei, în bărbatul murdar din cap până în picioare și cu părul în 
dezordine care se opri în fața zidului de oameni care părea să-și 
fi dat întâlnire chiar la ora aceea târzie din noapte. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă el, îngrijorat, pe zdrahonul care 
se afla în faţa sa. 

— Pretorienii! Claudius îi trimite ca să-l apere pe ucigașul său 
plătit, pe Statius ăla care a ucis-o pe Nissa. Noi tocmai veneam 
către casa lui ca să-l aranjăm puţin, așa, ca pentru sărbători! îi 
explică namila pe un ton furios. 

— Ce vorbeşti, senatorul Statius?  protestă Aurelius 
nevenindu-i să-și creadă urechilor. Dar dacă este un om foarte 
cinstit, mai presus de orice bănuială...? 

— Cine, banditul ăla? Tu n-ai habar cu ce preț se vinde 
cositorul adus aici de corăbiile lui! Și depozitează pe ascuns și 


141 


cerealele, ca să le crească prețul. Nu-i erau de ajuns milioanele 
de sesterți moșteniţi, banii lui trebuiau să facă pui, pe spinarea 
bieţilor oameni... toată Roma știe că este un corupt și un 
depravat. Vino cu noi, o să plătească pentru toate! 

Deși avea un simţ al umorului foarte dezvoltat, Aurelius nu 
putu să nu găsească destul de ridicolă o asemenea invitaţie și 
insistă: 

— Dar văd că-l cunoşti destul de bine, nu? Probabil că o vă 
dea ceva de furcă un asemenea tâlhar... 

— De fapt, până în seara aceasta nu auzisem vreodată de 
numele lui, dar au avut grijă să ne explice totul cei care au 
găsit-o pe Nissa ucisă în lectica lui. 

Sergius dăduse mână liberă ucigașilor săi ca să asmută 
plebea împotriva lui, înţelese în cele din urmă Aurelius. Oamenii 
- și senatorul știa foarte bine acest lucru - chiar și cei cinstiţi și 
bine intenţionaţi, când se adună ca o turmă de oi, sunt gata să 
creadă orice bazaconie care este repetată mereu și, mai ales, în 
cor, îmbrăţișând cauze dintre cele mai absurde doar pentru a nu 
avea supărătoarea senzaţie că înoată împotriva curentului. În 
felul acesta erau îndemnați soldaţii să pornească plini de fericire 
la luptă, așa se câștigau alegerile... 

In acest timp, Castor îl privea cu îngrijorare, strângându-și 
nervos în jurul trupului tunica văzând cât de inconștient putea fi 
stăpânul său: ce mai aștepta năucul ăsta ca s-o ia la picior cât 
mai repede? 

Totuși, acum, Aurelius se dezlănțuise. 

— De ce mergeţi să-l căutaţi acasă la el? exclamă el, peste 
măsură de indignat. Nu știți că s-a adăpostit la Mauricus? 
Pretorienii nu se așteaptă, cu siguranţă, că o să mergeţi să-l 
dibuiți chiar acolo... Haideţi, repede, veniți după mine la casa 
familiei Mauricus; o să-l scoatem de acolo pe porcul ăla! strigă 
senatorul, iar gloata pusă pe răfuieli își schimbă direcţia, 
îndreptându-se către colina Aventinului. 

— Bată-te să te bată, stăpâne; crezi, oare, că putem trage pe 
sfoară mult timp toată Roma cu glume dintr-astea? Am scăpat 
de două ori... protestă Castor, în vreme ce o coteau pe o 
străduță laterală. 

— De acord cu tine, gata! Am vrut să încerc și eu, după ce ţie 
ţi-a reușit jocul ăsta, atât de ușor, în faţa lecticii... râse Aurelius 
cu un suspin de ușurare. 


142 


— Acum, în orice caz, sigur că nu te poți întoarce imediat 
acasă. Sergius n-a stat să piardă vremea: pun pariu că strada de 
aici și până la Vicus Patricius este plină de ucigași plătiţi care 
stau la pândă. Dacă nu te termină ei mai întâi, sigur o s-o facă 
mai târziu vreun admirator fanatic al sărmanei actrițe! 

— Da, trebuie să las să treacă noaptea asta. Dar mâine 
dimineaţă devreme, înainte de răsăritul soarelui, să vii cu un car 
de fân acolo unde se termină Clivus Publicus. Eu te voi aștepta 
acolo și tu o să mă duci undeva, în siguranţă, acoperit sub fân. 

— Și unde o să te ascunzi până atunci? Te-ar putea 
recunoaște careva! întrebă Castor, îngrijorat. 

— Nu te teme, mai am și eu câţiva prieteni în Roma, îl liniști 
patricianul, după care se îndreptă către vechea insula a lui 
Niger, fiind sigur că va găsi găzduire la o anumită familie de la 
al cincilea etaj, unde nu se va gândi nimeni să-l caute. 


143 


XIX 


A șaptea zi înainte de ldele lui iulie 


— Castor! strigă Aurelius, după ce se curăţă cât putu mai 
bine, dar servitorul se făcuse nevăzut. 

După ce-l adusese în siguranţă pe stăpânul său până la marea 
sa domus, mânând cu mâinile sale boii de la carul în care acesta 
se ascunsese sub fân, evident, libertul considerase că avea 
dreptul la o zi întreagă de odihnă. 

În locul său apăru Paris, extrem de îngrijorat. 

— Impăratul ţi-a trimis vorbă să te prezinţi la el, îl anunţă el 
cu un glas care părea că vine din Ereb. Mâine trebuie să te 
prezinţi pe colina Palatinului: ţi s-au adus niște acuzaţii... 

— Mauricus? întrebă patricianul, cu o expresie mohorâtă. 

— Sau cineva în locul lui, răspunse, trist, credinciosul 
intendent care ţinea foarte mult la dominus, în ciuda părerii 
proaste pe care o avea despre el. 

Aurelius era gata să-l trimită la treburile lui. Intendentul se 
afla deja în prag, cu capul plecat și cu spatele încovoiat ca de 
obicei, când patricianul îl chemă înapoi. 

— Mi-ai apărat casa, bunurile, familia servitorilor mei... n-o să 
uit asta niciodată, Paris! 

Când, în cele din urmă, bine ascuns în carul cu fân, reușise să 
pună din nou piciorul în propria sa casă, Aurelius simţise o mare 
ușurare când văzuse că nu fusese jefuită. Mai mult, când 
ajunsese la ușa din spate, el și Castor avuseseră surpriza că 
găsească acolo o trupă războinică de sclavi înarmaţi până în 
dinţi, gata să lupte până la ultima suflare ca să apere locuinţa 
stăpânului lor: curajosul său intendent, cu o tigaie găurită pe 
post de coif, cu sabia în dreapta și cu sica în stânga, conducea 
eroica rezistență împotriva oricărui asediu, nu un Paris molâu, ci 
ca un nou Hector pe zidurile Troiei. 

— Casa ta este și a mea, stăpâne, iar servitorii tăi sunt ca o 
familie a mea... nu mi-am făcut decât datoria, spuse cu 
modestie administratorul. 


144 


— Vreau să te răsplătesc și asta numaidecât; mâine s-ar 
putea să fie prea târziu. Spune-mi, ce ţi-ai dori. 

— Doar permisiunea de mă însura cu Xenia, domine, răspunse 
bărbatul, înroșindu-se la față. 

— Dar ea te vrea? întrebă Aurelius, cu oarecare îndoială. 

— Nu știu, trebuie să-mi iau inima în dinţi și s-o cer de 
nevastă... recunoscu Paris, destul de rușinat. 

— Dacă Xenia acceptă, îți dau binecuvântarea mea de stăpân, 
acceptă după o clipă de ezitare senatorul, neștiind cum va primi 
Castor o asemenea veste. Apoi îl concedie cu un gest al mâinii 
pe administrator, făcându-se că nu observă lacrimile de bucurie 
mândră care îi sclipeau în ochi, după care se închise în 
bibliotecă. 

Unghiile sale bine îngrijite atinseră bastonașele din fildeș și 
din carapace de broască țestoasă în jurul cărora erau înfășurate 
papirusurile, într-o mângâiere care avea în ea ceva voluptuos, 
tulburător. 

Fiecare volum - unele foarte rare, păstrate cu grijă în 
învelișurile lor de stofă prețioasă - fusese obţinut după o 
căutare asiduă, după o îndelungată așteptare, compensat prin 
același fior de emoție pe care-l încerca de fiecare dată când era 
pe cale să cucerească o femeie: și cu cât cartea sau femeia erau 
mai greu de cucerit, cu atât mai rafinată și mai încordată era 
plăcerea așteptării. 

Mâna se opri, alegând un volum vechi. Deși cei cinci sclavi 
bibliotecari aveau grijă să menţină totul în ordine și curăţenie, 
un strat de praf pătruns în spaţiul dintre foi dovedea faptul că 
de mult, de foarte mult timp acea carte nu mai fusese citită. 

Gramatica etruscă a lui Claudius, scrisă pe când împăratul nu 
era decât un membru neluat în seamă și batjocorit al familiei 
imperiale. Verbele tainice, pe care aproape nimeni nu le mai 
cunoștea, nici măcar acei locuitori romanizați din locurile în care 
apăruse și înflorise una dintre cele mai vechi și glorioase 
civilizaţii de pe malurile așa-numitei Mare Nostrum... Ce răbdare 
avusese Claudius ca să i le vâre pe toate în cap. Claudius 
beteagul, șchiopul, nevolnicul care, devenit acum Claudius zeul, 
guverna, în sfârșit, lumea în pace și în prosperitate. 

Totuși, se găsea mereu câte unul care să nu-i permită să facă 
aceasta prea mult timp. Oameni ca Sergius, ca generalul Fatius, 
trădători care unelteau din umbră, gata să comită orice crimă... 


145 


și el nu avea nicio armă în mână ca să-l apere pe împăratul și pe 
prietenul său! 

Era gata să meargă la Cezar, să-i spună că nu reușise, că nu 
fusese în stare să găsească nici cea mai mică dovadă asupra 
faptului că Mauricus atentase la viaţa sa... Aruncă, furios, cât 
acolo cupa cu vin fierbinte și aromatizat din care băuse cu puţin 
timp înainte. 

Cu un clinchet metalic, paharul de argint se rostogoli pe 
mozaicul de pe jos și se lovi cu un zgomot surd de marginea de 
jos a dulapului din lemn de abanos. Chiţăind de frică, un 
ghemotoc de blană, strălucind de rubinele cu care era 
împodobit, îi țâșni printre picioare și alergă să se ascundă ceva 
mai departe. 

— Pufuleţ, șopti Aurelius, luând micul animal în braţe, lucru pe 
care Nissa nu avea să-l mai facă niciodată, și începu să-l 
mângâie cu delicateţe în spatele urechilor, sub zgarda bătută cu 
pietre semiprețioase. „Ce ciudat că făptura asta mică nu este 
deranjată de zgarda asta din aur masiv”, se gândi el. „Și cred că 
este destul de grea...” 

„Îi încredinţez toate secretele mele...” 

Cuvintele Nissei îi răsunară parcă în urechi și începu să pipăie 
cu degetele preţioasa zgardă, desfăcând-o de la gâtul 
mangustei. Era mai ușoară decât s-ar fi bănuit; probabil că în 
interior era goală! 

O privi cu atenţie: iată, era un fel de crăpătură pe faţa 
bijuteriei, exact sub rubinul cel mai mare, atât de subţire că, 
pentru a o observa, zgarda trebuia privită de la distanţă foarte 
mică... poate că acolo se ascundea, într-adevăr, un secret. 
Încercă să apese ușor cu degetele, încercă s-o scuture și s-o 
întoarcă pe toate părțile: nimic. 

Mica mangustă îl privea curioasă, cu ochișorii ei vioi care 
străluceau, roșii ca rubinele pe care patricianul i le luase de la 
gât. La un moment dat, începu să se frece de el, lăsând o 
sumedenie de fire de păr fin. Scuturându-și tunica, Aurelius luă 
între degete unul și-l examină cu atenţie: era foarte subţire, dar 
incredibil de rezistent... 

Se ridică brusc în picioare, în timp ce mangusta, speriată, sări 
pe jos, încercând să se ascundă. Apucă din nou colierul și 
strecură firul de păr în crăpătura pe care o observase mai 
devreme, trăgându-l cu grijă dintr-o parte în alta. Bijuteria se 


146 


deschise în două jumătăţi, lăsând astfel la vedere 
compartimentul secret. 

Scoase de acolo două foi de papirus extrem de subțiri, bine 
împăturite și strecurate pe sub plăcuţele de aur. 

„La ora a șaptea, în spate”, se spunea în prima foaie, cuvinte 
scrise de o mână de femeie care trebuia să fie a Sergiei, și 
Aurelius simţi cum sângele i se urcă în cap de furie, închipuindu- 
și cu câtă încredere a citit Nissa acest mesaj și, apoi, a plecat la 
moarte. 

Pe cealaltă foaie era o listă cu nume de generali, dintre care 
ieșea în evidenţă cel al lui Papius Fatius, comandant al legiunii 
din Orient. 


147 


XX 


A șasea zi înainte de Idele lui iulie 


A doua zi, pe coridorul palatului, Aurelius aștepta, așezat pe o 
bancă din lemn sculptat, nu prea optimist. Sub cutele togii avea 
ascunse cele două bilete și o tulpină goală pe dinăuntru, 
împreună cu două ace: nu era prea mult pentru a dovedi 
existența unui complot! 

Pretorianul care stătea în poziţie de drepţi în faţa ușii, deși se 
prefăcea că privește numai înainte, nu-l pierdea din ochi nicio 
clipă. Aurelius aștepta răbdător de o oră, frământându-și nervos 
laticlava de culoarea purpurei și, ca să-și mai potolească 
îngrijorarea, privea cum servitorii și gărzile umblau indiferenți 
de colo-acolo. Îl văzuse trecând și pe Pallas, influentul secretar 
al împăratului, omul care, în cei doar câţiva ani ai unei cariere 
strălucite, din sclav devenise ministru. 

Libertul se oprise pentru o clipă în faţa lui, aruncându-și 
ostentativ privirile asupra sa, așteptând de la el un gest de 
omagiu slugarnic pe care acum și nobilii i-l aduceau cu umilință, 
sperând să-i intre pe sub piele. Senatorul Statius îl privise și el 
drept în ochi, cu fruntea încreţită, ca și cum ar fi făcut un efort 
zadarnic de a-și aminti numele acelui slujbaș. Pallas, strângând 
din buze înciudat, trecuse mai departe fără a se bucura de 
gestul respectuos pe care ar fi trebuit să-l facă patricianul: un 
dușman în plus, gândi acesta, dar, în momentele acelea, mai 
important era să-și păstreze fruntea sus. 

Deodată, sporovăiala înfundată a servitorilor fu întreruptă de 
un sunet puternic și ascuţit, lipsit de orice armonie, care venea 
dintr-o direcție greu de stabilit, de undeva din spatele 
genunchilor celor doi sclavi opriţi în fața ușii unui birou. 
Funcţionarii priviră în jur, nedumeriţi, căutând să-și dea seama 
de unde venea acel zgomot care le chinuia timpanele. 

Cântărețul  apăru pe neaşteptate, strecurându-se pe 
pardoseală printre picioarele oamenilor: era un copilaș grăsuliu, 
ținând în braţe o ţiteră uriașă din care, vai, scotea un șir de 
sunete stridente departe de orice armonie. 


148 


Era evident că puștiul era în căutarea unui public și, ochindu-l 
pe senator care stătea nemișcat pe banca sa, se grăbi să scoată 
ultimul sunet scârţâit, după care îi ceru părerea. 

— Ce zici, cum am cântat? întrebă el, așteptând cu nerăbdare 
să audă un răspuns favorabil. 

Aurelius își mușcă buzele: ce rost ar fi avut, pentru un 
patrician de viţă nobilă care se aștepta să i se aducă acuzaţii 
grave în faţa împăratului, să-l dezamăgească pe bietul copil atât 
de mândru de isprava lui, comunicându-i tristul adevăr? 

— Minunat, demn de măiestria lui Orfeus! minţi fără chef 
senatorul, sperând din toată inima că puștiul nu se va porni să 
cânte din nou. 

— Când o să fiu mare, mă fac artist! declară copilul, încântat 
de ceea ce auzise din gura acestui spectator ciudat. Sunt un 
poet, un muzician, nu ca amărâţii ăștia de funcţionari de prin 
birouri... ia gândește-te, ce plictiseală să fii ministru sau chiar și 
împărat! Nişte bădărani limitați care nu se gândesc decât la 
bani și nu se pricep la nimic, nici la vreo meserie și nici la artă. 

— Lucius Domitius, vino imediat aici! îl chemă o slujnică. De 
câte ori ţi-am spus că nu trebuie să-i deranjezi pe oaspeţii 
unchiului tău și să-i chinui cu cântecele tale? 

Aurelius era gata să ia apărarea copilului, când ușa se 
deschise și un sclav îi făcu semn să fie gata să apară în faţa lui 
Claudius. 

Împăratul era așezat la masa sa de lucru plină de documente. 
În picioare în faţa lui, cei doi Sergius, fratele și sora, îl priveau pe 
patrician cu o expresie amenințătoare. 

— Aurelius... începu Claudius, stânjenit. Am aici o reclamaţie 
foarte gravă împotriva ta: Mauricus te acuză că ai ucis-o pe 
Nissa chiar în lectica ta. Spune, de asemenea, că ai asmuţit 
împotriva lui gloata de plebei, îndemnându-i să-i ia cu asalt casa 
și protestează împotriva faptului că încerci să-i pui în spate fără 
niciun temei o afacere de pariuri măsluite, organizată de lanistul 
Aufidius. Sunt sigur că vei putea demonstra netemeinicia 
acestor declaraţii: ce ai de spus în apărarea ta? întrebă 
împăratul cu o voce obosită care dădea de înţeles altceva: „Și 
eu care așteptam de la tine atât de multe...” 

În situaţia aceasta, se gândi Aurelius, era cazul să riște totul 
pe o carte. Cu o voce fermă, începu să expună pe rând ipotezele 
sale și cele câteva fapte de care era sigur, de la sarbacana care- 


149 


| ucisese pe Chelidon la licoarea paralizantă pe care o băuse 
gladiatorul, la luptele trucate, pomenind de Turius, Eliodorus și 
Luridus ca să ajungă în cele din urmă și la complot. Când îi 
înmână suveranului cele două petice mărunte de papirus pe 
care le adusese ca singure probe, avu senzaţia că foșnetul lor 
era sunetul propriei sale vieţi care se făcea praf și, odată cu ea, 
huruitul unui Imperiu care se măcina încetul cu încetul... 

— Așa cum îţi spuneam, divine Cezar, omul acesta este 
nebun! Se lasă purtat de o ură nejustificată împotriva fiinţei 
mele care a devenit ţinta unei adevărate persecuții din partea 
lui! Îţi cer, Cezar, să pui capăt acestei situaţii! 

— Dar Luridus ăsta... încercă împăratul, dezolat, să spună 
ceva. 

— Un necunoscut despre care eu nu știu nimic... și unde se 
află el dacă, admițând cazul, ar exista cu adevărat un asemenea 
personaj? întrebă Mauricus, cu un zâmbet dezgustat. 

— În Tibru, îi răspunse Aurelius. La fel ca Vibonius și ca alţii. 

— Îl auzi, divinule? Mi-a răpit iubita, a ucis-o în propria lui 
lectică și acum... 

— Nu era iubita ta, ci a surorii tale, preciză calm patricianul, 
privind-o ţintă pe Sergia. 

Femeia, în picioare și cu fruntea sus, zâmbi batjocoritor. Știind 
foarte bine că bătrânul Claudius se lăsa atras de farmecul 
feminin, se pregătise minuţios pentru această discuţie 
importantă: slujnicele sale folosiseră mai multe straturi de pudră 
pentru a netezi perfect tenul pe care anii lăsaseră urme, 
făcându-l să semene cu al unei fetișcane; cu toate acestea, 
abuzul de vin și de droguri afrodisiace, pe care se spunea că 
Sergia le lua în mod frecvent, se putea ghici după pleoapele 
umflate și puţin căzute, deși fuseseră fardate cu măiestrie. 
Aurelius se surprinse gândindu-se că la fel ar fi arătat și 
Flaminia, dacă îngrozitoarea boală n-ar fi sluţit-o atât de tare 
încât să nu-și mai poată arăta faţa. 

— Nissa avea încredere în tine, în felul ei te iubea. Și tu, 
Sergia, ai dat-o, fără apărare, pe mâinile lui Luridus! spuse el cu 
ură, sperând că mica actriță murise fără să-și dea seama de 
ultima și cea mai odioasă trădare. 

— Dar ce crezi că poate însemna un asemenea petic de 
papirus? striga în vremea aceasta Sergius, ca și cum o întreagă 
sală de tribunal ar fi trebuit să audă pledoaria sa. lţi dai seama, 


150 


mărite Cezar, că nebunul ăsta târăște în noroi reputaţia unui 
general viteaz al Imperiului tău, doar pentru că i-a găsit numele 
la gâtul micului animal al unei actriţe de doi bani? Gândește-te 
dacă i-ar fi putut veni cuiva ideea de a-l aresta pentru trădare 
pe lulius Caesar, doar pe baza celor scrise pe zgarda unui câine 
de pază! 

Claudius nu-și ridica privirile de pe foile de papirus. Obosite, 
pleoapele sale aproape închise parcă îi transmiteau patricianului 
un mesaj plin de mâhnire. Lui Aurelius i se păru că aude vocea 
șovăielnică a fostului său profesor, strecurată printre buzele 
strânse: „În ce belea m-ai băgat, Aurelius? Banditul ăsta a ucis, 
a înșelat, a complotat. Dar eu sunt împăratul și acum voi fi 
nevoit să pun să te aresteze. Nu trebuia să-mi faci un lucru ca 
ăsta, neghiob ce ești!” 

— Vreau să-l dau în judecată pe senatorul Publius Aurelius 
pentru crimă, calomnie și mărturie falsă... nu-mi poţi refuza 
această cerere, divinule Cezar. Ce-ar zice poporul care este deja 
furios pentru că i-ai trimis pe pretorieni să apere casa acestui 
nebun? spuse sacadat Sergius și puse în faţa împăratului actul 
de acuzare. 

Suveranul rămase nemișcat timp de câteva clipe care li se 
părură cumplit de lungi celor de faţă: cu sufletul sfâșiat între 
afecțiunea pentru vechiul său elev și nemiloasa rațiune de stat 
care îl obliga să-l favorizeze pe posibilul său asasin, nu se putea 
hotări să ia inevitabila hotărâre. Cu toată fiinţa sa ar fi dorit să-i 
cheme pe pretorieni ca să-i aresteze pe Mauricus și pe 
dezmăţata lui soră, întemniţându-i la Mamertinum, scoțându-l 
din cauză pe Aurelius. Puterea sa, enormă și fragilă în același 
timp, se sprijinea, însă, pe aprobarea mulțimilor de oameni care, 
la poalele Palatinului, mișunau ca niște furnici grăbite pe străzile 
și ulicioarele Romei, gata să judece și să dea sentinţe, să se 
dezlănțuie la un moment dat într-o revoltă generală... 

Mâna zbârcită, brăzdată de vine albăstrii, se ridică abia 
perceptibil, aducând degetul inelar pe care sclipea sigiliul 
imperial mai aproape de cerneala stacojie care ar fi pecetluit 
aprobator actul de acuzare... Degetul se opri la jumătatea 
drumului. 

„Cum aș putea face așa ceva?” se întrebă Claudius. „La ce-mi 
servește să fiu un zeu pe pământ, dacă sunt nevoit să sacrific 
un vechi prieten ca să-i dau satisfacție unui dușman care 


151 


uneltește în spatele meu? Într-adevăr, atotputernicul Cezar este 
mai sclav decât ultimul dintre scribii săi!” 

În clipa aceea, zgomotul unei dispute de pe coridor întrerupse 
gândurile amare ale împăratului. El ridică fruntea, uluit: cine 
îndrăznea, oare, să se încaiere chiar în faţa ușii sale? 

— Pe toţi zeii din Olimp, cum de a putut ajunge până aici 
ticălosul ăsta? Arestaţi-l, este cu siguranţă un ucigaș plătit ca să 
atace sacra persoană a împăratului! urla din toate puterile 
pretorianul de gardă, chemându-și camarazii în ajutor. 

— Pe naiba, ce ucigaș, pe Pluton, Neptun și pe toate odraslele 
zeiței Rhea! Senatorul Publius Aurelius Statius așteaptă plicul 
acesta, trebuie să i-l predau cu orice preţ! Împăratul trebuie să 
vadă ce este înăuntru: sunt dovezile unui complot! 

— Luaţi-l de aici pe zurbagiul ăsta, hai, repede! ordonă 
ofițerul și pretorienii îl înșfăcară pe intrus, ridicându-l cu forța de 
la pământ. 

Între timp, însă, fără a mai ţine seama de etichetă, Aurelius îi 
întorsese spatele stăpânului lumii și se repezise afară. 

— Domine, în sfârșit m-ai auzit, suspină Castor, smucindu-se 
din mâinile celor doi soldați zdraveni cere încercau să-l târască 
afară. Îl înţeleg pe Claudius, el o fi surd, dar tu... 

— Ce vrea omul ăsta? întrebă în aceeași clipă și suveranul 
care, șchiopătând din greu, ajunsese și el în pragul ușii. 

— Să-ţi predea dovezile conspirației urzite împotriva ta de 
Sergius Mauricus și de Papius Fatius, așa cum mi-a poruncit 
stăpânul meu, Publius Aurelius, senator al Romei! răspunse 
Castor, triumfător, punând în mâinile lui Claudius un pachet 
mare cu scrisori. 

Bătrânul deschise plicul chiar acolo, în prag, sprijinindu-se cu 
piciorul bolnav de tocul ușii. 

— la te uită, o înţelegere între Mauricus și Fatius, de acum 
cinci ani. Sergius, care îi recomandă generalului să fie prudent... 

Încă nevenindu-i să creadă, Aurelius simţi cum încordarea de 
până atunci era pe cale să se risipească, iar pe buze îi înflori un 
zâmbet de bucurie. În acest timp, Claudius continua să 
examineze scrisorile. 

— Documente despre trădarea lui Fatius: o poveste murdară 
cu parții, cu complicitatea lui Sergius! Acum îmi aduc aminte: o 
patrulă a căzut într-o cursă și nimeni nu a mai scăpat cu viață. 
Și uite și aici: este chiar și o scrisoare a lui Sergius către Cassius 


152 


Chaerea, încă din vremea domniei lui Caligula. Se vorbește aici 
despre necesitatea de a-i elimina pe toţi membrii familiei 
imperiale, inclusiv pe mine. Sunt aici dovezi suficiente ca să 
convingă nu numai Roma, ci și întregul Imperiu! Credincioșii mei 
britani, arestaţi-l pe omul acesta! porunci el cu bucurie în glas și 
doi soldați uriași, cu pletele roșcovane, se repeziră înspre avocat 
cu mâinile goale aruncând cât-acolo, cu un gest brusc, lăncile 
lor lungi. Aurelius văzu una dintre ele îndreptându-se spre capul 
său, dar nu reuși să se ferească la timp: din fericire, lovitura nu 
fu atât de puternică pe cât se așteptase și vârful armei îl atinse 
doar în treacăt. 

În clipa următoare, pornea în urmărirea Sergiei, într-o fugă 
disperată prin camerele palatului. Intr-adevăr, femeia, profitând 
de zăpăceala care se crease, se strecurase de-a lungul 
coridorului și ajunsese aproape de scara de onoare prin care se 
ajungea la ieșire. 

Aurelius o observă de departe pe când începea să coboare pe 
scară și-și dădu seama că nu va mai putea s-o prindă. Aproape 
salvată, Sergia scoase un strigăt de bucurie și puse piciorul pe 
primele trepte. 

În clipa următoare, strigătul ei triumfal se transformă într-un 
urlet de spaimă. Aurelius ajunse la balustrada scării exact în 
clipa în care ea se prăbușea înainte, cu capul în jos, zdrobindu- 
se de pardoseala atriumului, cu gâtul rupt ca sărmana Nissa. 

Patricianul privi ţintă la corpul neînsufleţit, multumind în gând 
Destinului pentru căderea aceea salvatoare care o cruţase pe 
femeie de cleștele călăului și de rușinea unei morți pe eșafod. 

— Este întotdeauna o plăcere să dai o mână de ajutor unuia 
care se pricepe la muzică! îl salută Lucius Domitius, 
bălăbănindu-și ostentativ un picior prea mare pentru vârsta sa, 
cu care, nevoit să scape mereu de cicăleala doicilor, căpătase o 
mare îndemânare în punerea piedicilor. 

Făcându-i vesel cu ochiul, băiatul îl salută pe patrician și ţopăi 
în jos, cântând, pe treptele scării. 

e 

— Minunat, Aurelius, minunat! Pentru o clipă, am crezut că 
erai gata să te dai bătut, chiar dacă, în adâncul sufletului, eram 
încredințat că nu vei da greș! îl îmbrăţișa Claudius cu 
recunoștință. Formidabil a fost și prietenul tău. Nu cred că-l 
Cunosc... 


153 


— Castor din Alexandria, la porunca voastră, mărite Cezar! se 
prezentă libertul, făcând cea mai respectuoasă plecăciune de 
care era în stare. 

— Vino să bei ceva cu noi, Castor, trebuie să sărbătorim. ȘI, la 
următoarele jocuri, vreau să stai lângă mine, în loja de onoare, 
spuse Claudius, și Aurelius se îngrozi, gândindu-se la ce i-ar fi 
putut propune ușuraticei Messalina nerușinatul acela de grec. 

Cei trei ridicară cupele într-un toast, nu fără a fi vărsat pe jos, 
înainte de a bea, câteva picături de vin pentru a mulţumi zeilor 
care le fuseseră de ajutor. 

— În cinstea lui Marte și a lui Venus, patronii Romei! spuse 
împăratul, clătinându-se ușor: cu siguranţă, nu era prima cupă 
de vin băută în ziua aceea de pomină. 

— În cinstea lui Hermes, zeul... și Castor, dând dovadă de un 
tact nesperat, schimbă obișnuitul său toast, cu o clipă înainte de 
a pronunţa cuvântul „tâlhari”. 

— Negustorilor! încheie el în cele din urmă, mulţumit de 
formula pe care o născocise la timp. 

— Eu închin pentru Claudius, zeul nostru! ridică și Aurelius 
cupa. 

Tocmai când duceau la gură al doilea rând de cupe, un sunet 
ascuţit și strident le sfâșie timpanele. 

— Vă rog, faceți-l pe Lucius să tacă! porunci, nervos, 
împăratul, după care le explică. De când i-am permis nepoatei 
mele, Agrippina, care se află încă în exil, să-l trimită aici pe fiul 
său, urechile mele nu mai știu ce înseamnă liniștea! 

Aurelius dădu din cap: o cunoștea pe Agrippina, dușmana de 
moarte a împărătesei. Zgârcită, arogantă, însetată de putere, 
fiica nedemnă a marelui Germanicus ajunsese să trăiască 
incestuos cu fratele său, Caligula, doar ca să nu piardă influența 
pe care o avea asupra lui, în timp ce soţul ei, Domitius 
Ahenobarbus, asista la o asemenea comportare fără să 
protesteze, el fiind legat, la rândul său, de sora sa, Lepida, 
printr-o afecţiune destul de puţin frăţească. Sărmanul copil, 
Lucius acesta, cine știe ce exemplu îi dădeau asemenea 
părinţi... Din fericire, părea sensibil la artă, chiar dacă nu avea 
niciun pic de talent în privinţa aceasta. 

— Lasă-l să cânte, Claudius, merită și el o răsplată: ne-a făcut 
un serviciu important! râse Aurelius, amintindu-și de piedica 
atât de binevenită pusă Sergiei. 


154 


— Este un zăpăcit, așa cum sunt toţi cei din familia lulia- 
Claudia, glumi împăratul, deja un pic afumat. Gândiţi-vă că, 
dintre toţi, eu sunt cel mai normal! 

Și, îmbrăţișându-se prietenește în trei, servitor, patrician și 
împărat, își goliră împreună cupele. 

e 

După două ore de băut și mai multe partide de zaruri la care, 
spre marea dezamăgire a lui Aurelius, Castor nu se putuse 
abţine să nu-și folosească toată îndemânarea de trișor împotriva 
împăratului în persoană, grecul se retrase cu preţioasa invitaţie 
la jocuri, lăsându-i singuri pe cei doi vechi prieteni. 

— Aurelius, ce să mai zic? Ti-am cerut să-l descoperi pe 
asasinul unui gladiator și tu ai descoperit o conjurație... am știut 
dintotdeauna că te pricepi, dar nu credeam că o să ai un 
asemenea succes! spuse, râzând, bătrânul. 

— Am avut noroc, se eschivă cu modestie Aurelius, golind 
ultima cupă de vin. 

— Acum că te-am regăsit, n-o să te mai las să-mi scapi așa 
ușor. Să nu crezi că te poţi întoarce la cărțile tale, la statui și la 
fermecătoarele tale matroane... și aici Claudius îi făcu complice 
cu ochiul: nu era un secret pentru nimeni că împăratul avea o 
slăbiciune pentru femeile frumoase... lăsându-l pe dascălul tău 
de etruscă să se lupte cu toate hârțoagele Imperiului! 

— Nu-mi face una ca asta, Tiberius Claudius Caesar, îi 
răspunse senatorul, redevenind pe neașteptate serios. Ar fi o 
pacoste prea mare pentru un prieten care ţi-a dat o mână de 
ajutor. 

— Chiar nu vrei? Sunt atât de puţini oamenii în care pot avea 
încredere... 

— Soţia ta, miniștrii... 

— Ah, Narcissus și Pallas sunt foarte pricepuţi, sunt sigur, dar 
au în vedere mai întâi interesele lor și abia după aceea pe ale 
mele. lar Messalina este tânără, prea tânără pentru mine, oftă 
bătrânul cu obidă, golind încă o cupă de vin. Impăratul băuse 
cam mult și nu mai rezista așa bine. Știu că are amanți, ce crezi 
tu? Nu sunt dobitoc, chiar dacă, pe vremuri, mi se spunea 
„Claudius idiotul”. Dar ea este cu aproape patruzeci de ani mai 
tânără decât mine și eu trebuie să mă prefac că nu știu nimic, 
înţelegi, pentru că a-l trăda pe împărat este o crimă împotriva 
statului și, dacă aș pune-o sub acuzare, ar trebui s-o și 


155 


condamn. Eu, însă, cu toate astea, încă o mai iubesc; apoi, este 
mama copiilor mei, frumoșii ăia, Octavia și Britannicus... 
seamănă așa de bine cu Valeria, nici nu s-ar spune că sunt copiii 
unui maimuţoi ca mine! 

Aurelius dădu din cap cu înţelegere, fără să scoată nicio 
vorbă. Sigur, Claudius era la curent cu moravurile ușuratice ale 
Valeriei Messalina... dar cât se va mai preface că este surd și 
orb? 

— Unde rămăseserăm? Ah, da, slujba la curte, aduse din nou 
vorba împăratul. 

— Nu, Claudius: acesta este ultimul meu cuvânt, rămase 
senatorul neclintit pe poziţie. 

— Atunci, fie cum vrei tu, Aurelius. Dar fă-mi măcar onoarea 
să stai mâine și tu lângă mine, la luptele de gladiatori! 

— Dar fără ovaţii: timpanele mele nu suportă, îl rugă 
patricianul, ascultând asigurările false pe care i le oferea 
împăratul. 

Aclamat în tribune... mă rog, putea avea efect asupra multor 
matroane; așa că se consolă și se hotărî să asiste la jocuri. 


XXI 


A cincea zi înainte de ldele lui iulie 


A doua zi, Castor apăru în pragul ușii cu un aer fericit. 

— Cum ai făcut, fiu al unui zeu și al unei capre, cum ai făcut, 
pe Hermes cel nemuritor? sări în picioare Aurelius, bătându-l cu 
mâna pe umăr. Ești mare, amice, ești unic! 

— N-a trebuit să fac nimic, domine, decât doar să cer un mic 
serviciu, se eschivă libertul cu falsă modestie. 

— Cui? întrebă Aurelius, nedumerit. 

— De la cineva care putea avea știință de complot și, în 
același timp, era dispus să dezvăluie totul. De la cineva care a 
trăit mult timp în Orient, în strânsă legătură cu generalul Fatius, 
și, cine știe, poate că participase chiar la complot... De la o 
persoană care a fost cândva puternică, dar nu mai avea nimic 
de pierdut și care, pentru nimic în lume, nu voia să te vadă târât 
în noroi. Uite, poftim: asta este pentru tine, spuse grecul, 
întinzându-i un bilet fără semnătură și fără sigiliu, cu un scris 
feminin elegant, și conţinând un singur cuvânt: Va/e! rămâi cu 
bine. 

— Flaminia! Ea care nu m-a putut suferi niciodată! Am fost 
obligaţi să ne căsatorim din anumite interese și scurta noastră 
viaţă în comun s-a transformat pentru amândoi într-un chin! 

— Poate și-a dat seama cam târziu că nu te-a apreciat așa 
cum trebuia... 

— Dar tu, Castor, de unde ai știut de ea? Când noi doi ne-am 
cunoscut la Alexandria, eu eram divorţat de Flaminia de mai 
mulți ani și ea trăia deja în Siria - se miră Aurelius. 

— Un sclav isteţ trebuie să fie foarte atent când își alege 
stăpânul, domine: la Alexandria, înainte de a mă lăsa cumpărat, 
mi-am procurat și eu niște informații... 

— Dar cum puteai face asta dacă te-am salvat pe jumătate 
mort din furci! se miră Aurelius care intrase în posesia lui Castor 
după ce-l scosese din mâinile furioase ale preoţilor lui Amon, 
hotărâți să-l supună la cazne pentru o înșelătorie uriașă comisă 
în dauna lor. 


157 


— Cum să nu, domine, în graba aceea a momentului, n-am 

putut analiza lucrurile prea în amănunt, dar, după aceea, am 
avut tot timpul să-mi fac socotelile. 
_ — Şi am trecut examenul, constată patricianul, mut de uimire. 
In felul acesta, viața sa nu avusese niciodată vreun secret 
pentru Castor, încă de la început... Cu atât mai bine! Când mă 
gândesc că am fost în pericol de a nu fi acceptat ca stăpân, 
glumi el. 

— Știu să cântăresc oamenii, stăpâne; mi-am dat seama 
imediat cu cine aveam de-a face, îl liniști cu mândrie grecul. 

Castor este de nepreţuit, gândi Aurelius cu un sentiment de 
caldă afecțiune și imediat îi veni în minte Xenia: ce putuse să 
facă, promiţând-o de soţie lui Paris, înșelând încrederea 
vajnicului său secretar! 

In clipa aceea, se auzi Servilius care, intrând cu larmă mare în 
vestibul, venea salutându-se cu toată familia servitorilor. 
Servitori, sclavi, slujnice, rândași, liberţi, până și lunaticul portar 
Fabellus erau felicitaţi cu mare căldură de inimosul cavaler. 

— Bravo, bravo... continua să repete el. Felicitări, toată Roma 
vorbește de voi! 

— Cavalere... îl salută Castor, retrăgându-se rapid. 

— Am devenit peste măsură de faimos, Aurelius; sunt singurul 
prieten al celui care a salvat Imperiul: azi-dimineaţă, atriumul 
meu gemea de clientes și Pomponia pregătește un banchet 
fastuos în cinstea ta, în seara de după jocuri, îi comunică fericit 
bunul Titus, dar se întunecă imediat la faţă. Nissa nu va putea fi 
și ea prezentă, sărăcuţa... șopti el nespus de abătut. 

Aurelius se hotărî să nu sufle nicio vorbă despre relaţiile lui cu 
actrița: la ce-ar fi servit, acum, să-i mai dezvăluie lui Servilius 
cum se petrecuseră lucrurile în realitate? Nu voia ca prietenul 
său să se simtă înjosit în demnitatea sa bărbătească, aflând cât 
de necredincioasă îi fusese iubita: așa, însă, Nissa avea să 
rămână prezentă pe vecie în visurile sale secrete... 

Dar Titus ţinea în continuare privirile plecate, stânjenit, 
bolborosind ceva de neînțeles. 

— Știi, Publius, eu o iubesc la nebunie pe Pomponia a mea. În 
ultimele zile, de fapt, este atât de ciudată, atât de diferită... 
Cred că ai râde de mine dacă ţi-aș mărturisi că mă atrage și 
acum, după atâţia ani de căsnicie. 


— Nu, din contră! Este un lucru foarte frumos! declară 
Aurelius, bucuros la culme: la urma urmelor, reușise; bunul și 
vechiul său prieten, Servilius, își redescoperise pasiunea pentru 
matroana sa cea grasă. Și te felicit, sunteți o pereche minunată. 
Fii liniștit, n-o să-i spun niciodată soţiei tale de escapada aceea 
cu Nissa. 

— Într-adevăr, povestea aia cu ea... Cavalerul se bâlbâi și mai 
tare. Uite, în realitate, n-a existat nicio escapadă... șopti el în 
cele din urmă, mâhnit. 

— Cum asta? Și ce-a fost cu obiectul acela intim pe care mi l- 
ai arătat? Era al ei, îmi aduc aminte foarte bine! protestă 
patricianul. 

— lartă-mă, Aurelius, te-am minţit. Mi se părea că tu nu 
credeai că aș putea s-o cuceresc, că nu eram la înălţimea ei, și 
atunci eu... când secretarul tău mi-a propus să-mi vândă cârpa 
aceea, n-am rezistat ispitei și te-am păcălit. 

— Castor! Escrocul ăla nenorocit m-a înșelat cu zece sesterți! 
exclamă Aurelius, înfuriat. Vru să trimită un servitor ca să-l 
cheme, dar se răzgândi imediat: în fond, zece sesterți pentru că- 
| salvase de la o catastrofă nu numai pe el însuși, ci și întregul 
Imperiu roman, nu erau o sumă prea mare... 

— Și doi bani de aur i-a primit de la mine, ca premiu, adăugă 
Servilius, dezamăgit. Dar nu-l certa, eu am procedat ca un prost, 
alergând după o fetișcană, când aveam alături de mine o femeie 
excepţională ca Pomponia! Din fericire, ea nici nu și-a dat 
seama de rătăcirea mea... Acum s-a terminat totul, dar îmi pare 
rău pentru Nissa, repetă cavalerul, mângâindu-l pe Pufuleţ care, 
de când stăpâna sa dispăruse, își găsise un loc stabil pe 
genunchii lui Aurelius. 

— Și mie... era doar o copilă care crescuse prea repede, 
declară patricianul, trist, salutându-și prietenul. 

La puţin timp după aceea, îndreptându-se către dormitorul lui 
ca să se culce, Aurelius fu surprins să dea nas în nas cu 
gladiatorul Gallicus. Acesta părea să-și fi pierdut cu totul 
cumpătarea rece: pe un ton aproape disperat, începu să dea 
glas unei dușmănii furioase faţă de aristocratul stăpân al casei. 

— Senator încurcă-lume ce ești! îl apostrofă mânios retiarul. 
Încă o zi dacă mai trecea, eu m-aș fi descurcat! Dacă tu ai mai fi 
așteptat o singură zi cu salvarea Imperiului, eu aș fi putut pleca 
viu acasă! 


159 


— Ce face ăsta în casa mea, Castor? se enervă patricianul. 
Domus asta a mea a devenit un loc la fel cu Forumul; trece pe 
aici toată Roma și eu nu știu nimic! Ar trebui să-l dau afară pe 
Fabellus și să-mi fac rost de un portar mai ca lumea! 

— Sper că nu vorbești serios, domine? protestă grecul. Cine ar 
cumpăra ca portar un sclav bătrân și somnoros? Lasă-l să 
doarmă, mai degrabă, și du-te mai bine să te culci. Acum ai pus 
totul la punct și te poți bucura de roadele muncii tale... 

— Dar n-am terminat: mai am de făcut ceva, îl contrazise 
Aurelius. 

— Ce mai este, pe toţi zeii din Olimp? gemu Castor, speriindu- 
se de posibilitatea unor noi misiuni. 

— Să-l arestez pe ucigașul lui Chelidon, răspunse patricianul, 
lăsându-l pe secretar înmărmurit. 


160 


XXII 


A treia zi înainte de ldele lui iulie 


Amfiteatrul Statilius Taurus era înţesat de lume. După ce 
stătuseră o noapte întreagă la coadă, cei norocoși reușiseră să 
ocupe un loc pe gradenele din lemn, în timp ce mulţi alţii se 
îngrămădeau într-un echilibru nesigur chiar pe zidurile marii 
arene, riscând în orice clipă să se prăbușească în gol. Șase 
persoane căzuseră deja din tribune, zdrobindu-se de pământ, 
dar o mulțime de oameni se înghesuia încă la intrare. Până și în 
tribuna senatorilor, băncile de marmură erau ticsite de 
spectatori, pentru că nimeni nu voise să renunțe la marele 
eveniment. 

In subteranele arenei, atleții erau încordați și nerăbdători. Era 
marea zi: primul spectacol important după moartea 
campionului, prilej pentru fiecare luptător ca să ocupe tronul 
rămas liber și să ia în inimile publicului locul gladiatorului căzut. 

Mirmillonii își roteau săbiile prin aer, încercau rezistența 
scuturilor galice ciocnindu-le de zidurile din piatră; tracii își 
aranjau pulparele, fără a scăpa din ochi micul pumnal cu lama 
curbată cu care urmau să spintece pântecele adversarilor; 
samniţii își controlau coifurile și încercau cu degetul ascuţișul 
săbiilor lungi cu care aveau să lupte. În mijlocul tuturor, 
sarmatul Hercules, sigur de apropiatul său triumf, se bătea 
ameninţător cu pumnii în piept, scoțând strigăte de luptă 
înspăimântătoare pentru a slăbi nervii adversarilor; Arduina 
râdea, lovind zdravăn cu palma umerii camarazilor, fără a-i ocoli 
pe cei pe care urma să-i ucidă peste puţin timp. Quadratus, 
posomorât, şedea într-un colţ, ascultând răgetul fiarelor, 
așteptându-și în liniște soarta. 

Departe de toţi, Gallicus se agita neliniștit, străbătând încolo 
și încoace, cu pași mari, pavajul coridoarelor: pe Ares, o zi, o 
singură zi să mai fi trecut și contractul său s-ar fi încheiat! Zeii 
Greciei și ai Romei îl lăsaseră în voia sorții; pentru ei, așezați pe 
tronurile lor de fildeș de pe culmile Olimpului, el nu era decât un 
barbar... 


161 


Pentru prima oară, după atâţia ani, tânărul se gândi la coliba 
în care crescuse, la tatăl său cu mustăţi roșcovane și cu 
pantaloni lungi de care-i fusese întotdeauna rușine, la lume, la 
oameni, la zeii pe care-i renegase pentru a deveni roman: tunici 
brodate în locul veșmintelor grosolane de lână, case de piatră în 
locul bordeielor din lut, părul retezat scurt, baia zilnică, sunetul 
plăcut al limbii latine... și, la un moment dat, își dăduse seama 
că nu mai știa decât foarte puţine cuvinte din limba sa natală și 
se mira că gura sa obișnuită cu vinul nu mai suporta gustul 
amar de cervesia. Da, reușise, devenise roman din cap până în 
picioare și era pe cale să-și primească răsplata: privilegiul de a 
muri pentru a-i distra pe conaţionalii săi atât de civilizați... Ar 
mai fi trebuit să treacă o zi, doar o zi, își repetă el și căută să-și 
amintească numele unui zeu pe care să-l invoce, nu grec, nu 
latin; un zeu al druizilor. Nu-l află. 

Atunci, învârtind-și pe deget inelul albastru, singurul său 
talisman, își luă de pe jos sabia și se îndreptă către arenă, 
acceptând Soarta în faţa căreia cu toţii, liberi sau sclavi, celți 
sau romani, trebuiau să-și plece capul. 

În acest moment, din tribune se înălța un strigăt de 
entuziasm. Intrase în amfiteatru împăratul. 

Claudius salută cu gesturi largi de bucurie mulţimea care-l 
aclama. În stânga sa, Castor, elegant foc într-un chiton grecesc 
nou, de un roșu aprins, își netezea cu mulţumire bărbuţa bine 
îngrijită, nu fără a arunca lungi ocheade ucigătoare înspre 
frumoasa Messalina care, așa cum se știa, când vedea un bărbat 
care-i stârnea interesul, nu-și făcea prea mari probleme cu 
diferenţele sociale. 

Deodată, grecul se încruntă: exact acolo, sub baldachinul de 
onoare de la dreapta perechii imperiale, ar fi trebuit să se afle în 
ținută de mare gală domnul și stăpânul său, gata să se lase 
aclamat de public. 

Dar scaunul era gol. 

e 

Aurelius intră fără probleme pe coridorul subteran: gărzile nu 
îndrăzniră să-l oprească pe marele sărbătorit, pe salvatorul lui 
Claudius pe care mulțimea se pregătea să-l cinstească. 

— Când îţi vine rândul? întrebă senatorul, punând mâna pe 
umărul lui Quadratus. 


162 


— La sfârșit. Așteaptă ca oamenii să se fi săturat de sânge ca 
să-i trimită în arenă pe cei mai prăpădiți... și, în felul acesta îmi 
mai dăruiesc vreo două ore de viaţă, spuse bietul om cu lacrimi 
în ochi. 

— Poţi să faci față, Quadratus! Luptă, vinde-ţi scump pielea, 
nu ești mai prejos decât alții. Eu am pariat cinci sute de sesterți 
pe victoria ta! 

— Se vede că ai bani de aruncat, nobile Statius, își întinse 
gladiatorul braţele în lături. 

Scoțând un suspin, Aurelius se îndepărtă, lăsându-l singur. 

Grosul atleţilor se afla deja în arenă, pentru lupta generală, 
masacrul în masă: campionii avea să apară după aceea, 
individual, în lupte corp la corp și în confruntări cu fiarele 
sălbatice. 

Arduina urmărea lupta de la o ferestruică, ţinând în mână o 
lance lungă cu care urma să înfrunte, singură, o haită de lupi. In 
părul câlţos care-i ieșea în dezordine de sub coif era înfipt un 
trandafir uscat. 

Își dădu seama de prezenţa lui Aurelius abia atunci când 
acesta ajunse în spatele ei. 

— Ave, nobile senator, îi batem, nu? râse britana. 

Patricianul îi luă lancea din mână și o cântări, dând din cap 
aprobator. 

— Sunt foarte ușoare lăncile britane: am observat asta prima 
oară, când am luat-o pe a ta în mână, la cazarmă, și a doua oară 
la palat, când mi-a căzut în cap cea a pretorianului de gardă. 
Spre deosebire de tridentul retiarilor, probabil că este goală pe 
dinăuntru. 

— Și ce dacă? întrebă femeia, uluită. 

— Goală pe dinăuntru și cu un diametru suficient de mare 
încât să poată intra o sarbacană. Și tu ai trăit întotdeauna și ai 
luptat în pădurile de pe insula ta, acolo unde crește peste tot 
iarba-nebunilor... Am citit într-un tratat nou de geografie că 
folosiți această plantă și când mergeţi să vânați cu săgeți 
otrăvite; așadar, tu o cunoșteai cu siguranţă. Pun pariu că, 
pentru a o face și mai eficientă ai lăsat-o să se macereze în 
rănile cadavrelor aduse în spo/iarum. De ce l-ai omorât pe 
Chelidon, Arduina? 

Femeia îl privi ţintă cu ochișorii săi mici și plini de cruzime și 
Aurelius surprinse în ei o sclipire șireată, ca de felină. 


163 


— Astea sunt treburile mele, nobile senator! spuse femeia cu 
un râs dogit. 

— Eu cred că știu: îl iubeai. 

— O aiureală de moment și gata. Nici măcar nu i-am spus 
vreodată. 

— Ba eu cred că, totuși, Chelidon știa foarte bine și vorbise 
despre asta și cu Turius, murmură Aurelius. L-ai ucis, cumva, din 
gelozie? 

Chipul femeii își schimbă expresia și strâmbătura isterică se 
transformă într-o mască a furiei și a suferinţei. 

— Nu, nu mă interesau deloc aventurile lui. Altul este motivul 
și ţie am să ţi-l spun, nobile senator, pentru că ești singurul care 
ar fi în stare să-l înţeleagă: dintre toţi bărbaţii pe care i-am 
întâlnit în viaţa mea, tu ești singurul care m-a tratat ca pe o 
femeie și nu ca pe o glumă a naturii... Da, Chelidon și-a dat 
seama că aveam o slăbiciune pentru el și m-a lăsat să cred că 
noi doi am putea trăi împreună... M-am dus în camera lui, mă 
spălasem și mă pieptănasem special pentru el, credeam că va 
face dragoste cu mine. 

Arduina își aplecă faţa urâtă peste care atârna trandafirul 
uscat și scuipă pe jos, scârbită. 

— Ce s-a mai distrat, porcul ăla! Stătea așa, ţinându-se cu 
mâinile de burtă, zguduit de hohote de râs, strigând: ai picat de 
fraieră, cretino, ești atât de proastă încât ai crezut cu adevărat 
că aș vrea să mă culc cu tine! Atunci am știut că trebuia să-l 
ucid. 

Aurelius dădu din cap aprobator. Un asemenea refuz era cea 
mai mare insultă care i se poate adresa unei femei și Arduina 
fusese întotdeauna femeie, chiar și sub aspectul acela masculin 
atât de grotesc: grosolană, urâtă și violentă, dar tot femeie și, 
ca toate femeile, capabilă de iubire, de mândrie, de răzbunare... 

— L-ai ucis și pe Turius care știa de umilinţa la care te 
supusese Chelidon. Dar ce însemna ochiul acela cu pupila dublă 
găsit pe cadavrul său? 

— Ah, ăla? Nu l-am pus eu în celula lui; ba chiar am găsit și eu 
unul la fel pe patul meu. Animalul ăla de Hercules ne punea pe 
furiș în camere amuletele alea, crezând că o să ne lovească 
deochiul! N-aveam nimic cu Turius: era un om cumsecade, în 
fond, dar era singurul care putea afla ce se petrecuse între mine 
și Chelidon: nu-l puteam lăsa să trăiască, mai devreme sau mai 


164 


târziu ar fi înțeles că eu fusesem... La început, speram că, în 
zăpăceala aia a afacerilor pe care Chelidon le avea cu Sergius și 
cu sora lui, nu-și va da seama cum se petrecuseră în realitate 
lucrurile. Dar și-a adus aminte, probabil, că am folosit cândva 
sarbacana: a început să mă privească într-un mod ciudat și l-am 
auzit cerând să aibă o discuţie cu tine, așa că a trebuit să-l 
elimin. Nimeni nu mai știa de felul în care Chelidon se purtase 
cu mine, o prințesă britană! 

Aurelius își lăsă capul în jos. În felul acesta, printr-un șir de 
întâmplări de necrezut, răzbunarea unei femei jignite în 
feminitatea ei cea mai intimă salvase viața împăratului însuși! 

Arduina care se piaptănă, se pregătește pentru întâlnirea 
amoroasă, poate prima din viaţa ei... patricianul simţi în suflet o 
undă de simpatie, de înţelegere pentru fata aceea captivă într- 
un trup grosolan de luptătoare și făcu un pas către ea, un gest 
spontan prin care intenţiona să-i acorde o mângâiere. 

Pieptul său gata s-o îmbrăţișeze pe biata femeie întâlni vârful 
lăncii, chiar în stânga, deasupra inimii. 

— Trebuie să te ucid și pe tine, nobile senator, și nu-mi face 
nicio plăcere pentru că ești singurul bărbat din viaţa mea care 
mi-a oferit vreodată flori, încheie Arduina, apăsând lancea pe 
pieptul lui Aurelius. Totuși, nu trebuia să vii să mă cauţi: 
complotul fraţilor Sergius și Sergia aranjase bine lucrurile, 
aruncând toată vina pe Turius... 

Cu un gest fulgerător, Aurelius se lăsă să alunece în jos și 
fierul împunse în gol. Injurând, femeia îl atinse cu un pumn în 
coaste, iar cu piciorul pe care purta pulpare din metal îi mai 
dădu o lovitură. Intins pe spate, cu capul dat pe spate, Aurelius 
văzu lancea coborând înspre pieptul lui: avea să moară de mâna 
unei femei, tocmai el care le iubise atât de mult... 

Vârful ascuțit, mișcându-se cu neobișnuită forță, se afla la o 
palmă de inima care bătea nebunește, când întâlni un obstacol 
neprevăzut: în ultima clipă, când fierul era gata să se înfigă în 
carne, lama unei săbii intervenise între teribila lance și pieptul 
lui Aurelius. 

Cele două arme se ciocniră cu un sunet strident. Patricianul, 
strângând din dinţi de durere, se rostogoli pe pardoseală și 
apucă picioarele gladiatoarei care, dintr-o singură mișcare îl 
dezarmase pe adversarul neașteptat. 


Arduina căzu la pământ și patricianul sări asupra ei, pe când 
Quadratus o rupea la fugă fără măcar să-și mai ia sabia. 

În ciuda forţei sale destul de mari, nu-i fu ușor senatorului s-o 
imobilizeze pe britană. Se luptară mult timp, încleștaţi într-o 
tăcere deplină; și când, în cele din urmă, Aurelius ajunse 
deasupra ei, femeia mai încercă, zadarnic, să scape, dar, sleită 
de puteri, rămase nemișcată. 

— Am atentat la viaţa unui magistrat roman, o să fiu 
răstignită, se văită Arduina, ca un animal rănit. Eu care voiam să 
cad cu arma în mână, la fel ca strămoșii mei... 

Patricianul slăbi puţin câte puţin strânsoarea, nu fără a se 
asigura, prevăzător, că lancea și sabia se aflau destul de 
departe de furioasa gladiatoare. 

— Arduina, unde ești? se auzi o voce de pe coridor. Este 
rândul tău, sunt gata să dea drumul lupilor, sunt cinci și n-au 
mâncat de două zile! 

Aurelius se ridică, eliberându-și prizoniera. 

— Prinţesă Deirdra, vrei să mori ca o britană? întrebă el pe 
neașteptate. Du-te, atunci, te cheamă! 

Femeia se ridică în grabă, nevenindu-i să creadă. 

— Mă duc, dacă o să vii să mă vezi și tu, nobile senator. Astăzi 
o să mă lupt numai pentru tine... îi răspunse cu un zâmbet 
strâmb. Îndată după aceea, urlă la paznicul fiarelor: Ei, vreau 
zece lupi din ăia; da ce, credeţi că aveţi de-a face cu o 
prăpădită? 

Ridică de jos lancea și o apucă strâns în pumn; își scoase, 
apoi, coiful ca să-și prindă mai bine în păr trandafirul și se 
întoarse către patricianul neînarmat, prefăcându-se că vrea să-l 
străpungă. 

În timp ce Aurelius, îngrozit, făcea o săritură înapoi, britana 
retrase arma și-l salută cu un hohot de râs: 

— Ave, Aureli, moritura te salutant! 

Se îndreptă, după aceea, către lumina alburie care venea 
dinspre arenă. 

e 

— Cu zece lupi n-ar fi scos-o niciodată la capăt! exclamă noul 
lanist. Cine știe ce i-a trecut prin minte! 

— Totuși, ce curaj pe femeia asta: a ucis mai mult de 
jumătate din fiare, înainte de a fi și ea sfâșiată! comentau 
doctores. 


166 


— Dar de ce, oare, nu s-a mulţumit să lupte doar cu cinci 
animale, așa cum stabiliserăm. Era una dintre atracțiile cele mai 
aplaudate ale arenei! Chelidon, Turius, Eliodorus, acum și 
Arduina: va trebui să tragem obloanele și să închidem prăvălia... 

— A mai rămas, totuși, Hercules, sarmatul... încercă, umil, să 
intervină sclavul care lustruia săbiile. 

Lanistul se întoarse să-l privească: vocea aceea respectuoasă 
și supusă avea în tonul ei ceva cunoscut... și-o amintea 
puternică și înfricoșătoare, în stare să facă să tremure și 
pietrele. 

Sclavul ridică fruntea și doctores îl recunoscură cu uimire: 
Aufidius, chiar dacă puţin încercat de cleștii călăului, era încă 
teafăr și trebuia să mulţumească zeilor că scăpase doar cu 
sclavia pe viaţă. 

— Hercules a murit și el, aiuritul ăla! Abia pusese la pământ 
un samnit și nu a rezistat să nu-i întoarcă spatele pentru a primi 
aplauzele publicului. Așa că adversarul a avut timp să se ridice 
și să-l străpungă cu sabia. Acum îmi mai rămân doar ciurucurile, 
neputincioșii cum ar fi Quadratus... Apropo, pe unde o fi? Ala ar 
fi în stare să dea bir cu fugiţii, când mie îmi mor toți atleţii buni! 

— Aici sunt, apăru gladiatorul înarmat cum trebuia. De data 
asta sper să-mi fac bine datoria. 

— Dar du-te o dată să te ucidă ăia, de câte ori să-ţi mai spun! 
urlă la el lanistul, plin de furie. Și roagă-te la zei să crăpi, pentru 
că, dacă mai răsuifli, o să ai de-a face cu mine, chiulangiu fricos 
ce ești! 

Quadratus lăsă capul în jos și dădu să plece. 

— O clipă, omul acesta îmi aparține mie, spuse Aurelius 
ivindu-se din umbră. 

— Dar Quadratus face parte din școala împăratului... încercă 
să obiecteze lanistul. 

— Împăratul mi l-a cedat mie, în schimbul serviciilor pe care i 
le-am adus. 

— Nu se poate, a fost condamnat de un tribunal... 

— Claudius în persoană i-a semnat graţierea acum câteva 
clipe, declară patricianul, vârând sub nasul antrenorului un sul 
de papirus. 

— Ai făcut o afacere grozavă: neputinciosul ăsta nu mai 
ajunge viu până deseară, bombăni lanistul plecând la treburile 
lui. 


167 


— Nu-l asculta, domine; o să fiu în stare să-ţi aduc cei cinci 
sute de sesterți pe care i-ai pariat pe mine, promise Quadratus. 
O să vezi, voi deveni și eu un campion. 

— Păcat, oftă, dezamăgit, Aurelius. Aveam nevoie de un 
slujbaș ca lumea pentru o proprietate de-a mea de pe dealurile 
Albane, la doar câţiva pași de Roma, și credeam că mă pot bizui 
pe tine. 

— O proprietate... la țară? întrebă Quadratus, și pe chipul său 
apăru o expresie de neîncredere. 

— Mă rog, de fapt este o proprietate ceva mai mărișoară. Unii 
ar putea-o numi chiar moșie, dar dacă nu te simţi în stare să te 
ocupi de ea... mă gândeam că experienţa ta într-ale pământului 
mi-ar putea folosi, dar, acum, dacă te-ai hotărât să devii un as al 
arenei... 

— Stăpâne! exclamă Quadratus cu lacrimi în ochi și se aruncă 
în genunchi la picioarele senatorului, sărutându-i mâinile. 

— Ridică-te, Quadratus. Eu, Publius Aurelius Statius, senator 
al Romei, sunt acela care ar trebui să îngenunchez în fața celui 
care mi-a salvat viaţa... Acum, gata cu ceremoniile astea. Mai 
bine, vino cu mine acasă; cred că am vreo două coaste rupte! 

— Lovea tare fata aia, nu-i așa? Dar eu am reușit s-o opresc! 
spuse mândru Quadratus, ridicându-se ca să-l însoţească pe 
noul său stăpân afară din amfiteatru: dacă ar mai fi vrut careva 
să se atingă de dominus, ar fi avut de-a face cu el... 

e 

Când, ajutat de bunul Quadratus, Aurelius puse, în sfârșit, 
piciorul în vestibulul marii sale domus, Servilius și Pomponia 
erau deja acolo și-l așteptau, plini de fericire. 

— Oh, Aurelius, ce impresionant! Când mulţimea l-a omagiat 
pe salvatorul lui Cezar, n-am putut să-mi mai ţin lacrimile. Și ai 
văzut-o și pe Messalina cum te mânca din priviri? îl îmbrăţișă 
radioasă matroana, făcând să fluture pieptănătura ei de 
culoarea flăcării. După ce îndepărtase pericolul unei rivale, 
femeia revenise în scurt timp la îmbrăcămintea sa obișnuită, 
excentrică și ţipătoare; și, în primul rând, avusese grijă să-și 
vopsească imediat părul în roșu, cu spumă batavă. 

— Claudius o să te copleșească numaidecât cu recompense, 
prevăzu Servilius care nu prea lua în seamă onorurile dictate de 
etichetă, ci gândea mult mai concret. 


— Mi-am cerut deja recompensa și mi-a fost acordată, le 
spuse patricianul, arătând înspre fostul gladiator Quadratus care 
zâmbi cu multă politețe, făcându-se că nu observă privirea 
dezamăgită a cavalerului. 

— Gata acum cu felicitările. Chemaţi-l mai bine pe medicul 
Hipparhos. Am avut un accident și cred că am câteva oase 
rupte, porunci Aurelius, punându-și palma pe coastele care-l 
dureau. Dar cum de nu-i văd aici pe Castor și pe Paris casă mă 
întâmpine? 

— Suntem aici, domine! răspunseră într-un glas credincioșii 
săi servitori. 

Mergând anevoie, Castor și Paris veniră, cam înnegurați la 
față, din capătul atriumului; amândoi erau înveșmântaţi în 
mătasea de Taprobane, ţipător colorată, care fusese cândva 
destinată curtezanei Cynthia. 

— Medicul a și venit, anunţă grecul. 

Grozav Castor ăsta, se bucură Aurelius, mereu grijuliu pentru 
sănătatea și averea stăpânului... 

— Va intra imediat... adăugă intendentul. 

Și Paris este bun, administrator credincios și cinstit, săritor la 
orice nevoie a stăpânului, se gândi patricianul, pe deplin 
satisfăcut. 

— ... Indată ce va termina cu celălalt pacient! încheiară în cor 
cei doi liberți. 

In clipa aceea, ușa de la camera Xeniei se deschise larg și 
Hipparhos ieși, urmat de slujnică. 

— O să se facă bine, doctore? întrebă fata, îngrijorată. 

— Are destul de multe răni, dar niciuna nu este atât de gravă 
încât să-l trimită în mormânt, o încurajă medicul. Sigur, a avut 
un noroc chior: cele nouă lovituri de sabie nu i-au atins niciun 
organ vital! Dacă o să-l îngrijești cum trebuie, se va pune în 
curând pe picioare; dragostea unei femei poate face adevărate 
minuni. 

Înmărmurit, Aurelius o văzu pe Xenia aplicând un sărut 
zgomotos pe obrazul doctorului, după care alergă fericită la 
căpătâiul bolnavului. 

— Ai fost foarte cumsecade să-l găzduiești pe gladiatorul 
acela și să-l îngrijești pe cheltuiala ta, doar pentru că este 
logodnicul sclavei tale... îi mărturisi patricianului medicul, în 
timp ce-i pipăia coastele rupte. O să vezi că-ţi va înapoia banii: a 


169 


primit o sumă mare la sfârșitul luptei. Noul lanist i-a oferit o 
adevărată avere ca să-și reînnoiască angajamentul, dar el a 
refuzat. Vrea să se ocupe de teatru, împreună cu fata. O să i-o 
vinzi, nu-i așa? Incă nu-i vine să creadă că a scăpat cu viaţă: 
spune că inelul pe care ea i l-a dăruit ca zălog al dragostei l-a 
salvat în arenă... 

— Pariez că este un inel din lapislazuli, cu un leu ridicat în 
două picioare! gemu Aurelius care începuse să priceapă câte 
ceva. la te uită de ce Gallicus se tot vântura mereu prin casa lui! 

— Da, o bijuterie destul de prețioasă. Xenia asta nu are 
gusturi rele! afirmă medicul, după care-și luă rămas bun de la 
toată lumea. 

— Nouă nu ni se pare că este chiar așa! comentară din nou 
într-un glas Paris și Castor, privindu-l chiorâș. 


170 


XXIII 


Idele lui iulie 


Marile serbări luaseră sfârșit cu o seară înainte, prin fastuosul 
banchet în costume oferit de Pomponia care, cu această ocazie, 
apăruse travestită în Isis tămăduitoarea, având alături un 
Servilius îmbrăcat ca faraon. 

Totuși, în domus a lui Aurelius atmosfera continua să se 
menţină apăsătoare din cauza surprinzătoarei trădări venite din 
partea Xeniei: Castor, nervos, umbla năuc pe coridoare, 
posomorât ca o viţică adusă la sacrificat în faţa altarului. 

— Haide, nu pot să cred că erai atât de legat de ea, încerca 
să-l consoleze Aurelius. 

— Ah, domine, ce mâini avea... delicate la mângâieri și 
neînchipuit de pricepute când și le strecura în punga de bani! 
Într-adevăr, a plecat cu economiile mele, a șters-o cu cele mai 
dragi amintiri ale mele și cu toate agrafele pe care ţi le 
șterpelisem în toţi anii ăștia de când te slujesc atât de cinstit! 

— O să te refaci cu cadoul pe care ţi l-a făcut împăratul, îl 
îmbărbătă patricianul, fericit în sinea lui că pușlamaua aia îl 
alesese pe Gallicus în locul secretarului său, ori, și mai rău, a 
devotatului său administrator. Și, de altfel, peste numai câteva 
zile, plecăm la Baia și acolo o să ai cu ce te consola: la terme 
sunt o mulţime de frumoase care abia așteaptă să le faci curte. 

— Nu mai pot aștepta până ajungem la Baia, mă simt la 
pământ. Mi-ar trebui cât mai repede o consolare: ar fi tare 
drăguţ din partea ta dacă mi-ai oferi o distracţie... 

— Ce-ai zice de o vizită la lupanar, Castor? Îți alegi acolo ce 
fată vrei. 

Grecul îl privi revoltat. 

— Mă consideri un om de nimic, stăpâne, dacă-ţi închipui că o 
lupa slinoasă ar putea s-o înlocuiască în sufletul meu pe 
inegalabila Xenia! 

— Atunci, o femeie mai de soi, eventual o hetairă... 

Castor parcă se întoarse pe neașteptate la viaţă: 


171 


— Mă gândeam la Cynthia, domine; am putea merge la ea 
împreună! 

— Dar este curtezana cea mai scumpă care există în toată 
Roma. Printre clienţii săi se numără miniștri și senatori... 
încercă, timid, să protesteze Aurelius, știind dinainte că va 
îndeplini rugămintea grecului. 

— Foarte bine, atunci, mă duc să-mi pun tunica și plecăm! 
sări acesta în picioare, neașteptat de sprinten. 

„Șmecherul ăsta n-are nici pe departe sufletul atât de zdrobit 
cum vrea să mă facă să cred”, medita Aurelius. „Dar pentru 
Paris, da, a fost chiar o lovitură grea: sărmanul, își făcuse atâtea 
iluzii”. Într-adevăr, de trei zile, intendentul se zăvorâse în 
camera sa, ca un animal rănit... 

Și animalul rănit apăru chiar în clipa aceea în pragul ușii, 
îmbrăcat cu un veșmânt verde exact la fel cu acela al lui Castor, 
singura amintire de la iubita necredincioasă. Chipul îi era tras, 
parcă brăzdat acum de ridurile suferinţei pe care i-o provocase 
acea adevărată nenorocire, dar, în adâncul ochilor îndureraţi, se 
putea citi o nouă, tainică, îndârjire. 

— Am auzit unde plecați: îmi închipui că o să veniţi târziu. 

— Nu-ţi face griji, Paris; du-te la culcare, nu trebuie să ne 
aștepți, îl expedie în grabă Aurelius care, cunoscând părerea 
timidului slujbaș despre curtezane, voia să evite o nouă dojană 
din partea lui. 

— Nu despre asta este vorba, stăpâne, șovăi libertul. 

— Spune-mi, te rog: ai nevoie de ceva, un ceai somnifer, un 
tonic? îl întrebă, grijuliu, patricianul, care nu îndrăznea să-i 
sugereze modestului și cumpătatului său administrator remediul 
unei cupe zdravene de vin. 

— De fapt, mă gândeam... Intendentul se făcu vânăt la față, 
apoi bolborosi ceva ce nu se putea înţelege. 

— Da' spune, o dată, omule... îl îndemnă Aurelius care nu 
reușise să priceapă nimic. 

Paris își adună toată suflarea pe care o avea în plămâni ca să 
scoată o șoaptă, scurtă și abia auzită. 

— Uite, mă întrebam dacă nu cumva aș putea veni și eu cu 
voi, reuși el să ducă fraza până la capăt, după care își plecă 
privirile ca să-și ascundă stânjeneala. 

Mut de uimire, Aurelius uită să mai închidă gura. 


172 


Pe neașteptate, dinspre ușă se auzi o bufnitură înăbușită: 
Castor, care ajunsese în prag chiar în clipa aceea și auzise 
uluitoarea dorinţă a lui Paris, se întinsese la pământ cât era de 
lung, leșinat. 

La puţin timp după aceea, un alai întreg de sclavi care 
anunțau numele stăpânului, transmiteau saluturile acestuia 
către cunoscuţi sau, pur și simplu, îi făceau vânt cu niște 
evantaie uriașe se puse în mișcare din faţa casei. 

Aurelius deschise specu/aria cu geamuri opace de la lectica sa 
cea nouă, de un roșu aprins, și luă loc între cei doi liberţi, 
strălucitori în straiele lor de mătase verde. 

— Faceţi loc pentru lectica senatorului Statius! strigară 
anunţătorii, agitând în mâini funalia ca să facă lumină. 

La urma urmelor, stofa aceea era sortită să intre până la urmă 
în casa Cynthiei, se gândi patricianul, vesel nevoie mare, în timp 
ce cortegiul, precedat de torțele sclavilor luminători se așternea 
la drum pe străzile pline de trecători și de larmă din capitala 
lumii. 


173 


APENDICE -I 


O ZEIȚĂ PENTRU 
PUBLIUS AURELIUS STATIUS 


Povestire 


174 


PERSONAJE 


PUBLIUS AURELIUS STATIUS - senator roman 
CASTOR - secretarul său 

SERVILIUS ȘI POMPONIA - prieteni; săi 

PALEMNON - mare preot al zeiței Isis 

EGLE ȘI ARSINOE - preotese 

DAMASUS ȘI FABIANA - administratorii templului 
VIBIUS, NIGELLUS ȘI HIPPOLITUS - credinciosi bogați 


175 


Baia, anul 798 de la întemeierea Romei 
(anul 45 după Hristos, vara) 


Caravana se opri în apropiere de Bauli și Publius Aurelius 
coborî, dezmorțindu-și oasele, din carul său. În timp ce nubienii 
pregăteau lectica ușoară, senatorul se apropie de marginea 
șoselei pentru a mai privi încă o dată portul Baia în toată 
splendoarea sa. 

Baia, locul tuturor visurilor plăcute, în ale cărui terme 
miraculoase puteau fi îmbinate cele mai rafinate plăceri ale 
corpului și ale sufletului. Baia, perla mării în care cei bătrâni 
întinereau, băiețandrii căpătau trăsături feminine, iar fecioarele 
nu rămâneau prea mult timp astfel. Baia, raiul vânătorilor de 
fuste, de unde frumoasele matroane se întorceau cu trupul 
lecuit, dar cu inima zdrobită... 

Scobitura perfect circulară în țărm, coloanele care parcă 
stăteau suspendate deasupra mării, acoperișurile rotunjite ale 
termelor, grădinile înflorite, luxoasele locuințe ale mărimilor 
Romei, cea mai impunătoare fiind aceea a împăratului: totul 
făcea din Baia cea mai frumoasă și cea mai faimoasă staţiune 
de vilegiatură a Imperiului. 

Întoarcerea în aceste locuri era întotdeauna o bucurie pentru 
senator, chiar dacă, așa cum susţinea prietena sa, Pomponia, 
ambianța socială decăzuse destul de mult în ultima vreme, prin 
prezența multor proaspăt îmbogăţiţi cu origini obscure, a căror 
educaţie lăsa uneori de dorit. De altfel, rafinamentul și cultura 
nu se însoțeau întotdeauna cu o pungă bine garnisită sau, 
invers, după cum reflecta patricianul, Roma avea și ea nevoie 
de sânge nou pentru a mai înviora clasa aristocratică aflată la 
putere, acum într-un declin destul de accentuat. 

Aurelius se surprinse zâmbind, gândindu-se la vechea sa 
prietenă care îl aștepta. Cine știe ce mai scornise de data 
aceasta, ca să mai însufleţească atmosfera pe timpul șederii 
aici. Anul trecut, fusese marea serbare nocturnă pe apă, cu 
invitaţi travestiţi în nereide, tritoni și sirene... 

— Am trimis o parte din catâri să se îmbarce pentru 
Pithecusa, îl informă în clipa aceea secretarul său, Castor. 

Aurelius înclină capul în semn de aprobare. De fapt, deși 
participa bucuros la viața mondenă a celebrei staţiuni termale, 


176 


voia să-și mai rezerve puţin timp și pentru a se odihni, așa că 
intenţiona să alterneze băile și banchetele cu câteva scurte 
perioade de retragere la locuinţa sa de pe insula Pithecusa, 
unde, având la dispoziţie doar vreo treizeci de servitori, se 
putea bucura de o oarecare singurătate. 

— Presupun că în primele zile vei fi oaspetele Pomponiei și al 
lui Servilius, spuse libertul. 

— Sigur că da, Castor: trebuie ca servitorii să aibă timp pentru 
a face curăţenie în casă și pentru a-mi pune la punct garderoba. 
Și, în privinţa asta, te anunţ că am pus să se facă un inventar al 
veșmintelor mele de vară, bucată cu bucată, în caz că ai de 
gând să dai iama prin ele, așa cum îţi este obiceiul, preciză 
Aurelius, cunoscând prea bine înclinarea grecului de a șterpeli 
orice nu era al lui. Acum, trimite un sclav să anunţe că sosim și 
ajută-mă să-mi pun o altă tunică: asta cu care sunt îmbrăcat 
este leoarcă de sudoare. 

— Am pierdut prea multe lichide, domine; trebuie să 
restabilim echilibrul normal al umorilor ca să nu cădem lați 
dintr-o clipă în alta, afirmă servitorul cu un aer îngrozit. 

Aurelius pufni, nemulțumit. Era clar că grecului îi era sete și, 
cu siguranță, nu de apă. 

— Ai ras deja un urcior de vin de Setia la Liternum și două 
cupe de Ulbanus la Cumae... îi comunică el. 

— Tocmai de asta! Ca să ne cadă bine, ar fi nimerit un vinișor 
mai slab. Uite, l-am pregătit deja, bea și tu o înghiţitură! îl invită, 
mărinimos, libertul, turnându-și din ulciorul stăpânului său care 
fusese păstrat pe toată durata călătoriei între două bucăţi mari 
de gheaţă. Duc bagajele în casă, după care vin și eu. Te 
deranjează dacă termin eu vinul? Tu abia ai sosit, dar eu mai am 
încă drum lung de făcut... 

Patricianul îl privi, exasperat: villa sa se afla pe povârnișul 
dintre Baia și lacul Lucrinus, în timp ce aceea a Pomponiei se 
înălța chiar lângă cel mai mare stabiliment termal din oraș, 
pentru ca matroana să aibă posibilitatea de a observa, așezată 
comod pe terasă, toată forfota clienţilor care intrau și ieșeau, 
comentând, apoi, cu o deosebită competenţă, bogăţia 
veșmintelor, starea de sănătate și eventualele prietenii 
compromiţătoare. 

— Nu ai de mers în plus decât jumătate de milă, îi atrase 
atenția Aurelius secretarului său. 


177 


— Dar este urcuș! Vino, lasă-mă să-ţi aranjez puţin haina asta 
curată... ei, dar chiar vrei să te îmbraci cu asta? întrebă Castor, 
arătând înspre tunica sobră, de culoarea nisipului, aleasă de 
senator. Matroanei Pomponia i-ar face mai mare plăcere dacă ai 
îmbrăca-o pe aceea pe care ţi-a făcut-o ea cadou, cu fâșia de 
purpură brodată cu lebede în zbor! 

— Dar acelea par niște gâște... protestă cu jumătate de gură 
patricianul, deja resemnat să renunțe la gusturile sale rafinate 
doar ca s-o vadă mulțumită pe vechea sa prietenă. 

La puţin timp după aceea, senatorul înfășurat în lebede 
zburând își făcea intrarea în oraș, întâmpinat cu bucurie de o 
șleahtă de ștrengari ieșiţi să câștige câţiva bănuţi. _ 

În scurt timp, carul se opri în faţa locuinţei Pomponiei. În mod 
ciudat, însă, în ușa casei nu se aflau ca să-l întâmpine nici 
portarul, nici șeful servitorilor, ci cavalerul Titus Servilius în 
persoană. 

— Oh, Aurelius, ce bine că te afli aici, exclamă acesta, 
ieșindu-i în întâmpinare cu un aer agitat. Dacă ai ști cât de 
multe lucruri s-au întâmplat! Să nu te miri de micile schimbări 
pe care le-am făcut... 

Avertismentul sosea, însă, prea târziu. Trecând cu pas grăbit 
prin fauces, senatorul rămăsese înmărmurit în pragul atriumului, 
privind uluit la două uriașe statui negre cu cap de câine, care se 
înălţau în faţa lui. De-o parte și de alta a celor doi monștri, 
câțiva enormi babuini din granit roz își aţinteau privirile 
amenințătoare asupra lui, în timp ce, în faţa peretelui din fund, 
se vedea în toată forţa ei statuia unei zeițe, purtând pe cap un 
acoperământ cu coarne, cu veșminte bogate din in alb, 
împodobite cu pietre scumpe. 

— Aveţi vreun faraon printre oaspeţi? întrebă Aurelius, 
sarcastic, în timp ce prietenul său își desfăcea resemnat braţele. 

— Mai rău, Aurelius, mai rău, oftă Servilius. Soţia mea s-a 
convertit la cultul lui Isis! 

— Ce spui?! gemu patricianul, temându-se de posibilele 
încurcături în care ar fi putut intra Pomponia, credincioasă fidelă 
și, mai mult, transformată într-o egipteancă. 

— Vai de mine, a ajuns cum nu se poate mai rău! la parte la 
toate slujbele, schimbă cu mâna ei mantia statuii și postește în 
toate nundinae! 


178 


— Pomponia ţine post? repetă Aurelius, nevenindu-i să creadă 
așa ceva. Situaţia părea să fie cu adevărat gravă dacă opulenta 
matroană, faimoasă pentru lăcomia ei neostoită, se abţinea de 
la bucatele apetisante și de la dulciuri... 

— Da, și-mi cere să fac și eu la fel! protestă Servilius, 
atingându-și indignat pântecele proeminent. 

— Sărmane prieten, spuse Aurelius, compătimindu-l pe bravul 
cavaler, priceput la gastronomie mai mult decât la afaceri. 

— In plus, casa mea este plină în fiecare zi de adepţii cultului, 
o droaie de fanatici nespălaţi care put a tămâie și spun tot felul 
de povești care mai de care mai fanteziste... dar, uite-i, vin chiar 
acum! Sunt mereu foarte punctuali, după fiecare ritual, gata să 
bea și să mănânce pe socoteala mea: nici nu ai idee ce cantitate 
de hrană sunt în stare puturoșii ăștia să bage în ei la fiecare 
masă! 

— Aurelius, dragul meu Aurelius! alergă Pomponia în 
întâmpinarea lui, plină de entuziasm. Am atâtea noutăţi să-ți 
povestesc... gândește-te că azi am asistat la o minune! 

— Statuia de la templu a zeiţei Isis avea lacrimi de sânge! îi 
explică tânărul care venea în urma ei, cu un aer vizibil 
emoţionat. 

— Ne așteptăm la alegeri? întrebă caustic Aurelius, alegându- 
se imediat cu o privire mustrătoare din partea omului cu straie 
albe care se afla în fruntea grupului. 

In spatele lui, două tinere destul de graţioase, cu spatele gol 
și cu corpul înfășurat într-o pânză de in, prinsă în talie cu nodul 
ritual al cultului zeiței, îi adresară senatorului un zâmbet 
fermecător. 

— Acesta este Palemnon, marele preot. 

— Mă bucur să te cunosc, spuse Aurelius, făcând eforturi să 
pară sincer. Dă-mi voie să ofer câteva amfore de vin de Setia 
pivniţei templului, adăugă el ca să-i facă plăcere prietenei sale, 
care părea să aibă un respect deosebit pentru preotul acela. 

— Mulţumesc, nobile senator. lar tu, primește în dar această 
amuletă care te poate feri de accidente în timpul călătoriei, îi 
replică preotul, scoțându-și de la gât un scarabeu din peruzea. 

— Frumos. Dar ce înseamnă inscripţia în hieroglife? întrebă, 
curios senatorul. 


179 


— Este o scurtă rugăciune de bun augur pentru a beneficia de 
protecția lui Sobek, zeul crocodil, preciză preotul cu un aer de 
superioritate. 

Schimbul de amabilități fu întrerupt de Pomponia, dornică să 
încheie prezentările. 

— Acesta este Damasus, administratorul templului, cu soţia 
sa, Fabiana. Și ele sunt preotesele Egle și Arsinoe care au 
misiunea de a spăla și de a pieptăna statuia zeiţei, spuse ea, 
împingându-le în față pe cele două fete. 

Isis avea și laturile sale bune, gândi senatorul, apreciind 
graţia fetelor care îl priveau cu un interes nedisimulat. Nu toți 
gândeau, însă, la fel ca senatorul, pentru că, la vederea 
corpurilor expuse cu generozitate ale preoteselor, soţia 
administratorului - o matroană cu aspect oarecum sever - se 
înveli și mai bine cu tunica sa pudică și-și încreţi buzele în semn 
de dezaprobare. 

— Vibius, Nigellus și Hippolitus, cei mai fervenţi credincioși în 
puterile zeiţei, interveni Pomponia. Ultimul prezentat, Hippolitus, 
tânărul care adusese vestea lăcrimării statuii, se grăbi să-l invite 
pe senator să facă o vizită la templu. 

— O voi face cu mare plăcere. Din păcate, o obligaţie 
intervenită mai devreme mă împiedică... încercă să se 
eschiveze Aurelius, dar Pomponia îl contrazise prompt, 
asigurându-i pe cei de faţă că prestigiosul senator va fi prezent 
la ceremoniile din ziua următoare. Acesta fu semnalul de atac: 
imediat după aceea, patricianul era sufocat de informaţii pe 
care nu le ceruse, referitoare la rugăciuni, posturi, meditații și 
ședințe de extaz mistic. 

Aurelius privi dezamăgit în jurul său, până când zări profilul 
colțuros al lui Castor care, întors de la villa din munte, îi făcea 
semne din dreptul perdelelor sufrageriei. Senatorul porni de 
îndată înspre el, bucuros să scape de o conversaţie care nu-i 
făcea nicio plăcere. 

— Ai de gând să dormi la noapte într-un pat obișnuit, domine, 
sau trebuie să-ţi fac rost de un sarcofag? glumi pe seama lui 
secretarul. 

— Zei ai Olimpului! exclamă senatorul apucându-se cu 
mâinile de cap, în timp ce se îndrepta spre casa lui. Nici cel mai 
naiv dintre copii n-ar crede într-o asemenea grămadă de prostii! 
Vibius ăla spune că Isis l-a lecuit de o infecţie mortală, Nigellus 


180 


aude vocea zeiței în timpul meditaţiilor pe care le face, iar 
Hippolitus îmi dă de înţeles că s-a bucurat chiar de favorurile ei 
ca femeie! 

— Și asta nu-i tot, domine. Servitorii mi-au spus că soţia unui 
pretor, după mulţi ani de sterilitate absolută, a reușit să rămână 
însărcinată după numai o noapte de rugăciune, povesti Castor, 
fără a încerca să-și ascundă nedumerirea. 

— Bazaconii! scutură din cap Aurelius. Din păcate, Pomponia 
crede orbește în ceea ce spun coreligionarii săi și s-ar simţi tare 
jignită dacă i-am contrazice. Din fericire pentru noi, însă, 
pasiunile religioase ale prietenei noastre nu durează prea mult: 
trebuie doar să găsim o modalitate de a o face să renunţe. Dă 
fuga și află cât mai multe despre grupul acela de exaltaţi, 
Castor, și, în primul rând despre marele preot care mi se pare 
destul de dubios. 

— Ce figură urâtă, cu ochii ăia bulbucaţi. Colanul de aur pe 
care-l poartă îl face să semene cu un bou pus la jug. Nu ai nicio 
misiune mai interesantă să-mi dai? întrebă libertul. 

— Cercetează ce s-a petrecut cu sarcina soţiei pretorului și 
boala lui Vibius; amândouă aceste întâmplări sunt destul de 
dubioase. 

— Ce-ai zice dacă aș începe mai bine cu preotesele? se oferi 
Castor cu multă bunăvoință. Sunt sigur că ele deţin multe 
secrete și pentru a le interoga, este nevoie de un om dotat cu 
tact și cu discreţie. 

— Așa este, Castor; în consecinţă, mă voi ocupa eu însumi de 
ele, îl dezamăgi Aurelius. Tu află, mai degrabă, câţi bani a 
încasat până acum Palemnon ca pomeni de la credincioși. În 
afară de administratorul templului, toţi ceilalți adepţi au punga 
destul de burdușită și am bănuieli că o deschid destul de 
frecvent ca să ofere așezământului donaţii consistente. 

— Simţi așa, ceva ca un iz de înșelătorie, nu? 

— Nu neg. Aceste noi divinităţi orientale, cu ritualurile lor 
chiar prea sugestive, mă fac să am și mai puţină încredere în 
zeii greci și latini. 

— De data asta, alergia ta de epicurian faţă de tot ceea ce 
este supranatural riscă să te poarte pe căi greșite, stăpâne: pe 
coasta mării, zeiţa Isis, departe de a fi o străină, este ca la ea 
acasă de secole întregi, încă din vremurile în care primii 


181 


marinari, mulţi dintre ei egipteni, și-au făcut apariţia în portul 
Puteoli. 

— Unde i-a fost dedicat, de fapt, un mare templu. 

— Ca și la Neapolis și la Pompei. Cultul este răspândit acum în 
întregul Imperiu, astfel încât /seum de pe platoul Saepta lulia, 
din Roma, este frecventat de cetăţeni din înalta societate și se 
bucură chiar și de recunoașterea imperială, observă Castor. 

— În Urbs, administrarea templelor este supusă unor 
controale amănunțite, preciză Aurelius, dar, la Baia, lucrurile 
stau cu totul altfel. Aici, totul este permis, știi bine asta; și n-ar fi 
de mirare dacă, în loc să se orienteze înspre băi, petreceri și 
curtezane, cineva s-a hotărât să scoată bani din religie care, de 
când este lumea, a fost mereu una dintre industriile cele mai 
înfloritoare. 

— Într-adevăr, îmi amintesc că, până acum câţiva ani, templul 
Iseum din Baia era închis pentru public, în timp ce acum a 
devenit o adevărată modă să mergi acolo; și nu există matroană 
care să nu dorească, între un masaj estetic și o săritură în bazin, 
să se reculeagă timp de câteva minute într-o rugăciune, îi atrase 
Castor atenţia stăpânului său. 

— Îngrijirea spiritului alături de cea a trupului: bună afacere, 
n-am ce zice. Ei, ia ascultă... spuse Aurelius, trăgând cu 
urechea. Cineva se simte rău... aud niște vaiete disperate care 
vin dinspre atrium. 

— Nu te speria, domine: sunt laudele aduse în cor zeiței. Am 
avut ocazia să le ascult de câteva ori în tinerețe, la Alexandria. 
Mâine, în templu, o să te poţi bucura și tu de multe asemenea 
cântări, zâmbi serafic Castor, în timp ce stăpânul său se 
întindea, obosit, pe pat, încercând să-și astupe urechile. 

e 

— Domine, domine, trezește-te! îl scutură Castor fără prea 
mare blândețe. Avem necazuri! 

În timp ce Aurelius sărea din pat și-și vâra capul în găleata cu 
apă, secretarul continuă să vorbească. 

— Azi-dimineaţă, în zori, Pomponia s-a dus, ca de obicei, la 
Iseum. După ce a traversat curtea, a intrat în sala care acolo se 
numește ekk/esiasterion, şi-a uns mâinile cu ulei binecuvântat, 
reculegându-se după aceea în rugăciune, așteptând ca marele 
preot să aducă din purgatorium apa sfinţită, necesară pentru 
purificări. Nu era nici urmă de Palemnon, dar, deodată, 


182 


matroana i-a auzit vocea, mult schimbată, venind din interiorul 
sanctuarului: părea că preotul se certa cu cineva. 

— Pe toţi zeii! Așa curioasă cum o știu eu, Pomponia sigur n-a 
rezistat să nu-și vâre nasul acolo! exclamă Aurelius. 

— Chiar așa s-a și întâmplat. A așteptat o vreme; dar, apoi, 
pentru că nu se mai auzea nimic, s-a hotărât să facă o excepţie 
de la regulă și s-a dus să-l caute pe Palemnon în aripa templului 
rezervată acelor adepţi care au trecut deja prin ritualurile de 
inițiere: apartamentele preoţilor se află tot acolo, dar mai în 
spate, într-un complex de încăperi în care nimeni nu are voie să 
pună piciorul. 

— Dar Pomponia tot a intrat... 

— Și rău a făcut, spre nenorocul ei. În purgatorium l-a găsit pe 
marele preot înecat în bazinul cu apa sfinţită: cineva îi apăsase 
capul sub apă, până când omul se înecase. 

— Zei nemuritori! Prietena noastră este solidă și unii s-ar 
putea gândi că... murmură senatorul, extrem de îngrijorat. 

— Mă tem că așa s-a și întâmplat, domine. Îndată ce-au ajuns 
la templu, Vibius, Nigellus și Hippolitus s-au dus în purgatorium, 
unde, ca niște iniţiaţi ce erau, au dreptul să intre. Aici au văzut-o 
pe prietena noastră în timp ce încerca să-l salveze pe marele 
preot, ridicându-i capul din apă și-ţi poți închipui și singur ce au 
dedus... S-au hotărât să depună împotriva ei o plângere, 
acuzând-o de crimă! 

— Pe coarnele zeului Apis, să dăm fuga la /seum! sări 
patricianul, grăbindu-se să iasă în stradă. 

Administratorul, soția sa și cei trei adepţi o înconjuraseră pe 
sărmana matroană, fără a avea nicio intenţie să cedeze 
rugăminţilor lui Servilius de a o lăsa să plece. Pomponia plângea 
în hohote, cu atâtea lacrimi încât ar fi putut foarte bine să-l 
înece ea pe Palemnon, fără a mai fi nevoie să recurgă la apa 
sfințită. 

— Vă ordon s-o eliberați imediat! tună patricianul, urcând 
dintr-o săritură două trepte de pe scara templului. 

— Cu ce drept? îl apostrofă Nigellus. 

— Cu dreptul Senatului Romei, îi răspunse sacadat Aurelius. 

— Aici suntem la Baia, încercă să obiecteze administratorul 
templului. 

— Senatul rămâne tot Senat, în Britannia ca și în ludeea, în 
Germania ca și în Iberia, îi replică pe un ton rece patricianul. 


183 


— Are dreptate, interveni Vibius. Niciun magistrat local nu se 
poate opune hotărârii unui senator al Romei... Cu toate acestea, 
noi vrem să se facă dreptate, continuă după aceea, întorcându- 
se către patrician. Palemnon se bucura de mare prețuire în oraș, 
așa că ne adresăm ţie, tocmai în calitatea ta de senator, s-o iei 
în custodie pe această femeie și să asiguri pedepsirea ei după 
cum merită. 

— Dacă și când vinovăția sa va fi dovedită, preciză Aurelius, 
în timp ce Pomponia se refugia epuizată între braţele soțului ei. 

— Am văzut-o toţi trei când ţinea capul marelui preot la 
suprafaţa apei! declară Hippolitus. 

— Dar cine vă spune că i-l împingea sub apă? De cenuo 
credeţi atunci când susține că încerca să-l tragă pe Palemnon 
afară din bazin, sperând că încă mai era în viaţă? 

— În templu nu se afla decât ea, spuse Hippolitus, negru la 
faţă. 

— Și preotesele? întrebă Aurelius, arătând înspre cele două 
fete care se îndesau una în alta, tremurând de spaimă. 

— Nobile senator, uită-te la ele! Crezi, oare, că vreuna dintre 
ele ar avea forța să ţină sub apă capul unui om care luptă cu 
toată energia sa ca să nu moară? Fără a mai pune la socoteală 
că, pentru a ajunge la înălțimea bazinului, ar fi avut, cu 
siguranţă, nevoie de un scăunel! 

Aurelius nu putu să-l contrazică: Egle și Arsinoe erau subțiri ca 
niște trestii și nu-i ajungeau nici măcar până la umăr. 

— Totuși, ușile templului erau larg deschise și oricine ar fi 
putut pătrunde înăuntru... ţinu să remarce patricianul. 

— Administratorul n-a văzut pe nimeni și nu este un om care 
să se lase păcălit prea ușor, fu răspunsul celorlalți. 

— Sanctuarul are, desigur, o intrare de serviciu... 

— Da, dar cheile se aflau la Palemnon, care nu uita niciodată 
să încuie pe timpul nopții ușile către locuinţele private. 

— Aceasta nu l-ar fi împiedicat să-i deschidă unui om pe care-l 
cunoștea bine: unuia dintre voi trei, de exemplu... 

— Cum poţi crede că am fi îndrăznit să ridicăm mâna asupra 
unui preot al lui Isis? se revoltă Hippolitus, cu vocea întretăiată 
de indignare. 

„Băiatul ăsta este veriga slabă a lanţului”, consideră Aurelius. 
„Trebuie să fac presiuni asupra lui...” 

— Ce intenţionezi să faci, nobile senator? întrebă Vibius. 


184 


— Pentru moment, vreau să văd cadavrul, ordonă Aurelius, 
decis să examineze corpul înainte ca /ibitinarii să pună stăpânire 
pe el și să-l îmbălsămeze: de când Caius Caestius fusese 
înmormântat într-o piramidă aflată chiar la porţile Romei, 
complicatele ritualuri egiptene deveniseră la modă... 

— Ai putea profana trupul... șovăi Hippolitus, dar ceilalţi doi 
schimbară câte o privire rapidă și se declarară de acord. 

La puţin timp după aceea, Aurelius se afla în fața trupului 
marelui preot, depus cu mult respect de discipolii săi în 
purgatorium, pe banca de piatră de lângă bazinul în care-și 
aflase moartea. Fața umflată și vineţie nu prezenta alte 
caracteristici decât acelea ale oricărui alt înecat, iar corpul 
îndesat fusese deja îmbrăcat în veșmintele preoțești de 
ceremonie: tunică dintr-o țesătură lucioasă de in alb și colier 
gros din aur. Era posibil, oare, să fie înmormântat de credincioși 
cu o asemenea comoară la gât? se întrebă Aurelius, în timp ce 
încerca să-i scoată de la gât bijuteria ca să-și dea seama ce 
valoare ar fi putut avea un asemenea obiect. 

Încercarea se dovedi mai dificilă decât se așteptase. Oricât se 
strădui să desprindă copcile, patricianul nu reuși să desfacă 
placa mare de aur de la gâtul, înţepenit acum, al preotului; 
acolo unde gâtul se unea cu trunchiul, se vedea o pată destul de 
mare, vineţie. Toate aceste încercări avură, însă, un rezultat, 
pentru că, examinând mai atent preţiosul ornament, Aurelius 
remarcă două zgârieturi minuscule și câteva ușoare 
imperfecțiuni care îi dezvăluiră că, sub stratul subţire de aur de 
la suprafaţă se putea vedea metalul ieftin din care fusese făcut. 
Așadar, Palemnon, în ciuda ofrandelor substanţiale pe care le 
primea, rezerva pentru cultul zeiței doar un colier din aramă, 
acoperit cu o patină infimă de metal preţios... 

— Nu pot face o cercetare completă fără să cunosc mai bine 
felul în care trăiesc iniţiaţii, declară senatorul, după ce lăsă 
colierul la locul lui. Doar introducându-mă cât mai adânc în 
ritualurile cultului aș putea ajunge la mobilul acestei crime. 

Vibius, Nigellus și Hippolitus se priviră surprinși unul pe 
celălalt, lăsându-l să vorbească pe cel care părea un fel de 
reprezentant al lor. 

— Desigur, nu-ţi pot dezvălui în amănunt nimic din tainele 
acestea, dar îţi stau la dispoziţie cu tot ce ţi-ar fi de folos ca să 
te poţi apropia de ritualurile noastre, declară Nigellus, mereu 


185 


dornic să atragă noi adepţi. Sunt sigur că un om sensibil ca tine 
ar fi impresionat de semnificaţia spirituală desăvârșită a 
ceremonialelor: în aceste vremuri atât de meschine și de 
materialiste, religia zeiţei Isis este singurul mijloc prin care omul 
se poate înălța mai presus de păcătoasele nevoi ale trupului. 

„Oh, zei, câte asemenea predici trebuie să ascult ca să pot da 
de capătul acestei afaceri?” se întrebă patricianul, resemnat, în 
timp ce Nigellus continua netulburat să peroreze. 

— Astăzi nu mai există respect pentru valorile sacre: tinerii nu 
se mai gândesc decât la câștiguri, la sclipirea înșelătoare a 
podoabelor, la iubirile ușuratice! Am ajuns până acolo încât 
societatea noastră a devenit bogată, disperată și îngrozitor de 
nefericită! 

Aurelius, conștient de datoria pe care o avea de a o ajuta pe 
Pomponia, își mușcă limba ca să nu răspundă și lăsă capul în 
jos, într-un gest care voia să pară aprobator. 

— Tu însuţi, spune drept, în adâncul sufletului nu te simţi 
deseori singur și plictisit, în ciuda luxului, a banchetelor, a 
mulţimii de sclavi, continuă Nigellus cu o strâmbătură plină de 
dezgust. In cele din urmă, te scârbești de femeile care cu atâta 
ușurință îţi cad în braţe în acest oraș destrăbălat, iar cerul gurii 
tale nu mai este în stare să simtă gustul bucatelor delicioase cu 
care se desfată. Sex, băi, ospețe, cultură seacă și palavre: Isis 
ne poate ajuta să scăpăm de un asemenea putregai! 

Aurelius își dori din toată inima ca zeiţa să nu reușească prea 
curând această purificare atât de severă, lăsându-i timp ca să se 
mai bucure puţin de toate aceste îngrozitoare nenorociri pe care 
vajnicul Nigellus le condamna atât de sârguincios. Așa că se 
limită doar la un nou gest timid de aprobare, rămânând în 
continuare prins în joc. Cu niște fanatici religioși nu se putea 
discuta, gândea el: încredințaţi cum erau că dețin singurul și 
incontestabilul adevăr, considerau că este cu totul normal ca și 
ceilalți să se lase convinși fără a crâcni. 

— Credința în Isis te înalţă deasupra acestei mizerii 
insuportabile, se dezlănţuise Nigellus. Ce altceva este viaţa 
pământească decât o simplă trecere către împărăţia de dincolo 
de mormânt? Zeița care a izbutit să trezească bărbăţia soțului 
său ucis ne salvează și pe noi de la moarte, oferind celui care o 
va merita veșnicia păcii și a fericirii! 


„O fericire veșnică, pe toţi zeii, ce plictiseală cumplită!”, gândi 
patricianul în sinea sa, în timp ce asculta, în aparenţă foarte 
pătruns, această promisiune divină. 

In cele din urmă, Nigellus fu nevoit să pună capăt predicii ca 
să-și ţină slujba în templu. Într-adevăr, micuța comunitate îl 
desemnase pe el să preia pentru o vreme îndatoririle răposatul 
Palemnon, așteptând ca, din Egipt, să le fie indicat un alt mare 
preot. Și, cum cei de la Alexandria nu păreau să fie din cale- 
afară de preocupaţi de soarta necfiţilor din Baia, era de așteptat 
ca Nigellus să deţină mult și bine această misiune. 

Indată ce noul mare preot plecă, Vibius îl scrută pe senator cu 
o privire bănuitoare. 

— Nigellus păcătuiește prin prea mare naivitate luând în 
serios interesul tău pentru cultul zeiței Isis, comentă el fără nicio 
introducere. Eu, însă, nu mă las păcălit: ţi se citește pe faţă cât 
de mândru ești de epicureismul tău care își bate joc de zei și se 
bazează doar pe înșelătoarea gândire umană. Atitudinea ta este 
o jignire pentru adevărații credincioși. 

— Eu îţi respect convingerile, Vibius, respectă-le și tu pe ale 
mele! i-o reteză scurt senatorul care se cam săturase de predici. 

— Și eu eram sceptic ca tine când am venit aici, resemnat 
deja cu moartea, după ce toți învățații din Capua mă considerau 
pierdut. Nu mai aveam nicio speranţă, dar zeiţa mi-a redat 
întreaga sănătate și, de atunci, m-am pus în serviciul ei. Sigur 
că da, tu o să pui miraculoasa mea vindecare pe seama 
întâmplării sau a nepriceperii medicilor... 

Hippolitus interveni, împăciuitor. 

— Nu uita că trebuie să ai multă răbdare, Vibius. Nu te poţi 
aștepta să-l convertești pe senator așa, pe nepusă masă. 
Trebuie să ascultăm și ce gândește el, încercând în același timp 
să-i oferim dovezi grăitoare despre lucrarea milostivă a lui Isis: 
desigur, ca să poată înţelege cu adevărat, el trebuie să ne ceară 
să fie iniţiat în taine și să treacă el însuși prin minunatele 
noastre experienţe... 

Senatorul ciuli urechile: din afară i-ar fi fost, practic, imposibil 
să pătrundă în secretele acelor ceremonii ascunse, dar, aderând 
la cult, ar fi avut calea deschisă. Pe de altă parte, nu consultase 
el și Necromanteion, oracolul din Delfi, ajungând chiar și la 
Sibylla din Cumae, în speranţa că le va descoperi trucurile? O 
iniţiere în plus nu ar fi însemnat ceva prea împovărător. 


187 


— Mărturisesc că lucrurile acestea mă atrag, dar mai am încă 
multe nelămuriri, se prefăcu el că șovăie. 

— Este normal, cât se poate de normal! Dar zeița, o să vezi, 
va ști să dea un răspuns la toate îndoielile tale! exclamă 
Hippolitus, radiind de bucurie prin toţi porii fiinţei sale. Vibius, 
nefiind convins nici în ruptul capului de bunele intenţii ale 
senatorului, o șterse în grabă, inventând o treabă care nu 
suporta amânare. 

— Să știi că nu este deloc adevărat că Isis ar pretinde 
renunţarea la toate plăcerile; ba, mai mult, întoarce de o mie de 
ori ceea ce ai impresia că-ți ia, îi explică Hippolitus, când 
rămaseră singuri. 

— Chiar așa? întrebă patricianul pe un ton uluit, întrebându-se 
în sinea lui dacă acea generozitate a zeiţei nu avea cumva de-a 
face cu cele două fermecătoare preotese. 

— Oh, nobile senator, dacă ai ști prin ce am trecut! bolborosi 
Hippolitus cu ochii strălucitori. 

— Dar chiar este adevărat că tu și zeiţa... șopti patricianul pe 
un ton complice. 

— Pare de necrezut, nu-i așa? spuse tânărul cu un zâmbet 
încântat și Aurelius nu se simţi în stare să-l contrazică. 

— Era o beznă totală, își aminti Hippolitus, și eu mă rugasem 
timp îndelungat. Palemnon îmi pregătise o băutură care aducea 
sufletul într-o stare de extaz... 

Deci, preoţii se foloseau de droguri și de substanțe 
halucinogene pentru a-i trage pe sfoară pe naivi, trase concluzia 
Aurelius. 

— ... Eram pe punctul de a adormi, când, prin fumul de 
tămâie, mi-a apărut zeița. Era plină de măreție, înfășurată într-o 
mantie lungă, aurie... 

O actriță ratată, interpretă patricianul cele auzite, cocoţată pe 
o pereche de catalige pe care mantia largă le ascundea cu totul 
vederii: trebuia să descopere cât mai iute despre cine putea fi 
vorba. 

— ... S-a întins deasupra mea, eu fiind complet despuiat, 
întins în mijlocul covorului sacru cu semnele zodiacului, și... 

Aici, tânărul se întrerupse, prea emoţionat ca să poată povesti 
ce se petrecuse mai departe. 


„Ca punere în scenă, nu-i rău, s-ar putea chiar să capete 
unele aspecte interesante”, își spuse Aurelius, hotărându-se în 
aceeași clipă să ceară o iniţiere în primele taine. 

e 

Castor era aşezat pe un scăunel la picioarele patului de ospăț 
al stăpânului său, golind cupă după cupă dintr-un vin vechi de 
Falem pe care Pomponia îl păstra doar pentru demnitari de rang 
înalt. 

— Mai bine de jumătate din averile lui Palemnon și Nigellus s- 
au dus pe donații; în plus, amândoi au făcut testamente în 
favoarea templului. In schimb, Vibius se arată mult mai puțin 
darnic, deși de vreo doi ani, adică de când s-a mutat aici din 
Capua, veniturile sale au crescut datorită investiţiilor în 
șantierele navale, raportă libertul și făcu semn paharnicului să-i 
umple din nou cupa. 

— Isis este chiar protectoarea navigatorilor, datorită călătoriei 
pe mare pe care a făcut-o ca să găsească rămășițele din 
cadavrul soțului său, Osiris, ucis de perfidul Seth, își aminti 
Aurelius. 

— Concepându-l, după aceea, cu răposatul soț, pe Horus, 
motiv pentru care a fost considerată zeiţa renașterii. Ca 
protectoare a marinarilor, este venerată pe toată coasta și, în 
fiecare an, se sărbătorește ziua sa, ocazie cu care se redeschid 
rutele de navigaţie pe mare, încheie Castor care, ca un bun 
alexandrin, cunoștea pe dinafară miturile egiptene. 

— Ai aflat ceva despre Palemnon și despre preotese? îl 
întrebă patricianul. 

— Cele două fete, Egle și Arsinoe, sunt surori, liberte dintr-o 
familie din Stabiae care a sărăcit nu demult. Rămase fără niciun 
ban, nu le mai rămânea de ales decât între templu și lupanar. N- 
au stat prea mult pe gânduri: rolul de preoteasă le oferea o 
mulţime de avantaje. 

— Și dacă vor să aibă parte și de anumite plăceri, nu le 
rămâne decât să joace rolul zeiței în fața celor mai tineri și mai 
înfierbântaţi adepţi, spuse, ironic, senatorul. 

— Despre Palemnon, ca să spun drept, n-am aflat prea multe. 
A apărut la Puteoli, acum câtva timp, dându-se drept mag și 
ghicitor; mai târziu, s-a mutat în Baia, unde mulţimea de 
vilegiaturiști bogaţi îi oferea o mai mare libertate de acţiune; la 


189 


puţin timp după aceea, s-a acordat onoarea de a deveni mare 
preot la /seum. 

— Prin urmare, nici măcar nu putem fi siguri că este egiptean, 
chiar dacă, atunci când l-am întrebat, mi-a spus fără să aibă 
vreun moment de ezitare ce însemna inscripţia aceea de pe 
scarabeul amuletă... Apropo, pe unde o fi talismanul acela? Ah, 
uite-l aici, spuse Aurelius, luând în mână medalionul din 
peruzea. N-ar fi rău să verificăm dacă așa-zisul preot a 
interpretat corect formula gravată aici. 

— Mare păcat că Nefer a rămas la Roma; ea ne-ar fi fost de 
mare ajutor, oftă Castor, făcând aluzie la sclava egipteană care-i 
făcea masaj senatorului. 

— Crezi? Mi se pare greu de crezut că Nefer a noastră ar fi 
fost în stare să traducă limba pe care strămoșii săi o foloseau 
pentru ceremonii. Dar tu, cum se face că nu știi să citești 
hieroglifele, după toți anii pe care i-ai petrecut la Alexandria? Eu 
am încercat de mai multe ori să învăţ această scriere, de câte 
ori am fost în Egipt, dar n-am reușit niciodată, recunoscu 
senatorul. 

— Este o formă de scriere folosită doar în documentele 
oficiale, stăpâne. La Alexandria încă mai există câţiva care știu 
puţină demotică alterată, dar grosul populaţiei scrie acum în 
grecește și chiar și invocaţiile către Isis se spun în limba 
aceasta. Oricum, am putea, totuși, să încercăm împreună să 
înțelegem ceva de aici, afirmă Castor, luând în mână amuleta ca 
s-o examineze mai bine. Uite, aici este o gâscă și, dacă nu mă 
înșel, înseamnă „copil sau fiu”, iar acest dreptunghi din care 
lipsește latura de jos ar putea însemna „casă”. Apoi, vin două 
femei și un șoim, figuri urmate de niște semne fără nicio noimă. 

— Ciudat, figurile omenești sunt înfățișate una în fața 
celeilalte, observă, dintr-odată, Aurelius. Și totuși, de obicei, 
direcția în care sunt orientate personajele dă sensul de citire a 
mesajului: într-adevăr, scrierea hieroglifică se poate orienta spre 
dreapta, spre stânga, în sus sau în jos, câteodată chiar și pe 
diagonală! 

— Sigur că da, ceva nu se potrivește aici, fu de acord 
secretarul. 

— Poate că merită să mai facem un efort, Castor: îmi aduc 
aminte, de exemplu, că acest bastonaș, asemănător cu o 


190 


săgeată curbată, îl indică întotdeauna pe un rege, se gândi 
patricianul. 

— Domine, scoate-ţi din cap ideea de a traduce inscripţia 
asta. Chiar dacă, după o vreme, ai reuși să descifrezi toate 
ideogramele, lucru de care mă cam îndoiesc, te-ai afla în 
aceeași situaţie ca la început, pentru că în scrierea egipteană 
există cuvinte formate din două sau chiar trei semne unite la un 
loc având fiecare o valoare sonoră, ca literele din alfabet. 

— Ai dreptate, ne-am angajat într-o muncă fără rost: numai 
cuvintele formate cu semnul care înseamnă „rege” sunt zeci și 
zeci, fiecare în parte având alt înțeles. Totuși, îmi vine în minte 
un lucru... spuse Aurelius, examinând cu și mai mare atenție 
talismanul. Uită-te bine la scriere. Hieroglifa de care-ţi vorbeam 
a fost introdusă în mijlocul celorlalte două din care este compus 
cuvântul... 

— Ei și? întrebă secretarul, nedumerit. 

— Lucrul acesta este de neconceput. Sunt sigur că, din 
respect pentru sângele divin care curgea în vinele faraonilor, 
simbolul regelui este întotdeauna desenat la începutul 
cuvântului... 

— Ce vrei să spui? întrebă secretarul, netezindu-și cu mâna 
barbișonul ascuţit. 

— Castor, inscripţia asta nu înseamnă absolut nimic; este 
doar o alăturare de semne gravate la întâmplare de cineva care 
nu avea habar de egipteana veche, afirmă cu convingere 
Aurelius. 

— Așadar este un fals, creat doar ca să-i ameţească pe fraieri! 
trase concluzia secretarul. 

— Pun pariu că despre asta este vorba! Oricum, nu mă miră 
absolut deloc o asemenea constatare: trebuia să ne dăm seama 
că avem în faţă o escrocherie! Religiile orientale sunt o 
adevărată mină de aur: ca să plouă cu sesterţi sunt suficiente 
vreo două amulete, câteva procesiuni solemne, un pic de 
atmosferă exotică și misterioasă. Și aceluia care încearcă să 
vadă lucrurile mai în profunzime, i se răspunde că la anumite 
mistere nu au acces decât iniţiații... 

— Egiptenii sunt adevăraţi maeștri în manipularea mulțimilor. 
Toate decorurile acelea, statuile colosale, zeii aceia cu capete 
de animale, creează un efect copleșitor. Se mai adaugă câte o 
minune bine regizată și... 


191 


— Apropo de minuni, ce se spune în oraș despre soţia 
pretorului? 

— Se pare că soțul ar fi vrut să divorțeze dacă femeia nu i-ar 
fi dăruit cât de curând un moștenitor, iar ea nu era destul de 
bogată ca să poată rezista după partaj. Un copil îi era absolut 
necesar; așa încât, intrând în încurcătură, n-a stat mult pe 
gânduri și a dat fuga la Palemnon. 

— Care probabil că s-a străduit cu toate forțele sale să 
realizeze acest miracol! continuă senatorul cu un sarcasm 
mușcător. 

— Rămâne, însă, vindecarea neașteptată a lui Vibius, la care 
au asistat sute de credincioși, îi aminti Castor. 

— Asta dacă boala de care suferea omul era cu adevărat 
gravă. Ştii bine că multe stări de boală se datorează 
autosugestiei... toate tratatele medicale asupra isteriei, inclusiv 
cel al lui Hipocrat, ne pun în gardă împotriva bolilor imaginare. 

— Și întâlnirea... intimă pe care Hippolitus susţine că ar fi 
avut-o cu zeița? întrebă secretarul. 

— Acesta este un amănunt pe care vreau să-l clarific eu 
însumi. M-am uitat cu atenţie atât la Egle, cât și la Arsinoe și n- 
aș putea spune că mi-ar displăcea dacă, într-o noapte, una 
dintre ele ar lua locul zeiței Isis și mi-ar face o vizită în cursul 
iniţierii mele! glumi Aurelius. 

— Mai rămâne administratorul care, totuși, susține că a stat 
împreună cu soţia sa toată noaptea. Cine știe dacă ea nu minte 
ca să-l acopere pe el... 

— Nu cred. Fabiana are aerul că este o femeie greu de 
convins de ceva; mai mult, după cum le privește chiorâș pe cele 
două tinere și frumoase preotese, aș putea să jur că dezaprobă 
pe față unele clipe de extaz care nu prea au legătură cu 
misticul. O să merg la ea și o să-i cer să-mi confirme alibiul 
soțului ei... mi se pare că ea este singura cu capul pe umeri 
dintre toţi credincioșii care roiesc prin templu! 

Înainte de a-l primi în biroul soţului ei, femeia își strânse mai 
bine în jurul trupului palla sobră, acoperindu-și braţele până la 
încheieturile mâinilor și chiar își acoperi capul cu un voal, ca să 
se pună la adăpost de o eventuală privire prea indiscretă. 

Aurelius asistă, nemulţumit, la toate acestea: nu avea 
încredere în femeile care se foloseau de pudoare ca de un 
stindard războinic, la fel ca și în atâţia concetăţeni de-ai săi prea 


192 


încrezători în virtus romana pe care pretindeau că o respectă. 
Invăţase din experiență că, deseori, severitatea manifestată în 
public servea doar ca paravan pentru niște obiceiuri ascunse, nu 
prea ușor de acceptat. 

Fabiana, însă, nu avea aerul unei ipocrite: în timp ce vorbea 
cu el, ţinea privirile aţintite în pământ și părea sinceră 
stânjeneala pe care o resimțea aflându-se astfel, la o discuţie 
între patru ochi, cu un personaj atât de important ca senatorul. 

— Da, s-ar putea ca printre adepţii lui Isis să fie și unii cu 
gânduri necurate, recunoscu fără plăcere femeia. Se vântură 
prea mulți bani în templu ca să nu bănuiesc că se pot urmări și 
unele interese. Am încercat să-l pun în gardă, în privinţa 
aceasta, pe soțul meu, dar el nici nu vrea să audă așa ceva. 
Când a aflat că soţia pretorului a rămas gravidă, și-a lăsat baltă 
munca sa de grăjdar ca să vină aici ca administrator, pe un 
salariu mult mai mic, încredinţat că același miracol ni s-ar putea 
întâmpla și nouă. Dorește mai mult decât orice pe lume să aibă 
un copil și este convins că Isis îi va asculta dorinţa. Sigur, și eu 
sper aceasta; dar, cu cât trece mai mult timp, cu atât mă tem că 
nu suntem suficient de credincioși ca să primim de la zeiță un 
asemenea dar. Câteodată chiar îmi trece prin minte gândul că 
oamenii așteaptă prea mult de la zeii în care cred: nu fac decât 
să ceară ajutor, fiecare în funcţie de micile, egoistele lor nevoi. 
Poate că ar fi mai bine să-i lăsăm pe zei să hotărască... 

O femeie cu mult bun simţ, gândi senatorul, nelalocul ei între 
toţi ceilalți exaltaţi. Cu siguranță, Palemnon n-ar fi putut s-o 
înșele prea ușor sau să aibă din partea ei o complicitate tacită, 
ca aceea pe care, fără îndoială, o obținuse soţia pretorului... 

— Poate că soţul tău, Damasus, atât de încrezător în religia 
sa, minte ca să-l protejeze pe vreunul dintre credincioși, 
presupuse patricianul. 

— N-ar face niciodată așa ceva, este un om prea cinstit ca să 
acopere faptele rele ale altora, spuse Fabiana. În plus, pot să 
declar că nu s-a mișcat din casă în dimineaţa aceea: seara 
adoarme ca un copil și dimineața abia reușesc să-l mai trezesc. 

— Așadar, excluzi posibilitatea ca el să fi ieșit din casă fără ca 
tu să-l auzi... 

— Da, eu dorm foarte ușor și, fără îndoială, m-aș fi trezit 
imediat, afirmă femeia, foarte sigură pe ea. 


— Zici că ai somnul ușor. Și nu ai auzit niciodată zgomote 
suspecte în nopţile în care iniţiaţii trec spre templu? 

Fabiana își strânse buzele într-o expresie nemulțumită, dar nu 
spuse nimic. 

— Unele apariţii nu prea mă conving, mai ales dacă mă 
gândesc la cele două graţioase fete care se află sub același 
acoperiș cu iniţiaţii... insistă Aurelius, sigur că aluzia aceasta va 
găsi un teren fertil în concepţiile severei matroane. 

— Într-adevăr, ar fi de dorit ca preotesele să fie alese dintre 
fetele care doresc mai puțin să iasă în evidenţă; pe de altă 
parte, nu-i treaba mea să mă gândesc la asta, comentă Fabiana 
pe un ton acid, înainte de a se cufunda într-o tăcere totală care 
spunea mult despre opiniile ei. 

(J 

A doua zi, Aurelius, în prezența lui Servilius, o interoga pe 
Pomponia, după ce le povestise în amănunt amândurora care 
era rezultatul de până atunci al cercetărilor lui. 

— Ti-am mai spus de o mie de ori că nu am putut recunoaşte 
vocea care se auzea din purgatorium! exclamă matroana, 
scoasă din fire. În orice caz, Palemnon ieșise deja ca s-o 
trezească pe zeiță din somnul său nocturn, așa încât încăperea 
fusese deschisă... 

Senatorul o ascultă, încercând să-și păstreze calmul. Știa că 
Isis era o divinitate cu pretenții foarte variate: trebuia trezită 
dimineaţa cu invocaţii speciale, spălată, îmbrăcată, pieptănată 
cu un pieptene de fildeș și, în cele din urmă, parfumată cu 
esențe preţioase. La asfinţitul soarelui ordinea acestor momente 
era inversă și abia după aceea era culcată. 

— În plus, continuă femeia, nu știu absolut nimic despre 
trecutul lui Vibius sau al lui Palemnon: erau tovarășii mei de 
credinţă, nu puteam să bârfesc pe seama lor. 

Zei, ce dezastru! reflectă Aurelius: Pomponia luase în serios 
atât de mult convertirea aceasta a ei, încât renunţase chiar și la 
distracţia sa preferată! 

— Și soţia pretorului? mai încercă patricianul. Oricât de 
puternică ţi-ar fi credința, draga mea prietenă, nu-mi vine să 
cred că ai rezistat tentaţiei de a trimite vreo iscoadă care să 
capete niște informaţii despre o poveste atât de ispititoare. O 
sarcină nelegitimă, un copil rezultat din adulter, un preot dispus 


194 


să facă o minune... era ceva la care te pricepeai atât de bine, 
draga mea: este posibil ca tu să nu te fi ales chiar cu nimic? 

— Mă rog, ca să fiu cinstită, ceva vorbe am auzit. Bărbierul 
pretorului este văr cu una dintre slujnicele mele și, acum câtva 
timp, s-a întâmplat s-o întreb ce mai face copilul, recunoscu în 
cele din urmă brava matroană. 

— Și ce ţi-a spus? întrebară amândoi odată Servilius și 
Aurelius. 

— S-ar părea că are ochii cam bulbucaţi, mărturisi Pomponia, 
șovăind. Asta, însă, nu înseamnă că ar fi copilul preotului: Isis 
apare deseori sub o înfățișare bovină și putea să fi dat un 
asemenea aspect și noului-născut. 

Aurelius nu-și mai putu ascunde enervarea. 

— Nu bate câmpii, Pomponia! Gașca asta de escroci este pe 
cale să te înfunde într-un proces de crimă și tu încă te mai 
gândești cum să-i aperi! 

— Are dreptate, draga mea, te rog să-l asculţi! o implora soțul 
său. 

Pomponia îl privi pe senator cu o expresie plină de orgoliu, iar 
fruntea încruntată și pumnii strânși, proptiţi în șolduri îi dădeau 
o înfățișare războinică. Trupul uriaș al matroanei era învelit 
complet într-un cearșaf alb care o făcea să semene cu statuia 
unei Junone în așteptarea dezvelirii festive, iar furia ei era la fel 
ca aceea a zeiței din ziua în care descoperise aventura divinului 
ei soț cu frumoasa Alcmena. 

— Vrei acum să mă faci să cred că totul este o minciună! 
spuse ea, revoltată. Sute de credincioși sunt gata să depună 
mărturie pentru ceea ce au văzut cu ochii lor! 

— Oamenii văd uneori doar ceea ce vor să vadă, îi replică 
patricianul. 

— De data asta, nu vei reuși să mă convingi, Aurelius: ești 
atât de sceptic întotdeauna încât vezi peste tot numai 
furtișaguri! se revoltă Pomponia. 

— Gândește-te puţin, draga mea, interveni Servilius. Dacă 
prietenul nostru poate să găsească o soluție pentru a te scoate 
din beleaua asta, o poate face numai descoperind putregaiul 
care se ascunde sub aparenţa cultului zeiţei Isis. Lucrul acesta 
nu înseamnă că toţi cei care cred în ea ar fi niște pungași, ci 
doar că unii oameni necinstiţi profită de pe urma bunei credinţe 


195 


a altora pentru a-și umple buzunarele goale. Dacă reușim să-i 
dăm de gol, secta nu va avea decât de câștigat din asta. 

Ceva mai îmbunată, matroana reveni la gânduri mai bune. 

— Bine, așa să fie... se domoli ea. Așa-zisul fiu al pretorului 
are la baza gâtului o pată mare, vineție. 

— Acum mai vii de-acasă, dragă prietenă! făcu Aurelius, 
mulțumit. Așadar, vei fi de partea mea când voi cere să trec prin 
ceremonia de iniţiere? 

— De acord, Aurelius. Dar, fii atent: dacă văd că ai de gând 
să-ți baţi joc de tainele cultului... îl ameninţă Pomponia cu un 
aer sumbru. 

Patricianul jură strâmb, încrucișându-și degetele. 

e 

În dimineața următoare, Aurelius bătea la uşa 
administratorului, pentru a-l convinge să-i dea o mână de ajutor. 

Intr-adevăr, după ce reflectase timp îndelungat, senatorul se 
hotărâse să adopte ipoteza relei-credinţe a lui Vibius, mai ales 
pentru că nu reușea să afle de unde făcuse rost de atâţia bani 
care, investiţi în șantierele navale, făcuseră din el unul dintre cei 
mai bogați oameni din Baia. 

În afaceri, Vibius dăduse dovadă de o pricepere extraordinară: 
în loc să construiască o flotă de cvadrireme uriașe, se orientase 
spre producerea unei flotile întregi de bărci sprintene și 
elegante, cu prore argintate, vâsle placate cu sidef și pânze din 
purpură; și, după ce le dotase cu perne și cu paturi, le închiria 
acum vilegiaturiștilor dornici să navigheze de-a lungul coastei. 
Pentru că nu toată lumea își putea permite să aibă o barcă 
proprie, în timpul sezonului de băi bărcile sale erau foarte 
căutate și acum se vorbea despre acest armator ca despre un 
viitor candidat la funcţia de duumvir. 

Inceputurile succeselor sale  coincideau, de altfel, cu 
miraculoasa vindecare datorată lui Isis și acesta era un motiv 
suficient de puternic ca să întărească bănuielile lui Aurelius care 
îl însărcinase pe Castor să facă niște cercetări la Capua, unde 
Vibius locuise până la neașteptata sa îmbogăţire. Acum, nu mai 
rămânea decât să-l convingă pe Damasus să colaboreze pentru 
a-i întinde o cursă asasinului. 

— Un escroc printre noi, nu pot să cred așa ceva! exclamă 
administratorul rămânând cu gura căscată de uimire la auzul 
spuselor patricianului. 


196 


— Din păcate, nu este imposibil ca unele persoane să profite 
de noi, Damasus, recunoscu Fabiana, punând mâna pe umărul 
soțului ei. 

Totuși, bărbatul era greu de convins, așa că nici insistența 
mișcătoare a senatorului, nici zornăitul promiţător al unei pungi 
pline cu sesterţi nu-l convingeau să ia parte la acest plan. 

Senatorul aruncă în jos ultimul atu, aducând vorba despre 
dorinţa administratorului de a avea copii. 

— Un impostor și-a bătut joc de zeiţă și l-a ucis pe marele 
preot care o slujea. Dacă ne ajuţi să-l demascăm, poate că Isis 
te va răsplăti cu împlinirea dorinţei pe care o ai de atâta timp, 
spuse el, în timp ce Fabiana făcea ochii mari. 

În cele din urmă, Damasus se dădu bătut. 

— Da, în dimineaţa aceea, trecând prin fața ușii de la 
purgatorium, am auzit câteva voci furioase și, la puţin timp după 
aceea, l-am văzut pe Vibius ieșind în mare grabă, declară soțul 
Fabianei. Totuși, mă îndoiesc că va recunoaște vreodată că a 
fost acolo, la ora aceea. Cuvântul meu este al unui simplu 
administrator, în timp ce el este unul dintre cei mai mari 
bogătași din oraș; și chiar dacă ar fi un om rău, mă tem că nu 
vom reuși niciodată să dovedim aceasta. 

— Poate că există, totuși, o posibilitate: lasă mesajul acesta 
pe altarul zeiței, înainte de marea ceremonie care va avea loc 
peste câteva zile, spuse patricianul, dându-i un sul de papirus, 
sigilat cu ceară roșie. 

— De acord, dar s-ar putea să treacă o vreme până când să 
găsesc momentul prielnic pentru a face ceea ce îmi ceri. Cu 
Palemnon aveam mână liberă, el era mereu pe afară, arzând 
gazul pe străzi; Nigellus, în schimb, își ia foarte în serios noile 
sale îndatoriri și iese destul de rar din ekK/esiasterion, acceptă, 
în sfârșit, Damasus, căutând din priviri să capete aprobarea 
tacită a soţiei sale. 

e 

În noaptea inițierii lui Aurelius, templul răsuna de cântări încă 
de la asfinţitul soarelui. 

Umbrele lui Anubis, Apis și Osiris, proiectate de funalia 
atârnate pe pereţi, în spatele uriașelor statui, se proiectau 
neliniștitor printre coloanele sanctuarului. Ceva mai departe - 
mai mică, dar și mai amenințătoare 


197 


— Se înălța statuia zeiței Sekhmet, a răzbunării, care aducea 
oamenilor nenorocire prin înspăimântătoarele sale blesteme. 
Printr-un efect ciudat de lumină, ochii de pisică ai statuii păreau 
să privească în sufletul noului credincios, ca pentru a se asigura 
de sinceritatea intenţiilor acestuia. Senatorul își luă privirile de 
la ea, dorindu-și ca Epicur să fi avut dreptate când susţinea că 
zeii, dacă existau, nu se amestecau deloc în treburile 
muritorilor... 

Deodată, cântecele tărăgănate deveniră înfundate și ritmice, 
în timp ce o zeamă puturoasă începea să fiarbă într-un vas. 
Aurelius, cu bustul gol și cu șoldurile învelite într-o pânză albă 
care-i ajungea până la călcâie, privi spre amestecul acela care 
bolborosea, întrebându-se cum putea face ca să nu soarbă din 
ea. Înainte a se decide să facă acest pas hotărâtor, avusese 
grijă să ia preventiv un antidot, capabil să întârzie, dacă nu chiar 
să îndepărteze efectele drogului. In adâncul sufletului, sperase 
că va reuși să-l scuipe cumva, pe furiș; dar, acum, privirile 
tuturor credincioșilor erau aţintite asupra lui, iar Nigellus nu-l 
slăbea din ochi nicio clipă. 

Cererea sa neașteptată de a fi iniţiat în tainele cultului dăduse 
naștere multor suspiciuni în mintea noului mare preot care se 
lăsase convins doar de prestigiul care s-ar fi răsfrânt asupra 
comunității datorită înaltei condiții sociale a  neofitului: 
adeziunea unui senator al Romei ar fi adus o mare strălucire 
sectei, fără a mai pune la socoteală faptul că Publius Aurelius 
Statius era atât de popular la Baia încât ar fi atras diferiţi 
clientes la noua religie, chiar dacă unii ar fi făcut-o doar ca pe o 
nouă modă. 

Astfel încât Nigellus acceptase cererea lui, limitând pentru 
moment inițierea la primele ritualuri, cele care prevedeau 
împărtășirea din licoarea aceea magică și o noapte de 
contemplatie petrecută în singurătate, într-o cămăruţă a 
templului. În acest sens, preotul nu părea să fie deloc îngrijorat 
de o eventuală întâlnire între noul convertit și Isis încarnată în 
femeie: doar dacă, desigur, ar fi știut cu certitudine că zeița nu 
avea nicio intenţie să se arate... 

Între timp, cel care oficia, după ce agitase de mai multe ori 
coșul cu cobra sacră, îi întindea insistent vasul patricianului, 
care nu mai putu da înapoi și bău. 


Aurelius înghiţi totul dintr-odată, sperând ca antidotul să aibă 
oarecare efect. La puţin timp după aceea, pe fondul litaniei 
intonate de corul credincioșilor, era întins pe covorul brodat cu 
semnele zodiacale. O ultimă fluturare de cădelniță, după care 
ușa camerei se închise lăsând înăuntru un nor des și înecăcios 
de tămâie. 

(J 

Senatorul privi derutat în jur, la lumina unui felinar minuscul și 
avu grijă să se asigure de îndată că nu-l închiseseră împreună 
cu cobra sacră. Constată cu ușurare că nu se vedea niciun coș și 
nicio reptilă. 

În clipa aceea, simţi cum capul începe să i se învârtă. Tresări, 
încercând să se ridice în picioare și să lupte cu somnolenta care 
îi făcea ca pleoapele să-i devină tot mai grele. După o vreme, 
însă, șira spinării nu mai rezistă și patricianul, cu toate eforturile 
sale, trebui să renunţe și să se întindă din nou pe covor, ca un 
copil prea obosit. 

La un moment dat, i se păru că felinarul începea să se clatine. 
Licoarea pe care o băuse era pe cale să acţioneze; după încă 
vreo câteva clipe ar fi urmat halucinaţiile: trebuia să fie foarte 
atent ca să nu-și piardă cunoștința. Ca să rămână lucid, începu 
să repete, unul câte unul, toate numele celor peste o sută de 
sclavi din domus, după care îi trecu în revistă și pe numeroșii săi 
clientes, și sfârși refăcând în minte lista operelor științifice ale 
lui Aristotel și Teofrast. 

Era gata să continue și cu volumele din enciclopedia lui 
Posidonius, când auzi în beznă o mișcare ușoară. Nu auzise 
deschizându-se ușa, de unde trase concluzia că intrusul, oricare 
ar fi fost el, intrase, probabil, printr-un pasaj secret din fundul 
camerei, în spatele statuii uriașe a lui Anubis. 

Indată după aceea, apăru și zeiţa: înaltă, impunătoare, 
înspăimântătoare cu masca aceea de bou, cu coarne curbate, 
care îi acoperea capul. Egle sau Arsinoe? se întrebă senatorul. 
Dacă se apropia mai mult, i-ar fi tras jos masca de pe faţă. 

Poalele mantiei se îndepărtară, lăsând să se distingă trupul 
gol care avea perfecțiunea statuilor grecești. Acum, apariția 
divină se afla la un pas de Aurelius și era gata să se aplece 
peste el. 

Patricianul încercă să ridice brațul ca s-o înșface, dar mușchii 
îl dureau și mâna flutură prin aer, într-un gest ridicol și zadarnic. 


199 


Antidotul nu avusese efect; drogul îl sleia de puteri, permițându- 
i zeiţei să pună stăpânire pe el... 

Nu, era o femeie în carne și oase, nu o zeiţă, cea care voia să 
profite de corpul său, gândi Aurelius cu ultimul strop de 
limpezime a minţii care-i mai rămăsese. Totuși, patricianului îi 
era imposibil să ghicească despre cine era vorba, dat fiindcă și 
vederea încețoșată îl împiedica să distingă vreun detaliu după 
care ar fi putut s-o recunoască pe acea femeie. Când simţi pe 
pieptul său apăsarea sânilor, greutatea  pântecelui și 
strânsoarea brațelor nespus de albe, își dădu seama că, 
împotriva voinţei lui, începe să se excite peste măsură. Nu voia 
să se lase în voia acestei senzaţii, dar știa că acea violentă și 
stranie voluptate va birui curând orice rezistență. Atunci, își 
adună toată energia care-i mai rămăsese pentru a-și înălța capul 
și-și lipi gura de umărul stâng al femeii, înfigându-și dinţii în 
carnea ei. 

Geamătul de durere, înăbușit de masca de pe față, nu avea 
nimic divin în el. 

Aurelius mușcă și mai tare, refuzând să-i dea drumul, până 
când o mână i se lipi de faţă și nu mai putu să respire. Astfel 
încât își descleștă maxilarele, dând drumul femeii care făcu 
imediat o săritură în lături. 

Epuizat, senatorul se prăbuși în bezna unui somn fără vise. 

e 

— Bună treabă, stăpâne! În orice caz, eu aş mai fi aşteptat 
puțin, înainte de a o mușca... îl felicită Castor care se pregătea 
să plece la Capua. Ca să-l convingă să facă această scurtă 
călătorie, Aurelius fusese nevoit să-i promită cincizeci de 
sesterți, un butoiaș de vin și permisiunea de a folosi timp de 
zece zile în șir litiera sa. 

— Desigur, n-am vorbit deloc despre minune cu Nigellus, 
spuse senatorul, referindu-se la misterioasa apariţie din noaptea 
trecută. Le-am căutat pe Egle și pe Arsinoe, dar n-am reușit să 
dau cu niciun chip de ele. Oricum, nu vor putea sta ascunse 
prea mul timp: poimâine are loc marea procesiune pentru 
lansarea la apă a unei noi bărci, al cărei proprietar a plătit o 
groază de bani pentru ca nava să fie binecuvântată de Isis. Cele 
două preotese vor fi nevoite să participe în veșmintele de in alb, 
cu spatele descoperit, astfel că vom putea afla care dintre ele se 
dă drept zeiță. 


200 


— Dacă nu cumva una dintre fete, văzând că zbenguielile ei 
fuseseră descoperite de Palemnon, l-a ucis pentru ca el să n-o 
dea de gol, presupuse secretarul. 

— Nu, amândouă erau prea firave pentru a se putea lupta cu 
un bărbat zdravăn. Una dintre ele, însă, ar putea să fie 
complicea asasinului. 

— Chiar ești sigur că autorul crimei este Vibius? îl întrebă cu 
îndoială Castor. 

— Câtuși de puţin, dar am toate motivele să cred că el și cu 
Palemnon îi jumuleau pe credincioși. Nu-i greu să te prefaci că 
ești bolnav, iar neașteptata sa vindecare este prima și cea mai 
spectaculoasă minune pe care a săvârșit-o zeița: din momentul 
acela, a început să plouă cu bani la templu, ca boabele de 
gheață într-o ploaie cu grindină. 

— Așa este... De fapt, dacă Hippolitus sau Nigellus ar fi fost 
aceia care au organizat înșelătoria, astăzi, situaţia lor financiară 
ar fi fost mult mai bună; în realitate, amândoi au rămas cu 
destul de puţini bani, după ce au făcut o sumedenie de donaţii 
templului. 

— Să vedem cum se putea pune la cale toată afacerea, 
reflectă Aurelius. După câţiva ani de colaborare rodnică, 
asociaţii nu se înţeleg în privinţa împărțirii câștigului și Vibius se 
decide să rezolve el situația în modul cel mai simplu și mai 
convenabil pentru interesele lui: restrânge cercul complicilor și-l 
elimină din joc pe Palemnon. 

— Dar de ce ar fi fost nevoie să-l înece în bazinul cu apa 
purificării, când există atâtea metode mai rapide și mai sigure 
pentru a ucide pe cineva? se întrebă Castor. Poate că preotul îl 
șantaja și el a fost cuprins de panică. 

— S-ar putea, îi replică Aurelius, dar se vedea că nu era prea 
convins de o asemenea ipoteză. 

— Explică-mi un lucru, întrebă, nedumerit, secretarul. Ce 
înseamnă  hieroglifele de pe papirusul pe care l-ai dat 
administratorului? 

— Sunt simboluri ale morții: oricine are o legătură cât de vagă 
cu religia egipteană, le va înțelege semnificația. 

— Dar ce speri să obţii? Un asemenea mesaj poate avea efect 
doar asupra unui credincios adevărat, în timp ce unui pungaș nu 
poate decât să-i provoace un hohot zdravăn de râs. 


— Credincioși adevăraţi avem din belșug: practic, toţi, cu 
excepţia asasinului și a femeii care se travestește în zeiţă, 
preciză Aurelius. 

— A cărei identitate o s-o aflăm cât de curând datorită urmei 
de la mușcătura de pe umăr. Am impresia că suntem pe drumul 
cel bun, trase concluzia Castor. Doar dacă lucrurile nu se vor 
complica din nou... 

e 

O procesiune în onoarea zeiței Isis însemna un spectacol de 
prima mână și mulți vilegiaturiști renunțaseră la obișnuita baie 
de dimineaţă ca să asiste la ea. 

In curtea templului, Aurelius, îmbrăcat cu toga senatorială de 
gală, își ascundea cu greu starea fizică nu prea bună: o noapte 
întreagă petrecută în încăperea aceea secretă și prezenţa în 
primele rânduri ale unui cortegiu religios erau mult prea greu de 
suportat pentru un epicureu cu reputaţia lui, fără a fi serios 
șifonat. 

În clipa aceea, Nigellus, solemn și pătruns de importanţa 
funcţiei sale, cobori pe treptele templului, ţinând în mâini 
simbolurile puterii divine: felinarul în formă de barcă, creanga 
de palmier cu frunzele poleite cu aur, ciurul plin cu frunze de 
laur. 

In urma preotului, purtată de patru iniţiaţi, apăru statuia 
zeiței, cu totul asemănătoare personajului pe care-l văzuse 
senatorul în noaptea trecută: perucă neagră, mantie brodată, 
masca de bou, scufie cu coame curbate, încadrând discul 
soarelui care răsare. 

La trecerea statuii, unii credincioși se lăsară în genunchi; alții 
atinseră pământul cu fruntea, după obiceiul oriental. Patricianul 
rămase în picioare, făcându-se că nu vede semnele agitate ale 
lui Hippolitus care-i cerea să-și aplece capul: desigur, ar fi fost o 
obligaţie pentru bunul mers al anchetei, dar nimeni și nimic nu 
putea face un senator roman să-și plece capul, nici măcar în 
fața divinului Cezar, deși, în vremea lui Caligula, fuseseră unii 
dintre senatorii de atunci care plătiseră cu viaţa refuzul plin de 
mândrie de a face plecăciuni în fața împăratului. 

Nigellus nu păru să dea prea mare importanţă atitudinii lui 
Aurelius. Inainta mecanic, ca și cum ar fi fost beat, mișcând din 
buze de parcă vorbea direct cu zeiţa: pe de altă parte, nu 


202 


spusese și repetase el de mii de ori că auzise vocea ei 
puternică, în timpul stărilor de extaz? 

Cât despre Vibius, nu avea cum să privească în jur, fiind 
ocupat să ţină în aer picioarele din faţă ale vițelușei care, 
potrivit vechilor tradiţii, nu trebuiau niciodată să atingă 
pământul. Aurelius îl văzu încordându-și bicepșii puternici: 
pentru un bărbat cu o asemenea forță, aprecie el, ar fi fost o 
joacă de copil să ţină capul lui Palemnon sub apă... 

Imediat în spatele statuii, înaintau, purtând cu sprinteneală 
sandalele cu tocuri foarte înalte, cele două preotese, înfășurate 
din cap până în picioare în mantii imaculate de in. La vederea 
acelor veșminte atât de feciorelnice, Aurelius era cât pe ce să se 
lase purtat de un acces de furie, dar, deodată, Egle își ridică 
braţele în sus și, cu un gest plin de graţie, își luă eșarfa care-i 
acoperea umerii și părul împodobit cu ghirlande și-l așeză cu 
delicateţe pe capul statuii. 

Senatorul privi cu toată atenţia: nicio mușcătură... așadar, 
Arsinoe era femeia pe care o căuta. Făcându-și loc prin mulţime, 
ajunse rapid în faţa preotesei și-i bară drumul. 

Fără a se arăta deloc surprinsă, fata îi zâmbi cu gura până la 
urechi, după care, printr-o mișcare abilă, făcu astfel încât 
mantia subţire să alunece de pe păr, până ajunse aproape de 
sâni. Patricianul privi uluit pielea perfect netedă, fără niciun 
semn, și dezamăgirea de pe chipul său fu atât de evidentă, încât 
Arsinoe, nemulțumită de faptul că senatorul nu fusese deloc 
galant, își trase la loc mantia, acoperindu-și umeri și părul, după 
care nici nu-l mai luă în seamă. 

— Aurelius, Aurelius, s-a întâmplat din nou! strigă în clipa 
aceea la el Hippolitus, trăgându-l de cutele togii. leșit din minţi 
de bucurie, tânărul boscorodea ceva despre o nouă întâlnire cu 
Isis reîntrupată. 

Aurelius încercă să profite imediat de spusele lui. 

— Zeița avea, cumva, un semn pe umărul stâng? întrebă el, 
nerăbdător să afle răspunsul. 

— Ca să spun drept, nu știu: brațele ei erau complet acoperite 
de mantie... mărturisi, șovăitor, Hippolitus. 

— Atunci, poate că există o altă explicaţie! îl expedie în grabă 
patricianul care, în sfârșit, începuse să înțeleagă câte ceva. 


203 


În clipa următoare apăru Castor care, întors de la Capua, 
alergase într-un suflet pe urmele cortegiului ca să-l pună la 
curent pe stăpânul lui cu ultimele noutăţi. 

— Îmi datorezi încă un urcior de vin, stăpâne! Am niște vești 
grozave! exclamă secretarul, agitat peste măsură. Așa cum ai 
presupus, Vibius este un ticălos și jumătate! continuă el aproape 
strigând, în încercarea de a-și face auzit glasul în bubuitul 
tobelor care ritmau pașii credincioșilor. 

e 

Trei ceasuri de rugăciuni și de cântări ar fi obosit pe oricine. 
Vibius, care petrecuse două purtând pe braţe vițelușa care urma 
să fie sacrificată și alta pentru stropirea bărcii cu apă sacră, ar fi 
trebuit să fie zdrobit de oboseală. Așa că Aurelius nu se miră 
când îl găsi în templu, cu răsuflarea încă întretăiată de atâta 
trudă. 

— Este obositor să-ţi câştigi mântuirea! spuse el, așezându-se 
alături de el pe bancă. 

— Nu-mi place absolut deloc ce faci, nobile senator, îi 
răspunse pe un ton nemultumit. Se vede limpede că ne 
consideri pe toţi niște prostănaci și te prefaci că te interesează 
credinţele noastre, doar ca s-o scoţi din belea pe grăsana aia de 
prietenă a ta. Dar eu te sigur că n-o s-o poţi scoate basma 
curată! 

— Chiar vrei să-ţi menţii acuzaţia? Nigellus parcă ar fi dispus 
să închidă ochii în privinţa asta... 

— Este o chestiune de prestigiu: tot orașul Baia trebuie să știe 
că nu se poate lovi așa, fără a fi pedepsit, în marele nostru 
preot. 

— Așa este, te înţeleg. În caz contrar, credincioșii s-ar putea 
îndoi de puterea divină și ar înceta să-ţi mai umple cuferele cu 
aur, îi răspunse patricianul. Totuși, ţi-ai greșit socotelile, Vibius: 
pe Nigellus n-o să-l poţi duce de nas așa cum făceai cu 
Palemnon. 

— Ce vrei să spui? se făcu alb la față celălalt. 

— Că de limba egipteană tovarășul tău n-are habar nici cât 
negru sub unghie. Sigur, împopoţonat ca mare maestru al 
cultului zeiţei Isis era destul de convingător, dar a exagerat 
atunci când s-a prefăcut că știe să traducă inscripţia gravată pe 
scarabeul acela. Răspunsul său mi-a dat de bănuit, așa că am 
vrut să limpezesc lucrurile și așa am aflat că așa-zisul mare 


204 


preot cunoștea scrierea hieroglifică chiar mai puţin decât mine. 
Ajungând aici, l-am trimis pe secretarul meu să facă niște 
cercetări aici, aproape: la Capua mai precis... este orașul tău de 
baștină, dacă nu greșesc. 

— Poţi să scormonești cât vrei în trecutul meu, Aurelius: n-o 
să găsești nimic necurat. 

— Decât un proces pentru înșelătorie. 

— Văd că te-ai informat bine. Află, însă, că am ieșit din acel 
proces cu reputaţia nepătată. 

— Judecătorul avea, însă, mari îndoieli asupra nevinovâăţiei 
tale... 

— Ce să zic, judecătorii! O șleahtă de carieriști șireţi care 
uneltesc pe spinarea oamenilor cumsecade ca să-și ușureze 
intrarea în cursus honorum al vieţii politice! declară Vibius, 
întărindu-și spusele cu un gest dispreţuitor. 

— Ai fost achitat la acel proces, nu-i așa? Poate pentru că 
principalul martor al acuzării, un vânzător de zdrenţe cu o pată 
mare pe gât, sub ureche, în ziua judecării cauzei n-a mai putut fi 
găsit. Și tocmai asupra acestui martor care a lipsit de la proces 
și-a îndreptat toată atenţia indiscretul meu secretar, pentru că, 
vezi tu, judecătorul își amintea foarte bine atât de tine cât și de 
el, dat fiind că voi doi i-aţi distrus cariera. După procesul la care 
nu s-a prezentat, omul cu pata pe gât a apărut la Puteoli, sub 
numele de Palemnon. Nu se mai ocupa de adunarea zdrenţelor; 
ba chiar avea acum o pungă bine garnisită, ca și cum ar fi făcut 
cuiva un serviciu important și bine plătit... 

Vibius dădu să spună ceva în apărarea lui; apoi, intimidat de 
privirea acuzatoare a lui Aurelius, consideră că era mai prudent 
să nu mai scoată nicio vorbă. 

— Nu trebuia să fi fost prea greu să te înţelegi cu vechiul tău 
complice ca să puneţi la cale o afacere din care să câștigați 
amândoi, continuă senatorul. Într-adevăr, datorită sprijinului 
tău, Palemnon a fost ales ca preot în templu lui Isis care, pe 
vremea aceea, căzuse cu totul în paragină: colanul acela sacru 
era un cel mai bun pretext pentru a ascunde pata de pe gât și 
Palemnon îl purta în permanenţă, atent să respecte 
solemnitatea slujbelor. Cât despre tine, tu ai început să te plângi 
de tulburări grave ale sănătăţii, prefăcându-te atât de bine, 
încât prietenii și rudele te credeau pe ducă. Și, apoi, într-o bună 
zi, în fața unui public numeros, s-a produs miraculoasa 


205 


vindecare, minunea care a făcut ca numărul credincioșilor și al 
pomenilor pentru templu să crească. Desigur, naivii aceia nu 
bănuiau nimic despre conspirația voastră: pe sărmanul Nigellus 
l-ați făcut să creadă că vorbea cu Isis, amplificând o voce cu o 
pâlnie făcută dintr-o foaie de pergament și ați reușit, de 
asemenea, să produceţi o impresie puternică în rândul plebei, 
arătând tuturor statuia zeiței care plângea cu lacrimi de sânge... 
sau, mai bine, zis, de vin roșu. Îmi permit să mă îndoiesc de 
sinceritatea soţiei pretorului: este greu ca ea să nu-și fi dat 
seama că oamenii voștri o lăsaseră gravidă... 

— Ajunge, strigă Vibius, scos din sărite. 

— Planul merge înainte, donațiile plouă neîncetat și afacerile 
cresc, continuă Aurelius fără să ia în seamă reacţia celuilalt. 
Dar, după aceea, se petrece o minune neprevăzută: zeița apare 
fără să fi fost chemată de nimeni și se apucă să facă dragoste 
cu Hippolitus! Palemnon se înfurie: este convins că tu vrei să 
continui jocul ăsta de unul singur, îndepărtându-l pe el; așa încât 
te ameninţă și tu îl faci să tacă pentru totdeauna, ţinându-l cu 
capul sub apă. 

— N-ai nici măcar o singură dovadă pentru tot ce ai spus până 
acum! protestă Vibius. 

— S-ar putea, îi răspunse senatorul. Totuși, magistratul 
despre care îţi vorbeam s-a legat la un deget ca să nu uite și are 
de gând să vină la Baia: este sigur că-l va recunoaște pe 
Palemnon chiar și sub formă de mumie. Cât despre soția 
pretorului, decât să riște să fie pusă la îndoială paternitatea 
copilului său, este gata să te acuze de cele mai mari rele, 
inclusiv de asasinat. Fără să-l mai punem la socoteală pe 
prietenul meu, Servilius, care îi adună pe toţi sărmanii 
credincioși pe care i-ai jefuit, pentru a se lupta cu tine în 
tribunal. O să te ruineze, Vibius; jocul s-a sfârșit, și, de data 
asta, nimeni n-o să te mai salveze de condamnarea la galere 
sau la ocnă. Asta, bineînţeles, dacă nu vei fi acuzat și de 
uciderea complicelui tău... 

Vibius începu să tremure: 

— Ascultă, aș putea recunoaște că am făcut unele lucruri 
incorecte, dar nu mă voi lăsa acuzat de o crimă pe care n-am 
comis-o. 

— Deci, ești nevinovat... și totuși, administratorul te-a văzut 
în templu, în dimineața aceea. 


206 


— Este adevărat, m-am certat cu Palemnon: el credea că eu 
am organizat apariţiile zeiței! Dar, când am ieșit eu din 
purgatorium, era perfect sănătos, chiar dacă destul de furios. 
Prietena ta, Pomponia, a fost aceea care l-a ucis! 

— Nu, Vibius. Pomponia este nevinovată și pot să demonstrez 
asta: abia își unsese mâinile cu uleiul binecuvântat și, dat fiind 
că Palemnon avea capul bine ras, nu i-ar fi stat în putinţă să-l 
țină sub apă, cu mâinile alunecoase, în timp ce el se zbătea 
disperat ca să poată respira. 

— Cu toate acestea, îţi repet că, atunci când m-am despărțit 
de el, era viu și nevătămat. Intreabă-l pe Damasus; cu 
siguranţă, intendentul o să-și aducă aminte că eu eram deja 
departe când Pomponia a intrat în încăperea în care se află 
bazinul cu apă purificatoare. Și, dacă este adevărat ceea ce 
spune prietena ta, preotul era mort doar de câteva clipe, 
protestă Vibius care începea să intre în panică. Cel vinovat 
probabil că este Hippolitus... nu degeaba a inventat el 
bazaconia aceea cu apariţiile zeiţei! 

— Cu alte cuvinte, ești de acord cu mine că totul n-a fost 
decât o înscenare? zâmbi Aurelius. 

— Cum să nu, n-a existat niciodată nicio zeiţă. Fie că 
Hippolitus este un zănatic și are vedenii, fie că joacă murdar ca 
să-și bată joc de noi... bâigui Vibius, căutând cu disperare să 
găsească un ţap ispăşitor. 

— Greșești, Vibius. Zeița există cu adevărat, îl contrazise 
patricianul. 

— Da, și cere răzbunare, se auzi o voce din spatele lor. 
Nigellus, purtând colanul de aur și celelalte însemne ale înaltei 
sale funcţii, înainta cu pași mari, strângând în mână cobra sacră 
care șuiera ameninţător. Am auzit mărturia ta, Vibius! 

— Nigellus, doar nu poţi crede că... se dădu înapoi celălalt, 
înghițind în sec. 

— Ştiam de mult timp de escrocheriile voastre și a trebuit s-o 
apăr pe Isis, scăpând-o de nedemnul său preot care făcuse o 
negustorie cu milostenia ei. Apa binecuvântată a șters urma 
crimei sale, purificând templul de nelegiuirile voastre. Următorul 
vei fi tu: dacă te-ai fi lăsat arestat de senator, ai fi reușit cumva 
să ieși la suprafață: dar zeița te va lovi mortal! proclamă 
Nigellus, făcând gestul de a asmuţi șarpele împotriva omului 
înspăimântat din fața sa. 


207 


Zeii, însă, nu sunt întotdeauna dispuși să vină în întâmpinarea 
dorințelor pe care le au oamenii și nici șerpii: cobra, înfuriată de 
faptul că era tratată fără respectul cuvenit, își pierdu răbdarea și 
țâșni șuierând spre mâna care o ţinea prizonieră. Un strigăt și 
Nigellus se clătină, slăbind din strânsoare șarpele. 

Cobra șuieră din nou, ca pentru a explica motivele sale 
personale pentru un asemenea gest, după care se târî și se 
încolăci în coșul său. Aurelius, năpădit de o sudoare ca de 
gheață, ajunse dintr-un salt lângă coș și trânti deasupra capacul. 

— Mor, nu-mi mai simt mâinile și picioarele, șopti Nigellus, 
prăvălindu-se pe pardoseală. Mâna sa, deși aproape rece, bâjbăi 
pe sub tunica albă și scoase de acolo papirusul lui Aurelius. Am 
primit un mesaj, un semnal al morţii: credeam că este pentru 
Vibius, dar zeița a hotărât altfel. Acum, Isis mă așteaptă ca să- 
mi dăruiască fericirea veșnică... 

— Zei îndurători, nu se poate face nimic? întrebă Vibius, în 
timp ce senatorul așeza o mantie făcută sul sub capul 
muribundului. 

— Isis, Isis, te aud... șopti preotul în agonie, ascultând în cea 
mai adâncă tăcere chemarea de dincolo de mormânt. Vin acum 
la tine... 

— Pe toți zeii, ăsta chiar credea cu adevărat, rămase uluit 
Vibius, văzându-l pe Nigellus care-și dădea ultima suflare cu 
zâmbetul pe buze. Și tu, Aurelius, știai că nu eu eram vinovatul! 

— Am bănuit mereu că erai un tâlhar, nu un ucigaș. Ca să 
ucizi, îţi trebuie curaj, Vibius, sau convingerea deplină că ai 
dreptate. Tu nu aveai niciuna, nici alta. Apa aceea 
binecuvântată m-a făcut să-l bănuiesc pe Nigellus: crima avea 
multe caracteristici care mă duceau cu gândul mai degrabă la o 
execuţie rituală, decât la un simplu asasinat. Într-adevăr, 
Nigellus a vrut să-și execute victima, spuse patricianul, învelind 
trupul neînsufleţit al preotului. De aceea am făcut în așa fel 
încât să vorbesc cu tine atunci când eram sigur că el trăgea cu 
urechea la discuţia noastră. Damasus l-a trimis aici sub un 
pretext oarecare, ca să te audă vorbind-o de rău pe zeiţa sa: 
nădăjduiam ca indignarea îl va face să iasă la vedere, așa cum, 
de altfel, s-a și întâmplat. 

— Și papirusul acela... tu ai aranjat să-l primească, nu-i așa? 
Nu aveai dovezi și voiai să-l prinzi asupra faptului, deși știai că 
va încerca să mă ucidă! 


208 


— Eram eu aici și te-aș fi apărat, nu? Și, în orice caz, 
pierderea n-ar fi fost prea mare, spuse, sarcastic, senatorul. 

— Ce fiu de curvă ești! șuieră Vibius cu ură. 

Patricianul nu luă în seamă cuvintele lui: n-ar fi servit la nimic 
să se arate jignit; și, la urma urmelor, mama sa nu fusese un 
model de castitate. 

— Fanaticul ăla era, însă, mai rău decât tine. Când te 
gândești... Lucrurile mergeau ca pe roate, cultul lui Isis atrăgea 
în fiecare zi noi adepţi și noi ne-am fi îmbogăţit... de ce ai 
distrus totul? clătină din cap Vibius, nevenindu-i a crede. 

— Nu-l compătimi: a murit fericit, convins că va renaşte într-o 
altă lume. Tu, însă, va trebui să te pregătești pentru un lung 
proces care... 

— la-o mai ușor, nobile senator; am mai putea găsi o cale de 
înţelegere, îl întrerupse celălalt, gândindu-se la o soluţie 
concretă. 

— Îţi ofer o cale de scăpare, îl puse la punct, sec, Aurelius. 
Toate bărcile tale donate templului, iar Hippolitus mare preot. O 
fi el un naiv, dar este un om cinstit și va folosi roadele 
fărădelegilor tale în folosul celor nevoiași. 

— Dar nu ești în toate minţile, toate bărcile mele? izbucni, 
disperat, Vibius. 

— Îţi las barca de pescuit ca să te poţi descurca. Ori accepti, 
ori viitoarea călătorie o vei face sub puntea unei galere, în 
lanţuri și trăgând la vâsle. 

— Barca de pescuit... și când te gândești că nu știu nici măcar 
cum se aruncă un năvod! gemu banditul, hotărându-se să 
accepte propunerea patricianului. 

e 

Pomponia făcea piruete prin sala de primire, îmbrăcată în 
palla argintie pe care și-o comandase special pentru petrecere. 

— Oh, Aurelius, cât de proastă am fost; trebuia să-mi dau 
seama imediat că povestea aceea cu Isis era doar o înșelătorie: 
prea mulţi bani, prea mult lux, nu așa se dovedește adevărata 
credinţă... Acum, însă, am găsit o sectă mult mai serioasă care 
venerează un tâmplar din Galileea, mort acum câţiva ani. Se 
spune sunt oameni simpli și cumsecade... 

— Te rog, Pomponia, doar nu vrei să te împotmolești din nou 
în hăţișurile vreunei alte religii orientale! o domoli Servilius, 
folosindu-se, măcar o dată, de autoritatea sa de soţ. 


209 


Mulţumește-te cu falnicii noștri zei romani care stau foarte 
cuminţi în Olimp fără a supăra pe nimeni și nu cer decât din 
când în când să le aducem câte un sacrificiu: în curând, nimeni 
nu va mai auzi vorbindu-se despre aceste secte extravagante! 

Matroana oftă și, ca să-și găsească o consolare, alergă să se 
ocupe din nou de îndatoririle unei bune gazde. În clipa aceea, de 
altfel, tocmai intrau Hippolitus, îmbrăcat în alb din cap până în 
picioare, împreună cu Egle, Arsinoe, Damasus și Fabiana. 

— Vi-| prezint pe noul mare preot! exclamă administratorul 
templului. 

— Nici nu puteaţi face o alegere mai potrivită, comentă 
Aurelius. 

Hippolitus se eschivă cu modestie. 

— Nu ei sunt cei care m-au ales. Printr-o fericită întâmplare, 
cu adevărat incredibilă, am avut ocazia să-l întâlnesc pe cel mai 
de seamă iniţiat de la templul din Alexandria, aflat în trecere 
prin Puteolis și m-a consacrat el în persoană. 

— Cel mai de seamă iniţiat din Alexandria, ai spus? Poate că 
secretarul meu îl cunoaște... comentă senatorul sperând că nu 
era vorba despre vreunul dintre preoţii escrocați de Castor în 
vremurile de glorie ale primei lui tinereţi. Din instinct, îl căută cu 
privirea pe secretar care, în clipe ca acelea, ar fi trebuit să se 
afle alături de el ca să-i salute pe invitați. 

Dar nici urmă de Castor. Ciudat, se gândi patricianul: mirosul 
vinului bine aromatizat care se înălța din vasele cu vin fierbinte, 
constituia o chemare la care însetatul libert nu rezista niciodată. 

— Acum sunt cu adevărat liniștit, pentru că mă voi putea 
dedica îndatoririlor funcţiei mele fiind în concordanţă cu toate 
canoanele. Înaltul preot din Alexandria m-a cufundat în apa 
purificatoare, continuă Hippolitus. Apoi, a vrut să rămână singur 
mai mult timp cu Egle și cu Arsinoe, ca să pătrundă... 

„Zei din cer!” tremură în sinea sa Aurelius, care începea să 
aibă unele bănuieli asupra identităţii presupusului inițiat de 
seamă. 

— .. În adâncul credinţei noastre, desigur! se grăbiră să 
explice în cor cele două fetișcane. 

— Dar cum se face că preotul acela egiptean se afla prin 
părţile acestea? întrebă ros de îndoieli senatorul. 

— Făcea o călătorie ca să strângă fondurile necesare pentru 
refacerea marelui sanctuar de la Sienis. l-am dat cu multă 


210 


plăcere puţinul pe care-l mai aveam în vistieria templului: noi nu 
mai aveam nevoie de acei bani acum, când Vibius a semnat 
cedarea întregii sale averi comunităţii. 

Acum, Aurelius era sigur că simţea mirosul păcălelii. 

— Spuneţi-mi, iniţiatul acela avea capul ras, la fel ca voi toți? 

— Sigur că da, adeveri Hippolitus și patricianul răsuflă ușurat, 
rușinându-se că putuse bănui un lucru atât de josnic. 

— Dar avea barbă: o barbă scurtă și ascuţită, își aminti 
administratorul. Când zeița ne va apărea din nou, o să-i cerem 
permisiunea să purtăm și noi barbă. 

— Vai de mine, din păcate Isis nu va mai apărea niciodată; 
mi-a comunicat aceasta chiar ea, spuse Hippolitus cu un regret 
sfâșietor. Dar eu am s-o slujesc mereu, cu cel mai mare 
devotament! 

— Sunt sigur că, în orice caz, zeița voastră vă va răsplăti, 
îndeplinindu-vă cât mai repede dorinţele, răspunse patricianul, 
privindu-l pieziș pe Damasus. 

— A și făcut-o deja, nobile senator! răspunse acesta, cu ochii 
strălucitori de fericire. În sfârșit, voi avea un moștenitor! 

e 

Puțin mai târziu, plecând sub un pretext oarecare de lângă 
musafiri, Aurelius căzu ca un trăsnet în locuinţele servitorilor, cu 
biciul în mână. 

— Castor! strigă el cu glas tunător. 

— Aici sunt, stăpâne! 

Senatorul îl privi cu uimire: părul, scurt și bine îngrijit, era la 
locul lui. Poate că făcuse iarăși o mare greșeală... 

Abia când servitorul se întoarse cu spetele și vru să plece, 
Aurelius observă pe ceafa lui niște urme ca de lipici. 

— Ce ţi-ai pus pe cap ca să te prefaci că ești chel, Castor? 
întrebă  patricianul bătând ritmic cu talpa piciorului în 
pardoseală, în semn de nerăbdare. 

— Bășica unui vițel, domine: trebuie doar un pic de lipici și se 
ține perfect pe cap. Din păcate, nu am avut cum să-mi ascund 
barba, recunoscu secretarul, fără măcar să încerce să caute o 
justificare. 

— O să înapoiezi imediat ce ai luat tâlhărește! îi porunci 
stăpânul. 


211 


— Dacă îmi poruncești... ei, dar nu ţi se pare că se aude un 
zgomot ciudat? Un șuierat subțire, încet de tot... pare a fi de la 
un șarpe! 

— Pe toți zeii Tartarului, cobra sacră! îngheţă Aurelius, făcând 
imediat un pas înapoi. 

— Fugi, domine, te apăr eu! se oferi cu eroism grecul, 
împingându-l pe senator afară pe ușă. Surprins de gestul 
neașteptat al devotatului său servitor, Aurelius nici nu mai avu 
când să spună ceva. 

Dinăuntru se auzi un tărăboi care semăna cu o luptă și, după 
câteva clipe, Castor ieși din cameră, viu și nevătămat, având pe 
chip expresia triumfătoare pe care o avusese, probabil, și 
micuțul Hercules după lupta cu cei doi șerpi care-l atacaseră în 
leagăn. 

— Ah, dacă n-aș fi fost eu acolo... dar acum, stăpâne, totul 
este în regulă. Am prins dihania aia și am închis-o acolo, spuse 
secretarul arătând înspre un coș de nuiele. Din fericire, mă 
pricep foarte bine la șerpi încă de când eram copil: în Egipt chiar 
m-am ocupat cu creșterea cobrelor... Dar vorbeam de 
mărunţișul ăla pe care mi l-au dat la templu. Eşti sigur că ar fi 
cel mai bun lucru să-i înapoiez? 

— Cum să nu? se miră stăpânul. 

— Mai întâi, dintr-un punct de vedere moral, ce am făcut eu 
nu poate fi considerat înșelătorie. Într-adevăr, datorită priceperii 
mele de a face acele cercetări la Capua, adeptii lui Isis se vor 
alege cu flota lui Vibius și drept este să câștig și eu ceva din 
asta. În al doilea rând, scrupulul tău de a fi cinstit i-ar provoca o 
dezamăgire cruntă săracului Hippolitus, năruindu-i cele mai 
frumoase vise ale sale. Este convins că a fost consacrat de cel 
mai mare iniţiat în persoană; imaginează-ţi ce prost s-ar simţi 
dacă ar afla că, de fapt, eu eram acel egiptean! 

Oamenii de talia lui Hippolitus, se gândi Aurelius, constituiau 
o adevărată instigare la furtișag pentru tot felul de șmecheri. 
Poate că, la urma urmelor, și Castor avea dreptate când 
propunea să lase lucrurile așa cum se întâmplaseră... 

— În al treilea rând, cum ai putea găsi curajul să pedepsești 
un servitor credincios care doar ce ţi-a salvat viaţa, cu riscul de 
a și-o pierde pe a sa? adăugă secretarul ca argument hotărâtor. 


Aurelius zâmbi strâmb: generoasa faptă a grecului era cam 
prea mult lăudată. Fără să șovăie, se duse înspre coșul în care 
se afla cobra. 

— Fii atent, stăpâne, este extrem de periculos! îl puse în 
gardă secretarul, trăgându-l înapoi. Dar senatorul dăduse deja la 
o parte capacul coșului folosindu-se de coada biciului și înăuntru 
nu se vedea decât un inofensiv șarpe de apă. 

— Ăsta zici tu că este un șarpe veninos? Ai pregătit 
înscenarea aceasta crezând că o să mă tragi pe sfoară, nu-i așa? 
exclamă Aurelius, gata să-i tragă câteva. 

Văzând că trucul său fusese descoperit, Castor își puse 
palmele pe cap ca să se apere de meritata pedeapsă; dar, exact 
în clipa aceea, șarpele zvâcni afară din coș și se înfășură pe 
piciorul lui drept. 

— Te rog frumos, ia-l de pe mine, stăpâne! Mi-e o frică 
grozavă de șerpi! urlă grecul, în timp ce Aurelius arunca pe jos 
biciul, izbucnind în râs. 

Castor profită de aceasta și dispăru în fauces, împreună cu 
șarpele său care nu voia deloc să se dea bătut. Patricianul nici 
nu încercă să-l mai oprească. Avea altceva de făcut în loc să-l 
fugărească pe pungaș: nu era un lucru care i se întâmpla în 
fiecare zi să întâlnească faţă în faţă o zeiță; trebuia să profite de 
o asemenea ocazie unică... 

e 

Femeia, rezemată de balustrada terasei care avea vedere 
spre port, privea marea cu un surâs fericit. 

— Aduc laudă lui Isis cea cu brațele albe, care-i vindecă pe 
neputincioşi și aduce rod în pântecele femeilor... îi spuse cu glas 
scăzut Aurelius, ajungând pe neauzite în spatele ei. 

Fabiana tresări. 

— Câteodată, însă, chiar și Nemuritorii au nevoie de un mic 
ajutor. Și, pentru o femeie frumoasă, obișnuită să se ascundă 
după niște straie sobre și posomorâte, nu este prea greu să ia 
locul unei zeițe în patul credincioșilor. 

Femeia nu-l contrazise. 

— Îmi doream un copil. Damasus nu mi-l putea oferi. 

— Ideea ţi-a venit atunci când ţi-ai dat seama de soluţia pe 
care o găsise soţia pretorului, nu-i așa? Oricum, trebuie să-ți 
spun că, deși pari așa de modestă, ai fost foarte convingătoare 
în rolul unei zeițe voluptuoase! 


213 


Femeia roși și strânse buzele de ciudă. 

— Nu este ceva de care să-ți fie rușine. Când un bun actor 
joacă un rol care-i place, deseori se contopește total cu 
personajul său, o consolă Aurelius cu o ironie îngăduitoare. 

— O să mă spui lui Damasus? întrebă ea cu un tremur în glas. 

Patricianul zâmbi: îl convinseseră argumentele lui Castor în 
sprijinul ideii că n-are rost să te arăţi cinstit cu orice preț. 

— De ce aș face-o? îi răspunse Fabianei. Ai procedat înţelept, 
făcând fericite trei persoane: a ta, a soțului tău și a lui 
Hippolitus. Și, dacă aș fi înțeles ceva mai devreme cum stăteau 
lucrurile, cu siguranță aș fi avut și eu parte de un câștig... 

— Laudă lui Isis, atunci! spuse Fabiana, emoţionată, luând o 
cupă cu vin și întinzând-o senatorului, după ce o ridicase către 
cer, ca pe o ofrandă adusă zeilor. 

— Da, laudă lui Isis, repetă ca un ecou Aurelius și-și goli cupa 
dintr-o răsuflare. 


214 


APENDICE - Il 


ÎN UMBRA IMPERIULUI 


UZANȚE, OBICEIURI ȘI CURIOZITĂȚI 
ALE ROMEI DIN VREMEA LUI 
PUBLIUS AURELIUS STATIUS 


Sumar: 


Roma în vremea lui Publius Aurelius 
Gladiatorii 
Teatrul de pantomimă 
Cultul zeitei Isis 
Vin și bere în Roma antică 


215 


ROMA ÎN VREMEA 
LUI PUBLIUS AURELIUS 


Gândindu-ne la Roma Cezarilor, fantezia noastră, alimentată 
de arta neoclasică, de lucrările de artă plastică din muzee și de 
filmele mamut hollywoodiene, aleargă imediat la imaginea 
imaculată a marmurei, ca și cum orașul ar fi fost o imensă 
întindere albă de porticuri și obeliscuri. 

În realitate, marmura era, într-adevăr, prezentă peste tot, dar 
numai ca unul dintre multele materiale de construcție și nici 
dintre cele mai răspândite. De fapt, în cea mai mare parte, 
Roma era un oraș clădit din cărămizi, câteodată lăsate ca atare, 
de cele mai multe ori tencuite în nuanţe vii pe care arhitecții 
contemporani le folosesc cu atâta zgârcenie. Și colorate erau, 
de asemenea, aproape toate statuile, coloanele, frizele 
decorative și portalurile caselor particulare, după cum ne-o 
dovedesc într-un mod incontestabil resturile de pigment 
descoperite pe numeroase clădiri. 

Un oraș plin de culori, așadar, dar și asimetric, improvizat și 
haotic, la fel ca toate aglomerările urbane dezvoltate prea în 
grabă și fără niciun plan de sistematizare; destul de diferit, prin 
urmare, de celelalte colonii întemeiate de romani, concepute pe 
baza unei geometrii rigide, în jurul intersectării perpendiculare a 
celor două străzi principale, de la nord la sud (cardo) și de la est 
la vest (decumanus). 

Roma era, în concluzie, o mare metropolă, foarte modernă în 
unele privințe - cum ar fi, de exemplu, reţeaua de canalizare - 
dar, din alte puncte de vedere, destul de asemănătoare cu 
capitalele de azi ale ţărilor în curs de dezvoltare: în vremea celei 
mai mari expansiuni, aici trăiau un milion și jumătate de 
locuitori, două treimi de sex masculin, datorită numărului mare 
de sclavi și abandonării noilor născuţi de sex feminin. 

Un milion și jumătate de persoane, îngrămădite în insulae 
foarte înalte, în permanent pericol de prăbușire, „blocuri” 
enorme cu cinci, șase și chiar șapte etaje, cu apartamente de 
închiriat, delimitate prin pereţi subțiri din lemn, lipsite de vetre 
de foc, de hornuri și de toalete sau băi. Aceste adevărate 
turnuri, într-un echilibru instabil, se înălțau deseori pe niște 
fundaţii improprii, fără a mai pune la socoteală faptul că 


216 


proprietarii, sfidând decretele imperiale, construiau dincolo de 
limitele permise, făcând ca pericolul de prăbușire să crească. 

Aceste insulae comunicau între ele printr-o reţea de balcoane 
și de pasarele din lemn, suspendate pe deasupra trecătorilor cu 
tot ce se afla pe ele: coșuri, rufe întinse la uscat, jardiniere mari 
cu tot felul de zarzavaturi necesare la pregătirea hranei. In plus, 
ulicioarele dintre o clădire și alta erau foarte strâmte. Era 
normal ca, în asemenea condiţii, Roma antică să cadă cu 
ușurință pradă focului: nu era o întâmplare faptul că așa-numiții 
vigiles nocturni, gardienii de noapte, aveau înainte de toate 
sarcina de a preveni incendiile și abia după aceea de a limita 
criminalitatea. Așa se prezenta, în linii mari, situaţia din vremea 
lui Claudius; de altfel, după dezastruosul incendiu din timpul 
domniei lui Nero, cartierele mistuite de flăcări au fost 
reconstruite după criterii mai raţionale, lăsându-se un spaţiu mai 
mare între o clădire și alta, astfel încât să poată trece măcar 
carul pompierilor. 

Romanii nu erau, însă, prea îngrijoraţi de starea precară a 
locuinţelor în care trăiau, pentru că își petreceau cea mai mare 
parte a zilei sub cerul liber, pe străzi, în pieţe și în clădirile 
publice; mulţi nu se întorceau acasă nici măcar pentru masa de 
prânz, mâncând la ora amiezii în thermopolia și în popinae - 
fast-food-urile din vremea aceea - sau pe trotuare, unde se 
puteau cumpăra cârnaţi, turte cu fasole și năut fiert de la 
vânzătorii ambulanți. 

Cu toate acestea, viaţa în marile insulae nu era deloc 
comodă, mai ales pentru cei care trăiau la mansardă. Cu cât 
chiriașul locuia mai sus, cu atât inconvenientele erau mai mari: 
podurile erau un adăpost ideal pentru dezmoșteniţi sau pentru 
lumpenproletariat, nevoiţi să doarmă sub acoperișul de olane 
prost îmbinate prin care bătea ploaia și să-și transporte apa de 
băut urcând cu greu treptele care, câteodată, erau doar niște 
schele șubrede din lemn aflate în exteriorul clădirii. 

Privilegiaţii care locuiau într-o domus mare, unifamilială, se 
bucurau, însă, de apă curentă, de toalete și chiar de încălzire, 
dar numai la parter și la preţuri exorbitante. În Roma existau 
cam 1700 asemenea case particulare. Nu toate erau, însă, doar 
cu un nivel și locuite de o singură familie; multe serveau ca bază 
pentru alte apartamente de la etajele superioare și erau 


217 


separate de camerele care dădeau înspre stradă, acestea fiind 
închiriate ca prăvălii sau ateliere meșteșugărești. 

Spre deosebire de acest fond edilitar destul de deficitar, cel 
puţin din punctul de vedere al păturilor defavorizate ale 
populaţiei, se remarca o mare răspândire a edificiilor publice, 
largi, comode și atât de solide încât puteau rezista secole la 
rând, unele chiar milenii, dat fiind că unele sunt și acum în 
picioare și sunt folosite în cele mai variate scopuri. 

Asemenea clădiri nu erau construite doar de instituţii ale 
statului - se plăteau taxe și ele erau destul de mari - ci și de 
către unii mecenaţi mărinimoși. De altfel, niciunul dintre 
oamenii politici, la început, și dintre Cezari, mai apoi, nu s-a dat 
vreodată în lături să-și lege numele de un monument cu o 
oarecare utilitate, făcând astfel un dar poporului: așa au apărut 
marile bazilici în care se puneau la cale afacerile și se înfăptuia 
justiţia; teatrele, ca acela al lui Pompeius, cu capacitatea de 40 
000 de locuri, a cărui structură mai poate fi ghicită în 
construcțiile care i-au luat locul mai târziu sau cel care și astăzi 
este aproape întreg, dedicat lui Marcellus; arenele pentru 
luptele de gladiatori, porticurile, grădinile și, în sfârșit, marile 
piețe comerciale ca Macellum al Liviei și, ceva mai târziu, acel 
splendid exemplu de centru comercial al antichităţii, reprezentat 
de așa numitele Mercati Traianei - Pieţele lui Traian - o structură 
capabilă să reziste și acum comparaţiei cu cele mai moderne 
edificii din domeniu. 

Desigur, într-o societate care cultiva fără complexe plăcerile 
corpului îmbinate cu cele ale spiritului, nu puteau lipsi nici băile 
publice, nici bibliotecile. 

Printre numeroasele băi publice, termae, ale Romei era cea a 
lui Agrippa, în care se putea intra gratuit. Trebuie menţionat, în 
orice caz, că accesul la o baie comună cu plată costa, de fapt, 
destul de puţin: doar un sfert de as, adică a douăzeci și patra 
parte din suma cheltuită zilnic de o familie modestă, incluzându- 
i și pe sclavi. 

Unul după alţii, Cezarii (Nero, Domițian, Caracalla...) s-a 
întrecut în a construi imense stabilimente balneare, ale căror 
dimensiuni ciclopice mai trezesc admiraţie chiar și în zilele 
noastre: este suficient să ne gândim că Michelangelo a ridicat 
întreaga biserică Santa Maria degli Angeli cu materialul dintr-o 
singură sală a Termelor lui Dioclețian! 


218 


Nu erau neglijate, în sfârșit, nici nevoile culturale. La Roma, 
către sfârșitul perioadei imperiale, existau nu mai puţin de 
douăzeci și opt de biblioteci publice, multe dintre ele fiind 
construite încă din primii ani ai Imperiului. Prima dintre ele a 
fost înființată la începutul erei noastre de Asinius Pollio, care a 
plasat-o în șaua dintre colinele Quirinal și Capitoliu, pe un pinten 
de piatră, făcută una cu pământul de Traian, atunci când s-a 
trecut la construirea faimosului său complex comercial; cea mai 
mare bibliotecă din Roma, dedicată lui Apollo, a fost darul 
personal făcut poporului roman de împăratul Augustus a cărui 
generozitate, nu străină de intenţiile de a-și face propagandă, a 
dat naștere și porticurilor Octaviei, templului lui Marte Ultor și 
uriașului orologiu solar din Câmpul lui Marte care folosea ca ax 
central chiar un obelisc egiptean. 

Așadar, o mulţime de minuni. Dar cum să le găsești în haosul 
unui oraș fără margini? Într-adevăr, la Roma nu exista 
întotdeauna o adresă care trebuia reținută, exact cum se 
întâmplă și astăzi în unele mari orașe din Orient. Străzile 
principale și cele mai mult frecventate aveau, desigur, un nume: 
Via Sacra, Clivus Capitolinus (Colina Capitoliului), Vicus Tuscus, 
Vicus Patricius, Argiletum și Via Lata, fără a pune la socoteală 
marile artere prin care se ieșea din oraș (Appia, Latina, 
Tiburtina, Cassia, Salaria, Aurelia, Praenestina) care duceau 
către alte regiuni ale peninsulei. Problema apărea, în schimb, în 
cazul străduţțelor și fundăturilor fără nume: într-un asemenea 
caz, trebuia să se menţioneze cel mai apropiat monument, 
indicând, de exemplu, „a treia insula după Arcul lui lanus” sau 
„casa din colţul stâng al Porții Caelimontana” sau „prăvălia din 
spatele templului vechi al Speranţei” și așa mai departe. 

Nu numai că era greu să găsești un loc anume, dar era o 
adevărată aventură să și ajungi acolo, într-un oraș imens în 
care, ziua, era interzisă circulaţia tuturor vehiculelor trase de 
animale, cu excepţia carului cu care se deplasau Fecioarele 
Vestale. Decretul lui Caesar, care transforma întreaga Romă 
într-un oraș al pietonilor, a rămas în vigoare timp de secole 
întregi. Aprovizionarea - pentru un milion și jumătate de 
locuitori! - se făcea, prin urmare, noaptea care, din această 
cauză, nu era numai foarte întunecoasă, ci și grozav de 
zgomotoasă. 


Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, în Roma prețurile erau foarte 
mari: chiria pentru o cameră umedă la mansardă costa cât o 
căsuţă frumoasă de la ţară, cu o suprafaţă mare de teren în jur. 

Haotică, suprapopulată, incomodă și, în plus, foarte scumpă: 
vechea Romă putea fi orice, dar nu un oraș pe placul oamenilor. 
Și totuși, oamenii din toate ţările visau să poată locui aici... 


220 


GLADIATORII 


Jocurile cu gladiatori, sau munera, cunoscute încă de pe 
vremea etruscilor, au fost curând adoptate și la Roma, astfel 
încât avem informaţii despre o primă luptă în anul 264 înainte 
de Hristos, cu ocazia înmormântării lui lunius Brutus: la aceste 
jocuri funebre, tradiţia de a oferi sacrificii omenești pentru a 
îmbuna spiritul defunctului se combina cu aceea, la fel de 
răspândită la toate popoarele de pe țărmurile Mării Mediterane, 
de a organiza întreceri în memoria sa. 

O dată cu începerea războaielor de cucerire, lauda adusă 
vitejiei  învinșilor (care ridica în slăvi și pe aceea a 
învingătorilor...) a contribuit și ea la succesul acestei forme de 
spectacol la care se punea în scenă o reconstituire a bătăliilor 
purtate de curând, spre delectarea celor rămași acasă. 

Politica a fost, însă, aceea care și-a pus pecetea pe 
popularitatea enormă dobândită de munera: jocurile gratuite din 
arenă au devenit curând o excelentă platformă de lansare 
pentru cel care intenţiona să facă o carieră în cursus honorum și 
măreția jocurilor a crescut peste măsură, ca și numărul 
confruntărilor și al victimelor. 

Încă din secolul I înainte de Hristos, munera erau un mare 
spectacol de masă și aceea a fost perioada în care, datorită 
răscoalei lui Spartacus, au ieșit la suprafaţă pericolele pe care 
acestea îl reprezentau pentru putere. 

Faimosul răsculat de origine tracă venea din Capua, oraș în 
care se aflau cele mai bune școli de instruire din toată 
peninsula, un loc în care aceste lupte de gladiatori se mândreau 
deja cu o istorie multiseculară. El și tovarășii săi, cărora li s-au 
adăugat mulţimi de sclavi fugiţi de la stăpâni, erau instruiți 
excelent, poate chiar mai bine decât legionarii și au obținut cu 
ușurință victoria în primele lupte, aceasta și pentru că romanii, 
subapreciind calităţile acelor inamici apăruţi prin surprindere, au 
trimis împotriva lor doar două legiuni. 

După neașteptata și usturătoarea înfrângere, suferită în faţa 
unor sclavi, Roma și-a luat toate măsurile de siguranţă și a 
trimis împotriva gladiatorului trac cea mai mare desfășurare de 
forțe pe care o realizase vreodată pe câmpul de luptă: legiunile 
lui Pompeius, Crassus și Lucullus reunite. Deși se retrăgea spre 
Gallia, unde s-ar fi putut salva cu ușurință, Spartacus, îmbătat 


221 


de prima victorie, a făcut cale întoarsă, îndreptându-se direct 
către Roma: greșeală fatală care a dus la nimicirea sa... 

Trupurile celor șase mii de supraviețuitori ai bătăliei, rastigniţi 
cu toţii, în ciuda uriașei lor valori comerciale, au rămas expuse 
zile în șir pe șoseaua dintre Capua și Roma, ca un avertisment 
pentru alţi eventuali rebeli. După ce au înăbușit în sânge 
răscoala lui Spartacus, pentru a preveni pe viitor asemenea 
surprize neplăcute, romanii au devenit mult mai prudenţi: de 
exemplu, a fost impus obiceiul ca gladiatorii să nu aibă acces la 
arme decât în timpul antrenamentelor sau al luptelor din arenă. 

Când a luat naștere Imperiul, munera deveniseră deja nu 
numai un monopol al statului, ci și, cum s-ar spune astăzi, un 
business de milioane. Caesar, care avea mania grandorii, 
adusese în arenă mii de luptători și de fiare sălbatice, cu 
intenţia de a atrage de partea sa plebea în drumul său către 
puterea supremă; urmașii săi, de asemenea, n-au făcut altceva 
decât să încerce să-l depășească în număr și în măreție. 

Celebră a rămas naumachia - o bătălie navală - organizată de 
Augustus în cartierul Trastevere al Romei și, încă și mai 
cunoscută cea organizată de Claudius în 52 după Hristos. 
Aceasta din urmă, desfășurată pe lacul Fucinus pe care 
împăratul urmă să-l asaneze, întruchipa scene din războiul 
sicilienilor împotriva celor din Rhodos: s-au luptat 19 000 de 
gladiatori, cu toţii criminali care fuseseră condamnați la moarte. 
A fost singura ocazie atestată documentar în care a fost rostit 
celebrul salut: „Ave imperator, morituri te salutant!” (Salut, 
Caesar; cei ce merg la moarte te salută!). Răspunzând cu 
înțelesul unei urări: „Aut non!”, adică: „Măcar de nu s-ar 
întâmpla asta!”, Claudius a riscat să comită o greșeală 
monumentală, pentru că osândiţii la moarte au crezut că 
fuseseră deja graţiaţi și, în primele clipe, au refuzat să mai 
lupte. Lămurindu-se neînţelegerea, s-au arătat a fi cu toții 
extraordinar de curajoși, astfel că au oferit un spectacol 
deosebit, „fără a se cruța nici pe ei înșiși, nici pe adversari”, 
după cum menţionează Tacitus în Analele sale. 

Desigur, nu toţi gladiatorii mureau în arenă; dacă așa s-ar fi 
întâmplat, această meserie nu ar mai fi fost atât de mult 
râvnită. Mulţi dintre ei, dacă luptaseră cu vitejie, primeau 
graţierea (missio) chiar și atunci când fuseseră învinși, după 
cum putem deduce după punctele dintr-o statistică a victoriilor, 


222 


înfrângerilor și graţierilor, ţinută de un spectator în amfiteatrul 
din Pompei, document care s-a păstrat până în zilele noastre. 
Cel care organizase și oferise publicului munera avea dreptul să- 
| lase în viaţă pe învins, dar făcea aceasta respectând opinia 
spectatorilor care puteau striga „mitte!” („lasă-l să plece!”) sau 
„lugula!”  („ia-i beregata!”). Atunci, organizatorul jocurilor 
comunica publicului ce decizie luase arătând degetul mare 
ridicat în sus, pentru a-l cruța pe gladiator, pumnul strâns și cu 
degetul mare îndreptat în jos, pentru a ordona lovitura mortală. 

Dacă ambii luptătorii se arătaseră a fi la fel de viteji și lupta 
se terminase nedecis, deseori erau grațiaţi amândoi. Nu exista 
milă, însă, pentru lași: curajul, chiar mai mult decât 
îndemânarea, era ceea ce voiau să admire romanii, așa că 
gladiatorul trebuia să arate că este gata să moară, dacă se 
putea chiar și cu surâsul pe buze. Cine se rugase să fie cruțat 
sau, și mai rău, s-ar fi salvat prin fugă, era imediat urmărit, prins 
Și ucis. 

Sunt mai multe tipuri de gladiatori, dar categoria cea mai 
căutată era cea a retiarilor care, înarmați cu plasă și cu trident, 
se luptau cu adversari care aveau cele mai diferite arme. Duelul 
tipic avea loc între retiar și „tracul”, înarmat cu sabie scurtă și 
apărat de scut și de coif. Mult gustată de public era „vânarea” 
animalelor sălbatice. Aceste jocuri aveau loc dimineaţa, într-o 
arenă amenajată special, astfel încât să reproducă mediul 
natural din care proveneau fiarele. Numărul și varietatea 
animalelor erau impresionante: pentru a le face să intre în 
arenă, erau folosite un fel de ascensoare, în stare să ridice 
cuștile de la subsol până la nivelul arenei. O machetă care 
reproduce aceste ascensoare ale antichităţii se poate vedea 
astăzi la Muzeul Civilizației Romane din EUR, la Roma. 

Dar cine erau gladiatorii și din ce motiv acceptau ei să 
exercite o meserie atât de periculoasă? 

În lumea gladiatorilor se putea intra din multe și diferite 
cauze. Cazul cel mai obișnuit era acela al prizonierului de război 
care, în loc să fie executat imediat, avea posibilitatea să se bată 
în public pentru a rămâne în viaţă. Același lucru se întâmpla 
deseori și cu condamnații: alegerea între ștreangul sigur și 
rezultatul nesigur al unei confruntări cu șanse aproximativ egale 
făcea ca „jocul” să devină o formă a unei posibile graţieri, 
acordată aceluia care merita această onoare. 


223 


Existau, însă, trei forme distincte de condamnare la jocuri: 
cele fără nicio șansă (ad bestias și ad gladium) care, aruncându- 
| pe vinovat în arenă fără niciun fel de pregătire prealabilă, 
făceau din el o victimă a unui adevărat măcel; și cea mai blândă 
(ad ludum) care prevedea o perioadă de antrenament în /uaus, 
adică o școală de gladiatori. 

Cazul cel mai înduioșător era, însă, acela al sclavului căzut în 
dizgraţia stăpânului; el era trimis în arenă ca pedeapsă pentru o 
greșeală gravă: există informaţii despre un tânăr favorit al lui 
Vitellius care, în afară de faptul că era autorul mai multor furturi, 
se arătase prea îndărătnic în a-i face pe plac puternicului său 
amant și de aceea a fost trimis în arenă. Stăpânul său l-a salvat 
în ultima clipă, fiind sigur că, după o asemenea lecţie, servitorul 
va deveni mai maleabil. 

Mai erau și auctorati, adică voluntarii și, desigur, nu erau 
puţini: luptele de gladiatori asigurau faimă și câștiguri rapide - 
la fel ca unele sporturi foarte bănoase de astăzi - așa încât 
foarte mulţi tineri cu capul plin de speranţe se întreceau să 
ajungă în arenă. 

Celebritatea, gloria, ovaţiile mulţimii erau atât de ispititoare 
încât râvneau la ele chiar și personaje deja bogate sau 
puternice, cum a fost cazul celor doi senatori din timpul domniei 
lui Caesar care n-au rezistat tentaţiei de a deveni gladiatori; sau 
împăratul Commodus care îi scandaliza deseori pe conservatori 
coborând chiar el în persoană ca să lupte în arenă. Nu lipseau, 
însă, nici inamicii înverșunaţi ai acestor distracţii sângeroase, 
printre care se aflau mulți stoici, primul dintre ei fiind Seneca, 
acesta spunând următoarele în Scrisori către Lucilius: „Cine a 
ucis deja trebuie să se lupte cu alţii care-l vor ucide, iar 
învingătorul trebuie păstrat bine pentru a fi și el, la rândul său, 
ucis...” 

Cu toate acestea, opoziţia venită din partea stoicilor n-a avut 
prea mari efecte și munera au rămas, alături de cursele cu care 
de luptă, sportul cel mai popular din lumea romană. Pentru a 
înlesni desfășurarea luptelor, foarte multe orașe din Imperiu, 
mici sau mari, au construit câte un amfiteatru: au fost 
descoperite aproape două sute, în Europa, Africa de Nord și 
Orientul Mijlociu. 

Nu puţine dintre aceste construcţii solide au rezistat scurgerii 
timpului, fiind, treptat, „restructurate” ca să lase loc altor, mai 


224 


puţin sângeroase spectacole: așa s-a întâmplat cu Colosseumul, 
arena din Verona, cea din Pola (Croaţia), din Arles (Franţa), din 
El Djem (Tunisia), din Trier (Germania), ca și cu amfiteatrele din 
Pozzuoli, Capua, Pompei, Arezzo și multe altele. Până și la Paris, 
în spatele grădinii botanice, mai sunt vizibile și astăzi tribunele 
unei mici arene, incluse în perimetrul unei grădini publice. 


TEATRUL DE PANTOMIMĂ 


În ciuda indignării moraliștilor, în timpul Imperiului pantomima 
a devenit forma cea mai răspândită a spectacolului teatral, 
depășind în popularitate comedia clasică după modelul lui Plaut 
și Terenţiu, chiar și faimoasele fabulae atellanae, farse care 
aduceau în scenă câteva personaje fixe, ca Maccus (stupidus), 
Buccus (fanfaronul care lua întotdeauna o bătaie zdravănă) și 
Pappus (bătrânul zgărcit și libidinos). 

In pantomimă, subiectul - bazat, în general, pe păţanii create 
de adulter și pe parodii erotice ale episoadelor din mitologie - 
era, evident, mai puţin important decât abilitatea histrionică a 
actorului care putea improviza după cum îl tăia capul: 
reprezentaţia, de fapt, era jucată prin gesturi și mai ales prin 
limbaj, atât de libertin și de trivial încât provoca accese de furie 
scandalizată cenzorilor. 

Și, de fapt, adversarilor înverșunaţi ai acestui tip de spectacol 
- mai ales scriitori creștini - le datorăm informaţiile în acest 
domeniu: pentru a putea condamna cât mai aspru pantomima, 
au fost nevoiți să descrie în amănunțime vulgaritatea și 
expresiile obscene; în felul acesta, datorită efortului lor 
moralizator, noi putem reconstitui astăzi, cu destulă exactitate, 
o asemenea formă de amuzament. Scenele îndrăzneţe și 
licenţioase, textele lascive și triviale, obiceiul actorilor de a juca 
aproape goi sau chiar în costumul lui Adam - o anume Arbuscula 
a fost dată afară dintr-un teatru pentru că refuza să joace 
rolurile prea deocheate - îi scârbeau pe conservatori, care 
biciuiau permanent pantomima cu atacuri violente care nu erau 
luate în seamă de nimeni. 

Cât despre mimulae, primadonele acestui gen de teatru, ele 
erau considerate „persoane de moravuri ușoare” chiar și de 
aceia care veneau să le aplaude; erau, deci, considerate de 
aceeași factură cu prostituatele, chiar dacă mulţi romani, 
fermecaţi de „charisma” unor asemenea actriţe, erau dispuși să 
facă orice nebunii ca să le intre în graţii, după cum o 
demonstrează faptul că Augustus a trebuit să le interzică 
senatorilor contractarea unei căsătorii cu vreuna dintre ele. 
Aceasta, de altfel, nu le-a împiedicat pe mimul/ae să continue să 
fie prezente, mai mult sau mai puţin oficial, în lumea bună sau 
să accepte cadouri substanţiale de la cetăţeni iluștri: de fapt, 


226 


același obicei îl aveau și colegii lor bărbaţi care erau deseori 
răsplătiți de matroanele bogate care căutau senzaţii tari... 


CULTUL ZEIŢEI ISIS 


Isis și Osiris erau divinităţi foarte vechi, venerate în Egipt cu 
două milenii înainte de întemeierea Romei. În mitologia 
egipteană, când perfidul frate Seth îl ucide pe Osiris și-i 
împrăștie trupul în toate colțurile lumii, zeița Isis caută 
fragmentele unul câte unul, le transportă cu evlavie într-un 
sarcofag în timpul îndelungatei sale călătorii pe mare, după care 
le pune pe fiecare la locul lui, reușind să-și readucă la viaţă soţul 
mort și să-i nască fiul, pe Horus, sortit să răzbune moartea 
tatălui său. 

Când Ptolemeii devin suveranii Egiptului, adaugă noi forțe 
cultului zeiței Isis și a corespondentului ei masculin, Serapis - cu 
care era identificat vechiul Osiris - adăugându-i ritualuri de 
origine greacă. Această nouă religie, sinteză a două mentalități 
atât de diferite, trece de graniţa naturală a văii Nilului pentru a 
se răspândi în întregul bazin mediteranean și, după aceea, până 
la extremitatea de nord a Europei. 

În Italia, Isis ajunge la Putteoli (actualul Pozzuoli) în secolul al 
ll-lea înainte de Hristos, împreună cu marinarii din flota 
alexandrină și atrage curând o mulţime de adepţi în întreaga 
provincie Campania. Curios lucru, cea mai puternică rezistenţă 
în calea răspândirii cultului este tocmai a Romei, unde vechea 
clasă conducătoare declanșează o luptă dură pentru a o exclude 
pe Isis dintre zidurile orașului și din inima celor care credeau în 
ea. 

Practicile exotice, emoţiile violente, stimularea simțurilor, 
misterul care înconjoară cultul ei îi pun în stare de alarmă pe 
conservatorii din Urbs, pentru care Isis reprezintă simbolul unui 
Orient indulgent în materie de morală, corupt și corupător: de 
cinci ori, Senatul republican decide să i se distrugă statuile și să 
se dărâme altarele. Nu face excepţie Augustus care are o ură 
personală împotriva zeiței, protectoare a marilor săi dușmani, 
Antoniu și Cleopatra; nici Tiberius, hotărât să-i persecute pe 
preoţii zeiței după un scandal în care au fost implicate matroane 
ale nobililor autohtoni. 

Fără să ia în seamă represiunile, credincioșii se înmulţesc, 
însă, și, la moartea lui Tiberius, sosește, în sfârșit, momentul 
revanșei: Caligula, noul împărat, pune să fie construit în onoarea 
lui Isis un mare templu pe platoul Septa lulia, pe Câmpul lui 


228 


Marte, iar urmașii săi (în special Domițian) îl împodobesc cu noi 
și preţioase obiecte de cult în stil egiptean, astfel încât să facă 
din el unul dintre cele mai sugestive monumente ale întregii 
Rome. De atunci, până la sfârșitul secolului al IV-lea după 
Hristos, procesiunile închinate zeiței străbat străzile orașului, cu 
purtătorii care duc capelele sacre, sto/istae care îmbracă 
statuile, coafezele care îi piaptănă părul cu piepteni preţioși din 
fildeș, dadofori care o însoțeau cu făcliile aprinse... 

Ca patroană a navigatorilor, Isis avea în fiecare an o 
ceremonie solemnă în ziua în care se reluau călătoriile pe Marea 
Mediterană. În cursul unui asemenea ritual, se celebrează 
navigium Isidis, voiajul pe mare al zeiţei care ducea cu ea trupul 
răposatului său soţ. O frumoasă descriere a acestei călătorii se 
poate citi în Măgarul de aur al lui Apuleius. 

Alături de Astarte, Hathor, Demetra și Cibele, Isis este 
divinitatea feminină cea mai venerată în Imperiu, dar cultul său 
nu mai are decât foarte puţin din modul în care o venerau vechii 
egipteni: aflată în centrul unei religii misterice complexe, este 
considerată salvatoare și regeneratoare, mamă și soră a celor 
muritori și a nemuritorilor, ajungând chiar să concentreze în 
fiinţa sa caracteristicile tuturor celorlalte zeițe. Ceremoniile 
publice desfășurate în onoarea sa sunt fastuoase, dar neofitul 
poate participa la ritualuri abia după o cateheză adecvată, 
trecând prin complicate ceremonii de iniţiere care simbolizează 
renașterea sa spirituală. 

Spre deosebire de zeii păgâni antici, care se mulțumesc doar 
cu câteva sacrificii aduse periodic, Isis trebuie îngrijită în fiecare 
zi, trezită în zori, îmbrăcată și parfumată. La asfinţit, statuia ei 
este închisă din nou în templu, iar a doua zi ritualul cotidian se 
desfășoară cu aceleași operaţiuni. Este o zeiţă care cere multă 
muncă, adică devotament; în schimb, însă, deschide larg pentru 
credincioși ușile lumii de dincolo de mormânt, acolo unde Osiris- 
Serapis este rege: așa cum soțul zeiței a murit și s-a născut din 
nou, tot astfel credinciosul va muri și va renaște la o nouă 
dimensiune a existenţei. „Atât timp cât este adevărat că Osiris 
trăiește, va trăi și el”, spune un text religios egiptean. 

Iseum, templul lui Isis, cu nelipsitul purgatorium destinat 
purificării sacre - apa purificatoare ca element al curăţeniei 
spirituale constituia, de fapt, o trăsătură esenţială a cultului - 
era prezent în fiecare oraș al Imperiului. La Pompei, ruinele 


229 


sanctuarului se află în insula a șaptea din Regio VIII iar 
obiectele găsite acolo pot fi văzute într-o sală din Muzeul 
Arheologic Naţional din Napoli. 


230 


VIN ȘI BERE ÎN ROMA ANTICĂ 


În Roma antică, vinul era băutura prin excelenţă, ale cărei 
efecte ameţitoare erau atât de temute încât, la începutul epocii 
republicane, era interzis copiilor, sclavilor și, mai ales, femeilor: 
tradiţia stabilea chiar ius osculi, adică dreptul pe care-l avea 
paterfamilias să sărute pe gură toate femeile din casă, pentru a 
fi sigur că ele nu băuseră vin. Ultima condamnare pe care a 
suferit-o o matroană băutoare datează din anul 194 înainte de 
Hristos; în vremea Imperiului, vinul era consumat fără opreliști 
de amândouă sexele. 

Era băut mai ales după cină, în cantităţile permise de un 
comesean, ales de ceilalți magister bibendi: jocul cel mai 
obișnuit la banchete consta în a obliga gazda să bea atâtea 
cupe câte litere avea numele său. După părerea medicilor, însă, 
un om cumpătat nu ar fi trebuit să bea decât trei cupe - una 
pentru toast, una pentru dragoste, iar a treia pentru somn - 
abținându-se de la următoarele care se considera că duc la 
violenţă, la încăierare și la nebunie. 

Astăzi, o asemenea prudenţă nu poate decât să ne mire, 
pentru că vinul anticilor, amestecat cu multă apă, rar depășea o 
tărie de cinci grade. Produsul natural, dens și aspru, era, de 
fapt, greu de băut... Da, pentru că băutura pe care romanii o 
numeau vin, deși era făcut din suc de struguri fermentat, nu 
avea nici aroma și nici gustul celui din zilele noastre: procedeele 
prin care se realiza conservarea lui îi denaturau, de fapt, 
complet caracteristicile. Tehnicile de producere a vinului, încă 
destul de primitive, nu reușeau nici măcar să împiedice 
acidularea lui în butoaie, acestea fiind, de aceea, unse cu rășină 
sau chiar cu smoală. Cu toate acestea, era întotdeauna nevoie 
să fie amestecat cu must oprit din fermentare și îndulcit cu 
miere. 

Candidum sau atrum, alb sau roșu, vinul era, în orice caz, 
prea „greu” și trebuia diluat cu apă, într-o proporție de cel puţin 
trei părţi la două, dacă nu chiar trei la una. Pentru a-l drege, 
băutorii rafinaţi foloseau apă de mare, ca în cazul faimosului vin 
grecesc de Cos și-l aromatizau cu extract de trandafiri, violete și 
levânţică sau cu un bucheţel de ierburi aromatice. larna se bea 
clocotit și dres cu mirodenii, ca vinul nostru brule, în timp ce 
vara se prepara deseori cu apă foarte rece (sau chiar cu zăpadă) 


231 


și se amestecau în el și alte ingrediente care-l făceau să semene 
cu sangria spaniol de astăzi, adică vinul cu adaos de lămâie. 

Importantă era data producţiei: vinurile de calitate bună și 
foarte bună, vechi chiar de douăzeci de ani, aveau menţionat pe 
amforele mari din lut anul în care fuseseră culeși strugurii și 
soiul viței; cele excepţionale, prin învechire sau calitate, erau 
păstrate cu o etichetă explicativă atârnată de gâtul amforei. 
Anul cel mai bun a fost acela al consulului Opimius, un an care 
trebuie să fi fost cu adevărat ieșit din comun, din moment ce 
vinurile cele mai preţioase erau numite opimii, prin 
antonomasie. 

Existau și așa-numitele vinuri aperitive, de stimulare a poftei 
de mâncare, care se beau cu înghiţituri mici înainte de cină sau 
la gustări. Se pare că romanii au fost și inventatorii vermutului 
care și-a luat numele de la germanul wermut (absint), termen 
prin care a fost tradus latinescul absinthium. 

Albanus, Calenus, Setinus, Ulbanus de Cumae, Erbulus, 
Tiburtinus, Fundanus, Trifolinius, Labicanus, Cecubus sunt doar 
câteva din vinurile romane, dintre care se remarcă excelentul 
Falernus, menţionat de toţi autorii clasici. La urmă, trebuie citat 
și vinul de Marsilia, unul dintre cele mai proaste, care era 
considerat chiar toxic: patricienii zgârciţi, dar care ţineau să-i 
mulțumească pe numeroșii lor clientes, le ofereau protejaţilor 
lor o sportula zilnică din acest vin, pentru a face economie... 

În orice caz, bun sau rău, vinul era apreciat ca băutură de 
persoanele civilizate. Nu la fel se întâmpla cu berea, acea 
cervesia care, răspândită în Egipt, Gallia și în Iberia, era 
disprețuită de romani ca o băutură bună doar pentru barbari. 
Produsă pe scară largă prin fermentarea orzului și secarei, dar 
încă fără hamei, cervesia era mult mai puţin amară decât berea 
din zilele noastre. La Roma, unde era folosită doar pentru 
refacerea bolnavilor, cei care beau bere erau priviţi ca niște 
ciudați... 


GLOSARUL TERMENILOR LATINEȘTI, 
AL LOCURILOR GEOGRAFICE 
ȘI AL PERSONAJELOR ISTORICE 
CARE APAR ÎN ROMAN ȘI ÎN POVESTIRE 


e GLOSARUL TERMENILOR GRECEȘTI ȘI LATINEȘTI 


Ab Urbe condita: de la întemeierea Romei (literal, 
„de la orașul întemeiat”). Data tradițională a nașterii 
Romei este 21 aprilie 753 înainte de Hristos. 

Ad bestias: condamnare la luptă cu fiarele sălbatice, 
fără un antrenament prealabil. 

Ad ludum: condamnare la luptă în arenă, după 
antrenamentul necesar. 

Archimagirus: bucătar-șef. 

Armamentarium: magazie de arme, armurărie. 
Asinella: fată de moravuri ușoare. La Roma, animalul 
leneș prin excelenţă era asinul, catărul (nu porcul care, 
însă, se bucura de o reputaţie excelentă). 

Ave (plural, avete): salut la întâlnirea cu o persoană. 
Balneatores: băieși. 

Calamistrum: fier încins pentru ondularea părului, 
drot. 

Calcei: cizmuliţe înalte, încheiate cu șireturi de piele, 
cele ale senatorilor era negre, cu patru panglici și o 
mică lună din argint ca ornament. 

Calidarium: cadă, bazin cu apă caldă la băile publice. 
Caupona: tavernă, crâșmă. 

Cervesia: bere. 

Clientes: „clienţi”, în sensul de protejaţi ai unui 
personaj de rang înalt. Clientes erau obișnuiți să-și 
omagieze stăpânul în schimbul unei sportu/a (vezi). 
Clivus: stradă în pantă, cum era Clivus Capitolinus 
care ducea pe colina Capitoliului. 

Cosmetica: esteticiană. 

Crepidae: papuci de casă. 

Criptoporticus: coridor subteran. 

Cursus honorum: „calea onorurilor” pe care cetățenii 
romani era nevoiţi s-o parcurgă înainte de a-și putea 


233 


depune candidatura pentru funcții politice mai înalte. 
Astfel, pentru a deveni consul, candidatul trebuia să fi 
fost mai întâi magistrat orășenesc și pretor. În timpul 
perioadei imperiale, însă, au fost permise multe 
excepţii de la această regulă care fusese stabilită de 
Sulla pentru a-i ţine sub control pe candidaţii la postul 
de consul și a împiedica ascensiunea lor prea rapidă. 
Dactyliotheca: dulăpior, casetă pentru inele. 
Defrutum: must oprit din fermentație. 

Denarius (plural, denarii: monedă romană valorând 
patru sesterți. 

Dixerunt: (literal, „au spus”): în felul acesta, 
judecătorii romani confirmau încetarea anchetelor. 
Doctores: antrenori. 

Dolium: chiup, amforă mare. 

Dominus (vocativ, domine): stăpân. 

Domus: casă mare, locuită de o singură familie, doar 
cu parter, din care au rămas multe la Herculaneum și 
la Pompei. Existau mai puţin de două mii în întreaga 
Romă, unde, dat fiind costul prohibitiv al terenului 
construibil, existau, în schimb, multe insu/ae (vezi). 
Duumvir: fiecare dintre cei doi magistrați care 
constituiau un duumvirat. 

Ekklesiasterion: sala de adunare a adepților cultului 
zeiţei Isis. 

Eros, Pothos, Himeros: divinităţi protectoare ale 
amorului carnal sub toate formele sale. 

Essedarii: gladiatori care luptau urcați în care de 
război. 

Familia: familia romană care-i cuprindea, de 
asemenea, pe sclavi și pe liberți. 

Fauces: spaţiul mai strâmt prin care se pătrundea 
într-o domus. 

Flabelliferi: sclavi care aveau misiunea de a face 
vânt cu evantaie mari. 

Frigidarium: bazinul cu apă rece din băile publice. 
Frumentaria: corăbii mari care transportau grâul 
necesar pentru hrana Romei, pe ruta care pornea din 
portul Alexandria până la cel din Puteoli mai întâi, apoi 


234 


în cel de la Ostia, când a fost terminată construcția 
acestuia. 

Fullones: spălători și vopsitori. 

Fullonica: spălătorie, vopsitorie. 

Funalia: torţe din rășină care erau atârnate pe pereţi 
pentru iluminarea pe timp de noapte. 

Gustatio: aperitiv, gustare. 

Hetairă: curtezană mai stilată. 

Insula: construcţie de locuit cu mai multe etaje, chiar 
cinci sau șase, bloc de locuințe, împărțit în 
apartamente de închiriat. Ruine ale multor insulae se 
mai pot vedea încă în săpăturile de la Ostia. 

Iseum: templul lui Isis. Resturile unui /seum de la 
Pompei sunt păstrate în Muzeul Naţional din Napoli. 
lugula: „taie-i gâtul!” 

Lacerna: mantie cu glugă. 

Laena: mantie. 

Lanista: proprietar sau răspunzător de gladiatori și 
impresar al jocurilor. 

Laticlavius: panglică lată roșie care împodobea toga 
și tunica senatorilor. Cavalerii purtau și ei o panglică 
roșie, dar mai îngustă. 

Libera cena: ultima masă a gladiatorilor dinainte de 
luptă. 

Libitinarii: ciocli. 

Ludi: jocuri, lupte de gladiatori. 

Ludus Magnus: școală și cazarmă de gladiatori. 
Ruinele celui mai faimos /udus din Roma, construit la 
ordinul lui Claudius sau, mai probabil, al lui Domițian, 
se mai pot vedea și astăzi în Via Labicana. 

Lunula: mica lună de fildeș care împodobea calcei 
senatorilor, indicându-le rangul social. 

Lupa: prostituată. 

Malluvio: găleată. 

Mappa: șervet mare pe care musafirii și-l aduceau de 
acasă și, câteodată puneau în el resturi de la prânz pe 
care le luau cu ei ca să le mănânce a doua zi. 

Mimula: actriță măruntă. 

Mirmilloni: gladiatori care aveau coiful împodobit cu 
un pește. 


Mitte! Textual: „trimite!” (se subînţelege: gladiatorul 
învins). Cu alte cuvinte: „lasă-l să plece viu!” Este 
corespondentul palmei deschise sau a degetului mare 
îndreptat în sus. 

Morituri: cei care vor muri. 

Mulsum: vin cu miere. 

Munera: lupte, jocuri de gladiatori. 

Munera sine missione: jocuri fără posibilitatea de 
grațiere. 

Naumachia: luptă pe apă, simularea unei bătălii 
navale. 

Necromanteion: în limba greacă: „oracolul morţilor”, 
își avea sediul la vărsarea răului Acheront, în Trepotius 
din Epir, la sud de actuala Igumeniţa. 
Nomenclatores: sclavi care aveau sarcina de a-i 
anunţa stăpânului numele protejaţilor. 

Nummi: monede de aur. 

Nundinae: zile de târg; de asemenea și perioada de 
nouă zile dintre un târg și altul. 

Patres conscripti: senatori. 

Palla: un fel de pardesiu de damă. 

Panem et circenses: pâine și jocuri la circ. 

Parca: cele trei Parce ţeseau firul vieții. Ultima dintre 
ele, Parca prin excelență, tăia acest fir și omul murea. 
Parma: scut mic, rotund. 

Pocillatori: sclavi care se ocupau cu pregătirea 
vinului pentru a fi servit la masă. 

Popina: tavernă, cârciumă. 

Posca: băutură răcoritoare preparată din apă 
amestecată cu oţet. 

Probatio: în limbajul anchetatorilor și al judecătorilor, 
expunerea de probe de către acuzare sau de către 
apărare. 

Purgatorium: încăpere în care era așezat bazinul cu 
apă purificatoare. Apa sacră ca instrument de 
purificare era un element esenţial al cultului lui Isis. 
Retiari: gladiatori înarmaţi cu plasă și trident. 
Salutatio: salut omagial de dimineaţă, adresat către 
clientes. 

Salutigeruli: sclavi care duceau mesaje sau saluturi. 


236 


Sanarium: infirmerie sau spital din interiorul cazărmii 
gladiatorilor. 

Sapa: must oprit din fermentație. 

Sapo: săpun. 

Secutores: literal, „urmăritori”. Gladiatori care luptau 
contra retiarilor. 

Servus ab admissione: servitorul ab admissione 
avea misiunea de a controla pe cei care intrau într-o 
domus. 

Sibylla Cumana: la Cumae, preoteasa prin 
intermediul căreia vorbea oracolul lui Apollo. 

Sica: sabie scurtă, de unde vine termenul din limba 
italiană „sicario”, ucigaș plătit, asasin. 

Solea (plural, so/eae): sandală, încălțăminte. 
Specularia: geamurile opace ale lecticii. 

Spoliarium: morgă. 

Sportula: dar în natură sau în bani pe care stăpânul îl 
oferea în schimbul unei sa/utatio (vezi). 

Synthesis: haină grecească, folosită în general la 
banchete. 

Tablinum: sufragerie, birou, cameră în care se 
încheiau afaceri. 

Tepidarium: cada cu apă călduţă din băile publice. 
Thermopolium: echivalentul roman al unui fast-food, 
având niște tejghele în care erau instalate chiupuri 
mari de teracotă pentru supele calde. Aceste localuri 
erau foarte răspândite atât în Roma, cât și în centrele 
urbane din provincie: există numeroase exemple la 
Pompei, Herculaneum și Ostia. 

Vale: (plural, valete): rămâi sănătos. Salut de 
despărțire. 

Vestiaria: sclavă care avea în grijă garderoba 
stăpânului. 

Virtus: suma virtuţilor și a comportamentelor care se 
potriveau cu vir, bărbatul roman. Cuvântul „virilitate” 
are aceeași origine. 

Vivarium: loc în care se ţineau fiarele pentru luptele 
din arenă. 

Vomitoria: căi de acces în amfiteatru. 


e GLOSARUL PERSONAJELOR ISTORICE 


Agrippina: numită „cea Mică” (Minor), pentru a o 
deosebi de mama sa (Agrippina „cea Mare”, Maior), 
era fiica generalului Germanicus și mama lui Lucius 
Domitius, care și-a luat mai târziu numele de Nero. 
Atticus: savant și erudit care a trăit în ultimul secol 
înainte de Hristos. A locuit la Atena, unde a intrat în 
contact cu filosofia epicuriană. A fost prieten cu Cicero 
și autor al mai multor tratate despre istoria Romei. 
Cestius: pretor și tribun al plebei, mort în anul 12 
înainte de Hristos. Mormântul său din marmură, în 
formă de piramidă, se mai poate vedea la Roma, lângă 
Poarta San Paolo. 

Claudius: împărat roman. Nepot al împărătesei Livia, 
pe linie paternă, a fost cel de-al patrulea suveran al 
Romei, după Octavianus Augustus, Tiberius și Caligula. 
Urmându-i acestuia din urmă în anul 41 după Hristos, 
Claudius a reinstaurat (formal) autoritatea Senatului, a 
acordat cetăţenie romană locuitorilor din mai multe 
colonii, a încurajat ascensiunea socio-politică a „clasei 
ecvestre”, a întărit dominaţia Imperiului în Mauritania, 
ludeea și Tracia. Căsătorindu-se a treia oară, cu 
Messalina, a luat-o de soţie, ulterior, pe nepoata sa, 
Agrippina „cea Mică”, adoptându-l pe fiul acesteia și al 
lui Domitius Ahenobarbus: viitorul Nero. 

Messalina: soţia mult-iubită a lui Claudius și mamă a 
copiilor acestuia, Octavia și Britannicus, va fi 
condamnată de împărat la moarte când, după repetate 
adultere, va unelti împotriva lui pentru a da tronul pe 
mâna lui Silius, amantul său. 

Pallas: fostul sclav al lui Claudius, devenit ministru al 
finanţelor, după o carieră foarte rapidă. 


e GLOSARUL LOCURILOR GEOGRAFICE 


Augustodunum: actualul Autun, în regiunea franceză 
Bourgogne. 


Baia: numit și „pusilla Roma” (mica Romă), era un 
imens centru termal și cea mai elegantă staţiune de 
vilegiatură din antichitate. Aici își aveau reședințele de 
vară personajele de vază ale Romei, inclusiv 
împăratul. De-a lungul secolelor, fenomenul de 
scufundare a uscatului a făcut ca marea să acopere un 
mare număr de construcţii romane; cu toate acestea, 
în Parcul arheologic din localitate se mai pot vizita și 
astăzi ruinele băilor publice și ale unor villa. 

Bauli: actualul Bacoli, în apropierea golfului Pozzuoli. 
Bononia: actuala Bologna. 

Clivus Publicus: la Roma, stradă care urca pe colina 
Aventinului. 

Delfi: oraș din Grecia, sediu al faimosului oracol al lui 
Apollo, care prezicea viitorul prin intermediul Pythiei 
sau Sibylla Delfica. 

Flumentana: la Roma, una dintre porţile existente în 
zidurile orașului, care se deschidea probabil între 
Forum Boarium și Forum Olitorium, cam în dreptul 
podului Emilius. 

Forum Gallorum: actualul Castelfranco Emilia, în 
apropiere de Modena. 

Herbita: actualul Nicosia, orășel sicilian din provincia 
Etna (a nu se confunda cu capitala cu același nume a 
Republicii Cipru). 

Mare Nostrum: definiţie romană a Mării Mediterane. 
Mutina: actualul oraș Modena. 

Neapolis: actualul Napoli. 

Pithecusa (literal: „insula maimutelor”): actuala 
Ischia, numită de romani și Aenaria. 

Praeneste: actuala Palestrina, situată la poalele 
munţilor Prenestino, nu departe de Roma. 

Puteoli: actualul Pozzuoli. 

Taprobane: actuala Sri Lanka (insula Ceylon). 

Vicus Patricius: la Roma, strada care, de la Argiletum 
și porțile Suburrei, urca pe colina Viminal. 

Vicus Tuscus: la Roma, stradă care, începând de la 
Forul roman, din dreptul templului lui Castor și Pollux, 
ajungea până în Forum Boarium. 


239 


DANILA COMASTRI MONTANARI 
Profil biografic al autoarei 


Danila Comastri Montanari, creatoarea lui Publius 
Aurelius Statius, s-a născut la Bologna în 1948. 
Părăsește școala mai devreme pentru a intra la 
universitate și a trăi acolo cea mai importantă 
perioadă a vieţii sale. 

Și-a luat licența în Pedagogie și în Științe politice, 
apoi, timp de douăzeci de ani, a predat și a călătorit în 
toate cele patru colţuri ale lumii. În 1990 a scris primul 
său roman, Mors tua, și de atunci s-a dedicat pe deplin 
prozei, în special unui gen, acela al romanului poliţist 
istoric, care îi permitea să îmbine principalele domenii 
care o interesau: studiul trecutului (în special 
civilizațiile antice) și preferința pentru intrigile 
mystery. 

Fumătoare înrăită, apreciază băuturile alcoolice, 
refuză să ţină vreo dietă, frecventează staţiuni termale 
și săpături arheologice, citește romane polițiste, studii 
de istorie, clasicii latini, greci și chinezi. Este o fanatică 
utilizatoare a Internetului, unde are câteva situri web. 
Trăiește într-o casă mare din centrul orașului Bologna, 
împreună cu soţul, fiica, două pisici, un papagal, două 
sute de plante, zece mii de cărți și cinci computere. 


virtual-project.eu 


240