Danila Montanari — [Publius Aurelius] 01 Cave Canem

C 
Vi 


-atojaci, eu 


DANILA 
| COMASTRI MONTANARI 


CAVE 
SE ae 


Ii 


Publius Aurelius. 


j Un detectiv în Roma Antică 


(4 Volumul 1 


DANILA CAMASTRI MONTANARI 
Seria: Publius Aurelius. 


Un detectiv în Roma Antică 


Volumul 1 


CAVE CANEM 


Original: Un investigatore 
nell'antica Roma. Cave Canem (1999) 


Traducere de RADU GÂDEI 


ny 


virtual-project.eu 


Editura: ALLFA, 2004 


Danila Comastri Montanari, creatoarea lui Publius Aurelius 
Statius, s-a născut la Bologna în 1948. Părăsește școala mai 
devreme pentru a intra la universitate și a trăi acolo cea mai 
importantă perioadă a vieţii sale. 

Și-a luat licenţa în Pedagogie și în Științe politice, apoi, timp 
de douăzeci de ani, a predat și a călătorit în toate cele patru 
colţuri ale lumii. În 1990 a scris primul său roman, Mors tua, şi 
de atunci s-a dedicat pe deplin prozei, în special unui gen, acela 
al romanului poliţist istoric, care îi permitea să îmbine 
principalele domenii care o interesau: studiul trecutului (în 
special civilizațiile antice) și preferința pentru intrigile mystery. 

Fumătoare înrăită, apreciază băuturile alcoolice, refuză să 
țină vreo dietă, frecventează staţiuni termale și săpături 
arheologice, citește romane polițiste, studii de istorie, clasicii 
latini, greci și chinezi. Este o fanatică utilizatoare a Internetului, 
unde are câteva situri web. Trăiește într-o casă mare din centrul 
orașului Bologna, împreună cu soțul, fiica, două pisici, un 
papagal, două sute de plante, zece mii de cărți și cinci 
computere. 


PERSONAJE 


PUBLIUS AURELIUS STATIUS - senator roman 
CASTOR - servitorul său 

POMPONIA - prietena lui Aurelius 

GNAEUS PLAUTIUS - provincial bogat 

PAULINA - a doua sotie a lui Gnaeus 

PLAUTIUS ATTICUS - fiul cel mare al lui Gnaeus 
ELENA - sotia lui Atticus 

NAEVIA - fiica din prima căsătorie a Elenei 
PLAUTIUS SECUNDUS - al doilea fiu al lui Gnaeus 
TERTIA PLAUTILLA - fiica lui Gnaeus 

LUCIUS FABRICIUS - fiul din prima căsătorie al Paulinei 
SILVIUS - /ibert al familiei Plautia 

DEMETRIUS - crescător de pești 

PROCULUS - sclav de la țară 

PALLAS - pictor 

XENIA - s/ujnică 


PROLOG 


Roma, anul 772 după întemeiere 
(anul 19 după Hristos) 


Trecuse ceva vreme de când torțele se stinseseră și marea 
domus de pe colina Viminal era cufundată în beznă. 

Lipit de peretele peristilului, bărbatul privi rapid în jur și 
înaintă la adăpostul șirului de coloane, atent ca tălpile 
sandalelor sale să nu facă vreun zgomot. Ajuns în faţa intrării, 
răsuflă adânc și aruncă o privire prin orificiul scobit în tăblia ușii 
bogat ornamentate. Așa cum se aștepta, în odaia de primire nu 
se vedea nici ţipenie de om: în lipsa stăpânului, plecat la Antium 
ca oaspete la un banchet, nimeni altcineva nu ar fi îndrăznit să 
pună piciorul în camera aceea. Se strecură înăuntru și închise 
ușa în urma sa. 

Înaintând câţiva pași, intrusul încercă să găsească pe pipăite 
un felinar și-l aprinse, prudent, coborând la minimum fitilul. La 
lumina slabă a flăcării apărură canapeaua pentru odihnă, 
taburetele și, bine fixată în perete, marea arca, casa de bani din 
lemn de terebint ornamentată cu argint, cu o încuietoare neagră 
care părea să tragă cu ochiul ca o femeie îndrăgostită. 

Bărbatul căută pe sub tunică și scoase o cheie, după care se 
aplecă în faţa casei de bani. 

În secunda următoare, capul parcă îi explodă. Corpul îi 
alunecă încet, prăbușindu-se peste ușa deschisă a casei de bani, 
și felinarul se făcu ţăndări, iar uleiul călduţ se răspândi pe 
mozaicul de pe pardoseală, formând în scurt timp o băltoacă 
lipicioasă. 

t 

A doua zi, în atriumul casei de pe Viminal, doi băieți șușoteau 
înfierbântaţi, tăcând temători de fiecare dată când vedeau 
trecând vreun sclav sau vreo slujnică. 

— Nu-i deloc adevărat, tata nu este un hoţ! protesta cel mai 
mic dintre ei, un puști atât de slab încât parcă se pierdea prin 
cutele veșmântului său prea larg. Să mă lase măcar să-l văd! 


— Nu se poate, Paris. Aquila, șeful sclavilor, l-a închis în 
camera care servește drept celulă pentru sclavii pedepsiţi, 
răspunse celălalt, afișând de la înălțimea celor patru ani mai 
mult pe care-i avea un calm superior și matur pe care era destul 
de departe de a-l avea. 

— Cum pot ei să creadă în acuzaţii atât de mârșave? Toată 
Roma știe că tatăl meu, Diomedes, este cel mai cinstit intendent 
care poate exista! O să se dovedească imediat adevărul, nu-i 
așa? 

— Dacă faptele sunt așa cum mi-ai spus tu, nu prea sunt 
speranţe, Paris. L-au găsit leșinat în faţa casei de bani care era 
spartă, cu cheia în mână, îl potoli imediat tovarășul său. 

— Ajută-l, te rog. Tu poţi s-o faci, Aurelius. Ai aproape 
șaisprezece ani și ești moștenitorul averii, insistă cu îndărătnicie 
băieţașul. 

— Și ce-i cu asta? Port încă bulla și nu am nicio posibilitate să 
mă amestec în treburile familiei, îi explică băiatul, ducând mâna 
la medalionul de aur pe care copiii romani născuţi liberi îl purtau 
întotdeauna pe deasupra togii. Și oricum, atât timp cât tatăl 
meu este în viață, eu voi fi, prin lege, tot minor! 

Paris dădu aprobator din cap, dar privirea sa era rătăcită: în 
Roma, toată puterea îi revenea lui paterfamilias, membrul cel 
mai vârstnic al familiei. Până la moartea sa, copii nu se bucurau 
de niciun fel de drepturi, astfel încât nu arareori se puteau 
vedea cetăţeni ajunși la o vârstă respectabilă aflându-se sub 
autoritatea unui părinte foarte înaintat în etate, în timp ce alţii, 
care rămăseseră mai devreme decât era normal orfani, puteau 
dispune după dorinţă de viaţa lor și de averea familiei. 

— Poate că mama ta... mai încercă Paris, deși știa că acesta 
era un subiect destul de delicat. 

— Este în Antiohia, cu cel de-al cincilea soț al ei. N-am mai 
văzut-o de trei ani, îi mărturisi Aurelius. 

— Atunci, poate Kiria Lucretia! mai încercă Paris. 

— Amanta tatălui meu mă urăște și nici măcar nu încearcă să 
ascundă asta. Este tânără, frumoasă și ambițioasă și speră să 
obțină cât mai multe foloase de pe urma relaţiei cu un patrician 
puternic. El, în schimb, se poartă cu ea ca și cu o servitoare și, 
când îl apucă furia, dă frâu liber și palmelor: l-am auzit de multe 
ori pocnind-o când era ametțit de vin, spuse Aurelius, fără să 
sufle nicio vorbă despre orele pe care le petrecuse 


6 


îngenuncheat, cu urechea lipită de ușă, spionând-o pe frumoasa 
și trufașa matroană. Lucretia, nici vorbă să se plângă, înghite în 
tăcere oricâtă umilință, ca să nu-și piardă avantajele care, ca să 
spun drept, nici nu sunt prea grozave: o mână de sesterți, 
permisiunea de a purta bijuteriile de familie la ocaziile deosebite 
și permisiunea de a se folosi gratuit de o căsuţă de pe colina 
Caelius. Fraiera aia este convinsă că, dacă n-aș fi eu la mijloc, 
tata s-ar lăsa în cele din urmă convins s-o ia de nevastă sau, cel 
puţin, să-i dăruiască vreo câteva din proprietăţile sale. Pentru el, 
pe de altă parte, este mai convenabil s-o lase să creadă așa 
ceva... și să se folosească de numele meu de fiecare dată când 
nu este dispus să deschidă punga cu bani. 

Lui Paris începură să-i tremure buzele. 

— Deci, nu putem face chiar nimic? 

Văzându-l atât de speriat pe băieţel, lui Aurelius nu-i venea 
să-l dezamăgească și mai mult. 

— Hai să ne gândim puţin, Paris. S-ar putea să existe și o altă 
explicaţie pentru furtul ăsta. De fapt, întâmplarea asta are și 
câteva aspecte neclare, spuse el, parcă încercând să se 
convingă mai întâi pe el însuși decât pe prietenul său. De 
exemplu, cum putea tatăl tău să deschidă casa de bani pe 
întuneric? 

— Avea la el un felinar care s-a spart. Se spune că l-ar fi 
scăpat din mână, după care a alunecat pe uleiul răspândit pe jos 
și s-a lovit cu capul de muchia casei de bani pe care tocmai o 
golea. 

— În cazul ăsta, unde să fi ascuns prada? 

— Nu știe nimeni. Acesta este, de fapt, singurul detaliu care 
poate trezi niște îndoieli asupra vinovăţiei sale. 

— Nu te baza pe asta, Paris. Cineva ar putea pretinde că tatăl 
său a avut parte de ajutorul unui complice, clătină din cap 
Aurelius, năruind astfel speranţele prietenului său. 

— Poate un sclav! 

„Sau chiar propriul său fiu” gândi celălalt, fiind atent să-și ţină 
această temere doar pentru el. 

— Fapt este că Diomedes a recunoscut imediat că a intrat în 
camera aceea, spuse el cu o fermitate dezarmantă. 

— Da, dar numai ca să se asigure că totul era în regulă, 
înainte de a se duce la culcare... Și chiar în clipa aceea a fost 
lovit pe la spate, explică Paris. 


— Totuși, pe ceafa lui nu se vede nicio rană care să 
demonstreze că a avut loc cu adevărat un atac asupra lui, 
obiectă Aurelius. 

— Aurelius, dacă susţii așa ceva, înseamnă că nici tu nu crezi 
în nevinovăția lui! suspină băieţelul disperat. 

— N-am spus asta, îi răspunse prietenul său. Lipsa unei 
vânătăi nu dovedește nimic: anumite lovituri nu lasă nicio urmă 
pe piele. În ce-l privește pe tatăl tău, însă, mai sunt și alte 
dovezi, destul de îngrijorătoare: în ce fel, de exemplu, poate 
Diomedes să explice de ce avea cheia aceea în mână, sau de 
unde a apărut agrafa de aur descoperită în casa voastră? Aquila, 
șeful servitorilor, a găsit-o azi-dimineaţă, ascunsă după o cutie, 
în camera unde dormiţi voi de obicei. Este o bijuterie veche și de 
valoare, provenind din zestrea unei bunici și familia noastră o 
folosea destul de rar, preferând s-o ţină în siguranţă, în casa de 
bani. 

— Este clar că adevăratul hoţ a pus-o printre lucrurile noastre 
ca să arunce vina pe tatăl meu! protestă Paris. 

— Dar cine ar fi putut avea cheia casei de bani? îi atrase 
atenția Aurelius. Prin tradiţie, paterfamilias o poartă mereu 
atârnată la gât, fără s-o lase pe mâna nimănui. Secretarul 
Umbricius, însă, este convins că tatăl tău ar fi fost în stare să-și 
facă pe ascuns o copie a cheii. Dacă se va dovedi că așa este, 
lucrurile stau, într-adevăr, foarte prost! 

— Din ce cauză? 

— Paris, în casa aceea de bani se păstra și sigiliul cu rubine al 
familiei Aurelius și acest sigiliu are aceeași valoare cu 
semnătura pusă de paterfamilias pe orice document... înţelegi 
ce înseamnă asta? 

— Dar sigiliul nu a fost furat! Nu poate fi condamnat un om 
cinstit doar pentru un asemenea motiv! se revoltă băiețașul. 

— Din păcate, mai este și altceva, adăugă Aurelius fără prea 
mult chef. Aquila susține că, acum câtva timp, tatăl meu 
poruncise, într-un secret desăvârșit, să se facă un control al 
cărții cu socoteli, ceea ce înseamnă că avea motive să 
bănuiască unele nereguli în administrare. 

— Un control? păli copilul, fără să mai întrebe ce rezultate 
avusese acel control. 

— Fii liniștit, Paris, nu s-a constatat nicio ilegalitate, îl linişti 
Aurelius care bănuia ce gândește prietenul său. 


— Atunci, încă se mai poate face ceva. Te rog din suflet, 
Aurelius, vorbește cu dominus îndată ce se va întoarce; încearcă 
să-l faci să cugete. Mă cutremur numai gândindu-mă la ce s-ar 
putea întâmpla dacă ar rămâne convins de vinovăția tatălui 
meu. N-ar fi pentru prima oară când trimite la moarte un om! Ti- 
| amintești pe Pulvillius? 

Aurelius dădu din cap aprobator, cu o expresie tristă: își 
amintea chiar prea bine de întâmplarea aceea. Pentru că 
ridicase mâna asupra stăpânului său, încercând să se apere de 
loviturile de bici ale acestuia, un sărman sclav fusese 
condamnat la crucificare, iar tovarășii săi care încercaseră să-l 
apere ajunseseră la târgul de sclavi, vânduți ca niște biete 
animale de povară. 

De atunci, respectul lui Aurelius față de tatăl său suferise o 
grea lovitură. Pus pe neașteptate în faţa violenţei și a josnicei 
răzbunări a tatălui, tânărul începuse să-l judece cu măsura 
morală proprie băieţilor. Puțin câte puţin, și dragostea pentru 
acesta se destrămase, așa cum apa se scurge, picătură cu 
picătură, dintr-un vas în celălalt al clepsidrei. 

— Ştii bine că noi nu ne înţelegem prea bine; mă consideră un 
răzvrătit și un nesupus și crede că mă poate face să-i 
îndeplinesc poruncile amenințându-mă că mă dezmoștenește. 
Dar, dacă-și închipuie că eu, înfrânt prin asemenea tertipuri, am 
intenţia să mă dau bătut, ei bine, se înșală amarnic. Nu prin 
intimidări și prin șantaj se poate obţine prețuirea unui fiu. 

— Cu toate acestea, cred că ţii puţin la el..., îndrăzni să spună 
Paris care, din punctul său de vedere, îl iubea profund pe tatăl 
său, Diomede. 

— De ce ar trebui? îi replică Aurelius. Este un om josnic, gata 
în orice clipă să sară cu gura la cei mai slabi decât el, în timp ce 
nu se rușinează să se târască în genunchi la picioarele unora 
care sunt mai puternici decât el. 

— Lasă la o parte toate astea și vorbește cu el: o să te 
asculte, ești singurul lui fiu! insistă din nou Paris, cu forța pe 
care i-o dădea disperarea. 

— Nu s-ar spune, după cum mă tratează, îi răspunse Aurelius. 
Am luat mai multe nuiele pe spinare decât mulţi dintre servitorii 
lui... Știi că i-a poruncit pedagogului Crisippos să mă bată ori de 
câte ori consideră necesar? Și te pot asigura că mumia aia 
bătrână nu mă cruţă deloc: crapă de ciudă că este tratat ca un 


9 


sclav, el care a luat lecţii de la cei mai buni învățători; așa că, 
dacă nu se poate răfui cu stăpânul, își varsă focul pe fiul 
acestuia. 

— Știu cât te costă să-i ceri o favoare tatălui tău, dar fă-o 
pentru mine! îl rugă din nou prietenul său. 

— Bine. În numele prieteniei care ne leagă, îmi voi lăsa la o 
parte mândria și o să încerc să obţin ceva de la el. 

— O să-l rogi să fie îndurător? 

— N-ar avea niciun rost, Paris. Tatăl meu este mereu pus pe 
harţă și răzbunător și când se înfurie o ia razna. Ca să-l conving 
de nevinovăția lui Diomedes, ar trebui să-i aducem și vreo 
dovadă și chiar și așa s-ar putea să nu ne asculte. Din păcate, 
Aquila a închis cu cheia camera de primire și nu putem să 
intrăm să aruncăm o privire. 

— Totuși, eu am adunat de la gunoi bucăţile de la felinarul 
care s-a spart; poate că ne-ar fi de folos. Le-am pus aici, uite-le! 

— la să le văd! spuse Aurelius, luând în mână cioburile ca să 
le privească mai de aproape. lată, a ieșit la iveală un detaliu 
destul de ciudat: unele cioburi sunt încă pline de ulei, dar când 
le pipăi sunt aspre, ca și cum ceva ar fi rămas lipit de ele, 
remarcă el, trecându-și degetul arătător pe deasupra spărturilor 
de lut ars. 

— Poate că este praf. 

— Nu, grăunțele sunt prea mari. Este, mai degrabă, nisip. 

— Ar putea fi un indiciu important? X 

— Da, spuse băiatul pe un ton agitat. Inseamnă că, foarte 
probabil, tatăl tău a spus adevărul! Dacă Diomedes ar fi fost 
lovit cu un săculeț cu nisip, s-ar putea ca lovitura să nu fi lăsat 
nicio urmă pe ceafă. Mi se pare evident că adevăratul hoț chiar 
a folosit o asemenea armă ca să-l amețească, fără să-și dea 
seama că, din lovitură, țesătura s-a rupt, lăsând să cadă pe 
podea câteva fire de nisip. Când lampa s-a spart și a căzut 
deasupra lor, grăunțele s-au lipit de uleiul cald. 

— Bravo ţie! exclamă Paris, luminându-se la față. 

Aurelius zâmbi, încurajat de acest succes. Ca să fie drept, nu 
era sigur că strălucitele sale deducţii corespundeau adevărului, 
dar nu-l putea mâhni cu îndoielile sale pe mai tânărul său 
prieten, deja atât de tulburat. 

— Simt că ne aflăm pe calea cea bună, îi spuse ca să-l mai 
îmbărbăteze. Trebuie să continuăm tot așa! 


10 


— Dar cum? îl întrebă copilul. 

— Inainte de toate, să punem mâna pe agrafa găsită în 
camera voastră, ca s-o examinăm cu atenţie și pe aceea. 

— S-o crezi tu că vor vrea să ne-o dea! oftă Paris. 

— Așa este, ai dreptate... Prin urmare, dacă nimeni nu va fi 
dispus să ne-o dea de bună voie, nu ne mai rămâne decât s-o 
furăm! exclamă celălalt, cu un zâmbet larg înflorindu-i pe față, 
în timp ce-și cuprindea prietenul pe după umeri, cu un gest 
protector. 

t 

După o oră, Aurelius se întâlnea cu Paris în peristil și-i arăta 
agrafa. 

— Dar cum ai făcut ca s-o iei? întrebă Paris, privind la 
prietenul său cu ochii plini de admirație. 

— Am coborât de pe acoperiş printr-o ferestruică în camera 
şefului servitorilor. Era un lucru de aşteptat ca Aquila să țină sub 
cheie, în camera sa, o dovadă atât de importantă. Într-adevăr, 
se afla în fundul unui cufăr din lemn aflat lângă pat: a fost o 
joacă de copii să-i forțez încuietoarea. 

— Și la ce o să-ţi servească acum? întrebă Paris care devenise 
pe deplin încrezător: totul avea să se rezolve cum nu se poate 
mai bine dacă Aurelius luase în mână situaţia. 

— Ca să fiu sincer, nu știu... răspunse tânărul, jucându-se cu 
agrafa. Ce minunat este cizelată; nu-i așa, Paris? 

— Un leu ridicat pe labele din spate, o femeie înaripată pe 
fundal și o inscripţie în limba greacă... NAMEO: este numele 
faimosului leu învins de Hercule, spuse prietenul. 

— Așa este... Și totuși, aici, este o greșeală de ortografie: în 
grecește ar trebuie să se spună Nemeios. Dar obiectul acesta 
este foarte vechi și poate că în vremea aceea cuvântul se scria 
astfel. Sau... 

Aurelius se opri, cuprins de îndoieli, în timp ce băiețașul îl 
privea ţinându-și răsuflarea, gata să-i soarbă cuvintele. 

— Ascultă-mă, știu pe cineva care ar putea fi în stare să-mi 
spună mult mai multe despre agrafa asta. La biblioteca lui 
Asinius Pollio am întâlnit de câteva ori un tip caraghios care 
șchioapătă ca Hefaistos și se bâlbâie cumplit. La prima vedere 
pare chiar un pic ţicnit, de aceea îţi poţi închipui cât de tare m- 
am mirat aflând că era vorba despre fratele mai mic al 
generalului Germanicus. 


11 


— Nu mai spune! exclamă Paris, surprins. Generalul era, într- 
adevăr, nepotul împăratului Tiberius, urmașul Cezarilor, dar și 
omul cel mai popular din Roma. Nu exista femeie care să se 
poată abţine să nu-i arunce flori în cale, nici băiat care să nu 
viseze în adâncul sufletului că ar putea ajunge să servească în 
legiunile sale. Și cu cât Roma îl iubea mai tare pe eroul său, cu 
atât Tiberius și mama sa Livia îl priveau mai bănuitor. 

— Chiar așa! confirmă Aurelius, făcând aluzie la fratele mai 
mic al lui Germanicus. Este acel Claudius pe care familia 
imperială se rușinează să-l lase să apară în public: toţi îl iau 
drept idiot doar pentru că merge anevoie și se bâlbâie, dar eu, 
dimpotrivă, l-am apreciat ca fiind un om simpatic și cu mintea 
ascuţită. În plus, judecând după numărul și calitatea cărţilor pe 
care le citește, cred că este un mare erudit. El știe, probabil, 
mult mai multe decât oricine din tot orașul despre acest obiect 
străvechi. Nu trebuie să pierdem niciun minut; mă duc să-i arăt 
agrafa! 

— Dar ţi s-a poruncit să stai acasă! îi aminti celălalt, 
întotdeauna adept al supunerii. 

— Tocmai de aceea nu pot s-o întind de aici trecând prin 
vestibul. Crisippos mă crede ocupat să rezolv exerciţiile lui de 
retorică și i-a dat ordin portarului să nu mă lase să ies sub niciun 
motiv. Din fericire, mai există și un alt mod de a ieși de aici..., 
spuse Aurelius și-i făcu semn prietenului său să vină după el în 
curtea din spate. 

La puţin timp după aceea, se căţăra în smochinul din grădină 
cu sprinteneala unei pisici, urmărit de privirile îngrijorate ale lui 
Paris. 

— Stai puţin! Dacă te vede Crisippos... încercă băieţașul să-l 
oprească, dar Aurelius încălecase deja zidul împrejmuitor al 
grădinii, ajungând dintr-o săritură în uliţa de dedesubt. 

Trei ceasuri mai târziu, tânărul se reîntorcea în domus în 
același mod. 

Tiptil, tiptil se strecură în peristil și era pe cale să apară în 
pragul camerei de primire, unde ar fi trebuit să-l aștepte Paris, 
când auzi sunetul inconfundabil al unei nuiele mlădioase care 
biciuia aerul. 

— la! tuna și fulgera pedagogul furios, făcând ferula să se 
abată peste umerii slăbuţi ai lui Paris. la și asta, și asta, și asta! 
urla fără să-i dea posibilitatea de a se apăra cumva cu mâinile. 


12 


— Tâlharule, fiu de tâlhar! Ai furat agrafa din cufărul lui Aquila 
ca să nu mai poată fi folosită ca probă împotriva tatălui tău, nu? 
Dar n-o să-ţi meargă, o să te fac să mărturisești unde ai ascuns- 
o, chiar dacă ar fi să-ţi jupoi spinarea! 

— Gata! urlă Aurelius, repezindu-se hotărât între cei doi. Lasă- 
| în pace, eu am fost acela! 

— Tu, nenorocitule? Și ce voiai să obţii? 

— Voiam să demonstrez nevinovăția lui Diomedes, încercă să 
se justifice Aurelius; dar învățătorul, verde la faţă de furie, se 
răsucise deja înspre el cu cravașa ridicată. 

— De trei ore te caut, pe unde te-ai ascuns? O să am eu grijă 
să-ți mai retez din aere, mucos îngâmfat! strigă el, năpustindu- 
se înspre el cu toată energia. 

Aurelius nici nu încercă măcar să se apere. Rămânând 
nemișcat, răbdă lovitura de cravașă peste față, apoi îl privi pe 
învăţător cu o nouă și rece hotărâre. După mai multe lovituri, se 
năpusti asupra lui Crisippos cu ochii în flăcări și apucă nuiaua, 
trăgând-o înspre el cu un gest rapid. 

— Dacă mai faci o dată așa ceva, te omor, îi spuse pe un ton 
îngheţat lui Crisippos. 

— Tâlhar mic, poate că vrei să atentezi la autoritatea mea? 
Atât timp cât porţi aceea, îi replică pedagogul, arătând cu 
degetul bulla de copil atârnată la gâtul elevului său, îmi datorezi 
o supunere absolută. Stăpânul pretinde de la tine să te comporţi 
ca un copil cuminte, umil și ascultător. De ziua ta, la viitoarele 
nundinae, va trebui să pronunţi un discurs perfect în faţa 
musafirilor. Mai sunt doar șapte zile până atunci și trebuia deja 
să începi să-l compui! Tatăl tău o să te jupoaie de viu, dacă nu 
va fi mulțumit! 

— O să jupoaie de viu și pe tine, Crisippos! spuse băiatul. 

— Dă-mi înapoi ferula, sau o să-i spun totul tatălui tău. El știe 
cum să-i pună la respect pe rebeli: nu l-ai văzut cu ochii tăi cum 
îi ardea cu fierul înroșit pe sclavii fugari? A trimis unul chiar pe 
cruce... Dacă refuzi să te lași pedepsit ca un elev cuminte și 
ascultător, am să te bat chiar dacă o să-i pun pe sclavi să te 
țină! îl ameninţă Crisippos, înaintând amenințător către tânărul 
care continua să rămână nemișcat și să-l înfrunte. 

În clipa aceea, ușa se deschise și în prag apăru Umbricius, 
secretarul stăpânului, cu fața exprimând o gravitate solemnă. 


13 


— Ce este, Umbricius, oare nu ești de acord cu metodele 
mele? întrebă învățătorul privindu-l arogant. Dominus a lăsat în 
seama mea educaţia singurului său fiu, și nu răspund decât în 
faţa lui! 

— A sosit chiar acum un mesaj de la Antium: vești proaste. A 
avut loc o serbare destul de agitată, într-o villa, și stăpânul a 
mâncat și a băut cam mult. A căzut în sufragerie, lovindu-se la 
cap... 

— Este gravă rana? vru să afle Crisippos, în timp ce Aurelius 
se întreba de ce nu reușea să nutrească niciun sentiment pentru 
omul care-i dăduse viaţă. Și, totuși, când doica Aglaia se 
îmbolnăvise, o veghease cu multă dragoste, zi și noapte, până 
la sfârșit... 

— A murit, anunţă secretarul cu o voce albă. 

— Mort? păli pedagogul, privindu-l decepţionat pe băiatul din 
faţa sa, al cărui chip mândru purta urmele loviturilor de nuia. 

Umbricius se întoarse către Aurelius și continuă pe un ton voit 
oficial: 

— Îți prezint condoleanţele mele, nobile Publius Statius, 
paterfamilias al neamului Aurelius. 

După aceea, făcu un pas înapoi și se înclină adânc în faţa 
noului dominus care, din clipa aceea, devenea stăpânul absolut 
al tuturor servitorilor din casă. 

Tânărul încremeni, cuprins de un fel de spasm, și simţi cum 
capul i se învârte ca într-un vârtej. Cu un minut înainte, nu era 
decât un băietan fără apărare și oricine îl putea călca în picioare 
fără teama de a fi pedepsit, și acum... Pe buze îi trecu o clipă 
umbra unui zâmbet, în timp ce-l ţintuia din priviri pe învățător, 
strângând și mai puternic în pumn capătul nuielei pe care i-o 
smulsese din mână cu puţin timp înainte. Această scenă dură, 
însă, doar o clipă, după care chipul său încă însângerat de 
lovituri deveni o mască fără nicio expresie. 

— Oh, Aurelius, zeii să te binecuvânteze! exclamă Paris, vrând 
să-i sărute mâna. Incercă să se apropie de prietenul său, dar își 
luă seama imediat și șopti încurcat: 

— Domine... 

— Curaj, Paris, îi șopti la ureche Aurelius. Suferințele noastre 
au luat sfârșit! 


14 


leși apoi fără să scoată nicio vorbă și înaintă prin peristil, între 
două șiruri de sclavi care, aflând vestea, se grăbiseră să se 
adune ca să-i declare supunere. 

— Stăpâne... îl salutară cu adânc respect toţi servitorii casei. 

Umbricius îi făcu loc și Aquila înclină capul cu o politeţe 
slugarnică, în timp ce slujnicele, mai îndrăzneţe, șușoteau între 
ele și-i aruncau ocheade răutăcioase. Lucretia, stând nemișcată 
în spatele unei coloane, îl privea pe sub sprâncene, cu mintea 
plină de îngrijorare pentru viitorul său acum și mai nesigur. 

— De ce te ascunzi, dragă? o întrebă Aurelius pe un ton 
sarcastic care nu prevestea nimic bun. 

Femeia șovăi, după care ridică privirile, străduindu-se să nu-și 
amintească toate ocaziile în care îl ocărâse și-l umilise pe 
băiatul acela mândru, ca să se răzbune pentru toate câte îndura 
din partea tatălui: noul paterfamilias era mult mai tânăr, gândea 
în sinea ei, și ar fi fost de ajuns câteva manevre iscusite pentru 
a-l manevra după cum voia... 

Aurelius o privi atent timp de o clipă, cu o curiozitate pe care 
nu se străduia s-o ascundă, apoi îi luă mâna, arătând cu degetul 
înspre brăţara lată, împodobită cu pietre preţioase, pe care o 
avea la încheietura mâinii: 

— Acea armilla îţi stă foarte bine, Lucretia, dar să nu uiţi să 
mi-o dai înapoi! spuse el pe un ton atât de convingător încât o 
înșelă pentru o clipă pe femeia aceea atât de experimentată. 

Ceva mai ușurată, femeia se pregătea să răspundă cu vreun 
compliment meșteșugit, dar ochii săi îi întâlniră pe aceia ai 
tânărului care se aţintiseră asupra ei cu o privire ca de gheaţă. 
Lucreţiei îi scăpă un geamăt mai asemănător unui suspin decât 
unui semn de aprobare și, după o reverență abia schiţată, 
alergă să se refugieze în camerele sale. 

— Care sunt ordinele, domine? întrebă cu respect Aquila. 

— Voi îmbrăca toga bărbaţilor de ziua mea, îndată ce se va 
încheia banchetul funebru. Ocupă-te de ceremonia de la 
Capitoliu, îi comunică băiatul și, cu un gest plin de dispreţ, își 
smulse de la gât bulla copilăriei. 

— Ai doar șaisprezece ani, domine, îi atrase atenţia 
Umbricius. Mai corect ar fi să aștepți să  împlinești 
șaptesprezece... 

— De ce să fac asta? Generalul Germanicus a fost declarat 
major la cincisprezece. 


15 


— Stăpâne, Germanicus făcea parte din familia imperială! se 
revoltă șeful servitorilor. 

— lar eu sunt Publius Aurelius Statius, patrician roman dintr-o 
familie de senatori și paterfamilias pentru neamul meu, spuse 
răspicat tânărul, ducându-se să-și ocupe locul care i se cuvenea 
în jilțul de onoare al sufrageriei. Și acum, să ne ocupăm de furtul 
acela... 

— Dar, cum așa, chiar acum? Cu o durere atât de mare... 
obiectă Umbricius, temându-se să nu încalce bunele obiceiuri 
ale vremii. 

— O să mă străduiesc să mi-o înăbuș, îi răspunse sec Aurelius, 
fără ca vreunul dintre cei de faţă să mai poată scoate o vorbă. 
Explicaţi-mi ce s-a petrecut ieri noaptea. 

— Stăpânul bănuia de mai multă vreme că administratorul 
Diomedes îl înșela și poruncise de curând să se controleze 
socotelile casei de către un specialist, povesti Acvileus. 

— Socoteli care s-a dovedit că erau absolut corecte, după 
câte am auzit, observă Aurelius. 

— Cu toate acestea, mai este și agrafa! interveni secretarul 
Umbricius. Dominus mi-a spus, chiar acum câteva zile, că 
observase dispariţia unei agrafe care o înfățișa pe zeița Aurora, 
chiar aceea pe care Aquila a găsit-o în camera lui Diomedes... 
Este evident că administratorul avea de gând să pună mâna pe 
întregul tezaur al familiei Aurelia, furându-l piesă cu piesă. 

— O agrafă? Vrei să spui că asta este? Aurelius desfăcu 
pumnul și i-o arătă, fără să-l lase să vadă întreaga lucrătură. 

— Nu știu, n-am mai văzut-o niciodată: stătea întotdeauna 
închisă în casa de bani, alături de alte obiecte preţioase. Pot să- 
ți spun doar ce mi-a spus și mie stăpânul, recunoscu fără prea 
mare plăcere Umbricius. 

— Agrafa cu leul nu este singurul obiect de valoare care a 
dispărut din casă, adăugă Aquila. Mai lipsesc și două coliere, 
mai multe armillae, serviciul de cupe din aur folosit doar pentru 
oaspeţii de vază, o brățară scumpă cu plăci octogonale 
împodobite cu safire și câteva obiecte scumpe de artă 
grecească. 

— Dar sigiliul cu rubine? vru să știe Aurelius. 

— Era alături de Diomedes, când l-am găsit pe acesta leșinat: 
cu siguranţă hoțul acela priceput era pe cale să-l ia și pe acela, 
răspunse Aquila. 


16 


— De fapt, povestea pe care ne-a spus-o intendentul nu stă în 
picioare, domine. Diomedes susține că a fost lovit de un 
necunoscut, dar este clar că i s-a făcut rău tocmai atunci când 
se pregătea să comită furtul, continuă Umbricius. 

— Și, în cazul acesta, unde ar fi dus prada? 

— Avea, cu siguranţă, un complice chiar aici în casă, pregătit 
să ascundă toate obiectele furate, observă pedagogul Crisippos. 

Nici Aquila, nici Umbricius nu mai spuseră nimic, dar ochii 
tuturor se îndreptară în același timp către micul Paris care se 
înroși ca un rac fiert. 

— Ce spune Diomedes în apărarea sa? 

— Încă nu l-a interogat nimeni, domine. Așteptam să se 
întoarcă stăpânul, ca să-l judece el, așa cum face de drept 
numai un paterfamilias. 

— Aduceţi-l aici, în fața mea! porunci tânărul. 

După puţin timp, administratorul era târât în sufragerie și 
îmbrâncit până la picioarele lui Aurelius. 

— Nu sunt eu acela care ţi-a furat bijuteriile, domine. Tatăl 
tău era un jucător înrăit și era pe cale să se ruineze din cauza 
datoriilor. Poate că el însuși a dus câteva din podoabele acelea 
vreunui cămătar, așa cum a mai făcut și în alte dăți. 

— Nu intră în discuţie brăţara cu safir. Mi se pare că am 
văzut-o pe undeva acum câteva zile... spuse Aurelius, 
întorcându-se spre frumoasa Lucretia și privind-o întrebător. 

— Așa este, o purtam eu la serbarea de la Fronto, dar i-am 
dat-o înapoi tatălui tău de îndată ce ne-am întors acasă, afirmă 
femeia, străduindu-se să-și ascundă furia pe care o simţea în 
suflet pentru că era nevoită să vorbească atât de respectuos 
unui băieţaș pe care, până mai ieri, îl putea batjocori fără teamă 
ca ar putea fi pedepsită. 

— Și, de atunci n-ai mai văzut-o? 

— Nu, din păcate dominus n-a mai avut ocazia să mi-o mai 
împrumute. 

— Nici măcar ca s-o dai vreunei servitoare s-o curețe? 

— In casa asta nu există obiceiul de a se da pe mâna 
slujnicelor obiecte atât de preţioase. Dominus... începu 
matroana ieșită din fire. 

Aurelius o întrerupse în clipa următoare. 


17 


— Eu sunt dominus, Lucretia. Să faci bine și să nu uiţi asta de- 
acum înainte, îi aminti el cu o trufie bine subliniată, în timp ce 
femeia își pleca privirile, înăbușindu-și o exclamaţie furioasă. 

— Așadar, Diomedes: tu susţii că unele dintre obiectele care 
lipsesc ar fi putut fi lăsate în gaj chiar de tatăl meu... continuă 
tânărul. 

— Serviciul acela de cupe nu, cu siguranţă: l-am lustruit eu 
însumi, ieri, ca să fie pregătit de ziua ta, declară Aquila, 
privindu-l pieziș pe intendentul care rămăsese în genunchi la 
picioarele lui Aurelius. 

— Ce știi despre acul de păr, Diomedes? îl întrebă pe acesta 
din urmă. 

— Agrafa cu leul a stat întotdeauna în casa de bani, împreună 
cu celelalte giuvaeruri. Nu știu câtuși de puţin cum de a ajuns în 
camera mea, gemu administratorul. 

Aurelius tăcu o clipă, gândindu-se la cele auzite până atunci. 

— Câte ceasuri sunt, Aquila? întrebă apoi, încă absorbit în 
gânduri. 

— De puţin timp a început ora a opta, domine, răspunse șeful 
servitorilor, după ce aruncă o privire rapidă la clepsidra cu apă. 

— A ieșit cineva dintre ai casei ca să facă baie? 

— Nu, stăpâne, termele se aprind abia acum. 

— Bine. Aduceţi o pânză albă și întindeți-o aici, în fața mea, 
porunci el pe un ton ferm, iar sclavii dădură fuga să-i 
îndeplinească dorinţa. 

Pe chipul imperturbabil al tânărului nu se putea ghici nimic 
din vârtejul de îndoieli, nesiguranţă și surprize care pusese 
stăpânire pe sufletul lui. Juca tare, încercând să-și impună 
autoritatea asupra oamenilor, deși aceștia erau mai maturi și 
mai pricepuţi decât el: nu era greu să comanzi, era mai greu să 
te faci ascultat; și dacă ar fi dat greș în acea primă, timpurie 
judecată, nimic nu l-ar mai fi ajutat să recâștige stima și 
încrederea servitorilor care aveau pe mână casa lui, viaţa și 
reputația de cetățean roman. 

— Acum, Umbricius, dezbracă-te și dă-mi tunica ta. 

— Cum? întrebă uluit secretarul. 

— Ai auzit bine, îi confirmă Aurelius. 

Umbricius începu să-și scoată hainele pe rând, clătinând în 
permanenţă din cap, nereușind să înţeleagă ce se petrecea. 


18 


Când rămase doar într-un subligaculum care-i mai acoperea 
numai șoldurile, Aurelius îl opri. 

— Ajunge, Umbricius, spuse patricianul. Apoi, întorcându-se 
către servitori, le spuse: 

— Acum, voi scuturaţi bine hainele deasupra cearceafului. 

În timp ce servitorii îi îndeplineau porunca, tânărul dominus 
nu încetă nicio clipă să-l privească ţintă pe secretar, care 
aștepta pe jumătate gol în chicotelile amuzate ale slujnicelor. 

— Unde te-ai născut, Umbricius? îl întrebă pe neașteptate 
Aurelius. 

— Într-un mic pagus, între Tuscana și lacul Vicus, răspunse 
acesta. 

— Așa mi s-a spus și mie, într-adevăr... murmură Aurelius 
gânditor. 

Spunând aceasta, se ridică din jilț, se aplecă să examineze 
pânza de in așternută pe jos și, cu vârful degetelor, adună 
câteva grăunţe de nisip căzute de pe veșmintele secretarului. 

— Mare păcat că, pe când îl loveai pe Diomedes pe la spate, ţi 
s-a rupt săculețul cu nisip, Umbricius! Totuși, ruptura a fost 
foarte mică sau ţi-ai dat seama imediat de cele întâmplate și te- 
ai îmbrăcat cu haine curate. În schimb, te-ai vârât în pat cu cele 
murdare, gândindu-te că o să te schimbi după ce faci baia de 
după-amiază. Din fericire, la Roma, hainele pentru noapte se 
folosesc destul de rar! 

— Ce vrei să spui, domine? se bâlbâi secretarul, alb la față 
precum cearceaful de la picioarele sale. 

— Că l-ai urmărit pe Diomedes în noaptea aceea, lovindu-l 
mișelește, pentru ca, după aceea, să deschizi casa de bani cu 
cheia de pe care, cine știe cum, ţi-ai făcut o copie. Știind de 
controlul în contabilitate pe care-l ceruse tatăl meu, te-ai 
hotărât să pui furtul în cârca intendentului; așa încât, ca să fii 
sigur că toţi o să se convingă de vinovăția sa, ai ascuns în 
camera lui niște obiecte furate din casa de bani. 

— N-am mai văzut niciodată acul acela de păr, stăpâne! 
protestă Umbricius. 

— Eşti sigur de ce spui? 

— Îţi jur pe zeii nemuritori! declară secretarul, ducându-și 
mâna la pieptul dolofan. 

— Atunci, de unde puteai să știi că o înfățișa pe zeița Aurora? 
îl întrebă Aurelius pe neașteptate. 


19 


— Tatăl tău mi-a spus, ţi-am explicat mai devreme! 

— Nu, Umbricius, este imposibil. Toţi cei cărora le-am arătat 
agrafa au recunoscut pe ea numai leul din Nemeea, datorită 
inscripţiei gravate sub imagine: tu ai fost singurul care ai vorbit 
despre Aurora. 

— Și, ce-i cu asta? întrebă secretarul, încruntându-se. 

— Zeița de pe bijuterie este, într-adevăr, Aurora, dar nimeni 
n-ar fi reușit să deducă asta din mica imagine cu aripi care este 
imposibil de recunoscut. Doar cel care ar fi fost în stare să 
citească inscripţia ar fi putut-o identifica! explică Aurelius 
arătând inscripţia existentă pe bijuterie: NAMEO... 

— Dar este numele leului din Nemeea! remarcă Aquila, șeful 
servitorilor, pe când ceilalţi se arătau și ei convinși de acest 
lucru. 

— Tocmai aici greșiţi! îi făcu să tacă Aurelius. Aţi fost cu toții 
induși în eroare, absolut toţi, de faptul că o parte a lucrăturii în 
relief înfățișează fiara aceea, pe când fecioara cu aripi apare 
doar pe fundal. Totuși numele Nemeea este scris greșit și mie 
mi s-a părut de îndată ciudat ca, lucrând o bijuterie atât de fină, 
un meșter priceput să fi neglijat ortografia corectă, fără a mai 
pune la socoteală faptul că această piesă nu mi se părea deloc 
să fie grecească. In consecință, am bănuit că inscripţia ar putea 
însemna altceva și i-am cerut părerea unui om priceput la 
antichităţi, fratele generalului Germanicus. 

— Doar nu te referi, sper, la prostănacul ăla de Claudius! Știe 
toată lumea că nu-i decât un biet idiot! se minună pedagogul 
Crisippos. 

— Nici vorbă să fie așa! îi răspunse tânărul. Departe de a fi un 
prost, Claudius este un mare învăţat, și cel mai bun cunoscător 
al limbii și istoriei etruscilor care există astăzi în Urbe. Îndată ce 
a văzut agrafa, a tradus pe loc inscripţia. Poftim, priviţi: litera 
aceasta pe care noi toţi am confundat-o cu un O, în realitate 
este 7H-ul etrusc, litera de început a unui cuvânt care se citește, 
ca multe alte cuvinte din limba aceea, de la dreapta la stânga, și 
nu de la stânga la dreapta. După aceea, vine £E, apoi un semn 
care la prima vedere pare un M, dar care, în etruscă, capătă 
valoarea lui S din limba noastră... Cuvântul care rezultă în cele 
din urmă este 7HESAN, adică zeița Aurora a strămoșilor noștri 
tirenieni. 

— Și ce-i cu asta? vru să afle Umbricius. 


20 


— Tatăl meu nu știa niciun cuvânt în etruscă și nu ar fi putut 
interpreta niciodată inscripţia ca să-ţi poată spune exact ce 
semnificaţie are cu adevărat. Tu, însă, Umbricius, ești născut la 
Tuscana, una dintre ultimele localităţi în care se mai vorbește și 
se mai scrie într-o limbă destul de rară acum, atât de rară încât 
până și preoţii înșiși riscă să greșească formulele sacre, când 
oficiază cele mai vechi ritualuri. 

Umbricius își cuprinse toracele gol cu braţele și începu să 
tremure. 

— Așa încât, ieri noapte, continuă Aurelius, în timp ce puneai 
mâna pe agrafă ca să-l poţi acuza de furt pe Diomedes, văzând 
pentru prima oară inscripţia, ţi-a venit dintr-o dată ideea de o 
citi în limba ta de acasă, în care era scrisă... Dacă la aceasta se 
adaugă și nisipul care se păstrase în cutele tunicii tale, nu mai 
încape nicio îndoială: hoțul ești tu! 

Incapabil să aducă vreun argument împotriva acelei 
reconstituiri exacte care-l demascase, secretarul nu încercă în 
niciun fel să dezmintă acuzațiile; rămase, în schimb, ascultând 
încremenit, copleșit de valul de spaimă care-l începuse să-l 
invadeze la gândul apropiatei și asprei pedepse care-l aștepta. 

— Dar, atunci, domine, dacă lucrurile stau astfel, cum îţi 
explici neîncrederea tatălui tău în privinţa lui Diomedes? spuse 
Aquila, care nu era pe deplin convins de cele auzite. 

— Tocmai bazându-se pe o asemenea neîncredere, Umbricius 
a îndrăznit să fure din casa de bani, pe deplin conștient că 
bănuielile vor cădea asupra lui Diomedes, îl lămuri Aurelius. Cât 
despre faimoasa carte de socoteli, vreau să mi-o daţi: am de 
gând s-o arăt cuiva care se pricepe la așa ceva suficient de bine 
ca să nu se lase înșelat prea ușor. 

— Și cu el ce facem? întrebă Aquila, arătând înspre cel 
vinovat. 

Pierzându-și orice speranță, Umbricius se aruncă pe jos cu 
fruntea lipită de pardoseală: 

— Îndurare, stăpâne, nu mă condamna la moarte, o să dau 
totul înapoi! Tot ceea ce ai spus este adevărat; eu am fost acela 
care a golit casa de bani, dar era deja deschisă când am intrat 
în sufragerie, iar brățara cu safire nu mai era acolo! 

— Dacă ne vei spune cum să recuperăm restul lucrurilor 
furate, vei rămâne în viaţă... Totuși, continuă Aurelius, văd, 
după carnea ta fleșcăită, că viaţa prea sedentară printre 


21 


plăcerile Urbei îți pune serios în pericol sănătatea. De acum 
înainte, Umbricius, vei lucra ca zilier pe una dintre moșiile mele 
din Campania, ca să-ţi călești corpul cu ajutorul muncii 
sănătoase de la câmp! 

Un murmur de aprobare însoţi cuvintele sale. 

Aurelius privi în jur. Pe chipurile cu o expresie admirativă ale 
servitorilor se putea citi un nou și profund respect: din clipa 
aceea urmau să i se supună pentru că aveau încredere în el și 
nu pentru că erau obligaţi prin amenințarea cu cele mai grele 
pedepse. 

Văzând aceasta, în cele din urmă liniștit, tânărul scoase un 
abia auzit suspin de ușurare. Intrând înainte de vreme în arena 
adulţilor, acolo unde minciuna, crima și violenţa făceau să 
pălească adevărul și alungau dreptatea, el dusese la bun sfârșit 
prima lui cercetare; învinsese înșelăciunea; câștigase prima lui 
bătălie! 

— Mai este și altceva, stăpâne? vru să știe Aquila, în timp ce 
hoţul era dus afară fără să protesteze, parcă nevenindu-i să 
creadă că scăpase de ștreang. 

— Da. Pregătește documentele grămăticului Crisippos: vreau 
să-l vând la piaţa de sclavi, anunţă tânărul pe un ton hotărât, 
gustând de pe acum răzbunarea pe crudul pedagog care, de 
atâtea ori, se înverșunase împotriva lui. 

Învățătorul, însă, îl privi cu obișnuita sa expresie aspră, ca și 
cum ar mai fi avut de-a face cu un elev încăpățânat și nu cu cel 
care era stăpân peste soarta sa. 

— Evident, o dată cu numele și averea ai moștenit și 
capacitatea de a învăţa fără greutate, tinere Statius. Chiar te 
rog să mă vinzi, nu-mi face nicio plăcere să fiu sclavul unui 
ignorant! spuse Crisippos cu o strâmbătură de dispreţ. 

Din micul grup de servitori se auzi un murmur de indignare: 
pedagogul trebuie să fi înnebunit dacă vorbea astfel cu noul 
dominus! 

— Vă rog să vă duceti fiecare la treburile voastre, ordonă 
Aurelius, fără alt comentariu. Aquila, pregătește funeralii demne 
de numele familiei noastre: banchet, bocitoare, corni, tobe și tot 
ce mai trebuie; te rog să pregătești, mai ales, măştile 
strămoșilor, ca să fie văzute în cortegiu. Cât despre discursul 
funebru, îl voi rosti eu însumi. Va fi un elogiu scurt și sobru. Nu 
este nevoie de lungi dizertaţii retorice ca să pomenești un om 


22 


ale cărui însușiri erau bine cunoscute de toată lumea! spuse 
tânărul, pe un ton foarte serios, în timp ce șeful servitorilor îl 
privea nedumerit, fără a îndrăzni să se întrebe dacă acele 
cuvinte pline de dragoste filială nu ascundeau cumva o nuanţă 
de ironie crudă. 

— Imediat după încheierea doliului, vom sărbători majoratul 
meu și noul meu statut de paterfamilias. Ah, Aquila, anulează 
ultimul ordin pe care ți l-am dat cu privire la pedagog: m-am 
răzgândit. Apropo, unde vrei s-o ștergi, Crisippos? strigă el pe un 
ton autoritar la învăţător, care dădea să plece. Incă nu te-am 
dat afară! 

Pedagogul se opri în loc, ţeapăn ca un stâlp, și Aurelius nu 
putu să nu observe asemănarea cu acele cadavre mumificate 
care mai ieșeau câteodată la iveală în deșertul egiptean: 
aceeași rigiditate macabră, aceeași piele zbârcită, același rânjet 
parcă plin de răutate... 

— Cu tine o să mă socotesc mai târziu, îi spuse. Acum, poţi să 
pleci! 

t 

Trecuseră zece zile și Aurelius era așezat în camera de 
primire, înfășurat în toga albă a bărbaţilor, îmbrăcată cu o zi 
înainte, după ce depusese pe altarul Capitoliului primele fire 
rase din barbă. 

Lucretia, strălucitoare ca întotdeauna, stătea în picioare în 
fața lui, așteptând în zadar să fie invitată să se așeze pe unul 
dintre scaunele cu spătar înalt aflate în jurul mesei. 

— Am trimis să te cheme ca să discutăm despre apropiata ta 
plecare. Am fost nevoit să aștept ca trupul tatălui meu să ardă 
pe rug, dar acum a sosit momentul ca tu să pleci pentru 
totdeauna din această domus care este a mea, îi spuse tânărul, 
accentuând intenţionat pe cuvântul a mea. 

— O să mă mut chiar mâine în casa de pe colina Caelius, dacă 
asta dorești, îi răspunse ea mânioasă. 

— Poate că nu m-am exprimat bine, Lucretia. Ai uitat că și 
casa de pe Caelius îmi aparţine? 

— Tatăl tău îmi promisese... 

— Tatăl meu era un mincinos de prima mână. Testamentul 
său, depus la Fecioarele Vestale, a fost deschis ieri și nu se 
spune acolo nimic despre ceva care să-ţi revină ţie. 

— Porcul ăla bătrân și escroc! înjură printre dinţi femeia. 


23 


— i se pare că este frumos să vorbești în felul acesta despre 
augustul meu părinte, cu care ai împărțit de atâtea ori și masa 
și patul? o întrebă Aurelius răutăcios. Păcat că el nu s-a arătat 
cu nimic recunoscător... 

— Doar nu vrei să plec așa, cu mâinile goale! exclamă 
Lucretia, furioasă, cu ochi din care săreau scântei. 

Aurelius șovăi o clipă, furios pe el însuși constatând că femeia 
aceea, cu doar câţiva ani mai în vârstă decât el, reușea încă să-l 
intimideze, fie prin frumuseţea sa, fie prin fermitatea cu care se 
purta. Important era, însă, ca ea să nu-și dea seama de 
aceasta... 

— Tocmai asta voiam să-ţi cer, frumoasă Lucretia, îi replică 
Aurelius. Vei lăsa aici elegantele mobile din camera ta, vasele 
corintiene, sipetul de argint, măsuţa din lemn de trandafir, 
statueta grecească a lui Psyche și, desigur, toate bijuteriile, 
inclusiv brățara pe care ai luat-o fără să ai acest drept. 

— l-am înapoiat-o lui Aquila, îndată ce mi-ai poruncit asta! 
declară Lucretia ofensată. 

— Nu mă refer la armilla împodobită cu pietre pe care ţi-am 
văzut-o la încheietura mâinii în după-amiaza în care s-a petrecut 
nenorocirea, continuă Aurelius cu un zâmbet batjocoritor. Mă 
refeream la o anumită brățară, cea cu plăcuţe de safir, cea care 
ar fi trebuit să se găsească în casa de bani când Umbricius a 
prădat-o. Secretarul sau, mai bine zis, fostul secretar, jură că în 
momentul furtului nu se mai afla acolo... 

— Nu știu nimic de așa ceva! afirmă femeia plictisită. Probabil 
că hoţul ăla a și vândut-o, înainte de a-ţi da înapoi prada. 

— Cred că putem să-l excludem pe el, frumoasă Lucretia. 
Dacă nu greşesc, ai spus că n-ai mai văzut brățara aceea din 
ziua petrecerii de la Fronto... 

— Chiar așa și este! confirmă ea, înţepată. 

— Vai de mine, o contrazise tânărul, sunt sigur că te înșeli, 
pentru că îmi amintesc perfect că o mai purtai încă în ajunul 
zilei în care a murit tatăl meu. 

— Confunzi! insistă femeia. 

— Nu, graţioasă Lucretia, te asigur că te-am privit mereu cu 
cea mai mare atenţie! glumi Aurelius. Și ceea ce s-a întâmplat 
îmi este destul de clar... atât cât trebuie, cel puţin. Probabil că 
tatăl meu îţi dăduse voie să porţi brăţara încă vreo câteva zile și 
după banchet, sau că în noaptea în care v-aţi întors de la casa 


24 


lui Fronto era prea beat ca să ţi-o mai ceară. În felul acesta, 
când a apărut vinovăția lui Umbricius, te-ai gândit să pui în 
cârca autorului acestui furt și dispariţia acelei bijuterii, știind 
bine că amantul tău nu era în stare să te dea de gol. 

— Baţi câmpii, Publius Aurelius; puterea cu care te-ai trezit în 
mână pe neașteptate ţi s-a urcat deja la cap! Faci eforturi să te 
comporți ca un bărbat matur, dar nu ești decât un copil 
îngâmfat și aș putea să jur că, în adâncul sufletului, tremuri ca o 
frunză în vânt! îl lichidă rapid femeia, pe un ton șfichiuitor. 

— Fermecătoare Lucretia, tu purtai la mână brăţara exact în 
ziua de care ţi-am pomenit... și sunt în stare să ţi-o dovedesc, 
declară el. 

— In ce fel mi-ai putea dovedi? întrebă ea, devenind pe 
neașteptate mai puţin sigură pe sine. 

— Era soare, cu o dimineaţă înainte de a se petrece acel 
incident, și tu ai stat mult timp așezată pe banca din peristil, ca 
să-ți usuci părul. A doua zi, când am primit vestea morții tatălui 
meu, trecând printre servitori, ţi-am ridicat puţin mâna, 
descoperind pe pielea ta câteva umbre albe care nu coincideau 
deloc cu armilla pe care o purtai în momentul acela. Urmele 
clare de la încheietura mâinii sale erau exact de forma 
octogonală a plăcilor cu safire ale brățării dispărute! 

— Tâmpenii! Chiar dacă tot ce spui ar fi adevărat, nu 
dovedește nimic: m-aș fi putut expune la soare în orice 
moment! 

— Chiar așa, adorabilă Lucretia? Și totuși, înainte de 
dimineața aceea, fuseseră multe zile, una după alta, cu cer 
noros... și o bronzare ușoară nu rămâne vizibilă prea mult timp! 

Femeia își mușcă buzele, oscilând între furie și teamă. 

— Ai face mai bine să-mi dai cât mai repede bijuteria, draga 
mea: sunt generos din fire și aș putea cu ușurință peste 
uitucenia unei doamne frumoase, o sfătui sarcastic Aurelius. In 
ce privește, însă, casa de pe Caelius... unei femei frumoase ca 
tine nu-i va fi, sunt sigur, prea greu să se aranjeze altfel. 

— Dar tu habar n-ai cât costă o casă cât de cât decentă în 
Urbe? se revoltă matroana ieșită din fire de furie. 

— După câte știu, ești proprietara unor cămăruțe prin 
Suburra, la periferie; poţi oricând să te muţi acolo, comentă 
Aurelius ironic. 


25 


— Aceea este o vizuină scârboasă de la mansarda unei case 
cu etaj, insula, cum îi spunem noi, bună, poate, doar pentru un 
cerșetor. Doar nu crezi cu adevărat că o femeie de condiţia mea 
ar putea trăi acolo! protestă Lucretia în culmea indignării. 

— Dacă mă răzgândesc, s-ar putea, totuși, să-ți las casa... îi 
propuse Aurelius pe un ton neutru, sperând ca vocea să nu lase 
să se ghicească emoția care-l cuprinsese. 

— Mulţumesc, Publius iubitule. Întotdeauna te-am considerat 
un băiat la locul lui! exclamă Lucretia mai liniștită. 

Acum sau niciodată, se gândi tânărul cu inima bătându-i 
nebunește. Doar să nu-i tremure vocea... 

— Cu o condiţie, însă: să-mi plătești chiria la fel cum i-o 
plăteai tatălui meu! adăugă el dintr-o suflare. 

Lucretia îl privi ţintă, cu gura căscată, prea uimită ca să mai 
poată spune ceva. 

— Ai timp până deseară să te gândești la asta... Te aștept 
după cină în camera mea, încheie Aurelius, salutând-o în grabă, 
nu fără a observa noua privire plină de interes cu care femeia îl 
privea acum. 

„Va veni”, își spuse în sinea lui, cu optimismul de 
nezdruncinat al vârstei sale. Apoi scutură clopoțelul ca să-l 
cheme pe intendent. 

t 

— Vino încoace, Diomedes. Te-am chemat pentru o discuție 
între patru ochi pentru că nu vreau ca fiul tău, Paris, să audă 
ceea ce am să-ți spun. 

Diomedes înaintă șovăind și se opri la câțiva pași de tânărul 
său stăpân. 

— Am aflat că, în ciuda salariului de mizerie pe care ţi-l dădea 
tatăl meu, tu ai o fermă în provincia Picenum, o casă pe colina 
Esquilinului și mai multe depozite la băncile din oraș. Mai mult, 
din cartea cu socoteli au reieșit și niște tranzacţii ciudate... 

— Cum de ai descoperit toate astea, domine? se dădu bătut 
administratorul, cu graba aceea a omului care vrea să scape de 
o povară care-i apăsa sufletul. Am fost foarte prudent și 
credeam că niciun contabil nu poate fi atât de abil încât să mă 
demaște... 

— Nu este, desigur, meritul meu. A fost Pallas, sclavul lui 
Claudius, cel care a examinat sulul de pergament rând cu rând; 
este un geniu al cifrelor! Spune-mi, mai degrabă: cum ai putea 


26 


motiva o asemenea trădare? Ani de zile, familia mea a avut 
deplină încredere în tine... 

— l-am cerut lui dominus un împrumut ca să-i instalez mai 
bine pe părinţii mei la ţară și să obțin eliberarea lui Paris, dar el 
m-a refuzat. Atunci, am furat o anumită sumă din casa de bani 
și am investit-o pe ascuns. În anul următor, aveam deja o 
moșioară, o căsuţă, un mic capital și libertatea fiului meu. M-am 
grăbit, apoi, să pun la loc în casa de bani suma pe care o luasem 
și o dobândă. 

— Mai târziu, totuși, ai mai făcut de câteva ori această 
operaţiune. În noaptea aceea căutai sigiliul cu rubine, nu-i așa? 
Având acel sigiliu erai în stare să pecetluiești orice document în 
numele tatălui meu... așadar, Umbricius nu minţea când spunea 
că tu erai acela care aveai cheia de la casa de bani! Cum ai 
reușit să faci rost de ea? 

— Într-o seară, cu mulţi ani în urmă, începu să povestească 
Diomedes, stăpânul era mai ameţit decât de obicei: a adormit 
imediat și a trebuit să-l târăsc pur și simplu până în pat. Cheia îi 
atârna la gât și eu cunoșteam un fierar care mi-a făcut o copie 
în cel mai mare secret... 

— Deci, ai folosit de mai multe ori sigiliul familiei Aurelius 
pentru propriile tale afaceri! spuse tânărul pe un ton serios. 

— Afaceri care s-au dovedit a fi destul de profitabile, adăugă 
intendentul. Am încheiat contracte pentru terenuri și proprietăţi 
imobiliare, cumpărând un număr de locuinţe comune pentru mai 
multe familii la Ostia, cheiuri în portul Tarentum, grădini și livezi 
în Campania, vii în Lunigiana și chiar și un atelier de fabricat 
amfore la porțile Romei. Am procedat astfel, pentru că eram 
convins că tatăl tău avea să ne aducă la ruină pe noi toţi, dar te 
asigur că am restituit întotdeauna tot ce am luat cu împrumut! 

— Ai comis, totuși, o faptă foarte gravă. 

— Sunt gata să plătesc, domine: de când te-am văzut plecând 
cu cartea de socoteli în mână, am înțeles că eram pierdut și m- 
am pregătit pentru tot ce era mai rău. De mai mult timp aveam 
pregătit un laţ ca să mă spânzur dacă faptele mele aveau să fie 
descoperite și acum a venit clipa să-l folosesc. Jură-mi doar că 
Paris nu va afla niciodată ce am făcut. Dacă fiul meu ar ști de 
aceste speculaţii, i-ar fi rușine din cauza mea și așa ceva eu nu 
pot accepta. El este cinstea în persoană, ai grijă de el atunci 
când nu voi mai fi eu. 


27 


— Ai putea să fii judecat, îi propuse Aurelius. 

— Și să pierd respectul din partea lui Paris? Nu, în niciun caz! 

— Cum vrei, fu de acord Aurelius, abia ţinându-și lacrimile. 

Diomedes se îndreptă spre ușă, încovoiat parcă sub povara 
vinovăţiei sale. Când ajunse pe prag, se mai întoarse o ultimă 
oară către tânărul său stăpân. 

— Ah, domine, ar mai fi ceva. Amintește-ţi să ștergi cuvântul 
junior din formula „Publius Aurelius Statius cel tânăr” de pe 
documentele proprietăţilor pe care le-am pus pe numele tău, 
altfel, acum, când tatăl tău a murit, s-ar putea să ai ceva 
dificultăţi când le vei revendica, spuse el cu o voce stinsă. 

— Vrei să spui că ai cumpărat totul pe numele meu? întrebă 
Aurelius uluit peste măsură. 

— Sigur că da, domine, dar ce credeai? Tatăl tău era un 
smintit și până la urmă ti-ar fi tocat toată moștenirea... Mi-am 
dat toată osteneala ca să salvez averea familiei, chiar cu preţul 
comiterii unui act de neiertat; asta am făcut. Și, acum, te rog să 
mă ierți, dă-mi voie să mă retrag cu laţul acela al meu, înainte 
să-mi pierd curajul. 

— Lasă încolo prostia asta, Diomedes! strigă Aurelius, 
impresionat la culme, alergând să-l oprească. 

— Dar pământul de la Picenum, casa de pe colina Esquilin, 
depozitele de la bancă... 

— Sunt o nimica toată pe lângă tot efortul pe care l-ai făcut! 
Te păstrez în funcţia de administrator și sper ca Paris să vrea să 
calce și el pe urmele tale. Pregătește un document de eliberare: 
îți voi oferi imediat libertatea, nu am de gând să încredințez o 
sarcină atât de importantă unui sclav oarecare! 

— Stăpâne, te voi sluji pe veci, și după mine fiul meu și fiul 
fiului meu! îi făgădui intendentul printre sughiţuri de plâns. 

— Gata cu lacrimile, Diomedes. Mai am acum o treabă de 
rezolvat: trimite-l la mine pe învățătorul Crisippos, îi porunci 
intendentului care se pregătea să iasă plângând de bucurie. 

Îndată ce cruntul pedagog intră, Aurelius îi flutură nuiaua pe 
sub nas. 

— Ferula asta este a mea, acum, și o să fac cu ea tot ce 
vreau! îi comunică tânărul cu o voce amenințătoare. 

Bătrânul pedagog plecă fruntea și așteptă loviturile, 
blestemându-și limba prea ascuțită. 


28 


Pe Aurelius îl mâncau palmele, dar, privindu-l pe Crisippos, 
tremurând și resemnat, își aminti dintr-odată de toate 
exemplele de mărinimie povestite prin cărţile de istorie; 
episoade pe care bătrânul preceptor îl obligase să le înveţe pe 
de rost, cu șuieratul nuielei pe la ureche... Acum, era rândul lui 
să-i dea o lecţie severului învățător. 

— Du-te și ia cărţile, n-am terminat încă volumul al doilea al 
retoricii, îi porunci el, pe când rupea nuiaua în două și arunca pe 
jos bucățile. 

t 

La două luni după ce Publius Aurelius primise toga de bărbat, 
Germanicus, curajosul general, binefăcătorul Urbei, muri în 
Antiochia în floarea vârstei, atins de o boală necunoscută. Unii 
au bănuit că ar fi fost vorba despre o otrăvire comisă de Plotina, 
bună prietenă cu Livia, mama împăratului Tiberius. Ea a 
intervenit, într-adevăr, personal pentru a o salva pe împricinată 
de pedeapsa cu moartea... 

Anotimp după anotimp, an după an, apa din clepsidre a ritmat 
inexorabila scurgere a timpului. La moartea lui Diomedes, 
preacinstitul Paris i-a luat locul ca administrator al averii lui 
Publius Aurelius și ca intendent al casei sale de pe colina 
Viminal. 

Cât despre Aurelius, a servit în legiunile romane, a încheiat o 
căsătorie nereușită și, după aceea, a divorțat. Adept convins al 
filosofiei lui Epicur, patricianul s-a dedicat studiului clasicilor, a 
străbătut regiuni cunoscute pe atunci ale lumii și, la Alexandria, 
în Egipt, l-a cumpărat ca sclav, salvându-l de la eșafod, pe 
neobrăzatul Castor, un grec viclean și de o cinste îndoielnică, 
sortit să devină secretarul de care nu se despărțea niciodată. 

În anul 41 după Hristos, trecuse de-acum mai mult de un 
deceniu de la cea de-a șaisprezecea aniversare a lui Aurelius, 
Claudius, fratele disprețuit de toți al lui Germanicus, motiv de 
mare rușine pentru familie, urcă pe tronul Cezarilor, grăbindu-se 
să-l numească în funcţia de ministru de finanţe pe abilul Pallas, 
fostul său sclav atât de priceput la contabilitate... una și aceeași 
persoană cu „geniul cifrelor” care-l ajutase cândva pe tânărul 
Statius să deslușească taina socotelilor care păreau să nu fie 
prea corecte... 

Ajungem astfel în anul 44 după Hristos. Vara trecuse liniștită, 
fără crime ciudate, fără mistere pe care să le dezlege, fără 


29 


vinovaţi pe care să-i demaște. După o perioadă de vacanță la 
Baia, în tovărășia prietenei sale, Pomponia, Aurelius se pregătea 
să se reîntoarcă la Roma, însoţit ca de obicei de credinciosul său 
secretar Castor. 

Inainte de a se reîntoarce la Roma, apărea, însă, un alt 
popas... 


30 


Anul 797 de la întemeierea Urbei 
(anul 44 după Hristos, toamna) 


A şasea zi înainte de Calendele lui noiembrie 


Micul grup de călători lăsă în urmă lacul Lucrinus și începu să 
urce încet povârnișul craterului. 

— Golful nu mai este la fel! suspină Pomponia, încercând să-și 
așeze capul cu o coafură complicată pe pernele carului, fără să- 
și strice impozanta pieptănătură. 

— Nu poţi să spui că ţi-au lipsit petrecerile! protestă senatorul 
Publius Aurelius Statius, tolănit alături de ea, aruncând o ultimă 
privire spre priveliștea golfului. 

— Pe coastă nu mai vezi acum decât slugile lui Claudius și ale 
hârţogarilor de prin ministere! se plânse matroana. 

— Într-adevăr, în această vacanţă am întâlnit mai mult liberţi 
de palat decât senatori, fu de acord Aurelius. Pe de altă parte, 
chiar și printre senatorii Curiei, cine nu are măcar un bunic 
negustor, dacă nu chiar născut în lanţuri de sclav? 

— Normal! Cu atâtea condamnări și comploturi, acum 
adevărații nobili pot fi numărați pe degete, fără a mai pune la 
socoteală că puţinii care au mai rămas își toacă averea ca să-și 
menţină un nivel de viață demn de Cressus: nici măcar un 
prăpădit de prăvăliaș, astăzi, nu mai este dispus să se 
mulţumească doar cu cincizeci de servitori la dispoziţie! Dacă 
mergem tot așa, mă întreb ce se va alege din marea aristocrație 
romană. 

— Este normal ca împăratul Claudius să-i favorizeze pe 
cavaleri și pe provinciali: patricienii se pare că și-au pierdut 
capacitatea de a mai acţiona. 

— Este ciudat ca tocmai vlăstarul uneia dintre cele mai ilustre 
familii ale Urbei să critice clasa socială din care face parte, 
remarcă nu fără oarecare ironie matroana. 


31 


— Atunci tu, tu care arunci banii în stânga și în dreapta, cum 
de te plângi pentru asemenea cheltuieli nebunești? Cu nivelul 
de viață pe care-l ai, nu știu cum face soţul tău să nu intre în 
faliment! glumi  patricianul, cunoscând bine posibilităţile 
financiare ale prietenului său Servilius, soțul zglobiei matroane. 
Numai petrecerea de adio cred că te-a costat jumătate de milion 
de sesterți, pe lângă monogramele din aur masiv pe care le-ai 
dăruit ca amintire musafirilor! 

— Și mitocanii ăia le cântăreau în palmă ca să-și dea seama 
cât valorează, fără măcar să ia în seamă ornamentaţia aceea 
cizelată! Nu, tu faci foarte bine să construiești o casă la 
Pithecusa. Golful devine un loc vulgar: coasta este prea 
apropiată de Neapolis, la fiecare feria strada este înțesată de 
carele celor mai grosolani ţărănoi... Nu înţeleg de ce Servilius s- 
a hotărât să mai rămână chiar și după încheierea sezonului de 
vilegiatură! 

— Pentru cură termală, Pomponia, îi explică răbdător 
patricianul. În realitate, sărmanul cavaler, după atâtea luni de 
banchete extenuante, mai dorea doar să se odihnească departe 
de o soție vorbăreaţă și prea neastâmpărată. 

În momentul acela, o tuse discretă de dincolo de perdelele 
carului anunţă prezenţa lui Castor, secretarul bun la toate al lui 
Aurelius. 

— Domine... începu el cu un aer viclean. Hamalii sunt obosiţi 
iar vizitiii nu mai au cum să îndemne catârii! 

— Dar de-abia am pornit la drum! se arătă nemultumit 
stăpânul. 

— Stăpâne, tu stai comod aici și ai conversații plăcute cu o 
persoană atât de plăcută, și aici Castor înclină ceremonios capul 
înspre Pomponia. Dar noi mergem pe jos cu poveri grele în 
spinare, pe cărări abrupte și prin văi înguste... 

Grecul, călare pe o iapă blândă cu crupa lată și comodă, arătă 
cu un gest dramatic frumoasa șosea pavată care înconjura lacul 
Lucrinus. 

— Am putea face un mic popas... acceptă Aurelius. 

— Adeona să te aibă în pază, stăpâne! îi mulţumi Castor, 
pomenind numele zeiței întoarcerii fericite. In plus... canicula 
este cumplită și hamalii au gura uscată. 


32 


Patricianul își ridică privirea către orizont: se aflau cam la 
jumătatea toamnei, cu cerul acoperit și cu un vânt destul de 
umed. 

— Vrei să spui că ţi-e sete, Castor? spuse el aruncându-i o 
privire îngheţată. Ești norocos: uite acolo o fântână cu apă 
nespus de răcoroasă! 

Levantinul clătină din cap, revoltat: 

— Vrei să ne îmbolnăvim de moarte bând rece când suntem 
leoarcă de sudoare? 

— O să-ţi dau eu niște vin, Castor, interveni matroana, râzând 
cu poftă. 

— Nu-l mai strica și tu! o certă Aurelius, în timp ce grecul 
dispărea în direcția carului încărcat cu burdufuri de apă. Toată 
lumea spune că sunt prea indulgent cu pisălogul ăla. Și totuși, 
de fiecare dată când îl refuz, își găsește imediat un apărător. 

— Lasă-l să bea, Aurelius, sau va găsi el un motiv ca să ne 
oprim de încă zece ori și n-o să mai ajungem la timp la Tertia. 
Nu mai avem mult. 

Într-adevăr, caravana se îndrepta către gura craterului; după 
ce trecură de ultimele stânci, un lac întunecat le apăru în față în 
toată neliniștitoarea sa frumuseţe. 

— Avernus este pe cale să devină un loc la modă, comentă 
Aurelius, uimit că atât de mulţi dintre concetăţenii săi doreau 
să-și construiască locuințe elegante chiar pe buza Infernului: de 
aici blândul Enea coborâse ca să-și viziteze strămoșii, aici își 
rostea profeţiile prima dintre Sibile, iar morţii prindeau glas. 
Aproape atârnând peste ape, se înălțau pereţii abrupți ai 
craterului; teren bun pentru construit o casă era foarte puţin, 
pentru că toată partea din dreapta a lacului era ocupată de 
instalaţiile portuare acum lăsate în părăsire și de o uriașă clădire 
pentru băile termale. Drumul pentru care, foarte îngust, părea, 
în unele locuri, să se prăbușească peste rotunjimea regulată a 
lacului, considerat într-o vreme ca loc de intrare în Styxul 
infernal: până și Hannibal, plecat să prade câmpia cumană, se 
oprise în preajma acestor ape misterioase, pentru a sacrifica 
zeilor Infernului o turmă de miei negri. 

— În scobitura asta, unde cândva nu trăiau decât ţăranii 
săraci, acum prețul unui iugăr de pământ a sărit la niște sume 
ameţitoare! constată Aurelius. 


33 


— Așa este, Plauţii locuiau aici de pe când bunicul lui Gnaeus 
nu era decât un libert. Acum, proprietatea lor este neprețuită. 
Bătrânul se îmbogăţise din comerțul cu pește, în perioada 
războaielor civile, când generalii și oamenii politici, între o 
bătălie și alta, se întreceau în rafinamentele culinare. In 
douăzeci de ani a reușit să cumpere toate pământurile de la 
nord de crater, scoase la vânzare de proprietarii ruinaţi de 
datorii și de condamnări la exil. Și iată rezultatul! spuse 
matroana arătând, pe o fâșie îngustă de teren, splendida 
construcţie care se vedea albă printre copaci. 

— Chiar că este o minune de casă: chiar fiind nepotul unui 
sclav, nu se poate spune că Gnaeus este lipsit de gust! îi 
mărturisi patricianul, plin de admiraţie. 

— Închipuie-ţi că Tertia Plautilla a răspândit zvonul cum că s- 
ar trage din lucumoni, adică din căpeteniile etruscilor! Eu nu o 
contrazic: puţin mister nu strică în vizita aceasta a noastră. 

— Ce aveţi de gând să vindeţi? întrebă curios Aurelius: 
priceperea bunei sale prietene de a face rost de bani aproape că 
egala capacitatea sa de a-i cheltui cu amândouă mâinile. 

— Uleiuri aromatice și esențe afrodisiace. Plautilla este 
expertă în ierburi aromatice și și-a amenajat un adevărat 
laborator, angajându-i pe cei mai buni fabricanți de parfumuri 
din Neapolis. Eu mă voi ocupa de vânzare și de reclamă. 

— Reclamă? se miră Aurelius. 

— Sigur că da! În timpul alegerilor, fiecare candidat nu 
plătește poate sute de pierde-vară și-i trimite să-i scrie numele 
pe zidurile orașului? Toate tavernele mai elegante atârnă pe 
străzi inscripţii prin care își laudă bucătăria, și chiar și /upae se 
îngrijesc să-și dezvăluie farmecele pe coloanele Forului. Așadar, 
nu văd de ce acest sistem n-ar putea funcţiona și pentru 
vânzarea cosmeticelor! Dacă și un patrician cu nume mare s-ar 
gândi să lanseze moda... 

Senatorul se limită doar la a surâde, ferindu-se s-o privească 
în ochi pe prietena sa. 

— Acum, Plautilla și-a pus în gând să se mărite cu Sempronius 
Priscus, un nobil plin de pretenţii, așa că îi trebuie o zestre 
corespunzătoare: vrea să vândă partea sa din moștenire și aici 
intri în joc tu, Aurelius, ca fiind mai priceput la legi. Trebuie să fii 
atent ca fraţii săi să nu încerce s-o tragă pe sfoară! 

— Dar cum se face că Tertia Plautilla nu are zestre? 


34 


— Este la a treia căsătorie și a făcut deja praf două. Îți aduci 
aminte când s-a măritat cu Balbus? întrebă matroana cu un 
zâmbet șăgalnic. Știa că între patrician și prietena sa fusese o 
relaţie, înainte de nunțile acelea făcute în grabă. 

— Îmi amintesc mai ales cum Paulina, mama ei vitregă, făcea 
orice ca s-o ţină cât mai departe de mine. 

— Și avea motive serioase: sărăcuţa nu și-ar mai fi găsit 
niciodată un soţ dacă tu n-o lăsai în pace, afirmă Pomponia care 
își amintea mai multe despre aventura aceea decât însuși 
protagonistul ei. Uite, am ajuns. Sacră Artemis, ce întunecat 
este lacul toamna! 

Avernul era nemișcat și apa avea o culoare mohorâtă. Pe 
malul celălalt al posomorâtei întinderi lichide, în mijlocul 
vegetației sălbatice, se mai zărea încă portul părăsit, ruinele 
unei uriașe isprăvi inginerești, construită cu numai câteva zeci 
de ani în urmă, care pierea acum sub asaltul timpului, 
scufundându-se zi de zi în nisipul nesigur pe care fusese 
înălțată. 

Carul se opri în faţa unor clădiri impunătoare, împrejmuite cu 
un zid destul de scund. Într-un loc, printre pietrele pătrate, sub 
mozaicul care înfățișa un dulău fioros, o inscripţie îi ameninţa pe 
cei care treceau pe acolo: CAVE CANEM, atenţie la câine! 

t 

— Aurelius, Pomponia! S-a întâmplat un lucru îngrozitor! 

Tertia Plautilla alergă înspre ei, gâfâind cu sufletul la gură. 
Patricianul o privi cu oarecare emoție pe fosta sa iubită. Cei 
zece ani care trecuseră își lăsaseră pecetea pe chipul expresiv 
din care răsărea un nas lung, acvilin: pielea, de care Aurelius își 
amintea că era roz și netedă ca aceea a fetițelor, era acum mai 
închisă la culoare, mai puţin luminoasă; corpul de silfidă, cândva 
mlădios ca trestia, se rotunjise cum se cădea unei matroane în 
floarea vârstei și claia de păr negru era adunată într-o coafură 
foarte complicată cu o mulţime de zulufi. 

— Fratele meu, Atticus, a murit! reuși Plautilla să spună în 
cele din urmă, printre sughițuri de plâns. L-au găsit azi- 
dimineaţă în bazinul cu mrene și din mâna dreaptă nu mai avea 
decât un ciot! 

— Oh, zei nemuritori! gemu Pomponia. 

— A alunecat în crescătoria de pești în timpul nopţii. Nimeni 
nu l-a auzit îndepărtându-se de casă, nici măcar sclavii, le 


35 


explică, distrusă, prietena lor. Patricianul o cuprinse protector cu 
braţul pe după umeri, oferindu-se să plece de îndată, ca să nu 
tulbure doliul familiei. 

— Nu, nici vorbă, Aurelius, chiar te rog să rămâi: aici, parcă au 
înnebunit cu toţii și eu am nevoie de un prieten de nădejde. 
Tatăl meu ar fi onorat de prezenţa ta la ceremonia funebră. Și, 
de altfel, trebuie întocmit testamentul și ajutorul tău ar fi foarte 
preţios. 

— Bine. Pot să-mi prezint condoleanţele văduvei? întrebă 
senatorul pe un ton neutru. 

— Da, sigur că da, spuse Tertia, vizibil contrariată. 

— Priscilla nu este o femeie extraordinară, totuși..., explică 
Aurelius. Soţia fiului cel mare al soților Plautius, șleampătă și 
cicălitoare, era una dintre cele mai puţin atrăgătoare femei pe 
care le întâlnise vreodată: plictisitoare, stângace și plângăreaţă, 
era întotdeauna nemulțumită de tot ce vedea în jurul ei; în plus, 
avea obiceiul supărător de a-și trage nasul tot timpul. 

— Dar cum, nu știi? Atticus a divorțat de câteva luni, după 
douăzeci de ani de căsnicie! Și-a luat o nevastă fără un sfant 
care... mă rog, nu vreau să-ţi spun eu nimic, o s-o vezi tu cu 
ochii tăi. Să știi numai că este mai tânără decât mine: în fiecare 
dimineaţă se spală pe față cu lapte proaspăt și timp de mai bine 
de o oră este pieptănată. Mai mult, o mai cheamă și Elena! 

Aurelius deveni dintr-o dată foarte atent, ca întotdeauna când 
intra în contact cu anumite subiecte. 

— Era măritată cu un anume Naevius din Neapolis, pe care 
tatăl meu l-a îndepărtat plătindu-i mulţi bani. În câteva luni, cu 
aerele sale de superioritate, a reușit să-l prindă în mrejele ei pe 
imprudentul Atticus și să intre în casa noastră cu un contract 
legal de căsătorie. Nimic nu este destul de rafinat pentru ea; și 
când te gândești că, înainte de a-l întâlni pe fratele meu, trebuia 
să se mulțumească să fie servită de o singură slujnică și aia ca 
vai de ea! Oricum, lucrul acesta nu mă privește: am nevoie doar 
de o zestre ca să mă pot mărita! 

— Sempronius Priscus, o familie de consuli care era deja 
foarte cunoscută pe vremea lui Sulla... o dădu de gol Pomponia. 
Asta va fi cel de-al treilea soţ al tău, nu-i așa? 

— Și aș vrea să fie și ultimul! Pe Metius l-am luat pentru că 
așa voia tatăl meu, pe Balbus ca să uit un alt bărbat... 


36 


Patricianul care mai nutrea acum pentru Plautilla doar o caldă 
camaraderie, se prefăcu că nu înţelege aluzia. 

— N-o să duci dorul unui asemenea paradis? întrebă privind 
admirativ în jur: peristilul, de o rară eleganţă, era încă plin de 
schele pe care se vedea trudind un muncitor mititel. 

În dreapta, dincolo de arcul larg de marmură, o alee acoperită 
ducea în grădină, până la un ciudat turnuleț ascuns printre 
copaci. De lângă straturile de flori se putea admira marele parc, 
străbătut de un mic canal, îmbrăcat în marmură, care se vedea 
albind prin mijlocul unor arbuști. Apa din el se pierdea susurând 
blând în pădure, în spatele unei mari voliere. 

— Nu-mi pasă că părăsesc vila. Viaţa trăită departe de Roma 
nu este o viaţă adevărată. Îmi aduc aminte că și spuneai cândva 
asta, le explică Tertia. 

— Cred asta și acum, într-adevăr. 

— Aici cultivi ierburile aromatice pentru parfumurile noastre? 
întreba între timp Pomponia, fără să-și dea seama de 
împrejurări, pentru că nici doliul apăsător, nici frumusețea 
peisajului n-o făcuseră să uite de afaceri. 

— Nu, canalul duce la balta pe malul căreia Secundus își 
crește păsările. Grădina mea se află mai jos, lângă bazine. Chiar 
acolo, în cel mai mare dintre ele, l-am găsit pe Atticus... 

Aurelius privi înspre lac, unde se vedeau strălucind bazinele 
de pește. Locul acela, un adevărat triumf al vegetației, ar fi 
părut sălbatic unui ochi neatent, dar senatorul nu se lăsă 
înșelat: parcul era rodul unui proiect foarte îngrijit conceput, iar 
natura, doar în aparenţă sălbatică, fusese adaptată trunchi cu 
trunchi, piatră cu piatră, exigențelor estetice ale unui 
constructor rafinat. 

Cele șase mari bazine de lângă mal dovedeau că Plautius, 
spre deosebire de atâția parveniţi bogaţi, gata să renunțe la 
orice activitate productivă, în încercarea de a-i imita cu 
stângăcie pe aristocrați, nu se rușina să se ocupe și acum de 
activitatea foarte rentabilă de pe urma căreia își dobândise 
averea. 

— Tata este mândru de casa sa și de comerțul pe care-l face. 
Dar este bătrân și afacerile au trecut în mâinile lui Atticus. 
Acum, cine mai știe... 

— Curaj, Tertia, gândește-te la nunta ta! o îndemnă 
Pomponia. „Şi la afacerea noastră”, adăugă ea în gând. 


37 


— Intraţi în terme acum: ca/idariunul este pregătit și 
balneatores vă așteaptă deja. Cina va fi servită la ora a noua: 
din păcate, în loc de petrecerea pe care aș fi vrut să vi-o ofer, va 
fi o masă funebră... 

— Grozav moment ne-am ales ca să venim aici! oftă 
matroana când rămase singură cu Aurelius, dând unui sclav 
palla mare de voiaj. 

Senatorul nu-i răspunse: privea în depărtare, la marele bazin 
rotund, în care se vedeau sărind din apă monștrii care simţiseră 
gustul cărnii de om. 

t 

— Castor, pe unde te-ai ascuns? striga Aurelius, umblând în 
zadar prin camerele de lângă dormitorul său, unde credinciosul 
său secretar ar fi trebuit să-l aștepte. 

Nu era, însă, nici urmă de grec: de când își strânsese o mică 
avere prin mijloace nu întotdeauna curate, fostul sclav devenise 
mai puţin ascultător și deseori dispărea tocmai atunci când era 
mai mare nevoie de el. 

Senatorul era pe cale să se înfurie: cine avea să-i mai 
aranjeze ca lumea cutele togii? Sigur că nu un servitor 
nepriceput de la ţară, născut și crescut într-o fermă! Poate că ar 
fi fost mai bine să aleagă o hlamidă frumoasă sau o synthesis 
grecească, mai ușor de îmbrăcat... dar cum să renunţe la a se 
arăta în faţa frumoasei Elena fără niște veșminte potrivite cu 
rangul său? 

Fără ajutorul lui Castor se afla în mare încurcătură, recunoscu 
senatorul, întrebându-se de ce îl mai ţinea în slujba lui pe 
levantinul acela obraznic din cauza căruia avea mereu de suferit 
onorabila sa poziţie de părinte al patriei. Doar cu o lună în urmă, 
Castor își permisese să se folosească de numele său ca garanţie 
pentru a vinde niște bijuterii de furat. Aurelius își dăduse seama 
de afacerea necurată încheiată de secretarul său abia când soţia 
consulului în funcţie se mândrea prin capitală cu un colier de 
safire furate de la fiica unui consilier municipal și nici nu-i venea 
să se gândească ce s-ar fi putut întâmpla dacă cele două 
cucoane s-ar fi aflat faţă în față la același banchet. 

— Castor! îl strigă el pentru ultima oară, resemnându-se apoi 
să accepte ajutorul vreunui sclav de-al casei. Nu așa, 
nenorocitule! strigă el la valetul neîndemânatic care încerca să-i 


38 


aranjeze toga. Cuta trebuie să ajungă până la laba piciorului, dar 
fără s-o acopere! 

Cu un gest nervos, smulse din mâinile bietului servitor 
țesătura fină de lână și încercă să și-o aranjeze de unul singur, 
pufnind furios printre dinţi. 

— Domine, Domine! năvăli în clipa aceea grecul, într-o stare 
de mare agitaţie. Acolo este o doamnă... și, cu ajutorul 
palmelor, desenă un contur șerpuit, ca al unei amfore, cu niște 
curbe bine pronunţate. 

— Ah, ai apărut și tu, în sfârșit! izbucni Aurelius pregătindu-se 
să-i tragă câteva, dar Castor se și apucase să-i aranjeze toga cu 
mișcări pline de îndemânare. 

— Poftim, acum ești mult mai arătos! Du-te, ce mai stai, te 
așteaptă! îl îndemnă și, înainte ca furiosul său stăpân să mai 
poată deschide gura, grecul dispăru pe coridor. 

Totuși, în scurtul răstimp al intervenţiei sale fulgerătoare, 
Castor făcuse, într-adevăr, o treabă perfectă; așa încât, atunci 
când patricianul apăru în ușa sălii de primire, cu puţin înainte de 
ora a noua, arăta de-a dreptul impecabil, cu încălţările bine 
lustruite și cu toga albă împodobită cu eșarfa senatorială care-i 
atârna de pe umerii puternici. 

— Aurelius! se auzi strigat de o voce tremurătoare. 

In prag apăruse o matroană care trecuse de vârsta tinereţii, 
cu o figură aristocratică plină de măreție pe care înflorea un 
zâmbet cald de bun venit. 

— Paulina! exclamă  patricianul, apropiindu-se de ea cu 
respect. Femeia înclină ușor capul ca pentru a se lăsa privită 
mai bine. Ținuta dreaptă și mândră era tot princiară și chipul, 
brăzdat de cute adânci, păstra neatinsă, chiar și la vârsta ei 
înaintată, acea nobleţe a trăsăturilor care-i conferise, într-o 
vreme, faima celei mai rafinate matroane din Roma. Ridică puţin 
capul ca să-l întâmpine cu un sărut; în părul încărunţit, diadema 
de camee scoase un clinchet ușor. 

— Ești la fel de minunată! îi declară cu admiraţie Aurelius. 

— Aurelius, am un fiu general, comandant de legiuni. Nu ţi se 
pare cam târziu ca să-mi faci curte? se eschivă matroana. 

— Frumusețea se mai poate șterge o dată cu trecerea anilor, 
dar fascinația niciodată, nobilă Paulina! 

— Au trecut mai mult de zece ani de când te-am văzut ultima 
oară; știu că ţi-ai luat locul cuvenit în Senat, după o tinereţe 


39 


destul de zvăpăiată. Dar o să vorbim mai târziu de poznele tale. 
Din păcate, acum avem altele la care trebuie să ne gândim! 
spuse Paulina, întinzându-i mâna ca să se lase condusă de el la 
masă. 

Făcuseră abia câţiva pași, când veni înspre ei un bărbat cu o 
expresie înnegurată și neîncrezătoare. 

— Fiul meu vitreg, Plautius Secundus, făcu prezentările gazda. 

Acela trebuia să fie crescătorul de păsări, aprecie Aurelius, 
salutându-l cu un gest prietenos. Carnaţia foarte albă și nasul 
încovoiat, ca al unei păsări de pradă, îi dădeau noului venit un 
aer trist, aproape visător; nici măcar ochii de un albastru 
spălăcit nu reușeau să-i mai învioreze cât de cât chipul. 
„Seamănă cu un uliu șoricar, de aceea se simte bine în tovărășia 
păsărilor”, reflectă patricianul și, încercând să nu surâdă, se 
gândi să-i facă o plăcere și-i ceru informaţii despre iubitele sale 
înaripate. 

Ideea merse drept la ţintă: bărbatul avu o tresărire de bucurie 
sau, cel puţin, așa crezu că deslușește Aurelius în imperceptibila 
ridicare a sprâncenelor, cel mai intens semn de bucurie care s- 
ar fi putut citi pe chipul acela îndurerat. 

— Și iat-o pe Elena, văduva lui Atticus, spuse pe un ton glacial 
Paulina. 

Aurelius deveni dintr-odată nespus de atent. 

Femeia care venea de una singură pe terasa plină de flori știa 
chiar prea bine cât de frumoasă era: pe chipul său se întipărise 
o grimasă de durere demnă și, cu mișcări studiate și graţioase, 
abia atinse mâna oaspetelui cu degetele reci, foarte îngrijite și 
cu unghiile prea lungi. Niciun mușchi nu i se clintea pe faţă ca 
să nu strice cu nicio urmă a vreunei emoţii transparenţa ca de 
porțelan a splendidei carnaţii. 

— Nu rămân decât o clipă, ca să-l salut pe oaspetele nostru: 
sufăr prea mult ca să mă pot atinge de mâncare, declară 
văduva, plină de tristeţe, dar senatorului i se păru că avea 
expresia relaxată și sătulă a unei persoane care abia se ridicase 
de la masă. 

Cu gesturi bine controlate, statuia vie își trecu mâna peste 
părul de culoarea mierii. Era, desigur, blondă naturală, aprecie 
patricianul aruncând o privire rapidă, de cunoscător: o nuanţă 
rară de păr în sud. Și corpul, înfășurat în tunica albă de doliu, 
era la înălţimea trăsăturilor sale splendide. 


40 


— Știu cât de mult suferi, draga mea noră, spuse Paulina pe 
un ton acru, dar te rog să mai rămâi, din respect pentru 
senatorul Statius care ne onorează cu prezenţa sa. 

Rugămintea sună ca o poruncă, așa că frumoasei nu-i mai 
rămase altceva de făcut decât să se supună. 

— Fiica mea, Naevia, anunţă Elena la puţin timp după aceea, 
aproape absentă, chemând-o lângă ea pe fata de vreo 
șaisprezece ani, cu părul lung, castaniu, lăsat liber pe umeri ca 
semn al condiţiei sale de fecioară. Tânăra, care nu semăna 
deloc cu mama sa, îl privi atent pe patrician cu o expresie 
serioasă în care Aurelius putu ghici o mare inteligenţă și o tărie 
de caracter ieșită din comun. 

t 

În cele din urmă își făcu apariţia și paterfamilias. Din întreaga 
ființă a bătrânului, deși doborât de teribila nenorocire, emana 
încă o mare energie și în privirea sa obosită se mai putea 
întrevedea acea sclipire a șireteniei care făcuse din el un 
concurent de temut în lumea afacerilor. 

— Aș fi vrut să te cunosc în împrejurări mai puţin triste, 
onorabile senator Statius: din păcate, ai sosit într-un moment 
îngrozitor. Dar să nu-ţi faci griji, îndatoririle gazdei sunt sacre și 
sunt sigur că și nefericitul meu fiu ar fi onorat dacă ar putea ști 
că ești prezent la banchetul prilejuit de moartea sa. Așa că, fii 
binevenit în casa mea! 

Alături de Gnaeus Plautius, Aurelius se îndreptă către terasă și 
nu se putu abţine să nu scoată o exclamaţie de sinceră uimire: 
veranda uriașă se sprijinea pe stâlpi de alabastru atât de subțiri 
încât păreau să nu poată susţine nici măcar o foaie de papirus 
și, de jur împrejur, se întindea o grădină suspendată de o 
eleganţă rar întâlnită, cu plante inteligent așezate ca să creeze 
un colţișor plăcut în peisajul acela sumbru din împărăţia 
morților. 

— Înţelegi acum de ce nu simt lipsa capitalei, Statius? Nu-mi 
doream nimic altceva decât să stau aici, liniștit, împreună cu 
soția și cu copiii mei, departe de praf și de zgomot... Apropo, 
cum este cu interdicţia de circulaţie din Roma? Am auzit că s-au 
eliberat atâtea permise de liberă circulaţie încât Lex lulia 
Municipalis a devenit doar o vorbă în vânt. 

— Așa este, toată lumea se plânge de circulaţia nebunească, 
dar nimeni nu vrea să renunțe la comoditatea carului... In orice 


41 


caz, oprirea circulației datează de aproape un secol și, de bine 
de rău, mai funcţionează cât de cât. Asta dacă ne gândim că, 
atunci când a intrat în vigoare măsura aceea atât de hulită de 
oameni, cu toţii se așteptau să fie anulată după nicio lună! 
comentă patricianul, așezându-se pe pernele plăcut încălzite ale 
patului de ospăț. 

In clipa aceea, un bărbat cu un aer martial apăru în pragul 
ușii. 

— Fiul meu, Lucius Fabricius, comandantul legiunilor de pe 
Rin, îl prezentă stăpâna casei. 

Aceea era, desigur, o prezenţă neprevăzută, se gândi 
Aurelius, care nu se aștepta câtuși de puţin să-l întâlnească pe 
general în casa tatălui său vitreg. Circula zvonul că între 
vlăstarul unui neam nobil și familia dobândită prin căsătoria 
mamei sale raporturile erau destul de încordate: nobilul 
Fabricius, crescut în umbra unui tată provenit dintr-o străveche 
și nobilă familie de senatori, nu le vedea cu ochi buni pe rudele 
acelea plebee și provinciale, fără alte dovezi de glorie a 
trecutului decât banii în cantităţi cât mai mari. 

Bărbatul înaintă, salutând țeapăn, cu gura încremenită într-o 
strâmbătură amară, aproape crudă: trăsăturile sale colţuroase 
alcătuiau un tip de frumuseţe care se găsea destul de rar la un 
bărbat, aceea care nu scade cu nimic din forța expresivitații 
masculine. 

Ar fi trebuit să dea multă atenţie doamnelor, ca să nu se lase 
eclipsat de acel militar cu o înfățișare atât de aspră, reflectă 
Aurelius, cântărindu-și rivalul: femeile erau întotdeauna chiar 
prea mult dispuse să cedeze în faţa farmecului unei platoșe de 
militar! 

Cât despre cei din stirpea Plautius, ei nu se străduiau să arate 
o prea mare simpatie faţă de noul venit: aroganţa patriciană a 
lui Fabricius părea chiar să genereze la bogaţii vânzători de 
pește un fel de antipatie cu greu mascată. 

— Tot ce se mănâncă la masa asta este produs pe pământul 
meu! declară bătrânul cu mândrie, în timp ce servitorii aduceau 
gustatio. 

Un platou enorm plin cu stridii, midii și scoici fu dezvelit în 
mijlocul mesei, trezindu-i Pomponiei un entuziasm atât de 
zgomotos încât toate discuţiile din jur se întrerupseră. 


42 


— Dacă Servilius ar fi fost aici! exclamă ea încântată, cu 
gândul la soţul ei cel lacom, ocupat acum să-și trateze 
reumatismele la termele din Baia. 

— Stridiile au fost pescuite doar cu câteva minute înainte: 
stropiţi-le cu acest vin Ulbanus din Cumae, îi sfătui pe comeseni 
amfitrionul și, după obișnuitele formule adresate zeilor și un 
elogiu pentru răposat, dădu semnalul de începere a banchetului. 

t 

— Vrei să vezi cum creștem stridiile? îl întrebă Plautius pe 
senator care privea la Elena cum lua cu vârful degetelor o 
scoică, ca și cum i-ar fost frică să nu facă vreun gest neelegant. 

— Chiar este nevoie să vorbim despre pești? interveni 
generalul. 

— Subiectul ăsta este pasionant, îl contrazise Aurelius care nu 
prea era încântat de atâta morgă aristocratică... „Și familia mea 
este mai veche decât a ta, așa că nu-ți poţi permite să mă 
privești de sus”, adăugă el în gând. 

— Va trebui să discutăm și problemele acelea juridice... 
sugeră Tertia, atrăgându-le atenţia celor trei bărbaţi. 

— Dar ce grabă pe tine, dragă, să devii o patriciană! o ironiză 
Fabricius. 

— Ar trebui să te însori și tu cu o plebee bogată, Lucius, ca să- 
ți mai înzdrăvenești finanţele! îi replică acru femeia. 

— Mie nu-mi trebuie bani, declară dispreţuitor generalul. Pe 
front nu te îmbraci cu haine elegante și un bun comandant 
mănâncă același terci ca și legionarii, așa cum făcea divinul 
lulius... 

— Ah, dar Caesar, după campaniile militare, devenea un alt 
om! interveni atotștiutoarea Pomponia. La douăzeci și cinci de 
ani el avea deja datorii de zece miliarde și a trebuit să 
cucerească Gallia ca să le plătească! Știţi bine că i-a făcut cadou 
Serviliei o perlă de șase milioane de sesterţi, iar Cleopatrei... 

— Un soldat nu are nevoie să facă daruri femeilor! o 
întrerupse Fabricius. 

— Apropo de cadouri, Aurelius: stofa pe care mi-ai trimis-o 
este splendidă, interveni Plautilla, cu o perfidie involuntară. Pare 
pictată, dar desenul este prea regulat... 

— Este vorba despre un procedeu folosit în Indii: țesătura 
provine din insula Taprobane, unde gravează motivul pe o 


43 


scândură din lemn îmbibată cu culoarea dorită și apoi imprimă 
acest model pe stofă folosindu-se o presă. 

— Foarte ciudat, se miră Plautilla. 

— Se pare chiar că, mai la est, se folosește acest sistem 
pentru a tipări literele scrise, astfel încât să se obţină mai multe 
copii de pe un singur sul de papirus. 

— Ce prostii! Asta este, evident, o povestioară răspândită 
pentru cei care cred orice: n-o să vezi niciodată o carte de felul 
ăsta, senatore; papirusul s-ar face bucăţi! Și apoi, cum poţi să 
crezi că un popor atât de îndepărtat și de sălbatic ar putea 
cunoaște metode neștiute de romani? Dincolo de granițele 
Imperiului nu există decât barbarie! pufni Fabricius cu un 
patriotism agresiv. 

Între timp, doi servitori intraseră cu o tavă mare de argint. 

— la să vedem ce se mai mănâncă! exclamă Gnaeus, ridicând 
capacul greu, cu o ornamentaţie bogată. 

Bătrânul se aplecă asupra vasului și nu mai putu scoate nicio 
vorbă. Rămase cu gura căscată, iar ochii erau holbatți și 
deveniseră sticloși, cu o expresie de nesfârșită mirare. 

— Cine a îndrăznit? strigă cu o voce gâtuită. 

Pe fundul tăvii aburinde, o mreană înconjurată de un sos 
roșiatic părea cufundată în sânge. 

— Pe toţi zeii din cer... Atticus! murmură Plautilla, albă la față 
ca varul și ducându-și mâna la stomac. 

— Puneţi să fie biciuiţi imediat sclavii de la bucătărie! ordonă 
Fabricius în timp ce încerca să-l îmbărbăteze pe tatăl său vitreg, 
care era înspăimântat. Între timp, din capătul sălii venea un 
servitor tânăr foarte agitat. 

— Stăpâne, nu lua în seamă... 

— E vina ta, prefăcutule! șuieră Secundus, îmbrâncindu-l cu 
furie. Tu ești acela care te-ai ocupat de pregătirea mesei! 

Bătrânul îl potoli cu un gest și se ridică în picioare, dând la o 
parte braţul protector al lui Fabricius. 

— Cine a pus la cale bătaia asta de joc pe seama unui părinte 
îndoliat? Răspunde-mi, Silvius, zise el cu vocea pierită. 

— Nu și-a bătut nimeni joc de tine, stăpâne. Nu-ţi aduci 
aminte că ai poruncit să le oferim oaspeţilor noștri tot ce este 
mai bun? Mreana a fost pescuită ieri din bazinul cel mic, la 
ordinul tău, și ţinută toată noaptea într-o saramură de ierburi și 


44 


suc de prune. Sclavii n-au mai primit nicio altă indicație și au 
pregătit-o așa. 

— Șarpele ăsta ticălos, a făcut-o dinadins... mormăi Fabricius 
printre dinți. 

Dar Gnaeus părea deja să-și revină. Trecându-și palma peste 
fruntea asudată, admise: 

— Așa este, am uitat să-i previn... 

— Dar cum de nu te-ai gândit tu, Silvius? comentă Tertia cu 
răutate. Mulţi spun că ai fi foarte inteligent... 

— Un servitor nu gândește, stăpână, ci se supune, răspunse 
băiatul, fără să coboare privirile. 

Pentru urechea bine antrenată a lui Aurelius, aceste replici 
părură foarte, prea confidenţiale. Să fi fost Silvius „preferatul” 
stăpânului, tânărul său iubit? Gnaeus avusese în tinereţe faima 
de afemeiat incorigibil, dar, după cum se știe, gusturile se mai 
schimbă... 

Tânărul se îndepărtă calm: în ciuda cuvintelor sale, în 
comportarea sa nu era nici urmă de umilinţă tipică servitorilor. 
Aurelius își propuse să-l trimită pe secretarul său să tragă cu 
urechea: în casa aceea, servitorii erau destul de ciudați... 

t 

— În sfârșit, te înduri să-ți faci și tu apariția, Castor! bombăni 
Aurelius după o vreme, văzându-l apărând pe libertul său scump 
la vedere. 

— M-am împrietenit cu servitorii de pe aici, răspunse grecul, 
fără să dea și alte amănunte. 

— Ce ai aflat despre stăpânii casei? întrebă senatorul sigur că 
secretarul său nu-și pierduse vremea în zadar. 

— Cu toţii se tem și o respectă pe bătrână. După cum știi, l-a 
luat pe Plautius de bărbat într-o a doua căsătorie, după ce 
Tiberius o obligase să divorțeze de primul soţ, generalul Marcus 
Fabricius, tatăl vajnicului militar pe care l-ai cunoscut la cină. 
Plautius îi făcuse împăratului un important serviciu, iar căsătoria 
cu Paulina îl ajuta să urce pe scara socială. Ea, de voie, de 
nevoie, s-a supus și trebuie știut că s-a comportat ca o soție 
exemplară. 

— Este o matroană după tiparul antic: își urma soțul în toate 
campaniile militare, trăind în tabere alături de soldați, își aminti 
Aurelius. 

— Ca Agrippina, soţia lui Germanicus. 


45 


— Așa este: era foarte atașată de Fabricius. Pentru amândoi, 
ordinul împăratului de a divorța trebuie să fi fost greu de 
îndeplinit. 

— El a murit în anul următor, căzând victimă, mi se pare, unei 
ambuscade dintr-o pădure. 

— Doar din această cauză Paulina s-a putut resemna. Cu 
toate astea, n-o să mă faci să cred că ţi-ai limitat curiozitatea 
doar la persoana ei, spuse senatorul. 

— Sigur că nu. Tertia, dacă ar fi să mă iau după trâncăneala 
servitorilor, o dată cu trecerea anilor a devenit din ce în ce mai 
darnică în privinţa farmecelor ei. 

— Cine poate ști dacă Sempronius Priscus va reuși să-i facă 
față! 

— Atticus nu prea credea, cu atât mai mult cu cât, meschin 
cum era, i se părea că prin apariţia unui cumnat nobil ar fi 
afectat cam prea mult bugetul familiei. Apoi, mai este și 
văduva... 

— Elena? întrebă Aurelius, brusc interesat. 

Libertul începu să-i maseze gâtul, ca să-l facă să se relaxeze: 
era tot ce putea avea mai bun patricianul în lipsa lui Nefer, 
splendida slujnică egipteană pe care o cumpărase la un preţ 
exorbitant. 

— Femeia aceea nu este prea bine văzută în rândul 
servitorilor, continuă Castor. Işi dă aere de regină, dar înainte de 
a veni aici nu avea niciun ban: mă îndoiesc că s-a măritat cu 
plicticosul ăla de Atticus împinsă de o pasiune fără margini! 

— Și acum, când el a murit, nu-i va trebui mult ca să-și 
găsească altul, numai bun de jumulit... Dar ce se vorbește 
despre bărbați? 

— Atticus era destul de închis în el, și, în plus, mare zgărcit, 
fiind atras doar de două lucruri: banii și noua soţie. Trăia cu 
spaima că va sărăci și că va fi trădat. 

— Dar Secundus? 

Prefăcându-se înspăimântat, grecul își duse imediat mâna 
dreaptă între picioare: 

— Nu-i rosti numele, domine: este o piază-rea teribilă! 

— Crezi în prostiile astea? Cel mult, s-ar putea crede că 
sărmanul Secundus i-a purtat ghinion fratelui său mai mare! 
spuse Aurelius ridicându-se în picioare. In orice caz, ai făcut 
treabă bună. Poţi să te retragi acum în cămăruţa de alături. 


46 


— Aștepţi vizite? întrebă grecul cu obișnuita sa obrăznicie. 

— Abia am sosit și deja pretinzi că am sedus cine știe ce 
fetișcană? Mă îndoiesc că ar putea face cineva o cucerire doar 
într-o după-amiază! 

— Te-am întrebat pentru că îţi cunosc faima... Ei, atunci, 
noapte bună, stăpâne. 

— Vezi să nu sforăi prea tare, camera ta este zid în zid cu a 
mea. 

— Oh, nu-ţi face probleme, domine: eu nu dorm aici! 

— Dar unde? 

— La prima cameristă a Elenei. Este o fată tare drăguță și am 
avut la dispoziție toată după-amiaza ca s-o cuceresc, îl lămuri 
Castor, surâzând cu un aer triumfător, după care dispăru în 
întunericul de pe coridor, fără ca Aurelius să mai poată riposta la 
impertinenţța sa. 


47 


A cincea zi înainte de Calendele lui noiembrie 


În zori, patricianul ieși în peristil, singur, și porni la plimbare 
prin parc, gândindu-se la frumoasa Elena. 

Femeia, chiar dacă nu dădea semne de disperare 
neconsolată, părea totuși îndurerată de pierderea soțului ei: 
poate că, mai mult decât regretul pentru nesemnificativul său 
bărbat, suferea din cauza faptului că văduvia aceasta timpurie o 
împiedica să pună mâna pe averea familiei Plautius ca tutore al 
unui moștenitor minor. În orice caz, pe parcursul întregii seri, pe 
chipul său nu se văzuse nicio clipă urma vreunei lacrimi: plânsul, 
se știe, dăunează ochilor. „O fi ea frumoasă, dar nu-mi place 
chiar atât de mult”, hotărî Aurelius, întrebându-se dacă era chiar 
așa. 

Părăsi ambulatio care ducea la turnuleţ și se îndreptă spre 
lac. 

Ajuns la bazine, gândul la Elena îl părăsi dintr-odată. Brusc, se 
întrebă cum de alunecase Atticus și începu să examineze locul 
acelei nenorociri. 

Piscinele dreptunghiulare erau în număr de cinci, fără a le mai 
pune la socoteală pe cele obţinute prin zăgăzuirea apelor 
lacului, atât de obișnuite și pe Lucrinus; de secole, lacomii 
romani creșteau midii, stridii și alte și alte delicatese pentru a le 
avea la dispoziţie proaspete și în cantităţi suficiente. Bunicul lui 
Gnaeus, născut sclav, trudise și el din greu cu mâinile sale mari 
mirosind urât din cauza acestei munci ingrate. Două generaţii 
mai târziu, însă, rodul eforturilor lui se afla sub ochii lui Aurelius, 
transformat într-un colţ de rai la hotarul regatului zeilor infernali. 

Senatorul ajunse la bazinul rotund, în care primul născut al lui 
Plautius își găsise moartea, și se aplecă pentru a studia mai 
atent marginea construcției: patru punți zidite permiteau 
accesul la platforma centrală, acolo unde, la ocazii speciale era 
servită masa, pentru ca oaspeţii să poată vedea, vii, în carne și 
oase, aceiași pești care se aflau fripţi în farfuriile lor. 


48 


În timp ce patricianul era încă ocupat cu cercetarea acelui loc, 
câţiva sclavi, cărând coșuri mari, se apropiară mergând în urma 
unui bărbat corpolent care dădea ordine pe un ton ameninţător. 
Evident, masa pe care o luaseră din mâna retezată a lui Atticus 
nu fusese suficientă ca să potolească foamea distrugătoare a 
lacomelor mrene: găleți întregi, prăzi vii și agitate fură deșertate 
de servitori în apa întunecată, sub privirea atentă a 
supraveghetorului. 

Un șarpe pătat, cu dinţii ascuţiţi, apăru pe neașteptate la 
suprafața apei, aruncându-se asupra prăzii care fu făcută bucăţi 
și înghițită fulgerător. Aripa de pe spatele său se zări o clipă, 
încreţind suprafața apei, după care dispăru în adâncuri. 

— Frumoase, nu-i așa? spuse omul, cu un ton plin de mândrie. 

— Eşti îngrijitorul peștilor? întrebă Aurelius. 

— Demetrius, cel care răspunde de bazine; îţi stau la 
dispoziție, stăpâne! se prezentă el. S-a întâmplat o mare 
nenorocire! 

— Așa este: un sfârșit groaznic cel al lui Atticus, pe care nu-l 
doresc nimănui. 

— Și ceea ce este și mai rău, bietele mele mrene riscă să se 
îmbolnăvească! exclamă celălalt foarte îngrijorat. Contrar părerii 
generale, carnea de om nu le face bine fiarelor ăstora. Crede- 
mă pe mine care practic această meserie de-o viaţă: trebuie să 
mănânce doar pește de mare ca să rămână sănătoase. Sper ca 
Atticus să nu fi suferit de ceva și micutele mele să nu se 
îmbolnăvească! 

— Cum asta, nu vor fi ucise toate, după tot ce s-a întâmplat? 
se miră Aurelius. 

— Imposibil: acolo jos este o întreagă avere. lartă-mă, nobile 
stăpân, dacă o rudă de-a ta s-ar strangula cu un lanţ de aur, tu 
l-ai arunca din cauza asta? Nu, sigur că nu, cel mult ai încerca 
să-l vinzi! 

— Sigur că da, este neplăcut că mrenele au mâncat ceva atât 
de indigest! exclamă Aurelius, stupefiat de naivitatea acelui om. 

Demetrius dădu din cap aprobator, fără să-și dea seama 
niciun moment de ironia senatorului. 

— Stăpânii ar trebui să stea mai departe de bazine, cu 
încălțămintea lor din piele! Vezi cât de alunecoasă este 
marginea și, mai mult, este înclinată către bazin... 


49 


Într-adevăr, micul zid de protecţie, din piatră, se înălța doar 
de-o palmă peste nivelul terenului din jur și era acoperită de un 
strat alunecos de noroi cafeniu. 

— Imi închipui că din când în când câte un servitor mai cade 
în apă... insinuă patricianul. 

Demetrius se scărpină în creștet, nedumerit. 

— De fapt, nu s-a întâmplat niciodată; este suficient să fii 
puţin atent. Și, apoi, ce nevoie ai să te apleci deasupra apei? 
Peștii se văd foarte bine și de aici! 

— Cum se face că nu-i ţineţi într-un loc îngrădit de pe lac? 
întrebă patricianul. 

— Uiţi că acesta este Avernul și apa sa este otrăvitoare? 
Gazele sulfuroase fac prăpăd chiar și printre barbuni: pe vremea 
grecilor, aici nu trăia niciun pește. Privește în jur. Se vede vreo 
pasăre zburând pe deasupra apei? 

Aurelius înţelesese: Avernum, în grecește a-ornon, fără păsări, 
se gândi el, amintindu-și și de versurile lui Lucretius: „Când 
păsările ajung acolo, cad ca piatra în apă sau pe mal, uitând să 
mai dea din aripi..." 

De secole întregi, într-adevăr, emisiile rău-mirositoare de 
gaze împiedicau păsările, atât de multe în cazul altor ape, să se 
așeze sau să-și construiască un cuib pe malurile lacului. 
Trâmbele otrăvitoare de fum care apăreau peste tot, vegetaţia 
deasă a pădurilor de pe coastele vechiului crater, mirosul ciudat 
care se simţea în aer, toate contribuiseră la apariţia legendei 
cum că aici s-ar afla poarta Infernului. Avernus, patria 
cimerienilor  subpământeni, împărăția mortilor în care 
coborâseră bravul Enea și vicleanul Ulisse, lacul fără viaţă al 
grecilor, cadrul solemn în care își făceau prevestirile vechile 
Sibile își lua acum revanșa pe seama realiștilor romani, 
crescători de vite, agronomi, ingineri care doriseră să-l 
transforme într-un șantier naval și într-un loc comod de 
petrecere a vacanţelor, fără niciun respect faţă de sacralitatea 
apelor sale... 

Aurelius reveni în prezent și gândul îi zbură din nou, de data 
aceasta la Atticus. 

— Așa că aţi construit bazinele pe uscat. 

— Da, unii pești au nevoie de un mediu sărat, alţii de apă 
dulce. Printre aceste bazine, două sunt alimentate direct din 
apeduct, continuă Demetrius, fericit că găsise pe cineva care să- 


50 


i asculte explicaţiile. lar apa nu stă pe loc niciodată: avem un 
sistem foarte eficient de împrospătare a ei! 

— Atticus venea des pe aici? întrebă Aurelius, temându-se că 
ar fi putut urma o serie de lămuriri amănunțite despre acest 
sistem. 

— Niciodată, ăsta este cel mai ciudat lucru! El știa doar să 
facă socoteli... Gnaeus, da, este un specialist: acum douăzeci de 
ani, când s-a stabilit aici după cea de-a doua căsătorie, a 
modernizat toate aceste instalaţii. În ultima vreme, însă, se 
ocupa mai mult de casă: acum este mai modernă și mai 
funcţională decât orice altă domus de la oraș! 

— Și Paulina? 

— Nu o interesează lucrurile astea. Este o stăpână 
cumsecade, chiar dacă foarte severă: când un ţăran se 
îmbolnăvește, îl îngrijește cu ierburile ei și încearcă să-l pună pe 
picioare, în loc să se grăbească să-l vândă, așa cum fac atâţia... 
Dar, cu ea nu poţi să mergi decât drept și nu numai noi, 
servitorii. Trebuia să-i fi văzut pe copiii lor cum i se supuneau, 
chiar dacă ajunseseră oameni în toată firea! l-a îngrijit pe toţi 
patru, să știi, chiar și pe cel mare care acum este general. 

— Văd că știi o mulţime de lucruri. Lucrezi demult aici? 

— Sunt de aici, născut chiar pe moșia asta. 

— Ești sclav? 

— Mama era. La fel mama ei și mama mamei ei. Taţii... cine 
mai știe cine este tatăl unui sclav! Sclavele sunt ale tuturor și, 
probabil, cunoști zicala: nu-i nicio rușine să faci ceea ce îţi 
poruncește stăpânul! Din toată familia, eu sunt primul care a 
fost eliberat, când stăpânul mi-a dat în grijă mrenele: aici nu 
este câtuși de puțin ca la Roma; cei de acolo care au proprietăţi 
la ţară vin rar să-și controleze pământurile și nu știu nici măcar 
câţi oameni au. Eu am fost la Capua și știu cum merg lucrurile la 
oraș: cineva cumpără un sclav, i se face drag de el și imediat îi 
face act de eliberare. La ţară, însă, un sclav rămâne sclav toată 
viaţa lui și la fel și copiii lui. 

— Așa este: e greu, aici, ca un servitor să devină ministru! 
cugetă Aurelius, gândindu-se la puternicii liberţi ai împăratului 
Claudius care ţineau în mână toată administraţia Imperiului. 

— Norocul meu a fost că am învățat această meserie: mi-au 
plăcut întotdeauna peștii! 


51 


— Și mie, minţi cu nerușinare Aurelius care începuse să se 
înăbușe de duhoarea care îi chinuia nările prea delicate. 

— Vrei să vezi și magaziile? se oferi să-l conducă Demetrius. 

— Aș vrea, dar altă dată, îl refuză senatorul, îndepărtându-se 
în grabă ca să poată respira în voie în grădina cu ierburi 
aromatice. 


52 


Ziua a treia înainte de Calendele lui noiembrie 


A doua zi, Aurelius, nu prea încântat să se amestece în 
atmosfera de doliu din casă, mergea alene de-a lungul canalului, 
prin păduricea de lauri, cufundat în gânduri. 

Era ciudat că Atticus se dusese în toiul nopții la bazin și la fel 
de ciudat era că alunecase în apă. De necrezut, de asemenea, 
era și faptul că stătuse liniștit în timp ce se îneca, fără măcar să 
se zbată să iasă de acolo: pe stratul de noroi acoperit cu alge de 
pe marginea bazinului nu era nicio urmă lăsată de vreo 
încercare de a ieși din apă, nici de luptă disperată cu moartea 
pe care orice om, într-o asemenea situație, ar fi trebuit s-o dea. 

Absorbit de aceste consideraţii ale sale, patricianul nu-și 
dăduse seama că peisajul se schimba. Așa încât, constată cu 
uimire că, după ce trecuse de ultimii copăcei, se trezi în faţa 
unei bălți întinse, plină cu păsări și alături de ea se înălța 
voliera. Incântat, privi spectacolul cocorilor, lebedelor, bâtlanilor 
și flamingilor care se bucurau în deplină libertate de apa din 
lacul artificial. Un păun, probabil obișnuit cu prezenţa oamenilor, 
trecu liniștit pe lângă el. 

— Nobile Aurelius! 

Vocea cristalină venea dintr-un mic chioșc de pe insulă. Din 
câţiva pași, senatorul trecu podeţul și ajunse la Naevia. 

— Ce faci aici, nu ai rămas lângă mama ta? 

— Oh, nu mai suportam să-l plâng la nesfârșit pe tatăl meu 
vitreg. Aceasta este ascunzătoarea mea și vin deseori aici când 
nu mă bagă nimeni în seamă. Ca să spun drept, mă simt foarte 
bine în vilă: ar fi rău dacă ar trebui să mă întorc la Neapolis, 
mărturisi fata, încruntându-se. 

— Nu văd de ce ar trebui să pleci de aici: ca văduvă a unui 
membru al familiei Plautius, Elena are dreptul să locuiască aici 
atât timp cât dorește. 

— Nu, mama nu va vrea să stea aici nicio zi mai mult decât 
este nevoie: se plictisește de moarte la țară. Nu petreceri, nu 
teatru, nu prieteni cu care să stea la taclale... 


53 


— Şi tu ce faci toată ziua? Nu sunt băieţi de vârsta ta pe aici. 

— Este Silvius. Desigur, el nu este decât un libert... dar nici 
așa nu i-aș plăcea: nu sunt frumoasă ca mama mea! 

— Elena este într-adevăr frumoasă, spuse Aurelius fără prea 
multă convingere. Chiar dacă are ceva în ea care nu mă atrage. 

— Chiar asta crezi? râse Naevia, cam prea bucuroasă. Și 
totuși nu există bărbat care să n-o placă pe mama! 

— Ba da: este senatorul Publius Aurelius Statius! îi răspunse 
patricianul. 

— Ai grijă, să nu te dai de gol: te-ar uri de moarte! Oricum, va 
pleca în curând. Trebuie să-și găsească un alt bărbat. 

— Ce s-a întâmplat cu primul? Vreau să spun, cu tatăl tău. 

— Stă la Neapolis, dar nu este tipul de bărbat care ar putea s- 
o facă fericită pe mama. Este vesel, generos, dar și cam sucit la 
minte: își face o mulţime de planuri smintite... își aminti Naevia 
fără prea mare plăcere. Îi părea tare rău când am părăsit orașul. 
Pe de altă parte, fără să aibă niciun ban, n-ar fi putut să mă 
întrețină acolo: „Vreau ca tu să ai parte de tot ceea ce eu nu-ți 
pot oferi, Naevia”, mi-a spus. „Du-te la familia Plautius, într-o 
vilă ca din povești și sunt sigur că un bărbat important și bogat 
te va cere cândva de soţie!” Apropo, tu ești cu adevărat un 
aristocrat: acum înţeleg de ce sărmana Tertia s-a lăsat târâtă în 
acel vechi scandal! 

— Dar tu ce știi despre toate astea, băgăreaţă mică? întrebă 
senatorul cam indispus. 

Dintr-odată, o văzu pe fetișcana aceea cu alţi ochi. Naevia se 
exprima ca o femeie în toată firea, deși avea o vârstă atât de 
fragedă: lumea vorbea liber în prezenţa ei și ea, profitând de 
faptul că nimeni nu o lua în seamă, învăța încet-încet mai multe 
lucruri decât s-ar fi cuvenit. 

— Toate femeile din familia Plautius au o slăbiciune pentru 
tine, chiar și Paulina! spuse Naevia și Aurelius zâmbi cu toată 
fața: cuvintele acelei tinere îi gâdilau orgoliul... mai mult decât 
ar fi fost dispus să recunoască. 

— Câţi ani ai? 

— Aproape șaisprezece, răspunse ea, aruncându-i o privire 
provocatoare. 

În clipa aceea Castor își anunţă prezența, dregându-și din 
toate puterile glasul. 


54 


— Domine... îmi pare rău că te deranjez: Gnaeus Plautius te 
cheamă în bibliotecă, anunţă el cu o plecăciune exagerată, 
privind admirativ către fată. 

— Vin imediat, spuse senatorul, despărțindu-se de Naevia. Și 
vino și tu! îi porunci libertului, observând interesul cu care 
acesta o privea pe fetișcană 

— Sigur că da, cum să nu... murmură grecul, zâmbind strâmb 
în timp ce se îndepărtau. 

— Apropo, și eu te căutam: trebuie să-mi găsești încălţările pe 
care le purta Atticus în noaptea în care s-a înecat. 

— Poate că le-o fi dat deja vreunui sclav, își dădu cu părerea 
Castor, încercând să evite misiunea pe care i-o dădea stăpânul 
său. 

— N-o să-ţi fie prea greu să le găsești. Să mi le aduci cât se 
poate de curând, vreau să le examinez tălpile. 

— Ce este, stăpâne? Crezi că în moartea aceea ceva nu este 
prea clar? Dar toţi vorbesc despre o nenorocire... 

— Poate și pentru că, în loc să ceri răzbunare, este mai 
convenabil să te lupţi pentru împărțirea rămășițelor, observă cu 
cinism patricianul, îndreptându-se către vilă. 

t 

Încăperea folosită ca bibliotecă era orientată către parc și 
avea o mare verandă emisferică, ocupată de o masă mare de 
lectură. Aurelius se așeză în faţa lui Gnaeus Plautius pe un jilt 
înalt de abanos. 

— Moartea primului meu născut a fost o lovitură grea pentru 
mine, senatore Statius. În felul acesta... 

— Era mâna ta dreaptă, nu-i așa? 

Bătrânul încuviinţă: 

— Atticus știa să-mi administreze veniturile cu scrupulozitate 
și cu competenţă. Un om pașnic, fără gărgăuni în cap; nu știu 
ce-o să mă fac fără el. În familia mea, doar Tertia posedă un 
oarecare simţ pentru afaceri, totuși, să-i las ei averea ar 
însemna s-o pun în buzunarul tuturor probabililor viitori soţi. 
Nobilul Priscus se însoară cu ea numai pentru bani, știm cu toții 
asta, dar nu pot face nimic: ea de-abia așteaptă să intre în 
lumea bună a Romei! Eu, însă, vreau doar un moștenitor care 
să-mi poarte numele și să păstreze proprietatea asta, 
continuând tradiţia familiei. Atticus ar fi fost perfect pentru așa 
ceva. Era un om așezat și chibzuit care a făcut în viaţă o singură 


55 


prostie: să se însoare cu Elena. Dar muncise toată viaţa, o 
suportase în tăcere pe scorpia aia care era prima soţie; dacă o 
dorește atât de mult pe femeia aceea, m-am gândit eu, să-i dăm 
satisfacția asta! Așa că am pus la cale divorțul de Naevius, 
străduindu-mă s-o îndepărtez pe nora mea Priscilla. In orice caz, 
nu-mi pare rău: cel puţin, în acești ultimi ani de viaţă, sărmanul 
meu fiu a fost fericit. Şi eu, când am întâlnit-o pe Paulina, am 
hotărât că trebuia să fie a mea cu orice preț, deși îmi era cu 
mult superioară și, în plus, măritată cu altul. N-am dat greș. 
După cum vezi, trăim împreună de două decenii, într-o 
înţelegere perfectă! 

Aurelius încuviinţă, plin de înțelegere. 

— Să ne întoarcem la problemele noastre, continuă Gnaeus 
Plautius. Am nevoie să întocmesc un testament care, dând la o 
parte zestrea pentru Plautilla, să lase întreaga avere lui 
Secundus, cu speranţa că nu va distruge tot ce este aici, așa 
aiurit cum este! Având rezervată o parte, nici fiica mea, nici 
viitorul său soț nu vor putea pretinde altceva. Sper s-o convingă 
pe zăpăcita aia să facă în așa fel încât această căsătorie să 
dureze mai mult decât celelalte! 

Aurelius se îndoia foarte tare, dar preferă să nu-și exprime 
părerile cu voce tare. 

— Aceasta este lista cu ceea ce las: două sute de mii de 
sesterți pentru fiul meu vitreg Lucius Fabricius, zece mii de 
sesterți pentru libertul Demetrius, îngrijitorul de la bazine... 

Patricianul continuă să-și noteze totul cu condeiul ascuţit pe 
tăblițe de ceară. 

— ... Și jumătate de milion libertului Silvius căruia îi 
încredințez funcţia de intendent al acestei proprietăți. 

Aurelius ridică dintr-o sprânceană, uimit peste măsură. Oare 
băiatul văzut în treacăt cu câteva seri înainte să fi fost cu 
adevărat iubitul lui Gnaeus? Cum s-ar explica altfel o asemenea 
donaţie în favoarea unui servitor care nu împlinise încă douăzeci 
de ani? 

Ferindu-se să facă vreun comentariu, senatorul își notă 
dorinţele bătrânului, dar, îndată ce ieși din bibliotecă, alergă din 
nou în căutarea lui Castor. 

II găsi în camerele de lângă apartamentul Elenei, pe când 
ajuta cu mare tragere de inimă o slujnică să se îmbrace de 
probă cu cea mai bună tunică a stăpânei. 


56 


— Castor, vreau să știu totul despre Silvius! îi ordonă pe un 
ton răstit. Dar mai repede, fata asta se poate îmbrăca foarte 
bine și singură! 

— Rămâi cu bine, Xenia, mă cheamă datoria! o salută teatral 
grecul, în timp ce Aurelius se grăbea să meargă în camera 
atotștiutoarei Pomponia. 

t 

Matroana era aşezată cu spatele spre uşă, aşezată pe un 
scaun suficient de larg ca să-i cuprindă statura impunătoare; în 
jurul ei roiau două sau trei servitoare care o pieptănau, ocupate 
toate să facă și să desfacă un cârlionţ rebel care nu înțelegea că 
trebuie să stea la locul său. 

— Draga mea Pomponia... Zei ai Olimpului, ce boală o mai fi și 
asta? strigă patricianul, înspăimântat, când femeia se întoarse 
către el, lăsându-l să vadă un chip uns cu ceva și verzui. Dinspre 
masca grasă și zemoasă care luase locul feței matroanei, 
Aurelius auzi venind vocea puţin schimbată, dar ușor de 
recunoscut a bunei sale prietene: 

— Asta-i una dintre măștile pentru înfrumusețare născocite de 
Plautilla; face pielea catifelată. Conţine argilă verde, mentă, 
miere și momiţe de jder pisate: o minune! 

— Sacră Artemis... șopti senatorul. 

— Tu n-ar trebui să stai aici și să te uiţi; bărbaţii ar trebui să 
se bucure doar de rezultat! îl învăță Pomponia. 

Aurelius strâmbă din nas: Tertia Plautilla probabil că ţinuse 
secret faţă de prietena sa vreun ingredient misterios din reţeta 
aceea, judecând după duhoarea pătrunzătoare de pește stricat 
care plutea prin camera plină până la refuz cu sticluțe și vase de 
diferite forme și mărimi. 

— Vrei să vinzi chestia asta ca preparat afrodisiac? întrebă 
patricianul, nedumerit. 

— Sigur că da. Mare păcat că nu-i Servilius aici în noaptea 
asta ca să simtă efectul extraordinar al pomezii! 

Aurelius mulțumi zeilor milostivi care-l cruţaseră pe simpaticul 
său prieten, soțul matroanei, de o încercare atât de îndrăzneață 
și se apropie de Pomponia care o tortura pe servitoarea 
însărcinată cu pieptănatul. 

— Mai sus cârlionțul acela! Părul trebuie să semene cu 
valurile mării pe timp de furtună! 


57 


Cu răbdarea resemnată a celui care are în spate generaţii 
întregi de sclavie, sărmana cosmetica o luă de la capăt cu 
aranjarea șuvițelor rebele de păr. 

t 

— Dragă prietenă, continuă Aurelius, am nevoie de toată 
abilitatea ta ca să aflu orice informație posibilă despre această 
familie. 

— Ai vreun motiv precis care te îndeamnă să cercetezi toate 
astea sau este doar legitimul și normalul interes față de ceea ce 
fac alții? îl întrebă matroana. 

— Doar o idee... 

— Ah, da? făcu Pomponia brusc interesată. Cu un gest scurt le 
dădu afară pe slujnice care îndreptară către salvatorul lor o 
privire de multumire. 

— Dacă Atticus n-a căzut singur, dacă l-a împins cineva... 
începu senatorul. 

Pomponia tresări și masca de argilă care devenise acum tare, 
ca un strat de tencuială, nu fu destul de elastică și nu rezistă la 
mișcările obrajilor; o bună parte din amestecul verde care încă 
nu se întărise pe față, se desprinse și se așternu pe tunica 
imaculată a lui Aurelius, chiar în porțiunile la care mâini 
pricepute ale meșterilor trudiseră luni întregi. 

— Oh, te rog să mă scuzi... 

— Nu-i nimic, mă duc să mă curăţ. 

— N-are rost, nu iese cu niciun chip, se scuză consternată 
matroana. 

Patricianul se grăbi să ajungă în camera lui ca să se schimbe. 
Castor, cel de negăsit, nu era departe de data aceasta: din 
camera alăturată se auzeau chicotele voioase ale Xeniei. 

Cam înfuriat, Aurelius dădu să intre peste ei, dar privirea i se 
opri pe o pereche de sandale, din păcate prea bine curățate, 
care zăceau pe jos. 

„Destul de greu să alunece cineva cu asemenea încălțări!” se 
gândi el, trecându-și un deget peste talpa zgrunţuroasă. Și 
rămase atât de mulțumit că bănuielile i se confirmau, încât se 
hotări să-l lase în pace pe secretar. 


58 


IV 


Ajunul Calendelor lui noiembrie 


În picioare în mijlocul peristilului, în ţinuta sa de gală, Aurelius 
spera că Gnaeus se va hotări în cele din urmă să dea semnalul 
de începere a ceremoniei funebre. 

Se așteptase la ceva mai simplu, dat fiind că neamul Plautius 
era de plebei și niciunul dintre ei nu avea funcţii publice, dar nu 
ținuse seama de ambițiile sociale ale bătrânului care, căsătorit 
cu o patriciană, pusese la altarul Larilor imaginile rudelor 
aristocrate ale soţiei și acum intenţiona să le facă să defileze 
solemn în alaiul primul său născut care răposase. Chiar și 
numărul bocitoarelor angajate pentru jelanii i se păru exagerat 
senatorului: cârduri de femei îndoliate, cu glasuri deosebit de 
stridente, soseau din satele din jur, chiar și din Cumae, atrase 
de plata grasă pe care stăpânul casei o oferea pentru trista lor 
activitate. 

De la înălţimea celor patru secole de strămoși, consuli și 
senatori, Aurelius găsea că toate pretenţiile acelea nobiliare 
sunt destul de ridicole; totuși, știind cât de mult ţinea Plautius la 
prezența sa în calitate de membru al Curiei, nu avea de gând să 
lipsească de la funeralii. 

Așteptând să înceapă ceremonia, își petrecea timpul privind 
cu câtă pricepere muncește Pallas, micul meșter pe care-l 
observase încă din prima zi, cocoţat pe schele. Îl privea de câtva 
timp: îl văzuse pregătind cartoanele pentru fresce, fixându-le pe 
tencuiala încă umedă și împrăștiind funinginea peste ele. Micul 
artist executa acum cu pensula prima schiță, așteptând să se 
aștearnă un al doilea strat de var. Cine știe dacă amestecul 
Pomponiei ar fi funcţionat la fel de bine, se întrebă patricianul, 
apropiindu-se de schelă. 

— Mai târziu, mai târziu, acum se usucă amestecul! îl alungă 
omulețul, înalt de o șchioapă și afectat de o cocoașă 
proeminentă care-i deforma șira spinării. O nenorocire 
îngrozitoare, se gândi senatorul; din fericire săracul băiat avea 
talent la pictură. Într-adevăr, figurile pe care picta erau 


59 


îndrăznețe și ciudate: nicio scenă mitologică, nici perspective 
largi și aerisite, ci mici portrete, unite între ele prin motive 
decorative, ca niște piese ale unui uriaș mozaic. 

Penelul alerga în clipa aceea pe silueta abia schițată a unei 
himere: de aproape, ar fi fost riscant să înţelegi despre ce era 
vorba, dar, de la distanță de câteva zeci de picioare, fresca 
apărea în toată splendoarea ei genială. 

Terminând de pictat monstrul, Pallas începu o delicioasă 
mască de teatru; peste tot în jur, alte figuri stranii se succedau 
fără a avea în aparenţă nicio legătură între ele: o pasăre exotică 
purtând pe cap un moţ impozant, un amoraș gol care se 
pregătea să cânte la nai, un Icar înaripat în clipa în care se 
arunca în gol... 

— Cine te-a învățat tehnica aceasta? îl întrebă patricianul cu 
multă admiraţie. 

Micul infirm terminase între timp ultimele figuri și-și ștergea 
sudoarea de pe frunte cu o mânecă murdară a hainei. 

— Am învățat meserie de un anume Fabullus. Un artist 
grozav, o vreme am lucrat împreună. 

— Este o manieră complet nouă de a picta, observă senatorul. 

— Îţi place? De obicei, clienţii cam strâmbă din nas. Eu 
desenez primul lucru care-mi vine în minte și nu știu niciodată 
unde o să ajung! Îmi place să-mi imaginez lucruri inexistente, 
absurdităţi, ciudățenii. Poate pentru că și eu sunt o glumă a 
naturii..., spuse el râzând. 

— Construiesc o vilă la Pithecusa, aș vrea să lucrezi pentru 
mine, îi propuse Aurelius. 

Omulețul se ridică mândru cu toată statura sa mărunţică. 

— Te avertizez că prețul meu este mare și vreau să fiu tratat 
bine: o cameră numai pentru mine, cu o sclavă mereu la 
dispoziție. Sunt eu cocoșat, dar am și eu nevoile mele! 

— O să ai o cameră și cele mai bune mâncăruri, promise 
Aurelius, amuzat de tupeul pictorului. 

— Și femeia? Fără femeie nu lucrez, nu am inspiraţie! 

— Sigur, sigur, îl asigură patricianul, întrebându-se căreia 
dintre frumoasele sale sclave i-ar fi putut cere să facă un 
asemenea sacrificiu. 

— Aici, mi-au dat o bucătăreasă infectă. Îţi închipui, unui artist 
ca mine! Și, peste toate, îi mai miroase și gura! 


60 


Aurelius oftă, resemnat cu pretenţiile micuţului pictor: ar fi 
trebuit s-o elibereze, ca premiu, pe sclava pe care ar fi trimis-o 
în patul lui! 

In clipa aceea apăru Pomponia, arătând minunat în tunica ei 
de doliu, și-i făcu semn că, în sfârșit, ceremonia funebră era pe 
cale să înceapă. 

Senatorul se grăbi să se ducă lângă ea. 

— Ai grijă, fata aia să nu fie vreo slăbănoagă! îi strigă de 
departe piticul și Pomponia se întoarse ca să-l privească, uluită, 
în timp ce patricianul se abţinea cu greu să nu izbucnească în 
râs. 


— Vino, Aurelius, îl chemă Paulina cu o expresie gravă. Sunt 
singură, bărbatul meu s-a închis în bibliotecă; nu știu cum ar fi 
putut rezista la toată ceremonia. 

Femeia se apropie de o mobilă și luă un vas de argint din care 
scoase un medalion cu o formă ciudată și i-l întinse lui Aurelius. 

Senatorul îl învârti între degete, privindu-l cu atenţie. Era o 
foarte frumoasă camee din opal sângeriu, fixată pe un suport de 
calcedonie albastră. Reprezenta capul unei zeițe, poate Pallas 
Atena. Minunata miniatură era de o finețe rară și pe capul 
divinității, sculptat cu minuţiozitate în fiecare detaliu al său, se 
vedea o diademă din aceeași piatră, albăstruie, ca suportul. 

— Este un obiect de mare rafinament, comentă Aurelius ca un 
expert ce era. 

— Făcea parte dintre bijuteriile Appianei, prima soţie a lui 
Plautius. Era o femeie de origine modestă și avea pasiunea 
bijuteriilor, poate pentru că nu avusese parte de niciuna în 
tinerețe. Privește, spuse ea, arătându-i o adevărată comoară: 
brățări de aur și de onix, medalioane de chihlimbar și calcedonie 
verde, agrafe și broșe din malahit și lapislazuli. Niciun smarald 
sau rubin, observă Aurelius, ci doar pietre semiprețioase 
combinate cu pricepere ca să formeze portrete, flori și animale 
mitologice: un gust ciudat, aproape barbar, în pofida eleganţei 
cu care erau lucrate. Aurelius luă între degete un inel din coral 
pe care erau gravate două mâini unite și admiră și această 
lucrătură. 

— Graţios, nu-i așa? Erau la modă pe vremea Appianei. Mai 
era și un altul în cutia asta, din scoică roz. Cine știe pe unde-o 


61 


fi... spuse ea scotocind printre celelalte obiecte. Dar uită-te mai 
bine la camee, te rog. 

— Ce are așa deosebit? întrebă senatorul. 

Fără să spună nimic, matroana își trecu degetul peste 
medalionul albastru, apăsând ușor în mijloc. Bijuteria, care 
părea absolut compactă, se desfăcu în două lamele subțiri, 
scoțând la iveală o mică scobitură din interior. 

— Este o cutie, constată Aurelius, fără să se mire prea mult. 
Femeile obișnuiau deseori să poarte asupra lor amintiri secrete 
ale unor iubiri trecute: scrisori, poezii, șuviţe de păr... Într- 
adevăr, bine împăturit în două sub capacul concav, se afla un 
pergament subţire. 

Patricianul îl scoase cu grijă afară, despăturindu-l. Cu un scris 
foarte mărunt erau câteva versuri în grecește: 


Se usucă ramurile copacilor 

plantați în grădină. 

Pești, păsări și insecte 

vor face să putrezească fructele de pe ele. 
Dar prunul din grădină, 

fecundat de același polen 

udat cu aceeași apă, 

crește năvalnic 

și toată casa se hrănește cu rodul său. 


— Nu este o poezie, metrica nu este respectată. Pare mai 
degrabă o prezicere sau un profeție, își dădu cu părerea 
Aurelius. 

— Appiana era superstiţioasă: credea în tot felul de presimţiri 
și, pe lângă că se ducea pe la diferiţi ghicitori, mergea deseori s- 
o consulte pe Sibylla din Cumae. In peștera Pythiei se ajunge 
ușor din vilă, prin galeria lui Cocceius, îi explică matroana. 

Aurelius dădu din cap în semn că înţelesese. În vremea 
ultimului război civil, Agrippa pusese să se construiască un tunel 
acoperit, lung de aproape o milă care, străpungând muntele, 
făcea legătura dintre crater și exterior. Pe acolo se transporta 
lemnul din Silva Gallinaria, necesar la șantierele navale de pe 
malul lacului Avernus. 

— Câmpiile Flegree erau pline de grote sacre, locuite de 
vrăjitoare bătrâne. Se spune, de asemenea, că aici ar fi trăit 


62 


poporul misterios al cimerienilor despre care vorbește Homer, își 
aminti Aurelius. 

— Subpământeni sălbatici care nu erau în stare să suporte 
lumina soarelui. Da, acest loc se pretează la miturile și la 
legendele cele mai sumbre: grecii credeau că aici se află porțile 
Infernului... continuă Paulina. 

— Și Vergilius a plasat aici călătoria în lumea de dincolo a lui 
Enea! Dar tu, când ai găsit răspunsul acela profetic? întrebă 
senatorul, readucând discuţia pe făgașul normal. 

— Indată ce am ajuns aici, acum optsprezece ani. L-am arătat 
soțului meu care, atunci, nu i-a dat nicio importanţă. Acum, însă, 
cu tot ce s-a întâmplat... 

Patricianul o privi fără să înţeleagă. 

— Crezi că ţi-ai dat seama ce înseamnă? întrebă el cu îndoială 
în glas. 

— Atticus a fost devorat de pești, șopti matroana dintr-o 
suflare. 

— Pești, păsări, insecte... este foarte vag. Și, apoi, fiul tău 
vitreg a murit înecat! Nu înțeleg, Paulina: ești o femeie lucidă și 
raţională, nu o persoană care poate fi supusă unei sugestii. 
Refuz să cred că ţi-e frică de o profeție. Sau te temi de altceva? 

— De ce-aș putea să mă tem? întrebă femeia, evitând să 
întâlnească privirea senatorului. Vocea sa fermă nu reușea să-i 
ascundă complet neliniștea. 

— Un om este găsit mort printre mrene; nimeni nu l-a auzit 
strigând după ajutor și nu se știe nici măcar de ce se afla acolo. 
In plus, avea în picioare niște sandale făcute special ca să nu 
aluneci și nu există nicio urmă a unei încercări de a agăța de 
ceva, pe malul bazinului... Nu crezi că toate astea ar fi suficiente 
pentru a da naștere unor bănuieli? 

Paulina tăcu câteva clipe, gânditoare. 

— Ceea ce spui nu mă surprinde, Aurelius; sunt bătrână, dar 
nu m-am prostit de tot. Și totuși, este de neconceput. Clătină 
energic din cap. 

— De ce? Poate că Atticus a nedreptăţit pe cineva... 

— Asta chiar n-o cred. Era prea blând ca să deranjeze pe 
cineva, excluse o asemenea posibilitate matroana. 

— Cui i-ar servi moartea lui? 

— Aici este misterul: nimeni nu are nimic de câștigat din asta! 
Secundus moștenește proprietatea, dar, dacă l-ai cunoaște cum 


63 


îl cunosc eu, ai ști că, departe de a fi amestecat, împrejurarea 
aceasta nu-i creează decât probleme. Este blajin, distrat și-i 
place să stea singur. Nu are nicio dorinţă să se ocupe de lucruri 
practice. Cu Atticus care administra moșia, avea posibilitatea să 
se dedice maniilor sale, pe când acum va trebui să-și asume o 
mulţime de responsabilităţi și asta ar fi chiar ultimul lucru pe 
care și-l dorește. 

— Atunci, văduva...? 

Paulina cântări în minte ideea. 

— Femeia aceea nu-mi place deloc, dar nu-mi pot îngădui ca 
părerea mea negativă să mă facă să pierd din vedere realitatea: 
și pentru ea, Atticus era de preferat în viaţă, cel puţin până în 
ziua în care i-ar fi putut dărui un copil. Și, apoi, în rând cu 
ceilalți, și Plautilla, Fabricius și eu însămi ar trebui să fim bănuițţi. 
Când te-am chemat aici, speram să-mi pot spulbera îndoielile, în 
schimb tu nu faci altceva decât să mi le amplifici! exclamă ea, 
iritată. 

Îndată după aceea, tonul i se mai îndulci: 

— Ajută-mă, Aurelius, sunt singură. Gnaeus este fragil, chiar 
dacă pare atât de sigur pe el, și nu văd pe nimeni în care să am 
încredere. Te apreciez mult, să știi, și o cunoșteam bine și pe 
mama ta. 

— Probabil că mai bine decât mine, răspunse Aurelius, fără să 
se lase deloc emoţionat de evocarea celei care-i dăduse din 
întâmplare naștere. N-am avut norocul s-o întâlnesc niciodată. 

— În multe privinţe semeni cu ea: era o femeie dură și știa să 
fie și foarte rea, atunci când voia! zâmbi Paulina. 

— Și bănuiesc că voia asta deseori, i-o reteză Aurelius, pe 
care subiectul acesta nu-l prea atrăgea. 

Matroana clătină energic din cap: 

— Nu fi atât de rigid. Ai avut o viaţă grea, dar crezi că a mea 
a fost mai ușoară? Soțul meu, Marcus, a murit la numai un an 
după ce am fost nevoiţi să divorțăm. Mă măritasem cu el la 
paisprezece ani, el avea doar șaptesprezece și ne cunoșteam de 
copii. Am trăit împreună în tabere militare, printre barbari, în 
ținuturile pustii din nord; i-am dăruit patru copii, dintre care 
doar Lucius mai trăieşte. Ne juraserăm să nu ne despărțim 
niciodată, dar Gnaeus Plautius m-a luat cu forța pentru el, cu 
complicitatea lui Tiberius; dacă nu s-ar fi întâmplat așa m-aș fi 
aflat lângă el și când s-a prăpădit în Germania. L-am servit cu 


64 


devotament pe al doilea soţ și totuși, toată viaţa, am trăit cu 
regretul că n-am fost împreună cu Marcus în pădurea aceea, 
când răsculații au atacat garnizoana și i-au măcelărit pe toţi ai 
noștri. 

— Și acum? 

— De douăzeci de ani sunt soţia lui Gnaeus. Am rămas 
împreună, la bine și la rău, ca doi soți de ispravă: este de 
datoria mea să-l apăr. 

— De cine? întrebă Aurelius cu voce scăzută. 

Matroana clătină din cap și nu mai scoase nicio vorbă. 

În pragul camerei, patricianul se opri. Se întoarse și întrebă 
dintr-o suflare: 

— Cum era cu adevărat mama mea? 

— Vrei adevărul sau o minciună politicoasă? 

Aurelius așteptă să i se răspundă. 

— Era o egoistă fără niciun pic de milă. Să n-o plângi, spuse 
matroana la fel de repede și închise ușa. 


65 


V 


Calendele lui noiembrie 


— Minunate! exclamă Aurelius cu sinceritate, admirând 
păsările din volieră. Secundus se bucura în tăcere, cu o umbră 
de satisfacție tristă pe figură, în timp ce patricianul încerca, dar 
cu slabe rezultate, să și-l închipuie în rolul unui fratricid pervers. 

— Și asta nu-i tot: grădina este plină de ciocănitori și răpitoare 
de noapte pe care eu însumi le-am adus aici ca să trăiască într-o 
libertate deplină. Noaptea se aud chemările bufniței, ale 
huhurezului, ale cucuvelei, se însufleți dintr-o dată ornitologul 
pasionat din el. 

„Am atins coarda sensibilă”, se bucură Aurelius în sinea sa. 
„Când vorbește despre iubitele sale întraripate parcă este un alt 
om”. 

— Nu ești superstiţios, nu-i așa? îl întrebă, observându-l cu 
uimire pe Secundus cum mângâia cu o afecțiune deosebită o 
pereche de  cucuvele: romanii considerau că ele erau 
aducătoare de nenorociri, fiind convinși că strigătul lor anunţa 
un doliu iminent. 

— Nu este adevărat! Animalele nu sunt rele. Ucid doar ca să- 
și potolească foamea, este o lege a naturii. Oamenii, în schimb, 
își omoară semenii din motive mult mai puţin acceptabile. Pun 
pariu, de exemplu, că a ucis mai mulţi oameni nevinovaţi 
Fabricius într-o zi de război decât bufnițele mele în întreaga lor 
viață! afirmă celălalt cu patimă, căpătând pe măsură ce se 
înfierbânta astfel expresia amenințătoare a șoimilor săi. 

„Din cauză că trăiește în preajma păsărilor, a împrumutat de 
la ele trăsăturile caracteristice, astfel încât el arată exact așa 
cum își închipuie un om simplu că ar arăta un vraci care face 
descântece rele”, reflectă Aurelius, înțelegând, în sfârșit, din ce 
cauză tristul și singuraticul vlăstar al lui Gnaeus Plautius 
căpătase o faimă atât de sinistră. 

— Să intrăm! propuse Secundus și deschise portița imensei 
cuști. Aici ţin speciile exotice care au nevoie de o îngrijire 
specială... Ah, fiți atent la treapta aceea ruptă, să nu cădeţi! îl 


66 


avertiză el, tocmai în momentul în care senatorul, pierzându-și 
echilibrul, se împiedica rău de tot, ajungând să cadă chiar în 
troaca de mâncare a păsărilor. 

Oare Castor avea dreptate numai în parte? gândi Aurelius, în 
timp ce se ridica, luându-și adio pentru totdeauna de la 
prețioasa lui tunică de gală, plină de pene și de găinaț. Indoiala 
se risipi într-o clipă: ca un bun epicureu, patricianul părăsi 
scârbit o asemenea idee absurdă; totuși, cu o prudenţă 
exagerată, se gândi că ar fi bine să se mai dea înapoi cu câţiva 
pași. 

— Te-ai lovit cumva? întrebă îngrijorat Secundus. 

— Nimic grav, îl linişti senatorul ţinându-se la o depărtare 
prudentă. Abia se ridicase când o ciudată pasăre cenușie, având 
aripile pătate cu alb, veni să i se așeze pe umăr. 

— Caa... caaaveee... 

— Ce animal ciudat! făcu Aurelius arătând spre ciocul 
încovoiat al păsării care lăsase grațioasă capul într-o parte, 
parcă pentru a-l observa mai bine pe noul venit. 

— Se numește psittacus și vine din Africa. Se pare că 
împărăteasa Livia mai avea una și că a dorit să fie pictată într-o 
frescă din sala sa de primire. Augustus, de altfel, se arăta foarte 
încântat când era salutat de aceste ciudate zburătoare care se 
pricep de minune să imite sunetele vocii omenești. 

— Caaaveee... caaa bolborosea mai departe pasărea, cu 
glasul ei gutural. 

— Ce încearcă să spună? 

— Cave canem. Acum o dresez ca să-i salute pe oaspeţi 
atunci când își fac intrarea în casă. 

— Chiar așa, lângă mozaicul acela! Dar mai este și un câine 
de pază la intrare. 

— Da, dar este foarte bătrân și aproape orb; în realitate, de 
paza vilei se îngrijesc câinii pe care-i legăm seara la zidul 
împrejmuitor. Mie, însă, nu-mi plac câinii, îi consider prea 
asemănători cu stăpânii lor. Uită-te la astea! spuse și arătă 
înspre un stol de păsărele gălăgioase. Vin din insulele din 
dreptul Mauritaniei și cântă nemaipomenit: am ales dintre ele 
câteva perechi de o frumoasă culoare galben aprins, 
extraordinar de prolifice... 

— Știind totul despre păsări, probabil că te pricepi să le și 
gătești, lăsă să-i scape Aurelius, cu intenţia să-l felicite pe 


67 


fanaticul crescător. Își dădu seama imediat că făcuse o mare 
greșeală. Faţa interlocutorului său se transformă într-o mască 
de adâncă ură, ca și cum patricianul l-ar fi sfătuit să-și prăjească 
în tigaie fetița abia născută. 

— Cu siguranță, folosiţi alte animale pentru pregătirea mesei! 
încercă tardiv senatorul să-și repare greșeala. 

— Coteţele de păsări sunt în partea unde locuiesc servitorii, 
răspunse cu răceală Secundus și-l privi cu aceeași expresie de 
dispreț cu care un om de o cinste ireproşabilă, condamnat pe 
nedrept la spânzurătoare, l-ar fi privit pe călău. Pentru mese 
avem tot ce-și poate dori un om, iar pădurile din jur sunt pline 
de vânat, inclusiv de cerbi și porci mistreți... pentru cine este 
pasionat de vânătoare, bineînțeles. 

De data aceasta, Aurelius înţelese mai repede că de răspunsul 
său depindeau viitoarele relaţii cu acel personaj cât se poate de 
ciudat. 

— Vânătoare? Oh, nu! Mie nu-mi place absolut deloc un 
asemenea lucru! afirmă el, fără să aibă, de altfel, nevoie să 
mintă. Apoi, ca să fie și mai sigur, adăugă nișe consideraţii nu 
prea binevoitoare despre braconieri și despre cei care prind 
păsări cu laţuri. Ceva mai liniștit, Plautius Secundus păru să-l 
privească din nou cu oarecare simpatie. 

— Desigur, eu evit pe cât posibil să mănânc carne, declară fiul 
lui Gnaeus. 

— Sigur, se arătă de acord senatorul, mult mai puţin sincer. Ar 
fi îngrozitor să crești niște exemplare atât de elegante doar ca 
să-ți satisfaci lăcomia! adăugă el, dedicând un gând cam 
necurat fripturilor îmbietoare de flamingo pe care, în casa lui din 
Roma, rafinatul bucătar Hortensius le pregătea cu praz și 
coriandru. Între timp, încerca fără rezultat să scape de un bâtlan 
insistent care încerca să-i smulgă cureaua de la sandale cu 
ciocul lui lung și ascuţit. 

— Fii cuminte, Catilina, stai cuminte, îl certă Secundus, 
bâtlanul fiind, se pare, una dintre păsările lui preferate. 

— Catilina? întrebă uimit Aurelius. 

— Este un nume ca oricare altul, spuse Secundus, și 
patricianul se abţinu, prudent, să-l întrebe ce nume i-ar fi dat 
păsării dacă ar fi fost femelă. 

— Deci, niciunul dintre voi nu merge la vânătoare... 


68 


— Fabricius, bineînţeles! tună cel de-al doilea fiu al lui 
Gnaeus. El, dacă nu ucide, nu se simte bine: soldații ăștia 
primitivi trebuie să se folosească de orice ocazie ca să-și arate 
bărbăţia! Măcar de s-ar mulțumi să vâneze doar sălbăticiuni... 
șuieră el veninos. 

În sfârșit, ajungeau la lucruri mai importante, oftă Aurelius: 
lunga convorbire, deși contribuia la completarea golurilor sale 
ornitologice, nu-i permisese, până în momentul acela, să afle 
ceva cu adevărat important. 

Senatorul scăpă de Catilina, trăgându-i pe furiș un șut, dar nu 
înainte ca pasărea, după ce făcuse bucăţi cureaua sandalelor, să 
încerce acum să-i atace degetul mare de la picior; putu în felul 
acesta să asculte ce avea de spus Secundus în privința 
militărosului său frate vitreg. 

— Generalul locuiește în turnuleţul acela atunci când este 
oaspetele nostru. Ca să nu se amestece prea mult cu plebea, 
explică el pe un ton acru, arătând înspre pavilionul care se înălța 
în mijlocul copacilor, la capătul lungii alei acoperite. Până acum 
câteva luni, vizitele sale erau scurte și rare... și, ca să spun 
drept, nu sufeream prea mult din cauza asta. Dar, de când 
Atticus are o altă soţie, cine știe de ce, tovărășia noastră rustică 
a început să-i placă din ce în ce mai mult. 

— Vrei să spui că... șopti Aurelius, devenind foarte curios. 

— Cumnata mea, Elena, nu era în camera ei noaptea trecută, 
în timp ce Atticus murea! spuse omul dintr-o singură răsuflare, 
ca și cum ar fi vrut să scape de o povară. O mai văzusem și altă 
dată mergând către turnuleţ, când Fabricius se afla aici. După 
câte știu eu, s-ar putea să-i fi cerut iubitului său s-o scape de soț 
sau poate că ei doi sunt chiar complici. Nu ţi se pare destul de 
ciudat că fratele meu s-a înecat într-un mod atât de 
neîndemânatic? Cunoștea perfect bazinele și n-ar fi putut cădea 
niciodată în ele doar din greșeală! 

— Este o acuzaţie foarte gravă, reflectă Aurelius. Ai vreo 
dovadă ca s-o susţii? 

— De ce ar trebui s-o fac? N-ar folosi la nimic. Toate femeile 
sunt la fel, chiar și cele mai bune, cele care sunt în afară de 
orice bănuieli: se grăbesc să-și bată joc de un bărbat și să-l 
ameţească prin vicleniile lor. 

— Spune-mi: durează de mult această relație? 


69 


— A început imediat când Lucius a venit prima dată în vizită 
aici. Nu i-a trebuit mult ca s-o seducă: este frumos, nobil și, în 
plus, beneficiază de faima unui războinic de neînvins... exact 
genul ăla de prostii care o face pe o femeie ca Elena să-și piardă 
capul! Fratele meu ar fi făcut mai bine s-o păstreze pe scorpia 
aia de Priscilla, în loc să se însoare cu smintita asta! Nu va fi 
ușor, pentru ea, să găsească un alt prost care s-o ţină într-un 
astfel de lux. Dacă își face iluzii că frumosul patrician o va lua de 
nevastă... 

— Pari foarte sigur că aici este vorba despre un adulter, îl 
zgândări senatorul: poate că Secundus vorbea doar dus de valul 
acelei violente antipatii pentru aristocraticul său frate vitreg. 

— Când se lasă seara, primăvara, mai întârzii prin grădini ca 
să ascult glasul păsărilor de noapte. Trebuia s-o vezi cum se 
grăbea spre camerele în care era găzduit generalul! Și, când 
ieșea de la el, te asigur că pieptănătura ei nu mai era chiar așa 
de impecabilă! 

Aurelius își luă o expresie de circumstanţă. Necazurile 
conjugale ale lui Atticus aruncau o nouă lumină asupra întregii 
afaceri: îi veni în minte cadavrul umflat, cu mâna retezată, și se 
înfioră de oroare. 

— De ce nu o denunţi, dacă într-adevăr crezi că l-a ucis pe 
fratele său? 

— Nu este singurul scandal din familia asta. Ce să mai spui 
atunci despre Silvius, bastardul unei sclave, care este tratat în 
casă ca un adevărat prinţ? Aș putea să-l mai înţeleg pe tatăl 
meu, dar Paulina... Când s-a născut eram un copil care se 
simţea foarte singur și-mi plăcea să stau cu mama mea vitregă: 
era severă, dar și dreaptă, iar eu îmi pierdusem mama, mă 
înţelegi? Aș fi vrut să rămână pentru totdeauna așa, dar trebuia 
crescut bastardul acela! Rodul spurcat al pântecelui unei 
barbare primea toate îngrijirile, toate mângâierile... Cine poate 
garanta că Atticus nu l-ar fi supărat cu ceva și nu s-ar pregăti să 
mă ucidă și pe mine, mai devreme sau mai târziu? strigă 
Secundus, îndepărtându-se în grabă în direcţia vilei. 

Bâtlanul Catilina se duse după el ca un câine credincios, 
clătinându-se pe picioarele lui lungi. 

Aurelius lăsă să-i cadă braţele în jos, disperat. Era gata să 
plece și el, când pasărea pestriță cu ciocul încovoiat veni să i se 
așeze pe umăr și începu să-i ciugulească urechea. Patricianul se 


70 


eliberă delicat de ea și închise portita volierei, în timp ce 
animalul nu înceta să lanseze strigătul său caraghios: 
— Caa... caaa... cave caneeem! 


71 


VI 


A patra zi înainte de Nonele lui noiembrie 


A doua zi, Castor apăru vorbăreț și fericit: 

— Am o ştire care face doi sicli de argint, stăpâne! 

— M-au numit, oare, proconsul al Ciliciei? îi luă peste picior 
senatorul. 

— Nu te zgârci, domine, își spun eu că face! 

După ce văzu sclipirea celor două monede, grecul lansă 
bomba: 

— Silvius este fiul lui Plautius! 

— Acum îmi explic eu multe lucruri! exclamă patricianul, 
agitat. 

— Practic, toată lumea este la curent cu asta, chiar dacă n-o 
spune nimeni cu voce tare. lţi aduci aminte că Gnaeus avea o 
slăbiciune pentru sclave? Ei bine, băiatul este rodul unei astfel 
de iubiri: o germană, se pare. 

— Patru! își aminti în clipa aceea Aurelius. Demetrius a spus: 
cei patru fii ai lui Plautius, iar Secundus a spus despre Silvius că 
este bastardul unei barbare. Acum și bunăvoința aceea atât de 
generoasă devine de înțeles! Sigur că da, bătrânul n-a 
recunoscut-o niciodată: mama era sclavă în momentul nașterii 
sale și cei născuţi din părinţi aflaţi în sclavie nu pot deveni 
cetăţeni romani... 

— Nu așa stau lucrurile, domine. Plautius o eliberase imediat 
pe mama băiatului care, prin urmare, s-a născut liber și ar putea 
deveni din punct de vedere legal fiul său; bătrânul, însă, nu a 
considerat necesar să facă aceasta, dat fiind că avea deja doi 
moștenitori legitimi. Totuși, a demonstrat întotdeauna că ţine 
mult la el, făcând în așa fel încât să fie crescut de soția lui. 

— lar Paulina s-a comportat ca Octavia care a crescut copiii 
pe care soţul său, Marcus Antonius, îi avusese cu regina 
Cleopatra, după sinuciderea acestora... Ce s-a întâmplat cu 
adevărata mamă a lui Silvius? 


72 


— A murit la nașterea lui: Plautius se afla în vremea aceea în 
Illiria. Paulina și cu o slujnică au ajutat-o să aducă pe lume 
copilul, știind foarte bine cine era tatăl lui. 

— Când te gândești că Gnaeus mutase munţii din loc numai 
să se însoare cu Paulina! se minună Aurelius. 

— Așa este, dar, la scurt timp după căsătorie, a trebuit să 
plece undeva din ordinul lui Tiberius și s-a întors abia după cinci 
luni, aducând ca amintire proaspetei soții o sclavă însărcinată. 

— Grozavă surpriză pentru o soţie! 

— Se spune că Paulina nici n-a clipit. 

Solidaritatea familială înainte de toate: matroanele de 
altădată erau niște femei aprige. Și eroica Portia, soţia vestitului 
Brutus, a suportat ani întregi să trăiască în aceeași casă cu 
adolescentul efeminat pentru care soțul ei făcuse o mică 
pasiune. 

— Și mai spuneți de noi, grecii... îl întărâtă Castor, dar 
Aurelius, care deja se gândea la noua descoperire nici nu-l mai 
luă în seamă. 

— Trebuie să admit că, la început, am bănuit că între Plautius 
și tânărul libert ar fi existat niște relaţii tulburi, chiar dacă nu 
prea îmi venea să cred, după felul plin de interes în care 
bătrânul își privea nora. 

— Ah, Elena. Mulţi ați vrea să-i intraţi în graţii... 

— Sunt unii care mai obțin și rezultate! afirmă Aurelius, 
punându-l la curent pe credinciosul său secretar cu acuzaţiile lui 
Secundus. 

— Așa că, în timp ce tu pierzi vremea, generalul se bucură de 
favorurile fermecătoarei cucoane... În vremurile bune n-ai fi 
permis așa ceva. 

Patricianul făcu un gest plictisit: bun, de acord, împlinise 
patruzeci de ani, dar nici vorbă să se simtă atât de prăpădit cum 
insinua Castor. 

— Spune-mi, mai degrabă: băiatul își cunoaște adevărata 
origine? 

— Nu văd cum ar putea să nu știe, afirmă secretarul, în timp 
ce o fată frumușică și cu privirea isteaţă apărea în prag. 

— Hai, vino, Xenia! 

— Castor! mărâi stăpânul, strângând ameninţător pumnii. Te- 
ar deranja foarte tare dacă te-aș ruga să nu-ţi mai aranjezi 
întâlnirile amoroase în camera mea? 


73 


— Oh, dar eu nu-l caut pe Castor, îl corectă imediat fata. Am 
venit pentru tine, nobile senator. 

— Pentru mine? Aurelius se încruntă. 

— Da. Trebuie să-ţi transmit ceva din partea tinerei kiria. 

— Cine? întrebă  indiscretul Castor, luându-i-o înainte 
stăpânului său. 

— Kiria Naevia te așteaptă la micul templu al Florei, de 
dincolo de lac, încheie slujnica făcând o strâmbătură de 
respectuoasă complicitate. 

— Aha, deci așa stau lucrurile! spuse Castor, rânjind. Și eu, 
naivul de mine, care credeam că te interesează mama! 

Aurelius ieși în peristil fără a-i mai răspunde. 

Cu un gest vanitos își netezi cutele hlamidei și pipăi să simtă 
dacă barba nu-i crescuse prea mult. Apoi, prefăcându-se că nu 
avea nicio grabă, luă calea spre grădini, urmat de comentariile 
răutăcioase ale lui Castor. 

t 

— Ave, nobile senator! îl întâmpină Naevia cu un surâs. 

— Fetiţo, crezi că este potrivit felul în care m-ai chemat? Cine 
știe ce și-ar putea închipui sclavii? o certă Aurelius, fără a reuși 
să-și ascundă cu totul plăcerea de a se afla acolo. 

— Te deranjează? N-ar trebui să te plângi, contribui și eu la 
creșterea faimei tale! râse Naevia, legănându-se pe treptele 
templului, cu genunchii strânși între brațe, într-o atitudine 
specifică copiilor. 

Patricianul se așeză lângă ea. De pe trepte se vedea o parte 
din lac și, în depărtare, turnuleţul. În spate o pădurice deasă 
despărțea această ultimă porţiune a zonei stăpânilor de 
ergastula, locuinţele sclavilor rurali. 

— Ei, ce era atât de urgent? 

— Mâine, servitorii îl cinstesc pe Faunus, cum se face în toți 
anii, în acest anotimp, și oferă un sacrificiu zeului Avernus care 
trăiește pe fundul lacului. Le era foarte teamă că moartea lui 
Atticus le-ar putea da peste cap sărbătoarea, dar s-a hotărât ca 
ea să aibă, totuși, loc: la urma urmelor, Avernus este un zeu al 
infernurilor și Gnaeus trebuie, oricum, să aducă jertfe în 
memoria fiului său. Îi va invoca pe zeii infernali, sperând să 
capete vești bune, după o nenorocire atât de mare. 

— Dar Faunus nu este grecescul Pan? 


74 


— Oarecum. În regiunea aceasta, cultul său este străvechi și 
datează din vremuri de dinaintea grecilor, când pădurea dădea 
tot ce era necesar pentru ca populaţia redusă de pe aici să 
poată trăi și era normal să se onoreze un spirit al pădurii. 
Oricum, este prevăzut și un sacrificiu în onoarea lui Jupiter 
pentru ca vinul să nu se acrească. 

— Nu știam că Jupiter are și o asemenea misiune! glumi 
Aurelius, al cărui respect faţă de zeii infernali cam lăsa de dorit. 

— Nu ești deloc politicos, nobile senator! Fii atent să nu te 
audă sclavii spunând asta: sunt grozav de superstițioși! Sfârșitul 
lui Atticus i-a adus în stare de alarmă și s-ar putea isca 
nemulțumiri... Ei nu vor ca Secundus să se ocupe de moșie: le 
este teamă de el. 

— Cred și eu, cu toate bufniţele și cucuvelele alea! comentă 
patricianul. 

— Când îl văd, ei îl ocolesc. Sunt convinși că aduce 
nenorocire. 

— De unde știi toate lucrurile astea? 

— Am mereu urechea la pândă și știu să-mi ţin gura. Ştii 
cumva vreo metodă mai bună? 

— Nu cred deloc că tu ai putea păstra un secret. 

— Ba da. Totuși, pot să-ţi încredinţez unul, foarte personal... 
spuse Naevia pe un ton misterios. 

— Aştept, râse patricianul care începea să se amuze. 

— Mâine o să mă duc și eu la serbarea lui Faunus și nu 
singură! 

— Te felicit, dar cine este fericitul? 

— Oh, un om important: senatorul Publius Aurelius Statius! Mă 
însoţești? întrebă fetița fără să se sfiască. 

— Ca să-mi confirmi reputaţia, nu-i așa? Dar ce se va 
întâmpla cu a ta? se îngrijoră patricianul. 

— Am șaisprezece ani, sunt urâţică și încep să mă gândesc că 
virginitatea mea face ca bărbaţii să fugă de mine, în loc să se 
apropie... 

Aurelius o privi nedumerit: nu putea, desigur, să-i permită 
acelei mici impertinente să-l depășească în privinţa lipsei de 
prejudecăţi! 

— Tu, de exemplu, nobile senator, preferi, cu siguranță, 
femeile mai mature, continuă ea fără nicio jenă. 


75 


— Da, admit că așa este, recunoscu senatorul, surprins, dar 
începu să se îndoiască de cuvintele sale chiar pe când le rostea. 
Isteața Naevia observă privirea destul de puţin părintească pe 
care el o aţintea asupra ei. 

— De ce nu te însori cu mama? întrebă. Oh, gândește-te bine 
la asta, înainte de a îndepărta ideea: în primul rând, este o 
femeie foarte decorativă; apoi, dacă ai deveni tatăl meu vitreg, 
ne-am putea vedea în permanenţă. 

Din ce în ce mai rău, observă Aurelius. Unde or fi dispărut 
tinerele modeste de altădată? Într-o vreme fetele măcar 
așteptau să fie măritate, ca să facă anumite propuneri 
bărbaţilor! 

— În ce scop? întrebă totuși prelungind acest joc amăgitor. 

— Pentru că ești un nobil patrician, cam bătrâior, dar, în orice 
caz, foarte atrăgător. 

Bătrân la numai patruzeci de ani! Atins în plin, Aurelius deveni 
mai demn: cum își permitea așa ceva, nerușinata aia mică? 

— Şi-mi placi foarte tare, continuă pe un ton nevinovat 
Naevia. Fără a lua în seamă faima ta de om cunoscut, matur, cu 
o bogată experienţă... 

— Încă n-am plecat la vânătoare de copile! îi replică 
patricianul, cam înțepat. 

— Totuși, știu că odată ai compromis o Fecioară Vestala... 
încheie teribila fetișcană. 

Senatorul își puse mâinile în șolduri și o privi cu asprime, dar 
Naevia nu păru prea impresionată. 

— Ai fost amantul Lolliei Antonina, al curtezanei Cintia și chiar 
al Plautillei noastre! În plus, ai o minunată sclavă egipteană pe 
care o pui să te maseze... le înșirui Naevia pe un ton 
impertinent. 

— Acum chiar că exagerezi! tună Aurelius ameninţător, decis 
să-i dea o lecţie micii nerușinate. 

Dar fetița deja fugea râzând în hohote către lac, cu părul 
despletit fluturându-i pe umeri. 

Patricianul privi în jurul său, încremenit. O măgăriţă 
încăpăţânată, tânără și arogantă. Și, de altfel, fetișcanele nu-i 
plăcuseră niciodată, nici când era de vârsta lor! O șerpoaică 
mică, își spuse el convins, în timp ce aduna de pe jos panglica 
pe care ea o lăsase să cadă pe când fugea, păstrând încă 
parfumul părului ei. 


76 


t 

— De azi-dimineață te caut. Am aflat niște chestii tari! anunță 
Pomponia când se întoarse. După care se așeză pe un scaun 
comod, gata să se dedice activităţii care îi era cea mai dragă: să 
trăncănească. 

Aurelius aştepta răbdător. Ştia că foarte bine informata sa 
prietenă, servind pe farfurii de aur bârfele cele mai şocante, 
avea grijă să stârnească interesul ascultătorilor prin anumite 
pauze care mai întârziau momentul dezvăluirilor. 

— Silvius, libertul Silvius... începu Pomponia. Tânărul acela 
care a apărut pentru o clipă pe terasă, când a fost cina aceea cu 
bucluc... 

— ... Este fiul lui Plautius! continuă patricianul. Abia când văzu 
cumplita deziluzie de pe chipul femeii își dădu seama că ea se 
simţea foarte nedreptăţită. 

— Ştiai deja? întrebă Pomponia, derutată. 

Senatorului îi părea nespus de rău. Cum putuse oare să-i 
răpească bunei sale prietene bucuria de a-i dărui o asemenea 
veste nemaipomenită? Pentru matroana din fața lui ar fi 
însemnat o adevărată decădere dacă și-ar fi dat seama că 
persoanele din jurul său puteau fi mai bine informate decât ea! 

— Am auzit doar niște zvonuri... încercă el să se corecteze. 

Femeia prinse din zbor ocazia de a recâștiga terenul pierdut. 
În sinea ei, însă, avea senzaţia că este ca atletul care, în 
întrecerile de la Olimpia, face tot ce poate ca să ajungă al doilea 
la sosire. 

— Mama lui era o sclavă... 

„Germană”, gândi Aurelius, mușcându-și limba ca să nu mai 
vorbească. 

— ... germană. Lui Gnaeus i s-au aprins călcâiele după ea, 
chiar dacă se însurase de curând cu Paulina și doar zeii știu câte 
a făcut ca s-o aibă de soţie! 

— Doar zeii? Aș fi în stare să jur că știi și tu, Pomponia, o 
măguli patricianul. 

— Mai am vreo câteva săgeți în arcul meu, răspunse femeia 
care încă nu-și pierduse elanul. 

— Ei, și? 

— l-a cerut-o lui Tiberius în schimbul unor servicii pe care i le 
făcuse cândva. Ştii, el era acela care aproviziona bucătăria 


77 


imperială, când beţivul ăla bătrân se ducea să chefuiască la 
Capri, lăsând Roma pe mâinile lui Seianus. 

— Haide, Pomponia, ce încerci tu să mă faci să cred? Știm 
foarte bine că Tiberius era un mare netrebnic, dar să desfaci o 
căsătorie dintre doi patricieni de neam vechi pentru a-i face pe 
plac unui negustor de pește... sunt sigur că altceva a fost la 
mijloc! 

— Nu există probe, dar unii sunt în stare să jure că Gnaeus a 
fost o iscoadă de-a împăratului. Ursul ăla jigărit de Tiberius avea 
o încredere oarbă în el, el care se temea și de propria lui umbră! 

— În continuare mi se pare imposibil ca beţivanul acela de 
Biberius... îți aduci aminte că-l porecliseră unii așa? Nu înțeleg 
de ce ar fi făcut să divorțeze un personaj faimos și iubit de toată 
lumea, ca Marcus Fabricius, spre folosul unui oarecare Gnaeus 
Plautius. Nu cumva pusese chiar el ochii pe Paulina? Ar fi fost în 
stare de asta. Adu-ţi aminte de săraca Mallonia care a preferat 
să-și înfigă un pumnal în piept decât să ajungă în patul lui! 

— Tu nu pui la socoteală faptul că împăratul avea mare pică 
pe Fabricius de când acesta fusese unul dintre cei mai 
înflăcăraţi susținători ai taberei lui Germanicus și a Agrippinei: 
spurcăciunea aia bătrână voia, desigur, să se răzbune. A-l obliga 
să divorțeze era o victorie politică; apoi, faptul că a dat-o de 
soție pe rafinata Paulina unui negustor de pește i s-a părut a fi 
cea mai potrivită manieră de a-i umili și a-i ofensa pe cei din 
familia lui Fabricius. Ai uitat cât era de perfid moșneagul ăla? 

— Așa este: niciunul dintre noi nu am plâns când a fost 
sugrumat. Totuși, încă nu știam că va fi și mai rău cu Caligula. 
Să ni-l ţină zeii pe bunul nostru Claudius, cât o rezista și ăsta! 
comentă Aurelius. 

— Depinde de Messalina... începu matroana, gata să înceapă 
discuţia despre subiectul ei preferat: ultimele bârfe pe socoteala 
împărătesei. 

— Mai spune-mi despre divorţ! se gândi imediat s-o oprească 
Aurelius. 

— Pentru cei doi a fost o lovitură zdrobitoare, spuse femeia, 
ducându-și mâinile la piept ca într-o scenă de un dramatism 
sfâșietor. O adevărată tragedie! Dar au fost nevoiţi să se 
supună. El a cerut să i se dea comanda trupelor de pe Rin șia 
murit după un an; ea a acceptat să se mărite cu Gnaeus. 

— Care era văduv... 


78 


— Cu trei copii mari. Plautilla, după cum bine știi, nu s-a 
înţeles niciodată prea bine cu mama vitregă care încerca să-i 
mai domolească pornirile cam prea exuberante. Cât despre 
Atticus, el a urât-o pe Paulina încă din prima zi, încercând chiar 
s-o pună într-o lumină proastă în faţa tatălui său. Singurul care 
s-a atașat de ea a fost Secundus. 

— Ca un adevărat fiu al ei. 

— Mă rog, nu chiar... dacă ar fi să ne luăm după limbuta aia 
de soră-sa. 

— Un incest? se prefăcu revoltat Aurelius. Fiul vitreg care 
atentează la virtutea soţiei tatălui său, ca într-o tragedie 
greacă... Nu ţi se pare că exagerezi? 

— Sunt doar insinuări care pornesc de la Tertia Plautilla. Dar 
cum să le crezi? Aia vede niște târguieli carnale peste tot! Se 
pare că și aici, exilată la ţară, nu stă chiar cu mâinile în sân: un 
sclav frumos la trup a fost vândut de curând în cea mai mare 
grabă... 

Aurelius clătină din cap. 

— Paulina este o femeie cu principii foarte ferme. Dacă 
melancolicul ăla de Secundus nu s-ar fi purtat cum trebuie cu 
ea, s-ar fi grăbit să-l reclame soţului său. 

— Pe de altă parte, este posibil ca un băiat tânăr și retras ca 
el, fără a vedea alte femei în afară de sclave, să se fi îndrăgostit 
de ea. Era foarte frumoasă când era tânără, recunoscu 
Pomponia. 

— Este și acum, în ciuda vârstei. Câţi ani putea avea atunci? 

— În jur de patruzeci: cu Marcus se căsătorise când era foarte 
tânără. Împăratul știa ce face când a luat-o de lângă Fabricius: 
fără Paulina, acesta n-a mai trăit mult. 

— Ce poveste melancolică... comentă Aurelius, impresionat. 
Dar explică-mi acum ce-a fost între Tertia și sclavul acela. 

Ochii femeii străluciră de bucuria unor noi dezvăluiri. 

— Mi-a povestit chiar ea, desigur, din punctul ei de vedere. 
Cumpărase de la Capua un sclav calificat ca valet, care arăta 
foarte bine, plătind pe el o mică avere. Atticus, strâns la pungă 
cum era, n-a fost de acord cu aceasta și i-a făcut o adevărată 
scenă, depășind cam mult limitele de limbaj. 

— Nu mai folosi eufemisme, Pomponia! o îndemnă senatorul. 

— Pe scurt, i-a spus verde în faţă că, dacă avea anumite nevoi 
de satisfăcut, putea să și le satisfacă pe gratis chiar acolo la 


79 


târgul de sclavi, nu să le plătească el din veniturile moșiei. lar în 
ce privea zestrea, ar fi trebuit să și-o procure lucrând într-un 
bordel, pentru că el nu avea de gând să-i mai dea niciun sesterț! 

— Mă rog, cel puţin i-a spus-o limpede, comentă Aurelius. 

— La puţin timp după aceea, sclavul a fost vândut. Plautilla nu 
i-a putut trece asta cu vederea: din ziua aceea, relaţiile dintre 
ea și fratele ei au devenit cam reci, povesti matroana și era gata 
să mai adauge și altceva, dar un servitor o întrerupse, anunțând 
cina. 

Pomponia scoase un strigăt disperat: luându-se cu vorba, 
uitase complet că trebuie să-și schimbe hainele! Printre vaiete și 
bombăneli, reuși să adune în cele din urmă în jurul ei trei 
slujnice și dispăru în fugă. 

Aurelius nu se putea hotărî. Se gândea la o căsătorie fericită 
care nu rezistase la intervenţia dușmănoasă a unui personaj 
atât de puternic, la un băiat prea singur care descoperă 
dragostea în persoana singurei femei la care nu avea acces, la 
un sclav care este nevoit să-i spună „stăpâne” propriului său 
tată... 

— Ce bine că mai ești aici, am sosit la timp! exclamă Castor, 
întrerupându-i reflecțiile. 

— De ce? întrebă senatorul, tresărind. 

— Ca să-ţi salvez viaţa, imprudentule! Nu știi că un blestem 
bântuie prin toată vila? Și tu mergi peste tot, așa, fără să fii 
apărat de nimic! Uite cornul ăsta din lemn care-l înfățișează pe 
Priapus: este un talisman foarte puternic care te poate apăra de 
influenţele nefaste. Amuletele astea sunt foarte vechi, se pare 
că provin chiar din peșterile misterioșilor cimerieni. Costă cinci 
sesterți. Gândește-te, numai cinci sesterţi ca să te scape de un 
asemenea pericol! 

— Nu cred în amulete, Castor, nu mai mult decât cred în 
profeţii... Totuși, mica ta negustorie s-ar putea să-mi folosească. 
Nu mă îndoiesc că o să reușești să vinzi talismanele tale chiar și 
sclavilor mai bătrâni și s-ar putea să fie printre ei destui care să- 
și amintească bine de adolescenţa lui Secundus. Incearcă să afli 
ceva mai interesant în ce privește relaţia lui cu Paulina. 

— Da, domine! 

— Așteaptă, mi-a venit o idee. Poate că este o neghiobie, dar 
este mai bine să controlăm. Slujnicelor nu le scapă nimic în 
privinţa hainelor pe care le poartă stăpânele lor: încearcă să afli 


80 


care dintre femeile din casă are un inel dintr-o scoică roșie, cu 
două mâini împreunate. 

— Nu mai ai nevoie de nimic altceva, domine? întrebă libertul. 
Nu te interesează cumva culoarea panglicii de pe sânii Elenei 
sau cât de lung poate fi un sub/igaculum de-al lui Fabricius? Mai 
întâi sandalele, acum inelul: un secretar grec rafinat și cult să fie 
nevoit să caute asemenea nimicuri! Când m-ai cumpărat de la 
târgul din Alexandria, ca pe o marfă oarecare, răpindu-mă de pe 
pământul natal... 

— Salvându-te de la furci, poate vrei să spui! urlă Aurelius 
scos din sărite: cum era posibil ca grecul ăsta să nu aibă măcar 
un dram de recunoștință pentru că-l scăpase de răzbunarea 
preoților lui Amon, pe seama cărora șmecherul sclav pusese la 
cale o colosală înșelătorie? Furios, ridică mâna dreaptă ca să-i 
ardă una cu centura de piele pe care tocmai și-o desfăcuse. 

— Eşti foarte drăguţ, stăpâne! spuse grecul, luându-i-o din 
mână cu un zâmbet până la urechi. Chiar îmi trebuia una exact 
ca asta pentru tunica mea nouă! 


81 


VII 


A treia zi înainte de Nonele lui noiembrie 


Larga aripă a vilei din fața cămăruţelor în care locuiau sclavii 
agricultori era împodobită cu frunze de gorun și de laur. Sclavi în 
straie mai îngrijite se învârteau în jurul teascului pentru 
zdrobitul măslinelor, în faţa căruia fusese pregătit un altar din 
piatră: în pofida recentului doliu, capul familiei în persoană avea 
să fie prezent, așa cum se cuvenea, ca să oficieze sacrificiul. 

Animalele, deja pregătite, așteptau legate ceva mai încolo: o 
căprioară mică și cu ochii triști, în onoarea lui Faunus; o capră 
neagră pentru Avernus și, rezervată lui Jupiter, viţica albă, de un 
an, care mugea disperată în ţarc, ca și cum ar fi presimţit ce 
urma să se întâmple. 

Servitorii se bucurau: avea să fie carne la prânz în ziua aceea! 
Nimic din animalele sacrificate nu se irosea și, din fericire, zeii 
nemuritori se mulțţumeau doar cu fumul care urca spre cer și cu 
puţinele măruntaie în care se aflau prevestirile despre bogăţia 
familiei și a moșiei: restul ajungea în burţile lihnite de foame ale 
truditorilor pământului. 

În așteptarea ceremoniei și, mai ales, a mâncării, sclavii se 
bucurau de mult dorita zi de odihnă, unii bând dintr-un vin prost 
lungit cu apă, alţii încercând să dea viaţă unor instrumente 
primitive, ca să înveselească sărmana petrecere cu puţină 
muzică. 

— Este oarecare diferenţă faţă de viaţa din vilă, nu? remarcă 
Naevia. Fata, care apăruse și ea pe neașteptate, nu reușea să-și 
ascundă satisfacția pentru că reușise să beneficieze de 
compania senatorului la această ceremonie și se împăuna 
veselă în preajma acestuia, cu un fel de mândrie copilărească. 

Aurelius încuviinţă cele spuse de fată. Spre deosebire de 
Naevia, el nu se distra deloc: sclavii prost hrăniţi, cu o înfățișare 
bolnăvicioasă, îi zâmbeau cu gurile lor știrbe larg căscate, 
surprinși de augusta sa prezenţă; copiii murdari nu-i dădeau 
pace, alergând în jurul lui, curioși să vadă mai de aproape 
pulparele sale frumos împodobite. Feţișoarele acelea supte, 


82 


încremenite într-o expresie de uimire gălăgioasă, îl puneau în 
încurcătură, provocându-i un sentiment de jenă cumplită. 

Se surprinse gândindu-se la proprietăţile sale de la ţară, la 
câmpurile nesfârșite pe care nu le vizitase nici măcar o singură 
dată în viața sa: așa arătau oamenii care secerau ca el să aibă 
pâine, pregăteau vinul său, tundeau oile ca să-l îmbrace? Ce 
însemnau cei peste o sută de sclavi pe care-i avea în locuinţa sa 
din oraș, pe care era mândru să-i cunoască după nume pe 
fiecare, în comparaţie cu miile de amărâţi care, zi de zi, își târau 
existenţa ca niște animale în ergastula din vilele sale. 

— Stăpâne, stăpâne! îi ieși în întâmpinare Demetrius, agitat la 
culme. Libertul ieșea în evidenţă printre sclavi ca un mic rege, 
curat și îmbrăcat într-o tunică brodată, special purtată cu ocazia 
sărbătorii. Patricianul observă amuzat că la brâu îi atârna unul 
dintre miraculoasele talismane ale lui Castor: bravul piscicultor 
se temea, evident, de influenţa nefastă a lui Secundus, nu mai 
puţin decât plebea din jur, și se gândise să se apere de ea prin 
străvechea amuletă a cimerienilor. 

— Ce onoare, domine! Și este aici și Kiria Naevia! Vino să vezi 
unde locuim, nobile senator, dacă nu te temi să te murdărești 
prea tare. 

Demetrius îi făcu loc să treacă prin mulţimea de zdrenţăroși, 
cu mândria unui om sărac care le arată tuturor niște bunuri pe 
care le păstrează numai pentru el. 

— Aduceţi-i de băut nobilului Aurelius! porunci el. Am primit în 
dar patru ulcioare cu vin de la stăpânul nostru și azi este o 
sărbătoare importantă! 

Patricianul acceptă cu un semn din cap cana de lut în care se 
vedea un amestec de o culoare nedefinită și cu un gust la fel de 
vag. Străduindu-se să-și ascundă scârba, el bău o înghițitură. 

— Ospitalitatea voastră este generoasă și aș vrea să vă ofer și 
eu ceva: în carele mele, de pe latura opusă a vilei, este vinul pe 
care-l adusesem de la Roma. Cheamă-i pe servitori și 
poruncește-le să-l descarce ca să bea toată lumea. 

Demetrius îl privi cu uimire și se grăbi să facă așa cum i se 
spusese, înainte ca acel ciudat aristocrat să-și ia cuvântul 
înapoi. 

— Proculus, Modestus, daţi fuga! Nobilul senator ne oferă o 
amforă cu vin. Duceţi-vă s-o luați și s-o bem în sănătatea sa! 


83 


— O amforă n-o să ajungă pentru toată lumea asta. Spune-le 
mai bine să le ia pe toate! preciză patricianul, gândindu-se cu 
resemnare, nu departe de o oarecare bucurie răutăcioasă, la 
gusturile rafinate cărora le erau destinate vinuri preţioase ca 
Falernus vechi, Formianus și Calenus, un vin de douăzeci de ani. 
Dar când văzu privirea admirativă pe care i-o arunca Naevia, se 
simţi dispus să toarne pe gâtlejurile uscate ale ţăranilor toate 
vinurile din pivnițele sale atât de bine aprovizionate. 

Fata, însă, nu era singura care rămăsese impresionată. Din 
ungherul unde era așezat fără a ieși în evidenţă, tânărul Silvius 
îl privea uimit. 

— Ave, Naevia, ave, nobile senator! Nu credeam că o să te 
întâlnesc aici. 

— Nici eu, dacă este să fiu sincer, îi răspunse Aurelius luând 
seama la straiele elegante pe care le purta libertul și la inelul 
destul de valoros de pe degetul arătător, „Într-o zi, băiatul ăsta 
va avea o jumătate de milion de sesterți”, se gândea el, „și va 
domni peste tot personalul în calitate de intendent al moșiei. Și 
totuși, se poartă ca și cum locul său ar fi printre cei mai amărâţi 
dintre sclavi...” 

— De ce n-ar trebui să fiu aici? Fac parte dintre servitori, 
răspunse tânărul. 

— Sunt servitori și servitori. Uită-te la Castor al meu: este mai 
bogat decât un cavaler și sunt sigur că nu are complexe în fața 
nobililor! glumi patricianul. 

— Dar rămâne pentru totdeauna un simplu servitor, iar tu ești 
stăpânul căruia el îi datorează supunere. 

— Tare aș vrea să știe și el asta, oftă Aurelius. 

In clipa aceea, grecul, ca și cum i-ar fi citit gândurile, dădu 
năvală în micul grup, cuprins de o mare agitaţie. 

— Domine, domine, ne fură vinul! strigă el, disperat. Uite.-i, 
sunt ăia doi de acolo: au luat tot, chiar și Calenus de cincizeci de 
sesterți! Să punem mâna pe ei înainte să se facă nevăzuţi 

— Stai liniștit, Castor, eu le-am dat de băut! 

— Tu ai... zece ulcioare întregi, cu vin de Bari, Falernus și 
Erbulus! bâigui el indignat, luându-se cu mâinile de cap. Ai dat 
toate vinurile alea sclavilor ăstora împuţiţi, tu care nu vrei să-mi 
dai o picătură nici atunci când mor de sete! 

— Castor, doar nu vrei să se spună că Publius Aurelius Statius, 
senator al Romei, oferă un vin de proastă calitate! Eu mă laud 


84 


că ofer de băut nectar de cea mai bună calitate oricui îmi este 
oaspete, râse stăpânul, în timp ce Castor se grăbea să facă rost 
de o bâtă ca să încerce să mai reducă din pagubă. 

— Îl cunosc pe Castor ăsta! interveni Demetrius. Este un tip 
cumsecade: gândește-te că mi-a vândut o amuletă foarte utilă 
cu numai doi sesterți! 

— Mie mi s-a întâmplat să-l întâlnesc în camera unei slujnice, 
interveni și Silvius, cu o vădită dezaprobare. 

— Încă e bine că nu l-ai găsit în camera stăpânei, încercă să 
glumească Aurelius. 

Băiatul îl privi cu ochii holbaţi, de parcă nu-i venea să creadă 
că un aristocrat își permitea să glumească în asemenea privinţe. 
Fără să mai spună nimic, luă două căni și le întinse oaspeților. 

— Naevia, domnișoarele din familiile bune n-ar trebui să bea, 
îi făcu observaţie patricianul. 

— În alte vremuri, îi șopti fata la ureche, femeile erau ţinute 
departe de vin ca să nu fie supuse puterii lui afrodisiace. 

Aurelius îl văzu pe Silvius albindu-se la faţă: cu siguranță, 
auzise fraza malițioasă a Naeviei și efectul pe care cuvintele ei îl 
avuseseră aceasta asupra lui nu putea fi dintre cele mai 
favorabile fetei. 

— Cunoști pe cineva aici? îl întrebă senatorul doar ca să 
schimbe subiectul discuţiei. 

— Pe toţi, desigur. Proculus, cel pe care l-ai trimis ca să aducă 
vinul, este tatăl meu, afirmă Silvius, pe un ton calm, arătând 
către un bărbat încovoiat de spate care alerga șchiopătând cu o 
amforă în spinare. 

— Dar cum... începu Aurelius, întrerupt imediat de strigătele 
sclavilor care-și aclamau stăpânul. 

Este posibil ca Silvius să fie singurul care să nu-și cunoască 
adevăratele origini? se întrebă el, nedumerit. 

Între timp, Gnaeus ieșise din pădure, însoţit de Paulina, Tertia 
și de mohorâtul Secundus, cu chipul său mereu încruntat. 
Văzându-l apărând pe cel de-al doilea fiu al familiei, Demetrius 
căută grăbit talismanul cu o mână tremurătoare și-l strânse cu 
putere, scuturându-l puţin pentru ca efectul să fie mai rapid. 

Un semn scurt cu capul făcut de paterfamilias dădu de înţeles 
că bătrânul, încă în doliu, nu avea de gând să rămână prea mult 
timp acolo. Într-adevăr, îndată după aceea, porunci să-i fie 
adusă viţica sortită lui Jupiter: de jertfele pentru Faunus și 


85 


pentru Avernus urma să se ocupe mai târziu Demetrius. Nici 
urmă de Fabricius sau de Elena, observă senatorul: probabil că 
profitau de ritual ca să petreacă un scurt răgaz în vreun colțișor 
liniștit. 

Altarul era pregătit și, cu mugete sfâșietoare, animalul, cu 
picioarele strâns legate, fu dus la locul în care urma să fie jertfit. 
Peste întreaga asistenţă se lăsă tăcerea. 

Sclavii, cu figuri solemne, se așezară într-un cerc larg în jurul 
altarului, sub care adunaseră deja lemnele pentru foc. În clipa în 
care cuțitul bine ascuţit al lui Plautus cobori ca să reteze 
beregata animalului, Aurelius îl văzu pe Secundus întorcând 
capul cu repulsie. 

Sângele ţâșni la picioarele bătrânului și udă paiele puse 
dedesubt ca să se aprindă focul. Cu mișcări precise care se 
repetau de sute de ani, pântecele animalului fu deschis și ficatul 
fu scos afară de mâinile acum stacojii și lipicioase de sânge. 

Chipul lui Gnaeus Plautius, până în clipa aceea sever și 
preocupat, deveni pământiu când măruntaiele în care încă mai 
palpita viața îi alunecară din mână și se rostogoliră pe nisip. 

Paulina veni imediat lângă el, în timp ce sclavii scoteau 
exclamaţii de teamă superstiţioasă. 

— Este putred! strigă Plautius vânăt la faţă. 

Soţia lui îi puse o mână pe umăr ca pentru a-l încuraja și-l 
duse în grabă de acolo, printre exclamaţiile sclavilor. 

— Nenorocire, nenorocire! urlau ţăranii. Mânia zeilor cade 
asupra noastră! 

— Urâtă prevestire, oftă Naevia. Cel puţin pentru cine crede în 
așa ceva. 

Tertia Plautilla se întoarse către ea, înfuriată: 

— Ai face bine să bagi de seamă și tu, măcar atât timp cât 
mănânci pâinea noastră! N-aș vrea, pentru că ai de-a face cu 
senatorii, să ţi-o iei în cap! șuieră ea printre dinţi, cu fața 
schimonosită de mânie. 

— Ei, n-oi fi cumva geloasă? râse fetița, extaziată. 

Dar Tertia îi întorsese deja spatele cu un fel de suspin, 
grăbindu-se să se îndrepte spre vilă, urmată de fratele său. 

Când Secundus ajunse în preajma pădurii, degetele lui 
Demetrius, acum învinețite de forța disperată cu care strânsese 
falusul magic, se mai destinseră puţin. 


86 


— Haideţi, sclavi ai lui Plautius, nu s-a rostit și ultimul cuvânt! 
spuse el, în încercarea de a mai potoli neliniștea mulțimii. 

— Fraţilor, protectorul nostru este Faunus, prin urmare 
profeția nu este pentru noi, îl susținu Silvius. Pentru tap vom 
aștepta asfinţitul: zeilor Infernului nu le place lumina. Între timp, 
lăsaţi-l pe Demetrius să celebreze sacrificiul pentru zeul 
pădurilor și vom vedea dacă Nemuritorii sunt supăraţi pe noi sau 
pe stăpânii noștri! 

Piscicultorul care, după ce ameninţarea din partea lui 
Secundus dispăruse, își recăpătase întreaga energie, se impuse 
în faţa celorlalţi și împinse înainte cea de-a doua victimă. 

Oamenii scoaseră un lung suspin de ușurare: măruntaiele 
căprioarei erau frumoase și sănătoase. Sclavii, liniștiți acum, 
începură să petreacă. Naevia, cam mult stârnită de vin, schiță 
câţiva pași de dans și-l privi pieziș pe Aurelius. 

— Ce zici, nobile senator? întrebă fata, învârtindu-se în jurul 
lui. 

— Teribil de nepotrivit! comentă patricianul, dar privirea pe 
care i-o aruncă Silvius nu-i plăcu deloc. „Mâine s-ar putea să mă 
găsească ţeapăn în camera mea” se gândi el. „Tânărul acela 
este respectat de toţi sclavii: sunt gata să pariez că ar face orice 
pentru el!” 

Dar, după aceea, văzu surâsul Neviei și hotărî că, una peste 
alta, merita să riște. 

t 

Silvius plecase de o bucată de vreme: era evident că 
spectacolul oferit de kiria Naevia însoțită de prezentabilul 
senator nu era pe gustul său. Pe de altă parte, nu avea niciun 
drept să acționeze în vreun fel. Nu era decât un servitor, chiar 
dacă în vinele lui curgea sângele stăpânilor. 

Aurelius ridică din umeri; problemele băiatului nu-l priveau pe 
el și în clipa aceea se simțea mai degrabă luat de val: Naevia 
începea să-i placă mult, poate chiar prea mult. 

„Zei ai Olimpului”, își spuse în sinea sa, doar n-o să alerg 
după mucoasa aia mică!” Patruzeci de ani, având în spate o 
viață tumultuoasă, un fotoliu în Senat, dispunând de cele mai 
frumoase și rafinate femei din Roma și dintr-odată se lasa vrăjit 
de o fetișcană urâţică și încrezută, abia ieșită dintr-o cocioabă 
din Neapolis? 


87 


— Nobile senator, îmi mai torni puţin vin? întrebă Naevia, 
râzând. 

— Gata, ai băut destul! îi replică patricianul, luându-i cana din 
mână. E timpul să ne întoarcem. 

— De acord, dar să ne mai plimbăm puţin. 

— Am văzut totul pe aici, n-avea grijă, o liniști patricianul. 

— N-ai văzut tot: vino! exclamă fata, conducându-l cu o mână 
sigură printre locuinţele sclavilor. Privește un pic, nu ţi se pare 
că le cunoști? spuse ea, ridicând o mână de paie sub care erau 
ascunse mai multe falusuri cioplite grosolan din lemn. 

— Talismanele lui Castor! Aici este un adevărat depozit! 

Un sclav osos, numai ochi și urechi, aparu pe neașteptate și, 
surprins, dădu să fugă. 

— Spune-mi, ce știi de chestiile astea? îl întrebă senatorul, 
oprindu-l. Omul, care părea și el făcut din lemn, atât era de 
țeapăn și de uscat, părea înspăimântat. Pentru un sclav, 
întotdeauna era mai bine să nu știe nimic și să facă pe idiotul: 
câteodată, o asemenea comportare îl putea feri de bici, alteori 
chiar îi salva viaţa. 

Cu vorba bună și cu răbdare, reuși să afle ceva despre ceea 
ce văzuse. În ergastula știau cu toţii că se pricepea să 
cioplească scoarţa copacilor și crengile căzute pe jos. Venise la 
el un bărbat politicos, cu un barbișon ascuţit și cu accent 
grecesc, și-i promisese doi sesterți, chiar doi sesterți, pentru 
zece din lucrările acelea foarte ușor de făcut, dar nimeni nu 
trebuia să știe de asta, altfel adio plată. 

— Amuletele sacre ale cimerienilor, iată unde le găsea Castor! 
izbucni Aurelius, în timp ce o conducea pe Naevia către vilă. 

Se afundară râzând în pădure, printre umbrele înserării. Pașii 
fetei deveneau tot mai rari, până când ea se opri de tot. 

Aurelius o privi cu un aer întrebător. Pe neașteptate, i se păru 
că era mult mai mare decât vârsta pe care o avea, o femeie în 
toată firea. 

— Nobile senator, se înserează, suntem printre copacii aceștia 
înmiresmaţi, înconjurați de cântecul păsărelelor... 

— Da, și? 

— Cum, nu mă săruți? 

Aurelius își dădu capul pe spate și izbucni într-un hohot de 
râs. 


88 


Fata, care aștepta cu ochii închiși, rezemată de trunchiul unui 
copac, strânse pumnii într-un gest de furie oarbă. 

— Jupiter să te trăsnească, pe tine și tot neamul tău nobil! 
strigă ea, fugind înlăcrimată printre copaci. 

Aurelius o văzu dispărând, înghițită de vegetația deasă a 
pădurii și o luă la fugă după ea, necăjit că o jignise. De-acum n-o 
mai zărea, dar îi auzea suspinele înăbușite și foșnetul încălțărilor 
pe frunzele de sub copaci. 

Continuă să alerge după ea, încercând s-o ajungă din urmă. 
Casa era aproape și, printre vârfurile pinilor se întrezărea profilul 
turnulețului și al volierei. 

Deodată, un urlet disperat întrerupse tăcerea, ca strigătul 
unui animal lovit mortal. 

— Zei Nemuritori, Naevia! exclamă patricianul, iuţindu-și fuga. 

O găsi prăvălită la pământ, ghemuită alături de volieră, cu 
gura căscată din care ieșea un vaiet strident. 

Portiţa era deschisă: două picioare nemișcate blocau trecerea 
și un corp era prăbușit pe jos, pe toată lungimea cuștii. 

— Caa... caaveee... caveee... croncănea pasărea cu ciocul 
încovoiat, așezată pe spinarea mortului. Bâtlanul Catilina, cu 
ghearele bine înfipte în nisip, ciugulea cu ciocul său lung din 
țeasta sfărâmată a lui Secundus. 


89 


VIII 


Ajunul Nonelor lui noiembrie 


— Pe Hecate, iubitele lui păsări i-au sfărâmat ţeasta! exclamă 
Pomponia, înfiorându-se de emoție. 

— Sau un instrument ascuțit, replică Aurelius. Toată lumea dă 
acum vina pe soartă. După mine, însă, două asemenea morți 
una după alta, înseamnă prea mult. Castor, află dacă a fost 
văzut cineva îndreptându-se către volieră. 

— Am făcut asta deja, domine, răspunse secretarul. N-am 
aflat mare lucru: a fost o forfotă continuă acolo din cauza 
sacrificiului și acum este greu să refacem separat mișcările 
membrilor familiei. Singurul lucru sigur este că, după terminarea 
ceremoniei, bătrânul Gnaeus s-a retras să se odihnească în 
camera sa, vegheat ca de obicei de Paulina. 

— Niciun indiciu, așadar! făcu senatorul, dezamăgit. 

— Am întrebat și de inelul făcut din scoică: cameristele nu l- 
au văzut niciodată. Mulţi dintre servitorii mai bătrâni, însă, își 
aduc bine aminte de tinereţea lui Secundus. Se pare că relaţiile 
cu mama sa vitregă în primul an de convieţuire au fost foarte 
bune: s-au răcit doar după nașterea lui Silvius. 

— Ca și cum ar fi fost gelos pe copil... și totuși era un bărbat 
în toată firea în vremea aceea! consideră Aurelius. 

— Pești, păsări și insecte vor face să putrezească fructele, 
interveni Pomponia, care își urmărea netulburată firul propriilor 
sale gânduri. Dar ce înseamnă? 

— Pythia vorbește în mod intenţionat neclar, observă Castor. 
Verdictele pe care le dau Sibilele sunt ambigue și pot fi 
interpretate în diferite feluri, altfel cum ar putea preoţii să 
susțină că întotdeauna ei au prevăzut totul? Gândește-te la 
sărmanul Croesus care a întrebat oracolul ce se va întâmpla în 
cazul unui război cu persanii. | s-a răspuns că, dacă ar intra în 
luptă, un mare regat ar urma să se prăbușească. Și s-a prăbușit, 
într-adevăr, dar al său, nu cel al persanilor! 

— Ibis, redibis, non morieris in bello! adăugă Aurelius. „Vei 
pleca, te vei întoarce, nu vei muri în luptă” i-a fost prezis unui 


90 


amărât care și-a lăsat oasele pe câmpul de luptă. Rudelor 
furioase, oracolul le-a explicat că profeția trebuia citită 
schimbând locul virgulei: /b;s, redibis non, morieris in bello. 
Adică: „Vei pleca, nu te vei întoarce, vei muri în război!” 

— Așa că, în cele din urmă, tot Sibylla are întotdeauna 
dreptate! trase concluzia Pomponia. 

— Cred că știu cum se poate interpreta răspunsul acela, 
afirmă senatorul și, la puţin timp după aceea, chemat în 
apartamentul nefericiţilor părinţi, avu confirmarea. 

— Totul era prevăzut încă de atunci... murmura bătrânul 
Plautius, sprijinindu-se de soţia sa, cu un aer de om distrus. 
Semnificaţia profeţiei este chiar prea clară, nobile senator: ia 
loc, am să-ţi povestesc. 

Și patricianul ascultă încă o dată istoria sclavei germane. 

— Am plantat doi arbori în grădină, fiii mei legitimi, și s-au 
uscat. Dar sămânța mea a rodit în altă parte, în locuințele 
sclavilor: prunul puternic din grădină este Silvius! 

Paulina, întotdeauna foarte controlată, avu o reacție 
nervoasă. 

— Aurelius, încearcă să-l faci să judece limpede: vrea să-l lase 
ca moștenitor! Este un băiat de treabă, dar de aici și până la a-i 
oferi nume și avere... 

— Nu ne putem opune voinței Destinului, Paulina! recunoscu 
bătrânul, resemnat. Mi-ai stat întotdeauna alături; te rog să mă 
susţii și acum. Ceea ce fac acum nu oglindește convingerile tale 
și știu că toată lumea mă va critica, dar Silvius este sânge din 
sângele meu, chiar dacă este născut de o barbară! 

— O să-ţi fie greu să recunoști asta, obiectă Aurelius. 

— Nu. Mama sa era eliberată de mai mult timp, așa că, după 
lege, Silvius s-a născut liber. Nimic nu se poate opune 
recunoașterii sale, dacă eu doresc acest lucru! Intenţionez să-i 
las tot ceea ce am: oracolul a prevăzut aceasta, încă înainte ca 
el să vină pe lume. Appiana l-a citit, dar nu-i putea înţelege 
semnificația. 

— Prima ta soţie ţi-a vorbit vreodată despre această profeție? 

— Nu. Appiana consulta câte un ghicitor în fiecare zi chiar și în 
vremea în care Tiberius interzisese total aceste obiceiuri. Era 
foarte influenţabilă, sărmana femeie, și destul de ignorantă. Ştia 
că eu nu sunt de acord cu maniile sale și s-a ferit cu strășnicie 
să-mi spună ceva despre asta. Dar greșeam fiind atât de 


91 


neîncrezător. Stătea scris în destin ca fiii mei să moară înainte 
de vreme, iar Silvius să devină moștenitorul familiei mele. 

Paulina tăcea, nemișcată. 

— Soţia mea, ai fost cea mai bună dintre toate soțiile de pe 
lume, așa cum eu nu te meritam... de când mi-am dat seama de 
acest lucru, nu am mai avut ochi pentru altă femeie. Ajută-mă și 
de data asta, te rog! 

Matroana îl privi cu dragoste pe bătrân, apoi încuviinţă cu 
tristeţe. 

— Bine, Gnaeus: ai dreptul să lași cui vrei ceea ce este al tău. 
Dar promite-mi că nu o vei uita pe Plautilla și nici pe Fabricius al 
meu: proprietăţile sale merg prost și el ar considera nedemn de 
numele lui să se coboare făcând tot felul de afaceri. Lasă-i ceva, 
suficient pentru a-și putea continua liniștit cariera militară. 

— Voi fi generos cu el și la fel voi face și cu fiica mea. Dar 
casa aceasta pe care am construit-o cu atâta drag, câmpurile 
mele, bazinele mele... toate astea trebuie să-i revină lui Silvius, 
laolaltă cu numele familiei. Plautius Silvanus, așa se va numi, 
fiul și moștenitorul meu! 

Paulina își plecă privirile, resemnată. 

— Fie cum vrei tu, soțul meu. Dacă ești cu adevărat hotărât, 
eu mă angajez să-ţi respect dorința, cu orice preţ! 

Cu toată răbdarea, Aurelius își adună pugi//lares și începu să 
întocmească un alt testament, ţinând seamă de o mulţime de 
prevederi legale pentru a împiedica orice încercare de a se face 
vreun recurs: asupra acestui ultim aspect, Gnaeus Plautius, 
cunoscându-l bine pe fiul său vitreg, insistase cu strășnicie. 

Sigiliile fură în cele din urmă puse pe tăblițe. Șarpele înaripat, 
simbol al familiei Plautius, confirmă ultimele dorința exprimate 
de paterfamilias, după aceea, bătrânul, obosit, se retrase în 
camera sa. 

Senatorul, rămas singur cu Paulina, o privi neîncrezător. 

— Nu ești convins, Aurelius, constată matroana. 

— Hotărât lucru, nu. Nu am încredere în oracole, în prevestiri 
și în profeţii. Și marele Epicur avertiza asupra ghicitului, 
declarând că această practică nu are niciun fundament real, ca 
și visele în sine pe care, însă, mulţi le consideră a fi trimise din 
cer... Vorbind între noi, până și existența zeilor mi s-a părut din 
totdeauna destul de improbabilă, deși, ca bun roman, jur liniștit 
pe spiritul lui Augustus și respect ritualurile de îmbunare a zeilor 


92 


prevăzute de mos maiorum. Dar aceste ceremonii privesc 
respectul față de stat și, desigur, nu credinţa cea mai intimă: din 
fericire, la Roma fiecare este liber să creadă în ce zeu vrea sau 
să nu venereze pe niciunul, cu condiţia să nu încalce legea, 
declară senatorul. 

— Nu crezi că ești chiar prea sceptic? îl întrebă Paulina. 
Viitorul stă pe genunchii zeilor care, desigur, îl cunosc... 

— Dar nu-i interesează deloc că ni-l comunică prin poezioare 
ambigue. Sunt sigur, Paulina, că tu însăţi ai niște îndoieli 
serioase asupra veridicităţii întregii povești, totuși preferi să te 
prefaci că o crezi, decât să încerci să dai o explicaţie mult mai 
neliniștitoare a acestor morţi neașteptate. 

— Care ar fi aceasta? întrebă femeia cu o voce ușor 
tremurătoare. 

— Singura posibilitate este crima. 

— Nu! strigă matroana, ducându-și mâinile la urechi. Nici nu 
trebuie să te gândești la așa ceva, Aurelius! Suntem o familie... 

— Și atunci? răspunse cu cinism senatorul. Cea mai mare 
parte a crimelor se comit chiar în interiorul familiilor. Unde, dacă 
nu între zidurile unei case, printre oameni care trăiesc cot la cot, 
se dezlănţuie ura cea mai violentă, pasiunea cea mai arzătoare? 
Invidie, gelozie, dorinţă, lăcomie... familia imperială oferă în 
această privinţă cel mai bun exemplu: câţi între lulius și 
Claudius au murit de bătrâneţe sau de boală și câți de pumnal 
sau de otravă? 

— Ajunge! Nu pot să concep... 

— Nu, tu nu crezi în destin mai mult decât mine, Paulina, și nu 
aprobi nici hotărârile lui Plautius! afirmă cu asprime patricianul. 

— Așa este, recunoscu matroana. Și totuși, asta dorește el. 
Poate că mentalitatea mea este depășită: sunt o patriciană 
bătrână, înclinată să creadă că strămoșii contează mai mult 
decât urmașii. Recunosc și că Silvius este un băiat de treabă 
dacă se iau în considerare originile lui. În plus, l-am educat eu 
însămi, îi apreciez inteligenţa și simţul de responsabilitate; în 
multe privinţe, l-am preferat pe el celorlalți fii ai lui Gnaeus. 
Sunt, de asemenea, destul de sigură că se va achita foarte bine 
de noile sale responsabilităţi, administrând moșia mai bine 
decât ar fi făcut-o neputinciosul acela de Secundus sau chiar 
Fabricius al meu care nu vede în faţa ochilor decât armata. Dar, 


93 


cu toate acestea, nu mă pot abţine să-mi amintesc că pe Silvius 
l-a născut o sclavă! 

— Vremurile se schimbă, Paulina, o contrazise Aurelius. Eu 
însumi i-am desemnat ca moștenitori pe unii dintre liberții mei. 

— Și nimic pentru fosta ta soţie? vru să afle femeia, sperând 
că nu comită o indiscreţie. 

— Absolut nimic. Flaminia nu are, cu siguranţă, nevoie de 
ajutor din partea mea. Lăsând la o parte faptul că n-am mai 
văzut-o de zece ani și nu i-am simţit niciodată lipsa. 

— Cât de mult s-a schimbat lumea de când eram eu tânără! 
Pe vremea aceea oamenii se căsătoreau din dragoste... 

— Te înșeli, Paulina, o contrazise Aurelius cu răceală. Toate 
căsătoriile erau încheiate pentru a servi unor alianţe între familii 
sau carierelor politice și, de obicei, durau atât timp cât durau și 
rațiunile pentru care fuseseră încheiate. Doar cu tine s-a 
întâmplat altfel. 

— Noi, nobilii, nu mai contăm deloc, nu-i așa? Și totuși eram 
coloana vertebrală a Romei... 

— Poate un om să fie mai înțelept decât altul pentru că un 
strămoș îndepărtat de-al său făcea parte din Senat? sau un 
soldat poate fi mult mai viteaz dacă are un bunic care a luptat 
cu Scipio la Zama? Sângele nu contează, Paulina, educaţia îl 
face pe om. Silvius, de exemplu, ar putea fi, într-adevăr, 
urmașul cel mai demn al lui Gnaeus, doar dacă n-a dat chiar el o 
mână de ajutor destinului ca să scape de ceilalți doi fraţi! 

— Exclud o asemenea posibilitate. Băiatul ăsta nu poate fi 
violent, aprecie Paulina, clătinând din cap. 

— Deseori, oamenii mai puţin agresivi sunt aceia care pot fi în 
stare să ţină în ei nemulțumiri profunde și violente, gata să 
explodeze pe neașteptate din motive care, din exterior, pot 
părea nesemnificative. Silvius are un singur defect: este prea 
serios. Și eu n-am avut niciodată încredere în cei care nu știu să 
râdă. Ştii că-i spune „tată” unui sclav din ergastula? 

— Acela este Proculus, servitorul care s-a însurat cu mama lui 
după a doua plecare a lui Gnaeus. Pe vremuri, soțul meu era un 
bărbat foarte ușuratic, în stare să-și piardă capul pentru o 
femeie, plictisindu-se numaidecât de ea. Și pentru mine a făcut 
unele nebunii... 

— Dar ar mai trebui să se și plictisească de tine, lucru pe care 
cred că nu-l va face niciodată. 


94 


— Sunt de acord cu ce spui. Gândește-te că, la început, îmi 
doream să facă așa ceva, adăugă matroana. 

— Și Proculus acela? 

— Băiatul s-a atașat de el. Dar acum, când Atticus și 
Secundus sunt morți, Gnaeus își va pune în Silvius toate 
speranţele și el va trebui să înceteze să-l mai considere o rudă 
de-a sa. 

— Voiam să te întreb... mai era cineva la curent cu profeția, 
înainte de moartea lui Atticus? vru să știe senatorul, atent. 

— Nu cred, dar, cu siguranţă, Appiana ar fi putut spune cuiva. 

— Acum douăzeci de ani, cuvintele acelea nu însemnau nimic 
pentru ea. Nu este ciudat că a păstrat cu atâta grijă răspunsul 
oracolului? 

— Era superstiţioasă, ţi-am mai spus! 

— Poate că i-a spus totul fiicei sale. 

— Este puţin probabil. Tertia nu a avut niciodată altceva în 
minte decât gândul la bărbaţi. A trebuit să-mi dau toată 
osteneala ca să salvez măcar aparențele... tu ar trebui să știi 
ceva despre asta! trase ea concluzia, în timp ce Aurelius se 
prefăcea că nu înţelesese aluzia. 

— Paulina, ai considerat că și Tertia Plautilla este unul dintre 
copacii din grădină și, ca atare, s-ar putea să fie și ea în pericol? 

— Chiar crezi cu adevărat asta? întrebă femeia, 
descumpănită. 

— De ce nu? Acum, ea este ultima dintre urmașii legitimi ai lui 
Gnaeus. Dacă este adevărat că dai crezare profeţiei, ar trebui să 
fii serios îngrijorată. 

— Și Plautilla... șopti matroana, în timp ce senatorul ieșea în 
tăcere. 

Dinspre portic se auzi râsul cristalin al Naeviei. 

Patricianul se trezi zâmbind: fata își revenise foarte repede 
după șocul oribilei descoperiri! Grăbi pasul în direcţia vocii, 
gândindu-se la o vorbă de duh care s-o înveselească pe fată. 

Ajuns în curte, se opri brusc. 

Cuprinzând cu braţele un stâlp al porticului, Naevia, cu capul 
dat mult pe spate, se legăna râzând, cu părul despletit 
unduindu-se pe umeri. 

La picioarele sale, Silvius o privea vrăjit și-i zâmbea și el. 

t 
— Castor! strigă dintr-odată Aurelius cu un glas tunător. 


95 


— Aici sunt, domine! 

Secretarul apăru bombănind. Judecând după expresia sa 
indispusă, activitatea de la care îl întrerupsese stăpânul său era 
dintre cele mai plăcute. 

— Pune să ni se pregătească pentru mâine în zori caii: plecăm 
la Cumae, la Sibylla. De aici nu facem mai mult de o oră. 

— Dar este o mare înșelătorie, stăpâne! Noi, grecii, am 
inventat drăcovenia aia și trebuie să spun că a mers grozav timp 
de câteva secole. Acum, însă, oamenii s-au făcut prea șireți ca 
să mai aibă încredere în Pythia! 

— Vom căuta informaţii despre profeția aceea de demult. Este 
foarte probabil să fie un răspuns dat în secret, pentru că, la 
vremea aceea, Tiberius făcea zile grele ghicitorilor neautorizaţi. 

— Probabil că Deifobe a murit de o bună bucată de vreme. 
Cine este acum clarvăzătoarea? vru să afle Castor. 

— O oarecare Amaltea care și-a luat numele de la faimoasa 
profetesă a tarquinilor. 

— Aha, da, cunosc povestea. Vrăjitoarea i-a oferit regelui 
nouă cărţi cu oracole de-ale sale în schimbul a trei sute de scuzi 
de aur, iar el a refuzat-o. Atunci, a ars trei dintre cărțile acelea și 
i le-a oferit din nou, așa incomplete, dar Tarquinius tot n-a vrut 
să audă de ele. După ce vrăjitoarea a mai ars trei, regele le-a 
cumpărat pe ultimele la preţul de nouă: sunt cele care au fost 
păstrate cu grijă în Capitoliu până la incendiul din timpul 
domniei lui Sulla. Strămoșii tăi le consultau înainte de a lua orice 
decizie... Intotdeauna am fost de părere că romanii sunt naivi! 

— De ce spui asta, oare voi nu aveţi sanctuarul din Delfi, 
Necromanteion și stejarii de la Dodona? 

— Da, trebuie să recunosc că preoţii conduceau toată Grecia, 
prin oracole și preziceri mincinoase. Pe de altă parte, și romanii 
au profitat de așa ceva: Catilina a pus-o pe Sibylla din Ancyra să 
răspândească zvonul că familia sa era sortită să guverneze 
republica, în timp ce el pregătea lovitura de stat... 

— Tocmai pentru că este atât de ușor să dai un asemenea 
răspuns, am intenţia să cercetez lucrurile mai în profunzime. 
Profeţia noastră ar putea fi, foarte bine, un fals. Aici toți vorbesc 
despre voinţa destinului, dar eu văd doar două cadavre care, 
fără blestemata aia de profeție, nu s-ar putea explica decât 
printr-un omor! 


96 


— Și tu speri să găsești urma unui oracol de acum douăzeci 
de ani? Cruţă-ţi forțele, stăpâne! Călăritul slăbește mijlocul și 
șalele omului și n-aș vrea ca, așa istovit cum ești... 

— Ai uitat cumva că vii și tu cu mine, Castor? 

— Este o călătorie destul de grea, începu libertul. 

Aurelius ridică din umeri: 

— Dacă-i așa, poate că ar fi mai bine să-l iau cu mine pe 
Saturnius. 

— Dar, stăpâne, nu poţi trimite pe unul ca el care vine din 
munţii Brutium printre toți grecii ăia dubioși: s-ar întoarce și fără 
tunică pe el! Nu, văd că n-am ce face și trebuie să mă sacrific 
pentru binele tău. O să vin eu, dar vreau să-ţi cer ceva în 
schimb. 

— Te ascult. 

— AŞ avea nevoie să-mi faci un mic serviciu. Fata aia, Xenia, 
joacă tare; crede că ar putea să-mi vândă o brățară falsă, 
făcându-mă să cred că a furat-o de la stăpâna ei! 

— Așa o servitoare de încredere, n-am ce zice! 

— Uite, m-am gândit, stăpânul meu nu are prea multe femei 
la el în domus... 

— Dar sunt aproape cincizeci! protestă Aurelius. 

— De-acum sunt trecute și nici nu mai au graţie în mișcări. 

— Nu-i niciuna trecută de treizeci de ani, îi aminti patricianul. 

— Prin urmare, ar fi tare frumos dacă i-aș putea face rost deo 
slujnică nouă, continuă grecul fără să ia în seamă cuvintele 
stăpânului său. Cu principii morale sănătoase și destul de 
drăguță, printre altele! 

— Doar nu vrei s-o cumpăr pe hoaţa aia? se scandaliză 
Aurelius. 

— Îţi repet, este de mare încredere. 

— Castor, după cum bine știi, eu am deja un delincvent 
printre servitorii mei. 

— Tocmai: în doi s-ar controla unul pe alta! exclamă grecul cu 
logica lui de fier. Desigur, făceai aluzie la Paris. iți aduce o 
mulțime de necazuri, nu-i așa? încheie Castor care nu putea să-l 
sufere pe atât de scrupulosul administrator al lui Aurelius. 

— Dacă ţii atât de mult, de ce n-o cumperi tu? Eşti un om liber 
acum și, în plus, destul de bogat. 

— Scilifosita aia de Elena refuză să mi-o cedeze! 


97 


— Aha, văd că te-ai informat deja... îl luă peste picior 
patricianul. 

— Este o chestiune de potrivire, stăpâne. Dacă ai vedea cu 
câtă graţie este în stare să-și vâre mânuţa aia subţirică în 
desaga mea, fără să facă nici cel mai mic foșnet... 

— Pare de-a dreptul născută pentru tine! 

— Stăpâna ei n-ar putea spune nu unui senator. Dacă vin la 
Cumae, o să mă ajuţi, nu? Mă duc imediat să pregătesc 
bagajele... Ei, dar unde o fi? O pusesem aici acum câteva clipe, 
când a venit Xenia... Ah, nenorocita! bombăni servitorul plecând 
în căutarea ei. 

— Ţi-ai găsit, în sfârșit, nașul, Castor! râse cu poftă Aurelius. 

t 

Pe terasă era aproape întuneric și nu se zărea nici țipenie de 
om. Cina fusese luată separat de fiecare în parte și Gnaeus cu 
soția sa nu ieșiseră din camerele lor. Aurelius, pregătit deja 
pentru călătoria de a doua zi, profită de un moment potrivit ca 
să vorbească, în sfârșit, cu frumoasa văduvă departe de urechi 
indiscrete. 

In penumbra serii târzii, reuşi cu greu s-o vadă, stând în 
picioare lângă balustrada dinspre lac. Ca la un semnal, doi sclavi 
se grăbiră să aprindă funalia, torțele groase făcute din ceară și 
smoală care dădeau lumină în orele nopţii. 

— Și așa, ai vrea să-mi cumperi sclava, Aurelius... 

Elena se așeză încet pe un scaun, cu părul blond despletit în 
semn de doliu căzându-i pe umerii fără nicio podoabă. Fără nicio 
bijuterie și îmbrăcată în alb din cap până în picioare, părea 
fragilă și îndurerată. Totuși, Aurelius nu se lăsă impresionat: știa 
că pieptănătura aparent în dezordine o costaseră pe Xenia 
ceasuri întregi de muncă și o mulţime de înțepături în brațe, 
acolo unde năzuroasa stăpână obișnuia s-o înţepe cu acul de păr 
când greșea aranjarea vreunei bucle. Ce mare actriță trebuia să 
fie femeia aceea pentru a părea că nu ia în seamă frigul serii, în 
timp ce vălul alb îi aluneca voit de pe umeri. 

— Nu bănuiam că te interesează sclavele, Aurelius. Eşti 
cunoscut ca un bărbat care preferă doamnele, îl ironiză Elena 
remarcând rapid privirea sa admirativă. 

„Işi poartă frumuseţea ca un gladiator sabia, prefăcându-se că 
nici nu-i simte greutatea”, reflectă Aurelius. „Este singura armă 


98 


pe care știe s-o folosească: prada ei sunt bărbaţii, singurii în 
stare s-o scoată din umbră și din sărăcie...” 

— Îmi plac mult doamnele, într-adevăr, răspunse, aruncându-i 
o privire plină de subințelesuri. 

— Chiar așa? Personal, eu nu mă pot plânge că am fost 
abordată în vreun fel, nobile Aurelius... gândindu-mă că mă 
pregătisem să mă apăr, cunoscându-ţi faima! 

— Sunt în vacanță, încântătoare doamnă, spuse ironic 
patricianul. Și marii seducători își mai permit și ei câteva clipe 
de repaus, din când în când. 

— Sau poate că te gândești să-ţi lași turma obosită să pască 
în altă parte, acolo unde iarba este mai proaspătă? întrebă 
femeia cu o voce melodioasă. 

Senatorul o privi plin de curiozitate: așadar Elena nu era deloc 
o mamă atât de distrată încât să-i scape interesul pe care i-l 
trezise senatorului tânăra Naevia... 

— Din turnuleț se poate admira o priveliște frumoasă, 
răspunse cu răceală. Mă mir că de acolo de sus n-ai putut vedea 
cum soțul tău cade în apă. 

— Ce vrei să spui? 

Între ochii acelei Venus ca de gheaţă apăruse o cută; pe 
fruntea sidefie a femeii străluceau acum broboane minuscule de 
sudoare. 

— Ceea ce știm amândoi foarte bine, fermecătoare Elena. Un 
soț modest și o moșie întinsă și bogată la ţară înseamnă 
întotdeauna mai mult decât o cămăruţă la Neapolis; dar, dacă 
se profilează la orizont un patrician din Roma, bine situat în 
capitală, și, în plus, cu o prestanță incontestabilă, atunci 
gândurile merg mai sus. Și când obstacolul nu este decât un biet 
soţ oarecare... 

— Câine râios! șuieră femeia. Cum îndrăznești să insinuezi... 

— Fii atentă cum vorbești! Când te înfurii, se vede de unde 
vii! râse Aurelius. Ai fost abilă, până acum, și ţi-ai păstrat 
atitudinea distinsă a unei matroane. Nu strica acum totul! 

— Stai departe de mine și de fiica mea! spuse ea, pe un ton 
ameninţător. 

— Ca să poţi tu elimina toată familia și să pui mâna pe 
moștenire? Nu te baza pe asta, draga mea, nu ai dat naștere 
unui moștenitor în spatele căruia să te poţi ascunde. Și te 
sfătuiesc să nu pui prea mare bază nici pe înfumuratul ăla de 


99 


Fabricius: te va lăsa baltă ca pe o tunică veche, îndată ce se va 
sătura de tine! 

Elena îl privea ţintă, cu obidă, fără să poată scoate nicio 
vorbă. Senatorul se ridică, prefăcându-se că are de gând să 
plece. 

— Așteaptă! îl făcu să se întoarcă femeia pe un ton aspru. 

În sinea sa, Aurelius zâmbi: vipera era pe cale să se dea 
bătută. 

— De unde știi de Fabricius? 

— La el erai în noaptea aceea? întrebă senatorul în loc să-i 
răspundă. 

— Da, recunoscu Elena după ce șovăi o clipă. 

— Și soţul tău nu și-a dat seama? 

— Nu, eram atentă să nu mă dau de gol. El era teribil de 
gelos. 

— Și asta nu te-a împiedicat să te strecori pâș-pâș din patul 
lui ca să ajungi într-unul mai primitor, în turnuleţ. Pun pariu că, 
în noaptea aceea, Atticus te-a urmărit. 

— Dacă m-ar fi căutat pe mine, cu siguranţă n-ar fi coborât 
până la bazine. 

— Poate că se aștepta să te găsească tocmai acolo! 

— Ți se pare un loc potrivit pentru o asemenea întâlnire de 
taină? făcu Elena iritată. 

— Totuși, Atticus a ajuns până la bazin... și cineva l-a ajutat să 
cadă înăuntru. Și cine putea s-o facă mai bine decât soţia 
necredincioasă sau vigurosul ei iubit? 

— Fabricius era cu mine. 

— Toată noaptea? 

— Cât timp a ţinut cea de-a doua veghe. 

— Poate că a avut timpul necesar să-l omoare pe Atticus mai 
târziu... Soţul tău era în cameră când te-ai întors? 

— Nu știu, dormeam separat. 

Aurelius reflectă câteva clipe: ce putea câștiga femeia aceea 
nesăţioasă de pe urma morții premature a soţului său legitim? 
Nu o căsătorie cu Fabricius: încrezutul ăla nu era tipul de bărbat 
care s-ar fi însurat cu o văduvă de origine modestă, oricât ar fi 
fost de frumoasă. Poate că Atticus, descoperind infidelitatea ei, 
intenţiona să divorţeze. Sau... 

— Ești însărcinată? o întrebă el pe neașteptate. 


100 


— Cum îţi permiţi? strigă femeia, ridicând mâna ca să-l 
lovească. 

Aurelius îi opri braţul la jumătatea distanţei și i-l răsuci puţin. 

— Îmi pot permite orice! îi spuse, blocându-i orice mișcare. 
Femeia gâfâia, furioasă. Aurelius îi privi sânii ridicându-se și 
coborând în ritmul respirației sale agitate. Fără să vrea, simţi un 
tremur de dorinţă. Ea își dădu seama și zâmbi cu subiînţeles. 

— Nobile senator, îi șopti la ureche, devenind dintr-odată 
moale și ispititoare. Poate că ţi-aș putea da ceea ce cauţi... 

— Așa este, într-adevăr, recunoscu patricianul. 

— Atunci, nobile Aurelius? șopti Elena, îmbietor. 

— Doresc, într-adevăr, să-ți cumpăr sclava. Numai tu poţi să 
mi-o vinzi. Să-mi spui cât ceri, încheie patricianul discuţia, 
râzând, în timp ce femeia se elibera dintr-o smucitură. 

Expresia colorată cu care-l înjură nu mai lăsa nicio îndoială 
asupra originii sale plebee. 

— Și stai departe de fiica mea! urlă în urma lui, alergând apoi 
către întunericul protector din camera de primire. 


101 


IX 


Nonele lui noiembrie 


— Luând-o pe aici, ajungem într-o clipă! spuse Aurelius, 
înaintând grăbit prin galeria lui Cocceius. Mai avem o milă și 
ajungem la Cumae! 

— Asta-i o construcţie foarte importantă, nu neg, și este și 
foarte folositoare, comentă Castor, privind cu o indiferenţă 
prefăcută enormul tunel. Și totuși, ca să respectăm adevărul, nu 
este prea artistic lucrată. 

Aurelius pufni furios: nici măcar în fața unei lucrări ciclopice, 
de înaltă măiestrie inginerească ca aceea, libertul ăsta păcătos 
nu admitea că și romanii erau în stare să facă lucruri bune. În 
faţa apeductelor mărețe, a bazinelor artificiale, a celor mai 
îndrăznețe poduri, reacţia sa era întotdeauna aceeași: o ușoară 
ridicare a sprâncenei, câteva cuvinte de apreciere rostite în silă 
și o lungă poliloghie despre geniul grec imposibil de atins. 

Fără a-l mai băga în seamă, senatorul ridică privirile ca să 
admire gurile de iluminare, strecurându-se printre carele 
încărcate mergând în ambele direcţii, prin pântecele muntelui. 
Se simţea foarte mândru în clipele acela că este roman, mult 
mai mândru decât la aflarea veștii despre o nouă victorie a 
legiunilor: munţi scobiți în interior, dealuri nivelate, câmpii 
roditoare în locul unor mlaștini infecte și peste tot șosele largi, 
comode, frumoase șosele pavate care duceau peste tot în lume 
numele și civilizația Romei; și, în plus, apă curentă, case 
încălzite, ascensoare, macarale, mașini puternice de război, 
nave rapide, școli și băi pentru toată lumea... Progresul era, într- 
adevăr, imposibil de oprit, se gândi cu mândrie patricianul; 
mergând tot așa, cine știe ce alte minuni incredibile se vor 
putea vedea în secolele următoare! 

— Voi, romanii, nu faceţi nimic cu adevărat creator, 
minimaliză lucrurile grecul, retezând într-o clipă entuziasmul 
stăpânului său. Operele voastre sunt simple imitații ale unor 
proiecte grecești. De acum câteva secole, la Alexandria... 

— Am ajuns! îl întrerupse patricianul, furios. 


102 


Marele pasaj subteran se apropia de capăt și afară se 
deschidea drumul care cobora către centrul orașului. 

Aurelius se opri câteva clipe ca să privească promontoriul cu 
o mulțime de temple care răsăreau din frunzișul verde al 
măslinilor și al laurilor. 

— Probabil că, în alte vremuri, a fost un loc foarte frumos, 
spuse Castor, dând pinteni calului. Acum însă, uite ce a ajuns: 
Forul este înconjurat de fabrici puturoase și întregul oraș 
seamănă mai mult cu o fortificaţie militară decât cu străvechea 
reședință a Pythiei! 

Aurelius fu nevoit să recunoască, spre nemulţumirea sa, că 
secretarul avea dreptate. De fiecare dată când ajungea la 
Cumae, vedea că atelierele meșterilor se împuţinau și circulaţia 
era din ce în ce mai redusă. Apropierea de înfloritorul port 
Puteoli, devenit în scurt timp cel mai important oraș de pe 
coasta Campaniei, adusese de mai mult timp la ruină vechiul 
oraș grecesc pe care nici cultul sacru al Sibyllei nu mai reușea 
acum să-l readucă la viaţa de altădată. 

— lată și vizuina preotesei. Găsește-ţi și tu ceva de făcut până 
întreb eu oracolul, porunci patricianul. 

Rămas singur, senatorul privi în vestibulul întunecos din care 
se ajungea într-un lung coridor trapezoidal care servea drept 
cale de acces în peștera sacră. 

Doar câţiva credincioși așteptau să intre, asaltaţi de o ceată 
de escroci insistenţi gata să te îndrume pe loc către taverne și 
bordeluri, crâșme și hanuri, totul la preţuri de nimic, asigurându- 
te și de un răspuns binevoitor al preotesei. Dar, vai, afacerile nu 
mai erau la fel de prospere ca altădată, doar cu douăzeci de ani 
înainte, când oracolul mai reușea încă să atragă un număr 
destul de mare de creduli, gata la orice numai să primească 
promisiunea unui viitor fericit. În vremuri ca acelea Appiana 
primise faimoasa profeție despre umilul smochin din grădină... 

Ciudat, gândi Aurelius: prima soție a lui Plautius pare să fi fost 
tipica fiinţă naivă, ușor de îmbrobodit; cum se făcea că i se 
dăduse o profeție atât de enigmatică, de pe urma căreia 
beneficia de o prea mică satisfacţie? Prevestirea bogăției sau a 
unei sănătăţi de fier ar fi făcut-o să deschidă punga cu dărnicie; 
profeția aceea, însă, avea în ea ceva neliniștitor, aproape 
autentic... 


103 


În timp ce gândea astfel, senatorul se așezase și el la coadă. 
Cu ani în urmă mai fusese aici, la oracol. Era tânăr pe atunci, 
dar nu mai puţin sceptic: își aducea aminte foarte bine 
ritualurile vechi, bine studiate ca să-i prindă în plasă pe 
neghiobi. Acum, însă, preoţii erau mai grăbiţi, fără să-și mai dea 
osteneala nici măcar să pregătească decorul pentru profeție. 
Vizuina  Pythiei nu mai era decât un loc exotic, unde 
vilegiaturiștii bogaţi de pe coastă mergeau în grupuri, pentru a- 
și mai pierde timpul într-o excursie ceva mai diferită decât 
altele. 

— Stăpâne, stăpâne! îl strigă un orb bătrân, trăgându-l de 
tunică. Nu mai pierde timpul pe aici: Sibylla este o nebună 
bătrână înconjurată de o grămadă de escroci! 

— E frumos din partea ta că mă pui în gardă, se miră 
patricianul de vorbele lui. 

— Apollo, Pythia, astea-s numai povești! Dacă vrei să-ţi afli 
destinul, trebuie să mergi la preoţii din Serapis, păstrători ai 
înţelepciunii vechilor egipteni! 

— Nu-l lua în seamă! îl întrerupse o femeie bine făcută. Doar 
noi fenicienele, care credem în Astarte, putem să-ţi spunem ce 
te așteaptă! În plus, preotesele noastre sunt toate tinere și 
frumoase, ceea ce nu strică deloc pentru un om tânăr ca 
dumneata! 

— Ce treabă ai cu Astarte, vino mai bine la Isis și o să ai parte 
de viaţa veșnică! interveni un vânzător de amulete. 

— Veșnicia este prea lungă: o să ajung să mă plictisesc de ea, 
răspunse râzând Aurelius. 

— Adevărata, singura voce este a zeiţei Muth! recomanda 
tuturor un băieţaș, încercând să atragă atenţia celor din jur. 

— A sosit vremea și împărăţia Lui este pe cale să vină pe 
pământ... predica puţin mai departe un bătrân în straie 
evreiești. 

— Pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, rătăciţilor! îl asaltă un grup de tineri 
rași în cap care mergeau în ritmul dat de niște tamburine, 
rostind fără încetare rugăciuni pe un ton poruncitor. Purificaţi-vă 
și o să renaștetți în împărăţia lui Mithra, Mântuitorul! 

Împins dintr-o parte în alta, tras de mână de adepţii celor mai 
ciudate culte, senatorul începea să se enerveze. Era clar că, 
datorită scăderii numărului de vizitatori, concurența devenise 


104 


nemiloasă și susținătorii diferitelor secte îl atacau pe rând pe 
omul simplu și și-l disputau cu înverșunare. 

În clipa aceea, paznicul îi făcu semn că-i venise rândul să 
intre în peștera sacră. 

Vechiul ritual spunea că, înainte de a veni în fața Pythiei, 
credinciosul trebuia să postească mult timp și să-i jertfească un 
taur lui Apollo și o capră lui Artemis; dar preoţii, destul de 
ingenioși, simplificaseră de mult timp procedura și cereau 
contravaloarea celor două animale, chipurile pentru ca, pe 
urmă, să le jertfească ei. 

Aurelius înaintă pe coridorul întunecos, cu oarecare emoție. 
Printre atâţia magi care răsăriseră peste tot, până și peștera 
Sibyllei avea o fascinaţie a ei, poate ca ecou al miilor de 
credincioși care trecuseră emoționați pe acolo, cu pas șovăitor. 

Grota era cufundată în întuneric și intenţia preoţilor era ca ea 
să trezească în sufletele vizitatorilor o teamă respectuoasă. Pe 
neașteptate, bezna fu risipită de o rază care venea de sus, 
luminând o cușcă atârnată în gol în care rânjea îngrozitor 
cadavrul mumificat al unei bătrâne fără niciun dinte. 

Trucuri de bâlci, își spuse Aurelius; și totuși, fără să vrea, se 
dădu cu un pas înapoi. Apoi, își aminti: Sibylla care oficia, își 
făcea  profeţiile în prezența corpului  îmbălsămat al 
predecesoarei sale. 

Cadavrul uscat dispăru cu un șuierat sinistru și apăru 
clarvăzătoarea. 

Văzând-o pe nebuna aceea care râdea ghemuită pe trepiedul 
său de bronz, lui Aurelius îi zburară din minte întrebările clare și 
fără echivoc pe care și le pregătise și întrebă pe neașteptate: 

— Cine i-a ucis pe Atticus și pe Secundus? 

Din gura deschisă și îmbăloșată a nebunei ieși un urlet, apoi 
un murmur surd și nearticulat. 

Aurelius așteptă calm. De două ori, dementa șopti ceva, 
morfolindu-și îngrozitor buzele descărnate, apoi tăcu și nu mai 
dădu niciun semn că ar mai vrea să continue. 

Patricianul dădu să plece, când simţi o atingere ușoară pe 
umăr și tresări. Un bărbat înalt și uscăţiv, cu o tunică albă lungă 
până la călcâie, îi arătă drumul către ieșire, fără a scoate nicio 
vorbă. Mergând în urma acelei umbre albe, Aurelius coti înspre 
un spaţiu închis, scobit în piatră. 

— Ai înţeles răspunsul sacrei Pythia, romanule? 


105 


— De auzit l-am auzit, dar înţelesul lui nu mi s-a părut prea 
limpede. 

— Doar preoţii lui Apollo pot descifra cuvântul înțelept al 
zeului. 

— Și tu, desigur, ești unul dintre aceștia, constată patricianul. 

— Chiar așa, romanule. Doar eu sunt în stare să-ți deslușesc 
ceea ce ţi-a prezis zeul. 

— Dar, îmi imaginez că, pentru a face acest lucru, ai avea 
nevoie de o mică sumă... 

— Este un obicei străvechi acela al unei ofrande pentru acest 
locaș. 

— Cât? i-o reteză senatorul. 

— Nimeni nu poate oferi divinului Febus mai puţin de trei 
monede de aur. Zeul s-ar putea supăra și l-ar lovi în cele mai 
scumpe sentimente ale sale. 

— Îmi asum riscul. Ca să aud ce ești în stare să scornești, sunt 
dispus să scot o monedă de aur, nu mai mult. 

— Ah, ce sacrilegiu! Un general s-a tocmit la preţ și fiul lui cel 
mare a fost atins de o boală... 

— N-am copii. 

— Un bancher bogat a încheiat o afacere și soţia sa... 

— Nu sunt însurat. Și ofer un ban de aur, spuse Aurelius, 
arătându-i moneda din palmă. Hai, acceptă. Este mai mult decât 
nimic și sunt sigur că tot ce o să-mi spui nu face atâta. 

— Rău faci că mă iei în râs, roman arogant! Preoteasa lui 
Apollo vede trecutul, prezentul și viitorul și știe totul! A spus că 
te temi pentru viaţa unei persoane. 

— Și cine ar putea fi această persoană? Ţi-a spus și numele 
ei? 

— Necredincios nebun: zeul a vorbit despre un al treilea copil. 

Aurelius înghețţă și tonul său deveni mai prudent. 

— Continuă... 

— Nerușinatule, vii în peștera sacră, refuzi să-ți aduci obolul și 
acum ai pretenţia să afli profeţiile zeului! 

— Bine, cedă în cele din urmă senatorul. O să-ţi dau cele trei 
monede de aur. 

— Șase, acum! Zeul cu săgeata care nu dă greș disprețuiește 
zgârcenia ta și acum vrea dublul. 

Patricianul fierbea de furie: cum de căzuse pradă acestui truc 
pentru fraieri, tocmai el, nobil, cult, epicurian... 


106 


— Sibylla a mai văzut și o altă femeie, roman neîncrezător: 
sprintenă, albă, proaspătă ca neaua... insinuă preotul lui Apollo. 

Naevia! Cum se poate așa ceva? Aurelius se lupta cu 
blestemata lui curiozitate, simțindu-se ca regele Tarquinius în 
faţa faimoasei Amaltea care ardea cărţile de profeţii ale Sibyllei. 
Murea de dorinţa de a afla totul. În fond, fiind așa de bogat, ce 
contau pentru el șase monede de aur? 

— Pleacă, Zeul este supărat pe tine! îl expedie fără 
menajamente preotul și-i întoarse spatele. 

„Acum așteaptă să-l chem înapoi”, bănui patricianul. Era o 
prostie... dar nu putu să reziste. 

— Uite, ia de aici! strigă și, pe când scotea monedele, se 
întrebă dacă, pe măsură ce îmbătrânea, nu se prostea de tot. 

Lacomul preot vâri iute banii într-un buzunar. 

— Trebuie să te ţii departe de zăpada îngheţată: în scurtă 
vreme te va ruina! 

Naevia, cea cu pletele în vânt, naivă și periculoasă... 

— Ce a răspuns Pythia la întrebarea mea? îl întrebă 
nerăbdător Aurelius. 

— Este o nebunie să mai cercetezi acolo unde destinul a 
hotărât deja: aceasta este profeția oracolului! 

— Ah, prea ușor, dă-mi înapoi banii, escrocule! urlă 
patricianul, furios la culme; dar preotul dispăruse deja în capătul 
coridorului, lăsându-l să înjure pe întuneric. 

t 

Aurelius se trezi afară din peșteră, furios pe el însuși pentru 
că se lăsase îmbrobodit într-un asemenea hal. 

— Cam pleoștit, nu, stăpâne? Te-am avertizat că ăștia o să te 
tragă pe sfoară! îl consolă urmașa Astarteei. 

— Dar fenicienii sunt, oare, mai cinstiți? întrebă patricianul, 
sarcastic. 

— La noi, cel puţin ne distrăm, stăpâne! Oferim profeţii, da, 
dar și cel mai bun vin și cele mai frumoase fete! Pun pariu că n- 
ai mâncat și cauţi o cârciumă ca lumea. Chiar în faţa capelei 
zeiței este una tocmai bună; dacă vrei, te însoțesc eu și îmi dai, 
în schimb, un ulcior mic de vin de Ulbanus că-i mai ușor; cel de 
pe la noi, îți dă amețeli, ţi se învârte capul și nu se știe ce se mai 
poate întâmpla până la urmă... 

— Mergem la cârciumă, acceptă Aurelius. Dacă-l îmbogăţise 
cu încă șase monede de aur pe escrocul ăla, mai putea cheltui 


107 


ceva bani și la cârciumă: cartagineza aceea îmbietoare, altfel 
foarte curată, era, oricum, de preferat celorlalți ghicitori împuţiţi 
care foiau în jurul lui. 

Femeia nu se lăsă rugată de două ori și, gonindu-și 
concurenţii cu urlete și șuturi, își luă în grabă de acolo mult 
râvnita pradă. După ce traversară Forul, lăsară în stânga 
Acropolea, intrând într-un labirint de ulicioare peste care plutea 
un miros greu. 

— Dar unde-i caupona asta? întrebă după o vreme Aurelius 
care începuse să creadă că era din nou tras pe sfoară. 

— Uite-o aici! exclamă femeia, arătând înspre firma pictată pe 
care se putea citi: LA GRĂDINA ASTARTEEI. 

„Să sperăm că nu servesc doar cârnaţi prăjiţi” își dori rafinatul 
amator de bucate alese, pe când intra în subsolul din care se 
auzea muzică și chicoteli. 

— Ti-am adus un client, Carina! 

Cârciumăreasa aruncă o ocheadă la noul venit și avu o privire 
de apreciere pentru mantia foarte fină, împodobită cu agrafe de 
pret. 

— Într-adevăr, un tânăr frumos! începu ea să-l complimenteze 
pe senator, apreciind între timp, cu mare aproximaţie, cam cât 
putea valora inelul de pe arătătorul oaspetelui, gândindu-se la 
cât putea scoate de la acel client bogat pentru un prânz într-o 
companie plăcută. 

— Este ziua noastră norocoasă! Abia a sosit și un alt mare 
nobil și a cerut vin și dansatoare pe gustul lui. Fetele dau buzna 
peste el: e vesel, petrecăreț și plătește în aur! 

O bănuială teribilă își făcu loc de îndată în mintea 
patricianului. Nu, n-ar fi îndrăznit niciodată să facă așa ceva: era 
servitorul lui credincios și n-ar fi ajuns într-un asemenea hal 
încât să vândă secretele stăpânului său primului preot pungaș 
care-i apărea în faţa ochilor, în schimbul unor bani murdari... 

Din două sărituri, Aurelius fu în pragul unei săli mai izolate 
unde, judecând după cântecele și hohotele de râs care se 
auzeau, se petrecea în stil mare. Cu un gest mânios trase într-o 
parte perdeaua, tocmai la timp ca să asiste la un spectacol 
neașteptat. 

Aproape sufocat de trei fetișcane zdravene care i se urcaseră 
pe genunchi, Castor, beat criţă deja, se lăsa mângâiat și mușcat 
de urechi, în timp ce într-o mână ţinea cupa cu vin, iar cu 


108 


cealaltă mângâia sânii unei fete ademenitoare, strigând un 
toast: 

— Să-i dea Apollo viaţă lungă stăpânului meu! 

t 

— Aproape că m-ai înecat, stăpâne! protestă Castor în timp 
ce, cu apa încă șiroind pe el, se căznea să încalece. 

— Era nevoie de puțină apă rece ca să te fac să ieşi din 
cețurile vinului, spuse Aurelius, afișând un calm olimpian. Nu 
fusese la fel de blând cu puţin timp înainte, când îl târâse pe 
servitor până la adăpătoarea de vite și-l ținuse o vreme cu capul 
sub apă, spre amuzamentul fetelor din cârciumă, după care îl 
urcase de-a curmezișul pe cal, ca pe un sac de grăunte. 

Ajunseseră deja pe deal, când grecul își recăpătase suflul și 
începuse să protesteze, chemând în ajutor, prin gesturi și 
cuvinte de-a dreptul vulgare, întregul Olimp și o mulţime dintre 
zeitățile marine și fluviale. 

— Să fie foarte clar că o sa scad din salariul tău, și așa prea 
mare, cei șase galbeni pe care m-ai făcut să-i pierd, îi replică 
Aurelius, distrându-se copios pe seama protestelor grecului. 

Merita să cheltuiască banii aceia ca să-i dea o lecție 
secretarului său. Dacă servitorul său nu i-ar fi fost de mare 
ajutor în multe împrejurări, ar fi pus să fie biciuit sau chiar 
întemnițat pentru înșelătoria aceea. În schimb, auzindu-l cum 
bolborosește numele lui Spartacus, îi zâmbi politicos: 

— Nu am auzit ce ai spus, Castor. 

— Nimic, domine, mă gândeam la soarta amară a unui mare 
erou, învins de forțe care l-au strivit... 

— De când îl admiri pe gladiatorul acela necioplit? Ai susţinut 
întotdeauna că Spartacus a acţionat prostește, înfruntând 
legiunile, în loc s-o șteargă în Gallia cât timp ar mai fi avut timp! 

— După baia rece pe care mi-ai făcut-o, văd lucrurile dintr-o 
altă perspectivă: dacă viteazul trac ar fi învins legiunile, 
adineauri capul tău s-ar fi aflat în adăpătoarea aceea și nu al 
meu! 

— Cu toate astea, am făcut totul pentru binele tău, ca să devii 
din nou omul de nădejde pe care-l știam eu din totdeauna... 

— Și ai obţinut un rezultat bun, chiar prea bun! Dușul acela 
rece m-a făcu să-mi pierd complet memoria, și totuși, sunt sigur 
că aveam ceva să-ţi spun... 


109 


Era o capcană, o capcană perversă pentru a-l convinge să-l 
ierte de datorie, în schimbul cine știe cărei bazaconii, gândi 
Aurelius. Hotărât să nu se mai lase dus de nas. 

— Dacă te-aș vâri din nou cu capul în apă, ţi s-ar mai limpezi 
ideile? întrebă el arătându-i o baltă împuţită de la marginea 
drumului. 

— Uite, stăpâne... după ce mi-am forțat memoria, parcă-mi 
amintesc ceva: proprietara acelei cârciumi feniciene, în care mă 
aflam pentru a face niște cercetări amănunțite înainte ca tu să 
năvălești peste mine, s-a mutat în Cumae de puţin timp. Până 
nu demult locuia la Neapolis și, printre cei care frecventau de 
obicei caupona sa, se afla și unul, Naevius: un client cam 
dubios, nu prea punctual cu plăţile. Totuși, ultima dată când s-a 
dus la Neapolis, cârciumăreasa a avut ocazia să-l întâlnească... 
și de data asta părea să aibă o mulţime de sesterţi. El a explicat 
această schimbare în bine făcând aluzie la o vacă, despre care 
spunea că a început să dea lapte! 

— Minunat, Castor! se dădu de gol patricianul. 

— Sunt iertat, atunci? zâmbi grecul, mai liniștit acum. La urma 
urmelor, nu este vina mea că te-ai lăsat păcălit de escrocul ăla! 

— Vrei să spui, levantin păcătos, că n-ai avut absolut niciun 
amestec? întrebă patronul, privindu-l cu asprime. 

— Gura mea este cusută, domine, și mai degrabă m-aș alege 
cu beregata tăiată decât să trădez vreunul din secretele tale. 
Totuși... 

— Totuși?  mârâi Aurelius așteptând ca trădătorul să 
mărturisească totul. 

— Poftim... eram îngrijorat pentru tine și, în faţa peșterii 
Sibyllei, am adresat în numele tău o rugăminte lui Apollo, 
patronul profeţiei. 

— Spune mai departe! 

— In timp ce mă rugam, se poate să-mi fi scăpat ceva cu voce 
tare și, s-ar putea, chiar în clipa aceea, să fi trecut careva pe 
acolo... ba chiar, cred că-mi amintesc de un bătrân înalt, 
îmbrăcat în alb, care se îndepărta în grabă. Dar te asigur că nu i- 
am spus nici măcar o vorbuliţă! 

— Cine ţi-a dat, atunci, banii aceia? vru să afle senatorul. 

— Sunt bani câștigați cinstit, domine! l-am primit în schimbul 
unui sfat pe care l-am dat cu privire la unele îmbunătăţiri care 
se puteau aduce oracolului: este un sistem foarte simplu pentru 


110 


a ridica trepiedul Pythiei printr-un mic mecanism ascuns, astfel 
încât el să apară de departe ca și cum ar pluti. Preoţii lui Amon 
sunt mari specialiști în asemenea trucuri... 

— Isteţi, n-am ce spune. 

— Pe cât de isteți, pe atât de răzbunători, stăpâne. N-o să uit 
niciodată că m-ai salvat din ghearele lor... Deci, prieteni ca 
înainte? zâmbi libertul cu un aer cuceritor. 

— Doar dacă mi-ai spus totul. Sigur, dacă reușești să-ți mai 
aduci aminte de ceva, s-ar putea să te răsplătesc, măcar 
ștergându-ţi jumătate din suma pe care imprudentele tale 
rugăminţi m-au făcut s-o pierd, sau gândindu-mă să-ţi fac un 
mic dar... promise stăpânul. 

— Bine, atunci ascultă-mă: în cărţile cu oracole ale Sibyllei nu 
există nicio urmă a acelui răspuns! 

— Ce? De unde ai aflat asta? 

— De la preotul îmbrăcat în alb. 

— Cu care n-ai vorbit niciodată, nu? tună vocea patricianului, 
privindu-l pieziș. 

— Domine... încercă să-i explice Castor, întinzând brațele în 
lături și cu durere în glas. Când este imposibil să cumperi o 
informaţie, încerci întotdeauna s-o obţii în schimbul alteia! 
Rezultatul este acela care contează! 

— Atunci, profeția oracolului este falsă, reflectă Aurelius. 

— Nu neapărat: în craterul Avernului există mai multe peșteri 
și în una dintre acestea a locuit mulţi ani o bătrână sălbatică, 
moartă de câtva timp, care era considerată de localnici ca 
având darul ghicitului. Se pare că Appiana ar fi avut mai mare 
încredere în vrăjitoarea aceea decât în faimoasa Pythia: s-ar 
putea ca profeția s-o fi făcut ea. O să trecem imediat de munte 
și o să-ţi arăt unde își avea sălașul. 

— Nu ne întoarcem la Avernus, Castor, îl anunţă stăpânul, 
său. Dat fiind că ne aflăm deja pe drum, aș vrea să-l caut și pe 
Naevius. Tare sunt curios să văd cum se descurcă sărmanul 
divorţat. 

— Dar este la Neapolis! gemu Castor. 

— Tocmai, întoarce calul! 

— Chiar trebuie să facem asta? încercă servitorul să-l facă să 
renunţe. Pe aici sunt mereu cutremure și orașul este ameninţat 
de un vulcan foarte periculos. 

— Stins de mulţi ani! i-o reteză scurt stăpânul. 


111 


— S-ar putea trezi din nou, într-o bună zi. Și atunci, cine știe 
ce s-ar putea întâmpla. 

— Prostii, nu este niciun pericol. Sunt mai multe orașe la 
poalele Vezuviului, înțesate de oameni și toate sunt absolut 
sigure: Herculaneum, Stabiae, Pompei... Hai, lasă văicăreala și 
călărește mai departe; mâine dimineaţă vreau să ajungem la 
destinaţie! îl îndemnă Aurelius pornind la galop. 


112 


X 


A opta zi înainte de Idele lui noiembrie 


— Pe Hercule, cât nămol! Nu ţi-a fost de ajuns că m-ai făcut 
să înnoptez într-un han împuţit, cu scuza că m-aș fi bucurat de o 
vedere frumoasă înspre insula Nisida... 

— Hai, Castor, nu era chiar atât de rău acolo! încercă să-l 
consoleze Aurelius. 

— Problema, stăpâne, este că nu ţii la rangul tău. Eşti, totuși, 
obișnuit să ai la dispoziţie toate comodităţile... Ceilalţi nobili 
romani nu se opresc să doarmă în hanuri păduchioase: și-au 
construit vile de-a lungul drumului din capitală până în locul în 
care-și petrec vacantele, ca să fie siguri că sunt găzduiţi 
întotdeauna în propriile lor case! 

— Pun pariu, însă, că viaţa lor este mai puţin interesantă 
decât a mea. Și nu te mai văicări atât, uite acolo Pausilypon, vila 
care a aparținut lui Vedius Pollio. 

— Pare nelocuită, nu văd decât niște peșteri săpate în stânca 
de tuf. 

— Până în secolul trecut, Neapolis era un oraș înfloritor și plin 
de viaţă, dar, din păcate, orașul ăsta avea un dar nemaipomenit 
să se alăture mereu unora care pierdeau: a fost de partea lui 
Marius în timp ce Sulla ieșea învingător, l-a sprijinit pe Pompeius 
împotriva lui Caesar, i-a susținut pe Brutus și pe Cassius când 
Augustus era deja, practic, învingător. Și, după cum vezi, mai 
plătește și acum preţul unor opțiuni nefericite. 

— Păcat, era o bijuterie a civilizaţiei helenice, își arătă 
regretul Castor. 

— Greci acum au rămas puţini. Cine a avut posibilitatea, a 
plecat de multă vreme. În locul vechilor locuitori a imigrat de la 
sate populaţia sărăcită. 

— Totuși, mai există gimnaziile, marile școli. Personaje dintre 
cele mai importante ale Romei își trimit aici odraslele ca să-și 
facă studiile... 


113 


— Școlile sunt grecești, mai ales cu numele. Este suficient să 
te îmbraci cu o tunică de croială mai exotică și să ai puţin habar 
de clasici. Frumuseţea acestor locuri face restul. 

— M-aș putea îmbogăți, dacă m-aș stabili aici! La urma 
urmelor, sunt un locuitor autentic al Alexandriei... plănui Castor. 

— Uite, acolo este teatrul în care sunt prezentate piesele 
împăratului Claudius: nu departe de teatru locuiește Naevius. 
Caută să afli cât mai multe despre el, în timp ce eu mă duc să-i 
fac o vizită. 

— Domine, n-aş vrea să te supăr, dar cum crezi că aș putea 
face ciocărliile să cânte? Ştii bine că oamenii nu vorbesc cu 
gâtlejul uscat! 

Oftând, Aurelius îi dădu lui Castor o pungă cu bani, sigur că 
nu va mai vedea nimic înapoi. Apoi, descălecând, porni pe jos 
către casa în care, după spusele cârciumăresei Carina, se 
mutase de curând Naevius, omul de care, într-o vreme, Elena 
divorțase, ca să se mărite cu Atticus. 

Pe măsură ce înainta, senatorul era tot mai surprins: casele, 
reparate de curând, aveau un aspect nou și bine întreţinut; 
unele chiar erau foarte frumoase, de parcă nici n-ar fi existat 
vreodată mișcările telurice care făceau în ultimii ani o mulţime 
de surpări și de alunecări de teren. Vrednicii locuitori ai acestei 
regiuni se pricepeau să construiască: și când te gândești că 
Horaţiu vorbea despre oraș ca fiind „/leneșa Neapolis”! 

Câteva întrebări, însoţite de ceva bănuţi, și patricianul 
descoperi casa, chiar lângă un portic larg amenajat ca școală, 
una dintre acela în care romanii cu unele pretenţii își trimiteau 
copiii ca să fie educați în maniera grecească. Greaca era și 
limba care se auzea din stradă, ca și întreaga îmbrăcăminte, de 
la pieptănătură până la încălțări, a elevilor aplecaţi peste 
tăblițele de ceară care îi ascultau pe învăţători, căznindu-se să 
adopte cu toţii o expresie cât mai interesată. 

Pentru ochiul ager al lui Aurelius fu de ajuns doar o clipă ca 
să-și dea seama că multe chitoane elenice, cizmulițe ionice și 
pantofi argosieni erau în realitate lucrate de îndemânaticii 
meșteri iberici care scoteau pe piaţă, la prețuri scăzute, tot felul 
de imitații. Și, din accentul vag celtic al severilor pedagogi care 
fluturau ameninţător prin aer ferula pe deasupra capetelor 
micilor elevi, patricianul ar fi putut jura că veneau mai degrabă 
din Nemasus, Alestum sau din vreun alt oraș al Galliei 


114 


romanizate, decât din Attica. Cu toate acestea, ambiţioșii 
negustori ai Romei care erau gata să sărăcească numai să-și 
trimită la studii vlăstarele, nu priveau lucrurile prea profund: 
orgoliul de a declara în public că fiul lor era educat la Neapolis, 
străvechea și ilustra Neapolis, compensa cu vârf și îndesat 
cheltuielile făcute pentru aceasta. 

Să fi fost Elena grecoaică doar cu numele? începu să se 
îndoiască Aurelius. În favoarea sa pledau vorbirea cursivă și 
părul blond, dar un asemenea păr putea fi moștenit de la vreun 
barbar din nord, unul dintre aceia care hălăduiau prin 
mahalalele sordide ale portului cosmopolit de la Puteoli... 

Cufundat în asemenea gânduri, patricianul bătu în ușă cu un 
leu mare cu gura căscată care servea drept ciocan și care 
spunea multe despre gusturile costisitoare, dar de duzină ale 
stăpânului casei. 

Naevius, un bărbat solid și bine înfipt pe picioare, îl primi 
politicos, afișând fără rușine expresia șireată și satisfăcută a 
omului care, propunându-și să trăiască din expediente și evitând 
cu grijă tot ce l-ar fi putut face să muncească din greu, a reușit 
în cele din urmă să facă tot ceea ce și-a pus în gând. 

— Cum se face că dorești să vorbești cu mine? întrebă el, 
făcând să foșnească tunica nou-nouţă cu frumoase cusături 
corintiene. 

— Vin de la vila familiei lui Plautius, de pe malul Avernului. 

— Ah, Elena! oftă omul, cuprins de nostalgie. Îi simt lipsa atât 
de mult... n-ar fi trebuit niciodată s-o las să plece! 

— Bucură-te, atunci. A rămas văduvă și o poţi avea din nou 
alături, îl anunţă Aurelius, îndoindu-se în sinea sa de 
autenticitatea acelui regret. 

— Atticus a murit? Oh, îmi pare rău... 

Naevius pălise cu un regret sincer. Probabil că Atticus îi plătea 
o rentă viageră, deduse Aurelius. 

— Cum de ai acceptat atât de ușor să divorțezi? întrebă 
patricianul, știind prea bine că desfacerea acelei căsătorii îl 
costase pe Gnaeus Plautius o groază de bani. 

— O iubeam, dar nu eram omul potrivit pentru ea, răspunse 
Naevius cu o falsă modestie. Elena, așa frumoasă cum este, 
avea dreptul să posede cu totul altceva decât îi putea oferi biata 
mea persoană... 


115 


— Cât ţi-a oferit Atticus ca să-și compenseze suferința? 
întrebă ironic patricianul. 

— Dar ce, crezi că mi-am vândut soția? protestă violent omul, 
jignit în sentimentele sale cele mai adânci. Dacă Plautius a 
considerat că trebuie să mă despăgubească, trebuia să refuz? 
Imi pierdusem întreaga familie, voiai să mor și de foame? 

— Sigur că trebuie să fi fost o treabă foarte grea să renunțţi la 
un asemenea giuvaier de soţie... Îmi închipui că era devotată 
casei și credincioasă soţului ei! 

— Cum să nu! Se mai bârfea pe seama ei, este adevărat, dar 
știi cât de răutăcioși sunt oamenii, lungi vorba Naevius. Eu, în 
orice caz, niciodată nu m-am coborât într-atâta încât să dau 
ascultare unor asemenea răutăţi. Aveam încredere în soția mea, 
nu în ce spuneau clevetitorii! 

— De altfel, erai mereu aici și puteai controla totul... insinuă 
senatorul. 

— Mereu? Chiar mereu, este adevărat că nu. Plecam și 
veneam, probleme de muncă, își dai seama. Îți repet, însă: 
aveam în Elena o încredere totală. 

— Cine știe cum s-a făcut, atunci, că l-a cunoscut pe Atticus... 

— Gândește-te că eu însumi i l-am prezentat! Cine și-ar fi 
putut închipui... un bărbat între două vârste, atât de șters, fără 
să fie deloc atrăgător! Nu mi-a convenit, într-adevăr, când Elena 
a acceptat propunerea lui; credeam că-i sunt superior acelui 
bărbat. Dar banii, vai de păcatele mele, au întotdeauna vraja 
lor. 

— Și fata ta? 

— AȘ fi ţinut-o cu mare plăcere la mine, dar Elena insista că n- 
aș fi avut suficiente posibilităţi ca să-i asigur o educaţie ca 
lumea. Scumpa, micuța Naevia, cât de mult îi seamănă ea lui 
tata! Seamănă destul de puţin cu mama ei... 

— Am observat, fu de acord patricianul, privind în jurul său cu 
o oarecare curiozitate: tencuieli proaspete, ţesături abia ieșite 
din război, mobile noi, cam mitocănești, dar, fără îndoială, 
destul de scumpe. 

— Văd că te descurci binișor, după toate câte ţi s-au 
întâmplat, remarcă Aurelius. 

— Cu cei patru sesterţi pe care mi i-au dat cei doi Plautius mi- 
am cumpărat căsuţa asta și acum am de gând să intru în 


116 


afaceri. Simt că, de data asta, norocul îmi dă târcoale, răspunse 
Naevius fără să dea mai multe amănunte. 

Totuși, din zâmbetele îmbietoare ale slujnicelor care se mai 
zăreau pe după perdele, lui Aurelius nu-i fu greu să-și dea 
seama în ce activitate urma să se implice omul acela. 

— Mai mult, spune-i Elenei că se poate întoarce oricând vrea, 
încheie Naevius întinzându-și brațele în lături, într-un gest de 
generoasă invitație. 

O călătorie inutilă, gândi Aurelius, pe când se întorcea de 
unde plecase. Un rezultat ar fi fost, poate, că excludea 
posibilitatea ca napolitanul să fi fost ucigașul lui Atticus. La 
întrebarea crucială, unde fusese în noaptea în care sărmanul om 
cădea în bazinul cu mrene, Naevius, vai, dăduse un răspuns cu 
totul satisfăcător: douăzeci de oameni îl văzuseră jucând zaruri 
până dimineaţa într-o caupona rău famată din apropierea 
portului. 

Decepţionat, senatorul mai zăbovi în cartierul popular în care 
trebuia să-l întâlnească pe Castor, același în care Naevius trăise 
până când intervenise recenta prosperitate. 

Aici, atmosfera era mult diferită: din cocioabele cu pereţii 
crăpaţi, susținute de bine de rău cu niște grinzi putrede din 
lemn, ieșeau cete de copii buboși, în timp ce femei în zdrențe 
găteau prin curţi pe vetre improvizate din câteva pietre. La 
numai câţiva pași de aceste bucătării improvizate sub cerul 
liber, canale pline de mâl, grămezi de gunoaie și canale 
deschise umpleau de mirosuri fetide ulițele din pământ bătătorit 
pe care forfoteau carele de tot felul. 

Aurelius încercă să și-o imagineze pe frumoasa Elena, cu 
aerele ei înfumurate, de zeiță, mergând pe străduțele acelea 
către cișmeaua publică, umblând cu picioarele ei delicate 
afundate până la gleznă în noroaie, ducând cu mâinile ei atât de 
albe un coș cu rufărie murdară. 

Se opri în faţa unui thermopolium aglomerat de la colţul unei 
străzi. Era oră de vârf și cârciumarul, un bărbat scund și asudat, 
cu țeasta cheală ca un ou, se agita printre căni, amfore și 
castroane, încercând să-și satisfacă numeroșii clienţi care voiau 
ceva de mâncare și de băut. 

— Cunoașteţi pe un oarecare Naevius? întrebă, bine crescut, 
Aurelius făcându-și loc cu coatele prin mulţimea clienților. 

Cârciumarul nu-l învrednici nici măcar cu o privire. 


117 


— Popia, ce ai, ești oloagă? strigă, însă, la o servitoare cu 
picioarele umflate. Du două castroane cu mâncare de bob la 
zidarii ăia și pregătește vinul fiert! comandă el, răstit, în timp ce 
își sălta pe umăr un vas plin cu borș fierbinte ca să-l deșerte 
într-un dolium zidit în interiorul tejghelei de piatră. 

Ajungând la tejghea, patricianul încercă să-i atragă atenţia: 

— Vreau să știu dacă-l cunoaşteţi... 

— Popia, carnaţii! Vino să-i iei sau aștepți calendele grecești? 
strigă cârciumarul cu o voce tunătoare fără să ia în seamă pe 
nimeni. 

Aurelius se hotărî să-l tragă de tunică: 

— Măi omule, am nevoie să aflu ceva despre un oarecare 
Naevius care... 

— Bob, cârnaţi și plăcintă. N-avem fasole, astăzi, îi răspunse 
pe un ton răstit omul din spatele tejghelei. 

— Eu caut de fapt... 

— Hei, consumi ceva sau nu? Dacă nu, dă-te la o parte, 
trebuie să lucrez aici! 

— Ascultă-mă puţin, cârciumarule, gata de-acum! Sunt un 
senator roman și... încercă să se facă auzit Aurelius, ajuns în 
culmea enervării. 

— Plăcintele sunt gata, mișcă-te Popia! îl întrerupse 
cârciumarul, evident, cu nimic impresionat de insistența 
patricianului. 

Acesta făcu un gest de lehamite și dădu să plece. Dacă ar fi 
fost Castor aici, se surprinse el gândindu-se... 

— Patruzeci și șapte de plăcinte cu verdeață și două carafe 
mari de vin! strigă cineva din prag și, dintr-odată, în local se 
așternu o liniște respectuoasă. 

Castor își făcu loc printre clienţi, arborând cel mai amabil 
zâmbet al său. 

— Cum ai spus? întrebă cârciumarul, neîncrezător. 

— Patruzeci și șapte... fă vreo cincizeci și du-le în fosta 
cazarmă a gladiatorilor de după colţ. 

— Dar acolo stau cei fără adăpost... 

— Tocmai: senatorul Publius Aurelius Statius, abia sosit de la 
Roma, oferă un prânz nenorociţilor de acolo! exclamă solemn 
grecul, prezentându-l tuturor, cu un gest larg, pe stăpânul său. 

— Ah, luminate senator, de unde să știu... se scuză 
cârciumarul, repezindu-se să șteargă o bancă pentru ilustrul 


118 


oaspete. Acum, după zece ani, niciunul dintre noi nu mai 
speram să vină vreo comisie imperială de anchetă. 

Patricianul îl privi fără să înțeleagă. 

— Eu am înlocuit acoperișul, la cutremur. Nu la ultimul, este 
adevărat, ci în celălalt, de pe vremea lui Tiberius... De 
cincisprezece ani tot făceam petiţii, fără să primesc niciun 
răspuns. În sfârșit, Caesar și-a amintit și de mine! 

Imediat, o mulţime de alți nemulţumiţi se adună în jurul lui 
Aurelius, înconjurându-l. 

— Nobile senator, de cincisprezece ani dorm pe sub porticuri! 
reclamă un bătrân. 

— Mie mi s-a prăbușit casa! gemu o femeie slabă ca un ţăr. 

— Mie mi s-a prăbușit depozitul și toate chiupurile de ulei mi 
s-au spart! 

— Ce chiupuri, pe soacră-mea au lăsat-o picioarele! 

— Trebuie să-i spui lui Caesar cât de săraci am ajuns. Cei de 
la municipalitate și-au făcut ei casele cu banii trimiși de împărat 
și la noi n-a mai ajuns nimic! 

Aurelius, înghesuit din toate părțile, se simţea stânjenit. 

— Calmaţi-vă, oameni buni, fiţi liniștiți! îi opri Castor. Înainte 
de a aduna cererile voastre de ajutor, stăpânul meu trebuie să 
vorbească urgent cu o persoană. Este vorba despre un oarecare 
Naevius, vă spune ceva numele ăsta? 

— Cum să nu, este un client! Cândva, venea deseori pe aici, 
dar, de la o vreme, nu l-am mai văzut... totuși, dacă vreţi să 
faceţi imediat expertiza pagubelor, mergem să vă arăt 
acoperișul. 

— O să vină tehnicienii mai târziu, mai spune ceva despre 
Naevius, i-o reteză scurt Castor. 

— Ah, un om simpatic: îi plăcea să se dea pe lângă străini, 
mai ales pe lângă aceia care păreau să aibă punga plină și gata 
s-o deschidă... afaceri, spunea el. 

— Ai aflat vreodată despre ce era vorba? 

— Nu mă amestec în treburile clienţilor mei! se burzului 
crâșmarul. 

Aurelius se gândi că ar fi bine să scoată ceva bănuți. 

— Mă rog, poftim, nobile senator, fu răspunsul, dacă un străin 
aflat în trecere pe aici căuta tovărășie, el îi făcea rost... 

— Aici, în cârciuma ta? 


119 


— Nu știi că proxenetismul neautorizat este pedepsit de lege? 
După câte știu eu, Naevius o făcea numai ca un serviciu pentru 
prieteni. 

— Înţeleg, spuse Aurelius îndreptându-se către ușă. 

— Domine, îl reţinu grecul, ar trebui plătite plăcintele... 

— Și vinul! adăugă cârciumarul. Totuși, va fi o plăcere pentru 
mine să-l ofer acestui nobil magistrat care... 

— Nici vorbă! sări Castor, neobișnuit de mărinimos. Merge 
totul în cont! și întinse mâna ostentativ către Aurelius, cerându-i 
punga. Asta-i pentru tine, scumpo! îi spuse lui Popia, dându-i un 
bacșiș gras. 

Servitoarea numără monedele și nu putu să-și creadă ochilor: 
grecul acela cu bărbuţa ascuţită și cu vorbe meșteșugite o fi fost 
chiar Hermes în straie omenești, coborât din Olimp ca să-i vină 
în ajutor? Poate că mai putea scoate și altceva... Privi în jur cu 
teamă, apoi alergă după cei doi care tocmai se îndepărtau, 
însoțiți de mulțumiri și de plecăciuni. 

— Nobili stăpâni, nobili stăpâni! Ascultaţi! Naevius ăla făcea 
negoţ cu femei: a încercat și cu nepoata mea! ȘI-I cunoștea și pe 
individul ăla care mai târziu i-a luat nevasta, ăla care vinde 
pește cu toptanul: l-am văzut de mai multe ori cu el; discutau 
aprins, ca și cum ar fi trebuit să încheie vreun contract! spuse 
ea dintr-o suflare. Apoi, privi în jur, prudentă, adăugând: Eu nu 
v-am spus nimic, ne-am înţeles? și se grăbi să dispară, după ce 
mai primise un supliment la bacșiș. 

— Aș putea să știu și eu ce ţi-a venit? protestă Aurelius după 
ce se îndepărtară de cârciumă. Am lăsat o avere în cârciuma 
aia! 

— Nu-ţi face probleme, domine, a fost o adevărată investiţie! 
Amărâţii ăia din cazarma gladiatorilor știau multe despre 
porumbeii noștri: cel mai mic lucru pe care-l puteam face pentru 
ei era să le ofer o plăcintă mizerabilă! 

— La toți patruzeci și șapte? obiectă Aurelius. 

— Puteam să fac vreo discriminare? Sărmanii oameni trăiesc 
în curtea aceea, așteptând ajutoare și măsuri legale care nu vor 
veni niciodată, pentru că notabilităţile orașului le-au oprit pentru 
ei! N-aș fi putut răsplăti doar pe unii dintre ei, pentru că 
informaţia mi-au dat-o în cor. După cum știi, stăpâne, vox 
populi, vox dei. 


120 


— Ei bine, despre ce este vorba? se opri în loc patricianul, 
renunțând la orice protest. 

— Naevius își ducea zilele închiriindu-și soţia! 

— Vrei să spui că, practic, făcea pe codoșul? se miră Aurelius. 

— Nu oficial. Totuși, se întâmpla ca, stând la palavre cu vreun 
individ cu punga bine garnisită, să scape câteva amănunte 
picante despre prea frumoasa și prea virtuoasa sa nevastă, 
după care strecura ca din greșeală și informaţia că el nu va fi 
acasă în seara aceea... 

— Așa că, datorită acestei înșelătorii, nimeni nu l-ar fi putut 
acuza de proxenetism, trase concluzia Aurelius. 

— Exact așa! Legea romană nu este deloc indulgentă cu soții 
care-și scot la mezat nevestele! Și uite că s-a aranjat și nobilul 
părinte care renunţă la soţie și la fiică pentru a le asigura un 
viitor luminos... În realitate, lucrurile stăteau cu totul altfel: 
Elena era o prostituată și Naevius codoșul ei. 

Ce exemplu pentru sărmana fetiță, suspină Aurelius 
întorcându-se la calul pe care-l lăsase în piaţa teatrului. 

După câteva clipe, însoţit de Castor, patricianul ajungea la 
intrarea în crypta neapolitana luând apoi drumul spre Puteoli. 


121 


XI 


A șaptea zi înainte de Idele lui noiembrie 


A doua zi, în timp ce se învârtea prin grădina cu plante 
aromatice alături de Pomponia și Plautilla, Aurelius era foarte 
prost dispus. 

Călătoria la Cumae și la Neapolis nu dăduse rezultate 
deosebite, ducând doar, ca unic folos, la descoperirea 
personalităţii destul de ambigue a lui Naevius și a rolului nu 
prea curat pe care-l jucase el în căsătoria fostei sale soţii cu 
bogatul Atticus. Altfel, despre misterioasa profeție care părea să 
fi anunţat moartea celor doi bărbaţi, Aurelius nu știa mai mult 
decât înainte. 

După întoarcerea din această călătorie, atitudinea 
patricianului față de personajele principale ale acelei povești era 
destul de mult schimbată. Elena îi apărea acum într-o lumină 
diferită de aceea a femeii frumoase și egoiste în fața căreia 
crezuse că se afla până atunci: probabil că era foarte tânără, 
cam de vârsta de acum a fiicei sale, sau chiar mai puţin, când se 
măritase cu Naevius. Senatorul și-o imagină, adolescentă, 
arborând ca pe un drapel o delicată frumuseţe, singura sa 
avere, în mizerabilul cartier în care crescuse. Desigur, nu-i 
lipsise posibilitatea de a face unele lucruri bune la vremea 
aceea, având și alternativa unei cariere galante, dacă ar fi vrut. 
S-a îndrăgostit, însă, preferând să-și lege viața de aceea a unui 
flecar neserios ca Naevius, generos doar cu promisiunile. 

Apoi, veniseră deziluziile: urcușurile și coborâșurile unei vieţi 
de expediente, mizeria, amărăciunea de a descoperi, în spatele 
chipului vesel și de o falsă sinceritate a soţului ei, masca unui 
codoș. Parcă-l auzea spunând: „Doar de data asta... Fă-o pentru 
fată... Atticus ăla are o grămadă de bani, este singura noastră 
ocazie s-o ducem mai bine.” 

Și totuși, își spuse senatorul, de ce să presupunem că lucrurile 
au stat chiar așa? Elena putea fi foarte bine o târfă ca altele, 
gata să se ofere primului venit, care nu stătuse la îndoială să 
scape de un soţ incomod, auzind sunetul sesterților... 


122 


Vocea agitată a Tertiei Plautilla îl făcu dintr-odată să-și 
întrerupă reflecţiile. 

— Din păcate, Pomponia, produsele astea sunt foarte 
perisabile; este necazul cu parfumurile, chiar și cele mai bune își 
pierd rapid efectul, explica femeia, mult mai interesată de 
comerţul pe care voia să-l înceapă, decât de moartea fraţilor săi: 
insistase mult ca, în ciuda doliului, oaspeţii să-i viziteze 
laboratorul și acum se tot lungea în descrierea efectelor uneia 
sau alteia dintre plante, fără a se gândi nicio clipă la durerea 
tatălui său ori la viitorul moșiei. 

Zestrea, intrarea în lumea bună, negoţțul cu cosmetice, 
tinereii chipeși pe care avea să-i întâlnească în capitală: acestea 
și numai acestea erau lucrurile care o interesau cu adevărat pe 
Tertia Plautilla. 

— Pulberea pe bază de coral pentru curăţarea dinţilor are un 
gust aspru, dar se poate lesne confunda cu extractul de mentă, 
îi explica pe un ton savant prietenei sale. Noroaiele vulcanice, 
de asemenea, sunt minunate pentru piele: este suficient să le 
aromatizezi puţin cu câteva picături de ulei de ienupăr, astfel 
încât să miroasă plăcut. Materia primă nu costă nimic și 
produsul finit se poate vinde cu un preț excelent! 

— Dă poruncă să mi se pregătească baia, vreau să le încerc 
imediat! chițăi Pomponia, în culmea fericirii. 

Aurelius intră în micul laborator și fu imediat izbit de un vârtej 
de mirosuri amestecate și pătrunzătoare. Captivat de priveliște, 
privirea îi alunecă peste mulțimea de trucuri femeiești, produse 
destinate acestora, procedee subtile și fascinante, capabile să 
doboare chiar bărbați dintre cei mai experimentați. 

li plăcuse din totdeauna să pătrundă în secretele gineceelor și 
să arunce o privire asupra intimităţii femeilor; se bucura atunci 
când i se dădea voie să privească femeile care își masau pielea 
până când o făceau catifelată, își retușau genele și sprâncenele, 
apreciau efectul unei ţesături noi apropiind-o de faţă și privindu- 
se în oglindă. 

Lui Aurelius îi plăceau femeile, toate: când descoperea lumea 
lor secretă, secretele frumuseţii, ale fertilităţii, ale procreaţiei 
era fericit și tulburat în același timp. Se simţi încurcat și, timp de 
o clipă, se îndoi dacă nu cumva pasiunea sa pentru femei, 
dorinţa de a le plăcea, de a le seduce, de a le poseda, nu era 
decât latura vizibilă a regretului niciodată mărturisit că nu 


123 


aparţinea el însuși sexului frumos. Dar, după aceea, o privi pe 
Plautilla, pasionată de descrierea unei noi creme miraculoase, și 
roșul aprins al obrajilor ei îi aminti de fata de acum zece ani, în 
patul său, în vremea când erau amanți... 

Indoiala aceea, dacă existase vreodată, dispăru pe dată și 
Aurelius se simți eliberat, liniștit. 

In vremea aceasta, Pomponia se învârtea extaziată printre 
sticluțele cu cosmetice, ca un legionar într-o armurărie cu tot 
felul de arme. 

— O să facem bani cu nemiluita! se bucura ea, văzându-se 
deja nevoită să inventeze noi și cât mai ingenioase moduri de a- 
i cheltui. 

Patricianul, puţin ameţit de toate acele aiureli, ieși la aer. Ziua 
era mohorâtă și nici măcar tunica largă, cu mâneci lungi, nu-l 
apăra de rafalele de vânt. 

Lacul Infernului avea niște neliniștitoare sclipiri metalice, ca și 
cum sufletele morţilor ar fi fost gata să iasă în stoluri din apele 
sale mocirloase. Grădina cu ierburi aromatice răspândea în jur 
valuri de miresme pătrunzătoare, acolo unde albinele și bondarii 
mai zăboveau pe ultimele corole ofilite. Câteva păsări, gata să 
se arunce în zbor din vârful tufelor asupra prăzilor somnoroase, 
îi amintiră lui Aurelius de sărmanul bâtlan Catilina, ucis fără milă 
a doua zi după moartea lui Secundus. Și totuși, niciun cocor, 
nicio barză și cu atât mai puţin un bâtlan prăpădit n-ar fi putut 
sfărâma oasele unui craniu omenesc, făcând o gaură atât de 
mică și de regulată... 

li veni în minte ceva ce auzise despre atrocitățile comise de 
barbari, atunci când se dusese în Germania ca tribun militar: o 
formă de sacrificiu uman, poate, sau o condamnare la moarte, 
dusă la îndeplinire în nord, cu un ciocan mare și cu o daltă. Să fi 
fost Secundus executat pentru o vină de care nimeni nu avea 
habar? Dar, atunci, și Atticus? Marginile ciotului de mână, ros de 
mrene, nu erau suficiente ca să mascheze o încheietură făcută 
bucățele, retezată de tot, desigur nu cu dinţii unui pește, ci, mai 
degrabă, cu o lamă puternică și ascuţită perfect... 

Toată întâmplarea aceea, cu misterele ei, reflectă el, era plină 
de animale: erau păsări de pradă care ţipau noaptea, insecte 
care băzâiau, pești lacomi, câini care mârâie... Cave canem. 

Animalele nu sunt asasine, spunea Secundus: scena aceea 
macabră cu bâtlanul fusese, într-adevăr, o batjocură la adresa 


124 


nefericitului ornitolog! A fost luat, probabil, prin surprindere, 
sărmanul, ca să sfârșească într-un asemenea mod: dacă ar fi 
avut cea mai mică bănuială în privinţa celui care-l ataca, ar fi 
încercat măcar să se apere. 

Și Atticus, la urma urmelor, era un bărbat zdravăn. Fără nicio 
îndoială, fusese necesar mai întâi să fie ameţit, înainte de a fi 
aruncat în bazin, și totuși pe corpul său nu se găsise niciun 
semn: poate că se afla sub efectul vreunei licori. 

Aurelius revăzu în minte miile de sticluțe multicolore din 
laboratorul Tertiei și-l trecu un fior: femeia, ca botanistă, 
pricepută și la distilarea materiilor vegetale, știa, cu siguranţă, 
multe despre calmante, poțiuni și otrăvuri... 

Cu precauţie, senatorul zăbovi printre șirurile de plante din 
grădină, în căutarea vreunei plante otrăvitoare: cucută, 
măselariţă sau o specie rară de ciuperci, ascunse poate pe sub o 
tufă nevinovată de cimbrișor. 

Cele două femei îl găsiră ghemuit în plină căutare, cu nasul 
într-o tufă de virnanţ. 

— Îți place? O folosim ca să aromatizăm vinul. Unii cred că ar 
fi afrodisiacă; în realitate, consumată în doze mari, este toxică, îl 
informă Plautilla, în timp ce Pomponia mirosea alte ierburi, una 
câte una: Aurelius era sigur că, de fapt, simţea aroma sesterților 
în care voia să transforme toate acele plante. 

Îndată după aceea, vesela matroană porni spre terme, 
nerăbdătoare să probeze minunatele noroaie în stare să elimine 
dintr-odată zece ani din înfățișarea unei femei. 

— Hai acum să vorbim despre zestre: într-un asemenea 
moment va fi ajuns destul de însemnată! exclamă Tertia cu un 
entuziasm cam deplasat. 

— Nu te temi că ai putea sfârși la fel ca fraţii tăi? o întrebă 
patricianul, surprins și el de indiferența tonului său. 

Tertia păli ca un veșmânt de doliu: 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Ești și tu unul dintre copacii din grădină. Dacă este ceva 
adevărat în profeția aceea... insinuă Aurelius. 

— Oh, zei, ar putea să mă omoare și pe mine, nu m-am gândit 
la așa ceva! Oh, Aurelius, mi-e frică! strigă, înconjurându-i gâtul 
cu braţele. 

Senatorul o mângâie pe păr, răbdător, încercând s-o 
liniștească. 


125 


— Aurelius, gemu Plautilla. Aș vrea atât de mult să mă întorc 
în urmă cu zece ani! 

_ — N-ai de ce să faci asta, îi răspunse cu delicateţe patricianul. 
Il ai pe Sempronius Priscus, acum, și ești pe cale să intri în 
lumea bună a capitalei... 

— Da, voi fi soţia unui patrician și copiii mei vor face parte din 
Curie. Nu mă interesează dacă el mă ia de nevastă pentru bani, 
o să-mi dau toată silinţa ca să devin o matroană adevărată. 

— Nu mă îndoiesc că vei face tot ce poţi, comentă sceptic 
senatorul. 

— Aurelius, ajută-mă: nu mai sunt chiar așa de tânără și am în 
spate două căsnicii ratate. M-am bucurat de viaţă, fără sa mă 
gândesc la ziua de mâine, dar nu-mi pare rău; dar, de lao 
vreme, lucrurile nu-mi mai merg la fel de bine ca înainte. Îți 
aduci aminte cât îmi era de ușor să prind în plasă bărbaţii? 
Pentru o perioadă ai căzut și tu în mrejele mele. Acum, de 
fiecare dată când mă privesc în oglindă, mă tem că o să văd 
vreo cută nouă pe sub stratul de pudră şi-mi examinez 
îngrijorată obrajii, cu teama că se vor fleșcăi. Peste câţiva ani 
voi fi bătrână și singură: mă surprind invidiindu-mi prietenele, 
cele pe care le-am luat în râs până acum, soţii devotate fără 
gărgăuni în cap, preocupate doar de viitorul copiilor... Dar mai 
am timp să schimb ceva și să mă port în cu totul alt mod: nu pot 
să mor chiar acum, când sunt pe cale să am o familie, copii, 
poate... 

— Nu trebuie să te temi, Tertia, eu sunt aici ca să te ajut. Nu 
vei păţi nimic, o să am eu grijă să te apăr! încercă s-o 
liniștească Aurelius, dar asigurările verbale nu-i erau suficiente 
Plautillei. 

— Oh, Aurelius, nu pleca: rămâi cu mine în noaptea asta! îl 
rugă ea, extrem de speriată. 

— Ce-ar zice Sempronius? îi reaminti senatorul. Nu mi se pare 
că ar cel mai potrivit mod de a-ţi începe viaţa conjugală. 

— Poate că ai dreptate, totuși... Totuși, ce să mai fac cu un 
soț, dacă o să fiu omorâtă? întrebă ea trăgându-și nasul. 

Patricianul, știind prea bine din proprie experienţă cât de ușor 
era pentru Plautilla să treacă de la gesturi pur consolatoare la 
altele mai compromiţătoare, i-o reteză scurt. 

— O să facem în așa fel încât să nu se întâmple nimic! Să 
plecăm acum! 


126 


La scurt timp după aceea, Aurelius intră în bibliotecă. Latura 
cea mai lungă a sălii era ocupată în întregime de largi paturi pe 
care cititorii se puteau întinde ca să citească; armaria mari din 
lemn preţios, împărţite în zeci și zeci de compartimente, 
conţinând fiecare câte un volum, acopereau pereţii care se 
distanţau în marea verandă emisferică. 

Bastonașele de fildeș împodobite cu carapace de broască 
țestoasă, în jurul cărora erau înfășurate sulurile de pergament, 
ieșeau puţin în afara rafturilor, la îndemâna cititorului, și lungul 
șir de volume era întrerupt, din loc în loc, de câte o statuetă sau 
un vas de preţ. Aurelius, un pasionat colecţionar, observă 
imediat porumbiţa veche din sticlă suflată care ieșea în evidenţă 
prin fragilitatea ei alături de un scarabeu masiv din porfir. O sală 
de lectură bine amenajată, construită la dorinţa unui stăpân 
pretenţios: senatorul, puţin sceptic, se întrebă dacă acele 
preţioase papirusuri fuseseră cu adevărat citite vreodată, sau 
fuseseră așezate cu atâta grijă doar ca să satisfacă toate 
cerinţele unei adevărate biblioteci. 

În orice caz, biblioteca putea conta pe cel puţin un cititor 
pasionat, atât de cufundat în examinarea unui manuscris încât 
nici nu-și dăduse seama de prezenţa senatorului. 

Când Aurelius se hotărî să-și facă simțită prezența, tușind 
ușor, băiatul își ridică ochii de pe manuscris și imediat îl înfășură 
la loc cu un gest nervos. 

— Ce citești interesant, Silvius? întrebă patricianul, curios, în 
timp ce, cu coada ochiului, încerca să vadă ce conţinea 
papirusul. 

— Stăpânul mi-a dat voie să vin aici când nu este nimeni 
altcineva, se justifică tânărul, stânjenit, pipăind în jur ca să-și 
adune lucrurile, cu stângăcia grăbită a unui copil surprins pe 
când dădea iama prin cămara cu dulciuri. Din grabă, pana de 
scris îi căzu din mână și se rostogoli pe pardoseală, lângă 
picioarele magistratului. Zâmbind, Aurelius o luă de pe jos și-i 
examină, ca un cunoscător ce era, capătul ascuţit. 

Silvius îl privi cu o expresie bănuitoare: de când un senator 
roman de neam se apleca pentru a culege de pe jos pana căzută 
din mâinile neîndemânatice ale unui servitor? 

— Nu te teme, poţi s-o ascuţi din nou, îl asigură Aurelius. Ah, 
Heron, interesant! Te pasionează mecanica, după câte văd... 
După graba cu care-ţi strângeai lucrurile, aș fi putut jura că 


127 


aveai în mână un poem erotic! glumi senatorul care făcuse niște 
mișcări anume ca să poată arunca o privire pe foaia de 
pergament aflată pe masă. Frumoasă mașinărie, am văzut una 
ca asta în Egipt... 

— Preoţii se folosesc de asemenea instalaţii pentru a-i face pe 
ignoranţi să creadă că au puteri supranaturale, începu să spună 
băiatul. 

— Chiar așa! Zeule Amon, se roagă ei, arată-ne puterea ta 
magică deschizând ușile templului! Și, în timpul acesta, sclavii 
ațâţă focul sub un cazan plin cu apă, ascuns sub pardoseală, îi 
explică Aurelius arătându-i schița. Presiunea aburului pune în 
mișcare un sistem complex de scripeţi care face ca ușile să se 
învârtească în țâţâni; ușa cea mare și grea se deschide singură 
și credincioșii dau buzna să ofere cât mai multe pomeni, 
strigând în gura mare că au văzut o minune. 

— $mecherii aceia îi speriau pe bieţii oameni cu prezicerea 
eclipselor, pe vremea faraonilor, zâmbi Silvius. 

— Ştii multe lucruri pentru vârsta ta, constată Aurelius, mirat. 
Cunoști cumva și ce a scris Heron despre automate? 

— Nu, dar aș dori mult să citesc cartea aceea! Tânărului îi 
străluceau ochii de entuziasm. Nimeni n-a mai cercetat până la 
capăt capacitatea instalaţiilor mecanice de a ușura truda 
fiinţelor omenești... 

— De fapt, este vorba despre glume, bune să apară ca o 
surpriză pe scenele teatrelor, aprecie Aurelius. Eu însumi am un 
minunat ceas cu apă care scoate melodii diferite atunci când se 
împlinește fiecare oră. 

— Nu-i adevărat, nu sunt doar niște jocuri! protestă Silvius, 
luându-și inima în dinţi ca să-l întrerupă. Dacă un mecanism ca 
acesta ar fi combinat cu piatra unei mori sau cu teasc... 

Patricianul clătină din cap: 

— Sunt de ajuns câţiva sclavi sau o pereche de măgari ca să 
le învârtă. Cine ar fi atât de neghiob să-și risipească banii pe un 
asemenea aparat, când munca omului costă atât de puţin? 

— Dar în felul acesta n-ar mai fi nevoie de sclavi! strigă pe 
neașteptate tânărul și imediat își dădu seama că spusese prea 
multe și într-un mod prea direct. 

Senatorul îl privi lung, interesat de ceea ce auzise. 

— Explică-mi mai bine. 

— Nimic, eu... șovăi Silvius, încurcat. 


128 


— Ce reprezintă desenul pe care-l făceai? insistă Aurelius, 
cuprins de curiozitate. 

Fiul barbarei respiră adânc și, prinzând curaj, bâigui: 

— Este proiectul unei mori de apă; l-am făcut urmând 
indicaţiile lui Vitruvius. Elenii sunt, desigur, mai pricepuţi în 
științe, dar, ca ingineri, romanii îi întrec pe toată linia. Observă 
ce este aici: această combinaţie mărește forța mașinii care 
reușește să macine o sută cincizeci de măsuri de grâu, în același 
timp în care doi sclavi puternici ar putea măcina doar douăzeci. 

Aurelius își aruncă privirea peste papirus, studiindu-l cu 
atenție. 

— Înţeleg ce voiai să spui mai devreme: dacă ar fi mai multe 
asemenea dispozitive... murmură senatorul. 

„Da, Silvius, pricep”, ar fi vrut să adauge, „și mai știu și cât de 
mult te apasă condiţia ta de servitor: visezi la o lume fără sclavi 
și la niște mașini care să le poată lua locul...” 

Dar nu spuse nimic. Rămânea faptul că sclavii existau și încă 
mulți, atâția încât prețul lor era derizoriu. Legiunile Romei 
înaintau tot mai departe și de fiecare dată se întorceau în 
triumf, târând în urma lor milioane de oameni în lanţuri. Silvius 
era un naiv, un visător... sau un nebun care ucisese de două ori 
ca să-și aducă la îndeplinire planurile? 

— Ai vrea să desființezi sclavia, nu-i așa? îl întrebă pe 
neașteptate, dând la iveală miezul discuţiei. 

Într-adevăr, subiectul era de așa natură încât numai cei care 
erau liberi de mai multe generaţii îndrăzneau să-l discute cu 
voce tare. 

Băiatul șovăi, intimidat. 

— M-a născut o sclavă, dar am avut noroc: Kiria Paulina mi-a 
oferit dragostea unei mame, iar stăpânul a dorit ca eu să 
primesc o educaţie bună. Totuși, eu nu-mi uit rădăcinile și-i sunt 
credincios tatălui meu, Proculus, răspunse el, negându-și în 
continuare adevăratele origini. 

— L-am cunoscut: mi se pare un om cumsecade. Și nu pare să 
aibă o sănătate prea bună, cugetă senatorul, întrebându-se 
dacă bătrânul, chiar împins de la spate de presupusul său fiu, i- 
ar fi putut dovedi pe cei doi bărbaţi morți. 

— Abia se ţine pe picioare! Acum câţiva ani, da, mai era încă 
în putere: deși am fost crescut în vilă, am petrecut mult timp 
alături de el în ergastula. 


129 


— Acum însă, vei fi intendentul moșiei. 

— Încă mai trebuie să capăt experienţă. Nu este ușor, mai 
ales atunci când nu vrei să recurgi la anumite mijloace. 

— Ca biciul? 

— Da, ca biciul, celula, foamea! se înfierbântă Silvius. Aici, și 
pe orice altă moșie, oamenii mor ca muștele de muncă, de 
foame, din cauza pedepselor prea brutale. Cea mai ușoară boală 
îi omoară în scurt timp. Dar ce importanţă are? Ai admis și tu 
însuţi că este vorba despre o marfă de o valoare foarte mică! 

— Pentru mine, omul are întotdeauna o valoare a sa, îi replică 
patricianul. Asta mai lipsea, ca un băiețaș atotștiutor să-i facă 
morală, lui, care îi tratase întotdeauna pe sclavi foarte bine și, 
uneori, chiar prea bine, își spuse Aurelius, gândindu-se la 
profitorul acela nerușinat de Castor. 

— Nu uita că acela pe care-l numești sclav... începu să spună 
Silvius. 

— Respiră același aer, are aceleași suferințe, etcetera, 
etcetera, continuă Aurelius, făcând un gest de plictiseală. Da, 
stoicii știu să predice foarte bine. 

— Nu ești de acord cu ideile pe care le susţin ei? întrebă 
decepţionat băiatul. 

— Oh, îmi place foarte mult ceea ce spun; foarte puţin ceea 
ce fac. Un moralist ca Seneca, de exemplu, avea sute de sclavi, 
înainte de a fi trimis în exil și, mai mult, înfometa oamenii 
sărmani dând bani cu camătă... 

Tânărul îl privi nedumerit și Aurelius se hotărî să-l pună la 
încercare. 

— Problema te privește și pe tine, Silvius: ce ai face dacă, 
într-o zi, ar trebui, spun așa, ca simplă ipoteză, să te transformi 
într-un stăpân? întrebă, gândindu-se la testament. 

— Este imposibil, excluse băiatul o asemenea ipoteză, 
ridicând din umeri într-un gest foarte elocvent. 

— Atunci, roagă-te la zei să nu fii niciodată obligat să devii 
stăpân! izbucni Aurelius. 

— Din ce cauză? Este atât de greu să fim liberi, romani și 
stăpâni?  Privindu-te, nu s-ar zice! răspunse tânărul cu 
îndrăzneală. 

Senatorul vru să-i răspundă cu niște cuvinte aspre, dar văzu 
expresia de spaimă de pe fața lui Silvius, deja regretând că 


130 


jignise, cu fraza aceea gratuită și obraznică, un personaj atât de 
puternic. Atunci mai îndulci tonul și-i puse o mână pe umăr. 

— Studiază-ţi mașinăriile, Silvius. Cine știe dacă într-o zi nu 
vei putea să le construieşti și tu, spuse cu blândeţe și se 
îndreptă spre ieșire, însoţit de privirea nedumerită a tânărului. 


131 


XII 


A şasea zi înainte de Idele lui noiembrie 


În lumina cenușie din primele ore ale după-amiezii, Aurelius 
porni prin portic, având cu el cearceaful pentru sudatorium. 

Cerul plumburiu și amintirea tragicelor întâmplări din vilă îi 
aduseseră o stare de plictiseală și nu exista nimic mai bun decât 
o baie bună de aburi pentru a alunga din minte fantomele 
tristeții. 

„Poate că ar fi cazul să mă întorc în capitală”, își spunea, 
îndreptându-se către terme. „In fond, nu mă interesează ce face 
familia Plautius”. Se gândea cu nostalgie la marea sa domus, la 
slujnicele sale, la cervesia sa, și chiar la plictisitoarele rapoarte 
ale lui Paris despre contabilitatea casei... 

În timp ce traversa porticul, vântul 
murmur nedeslușit, frânturi de cuvinte 
frunzelor uscate. 

— ... Mama mea! auzi patricianul cu auzul său ager, 
recunoscând-o imediat pe Naevia. 

Aurelius își impuse să nu se amestece, dar această hotărâre 
nu avu niciun efect. Ca întotdeauna, curiozitatea birui și 
senatorul se trezi, mai repede decât ar fi crezut, pitit printre 
tufele de laur, într-o ipostază destul de puţin conformă cu 
demnitatea sa de senator al curiei imperiale. 

— ÎI preferi pe amorezul ăla copt sau te întinzi chiar și cu 
micul sclav? zbiera Fabricius, mai dispreţuitor decât oricând. 

— Aurelius este un adevărat nobil, tu nu ești decât un 
îngâmfat! 

— l-auzi la ea, provinciala asta mucoasă, ieșită ieri de prin 
cocioabele din Neapolis! Nici nu ţi se văd sânii și deja faci ochi 
dulci tuturor bărbaţilor care îţi apar în cale, ca să te porţi după 
aia ca o fată mare ofensată. Ești mai curvă decât maică-ta! 

Sunetul sec al unei palme zdravene răsună în urechile lui 
Aurelius ca un acord de ţiteră. 

— Curvă împuţită! tună generalul, ridicând mâna. Ai nevoie 
de o lecție! 


îi aduse în urechi un 
întrerupte de foșnetul 


132 


— Ave, Lucius Fabricius! interveni patricianul în grabă, ieșind 
din tufiș. Și ave și ţie, kiria Naevia! exclamă el cu un zâmbet 
cam ameninţător, strecurându-se între cei doi. 

Frumosul general, cu braţul pe jumătate ridicat ameninţător, 
își masa cu degetele celeilalte mâini obrazul roșu, acolo unde 
ieșea în evidență, mărturie clară a afrontului pe care-l suferise, 
amprenta clară a unei palme. Cobori încet mâna cu care era 
gata să lovească, aruncându-i inoportunei apariţii o privire 
grăitoare. 

— Sclavul meu de la ușă este mai discret decât tine, Aurelius! 
bombăni el. Eşti prea curios ca să pui un sclav să mă spioneze, 
preferi s-o faci de unul singur! Dacă ai fi un soldat de-al meu... 

— Vai de mine, nobile Fabricius, nu sunt un legionar și nici 
măcar vreunul dintre servitorii tăi, slavă zeilor! Din nefericire 
pentru tine, sunt un patrician roman pe care nu-ţi este îngăduit 
să-l baţi așa cum ai vrea. Așa că, potolește-ţi furia și vino la baie 
cu mine: s-o lăsăm singură pe frumoasa noastră Naevia ca să 
hotărască ea pe cine preferă dintre noi doi. 

Fabricius șovăia, încă verde de furie. Senatorul îl luă de braţ 
protector, șoptindu-i pe un ton glumeț și vag provocator: 

— Haide, te pierzi în faţa fetișcanei aceleia? Ține-ţi firea! 

Generalul, oarecum îmbunat îl urmă cu oarecare ezitare în 
sudatorium, unde cei doi bărbaţi se dezbrăcară complet, lăsând 
hainele în grija unui sclav băieș. 

Așezaţi unul lângă celălalt pe bancă, așteptară tăcuţi, printre 
norii de abur, ca aerul să devină fierbinte și sudoarea să li se 
scurgă pe trupurile musculoase. Atmosfera pașnică a băii făcuse 
ca asprimea primitivă a legionarului să se mai domolească și el 
fu acela care rupse tăcerea apăsătoare: 

— Nu te înțeleg, Aurelius. Eşti un nobil de viță veche, dar se 
pare că te simţi în largul tău în mijlocul plebeilor ăstora. Eu îi 
suport doar pentru că sunt rude de-ale mamei mele; n-a cerut 
ea să fie măritată cu un negustor de pește, sărmana femeie! Iți 
spun, însă, deschis că prezenţa lor mă dezgustă și aș minţi dacă 
ți-aș spune că sunt peste măsură de îndurerat de moartea 
fraţilor mei vitregi... 

Ai fi și mai puţin îndurerat dacă ai ști ce grămadă de bani ţi-au 
lăsat morții aceia, gândi Aurelius. Cine putea ști dacă bătăiosul 
general avea cunoștință de noul testament sau dacă nu cumva 


133 


spera, după eliminarea celor doi, că o să capete, prin 
intermediul Paulinei, drepturi asupra întregii moșteniri... 

— Secundus ăla era un ramolit, continua în timpul acesta 
Fabricius. O creatură în stare de obiceiuri contra naturii, fără 
nicio îndoială. Cine a mai auzit vreodată de un bărbat care să nu 
mănânce carne? aduse el o dovadă în sprijinul concluziilor sale. 

— Oh, da, cu siguranţă, răspunse Aurelius, prefăcându-se că 
ia întrebarea ca atare. Pitagora, de exemplu, Epicur și mulți alţi 
iluștri filosofi... 

— Or fi și ei niște femeiuști ca ăla! Și, apoi, nu este vorba doar 
de mâncare: l-ai văzut vreodată pe papă-lapte ăla să dea 
târcoale unei femei? Nici cu servitoarele nu o făcea, iar de 
vânătoare nici nu voia să audă. Să fi avut eu, în legiunea mea, o 
asemenea floricică... în două luni aș fi făcut bărbat din el! Și 
Atticus? continuă generalul. Un negustor zgârcit și meschin ca 
toți cei de teapa sa: o viaţă petrecută doar ca să-și numere 
banii! 

— Nu mă miră că nevastă-sa se mai distrează și ea, insinuă 
Aurelius, zâmbind. 

— Ah, deci ai aflat și tu, răspunse Fabricius cu indiferenţă. Se 
pare că nu mai este un secret pentru nimeni. Dar ce importanță 
mai are acum? El este mort, îngropat, și femeia aia mă 
plictisește cu mofturile ei. Dacă ea crede că doar pentru un chip 
frumos eu o să-mi pierd capul... lar fata e mai rea decât maică- 
sa. 

— Adineauri, nu-mi făcea impresia că o dispreţuiești! arătând 
înspre obrazul încă roșu al generalului. 

— Ce curviștină! Ar fi trebuit să fie încântată că mi-a trezit 
interesul! Dar toate sunt la fel, plebeele astea încrezute. Ce 
speră să găsească fata aia, un soţ senator? spuse el privindu-l 
pieziș pe Aurelius. Îţi spun eu cum va sfârși: va fi prinsă în laţ de 
vreun amorez tare în vorbe dulci, gata s-o ducă la Roma și s-o 
lase în poarta unui bordel! 

— Apropo... îl întrerupse Aurelius pe un ton mieros. Erai în pat 
cu Elena când soţul ei a fost ucis? 

— Ucis? repetă generalul, făcându-se alb la faţă. 

— De mrene, desigur! preciză patricianul cu un surâs 
răutăcios. 

— Da. Eram cu ea, răspunse Fabricius fără nicio ezitare. 

— La ce oră a plecat Elena din camera ta? 


134 


— De unde vrei să știu? Dormeam tun! 

— Nimic extraordinar: obiceiuri  soldățești, îmi închipui, 
comentă sarcastic senatorul. 

— Chiar așa, filfizon spilcuit ce ești. Sunt un soldăţoi și nu 
numai în pat... Și sunt gata să ţi-o demonstrez, spuse generalul, 
ridicându-se brusc în picioare și lăsând să iasă la suprafaţă tot 
veninul din el. y 

Se ridicase și Aurelius și-l privea țintă cu o expresie dură. In 
tăcere, se duse în mijlocul covorului. Aveau să rezolve chiar 
acolo chestiunile personale, departe de priviri indiscrete, ca 
nişte adevărați patricieni romani. 

Dând, în sfârșit, frâu liber agresivităţii pe care și-o ţinuseră 
ascunsă până atunci, cei doi bărbaţi se aruncară unul asupra 
altuia. Goi pușcă și strâns înlănțuiţi, căzură gâfâind pe rogojină, 
în tăcerea întreruptă doar de rare exclamaţii înăbușite. De la 
ferestruica de sub tavan, urcată într-un echilibru nesigur pe 
ramurile unui arbust agăţător, Naevia îi privea cum se luptă, 
zâmbind excitată. 


XIII 


A cincea zi înainte de ldele lui noiembrie 


Senatorul Publius Aurelius Statius traversă bătătura plină de 
praf, alunecând pe excrementele găinilor. In curte erau numai 
bătrâni și copii. Toţi cei care erau în stare să ţină în mână o sapă 
se aflau pe câmp dinainte de ivirea zorilor. 

În jur nu se vedea decât murdărie și gunoaie și nici cocioabele 
țăranilor nu păreau diferite de cotețele câinilor în care animalele 
scheunau neliniștite. Sclava osoasă care mergea în fața lui 
pășea legănându-și fără graţie șoldurile, ca o parodie sinistră a 
mersului provocator admirat fără rezerve de patrician la 
rafinatele matroane din Urbe. Făcându-i-se milă de ea, îi întinse 
o monedă, fără s-o mai privească pe când îi zâmbea slugarnic 
cu gura ei știrbă. 

Cocioaba pe care i-o arătară părea mai degrabă vizuina unui 
animal sălbatic decât locuinţa unei ființe omenești: șase sau 
șapte picioare pe patru, ocupate în întregime de o saltea de paie 
pe care ședea bătrânul, ocupat cu împletirea coșurilor de nuiele. 
La picioarele sale, un câine bătrân și jigărit, un dulău aflat la 
capătul zilelor. 

— Tu ești tatăl lui Silvius? întrebă Aurelius. 

Bătrânul îl privi cu o expresie puţin speriată. 

— Am luat-o pe mama lui ca femeia mea, când dominus a 
adus-o aici, răspunse el. 

— Era însărcinată? 

Bătrânul lăsă ochii în jos într-un gest care însemna o 
confirmare mută: 

— Mi-a fost o tovarășă de viaţă bună, timp de câteva luni. 

— Cum a murit? 

— Copilul nu era în poziţie normală. Stăpâna a poruncit să fie 
dusă în vilă, voia să cheme o moașă de la Cumae. Dar au 
apucat-o pe neașteptate durerile și n-am mai văzut-o după 
aceea. 

— Ți-o amintești bine? 

Ochii apoși ai bătrânului se încețoșară de emoție. 


— Dacă mi-o amintesc! Ochii aceia albaștri care parcă 
zâmbeau mereu... vorbea mereu în limba ei pe care eu nu o 
înțelegeam. Era frumoasă... cel mai frumos lucru pe care l-am 
avut vreodată. 

— Paulina nu era geloasă? 

— N-a fost frumos din partea stăpânului s-o trateze astfel pe 
noua sa soţie: alta în locul ei cine știe ce ar fi făcut. In schimb, 
kiria, nu, era o femeie bună, politicoasă și darnică. Ne trimitea 
lucruri bune de mâncare, pentru ca băiatul să crească sănătos. 

— Te-ai născut sclav, Proculus? 

— Da, la fel ca mama și ca mama mamei mele care fusese 
cumpărată la Capua: ea m-a crescut. 

— Toţi cei din familia ta au fost întotdeauna sclavi? 

Bătrânul tresări și dădu să spună ceva. Apoi se răzgândi și-și 
luă aerul acela de pasivitate tâmpă pe care se cuvenea să-l aibă 
un sclav. 

— Ce voiai să-mi spui, Proculus? întrebă cu blândeţe senatorul 
căruia nu-i scăpase ușoara ezitare a bătrânului sclav. 

— Nimic, stăpâne. 

Aurelius duse mâna la punga cu bani, dar Proculus îl opri cu 
un gest hotărât. Patricianul deveni atent: de când un sclav 
prăpădit refuza o monedă? 

— Nu toţi erau sclavi, declară servitorul, înălțând fruntea. 
Bunicul meu a murit liber! 

— A fost eliberat? întrebă Aurelius, știind bine că mulţi sclavi 
reușeau, după multe sacrificii, să-și cumpere eliberarea. 

— Nu, a murit pe cruce, spuse omul cu mândrie. In vremea în 
care sclavii fugeau și se răsculau împotriva stăpânilor... 

Capua! De acolo, cu mai mult de un secol înainte, pornise 
revolta care pusese pe jar întreaga peninsulă, făcând să 
pălească până și Roma. Oh, da: Roma, nemuritoarea, invincibila, 
tremurase, atunci, cum n-o făcuse niciodată, chiar și în fața 
cartaginezilor, a macedonenilor, a galilor! 

— Bunicul tău i s-a alăturat lui Spartacus? întrebă Aurelius, 
rostind clar acel nume care unui sclav îi era interzis să-l 
rostească. 

— A fost crucificat, împreună cu alţi șase mii. N-a scăpat 
nimeni cu viață, după cum bine știi. 

Aurelius dădu din cap în semn de aducere aminte. Nici măcar 
valoarea comercială ridicată a acestor oameni puternici și bine 


137 


antrenați, în plus și gladiatori, nu-i salvase de la supliciu: ca 
veșnic avertisment pentru toţi răsculații, crucile fuseseră 
înălțate zile întregi, având atârnate pe ele cadavre care deja 
putrezeau, pentru ca aceste îngrozitoare simboluri ale morţii să 
comunice lumii întregi nemiloasa răzbunare a Romei. 

Ce însemna, de fapt, pericolul barbarilor la frontiere în 
comparaţie cu acea armată din interior, ascunsă și ucigătoare, 
care trăia sub același acoperiș cu dușmanul, îi pregătea de 
mâncare și-i veghea somnul? Ca s-o extermine, fusese nevoie 
de legiunile lui Pompeius, ale lui Crassus și ale lui Lucullus, 
laolaltă, cea mai mare desfășurare de forțe pe care Urbs o 
trimisese vreodată în luptă. 

Din ziua aceea, un control sever împiedicase alte răscoale. 
Dacă doar unul dintre sclavi ar fi îndrăznit să ridice o mână 
ucigașă asupra stăpânului, toți ceilalți sclavi ai casei, fără nicio 
excepție, ar fi fost condamnaţi la moarte împreună cu el... 

Da, pentru prima dată, în faţa gladiatorului trac, Roma 
cunoscuse frica. Acum, bătrânul era acolo și-și amintea de acele 
zile cu o mândrie în priviri pe care trei generaţii de sclavie nu 
reușiseră s-o șteargă. Și iată-l pe Silvius, fiul unei sclave, hrănit 
cu povestirile transmise din generaţie în generaţie, rușinându-se 
de sămânţa tatălui său, asupritorul, și visând să ofere libertate 
adevăraţilor săi fraţi... 

— Copilul era sănătos? 

— Da, dar foarte slab. Se născuse înainte de soroc și n-ar fi 
rezistat fără îngrijirea pe care i-a dat-o kiria. 

— Poţi fi mândru de bunicul tău, spuse Aurelius, ridicându-se 
să plece. In locul lui, și eu aș fi făcut la fel. 

— Ceea ce este drept pentru un om liber, pentru noi este o 
crimă, nobile senator. Un sclav nu are onoare, nici orgoliu; noi 
vom muri în lanţuri. 

— Căile destinului sunt necunoscute, chiar și zeilor. Moirele 
hotărăsc soarta, ţesând firul vieţii fără să se ia în seamă nimic. 
Și când scurta noastră viaţă se încheie, îl retează. Nicio voinţă 
nu le călăuzește, nicio preocupare pentru dreptate, doar 
întâmplarea... murmură Aurelius. _ 

Bătrânul, însă, nu-l mai asculta. Invins de oboseală și de 
emoție, aţipise cu capul pe coșurile la care lucra. 

— lată cadoul pe care ţi-l promisesem, îl anunţă Aurelius, 
puţin după aceea, pe Castor care îl ajuta să se îmbrace. 


138 


— Domine, nu trebuia să te deranjezi... începu libertul, 
impresionat, dar tonul i se schimbă de îndată ce văzu darul. Așa 
deci, asta este răsplata pentru eforturile mele! exclamă el, 
agitând în mână falusul talisman. 

— Cum, nu-mi mulţumești? Tu însuţi ai spus că era vorba 
despre un vechi și foarte rar obiect al cimerienilor, rânji Aurelius, 
mulțumit că, măcar de data aceasta, îi dăduse peste nas 
vicleanului grec. În orice caz, dacă vrei, poţi oricând să-l vinzi 
vreunui sclav superstiţios. 

— Vai de mine, moartea prematură a lui Secundus a dus la 
ruină comerţul meu, se plânse secretarul. Poate că am să mai 
încerc cu Demetrius, are deja o colecţie... la spune, te-ai gândit 
că libertul acela va moșteni o grămadă de sesterţi la moartea 
stăpânului său? Apropo, am aflat cum a intrat el în grațiile lui 
Plautius: cu mulţi ani în urmă, grăsana aia care acum este soția 
sa, era o femeiușcă destul de apetisantă. Gnaeus nu era bătrân 
pe atunci și, așa cum se știe, avea o slăbiciune pentru amorurile 
cu sclavele. În orice caz, ca un adevărat sclav devotat, 
crescătorul nostru de mrene s-a prefăcut că nu vede, astfel 
încât și-a obţinut libertatea și o situaţie de invidiat. 

— Demetrius este un bărbat zdravăn și nimeni nu cunoștea 
bazinele mai bine decât el: i-ar fi fost ușor să-l împingă pe 
Atticus de pe malul bazinului, după ce-l atrăsese acolo sub un 
pretext oarecare. Dacă victima ar fi fost Gnaeus, l-aș fi 
suspectat imediat pe el. Totuși, prevederea testamentară în 
favoarea lui a rămas neatinsă după moartea celor doi, consideră 
Aurelius. Inutil, nu reușesc să găsesc un mobil credibil pentru 
moartea fiilor lui Plautius! 

— ÎI ai sub nas, stăpâne: o nevastă adulteră, un soț înșelat și 
martorul incomod al întregii tărășenii. Dar poate că eziţi s-o 
acuzi pe Elena, dacă alergi după fiica ei... 

— Termină cu insinuările astea prostești! 

— Eu nu insinuez, domine, constat. Te-ai bărbierit cu grijă, te- 
ai îmbrăcat foarte îngrijit, punându-ţi în mod special cea mai 
tinerească hlamidă din garderoba ta și de o jumătate de oră nu 
reușești să te hotărăști care ar fi cea mai potrivită agrafă: toate 
astea sunt semne neîndoielnice ale unei întâlniri. 

Patricianul, surprins asupra faptului, făcu un gest iritat. 

— Nu ti-ar strica puţină discreţie, Castor. Ce spui de jadul 
ăsta? 


139 


— Modest. 

— Broșa cu heliotrop este prea ţipătoare și tot așa este și 
smaraldul. Poate că ar merge mai bine agrafa din onix... dar pe 
unde o fi? 

— Cred că, în grabă, ai uitat-o la Roma, domine, tuși libertul, 
cam încurcat. 

— Dar am purtat-o chiar alaltăieri! 

— Atunci apare ea, când nici nu te aștepți. Totuși nu mă privi 
atât de urât, stăpâne, n-am luat-o eu, ţi-o jur pe Hermes... 

— Chiar zeul tâlharilor! 

— Bănuielile tale neîntemeiate rănesc sensibilitatea mea, 
domine. În ultima vreme, te-ai făcut atât de imprudent... și, 
apoi, știi că nu poţi avea încredere în servitori. 

— În mod special în unul anume! 

— Să mă trăsnească Jupiter, aici și acum, dacă am luat eu 
broșa aia. Hades să mă trimită în Tartar, Marte să mă... 

„Nu l-aș crede nici dacă s-ar jura pe iubita lui, Xenia”, se 
gândi Aurelius, ieșind în peristil ca s-o întâlnească pe Naevia. 

Fata îl aștepta, cu zâmbetul pe buze: 

— Ei, cum a fost, ai ieșit învingător? 

— Indiscretă mică, de unde știi? întrebă patricianul, surprins. 

— Nici nu-ţi trebuie mult ca să înţelegi asta: ați ieșit amândoi 
din terme cu vânătăi și cu părul vâlvoi! îi răspunse fata, cu un 
surâs șiret. 

— De aici poţi să deduci că întâlnirea s-a terminat nedecis, 
afirmă Aurelius, întinzându-se pe iarbă sub ultimele raze ale 
soarelui de toamnă. 

— Ştii, când eram mică, începu să povestească fata, o 
ghicitoare mi-a prezis că mă voi mărita cu un bărbat bogat și cu 
sânge nobil. Mereu mă gândesc la asta și-mi închipui cât de 
frumos ar fi să trăiesc la Roma, printre toate minunile acelea... 
Tu visezi vreodată cu ochii deschiși, sau viaţa ţi-a dat deja tot ce 
voiai, până la plictiseală? 

— Nu, dar mă plictisesc rar. Lumea este plină de oameni 
interesanti. 

— Ca mama mea? întrebă fata. Nu vezi că nu-i decât o 
prostituată? 

— Cum de îţi permiți s-o judeci? Faci pe femeia fără 
prejudecăți, dar nu eşti decât o mică moralistă! comentă 
senatorul, cam supărat. 


140 


— Nu mi-ai răspuns! protestă Naevia. Nu-ţi dorești nimic? 

— Ba da: să văd ţara, de dincolo de Indii, de unde vine 
mătasea. Nimeni nu a fost acolo, dar unii spun că este mai mare 
și mai bogată decât Roma. Se spune că poporul acela posedă 
secretul fulgerului lui Jupiter... Cândva, la un târg de sclavi în 
Anatolia, am cunoscut un bătrân care venea de acolo. Era alb ca 
fildeșul și ochii păreau două crăpături înguste. Nimeni nu voia 
să-l cumpere, se spunea că aduce nenorocire... 

— Și tu, evident, l-ai cumpărat imediat. 

— Nu mi-a părut rău: m-a învăţat câteva lovituri de luptă 
extraordinare. l-am dat libertate și bani, apoi l-am privit 
plecând, cu toiagul și cu desaga, ca să se întoarcă acasă la el. 
Nu cred că a mai ajuns vreodată: avea deja optzeci de ani! 

— Oh, speram să ai niște visuri mai deosebite, spuse Naevia, 
decepţionată; apoi, continuă cu voce scăzută. Eşti pe cale să 
pleci, știu. Cine știe dacă o să ne mai vedem... 

Aurelius privi chipul ei posomorât și-și înfrână dorinţa de a o 
mângâia. De ce n-ar fi putut deveni Naevia visul lui secret? Un 
vis care se afla aproape, concret, pe deplin realizabil... Dorinţa 
de a pleca dispăru într-o clipă, ca mulţimea în faţa unei cete de 
cerșetori. 

t 

În aceeaşi seară, senatorul, însoțit de Tertia, făcea o 
percheziție amănunțită. 

— Am mutat din loc mobilele, am bătut covoarele, am deschis 
toate cuferele... se plângeau servitorii, arătând tristul rezultat al 
acelei căutări înverșunate: o ploșniţă uscată. 

Aurelius privi în jur. Camera Tertiei era dată peste cap, patul 
de lemn era răsturnat, scaunele din lemn de abanos puse pe 
mese, hainele împrăștiate peste tot. Pe masa frumos încrustată, 
cutiile cu bijuterii își dezvăluiau impudice comorile: brățări, 
cercei, agrafe, broșe, inele. 

Ochiul atent al patricianului scotoci printre toate fleacurile, 
oprindu-se la o verigă pentru degetul inelar de forma a două 
mâini înlănţuite. Bijuteria dispărută era, prin urmare, în posesia 
Plautillei: poate că Appiana i-o dăruise ei, înainte de a muri. Dar, 
în cazul acesta, cum ar fi putut Paulina să-i observe dispariţia? 
Probabil că fiica însăși o furase din borcănașul în care era 
păstrată și profeția... 


141 


— Nu-i nici urmă de insecte, stăpână, poţi să te culci liniștită, 
șopti Xenia, istovită. 

— Eu nu mai stau aici! strigă Tertia, exasperată. Convinsă că 
avea să fie viitoarea victimă aleasă de nefericitul oracol, femeia 
nu vru să audă de nimic. Nici măcar faptul că primise zestrea 
princiară nu putuse s-o convingă să doarmă singură în camera 
sa și refuzase chiar și propunerea generoasă a Pomponiei de a 
dormi în același pat, sigură fiind că soarta ar fi ales corpul uriaș 
al matroanei pentru a o sufoca accidental în timpul somnului. 

În clipa aceea, privea îmbufnată către Aurelius, hotărât să nu 
o vegheze el în persoană pe timpul nopţii. 

— Castor! strigă senatorul. 

— Da, stăpâne. 

— O să blocăm obloanele și tu te vei așeza în faţa ușii, 
rămânând aici toată noaptea ca să faci de pază, îi porunci 
senatorul, pe un ton care nu admitea replică. 

— Domine, ar exista un sistem mai simplu ca să asigurăm 
siguranţa fetei. Dacă tu... 

— Nici prin gând nu-mi trece! 

— Atitudinea ta față de nefericita asta mi se pare meschină: 
sarcina pe care nu vrei să ţi-o asumi nu este nici neplăcută, nici 
rușinoasă. 

— Termină! Am mai spus că n-am de gând să-mi petrec 
noaptea cu ea! i-o reteză scurt patricianul. 

— Parcă nu mai ești tu însuţi, domine, cândva ţi-ai fi făcut 
datoria fără să stai mult pe gânduri, încercă să-l zgândărească 
grecul. Dar Aurelius rămase de neînduplecat și, după ce-l puse 
pe servitorul nesupus în fața ușii Plautillei, se îndepărtă. 

Totuși nu se limitase doar la garantarea siguranţei prietenei 
sale: luând în seamă spusele profeţiei, adevărate sau nu cum 
erau, încredințase supravegherea stupilor unui grup numeros de 
sclavi care, sub conducerea vrednicului Demetrius, erau gata de 
acţiune, în cazul unui improbabil atac din partea insectelor. 

Silvius, în schimb, pentru că nu se simţea făcând parte din 
familia stăpânului, refuza categoric să participe la acele măsuri 
de protecţie; oricum, la rugămintea Paulinei, Aurelius avusese 
grijă să-i posteze în apropiere, fără știrea ei, pe tăcuţii nubieni 
din propria sa escortă. 

t 


142 


În cele din urmă, senatorul, respirând ușurat, aprecie că 
venise vremea să se retragă la culcare. După atâta încordare, 
însă, nu reușea să adoarmă și se gândi să iasă în peristilul casei 
adormite, ca să se liniștească puţin. 

Cerul era deja întunecat, deși nu era târziu, și pânzele de la 
schele se agitau ritmic, umflate de rafalele vântului dinspre lac. 
In lumina slabă a torțelor, pânzele acelea în continuă mișcare 
păreau giulgiuri ale unor condamnaţi la moarte, fantome ale 
răsculaților crucificaţi pe drumul spre Capua. 

La un moment dat, o pală de vânt făcu să fluture pânza care 
acoperea ultima frescă și, timp de o clipă, figurile pictate părură 
puse în mișcare de o adiere de viaţă: capul himerei păru să se 
ghemuiască, iar limba de foc ieșită din gura ca de leu deveni de 
o culoare roșietică. 

Aurelius se înfioră: i se păruse că distingea, printre cutele albe 
ale pânzei, o siluetă stând ca într-o poziţie de atac, semănând 
cu un câine uriaș ieșit din Hades pentru a-i răzbuna pe cei doi 
Plautius care muriseră. 

Fără să vrea, se dădu înapoi, întrebându-se prin ce fenomen 
ciudat bărbaţii, chiar și cei obișnuiți cu pericolul luptelor, 
tremurau de frică la vederea unei umbre. 

Simţurile sale erau la pândă și gata să intre în acţiune: acolo 
se afla cineva, ţinându-se în întuneric, la adăpostul perdelei 
albe... Se lipi de perete și strânse pleoapele ca să vadă mai bine 
prin întuneric. Nu se înșelase. In spatele cortinei, umbra se 
distingea acum cu un profil bine conturat, cu o mână care ţinea 
un obiect ascuțit și subţire, cu siguranţă un pumnal... 

Mișcându-se rapid, Aurelius ajunse în spatele agresorului și, 
cu un gest hotărât dădu în lături pânza, gata să lovească, la 
nevoie chiar și cu mâinile goale. Braţul drept se mișcă fulgerător 
și înșfăcă încheietura groasă a unei mâini, în timp ce degetele 
de la stânga se înfigeau într-o chică de păr zburlit. 

— Ei, ce se întâmplă? protestă Pallas, în timp ce pensula pe 
care o curăța se rostogolea pe pardoseală. 

— Ce faci aici? Te-am luat drept un ucigaș plătit! exclamă 
Aurelius. 

— Am uitat să-mi curăț pensulele. Dacă nu le șterg în fiecare 
seară, a doua zi nu mai pot lucra cu ele, îi explică artistul. 

— Dacă mergi deseori noaptea pe aici, cred că vezi multe 
lucruri... 


143 


— Văd ce-mi convine, nobile senator: oamenii ăștia mă 
plătesc tare bine! 

— Cât timp o să mai poată plăti, cu toate nenorocirile astea? 
insinuă patricianul. În schimb, eu construiesc o vilă la Pithecusa 
și am o sclavă britannă cu părul ca spicul de grâu, o berberă cu 
pielea măslinie, o barbară lungană care... 

— Ai zis lungană? se extazie Pallas. 

— Un stâlp, o coloană dorică! exageră Aurelius. 

Pallas încă mai stătea pe gânduri. 

— Ei, cum e? Doar nu vrei să te trezești fără lucru în plină 
iarnă, când lucrările edilitare sunt oprite. Atunci, ar trebui să te 
adaptezi și să faci pe bufonul... 

— Pe bufonul, eu? Niciodată! se scandaliză pictorul. Am 
demnitatea mea și pentru nimic în lume n-aș dori să ajung să 
povestesc tot felul de caraghioslăcuri, distrând niște musafiri 
care râd de înfățișarea mea diformă! 

— Ce zici de un loc pe șantierul meu de pe insulă? îi propuse 
senatorul. 

— Dar sclava aia e chiar atât de înaltă? 

— De jos nici nu i se vede capul! Inainte de a te angaja, însă, 
vreau să văd dacă ai memorie bună. 

— Te interesează tărășenia din turnuleţ? 

— E veche, altceva. 

— Și o matroană care este îngrijorată pentru fiul ei vitreg care 
a fost trădat? închise Pallas dintr-un ochi. 

— Deja este mai bine. 

— În noaptea în care a murit Atticus, o cucoană frumoasă foc 
se întorcea pe deplin mulţumită din camera ibovnicului ei, dar 
uite că apare soacra, furioasă, și o ia la palme. Nu mai auzisem 
niciodată până atunci atâtea moduri de a descrie o târfă! Mâine, 
o ameninţa bătrâna, Atticus, soțul înșelat, avea să afle totul 
despre trădare. 

— N-a mai avut timp, spuse Aurelius, gânditor. 

— Și Secundus ăla care tot umbla noaptea ca un strigoi... dar 
întotdeauna singur. Aluia îi lipsea sigur ceva dintre picioare, zic 
eu. Apoi mai era și fetișcana, înţelegi, sângele apă nu se face și 
cu așa o mamă; am văzut-o de mai multe ori ciripind cu sclavul 
ăla de-și zice intendent. 


144 


Naevia și Silvius, medită patricianul. Poate că Fabricius avea 
pe undeva dreptate. Dar de ce oare toată treaba asta nu-l 
amuza deloc, ba chiar îl neliniștea? 

— Ţine ochii larg deschişi, Pallas! spuse el pe un ton complice 
și-i mai strecură în mână două monede. 

— N-o să-mi fie prea greu să stau treaz, dacă javra aia 
afurisită o să latre și în noaptea asta, promise satisfăcut pictorul 
și se întoarse în camera sa, boscorodind-o pe bucătăreasa aia 
bătrână care, peste toate, mai și sforăia. 

Îndată ce micul artist dispăru, Aurelius începu să scotocească 
în grabă printre uneltele cu care acesta lucra. 

În scurt timp, descoperi ceea ce căuta: dalta lungă, ascuţită, 
de folosit cu ciocanul pe care-l descoperise cu puţin timp 
înainte. Asasinul găurise ţeasta lui Secundus cu o armă 
asemănătoare. Unii barbari o foloseau și Fabricius, comandantul 
unei legiuni de pe Rin, probabil că știa bine asta... 

Senatorul trecu de arcul din marmură, luând-o pe aleea 
acoperită care ducea la turnuleț și se afundă în grădină, absorbit 
de gânduri. Deci, Paulina avea cunoștință de adulter. Lucru greu 
de acceptat, pentru o femeie de calitatea ei: de ce oare n-o 
demascase imediat pe Elena? Motivul nu putea fi decât unul 
singur: se temea că fiul ei, adică Fabricius, putea fi acuzat de 
crimă. 

Un fulger orbitor lumină pentru o clipă vila adormită. Răpăitul 
ploii îl surprinse în clipa următoare, în timp ce bubuitul tunetului 
îi răsuna în urechi. Cu mantia deja udă, patricianul alergă să se 
adăpostească sub umbrar, acoperindu-și capul cu gluga tunicii 
ca să se mai apere cumva de ploaia torențială. 

Dar micul portic deschis nu oferea decât o slabă apărare în 
fața furtunii violente de toamnă; așa încât, alunecând la fiecare 
pas făcut pe mozaicul lustruit, Aurelius se hotări să se întoarcă 
în camera sa ca să scape de hainele ude. 

În cele din urmă, ștergându-se bine, se strecură gol în 
așternut, fără să se mai gândească la nimic: se putea lăsa acum 
în voia somnului: în noaptea aceea nu mai puteau fi surprize 
neplăcute. 


145 


XIV 


A patra zi înainte de ldele lui noiembrie 


— Aurelius, hai, trezește-te: Gnaeus a dispărut! îl scutura 
Pomponia, agitată. 

Patricianul sări în picioare, acoperindu-și cum putu goliciunea, 
și trase repede pe elo haină din lână. 

— Când s-a trezit, Paulina a găsit patul făcut: de Plautius nici 
urmă! 

— Vila este mare, dar o să-l găsim, încercă s-o liniștească 
prietenul ei, ascunzându-și propria lui tulburare. 

În vremea aceasta, venea și Castor din grădină: 

— La stupi, totul este în ordine, stăpâne. Demetrius a făcut 
bine de pază! 

În agitația continuă a servitorilor, Tertia Plautilla își trecea 
degetele prin părul despletit, șoptind: 

— Mânia zeilor a lovit familia noastră... 

În clipa aceea, Silvius ieși din camera de primire, profund 
șocat. 

— Stăpânul este în bibliotecă, anunţă el, alb la faţă. Mort. 

Pe când Aurelius se repezea pe urmele băiatului, Tertia se 
clătină, suspinând și căutând un refugiu în brațele primitoare ale 
maternei Pomponia. 

t 

Ușa sălii de lectură era dată la perete și briza dimineții mișca 
ușor foile împrăștiate pe masă; pe rafturi, cărțile erau de-a 
valma, ca și cum cineva ar fi căutat ceva în mare grabă. 

Paulina, albă ca ceara, semăna cu o statuie a lui Niobe, 
nemișcată lângă jilţ, cu chipul împietrit de durere. La picioarele 
sale, printre o mulţime de suluri de pergament, cu braţele și cu 
picioarele îndoite ciudat, ca un făt în pântecele mamei, zăcea 
corpul lui Gnaeus, cu ţeasta sfărâmată de opritorul de pagini din 
jad. 

Patricianul își aţinti privirea nedumerită asupra bibeloului 
mânjit de sânge, purtând gravate pe el hieroglife roase de 


146 


vremuri: zeul egiptean cu elitrele în culorile curcubeului, 
scarabeul divin al faraonilor: Pești, păsări, insecte... 

Privirea senatorului se mută în grabă la raftul pe care văzuse, 
ultima oară, blocul de porfir: delicata porumbiţă din sticlă 
suflată era la locul ei, intactă. 

— Profeţia! exclamă Paulina incapabilă să se ţină pe picioare. 

Senatorul se repezi s-o sprijine și matroana se așeză, 
tremurând, pe un scaun. 

În cele din urmă, nervii răbdătoarei stăpâne a casei cedaseră. 
Educată să aibă o ţinută fermă și impasibilă și să suporte cu 
seninătate durerea, rezistase mult timp, cu un efort 
supraomenesc. Acum bâiguia ceva, gemea ca un sugar, cu o 
figură răvășită pe care se putea descifra întreaga povară a 
anilor și a încercărilor, un chip lipsit acum de acel autocontrol 
țeapăn cu care înfruntase moartea celor doi fii vitregi: de data 
aceasta era vorba despre bărbatul ei, despre acela care, ca s-o 
aibă lângă el, trecuse peste legi și convenţii... Acum, de două ori 
văduvă, lipsită de sentimentele cele mai calde, austera 
matroană lăsa locul unei sărmane femei înfrânte, nu mai puțin 
disperată decât sclava care-și vede soţul căzând sub loviturile 
de bici. 

— Cel puţin, Marcus Fabricius a murit de sabie... șopti ea, în 
timp ce Silvius apărea în prag, pământiu la față. 

Femeia respiră adânc și-și îndreptă umerii: 

— Silvius, îndreaptă corpul tatălui tău! îi porunci. Tie îţi revine 
această îndatorire! 

Tânărul se supuse, plecând capul. 

t 

— Foarte nimerit pentru soartă să găsească la îndemână 
tocmai un scarabeu de piatră, insinuă Castor. 

— Da de unde soarta! Totul a fost înscenat ca noi să credem 
că moartea a fost accidentală: Gnaeus care trage singur asupra 
lui obiectul acela masiv, pe când încerca să apuce o carte și 
târăște după el, în cădere, sulurile de papirus... dar, dacă 
statueta de porfir ar fi căzut din întâmplare, și celălalt bibelou, 
porumbiţa, ar fi trebuie să se facă praf! În schimb, nu numai că 
încă este întreagă, dar pe raft nu este nici urmă de praf, așa că 
este imposibil de reconstituit poziţia celor două obiecte, unul în 
raport cu celălalt. Aceasta este prima, poate singura greșeală, 


147 


pe care asasinul a comis-o: până acum, toată lumea era atât de 
influenţată de profeție, încât excludea ipoteza crimei. 

— Ai impresia că ei cred cu adevărat în profeție? întrebă 
grecul. 

— Nu știu ce să zic. Paulina este foarte sceptică, dar tace, 
poate pentru a-l proteja pe fiul său. 

— Și totuși, Silvius, nu Fabricius, este acela care moștenește 
averea! Și când te gândești că nu era decât un bastard 
oarecare... 

— Nu putea să acţioneze singur: nubienii din escorta mea l-au 
ținut sub supraveghere toată noaptea. Ar fi avut nevoie de un 
complice, Demetrius, poate; sau, mai probabil, acel presupus 
tată, Proculus: bătrânul s-a născut aici, cunoaște toate 
cotloanele casei și ale grădinii... iar dulăul se afla în camera sa. 

— Ce are a face câinele aici, domine? 

— Seara, animalele sunt legate la intrare și oricine este liber 
să se poată plimba înspre lac, cu excepţia câinelui bătrân care 
mai rămâne în spate și pe care Pallas îl aude câteodată lătrând. 
În nopţile în care au fost comise primele două crime, însă, era 
liniște. Dulăul îl cunoștea pe Proculus și nu ar fi dat alarma, dacă 
l-ar fi văzut apropiindu-se de bazine sau de volieră. Caută 
informaţii în privinţa asta, dar cu discreție totală. 

— Nu-ţi face griji: știu că este în joc viaţa unui om. 

— Nu a unuia singur, ci a câteva sute! 

Grecul îl privi uimit, cu un aer întrebător. 

— Proculus este un sclav, îi explică Aurelius, mohorât la față. 
Ştii ce s-ar întâmpla dacă s-ar descoperi că el este autorul 
crimelor? 

— Zei nemuritori! se lumină la faţă Castor. Toţi sclavii... 

— Toţi, fără excepţie, vor fi omorâţi! 

— Xenia! șopti libertul. Trebuie să facem ceva, nu putem 
pierde nicio clipă! 

t 

În largul atrium, mama și fiul discutau aprins între ele. 

— L-am văzut, îţi spun! Era acolo, chiar sub fereastra 
bibliotecii! susținea Fabricius. 

— Dragă fiule, noaptea era întunecoasă și furtuna... obiectă 
Paulina, îngrijorată de consecințele unei afirmații atât de grave. 


148 


— A fost un fulger, insistă generalul. Avea gluga ridicată și 
privea către vilă. L-aș recunoaște dintr-o mie: privirea aceea 
goală, mersul acela greoi... este șchiop, ai uitat? 

— Dar cum poți fi atât de sigur că Gnaeus a fost ucis? încerca 
doar să apuce un volum de pe un raft... 

— Uiți că soțul tău a pus să i se construiască niște rafturi 
joase, tocmai ca să aibă sulurile de papirus la îndemână. Nu, nu 
cred în ideea unei simple nenorociri: trebuie să-l cercetez 
imediat pe bătrân, chiar și sub tortură: poruncește să fie adus 
aici! 

— Oh, Aurelius, în sfârșit! suspină Paulina, agitată. Fabricius l- 
a zărit pe Proculus astă-noapte în grădină și vrea să-l acuze de 
omor. Servitorii sunt deja speriaţi la culme. Știu cu toţii ce s-ar 
întâmpla dacă un sclav și-a ucis stăpânul: vor fi omorâţi cu toţii! 

— Mă duc chiar eu să-l aduc! ameninţa generalul. 

— Nu, așteaptă! strigă Aurelius și, fără să mai aștepte vreun 
răspuns, alergă înspre ergastu/a: ştia din experiență că sclavii 
sunt întotdeauna primii care află noutăţile și voia să vorbească 
el cu Proculus, înainte ca Fabricius să ajungă acolo. 

Bătătura era aproape pustie. Nici doliul nu schimba nimic în 
scurgerea monotonă a zilei unui sclav de la ţară: trezirea înainte 
de a se lumina de ziuă, la sunetul unui clopot dogit, adunarea 
uneltelor și mersul îndelungat pe jos pe drumurile desfundate; 
apoi, lupta înverșunată cu brazdele de pe plantație, tari ca 
piatra. Aceleași gesturi, pe soare sau pe ploaie, repetate din 
generaţie în generaţie, și, în sfârșit, întoarcerea, cu un singur 
gând în minte: fiertura de seară. 

În luminișul dintre copaci, printre găini, se învârteau două sau 
trei femei bătrâne. Câinii lătrau lugubru, fără încetare. 

O ţărancă adusă de spate observă: 

— Așa fac întotdeauna, când moare cineva. Uite că vine și 
bătrânul Argus. 

Un dulău jigărit venea dinspre copaci, înaintând cu greu. 
Aurelius îl strigă prietenos, dar animalul îi răspunse mârâind 
dușmănos. 

— N-are rost, domine, e prea speriat: mârâie la toată lumea. 
Este vechiul câine al stăpânilor. Cu ani în urmă, dacă un sclav ar 
fi îndrăznit să iasă din casă noaptea, ar fi avut de-a face cu el. 
Acum, însă, uite cum a ajuns. 


149 


Patricianul și-l închipui pe Proculus, întinzând mâna către 
botul acum fără dinţi, ca să-i dea ceva de mâncare: pe el, cu 
siguranţă, dulăul nu-l lătra... 

Aurelius se îndreptă în tăcere către camerele sclavilor, intrând 
adânc cu picioarele în murdăria de pe jos. 

t 

— S-a întins pe saltea și nu s-a mai mișcat de acolo, povestea 
Aurelius, de-a dreptul stupefiat. 

— Doar n-o fi fost ucis? întrebă Castor. 

— Se poate, dar avea mai mult de șaptezeci de ani și este o 
adevărată minune ca un sclav de la țară să ajungă chiar la 
jumătatea acestei vârste. Poate că Proculus avea vreo legătură 
cu moartea stăpânilor și a preferat să-și pună capăt zilelor el 
însuși, decât să fie torturat... oricum, dacă am văzut că nu mai 
era nimic de făcut, am acoperit corpul bătrânului cu mantia 
mea, i-am pus în palmă un ban ca să-i plătească lui Charon 
trecerea cu barca și am plecat. 

— Mantia? tresări Castor. Care mantie? 

— Aceea cu care eram îmbrăcat azi-dimineaţă. 

— Vrei să spui mantia aceea de preţ, brodată, pe care mi-o 
promiseseși mie? se văită grecul cu ochii scânteind. 

— Când? Habar n-am să-ţi fi promis eu așa ceva. 

— Practic, de fiecare dată când ţi-o aranjam pe umeri! pufni 
supărat servitorul. Aveam atâta grijă de ea, așteptând să te 
hotărăști să mi-o dai... și tu ai pus-o peste stârvul unui sclav, ca 
și cum un mort ar mai fi avut nevoie de o asemenea minunăţie! 

„Toată lumea o să creadă acum că Proculus era vinovatul”, 
reflecta Aurelius fără să-l ia în seamă pe Castor. „Și, mai mult, 
dacă s-ar putea dovedi că era complice cu Silvius, adio 
moștenire; totul ar fi rămas văduvei și, la moartea acesteia, 
fiului ei... lată de ce Fabricius îl tot acuza! Dar minte, eu eram 
acolo, chiar înainte de a se porni furtuna, și n-am văzut pe 
nimeni... Doar dacă...” 

Pe neașteptate, patricianul tresări. 

— Repede, nu este nicio clipă de pierdut! spuse el cu voce 
tare. Cred că știu cum s-au petrecut lucrurile! 

t 

— Aurelius, vino repede! Fabricius a dat ordin ca toți sclavii 
noștri să fie însemnați cu vopsea roșie ca să nu mai poată fugi! 
Fă ceva, te rog! îl rugă cu lacrimi Naevia. 


150 


— O să-l oprim. N-are nicio dovadă. 

— Nu-i chiar așa, gemu fata. Silvius a mărturisit că el a fost! 

— Cum? strigă patricianul, alergând către sufragerie. 

În marea sală de primire se reunise întreaga familie sau, 
măcar, ceea ce mai rămăsese din ea: tânărul moștenitor, alb la 
față, stătea cu capul plecat în faţa lui Fabricius care-și vărsa 
focul pe el, înjurându-l neîncetat; Naevia, sosită împreună cu 
Aurelius, se rezemase de perete și acum își rodea nervoasă 
unghiile, încercând să protesteze în șoaptă, dar nimeni nu o 
asculta; Tertia Plautilla căzuse pradă unei crize de isterie și, în 
fine, Elena lăcrima într-un colţ, mai puţin frumoasă, dar parcă 
mai sinceră ca de obicei. 

Doar Paulina rămânea tăcută și țeapănă ca o statuie de 
marmură, incapabilă să accepte, chiar și în fața unei asemenea 
mărturisiri, că tânărul crescut de ea cu atâta grijă putea fi 
vinovat de cea mai îngrozitoare crimă pe care mintea 
omenească o putea concepe: paricidul. 

— Asasinule! urla generalul, vână la faţă de furie. Barbar 
spurcat... Bastardul ăsta l-a ucis pe stăpânul, tatăl și 
binefăcătorul său! Il ura... 

— Și zi așa, tu ai fost, Silvius. Singur, normal! îi spuse 
Aurelius, pe un ton batjocoritor. 

— Da, nobile senator, recunoscu tânărul aproape în șoaptă. 

— Hai, să auzim. Cum ai făcut? 

— Gnaeus m-a chemat în bibliotecă pentru ca să-mi 
vorbească despre moștenire. Am aflat astfel că la moartea lui 
deveneam bogat. Atunci, am luat obiectul acela greu și l-am 
lovit. Asta-i tot. 

— Fără să dai jos porumbiţa aceea de sticlă! Și Proculus nu 
este cu nimic amestecat, nu-i așa? Așa este, cu Proculus 
vinovat, toți sclavii acestei case riscă o moarte îngrozitoare. In 
schimb, dacă omorul a fost comis de un om liber, nu plăteşte 
decât el și sclavii sunt salvaţi, explică Aurelius. Un gest 
emoţionant, tinere erou, dar nu prea inteligent. 

Toate privirile se aţintiră asupra senatorului. 

— Înainte de toate, ca urmare a morţii lui Plautius, Silvius nu 
obține doar o parte din avere, ci pe toată. 

— Cu atât mai mult! strigă Fabricius, fără să se arate mirat de 
aceste cuvinte. 


151 


— Totuși, el nu avea de unde să știe asta, continuă Aurelius. 
În plus, astă-noapte i-am pus pe sclavii mei nubieni să-l 
supravegheze și vă pot asigura că nu s-a mișcat din camera lui. 

— Sclavi! exclamă generalul. Cuvântul lor nu are nicio 
valoare! 

— Spune-mi, Fabricius, de unde poţi fi sigur că l-ai recunoscut 
pe Proculus, ieri noapte? Era aproape imposibil să recunoști pe 
cineva pe ploaia aceea torențială. 

— Asta s-a întâmplat înainte de a începe ploaia. Un fulger a 
făcut lumină și... 

Aurelius izbucni în râs, clătinând din cap. 

— Eu eram, generale! Nu-mi face nicio plăcere că am fost 
confundat cu un bătrân hodorogit, dar tu ai văzut doar ce doreai 
să vezi: omul a cărui vinovăţie te-ar fi ajutat să scapi de Silvius, 
chiar și cu preţul sutelor de vieţi nevinovate. Mersul meu 
anevoios, din cauză că alunecam pe mozaic, în timp ce 
încercam să ajung la adăpost, a făcut restul. Mai lipsea doar 
tânărul ăsta naiv, gata să se sacrifice, ca să te convingă! 

Fabricius clătina nervos din cap, deloc convins. 

— Nu te cred! 

— Ai cuvântul meu, Lucius. Este cuvântul unui senator roman 
care, pentru unul ca tine, mai valorează ceva. Incearcă să-ți 
amintești mai bine totul! 

Generalul se încruntă și-l privi ţintă pe patrician cu o expresie 
indignată. Sub privirea aceea, un amestec de îndoială și furie, 
Aurelius se simţi ca elevul pus pe șotii care, cu o singură 
întrebare, năruie demonstraţia amănunţită a unei teoreme de 
geometrie, rodul unor lungi nopţi de nesomn ale profesorului 
său de matematică, atrăgându-și astfel dușmănia lui veșnică. 

— S-ar fi putut să fie și altcineva, admise în cele din urmă 
Fabricius cu mare greutate. Și totuși, mi se părea cu adevărat că 
era chiar Proculus... 

— Tot mai insiști să te declari vinovat, Silvius? vru să afle 
senatorul. 

Băiatul plecă fruntea, roșu la față de rușine. 

— Am minţit, murmură el. Nu voiam să fie răstigniţi cu toții... 

— O faptă de admirat, n-am ce zice! Data viitoare când mai 
vrei să faci pe eroul, încearcă să inventezi ceva mai credibil sau, 
măcar, mai inteligent: sacrificiile gratuite rareori îi folosesc celui 
pe care vor să-l ajute și, deseori, cu o fărâmă de șiretenie se pot 


152 


obţine rezultate mult mai bune decât prin gesturi mărinimoase, 
spuse pe un ton sever patricianul, în timp ce tânărul ţinea 
privirile în pământ, ascultând cu smerenie mustrarea. 

— Oh, Aurelius! ciripi fericită Naevia. L-ai salvat! și, în fața 
tuturor, îl sărută din toată inima pe obraz, fără să se gândească 
la posibilele comentarii... 

— Uite că te-ai compromis de tot! îi șopti Castor de acolo de 
unde se retrăsese, în vecinătatea carafei cu vin. Paulina o să te 
oblige s-o iei chiar mâine de nevastă pe fata asta! 

Dar matroana își ridică obosită fruntea, ca și cum și-ar fi ţinut 
mult timp răsuflarea și zâmbi. 


XV 


A treia zi înainte de ldele lui noiembrie 


A 


Pomponia își făcea în grabă bagajele, dădăcindu-le pe 
slujnice: 

— Fiţi atente la peruci să nu se strice buclele! 

— Văd că te grăbești să pleci, observă Aurelius. 

— Dacă n-o iau repede la fugă, îmi las pielea pe aici. Sunt 
convinsă că zeul Avernus are ceva cu familia asta; așa că abia 
aştept să mă văd la Roma: dacă nu iei în seamă pumnalele și 
otrăvurile, este un loc mai sigur! 

—Ah, nu mă păcălești tu pe mine! Știu eu care sunt 
adevăratele motive ale plecării tale: nu poţi să faci abstracţie de 
ultimele bârfe pe seama împărătesei! 

— Oh, câteva nume le-am auzit și de pe aici, așa, ca să mă 
menţin în formă: Messalina trăiește cu Urbicus, Trogus, cu 
medicul Valens... și chiar cu Lateranus! 

— Aș fi tare curios să știu cine te informează atât de bine... 

— Generalul, desigur. Cine altcineva? 

— Priceperea ta în astfel de lucruri nu încetează să mă 
uimească, Pomponia. Cum de l-ai făcut pe unul ca Lucius 
Fabricius să umble cu asemenea confidente șoptite la ureche? 

— Gâdilându-i orgoliul. M-am prefăcut că-l bănuiesc și pe el că 
este unul dintre favoriţii Messalinei, dată fiind faima sa. 

— Pe toţi zeii, dar ăsta-i sistemul pe care-l foloseşti și cu 
mine! făcu alarmat patricianul. 

— Merge întotdeauna! Abia aştept să ajung la Roma și să 
povestesc totul! Cu atât mai bine, te-ai hotărât să pleci și tu; mă 
temeam că ai vrea să mai zabovești pe aici din cauza poveștii 
aceleia cu testamentul. 

— Am impresia că totul este în regulă. 

— Sigur că da. În afară de faptul că testamentul a dispărut, 
spuse matroana liniștită, ca și cum ar fi fost vorba despre un 
amănunt nesemnificativ. 

— Ce vrea să însemne asta? tresări Aurelius. Eu nu știu nimic 
despre așa ceva! 


154 


— Păi da, ai dormit până acum ca un bursuc! Ajută-mă, mai 
degrabă, să aranjez astea... 

Dar senatorul n-o mai auzi. Lăsând-o pe Pomponia cu 
bagajele ei, se îndrepta cu pași rari către camera sa, prea 
amărât ca să poată protesta atunci când Xenia îi trecu în fugă 
prin față, purtând la vedere agrafa lui de onix. 

Ce prost fusese, gândea el. Cu Silvius scos din joc și cu Tertia 
lipsită de alte drepturi în afara zestrei, Paulina rămânea singura 
moștenitoare a lui Plautius. Paulina care nu-l iubise niciodată pe 
Gnaeus, nici pe fiii săi vitregi, și avusese posibilitatea atât să 
comită cele trei omoruri, cât și să facă să dispară testamentul... 

— Uiţi că se afla în cameră cu soţul ei când Secundus a fost 
ucis, obiectă Castor, care mergea acum alături de el și-i ghicise 
gândurile. 

— Păcat că Gnaeus nu mai este aici ca să ne-o confirme, 
răspunse Aurelius. 

— Și totuși, dacă vorbim de suspecți, nu-i poţi exclude pe 
Elena și pe generalul Lucius Fabricius; există doar cuvântul lor în 
privinţa faptului că erau împreună în timp ce se comiteau 
crimele. 

— În cazul acesta, de ce să declare că s-au despărţit în toiul 
nopţii? se întrebă Aurelius. Dacă s-ar fi străduit să-și 
construiască un alibi, n-ar fi lăsat lucrurile la jumătate. 

— Au fost nevoiţi să facă asta. Înainte de revărsatul zorilor, 
Elena a fost surprinsă de soacră în peristil. 

— Ceea ce înseamnă că nici Paulina nu dormea. 

— Nimeni nu a observat, însă, acest lucru! Ar fi fost o prostie 
să se dea de gol făcându-i o scenă nurorii, tocmai când se 
întorcea de la o crimă! trase concluzia Castor. 

— Sau era incredibil de șireată, dacă și-ar fi dat seama că 
fusese văzută de Pallas... murmură patricianul. Cine altcineva 
ne mai rămâne ca fiind posibil vinovat? Doar Fabricius și Elena, 
dacă, bineînţeles, tu ai supravegheat-o cum trebuia pe Tertia 
Plautilla. Ești sigur că n-ai pierdut-o deloc din ochi? 

— Să mă trăsnească Hermes dacă am lasat-o nepazită chiar și 
o singură clipă! garantă secretarul. 

Aurelius îl privi insistent, încruntând din sprâncene. 

— Castor, aș vrea să renunţi la obiceiul ăsta blestemat de a 
jura pe zeul tâlharilor: nu face o impresie prea bună. 


— Este un zeu cumsecade și m-a apărat întotdeauna! 
protestă servitorul. În ceea ce o privește pe Paulina, îţi amintești 
cât era de contrariată atunci când Gnaeus a hotărât să lase 
bastardului toată averea, în timp ce prețiosul său fiu nu are din 
ce să-și plătească soldaţii? Generalul, prin urmare, se prea 
poate să se fi pus de acord cu amanta sa... apropo, cum e la 
pat? întrebă, indiscret, levantinul. 

— N-am nici cea mai mică idee! răbufni patricianul. 

— Stăpâne, nu te simţi bine? Sau ai jurat abstinenţă fecioarei 
Artemis? 

— Castor, de ce vrei cu tot dinadinsul s-o pui într-o lumină 
proastă pe Elena? Te temi cumva că am s-o iau cu mine la 
Roma? 

— Nu, stăpâne, sper că nu! preciză grecul cu toată 
sinceritatea. Aia nu-i femeia ca s-o frecventezi prea mult timp; 
mai mult mă îngrijorează fiică-sa! Când un bărbat de patruzeci 
de ani începe să se uite după fetișcane... Ascultă-mă, te rog; fă- 
ți pofta cu fata, după aceea poţi să i-o lași lui Silvius. Dacă ai 
lua-o cu tine, numai zeii mai pot ști ce-i poate pielea! 

Aurelius nu răspunse. În cazul în care testamentul s-ar găsi și 
Naevia s-ar mărita cu Silvius... Cum de nu se gândise la asta 
mai demult? 

Din ce cauză nimeni, nici măcar cinicul său servitor, nu 
luaseră în considerare posibilitatea ca isteața fată să fie posibila 
asasină? 

+ 

Aurelius se opri în faţa lui Silvius care tremura de emoție. 

— Stăpânul îmi spusese că mă trece în testament, dar nu 
știam că sunt singurul moștenitor, spuse tânărul. 

— Era tatăl tău, îi replică senatorul. Înainte de a muri te-a 
recunoscut. 

Silvius ridică privirea în tavan și se strâmbă abia vizibil: 

— Se hotărâse, în sfârșit... Trebuia să piardă doi fii, ca să-și 
aducă aminte că mai avea și un al treilea! 

— Fabricius are dreptate: îl urai, constată Aurelius. 

— Da, recunoscu Silvius cu jumătate de gură. 

— Dar nu s-a purtat rău cu tine, susţinu Aurelius. 

Și așa era: câţi sclavi aveau același sânge cu stăpânul, fără ca 
vreunul să îndrăznească să spună cu voce tare acest lucru? Câţi 
dintre descendenții unor familii ca Marius, lulius și Antonius 


156 


trăiau în lanţuri și tremurau sub plesnitura biciului, în fiecare 
domus romană? Câte incesturi erau comise zilnic de fraţi care 
nu se cunoșteau între ei sau, pur și simplu, nu luau în seamă 
legături de rudenie care puteau exista între ei și servitoarele din 
casă? 

Gnaeus, în schimb, avusese în permanenţă grijă de Silvius, 
asigurându-i o instruire și un viitor sigur, chiar și înainte de a 
rămâne fără alți moștenitori. Și totuși, patricianul intuia că, 
departe de a-i fi recunoscător, băiatul acela ar fi fost mult mai 
mândru să se tragă din unul ca Spartacus decât din bogatul 
Plautius. 

— Se auzeau despre el zvonuri neliniștitoare, continuă Silvius. 
O dată mi s-a întâmplat să aud, fără să vreau, cum doi musafiri 
vorbeau despre ceea ce făcuse în timpul domniei lui Tiberius. 
Activităţi nu prea clare, se părea, care cu greu i-ar fi permis să 
apară cu fruntea sus la Roma: acesta, și nu pasiunea pentru 
viaţa la ţară, era adevăratul motiv al retragerii lui aici, pe malul 
lacului Avernus. 

— Tu crezi în bârfe, Silvius? întrebă Aurelius pe un ton blând. 

— De fapt, în perioada aceea a făcut Gnaeus avere, când o 
mulțime de vieţi erau retezate de securea călăului. 

— Și eu i-am supraviețuit lui Seianus, lui Tiberius și nebunului 
de Caligula, cu ajutorul unor trucuri, recunosc. Alţii, mai puțin 
atenţi decât mine, sau poate mai curaţi și mai puţin dispuși să 
facă niște compromisuri, au ajuns pe străzi. Ei au ales, lucru, 
fără îndoială, lăudabil; dar, după cum ţi-am mai spus, nu 
întotdeauna un sacrificiu eroic sau o moarte frumoasă, ca acelea 
pe care retorii le aduc ca exemplu în cărţile de istorie, ajută la 
rezolvarea unor probleme. Prin urmare, cercetând ce a făcut în 
trecut Gnaeus nu se schimbă faptele: de bine de rău, omul acela 
era tatăl tău. 

— Acum nu-l mai urăsc: acum se află, gol, în barca lui Caron, 
acolo unde un sclav nu se poate deosebi de un rege. 

— Și tu vei deveni paterfamilias, stăpân absolut al acestei 
proprietăţi, cetăţean roman cu toate drepturile... 

— N-o să accept niciodată! declară Silvius, cu o expresie 
neînduplecată. 

Aurelius zâmbi, cu o umbră de batjocură în priviri. 

— Oh, da, vei accepta, băiete... măcar după ce te vei lăsa 
rugat o vreme, ca să dai satisfacţie nemăsuratului tău orgoliu. 


157 


— Orgoliu? La un sclav? exclamă libertul cu ură. 

— Mai mult decât ar reuși să afișeze nobilul Lucius cu toată 
îngâmfarea sa, tinere Silvius! Și, apropo de general, trebuie să 
ai în vedere că, în lipsa testamentului, el va fi acela care va 
administra averea lui Gnaeus, cu metodele sale brutale: 
înfometându-i pe sclavi, istovindu-i cu munci grele, ucigându-i 
sub lovituri de bici. Vezi, așadar, că este mai bine pentru toți, 
inclusiv pentru sclavi, ca moștenirea să ajungă în mâinile tale. 

— Nu pot, șovăi tânărul. 

— Trebuie! Nu ai dreptul să lași oameni ca tine în mâinile 
măcelarului aceluia, doar pentru a face un gest nobil cu care să 
te împăunezi în fața oglinzii! spuse senatorul, apucându-l pe 
Silvius de încheieturile mâinilor și scuturându-l cu putere. |ți 
repugnă, știu asta; i-ai disprețuit întotdeauna pe stăpâni și acum 
soarta te obligă să fii unul dintre ei! 

— E prea mult pentru mine, șopti băiatul, ridicând spre 
patrician o faţă brăzdată de lacrimi. Privindu-l, Aurelius crezu că 
surprinde ceva în ochii săi negri. O amintire, poate; amintirea 
fragilă a unui alte fețe... 

— Șterge-ţi lacrimile acelea de domnişoară, Silvius Plautius! 
Ești bărbat acum, și roman, în fruntea unei familii importante: 
nu-ți mai poţi permite slăbiciuni! Vei porunci sclavilor, vei face 
dreptate, vei conduce moșia. In picioare, acum, și privește-mă 
drept în ochi! 

Băiatul își reveni, încercând să-și compună o expresie 
hotărâtă. „O să se obișnuiască” aprecie Aurelius, în sinea sa. 
„Și, de altfel nici nu este atât de greu să fii stăpân”. 

Senatorul îl ţinu mai mult timp sub privirea sa severă, până 
când îl văzu recăpătându-și controlul. 

— Ave atque vale, Silvanus Plautius! îl salută atunci, 
despărțţindu-se de el. „Zei, apăraţi-l”, se rugă el în adâncul 
sufletului. „Calea aceasta nu este prea lesnicioasă pentru 
picioarele sale încă nedeprinse cu asta. Faceţi în așa fel încât să 
nu se prăbușească după primii pași...” 

t 

Pomponia îl privi sever: 

— Eşti un om fără inimă, Aurelius, și m-ai decepționat. 

— Nu mă poţi face să am mustrări de conștiință, dragă 
prietenă. Tertia este prea slabă în fața consolatorilor de sex 
masculin, iar eu nu sunt chiar o Fecioară Vestală. Ştii bine cum 


158 


s-ar fi terminat totul dacă aș fi rămas cu ea, replică senatorul, 
clătinând din cap. 

— Ai lăsat-o pe mâna asasinilor, continuă Pomponia pe tonul 
ei de reproș. 

— Dar, în noaptea aceea, Castor a supravegheat-o în 
permanenţă. 

— Tu ai încredere în levantinul ăla neserios? O cameristă mi-a 
spus că a trecut pe coridor fără să vadă pe nimeni. In loc să facă 
de pază, așa cum avea ordin de la tine, secretarul tău trăgea la 
aghioase în vreun colțișor comod... 

— Pe toţi zeii! Dacă lucrurile stau așa, se schimbă totul! strigă 
Aurelius, furios la culme, năpustindu-se câtre camera grecului și, 
în timpul acesta, o groază de întrebări i se învârtejeau prin cap: 
unde se afla Plautilla când era ucis Atticus? Era adevărat că 
fratele ei nu fusese de acord să-i fie dată zestrea? Și ce căuta 
inelul de coral printre bijuteriile femeii? 

Prin fața patricianului trecură fulgerător mai multe imagini: o 
tânără bogată și vicioasă, rămasă de puţin timp orfană, află că 
tatăl ei se recăsătorește; o vede pe noua soţie punând mâna pe 
comorile Appianei care ar fi trebuit să-i revină ei; deschide pe 
furiș cufărul, scotocește printre bijuterii și nu rezistă să nu-și 
pună pe deget un ineluș: nu are valoare mare și mama vitregă 
nu-și va da seama că lipsește. O atrage din întâmplare un ciudat 
medalion frumos colorat, îl atinge și cameea îi dezvăluie 
secretul misterioasei profeții. După mulţi ani, i se oferă ocazia 
potrivită pentru a profita de profeția aceea cam neclară și, 
astfel, se hotărăște să profite de ea. Urmând indicaţiile 
oracolului, îi elimină pe fraţi ca să pună mâna pe întreaga avere, 
sigură că nimeni nu o va putea bănui... 

— Unde este? urlă Aurelius, intrând cu o expresie 
amenințătoare în cămăruța Xeniei. Scoate-l de acolo! 

O unduire ușoară a plăpumii îi indică repede unde se 
ascundea Castor. 

— O să-mi explici acum! tună stăpânul, luându-l de păr. 

— Nu aici, domine, te rog! îl rugă fierbinte libertul. Vorbim 
între patru ochi... 

Înșfăcându-l pe grec de tunică, Aurelius îl duse târâș până în 
camera sa, trântindu-l, în final, ca pe un sac cu orz, pe elegantul 
mozaic al pardoselii. 


— Așa ai făcut ce ţi-am poruncit eu, s-o ţii sub observaţie pe 
Plautilla toată noaptea? 

— Cum să nu, domine, dar lasă-mă să-ţi explic... 

— Mincinos împuţit! Nu era nimeni pe coridor! 

— Asta așa este, recunoscu secretarul. In ciuda acestui 
lucru... 

— Vorbește o dată, sclav mincinos, înainte să-ţi sucesc gâtul! 
strigă Aurelius în culmea furiei. 

— Așa cum suna porunca ta de netăgăduit, am supravegheat- 
o pe fată îndeaproape... 

— Da unde erai, câine levantin? Cu siguranţă nu în faţa ușii! 

— Tocmai. Nu în fața, domine, ci îndărătul ei! 

Aurelius nu înţelese sensul cuvintelor lui Castor, cel puţin nu 
pe moment... 

— Eu nu am inimă de piatră ca tine și, pentru că tu te-ai 
sustras într-un mod nedemn de la datoriile tale, a trebuit să fac 
eu faţă situaţiei. Așa cum mi-o amintești deseori, sunt doar un 
servitor și un bun servitor trebuie să facă tot ce poate pentru 
bunăstarea și securitatea stăpânilor. 

— Vrei să spui că ai petrecut noaptea în patul Plautillei? 

— Nu în pat, domine, pe covor, preciză grecul pentru o mai 
mare exactitate. 

— Nenorocitule! Nici măcar eu, un patrician roman, nu mi-am 
permis să profit... 

— Tocmai, tu ești un nobil, trebuie să salvezi aparențele ca 
să-ţi păstrezi nepătată reputaţia. Eu nu am răspunderile tale. Ca 
un umil angajat, caut doar să mă fac util, făcând tot ce pot, de 
fiecare dată când este nevoie de modestele mele servicii. 

Asta era prea de tot! Sclavul acela nerușinat îndrăznise să 
atingă o femeie liberă, fără nici cel mai mic respect pentru 
nobilul Sempronius care aștepta răbdător să-și mângâie 
logodnica! Aurelius îl privi și nu mai scoase niciun cuvânt, 
nefiind hotărât dacă să pună să fie biciuit sau să-l felicite. 

— Domine, o fată fără apărare era într-un pericol serios... 
încercă să se justifice Castor. 

Aurelius izbucni în râs: 

— Fata în cauză se apropie triumfal de patruzeci de ani, 
lăsând în urmă doi soți și nu se mai știe câţi iubiţi! 

— Printre care chiar și tu, stăpâne, îi aminti fără milă Castor. 


160 


— Așadar, luând de bune spusele tale, Tertia nu are nicio 
legătură cu moartea tatălui ei... 

— În momentul tristei dispariţii a lui Plautius, fata avea cu 
totul altceva în minte, garantă libertul. Apoi, aranjându-și 
hainele cam șifonate mai devreme, murmură: 

— Pot conta pe discreţia ta, domine? 

— Sigur că da. Dacă tărășenia asta ar fi ajuns la urechile lui 
Sempronius Priscus... consimți Aurelius. 

— Nu de Sempronius mă tem eu, stăpâne, ci de Xenia, îl 
corectă Castor. Aia nu se uită unde dă! 

— Xenia! Adu-o aici, repede! îi porunci patricianul. 

După câteva clipe, fata intra, cu privirile aţintite în pământ. 

— Ştii că pentru hoaţe există biciul? spuse cu glas tunător 
senatorul, încercând să adopte cel mai ameninţător ton. 

— Domine, agrafa ta am găsit-o pe jos, pe coridor... minţi fără 
rușine sclava. 

— Da, ca și inelul cu coral! mârâi Aurelius mângâind distrat 
mânerul cravașei. 

— Nu l-am văzut niciodată, stăpâne, îţi jur pe viața fratelui 
meu! se apără ea. Caută dacă vrei și prin lucrurile mele, dacă nu 
mă crezi! 

— Ar fi o pierdere de vreme. Ai scăpat de el, ascunzându-l 
printre bijuteriile Tertiei, în ziua percheziţiei... te temeai să nu 
fie găsit în camera ta. Nu cred că o să mă mulțumesc doar să-ţi 
trag o bătaie: o să fii vândută! 

— Fie-ţi milă, domine! se aruncă în genunchi Xenia, în timp 
ce, cu coada ochiului încerca să vadă ce reacție avea nobilul 
senator. Nu mai am pe nimeni pe lume... 

— Nici măcar un frate, nu, șerpoaică mincinoasă! se înfurie și 
mai tare Aurelius, apucând de data asta mânerul cravașei. 

— lartă-mă, te rog, o să fac tot ce dorești! îl imploră ea, 
lăsându-se în jos astfel încât tunica desfăcută să lase la vedere 
picioarele frumos desenate. 

— Spune-mi despre inel: adevărul, de data asta, sau... și 
Aurelius nu mai continuă ameninţarea, sperând să-i mărească 
eficacitatea. 

— L-am furat, domine, dar a fost chiar singura dată... 
gândește-te că erau acolo multe bijuterii mai preţioase și eu am 
luat obiectul cel mai micuţ... Apoi, când ai poruncit să fie 
întoarsă toată casa pe dos, în căutarea insectelor, m-am temut 


161 


să nu fie găsit la mine. Te rog din suflet, stăpâne, bate-mă te 
rog, dar nu mă trimite la târgul de sclavi: cine știe pe unde aș 
ajunge! 

Senatorul se feri totuși să-i promită ceva. Nerușinatei îi 
trebuia o lecție; nu era rău să-i mai lase în suflet un pic de 
teamă, înainte s-o cumpere! 

În timp ce grecul o lua în primire pe slujnică, Aurelius se așeză 
oftând în fața unei cupe cu vin. Îi era dor de cervesia sa, cea cu 
gust amar, îi era dor de Roma. Măcar de-ar fi reușit să dezlege 
acel mister... 

+ 

Paulina era trasă la faţă și avea ochii umflaţi de plâns. 

— Ceea ce trebuie să-ţi spun e foarte greu de spus, Aurelius. 

— Este vorba despre dispariţia testamentului, nu? 

Nobila dădu aprobator din cap, cu o expresie tristă. 

— Ne gândim la același lucru? șopti senatorul, temându-se ca 
vorbele lui să n-o rănească. 

— Fabricius este un om de onoare: dacă ar fi să mă înșel, nu 
voi recunoaște în faţa nimănui că l-am crezut vinovat. Totuși, i- 
am dat cuvântul meu lui Gnaeus că îi voi respecta ultimele 
dorinţe și, oricât de dificil ar fi, intenţionez să mi-l țin. 

— Poate că ai niște motive întemeiate să bănuiești că fiul tău 
este acela care a sustras documentul. 

— Da. Eu însămi îi spusesem de acest testament, chiar înainte 
de moartea soţului meu. Voiam ca el să afle că era prevăzut și 
el în ultimele dorințe ale lui Gnaeus, dar fără să-și facă iluzii în 
privinţa restului averii. S-a înfuriat și a fost nevoie de toată 
răbdarea mea pentru a-l calma. 

— Și totuși, pretinde că are un dispreţ total față de bani... își 
aminti patricianul. 

— Într-adevăr, nu dorinţa de a se îmbogăţi l-a făcut să se 
înfurie, confirmă Paulina. Fabricius nu este câtuși de puțin 
lacom, dar găsește că este inadmisibil ca Gnaeus Plautius să 
pună înaintea lui un bastard. În ochii lui, un document care face 
din fiul unei barbare germane un moștenitor și un paterfamilias 
nu are nicio valoare. 

— De ce îmi ceri, atunci, ajutorul? Lucius Fabricius te respectă 
foarte mult și autoritatea ta de mamă a lui este suficientă 
pentru a-l face să-ţi înapoieze documentul sustras. 


162 


— Altceva este la mijloc: Elena este încurcată cu el. Nu sunt 
nici oarbă, nici proastă și am priceput de mai mult timp... totuși 
m-am prefăcut că nu știu nimic. Era soția lui Atticus și el ar fi 
trebuit să stea cu ochii pe ea. Totuși, chiar și nerușinarea poate 
avea niște limite așa că, într-o noapte, când am văzut-o ieșind 
din turnuleţ, cu părul despletit, nemachiată și cu o expresie 
sfidătoare în privire, nu am mai rezistat și am luat-o la palme. În 
clipa aceea, eram hotărâtă să dau lucrurile în vileag, vorbind cu 
soțul meu și cu fiul meu vitreg, ca ei să pună capăt unui scandal 
care risca să împroaște cu noroi reputația familiei. Dar chiar în 
dimineaţa următoare, a fost găsit corpul lui Atticus, în bazinul cu 
mrene. Atunci m-am hotărât să ţin lucrurile pentru mine, de 
frică să nu-l compromit prea tare pe Fabricius care, ca amant al 
soției victimei, ar fi fost primul suspect. 

— Fiul tău, totuși, a făcut ceva mai rău... 

— Da, a făcut o mare prostie și riscă s-o plătească scump. 
Acum, Aurelius, el este în mare pericol; pentru asta am nevoie 
de tine. 

— Ești, într-adevăr, hotărâtă să impui respectarea voinţei lui 
Gnaeus, chiar și împotriva intereselor tale? 

— Nu am nicio îndoială, îl asigură matroana, cu o expresie de 
mândrie în priviri. Găsește testamentul acela, Aurelius, cu orice 
preţ! 


XVI 


Ajunul ldelor lui noiembrie 


— Castor, am intrat într-o belea: cum îl pot face pe Fabricius 
să scoată tăblițele acelea? S-ar putea să le fi distrus deja, se 
plânse Aurelius, amărât. 

Grecul nu se pierdu cu firea. 

— Dacă aș fi în locul tău, le-aș găsi eu însumi, domine, îi 
sugeră el cu jumătate de glas. 

— Ca și cum ar fi ușor... doar n-o să le pot fabrica eu! spuse 
senatorul, înainte de a se opri brusc. O clipă... Castor! 

— Da, domine. Grecul ţinea privirile în pământ, cu un aer 
șiret. 

— Cu ce te ocupai la Alexandria? 

— Munceam în domeniul artelor minore, stăpâne: pietre 
semiprețioase, intarsii, sigilii... răspunse cu modestie grecul. 
Gurile rele susțineau că, străduindu-mă să îmbunătățesc 
producţia artistică, aș fi imitat fără permisiune sigiliile unor mari 
bancheri... Așa că, spre nenorocul meu, am fost nevoit să 
părăsesc această muncă. Acuzaţia era, evident, fără niciun 
temei, domine, îl asigură libertul. Totuși, priceperea mea de 
atunci s-ar putea dovedi utilă în situaţia actuală. Din păcate, legi 
crude ar considera fapta asta a mea drept ilegală: am mai riscat 
o dată să ajung la spânzurătoare ca falsificator. Ca să fac din 
nou așa ceva, mi-ar trebuie o motivație corespunzătoare... 

Aurelius suspină: 

— Cât? 

— Cum poţi să crezi că pentru bani eu îmi pot păta conștiința? 
se revoltă Castor. Mă gândeam la o fată care geme în lanţuri... 

— Imi propui s-o cumpăr pe Xenia? S-a făcut! acceptă cu 
ușurare stăpânul, care deja hotărâse de unul singur să facă o 
asemenea investiţie riscantă. 

— Xenia și cinci sute de sesterți. Nu că m-ar interesa banii sau 
bunurile materiale, dar pentru fata aia trebuie să fac niște 
cumpărături. 


164 


— Crezi că poţi să reproduci exact documentul pierdut? 
întrebă, precaut, Aurelius. 

— De ce vrei o copie identică, stăpâne? Dacă-mi dai voie, am 
o soluţie mai bună. 

„Nepreţuit Castor ăsta”, gândea Aurelius, în timp ce grecul îi 
explica planul său. „Face toţi banii pe care i-i dau și chiar și 
aceia pe care mi-i fură!” 

+ 

Fabricius măsura cu pași nervoși camera micuță din turnuleţ, 
apoi se întoarse furios către Aurelius. 

— Sunt false! strigă generalul ca ieșit din minţi, aruncând cât- 
colo tăblițele din lemn pregătite de Castor. 

— Cum de poţi fi așa sigur de asta? replică senatorul. Paulina 
și cu mine am semnat ca martori. lată sigiliile noastre și 
dedesubt este cel al tatălui tău vitreg. 

— Nu mă poţi păcăli, Aurelius. Ai contrafăcut aceste tăblițe 
pentru a-l ajuta pe prietenul tău, Silvius. Ce ţi-a promis în 
schimb? Bănuiesc că o vrei pe intriganta aia mică de Naevia... 

— Documentul este autentic, Lucius: mama ta era de faţă 
când a fost întocmit. 

— Minti! urlă generalul, palid de furie. 

— Nu, acesta este adevărul, fiul meu, confirmă Paulina care 
intrase neauzită în cameră. 

Fabricius o privi descumpănit: 

— Ai trecut și tu de partea lui, tu care a trebuit să-l suporţi 
atâţia ani pe vânzătorul ăla de pește... 

— Gata acum, Lucius Fabricius! îl opri matroana cu un glas 
poruncitor. Dacă ai vreo dovadă că acest document este fals, s- 
o văd, altfel trebuie să termini cu protestele astea absurde! 

— Da, am dovada! strigă Fabricius, triumfător. Uitaţi-vă la 
sigiliu: aici se vede un șarpe înaripat care scoate foc pe gură, cu 
coada încolăcită spre stânga. In adevăratul sigiliu, însă, era spre 
dreapta! 

— De unde știi, generale? întrebă, insistent, Aurelius. 

— Am fost aici de mii de ori și mi-l amintesc perfect. Probabil 
că există mai multe hârtii de-ale lui Plautius pentru a compara 
sigiliul de acolo cu acesta! 

— Limba șarpelui în ce parte era îndreptată, fiul meu? întrebă 
Paulina cu o voce neutră. 


— La dreapta și aceea și, într-adevăr, a fost reprodusă fidel, 
lungă și despicată ca în original! 

Matroana se lăsă să cadă pe un scaun, acoperindu-și faţa cu 
mâinile. 

— Ce s-a întâmplat, mamă? se apropie de ea generalul, 
grijuliu. Paulina zăbovi o clipă înainte de a răspunde. Când 
începu să vorbească, vocea ei era plină de amărăciune. 

— Îți amintești bine de sigiliul lui Gnaeus, fiul meu. Doar că, n- 
aveai de unde să-l cunoști: soţul meu comandase să i se facă 
altul, cu numai o lună înainte de a muri, în locul celuilalt care se 
uzase. Și, în cel vechi, șarpele avea gura închisă! 

Fabricius rămase împietrit, incapabil să mai spună ceva. 

— Atunci, unde ai văzut limba aceea despicată, generale? 
întrebă Aurelius cu un surâs plin de scârbă. 

— Mamă... făcu bărbatul, pălind. 

Matroana se ridică pe neașteptate și, cu o mișcare rapidă 
puse mâna pe tăblițele falsificate, ascunzându-le sub stolă. 

— Probabil că te-ai înșelat, fiule, asupra cozii șarpelui, ca și 
asupra umbrei lui Proculus. Acum îmi vei da tu însuţi 
testamentul autentic, acela în care coada este încolăcită așa 
cum trebuie. 

Gemând înăbușit, generalul se apropie de un dulăpior și 
scoase un pachet din stofă purpurie, dându-l mamei sale fără să 
scoată niciun cuvânt. 

— Acum, totul este în regulă, Aurelius, spuse Paulina, 
strângând la piept pachetul. A fost vorba doar despre o 
neînțelegere pe care ar trebui s-o dăm uitării cât mai repede. 
Celorlalţi le voi spune că am regăsit tăblițele printre lucrurile lui 
Gnaeus... 

O neînțelegere, se gândi senatorul, cu trei oameni uciși? 

— Asta vrei, într-adevăr, mamă? murmură generalul. 

— Ceea ce doresc eu nu contează: nu putem merge împotriva 
destinului. 

— Mamă, am făcut-o pentru tine, ca să-ţi compensez toţi 
acești ani și povara lor atât de grea... 

Fabricius își mușcă buzele. Umilinţa pe care o îndurase în faţa 
lui Aurelius îl rodea ca un acid turnat peste o rană, dar și mai 
mult îl chinuia bănuiala că acel furt îi răpise pentru totdeauna 
prețuirea din partea mult iubitei sale mame. 


— Nu s-a întâmplat nimic, Lucius. Peste puţin timp, te vei 
întoarce la legiunea ta, în locul acela care este al tău, așa cum a 
fost cândva și al tatălui tău. Tu nu ești născut ca să fii ţăran, îi 
spuse Paulina, punându-i o mână pe umăr într-un gest de 
îmbărbătare. 

— Mă supun voinţei tale, încuviinţă soldatul, coborând privirea 
cu respect. 

Dându-și seama că prezenţa sa acolo era inutilă, Aurelius ieși 
în tăcere din cameră. 

t 

Patricianul stătea culcat în camera lui, abătut. 

Totul trebuia luat de la capăt! Trei morți violente și, din cauza 
unei profeții făcute cu douăzeci de ani în urmă, nu putea să dea 
vina decât pe soartă! Cu cât se gândea mai mult senatorul, cu 
atât se convingea că mult căutata cheie a misterului trebuia 
căutată acolo, în trecut. Fabricius avea șaisprezece sau 
șaptesprezece ani atunci, suficient pentru a inventa un oracol al 
Sibyllei... dar, dacă Lucius era acela care ucisese, atunci ar fi 
făcut-o ca să împiedice profeția, nu, cu siguranţă, ca s-o pună în 
aplicare! Doar dacă nu voia să se simbolizeze pe el însuși în acel 
prun din grădină. Nu erau rare situațiile în care niște fii vitregi 
moșteneau averea tatălui vitreg: lui Tiberius, fiu din prima 
căsătorie a soției sale, Livia, Augustus îi lăsase chiar Imperiul... 

„Să vedem”, reflectă Aurelius. „Generalul ucide în speranţa că 
va reuși să moștenească totul, apoi descoperă că testamentul îl 
desemnează ca moștenitor pe fiul unei sclave, motiv pentru 
care fură documentul și numai comportarea exemplară a 
Paulinei face ca planurile lui să nu fie aduse la îndeplinire...” 

— Ave, nobile senator! 

Naevia intrase tiptil, închizând ușa în urma ei. Tunica 
decoltată, croită impecabil, o făcea să pară mai adultă, mai 
matură. Chiar prea, aprecie Aurelius, trăgând cu ochiul la 
despicătura dintre sânii ei. 

— Ai furat o stolă de-a mamei tale? o întrebă pe un ton ironic. 

— De ce spui asta? Oare nu-ţi place? ciripi fata și, mergând în 
vârful picioarelor, veni și se întinse pe pat lângă el. Situaţie 
stânjenitoare, gândi patricianul, încercând să rămână într-o 
atitudine rezervată. 

— Sunt o femeie, nobile senator, continuă Naevia, și să nu 
începi să-mi spui că mi-ai putea fi tată... 


167 


Senatorul, care era pe punctul de a-i aminti chiar acest lucru, 
își mușcă limba. 

— Oh, Aurelius, de ce te prefaci că nu pricepi? Eu și mama 
mea am rămas fără nicio leţcaie. Tu ai mai mulţi bani decât 
Croesus și, ca bărbat, nu ești de lepădat! 

— ţi mulțumesc din suflet pentru compliment, spuse Aurelius, 
simțindu-se ca de o sută de ani. 

— Mama vrea să te roage s-o iei cu tine la Roma, dar m-am 
gândit să i-o iau înainte. Nu cred că ea este tipul de femeie pe 
care-l preferi. 

— Ah! Tu, în schimb... 

— Eu am doar șaisprezece ani, sunt virgină și bine crescută, 
n-o să te faci de râs cu mine alături. Și, de fapt, nici măcar nu 
trebuie să te însori cu mine, sunt plebee și mă poți lua ca 
paelex. Este normal ca un nobil de vază ca tine, mai ales burlac, 
să aibă o ţiitoare. Nu te-aș deranja cu nimic. 

Lui Aurelius nu-i venea să-și creadă urechilor. Măcar dacă 
Naevia ar fi avut cel puţin bunul simţ să aștepte ca el să facă 
primul pas... 

— Ba, din contră, m-ai deranja foarte tare. Ești agresivă, 
nerușinată și fără nicio fărâmă de judecată. Apari în dormitorul 
meu, ca și cum eu... și, apoi, nici măcar nu-mi placi, minţi 
patricianul. 

Fata îi zâmbi și îi înlănțui gâtul cu braţele: 

— Ba nu, îţi plac, nobile senator. 

— Și Silvius? întrebă patricianul încă neîncrezător. 

— Ei, lucrurile s-au schimbat tare repede: până ieri eram 
inabordabila kiria Naevia, rămasă fără niciun ban, dar liberă; iar 
el era doar un servitor, căruia nu-i era îngăduit nici măcar să-și 
înalțe privirile către mica stăpână... 

— Ceea ce nu-l împiedica, totuși, să facă asta, comentă iritat 
Aurelius. 

— Acum, însă, a devenit Plautius Silvanus, paterfamilias, în 
timp ce eu rămân o rudă săracă, depinzând de generoasa lui 
ospitalitate. 

— Și-atunci, ce te-ai gândit: „În lipsă de altceva, nu-mi mai 
rămâne decât să-l ispitesc pe senator!” 

— Prostule, nu-i adevărat. Tu mă atragi, mi-ai plăcut 
dintotdeauna... îl certă ea, aruncându-i o privire plină de 
dragoste. Un patrician roman, cu secole de istorie în urmă! 


168 


Strămoșii tăi îl însoțeau pe Scipio la Zama și pe Caesar la 
Pharsalus! Femeile te adoră, iar eu... 

Buzele umede ale Neviei îi atinseră gâtul. 

„Blestemată fată, de ce nu s-o fi ducând să se giugiulească în 
voie cu Silvius al ei și să mă lase pe mine în pace? Dar nu, capul 
ei este plin de Roma și de minunile ei: visează la coloanele din 
marmură și la petrecerile fastuoase... Răbdare”, își spuse 
Aurelius, aplecându-se s-o sărute. „Vrea Roma și eu pot să i-o 
dau. De ce nu, la urma urmelor? Câteva luni cu ea, o adiere a 
tinereţii, și, după aceea, o să-i găsesc un soț bun printre atâţia 
clientes de-ai mei, îi voi prezida nunta și...” 

— Te iubesc, Aurelius, îi spuse Naevia, cu patimă. Te-am iubit 
din prima clipă în care te-am văzut! 

Aurelius încremeni: asta nu trebuia să se întâmple. Și nu avea 
să se întâmple. 

Brusc, începu s-o strângă în brațe cu putere. Fata, speriată, 
încercă să se îndepărteze de el. Îl respinse cu mâini tremurânde, 
fără a reuși să se elibereze. Aurelius o ţinu nemișcată și-i zâmbi 
batjocoritor. 

— Ei, ce s-a întâmplat cu femeia cea puternică și sigură pe 
sine? întrebă el cu un râs dispreţuitor, după care o răsturnă 
brutal pe pat. 

— Lasă-mă! În ochii fetei nu mai era dorinţă, ci doar teamă. 
Fără să mai ezite, patricianul se urcă peste ea. 

— Nu, strigă Naevia. Nu așa! 

Aurelius mai slăbi strânsoarea și fata se ridică iute din pat. 

— Nu asta voiai? întrebă sarcastic senatorul. 

Rezemată de zid, ea îl privi palidă, iar faţa ei avea o expresie 
de furie amestecată cu o cumplită deziluzie. 

— Poate crezi că ai de-a face cu mama! îi aruncă ea, 
indignată. 

— Măcar de-ar fi așa, îngâmfată mică și egoistă ce ești! 
Virgină și bine crescută: cui crezi că-i datorezi toate astea? Dacă 
n-ai fost nevoită să te vinzi pe străzile din Neapolis, cu 
binecuvântarea prețiosului tău tată, asta este numai pentru că 
Elena a făcut așa ceva în locul tău! 

Naevia îl privi mânioasă, cu ura pe care doar cei foarte tineri 
știu s-o exprime foarte adânc. 

— Lașule! murmură ea printre dinţi, acoperindu-și sânii cu 
haina smulsă de Aurelius. Apoi își trecu degetele prin păr ca să-l 


169 


mai aranjeze puţin și ajunse la ușă ţinând ochii mereu ațintiți 
asupra senatorului care o privea cu indiferență. 

— Ave atque vale, Naevia, o salută Aurelius cu jumătate de 
glas, în timp ce fata fugea în peristil. Să fii fericită cu Silvius al 
tău, căci cu mine n-ai fi făcut prea mulţi purici. 

t 

— Asta-i bună, ai lăsat-o să-ți scape? exclamă Castor. Pentru 
cinicul levantin, gestul nobil de a renunța la Naevia nu era decât 
o altă dovadă a decăderii senile precoce pe care o observa la 
stăpânul său. Aurelius nu-și amintea să-l mai fi văzut cu o 
expresie atât de amuzată din ziua în care îl păcălise de o sută 
de sesterți pe nesuferitul de Paris, în schimbul promisiunii 
mincinoase că va emigra în Cappadocia. 

— Vârsta te-a făcut dezgustător de sentimental, îl certă 
grecul. 

— Ție nu ţi se întâmplă așa ceva, nu? 

— Am grijă să mă feresc, domine. Am și eu slăbiciunile mele, 
dar, cel puţin, încerc să fac ceva ca să nu mă domine. În schimb, 
acum, datorită ţie, Silvius cel grozav, pe lângă moștenirea lui 
Plautius, se va alege și cu Naevia. Am văzut cum o privea, cu 
ochii ăia negri ai lui... 

— Silvius are ochii negri; Plautius îi avea albaștri, tot așa și 
sclava germană, îl întrerupse Aurelius, gândindu-se încordat la 
ceva. In plus, când deschide gura, capătă o expresie pe care 
parcă am mai văzut-o... 

— Culoarea irisului nu se moștenește de la părinţi, stăpâne; 
Fulvius și Maura, pe care-i cunoşti bine la Roma, sunt bruneţi 
amândoi și unul dintre copiii lor are ochii albastru-deschis, îi 
aminti grecul. 

— Da, dar eu spuneam tocmai contrariul: cunoști, oare, vreo 
pereche cu ochi albaștri care să aibă un copil cu ochii negri? 

— Da, soţii Emilius, răspunse prompt libertul. 

— Totuși, fiul lor a fost adoptat. Și, în orice caz, Silvius îmi 
amintește de cineva... 

— Aș putea ști la ce te gândești? întrebă Castor nedumerit. 

Aurelius nu răspunse. Dacă lucrul la care se gândea era 
adevărat, atunci totul, dar chiar totul, s-ar fi putut explica: 
exterminarea familiei Plautius, testamentul, câinele cel bătrân... 

Este o prostie să cerem zeilor ceea ce suntem în stare să 
facem și noi, spusese înțeleptul Epicur. Soarta nu se schimbă, 


170 


spuneau cu toții. Dar, dacă, totuși, cineva ar fi fost înzestrat cu o 
hotărâre de nestrămutat, fiind în stare să schimbe, prin trei 
omoruri nemiloase, cursul unor vieţi, deja stabilit de destin? 


171 


XVII 


idele lui noiembrie 


Masa de adio, după atâtea nenorociri nu putea, desigur, să fie 
veselă. 

Intr-o tăcere lugubră, până și Pomponia tăcea, mototolind cu 
degetele așternutul de pe patul pe care ședea. Plautilla, cu faţa 
trasă și nefardată, arăta a ce era: o mică provincială urâţică și 
deja trecută, cu două căsătorii eșuate în spate. Cât despre 
Fabricius, nu-și ascundea nemulţumirea că trebuia să stea întins 
pe un pat oarecare, în timp ce locul de onoare de pe latura 
lungă a mesei îi era rezervat lui Silvius. 

Paulina, în schimb, așezată fără a face niciun comentariu pe 
scaunul ei, alături de tânărul cap al familiei, făcea față cu bine 
situaţiei dificile în care se afla. Alături de ea, noul stăpân părea 
decis să-și joace rolul până în cele mai mici amănunte. 

Elena se trăsese încruntată într-un colț. Frumusețea cu care 
se mândrea atât nu-i făcuse prea mari servicii, după toate 
întâmplările petrecute: exploatată de primul soț, vândută pe 
bani, respinsă cu dispreț de aristocraticul amant, se alesese cu 
mai nimic. Și ce era mai rău abia acum avea să vină. În curând, 
într-adevăr, s-ar fi debarasat de ea și Naevia, așa cum se dă lao 
parte o haină veche și demodată cu care nu mai poţi apărea în 
lumea bună. 

Aurelius, cu toate simţurile încordate și la pândă, se tolăni 
alături de general, aţintindu-și fără nicio jenă privirile pe chipul 
Naeviei, ca s-o oblige să le lase pe ale ei în jos. 

După aceea, îi privi cu atenţie pe comeseni mereu gânditor: 
unul dintre ei ucisese de trei ori. Și acum știa despre cine era 
vorba. 

t 

Cina, foarte bună, nu avusese succes, chiar dacă Silvius se 
comportase foarte bine, făcând față cu răbdare tuturor 
provocărilor pline de venin ale lui Fabricius. La sfârșitul mesei, 
cu o voce autoritară și calmă, le ceru celor de față să-l asculte 
câteva clipe. 


172 


— Soarta s-a înverșunat împotriva acestei case, declară el, și 
a ucis mare parte din familie. Totuși, cu ajutorul binevoitor al 
zeilor, am hotărât să accept locul care, fără aceste îngrozitoare 
zile de doliu, nu mi-ar fi revenit niciodată, pentru a îndeplini în 
totalitate voința tatălui meu Gnaeus Plautius. De acum înainte 
mă voi numi Plautius Silvanus și voi lua asupra mea toate 
îndatoririle care-mi revin prin nume și rang, prima dintre aceste 
îndatoriri fiind aceea de a da naștere unor fii care, mâine, să 
poată continua ce a început aici tatăl meu și am continuat eu. 
Îndrumat de înţeleapta Paulina, am săvârșit astăzi primul act de 
voință a unui cap de familie și cetățean roman, trimițând la 
Naevius un mesager pentru a-i cere fiica de soţie. 

Elena tresări uimită pe scaunul ei: 

— Naevia, ai fi putut să-mi ceri sfatul și mie! 

— Aprobarea din partea tatălui meu era mai mult decât 
suficientă, răspunse fata cu un aer sfidător. In orice caz, nu 
trebuie să-ţi faci nicio grijă; ca mamă a unei domina vei putea 
trăi aici cât timp dorești, o asigură, apoi, cu o expresie de 
satisfacţie în privire. 

— Chiar așa, foarte bine! șuieră generalul, cu furie. O 
combinaţie perfectă: fiul îmbogăţit al unei barbare luând în 
căsătorie o plebee zdrenţăroasă și toate acestea cu banii lui 
Plautius și cu titlurile nobiliare ale mamei! 

— Mi-am dat consimțământul, Fabricius, spuse Paulina. Tu o 
să ai ceea ce îţi revine, la fel ca și Tertia. Este vorba despre 
legate foarte consistente. 

— Dar... blestemul? întrebă Pomponia. 

— De-acum nu mai există, draga mea, interveni Aurelius. 
Prunul din grădină își va arăta roadele și profeția făcută pentru 
Naevia este pe cale să se adeverească... 

— Trebuie să te contrazic, nobile senator, interveni și fata. 
Ghicitorul mi-a prezis că mă va lua de soţie un om cu sânge 
nobil. Totuși, sunt fericită că a greșit: am cunoscut doi patricieni 
în ultima vreme și mi-a fost de-ajuns! 

— Nu cred deloc că magul s-a înșelat. Câteodată profeţiile se 
adeveresc, îi replică Aurelius cu glas scăzut. 

Fata nu păru să priceapă înțelesul acelor cuvinte, dar chipul 
unuia dintre cei de faţă păli pe neașteptate. 


173 


— Te așteptam, Aurelius. Vocea Paulinei era calmă. De când 
știi? 

— Profeţia ieșea din mâinile tale și tu puteai comite toate 
omorurile, inclusiv acela al lui Secundus. Te pricepi la plante, 
mi-a spus Demetrius: ţi-ar fi fost foarte simplu să-i pregătești un 
somnifer lui Gnaeus și să te prefaci că-l veghezi. Apoi, lovitura 
de daltă: și tu, nu numai Plautius și Fabricius, ai trăit printre 
germani. Totuși, când ai respectat ultimele dorinţe ale lui 
Gnaeus, punându-te în calea propriului tău fiu, am crezut că 
sunt pe cale să fac o greșeală: ar fi trebuit să ucizi pentru a 
invalida acel testament; în schimb, te străduiai să demonstrezi 
că era autentic! Dar, la vremea aceea, nu știam de ce... 

— Nu are importanţă: am o boală incurabilă și o să încerc să- 
mi grăbesc sfârșitul. În curând voi urca în barca lui Charon, 
mergând înspre lumea de dincolo. 

— Fără regrete și fără remușcări? 

— Am făcut ceea ce trebuia să fac. 

— Și animalele ucid ca să-și apere puii... consideră Aurelius. 

Paulina încremeni, mușcându-ți buzele. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. Dacă mi-aș fi mânjit mâinile cu 
sânge pentru Lucius al meu, te-aș mai fi ajutat, oare, să găsești 
tăblițele autentice? îi răspunse femeia cu o voce tremurătoare. 

— Mă gândesc la celălalt fiu al tău... Silvius. Pentru că tu ești 
mama lui, nu-i așa? Îmi amintesc cât de mult ai insistat ca eu să 
postez gărzile mele sub ferestrele lui, în noaptea în care a fost 
ucis Gnaeus, astfel încât să nu fie suspectat de crima pe care te 
pregăteai s-o comiti. 

— Așa încât ai înţeles! exclamă femeia, pălind. 

Aurelius clătină din cap. 

— Îți mulțumesc. Silvius trebuie să se creadă moștenitorul 
legitim al lui Plautius și să se poarte ca atare. 

— Ai plănuit totul acum optsprezece ani, când Gnaeus era 
departe... 

— Nu a fost niciodată soțul meu! se justifică matroana. Nu-i 
datorez credință. Soțul meu, singurul pe care l-am avut 
vreodată, era Marcus Fabricius: am fost despărțiți cu forţa, dar 
asta nu ne-a putut întrerupe legătura. A venit la mine, pe 
ascuns, în timpul unui scurt concediu, zdrobindu-și rinichii 
călărind zi și noapte. Ne iubeam, Aurelius, de când eram copii. 
Căsătoria ne-a unit chiar în ziua în care el îmbrăca toga virilă. 


174 


Alături de el i-am văzut pe copiii noștri stingându-se și s-a 
născut Lucius, puternic și mândru ca tatăl său! Apoi, războiul, 
pericolele, capcanele... Aceea a fost ultima dată când ne-am 
întâlnit. A plecat, promiţându-mi că, la întoarcere, îl va obliga pe 
Plautius să divorţeze; avea nevoie de o mare victorie în 
Germania ca să se opună voinței împăratului. Eu aveam să mă 
întorc în casa sa și căsătoria aceea cu vânzătorul de pește n-ar 
mai fi fost decât o amintire urâtă. La o lună după aceea, am 
primit vestea morţii sale și mi-am dat seama că așteptam cu 
copil... 

Aurelius asculta cuvintele bătrânei stăpâne a casei, fără a 
îndrăzni s-o privească în ochi. 

O ucigașă nemiloasă, capabilă să clocească timp de aproape 
două decenii planul unui adevărat măcel, zâmbindu-i în fiecare 
zi omului pe care, la momentul potrivit, avea să-l ucidă fără milă 
trăind alături de aceia a căror condamnare fusese hotărâtă deja 
în sinea sa... Și totuși, în ciuda acestor fapte, de ce Paulina nu 
reușea să-i inspire oroare? 

— Soţul meu ar fi pus, cu siguranţă, să fie îndepărtat copilul: îl 
ura pe Marcus și știa că eu încă îl mai iubeam. La început, m-am 
gândit să fug, ca să aduc pe lume acel copil al meu și să-l 
încredinţez vreunui prieten apropiat al familiei Fabricius. După 
aceea, m-aș fi lăsat în voia lui Gnaeus, gata să plătesc, chiar și 
cu viața, adulterul; dar fiul meu ar fi fost salvat, chiar dacă 
rămânea ascuns undeva... el, cu cel mai curat sânge de roman! 

Aurelius parcă o vedea pe Paulina, tânără și frumoasă, 
mângâindu-și pântecul; pântecul acela cu un rod pe care trebuia 
să-l apere cu orice preţ... Da, ca animalele pădurii, ca fioroasa 
tigroaică... 

— Apoi, Plautius s-a întors, cu barbara aceea, deja gravidă, și 
eu am reușit să-mi ascund sarcina. Doar bătrâna mea doică știa: 
era o verna a familiei Fabricius și s-ar fi lăsat jupuită de vie 
pentru binele nostru. Nimeni n-a bănuit nimic, decât poate 
Secundus. La vremea aceea, nutrea o mare pasiune pentru 
mine, fără să aibă curajul de a mi-o mărturisi. A văzut calul lui 
Marcus în noaptea aceea și a înţeles că un bărbat mă vizitase în 
absenţa tatălui său. Din clipa aceea, atitudinea sa a fost cu totul 
alta: mă îndoiesc că și-a dat seama de sarcina mea, dar, în ochii 
lui, eram deja o desfrânată. Într-o zi, l-am găsit în camera mea: 
nu eram diferită de altele, mi-a spus, își voia și el partea sau, 


175 


dacă nu, ar fi spus totul. Am rezistat, dar el m-a posedat cu 
forța. Aceasta a fost singura dată: de atunci nu am mai vorbit 
niciodată cu el decât în public. El s-a închis în sine, a încetat să 
mă caute, dar nu să mă urmărească peste tot cu ochii aceia ai 
lui, plini de dușmănie... 

Aurelius asculta, nemișcat. 

— Am născut în liniște, fără să scot niciun țipăt. Îndată după 
aceea, mi-am privit copilul; era frumos și sănătos. Atunci, nu mi- 
a mai fost de ajuns doar să trăiască: aveam să-i dau tot ce avea 
dreptul să aibă și-i fusese luat de Gnaeus. Am luat-o pe barbara 
aceea în casă, știau cu toţii că purta în pântece sămânţa 
stăpânului. Am ucis-o cu mâinile mele și le-am spus tuturor că 
murise pe când îl năștea pe Silvius. l-am dat acest nume, pentru 
că venise pe lume pe furiș, ca animalele pădurii, iar tatăl său își 
găsise moartea într-o pădure de departe... Când Plautius s-a 
întors, a rămas impresionat de comportarea mea și a început să 
mă respecte. N-a fost greu, după aceea, să concep o profeție 
falsă și să mă prefac că o găsisem din întâmplare. 

— L-ai îndemnat pe soțul tău să-l recunoască pe Silvius, 
prefăcându-te că ești împotrivă. Totuși mai existau și alţi 
moștenitori... și ei trebuiau eliminați! 

— L-am ucis pe Atticus, atrăgându-l în grădină cu un bilet din 
care reieșea infidelitatea soţiei sale, el știind de mai mult timp 
că ea îl trăda. Cu o seară înainte îi pregătisem o licoare ca să 
acţioneze cu întârziere. Nu-mi pare rău: m-a tratat întotdeauna 
ca pe o străină, o lipitoare venită din capitală ca să se înfrupte 
din banii lui. 

— l-ai retezat mâna în care ţinea biletul și ai dat-o ca mâncare 
mrenelor. 

— Nu, în realitate, am îngropat mâna departe de lac: nu 
reușeam să-i descleștez degetele cu care ţinea biletul. 

— Câinele, care te recunoscuse, n-a lătrat. Cu Secundus a fost 
și mai ușor... 

— Din fericire, nu a suferit mult: a fost suficientă o singură 
lovitură, cu dalta, în timp ce se apleca să observe o urmă falsă 
pe care i-o arătasem eu. Ai dedus corect, Aurelius: învăţasem 
metoda aceea de a ucide în Germania, și ieșisem din casă în 
timp ce soţul meu dormea, sub efectul unei băuturi pe care i-o 
preparasem. 

— Pe Plautius, în schimb, l-ai lovit cu scarabeul... 


176 


— Da, plănuisem să-l otrăvesc și apoi să-l duc în grădină, uns 
cu miere ca să fie găsit acolo atacat de albine: în felul acesta, 
profeția s-ar fi realizat întocmai. Dar tu ai pus sub supraveghere 
stupii și am fost nevoită să-mi schimb planurile. 

— Ai avut de așteptat aproape douăzeci de ani ca să le aduci 
la îndeplinire... 

— Aș mai fi așteptat încă o dată pe atâţia, dacă ar fi fost 
necesar! 

— Și Proculus? 

— Nu l-am ucis eu. Era bătrân și înspăimântat și probabil că i- 
a cedat inima. 

Aurelius clătină din cap: 

— Dar de ce tocmai acum, după atâta timp? 

— Nu-mi mai rămâneau decât puţine luni de trăit, trebuia să 
mă grăbesc. Fără a mai pune la socoteală faptul că tu erai aici și 
ai fi apărat testamentul. În tine puteam să am încredere; un 
altul putea să fie corupt de Fabricius. 

— Văd că îl cunoști bine pe fiul tău cel mare... 

— Nu este necinstit, crede-mă, dar el consideră că există 
măsuri și greutăţi diferite, în funcţie de nașterea fiecăruia. 

— Ce ai fi făcut dacă eu l-aș fi considerat vinovat? 

— Nu era posibil; în mod sigur, ai fi constatat că nu avea 
hainele udate de ploaie în noaptea în care a murit Gnaeus. 

— De fapt, am și făcut acest lucru. Ştiam, de asemenea, că 
era imposibil să ieși din turnuleț fără să te murdărești de noroi, 
iar în bibliotecă nu era nicio picătură de apă; prin urmare, eram 
sigur de nevinovăția sa. Până când am văzut în ochii lui Silvius o 
lumină inconfundabilă. 

— Care cu greu poate fi găsită în privirea unui sclav! zâmbi 
Paulina. Deci, seamănă cu mine? 

— Da, Paulina. Și are aceeași cută pe buză care este tipică 
pentru fratele său. 

— Este o caracteristică a neamului Fabricius. Toţi bărbaţii din 
familie au cuta aceea! recunoscu femeia cu mândrie. l-am dat 
înapoi moștenirea, i-am dat un nume; într-o zi, s-ar putea să 
intre în Senat... Plautius Silvanus, senator al Romei, cum sună? 
Aș putea să mor fericită, știind că nu mi-am pătat degeaba 
mâinile de sânge, dacă un patrician mult prea abil n-ar fi 
descoperit secretul meu. 


177 


Aurelius o privi pe ucigașă. Asupra ei trebuia să cadă securea 
cu două tăișuri a călăului, ca să-i pedepsească toate crimele 
acelea îngrozitoare. Dar, într-un asemenea caz, testamentul ar fi 
fost anulat și, pe malurile lacului Avernus, nu s-ar mai fi putut 
vedea mașinile care puneau în mișcare morile. 

— Cine mi-ar da crezare dacă aș povesti niște întâmplări atât 
de  neverosimile? spuse senatorul. Soarta, câteodată, se 
servește de căi ciudate și un răspuns fals poate fi confirmat de 
niște întâmplări autentice. 

O lacrimă de recunoștință, repede ascunsă, apăru pentru o 
clipă în ochii asasinei. 

— Sufletul meu este istovit, Aurelius, sub apăsarea prea 
îndelungatei trude. O să primești vestea că am ales să-mi 
scurtez agonia printr-un sfârșit rapid și demn, demn de o 
patriciană romană. 

— Nu mai este nimic altceva de adăugat? întrebă senatorul, 
înfrânându-și cu greu emoția. 

— Nu cred, răspunse Paulina, ridicând braţul și întinzându-l 
către el. Ave atque vale, Aurelius. 

Era o noapte cu lună și cerul, după atâţia nori, era, în sfârșit, 
senin. 

Patricianul se întoarse pentru a mai privi încă o dată silueta 
dreaptă a femeii care se distingea în pragul ușii, mândră și 
crudă ca aceea pe care o putea avea Rhea Cibele, marea Mamă 
a Pământului. Și atunci, aproape fără să vrea, îi veniră pe buze 
versurile pe care poetul Catul le dedicase fratelui său mort. 

— Et in perpetuum, ave atque vale, Paulina... 

O salută în felul acesta, luându-și ochii de la ochii ei. 


178 


XVIII 


A optsprezecea zi înainte de Calendele lui 
decembrie 


În dimineaţa plecării, Aurelius intră în bibliotecă pentru a-l 
saluta pe Plautius Silvanus. 

Băiatul, intrat cu totul în rolul său de paterfamilias, ședea 
țeapăn și ţanţoș, cu spinarea dreaptă și cu o expresie gravă pe 
față. Patricianului nu-i scăpă, însă, gestul discret cu care se 
grăbi să-și ascundă mâinile sub masa masivă din lemn, ca să nu 
se vadă cum mai tremurau puţin, ca în ziua în care, surprins pe 
când studia mecanismele lui Heron, scăpase dintre degete pana 
de scris. 

Aurelius îl privi timp de câteva clipe, în timp ce băiatul 
aștepta, cu un aer nesigur, temându-se că senatorul își va face 
despre el o impresie nefavorabilă. 

— Foarte bine, Silvius, aproape că s-ar zice că te tragi dintr-o 
mare familie romană! comentă patricianul. Fii atent, totuși, să 
nu exagerezi cu gravitas: dacă nu-ţi iei în considerare noile tale 
răspunderi și cu o fărâmă de ironie, o să fii strivit de ele. 

Pe chipul tânărului apăru un zâmbet deschis. 

— Îți datorez mult, nobile senator. Pentru Proculus, pentru 
Naevia și pentru multe alte lucruri pe care nu mi le mai 
amintesc acum. În aceeași măsură, îţi sunt recunoscător pentru 
că m-ai învăţat că este bine să gândesc înainte de a da urmare 
unui impuls, chiar atunci când acesta este dictat de raţiuni 
nobile. Cu inima, aș fi vrut să refuz moștenirea tatălui meu, 
continuând să mă simt un servitor la fel cu toţi cei din casă. Tu, 
însă, m-ai făcut să înțeleg că n-ar fi fost un avantaj pentru 
nimeni, nici măcar pentru camarazii mei. Acum, sclavii îmi vor 
spune domine şi, în ochii lor, voi fi un străin de care trebuie să 
se teamă și poate chiar mă vor uri... și totuși, cu toate acestea, 
eu voi fi în măsură să-i ajut mult mai mult decât dacă aș fi 
ramas un simplu intendent. Cum aș putea să mă revanșez 
vreodată, Publius Aurelius? 


179 


— Într-o zi îmi vei arăta mașinăriile tale, bineînţeles dacă vei 
reuși să le construiești. Va/e, atunci, Plautius Silvanus! îl salută 
patricianul și dădu să plece. 

— Nobile senator! îl opri din drum tânărul. Este greu de crezut 
că un om puternic ca tine să poată avea nevoie vreodată de un 
provincial umil; dar, dacă într-o zi, s-ar întâmpla așa ceva, 
amintește-ţi că viața mea și toată averea mea îţi stau la 
dispoziţie. Mai pot face ceva pentru tine? 

— Ei, ar putea fi ceva... spuse patricianul cu un zâmbet 
amuzat. 

După câteva minute, Aurelius se întorcea în camera sa. 

— Caaave... 

Castor sări în picioare, ca ieșit din minţi, pipăind în căutarea 
unei arme cu care să se apere de atacatorul înaripat. Aurelius 
izbucni în râs văzându-l imediat cu o nuia în mână, gata să se 
lupte pe viață și pe moarte cu micuțul adversar. 

— Doar nu vrei să-l iei cu tine! strigă grecul, disperat, în timp 
ce înaripata i se așezase pe cap. 

— Ba bine că nu! La Roma va face mare plăcere doamnelor. 

Între timp, neastâmpărata pasăre îl trăgea zdravăn de păr pe 
servitor, tocmai de deasupra urechii și își întinsese sprinten 
capul în jos ca să-i ciugulească lobul cu multă simpatie. După 
mai multe încercări, Castor reuși să-și descurce părul din 
ghearele puternice ale păsării și să apuce zdravăn pasărea cu 
amândouă mâinile. 

— Au! ţipă grecul când ciocul curbat îl pișcă de arătător. 
Scăpând din strânsoare, pasărea își reluă după un zbor scurt 
poziţia comodă pe urechea dreaptă a libertului. 

— Te urăsc de moarte! exclamă Castor la adresa stăpânului 
său, aruncându-i o privire pe măsura cuvintelor. 

— Haide, Castor, nu-i decât un mic animal simpatic! 

— Nu, pentru cu totul altceva! scrâșni grecul, furios, Xenia a 
refuzat să trăiască alături de mine! 

— Poate că ai decepţionat-o, Castor, presupuse ironic 
senatorul. 

— Ipocritule, tu ești acela care nu i-a dat voie, ca nou stăpân 
ce-i ești! Și-mi promiseseși... 

— S-o cumpăr, lucru pe care l-am făcut deja. Cu șmecheriile 
tale, Castor, mi-ai stors deja destui sesterţi: ce te-a făcut să 
crezi că-ţi era rezervată ţie? declară Aurelius, vrând să-și țină 


180 


servitorul cât mai mult timp posibil în tensiune. În fond, este o 
fată tare frumușică, mi-am dat seama și eu de asta, chiar dacă 
tu crezi că am trecut de vârsta... 

— Este o sclavă! obiectă Castor. 

— Mulţi stăpâni se bucură de nurii sclavelor. Dar, în schimb, 
puţini sub sclavii care fac invers. 

— Aha, povestea cu Plautilla încă te mai roade, lașule! 

Stăpânul începu să fluiere, indiferent, și Castor crezu de 
cuviință să schimbe partitura. 

— Ai strica o legătură plină de duioșie, un sentiment curat 
născut între două ființe umane umile și cinstite, apăsate de 
aceeași soartă a sclaviei? întrebă el cu o privire rugătoare. 

— Da, răspunse perfect calm stăpânul. 

— Te rog să mi-o lași! insistă secretarul. Patricianul îl privi 
chiorâș: deci Castor chiar ţinea la bandita aia mică! 

— Nici nu mă gândesc, spuse el, prefăcându-se a fi de 
neînduplecat. 

— Eşti nedrept și josnic. Cum aș putea să mă măsor cu tine? 
se plânse grecul, cu ochii în tavan. Lupta este inegală: eu, 
născut în fundăturile de lângă portul din Alexandria, crescut în 
lovituri de bici, pus în lanţurile unei nemiloase sclavii... 

— Gata, Castor, pe toți zeii: am prins ideea! 

Dar era un lucru mult prea dificil să-l oprești pe grec în 
mijlocul unuia dintre înflăcăratele sale discursuri. 

— Tu, coborâtor din neamul asupritorilor; tu, ale cărui bogății 
nici nu se pot măsura; tu care faci parte din curie și hotărâști 
destinele Imperiului, tu... 

— Bine, hai, ia-o! spuse Aurelius când aprecie că servitorul 
fusese pedepsit îndeajuns. 

— Tu care poţi avea cele mai frumoase femei din Roma; tu, 
care, continua grecul... Ce-ai spus, domine? Am înţeles eu bine? 
Ah, nobil vlăstar, coborât din neamuri mari! exclamă el, 
alergând să-i ducă Xeniei vestea cea bună. 

Aurelius ieși în peristil, fără nicio grabă. Noaptea era încă la 
început și călătoria până la Roma avea să fie plictisitoare, fără a 
avea tovarăși de drum. 

Ca un bun epicurian, îi plăceau lucrurile frumoase și femeia 
aceea era, cu siguranţă, foarte frumoasă. Și, în felul ei, era și 
generoasă: soțul și fiica se descurcaseră pe spinarea ei, ca și 
cum lor li se cuvenea totul. Era momentul să se mai gândească 


181 


și la ea însăși. Roma era plină de soți dispuși să închidă amândoi 
ochii în privinţa unei soţii fermecătoare, capabilă în plus să le 
asigure prietenii suspuse: n-ar fi fost greu să-i găsească pe 
cineva. 

Trecând prin fața camerei Naeviei, nu luă în seamă fereastra 
ei. La scurt timp după aceea, bătea la ușa Elenei. Știa că avea 
să fie bine primit. 

Demetrius aștepta în faţa carelor, împăunându-se cu o mantie 
superbă, brodată în Cirene: ultima oară când Aurelius o văzuse, 
ea acoperea cadavrul unui sclav bătrân și, în clipa aceea, ar fi 
trebuit să se afle la câteva braţe bune sub pământ. 

— Stăpâne, cum aș putea să-ți mulțumesc vreodată pentru 
onoarea pe care mi-ai făcut-o? O să știu să fiu demn de ea, te 
asigur! exclamă cu emfază piscicultorul, apucându-i mâinile într- 
un gest plin de emoție. Când bunul tău servitor mi-a spus că 
intenţionai să lepezi această haină, n-am îndrăznit să ţi-o cer, 
știind ce mare valoare afectivă avea pentru tine! 

Aurelius se întoarse către secretar cu o expresie întrebătoare: 
din câte își amintea, mantia era absolut nouă, dar pentru el nu 
conta mai mult decât oricare altă bucată de stofă scumpă. 

— Bravul tău părinte, domine... bolborosi cu jumătate de glas 
Castor, dându-i un cot stăpânului... Căzut alături de Varo, în 
pădurea de la Teutoburg... 

Patricianul nu știa ce să răspundă: tatăl său, în vremea acelei 
nefericite lupte cu Arminius, abia îmbrăcase toga bărbăţiei; în 
plus, da, murise căzând, dar nu în vreo bătălie, ci de pe un pat, 
în timpul unei orgii. 

— O să ţin la ea ca la ochii din cap, domine, și îţi jur că gaura 
aceea nu va fi niciodată cusută: vreau să păstrez pentru vecie 
ruptura prin care a pătruns perfida sabie care l-a ucis pe tatăl 
tău! promise Demetrius, pe un ton emfatic. Și asta datorită 
credinciosului tău secretar care a intervenit ca să mă onorezi cu 
un asemenea dar! 

— Castor! tună patricianul, în timp ce Demetrius se îndepărta. 
Ce amestec are aici tatăl meu? 

— Mantia s-a agăţat în timp ce o luam de pe Proculus, înainte 
de a fi îngropat, domine: trebuia să-i dau ăstuia o explicaţie 
pentru gaura aia... 

— Ce escroc! Nu ţi-e rușine să înșeli în felul acesta un sărman 
naiv? 


182 


— Să-l înșel? Greșești, domine. Datorită mie, Demetrius nu a 
cumpărat o simplă mantie, ci a pus mâna pe întreaga istorie a 
Romei, cu toată gloria ei! Și pentru numai cincisprezece sesterţi! 
Uite, i-am pus chiar aici, la loc sigur... ei, fir-ar să fie! Xenia, 
hoaţă ce ești, unde te-ai ascuns? urlă grecul, pornind în 
urmărirea pungașei, în timp ce patricianul privea în urma lui, 
amuzat. 

După ce Pomponia își verifică întregul alai de catâri încărcaţi 
cu o sumedenie de bagaje, Aurelius luă loc în care, unde, 
strălucitoare în niște veșminte aurii, Elena îl aștepta, și ridică 
braţul dând semnalul de plecare. 

De la o fereastră îndepărtată, de dincolo de zidul cu vechea 
inscripţie, cineva, umbra unei femei care părea să aparţină de- 
acum marelui lac al infernului, luă semnul acela drept un salut 
ridicând și ea mâna. 

— Ei, voi doi, doar nu credeţi că o să vă faceţi de cap aici; eu 
m-am urcat primul! se auzi strigând cineva în clipa aceea din 
carul în care abia se urcase Castor. Vocea mânioasă a lui Pallas 
se transformă imediat într-o șoaptă melodioasă: 

— Chiar tu s-ar putea să fii sclava care mi-a fost promisă! Cât 
de înaltă ești? 

Răspunsul Xeniei nu se auzi, fiind acoperit de înjurăturile 
grecului. După o clipă, Castor dădea în lături perdeaua de la 
carul lui Aurelius, ţinându-l pe pitic de guler. 

— Uite și aici un boboc de fată, Pallas, și s-ar putea să fie 
chiar cea pe care o cauţi: uită-te la ea împreună cu domnul 
acesta! spuse el, trântindu-l pe micul pictor pe pernele de 
mătase ale senatorului. 

— La Roma, porunci râzând Aurelius și carul se puse în 
mișcare. 


EPILOG 


Roma, anul 798 de la întemeiere 
(anul 45 după Hristos, vara) 


Trecuseră câteva luni de la vizita lui Aurelius pe malul lacului 
Avernus și evenimentele trăite în vila familiei Plautius păreau 
destul de îndepărtate, ca și protagoniștii acelui lan sumbru de 
mistere și crime: Paulina și cruda ei noblețe; tânăra Naevia 
nepricepută și de o naivitate nerușinată; generalul Lucius 
Fabricius legat cu încăpățânare de prejudecățile sale depășite; 
Silvius, noul paterfamilias, ţintind la mari idealuri sortite să se 
confrunte cu dura realitate și, în sfârșit, Elena care trăia pe 
propria piele destinul nu prea ușor al femeii... 

Și totuși, aşa cum prevăzuse Aurelius, la Roma, matroana 
obținuse un succes remarcabil. La neîndoielnica ei frumusete, 
femeia putea adăuga și faima de amantă a senatorului Statius, 
detaliu care, departe de a-i alunga pe pretendenți, făcea ca 
numărul acestora să crească enorm: cine s-ar fi însurat cu ea, se 
punea sub protecţia puternicului patrician; așa că, pentru a-și 
asigura sprijinul acestuia, mulţi erau dispuși să închidă ochii nu 
numai în privința trecutului Elenei, ci și a viitorului... Din 
mulțimea de pretendenți, frumoasa alese un bogat cavaler și, 
desigur, Aurelius fu invitat ca oaspete de onoare la căsătorie. 

Rezolvând problema fascinantei văduve, de care, de fapt, 
patricianul se săturase repede, personajele care populaseră 
dramatica întâmplare începeau să se șteargă din amintirea sa, 
înceţoșate de continua picurare a clepsidrei timpului. Ca 
mărturie permanentă a acelei aventuri, senatorului îi rămânea, 
însă, o amintire în carne și oase: slujnica Xenia, tovarășa de 
escrocherii a lui Castor, de ale cărui mâini hrăpăreţe nu scăpau 
nici pungile anemice ale sclavilor, nici cele bine garnisite ale 
stăpânului. 

Aurelius tocmai se gândea la modalitatea în care putea scăpa, 
fără să-l jignească prea mult, de supărăciosul său secretar, când 
intendentul Paris ciocăni în ușa camerei de primire, anunțând 
vizita lui Titus Servilius. 


184 


— Salve, Aurelius! clamă bravul cavaler, voios din cale-afară. 

Servilius semăna cu soţia lui, Pomponia, nu numai la caracter, 
ci și ca înfățișare: ca multe alte cupluri armonioase, după o 
conviețuire de treizeci de ani, cei doi căpătaseră o fizionomie 
foarte asemănătoare, la care contribuia neîndoielnic și 
corpolenţa, rezultat al pasiunii comune pentru mâncăruri alese. 

După cum explică imediat, Servilius voia să-l roage ceva 
foarte important pe senator. 

Aurelius îl ascultă, puse pe o măsuţă cupa de cervesia din 
care bea, după care răspunse sec: 

— Nu. 

— Oh, haide, Aurelius, protestă cavalerul. Divinul împărat nu 
s-a uitat la cheltuială, va fi un eveniment de neuitat! Amfiteatrul 
va fi plin ochi, cum nu s-a mai întâmplat de mult timp; tot orașul 
va fi acolo, nu poţi refuza să iei parte și tu! 

— Dragă prietene, îi spuse senatorul pe un ton blând. Știi bine 
că masacrele mă dezgustă, în special cele absolut gratuite care 
au loc în arenă. Pot înțelege că împăratul Claudius se folosește 
de luptele de gladiatori pentru a slăvi gloria Imperiului și a-și 
mări faima în rândul populaţiei. Totuși, a înţelege nu înseamnă a 
fi de acord. 

— Este un ritual, Aurelius: Roma întreagă ia parte la el! 

Roma, Roma sa, reflectă Aurelius. Urbea irezistibil de 
atrăgătoare, centrul Imperiului, mama unei civilizaţii în care 
patricianul, în ciuda independenţei în judecată și în comportare, 
lucruri de care era mândru, nu putea să nu se recunoască. 
Roma, metropola tentaculară, cu luminile și cu umbrele sale; 
capitala unui imperiu extins acum într-o mare parte a lumii 
cunoscute, risipitoare entuziastă, egala Greciei în temple antice, 
în cultură și în progres... Și totuși, în pofida tuturor acestor 
lucruri, Urbea romanilor nu era, desigur, scutită de decadentă, 
josnicie și obiceiuri de o inegalabilă cruzime: acele obiceiuri prin 
care puterea obișnuia să se sărbătorească pe ea însăși și pe 
care Aurelius, de la înălţimea inteligenței sale rafinate și a 
sensibilităţii epicuriene, o detesta din toate puterile. Dar 
Servilius care, spre deosebire de prietenul său, manifesta o 
pasiune neînfrânată pentru sângeroasele confruntări din arenă, 
nu era dispus să de dea bătut. 

— Aurelius, ești un senator, insistă el, încercând să-l 
convingă. Intr-o asemenea calitate, ai niște îndatoriri sociale 


185 


precise. Jocurile vor fi deschise de împărat în persoană, el fiind 
acela care le-a adus în dar poporului. Ar fi o impoliteţe de 
neiertat, dacă scaunul tău din tribuna acoperită, în spatele lojii 
imperiale, ar rămâne neocupat! protestă el 

La luptele de gladiatori pe care împăratul Claudius le 
organizase în amfiteatrul Statilius Taurus, lângă Campus 
Martius, urmau să se întreacă în luptă cei mai buni campioni ai 
momentului: celți, britanni, gali, etiopieni... cei mai de seamă 
eroi ai arenelor angajaţi într-un spectacol pe care locuitorii Urbei 
urmau să-l ţină minte mult timp. Cum putea cultul, rafinatul 
senator Publius Aurelius Statius, îmbibat de cultură clasică și de 
filosofie epicureică, să refuze să asiste la un eveniment atât de 
memorabil, dând o dovadă deplasată că nu are nici cel mai 
elementar simţ sportiv? 

— Oh, Aurelius, te rog! continuă să insiste Servilius. 
Gândește-te la demnitatea ta de membru al curiei... 

— Senatul nu mai este decât o adunătură de îngâmfaţi, lipsiţi 
de orice independență, în stare doar să subscrie și ei, cu 
supunere, la deciziile imperiale! replică Aurelius. 

— la în considerare poziţia ta atât de înaltă... 

— Oricum, ea rămâne la fel de solidă. Când cineva are o 
avere ca a mea, își poate permită să trimită în Tartar convențiile 
sociale. 

Senatorul părea de neclintit. Castor, care intrase în tăcere cu 
un vas de vin fierbinte și tocmai îi controla cu atenţie 
temperatura, se gândi că putea interveni: n-ar fi fost un lucru 
bun pentru nimeni dacă stăpânul, încăpățânat cum era, ar fi pus 
în pericol bunăvoința de care se bucura în fața împăratului 
printr-o simplă chestiune de principii. 

— Va fi acolo toată Roma, domine. Flavia Pulchra se gândește 
să-l roage pe Ostillus, princeps al Senatului, s-o însoţească, 
spuse secretarul, numindu-l intenţionat pe rivalul cu care 
Aurelius și-o disputa pe frumoasa matroană. Emilia va veni 
singură, în timp ce Telesilla va fi însoţită doar de doică. 
Curtezana Cintia... ah, era să uit: se zvonește că Lollia Antonina 
se va întoarce special din Orient ca să asiste la jocuri, minţi fără 
rușine Castor, înșirând unul după altul numele femeilor pentru 
care stăpânul avea o oarecare simpatie. Aurelius era îndărătnic 
ca un catâr, gândea el, și ultima soluţie pentru a-i înfrânge 
rezistenţa era să-l atace la călcâiul lui Ahile... 


186 


— Fă-o în numele vechii noastre prietenii! îi dădu o mână de 
ajutor Servilius, pentru a-i furniza prietenului său, care părea 
deja mai puţin hotărât în refuzul său, o eventuală aparenţă de 
justificare morală. 

— Ei, fie! cedă, în sfârșit, senatorul. O să vin cu tine la jocuri, 
văzându-te că ţii atât de mult. Dar, fii atent, o să fac tot posibilul 
s-o șterg imediat ce va fi posibil! 

— N-o să-ţi pară rău, îl asigură Servilius. Va fi un spectacol 
atractiv. 

„Moartea repetată la infinit... ce să zic, grozavă distracţie!”, 
gândi Aurelius, iritat. „Să sperăm cel puţin că în ziua aceea se 
va întâmpla ceva mai interesant: viitorul este în mâinile zeilor și 
fiecare clipă poate păstra o surpriză...” 

— Minunat, deci ne-am înțeles! Ave, Caesar morituri te 
salutant! strigă prietenul său, reproducând salutul pe care 
gladiatorii îl adresau împăratului, înainte de începerea luptei. 

— Cei care sunt gata să moară te salută... repetă Aurelius, 
mult mai puțin entuziasmat. 

„Morituri te salutant... ce nebuni!”, se gândi senatorul, 
clătinând din cap. Și publicul care era fericit văzându-i cum mor 
era și mai rău. Totuși, de-acum promisese și nu mai putea da 
înapoi. Deci, avea să meargă acolo... 


187 


APENDICE 


ÎN UMBRA IMPERIULUI 


OBICEIURI, MORAVURI ȘI 
CURIOZITAȚI ALE ROMEI 
LUI PUBLIUS AURELIUS STATIUS 


SUMAR: 


e Statul roman în vremea lui Publius Aurelius ° 
e Calendarul roman * 
e Sclavii ° 
e Lacul Avernus * 
e Plante și animale din grădinile romane * 

e Creșterea peștilor ° 

e Mașinăriile din antichitate e 

e Roma și Extremul Orient ° 


188 


STATUL ROMAN ÎN VREMEA 
LUI PUBLIUS AURELIUS 


După încheierea războaielor punice, Roma devine cea mai 
mare putere din bazinul Mării Mediterane și începe să elimine, 
una câte una, toate rivalele care mai rezistaseră până atunci, 
înglobându-le în posesiunile sale. 

Se naște astfel un mare stat supranaţional care se întinde pe 
o mare parte din lumea cunoscută; ca urmare, lupta devine 
preponderent internă, explodând într-o serie de confruntări 
sângeroase a căror miză este cucerirea puterii absolute. Marius 
împotriva lui Sulla, Caesar împotriva lui Pompeius, Octavianus și 
Marcus Antonius împotriva lui Brutus și Cassius: nu sunt numai 
generali, ci și exponenți politici care reprezintă concepţii diferite 
asupra societăţii și a statului, primii legaţi de ascensiunea unor 
noi clase, ceilalţi credincioși unei viziuni aristocratice asupra 
așa-numitelor res publica. 

Lumea s-a schimbat; Roma nu mai este un sat de ţărani, ci 
capitala unui imperiu imens: cei care triumfă în cele din urmă 
sunt populares care smulg puterea din mâinile unei clase 
senatoriale a latifundiarilor pentru a o da în acelea ale unui 
singur princeps. Un asemenea proces, dus înainte de lulius 
Caesar, este întrerupt brusc de pumnalele complotiștilor. De 
altfel victoria acestora din urmă are o durată scurtă. Într-adevăr, 
Octavianus și Marcus Antonius, urmașii lui Caesar, îi înving la 
Philippi pe „tiranicizii” Brutus și Cassius. 

In acest moment, izbucnește ultimul, decisivul conflict între 
cele două căpetenii care-i urmaseră lui Caesar: pe de o parte, 
Octavianus, dispus să accepte compromisuri cu vechea clasă 
conducătoare; pe de altă parte, Marcus Antonius și soţia sa, 
Cleopatra, suverana Egiptului, care visează la un imperiu de tip 
oriental, ca acela al lui Alexandru cel Mare. Pe mare, la Actium, 
visul lor se prăbușește o dată cu triremele înfrânte și 
Octavianus, pe care toată lumea îl numește acum Augustus, 
rămâne singurul stăpân al Imperiului. 

Alături de el, ca soţie și sfătuitoare, Augustus are o femeie 
șireată și foarte inteligentă, făcând parte din vechea nobilime 
senatorială: Livia Drusilla Claudia, „mama patriei”. Urmașii ei au 
fost aceia care au moștenit puterea supremă, nu aceia ai lui 


189 


Augustus care se sting unul câte unul într-o serie cel puţin 
suspectă de boli și alte nenorociri. 

Astfel, când moare princeps, locul său este luat de Tiberius, 
fiul din prima căsătorie al Liviei. Poporul nu-l iubește deloc, în 
timp ce vede ca urmaș pe eroicul general Germanicus, fiu al 
celui de-al doilea fiu al împărătesei. Germanicus moare, însă, în 
floarea vârstei, tot în împrejurări misterioase, și Tiberius, după 
ce luase întreaga putere din mâinile mamei sale, se retrage 
timp de mulţi ani pe insula Capri, lăsând Roma pe mâinile 
prefectului Aelius Seianus, parvenit cu ambiţii nemăsurate care 
se străduiește să ajungă pe tron. Impăratul poruncește să fie 
executat, dar nu se bucură mult timp de roadele victoriei sale, 
pentru că este ucis la rândul lui de un ucigaș plătit trimis de 
tânărul moştenitor Caligula, fiu al defunctului general 
Germanicus. 

Caligula, însă, își arată curând adevărata față: un 
dezechilibrat, capabil doar, în cei patru ani de domnie, să 
decimeze ceea ce mai rămăsese din aristocrația senatorială și 
să delapideze tezaurul imperial. Chiar prefectul Chaerea, 
însărcinat cu apărarea lui, este cel care-l înjunghie la ieșirea 
dintr-un stadion... 

Poporul vociferează și unii cer revenirea la republică. 
Pretorienii încep să oscileze: este nevoie imediată de un alt 
împărat, dar unde putea fi găsit, acum când neamul lui lulius și 
Claudius este aproape în întregime stins? 

În timp ce inspectează în grabă palatul, soldaţii descoperă un 
om care tremură din toate încheieturile, ascuns de frică în 
spatele unei draperii, așteptând ca totul să se liniștească: este 
Claudius, unchiul lui Caligula și fratele mai mic al lui 
Germanicus, un învăţat blând, șchiop și bâlbâit care a reușit să 
ajungă teafăr la o vârstă matură, pentru că era considerat prea 
neputincios pentru a constitui un eventual obstacol în cursa 
pentru putere. 

În faţa săbiilor scoase din teacă ale gărzilor, sărmanul 
Claudius își acoperă capul, așteptând lovitura fatală. Dar soldații 
strigă „Ave, Caesar!” și-l proclamă împărat. 

Ajuns din întâmplare pe tronul imperial, omul pe care toți îl 
disprețuiau va intra în istorie ca unul dintre cei mai buni 
conducători ai Romei: lui i se datorează, printre altele, 
construirea portului de la Ostia, asanarea parțială a văii Fucinus, 


190 


marele apeduct ale cărui ruine se mai văd și astăzi în apropierea 
Romei și multe cărți despre limba și cultura etruscă, din păcate 
pierdute. 

Cu toate acestea, chiar și înțeleptul Claudius își are necazurile 
lui. Este nefericit, în special, din cauza soțiilor: una este 
faimoasa Messalina, mama lui Britannicus și a Octaviei, de care 
împăratul este îndrăgostit nebunește. Pus în faţa dovezilor că 
femeia complotează ca să-l ucidă și să-l aducă pe tron pe 
ultimul său amant, Claudius va fi obligat, împotriva voinţei sale, 
să semneze condamnarea ei la moarte. A doua soţie, Agrippina, 
va face și mai rău, oferindu-i soţului său o farfurie cu ciuperci 
otrăvitoare, cu scopul de a netezi calea spre putere fiului său, 
Nero. 

Cu toate acestea, evenimentele tumultuoase din viaţa familiei 
lulio-Claudia, atât de înclinată spre crime și comploturi, au o 
influență destul de redusă asupra vieții cetățeanului obișnuit din 
secolul | după Hristos: imperiul este bogat și prosper, industria și 
comerțul funcţionează din plin, înfloresc meseriile și artele, o 
singură limbă și o singură cultură unifică un teritoriu nemărginit, 
fără a mai pune la socoteală că, pentru prima dată în istorie, și 
ultima, înainte de secolul nostru, oamenii se spală în fiecare zi... 

Așa arăta lumea, la apogeul civilizaţiei clasice, în care au loc 
anchetele senatorului Aurelius. 


191 


CALENDARUL ROMAN 


În vremuri străvechi, calendarul roman, bazat pe fazele lunii, 
număra doar zece luni: din denumirile acestora ne-au mai rămas 
urme doar în numele „septembrie”, „octombrie”, „noiembrie” și 
„decembrie”, care se păstrează în toate limbile occidentale, deși 
nu mai indică de o bună bucată de vreme a șaptea, a opta, a 
noua și a zecea lună a anului. 

Evident, într-un asemenea calendar, ciclul anotimpurilor 
apare total neregulat. Așa că, destul de curând, anul a fost adus 
la 355 de zile și au fost introduse alte două luni (ianuarie, 
dedicat lui lanus, și februarie, în onoarea zeului Februus), 
adăugând una în plus la fiecare doi ani, pentru a face să iasă cât 
de cât calculul. 

Dar, și în felul acesta, anul lunar și anul solar (adică timpul în 
care pământul face o rotaţie completă în jurul soarelui) nu 
coincideau exact; a devenit necesară o nou reformă și cel care a 
realizat-o a fost lulius Caesar, care l-a însărcinat pe Sosigenes, 
astronomul reginei Cleopatra, să rezolve această problemă 
dificilă. 

Invăţatul alexandrin a elaborat un calendar cu anul de 365 de 
zile și 1/4, introducând la fiecare patru ani o zi suplimentară după 
a șasea care preceda calendele lui martie. Această zi a primit 
numele de bisectă, care înseamnă chiar „de două ori a șasea”. 

Acest calendar care se folosește și acum a cunoscut doar o 
singură corecție în două mii de ani: din cauză că anul solar dura 
în realitate cu câteva minute mai puţin decât calculase 
Sosigenes, s-a hotărât să se șteargă zece zile din anul 1582 și 
să se suprime, începând din acel moment, o zi bisectă la fiecare 
400 de ani, luând-o din secolele care nu sunt divizibile cu 400: 
ultimul secol bisect a fost, într-adevăr al XVII-lea, iar următorul 
va fi al XXI-lea. 

In secolul | al erei noastre au fost schimbate numele a două 
luni, pentru a aduce un omagiu celor mai însemnați oameni ai 
Romei: astfel, quintilis și sestilis au devenit iulie și august, în 
onoarea lui lulius Caesar și, respectiv, succesorul său, Augustus; 
propunerea de a da lunii septembrie numele lui Tiberius și lunii 
octombrie cel al Liviei a fost refuzată chiar de familia imperială. 

Deci, lungimea lunilor care se folosește și astăzi este tot 
aceea stabilită de lulius Caesar; complet schimbat este sistemul 

192 


de identificare a zilelor, pentru că, departe de a le număra de la 
prima până la ultima, așa cum facem astăzi, anticii foloseau un 
sistem mai complicat. 

Într-adevăr, romanii considerau fundamentale trei zile pe 
lună: Calendele, Nonele și Idele și, pornind de la ele, calculau 
zilele pe dos, adică numărând câte mai lipseau pentru a ajunge 
la termenul următor. 

Prin urmare, deoarece Calendele corespundeau zilei de întâi a 
lunii, ziua precedentă lua numele de „ajunul Calendelor”, cu 
încă o zi înainte „a treia zi înainte de Calende” și așa mai 
departe. Ca lucrurile să fie și mai complicate, Nonele și Idele nu 
cădeau întotdeauna în aceeași zi: în lunile care sunt astăzi de 30 
de zile, Nonele erau pe 5, iar Idele pe 13; în celelalte, Nonele pe 
7 Și Idele pe 15. 

În plus, existau și alte diviziuni pentru comoditate: mai întâi 
nundinae, corespunzând perioadei de nouă zile dintre un târg și 
altul; apoi, datorită influenţei astrologiei, apar și săptămânile. Pe 
de altă parte, aceste împărțiri temporale nu aveau o prea mare 
importanţă, pentru că romanii nu cunoșteau ziua de repaus 
săptămânal. Ar greși, însă, cel care și i-ar imagina pe strămoșii 
noștri muncind ca niște sârguincioși stahanoviști: în ciuda 
absenței duminicii, în Urbs numărul anual al zilelor nelucrătoare 
îl depășea chiar pe acela din zilele noastre. 

Sistemul de datare era, deci, complicat, dar eficace. Nu 
același lucru se poate spune, în schimb, despre calculul orelor: 
la Roma, ziua începea la răsăritul soarelui și se termina la 
asfinţit, iar noaptea invers. Atât ziua cât și noaptea erau 
împărțite exact în 12 ore care aveau, prin urmare, o durată 
diferită, în funcţie de anotimpuri: cu alte cuvinte, ore scurte și 
ore lungi, cu o aproximaţie de neconceput pentru zilele noastre, 
cu atât mai mult cu cât jumătăţile și sferturile nu se puneau la 
socoteală și fiecare oră dura până în momentul în care începea 
următoarea, spre împăcarea rigorii matematice cu 
punctualitatea... 


SCLAVII 


În societatea romană antică, sclavii nu constituiau o clasă 
socială propriu-zisă: termenul servus reprezenta o stare juridică, 
nu economică, astfel că se puteau întâlni și sclavi foarte bogaţi, 
la rândul lor proprietari ai unui mare număr de servitori. 

In plus, deși societatea romană era, prin excelenţă, 
sclavagistă, în Urbs sclavia nu era nici insuportabilă, nici 
veșnică. A obține eliberarea, cu dobândirea unui status de libert, 
era atât de ușor, încât Augustus a trebuit să dea un decret prin 
care era limitat numărul actelor de eliberare, mai ales al celor 
obţinute prin testament; numărul mare de sclavi eliberaţi ar fi 
putut pune în pericol economia Imperiului, aducând sub pragul 
minim numărul celor care munceau forțat. 

In ceea ce privește, apoi, atitudinea cetățenilor liberi faţă de 
semenii lor ajunși în sclavie, în lumea antică a fost cu totul 
absentă conotaţția rasistă care a caracterizat, de exemplu, 
comerțul cu sclavi africani pe continentul american: sclavul nu 
era considerat ca atare din cauza inferiorităţii morale, 
intelectuale sau biologice, ci, pur și simplu, prin destin; astfel 
încât, din multe puncte de vedere, nu era deloc considerat ca 
fiind diferit calitativ de omul liber. Și cum ar fi putut să fie altfel, 
într-o societate în care nu puţini membri ai clasei culte, ca 
medici, contabili, învăţători, artiști, administratori și chiar 
filosofi, trăiau în sclavie, la egalitate cu mulţi meseriași de 
valoare, tehnicieni experimentați și muncitori specializaţi? 

Din acest motiv, sclavului, sau fostului sclav, îi erau cu 
ușurință încredințate sarcini de cea mai mare răspundere, așa 
încât s-au văzut liberţi cu rol de consilieri și atotputernici slujbași 
ai multor împărați. Așa cum se poate bănui, sclavii de acest tip 
constituiau un capital preţios pentru proprietarul lor care, 
dincolo de un eventual atașament personal, avea tot interesul 
să-i trateze bine și să aibă grijă să nu le lipsească hrana, haine 
corespunzătoare și îngrijire medicală. 

Nu peste tot, însă, lucrurile funcționau astfel: una era sclavul 
de la oraș, deseori prieten, colaborator și om de încredere al 
stăpânului; alta era pălmașul agricol de pe latifundii, care asuda 
pe câmp laolaltă cu mii de semeni de-ai săi fără nume și fără 
vreo calificare. 


194 


Într-adevăr, viaţa unui sclav de la ţară valora destul de puţin, 
de când permanentele cuceriri militare aduseseră pe piaţă, la 
preţuri foarte scăzute, o mare cantitate de mână de lucru, 
capabilă să furnizeze o energie musculară mai ieftină chiar și 
decât aceea a animalelor. Slabi, prost hrăniţi, descurajaţi, sclavii 
de la ţară se adăposteau în ergastu/a, deseori legaţi pe timpul 
nopţii cu lanţuri groase; în plus, spre deosebire de servitorii 
urbani, rar aveau posibilitatea unei răscumpărări, după cum la 
fel de îndepărtată era și simpla speranţă de îmbunătăţire a 
condițiilor mizerabile în care trăiau. 

Nefericita situaţie a sclavilor, în special a celor de la ţară, nu a 
scăpat atenţiei gânditorilor romani: stoicii discutaseră pe larg 
despre sclavie, cerând pentru sclavi un tratament mai uman și 
ajungând chiar să-și pună problema admisibilităţii morale a unei 
asemenea instituții. Mai târziu, prin triumful creștinismului, 
dezbaterea a devenit încinsă: trebuia să se ajungă la abolirea 
sclaviei, interpretând exact cuvintele Sfântului Pavel: „Nu există 
nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici liber”, ori egalitatea 
propovăduită în Cartea Sfântă se referea doar la salvarea 
sufletului și nu la realitatea pământeană în care, așa cum însuși 
apostolul îndemna, sclavul trebuia să se supună necondiţionat 
stăpânului? 

Așa cum este cunoscut, cea care a prevalat a fost a doua 
tendinţă: religia Imperiului s-a schimbat, dar sclavia a rămas. 


LACUL AVERNUS 


Câmpiile Flegree sau „câmpiile de foc” sunt o zonă de vulcani, 
fumarole și zăcăminte de sulf; un pământ instabil, mobil, 
șubred, care se înalţă și coboară continuu în erupții de apă 
fierbinte, vapori de sulf, emanaţii de gaze rău-mirositoare, 
explodează câteodată cu o neașteptată violenţă, schimbând 
complet profilul peisajului, deformat de o mulţime de cratere ca 
Gauro, Astroni, Agnano; unele dintre acestea, ca Avernus, pe 
parcursul mileniilor s-au umplut cu apă. 

Aici, unde între scoarța terestră și subsol nu există o 
adevărată delimitare, unde fumul sulfuros poluează aerul, unde 
schimbarea continuă a situaţiei amintește întotdeauna de 
nesiguranța vieţii, primii colonizatori greci au situat intrarea în 
lumea de dincolo, recunoscând în apele întunecate care păreau 
fără fund ambianța coborârii în Infern a îndrăzneţțului Odiseu (un 
episod asemănător, de fapt, se petrece, în epoca romană și cu 
Enea...). 

Nu este un tărâm de dincolo senin, așa cum este perceput el 
în civilizațiile clasice: în „tenebrele ladului” în care latră 
înspăimântătorul Cerber, umbrele morţilor rătăcesc căzând 
pradă unor remușcări veșnice și se îngrămădesc ca să ceară o 
gură din sângele provenit de la sacrificii, care le poate permite 
să mai vorbească. Sufletele morţilor fac profeţii, este adevărat, 
dar mai ales își plâng viața pierdută și, pentru a se întoarce la 
ea, chiar și mândrul Ahile ar fi dispus să renască în postura de 
sclav al celui mai umil dintre muritori. 

Lacul Avernus era, deci, poarta Hadesului, intrarea în Ereb, 
calea spre Tartar, la care se ajungea după o traversare cu barca 
peste mlaștina Aheronului de către bătrânul Charon, în schimbul 
unei monede care, tocmai în acest scop, era așezată sub limba 
mortului, înainte de ritualul funebru. Nimic, așadar, nu putea fi 
considerat mai sacru decât locul care-i fusese drag Persefonei, 
Herei htonice și nimfei Calypso, cu păduri prin care făceau 
profeţii Sibilele și eroii mitici se duceau să consulte oracolul 
morților, oferind ca jertfă miei și capre negre ca abanosul. 

În orice caz, oricât de superstiţioși ar fi fost, romanii erau, 
înainte de toate, un popor de maiștri și ingineri, bine ancoraţi în 
viața cotidiană și, în fața unor nevoi concrete urgente, cum era, 
de exemplu, un război în plină desfășurare, nu luau prea mult în 

196 


seamă mânia zeilor, rezumându-se la îmblânzirea lor prin 
sacrificii generatoare de iertare. 

Astfel, în anul 37 î.Hr., în timpul unei confruntări între 
Octavianus și Sextus Pompeius, generalul Vipsanius Agrippa nu 
a ezitat să încalce sacralitatea Avernului și să-l scoată din 
seculara sa izolare, deschizând aici un șantier naval. Neluând 
seama la o eventuală pedeapsă divină, a pus să se taie istmurile 
care uneau lacul Infernului cu Lucrinus și pe acesta din urmă cu 
marea, formând un singur, enorm complex portuar. Lemnul 
pentru construirea triremelor provenea din pădurile dese care, 
de mii de ani, acopereau povârnișurile craterului interzis, dar 
pentru a asigura o aprovizionare neîntreruptă a devenit 
necesară săparea unei galerii care să realizeze o cale de 
comunicaţie rapidă între Avernus și vechiul oraș grecesc Cumae, 
astfel încât să aibă acces la noile rezerve de lemn din Silva 
Gallinaria. 

O asemenea misiune i-a revenit arhitectului Cocceius Auctus. 
Acesta era un simplu libert, același căruia, conform geografului 
Strabon, i se datorează faimoasa crypta neapolitana care, 
traversând dealul Pausilypon, a asigurat legătura dintre Napoli și 
Pozzuoli din antichitate până în primii ani ai secolului trecut. 

Tunelul lui Cocceius pe sub Muntele Grillo este și mai 
impunător: lung de peste un kilometru, perfect rectiliniu, lat și 
bine aerisit, era prevăzut cu puțuri largi de lumină deschise în 
munte și prin el puteau trece cu ușurință două care unul lângă 
altul. 

Lucrarea, cea mai grandioasă realizare de drum subteran pe 
care tehnica romană a conceput-o, este o adevărată 
capodoperă de inginerie civilă, în stare să sfideze secolele: după 
restaurarea de pe vremea Bourbonilor, a rămas perfect 
funcțională până la al doilea război mondial, când a fost 
amenajată ca depozit de muniții, cu consecinţe devastatoare. 
Dinspre lacul Avernus se mai poate vedea acum doar intrarea, 
devenită întunecoasă din cauza surpărilor intervenite în timp. 

Ca urmare, însă, a invaziei profane a generalului Agrippa, 
oracolul necromant a amuţit pentru totdeauna și pe lacul 
Avernus desacralizat au apărut rapid terme și temple, în timp ce 
craterul s-a populat cu vile senioriale ale căror proprietari, atrași 
de vecinătatea foarte mondenei Baia și de posibilitățile de 
comerţ oferite de Puteoli, în epoca aceea principalul port al 


197 


Campaniei, nu vedeau niciun inconvenient în a trăi la un pas de 
împărăţia morţilor. 

În timp ce nisipurile invadau șantierul naval acum abandonat, 
lacul Infernului și-a descoperit importanţa termală, devenind o 
prelungire a coastei de la Baia: și astăzi se mai poate observa 
pe malul Avernului o ruină impunătoare, cunoscută ca „Templul 
lui Apollo” care nu este altceva decât o parte a unui străvechi 
stabiliment termal. 


PLANTE ȘI ANIMALE DIN 
GRADINILE ROMANE 


Cunoaștem destul de bine varietățile de plante ornamentale 
cultivate de romani, nu numai din izvoare literare (în special 
Istoria naturală a lui Plinius), dar și din frescele descoperite în 
domus, reprezentând deseori grădini de zarzavat sau 
ornamentale: multe picturi descoperite în oraşele din jurul 
Vezuviului pot fi văzute în mare parte la Muzeul Naţional din 
Napoli, în timp ce acelea din Casa Liviei, la Primaporta, vor fi 
expuse în capitală, la Palazzo Massimo. 

În ultimii ani, arheologia a acordat o mai mare atenţie 
examinării obiectelor paleobotanice descoperite cu ocazia 
săpăturilor. Astfel, alături de rădăcinile carbonizate din grădina 
din Oplonti, se pot admira acum speciile originare, o adevărată 
încoronare a minunatei restaurări la care a fost supusă vila 
Popeii. 

În Antiquarium din Boscoreale se pot vedea, alături de multe 
alte marturii ale vieţii cotidiene de acum douăzeci de secole, 
seminţe și fructe pe care locuitorii Pompeiului le-au părăsit pe 
mese, în depozite și în cămări, în ziua aceea din august 79 d.Hr., 
când Vezuviul a erupt, cu rezultatele tragice care se cunosc. 

Totuși, grădinile latine se asemănau destul de puţin cu ale 
noastre. Deși iubitori de plante cu flori, romanii nu cunoșteau, 
de fapt, decât puţine varietăţi, pentru că încă nu începuse acel 
proces de selecţie care a dus mai târziu la actualele specii 
decorative. Trandafirul, așa cum îl cunoaștem noi, de exemplu, 
va fi produs în Persia abia câteva secole mai târziu, în timp ce 
strămoșii noștri romani trebuiau să se mulțumească doar cu o 
corolă cu puţine petale, derivată direct din tufele sălbatice. 

Și alte flori decorative erau, mai mult sau mai puţin, cele care 
creșteau spontan pe câmp: pentru a crea petele de culoare, 
grădinarii din antichitate aveau la dispoziţie câteva plante cu 
bulb ca zambila, narcisa, stânjenelul și o liliacee cu flori 
suspendate, probabil ceea ce astăzi este crinul-de-pădure. Nu 
lipseau, însă, violetele, rozmarinul, mirtul, verbina și, mai ales 
leandrul. 

Grădina romană, de care se ocupau specialiștii în ars topiaria, 
pricepuți în tunderea tufelor în cele mai ciudate forme, se baza 


199 


aproape în întregime pe nuanțele de frunziș, de preferinţă 
mereu verde: laur, merișor, ghimpe, conifere și, acolo unde 
mediul permitea, plante pentru umbră, ca vătămătoarea și 
capevenera, un ornament elegant ale peșterilor umede 
artificiale, sculptate în piatră poroasă, la modă peste tot în vilele 
de la țară. Arborii cel mai des folosiţi erau pinii, chiparoșii și 
platanii; în rest, plante cu fructe și cu flori frumoase ca mărul, 
părul și prunul, la care s-au adăugat în epoca imperială piersicii 
și cireșii pe care generalul gastronom Lucullus îi adusese din 
ținuturile răsăritene. 

Un element aproape nelipsit în grădina romană era apa care, 
țâșnind din fântâni de marmură sau din nișe decorate cu 
mozaicuri multicolore, era adusă pe pajiști în bazine colectoare 
artificiale, purtând nume exotice egiptene ca „euripi”, „canopi” 
sau chiar „nili”. Un bun exemplu de asemenea canale se vede și 
astăzi în așa-numita casă a lui Laureius Tiburtinus, la Pompei, 
unde pârâul iese dintre blocurile de marmură de un alb imaculat 
care formează o mică piramidă în centrul pajiștii. 

Din grădina romană nu trebuiau să lipsească nici animalele, în 
special zburătoarele. Pasărea ornamentală prin excelenţă era 
păunul, dar din fresce mai vedem și porumbei, mierle, vrăbii și, 
câteodată, ibiși și bâtlani. 

Păsările comestibile sau rare care nu prea se adaptau la un 
regim de semilibertate erau ţinute în uriașe voliere, prin 
interiorul cărora trecea deseori un firicel de apă, pentru a da 
iluzia că animalele se mai găseau încă în mediul lor natural. Aici, 
romanii mai rafinaţi, de exemplu, Lucullus în vila sa din 
Tusculum, puneau să se așeze masa cu paturi pentru oaspeti, 
permițându-le să guste bucatele cele mai fine în compania 
aceleiași păsări pe care o aveau în clipa aceea gătită pe 
platouri. 

O altă specie de păsări exotice, deși puţin răspândită, era 
deja bine cunoscută la Roma: cea a papagalilor. Împăratul 
Augustus le răsplătea, de exemplu, saluturile cu câteva 
monede; dar, când simpatia acestui princeps pentru păsările 
vorbitoare a crescut, solicitanţii înaripaţi deveniseră prea mulţi, 
așa că împăratul a încetat să le mai dea obișnuitul bacșiș, până 
când, în faţa refuzului său, o pasăre deosebit de vorbăreaţă i-a 
spus: „Operam  perdidi!", adică: „Am muncit degeaba!”, 


200 


făcându-l pe șiretul stăpân să-i dea din nou bănuţul obișnuit și 
meritat. 


CREȘTEREA PEȘTILOR 


Romanii, mâncăi incurabili, erau mari amatori de pește și de 
midii. Considerând insuficient pescuitul, în curând ei au făcut în 
așa fel încât să aibă peștele la dispoziţie în mari cantităţi și în 
toate lunile anului. Generali iluștri și oameni de stat s-au ocupat 
cu tenacitate de creșterea peștilor, astfel încât unii dintre ei au 
intrat în istorie mai mult datorită pasiunilor culinare decât prin 
cuceririle militare; este cazul celebrului Lucullus și al multor 
personaje cu nume sugestiv ca Licinius Murena, creator al 
primelor bazine de piscicultură, sau Sergius Orata, care a 
amenajat pe lacul Lucrinus mai multe bazine pentru stridii. 

Deși costurile pentru instalarea și întreţinerea acestor bazine 
erau foarte mari, creșterea peștilor de apă sărată în vivaria a 
devenit extrem de rentabilă: numai ea singură, vila de pe malul 
mării a lui Caius Irrius, furnizorul lui Caesar, asigura un venit de 
patru ori mai mare decât averea minimă necesară unui 
proprietar de pământuri pentru a fi admis în categoria 
senatorilor. 

Instalaţiile piscicole erau destul de sofisticate: temperatura 
trebuia ţinută în permanenţă sub control și era necesară o 
primenire continuă a apei, realizată de obicei legând bazinele de 
mare prin canale prevăzute cu porţi speciale din gratii. In plus, 
bazinele care conţineau pești mai delicați erau parţial acoperite 
cu plăci de sticlă în timpul iernii și ferite de razele soarelui în 
zilele calde de vară. În fiecare bazin era, în general, o anumită 
specie; stridiile și alte moluște erau, însă, aclimatizate în lacuri 
speciale având pe fund un strat de nămol fertil. 

Așa cum se întâmpla adesea cu volierele de păsări, câteodată 
și în mijlocul bazinelor era construită o platformă pe care aveau 
loc banchetele oferite de stăpânul casei. Marele bazin rotund al 
așa-numitei „Villa lui Lucullus” din Circeum, pare să aibă un 
asemenea spațiu. 

După ce era pescuit, peștele era fript și de aceasta se ocupau 
bucătari specializaţi, diferiţi de aceia care se ocupau de came și 
de sosuri. 

Pentru a obţine cel mai bun gust se folosea întotdeauna 
garum, celebrul sos, și el pe bază de pește, pe care romanii îl 
foloseau și pentru condimentarea altor mâncăruri. 


Peștele cel mai căutat era mreana. Așa că Apicius, în cartea 
sa intitulată Gastronomia, se întrecea în a oferi detalii în privinţa 
modului de preparare: 

Ingrediente ale sosului pentru mreana friptă: piper, leuștean, 
cimbru, șofran, ceapă, prune de Damasc, vin dulce, oțet, must 
fiert, ulei și garum. 

Ingrediente ale sosului pentru mreana rasol. piper, leuștean, 
chimen, seminţe de mărar, rhus, morcovi, miere, oţet, hrean, 
must fiert, ulei și garum. 

Ingrediente ale sosului pentru peștele prăjit: piper, chimion, 
seminţe de coriandru, busuioc și ruta, se pisează și se amestecă 
bine cu oţet, după care se adaugă o fiertură de morcovi, must 
fiert, miere, ulei și garum. 

După preparare, urma prezentarea la masă, de obicei 
fantezistă. Astfel, iată peștele refăcut în întregime după ce a 
fost umplut, sau decorat cu bucățele de carne, sau travestit în 
pui sau rață, cu ajutorul unor pene și al unui cioc, într-un joc de 
mistificări glumeţe care căpătau o la fel de mare importanță, 
dacă nu chiar mai mult, ca arta culinară propriu-zisă. 


203 


MAȘINĂRIILE DIN ANTICHITATE 


Știința și tehnica lumii antice erau mai dezvoltate decât se 
crede de obicei: chiar și astăzi mulţi sunt uluiţi aflând că 
astronomul Aristarh din Samos concepuse sistemul heliocentric 
cu optsprezece secole înaintea lui Copernic; sau că, în aceeași 
perioadă, Eratostene din Cirene știa să calculeze cu exactitate 
diametrul globului pământesc, în timp ce contemporanii lui 
Columb credeau că globul este mult mai mic decât este în 
realitate. Și ce să mai spunem de faptul că prima mașină cu 
aburi a fost proiectată de Heron din Alexandria cu două mii de 
ani înaintea britanicului James Watt? 

Mașinăriile lui Arhimede, printre care o fortăreață plutitoare și 
miticele oglinzi concave capabile să incendieze corăbiile 
inamice, focalizând asupra țintei lumina soarelui; mecanismul 
din Antikitia, capabil să calculeze pentru orice dată posibilă 
fazele lunii și poziția planetelor; păpușile mișcătoare şi 
automatele mecanice ale inginerilor din Alexandria; morile 
hidraulice ale lui Vitruvius; orologiile cu apă prezente în orice 
domus romană; mașinile de război de o putere de neînchipuit; 
navele puse în mișcare de roți cu pale; ascensoarele care 
aduceau fiarele în arenă; conductele cu aer cald pe sub 
pardoselile termelor; apeductele kilometrice care aduceau apa 
chiar și acolo unde acum este deșert; podurile zvelte și galeriile 
care străbăteau munții cu o precizie și azi de invidiat: în faţa 
acestor minuni, cineva s-a întrebat chiar de ce revoluția 
industrială nu s-a declanșat încă din primii ani ai erei noastre, în 
momentul celei mai mari dezvoltări a științei elenistice, a 
tehnicii romane și a unei imense piețe comune, omogenă din 
punct de vedere politic și cultural. 

Abundenţa mâinii de lucru ieftine, slaba dezvoltare a 
metalurgiei și o mentalitate care vedea în munca manuală o 
activitate nedemnă de un om liber sunt în general menţionate 
ca fiind principalele cauze ale absenței unei revoluţii industriale 
greco-romane. 

Istoria, însă, nu se face cu „dacă” și o asemenea dezbatere 
poate fi doar un obiect al curiozităţii: în fapt, minunatele mașini 
ale inginerilor din antichitate au fost rareori aplicate în producţie 
și aproape niciodată în muncile câmpului care au continuat, 


204 


chiar și în perioadele cele mai prospere, să fie efectuate cu 
unelte rudimentare și cu o eficienţă foarte scăzută. 


ROMA ȘI EXTREMUL ORIENT 


Roma și China, cele două mari imperii ale antichităţii, deși nu 
au întreţinut raporturi directe timp de multe secole, erau, 
desigur, reciproc la curent cu existența lor. 

Descoperind în vremea lui Claudius posibilitatea de a călători 
către India, în ciuda musonilor, romanii au venit în contact cu 
mărfurile orientale și au prins drag de ele. Bogatele și rafinatele 
clase conducătoare ale Romei au devenit în scurt timp 
cumpărătoare ale produselor de lux ca pietrele preţioase, 
țesăturile exotice și mirodeniile, printre care un loc de frunte îl 
ocupa piperul, folosit până și în prepararea dulciurilor. 

Printre toate aceste noi comori care proveneau din ţinuturile 
Orientului, mătasea chinezească a fost aceea care i-a încântat 
cel mai mult pe romani și a făcut ca între cele două imperii să ia 
fiinţă un comerț intens, prin intermediul negustorilor indieni, 
arabi și parți. 

Cu toate acestea, pentru chinezi, exasperant de etnocentrici, 
nimic din ceea ce era produs în afara Imperiului Ceresc nu era 
demn de vreun interes. Concepţia lor despre schimburile 
internaţionale se baza pe un singur principiu: să cumpere cât 
mai puţin posibil și să vândă cât mai mult, cerând să fie plătiţi în 
aur. Astfel că balanța comercială a romanilor, lacomi de mătase, 
al cărei proces de fabricaţie era învăluit în cel mai strașnic 
mister, începea să fie pasivă, cu efecte care, pe termen lung, s- 
au dovedit a fi foarte grave. 

Între timp, chinezii, care intuiseră afacerea, au făcut o 
încercare de a avea contacte cu Roma, fără a mai recurge la 
intermediari: în anul 97 d.Hr., Kan Ying, ambasador al Fiului 
Cerului, pornea către Urbs, cu misiunea de a stabili relaţii 
comerciale directe. 

De fapt, Kan Ying nu a ajuns decât până în Antiochia. Acolo, 
șireții negustori parți, temându-se că-și vor pierde câștigurile 
substanţiale pe care le obțineau, l-au convins că se află încă 
foarte departe de Roma și, ca să ajungă acolo, ar fi trebuit să 
străbată o întindere nesfârșită de ape: „Marea este prea întinsă: 
dacă vântul nu este prielnic, pot fi necesari chiar și doi ani 
pentru a ajunge dincolo de ea” a scris diplomatul chinez 
suveranului său și a făcut cale-ntoarsă, ratând o ocazie istorică. 


206 


În secolul următor, romanii au fost aceia care au preluat 
iniţiativa. Încă de la sfârșitul secolului |, negustorii din Roma 
porniseră înspre delta Mekongului, în actuala Indochina, 
schimbând produsele lor cu cele orientale, după cum o 
dovedesc farfuriile de sticlă de fabricaţie italică, descoperite în 
mormintele unor domnitori coreeni. 

În sfârșit, în 166 d.Hr., câţiva comercianţi latini, dându-se 
drept trimiși ai lui An-tun (Marcus Aurelius Antoninus), au ajuns 
în Imperiul Ceresc: „În al nouălea an al perioadei Yen-hsi, din 
timpul domniei împăratului Huan-ti, An-tun, regele din Ta-ch'in - 
„țara de dincolo de mare”, cum numeau chinezii Roma - a trimis 
o solie care a adus fildeș, coarne de rinocer și carapace de 
broască țestoasă: daruri, de altfel destul de putin prețioase”, au 
scris cronicarii chinezi cu o anume suficienţă. 

În consecinţă, încă o dată, romanii au reușit doar să vândă 
destul de puţin și au fost nevoiţi să se mulţumească doar cu 
cumpărarea mărfurilor chinezești, contribuind la hemoragia de 
metal preţios care va avea consecințe atât de nefaste, pe 
parcursul secolelor următoare, asupra economiei Romei. 


GLOSARUL TERMENILOR 
GRECEȘTI ȘI LATINI 


Ab Urbe condita: de la întemeierea Romei. Literal: „de la 
orașul întemeiat”. Prin tradiţie, data nașterii Romei este 21 
aprilie 753 î.Hr. 

Ambulatio: alee acoperită, portic destinat plimbării. 

Arca: ladă, cufăr, dar și casă de bani. 

Armaria: mobile mari din lemn, deseori perforat, destinate să 
conţină cărţi sau haine. Acestea din urmă, totuși, erau pastrate, 
mai frecvent în cufăr (arca, vezi). 

Armilla (plural, armillae): brățară. 

Ave (plural, avete): salut la întâlnire. 

Ave atque vale: la revedere și drum bun. „Et in perpetuum 
ave atque vale”, după cum este menţionat în roman, este 
salutul pe care poetul Catullus îl trimite fratelui său defunct. 

Balneatores: băieși. 

Basternari. sclavi care mână catării. 

Bulla: medalion rotund și gol pe dinăuntru, conţinând în 
general amulete pe care cei născuţi liberi le purtau de la naștere 
până în ziua în care îmbrăcau toga virilă. 

Calcei: cizmuliţe înalte, încheiate cu șireturi din piele. Cele 
ale senatorilor erau negre, cu patru panglici și o mică lună din 
argint ca ornament. 

Calidarium.: piscina cu apă caldă la terme. 

Capsarius: sclav însărcinat cu paza hainelor. 

Caupona: tavernă, cârciumă. 

Cervesia: bere, băutură puţin răspândită la romani. 

Chiton: haină grecească, purtată în special de tineri. 

Clientes: protejaţi ai unui personaj de vază, obișnuiți să 
aducă omagii stăpânului în schimbul unei sportu/a, adică un dar 
în natură sau în bani. 

Cosmetica: sclavă aflată în serviciul matroanelor aristocrate 
pentru toalete și operaţiuni de cosmetică. 

Dolium. (plural, dolii): urcior mare, carafă încăpătoare. 

Domina: doamnă, stăpână. 

Dominus: (vocativ: domine): domn, stăpân. 

Domus: casă mare pentru o singură familie numai cu parter, 
din care au rămas numeroase exemple la Herculaneum și la 


208 


Pompei. Existau mai puţin de două mii de asemenea case în 
întreaga Romă, unde, dat fiind costul prohibitiv al terenului, 
erau, în schimb, foarte frecvente așa-numitele insulae (vezi). 

Ergastula: dormitoare pentru sclavii de la ţară care, deseori, 
erau puși în lanţuri pe timpul nopții. 

Euripus (sau canopus): canal din marmură în care se 
scurgeau apele în grădini. _ 

Feria: zi de sărbătoare, nelucrătoare. In calendarul roman din 
perioada imperială erau mai mult de o sută. 

Ferula: nuia folosită de învăţători pentru a-i pedepsi pe elevii 
indisciplinaţi. 

Funalia: torţe de rășină care erau agăţate de zid pentru a 
realiza iluminatul nocturn. 

Gravitas: atitudinea solemnă care i se potrivea unui cetăţean 
roman. 

Gustatio: aperitiv. 

Kiria: doamnă, stăpână. Termen grecesc echivalent cu 
latinescul domina. 

Insula: (plural, insulae): clădire cu locuințe proprietate 
privată, cu mai multe etaje, chiar cinci sau șase, împărţite de 
obicei în apartamente de închiriat. Ruinele multor insulae sunt 
vizibile și astăzi în săpăturile de la Ostia veche. 

Lari. spiritele strămoșilor, protectori ai casei, cărora în fiecare 
domus le era dedicat un mic altar, numit /ararium. Erau venerați 
împreună cu Penates, zeii protectori ai fiecărei familii în parte. 

Laticlavus: panglică lată roșie care împodobea toga și tunica 
senatorilor. Cavalerii purtau și ei o panglică roșie, dar de 
dimensiuni mai mici. 

Lex lulia Municipalis: decretul lui lulius Caesar care 
interzicea circulaţia pe timp de zi a vehiculelor cu tracțiune 
animală în Urbs, transformând-o de fapt într-o insulă pietonală. 

Lunula: mica lună din fildeș sau argint care împodobea calcei 
senatorilor. 

Lupa: prostituată. 

Mos maior uni: vechiul obicei al părinţilor, adică totalitatea 
normelor etice și juridice stabilite de tradiţie. 

Nundinae: zile de târg, ca și perioada de nouă zile dintre o zi 
de târg și alta. 

Patres conscripti. senatori. 

Paelex: concubină, amanta unui bărbat căsătorit. 


209 


Pagus: sat. 

Palia: mantie de damă. 

Paterfamilias: membrul masculin cel mai în vârstă al unei 
familii, sub a cărui autoritate erau supuși toţi descendenții, 
oricare ar fi fost vârsta lor. 

Psittacus: papagal. 

Pugilares: tăblițe acoperite cu ceară, pe care se scria lăsând 
semne cu stilul. 

Subligaculum: fașă inghinală masculină. 

Sudatorium: cameră pentru baia de aburi, încălzită prin 
conducte așezate sub pardoseală sau în pereți. 

Synthesis: haină masculină grecească, folosită mai ales la 
cinele de gală. 

Tata: tată, tătic. 

Thermopolium: echivalentul roman al unui fast food, dotat 
cu tejghele în care erau înzidite vase mari de teracotă pentru 
supele calde. 

Toga praetexta: haină folosită de copiii romani până în ziua 
în care îmbrăcau toga virilis, ca și toga senatorilor și a 
cavalerilor, era împodobită cu o panglică roșie. 

Vale: (plural, vaiete): drum bun. Salut de despărțire. 

Verna: sclav născut în casă. 

Villa: mare reședință de la țară, construită nu numai pentru 
otium, ci și pentru producţia agricolă. 


GLOSARUL PERSONAJELOR ISTORICE 


Catilina: personaj politic care, în secolul | î.Hr. A urzit o 
faimoasă conjurație zădărnicită de Cicero. 

Claudius: împărat roman. Urmându-i la tron nepotului său, 
Caligula, în anul 41 d.Hr., Claudius a reabilitat autoritatea 
Senatului, a acordat cetățenie romană pentru numeroase 
colonii, a încurajat ascensiunea socio-politică a așa-numitei 
„Clase ecvestre”, a întărit dominaţia Imperiului asupra 
Mauritaniei, ludeii și Traciei. Luând-o pe Messalina în a treia 
căsătorie, după aceea s-a însurat cu nepoata sa, Agrippina 
Minor, care l-a determinat să-i adopte fiul avut de la Domitianus 
Enobarbus, viitorul Nero. 

Epicur. filosof grec. În anul 306 î.Hr., a inaugurat la Atena o 
școală filosofică (Grădina), deschisă atât pentru femei, cât și 
pentru sclavi. Tema gândirii epicuriene era căutarea fericirii; 
chestiune pe care filosoful o rezolva indicând instrumentul 
eliberator ataraxia, adică o sobră, senină, echilibrată detaşare 
de pasiunile vieţii. Îndepărtându-se treptat de tiparul său de 
origine greacă și, în ciuda multor opoziții (printre care cele ale 
primilor gânditori creștini), filosofia epicuriană a cunoscut un 
mare succes în lumea romană, părtașă la „popularizarea” pe 
care i-a făcut-o Lucretius în De rerum natura. 

Heron: matematician și fizician grec care a trăit în secolul | 
î.Hr. S-a ocupat de știință, inginerie și geometrie, punând la 
punct o mulţime de proiecte și invenţii. În optică a formulat 
legile reflexiei, în timp ce în geometrie s-a ocupat de studiul 
proprietăţilor triunghiurilor. 

Fabullus: pictor roman care, în timpul domniei lui Nero, a 
fost chemat să picteze în frescă Domus Aurea într-un stil 
complet nou. De la operele sale, descoperite în ruinele care, cu 
multe secole mai târziu, apăreau doar ca niște grote subterane, 
și-au luat numele așa-numitele picturi „grotești”, imitate de 
mulți artiști renascentiști. 

Messalina: soţia mult iubită a lui Claudius și mamă a fiilor 
săi, Octavia și Britannicus, va fi condamnată la moarte de către 
împărat când, după adultere repetate, va unelti împotriva lui 
pentru a oferi tronul amantului său, Sillius. 

Seneca: filosof roman, reprezentant de marcă al doctrinei 
stoice. După ce a fost persecutat de Caligula, s-a trezit implicat, 

211 


în timpul domniei lui Claudius, într-o intrigă de curte care l-a 
costat exilul în Corsica. Intors la Roma, a devenit sfetnicul lui 
Nero, dar s-a disociat curând de atitudinea politică și morală a 
acestuia. Condamnat la moarte pentru că participase la un 
complot împotriva împăratului, a preferat să-și ia singur viaţa, 
după regulile stoicismului. 

Spartacus: gladiator de origine tracă. În anii 70 î.Hr., s-a aflat 
în fruntea răscoalei sclavilor împotriva puterii romane. 
Comandând o armată de 40.000 de oameni, a înfruntat cu 
succes legiunile lui Licinius Crassus și Pompeius. În cele din 
urmă, însă, răscoala a fost înăbușită și ordinea restabilită cu 
brutalitate. 

Varus: general roman. Trimis de Augustus în Germania, a 
fost atras în Pădurea Teutoburg de Arminius, aflat în fruntea 
unei conspirații a barbarilor împotriva dominaţiei Romei. La 
Teutoburg, armata romană a suferit o dezastruoasă înfrângere 
(anul 9 d.Hr.) și Varus s-a sinucis. 


GLOSARUL LOCURILOR GEOGRAFICE 


Alestum: orașul Arles de astăzi. 

Baia: numit pusilla Roma, „mica Romă”, era un imens centru 
termal și cea mai elegantă staţiune de vilegiatură din 
antichitate. Își aveau acolo reședințele de vară personaje ilustre 
ale Romei, inclusiv împăratul. De-a lungul secolelor, terenul s-a 
scufundat ducând sub apele mării un mare număr de construcții 
romane, dar în Parcul arheologic mai pot fi vizitate ruinele sălilor 
termale și ale unor vile senioriale. 

Lucrinus: lac de coastă, între Puteoli și Baia, faimos în 
antichitate pentru creșterea stridiilor. Fenomenele  telurice 
frecvente în Câmpiile Flegree și în special erupția vulcanică din 
1538 care a dus la apariţia așa-numitului Monte Nuovo, s-au 
redus considerabil astăzi. 

Neapolis: Napoli de astăzi. 

Nemasus: Nîmes de astăzi. 

Pausilypon: Posilippo de astăzi. 

Pithecusa: |Ischia de astăzi, denumită de romani și Aenaria. 

Puteoli. Pozzuoli de astăzi. 

Taprobane: Sri Lanka de astăzi (insula Ceylon). 

Tuscana: Tuscania de astăzi, în provincia Viterbo. 


virtual-project.eu