Danila Montanari — [Publius Aurelius] 03 Parce Sepulto

a. A Eon a, 


PARCE 


SEPVILIO 


i EE r 


mine Lo 


— La o. A A — 


DANILA 
| COMASTRI MONTANARI 


p EEE 


mi iia 


i Ti 


TAN 


e. f alee co umm MR ëO O a i mm Ml adie m ue m at îm N mm at o Á i N Pa a u uM e 


SE 


ERER LS 


i jiji) il 


LI) 
5 Sum | 


și 


a. 
9 
p5) 
; < 
D R 
>v a 
3 Emo 
$a 
EAE 
sAr- 
A od B 
Doom 
= 5S 
AO 
3 2 
= D 
gr. 
= 
DA 255 
pe A a, = pare j 
4 > Ti CP V4 east AN 
ari iai NET, SAd 
NEon onia iA FERMA Warsih) i 


DANILA CAMASTRI MONTANARI 


Seria: Publius Aurelius. 
Un detectiv în Roma Antică 


Volumul 3 


PARCE 
SEPULTO 


Original: Un investigatore nell'antica 
Roma. Parce Sepulto (1999) 


Traducere de: 
RADU GADEI 


zi 
virtual-project.eu 


Editura: ALLFA, 2004 


PUBLIUS AURELIUS STATIUS 


POMPONIA 
CASTOR ȘI PARIS 
LUCIUS ARRIANUS 
ISPULLA CAMILLINA 
LUCILLA ȘI CAMILLA 
OCTAVIUS 

AELIUS CORVINUS 
NICOLAUS 
PANAETIOS 
IUNIAIRENEA 
NANNION 

LORIS 

MANLIUS 


PERSONAJE 


senator roman 
prietena senatorului 
liberții senatorului 
profesor de retorică, orator 
mama lui Arrianus 
fiicele lui Arrianus 
logodnicul Lucillei 
bancher, soțul Camillei 
secretarul lui Corvinus 
director de școală 
matematiciană faimoasă 
servitoarea Lucillei 
servitoarea Camillei 
elev 


Roma, anul 798 de la întemeierea Romei 
(anul 45 după Hristos, toamna) 


A noua zi înainte de Calendele lui Noiembrie 


Tolănit comod pe un divan din sufragerie, senatorul Publius 
Aurelius Statius sorbea cu înghiţituri mici vinul fierbinte de 
Falern, dând arareori, aprobator, din cap. 

Pomponia vorbea de aproape o oră și patricianul era deja 
edificat pe deplin în privința tuturor scandalurilor din Urbs, 
începând cu cele în care era amestecată frumoasa și ușuratica 
împărăteasă Valeria Messalina. Legănată de neîntrerupta 
sporovăială a matroanei, atenţia lui Aurelius se lăsa purtată 
încet-încet spre alte domenii de interes: obiectele de ceramică 
atică din colecţia sa, tratatul lui Columella despre grădini, nurii 
curtezanei Cynthia... 

— ... Fiica mea! exclamă în clipa aceea trupeșa matroană și 
Aurelius tresări, răsturnând cupa cu vin. 

— Am, câteodată, impresia că nici nu mă asculţi, îl mustră 
Pomponia, încruntându-se, în vreme ce un sclav grijuliu se 
repezea să șteargă vinul de pe masă. 

Era posibil ca Pomponia, chiar și acum... se gândea în vremea 
aceasta patricianul. Nu, își alungă el gândul: deși făcea tot 
posibilul să ascundă aceasta, matroana trecuse binișor de 
vârsta la care ar mai fi putut rămâne însărcinată. 

— Lucilla are aproape douăzeci și trei de ani, îi explică 
prietena sa. 

Poate că era o rătăcire a tinereţii, deduse senatorul, uluit 
peste măsură; un pas greșit de care bunul Titus Servilius, soțul 
Pomponiei, habar n-avea nici acum... 

— Se căsătorește peste cinci zile. Din păcate, Titus este în 
Lucania și nu va putea fi de faţă. Trăgeam nădejde că ai putea 
să vii tu în locul lui. 

— Dar, atunci, Servilius... exclamă Aurelius și mai uimit. 


— El a adoptat-o înainte de a pleca! Este fiica răposatei mele 
verișoare, Calpurnia - s-o ferească zeii de toate chinurile 
Tartarului - iar tatăl ei este Lucius Arrianus, profesorul de 
retorică, îl lămuri Pomponia. Singurul lor băiat a murit înainte de 
a îmbrăca toga bărbăţiei. Pentru că acum nu mai are 
moștenitori, Arrianus dorește să-l înfieze pe Octavius, cel mai 
bun elev al său, însurându-l cu fata sa, pentru ca, astfel, numele 
familiei să nu se piardă. In acest fel, însă, copiii ar fi considerați, 
din punctul de vedere al legii, frate și soră; prin urmare, pentru 
ca această căsătorie să se poată face era necesar ca Lucida să 
fie adoptată de cineva. Noi ne-am oferit imediat, nu-i așa că 
este un lucru nemaipomenit? 

Aurelius nu putu să nu aprobe o asemenea soluţie. 

— Ca mamă adoptivă a miresei, continuă Pomponia, eu 
trebuie să organizez totul: un ritual tradiţional, cu coruri 
nupţiale, Lucida purtând vălul roșu, petale de trandafiri 
răspândite peste tot și, desigur, un mare banchet! Prietenele 
sale au venit deja s-o ajute în alegerea păpușii pe care o va 
depune pe altar. 

Matroana își șterse o lacrimă de emoție. O tradiţie străveche 
cerea ca mireasa, în momentul nunţii, să-și sacrifice jucăria 
preferată ca semn al despărțirii de copilărie. 

— Am renunţat la fus și la fuiorul de lână pentru că nu mai 
sunt la modă, dar Octavius o va purta pe Lucilla în braţe atunci 
când va trece pragul camerei nupţiale. 

Aurelius confirmă prin aplecarea capului: cunoștea și el 
vechea credință conform căreia, dacă, din întâmplare, mireasa 
s-ar fi poticnit în faţa ușii, un asemenea incident nefericit ar fi 
însemnat o prevestire nefastă asupra vieţii ulterioare a cuplului 

— Poţi conta pe mine, o asigură senatorul. O fată de dădăcit 
era exact ceea ce-i trebuia Pomponiei: de când, cu mulți ani în 
urmă, fiul său căzuse în luptele cu părții, matroana își revărsa 
generoasa afecţiune asupra unui cârd de slujnice tinere care, 
însă, nu reușeau să-i satisfacă pe deplin neostoita sa vocaţie de 
mamă. 

În clipa aceea, larma unor glasuri venind dinspre atrium 
anunţă vizita unei femei. 

— Ea trebuie să fie, o s-o cunoști și tu! se bucură Pomponia, în 
timp ce sclavul vestitor pronunţa cu glas răsunător: 

— Lucilla Arriana! 


În prag apăru o fată de o frumuseţe răpitoare, cu chipul 
încadrat de palla care-i ascundea jumătate din frunte, acolo 
unde se arcuiau două sprâncene perfect desenate. Ochii 
migdalaţi, de o formă aproape orientală, priveau cu sfială în jos, 
așa cum se cuvenea pentru o tânără nemăritată aflată în fața 
unui bărbat important. Gâtul grațios se curba spre lobul urechii, 
unde se zărea o aluniţă delicată; gura, cu buza de jos mai 
proeminentă care îi dădea o expresie parcă puţin bosumflată, 
zâmbea timid. 

— Încântătoare făptură! șopti admirativ patricianul. 

— Ah, fata mea, l-ai dat gata pe senatorul Statius, care se știe 
cât este de pretenţios în privinţa femeilor! cotcodăci Pomponia, 
plină de mândrie. Totuși, tu, Aurelius, să nu te gândești la rele. 
Lucilla este pe cale să se mărite cu un băiat tare bun. Ești 
fericită, comoara mea? 

— ÎI iubesc pe Octavius încă de când eram mică, mătușă 
Pomponia. 

— Mamă! o corectă matroana, în timp ce patricianul asculta 
încântat această discuţie. O căsătorie din dragoste, cine-ar mai 
fi putut spera la așa ceva! La Roma, căsătoriile se aranjau din 
multe și diferite motive: împărțirea averilor, nevoia de sprijin 
politic, alianță între familii; destul de rar, însă, o afecțiune 
sinceră se număra printre toate aceste motive și, prin firea 
lucrurilor, cei doi soţi, după ce colaborau de bine de rău la 
nașterea unuia sau mai multor vlăstare, își trăiau fiecare propria 
sa viață, căutând în altă parte acele satisfacţii sentimentale pe 
care legătura conjugală nu mai era în stare să le ofere. Aurelius 
însuși se căsătorise la douăzeci de ani, dar, la puţin timp după 
aceea, un divorț rapid prin înţelegerea ambelor părţi pusese 
capăt unei conviețuiri furtunoase dintr-o pereche greșit 
alcătuită. 

— Am căutat peste tot să găsesc o coafeză care să se 
priceapă să facă un tutulus, cocul acela nupţial. Femeile se 
mărită acum arătând ca și cum ar merge la piaţă, după 
cumpărături! Nu mai există sentimentul unei solemnități, al unei 
ceremonii, se plângea Pomponia care, deși era teribil de 
nonconformistă, sau poate că tocmai de aceea, regreta deseori 
aspectele cele mai spectaculoase ale obiceiurilor strămoșești. Și 
ritualul tradițional cum manu era mai impresionant. Ubi tu 
Gaius, ego Gaia: unde vei fi tu, Gaius, voi fi și eu, Gaia. In felul 


6 


acesta, în vremurile de altădată, mireasa se consacra pe deplin 
soțului ei. 

— Devenind sclava lui, fără să aibă niciun drept: o fiinţă care 
își păstrează toată viaţa statutul de minoră! obiectă Aurelius. Să 
nu-mi spui că regreți epoca aceea, tocmai tu, Pomponia, care ai 
susținut întotdeauna egalitatea între sexe! 

Cât despre patrician, el era destul de mulţumit că nu se 
născuse în vremurile în care femeile trăiau zăvorâte în casă, 
torcând la lână. Acum, din fericire, femeile romane - măcar cele 
mai înstărite - se bucurau de multe libertăţi, prea multe dacă 
era să dea dreptate moraliștilor. Pentru cele sărace și pentru 
servitoare, însă, situaţia era alta: trudă istovitoare, copii 
nenumărați și, mai devreme sau mai târziu, moartea după o 
îndelungată agonie, din cauza unei nașteri mai dificile decât 
celelalte. 

— N-aș dori pentru nimic în lume să ne întoarcem la timpurile 
de demult! sări ca arsă Pomponia. Ştii foarte bine că tradiţiile 
devin interesante abia atunci când nimeni nu le mai ia în 
serios... Ah, dar noi o plictisim pe Lucilla cu trâăncăneala noastră. 
Ei, draga mea, totul este pregătit acasă la tine? 

— Da, mamă, răspunse Lucilla. Vă așteptăm în zori; astfel 
încât, înainte de nuntă, senatorul ne va putea servi de martor și 
la adopţia lui Octavius de către... Tânăra era destul de încurcată 
de toate schimbările din punct de vedere legal în relaţiile de 
rudenie. 

— Ah, dacă ar mai fi trăit sărmana Calpurnia, oftă matroana, 
în timp ce fata se hotăra în cele din urmă să-i spună și ea ceva 
acelui oaspete de vază. 

— Îți mulţumesc, nobile senator, pentru onoarea pe care ne-o 
faci prezidând nunta noastră, deși voi lua în căsătorie un bărbat 
de condiţie modestă. 

— În orice caz, după câte am auzit, este o minte strălucită, 
lucru mult mai important decât originea socială, zâmbi Aurelius. 

Lucilla zâmbi plină de mândrie, mulțumită de complimentul 
pe care puternicul patrician i-l făcuse viitorului său soț. 

— De ce nu rămânetți la cină? Dau poruncă să se pregătească 
imediat o mică gustare... propuse Pomponia. 

Aurelius se înfioră: „mici gustări” însemna, în general, pentru 
matroană, opt sau zece feluri și nu dintre cele mai ușoare. 


— Eu chiar că nu pot, interveni Lucilla spre salvarea lui. 
Trebuie să mă întorc repede acasă pentru ultimele pregătiri. 
Apropo, ați văzut-o pe Nannion? Parcă a înghiţit-o pământul! 

— Servitoarea aia mototoală a ta nu-ţi este de prea mare 
ajutor, nu-i așa? O să-ţi fac eu rost de câteva slujnice mai 
dezghețate, mai ales acum când o să te înhami la toate treburile 
care revin unei stăpâne a casei! promise Pomponia, foarte 
grijulie, grăbindu-se s-o conducă la ușă pe noua sa fiică. 

O găsiră pe Nannion în atrium, pierdută în contemplarea lui 
Castor, secretarul priceput la toate al lui Aurelius. Muieraticul 
libert, văzând cât de mare succes avea, era pe cale să 
pornească un atac decisiv la virtutea naivei fetișcane, când le 
observă cu coada ochiului pe cele două doamne care veneau pe 
coridor. Abandonându-și în mare grabă prada, grecul făcu una 
dintre acele plecăciuni supuse pe care știa să le execute 
perfect, dar fără a pune în ele nici măcar un dram de umilință 
autentică. 

— Ave, domina. 

Pomponia îl privi cu îngăduinţă; avea o adevărată slăbiciune 
pentru isteţul, chiar dacă nu și prea cinstitul servitor al lui 
Publius Aurelius, știind prea bine că el era întotdeauna gata să-l 
scoată pe stăpânul său din cele mai neașteptate încurcături. 

— În sfârșit, ai apărut și tu! spuse Lucilla. Mica sclavă, 
înroșindu-se până în albul ochilor, se grăbi să-și retragă mâna 
pe care o lăsase pradă în ghearele lui Castor. 

— O conduc eu pe fiica ta, Pomponia, se oferi Aurelius. Se 
face târziu și s-ar putea să dea peste vreun derbedeu. 

Străzile Romei nu erau sigure pe înserat, mai ales pentru o 
femeie drăguță și care părea înstărită: tâlharii și hoţii puteau 
apărea de după fiecare colț al străzii, fără a pune la socoteală 
bandele de tineri zurbagii care se legau întotdeauna de fete. 

— N-aș vrea ca, dacă acceptă s-o însoţești tu, să fie chiar mai 
riscant pentru ea decât dacă ar pleca singură! bombăni 
Pomponia, care cunoștea foarte bine înclinația lui Aurelius 
pentru aventurile galante. 

Brava  matroană îşi făcea, însă, probleme degeaba. 
Patricianul, deși aprecia frumuseţea fetei, nu se simţea atras de 
ea. Lucillei îi lipsea ceva: o fărâmă de maliţiozitate, poate, o 
pornire spre agresivitate sau, măcar, acea înclinaţie către micile 
nebunii care i-ar fi sucit minţile unui bărbat ca el. Așa că nu 


8 


minţi deloc atunci când îi jură prietenei sale că o va duce 
teafără și nevătămată pe logodnică acasă la tatăl ei. 


A patra zi înainte de Calendele lui Noiembrie 


În dimineaţa aceea fatidică, soarele încă nu răsărise când o 
lectică de ultima modă, cu geamuri opace și cu perdeluţe din 
pânză fină de in, pomi pe străzile pavate ale Romei, purtată de 
brațele puternice a opt nubieni cu pielea ca tăciunele. 

Sclavii anunţători deschideau drum cortegiului, acesta fiind 
urmat de o mulţime de servitori, în fruntea cărora mergea 
Castor, din cale-afară de elegant în bogata synthesis șterpelită 
din garderoba stăpânului său. Credinciosul secretar purta pe o 
pernă roșie cadoul de nuntă, o casetă de fildeș, frumos 
sculptată, în care se aflau zece flacoane de alabastru egiptean, 
pline cu creme parfumate cu smirnă, santal și trandafiri. Pentru 
a-și menţine toată puterea, cremele fuseseră păstrate în ce//a 
nivaria din pivniţă, printre blocurile de gheaţă în care Aurelius își 
ţinea la rece cervesia. 

— În sfârșit, am ajuns! căscă somnorosul patrician, încercând 
să se dezmorţească după trezirea la o oră atât de matinală. La 
ora aceea dinaintea vărsatului zorilor, mare parte din oraș se 
trezise și forfota obișnuită era în toi: micile prăvălii se trezeau la 
viaţă și negustorii, pentru care magazinul servea și de locuinţă, 
deschideau larg obloanele, făcând să dispară în grabă cu mișcări 
rapide urmele somnului de peste noapte: saltelele de paie erau 
făcute sul și ascunse pe acoperiș, fâșiile înguste de piele care 
serviseră drept suport pentru saltele erau transformate în mici 
divane și urmau să-i primească peste puţin timp pe primii 
clienţi; ca printr-o minune cerească, mesele, curățate la 
repezeală de resturile rămase de la cina din ajun, se 
transformau în tarabe pentru vânzare, pline până la refuz cu 
mărfuri de duzină care se adăugau la cele atârnate de frânghiile 
întinse de la un capăt la altul al străzii. 

Ca un noctambul ce era, Aurelius fusese de-a dreptul dat jos 
din pat de către Paris, grijuliul administrator care, singurul dintre 
servitori, știa să rămână surd la ocările somnoroase ale 
stăpânului și să-i amintească răbdător ce avea de făcut în 


10 


dimineaţa aceea. Îi trebuiau patricianului cam două ore pentru 
baie, aranjarea părului și alegerea veșmintelor, fără a pune la 
socoteală timpul pierdut cu complicata operaţiune a îmbrăcării 
decente a togii, cu toate cutele la locul potrivit și cu panglica 
purpurie a laticlavei pusă la vedere pentru a indica tuturor 
rangul său senatorial. Prin urmare, totul era în ordine ca pentru 
un adevărat părinte al patriei, când patricianul apăru în lectică 
în faţa casei lui Arrianus. 

— Ave, Aurelius! îl întâmpină acesta, întinzându-i pâinea și 
sarea în semn de bun venit. 

— Nobile senator Statius! exclamă un tânăr frumos, bine 
făcut, cu ochii negri și umezi, alergând să-i strângă braţul cu un 
gest plin de fermitate bărbătească, nici prea umil, nici prea 
arogant și care patricianului îi plăcu mult. Am auzit vorbindu-se 
despre minunata ta bibliotecă... 

— Octavius, doar n-o să începi o discuţie despre cărți chiar în 
ziua nunţii tale! îl întrerupse Pomponia, apărând și ea în aceeași 
clipă în fruntea unui cârd de servitoare. Dar unde este mireasa? 

— Incă se pregătește. Dacă vreţi să veniţi cu mine, o să ne 
ocupăm de actele de adopţie, interveni Arrianus, frecându-și, 
mulțumit, mâinile. 

Aurelius intră fără grabă în camera de primire, resemnat la 
gândul că se va plictisi de moarte. Era ceva care-l deranja în 
comportamentul retorului, se gândea senatorul în timpul acesta, 
un aer cam greţos și unsuros de politeţe bine controlată, atât de 
perfectă încât suna fals, la fel ca întrebările - de-a dreptul 
retorice - la care se cunoaște dinainte răspunsul. 

e 

După două ore pierdute urmărindu-i pe Arrianus și pe 
vorbăreaţa Pomponia, senatorul se întreba dacă nu mai începe o 
dată ceremonia nupţială. Dar, vai, nu ținuse seama de vizita 
elevilor: la un moment dat, din atrium răzbătu până la ei o larmă 
asurzitoare și profesorul de retorică se grăbi să arboreze un 
zâmbet larg pentru o asemenea împrejurare, în timp ce 
patricianul care, din imprudenţă, rămăsese alături de el, se trezi 
în scurt timp înconjurat de un grup de togi praetextae, tivite cu 
roșu, la fel ca a sa, pentru a sublinia importanţa sacră a acestei 
vârste a adolescenței. 

Banda aceea de copii dezlănţuiţi avea prea puţin de-a face cu 
sacralitatea, judecând după modul în care Aurelius fu îmbrâncit, 


11 


fără niciun respect faţă de însemnele sale senatoriale: 
cizmulițele sale perfect lustruite, împodobite cu mica lună de 
fildeș, se aleseră în curând cu urme de la puzderia aceea de 
picioare tropăitoare, iar toga impecabil aranjată, trasă în toate 
părţile de o mulţime de mâini lipicioase, își pierdu în scurt timp 
cutele savant potrivite. Unul dintre mucoșii aceia îi trânti în 
spinare bustul lui Homer așezat pe un raft al bibliotecii, în timp 
ce un altul se legăna în spatele său atârnat de perdeaua de la 
fereastră; un al treilea, cu o chică atât de lungă încât îi intra în 
ochi, apărea șchiopătând dinspre bucătării cu mâinile pline de 
prăjiturele șterpelite. 

Aurelius rezistă cu stoicism câteva clipe; apoi, după ce mai 
încasă un șut la glezne, hotărî că era mai prudent să se retragă 
înspre curtea interioară, acolo unde își putea pune cât de cât în 
ordine elegantele sale haine de membru al curiei. La puţin timp 
după aceea, după ce totul fu din nou în ordine, privi curios în jur, 
căutând un loc sigur în care să poată aștepta ca invazia să ia 
sfârșit. 

— Ei, da, nu este chiar un palat! se auzi o voce în spatele său, 
referindu-se la zidurile care aveau nevoie urgentă de tencuială 
și la olanele lipsă de pe acoperișul porticului. 

Patricianul se întoarse și căscă larg ochii, străfulgerat ca de 
un miraj atrăgător: mireasa era acolo, chiar între coloanele 
aproape ruinate, cu corpul mlădios înveșmântat într-o tunică 
roșie garnisită cu broderii aurii. Și, mai mult - minune a unui zeu 
generos! - în gesturile sale pline de graţie, în ţinuta mândră a 
umerilor, în privirea surâzătoare, se aprinsese acea scânteie 
fermecătoare de care păruse lipsită în casa Pomponiei. 

Senatorului îi scăpă o exclamaţie de surpriză și tânăra își lăsă 
capul pe spate făcând să unduiască pletele dese și negre, care 
lăsau să atârne, contrar tuturor regulilor modei și ale decenței, 
zulufi ondulaţi peste urechile împodobite cu două semiluni de 
aur. Doar împărăteasa, mult bârfita Messalina, mai îndrăznea să 
apară pieptănată astfel în public! 

Fata remarcă privirea uluită a patricianului și izbucni în râs. 
Râsul ei semăna cu un clinchet de tamburină, strigăt de triumf 
al unei vitalități care reușea cu greu să se păstreze în tiparele 
stricte ale corectitudinii și ale etichetei. 

— Lucilla? șopti Aurelius care nu-și putea crede ochilor. Când 
o văzuse prima oară, ochii oblici ai fetei erau lăsaţi cu sfială în 


12 


jos, în timp ce acum îl privea ţintă de sub sprâncenele negre, cu 
o strălucire de amuzament puţin nerușinat. 

— Greșești, sunt Camilla! râse din nou tânăra. Nu te mira 
atât, toată lumea cade în capcana asta: eu și Lucilla suntem 
gemene și nimeni nu reușește să ne deosebească! 

— Zeița Afrodita a vrut sa ne facă nouă, muritorilor, un dar 
dublu! exclamă patricianul cuprins de admiraţie. De ce, oare, 
Pomponia nu-i spusese nimic? Era sigur că răutăcioasa aia de 
matroană o făcuse dinadins. 

— Tu probabil că ești senatorul Statius, prietenul mătușii... 
Vino, vreau să ţi-l prezint pe soțul meu, șopti fata cu o ușoară 
strâmbătură care scoase în evidenţă expresia bosumflată a 
gurii. 

Înaintară unul lângă celălalt până în pragul camerei de zi și, în 
clipa în care Camilla trecu pe lângă el fără măcar să-l atingă cu 
șoldul zvelt, patricianul simţi trezindu-se în el un interes de 
nestaăvilit pe care Lucilla, deși foarte frumoasă și ea, nu i-l 
putuse stârni cu niciun chip. Femeia se dădu într-o parte ca să-l 
lase să treacă și senatorul intră în cameră, încă ameţit de cele 
întâmplate. 

Un bărbat, așezat la masa din marmură, era întors cu spatele, 
dar lui Aurelius îi fu suficientă doar o privire ca să-l recunoască: 
țeasta lunguiaţă, chelia prost ascunsă de trucurile coaforului, 
umerii laţi și căzuţi, braţele lungi și păroase ca de maimuţă. 

— Aelius Corvinus! exclamă, surprins, pe când cel strigat se 
întoarse rapid. 

— Ave, Aurelius, scumpul meu! Nu ne-am mai văzut de multă 
vreme! 

— De când ai încercat să-mi plasezi polițele acelea false, își 
aminti senatorul, care în mai multe rânduri avusese grijă să nu 
fie escrocat de vicleanul bancher. 

— Speram să mă refac după ce mi-ai făcut o concurenţă 
neloială în Gallia Cisalpină, încercă să se justifice Corvinus. Din 
vina ta, am fost nevoit să închid filiala de la Mantua! . 

— Nu mă miră că te-au părăsit clienţii, Aelius. Imprumutai 
bani cu dobânzi de camătă... 

— Nu fac pomeni, lucrez ca să câștig. Pe baza multelor moșii 
pe care le-ai moștenit de la nobilii și cumpătaţii tăi strămoși, tu 
îți poți permite să fii cinstit, dar eu aș da repede faliment dacă 


13 


m-aș mulțumi să cer doar doisprezece la sută pe an pentru banii 
pe care-i împrumut. 

— Este dobânda pe care-o permite legea. 

— Legea, legea! Dacă se pun atâtea opreliști iniţiativei libere, 
poţi să-mi spui tu unde o să ajungă economia? Ah, vremurile 
bune ale războaielor civile, când noi, bancherii, aveam pe mână 
toată ţara, deschizându-ne și închizându-ne pungile! Acum, însă, 
adio afaceri în stil mare: ne-au luat chiar și încasarea de taxe pe 
care au dat-o în grija funcţionarilor imperiali! În ziua de azi, 
trebuie să ne mulțumim doar cu fărâmiturile: câte un schimb de 
bani, ceva împrumuturi... Oricum, pe tine lucruri de astea te 
interesează prea puţin; am auzit că îţi administrează averea un 
libert! 

— Da, îl am pe bravul meu Paris. Cât despre mine, am mai 
mult decât reușesc să cheltui și nu ţin să adun alţi bani pe 
spinarea vreunui amărât ca vai de el! 

— Voi, aristocrații, sunteţi toţi la fel: leneși și vă pute orice. Nu 
știi, nobile senator Statius, că banii trebuie înmulţiţi, trebuie să 
producă în mod continuu? 

— Dobânzile tale sunt exagerate. Când pui prea mult pe 
spinarea măgarului, riști ca, mai devreme sau mai târziu, să pice 
lat de atâta greutate. 

Corvinus rânji. 

— Imperiul este plin de măgari și nici măcar într-un secol n-ai 
ajunge să-i vezi pe toţi căzând la pământ din cauza poverilor! Ai 
grijă, mai bine, să nu-mi mai pui bețe în roate cu principiile tale 
nobile, dragă Statius, sau îţi vei pierde averile. Ai văzut cum s-a 
terminat în Iberia? N-ai fost în stare să deschizi nici măcar o 
agenţie! 

— Așa este: birourile mele au fost complet distruse în niște 
incendii misterioase... 

— Astea-s riscurile afacerilor, dragă colega. Și, în ce privește 
cinstea, doar n-o să mă faci să cred că prietenia ta cu Claudius 
este cu totul și cu totul străină de exclusivitatea schimburilor în 
Numidia cu care te-ai ales! 

— O să te mire, dar chiar așa este, îi răspunse Aurelius. Pur și 
simplu, am oferit o garanţie mai mare și-mi pare rău că tu ai 
ieșit din afacerea asta. Știu că ai pus la bătaie o sumă frumușică 
pentru a-l convinge pe ministrul Pallas să te susţină. 


14 


— Mă rog, suntem chit, spuse împăciuitor Corvinus. Prin 
urmare, să dăm mâna și să nu ne mai împungem atât. Suntem 
aici ca să petrecem la o nuntă! 

— Apropo, te felicit pentru frumoasa ta soţie, spuse senatorul, 
arătând înspre Camilla care aștepta în tăcere, într-o atitudine 
supusă, de soţie devotată. 

— Frumoasă, nu? Dacă ai ști cât mă costă... Dar a fost o 
investiţie bună. Reputația aduce banii în meseria noastră și știi 
foarte bine că foarte mulţi oameni sunt dispuși să acorde credite 
unuia care dispune de o droaie de servitori, case luxoase și o 
soţie risipitoare. Pe de altă parte, au și ei dreptate întrucâtva: 
știi pe cineva care și-ar da cu plăcere banii pe mâna unui 
sărântoc? 

Patricianul o privi pieziș pe Camilla, stânjenit de tonul 
dezinvolt cu care bancherul vorbea despre soţia sa. Femeia nici 
nu clipea, dar lui Aurelius i se păru că deslușește, pe chipul ei 
frumos alcătuit, un fel de vicleană și rautăcioasăa satisfacţie. 
Totul nu dură decât o clipă; îndată după aceea, cu fața din nou 
surâzătoare, Camilla îl lua de braţ pe ofilitul său soț care aducea 
cu o maimuţă. 

e 

— „Divină Safo, cu părul de violete”, cânta Alceu! spunea 
Arrianus. Aurelius nu-l asculta: exasperat de prea multe 
declamații, gândurile și privirile sale erau atrase de frumoasa 
Camilla care şedea supusă în apropierea lui. 

— Eu mi-o închipui, frumoasă, acolo, în orgiile de pe insula 
Lesbos, îi ținea Octavius isonul. 

— De fapt, sărmana Safo era foarte urâtă! îl contrazise o voce 
mândră care venea din fundul sălii. O femeie înaltă și 
colțuroasă, cu păr des, castaniu, strâns într-un conci după moda 
grecească, își făcuse intrarea în camera de zi, răspândind de jur 
împrejur o mireasmă puternică de levănţică. 

Pomponia avu un gest de indignare, recunoscând-o pe noua 
venită. Panaetios, directorul școlii, sări, însă, în picioare cu un 
respect adânc. Aurelius îl observase mai devreme pe bărbatul 
acela, în atrium, alături de Octavius, mergând dintr-un loc în 
altul prin învălmășeala produsă de elevi: slab și uscăţiv, cam de 
treizeci și cinci de ani, îmbrăcat din cap până în picioare cu o 
grijă deosebită, ca a unui maniac. Buclele de păr blond, obrajii 
supți perfect bărbieriţi, unghiile lucioase și rotunjite, întreaga lui 


15 


înfățișare vădea o eleganţă plină de distincţie pe care unii ar fi 
putut-o considera exagerată la o persoană de condiţia lui. Este 
adevărat că Panaetios era un om cultivat și înstărit, dar 
rămânea tot un libert. 

Între timp, profesorul de retorică se grăbea s-o întâmpine, plin 
de fericire, pe musafira nou apărută. 

— lunia lrenea! Nu speram că o să mă onorezi cu vizita ta! 
Nobile senator Statius, pot să-ţi prezint... începu Arrianus. 

— Pe faimoasa matematiciană și filoloagă lrenea? i-o luă 
înainte Aurelius. Nici nu-i nevoie: faima ei s-a răspândit în tot 
Imperiul. 

Femeia se arătă plăcut impresionată de o asemenea 
apreciere, înclinând capul cu aer oarecum superior și patricianul 
își dădu seama că-l cerceta cu atenţie. 

— lunia a fost cândva musafira școlii noastre din Roma și a 
fost chiar profesoara fiicelor mele! explică Arrianus cu mare 
mândrie. 

— Mă rog, poate că Safo nu era frumoasă, bolborosea în 
vremea aceasta Octavius, încercând să capteze din nou atenţia 
celor de față, dar, simplitatea sa graţioasă... 

— Simplitate  graţioasă? Divina Lesbia era destul de 
înfumurată și avea o slăbiciune pentru veșmintele de lux și 
pentru bijuteriile orientale, încheia discuţia savanta, în timp ce 
tânărul tăcea, tulburat. 

— Văd aici numai pe una dintre elevele mele, spuse femeia 
care devenise imediat centrul atenţiei tuturor. Care dintre ele? 
N-am reușit niciodată să le deosebesc! 

— Sunt Camilla: sora mea este încă în baie, dar acum probabil 
că a intrat pe mâinile servitoarei care o piaptănă. Auzind 
aceasta, Pomponia făcu un gest de satisfacţie: tutu/us, 
pieptănătura miresei, era capodopera sa, studiată buclă cu 
buclă. 

— Și zi așa, Octavius, te-ai hotărât să te însori cu 
matematiciana, nu cu poetesa! observă savanta, fără prea 
multe menajamente. 

— Vai de mine, lumea se mai schimbă, lrenea! îi sări în ajutor 
Camilla. De la o vreme eu nu mai scriu versuri, iar sora mea a 
încetat mai demult să-și petreacă toată ziua cu teoremele. 

— Păcat, voi eraţi atât de înzestrate! Pe de altă parte, când 
ajung la vârsta în care feminitatea lor înflorește, multe tinere 


16 


uită de interesul pentru cultură și sunt atrase de altceva, mai 
frivol. De aceea avem atât de puţine femei în literatură și în 
știință... 

— Tu, lrenea, preciză Panaetios, ești, în orice caz, o excepție 
ilustră! 

— Pentru că nu am un soț căruia să-i fac mereu pe plac și nici 
nu mă simt în stare să duc o luptă inegală cu scurgerea timpului 
pentru a păstra câteva zile mai mult din trecătoarea tinereţe. 

Aurelius o privi mai atent: nu se putea spune, de fapt, că 
femeia era cu adevărat frumoasă, cu pomeţii proeminenţi și cu 
trăsăturile feţei cam aspre; avea, însă, ceva special, ceva 
excentric care o făcea mai atrăgătoare din punctul său de 
vedere. 

— Există tipuri de tinereţe care nu au de-a face cu vârsta, îi 
șopti el cu convingere, luând seama să nu-l audă Pomponia 
care, foarte atentă la felul cum arăta, s-ar fi putut simți jignită 
de o asemenea apreciere. 

— Fără îndoială, căsătoria înăbușă spiritul creativ al femeilor, 
comenta brava matroană în clipa aceea. Eu însămi, înainte de a 
mă mărita cu Titus Servulius, mă ocupam cu scrisul. 

— Strofe safice? Cântece anacreontice? întrebă lrenea cu 
politeţe exagerată. 

— Reţete de bucătărie, în versuri, o lămuri cu mândrie 
Pomponia. Îmi aduc aminte și acum una pentru stridii... 

— Este greu să te mai ocupi de ode și de iambi după ce te 
măriţi! o întrerupse Camilla. În ce mă privește, deși am servitori 
și slujnice berechet, nu mai am timp pentru așa ceva. Grija 
pentru soțul meu îmi ia tot timpul. Apropo, uite-l că se întoarce 
cu nelipsitul Nicolaus. Dacă vreți să trăiţi în deplină intimitate cu 
bărbatul pe care-l iubiţi, zâmbi ea, nu vă măritaţi niciodată cu 
un bancher: secretarul său are întotdeauna întâietate! 

Într-adevăr, Aelius Corvinus mai zăbovea în prag ca să mai 
dea niște ordine unui tânăr voinic care părea mai degrabă un as 
al arenei, decât un contabil, judecând după pachetele de mușchi 
care se vedeau sub mânecile scurte ale tunicii sale. 

Aurelius își înfrână un gest furios. Aflase de la Pomponia că 
biata Camilla fusese nevoită să se mărite cu bancherul acela 
mult mai vârstnic decât ea la numai șaptesprezece ani, 
negociată ca un simplu obiect pe piața tristă a căsătoriilor din 
interes. 


17 


— Ce face Ispulla? se interesa în timpul acesta lunia lrenea. 

— Mama vă roagă s-o iertaţi că nu va lua parte la ceremonie, 
își ceru scuze Arrianus. Este bătrână și bolnavă. De când nu se 
mai poate ţine pe picioare și trebuie dusă pe braţe de sclavii din 
casă, preferă să nu mai iasă din camera ei. 

In clipa aceea, de la micul orologiu cu apă aflat pe o coloană 
se auziră notele argintii ale unei frânturi de melodie și se 
întoarseră cu toţii către obiectul de un deosebit rafinament. 
Numai cu prețul acelui obiect, calculă Aurelius, stăpânul casei ar 
fi putut cu ușurință să repare ţiglele și coloanele din curte. 

— Este ora a patra, să începem să ne pregătim, anunţă 
Octavius. 

— Lucilla cred că s-a îmbrăcat deja: i-am spus lui Nannion s-o 
anunţe... Dar pe unde o fi sclava aia toantă? Acum câteva clipe 
se fâțâia pe coridor cu servitorul acela ciudat îmbrăcat ca un 
prinţ, spuse Camilla cu nemulțumire în glas, ieșind din încăpere. 

Aurelius se grăbi s-o urmeze. 

— Vin și eu cu tine; vreau să mă asigur că nu-mi face Castor 
vreo poznă, se oferi el grijuliu. N-ar fi fost o cucerire prea dificilă, 
se gândea el cu obrăznicie: o femeie tânără și frumoasă, legată 
de un soţ ca Aelius Corvinus, cu siguranță nu aștepta altceva 
decât un bărbat ca lumea care să fie dispus s-o înveselească... 

Totuși, când sora geamănă a miresei îi aruncă o privire, 
patricianul își dădu seama cât de superficială și de pripită fusese 
aprecierea sa: Camilla îl privea cu răceală, cu acel aer voit 
indiferent cu care sunt priviţi, de obicei, pisălogii. 

— Îți mulţumesc pentru ajutorul pe care ești gata să mi-l dai, 
dar sunt în stare să-mi controlez cum trebuie servitorii: am 
aproape douăzeci și trei de ani și de cinci ţin în mână o familia 
de o sută de suflete. În orice caz, dat fiind că ești aici, ar fi bine 
să-l chemi la ordin pe secretarul tău. 

— N-ar fi deloc bine s-o lași pe fata aceea pe mâinile 
șmecherului ăluia de levantin. Castor este convins că are un 
farmec deosebit! mârâi Aurelius. 

— Nu-i singurul: mulţi bărbaţi se supraapreciază, îi replică sec 
Camilla, aruncându-i o privire atât de semnificativă încât făcu să 
îngheţe pe buzele patricianului vorbele meșteșugite pe care și le 
pregătise din timp ca să facă o impresie strălucită. 

Exact în clipa aceea, Castor, arătând impunător în hainele lui 
de gală, apăru din vestibul, mângâindu-și cu un aer mulţumit 


18 


barbișonul ascuţit. Nannion îl urmărea cu o privire încântată: nu 
mai era nicio îndoială că servitorul avusese un succes mai mare 
decât stăpânul... 

— Nannion, ce tot pierzi vremea pe aici? o certă Camilla. Ajut- 
o mai bine pe Lucilla, decât să stai la palavre cu tipul ăsta! 

— Stăpâna este încă în baie, înghiţi în sec mica sclavă, 
desprinzându-și pentru o clipă ochii de la triumfătorul său 
cuceritor. 

— Cum asta? exclamă Camilla, ridicând îngrijorată din 
sprâncene. 

— A poruncit să nu fie deranjată, se apără Nannion, sigură pe 
sine: un ordin este un ordin, părea să sublinieze ea, și o bună 
sclavă se supune fără să cârtească. 

— Dar a trecut deja un ceas de când am vorbit cu ea... Oh, pe 
toţi zeii, nu i-o fi cumva rău? murmură ea, pornind valvârtej 
către terme. 

Ușa vestiarului era închisă și în prag moţăia o servitoare 
ținând în braţe un prosop curat. 

— Nu se poate intra: domina... 

— Dă-te la o parte, proasto! o împinse în lături Camilla și puse 
mâna pe clanța ușii. Zei ai Olimpului, este zăvorâtă pe 
dinăuntru! Faceţi ceva, repede! 

Patricianul se gândi să profite din zbor de ocazia aceea de aur 
ca să arate cât de bărbat și de hotărât era: își adună toate 
forțele, își făcu vânt și se repezi în goană asupra ușii, izbind-o 
năprasnic cu umărul. Dar, fie că zăvorul era deosebit de 
rezistent, fie că nerăbdarea de a se arăta cât mai util îl 
împiedicase să obţină succesul dorit, nu se alese de pe urma 
acelui gest îndrăzneț decât cu o durere cumplită în umărul 
stâng. Ușa se încăpăţâna să rămână tot închisă. 

— Lucilla, Lucilla! striga în acest timp sora miresei, fără a 
primi dinăuntru niciun răspuns. 

— Îmi daţi voie, domine? Castor ajunsese în spatele 
stăpânului său cu mersul lui fără niciun zgomot, ţinând în mână 
ceva care semăna cu un cui. 

— Este în zadar, nu cedează! făcu Aurelius, resemnat. 

— Cu femeile și cu ușile, stăpâne, metodele dure nu dau 
niciun rezultat: lasă-mă pe mine să încerc, spuse secretarul lui 
Aurelius, strecurând în broasca ușii bucata de metal subțiată. 
Aceasta este o clavis adultera care se potrivește la orice 


19 


broască. Se mai numește și șperaclu; am unul întotdeauna la 
îndemână, poate fi util în multe împrejurări. 

După o clipă, limba zăvorului fu ridicată. Camilla se repezi în 
vestiar, urmată de Nannion, înspăimântată peste măsură, și 
alergă către cal/idarium, de unde se vedea ieșind un nor de aburi 
deși, fierbinţi. 

Patricianul se gândi o clipă că ar fi putut să ofenseze 
pudoarea virginală a tinerei mirese dacă el, ca bărbat, ar fi dat 
năvală în baie și se hotărî să nu ia în seamă o asemenea 
eventualitate: traversă din două salturi anticamera și o ajunse 
din urmă pe Camilla, chiar în clipa în care aceasta se apropiase 
de piscina din marmură aflată în mijlocul încăperii. 

— Nu-i aici, șopti femeia înmărmurită, privind ţintă cada 
goală. 

Aurelius privi în jurul său, prin perdeaua de abur: pe perna de 
pe scaunul de piatră se zărea aruncat un cearșaf alb; alături, un 
clopoțel, un medalion din obsidian, o agrafă de păr din jad și un 
pieptene din carapace de broască ţestoasă pe care strălucea, 
gravat cu litere de aur, numele proprietarei, Lucilla. Pe etajeră, 
în perfectă ordine, toate ustensilele feminine pentru machiaj: 
pulbere pentru curăţarea dinţilor, sticluțe, borcănașe cu 
balsamuri, bastonașe de os și o cochilie de scoică având în ea 
praful negru pentru machiajul ochilor. Nici urmă, însă, de 
mireasă. 

Patricianul privi mai atent și întrevăzu în ceața lăptoasă a 
aburilor, o ușiță îngustă care ducea într-o altă încăpere alăturată 
primei. 

— Ce este acolo? întrebă. 

— Sălița pentru nămoluri: sora mea o folosește rareori... 

În aceeași clipă, Nannion, cu o curiozitate apropiată de 
inconștienţă, se apropia de pragul cămăruţei. Aurelius se repezi 
de îndată pe urmele ei: mica încăpere era cufundată într-un 
întuneric dens, risipit cu greu de lumina care venea de la 
ferestruica din alabastru. Lângă perete, chiar sub fereastră, o 
treaptă cobora spre o adâncitură din podea. Și, pe treapta 
aceea, se vedea o grămadă fără formă, negricioasă, 
îngrozitoare... 

Nannion strigă, speriată, în timp ce Camilla se prăbușea pe 
pardoseală: în raza slabă de lumină venită dinspre ferestruică, 
pe fondul cenușiu al granitului, o mână neagră și chircită, cu o 


20 


crustă de nămol pe ea, se vedea de pe marginea piscinei, 
îndreptând în sus degetul alb, ca și cum l-ar fi oferit pentru ca 
un murdar zeu de sub pământ să pună pe el inelul de nuntă. 

e 

— Ce spune Hipparh? întrebă Aurelius pe un ton nerăbdător 
când ajunse în sufrageria casei sale. 

Trecuseră doar câteva ore de la moartea Lucillei și patricianul 
îi dăduse deja medicului său personal o cantitate mică din 
nămolul în care fusese găsit trupul fetei. 

— Are nevoie de câteva zile ca să-l examineze cum trebuie, 
domine. Nu-i ușor să-ţi dai seama dacă nu cumva conţine o 
substanţă străină. 

— Mă tem că s-ar putea să găsească așa ceva: nenorocirea 
aceasta atât de ciudată nu mă convinge deloc, insistă senatorul. 

Aurelius cunoștea bine asphaltita, acea smoală neagră și 
grasă din deșert, numită și „ulei de piatră” pentru că ieșea la 
suprafață direct din pământ: existau zăcăminte întregi la sud de 
lerihon, nu departe de locul în care, conform miturilor evreilor, 
un oraș desfrânat fusese distrus de furia divină și o femeie prea 
curioasă fusese transformată într-o statuie din sare. El însuși, 
după ce vizitase locurile acelea aride, fusese tentat să încerce 
puternicul bitum, dar, curând, mirosul neplăcut pe care-l emana 
îl convinsese să se reîntoarcă la tradiţionalele împachetări cu 
argilă. 

Asphaltita era, de-acum, folosită în mod curent, astfel încât, 
pe coastele de sud de la Yam ha Melah, marea sărată și fără 
viaţă din ludeea, apăruseră de mult timp ateliere și fabrici care 
exportau în toată lumea balsamuri, alifii și săruri de baie: 
Cleopatra însăși apelase la izvoarele acelea pentru a-și îngriji 
trupul și, de atunci, nimeni de care să fi auzit patricianul nu 
avusese parte de efecte negative ale unor astfel de tratamente. 

— Cu siguranță, a fost vorba despre o criză cardiacă, observă 
grecul. Băile de nămol obosesc câteodată inima. 

— De ce atunci nu s-a folosit de clopotelul pe care-l avea la 
îndemână ca să cheme vreo slujnică? 

— Poate că n-a mai avut timp sau poate că n-a reușit să mai 
ajungă până la el: criza a apărut pe neașteptate, dat fiind că, 
doar cu un ceas înainte, se simţea foarte bine, cel puţin după 
spusele surorii ei. Doar dacă n-a minţit Camilla... 


21 


— Nu, a văzut-o din spate, lângă cadă, și o servitoare care 
intrase ca să-i aducă un prosop uscat. 

— De ce îţi mai storci creierii atât, domine? Fata era singură 
în cameră și afară, în faţa ușii, se afla o servitoare făcând de 
pază. 

— Servitoarea aceea venise doar de câteva minute și, dacă 
vorbim de ușa zăvorâtă, tu însuți mi-ai arătat cât este de ușor să 
deschizi orice broască. Ca să te închizi înăuntru, este un zăvor 
care se trage cu mâna: chiar Lucilla poruncise să se pună pentru 
ca nimeni să n-o deranjeze în timp ce făcea baie; nimeni nu-și 
mai amintește pe unde ar putea fi cheia cu care se putea 
manevra pe dinafară zăvorul, pentru că n-a mai fost folosită de 
ani buni. De aceea a trebuit să intervii tu, cu șperaclul. 

— Și ce poate să însemne asta? îi replică, nedumerit, Castor. 

— Cu o oră înainte, când a ieșit servitoarea care adusese 
prosopul, ușa era deschisă: ca să ajungă de la cadă la ușă și să 
se încuie înăuntru, Lucilla ar fi trebuit să treacă nu numai prin 
calidarium, ci şi prin vestiar. Or, după cum confirmă atât sora 
sa, cât și servitoarea, fata abia ieșise din baie, astfel încât ar fi 
fost nevoie să observăm niște dâre de apă pe pardoseală, pe 
acolo pe unde trecuse. Dar, pe jos, totul era uscat. 

— Ei poftim! Poate că a fost încălţată cu papuci... 

— În cameră nu se aflau nici pantofi, nici papuci. 

— Poate că s-a șters bine pe tălpi... 

— Asphaltita se aplică pe pielea umedă: de ce să se șteargă, 
dacă trebuie să se ude din nou imediat după aceea? In plus, 
Lucilla nu avea câtuși de puţin inima șubredă, iar nămolul din 
ludeea, de când e lumea, n-a ucis niciodată pe nimeni. 

— Sărăcuţa de ea, o iubea toată lumea: cine ar fi avut vreun 
interes să-i ia viaţa? 

— Poate că n-au vrut s-o lovească pe ea: nu făcea niciodată 
băi de nămol, pe când Arrianus le folosea pentru a-și trata 
psoriazisul și, câteodată, profita și Camilla de nămol ca să-și 
facă pielea mai netedă. 

— Așadar, după tine, nu este vorba câtuși de puţin de o 
nenorocire și, în plus, victima ar fi trebuit să fie alta... Mergi 
prea departe cu imaginaţia, stăpâne: pe măsură ce 
îmbătrânești, vezi numai crime peste tot. Când te distrai cu 
niște cucoane pe cinste, erai mai puțin bănuitor. 


22 


— Abia am trecut de patruzeci de ani, Castor, cea mai bună 
vârstă din viața unui bărbat și am fost la Cynthia chiar și 
săptămâna trecută! protestă Aurelius, simțindu-se ofensat. 

— Cynthia, o curtezană! exclamă Castor, afișându-și pe față 
disprețul. Îţi plac cuceririle dificile, așteptările îndelungi care fac 
ca plăcerea să fie mai mare, domine. Camilla aceea, de 
exemplu: o femeie rasată, cu un caracter mândru și nesupus, 
exact tipul de femeie care ţi-ar fi fost pe plac altădată. Şi, în 
plus, bărbatul ei este un fel de maimuţoi bătrân... Păcat că tu 
preferi acum plăcerile pașnice pe care ţi le oferă arta și filosofia! 

— Ajunge! îl întrerupse Aurelius, destul de nervos. Chestiile 
astea nu te privesc pe tine! 

— Crezi? făcu grecul cu un aer care spunea multe. 

— Să nu-mi spui că ai vreun interes personal în afacerea asta, 
Castor... poate micuța Nannion? 

— Nu, Aelius Corvinus, îi explică libertul. Aveam un tovarăș la 
Alexandria, un băiat bun, pe nume Cherilos, nummularius într-o 
bancă de lângă port. Sărmanului băiat i s-a întâmplat într-o zi 
să-i propună unui client important o mică șmecherie, nu foarte 
importantă... 

— Să nu-mi spui că prietenul tău, zaraful, a încercat să-i 
plaseze ceva bani falși vulpoiului ăluia de Corvinus! exclamă 
Aurelius. Îmi închipui că bancherul l-a denunţat, 

— Oh, nu! L-a obligat, în schimb, ameninţându-l că-l dă pe 
mâna justiţiei, să lucreze pentru el. Bineînţeles, atunci când 
înșelătoria a fost descoperită, cine crezi că a plătit oalele 
sparte? Sigur că nu Corvinus care a spus că n-avea habar de 
nimic. Băiatul avea sănătatea cam șubredă și, de atunci, n-am 
mai știut nimic despre el: cred că a îndurat cu mare greutate 
chinurile pușcăriei. 

— Prin urmare, ai vrea ca eu... 

— Ai spus dintotdeauna că acest Corvinus este un rechin, nu? 
Și de ani buni încerci să-i dai în vileag escrocheriile, dar nu 
reușești! Acum, ai două săgeți în arc: o nevastă frumoasă și o 
moarte ciudată... De fapt, nu spune nu, fata aceea te atrage. 

Rolul de răzbunător al unui pungaș de doi bani îi plăcu lui 
Aurelius, care n-avea nevoie decât de un motiv cât de mic 
pentru a porni pe urmele Camillei. Este adevărat că femeia nu 
se arătase prea dispusă să se lase cucerită de el, dar răceala 
aceea aparentă se datora, cu siguranţă, doar împrejurărilor nu 


23 


prea potrivite; comportarea sa ar fi fost cu totul alta dacă ar fi 
reușit să o întâlnească între patru ochi... 

— M-ai convins, Castor: voi pregăti o scrisorică pe care o vei 
duce tu însuți la casa Camillei, ca să i-o înmânezi ei personal, îi 
porunci patricianul, sever, luând călimara și o foaie de papirus. 
Profită de ocazie ca să dezlegi și limba slujnicelor: vreau să știu 
cum se îmbracă, ce parfumuri folosește și, mai ales, cu ce 
bărbaţi se întâlnește. Ah, încearcă să te dai bine și pe lângă 
zvăpăiata aia de Nannion, nu se știe niciodată. Eu mă duc să-i 
fac o vizită Pomponiei. 

— Sărmana matroană! Ai face o faptă bună s-o mângâi puţin 
în durerea ei, domine: dacă Pomponia și-ar putea concentra 
toate energiile ei în căutarea unui vinovat în carne și oase, în loc 
să se resemneze și să dea vina doar pe soartă... 

„Da”, gândi Aurelius. „Dintotdeauna oamenii preferă să aibă 
un vinovat cu care să se răfuiască, decât să accepte orbirea 
unui destin care nu este în stare să facă diferențieri. 
Pedepsindu-l pe vinovat, ei cred, cu adevărat, că restabilesc o 
imagine a acelei justiţii pe care cruda natură și întâmplarea par 
s-o ignore: aceea dintre Parce, legată la ochi, care retează firul 
vieții unui om, nu ţine seama nici dacă sunt tineri sau bătrâni, 
nici dacă sunt buni sau răi. Dacă ceasul său nefast era deja 
stabilit, Lucilla ar fi murit în orice caz: la ce bun să mai 
scormonim prin secretele ei? 

Parce sepulto. Poate că era cazul ca morţii să fie lăsaţi să se 
odihnească în pace... 


Pomponia era deznădăjduită. 

— Să moară așa, în chiar ziua nunţii, doar din cauza unei băi 
de nămol... încă nu pot să cred! repeta ea cu disperare. 

— Nici eu, lăsă să-i scape Aurelius. 

Matroana ridică imediat capul, ștergându-și ochii cu vălul de 
doliu. 

— Doar nu te gândești că ar putea fi vorba despre o... 

Cuvântul „crimă” nu fu pronunţat. Nu era câtuși de puţin 
nevoie: se putea ghici după sprâncenele încruntate ale 
Pomponiei, după buzele strânse ale lui Aurelius. 

— Ca să fiu sincer, nu sunt deloc sigur că ar exista ceva care 
scârțâie în toată afacerea aceasta... încercă să se corecteze 
patricianul, dar matroana intrase deja la bănuieli. 


24 


— Sunt gata să te ascult! se încordă ea brusc, ca un legionar 
în fața centurionului său. Tactica pe care Castor i-o sugerase 
stăpânului său dădea deja roade. 

— Ei, atunci, spune-mi tot ce știi despre familia Arrianus. 

— Nu-i greu: el este fiul Ispullei Camillina, dintr-o veche 
familie de cavaleri. Tatăl lui, un om de vază din Perusia, l-a 
trimis să studieze la Roma încă de când era copil și, în scurt 
timp, a devenit unul dintre cei mai buni grămătici ai Romei. 
Acum două decenii, când a înfiinţat prima școală, nu accepta 
decât elevi adulţi și bine pregătiți de pe urma cărora se alegea 
cu multă glorie și cu foarte puţini bani. După câţiva ani destul de 
grei, a trebuit să se adapteze la cerințele pieței, deschizând 
cursurile ciclului primar. Acesta a fost norocul lui. 

Ştii bine că, astăzi, aristocrații și marii bogătași ezită să-și dea 
odraslele la o școală de stat și preferă să angajeze preceptori 
dispuși să se mute cu copiii mai departe de Roma; Arrianus, în 
schimb, s-a orientat câtre homines novi, funcţionari, 
comercianţi, provinciali care visează pentru copiii lor un viitor 
sigur în administraţia imperială. Angajând o mulţime de oameni, 
aproape toţi sclavi și liberţi, a lăsat întreaga organizare pe mâna 
unui libert priceput, din Efes, Panaetios acela pe care l-ai 
cunoscut și tu. Desigur, în afară de trivium pentru copii, în 
școală există și un guadrivium superior și, cine dorește să-și 
continue studiile, poate avea acces la lecţiile de retorică ţinute 
de cei mai buni profesori, printre care se numără și Arrianus 
însuși; prin urmare, tocmai ciclul primar a fost acela care a adus 
profit întregii școli. În ultima vreme s-au înfiinţat chiar și un 
pension și câteva clase au fost rezervate numai fetelor: la 
Roma, băieţii și fetele au crescut întotdeauna împreună, în timp 
ce, acum, unii părinţi au pretenţia ca tinerele să nu aibă 
legătură cu băieții, chiar dacă sunt copii de aceeași vârstă. 

— Poate pentru că se tem că, mai târziu, fetele lor n-o să-l 
mai accepte așa de ușor pe soţul bătrâior și influent pe care 
familia i l-a sortit, comentă Aurelius, gândindu-se la Camilla. 

— Oh, în privinţa asta te înșeli! obiectă Pomponia. Fiecare fată 
romană știe foarte bine că va fi independentă doar dacă va 
deveni văduvă: un soț aflat deja la o vârstă înaintată este, prin 
urmare, privit cu ochi buni, pentru că așteptarea poate fi destul 
de scurtă! 


25 


— Dar cum a putut Arrianus să facă rost de atâţia bani ca să-i 
plătească pe toţi acei /iteratores, calculatores, notarii? întrebă 
Aurelius, fără a lua în seamă comentariul matroanei. 

— La început, își ţinea lecţiile în aer liber, sub porticul Liviei, 
cu cheltuieli minime; totuși, pentru a dezvolta școala și a 
închiria sediul de lângă teatrul lui Marcellus, a avut nevoie de 
susținerea financiară a lui Corvinus. lată de ce nu a putut să-l 
refuze pe bancher atunci când acesta a insistat să i-o dea de 
soție pe Camilla. 

— Ce-ţi spuneam eu? Un bătrân și o fetișcană... izbucni 
Aurelius. Dar de ce tocmai Camilla? În fond, cele două surori 
erau identice... 

— Nu, lucrurile sunt ceva mai complicate. La moartea sa, tatăl 
lui Arrianus a lăsat o anumită sumă de bani ca zestre pentru 
nepoata care i se va naște prima: nu putea prevedea, sărmanul, 
că se vor naște două fete, la o diferență de numai câteva 
minute una de alta! 

— Vărul tău nu lăsase nimic și celei mai mici dintre surori? 

— Nu, pentru că, în perioada în care s-a semnat contractul de 
logodnă între Camilla și Corvinus, moștenitorul de sex masculin 
al lui Arrianus încă mai era în viaţă și bunurile tatălui i-ar fi 
revenit lui, nu Lucillei. Prin urmare, avansând acele capitaluri, 
Corvinus făcea o afacere bună: era suficient să aștepte ca fata 
să ajungă la pubertate pentru a intra în posesia zestrei. 

— Camilla, frumoasa Camilla, dată ca garanţie pentru un 
împrumut! se revoltă Aurelius. 

— Nunta a avut loc acum cinci ani, când fata și-a terminat 
studiile: era foarte dotată pentru creaţia poetică... 

— Da, mi-a spus asta și lunia lrenea. 

— Ah, aia! se strâmbă Pomponia, pe un ton exasperat. Sigur 
că ea ar prefera ca elevele ei să-și petreacă tot timpul 
învârtindu-se în preajma ei, decât să umble cu băieţi! 

— Ce vrei să spui? întrebă Aurelius, devenind curios: nu era, 
desigur pentru prima dată când niște profesoare ilustre, 
faimoase pentru valoarea lor intelectuală, ar fi arătat o înclinare 
exagerată către tinerele lor eleve... 

— Eu nu știu nimic! dădu înapoi matroana. Dar nici nu m-aș 
mira... ai văzut-o cât este de șleampătă? Pare o găină bătrână, 
rămasă fără pene și se poartă ca un bărbat! 


26 


Patricianul nu împărtășea câtuși de puţin aversiunea evidentă 
a Pomponiei pentru matematiciana aceea tobă de carte. Nu 
numai că o admira, de fapt, pe lrenea, ca pe un om de știință, 
dar, departe de a i se părea urâtă sau bărbătoasă, i-ar fi plăcut 
mult și ca femeie, dacă ambiția de a-i cuceri mult-râvnita stimă 
nu l-ar fi făcut să se abţină de la orice pornire îndrăzneață sau 
necuviincioasă în privinţa ei. Se grăbi, așadar, să schimbe vorba. 

— Spune-mi acum câte ceva și despre Panaetios. 

— İl cunosc destul de puţin, murmură Pomponia, ezitând să 
recunoască o asemenea lacună gravă, ea cea mai competentă 
dintre clevetitoarele din Urbs. Servilius l-a întâlnit, însă, de 
câteva ori cu prilejul unor întruniri pe teme literare... 

— Nu știam că soțul tău este un oaspete frecvent al 
saloanelor literare. 

— Pe timpul iernii, mergea deseori la cină la Fronto, îi explică 
brava matroană. 

— Ah, edilul acela care îi atrage pe mâncăi în casa lui, cu 
gustări și cu băuturi din belșug, ca să-l asculte cum își recită 
poemele moralizatoare! exclamă Aurelius care știa destul de 
bine cât de lacom era Servilius. 

— Chiar el. În orice caz, se pare că Panaetios se bucură de o 
reputaţie foarte bună în cele mai cultivate medii: singurul lucru 
care i se reproșează este acela de a fi cam bigot. 

— Ciudat, religia noastră nu mai este acum decât un sistem 
de ceremonii care să ne ferească de mânia zeilor, amestecate 
cu ceva din mitologia greacă. Nimeni nu mai crede cu adevărat 
în ele, se miră Aurelius. 

— Nu vorbesc despre riturile oficiale: Panaetios este un frigian 
din Efes și crede în Rhea Cybele. Asta, însă, nu-l împiedică să 
conducă școala cu severitate și pricepere, așa încât vărul meu îi 
datorează lui o bună parte din succesul pe care-l are. Totuși, 
acum, lucrurile s-ar putea schimba: Arrianus nu face un secret 
din intenţia de a-l numi pe Octavius ca succesor al său, astfel 
încât tare mă îndoiesc că Panaetios va mai rămâne mult timp pe 
postul său... 

Aurelius reflectă: moartea profesorului de retorică, dacă s-ar fi 
petrecut, l-ar fi scos din joc pe Octavius fie ca ginere, fie ca fiu 
adoptiv, totul în avantajul efesianului... 


27 


— Ce poţi să-mi spui despre căsătoria Camillei? Nu se poate 
să nu cunoști toate dedesubturile, întrebă, curios, sperând că va 
auzi cel puţin câteva întâmplări picante. 

Dar Pomponia își desfăcu braţele, în semn de neputinţă. 

— Nimic? Nu se poate! gemu, dezamăgit, patricianul. 

— Dacă-ţi spun eu, trebuie să mă crezi. Nu există bârfă în 
Urbs care să-mi scape; aș putea să-ţi spun chiar și unde sau cu 
cine și-a petrecut Messalina noaptea trecută! declară matroana 
cu o mândrie întrutotul justificată. Aurelius încuviinţă: nici măcar 
budoarul imperial nu era ferit de rețeaua de spionaj monden a 
Pomponiei, o riguroasă și foarte eficientă organizaţie din care 
făceau parte slujnice și coafeze cu urechile deosebit de atente, 
antrenate să capete informaţii despre cel mai mic scandal. 

— În privinţa  Camillei, este beznă absolută, continuă 
matroana cu un aer nemulțumit. Nu iese din casă decât însoțită 
de sclave și merge doar în locuri pe deplin respectabile: de când 
s-a căsătorit cu Aelius, se duce mult mai rar și la templul 
Cybelei, unde mergea deseori cu Panaetios și cu sora sa înainte 
de a se mărita. 

— Oh, zei, o matroană fără nicio pată! exclamă Aurelius, 
exasperat: probabil că în întreaga Romă nu mai rămăsese decât 
una și, ca un făcut, trebuia să fie tocmai aceea pe care pusese 
el ochii! 

— Cu toate acestea... făcu Pomponia, ezitând. 

— Hai, spune! o îndemnă patricianul văzându-și renăscute 
speranţele. 

— Înainte de a se căsători cu Aelius Corvinus, se spunea că 
era foarte îndrăgostită de Octavius. De atunci, însă, nu s-a mai 
întâlnit de una singură nici cu el, nici cu alţi bărbaţi: este de o 
fidelitate absolută. 

— O să mai vedem noi, își promise patricianul refuzând să 
creadă că o femeie atât de frumoasă era și castă: ar fi fost o 
adevărată insultă adresată Afroditei care o înzestrase cu atâtea 
calităţi! Este un păcat să nu crezi în zei, consideră el; ar fi 
meritat osteneala să aducă un sacrificiu Venerei. Dar, apropo de 
zei, Camilla crezuse cândva în Cybele și poate că o mică vizită la 
templu... 


28 


A treia zi înainte de Calendele lui noiembrie 


— Rhea Cybele, Marea Mamă Terra? întrebă Castor, 
nedumerit. 

— Da, templul străvechi de pe colina Palatinului, acela pe care 
romanii l-au înălțat ca să se supună unui oracol al Sibyllei. 

— Nu merg acolo, spuse scurt libertul și patricianul pufni, 
nemulțumit: vechea poveste, Castor care avea de gând să ridice 
preţul. 

— De ce să nu mergi? Lăcașul este deschis pentru toată 
lumea și numără mulţi credincioși din straturile cele mai de jos 
ale populaţiei, dar, o dată pe an, au loc acolo serbările 
Megalense la care iau parte matroanele din cele mai distinse 
familii. 

Grecul încă mai șovăia. 

— la spune, nu cumva ţi-e frică de preoţii aceia pe care lumea 
îi numește Ga/lae? Știu și eu că unii dintre ei obișnuiesc să 
renunţe total la bărbăţie ca să-l imite pe tânărul Attis, iubitul 
Cybelei, dar tocmai din cauza asta, la Roma oficiază doar preoți 
străini. Pe de altă parte, cultul există încă din vremea 
războaielor punice și niciun credincios nu a păţit niciodată nimic: 
mulţi cetățeni romani se supun tuturor ritualurilor de iniţiere, în 
afară de castrare care este interzisă prin lege! De altfel, nu 
demult, împăratul Claudius a oficializat cultul, incluzând 
serbările lui Attis în calendar, așa că nu ţine scuza asta. 
Pregătește-te: îţi dau doi sesterți. 

— Nu, repetă neclintit servitorul. 

— Șase! ridică preţul patricianul, fiind sigur că lacomul său 
secretar nu va rezista în faţa unei asemenea oferte generoase: 
cu șase sesterți se puteau face cumpărături pentru o familie 
întreagă, inclusiv pentru sclavi. Hulpavul grec, neavând soţie 
sau copii de întreţinut, evaluă pe loc plata oferită de stăpânul 
său în pahare de vin: douăzeci de cupe de poșircă sau cinci din 
cel mai bun vin de Falern, ţinut destul de multișor la învechit. 


29 


Între timp, stăpânul său, pentru a-l duce cu perfidie în ispită, 
stătea și deșerta în liniște o cupă de vin de Setia. 

— Nu merg, repetă Castor, hotărât, dar cu chipul împietrit de 
suferinţa acelei dureroase renunţării. Nu-i de glumă cu Marea 
Zeiţă! 

Aurelius ciuli urechile: nu era obișnuitul refuz prin care libertul 
obișnuia să se tocmească asupra prețului... 

— Castor, tu nu crezi în zei mai mult decât mine; am râs 
împreună pe seama lor de atâtea ori! 

Grecul îl privi încruntat. 

— Da, este adevărat: zeii Olimpului, dacă totuși există, sunt 
doar niște  pișicheri care-și petrec timpul certându-se, 
îndopându-se cu nectar și lăsându-le borțoase pe muritoare. 
Marea Mamă, însă... Este venerată de mii de ani, până în 
ținuturile de la capătul lumii: este înfățișată într-un car tras de 
lei, călare pe un taur sau ca o figură grosolană de muiere cu 
sâni mari și cu pântecele umflat. În India, are o mulţime de 
brațe și poartă o coroană din tigve omenești, în ţinuturile Troiei 
este Diana cu o mie de țâtțe. | se spune Astarte, Cybele, Isis, 
Hathor, Afrodita, Kali, Durga, dar tot ea este, Marea Zeiţă... 
începutul tuturor lucrurilor! 

Aurelius rămase încremenit: exista, oare, ceva de care 
scepticul grec se temea sau chiar respecta? 

— Mă uimești, Castor, nu te credeam atât de fricos! 

— Oh, n-aş putea spune că eu cred neapărat în toate 
bazaconiile acelea, domine; știu bine că este vorba doar despre 
niște superstiții prostești, căută să minimalizeze lucrurile 
libertul. Doar că astăzi nu prea mă simt în formă; și, apoi, să știi, 
se spune că zeiţa îi lovește pe cei care o insultă tocmai în 
comoara lor bărbătească: ce-aș mai face eu cu niște cupe de vin 
amărâte, dacă, din întâmplare... 

— Laș prost ce ești! se zborși la el Aurelius. Să dai cu piciorul 
unui bacșiș gras de teama unei zeițe orientale! Nu-i nimic, o să 
mă duc singur în templul acela! spuse el nervos și, evitând 
intenţionat privirea îngrijorată a lui Castor, le porunci 
purtătorilor lecticii să fie gata imediat de plecare. 

— Ei poftim, dacă la începutul celui de-al nouălea secol care s- 
a scurs de la întemeierea Romei mai poţi să auzi asemenea 
lucruri... ca și cum am fi în plină decadenţă elenică! bombănea 
patricianul, în timp ce nubienii porneau la drum. Lectica cobori 


30 


pe Vicus Patricius și, făcându-și loc prin îmbulzeala de pe 
străduțele înguste din centru, ajunse destul de repede la poalele 
Palatinului. Aurelius le dădu liber purtătorilor și începu să urce la 
pas dealul, amestecat printre funcţionarii care se îndreptau 
către palat. Templul, distrus și reconstruit de două ori, se înălța 
nu departe de reședința imperială, la capătul unei scări abrupte 
de marmură albă, unde se putea vedea statuia matroanei 
Claudia Quinta pe care, în vremuri de demult, zeița o onorase cu 
o minune. Divinul Augustus în persoană avusese în grijă ultima 
restaurare, plătind din banii lui noile capiteluri și coloanele din 
tuf vulcanic ale fațadei; de jur împrejur, însă, porticul nu mai 
exista: naos, încăperea sacră, mărginită doar de un zid înalt, 
fără ferestre, părea un cub mare și gol. 

Ușa era deschisă și Aurelius intră. Nicio frescă, nicio statuie, 
în afară de sacrul și străvechiul simbol. Câţiva credincioși, 
îngenuncheaţi pentru rugă, murmurau rugăciuni somnolente, 
ritmate de ţimbalul mânuit fără încetare de un preot purtând 
veșminte frigiene. Ceva mai departe, alături de altar, alţi preoți, 
înfășuraţi în haine femeiești lungi, băteau necontenit în tobe, în 
timp ce un fum gros și dulceag se ridica din vasele cu jăratic pe 
care credincioșii aruncau tămâia adusă ca ofrandă. 

Aurelius simţi că i se învârtea capul și-și închipui lungile 
cortegii care înaintau rostind în cor rugăciuni și crudele 
ceremonii în cursul cărora acei Ga/lae renunţau fără regrete la 
bărbăţie, ameţiţi de lungile posturi istovitoare și de drogurile în 
stare să anuleze orice formă de rațiune: în ziua sângeroasă, cum 
numeau adepţii echinocțiul de primăvară, ocazie cu care se 
flagelau până la leșin, își ciopârțeau tălpile mergând pe cioburi 
tăioase într-un vârtej al extazului; tot atunci, răspândeau 
umoarea roșie a vieţii pe altarul zeiței, rugându-se pentru 
reînvierea din morţi și înflorirea naturii... 

„Nişte nebuni!” gândi, dezgustat, patricianul și, o clipă după 
aceea, i se păru că vede cum pereţii templului dispar pe 
neașteptate și se transformă sub privirile sale uluite în 
trunchiurile întortocheate ale unui codru des. 

— Codrii Zeiței frigiene, în care răsună zvon de cimbale, unde 
bubuie tobele, unde flautistul plin de gravitate cântă din trestia 
curbată, iar Menadele purtând coroane din iederă dau neliniștite 
din cap... auzi Aurelius și, cu surprindere, își recunoscu propriul 
glas citând din opera lui Catul spre amintirea sacrificiului 


31 


săvârșit de Attis, tânărul păstor care, lovit de o criză de nebunie 
după ce o trădase pe Zeiţă, se castrase sub un pin sacru, 
rămânând astfel credincios pe veci iubitei lui divine. De atunci, 
preoţii care slujeau misterele sale îi urmau exemplul și celebrau 
uniunea întru credință cu Mama îngropându-și membrul retezat 
cu o ţandără de silex în adâncul pământului, pentru a-l fecunda. 

„Ce zeiţă o mai fi și asta care cere celor care cred în ea să se 
mutileze atât de îngrozitor, făcându-i să-i aducă drept jertfă 
propria sămânță, sănătatea și speranța de a avea urmași?” se 
întreba Aurelius, tulburat, dar, între timp, bătăile ritmice, 
obsesive, de tobă și aburii dătători de bună dispoziţie îl 
ameţeau, slăbindu-i voința. 

— Nu! reacţiona senatorul, tresărind, apoi, cu un efort 
suprem, își alungă din minte imaginea cu frunzele copacilor pe 
care  parcă-i vedea îndreptându-se către el, întunericul 
înspăimântător și, în același timp, impresionant al pădurii, 
muzica adormitoare, parcă fermecată, ca un cântec de sirene... 

„Asta-i tot?” se întrebă el în timp ce se apropia. „Nimic 
altceva decât o piatră!” 

Credincioșii se apropiau acum de piatră, o atingeau, 
mângâind-o cu frenezie. O femeie cuprinse cu amândouă 
brațele bolovanul închis la culoare, strigându-și din adâncul 
rărunchilor rugăciunile, cu capul plecat, invocând nu cerul 
luminos, ci bezna misteriosului și fecundului pământ. 

— Da, cu adevărat, Zeița este stăpâna vieţii, nobile senator, 
dar și a morții! se auzi o voce din spatele său. Înspăimântătoare 
și îndurătoare este Mama, crudă și miloasă în același timp: așa 
trebuie să fie, pentru că nu poate exista viaţă fără de moarte... 

Aurelius scrută umbra deasă și cu mare greutate îl recunoscu 
în credinciosul în veșmintele de rugăciune, cu o pălărie cu boruri 
largi pe cap, pe libertul Panaetios. Ce avea în comun fanaticul 
acela cu glacialul, elegantul învățat pe care patricianul îl 
cunoscuse la Arrianus? 

— Vai de acela care o trădează pe Cybele! Lucilla a murit în 
noroi, cu ochii și gura pline de pământ... perora libertul. Mori și 
vei trăi veșnic: Mama ucide și trezește la viaţă... 

— Ce spui? strigă Aurelius, apucându-l de braț. Ce știi despre 
Lucilla? 

— Întrebări, întrebări... trebuie să crezi fără să vezi! Dacă vii 
ca un credincios, nu te teme să te apropii de piatra neagră și s-o 


32 


atingi: este străveche și sacră, exista înainte de a exista lumea 
însăși. Află însă că Marea Zeiţă nu este acolo, în acea statuie 
fără viață: Zeița este peste tot! Și, acoperindu-și fața cu poala 
mantiei, omul scoase un fel de suspin prelung, apoi plecă în 
grabă ca să se plece în fața altarului. 

Aurelius privi cu hotărâre bolovanul de piatră, cu intenţia de a 
se apropia de el. Făcu un pas și, fără voia sa, fu nevoit să se dea 
înapoi, ca și cum ar fi fost împins de o forță invizibilă care nu 
venea de undeva, din afara sa, ci din interior: nu era înțeleaptă, 
normala teamă care-l cuprinde pe omul aflat în faţa sabiei 
dușmane, era panica oarbă care apare o dată cu apariţia 
necunoscutului. 

Cu ochii aţintiţi asupra simbolului întunecat la culoare, 
patricianul se dădu pe bâjbâite înapoi, ajungând fără a se 
întoarce la pragul care despărțea bezna adâncă a camerei sacre 
de universul solar al raţiunii. 

Acolo, afară, era Roma, puternică și veșnică, senină și veselă. 
Și, pentru Roma, o piatră nu era decât o simplă piatră... 

e 

Când se întoarse de la templu, Castor se opri ca să-și 
privească atent stăpânul, ca pentru a se asigura că încă mai era 
întreg. Apoi, mai liniștit, îi înapoie cu un aer mâhnit un sul de 
papirus cu sigiliul încă neatins. 

— Asta ar însemna că n-ai putut să-i dai scrisoarea? întrebă 
încruntat Aurelius, luând din mâinile libertului misiva trimisă 
Camillei. 

— Portarul mi-a spus că toate scrisorile sunt citite mai întâi de 
stăpânul casei și, dat fiind că tu îi cereai soţiei lui o întâlnire, mi 
s-a părut că nu mai era cazul să insist. 

— Așadar, bruta aia de Corvinus o ţine pe biata Camilla sub 
un control absolut! 

— Ei, nu-i chiar așa, domine: ordinul a fost dat de ea însăși. 

— Cum se poate una ca asta? se îndoi Aurelius, nu prea 
convins. Nicio femeie în adevăratul sens al cuvântului nu s-ar 
zăvori singură într-o închisoare! 

— Poate că este într-adevăr o matroană inaccesibilă, domine. 
Oricum, nu trebuie să-ţi faci inimă rea: cândva n-ai învins tu 
chiar și o neprihănită Fecioară Vestală? îl încurajă ipocrit grecul, 
dar se vedea de la o poștă că se bucură grozav la spectacolul 


33 


oferit acum de stăpânul său care mai încasa și el, în sfârșit, 
niște lovituri. 

— Mă rog, dat fiind că la templul Cybelei a trebuit să merg 
singur, o să-mi dai o mână de ajutor în privinţa băncilor, îl 
anunță Aurelius, abandonând pentru moment  spinoasa 
problemă a proaspătului eșec. Vreau să-mi vâr nasul în câteva 
dintre escrocheriile lui Corvinus: am aici lista cu tabernae 
argentarie pe care le are. O să treci drept un negustor care are 
nevoie urgentă de bani lichizi. 

— La ce bun? Știm deja ce dobânzi de jaf are. 

— Ai dreptate, este mai bine să ne asigurăm dacă depozitele 
sunt de încredere: fă-te, atunci, că ești un provincial aflat în 
vizită dornic să pui o anumită sumă la adăpost de tâlharii din 
Urbs. 

— Doar nu vrei să-i dai pe mână bani adevăraţi! sări în sus 
Castor. O să-i facă să dispară ca zăpada sub razele soarelui! 

— Sunt falși, îl liniști patricianul. 

— Ei, bravo, așa risc să ajung la Mamertinum! se revoltă 
libertul. 

— Doar dacă ai vrea să schimbi banii; tu, însă, doar vei lăsa în 
păstrare un săculeț sigilat, pentru a afla dacă funcţionarul 
numularius al lui Corvinus rezistă sau nu tentaţiei de a-l 
deschide. După ce îţi vei dobândi faima de fraier ușor de păcălit, 
vei trece la un plan mai complex. 

— Și dacă șmecherul ăla își supraveghează tabernae? Mă 
cunoaște și și-ar da seama imediat că tu te afli în spatele 
acestei afaceri. 

— Tu te pricepi, totuși de minune să te travestești, Castor. Să 
vedem: egiptean ai fost deja de prea multe ori, de asemenea și 
iudeu... Am găsit: te vei da drept celt! Cred că se poate găsi pe 
aici ceva care să-ți folosească... spuse Aurelius scotocind printr- 
o arca. La puţin timp după aceea, patricianul scotea din cufăr o 
boccea ciudată. 

— Doar n-oi vrea să mă îmbrac cu așa ceva? protestă Castor, 
indignat la culme când dădu de o haină grosolană cu aspect 
barbar. 

— la probează-i, sunt nişte bracae! îl îndemnă Aurelius. În 
nord, se folosesc pe timpul iernii; am avut ocazia și eu să-i port, 
când aveam treburi prin Lutetia. 


34 


— Dar cum de reușesc să tragă pe ei așa ceva blestemaţii ăia 
de celți? bombăni Castor, căznindu-se în fel și chip să intre în 
ițarii aceia strâmţi. În cele din urmă, după câteva încercări 
neizbutite, picioarele încăpură până la capăt și libertul își înnodă 
sfoara care servea de centură. 

— Îți stă foarte bine în ei! aprecie patricianul. Acum, caută să- 
ţi ascunzi fața sub o scufie: mutra ta de levantin te-ar da de gol 
imediat. 

— Mi se vede fundul, o să fiu ca un efeminat... încercă să 
protesteze grecul. Și, în plus, mă mănâncă! adăugă el, 
scărpinându-și pulpele cu furie. 

— Da, într-adevăr, bracae ăștia sunt destul de incomozi, 
recunoscu Aurelius. 

— Nu mă miră că barbarii n-au habar de filosofie: nimeni nu 
ar putea avea o gândire profundă dacă se scarpină fără 
încetare, bolborosi Castor de-acum resemnat cu soarta sa. 

— Ai un pic de răbdare; peste câteva ore o să te poţi întoarce 
la tunica ta comodă, îl consolă patricianul. 

— Apropo de tunici... Camilla are vreo treizeci: de muselină, 
de lână și chiar de mătase. 

— Doar atât ai reușit să afli, Castor? Nu prea mă interesează 
ce pune pe ea Camilla, ci pentru cine. Nu prea cred că ea se 
îmbracă atât de elegant doar pentru babalâcul ăla de Corvinus... 

Grecul încuviinţă, dezamăgit. 

— Și, totuși, așa susţin slujnicele sale. 

— Nu cred așa ceva! insistă, încăpățânat, senatorul. 

— Domine, o dată pentru totdeauna va trebui să te resemnezi 
și să te retragi cu coada între picioare, zâmbi răutăcios grecul. 
Am întrebat-o și pe Nannion, dar nu este prea ușor să scoţi ceva 
de la ea: de vorbit, vorbește, sigur că da, chiar prea mult, dar 
este împrăștiată și nu se poate concentra prea mult timp asupra 
unui singur subiect. Mi-a spus că i-a fost dăruită Lucillei pe când 
era foarte mică; Camilla, însă, a avut-o ca sclavă pe Loris și cele 
patru fete au crescut împreună. 

— Bun, uite că mai este cineva care ar putea ști multe despre 
gemene. Loris asta a urmat-o, cu siguranţă, pe Camilla în casa 
soţului acesteia. Vezi, poate dai de ea. 

— Nu mai este nimic altceva, domnul și stăpânul meu? ridică 
glasul Castor. Te temi, oare, că plăcerea trândăvelii mi-ar putea 
face rău? Astăzi trebuie să mă deghizez în celt, să-i plasez bani 


35 


calpi unui zaraf și să dau de urma unei sclave care cine știe pe 
unde a dispărut! 

— Haide, Castor, la valoarea ta este chiar destul de puţin, îl 
calmă patricianul lăsând să se audă clinchetul câtorva monede. 

Grecul plecă în grabă, nu înainte de a ușura serios punga 
stăpânului său. Rămas singur, Aurelius se închise în biroul său 
de lângă bibliotecă: acesta era refugiul secret în care, meditând 
asupra scrierilor unor mari înţelepţi, încerca să fugă de nebunia 
lumii din jur, când aceasta începea să i se pară greu de 
suportat. Acum, simțea mai mult decât de obicei nevoia unor 
astfel de momente, dat fiind că îi era încă ciudă pe el însuși 
pentru slăbiciunea lui din timpul ritualului din templul Cybelei: 
el, un epicureu, să se lase impresionat astfel, ca un ageamiu, de 
o punere în scenă creată special ca să-i dea gata pe credincioșii 
fanatici... Preoţii aceia castraţi știau, într-adevăr, cum să atragă 
în joc oameni slabi de înger: până și un om cult și bine informat 
ca Panaetios se lăsa îngenuncheat... Mă rog, senatorului Statius 
nu i se va mai întâmpla niciodată așa ceva, își promise el. 

Se așeză la masă și aprinse un felinar, contemplând 
piedestalul de pe care bustul lui Epicur părea să-i arunce priviri 
ironice și simţi imediat nevoia de a se refugia în universul 
ordonat al raţiunii, capabil să ţină sub control impulsurile și 
temerile. Și totuși, cuvintele înțelepţilor greci îi fluturară prin 
faţa ochilor, golite de înțeles. Atunci, renunță la scrierile de 
filosofie și se duse în bibliotecă. După puţin timp, se întorcea 
ținând în mână volumul de poezii ale lui Attis. 


36 


IV 


Ajunul Calendelor lui noiembrie 


A doua zi, la ora a treia, Publius Aurelius ajunse cu pași grăbiţi 
la Basilica lulia, aflată în drumul său către școala lui Arrianus și 
coti către Clivus Argentarius, pentru a evita mulţimea de 
avocaţi, procurori și solicitanți de posturi care se îngrămădeau 
în faţa clădirii. 

Un soare timid de toamnă încerca să-și facă loc prin pătura de 
nori, dar senatorul își păstra gluga bine trasă peste frunte: prin 
mulțime zărise doi sau trei dintre clientes care îl asaltau de 
câtva timp cu cereri insistente de favoruri și spera ca, trecând 
neobservat, să scape de agerimea cu care îl urmăreau peste tot. 

— Uitaţi-vă, este senatorul Statius! auzi el pe cineva strigând 
în urma sa. Era gata să nu-l recunosc cu gluga aia trasă peste 
ochi... 

Făcându-se că nu auzise nimic, patricianul grăbi pasul către 
templul lui Saturn, unde spera să se poată adăposti ca să scape 
de ei: dacă ar fi reușit să urce mai repede pe dealul 
Capitoliului... Cu coada ochiului văzu grupul de c/ientes care era 
pe urmele lui și se îngroșa văzând cu ochii: acum îl fugărea o 
adevărată mulţime de oameni hotărâți să nu cedeze. Văzând că 
erau gata să-l ajungă din urmă, senatorul riscă totul pe o 
singură carte; cotind brusc, o luă spre Stânca Tarpeiană și urcă 
în fugă pe cele O Sută de Trepte. 

— Pe Hermes, l-am pierdut! mai auzi el înjurăturile celor din 
spate. 

— Dar cum, că acum câteva clipe era aici! N-aveam să-i cer 
un lucru prea mare... 

— Mie-mi spui: de luni de zile îl caut ca să-i predau un 
memoriu! 

— Mi-a promis o recomandare pentru fiul meu... 

Pitit, într-un echilibru instabil, în dosul unui pin de pe buza 
dealului, Aurelius își ţinea răsuflarea: dacă ar fi dat de el într-o 
asemenea situaţie, praful s-ar fi ales de demnitatea lui de 


37 


membru al curiei și de faima de om mărinimos de care se 
bucurase întotdeauna. 

— N-ar niciun rost, l-am scăpat! bombăni unul dintre 
urmăritori, dezamăgit și, unul câte unul, nemulţumiţi că 
dăduseră greș, începură să coboare spre centrul orașului. 

Când și ultimul dintre acei adevăraţi copoi dispăru, patricianul 
ieși cu precauţie din ascunzătoare și cobori și el către teatrul lui 
Marcellus. Acolo, printre coloanele de marmură ale templului lui 
Apollo Medicul și Porticul Octaviei, trebuia să dea de clasele lui 
Arrianus. Îndată ce ieși de sub marile arcade, observă, într- 
adevăr, în mijlocul furnicarului de oameni, un grup de tineri care 
contribuiau la  vacarmul general declamând cu glasuri 
răsunătoare versurile unui binecunoscut poem. Stând pe vine 
sub portic, într-o poziţie destul de incomodă, elevii își 
întrerupeau din când în când recitarea, aplecându-se peste 
pugilares, tăbliţele de ceară care înlocuiau papirusul prea 
scump, scriind ceva pe ele cu un condei. Un grămătic, stând 
țeapăn, rezemat de spătarul înalt al unei cathedra, dicta câte un 
vers pe care băieţii se străduiau să-l repete din memorie și apoi 
să-l scrie, cu mare chin, pe tăblițe sub privirile neiertătoare ale 
învățătorului. 

— Nec dulcis natos, Veneris nec praemia noris? Nu vei avea 
parte niciodată de copii și nici de darurile Venerei? auzi Aurelius 
și i se păru că-i vede în fața ochilor pe Gallae îndreptând spre 
propriul corp cuțitul pentru sacrificii, renunțând pentru 
totdeauna la dragoste și la urmași. 

— Ce vers este acesta, puturoșilor? tună severul grămătic, în 
timp ce elevii, umiliţi, stăteau cu fruntea plecată. Proștilor, 
tâmpiţilor, analfabeţilor, nu cunoașteţi Eneida? Cartea a patra, 
versul treizeci și doi! 

— Treizeci și trei! îl corectă fără să-și dea seama Aurelius și 
toate privirile se întoarseră către el. Pupilele învățătorului 
scoaseră flăcări și căscă larg gura, gata să reverse asupra 
intrusului un potop de insulte. 

— Așa este, uitaţi-vă aici! exclamă unul dintre elevi, agitând 
sulul de papirus cu opera lui Vergilius, după care începură cu 
toți să râdă batjocoritor în nasul dascălului. Bătrânul îi aruncă 
patricianului o lungă privire pizmașă, dând apoi drumul unui șir 
de urlete, încercând în zadar să restabilească o oarecare ordine. 


38 


Profitând de zăpăceala creată, Aurelius o șterse de îndată, 
pornind în căutarea lui Panaetios. Spera să-l găsească prin faţa 
prăvăliilor transformate în clase; acolo, mai mulţi copii de 
ambele sexe se înghesuiau să intre în maghernițele în care 
aveau să-și petreacă toată dimineaţa: chiar ideea aceasta de a 
ține cursurile undeva în interior făcuse ca Arrianus să devină 
preferatul acelor părinţi dornici să-i ferească pe copiii lor de 
vitregiile vremii. 

Senatorul își făcu destul de greu loc printre înghesuiala de 
togi praetextae cu panglici colorate, bullae și cozi de cal; dar 
oricât își roti în jur privirile, nu reuși să zărească prin viermuiala 
aceea a elevilor silueta efesianului. 

— Nu pot să-ţi plătesc mai mult, Macius, auzi el la un moment 
dat. Metodele tale sunt depășite și patru ani pentru a-i învăţa pe 
elevi scrierea rapidă sunt, hotărât lucru, prea mulți. 

Recunoscând vocea lui Octavius, logodnicul răposatei Lucilla, 
patricianul, curios, făcu câţiva pași, dar nu ieși la vedere. 

— Lucrez pe un salariu de mizerie; orice meseriaș câștigă mai 
bine decât mine! strigă un notarius, îndepărtându-se, furios. 
Dacă aș putea s-o iau de la capăt, aș învăţa să fac țevi din 
plumb, ca tatăl meu, decât să pierd vremea cu învăţătura! 

— Și eu ce-ar trebui să fac? se auzi și un calculator, agitând 
prin aer abacul. După douăzeci de ani de când predau, descopăr 
acum că nimic din ceea ce fac nu este bine! 

Fără să ia seama la asemenea proteste, Octavius dădea 
ordine în stânga și în dreapta, cu tonul unuia care pretinde să fie 
ascultat fără crâcnire. Totuși, nu-și încheiase socotelile cu 
obișnuința angajaţilor școlii de a pierde vremea și a nu face tot 
ceea ce le spunea el... 

— Aţi atârnat pe pereți tăblițele cu literele alfabetului? tună 
tânărul, scos din sărite. Trebuie să se vadă foarte bine toate; ba 
chiar, poate că ar fi mai bine să le agățăm de togile copiilor ca 
să înveţe, mișcându-se prin clasă, cum se formează cuvintele. 

— Octavius, ce-i cu povestea asta? îl întrerupse un învățător 
pe un ton nervos. Chiar vrei să ne apucăm să predăm gramatica 
greacă în latinește? 

— Da, Bibetius: destul de puţini dintre copiii ăştia au avut o 
doică grecoaică în casă și dacă faci lecţii într-o limbă pe care ei 
nu o pricep, n-o să iasă nimic. 

— Dar, dar... asta-i ceva revoltător! protestă severul profesor. 


39 


Da, zâmbi în sinea lui patricianul, Pomponia nu se înșelase 
atunci când bănuia că Octavius avea de gând să conducă școala 
după metode cu totul noi. Urma să aibă mult de furcă până să 
izbutească, gândi el, privind expresiile  împietrite ale 
învăţătorilor care spuneau mult despre intenţia lor de a rezista 
neclintiți în faţa oricărui lucru nou. 

— Văd că ești plin de idei, aprecie Aurelius, ieșind la iveală. 
Nu-ţi mai rămâne decât să capeți autoritatea necesară pentru a 
ţi le impune, adăugă după aceea pe un ton oarecum ironic. 

— Nobile senator, crede-mă, chiar aș avea nevoie de o 
asemenea autoritate, confirmă tânărul, oftând. Suntem în plină 
epocă a Imperiului și școala a rămas ca pe vremea războaielor 
punice: aceleași metode repetitive, aceiași autori de învăţat pe 
de rost, bătrânul Ennius, Andronicus cel din totdeauna... A 
trebuit să mă lupt cu ei ca să-l introduc în programă până și pe 
Vergilius; prea modern, îmi spuneau ăștia! Da, o să am multă 
treabă de făcut... 

În clipa aceea, un omuleţ sfrijit, cu o faţă antipatică, veni între 
ei, cu un aer agitat. 

— Inălţimea ta, este de datoria mea să-ţi aduc la cunoștință 
că un școlar, un anume Manlius, n-a mai venit la lecţii de mai 
multe zile. Lui Panaetios n-am apucat să-i spun; el ia în seamă 
atât de puţin absentele elevilor, adăugă omul, cu dorinţa 
evidentă de a se pune bine cu noul stăpân al școlii. 

— Poate că este bolnav, Tertullius, își dădu cu părerea 
Octavius. 

— Nu chiar, luminăţia ta: ieri, pe când treceam prin faţa 
pieței, m-a lovit în cap cu un fruct de chiparos! Cer permisiunea 
să folosesc din plin ferula, spuse el, agitând prin aer temuta nuia 
cu care se pedepseau școlarii cei mai năbădăioși. 

— Las-o mai moale cu chestia aia: rușinea, nu durerea fizică, 
trebuie să-i facă pe copii să se îndrepte, îl sfătui Octavius. 

— Tertullius este un profesor foarte bun, dar prea sever, 
spuse el după aceea, adresându-se lui Aurelius, ca să-l scuze pe 
literator. Eu și el gândim diferit. Personal, nu sunt deloc convins 
că trebuie să suferi ca să înveţi, ba chiar cred că prin căldură 
sufletească, fără nuia, elevii au rezultate mult mai bune: știu și 
eu câte ceva în privința asta, căci a trebuit să învăţ limba 
greacă în zăpadă, cu degetele gata să-mi degere... Dar aici, cât 
de curând, toate clădirile școlii vor avea o garderobă și o latrină, 


40 


iar în pauză un sclav le va împărţi gustarea. Școala mea va fi un 
model pentru întreaga Romă! 

Aurelius înregistra mândria cu care Octavius spusese acel 
mea, cuvânt pe care îl scăpase, purtat de entuziasmul planurilor 
sale pentru viitor. Și Panaetios, se întrebă senatorul, ce se va 
alege de el? Și-l închipuia deja, pus pe liber cu toate onorurile, 
ca să se afle la distanță de noua stea care apăruse, după care 
avea să fie uitat în vreun ungher al bibliotecii, ca un sul de 
papirus mucegăit... 

— Este lăudabil că te ocupi cu atâta sârg de interesele 
economice ale tatălui tău adoptiv, comentă patricianul pe un ton 
de un sarcasm răutăcios. Octavius păli: tânărului aceluia, 
pătruns de focul sacru al schimbărilor în bine, un asemenea 
aspect material îi suna ca o jignire gravă. 

— Acum sunt fiul lui Arrianus, declară el alb la faţă ca varul. 
Mă leagă de el o mare datorie de recunoștință: dacă nu l-aș fi 
întâlnit pe el... 

— Ai fi fost acum cel mult un învăţător sărac de periferie, ca 
acel notarius căruia nu voiai să-i mărești salariul, încheie, perfid, 
senatorul. 

Tânărul făcu din nou feţe-feţe, reținându-și cu greu 
indignarea. 

— Greșești, Aurelius, dacă ai impresia că iubesc atât de mult 
banii, răspunse el cu o voce plină de orgoliu. Ceea ce mă 
interesează este doar reputaţia mea ca om învăţat și dreptul 
tuturor celor care o merită de a avea acces la cunoaștere. 
Cultura este, încă, un privilegiu pentru puţini oameni și, deseori, 
ca s-o dobândești, suntem nevoiţi să devenim servitorii celor 
care au avut-o din totdeauna. Te-am auzit cum îl corectai mai 
devreme pe Tuscius: oh, nu mă îndoiesc că pentru tine era 
foarte ușor să îndrepţi scăparea unui grămătic bătrân, dându-te 
mare și făcându-l de râs în faţa elevilor săi. Aveai educatoare 
grecoaică, care să te înveţe să vorbești, iar seara, înainte de 
culcare, un pedagog îţi citea poveștile din //iada... Rafinatului 
senator Statius poate că modestele mele încercări de a face o 
școală bună ar putea să i se pară ridicole; dar, pentru mine, 
crescut într-un sat fără nici urmă de bibliotecă, însetat de cărți și 
de poezie, pentru mine, școala a fost totul; și, acum, am, în 
sfârșit, posibilitatea să împart cu ceilalţi ceea ce am reușit să 
obțin cu preţul atâtor sacrificii! Și, dacă există cineva ca Macius 


41 


care are pretenţia să ocupe un asemenea loc, și arătă cu un 
gest pasionat către cathedra, doar ca să aibă ceva bani de 
cheltuială într-o caupona, atunci ar face mai bine să ia loc la 
coadă, în anticamera vreunui bogătaș, și să capete o sportula! 

— Ei, fii calm, măi băiete, nu te aprinde așa, îl întrerupse 
patricianul pe un ton de bunăvoință plină de blândeţe și aceasta 
avu darul să-l înfurie și mai tare pe tânăr. 

Octavius se înroși, apoi, treptat, mânia i se transformă într-un 
fel de amărăciune. 

— N-ai încredere în mine, constată el. Mă vezi doar ca un 
ambițios și un naiv... Este adevărat, mă aflu de-abia la început; 
dar știu ce am de făcut. De la înălțimea originii tale și a pretinsei 
înţelepciuni pe care ai dobândit-o, s-ar putea să consideri 
fantezistă pasiunea cu care eu îmi apăr principiile; cu siguranţă, 
intransigența mea îl face să zâmbească pe un om ca tine care-și 
poate permite să glumească pe seama celor mai serioase 
lucruri, un om care are impresia că a văzut deja totul și i se pare 
o superficialitate de neiertat că oamenii mai pot crede în ceva... 

Patricianul îl ascultă cu multă curiozitate, nehotărându-se 
dacă era cazul să se supere pentru lipsa de politeţe a tânărului 
sau să-l felicite pentru îndrăzneala lui. Ceva adevărat era în 
afirmaţiile băiatului și nu era la îndemâna multora să-l trateze 
pe faţă ca înfumurat pe un aristocrat puternic care ar fi fost 
capabil să-l ajute în carieră sau să i-o reteze încă din fașă. 

— Mă dezamăgești, ilustre senator, continuă Octavius, rigid. 
Doream atât de mult să te cunosc după ce i-am auzit vorbind 
despre tine pe Remnius, Musonius, Cluvius: ei te descriau ca pe 
un cititor avid și strălucitor, curios să afle cât mai multe din 
toate disciplinele, așa că așteptam cu plăcere să stăm de vorbă. 
Totuși, mulţi au fost și aceia care m-au pus în gardă în privinţa 
aroganţei tale-și acum, când te-am cunoscut, înţeleg ceea ce 
voiau ei să spună... adăugă tânărul cu un zâmbet plin de 
răutate. 

Aurelius primi fără să scoată nicio vorbă observaţia aceea 
tăioasă: la urma urmelor, era bine că era cineva care îndrăznea 
să i-o spună verde în faţă, o dată pentru totdeauna; și Octavius, 
atât de diferit de slugarnica ipocrizie a lui Arrianus, poate că era 
cel mai nimerit ca să facă un asemenea lucru. 

— Hai, curaj, sunt sigur că mai sunt și altele, îl îndemnă, 
așadar, cu stoicism, așteptându-se la ce era mai rău. Niște 


42 


judecători atât de severi m-au considerat, cu siguranţă, ca pe un 
chefliu și un libertin... 

— Oh, da! zâmbi tânărul. Să știi că mi s-a recomandat chiar să 
te țin departe de Lucilla... continuă el cu ardoare, dar se 
întrerupse brusc. Pe toți zeii, eram atât de captivat de discuţie, 
încât am uitat pentru o clipă că a murit! exclamă el și tăcu, 
pământiu la faţă, incapabil să mai continue. 

Aurelius îi puse o mână pe umăr, în timp ce interlocutorul său 
înghițea în sec, încercând să-și învingă emoția. Patricianul 
rămase mut, văzând tulburarea lui Octavius și se simţi, pe 
neașteptate, inutil și vlăguit: tinerii, se gândi el, cu visurile lor 
nebunești, erau aceia care puteau face ca lumea să meargă 
înainte; cu siguranţă, nu oameni ca el care se considerau prea 
maturi ca să mai aibă iluzii... 

e 

Plecând de la școală, Aurelius o luă înspre Forum Olitorium, 
amestecându-se în mulţimea care roia printre dughenele 
meșteșugarilor, ajungând în cârciumi și în thermopolia ca să ia 
în grabă gustarea de la amiază. 

Trecând prin faţa unei tejghele la care stăteau o mulţime de 
clienţi, patricianului i se păru că recunoaște într-un client 
aplecat deasupra unei căni de vin îndoit cu apă pe Macius, 
învățătorul pe care îl mustrase mai devreme Octavius. Se așeză 
imediat și el la coadă și, după ce primi și el o cupă cu poșircă, 
avu grijă să meargă s-o bea chiar lângă nefericitul notarius. 

— Doi gologani pentru porcăria asta! se plânse Aurelius, 
încercând să lege două vorbe cu el. Dascălul îl privi bănuitor: nu 
numai pentru că-l văzuse pe necunoscutul acela discutând 
multă vreme cu Octavius, ci și fiindcă apreciase dintr-o privire 
valoarea mantiei preţioase din lână maro pe care o purta. Ce 
căuta un tip ca el într-o speluncă mizerabilă? 

— Ce părere ai despre școala lui Arrianus? continuă 
patricianul. Aș vrea să înscriu acolo un băiat și o fată... 

— Cum se face că unul ca tine vrea să-și dea copiii la o școală 
publică? se întrebă notarius. 

— Nu mai suntem în vremea în care Cato Cenzorul își creștea 
și-și educa el însuși copiii, făcându-le chiar și baie! îi replică 
Aurelius. Acum, toată lumea este foarte ocupată... 


43 


— Ai putea foarte bine să-i angajezi preceptori particulari, îi 
aminti, dispreţuitor, Macius, arătând cu degetul către încălțările 
noi și veșmintele fine ale senatorului. 

— Aici nu-i vorba numai despre bani: copiii mei au un caracter 
cam nesupus și nu i-ar respecta pe niște simpli sclavi. In plus, 
mulți dintre învățătorii aceștia greci au niște înclinații cam 
ciudate și n-aș vrea să-i expun pe copii la anumite pericole... 

— Oh, în privinţa asta, la scoală nu vor fi câtuși de puţin în 
siguranţă! Uită-te la Octavius: când a venit în Urbs, nu avea 
decât o togă peticită; dar, cu înfățișarea lui atât de plăcută, n-a 
durat mult și a făcut o carieră frumoasă... 

Aurelius ciuli urechile, prefăcându-se revoltat. 

— Să ne înțelegem, eu nu ţi-am spus nimic; sunt doar niște 
zvonuri care circulă, dădu imediat înapoi învățătorul și, golindu- 
și în grabă cana cu vin, porni grăbit către ușă. 

Patricianul ieși gânditor din thermopolium, întrebându-se ce 
greutate puteau avea în realitate destăinuirile vagi ale unui 
dascăl nemulţumit. Trebuia să afle mai multe despre acel 
Octavius... 

leșind în mijlocul străzii, era pe cale să oprească o lectică 
publică pentru a fi dus acasă, când atenţia îi fu atrasă de un 
băiețaș care şedea sprijinit de un zid scund, alături de o tarabă 
cu zarzavaturi: avea piciorul drept, subţirel, mai scurt decât 
celălalt, întins în faţă, în timp ce laba mititică, încălţată într-o 
cizmă veche prea largă, bătea ritmic în caldarâm. Dându-și la o 
parte ciuful care-i ascundea vederea, ștrengarul își îndreptă 
praștia către o muscă abia așezată în vârful unei piramide de 
ceapă. Trăgătorul așteptă ca insecta să se oprească pe bulbul 
din vârful grămezii, închise un ochi și o luă la ţintă. Bila de soc 
porni din praștie, șuieră prin aer și trecu mult prea departe de 
muscă. 

— Dacă aș fi în locul tău, aș încerca să trag cu o boabă de 
chiparos, îl sfătui Aurelius, recunoscându-l pe derbedeul pe 
care-l văzuse furând prăjiturele din casa lui Arrianus. 

Băiatul îl privi fix, neștiind ce să facă; apoi, apucând de 
mânere capsa zdrenţuită, ajunse dintr-o săritură în mijlocul 
străzii. 

Aurelius fu mai rapid decât el și-l prinse de chică. 


44 


— Prea te grăbești, amice! Pariez că ești acel Manlius pe care 
Tertullius îl caută peste tot cu ferula în mână. Cum de nu ești la 
școală? 

Copilul ridică din umeri, prefăcându-se indiferent. 

— Nu-mi făcusem exercițiul la limba greacă și învățătorul m- 
ar fi altoit, mărturisi el cu o strâmbătură, frecându-și între 
degete bulla atârnată la gât. 

— Sunt chiar atât de iuți de mână învățătorii? întrebă 
patricianul, prefăcându-se interesat. 

— Nu toți, îl lămuri Manlius. Tertullius este cel mai rău: este 
un om liber și suportă greu să aibă o meserie atât de umilă; 
atunci, își varsă focul pe elevi... dar numai pe cei ca mine care 
nu contează în niciun fel. Ar trebui să-l vezi cum se poartă cu 
domnișorii care vin la școală însoțiți de un papas. 

— Papas? întrebă Aurelius, încruntându-se. 

— Cum să nu, dădaca, preceptorul, pedagogul! Dădacă îi 
spunem noi ca să-i scoatem din sărite pe domnișori: papas îi 
trezește dimineața, îi îmbracă, îi spală, cumpără de mâncare 
pentru ei și asistă la lecţii, în aceeași bancă, pentru a-i putea 
ajuta după aceea la teme. 

— Și tu nu ai pe nimeni ca să-ţi dea o mână de ajutor? Tatăl 
tău, mama... vru să afle Aurelius, dar imediat îi păru rău: starea 
jalnică a vechii capsa și a sulurilor de papirus aflate în ea era 
mai elocventă decât orice răspuns. 

— Tata vinde haine vechi. Trudește toată ziua, trăgând după 
el căruciorul, iar seara nu se mai poate ţine pe picioare de 
oboseală. De altfel, nu știe să scrie nici măcar în latinește, 
darămite în grecește. Totuși vrea ca eu să merg la școală și este 
în stare să-și dea și sufletul pentru a plăti nenorociţilor ălora de 
învăţători. 

— Ai dreptate, îl aprobă patricianul. Astăzi, un pic de 
învățătură trebuie neapărat ca să-ţi găsești de lucru. 

— Eşti la fel ca tata, bun numai să ţii predici; dar la școală eu 
sunt ăla care trebuie să se ducă și Tertullius pe mine mă 
altoiește, nu pe voi, observă Manlius, ridicând din umeri, 
dezamăgit. Când trăia mama, altceva era: mă asculta în timp ce 
învăţam, chiar dacă ea n-avea habar de nimic şi-mi punea 
întotdeauna în capsa câte o prăjitură ca s-o mănânc în pauză. 
Acum, însă, iau cu mine un codru de pâine și nici nu-mi vine s-o 
mai mănânc pentru că mă gândesc la Quartilla... 


45 


Copilul vorbea repede, fără pauze, ca și cum cuvintele 
așteptau de mult timp în sufletul lui până să poată fi rostite, 
dacă s-ar fi găsit cineva să-l asculte: bătaia, dorul de ceva dulce, 
necazurile de la școală... 

— Quartilla este sora mea. Nu crește, cu doica aia 
slăbănoagă, numai piele și os, care are grijă de ea: toţi spun că 
n-o mai duce mult, îi mărturisi Manlius strângând din buze. 
Mama a murit când a adus-o pe ea pe lume... 

Ochii băiatului se umplură de lacrimi, dar, imediat, ca un 
bărbat adevărat, nu se lăsă înfrânt. 

Patricianul îi puse o mână pe umăr, încercând să nu pară prea 
patern. 

— Ascultă, dat fiind că ai pierdut de-acum lecţiile din 
dimineaţa asta ce-ai spune dacă am ronţăi ceva într-o popina? îi 
propuse el cu un aer complice. 

La scurt timp după aceea, în faţa unei porţii zdravene de 
clătite cu miere și a unei farfurii cu cârnaţi și cu sos, Manlius 
asculta o propunere ciudată a senatorului. 

— Fii atent, Manlius, tu ai putea lucra pentru mine. Vreau să 
fii numai ochi și urechi la tot ceea ce se întâmplă în școală. 
Pentru asta, am să-ţi dau doi ași pe zi; și, dacă vrei, am să te 
ajut să-ţi faci și lecţiile. Sigur că, pentru a-mi fi de ajutor, trebuie 
să te duci la școală în fiecare zi... 

Manlius îl privi chiorâș. 

— la spune, nu cumva ești și tu vreun profesor? întrebă el, 
bănuitor. 

— Nu, dar cunosc limba greacă. 

— Chiar o știi bine de tot? Să știi că Tertullius este mare 
chițibușar... 

— O să mă descurc, îl asigură Aurelius care învățase limba 
Eladei chiar înainte de latină. 

Totuși, băiatul încă mai ezita să se declare de acord. 

— la ascultă, ce se află în spatele poveștii ăsteia? Nu mă duci 
tu cu zăhărelul, spuse el răspicat, închizând pe jumătate ochii, 
cu o expresie care se voia șmecheră și hotărâtă. Eu nu sunt un 
fraier: te-am văzut deja în casa lui Arrianus și erai îmbrăcat cu o 
togă ca a mea, cu panglică roșie... togi pe care le poartă numai 
copiii și magistraţii. Prin urmare, dat fiind că ai trecut cam de 
multișor de vârsta la care mai puteai purta bulla, înseamnă că 
ești vreun mare mahăr. 


46 


— Ei, da, oftă Aurelius. Tocmai de aceea nu mă pot arăta în 
văzul lumii și am nevoie de o persoană care să culeagă 
informaţii pentru mine... Și, de altfel, probabil că te-ar interesa 
și o doică mai ca lumea pentru surioara ta, adăugă el ca să 
încline definitiv talerul balanței în favoarea sa. 

Copilul îl privi la început neîncrezător, dar plăcinta cu miere 
pe care Aurelius i-o strecură în farfurie avu darul să alunge și 
ultima urmă de neîncredere. Un scuipat în palmă și înţelegerea 
fu încheiată. 

e 

Când se întoarse acasă, Paris îl întâmpină cu vocea lugubră a 
unui condamnat care a zărit din celula sa eșafodul pregătit 
pentru el. lpohondrul administrator, având din totdeauna o 
sănătate șubredă, se târa cu greu prin atrium cărând după el o 
cantitate uriașă de pomezi, loţiuni și ceaiuri, încercând până în 
ultima clipă să-i mai ceară un sfat medicului. 

— Ce mai este de data asta? îl întrebă Aurelius pe grăsuliul 
Hipparh: Paris suferise până acum de dispepsie, constipatie, 
depresie, insomnie și crampe la stomac. 

— În realitate, nimic; dar este ferm convins că este bolnav, 
așa că, pentru a-l face să se simtă mai bine trebuie să-i dau 
vreun leac inofensiv, îi explică medicul, imperturbabil, 
prezentându-i patricianului o notă de plată destul de pipărată. 
Dornic să ajungă în sfârșit la ceea ce îl interesa cu adevărat, 
plăti fără să facă niciun comentariu. 

— Atunci, ce este cu nămolul acela? întrebă în clipa 
următoare. 

— Nu știu ce cauţi, nobile senator, dar nămolul acela era doar 
catran excelent din ludeea, de cea mai bună calitate și fără 
niciun alt ingredient. E 

Patricianul îl privi neîncrezător. Așadar, se păcălise. In fond, 
bănuielile sale erau dictate doar de faptul că lipseau câteva 
picături de apă, pe când Lucilla putea foarte bine să tragă 
zăvorul după ce se uscase cu prosopul... Castor avea dreptate: 
vedea numai crime peste tot! 

— Dacă nu mai este și altceva... făcu Hipparh, luându-și 
rămas bun și Aurelius se prefăcu să nu știe că avea să treacă, 
tiptil, pe la Hortensius, ca să capete în dar de la el un vas cu 
smochine în miere, sub pretextul că acestea erau un leac pentru 
accesele de tuse. 


47 


— Așteaptă! îl mai reținu patricianul. Pentru că îi plătise suma 
aceea exorbitantă, merita să-i ceară cât mai multe sfaturi. 
Lăsând la o parte un leșin, este posibil ca fata aceea să fi fost, 
să spunem, ajutată să moară? 

— Vrei să spui ucisă? Sigur că da! 

— Și cum s-ar fi putut întâmpla asta? 

— Mă rog, ar fi fost de ajuns o apăsare puternică pe carotidă. 

— Imposibil: Lucilla nu avea semne pe gât, cel puţin unele de 
un anumit fel. 

— Ce-ai zice, atunci, de un ac înfipt în craniu, dintr-o ureche în 
alta? avansă medicul o ipoteză fantezistă. 

— Nici vorbă de așa ceva: în păr nu era sânge. 

— Atunci, ar fi putut să fie înecată sau sufocată sau ar fi putut 
înghiţi o otravă inodoră... Este în zadar, nobile senator Statius: 
dacă nu am examinat cadavrul, nu pot face decât supoziţii 
ciudate, încheie Hipparh, întinzând braţele în semn de 
neputinţă. 

— De acord, fă-o. Ah, și, când te întorci acasă, treci prin 
Suburra să consulţi o fetiță nou-născută. 

Medicul, obișnuit de-acum cu ideile excentrice ale acelui 
straniu personaj, îl privi fără să se mire: nu-l chemase o dată 
chiar să coasă rănile unui gladiator? De fapt, amândoi aveau 
unele manii ciudate, dar Publius Aurelius Statius, spre deosebire 
de ceilalți, avea obiceiul să și le plătească întotdeauna cu bani 
buni. 

Hipparh abia plecase, când Pomponia intră val-vârtej agitată 
la culme. 

— Rugul funebru nu se poate face! Lucilla nu voia să fie 
incinerată: credea în Cybele și... 

— Ei poftim, și ea! se miră Aurelius. 

— Și în Isis, în Artemis și într-o mulţime de alte zeițe! În ziua 
de azi, sunt o mulţime de tineri care se lasă prinși în mrejele 
credințelor exotice. 

— Ai dreptate: de când oamenii nu mai cred în zeii din Olimp, 
nu fac altceva decât să caute ceva pentru a-i înlocui, izbucni 
senatorul care, ca un epicureu convins, nu prea ţinea seama nici 
de divinităţile romane, nici de cele străine. 

— Săraca de ea voia să fie înmormântată, continuă matroana. 
l-a cerut aceasta tatălui ei, mai demult, și a spus chiar că a lăsat 


48 


un fel de testament moral: este la modă să faci așa ceva, mai 
ales în rândul celor foarte tineri. 

— De ce nu mi-ai spus mai demult? Documentul ăla poate că 
explică multe lucruri! 

— Nu l-am găsit. S-ar putea să-l fi distrus chiar ea, după ce a 
ieșit din perioada aceea de depresie. Pe de altă parte, nu este 
singurul lucru care lipsește din ce avea Lucilla. A dispărut o 
agrafă de păr din jad și, de asemenea, un pieptene din carapace 
de broască ţestoasă. Oricum, nu de asta am venit la tine... 

Matroana privi în jur cu grijă, se duse să tragă perdeaua de la 
fereastra sufrageriei și întrebă cu jumătate de glas, pe un ton 
conspirativ. 

— Suntem singuri? 

— Absolut, în afară de vreo sută de sclavi, șase bucătari, doi 
maseori, zece liberți și un administrator. 

— Am să-ţi spun ceva, îl anunţă Pomponia pe un ton dramatic. 

„Pe toate Nimfele”, se gândi Aurelius, ridicând ochii spre cer. 
„Să sperăm că nu este vorba despre ultima aventură galantă a 
Messalinei!” 

Dar Pomponia avea cu totul alte săgeți în arcul său. 

— Alaltăieri, când m-ai întrebat de Arrianus... Mă rog, nu 
voiam să-ți spun, dar sunt, de fapt lucruri obișnuite în vremurile 
astea și tu ești un om cu vederi largi... Totuși, din respect pentru 
sărmana mea verișoară, s-o cruțe Hades de chinurile lumii de 
dincolo... 

— Treci la subiect, Pomponia! 

— Pe scurt, acum câţiva ani, a fost un mic scandal în școală: 
un elev l-a acuzat pe Arrianus că-i făcuse propuneri indecente. 
Vărul meu a negat cu hotărâre, declarând că tânărul voia să se 
răzbune pentru că fusese ofensat de o pedeapsă suferită în 
public. În orice caz, încercând să aplaneze conflictul, Arrianus s- 
a oferit să despăgubească familia cu o sumă destul de mare de 
bani, cu condiţia ca aceasta să-și retragă plângerea. 

— Crezi că a fost și ceva adevărat în toată tevatura asta? Cine 
are conștiința curată nu prea este dispus să plătească, întrebă 
Aurelius, curios: comentariile acelui notarius poate că nu veneau 
doar dintr-o ranchiună fără motiv... 

— De fapt, nu prea-mi vine a crede, răspunse matroana. 
Tânărul era libert și ar fi fost o mare prostie din partea unui 
director de școală atât de cunoscut ca Arrianus - admițând dar 


49 


fără să cred într-o asemenea înclinaţie a lui - să dea târcoale 
unui cetățean roman, când avea la dispoziţie o mulţime de 
sclavi tineri și frumușei care ar fi fost gata la orice. 

— Așa este! Ceea ce este permis cu sclavii, devine un delict 
dacă este implicat un adolescent cetăţean liber. Dunga purpurie 
de pe toga praetexta indică tocmai faptul că tinerii sunt sacri, la 
fel ca și înalții magistrați: nimeni nu poate ridica mâna asupra 
lor și nu poate încerca să-i corupă... îi aminti patricianul. 

— In orice caz, băiatul a refuzat despăgubirea și a continuat 
să susțină versiunea lui asupra celor petrecute. Profesorii din 
școală au intervenit cu toţii ca să-l apere pe Arrianus și 
pedagogul l-a descris pe băiat ca pe un rebel, pe jumătate 
delincvent gata de orice șmecherie, putând ajunge chiar și la 
șantaj... Pe scurt, familia a fost nevoită să-și retragă acuzaţiile 
fără măcar să mai aștepte verdictul judecătorilor. De atunci, nu 
s-a mai auzit vorbindu-se despre asta. 

— Ştii cumva dacă Panaetios lucra în vremea aceea la școală? 

— Da, lucra, dar de ce mă întrebi? 

— O simplă curiozitate. Gândindu-mă bine, nu știu dacă mai 
merită osteneala să facem și alte cercetări: după cum spune 
medicul meu, asphaltita nu are urme de substanțe otrăvitoare. 

— Asta nu schimbă lucrurile; probabil că Lucilla a fost ucisă în 
alt mod! exclamă matroana fără să mai ţină seamă de vreun 
considerent logic, apoi deveni brusc îngrijorată. Doar nu vrei să 
încetezi să te mai ocupi de povestea asta, nu-i așa? Promite-mi 
că o să continui, fă asta pentru mine! 

— Fii liniștită, Pomponia, o asigură Aurelius care, înainte de 
orice, avea nevoie doar de o scuză suficient de solidă ca să-și 
continue cercetările. Dar tu ai descoperit ceva despre Camilla? 
întrebă el, încercând să dea vocii sale un ton cât mai indiferent. 

— Nu încă, dar, dacă face un singur pas greșit, vom fi primii 
care vom afla: una dintre iscoadele mele este prietenă bună cu 
slujnica sa preferată. 

— Este vorba despre Loris? 

— Nu, sclava aceea nu mai lucrează acolo. Camilla e eliberat- 
o înainte de a se mărita. 

— Ştii cumva unde aș putea s-o găsesc? Libertele rămân 
deseori în contact cu cea care le-a fost domina. 


50 


— Dar nu Loris. A dispărut fără urmă. Camilla a căutat-o mult 
timp, dar în zadar: poate că a plecat din Roma. Poţi s-o întrebi 
chiar pe Camilla, când va fi cina funebră. 

— Cu permisiunea lui Corvinus... se strâmbă, acru, 
patricianul. 

— Nu știi? Mâine va pleca la Capua și va rămâne acolo timp 
de o săptămână. 

„Grozav!” se gândi Aurelius, uitând pentru o clipă că o va 
întâlni pe fermecătoarea Camilla nu la o petrecere veselă, ci la 
un banchet de doliu. 

— Castor! strigă din răsputeri senatorul, îndată ce matroana 
ieși. 

Grecul, care era tocmai atunci pe punctul de a o convinge pe 
cameristă să-i facă o vizită în cămăruţa lui, strecură printre dinţi 
o înjurătură și, de voie, de nevoie, alergă în toată graba să-i vină 
în ajutor domnului și stăpânului său. 

— Ce s-a întâmplat, domine, au năvălit barbarii? întrebă el, 
nervos. 

— Du-te acasă la Arrianus și aruncă o privire la corpul Lucillei, 
înainte de a fi înmormântată: vezi în special dacă sunt ceva 
semne, pe gât sau pe faţă, julituri sau semne de sufocare. 

— Așa am să fac, stăpâne, spuse grecul, resemnat: ce nu 
făcuse el ca s-o convingă pe slujnica aceea... 

— Când poţi, treci să scoţi și săculețul cu bani depus la zaraful 
lui Corvinus: două zile de depozit sunt mai mult decât suficiente, 
adăugă Aurelius 

— Asta-i tot, domine? 

— Ah, da, era să uit: caută-mi o doică. 

— O ce? întrebă grecul, uluit. 

— O doică, măi Castor: dădacă, bonă, femeie la copil. 

— Dar unde s-o găsesc, domine? Am fost înţărcat de ceva 
vreme! îi răspunse Castor, plictisit la culme. „Asta nu are nici cel 
mai mic respect pentru viața mea particulară”, se gândea el în 
timpul acesta. „Mă întrerupe exact când mi-era lumea mai 
dragă și ca să vezi pentru ce! Pentru un cadavru și o doică!” 

— Vreau să fie sănătoasă și cu sânii zdraveni, preciză 
Aurelius. 

— Asta-i o formă ciudată de perversiune, stăpâne: de când îţi 
place laptele sub forma asta? 


51 


— Nu-i pentru mine, țap bătrân ce ești; îmi trebuie pentru o 
fetiță! 

„Pe toţi zeii!” își spuse Castor în sinea lui. „Tot trecând dintr- 
un pat în altul, te pomenești că...” 

— Felicitările mele! se grăbi grecul să exclame, mândru că a 
priceput totul. 

— Hipparh o s-o consulte pe fetiță fără știrea tatălui său și o 
să-ţi comunice ţie cea a găsit acolo, continuă Aurelius, 
netulburat. 

Castor ieși, clătinând din cap, încă ametit de ceea ce auzise. 
Stăpânul începea să exagereze cu pretenţiile lui: unde putea, 
oare, pe toţi zeii Olimpului, ar putea găsi o doică? Pe 
neașteptate, însă, își aminti că o prietenă a noii cameriste 
născuse de curând. La urma urmelor, misiunea aceea putea 
deveni chiar interesantă: fetele, se știe, sunt întotdeauna gata 
să cadă ca topite după cei care se dovedește că iubesc plozii. 


52 


V 


Calendele lui noiembrie 


A doua zi de dimineaţă, era o întâlnire la Senat: timp de patru 
ore nesfârșite, Aurelius, încotoșmănat în toga grea, din lână și 
cu laticlavă, stătu ca pe ace în jilțul senatorial, prefăcându-se că 
ascultă cu atenţie interminabila dezbatere. 

Sigur că da, în alte vremuri, un om ca el s-ar fi aruncat cu 
patimă în lupta politică, dar acum discuţiile acelea fade îl 
plictiseau de moarte: știa foarte bine că, da fapt, centrul puterii 
era acolo sus, pe colina Palatinului, și nu în Curia care o deținea 
din punct de vedere formal. Ba chiar, se întreba, deseori, de ce 
senatorii se înverșunau să lucreze cu atâta osârdie, când, acum, 
orice decizie se aștepta din partea împăratului și a curții sale de 
liberți atotputernici... Dar totuna era: nostalgicii unui trecut 
glorios când erau stăpânii lumii, membrii autoritarei adunări 
continuau să se reunească la nesfârșit ca să pălăvrăgească 
asupra unor chestiuni fără nicio importanţă, numai să ascundă 
de toată lumea - și, în primul rând, de ei înșiși - că nu mai 
însemnau, de fapt, nimic. 

Aurelius, așezat în jilțul acela incomod, participa întâmplător 
la aceste dezbateri prea plictisitoare. Nemișcarea la care era 
obligat și lipsa de interes faţă de subiectele dezbătute, îl făceau 
să colinde cu mintea către țărmuri îndepărtate și, deși își 
promisese de mii de ori că va pune o lespede deasupra ei, 
moartea  Lucillei rămânea ţărmul la care acostau mereu 
gândurile sale: expediția lui Castor, din păcate, nu dăduse niciun 
rezultat palpabil, pentru că, atunci când ajunsese el în casa lui 
Arrianus, corpul fetei fusese deja depus în cavoul familiei și, 
chiar dacă ar fi purtat cu el vreun secret, aceste avea să zacă 
pentru totdeauna în mormânt. 

Un ropot de aplauze furtunoase îi întrerupse pe neașteptate 
șirul gândurilor: decretul propus de împărat era pe cale să fie 
aprobat ca întotdeauna, în unanimitate. 

— Tu nu votezi, Statius? îl întrebă, încruntat, un coleg și 
Aurelius bătu și el fără vlagă din palme, întrebându-se ce naiba 


53 


fusese aprobat. „Dacă aș fi un filosof adevărat”, își reproșă 
patricianul pentru nu mai știa a câta oară, „aș fi renunţat de 
mult timp la fotoliul senatorial și la toate privilegiile pe care mi 
le aduce...” Și, la fel ca întotdeauna, își promise iarăși că o va 
face într-o bună zi. 

Afară era frig și senatorii se grăbiră să strângă în jurul 
corpului togile groase din lână, acoperindu-și cât mai bine 
braţele goale, în timp ce Aurelius părăsea îmbulzeala aceea 
tăind-o prin Forumul lui Caesar, dincolo de care își lăsase lectica 
și pe purtătorii ei. 

La capătul pieţei, lângă templul lui Venus Născătoarea, 
patricianul zări tejghelele zarafilor care făceau să zornăie 
monedele, în toiul unei activităţi febrile. Aurelius iuți pasul: 
acela era teritoriul lui Corvinus... 

— Scumpul meu! se simţi el tras de pulpana mantiei și, 
întorcându-se, se trezi față în faţă cu bancherul pe a cărui figură 
zbârcită trona rânjetul mieros al unui rechin înfometat în 
căutarea prăzii. 

— Ce cauţi prin locurile astea, nobile Statius? Ah, voi, 
senatorii, mereu ocupați cu alesele voastre îndeletniciri! Dacă ai 
vrea să-mi acorzi câteva clipe... Vezi, am impresia că nu are rost 
să continuăm războiul ăsta prostesc; în fond, avem același 
interes și, ca între niște oameni cu scaun la cap, am putea 
ajunge la o înţelegere. 

— Da, dar numai dacă amândouă părţile acceptă aceleași 
reguli. 

— Reguli, norme, precepte; dar chiar te obsedează lucrurile 
astea! Ascultă, de ce nu ne putem înţelege asupra dobânzilor? 
Aș putea cobori până la douăzeci și șase, douăzeci și șapte la 
sută; dacă tu le-ai ridica pe ale tale, toţi zarafii s-ar adapta și ei. 

— Nimeni nu poate practica asemenea dobânzi fără a avea 
necazuri. Legea... 

— Fie că e, fie că nu e lege, cine are nevoie să ia bani cu 
împrumut trebuie să facă și pe dracu' în patru; și eu aș putea 
pune o vorbă bună pentru tine în Iberia; sau spune-mi tu ce vrei 
în schimb... 

— Nimic din ce ai tu nu mă interesează, Corvinus, îi răspunse, 
disprețuitor, Aurelius. 


54 


Niciun mușchi de pe faţa bancherului nu se mișcă, el păstrând 
acel rânjet de prefăcută bunăvoință, dar în ochii lui mici și duși 
în fundul capului apăru o luminiţă șireată și crudă. 

— Chiar ești sigur de asta? apucând cu laba lui păroasă, ca de 
maimuţă, cutele togii lui Aurelius. Apoi, îl salută cu o expresie 
sfidătoare și plecă fără să salute. 

Senatorul le făcu semn nubienilor să vină mai repede cu 
lectica: aștepta o vizită, acasă, și ora fixată trecuse deja. 

La scurt timp după aceea, patricianul şedea cu musafirul său 
în camera de zi. 

— Octavius a venit la Roma încă de mic, cu gândul să se 
înscrie în guadrivium, dar nu avea niciun ban și trebuia să 
muncească pentru a se întreţine: ai săi aveau ceva pământ în 
Bruttium, dar nu scoteau cine știe ce din agricultură, așa că i-au 
dat puţinul pe care-l aveau, urându-i noroc și sfătuindu-l ca, 
dacă voia cu adevărat să înveţe, să se descurce cum va putea, îi 
povestea Manlius, înecându-se cu gura plină de prăjituri. Atunci, 
el a început să se învârtă în jurul profesorilor, oferindu-se să le 
facă mici servicii și, în cele din urmă, a fost angajat permanent 
ca rândaș: curăța latrinele, păzea capsae, îi supraveghea pe 
elevi în timpul pauzei și, în același timp, trăgea și el cu urechea 
la lecţii. Într-o zi, pe când îi asculta pe elevi în timpul unei 
inspecții, Arrianus îl descoperi ascuns pe scări, străduindu-se să 
le sufle celor ascultați răspunsurile. În loc să se supere pe el, îi 
deveni simpatic și deveniră prieteni. 

Manlius vorbea repede, înfulecând fără oprire plăcinţelele 
umplute cu stafide pe care grijuliul Hortensius i le pusese la 
îndemână. 

— Bravo, îi spuse patricianul. la cei doi ași pe care ti-i 
promisesem și uite și niște lucruri care s-ar putea să-ţi fie de 
folos. 

— Pentru mine? Copilul rămase cu gura căscată văzând capsa 
nouă și o legătură de tocuri cu peniţe bine ascuțite. 

— Da, pentru tine, îi întări Aurelius. Sunt convins că dacă ai 
tot ce-ţi trebuie o să ai poftă de învăţat. Mai sunt și călimări cu 
cerneală: neagră pentru texte și roșie pentru titluri. 

— Fir-aș să fiu! exclamă ștrengarul, uluit. Cerneală dintr-asta 
roșie nu are nici tocilarul ăla de Afrus! O să văd eu, mâine, să-mi 
fac comentariile... totuși, trebuie să-mi scrii o dedicație pe 


55 


capacul de la capsa, ca să știe toţi că tu mi-ai făcut-o cadoul! 
Uite, scrie: Aurelius Manlio, de la Aurelius pentru Manlius! 

Senatorul întinse cu tocul în călimară și începu să-și scrie 
numele: Aureli... Ajungând la sfârșitul cuvântului se opri brusc. 

— Pe toţi zeii Olimpului! exclamă el. Aurelius Manlius, sigur că 
da! Numele destinatarului este declinat în cazul dativ, în timp ce 
al aceluia care face cadou obiectul rămâne la nominativ! Așa că, 
dacă numele acela - Lucilla - gravat pe mânerul pieptenului din 
carapace de broască ţestoasă făcea parte dintr-o dedicație, el 
putea aparține mai degrabă celui care a dăruit obiectul, decât 
proprietarului! 

Patricianul sări în picioare: trebuia neapărat să dea de urma 
pieptenului și asta cât mai curând. 


56 


VI 


A treia zi înainte de Nonele lui noiembrie 


După funeraliile atât de grăbite, Aurelius se aștepta la un 
banchet funebru la fel de restrâns; în loc de asta, Arrianus nu 
ţinuse seama de cheltuială și printre invitaţi se aflau cei mai 
renumiţi profesori din Urbs. 

Nici Panaetios, nici Corvinus nu erau de faţă, dar bancherul îl 
trimisese în locul său pe credinciosul Nicolaus care o avea în 
grijă pe Camilla cu încrâncenarea tâmpă a unui câine de pază. 
Cât despre femeia aceea, era îmbrăcată cu o tunică simplă, 
cenușie, iar pletele ei negre nu mai erau despletite într-o 
dezordine studiată, ci fuseseră strânse cuviincios într-un coc 
prins la ceafă. Linia sobră a pieptănăturii, însă, departe de a 
dăuna trăsăturilor chipului, părea să le scoată și mai bine în 
relief perfecțiunea: Aurelius îi admiră linia delicată a profilului și 
eleganța cu care gâtul subţire pornea de la umerii rotunzi înspre 
lobii urechilor, împodobiţi, în ciuda doliului, de cele două 
semiluni de aur. 

Patricianul se afla într-o dispoziţie foarte proastă: cerberul 
neîmblânzit de lângă ea nu-l lăsa să schimbe nicio vorbă cu 
Camilla și toate încercările lui de a-și încrucișa privirile cu 
frumoasa matroană erau zadarnice din cauza modestiei 
exagerate cu care își ţinea mereu ochii în farfuria din faţa ei. 

Discuţiile erau pedante și plictisitoare și, dacă la aceasta se 
adăuga și faptul că, întotdeauna, banchetele funebre aveau 
darul să-i taie senatorului pofta de mâncare obișnuită, nu era de 
mirare că doar ciugulise fără niciun chef câte ceva, ascultând 
plictisitoarele laude aduse calităţilor excepţionale pe care le 
avea răposata: până și indivizii cei mai mărunți, gândea el, din 
momentul în care își dau sufletul, devin suma tuturor 
perfecţiunilor... 

— Încă de mic copil era tare zvăpăiată... își amintea 
matematiciana lunia lrenea. 

— Totuși, când a mai crescut, s-a făcut cam lunatică... preciză 
Arrianus. 


57 


— Lucilla era ca un dar al zeilor pentru oricare bărbat... 
adăugă Pomponia smiorcăindu-se. 

— Pentru mine ar fi fost cea mai bună soţie care ar fi putut 
exista, regretă Octavius, mirele neconsolat. Și mă iubea... 

— Nici nu-ţi poţi închipui cât de mult, șuieră printre dinţi 
Camilla, în timp ce, în jurul mesei, se așternea o tăcere 
stânjenitoare. 

Dacă era adevărat că fata tânjise într-o vreme după Octavius, 
sentimentele ei păreau să se fi răcit destul de mult, reflectă 
Aurelius. Deseori, când o iubire fragilă trebuie să întâlnească 
obstacole neprevăzute, se transformă înainte de vreme în 
cioburile unei deziluzii și acela dintre iubiţi care avea cele mai 
mari așteptări începe să vadă din ce în ce mai limpede 
trăsăturile meschine ale celuilalt. 

Dacă, între cei doi tineri, lucrurile se petrecuseră astfel, nu 
mai era nicio îndoială asupra primului care cedase: acesta nu 
era, desigur, Camilla cea care avea în jurul gurii cuta unei voințe 
deosebite! În plus, o femeie abandonată are, de cele mai multe 
ori, tendinţa să pună pe seama norocoasei rivale vina despărțirii 
și, deseori, ajunge chiar să o urască... 

Din nefericire, totul se potrivea perfect cu bănuiala care-l 
rodea pe patrician începând din ajun și pentru aceasta venise la 
banchet, ca să caute o confirmare. Cina se apropia de sfârșit, 
acum, și era cel mai potrivit moment pentru a-și pune planul în 
aplicare. 

— Vă rog să mă scuzaţi: nu mă simt prea bine... se scuză 
Aurelius, prefăcându-se că suferă de un deranjament stomacal: 
băile se aflau lângă latrină și, chiar dacă era puţin probabil ca 
pieptenele să se mai afle acolo, merita osteneala să facă o 
încercare. 

Îndată, însă, ce intră în anticameră, patricianul își dădu seama 
cu ciudă că mica încăpere fusese curățată cu grijă, iar aspectul 
general se schimbase: pe banchetele din lemn nu se mai aflau 
acum decât perne moi din lână. 

Aurelius reflectă: unde ar fi putut pune pieptenul acela o 
sclavă conștiincioasă? În camera stăpânei sale, fără nicio 
îndoială, într-un dulăpior sau într-o arca... Închise fără niciun 
zgomot ușa, aruncând o privire pe coridor: nu se vedea nici 
țipenie de om. Cu pași sprinteni, se strecură pe furiș până în 


58 


atrium, de unde se putea intra în câteva camere, întrebându-se 
cum ar fi putut-o recunoaște pe aceea a Lucillei. 

Încăperile, modeste și mobilate sumar, se dovediră, imediat, a 
fi locuite de personalul casei. La camera Lucillei probabil că se 
ajungea din curtea interioară și, ca să ajungă acolo, Aurelius ar 
fi fost nevoit să treacă prin faţa sufrageriei. Deodată, auzi un 
zgomot de pași, după care văzu doi servitori care veneau să 
aducă platourile de argint pentru „a doua masă”, fructe și 
prăjituri pentru a încheia cum se cuvine banchetul funebru. 
Exact în clipa în care servitorii își făceau intrarea în sufragerie, 
acoperindu-le comesenilor vederea către coridor, Aurelius se 
prelinse afară și, alergând tiptil, ajunse în curte, strecurându-se 
în prima încăpere care-i apăru în cale. 

Închizând ușa în spatele său, strânse din pleoape ca să se 
obișnuiască oarecum cu întunericul și să poată vedea ce se afla 
în jurul său: un pat pictat, o arca ornamentată cu intarsii, o 
măsutță din lemn de trandafir... lar pe un taburet caseta pe care 
o cumpărase el însuși pentru Lucilla, ca dar de nuntă! 

Poate că pieptenele fusese pus chiar acolo, printre 
parfumuri... Patricianul deschise capacul și pipăi orbește printre 
sticluțele din alabastru: uite-l, era, într-adevăr, acolo! Lumina nu 
era suficientă ca să examineze inscripţia, așa că Aurelius 
deschise o ferestruică, atât cât era nevoie ca să lumineze 
mânerul din carapace de broască ţestoasă: Lucilla, citi el 
micuţele litere aurii. 

În clipa aceea, pieptenele i se răsuci între degete și pe faţa 
cealaltă a mânerului apăru continuarea inscripţiei: Lucilla 
Camillae, de la Lucilla pentru Camilla. Avusese dreptate: 
pieptenele nu era al răposatei, ci al surorii acesteia! 

— De când un senator cotrobăie prin camerele altora? se auzi 
pe neașteptate o voce severă și Aurelius, prins asupra faptului, 
se întoarse, rușinat ca un băiețaș. 

e 

— Un senator, un magistrat de înaltă ținută care intră ca un 
hoț în casa mea... continuă vocea. 

Aurelius privi în jur pentru a-și da seama de unde venea 
perfect meritata mustrare și, între timp, încerca să găsească o 
scuză pentru a-și justifica prezenţa în camera aceea. In cele din 
urmă, descoperi o mișcare ușoară din spatele unei perdele și 


59 


văzu apărând de acolo o mână osoasă și cu pielea zbârcită, 
brăzdată de o reţea de vine groase, albăstrii. 

Patricianul înaintă cu prudenţă, dar, ajuns în faţa nișei, se 
opri, așteptând, înainte de a trage perdeaua într-o parte, un 
semn al degetului slab și încovoiat care-l chemase în direcția 
aceea. 

In penumbră apăru trupul unei femei, întinsă pe un divan, cu 
capul rezemat pe perne și cu două braţe descărnate care ieșeau 
dintre așternuturi ca niște labe de păianjen care se întindeau ca 
să prindă o muscă. 

— Nu mă mai pot folosi de picioare, tinere, dar vederea îmi 
este încă foarte bună, spuse bătrâna, și la fel de bun îmi este și 
auzul, din nefericire pentru tine. Hai, curaj, arată-mi ce ai luat 
de acolo! 

Mulți ani trecuseră din ziua în care senatorul Publius Aurelius 
Statius se putea numi un tinerel și mai mult timp trecuse de 
când cineva îndrăznise să-i dea vreun ordin. Totuși, în fața 
venerabilei vârste a matroanei și a privirii sale severe, orgoliosul 
patrician fu nevoit să se supună. 

— Curia probabil că este pe ducă dacă acceptă printre 
senatori un ticălos care ajunge să fure un nimic ca ăsta! spuse, 
furioasă, bătrâna, observând pieptenele și lui Aurelius nu-i făcu 
plăcere să-și dea seama că roșise. Nu mă duce cu vorba, tinere! 
Să-mi spui acum ce făceai aici și ar fi mai bine să-mi dai o 
explicaţie cât mai bună. Sunt bătrână, dar încă nu m-am prostit, 
chiar dacă toţi cei din jurul meu cred că, o dată cu picioarele, mi 
s-a mucegiăit și creierul. 

Aurelius nu se codea să recurgă la o minciună, atunci când 
împrejurările ar fi cerut-o; mai mult, i se întâmplase deseori în 
viaţă să se folosească de înșelătorie și obținuse rezultate care 
nu-l dezamăgiseră. Dar, atunci când își înălță din nou privirile 
către bătrâna cea atât de vioaie, uită cu totul de păcăleala pe 
care voia să i-o tragă: acea mândră matroană nu se cădea să fie 
minţită. 

— Trebuie să aflu cui îi aparţinea pieptenele acesta, Ispulla 
Camillina: l-am observat în baie când... și nu-și termină fraza de 
teamă să n-o tulbure prea tare pe interlocutoarea sa. 

— Când ai găsit corpul nefericitei aceleia, încheie bătrâna cu o 
voce ușor tremurată. Pot să-ţi răspund eu: este al nepoatei mele 


60 


Camilla. Lucilla avea și ea unul exact la fel: gemenele și-au făcut 
același cadou când au împlinit treisprezece ani. 

— Camilla poate că l-a lăsat aici când a plecat să trăiască în 
casa soţului ei. Un bancher bogat, așa cum este Corvinus, era în 
stare să-i facă niște cadouri mult mai preţioase, presupuse 
Aurelius, dar în sinea sa se ivea o altă, mai tragică, ipoteză. 

— Așa este. Bătrânii care își cumpără o soţie tânără cu bani 
mulţi ţin s-o îmbrace din cap până în picioare, comentă 
matroana, făcând, dispreţuitoare, gura pungă. 

— Nu prea îţi place Corvinus, constată patricianul. 

— Oh, nu-i mai rău decât mulţi alţii. Dar ca un boboc de fată 
să fie vândută unui bărbat care i-ar putea fi bunic... 

— Se obișnuiește, spuse Aurelius, amintindu-și de 
comentariile Pomponiei. 

— Mi s-a întâmplat și mie asta și n-a fost câtuși de puțin 
plăcut! răspunse Ispulla. 

— Da, dar fiul tău, Arrianus, avea niște obligaţii faţă de 
bancher... insinuă patricianul. 

— Ah, chiar că ești așa cum am auzit: îţi vâri nasul peste tot! 
Am auzit vorbindu-se despre tine, Publius Aurelius. Aici, toată 
lumea trăncănește fără grijă, crezând că eu am dat în mintea 
copiilor... 

— Măcar să ajung și eu așa, când o să am vârsta ta, 
Camillina! râse Aurelius și prăpădita matroană păru să aprecieze 
complimentul sincer al senatorului. 

— Văd că nu ești prost de tot, tinere; poate că am greșit eu. 
Spune-mi, așadar, de ce te amesteci în treburile noastre? 
Consideri, cumva, că răul de care a fost cuprinsă Lucilla nu este 
prea convingător? 

— Ca să fiu sincer, da, recunoscu patricianul, derutat de 
întrebarea aceea atât de directă. 

— Nu ești singurul care gândește astfel, dar nimeni nu 
îndrăznește să vorbească despre asta cu voce tare. 

— Nici măcar tu? se miră Aurelius: bătrâna nu-și punea, cu 
siguranţă, lacăt gurii. 

— Și cine ar asculta ce spune o femeie de o sută de ani care 
va fi înghițită cât de curând de mlaștina Styxului? Ar spune că 
vorbesc în dodii... Dacă aș fi avut eu vreo putere, le-aș fi cerut 
să examineze mai bine nămolul din cadă. 


61 


— Am făcut eu asta, Camillina... Pentru o clipă, prin pupilele 
obosite ale bătrânei trecu ca un fulger o întrebare mută, 
amestecată cu un fior de spaimă. Medicul n-a descoperit nimic 
suspect, o liniști patricianul. 

— Există otrăvuri de care nici măcar nu ai habar! Bătrâna 
încercă să-și rotească gâtul subțire și făcu o sforțare ca să se 
apropie mai mult de senator. Licori îngrozitoare datorită cărora 
moartea vine încetul cu încetul, prafuri care provoacă o mulţime 
de bube și alifii atât de rele încât fac să putrezească toată 
carnea de pe trupul omului! Roma se află acum în mâinile unor 
străini care aduc în Urbs duhoarea barbariei lor! Efesianul acela, 
de exemplu... Panaetios: să n-ai încredere în el, Aurelius! Ce 
căuta el în faţa camerei Lucillei, înainte de răsăritul soarelui? Au 
vorbit mult timp pe prag și Octavius probabil că s-a enervat, 
pentru că, îndată după aceea, am auzit cum discuta aprins cu 
nepoata mea, în timp ce ea se îndrepta către baie... Și, la puţin 
timp după aceea, au găsit-o moartă! 

Aurelius parcă îl vedea în faţa ochilor pe Panaetios și, după 
aceea, ritualurile sălbatice ale Marii Mame... 

— Camillina, trebuie să mă ajuţi: am nevoie de un aliat în 
familia voastră, o rugă el. 

— Împotriva cui? Împotriva rudelor mele, poate, sau a noului, 
așa-zis nepot; un intrus care s-a cuibărit în casa asta, intrând pe 
furiș și alungând încetul cu încetul din sufletul slab al fiului meu 
cele mai calde sentimente ale acestuia? Octavius s-a strecurat 
aici ca un parazit, ca vâscul care suge seva stejarilor de care 
trăiește agăţat. ȘI-I iubesc, îl iubesc cu toţii: fetele, Arrianus, 
elevii... Oricum, la ce bun să mai răscolești totul? Pe Lucilla, de- 
acum, n-o mai poate ajuta nimeni: parce sepulto, iartă-l pe cel 
care a murit, și lasă-l să se odihnească în pace, clătină din cap 
bătrâna matroană. 

— Și dacă ţi-aș putea dovedi că a fost ucisă? insistă Aurelius. 

Bătrâna își strânse buzele livide, aproape furioasă. 

— Ei, atunci aș cere să se facă dreptate: Lucilla avea, încă de 
pe când era doar un copil, un deosebit simţ al dreptăţii; și era 
neînduplecată cu ea însăși ca și cu ceilalți. Atunci când, pe la 
zece ani, jucându-se cu un băț ascuţit, a lovit-o fără să vrea pe 
sora ei în șold, a ţinut morțiș să-și primească pedeapsa 
meritată. Eu și Calpurnia ne-am străduit mult timp s-o facem să 
nu-i spună tatălui ei de toată povestea asta: cu groaza lui de a 


62 


vedea sânge, Arrianus i-ar fi chemat în grabă pe toţi medicii din 
Roma pentru o mică rană fără prea mare importanţă. Camilla 
însăși, pașnică peste măsură, încerca să calmeze spiritele, 
repetând că n-o mai durea aproape deloc și că n-o interesa dacă 
îi va rămâne vreo cicatrice. „Ești prea bună”, i-a spus atunci 
Lucilla. „În locul tău, eu aș fi cerut să fiu răzbunată”. Îmi aduc 
aminte și acum privirea hotărâtă a Lucillei în timp ce rostea 
aceste cuvinte. Tocmai de aceea, dacă aș descoperi ceva ciudat 
în privința morții sale, ţi-aș spune imediat, nobile senator... dar, 
cu voia zeilor, sper să nu fie așa: a fost de prea multe ori doliu în 
familia asta. Acum, du-te acolo de unde ai venit, Publius 
Aurelius, altfel comesenii vor crede că, într-adevăr, nu te simți 
bine. 

— Vale, Ispulla Camillina, și zeii să-ți mai dăruiască încă mulţi 
ani de viață, îi ură senatorul, pregătindu-se să plece. 

— La ce bun, nobile senator? Nimic nu-i mai îngrozitor pentru 
bătrâni să mai trăiască după ce tinerii s-au prăpădit, îi răspunse 
matroana și Aurelius înţeles că vorbea ca pentru sine. 

e 

Musafirii începeau să plece. Aurelius consideră drept o 
eliberare sfârșitul acestui ospăț trist și cobori din sufragerie, 
atent să nu alunece pe resturile de mâncare răspândite pe 
pardoseală. 

Camilla se ridica și ea, gata de plecare: patricianul îi admiră 
graţia naturală pe care nici severitatea veșmintelor și a 
nefericitei împrejurări nu reușea s-o ascundă și simţi cum îl 
inundă un val de furie închipuindu-și corpul acela mlădios în pat, 
alături de un bătrân lacom și libidinos, sensibil doar la sunetul 
metalic al sesterților. Când își dădu seama că și ea îl privea pe 
furiș, dădu s-o ajungă din urmă, dar Arrianus îl reţinu și, înainte 
de a putea scăpa de el sub un pretext oarecare, Camilla 
dispăruse deja în spatele uriașului Nicolaus. 

Patricianului nu-i mai rămase altceva de făcut decât să-l 
urmeze în camera de zi pe stăpânul casei. După ce-și frecă 
îndelung palmele și tuși de două-trei ori ca să-și dreagă glasul, 
Arrianus începu, în cele din urmă, să vorbească: 

— Nenorocirea asta a fost îngrozitoare, totuși, fac eforturi să- 
mi ascund suferinţa: hodie mihi, cras tibi, astăzi mi se întâmplă 
mie, mâine ţi se poate întâmpla ţie... Și, totuși, există ceva mai 
rău: întâmplarea asta nenorocită a dat naștere unor întrebări, 


63 


îndoieli care, cu siguranţă, sunt neîntemeiate. Știi, însă, foarte 
bine că atunci când încep să se audă zvonuri ciudate, oamenii 
sunt convinși că nu iese fum fără foc și, puţin câte puţin, gutta 
cavat lapidem, picătură cu picătură sapă în piatra cea mai dură! 

Aurelius, care nu suporta să audă zicale și vorbe de clacă, se 
frământa pe scaun: tristețea lui Arrianus avea în ea ceva 
artificial, literar, de parcă profesorul de retorică ar fi predat una 
dintre acele teme teribil de neplăcute cu care dascălii își 
terorizează elevii la lecţiile de arta vorbirii: Scrie o scrisoare unui 
tată care și-a pierdut fiica, demonstrându-i că prin nenorociri 
sufletul omului se călește și așa mai departe... 

— Cele mai mari nenorociri te învaţă cum să-ți întărești 
sufletul, auzi, inevitabil, Aurelius. Dar nu și dacă doliul este 
murdărit de tot felul de bârfe. Eu am încercat de unul singur să 
fac lumină în toată tărășenia asta neplăcută, dar nu mă pricep, 
nu sunt de meserie și, cum s-ar zice, sutor, ne ultra crepidam, 
cârpaciule, nu te încumeta să faci altceva decât niște papuci! 
Tu, nobile senator Statius, îi explică el exasperatului patrician, ai 
dus la bun sfârșit câteva anchete, ultima dintre ele ţi-a adus, 
acum câteva luni, laudele oficiale din partea lui Claudius: dacă 
s-ar ști că te ocupi de cazul acesta în calitate oficială, gurile rele 
ar fi reduse foarte repede la tăcere. 

Aurelius înțelese că pe Arrianus îl interesa nu atâta să afle 
adevărul, cât să pună capăt bârfelor; astfel încât chiar și puţina 
stimă pe care o avea pentru director se duse de râpă. 

— Băânuiești pe vreunul dintre ai tăi, Octavius sau, poate, 
Panaetios? vru să știe patricianul. 

— Nu, absolut deloc! se grăbi să nege profesorul. Totuși, în 
dimineaţa aceea erau pe aici mulţi oameni și, dacă vreunul 
dintre ei dorea să-mi facă rău... sigur, n-ar fi fost prea ușor să 
intre în baie, dar, după cum spune și Vergilius, audentes fortuna 
iuvat. norocul este de partea celor îndrăzneţi! 

Pe lângă multele calități pe care le avea, lui Aurelius două îi 
lipseau în cea mai mare măsură: umilinţa și răbdarea. Neputând 
să mai reziste la șirul acela nesfârșit de citate, patricianul nu se 
mai putu abţine. 

— Hotărăște-te, Arrianus! Tu nu m-ai chemat aici ca să-mi 
împuiezi capul cu povești presărate cu ziceri celebre; așa că lasă 
palavrele și spune-mi ce te doare cu adevărat! 


64 


Profesorul de retorică aţinti asupra lui o privire plină de 
dispreţ: cum era posibil ca un nobil de un asemenea rang să nu 
cunoască bunele maniere? Anumite lucruri se puteau discuta în 
mai multe feluri; nu degeaba el, Arrianus, se străduia să-i învețe 
pe elevii lui arta subtilă a exprimării eufemistice... Dar, poftim, 
aristocrații ăștia erau toţi o apă şi-un pământ, niște încrezuți 
neciopliţi care se considerau sarea pământului, doar pentru că 
strămoșii lor luptaseră sub comanda lui Scipio la Zama! Și cât de 
primitiv se exprima acest ciudat patrician, de parcă ar fi fost un 
legionar aflat în campanie sau un vânzător de pește de la piaţă; 
și să mai zici că era, așa cum vorbea lumea, un om de cultură! 
Era limpede, în orice caz, că magistratul acela atât de grosolan 
și antipatic nu s-ar fi mulţumit doar cu vorbe aruncate în vânt: 
dacă voia să-i ceară ajutorul, trebuia să se hotărască să-i spună 
mult mai mult... 

— Mă tem că aveau de gând să mă lovească pe-mine, nu pe 
Lucilla, recunoscu în cele din urmă Arrianus, deși fără prea mare 
chef. Și sărmana copilă, nevinovată, a picat la mijloc. 

— Cum ai ajuns la convingerea asta? întrebă patricianul pe un 
ton sever. 

Directorul înghiţi în sec de două-trei ori, după care își luă 
inima în dinţi. 

— După moartea fiicei mele, am primit o scrisoare anonimă... 

— Arată-mi-o, îl îndemnă Aurelius. 

— Am distrus-o. Era o ameninţare, dar nu-mi mai aduc aminte 
exact ce scria; în clipele acelea, nu i-am dat prea mare 
importanţă... 

— Este destul de greu de crezut că se pot primi asemenea 
intimidări, dacă nu faci rău nimănui, remarcă neîncrezător 
patricianul. 

— Te asigur că nu știu de ce să-mi fi trimis cineva un 
asemenea mesaj, declară profesorul, dar mi-e frică: de la 
moartea Lucillei trăiesc cu spaima vreunei vrăji teribile... 

Aurelius ridică dintr-o sprânceană, vizibil dezamăgit: nu 
credea în magie mai mult decât în zei și rămânea uimit să 
constate că, la fel ca Ispulla, fiul ei putea aduce în discuţie 
asemenea idioțenii. Credinţa în superstiții era de înţeles la 
plebea ignorantă și poate chiar la o bătrână aflată în pragul unui 
secol de viaţă, dar nu la un faimos profesor de retorică! 


65 


— Văd că nu reușesc să te conving, nobile senator; sunt sigur 
că mă consideri un prost și un naiv. Dar nu te grăbi: la Roma, 
anumite practici îngrozitoare există cu adevărat; tinerii noștri s- 
au îndepărtat de obiceiurile strămoșești și se supun acum unei 
hore infernale de zeități și demoni veniţi de pe alte meleaguri... 

— Cum ar fi Marea Mamă și preoţii săi castraţi? 

— Întocmai. Eu însumi i-am interzis fiicei mele să ia parte la 
ceremoniile acelea cumplite, dar, după ce s-a petrecut 
nenorocirea, am descoperit că nu-mi dăduse ascultare... Uite, 
am găsit astea printre lucrurile ei! exclamă Arrianus, punând pe 
masă câteva obiecte: un idol cu cap de hipopotam, două degete 
din argint, un medalion din obsidian cu gravuri oribile și, în 
sfârșit, o păpușă de ceară. 

Patricianul luă în mână medalionul și-l examină cu atenţie: da, 
putea fi ceea ce observase în baie, alături de pieptene, pe 
tunica de un alb imaculat a Lucillei... Dar, în cazul acesta, pe 
unde s-o fi rătăcit agrafa din jad? 

Îndată după aceea, atenţia îi fu atrasă de statueta de ceară: 
părul ei era la fel cu cel adevărat, iar unele dintre veșminte erau 
făcute din tulpini fragede de mărar primăvăratic, în timp ce 
altele din frunze de laur, scorțoase și închise la culoare, aceleași 
pe care prezicătoarele de la Delfi și de la Cumae le mestecau de 
zor înainte de a cădea în transa de rugă către zeu. Pe piciorul 
drept al păpușii, se putea citi, scris cu litere foarte mici, numele 
aceleia căreia îi era destinat descântecul: Lucilla. În mijlocul 
pieptului, acolo unde braţele se legau de trunchi, se vedea un ac 
lung, înfipt în dreptul inimii. 

Aurelius puse la loc pe masă acea statuetă magică, fără a da 
de bănuit că recunoscuse în ea unul dintre instrumentele cele 
mai temute ale necromanţiei. Vrăjitoarele din Tessalia se 
folosiseră întotdeauna de asemenea fetișuri pentru a chema 
spiritele celor morţi și se spunea că într-un asemenea mod 
ticăloasa Plotina, slujitoare a subpământenei Hecate, îl ucisese 
în floarea vârstei pe viteazul general Germanicus, fratele 
împăratului... 

— Sunt amulete, se mulțumi să constate patricianul. Par să 
provină din Tessalia sau din Egipt. 

— Egiptene, frigiene, babiloniene, cine știe? Divinul Zeus a 
îngăduit ca fiica mea să fie lovită în locul meu... murmură 
profesorul. 


66 


„Este ciudat faptul că, deși avea atâtea bănuieli, Arrianus nu 
s-a gândit să ceară o analiză a nămolului”, își spunea în vremea 
aceasta Aurelius, destul de intrigat. Și apoi, lăsând la o parte 
păpușa, talismanele acelea aparţineau fără putinţă de tăgadă 
Lucillei: este posibil ca o tânără de o mare inteligenţă, 
cunoscătoare a secretelor fizicii și geometriei, să dea crezare 
unor asemenea bazaconii? 

Da, la urma urmelor, era mai mult decât posibil: nu-i 
alungase, oare, Tiberius pe toți prezicătorii din Roma pentru a 
rămâne singurul care să se bucure de răspunsurile magului 
Trasillus? Și sute de persoane nu recurgeau în fiecare zi la rugi 
adresate unor divinităţi străine, nu participau la ceremonii 
obscene și nu așteptau prevestirile unor ghicitori necunoscuţi, 
sfidând toate interdicțiile imperiale? La Roma aveau loc frecvent 
orgii bahice, mistere egiptene, adunări barbare în care erau 
veneraţi dragoni, crocodili, himere și chiar și un monstru cu cap 
de măgar, atârnat de o cruce! Ce nebunie, gândi Aurelius; 
fusese nevoie de secole întregi pentru ca oamenii să scape de 
frica zeilor și să poată judeca numai cu propriul lor cap și 
acum... 

Cu un gest hotărât adună obiectele aflate pe masă și le 
strecură printre cutele togii. 

— Voi încerca să aflu ceea ce s-a întâmplat, Arrianus; totuși, 
s-ar putea să descopăr și unele lucruri care nu-ți vor face 
placere. Poate că este mai bine să nu tulburăm liniștea morților. 

Profesorul de retorică păru să se gândească preţ de câteva 
clipe, puţin dezorientat, după care se hotări. 

— Câteodată morţii se întorc, Aurelius, invidioși pe cei care 
încă mai sunt în viaţă. 

— Trebuie să te temi de cei vii, Arrianus, nu de cei care au 
murit. Hadesul este cel mai potrivit loc pentru dușmanii noștri: 
umbrele răposaţilor nu sunt în stare să mânuiască un pumnal, 
nici să picure licori ucigătoare în cupele noastre. 

— Viermii trimiși de Ereb nu ne pot cotropi trupurile; 
câteodată, însă, sunt în stare să ne otrăvească inima și mintea. 
lar noi, cei vii, avem dreptul să ne apărăm: așa că, fă ce trebuie 
să faci, Publius Aurelius Statius și fie ca zeii să aibă milă de noi! 
Vale! 


67 


Când ajunse acasă, Aurelius încă se mai gândea la 
talismanele Lucillei. Știa câte ceva despre tradiţiile esoterice din 
Egipt, Siria, Israel și din îndepărtatele și misterioasele ţinuturi de 
dincolo de Indus: urmăreau toate să ajungă la adevăruri 
intuitive, la evenimente extraordinare, la zei gata să se 
întrupeze în muritori obișnuiți ca să salveze lumea. 

Patricianul, deși dornic să afle cât mai multe despre aceste 
îndeletniciri tainice, rămânea dominat de același scepticism de 
neclintit. Orice fenomen, oricât de straniu și de rar întâlnit, 
trebuia să aibă, în opinia sa, o explicaţie raţională, chiar dacă 
aceasta ar fi fost înțeleasă cu greu de înțelepciunea omenească, 
încă mărginită. Minunile, profeţiile și farmecele, departe de a-l 
convinge, îi trezeau o neîncredere uriașă, făcându-l să resimtă o 
nevoie irezistibilă de a-și bate joc de credulii pe care-i întâlnea; 
altceva era, însă, teama de puterea magiei, altceva era să 
recunoască, încrustate în fetișuri, semnele unei uri adânci, ale 
unei dorinţe de a distruge și de a face un rău cât mai mare. 

Existenţa pieptenului și a inscripţiei de pe el, privită din 
perspectiva acestei ameninţări teribile, i se păru aproape fără 
nicio însemnătate; păpușa de ceară, însă, cu numele victimei 
gravat clar pe un picior, nu mai lăsa loc nici unei îndoieli: cineva 
o ura atât de mult pe biata Lucilla, încât voia s-o vadă moartă! 
Și doi bărbaţi, Panaetios și Octavius, amândoi foarte interesaţi 
de persoana ei, îi vorbiseră fetei destul de aspru în dimineața 
aceea fatidică... 

Pierdut în gândurile sale, patricianul intră în vestibul, fără a se 
mira că nu îi ieșea nimeni în întâmpinare. Abia trecuse de 
fauces că-l văzu pe medicul Hipparh venind înspre el, cu 
obișnuitul său zâmbet prietenos și, ca de obicei, cu o notă de 
plată pipărată. 

— lar ai venit! exclamă cam plictisit stăpânul casei. 

— Acum am terminat consultaţia libertului tău, îl informă 
bravul chirurg. Medicamente, zece sesterți; alifie, opt sesterți și 
un gologan; fese, doi gologani; infuzie calmantă, doi sesterți. 

— Pe toţi zeii, nu mi-ai spus tu că Paris este doar un bolnav 
închipuit? 

— De fapt, nu el este pacientul, domine, ci sărmanul Castor: a 
ieșit cam șifonat dintr-un schimb aprins de idei cu un zaraf 
foarte nervos... 


68 


Deci, nu prea mersese trucul cu monedele false. Din fericire, 
Castor avea o piele destul de tăbăcită... 

— Am văzut-o și pe fetiţa din Suburra, așa cum mi-ai cerut. 
Este cam prost hrânită, dar cu o doică bună o să-și revină 
repede. l-am prescris o infuzie și era nevoie de un biberon ca să 
i-o dau; așa că mi-am permis să-i cumpăr eu unul, absolut nou și 
foarte drăguţ. Este din cea mai bună ceramică, lucrat în formă 
de purceluș: a costat destul de mult, dar, se știe, când tatăl 
poate să plătească... De altfel, cine nu ar fi dispus să facă orice 
sacrificiu pentru copiii lui? îi făcu medicul cu ochiul, cu un aer 
complice. 

— Dar tatăl ei este un biet vânzător de haine vechi, un telal 
amărât! protestă Aurelius. 

— Da, bine, este cum vrei tu! îi replică Hipparh, făcându-i din 
nou cu ochiul. Ti-am pus nota de plată dedesubt, dar să nu-ți 
faci nicio grijă: știu să-mi ţin gura. 

— Păi, să vezi... încercă zadarnic să protesteze patricianul. Cu 
toate necazurile care-i picaseră pe cap, asta mai lipsea, ca 
lumea să-l creadă tatăl micuţei Quartilla! 

— Și Manlius? Se poate face ceva cu piciorul lui? întrebă el, 
renunțând să-i mai dea explicaţii medicului și să-l convingă că 
altfel stăteau lucrurile. 

— Din păcate, nu. A avut boala din Perint: este o febră 
descoperită de Hippocrat cu multe secole în urmă care duce la 
tot felul de paralizii, printre care și aceea a cerului gurii. Unii 
bolnavi mor din cauza neputinței de a înghiţi, iar puţinii care 
supraviețuiesc rămân infirmi. Răul s-a produs de-acum și în clipa 
de faţă nu se mai poate face altceva decât o eventuală 
corectare prin exerciţii a membrului afectat, îl lămuri Hipparh, 
clătinând cu părere de rău din cap, după care se îndreptă în 
grabă către ieșire, înainte ca vreunul de-ai casei să-l întrebe 
ceva despre vasul cu smochine care se zărea printre cutele 
largii lui mantii de lână. 

— Castor! strigă mai mult din obișnuinţă Aurelius. 

Cel care apăru fu, însă, Paris care aţinti asupra lui o privire 
plină de un reproș îndurerat. 

— Ai pretenţia ca un sărman servitor să vină fuga la 
chemarea ta în timp ce el zace pe patul de suferinţă, lovit 
mortal în timp ce se afla la datorie? 

— Dar este chiar atât de rău? întrebă, neîncrezător, stăpânul. 


69 


— Mai are puţin și-și dă sufletul, îi răspunse Paris, suspinând. 

— Castor! strigă din nou patricianul, dar, de data aceasta, 
căzând pradă unei infinite remușcări se îndreptă cu pași grăbiţi 
către camera libertului. „Ce inconștient am fost să-l expun în 
halul ăsta, a fost numai vina mea”, se mustra în sinea lui... 

Intră tăcut în micuța încăpere și-l văzu cu strângere de inimă 
pe credinciosul său servitor zăcând parcă fără viață pe o 
grămadă de perne, susținut de brațele grijulii ale câtorva 
slujnice. În jurul capului, o fașă foarte lată de pânză ascundea 
rana aceea ucigătoare, primită în tâmpla dreaptă. Corpul său, 
vlăguit de o asemenea suferință fusese spălat și uns cu 
balsamuri de iscusitele slujnice care acum îi umezeau mereu, cu 
o cârpă udă, buzele crăpate de fierbințeală. 

— Castor... șopti Aurelius, și, îndurerat, îngenunche la 
căpătâiul servitorului care nu mai avea mult de trăit, străduindu- 
se să nu izbucnească în plâns. Pe când se apropia ca să audă 
ultimele cuvinte ale prietenului care trăgea să moară, observă 
cu coada ochiului mâna grecului care se strecurase cu abilitate 
între sânii uneia dintre fete. 

Senatorul se încruntă, cuprins brusc de o bănuială. 

— Pe toţi zeii din cer, arde peste tot! urlă el cât putu de tare. 
Slujnicele o zbughiră afară ţipând înspăimântate și, în 
învălmășeala aceea, muribundul sări din pat cu o neașteptată 
sprinteneală. 

— Minune a zeilor milostivi, ai înviat! exclamă Aurelius, 
străpungându-l cu privirea pe Castor. Și acum, pentru că divinul 
Hermes, protectorul șmecherilor, ţi-a salvat într-un mod 
miraculos viaţa, lasă-le să iasă afară pe toate infirmierele astea 
îndurerate și dă-mi raportul! 

Alexandrinul, ca un adevărat șmecher ce era, își dădea seama 
imediat când trebuia să se oprească fără să mai insiste. 

— Banii ăia falși ai tăi care trebuiau să păcălească pe oricine! 
începu el să se plângă, renunțând la comedia de până atunci. 
Uite în ce hal am ajuns din cauza ordinelor tale fără nicio noimă! 
Profilul atât de pur al chipului meu schilodit pentru totdeauna, 
rafinatul spirit elenic zdrobit sub povara umilinţei, corpul acesta 
de atlet ciopărţit cu lovituri de ciomege! 

— Bine, dar dacă ai doar o mică zgârietură... încercă să 
minimalizeze situația Aurelius care, în adâncul sufletului, se 


70 


simțea vinovat într-o oarecare măsură. Hai, să bem ceva 
împreună, și o să-mi povestești pe îndelete ce s-a întâmplat. 

— O să am nevoie de ani întregi ca să-mi revin... bombăni 
Castor, dar protestul său energic se stinse când îl văzu pe 
paharnicul care, îndeplinind prompt comanda stăpânului, intrase 
sprinten, aducând un bol mare de vin de Setia, două cupe și un 
polonic uriaș de aramă. 

— Asta da, uite un polonic pe cinste! se bucură libertul; așa 
încât, ca să-și dovedească din plin admiraţia, luă un polonic plin 
ochi cu vin cald și și-l deșertă de-a dreptul pe beregată, făcând 
inutilă folosirea cupei. Deci: am plătit taxa pentru depozit, după 
cum am stabilit, și Nicolaus, zaraful lui Corvinus, mi-a înapoiat 
pachetul fără să spună nicio vorbă. Mi-am dat seama că era 
ceva în neregulă din felul în care mă observa: părea o cucuvea 
care a pus ochii pe un șobolan paralizat, după mai multe nopţi în 
care nu vânase nimic... și mai sorbi un alt polonic de vin. Intr- 
adevăr, în timp ce îmi luam în grabă pachetul cu bani, l-am 
văzut pe când le făcea semn unor indivizi dubioși care-și făceau 
de lucru pe acolo... 

Polonicul nu mai găsi nimic pe fundul bolului deja golit și 
Aurelius îi făcu un semn pivnicerului să aducă imediat un altul, 
înainte ca memoria să-l părăsească pe grec. 

— Pe scurt: o iau la picior în cea mai mare grabă, ajung în 
fugă la capătul străzii și cotesc înspre piaţă, cu cei doi tot pe 
urmele mele, ca niște ogari care fugăresc un iepure, continuă 
Castor, atacând al doilea crater cu vin. Găsesc o ușă; mă strecor 
înăuntru, sprinten ca un dihor. Cei doi trec fără să mă observe și 
răsuflu ușurat... Oh, iartă-mă, nu vrei și tu puţin vin? întrebă el 
mărinimos, observând abia atunci că în cupa stăpânului era 
secetă mare. Ei bine, domine, n-o să-ţi vină să crezi: în camera 
în care nimerisem se afla o fată nespus de frumoasă, goală de 
parcă tocmai atunci ieșise din pântecele mamei. Fata mă vede, 
începe să urle de frică, iar eu încerc s-o liniștesc... 

Aurelius sorbi încet din vinul pe care i-l dăruise grecul, 
întrebându-se când l-or mai fi găsit cei doi ucigași care-l 
urmăreau. 

— Ea își dă seama imediat cu cine avea de-a face și se 
potolește: suntem gata să ne împăcăm, când apare o namilă 
mare cât un elefant, cu o mătură în mână... 


71 


— Soţul ei: și uite că m-am lămurit ce-i cu vânătaia ta, 
interveni Aurelius, izbucnind în râs. În orice caz, acum suntem 
siguri că angajaţii lui Corvinus au urâtul obicei de a-și vâri nasul 
prin depozitele sigilate pe care le lasă clienţii. Aceasta constituie 
în sine un delict foarte grav: legea prevede nu numai că 
bancherul trebuie să-ți restituie suma quando voles et ubi voles, 
în orice moment și în orice loc dorești, dar trebuie să-ţi dea 
înapoi exact aceleași monede pe care i le-ai lăsat în păstrare, nu 
doar o sumă egală cu cea depusă. 

— De ce se face așa? întrebă, nedumerit, Castor. 

— Simplu, îi explică patricianul. Una este să depui la bancă 
niște bani pentru ca aceasta să-i poată investi în altceva și, în 
acest caz, depozitul nu este un pachet sigilat, ci bani pentru 
care funcţionarul trebuie să plătească dobânda legală; altceva 
este să depui o sumă pur și simplu în custodie sau ca garanţie 
pentru o afacere: în acest caz, clientul este acela care plătește 
băncii pentru serviciul pe care i l-a făcut aceasta. Deseori, însă, 
aceste depozite rămân neatinse luni întregi, câteodată chiar și 
ani... 

— lar sărmanul bancher este obligat să ţină aceste comori în 
deplină siguranţă, când ar avea posibilitatea de a scoate un 
profit de pe urma acestor bani... Pun pariu că ticălosul de 
Corvinus nu poate suporta să vadă o asemenea risipă și pune 
imediat în circulaţie toţi banii, chiar și pe aceia din depozitele 
sigilate! 

— Chiar așa. Totuși, ca să fim siguri, data viitoare va trebui să 
folosim bani adevărați. 

— Data viitoare? Doar nu vrei, domine, să mă mai duc din nou 
acolo? Aia m-au ochit și nici dacă m-aș travesti în Jupiter 
Olimpianul, cu un mănunchi de fulgere în mână, nu s-ar mai lăsa 
înșelațţi! 

— Așa este, ne-ar trebui altcineva, căzu pe gânduri 
patricianul. Un om de încredere și cinstit care să poată face asta 
în locul meu, fără a se lăsa ispitit de o sumă așa mare... 

— Și care, ca să fie și mai convingător, să nu știe nimic despre 
adevăratele tale scopuri... Din nefericire, însă, o asemenea 
comoară de om nu există, trase concluzia Castor. 

— Ba, cum să nu, și chiar sub același acoperiș cu noi! 
exclamă Aurelius, încântat. Și-l chemă de îndată pe Paris. 


72 


VII 


Ajunul Nonelor lui noiembrie 


A doua zi, Paris, fără să aibă habar de adevăratul scop al 
misiunii sale, se îndrepta către prăvălia lui Nicolaus, având 
asupra lui un săculeţ cu monede adevărate din aur. Pentru o 
mai mare siguranţă, Aurelius le poruncise nubienilor săi să nu-l 
scape din ochi, știind prea bine că orice borfaș ar fi bătut în 
retragere în faţa celor opt vlăjgani, negri ca tăciunele și gata 
oricând să-și pună pumnii la treabă. 

De altfel, patricianul nu regretase niciodată îndrăzneaţa 
cumpărare a acelor sclavi. Cei opt, care susțineau că erau fraţi, 
îi atrăseseră atenţia la Alexandria pentru că se aflau în culmea 
disperării: făceau parte din escorta unui preot egiptean căzut în 
dizgraţia reprezentantului Romei și, după condamnarea 
stăpânului lor, ar fi fost sortiţi să ajungă vâslași pe vreo galeră, 
dacă nu-i cumpăra nimeni cât mai repede. Aurelius nu putuse 
rezista tentaţiei. Inalţi și puternici, cu pielea ca abanosul, 
nubienii erau exact ceea ce trebuia pentru a da o notă de 
distincție lecticii sale, altfel asemănătoare tuturor celorlalte: în 
Urbs, matroanele s-ar fi luat la întrecere care să se urce prima în 
ea... _ 
Așa se petrecuseră lucrurile. In plus, pe parcursul anilor, acei 
sclavi atât de frumoși se dovediseră a fi foarte preţioși ca gărzi 
de corp, de o credinţă fără margini. Așa că patricianul nu-și făcu 
niciun fel de scrupul trimiţându-l pe credinciosul său 
administrator în bârlogul lupului, fiind sigur că va fi bine apărat. 

Abia plecase Paris să îndeplinească porunca stăpânului, când 
începură să se audă bătăi puternice în ușa de la intrarea în 
domus, zgomote care-l treziră până și pe ostiarius Fabellus care, 
ca de obicei, dormea adânc în ghereta sa de portar. 

— Mai trăiește? întrebă gâfâind fata, năpustindu-se cu iuțeala 
fulgerului în casă. 

— Liniștește-te, Nannion, o opri Aurelius. Castor se simte 
foarte bine și eu chiar voiam să stau puţin de vorbă cu tine, aici 
și acum. 


73 


__ Slujnica se dădu înapoi, rotindu-și privirile în toate părțile. 
Invăţase cu timpul - și pe propria piele - că, atunci când un 
stăpân vrea să stea de vorbă cu o sclavă, asta nu se putea 
încheia decât în două feluri: fie în pat, fie cu biciul. 

— Vino încoace că nu te mănânc! insistă Aurelius, apucând-o 
de poala tunicii. 

— Nu știu nimic! declară servitoarea, încruntându-se, după 
care se închise într-o muțenie totală, ca o statuie din granit. 

— Castor! îl chemă patricianul pe grec, văzând că nu era chip 
să scoată ceva de la fată. 

Mai liniștită oarecum în prezența libertului, Nannion păru să 
se mai îmblânzească puţin, deși continua să-l privească pe 
Aurelius cu străvechea neîncredere a unui animal prins în cursă. 

— Mai întâi, spune-mi dacă ai impresia că a existat vreo 
discuţie aprinsă între Lucilla și logodnicul său în zorii zilei în care 
trebuia să aibă loc nunta, o întrebă patricianul. 

— Să se certe? Nu prea cred: stăpâna îl iubea nespus de mult 
pe Octavius, era topită după el, excluse fata o asemenea 
posibilitate. Oricum, însă, nu pot băga mâna în foc; la ora aceea 
eu pregăteam baia. 

— Nu s-ar putea ca Octavius să fi fost gelos pe cineva, de 
exemplu, pe Panaetios? 

Nannion pufni în râs la auzul unei asemenea năzbâtii. 

— Omulețul ăla caraghios care stă mereu să-și netezească de 
zor cutele tunicii? Nu, cu siguranță, pe Lucilla nu putea s-o 
intereseze un asemenea individ. 

Aurelius încuviinţă gânditor spusele fetei: să fi văzut altceva 
bătrâna lIspulla? Intre camera ei și cea a Lucillei se afla întregul 
peristil și, pe bătrâni, auzul îi poate înșela cu ușurință, mai ales 
când sunt abia treziți din somn. Pe de altă parte, nici nu era 
cazul să ia prea în serios afirmaţiile unei gâsculițe ca Nannion... 

— Dar asemenea lucruri ai văzut vreodată? continuă 
patricianul, arătându-i amuletele Lucillei printre care se afla și 
păpușa de ceară. 

— De unde vrei să știu eu? Nu sunt decât o sărmană sclavă, 
se feri să răspundă, cu încăpățânare, fata. 

— Așa este, asta-i adevărat, nu faci prea multe parale. Acum 
că, în casa lui Arrianus, nu mai sunt femei care trebuie slujite, 
cu siguranţă o să fii vândută, minţi Aurelius. 

— Nu vreau să ajung la piaţa de sclavi! strigă slujnica. 


74 


— Fii liniștită, se pare că nu va fi nevoie: lupanarul de pe uliţa 
Ulmului ar fi gata să te cumpere imediat, continuă Aurelius pe 
un ton indiferent, încercând să aprecieze sinceritatea fetei: știa 
din experienţă că mulţi sclavi se prefăceau a fi mult mai tonți 
decât erau în realitate, ca să se ferească de eventuale necazuri, 
dar în cazul lui Nannion se temea că s-ar putea afla în fața unui 
caz de adevărată prostie. 

Sclava mai șovăia, disperată. 

— Dacă ești cuminte, poate că te cumpără el! îi promise 
aiurea Castor, sperând s-o înduplece. 

— Și o să vin aici ca să stau împreună cu tine? întrebă 
Nannion, luminându-se imediat la faţă. 

— Sigur că da, confirmă cu promptitudine Aurelius, în timp ce 
grecul își mușca limba: una era să aibă de-a face cu sclava 
aceea din când în când și alta era să trăiască împreună cu ea! 

— Mă rog, în cazul ăsta... zâmbi Nannion, îmbunată, și Castor 
se luă cu mâinile de cap. 

— Așadar,  recunoști obiectele astea? reluă discuția 
patricianul, arătând din nou către talismane. 

— Da, erau ale Lucillei. Îl purta mereu pe acesta la gât, afirmă 
slujnica și trase într-o parte medalionul din obsidian. 

— Un mic monstru diform, pe jumătate pitic, cu coadă de 
animal și cu o coroană din pene pe cap... Cine știe ce-ar putea 
reprezenta... se întrebă Aurelius. 

— Este Bes, domine, spuse Castor. La Alexandria, plebea îl 
consideră un zeu cu o mare putere asupra spiritelor rele. Aici 
sunt degetele lui Horus, iar acesta este nodul lui Isis care apără 
sângele împotriva otrăvurilor. În Orient, oamenii sunt foarte 
influenţabili și poartă deseori la ei un mare număr de fleacuri ca 
astea... 

— Ciudat, credeam că valea Nilului s-a adaptat întrutotul 
modelului grecesc. 

— Nu, lucrurile nu stau chiar așa, domine. Egiptenii nu au 
renunţat câtuși de puţin la zeii lor. Nu numai că venerează în 
continuare monștri cu înfățișare de animale, chiar dacă îi 
numesc Zeus sau Afrodita, dar îi și trimit cu mare succes la 
Roma. 

— Dacă Lucilla se folosea de amulete împotriva 
descântecelor, în mod sigur se temea de ceva. Ştii cumva de 


75 


unde făcuse rost de ele stăpâna ta? o întrebă Aurelius pe 
Nannion, fără a spera prea mult că va primi un răspuns. 

— Oh, cum să nu, se grăbi să-i răspundă servitoarea, dornică 
de a-i câștiga bunăvoința. De la o tarabă, departe de centru, 
lângă niște temple - sau erau porticuri? - și un pâlc de pini... 

Senatorul Oftă. Templele existau în Urbs cu sutele și cam tot 
atâtea porticuri. Cât despre pini, romanii aveau atâţia, încât ar fi 
putut să trimită în toate coloniile Imperiului. 

— Ar fi bine dacă ai putea să fii mai precisă, o rugă el. 

— Se intra printr-o poartă mare... 

— Roma este plină de porţi mari de-a lungul zidurilor care o 
înconjoară! izbucni Aurelius, pierzându-și răbdarea. 

Acum, însă, chinul la care-și supusese memoria secătuise 
slabele resurse ale lui Nannion, așa că fata începu să se 
smiorcăie: 

— Mai erau și niște scaune și un vânzător fără pic de păr pe 
cap. Stăpâna a vorbit cu el, apoi am văzut-o și pe Loris. Altceva 
nu-mi mai amintesc! 

— Loris, cea care a fost servitoarea Camillei? întrebă 
senatorul, devenind brusc mai atent. 

— Da, eu voiam s-o salut, dar Lucilla nu m-a lăsat. Și totuși 
erau prietene... 

— Spune-mi, ai fi în stare să recunoști locul acela dacă l-ai 
mai vedea din nou? 

— Nu știu, eu nu sunt decât o sărmană... se bâlbâi Nannion, 
dar Castor se grăbi să-i închidă gura înainte de a da din nou 
drumul obișnuitei tânguieli. 

— Nubienii s-au întors? sări în picioare patricianul cu o 
neostoită energie. 

— Chiar în clipa aceasta, domine, spuse Castor. 

— Bun! Fato, ai mai mers vreodată într-o lectică? întrebă 
Aurelius, în timp ce mica servitoare căsca ochii de uimire. Fii 
gata să facem o plimbare! 

e 

Purtătorii trecură prin fața Porții Caelimontana, gâfâind din 
greu: parcurseseră de-acum mare parte din lungimea zidurilor, 
fără ca Nannion să fi dat vreun semn că ar fi recunoscut locul în 
cauză. 

Cât despre servitoare, ea se distra grozav. Tolănită pe pernele 
din pânză fină de in, deschidea și închidea mereu perdeluţele, 


76 


îndemnându-i pe nubieni cu mici chiote voioase. Castor, însă, 
care venea pe jos în urma lecticii, nu se distra deloc, bănuind că 
sclava trăgea intenţionat de timp ca să mai prelungească acea 
plimbare minunată. 

— Mi-e sete! gâfâi, răgușit, în cele din urmă, libertul trântindu- 
se sleit de puteri pe caldarâm. Lui Aurelius nu-i mai rămase 
altceva de făcut decât să dea porunca de oprire. 

După ce băură după pofta inimii, grupul se întâlni din nou în 
faţa unui thermopolium: din elanul cu care porniseră, nu mai 
rămăsese în clipele acelea decât o vagă amintire. 

— Poate că ar fi mai bine să ne lăsăm păgubași, recunoscu 
patricianul căruia ideea de a-i arăta lui Nannion toate porțile 
Romei nu i se mai părea atât de strălucită. 

— De ce? Să mai încercăm! protestă servitoarea care nu avea 
de gând să scurteze plimbarea aceea de vis. Dacă reușesc să 
văd casa aceea ciudată, albă, o să găsesc cu siguranţă strada! 

Aurelius și Castor o priviră fără să înţeleagă nimic din vorbele 
ei. 

— O construcţie mare, fără ferestre, triunghiulară, cu vârful în 
sus și cu două coloane mici în faţă, le explică Nannion. 

— Vorbește despre Piramida lui Cestius! exclamă senatorul și 
grupul se puse din nou în mișcare cu forțe sporite. 

Când în faţa lor apăru mausoleul pe care Caius Cestius, adept 
al lui Isis, și-l construise în formă de mormânt egiptean, fata luă 
comanda şi-i îndrumă pe purtători către porţile Waevia și 
Capena. 

— Ne întoarcem spre centru, observă Aurelius. Locul trebuie 
să fie pe Appia: pe porțiunea de după Poarta Capena sunt mai 
multe temple și chiar o pădurice. Este aceea a Camenelor, acolo 
unde Numa Pompilius o întâlnea pe nimfa Egeria. 

— Nu putea să ne spună de la început proasta asta în loc să 
ne ocolească atâta? se plânse, nervos, Castor. 

În acest timp, nubienii, învioraţi după ce băuseră puţin vin, 
parcurgeau ultima porţiune a străzii și apărură curând templele, 
pinii și izvorul sacru. 

— Aici este! bătu din palme slujnica, mândră că fusese în 
stare să conducă grupul către ţintă. 

— Unde? întrebară într-un glas Aurelius și Castor. 

În jurul încrucișării dintre străzile Appia și Latina, pe lângă 
împrejmuirea care delimita pădurea sacră, se vedea o 


77 


îngrămădeală nesfârșită de vehicule de toate felurile pe care 
călătorii veniţi dinspre sud erau obligaţi să le lase acolo pentru a 
avea acces în oraș. Pe timpul zilei, întreaga Romă era o insulă 
pietonală și niciun mijloc de transport tras de animale nu putea 
înainta spre centru, astfel încât trăsurile, carele și căruțele erau 
înghesuite pe străduțele laterale, alături de readae cu patru roți 
și de solidele plaustra pentru transportul de mărfuri. 

— Taraba era chiar sub copacul acela, iar vânzătorul era 
îmbrăcat în alb... își aminti fata. În luminișul respectiv nu se 
vedea acum decât un bătrân zdrenţăros care picotea la umbră. 

Omul, văzând că era arătat cu degetul de cineva din grupul 
acela de personaje elegante, se grăbi să sară în picioare. 

— Înălţimile voastre, vreţi să vă lăsaţi lectica aici? Puteţi s-o 
faceţi liniștiți, Macedonius o să aibă grijă de ea zi și noapte! 

— Căutăm un vânzător egiptean, poate un preot... spuse 
Aurelius. 

Paznicul de vehicule se încruntă, gândindu-se; apoi râse cu 
poftă. 

— Ah, voi vorbiţi despre Rusticus! Da de unde să fie egiptean, 
ăla vine din Ferentum! Oricum, nu-i nimic de făcut, noduri de-ale 
lui Isis și cobre sacre nu mai are. Acum vinde niște statuete 
etrusce pe care le face cumnatul său din Ostia. 

„Sigur că da, amulete vrăjite și talismane magice. Nimic 
altceva decât niște fleacuri!”, gândi Aurelius și vâri mâna în 
pungă vrând să-l recompenseze pe bătrân. 

Văzând că în palma patricianului nu sclipea obișnuitul gologan 
prăpădit, ci un sestert adevărat, din argint, Macedonius deveni 
mai îndrăzneţ. 

— De ce nu închiriaţi o litieră ca să vă întoarcețţi în oraș? Este 
un serviciu nou pe care l-am pus pe picioare eu însumi: cine 
vine din afara orașului, lasă aici carul și-și continuă drumul cu 
sedia gestatoria, mult mai ieftină decât orice lectică, propuse el 
îmbietor și, cu un gest larg, arătă mijlocul somptuos de 
deplasare pe care-l punea la dispoziţia călătorilor: un scaun, 
nimic altceva decât un scaun din lemn, de picioarele căruia 
fuseseră legaţi doi pari zdraveni. 

Macedonius fluieră scurt și, înainte ca Aurelius să aibă timp ca 
să-i refuze oferta, doi băieţandri zdrențăroși ieșiră în fugă din 
popina aflată prin preajmă. 


78 


— Attius, Rabirius, veniţi, încoace, repede: am de lucru pentru 
voi! 

— Nu-i deloc rea ideea, aprecie Castor, așezându-se imediat 
pe scaunul șubred. O să mă scutească să mai merg pe jos prin 
toata Roma, iar tu, domine, și Nannion o să puteţi folosi lectica 
pentru a vă întoarce acasă... 

— O clipă! interveni Aurelius, adresându-i-se lui Macedonius. 
Din întâmplare, ai observat printre clienţii acelui Rusticus o fată 
tânără, brunetă, însoţită de sclava aceasta? întrebă trăgând-o 
mai în faţă pe sfioasa Nannion. 

Macedonius o privi cu atenţie pe servitoare, închizând ochii pe 
jumătate. 

— Poate că te referi la o femeie elegantă, îmbrăcată într-o 
rochie verde cu broderii fine? întrebă bătrânul. 

— Da, sigur că da! confirmă Nannion cu tărie. 

— Da, atunci mi-o amintesc, continuă Macedonius. Venise să 
caute anumite amulete vechi și Rusticus îi spusese să mai 
treacă pe la el peste câteva zile, pentru că era vorba despre 
niște rarităţi foarte greu de găsit. Mă înțelegeţi, trebuia să-i dea 
timp cumnatului său să le fabrice la perfecție... Tânăra a fost 
foarte mulțumită de ceea ce cumpărase și plătise preţul fără să 
crâcnească. 

— Vrei să spui că Lucilla a venit aici de două ori? întrebă 
Aurelius. 

— Da, dar prima dată era însoţită de o altă servitoare: mi-o 
amintesc bine pentru că m-a rugat să-i găsesc un loc în vreo 
căruţă care ieșea din oraș. De obicei nu este ușor să fii luat de 
cineva, dar în cazul acela vizitiii s-au bătut între ei ca s-o ia cu 
ei, dat fiind că era o fată frumoasă foc, înaltă, bine făcută și cu 
părul roșcovan... 

— Exact ca Loris! exclamă Nannion și Aurelius își dădu seama 
că îndelunga lui căutare nu fusese zadarnică. 

e 

După câtva timp, grupul era din nou în casa lui Publius 
Aurelius de pe colina Viminal. 

— Stăpâne, să știi că asta nu-i tot, așa că ascultă-mă un pic! 
spuse Castor, care abia coborâse, ca printr-o minune întreg și 
nevătămat, de pe sedia gestatoria a lui Macedonius. După ce ați 
plecat voi, am mai stat câteva clipe să mai trăncănesc cu cel 
care păzea carele. Trebuie să-ți spun că afacerea cu scaunele 


79 


astea mobile mă interesează într-o oarecare măsură și, dacă aș 
primi un procent avantajos din încasări, aș fi dispus să investesc 
în ea. Foarte mulţi călători ajung la Roma sleiţi de puteri după o 
călătorie lungă și obositoare și trebuie să-și continue drumul 
spre centru pe jos pentru că nu au destui bani ca să închirieze o 
lectică: cu vreo treizeci de scaune și de două ori mai mulţi 
oameni, s-ar putea organiza o afacere ca lumea... 

— Ei bine, ce mai aștepți? Bani ai destui! exclamă Aurelius, 
știind foarte bine că grecul adunase în toți acești ani, din 
bacșișuri și din diferite învârteli, o mică avere datorită căreia 
putea fi primit în ordinul cavalerilor. 

— S-o luăm cu încetișorul; trebuie să fiu prudent cu 
investițiile, nu vreau să ajung ca Macedonius! Și el avea câte 
ceva pus deoparte, dar acum... Cei doi băieţi zdraveni care m- 
au adus până aici purtându-mă pe umeri sunt fiii lui și, până 
anul trecut, lucrau ca marinari pe rutele către Asia. Acum câteva 
luni s-au hotărât să se întoarcă la Roma cu tot ce economisiseră 
și, împreună cu tatăl lor, să pună pe picioare o mică afacere. 
Dar banii nu erau suficienţi, așa că s-au dus la o bancă... 

— Nu mai spune! tresări Aurelius. 

— Da, din păcate. Pentru că erau de condiţie destul de 
modestă, toate ușile li s-au trântit în nas și au ajuns la argentari; 
lui Corvinus: ca să obţină un împrumut cu o dobândă uriașă, 
sărmanul bătrân a fost nevoit să ofere ca garanţie proprietatea 
asupra casei și a micului cavou de familie în care se odihnesc 
osemintele soției sale. 

— Cred că pot să-mi închipui cum s-a sfârșit toată povestea 
asta: la scadenţă, Macedonius, pentru că nu a reușit să restituie 
banii Împrumutați, a trebuit să ceară un alt împrumut ca să 
plătească dobânzile... 

— ... Şi s-a înglodat în datorii până în gât, pierzându-și casa, 
mormântul și stima copiilor. Acum, cei trei sunt nevoiți să 
doarmă prin carele pe care le păzesc! încheie Castor. 

„Cămătarul ăla nenorocit, tare aș vrea să găsim ceva cu care 
să-l înfundăm!”, se gândi Aurelius, întrebându-se în clipa 
următoare cât din dorinţa lui de a-l demasca pe tâlharul ăsta se 
datora unui sentiment de dreptate înnăscut și cât meschinei 
speranţe de a o vedea într-o zi pe mândra Camilla alergând la el 
și implorându-l să-i dea o mână de ajutor. 


80 


— Trebuie să aflăm totul despre situaţia financiară a lui 
Arrianus, se hotări în cele din urmă patricianul, lăsând la o parte 
cele din urmă scrupule. Vreau să știu cui îi aparțin domus și 
școala. De unde pot să știu eu că bancherul nu l-a adus în sapă 
de lemn pe socrul său și acela nu vrea să-l reclame? Sau s-ar 
putea ca Lucilla să fi descoperit ceva în neregulă prin afacerile 
tatălui ei. După cum spunea lrenea, fata se pricepea foarte bine 
la matematică și poate că în materie de bani era mai 
competentă decât părintele său... 

— Stăpâne, a sosit o scrisoare! exclamă în clipa aceea Paris, 
vorbind fonfăit. Cu ochii strălucind de febră și cu nasul 
curgându-i, intendentul reușea cu greu să intre pe ușa camerei 
de zi, mișcându-se cu greutate în cele trei tunici groase de lână 
pe care le îmbrăcase una peste alta, astfel încât semăna cu un 
urs brun abia trezit din somnul hibernal. 

Cu mișcări îngreunate de cele trei haine, intendentul îi dădu 
lui Aurelius o scrisoare și un plic sigilat. Gestul nervos cu care 
patricianul rupse ceara peceţii nu scăpă ochiului versat al lui 
Castor: era clar, stăpânul spera să fie un mesaj de la Camilla. 

Dar, cu un aer dezamăgit, Aurelius îi întinse foaia de 
pergament. 


„Ispulla Camillina pentru Senatorul Publius Aurelius 
Statius. 

În numele respectului pe care-l datorezi venerabilei 
mele vârste, te rog să păstrezi în siguranță acest plic. 
Vale.” 


— Sunt pe lume câte unii care, ca să cucerească o femeie 
frumoasă, încep cu ademenirea copiilor ei: se pare, însă, că tu 
te-ai hotărât să începi cu bunica! îl luă peste picior Castor. 

— Poate că Ispulla a descoperit ceva grav în privinţa vreunui 
membru al familiei sale. Sunt convins acum că toţi cei din 
familia lui Arrianus au câte un secret bine ascuns, murmură 
patricianul cercetând pachetul și încercând să-și dea seama ce 
putea conţine fără a încălca obligaţia de a-l deschide. In orice 
caz, va trebui să dăm de urma acelei Loris, servitoarea Camillei, 
și, de asemenea să-l găsim și pe elevul acela despre care 
pomenea Pomponia. Vezi, Castor, unge și tu pe cine poţi și află 
pe unde ar putea fi ăștia doi. 


81 


— Ca de obicei, eu trebuie să fac ce-i mai greu; și toate astea 
doar pentru că eu sunt servitorul și tu ești stăpânul! Se vede 
limpede că romanii n-au avut niciodată habar de democrație... 

— Știu dinainte ce vrei să-mi amintești, râse Aurelius știind 
prea bine ce avea să spună grecul. Cu mult timp în urmă, când 
romanii încă mai trăiau în cocioabe sărăcăcioase din lut 
amestecat cu bălegar, voi, grecii, aveaţi deja temple mărete și 
inventaserăţți dreptul la vot. Păcat, însă, că minunata voastră 
democrație nu se referea decât la o minoritate foarte restrânsă: 
femeile, străinii și sclavii erau lăsaţi întotdeauna pe dinafară... 

— Oricum, era mai bine decât Senatus PopulusQue Romanus 
al vostru, îi răspunse furios Castor. Acel „PopulusQue” a fost 
inventat doar ca să ia ochii plebei, iar Senatul nu mai este 
demult decât un cor de păsăroi albi gata să vă supuneţi la cel 
mai mic semn al Cezarului! 

— Cel puţin, Roma nu este atât de zgârcită ca orașele grecești 
în acordarea cetățeniei pentru străini, nici atunci când aceștia o 
merită din plin, protestă patricianul. 

— Dar Panaetios, dar Nicolaus? Dar subsemnatul? obiectă 
Castor cu un glas plin de mândrie: alexandrinul se născuse sclav 
și, oricât de bogat ar fi fost, nici în vecii vecilor n-ar fi putut 
ajunge să fie cetăţean roman. Nu că mi-aș dori să fac parte din 
comunitatea voastră de barbari, să fim bine înţeleși; eu, grec de 
origine nobilă... se grăbi să el s-o dea cotită, în timp ce Aurelius 
se prefăcea că trece cu bunăvoință peste ilustrul neam al 
credinciosului său secretar, rod al vreunei legături amoroase 
venale dintre o prostituată și un marinar aflat în trecere. 

— Și de unde știi că Panaetios și Nicolaus nu se bucură de 
drepturile cetățeniei romane? vru totuși să-l pună la punct 
patricianul. Dacă în loc să fie simpli liberți ar fi fost /ibertini - 
adică fii ai unui sclav eliberat - ar putea fi înscriși în vreun neam 
roman. Este un amănunt care nu trebuie scăpat din vedere; du- 
te și te informează despre asta la arhive. 

— Cauti orice pretext ca să mă faci să trudesc din greu pentru 
tine! izbucni Castor și, ca să-l îmbuneze, Aurelius trebui să-i 
promită o răsplată grasă. 

— Du și scrisoarea asta acasă la lunia lrenea: vreau să o invit 
la cină, adăugă patricianul, în timp ce grecul pleca fluierând 
voios. 


82 


Trecând prin vestibulul marii domus, Castor se bucura în 
sinea lui pentru îndemânarea cu care îl adusese pe stăpân exact 
acolo unde îi convenea mai bine. Într-adevăr, ca să obţină 
informaţii de la arhivă, trebuiau date destul de multe bacșișuri și 
avea să piardă și destul timp. Lângă birouri erau, însă, o 
cârciumă grozavă. O asemenea misiune avea să-i aducă, prin 
urmare, posibilitatea câtorva zile de plimbări odihnitoare, 
întrerupte de ceasuri lungi la cârciumă în tovărășia 
funcţionarilor de la care trebuia să stoarcă o droaie de 
informaţii... și, în cele din urmă, totul se termina cu o răsplată 
pe măsură! 

Nu, se hotărî libertul, pentru nimic în lume nu și-ar fi schimbat 
stăpânul: cine altul, dacă nu nobilul și excentricul senator 
Publius Aurelius Statius, ar fi fost atât de mărinimos încât să se 
lase cu bună știință înșelat într-un asemenea hal? 


83 


VIII 


Nonele lui noiembrie 


În seara următoare, Aurelius se învârtea nervos prin 
triclinium, cerând să se facă ultime retușuri la prezentarea 
bucatelor de la cină. lunia lrenea, ilustra matematiciană, 
prietenă cu cei mai de seamă învăţaţi ai vremii, obișnuită să 
stea la masă cu regi și cu împărați, acceptase invitaţia 
patricianului și acesta din urmă nu voia să se facă de râs. 

Mai erau doar câteva clipe până la ora stabilită și Aurelius se 
asigurase că totul era în regulă. 

— Oh, zei, dar ce faceţi voi aici? întrebă el văzând un grup de 
muzicieni care-și acordau de zor instrumentele. 

— Eu i-am angajat, stăpâne, ca să mai înveselească 
atmosfera, îi explică grecul care supraveghea pregătirile micii 
orchestre. 

— Eşti nebun? lrenea vine ca să vorbim despre filosofie și tu- 
mi aduci muzicieni! Ai face mai bine să te îngrijești ca paharnicii 
să pregătească bine vinul! 

— Cum crezi, domine, îi răspunse grecul ridicând din umeri, în 
timp ce sclavii anunțau sosirea musafirei. 

Senatorul porni în grabă s-o întâmpine pe savantă cu toate 
onorurile, străduindu-se din toate puterile să facă tot ce putea 
ca invitata lui să se simtă bine. ă 

Spărgându-se gheața, se așezară la masă. In fața 
mâncărurilor alese, Publius Aurelius și lunia lrenea descoperiră 
că vizitaseră aceleași orașe; gustând din ugerul de scroafă, 
discutară ca niște vechi prieteni despre cărți, filosofie, artă și 
călătorii. Ajunseseră la plăcintele cu susan când patricianul, 
imprudent, îndrăzni să întrebe: 

— Ce părere ai despre Camilla? 

Tonul voit indiferent al lui Aurelius nu o înșelă nicio clipă pe 
inteligenta sa interlocutoare și aceasta îl puse la punct. 

— Fata aceea probabil că te-a fermecat de-a binelea, nobile 
senator, dacă te interesezi de ea chiar și în prezenţa mea... 


84 


— Camilla te interesează, cumva, și pe tine? vru să insiste 
Aurelius destul de iritat. 

— Roman prost! râse lrenea, fără să se simtă deloc jignită. 
Voi, locuitorii Romei, vă daţi aere de mari cinici, dar, pe 
dedesubt, rămâneţi niște incorigibile cópii ale lui Cato! 

— Te rog să mă ierţi, nu am nicio scuză, recunoscu patricianul 
care se simțea de-a dreptul pus la colț și fu apăsat dintr-o dată 
de povara neplăcută a obișnuitei sale arogante de aristocrat 
roman. 

— Mai mult, nobile senator, continuă lrenea, nici măcar nu ai 
văzut ceea ce trebuia: favorita mea nu era Camilla, ci sora sa, 
Lucilla... Îmi dădeam seama, pe parcursul lecţiilor, că ea își 
oprea îndelung privirea asupra mea, observându-mă ca și cum 
ar fi încercat să descifreze în sufletul meu cine știe ce secrete 
bine ascunse. Am înţeles destul de curând că nutream pentru ea 
o atracție ciudată pe care nu reușeam să mi-o înfrânez. Am 
încercat în toate felurile să ascund acest sentiment, dar Lucilla 
tot și-a dat seama și a profitat: avea doar șaisprezece ani, 
atunci... Când a înţeles, totuși, că, în loc să mă las sedusă de 
avansurile ei, voiam să fug de ele, s-a răsculat împotriva mea, 
ca o fiară. Un elev îl reclamase pe tatăl său; ea m-a ameninţat 
că voia să facă același lucru cu mine. Așa s-a făcut că am 
renunțat la tot și m-am întors în Corintul meu natal, de unde mi- 
am început peregrinările: Efes, Antiohia, Cesareea, Alexandria... 
Lucilla era o mică și încântătoare viperă, dar, la urma urmelor, 
nu mă pot plânge: mie mi-a plăcut. 

— Altora nu? întrebă Aurelius și, în același timp, admira 
curajul plin de seninătate cu care femeia aceea îi mărturisea că 
avusese un sentiment pe care mulţi l-ar fi considerat nedemn. 
Spune-mi la cine faci aluzie, te rog... 

— Nu este decât o impresie, s-ar putea să greșesc. 

— Am nevoie să știu asta, lunia! 

— Cred că a existat ceva între ea și Panaetios, recunoscu în 
cele din urmă lrenea. 

— Și tânărul Octavius? insistă  patricianul, destul de 
nedumerit. 

— De la optsprezece ani a trăit în casa lui Arrianus. Era 
frumos, cultivat, educat și avea tot ceea ce o fată și-ar fi dorit de 
la un bărbat. Chiar și Camilla, atât de rece și de distantă, îl 
privea cu ochi buni. Probabil că Lucilla, în încercarea de a-l avea 


85 


și pe el în mână, a căzut victimă propriului său joc. Uneori chiar 
cel care se crede foarte puternic ajunge să-și piardă cel mai 
ușor capul... 

— Și tu, lunia, îţi pierzi vreodată capul? întrebă Aurelius, mirat 
peste măsură că femeia aceea care nu era frumoasă și nici prea 
tânără îl atrăgea atât de mult. 

Savanta își înălţă înspre el privirea pătrunzătoare, în care se 
vedea o sclipire de ironie. 

— Oh, doar nu încerci să mă seduci, Aurelius! Pentru mine, 
vremea nebuniilor a trecut cam de multișor. Este obositor să 
iubești și, în plus, te golește de toată energia; în acest moment 
îmi mai pot permite din când în când doar câte o emoție bine 
ponderată. Prefer acum mireasma mângâietoare a caprifoiului, 
în locul aceleia îmbătătoare a iasomiei. Nu, am trăit, într-adevăr, 
prea mult ca să mai fiu în stare să-mi pierd capul, nobile 
senator, nici chiar pentru un barbat ca tine... Și dacă ne mai 
permitem uneori câte o mică nebunie - încheie femeia cu un 
zâmbet - este pentru că știm foarte bine că nu riscăm nimic. 
Sunt sigură, de exemplu, că, mâine, viaţa nu va fi altfel decât de 
obicei, pentru tine sau pentru mine, doar pentru că am face 
dragoste acum... 


86 


IX 


A opta zi înainte de ldele lui noiembrie 


A doua zi de dimineață, senatorul Publius Aurelius Statius 
intra în biblioteca lui Asinius Pollio care, chiar și la primele ore 
ale dimineții, era deja aglomerată. De când prețurile de copiere 
urcaseră la un sestert pentru cinci pagini, numărul vizitatorilor 
zilnici ai sălilor publice de lectură crescuse simţitor, pentru că 
doar cei care aveau bani mulți își puteau permite să cumpere 
cărţile dorite. 

Aurelius era unul dintre aceștia: client vechi al fraţilor Sosius, 
vestiții editori de pe Vicus Tuscus, cumpăra de la ei un mare 
număr de cărţi, chiar dacă în ultima vreme începuse să se 
aplece tot mai mult asupra lui Saturninus, cu Argiletum al său, și 
plănuia chiar să-și angajeze în casă doi sclavi copiști care să 
lucreze doar pentru el. Oricum, ca un cititor asiduu ce era, 
sulurile de pergament cu cele mai noi opere nu-i erau de ajuns 
niciodată, așa că intra deseori prin biblioteci în căutarea unor 
cărţi vechi sau necunoscute: aceasta era a treia în care intra în 
dimineaţa aceea, dar toată această căutare înverșunată nu avea 
drept ţintă vreo carte, ci, mai degrabă, un cititor... 

În clipa aceea, patricianul se învârtea printre rafturile ticsite 
până la refuz cu suluri de pergament ca să observe pe ascuns 
cititorii aplecaţi deasupra papirusurilor desfășurate în faţa lor pe 
mesele lungi din lemn. Privirea atentă a custodelui îl urmărea 
peste tot, căutând să nu-l scape din priviri: n-ar fi fost pentru 
prima oară când vreun sul preţios nu mai era de găsit după 
vizita unui filfizon dornic să aibă expuse câteva rarităţi în 
casetele din camera sa de zi... 

Obosit de  fâţâiala necontenită a suspectului vizitator, 
vigilentul bibliotecar se hotărî în cele din urmă să intervină, 
tăindu-i calea. 

— Te plimbi încoace și încolo de o bună bucată de vreme; aș 
putea să știu ce cauţi? întrebă el cu un aer sever. 

— Voiam... șovăi Aurelius, căutând în minte un titlu greu de 
găsit, astfel încât să-i dea cât mai mult de lucru acelui slujbaș 


87 


care-l sâcâia. Odele lui Bachilide! exclamă el în cele din urmă, 
fiind sigur că nu existau în toată Roma decât cel mult zece 
exemplare. 

Omul primi această cerere cu o privire bănuitoare și, înainte 
de a se îndepărta, îi făcu semn unui coleg de-al său să-l ţină în 
continuare sub supraveghere pe dubiosul vizitator. Patricianul își 
continuă mai grăbit căutarea, îngreunată și mai mult de faptul 
că jumătate dintre cititori erau așezați cu spatele la el: ca să le 
vadă feţele ar fi trebuit să treacă dincolo de platforma din lemn 
de pe care ajutorul cerberului făcea de pază, hotărât să nu lase 
pe nimeni să ajungă acolo. De acolo de unde se afla, în capătul 
sălii, Aurelius nu reușea să vadă decât capișoane, glugi și cefe 
rase, imposibil de identificat cui aparţineau; în plus, ferocele, 
dar exagerat de competentul bibliotecar se întorcea deja, 
aducând unul dintre acele exemplare foarte rare ale cărții lui 
Bachilide. 

Atunci, patricianul se prefăcu că se împiedică și, în încercarea 
de a-și menţine într-un mod caraghios echilibrul, se rezemă de 
un volumen foarte gros pe care se aflau, la rândul lor, alte suluri 
mai ușurele. 

— Fii atent, papirusul acela al lui Teofrast este extrem de 
fragil! urlă custodele repezindu-se la el, dar cărţile deja cădeau 
cu zgomot pe jos, făcând ca vreo treizeci de capete să se 
întoarcă înspre locul cu pricina. 

— mi pare rău, eu... bolborosi senatorul cu un aer 
dezorientat, contrazis de expresia triumfătoare din priviri: omul 
pe care-l căuta era chiar acolo, în rândul al doilea. 

— Pun pariu că ai făcut-o intenţionat! rânji disprețuitor 
custodele, ţinând cu grijă sulul de papirus pe care-l avea în 
mână. Cum naiba să las pe mâna unui neghiob ca tine o ediţie 
atât de rară a lui Bachilide? 

— Mulţumesc, dar nu-mi mai trebuie, îi spuse cu o expresie 
nevinovată  patricianul îndreptându-se în grabă către un 
scriptorium unde-l descoperise pe Panaetios. 

— Mitocani ca ăștia nici n-ar trebui lăsaţi să intre aici... 
bombănea cerberul, furios, pe când cei doi ieșeau în atrium. 

— Ce întâmplare fericită să ne întâlnim astfel! exclamă 
Aurelius, așezându-se alături de grămătic pe o bancă de 
marmură de la intrare. 


88 


— Întâmplare? repetă efesianul și zâmbi, lăsând să se 
înţeleagă că nu credea nicio iotă din spusele patricianului. 

— Credeam că ești la școală, minţi senatorul. 

— Acum mă duc mai rar acolo, îi explică Panaetios. O va 
conduce altcineva de acum înainte și este mai bine pentru toată 
lumea ca eu să mă amestec cât mai puţin posibil. 

— Octavius este prea tânăr ca să facă totul de unul singur; 
sunt sigur că experienţa ta i-ar fi de mare folos. 

— Avem concepţii foarte diferite în ce privește învățământul 
și parcă îmi vine să cred că are dreptate când îmi spune că nu 
reușesc să mă adaptez la vremurile de azi. Deseori, noii 
profesori sunt niște nepricepuţi cărora doar generozitatea unor 
oameni politici le-a asigurat un post în vreo școală, iar cât 
despre elevi, ei par preocupaţi doar să aibă capsa după ultima 
modă și tocurile cele mai elegante... În ultima vreme, în școală 
sunt acceptaţi să predea la quadrivium oameni care nu știu nici 
măcar să facă deosebirea între beta și theta. Așa că nu este de 
mirare: cum se poate pretinde rigoare dacă nu sunt selecționați 
elevi cu adevărat capabili. 

— iți înțeleg nedumeririle, Panaetios. Totuși, cererea de 
cultură este mult mai mare și niciodată nu au fost, ca astăzi, 
atâţia oameni în stare să citească și să scrie: servitori, sclavi, 
oameni din popor, chiar cârciumari și /upae! 

— Cu toate acestea, nivelul de pregătire este în scădere și 
numai cine are bani ca să plătească niște profesori particulari 
reușește să ajungă la cel mai înalt nivel. În felul acesta se 
menţine inegalitatea; nu aceea bazată pe merite, ci aceea care 
se bazează pe bani. Altădată, cel puţin, dacă erai cu adevărat 
silitor, puteai ieși în evidență chiar și cu mijloace materiale 
modeste... 

— Și, totuși, numărul celor care reușeau era destul de mic! 
obiectă patricianul. 

— Când am ajuns la Efes, continuă Panaetios, eram un tânăr 
entuziast, însuflețit de focul sacru al transmiterii cunoștințelor 
mele către ceilalţi... M-am angajat cu trup și suflet în proiectul 
lui Arrianus; ani de zile m-am sacrificat, punând munca înaintea 
tuturor celorlalte lucruri, chiar și a propriei mele demnități, dacă 
aceasta avea vreo valoare. Și acum m-am ales cu praful de pe 
tobă. 


89 


Senatorul asculta toate acestea, făcând eforturi ca să 
înțeleagă motivele nemulțumirii lui Panaetios, dar nu putea să 
nu considere că vederile efesianului erau cam înguste. Roma nu 
mai era dominată de un grup restrâns de aristocrați doldora de 
cultură, ci de un Cezar, pentru care un cetățean însemna 
altceva: cei care făceau parte din ordinul cavalerilor - 
comercianţi, bancheri, întreprinzători - aveau acum aceeași 
importanţă ca și nobilii din clasa senatorială. Apuseseră 
vremurile în care exemplele de eroism date de Mucius Scaevola 
și de Horaţiu îi făceau pe dușmani să dea înapoi: pentru a 
înarma și a întreţine o legiune trebuiau bani, bani și iarăși bani, 
și noile clase sociale care apăruseră erau acelea care produceau 
acești bani... Cum se mai putea accepta, atunci, ca în cultură să 
domnească doar un cerc închis de privilegiați? Desigur, pentru 
severul profesor, crescut într-o lume în care intelectualii erau 
ocrotiţi de cei puternici și străluceau prin reflectarea gloriei 
acestora în activitatea lor, era foarte greu să lase locul noilor 
generaţii în ascensiune care își cumpărau funcții și onoruri cu 
sunetul sesterților și tot atât mai greu îi era să se vadă înlocuit 
de Octavius, de origine modestă, ca și el, dar cu mulţi ani mai 
tânăr! 

— Mi-am irosit viaţa cu niște fantasme, spuse libertul în 
șoaptă, parcă vorbind doar pentru el. Am renunțat să pun pe 
primul plan viața mea, trăind în lumea cărților: așa că vedeam 
realitatea prin intermediul literaturii, iar pasiunile îmi apăreau ca 
fiind departe și inofensive ca viscolul iernii atunci când îl privești 
din camera ta, alături de focul din vatră. Nu simţeam emoţiile, le 
citeam... 

Patricianul îi încuviinţă spusele: cunoștea otrava subtilă a 
foilor de pergament, tentația periculoasă - în faţa căreia cedase 
cândva și el însuși - de a-ţi modela viața după modelul 
literaturii, în loc ca literatura să-și ia exemplul de la viaţă... 

— După aceea am descoperit că nici cărţile nu erau de-ajuns, 
continuă Panaetios, dar în momentul acela pierdusem deja totul, 
chiar și capacitatea de a mă revolta. Acum mă simt un ratat și 
mă întreb la ce-mi mai servește toată erudiţia mea... 

— Ratat? N-aș zice: ești cult, stimat, destul de bogat... 

— Îi invidiez pe săraci, pe analfabeți și pe toţi cei care știu să 
se bucure și să sufere ei înșiși fără a citi despre alţii care au 
asemenea sentimente! Aș vrea să am aceeași credinţă ca 


90 


femeile din popor care îmbrățișează cu evlavie piatra Marii 
Zeiţe: numai ea singură, filosofia noastră nu este în stare să ne 
răspundă! 

— Cultul zeilor nu este decât un paleativ ca să consoleze 
plebea naivă, comentă Aurelius, enervat, și spiritele libere 
trebuie să trăiască pe picioarele lor, fără a se teme nici de 
oameni nici de zei, nici de soartă nici de moarte. 

Panaetios râse. Era un râs metalic, aproape strident. 

— Ah, Epicur al tău! Îi învaţă pe oameni să se înalțe mai 
presus de orice, de durere ca și de plăcere, și să se elibereze de 
falsele nevoi... dar ce te faci, nobile senator, când descoperi că 
nevoile acelea erau, de fapt, reale și toate fanteziile zăpăcite ale 
înțelepţilor nu au reușit să le satisfacă? cugetă libertul pe un ton 
dur. Am crezut că puteam obţine ceea ce voiam plecându-mă în 
fața celor puternici; îmi înghițeam umilinţele, înăbușindu-mi 
orgoliul și închipuindu-mi că le sunt superior... și totul ca să 
descopăr că mă foloseau doar ca pe un păstrător temporar al 
bunurilor altcuiva, fiind gata să se lepede de mine atunci când 
nu le mai eram de folos! 

Aurelius asculta surprins acele confesiuni amare și nu prea 
limpezi: poate că într-o zi avea să se simtă și el sărac în mijlocul 
luxului, singur printre prieteni, femei și sclavi. Cine știe dacă în 
ziua aceea în care vârsta și boala vor îndepărta de la el 
zâmbetele femeilor și admiraţia egalilor săi, Epicur îi va mai fi de 
ajuns. Totuși, își zise el, autocompătimirea lui Panaetios era 
prea sinceră și dureroasă ca să ascundă doar o dezamăgire 
legată de munca lui: probabil că mai exista ceva mult mai 
important. Poate că, pus în fața unei provocări capabile să 
ajungă drept la ţintă, libertul ar mai fi lăsat să-i scape ceva... 

— Ce vorbe adânci, Panaetios și toate astea din cauză că o 
fată a preferat pe altul în locul tău! spuse el atunci, prefăcându- 
se revoltat. 

Într-adevăr, efesianul reacţionă violent, înverzindu-se la faţă. 

— Despre ce fată vorbești? 

— Lucilla, nu? Este limpede că suferi pentru ea și nu pot să 
nu-ți dau dreptate. Sigur, este cam ciudat că a murit tocmai 
când urma să se mărite; și nu cu un tip oarecare, ci cu rivalul 
tău direct, același care ţi-a răpit susţinerea lui Arrianus și munca 
la care ţineai atât de mult... 

— Ce știi tu despre Lucilla? Nici măcar n-o cunoșteai! 


91 


— Am văzut-o o singură dată și a fost suficient ca să-mi dau 
seama cât era de frumoasă, modestă și amabilă: o femeie pe 
care oricare bărbat și-ar fi dorit s-o aibă alături. 

— Atunci, ascultă la mine, n-ai înțeles nimic în privinţa ei, 
istețule senator! izbucni libertul. Blândă și amabilă; așa li se 
părea tuturor, dar niciunul dintre voi nu știți... 

— Tu o iubeai și n-ai putut suporta ca Octavius să ţi-o ia... 

— De fapt, eu o uram! strigă Panaetios, scos din sărite. Apoi, 
își cuprinse capul între palme și continuă pe un ton mai scăzut. 
Poate că am și iubit-o, cu mult timp în urmă, dar ea a reușit să- 
mi învenineze zilele și nopţile... 

„Este pe cale să cedeze”, gândi Aurelius. „Acum trebuie să-l 
fac să vorbească și iar să vorbească...” 

— Eraţi amanți? întrebă. 

Libertul șovăi, neștiind ce să aleagă între dorința sa de a-și 
destăinui suferințele și neîncrederea pe care i-o inspira omul 
acela atât de sigur pe sine. 

— Este o întrebare indiscretă la care se poate răspunde în mai 
multe feluri, spuse el în cele din urmă. Lucilla era virgină și 
niciun tribunal de pe lume nu m-ar putea acuza că am sedus-o... 

— Și totuși? îl presă patricianul. 

— O văzusem crescând, înflorind pe neașteptate. Era 
frumoasă și mai avea ceva: emana un fel de atracție 
sufletească, la fel ca piatra neagră care atrage fierul... Nu avea 
decât șaisprezece ani, atunci, și mergeam deseori împreună la 
templul Zeiţei. Venea multă lume acolo și, uneori, în înghesuiala 
aceea a credincioșilor, ea se lipea de mine. Eu rămâneam 
nemișcat și tăcut, tulburat de acel contact pe care-l credeam 
întâmplător, dar noaptea visam la trupul ei de adolescentă, 
rușinându-mă ca un tâlhar că gândeam astfel despre o copilă 
atât de fragedă și de neprihănită... Puțin câte puţin, însă, mi-am 
dat seama că ea nu numai că era perfect conștientă de efectul 
pe care-l avea asupra mea, dar căuta cu bună știință să mă 
provoace, să mă pună în încurcătură în prezenţa celorlalți, până 
și a tatălui său... A fost începutul unei lungi perioade de chin: 
mă căuta peste tot, venea pe furiș în camera mea. Mie mi-era 
frică, de ea și de mine însumi. Pe scurt, am devenit o unealtă a 
plăcerii sale, a capriciilor sale, tratat ca un sclav; sau, mai rău, 
ca un mic animal de companie pe care oamenii îl dresează ca să 
râdă pe urmă de caraghioslâcurile lui... 


92 


— Nu mi se pare că era o situaţie chiar atât de dramatică, 
încercă senatorul să minimalizeze lucrurile, stăpânindu-și un 
zâmbet la gândul că mulţi bărbaţi pe care-i cunoștea, mai puţin 
sensibili și scrupuloși decât bunul libert, ar fi dat orice ca să se 
afle în locul lui. Și, totuși, exista ceva care nu prea se potrivea în 
toată această confesiune a lui Panaetios, poate un fel de 
satisfacție greu de ascuns, ca și cum atenţiile erotice ale unei 
fetișcane care, pe deasupra mai era și frumoasă, l-ar fi măgulit 
în loc să-l sperie atât de tare... 

— A mers așa timp de un an, până când s-a logodit, în tot 
timpul acesta, nu mi s-a dăruit nici măcar o singură dată! 

O fecioară desfrânată și gata să farmece bărbaţii, asta era 
fata aceea rușinoasă cu privirea mereu plecată, o Circe 
travestită într-o castă Lucreția: cine ar fi crezut vreodată așa 
ceva? 

— Ea a fost aceea care a întrerupt relaţia voastră? vru să știe 
Aurelius. 

— Da, îi confirmă Panaetios. Mi-a impus să mă port ca și cum 
între noi nu s-ar fi petrecut nimic. M-a ameninţat că mă acuză 
de viol dacă nu mă supun poruncilor ei: ea era o romană virgină, 
eu un simplu libert grec... 

— Și i-ai dat ascultare? 

— Ca întotdeauna, cu atât mai mult că n-ar fi fost nimic 
altceva de făcut. Ea se îndrăgostise contrar oricărei raţiuni de 
puștiul ăla de Octavius și voia să se mărite neapărat cu el. Am 
încercat s-o pun în gardă, dar totul a fost în zadar. De altfel știa 
foarte bine cu cine avea de-a face. 

— Ai vorbit cu Lucilla în dimineaţa în care a murit, nu-i așa? îl 
întrebă Aurelius, amintindu-și de ceea ce îi spusese lIspulla. 
Așadar, bătrâna văzuse bine cum stăteau lucrurile. Îmi închipui 
că frumosul Octavius nu-ţi era prea simpatic. 

Dacă tânărul profesor ar fi căzut victimă a crimei, se gândi 
senatorul, asasinul n-ar fi trebuit căutat prea departe. În schimb, 
murise Lucilla... 

— Cu siguranţă, nu-l iubesc deloc, dacă asta voiai să afli, 
raspunse efesianul. Totuși, nu mi-aş permite niciodată să-l 
disprețuiesc, pentru că, în fond, el este oglinda în care mă văd 
pe mine însumi. Octavius se vinde și el pentru câteva suluri de 
papirus, crezând că viaţa se află acolo, între paginile acelea 
vechi, în loc să se regăsească în sufletele și în trupurile noastre. 


93 


— Cine știe, poate că el era gelos pe tine, cugetă Aurelius, nu 
prea convins. 

— Acum, uită tot ce ţi-am spus, nobile senator, și las-o pe 
Lucilla să se odihnească în pace, încheie discuţia Panaetios, 
ridicându-se brusc. Apoi, dând la o parte mâna pe care i-o 
întinsese patricianul, plecă fără să se mai uite în urmă. 


94 


X 


A șaptea zi înainte de Idele lui noiembrie 


Castor năvăli ca o vijelie, peste măsură de furios. 

— Este adevărat ce spune Paris? l-ai dăruit grecoaicei ăleia 
sclifosite cu mintea plină de numere colierul de lapislazuli pe 
care l-a purtat regina Caldeei? 

— Da, sigur că da, confirmă stăpânul cu un aer distrat. 

— Dar era una dintre cele mai preţioase piese din colecţia 
noastră de antichităţi! se revoltă libertul. 

— lunia a spus că bijuteria aceea îi plăcea, îi explică Aurelius, 
mirat că trebuia să se justifice pentru gestul lui atât de normal. 

Grecul întinse braţele în lături, de parcă nu-i venea să creadă 
cele auzite. 

— N-o să reușesc niciodată să înțeleg de ce voi, romanii, ţineţi 
atât de mult să vă simţiţi datori faţă de femei! 

— Este o chestiune de prestigiu, Castor: mulți dintre cei ca 
mine, în împrejurări ca asta, i-ar fi trimis ca amintire un săculeț 
plin cu monede de aur și nicio matroană nu s-ar fi simţit 
ofensată: la Roma se spune că banul non olet, n-are miros. 

— Ah, este același motiv pervers pentru care toţi romanii 
înstăriți se simt obligaţi să construiască temple și biblioteci, să 
organizeze spectacole sau să se ruineze tot făcând opere de 
binefacere, în speranța că numele lor va apărea pomenit în 
vreuna dintre acele inscripţii comemorative săpate în piatră! 

— Sau în amintirile secrete ale unei matroane... zâmbi ghiduș 
patricianul. 

— Și tu le numești secrete? gemu Paris, intrând și el în clipa 
aceea. Toată Roma a văzut-o deja pe lrenea purtând colierul 
tău, iar clientes au pretins în dimineaţa aceasta o sportula 
dublă: dacă-i dă mâna să dăruiască asemenea bijuterii scumpe, 
spuneau ei, senatorul Statius nu va sărăci, sigur, dându-ne un 
urcior de vin în plus! 

— Asta-i bine, Paris, înseamnă că faima mea va crește 
nemăsurat de mult. Ai fi preferat să ai un stăpân cu reputaţie de 
zgârcit? glumi Aurelius. 


95 


— Răzi, râzi, că socotelile casei tot eu va trebui să le ţin! 
protestă furios grijuliul său intendent, în timp ce patricianul 
făcea un gest de lehamite: oricât ar fi cheltuit, n-ar fi reușit 
nicicând să risipească imensa avere moștenită de la generaţii 
întregi de strămoși care nu lăsaseră în urma lor prea mulţi 
urmași, sau să cheltuiască profiturile frumușele ale birourilor de 
schimb sau ale flotei. Fără să mai ia în seamă mustrările 
administratorului, patricianul începu să-i povestească lui Castor 
despre discuţia avută cu Panaetios. 

— Ești sigur că efesianul a fost atât de cumpătat, domine? În 
ultimul timp este deseori văzut prin popinae și întotdeauna 
singur. Acesta este un semn rău: vinul, ca toate plăcerile vieții, 
trebuie băut în tovărășia cuiva pentru a te bucura pe deplin de 
gustul lui, declară grecul și, pentru a da mai multă greutate 
spuselor lui, se servi din belșug din cana cu vin a stăpânului său. 

— De ce să-l consideri un beţiv, Castor? Mie mi se pare că 
trece printr-o criză serioasă. Se întâmplă deseori, când, la o 
anumită vârstă, privești în urmă pentru a face un bilanţ al vieţii 
pe care ai dus-o. Tu nu te întorci niciodată înspre trecut? 

— Nu, domine; când privești în urmă riști să te împiedici. 
Oricum, Panaetios nu prea are de ce să se plângă; o duce destul 
de bine pentru un sclav care a fost eliberat de un negustor 
frigian. 

— Așadar, ai trecut pe la arhivă... ce altceva ai mai 
descoperit? 

— Un lucru curios: Nicolaus, spre deosebire de efesianul 
nostru, s-a născut liber. Era un roman pursânge, din gens Aelia, 
înainte de a se vinde lui Corvinus în schimbul unui loc de muncă 
și al protecţiei. 

Patricianul încuviință. Nu toată lumea gândea ca el care, la fel 
ca strămoșii săi, prefera să moară decât să cadă în sclavie: chiar 
într-o societate atât de mobilă încât permitea eliberarea a mii de 
sclavi - astfel că devenise necesară o lege care să mai pună 
stavilă acestor numeroase eliberări - destui cetățeni liberi erau, 
din contra, dispuși să se vândă de bunăvoie unui stăpân. Și 
acest lucru nu era, totuși, de mirare din moment ce mulţi sclavi 
trăiau mai bine decât plebea săracă și dezmoștenită a Romei? 

Reflecţiile amare ale senatorului fură întrerupte pe 
neașteptate de niște urlete care veneau dinspre vestibul și 
îndată după aceea se auzi și zgomotul unei încăierări violente. 


96 


— Îți spun eu că nu poţi să... se bâlbâia furios Paris cu o voce 
răgușită, încercând să blocheze trecerea unei namile grase, cu 
intenţii evident belicoase. Lupta dintre ei era inegală și în numai 
câteva clipe, noul venit reuși să scape de slăbuţul intendent, 
trăgând un șut zdravăn în piciorul beteag al acestuia. 

Paris se prăbuși, gemând, și bărbatul străbătu din câţiva pași 
camera de zi. 

— Unde este? întrebă el, avântându-se către Aurelius cu 
pumnii strânși, în timp ce Castor se grăbea să o șteargă. Adu-l 
încoace! 

Patricianul, fără a da înapoi, îl privi drept în ochi pe uriașul 
furios și nu se mișcă din loc nici atunci când simţi că mâinile 
butucănoase i se încleștaseră pe beregata lipsită de apărare. Il 
privi în continuare pe agresor fără să clipească și, pe un ton 
aspru, îi spuse: 

— Sunt Publius Aurelius Statius, senator al Romei. Cum 
îndrăznești să apari aici în asemenea hal? Persoana mea este 
sacră! 

— Spui asta pentru că porţi o panglică purpurie pe togă? Bun, 
panglica aceea o are și fiul meu și te avertizez că este sacru și 
inviolabil mai ceva decât tine! strigă namila, fără să se lase 
intimidat. Am venit să-l iau înapoi și dacă aflu că s-a mai întors 
în casa asta, o să-ţi pară rău! 

— Ah, atunci probabil că ești tatăl lui Manlius, făcu Aurelius, 
mai liniștit. 

— Exact! Sunt Manlius Torquatus, cetățean roman născut 
liber. Așa încât, chiar dacă vând haine vechi și port tunica asta 
zdrenţțuită, sunt egal cu tine, nobile senator! exclamă bărbatul 
cu mândrie, rămânând în faţa patricianului cu mâinile în șolduri. 

Aurelius îl privi acum doar cu interes și simţi cum i se topește 
toată revolta față de năvala atât de nepoliticoasă a intrusului. 
Ceva din mândria acelui bărbat zdrenţăros îi inspira respect: așa 
au fost, probabil, acei ţărani primitivi care, cu pâine și cu brânză 
în traistă, își lăsaseră ogoarele sărăcăcioase pentru a pleca să 
cucerească lumea, cu multe secole înainte ca moliciunea 
elenismului să fi ispitit Roma... 

— Băiatul învaţă în bibliotecă. Rămâi să bei o picătură de vin 
cu mine: aș vrea să discutăm despre viitorul lui, îl îndemnă 
Aurelius pe un ton amabil. 


97 


Manlius Torquatus se încruntă: un înalt magistrat să-l invite să 
se așeze și să bea o cupă de vin cu el? Era ceva putred în asta... 

— Ei, nu, nu mă poţi păcăli! Vă cunosc eu pe voi, bogaţii ăștia, 
cu vorbele voastre meșteșugite. Băiatul meu nu este un sclav de 
care să te poţi folosi tu cum vrei! Și așa nu eram eu prea liniștit 
că merge la școala aia... 

Aurelius îl scrută pe uriaș ridicând din sprâncene, amintindu-și 
de lucrurile nu prea plăcute pe care le auzise despre profesorii 
din școala lui Arrianus: era de înţeles că un om dintr-o bucată ca 
Torquatus voia să știe ce caută mereu băiatul său în casa unui 
senator... 

— Ascultă, cetăţean roman! spuse brusc patricianul. Scoate-ţi 
de îndată din minte ideea că eu aș avea ceva necurat de gând 
cu fiul tău: întreabă pe cine vrei și o să afli că n-am de-a face cu 
amorul grecesc. Dar băiatul este istet și mi-a fost de folos; de 
aceea l-am lăsat să profite de cărțile mele. 

Torquatus îl privea bănuitor, nesigur dacă să-i dea crezare 
sau nu: tot ce vedea în jurul său, de la masa din lemn cu 
încrustațţii la scaunul tapiţat, de la cupa de argint la frescele de 
pe pereţi, îi vorbea de un stil de viață comodă și îmbelșugată; și, 
se știe, luxul și desfrâul fac casă bună întotdeauna... 

— Tată! strigă în clipa aceea micul Manlius, anunţat prompt 
de Castor de prezenţa în casă a părintelui său. 

— Hai să plecăm de aici, imediat! mârâi Torquatus printre 
dinţi, dar nu îndrăzni să ridice privirea către stăpânul casei care, 
cu un calm aproape solemn, îi făcea din nou semn să se așeze 
alături de el. Plebeul șovăi: și dacă greșea în privinţa acelui om 
atât de bogat? 

— Mai stai o clipă, te rog: trebuie să termin ultimul fragment! 
îl rugă băiatul. 

— Ai făcut mari progrese în ultimul timp, Manlius. Termină-ţi, 
te rog, în liniște și exerciţiul la limba greacă; tatăl tău te va 
aștepta aici, împreună cu mine, îl trimise înapoi Aurelius pe un 
ton atât de autoritar încât telalul nu avu curaj să mai intervină. 

— Poate că m-am cam grăbit, bolborosi el încurcat: nebun mai 
fusese, gândea el, să atace în felul ăsta un om atât de puternic 
care ar fi putut, dacă voia, să-l facă să plătească scump o 
asemenea prostie. 

Totuși, Aurelius făcu un gest prin care voia să spună că nu era 
supărat pe el, întrebându-l după aceea. 


98 


— Ce voiai să spui ceva mai devreme când era vorba despre 
școală? 

— Mă rog, știi cum este, sunt zvonuri că unii dintre elevi s-ar 
bucura de niște favoruri deosebite. Îmi pare rău s-o spun, dar 
sunt și părinţi dispuși să închidă un ochi sau chiar pe amândoi, 
doar ca să le asigure copiilor un viitor... 

— Probabil că este vorba despre niște cleveteli neîntemeiate. 
Asemenea bârfe s-au făcut auzite despre toate școlile, de când 
primii profesori atenieni au sosit la Roma. Cetatea s-a temut 
întotdeauna că influenţa Eladei ar duce de râpă obiceiurile sale 
atât de severe. 

— S-ar putea, dar Arrianus a fost deja reclamat și atunci nu 
erau doar niște vorbe în vânt. Îmi aduc bine aminte întâmplarea 
aceea, a fost o mare rușine! Băiatul a adus ca probe anumite 
scrisori compromiţătoare pe care i le scrisese directorul școlii și 
te asigur că erau suficiente pentru a fi condamnat. Desigur, 
când un sărăntoc se luptă în tribunal cu un om de vază, în stare 
să-și plătească avocaţi care să-i dea cele mai bune sfaturi, 
dreptatea nu este suficientă pentru a ieși învingător: așa că 
Aelius, reclamantul, a fost acuzat de sperjur și familia lui a fost 
nevoită să plece din Roma ca să se întoarcă la Numana! 

— Cum ai spus că-l chema pe elevul acela? ciuli urechea 
patricianul. 

— Aelius și mai nu știu cum... nu-mi mai amintesc. S-a 
întâmplat acum aproape zece ani. 

Aelius! reflectă, încordat, patricianul: elevul lui Arrianus 
aparţinea și el acelui gens al lui Corvinus și al lui Nicolaus... 

— Dar dacă n-ai încredere în școala aceea, de ce îl mai lași pe 
Manlius să se ducă acolo? întrebă el, nedumerit. 

Omul își plecă privirile și le aţinti asupra încălţărilor sale pline 
de noroi. 

— Este totuna și la școală tot trebuie să se ducă: el n-o să se 
descurce niciodată, să muncească așa cum fac eu, cu piciorul 
acela al lui. Biata mea soție, înainte de a-și da sufletul, mi-a 
dăruit cinci copii, cu toţii la fel de plăpânzi ca ea: a fost 
suficientă o epidemie și acum mi-au mai rămas Manlius și 
Quartilla. 

— Fii liniștit în privinţa copilei, nu este bolnavă, lăsă să-i scape 
Aurelius și, înainte ca Torquatus să-i ceară vreo explicaţie, 


99 


discuţia celor doi fu din nou întreruptă de Paris, intrat fără să 
bată la ușă, așa cum obișnuia să facă doar în situaţii urgente. 

— Domine, a venit... exclamă, într-adevăr, intendentul, dar se 
opri imediat când îl văzu pe cel care-l betegise stând pașnic la 
masă cu stăpânul său. Se dădu înapoi și se lipi prudent de 
perete, cât mai departe de cizmele namilei. 

— Un sclav de-al lui Arrianus întreabă de tine, continuă Paris 
după o clipă de ezitare. Se pare că s-a întâmplat un lucru 
îngrozitor... 

Dintr-o săritură, patricianul ajunse în atrium. Așadar, 
directorul avea dreptate să se teamă pentru viaţa sa: de data 
aceasta, atentatul mersese drept la ţintă! 

— Ce-a păţit stăpânul tău? îl întrebă Aurelius pe sclavul care 
începuse să plângă. 

— Arrianus este bine, nobile senator, dar mama sa... Ispulla 
Camillina a fost găsită moartă în camera ei! 

e 

Aurelius intră în tăcere în camera de zi și rămase câteva clipe 
privind la un Arrianus parcă de nerecunoscut care își acoperise 
fața cu palmele, plângând fără nicio reţinere, cu ochii roșii, 
barba căruntă nerasă și îmbrăcat cu toga de doliu dintr-o lână 
grosolană, neagră: în bărbatul acela distrus nu mai era nimic din 
profesorul de retorică serios și plin de morgă care obișnuia să-și 
exprime durerea folosind cu o abilitate rece fraze erudite ale 
scriitorilor săi preferați. 

— S-a dus, Aurelius. Nu m-a apreciat niciodată și acum este 
prea târziu ca să mai îndrept lucrurile. 

Patricianul nu fu deloc mirat văzând cât de disperat era 
directorul școlii. Toţi oamenii de vază ai Romei, chiar și cei mai 
lipsiţi de prejudecăţi, se temeau de judecata augustelor mame 
și tremurau în fața lor: Coriolanus a renunțat să mai trădeze 
doar văzând că era disprețuit de Veturia; Tiberius, deja bătrân și 
împărat, tot nu îndrăznea să se opună pe faţă voinţei Liviei; 
până și bădăranul lulius Caesar, gata să-și bată mereu joc de 
oameni și de zei, o respecta pe severa Aurelia. Romanii 
poruncesc lumii întregi și femeile le poruncesc romanilor, se 
spunea în Urbs, cu atât mai mult atunci când era vorba despre 
mame... 

— Curaj! îl îmbărbătă Aurelius. Trebuia să vină și momentul 
acesta. 


100 


— Dar este vina mea, nu înţelegi? strigă Arrianus, răvășit. Mai 
întâi Lucilla și, acum, ea! 

— Servitorii spun că Ispulla și-a dat sufletul liniștită, în timpul 
somnului, remarcă patricianul. 

— Așa se pare, recunoscu directorul, dar fără să fie prea 
convins. 

— Dă-mi voie să-l pun pe medicul meu să-i examineze corpul, 
dacă vrei să fii sigur: este celebrul Hipparh din Cesareea și te 
asigur că-și cunoaște foarte bine meseria. 

— Bine, dar mă tem că medicul va confirma bănuielile mele: 
moartea mamei mele n-a fost naturală... 

— Ce te face să crezi asta? Ispulla era foarte bătrână. 

— Obișnuiam să petrecem puţin timp împreună, în fiecare 
seară. li plăcea să stea de vorbă cu mine, deși câteodată 
vorbăria ei mă cam obosea. Către sfârșitul vieții, de fapt, atât de 
multe amintiri se adună încât nu mai poţi păstra întotdeauna 
măsura timpului. Bătrânii obișnuiau să aducă în discuţie fapte 
petrecute cu mulți ani în urmă ca și cum ele s-ar fi petrecut doar 
cu o zi înainte și, câteodată, este cam greu să le înţelegi: ieri, de 
exemplu, mama, vorbind despre cerceii în formă de semilună pe 
care îi dăruisem Camillei în ziua nunții ei, în confuzia din mintea 
ei confunda căsătoria primei mele născute cu cea a Lucillei, fără 
măcar să-și dea seama că fata murise deja... 

Ciudat, se gândi Aurelius: Ispulla era extraordinar de lucidă 
când o întâlnise cu câteva zile în urmă... 

— A rostit și numele tău, continuă Arrianus, fără a-mi putea 
da seama din ce motiv. Era înainte de a se lăsa pradă somnului 
și vorbea ceva despre o aluniță sau despre o cicatrice, nu-mi 
amintesc bine... Indată după aceasta, a aţipit și nu s-a mai trezit 
niciodată. 

— A luat vreun medicament înainte de a adormi, o licoare 
somniferă, poate, sau un ceai calmant? se interesă, bănuitor, 
patricianul. 

— Nimic, absolut nimic, în afară de o înghiţitură de vin chiar 
din paharul meu. 

— Atunci, de ce atâtea dubii? 

— Azi-dimineaţă am intrat în camera ei ca să-i pun în gură 
banul pentru plata lui Caron, așa cum se obișnuiește cu morții. 
In timp ce o priveam, așa mică și slabă în patul ei, repetându-mi 
ca să mă consolez singur că murise fără să sufere, între 


101 


așternuturi am găsit asta... șopti Arrianus, desfăcând degetele 
strânse în pumn. 

În palmă se vedea o mică piatră neagră, cioplită grosolan în 
formă de migdală, cu trei proeminențe rotunjite: două mici sus, 
alăturate, și alta, mai mărișoară, exact sub celelalte două. 

— O recunoști? întrebă directorul cu o voce care îi tremura. 

— Nu, minţi Aurelius care văzuse imediat în statueta aceea cu 
suprafața aspră reprezentarea unui corp de femeie în ultimele 
luni de sarcină: capul idolului, abia schițat, aproape scăpa 
vederii, rămânând neobservat din cauza dimensiunii exagerate 
a abdomenului. În fața pântecelui roditor, a sufletului ca tipar al 
vieții care nu are nevoie de gândire și de reflecţie pentru a-și 
îndeplini misiunea esenţială care i-a fost menită, tot restul - 
politica, arta, filosofia, războiul și miile de alte activităţi la care 
oamenii trudesc - este inutil, părea să spună acea imagine. Fără 
Marea Mamă care dă naștere copiilor și face să crească roadele 
pământului, chiar și fulgerul masculului Jupiter s-ar stinge și n-ar 
folosi la nimic nici înțelepciunea stearpă a fecioarei Atena... 

— Vezi? Încă unul din acele talismane orientale! Vrăjitorii 
frigieni și caldeeni fac niște descântece înspăimântător de crude 
cu ajutorul acestor fetișuri, afirmă Arrianus. 

— S-ar putea să fie și așa, dar mă îndoiesc că sunt cumpărate 
de la Rusticus, de la locul acela în care se adună carele venite la 
Roma, declară, sceptic, Aurelius și-i povesti cu lux de amănunte 
ce aflase cu ocazia scurtei lui vizite lângă piramida lui Cestius. 

Profesorul păru să nu mai înțeleagă nimic. 

— Dar, atunci... bolborosi el. 

— Atunci, dacă mama ta a fost atacată, cu siguranţă că asta 
nu s-a întâmplat prin vrăjitorie. Nu sunt dispus să cred că Ispulla 
a murit din cauza acestui fleac; în orice caz, prefer să aștept 
părerea medicului înainte de a formula vreo ipoteză. Dar, spune- 
mi, de ce ești atât de convins că tu însuţi ești ținta acestor 
atentate? 

— Când am vorbit ultima oară, nu ţi-am spus totul, mărturisi 
Arrianus și Aurelius se pregăti să asculte iarăși plictisitoarea 
poveste a procesului. Te-am minţit, asigurându-te că arsesem 
acel bilet primit după moartea Lucillei... Încă îl mai am, iată-l! 
spuse el, dându-i o foaie de papirus răsucită. 

„Eu am murit, fiica ta a murit, vei muri și tu... AELIUS", se 
spunea în scurtul mesaj. 


102 


Și pe acesta l-am găsit astăzi, strecurat pe sub ușă... 

„Mai întâi fiica, acum mama. Când vine rânaul lui Arrianus? 
AELIUS” . 

Patricianul examină atent și meticulos cele două bilețele. 
Papirusul părea ușor unsuros la pipăit, ca și cum ar fi stat pe o 
tăbliță de ceară. Aurelius îl pipăi mult timp, înainte de a-l pune 
din nou în mâna tremurătoare a directorului. 

— Aelius, nu? Băiatul acela era cumva rudă cu Aelius 
Corvinus, ginerele tău? întrebă el fără niciun menajament. 

— S-ar putea, răspunse Arrianus. Făceau parte din aceeaşi 
gens, ca mii de alte persoane, însă. Așa că, se poate ca ei nici să 
nu se fi cunoscut. 

— Oricine era la curent cu acel vechi scandal ar fi putut scrie 
aceste bilete, comentă patricianul. 

— Nu, Aurelius! Este chiar scrisul lui Aelius, îl recunosc! 
exclamă, agitat, profesorul de retorică. 

— Ai o memorie bună, după atâta timp, spuse cu o mirare 
prefăcută patricianul. Ca să fii așa de sigur de asta, probabil că 
l-ai văzut de multe ori... Este, însă, ciudat pentru că, după cât se 
pare, la vremea procesului, nu mai predai de o bună bucată de 
timp și cel care a corectat temele acelui elev trebuia să fie 
profesorul care preda la clasa lui... 

— Mă rog, uite cum a fost... În realitate, i-am scris de câteva 
ori, scrisori absolut nevinovate, bineînțeles: un bun educator 
trebuie să-și îndemne elevii să înveţe... 

— Pricep, spuse Aurelius cu un zâmbet obosit. Și, ca să vezi 
ce întâmplare, ai citit și ai recitit de mii de ori răspunsurile lui 
Aelius, astfel încât acum, după atâţia ani, încă îi mai recunoști 
scrisul. 

— Ce vrei să spui? Ştii bine că acuzaţia era neîntemeiată. 
Tribunalul a demonstrat întrutotul nevinovăția mea! 

— Oh, sigur că da... Dar, dacă așa stau lucrurile, cum de te 
gândești acum că tânărul acesta plănuiește să iasă din Tartar - 
ispravă nu prea ușor de realizat - ca să se răzbune pe tine? Mă 
uimești, Arrianus: știi foarte bine că, indiferent de ce ar pretinde 
miturile, nimeni nu s-a mai întors din Hades! 

— Nu sunt atât de prost, nobile Statius, îi răspunse directorul. 
Mă tem, însă, că Aelius este în viaţă și are de gând să-mi facă 
rău, dacă nu chiar să mă distrugă. Pentru a mă ruina, îmi 


103 


extermină familia: Lucilla, lIspulla... următorul ar putea fi 
Octavius. Te rog să-l aperi. 

Octavius? Senatorul înălță din sprâncene, uimit: de ce nu 
Camilla, mai degrabă? lIspulla nu exagera, așadar, când se 
plângea că tânărul dascăl acaparase toate sentimentele pe care 
fiul său le avusese pentru ea: Arrianus nutrea pentru acest tânăr 
o iubire absolută și, desigur, exagerată, mai ales fiind vorba 
despre un bărbat copt care se dovedise a fi cam prea mult atras 
de băieţandri... Dar cine știe, de altfel, dacă eventualele vicii 
ascunse ale directorului aveau cu adevărat vreo legătură cu 
crima? Mai probabil era ca toată povestea asta fantastică a unor 
răzbunări de dincolo de moarte, cu ajutorul unor amulete 
orientale, să fi ascuns doar o chestiune meschină legată de 
anumite interese... 

— Ispulla Camillina a lăsat un testament? întrebă el cu 
curiozitate. 

— Da, l-a redactat acum câţiva ani, când a intrat în posesia 
unor terenuri la ţară, lângă Perusia. De atunci, nu l-a mai 
schimbat; când ajung la o vârstă înaintată, oamenii preferă să 
nu ia nici măcar în seamă ideea morții: poate că și-o simt, deja, 
prea aproape... 

— Moartea este aproape de noi toţi, Arrianus, și te pomenești 
că vine atunci când te aștepți mai puţin, replică senatorul, dând 
de înţeles că ar vrea să plece. 

Buzele profesorului, strânse într-un rictus amar, tremurară 
vizibil. 

— Așteaptă puţin... n-o să spui nimănui ceea ce ţi-am povestit 
despre Aelius, nu-i așa? întrebă el pe un ton rugător. 

— Chiar dacă aș face așa ceva, n-ar fi, de fapt, un necaz prea 
mare. Jumătate din Roma este deja la curent cu povestea asta, 
zâmbi sarcastic patricianul. 

— Numele meu, reputaţia... deci am pierdut totul? 

— Nu, sigur că nu. Romanii sunt foarte indulgenţi faţă de 
viciile altora, sperând că le vor fi iertate și ale lor. Știm foarte 
bine, noi, romanii pur-sânge, că atunci când judeci cu prea mare 
asprime, mai devreme sau mai târziu ajungi să cazi victimă 
chiar propriilor condamnări. Așa că nu trebuie să fii disperat din 
cauza câtorva bârfe inofensive; gândește-te mai bine cum să-ţi 
aperi viața. 


104 


— Nu mă tem pentru mine. Octavius este tot ce mi-a mai 
rămas. 

— Mai ai și o fiică, îi aminti patricianul care nu reușea să 
înțeleagă de ce directorul era atât de indiferent față de Camilla. 

— Ea este puternică și știe să se descurce și singură. Octavius 
însă... șopti Arrianus, șovăind și dădu să mai adauge ceva, după 
care se răzgândi. Mi-e frică, nobile senator, pentru el și pentru 
mine. În tinereţe eram mai hotărât, decis așa cum este fiica mea 
acum, dar, o dată cu trecerea anilor, am devenit sfios ca un 
copil și mi-e rușine de asta. Mama mă considera și ea un 
neadaptat și totuși am avut succes, mă bucuram de o oarecare 
faimă și făceam totul ca să fiu un bun fiu... 

— A murit fericită, Arrianus. În urmă cu doar câteva zeci de 
ani, cei în vârstă erau stăpânii absoluţi ai Romei și paterfamilias 
avea drept de viaţă și de moarte asupra tuturor celor din 
familie. Acum, când legile o permit, copiii, o dată ajunși liberi și 
amintindu-și de străvechea supunere faţă de vârstnici, preferă 
deseori să nu-i mai ia în seamă pe părinţii lor, vlăguiţi după 
atâta trudă... Roma este plină de bătrâni singuri și nefericiţi, 
Arrianus; mama ta, însă, s-a bucurat până în ultima clipă de 
dragostea ta. 

— Nu voi muri singur nici eu, Aurelius: Octavius nu mă va 
abandona! exclamă profesorul, spunând aceste cuvinte pe un 
ton atât de sigur, încât părea că ar vrea să se convingă mai întâi 
pe el însuși și abia după aceea pe interlocutorul său. Dacă nui 
se întâmplă mai întâi lui ceva... 

— O să-l ţinem sub observaţie pe scumpul tău tinerel, 
Arrianus, promise patricianul, salutându-l, fără să fie absolut 
deloc convins că frumosul grămătic avea nevoie de atâta 
protecţie: un băiat care, dintr-un ţăran de rând, reușise să 
devină, în foarte scurt timp, director al unei școli de prestigiu, 
demonstrase deja că știa să se descurce de minune și singur... 


105 


XI 


A cincea zi înainte de ldele lui noiembrie 


În mijlocul vastei săli, Aurelius se clătina, cocoțat într-un 
echilibru precar pe unul dintre noile scaune înalte, cu trei 
picioare, comandate de Pomponia din Rhodos special ca să i le 
facă lui cadou. 

— Comod, nu-i așa? îi ceru părerea Pomponia și patricianul, 
care, în sinea lui, se gândea cu jind la adâncile și confortabilele 
scaune din nuiele pe care se tolăneau sclavii săi din bucătărie, 
se grăbi să-i dea un răspuns afirmativ ca să nu o supere pe 
prietena lui. 

În ziua aceea, voluminoasa matroană era atât de prost 
dispusă încât nici nu gustase din măslinele bine coapte și din 
miezul de nucă de la gustarea adusă de un sclav; este drept că 
nici subiectul conversației nu-i putea ridica absolut deloc 
moralul. 

— Arrianus m-a rugat să mă ocup de funeraliile mamei sale, îi 
explică ea patricianului, netezindu-și marginea unei tunici 
albastre care, cu siguranţă, era cea mai sobră care se putea 
găsi în nesfârșita sa garderobă. Desigur, am angajat pe același 
cioclu de la funeraliile Lucillei. Mi l-a recomandat Chloe, /igeru/a 
care se ocupă de papucii mei: Filomena, cea mai în vârstă dintre 
bocitoare este mătușa ei care, după ce a lucrat de tânără în 
diferite bordeluri, când a înaintat în vârstă, a fost nevoită să-și 
schimbe meseria. Acum, Filomena este o meseriașă de prima 
mână, datorită, mai ales, vibrantului său conc/lamatio în stare să 
facă și pietrele să verse o lacrimă. 

Aurelius se strâmbă: nu putea suferi obiceiul de a angaja niște 
babe care, pentru o plată corespunzătoare, strigau numele 
mortului cu o voce răsunătoare și se văietau cu o disperare bine 
jucată. Dar așa era obiceiul și nimeni nu voia să renunțe la el. 

— Bătrâna asta se pricepe să spele morţii și să le pregătească 
un catafalc după datină. Ea este aceea care s-a ocupat de 
sărmana mea Lucilla... 

— Și? ridică fruntea patricianul, devenind brusc interesat. 


106 


— Mi-a spus că observase niște urme ciudate negre pe 
spinare și pe fesele bietei fete și s-a mirat destul de mult auzind 
că Lucilla abia își dăduse sufletul: ea se pricepe bine la cadavre 
și ar fi putut să jure că trecuse mult mai mult timp, dat fiind că 
pete ca acelea apar doar la mai multe ore de la deces. 

Senatorul sări în picioare, răsturnând incomodul scaun. 

— Bine, dar asta ar însemna că... 

— Că Lucilla era moartă de mai mult timp decât se părea, 
trase concluzia matroana. 

Aurelius se gândi febril: atât Camilla, cât și sclava care intrase 
ca să-i aducă prosopul, o văzuseră pe Lucilla din spate, vie de-a 
binelea, cu mai puţin de o oră înainte de a-i descoperi corpul 
fără viaţă. Nu, nu pe Lucilla - se corectă el - ci doar o persoană 
înfășurată într-un cearșaf alb: ar fi putut să fie oricine, chiar și 
un bărbat! Totuși, sora ei era sigură că-i auzise glasul din 
spatele ușii: putea să se înșele sau... 

Patricianul se cutremură. Camilla cea cu privirea veselă, 
Camilla cea cu braţele atât de albe... Cât de seducătoare și gata 
să se lase sedusă îi apăruse ea prima oară când o întâlnise, 
printre coloanele din curte! După aceea, însă, în sufragerie, 
devenise retrasă, aproape acră, ca și cum între cele două 
apariţii ale ei se întâmplase ceva cu totul deosebit... „Asta 
schimbă totul!”, gândi el și fu gata s-o felicite pe matroană care 
fusese atât de grijulie încât dăduse fuga imediat la ciocli. 

După ce rămase singur, se închise în birou și se așeză, 
tulburat, la măsuţa de lucru din lemn de abanos. In faţa lui se 
afla pacheţelul sigilat pe care i-l trimisese Ispulla Camillina, 
parcă presimţind că i se apropia sfârșitul. Venise momentul să-l 
deschidă. 

Fără nicio grabă, cu gesturi aproape solemne, patricianul 
rupse ceara cu sigiliul familiei Arrianus și stofa roșie se desfăcu, 
lăsând să se vadă un obiect din carapace de broască țestoasă, 
identic cu cel luat din scrinul Lucillei: același pieptene, aceeași 
dedicație gravată pe mâner... nu, nu era chiar la fel. Intre cele 
două inscripţii era, într-adevăr, o foarte mică diferenţă, o literă 
într-un alt loc, acea terminaţie „ae” la capătul unui nume care-l 
desemna pe beneficiarul darului: Camilla Lucillae, de la Camilla 
pentru Lucilla. lată că apăruse și al doilea pieptene, cel care îi 
aparținea cu adevărat victimei! 


107 


Aurelius închise ochii și încercă să și le închipuie pe cele două 
copile în timp ce schimbau între ele darurile pentru ziua de 
naștere. Dintr-odată, în memoria senatorului reînvie înfățișarea 
Lucillei așa cum o văzuse prima și ultima dată, în casa 
Pomponiei: buzele pline, ochii migdalaţi, sprâncenele frumos 
arcuite, alunita de pe ureche... Dar Ispulla, în ultima ei 
convorbire cu Arrianus, nu vorbise, oare, de aluniţă și de cerceii 
în formă de semilună ai nepoatei sale, ca și cum aceasta ar mai 
fi fost încă în viaţă? 

— Pe Jupiter cel Bun și Mare! exclamă Aurelius, plesnindu-se 
cu mâna peste frunte: și dacă Ispulla, departe de a bate câmpii, 
spusese adevărul... și Lucilla nici vorbă să fie moartă? Poate că 
tocmai acesta era lucrul pe care bătrâna voia să i-l comunice, 
trimiţându-i lui acel pieptene! 

Cerceii Camillei, alunița... Patricianul simţi un fior de gheaţă în 
lungul spinării: gemenele erau identice și dacă una dintre ele, 
ucigând-o pe cealaltă, i-ar fi luat locul, nimeni de pe lume n-ar fi 
putut observa vreo schimbare. Singurul detaliu care le deosebea 
era tocmai acel mic semn, dar Camilla purta mereu cerceii cu 
semilună care-i acopereau complet lobii urechilor! 

Aurelius se ridicase acum în picioare și străbătea cu pași mari 
în lung și în lat camera, în timp ce mii de ipoteze i se adunau în 
minte, dar peste toate rămânea mereu o imagine în care, în 
ciuda tuturor argumentelor, se încăpăţâna să nu creadă: fata 
care deschide încrezătoare ușa surorii ei, după care... 

După care, ce? Nu era nicio urmă de violenţă, nici de vreo 
luptă în baie. Și aici imaginaţia lui Aurelius se bloca, neputând 
sau nevrând să meargă mai departe. La un moment dat, în timp 
ce privea fix pieptenele, se opri ca trăsnit, dându-și seama pe 
neașteptate că nu simţise nici groază, nici dezgust citind acea 
dedicație acuzatoare. Prima sa reacție fusese, însă, de ușurare: 
poate că fecioara aceea deja perversă care le luase minţile lui 
Panaetios și lreneii nu zăcea câtuși de puţin într-un sarcofag din 
cavoul familiei Arrianus, ci era vie și nevătămată în persoana 
soţiei lui Corvinus și el o va putea vedea, cunoaște și poseda! 

e 

Aurelius ieși din biroul său, trântind ușa. Trebuia să 
împărtășească și altcuiva arzătoarea bănuială care-l obseda, în 
speranţa că ar putea exista cineva care s-o conteste... 


108 


— Castor! strigă el și începu să-i povestească totul, contând 
pe capacitatea lui de a intui o mulţime de soluţii: grecul, spera 
el, îl va considera drept un fantezist... 

— Lucilla s-o fi ucis pe sora ei geamănă ca să-i ia locul? 
obiectă, într-adevăr, grecul. Și de ce să facă asta, domine? 
Dintre cele două, Lucilla era cea mai norocoasă: o aștepta o 
viață frumoasă în casa tatălui ei, alături de un tânăr frumos pe 
care-l iubea. Aș fi înţeles dacă ar fi fost vorba de situaţia 
inversă... 

— Totuși, doar măritându-se cu Corvinus ar fi avut parte de 
bani, putere și influență! Știm de-acum că adevărata Lucilla era 
cu totul altceva decât o fetișcană cuminte și la locul ei: lunia și 
Panaetios i-au făcut un portret destul de diferit, un portret care, 
dacă te gândești bine, ar fi mai potrivit pentru aceea dintre 
gemene rămasă în viaţă decât pentru cea moartă! 

— Nu mă duce cu vorba, stăpâne. Tu ai vrea ca Lucilla să fie 
cea vie și te străduiești din răsputeri să crezi asta... dar n-o să 
reușești niciodată să dovedești așa ceva. 

— Din ce cauză? Dacă, de exemplu, aș reuși să-i dau jos 
cercelul... 

— N-ar avea niciun rost, domine. Un chirurg bun n-are nevoie 
decât de câteva clipe ca să înlăture o aluniţă și, în orice caz, 
printre femeile de azi este la modă să-și găurească lobul urechii 
în mai multe locuri, astfel încât să poată atârna de el diferite 
flecușteţe: chiar și o singură perforaţie de genul acesta ar fi fost 
suficientă pentru a face să disperă un semn din naștere. 

— Și gaura aceea ar apărea acum ca una care a fost făcută 
mai demult, recunoscu senatorul, dar tot nu se resemnă. 

— Exact așa, încuviinţă libertul. 

— Nu, stai puţin! S-ar putea să mai fie și alte deosebiri între 
cele două femei! exclamă Aurelius. Adevărata Camilla ar trebui 
să aibă o cicatrice pe partea din față a șoldului, aproape de 
pântec: Ispulla îmi spunea că semnul i-a rămas de la rană veche 
pe care sora ei i-o făcuse atunci când erau mici! 

— Una dintre fete zace acum într-un mormânt, domine; iar 
cealaltă, admițând în continuare că ar fi vinovată, s-ar putea să- 
și fi făcut singură o rană care s-o imite pe cea a răposatei... 

— Cu toate acestea, la nici măcar o lună de atunci, o rană de 
felul acesta nu s-ar fi cicatrizat complet! obiectă Aurelius. 


109 


— Atunci, lucrurile se simplifică: nu-ţi mai rămâne decât să 
studiezi de aproape și cu mare atenţie șoldurile goale ale 
nevestei bancherului. Lucrul acesta, de altfel, nu ar însemna un 
sacrificiu prea mare, dat fiind că fata este atât de drăguță. De 
mai multă vreme eu te sfătuiesc să fii mai intim cu ea și, dacă 
m-ai fi ascultat mai demult, în loc să pierzi timpul cu lrenea 
aia... 

— Cine știe, poate că tocmai pentru a nu i se descoperi 
secretul - adică faptul că, în realitate, ea este Lucilla - Camilla s- 
a arătat atât de rezervată faţă de mine, trase nădejde Aurelius. 

— Stăpâne, stăpâne, a te îndoi de o crimă doar ca să scuzi un 
refuz este o adevărată exagerare! îl luă peste picior grecul. Mai 
probabil ar fi că, deși are de soţ un babalăc, fata nu te găsește 
pe placul ei: în fond, ai o vârstă aproape dublă față de a ei! 

În ciuda acestei remarci răutăcioase, patricianul nu se supără. 

— Ai dreptate, eu am nevoie de o femeie matură, care să aibă 
o bogată experienţă a vieţii. 

„Pe toţi zeii Tartarului!”, gândi grecul. „Matematiciana aia 
nenorocită i-a făcut deja mult rău: n-ar fi trebuit să-i dau să bea 
atât vin, știind că patronul este gata întotdeauna să se laude cu 
femeile versate!” 

— În felul ăsta n-o să ajungi prea departe, continuă, așadar, 
secretarul. Ocupă-te, mai degrabă de Aelius Corvinus: acolo poți 
fi sigur că o să găsești ceva putred. Paris a retras depozitul făcut 
la Nicolaus și... ghici? 

— Sigiliile fuseseră rupte din nou! 

— Mai rău. Numărul monedelor de aur este același, dar 
greutatea săculețului s-a redus întrucâtva. Examinând, însă, 
muchia exterioară a unor monede, cu ajutorul unei lupe, se 
observă o suprafaţă aspră... Este o șmecherie veche la care se 
pricepea cel mai bine Cherilos, din Alexandria. Dacă sunt puţin 
ușurate cu pila, luând foarte puţină pulbere de la fiecare 
monedă, nimeni nu-și dă seama și numărul rămâne același! Imi 
pare rău pentru banii tăi... 

— Nu-mi pare rău de pagubă. Am acum un client care 
lucrează cu zaraful de încredere al lui Corvinus și pot, în sfârșit, 
să-i întind o cursă. 

— Poate că, dacă reuşim să-l aducem în fața tribunalului 
pentru camătă și îi facem o percheziţie în casă, am reuși să 
găsim și dovezi ale crimei. 


110 


— Da, Castor. În dimineaţa aceea, bancherul a sosit devreme 
cu Camilla și s-a retras în camera de zi, pretinzând că este 
ocupat cu niște afaceri urgente. A avut, prin urmare, tot timpul 
ca să ajungă la baie și același lucru este valabil și pentru namila 
aia de secretar al său care s-ar putea să fi acţionat din porunca 
stăpânului său sau pe cont propriu, pro domo sua, cum se 
spune... Oricum, am deja o idee despre felul în care i-am putea 
prinde pe șmecherul secretar și pe demnul său stăpân; mai 
mult, încep să sper că toată povestea asta îmi va da 
posibilitatea de a elimina unul dintre cei mai periculoși 
concurenţi ai mei. Vom acţiona pe două fronturi: soţia pe deo 
parte, iar borfașul acela pe de altă parte, se hotărî Aurelius, 
după care începu să pună totul la cale împreună cu credinciosul 
său secretar. 


111 


XII 


Ajunul ldelor lui noiembrie 


Templul Marii Mame era plin până la refuz de credincioși. 
Aurelius reușise, nu fără destule dificultăți, să fie primit la 
ceremonie dându-se drept un iniţiat și, acum, presat din toate 
părţile, încerca să-și facă loc printre adepţii care se îmbulzeau 
împingându-se și lovind cu coatele. Din cauza mulțimii, nu 
vedea intrarea în templu, astfel că era nevoit să se înalțe din 
când în când pe vârfurile picioarelor ca să-i poată vedea pe 
credincioșii care continuau să vină în valuri. Locul ales nu era, 
desigur, cel mai potrivit pentru o întâlnire, își spunea patricianul, 
dar, cel puţin, Camilla n-ar fi putut invoca scuza de a-și 
compromite reputaţia imaculată, întâlnindu-se cu el într-o 
asemenea aglomeraţie. 

Aurelius era sigur că va veni. De data aceasta, mesajul îi 
fusese transmis de camerista sa - prietenă cu o slujnică de 
încredere a Pomponiei - care pretindea că-l găsise pe jos, în 
atrium. Patricianul îi scrisese doar câteva cuvinte, suficiente, 
însă, pentru a convinge pe cineva care nu avea conștiința 
tocmai curată: „Te aştept la templul Cybelei, mâine, ca să 
discutăm despre un cercel și despre o rană mai veche”. 

În timp ce privea nervos mulţimea de sclave pricăjite, femei 
din popor care chicoteau, băiețași scoși din minţi și bătrâni plini 
de credinţă, patricianul se temu timp de o clipă că va aștepta 
degeaba: poate că fata, după ce citise scrisorica fără s-o 
înţeleagă, o aruncase la gunoi cu gestul plictisit pe care l-ar fi 
făcut în fața uneia dintre nenumăratele tentative ale vreunui 
îndrăgostit care o plictisea cu insistenţele lui... 

Ba nu, tresări senatorul, descoperind-o pe Camilla abia intrată 
în templu, ţeapănă ca o statuie, cu voalul negru lăsat peste față 
ca să-i ascundă profilul elegant și curbura armonioasă a 
umerilor. Și, sub văl, în lumina torţelor, se vedeau sclipind niște 
cercei din aur, în formă de semilună... 

— Ce voiai să spui cu biletul acela? întrebă ea fără nicio 
introducere, îndată ce Aurelius veni lângă ea. 


112 


— Ştii foarte bine, Camilla... Sau poate că ai vrea să-ţi spun 
Lucilla? spuse răspicat Aurelius și, fără voia lui, tonul său era 
plin de cruzime. 

— Ești nebun, șopti ea strângând din buze. 

— Nu cred; mai mult, sunt gata să pariez că aceste bijuterii 
elegante ascund ceva, replică patricianul, atingându-i lobul 
urechii ca într-o mângâiere ușoară. 

Femeia se înfioră când degetele o atinseră și se depărtă ca și 
cum ar fi simţit o arsură. 

— Și aici, continuă Aurelius, punându-i fără ezitare o mână pe 
șold. Aici ar trebui să fie o cicatrice mai veche... 

— Ești nebun, îţi repet, răspunse Camilla, pe un ton glacial. 
Dacă te-ai pierdut cu firea, încearcă măcar să-ţi aduci aminte că 
sunt o matroană și nu o prostituată dintr-un bordel și ia mâna de 
pe mine! 

Patricianul, departe de a se supune, profită de valurile de 
oameni care îi împingeau din toate părțile ca să se apropie și 
mai mult de ea. Corpul femeii era acum lipit de al său și putea 
simţi pe gât răsuflarea ei caldă și mireasma discretă a pielii: era 
de trandafir sălbatic, nu se înșelase! 

Ațâțat de sunetele prelungi de corn, de ritmul cadenţțat al 
castanietelor, de contactul neașteptat cu carnea aceea caldă, 
Aurelius deveni și mai îndrăzneţ. 

— Dă-te înapoi, acesta este un templu, nu un lupanar! îi ceru 
ea cu răceală. 

— Mă dau în vânt după ritualurile exotice; le găsesc de o 
lascivitate foarte plăcută, răspunse patricianul, sperând că 
Marea Mamă era prea ocupată cu rugăciunile pe care i le 
adresau credincioșii ca să-l mai ia și pe el în seamă. Și am 
impresia că-ţi plăceau și ţie, frumoasă Lucilla, când veneai aici 
cu Panaetios... 

— Ajunge! Doar nu te gândești că am să-ţi permit să 
răspândești o asemenea minciună! Eu nu sunt Lucilla, ţi-am mai 
spus o dată! protestă fata, împingându-l de lângă ea. 

— Dovedește-mi! o provocă Aurelius. 

— Oare trebuie să mă dezbrac în piaţa publică, în faţa tuturor 
romanilor, doar pentru ca un senator încăpățânat să nu-mi 
păteze reputaţia cu asemenea povești? exclamă femeia, 
indignată. 


113 


— Nu-i nevoie să ajungem până acolo; va fi destul dacă o vei 
face între patru pereți și doar pentru mine, îi propuse Aurelius și 
chiar în clipele în care pronunţa asemenea cuvinte simţi cum 
capul i se învârte, cuprins de prea multe emoţii contrastante: 
aroganţa acelei pretenţii nerușinate, nerăbdarea de a afla 
adevărul, oricare ar fi fost el, rușinea nemărturisită că trebuia să 
recurgă la un asemenea șantaj, totul amestecat cu dorința 
violentă. Și, la urma urmelor, ascunsă în cotloanele din adâncul 
minţii sale, teama îngrozitoare că era o asasină; acea bănuială 
care crescuse în cugetul lui ca o plantă otrăvitoare, devenind 
uriașă în cadenţa obsesivă a ţimbalelor și în parfumul acrișor al 
ierburilor care ardeau pe altarul sacru. 

Răspunsul femeii nu se lăsă prea mult așteptat și sună sec, 
fără nicio intonaţie pe fondul răpăitului de tobe. 

— Mâine aseară fă în așa fel încât acasă la tine să nu fie 
nimeni și poruncește servitorilor să se facă nevăzuți. Voi veni 
acolo. 

Apoi, fără să mai aștepte vreun răspuns, îi întoarse spatele, 
pierzându-se prin mulţimea de necunoscuţi. Aurelius o urmări cu 
privirea, admirându-i mersul lin și plin de mândrie. 

Abia atunci îl văzu, în spatele unei coloane, pe jumătate 
ascuns de un grup de matroane gravide: cu chipul crispat, palid 
de furie, Panaetios privea ţintă la dreptunghiul de lumină prin 
care dispăruse femeia. 


114 


XIII 


idele lui noiembrie 


Soarele asfinţise de mult timp și marea domus a senatorului, 
cuprinsă înainte de vreme de o stare de somnolenţă, era 
cufundată într-un întuneric aproape total. 

După ce-i trimisese pe servitori prin camerele lor, lui Castor îi 
dăduse ceva de făcut prin oraș, iar pe portarul Fabellus îl lăsase 
să se culce, de data aceasta în patul lui și nu în ghereta de 
portar, Aurelius aștepta de mai bine de o oră, măsurând 
atriumul cu pași mari. Pe masă, carafa cu cervesia era aproape 
goală, iar sticluța cu lichior de curmale ajunsese la jumătate. 

„N-o să vină”, își spunea patricianul. „Este vinovată, nu-și 
poate permite să vină”. In sinea sa, însă, știa că nerăbdarea 
aceasta nu avea prea mult de-a face cu dorinţa nobilă de a face 
dreptate: n-ar fi fost necesar, pentru a trimite la închisoare o 
ucigașă feroce, să se pregătească ore întregi, să se 
bărbierească, să se îmbrace și să parfumeze cu atâta grijă... 

Dădu la o parte cupa cu cervesia și bău o înghiţitură zdravănă 
de vin fără apă. In momentele de încordare îl prefera așa, rece, 
doar puţin îndulcit cu un pic de miere. Tresări când auzi o bătaie 
în ușă și lichidul i se scurse pe obraji. Se șterse în grabă și dădu 
fuga să deschidă. „Pe toţi zeii, este și mai frumoasă!” gândi el, 
privind-o cum înainta prin lumina șovăitoare a lămpilor. 

— Am venit, așa cum mi-ai cerut, nobile senator. 

Chipul femeii părea altul, parcă necunoscut, în penumbra din 
încăpere, și din expresia lui dispăruse insolenta din prima zi ca 
și ostilitatea surdă de după aceea. Când vorbi din nou, vocea 
era mai convingătoare. 

— Pentru ultima oară, Aurelius, te rog din suflet, nu-mi cere o 
dovadă umilitoare pentru care n-aș fi în stare să te iert. Mă 
cunoști prea puţin, nu mă știi decât după masca pe care o port 
în faţa celor din jur de când i-am fost dată lui Corvinus: el avea 
șaizeci de ani, eu doar șaptesprezece; după aceea, nu am mai 
putut visa la nimic... Acum, tu mă chemi în casa ta ca peo 


115 


sclavă căreia stăpânul îi poate cere orice și oricând vrea. Dacă 
mă tratezi astfel, nu ești cu nimic mai bun decât soțul meu... 

— Atunci, de ce ai venit? întrebă patricianul, încruntându-se. 

Fata nu răspunse, dar se apropie încet de el, cu un fel de 
sfială feciorelnică. Aurelius adulmecă parfumul buclelor negre 
care-i atingeau umerii și simţi pe obraji atingerea pleoapelor 
lungi și umede. 

— Mai stinge din lămpi, te rog, șopti Camilla, roșind. Oricare 
femeie care nu era o sclavă sau o /upa de meserie ar fi cerut 
același lucru: la Roma, era considerat necuviincios să faci 
dragoste pe lumină și chiar și amanţii cei mai pătimași puteau 
spera doar la o rază de lună pentru a putea distinge din fugă 
priveliștea secretă a iubitelor. 

Patricianul nu răspunse. Camilla îi atinse gura cu buzele 
întredeschise și trase aer în piept ca să sufle în cea mai 
apropiată lampă. 

— Nu, spuse Aurelius, așezându-se în faţa ei. Mai întâi, vreau 
să știu cine ești. 

Femeia se dădu brusc înapoi, cu gestul fulgerător al unei 
pisici care-și arcuiește spinarea în faţa unui pericol. 

— Aha, vrei să vezi? șuieră ea, furioasă. Bine, atunci, privește! 
și, dintr-o singură mișcare, își dădu jos tunica. 

Haina căzu pe jos, alunecând pe picioarele lungi și frumos 
desenate, iar senatorul rămase nemișcat, privind cu atenție 
șoldul drept, acolo unde, la numai un deget de vintre, o cicatrice 
destul de mare se distingea pe pielea de un alb imaculat ca o 
floare de foc. 

Buimăcit, Aurelius întinse mâna ca să atingă urma vechii răni 
și închise ochii neîndrăznind să-și ridice privirea înspre Camilla. 
Ea îl fixa cu dispreţ și-i întindea, cu gestul mândru pe care l-ar fi 
adresat unui cerșetor, semiluna de aur pe care și-o desprinsese 
de pe lobul fără nicio pată al urechii, în afară de micul punct al 
găurii de care, cu puţin timp înainte, era atârnată bijuteria. 

— Îmi pare rău, eu... bolborosi bărbatul, dezamăgit. 

— Este mulţumit acum inteligentul senator Statius? îl luă în 
râs ea, aplecându-se, după aceea, să-și ia tunica de pe jos. Imi 
dă el, oare, permisiunea de a mă retrage, dat fiind că și-a 
satisfăcut curiozitatea? 

Aurelius o privi cu admiraţie pe femeia aplecată spre haina pe 
care o smulsese de pe ea, îi văzu pielea netedă care parcă 


116 


strălucea în lumina lămpii și linia rotunjită a sânilor prinși în 
strâmta panglică mamelară. Înghiţi în sec, simțindu-se ca un 
vierme, fără a reuși să găsească nici măcar un cuvânt pentru a- 
și justifica în vreun fel obrăznicia și a-și cere iertare. Atunci, se 
surprinse, cu totul neașteptat, zâmbind amuzat: răul se 
produsese de-acum și nu mai exista cale de întoarcere; în fața 
Camillei apăruse ca un arogant, un mojic, un om de nimic... așa 
încât putea foarte bine să meargă până la capăt. 

— Să te retragi? Nici să nu te gândești la una ca asta! spuse 
el hotărât. Muream de dorul tău chiar dacă te credeam vinovată 
și, dacă acum ești aici... 

— Acum, oferta mea nu mai este valabilă! îi aruncă în faţă 
Camilla, veninoasă. 

— Chiar așa? o întrebă sarcastic patricianul. Și ce crezi că mai 
poți face? Eşti la mine acasă, în toiul nopţii, aproape goală... 

Femeia păru să-și dea seama abia atunci că se afla într-o 
situație cam  stânjenitoare. Privi, rătăcită, în jurul său, 
mușcându-și buza de jos, și fu gata să-l roage s-o ierte. Apoi, 
însă, îi văzu zâmbetul batjocoritor și simţi cum sângele i se urcă 
în cap. 

— Ai fi, oare, în stare să mă ai cu forța? îl sfidă ea cu 
îndrăzneală, în timp ce încerca să-și acopere goliciunea. 

jignit, Aurelius era gata să-i spună limpede că nu considera 
demn de un bărbat adevărat să se folosească de forță împotriva 
unei femei care nu se putea apăra. Dar tăcu la timp. 

— Sigur că da, în caz că ar fi necesar, spuse el. Dar nu va fi 
nevoie. 

Înaintând sigur pe el înspre ea, i se păru că distinge, în 
spatele strălucirii din pupilele negre, o scânteiere triumfătoare. 

„O altă cursă”, se gândi el. Și se hotărî să se lase prins în ea. 


117 


XIV 


A optsprezecea zi înainte de 
Calendele lui decembrie 


— Prin urmare, așa cum bânuiam, povestea cu schimbarea 
gemenelor era doar rodul fanteziei tale. 

Aurelius nu spuse nimic, cu mintea încă plină de amintirea 
Camillei. În zori, când femeia se strecurase afară din camera sa, 
căzuse într-un somn agitat, fără vise, din care întârzia să se 
trezească de-a binelea. 

— Mă asculţi sau încă mai dormi? îl certă Castor. La o anumită 
vârstă ar trebui să se mai evite eforturile de orice fel. 

— Te aud, te aud foarte bine... se bâlbâi patricianul, trezindu- 
se din somnolență. 

— A trecut pe aici Hipparh: a examinat corpul Ispullei și este 
dispus să jure pe onoarea sa de medic că bătrâna a murit de 
moarte naturală. 

— Asta înseamnă că o luăm de la capăt. Trebuie să luăm din 
nou în considerare ipoteza că, de fapt, cel vizat era Arrianus. 

— Prin urmare, Camilla, lrenea și Panaetios nu mai au niciun 
mobil... spre deosebire de Octavius care are unul foarte bun. 

— Oricum, Panaetios rămâne în continuare unul dintre 
suspecți, preciză Aurelius. Directorul îl trădase, la fel ca și fiica 
acestuia. 

— Da, dar din această crimă nu câștigă nimic, în timp ce un 
anumit tinerel chipeș a devenit fiul și moștenitorul profesorului 
de retorică și director al școlii. 

— Fără, însă, ca vreunul dintre ei să aibă nevoie să ucidă! 
Arrianus, fie că adopţia avea sau nu loc, își făcuse deja 
testamentul, lăsându-i totul lui Octavius. Legea romană permite 
să-ţi lași averea oricui, chiar și în detrimentul copiilor legitimi. În 
această privință, mi-ar plăcea tare mult să știu la cât se ridică 
averea familiei... 

— Pot să-ţi spun eu, domine. De fapt, în timp ce tu te desfătai 
în pat cu două posibile ucigașe, eu trudeam pentru o leafă de 
mizerie, descoperind niște lucruri tare interesante. Acum, școala 


118 


aparține în întregime lui Corvinus, ca și casa și vila de la ţară. 
Din bunurile lui Arrianus a mai rămas destul de puţin; profesorul 
de retorică mai are doar moșiile de lângă Perusia care fuseseră 
în proprietatea mamei sale, Ispulla, și-i datorează ginerelui său, 
bancherul, sume mari care cresc mereu din cauza dobânzilor. 
Ținând seama de toate acestea, Octavius n-a făcut o afacere 
prea grozavă, devenind legatarul universal al unor datorii: prin 
urmare, dacă a atentat la viaţa profesorului, cu siguranţă că n-a 
făcut-o cu gândul să se îmbogăţească... Nu trebuie uitat, în 
special, Corvinus: scrisorile de ameninţare primite de Arrianus 
duhnesc a șantaj în cel mai clar stil al bancherului. 

— În schimb, eu insist asupra lui Panaetios, îl contrazise 
Aurelius. Ar fi tipic pentru unul care crede în reînvierea morților 
să trimită o scrisoare din Lumea de Apoi. În plus, el cunoștea 
mai bine decât oricine altcineva scrisul acelui băiat, Aelius. 

— Și, pe lângă el ar mai fi și acest Aelius care, după câte știm, 
ar putea să fie viu și nevătamat! 

— Mai trebuie să trimit și un porumbel voiajor la Numana, 
orașul lui Aelius, ca să aflu mai multe. Eram atât de convins de 
schimbarea dintre cele două gemene, încât am neglijat această 
pistă. O să mă interesez cât de curând dacă vreun membru al 
familiei lui mai locuiește în Roma sau prin apropiere. 

— Să vedem: câţi ani ar avea acum acel Aelius? Douăzeci și 
trei sau, cel mult, douăzeci și patru, exact vârsta lui Octavius. Și 
dacă ar fi chiar el? Dacă îmi aduc eu bine aminte, acesta a 
apărut la Roma la puţin timp după scandal... 

— Cineva l-ar fi recunoscut; și, apoi, Arrianus nu-l tratează 
deloc ca pe un șantajist. 

— Oh, oh, poate că între profesor și elev există și niște lucruri 
nu prea limpezi... noi, grecii, mai știm câte ceva în privinţa asta: 
despre acest tip de iubire ne-am construit chiar și o adevărată 
filosofie! 

— De fapt, dacă ne gândim bine, numele lui Octavius nu a 
fost asociat niciodată cu acela al unei femei, cu excepţia Lucillei. 
Este, oare, posibil ca tânărul acela să nu-și fi permis nici măcar 
o aventură, cât de mică? Doar nu și-o fi petrecut toată viaţa în 
sala de gimnastică și în bibliotecă... 

— Ştii bine, stăpâne, că în Urbs nu sunt destule femei pentru 
toţi bărbații. 


119 


— Ai dreptate: punându-i la socoteală și pe sclavi, populația 
masculină este cel puţin dublă faţă de cea feminină și tocmai de 
aceea există un număr enorm de bordeluri. 

— Ce-ai zice dacă aș face niște cercetări prin cele mai 
cunoscute? se oferi, plin de entuziasm, Castor. Și, bineînţeles, 
nu m-aș duce acolo cu buzunarele goale... 

Senatorul capitulă imediat și deschise punga. 

— Zece sesterţi? Ca să dezleg limbile mi-ar trebui cel puţin 
cinci monede de aur! protestă libertul, în culmea indignării. 

— In plata cheltuielilor nu este cuprinsă și consumaţia, Castor: 
este vorba doar de a pune niște întrebări. 

— Domine, dacă m-aș limita doar la a-mi vâri nasul în stânga 
și în dreapta, toată lumea m-ar lua drept un gardian de noapte 
și nimeni n-ar mai deschide gura. Înţelegi, trebuie să par 
neapărat un client ca toţi ceilalți. 

Pufnind iritat, Aurelius mai scoase o monedă de aur. 

— Fii atent să-ţi ajungă! îl rugă el, morocănos. 

— Nu te superi, nu-i așa, dacă o să mă uit puţin prin cuferele 
tale cu haine ca să caut ceva cât mai potrivit? Poate mantia 
aceea albă, din lână moale care ţi-a fost adusă de pe malurile 
Indusului... 

— De acord, dar vezi să nu mi-o strici: n-am purtat-o decât o 
singură dată, se învoi stăpânul. 

— O să iau și agrafa aceea cu himeră! 

Patricianul mârâi gata să se înfurie. În sinea sa se îndoia că o 
asemenea cercetare ar fi putut da roade: în Roma, industria 
prostituţiei luase proporţii imense și, chiar fără a pune la 
socoteală clienţii lupanarelor, mii de bărbaţi și de femei lucrau 
pe cont propriu în acest domeniu, astfel încât un întreg cartier al 
orașului - hulitul Submemmium - se transformase deja într-un 
adevărat stup de cămăruţe în care o veritabilă armată de 
prostituate amărâte primea clienţi nu prea pretenţioși. 

Frumosul Octavius, însă, băiatul cu un chip frumușel și cu 
planuri mari, ar fi fost tentat de asemenea escapade? În fond, 
reflectă Aurelius, în loc să-l pună la treabă pe Castor, ar fi fost 
mai simplu să-l întrebe direct pe el. Desigur, nu de față cu 
severul său tată adoptiv, ci într-un cadru mai liniștit și mai 
favorabil. Cine știe la ce sală de gimnastică se ducea tânărul? 
Pomponia știa „cu siguranţă... 


120 


XV 


A șaptesprezecea zi înainte de 
Calendele lui decembrie 


Aurelius sosi în fața Termelor lui Agrippa la ora a opta, însoţit 
de un grup masiv de sclavi: trei ba/neatores, bărbierul, 
depilatorul și uriașul Samson, mândru nevoie mare că fusese 
chemat să-l însoțească pe stăpân care, de obicei, prefera în 
locul masajelor sale ceva mai dureroase pe acelea ale lui Nefer, 
delicata și frumoasa slujnică egipteană. 

Stabilimentul încă nu se deschisese, dar clienții se îmbulzeau 
deja la intrare, fără deosebire de vârstă, de sex și de condiţie 
socială. La dorinţa celui care comandase lucrarea, faimosul 
Agrippa, ginerele lui Augustus, băile erau absolut gratuite, dar 
nu lucra în pierdere din cauza aceasta. Complexul care, la 
început, nu avea decât cel mult o sută de pași, fusese lărgit pe 
măsura trecerii anilor, amenajându-se curți și prăvălii, așa că 
astăzi oferea servicii de toate felurile, de la palestre la 
tratamente estetice, de la expoziţii de artă la bibliotecă: cei mai 
mulţi dintre cei care frecventau băile, deși se bucurau gratis de 
bazine, plăteau destul de scump păstrarea hainelor, serviciile 
băieșilor și ale frizerilor sau privilegiul de a beneficia de o cada 
separată. 

Asemenea stabilimente existau cu sutele la Roma și nimeni - 
nici măcar cei care, ca Aurelius, aveau acasă excelente instalaţii 
de apă - nu ar fi renunţat vreodată să le frecventeze. La terme 
se întâlneau prietenii, se făcea curte matroanelor, se negociau 
contracte, se urzeau chiar și comploturi. Acum, femeile intrau și 
ele fără opreliști, spre marea indignare a moraliștilor; iar 
matroanele de familie bună, pe lângă că înotau printre bărbaţi, 
mânuiau cu dibăcie sulițe, ridicau greutăţi și se întreceau chiar 
și în lupte libere sau în probe atletice. 

In clipa în care clopotele începură să bată, mulţimea care 
până atunci așteptase pe sub porticuri sau în grădina din fața 
clădirilor, se îmbulzi pe ușile mari și Aurelius se așeză și el în 
rând cu ceilalți. 


121 


— Ave, nobile senator Statius! îl salută o femeie care avea o 
slăbiciune pentru el. Dinspre partea sa, patricianul, deși măgulit 
de atenţia pe care i-o acorda ea, nu se putea face că nu observă 
bicepșii herculeeni și statura foarte înaltă a femeii. 

— Ave, graţioasă Milonia, o măguli, așadar, pe departe, 
sperând în sinea sa că matroana se va hotărî, măcar din respect 
pentru rangul de consul pe care-l avea soţul său, să renunţe la 
ridicarea greutăților. 

— Ah, uite-l și pe Aurelius! Te-am văzut în Forum acum câteva 
zile, dar mergeai prea repede și... încercă să-l acosteze unul 
dintre c/ientes, dar imediat câţiva servitori bine pregătiţi pentru 
asemenea situații făcură un adevărat zid în fața stăpânului lor. 

— Sunt în sala lui Thetis, Publius: vino și tu! îi trimise o bezea 
curtezana Cynthia, în timp ce înainta pe coridor, urmată de un 
adevărat alai de admiratori. 

Salutând în dreapta și în stânga, Aurelius cerceta cu atenţie 
mulțimea: după spusele Pomponiei, Octavius era un iubitor al 
sportului, prezent mai mereu la terme și, cine știe, poate că 
găsea chiar acolo, în amestecătura aceea plină de veselie, 
tovărășia vreunei femei... Dar nu era nici urmă de el în niciuna 
dintre încăperile comune și Aurelius, resemnat, era gata să se 
îndrepte către baia de aburi când descoperi, pe micul platou din 
spatele clădirii, câţiva tineri care se întreceau la sărituri: 
Octavius se afla printre ei și, datorită unei sprinteneli 
extraordinare, reușea să-i depășească pe toţi ceilalți. 

La sfârșit, obosit, dar mulțumit, tânărul grămătic își salută 
prietenii și privi în jur în căutarea unui băieș care să-l ajute în 
curăţarea corpului cu ajutorul unor perii aspre. Patricianul, care-l 
aștepta la intrarea în terme, fu bucuros să-i ofere serviciile 
sclavilor săi ba/neatores și, la scurt timp după aceea, cei doi se 
aflau într-un nor de aburi lângă zidul fierbinte, având în jur 
sclavii care le curățau pielea cu apă caldă și cu nisip. 

— Imi face plăcere să văd că nu uiţi să-ţi antrenezi și corpul, 
pe lângă activitatea permanentă a minţii, Octavius. De prea 
multe ori, oamenii cu carte sunt văzuţi ca niște ființe palide și 
slăbănoage... constată Aurelius comparând aspectul plăcut al 
tânărului cu acela, slab și cocârjat de îndelungata trudă asupra 
cărţilor, al lui Panaetios: nu era de mirare că Lucilla dorea din 
toată inima să facă o schimbare între cei doi! 


122 


— De ce te miri? răspunse Octavius, în timp ce-i poruncea 
sclavului să-l frece bine pe spinare. Școlile grecești au apărut în 
apropierea palestrelor și de aceea se numesc gimnazii. Văd că și 
tu te străduiești să te menţii în formă, spuse după aceea, privind 
toracele musculos al senatorului. Deseori armonia corpului o 
reflectă pe aceea a sufletului. Pentru vechii eleni, ceea ce era 
frumos era și, în mod necesar, bun; nu din întâmplare, în 
poemele epice, personajul cel mai josnic este întotdeauna și cel 
mai urât... 

— Așa este, este și cazul meschinului Tersites, încuviință 
Aurelius, căruia ridicolul aheu atât de urât de Homer îi era mai 
degrabă simpatic. Mi-ar plăcea să mai stăm de vorbă, dar s-a 
făcut ora de cină și nu ne mai rămâne decât timpul necesar 
pentru o săritură în frigidarium. De ce nu vii să mănânci la mine, 
după ce plecăm de la terme? Ți-aș putea arăta și biblioteca 
mea, îl invită patricianul. 

— Ai mulţi oaspeţi? întrebă Octavius, șovăind. Senatorul 
Statius avea faima unui petrecăreț și în casa sa era mereu un 
du-te vino de musafiri, nu întotdeauna dintre cei mai plăcuți. 

— O să fim doar noi doi, îl asigură patricianul. 

— De acord! se învoi imediat tânărul, mai mult decât încântat. 

— Evident, în tovărășia câtorva frumoase dansatoare, se grăbi 
să adauge senatorul care devenise mai prudent după 
entuziasmul cu care tânărul îi acceptase invitaţia. 

Pe chipul frumos al lui Octavius apăru o umbră de 
nemulţumire. După ce șovăi câteva clipe, lămuri lucrurile cu 
toată sinceritatea. 

— Cel mai bine ar fi să afli de pe acum, Aurelius: pe mine, 
femeile nu mă interesează. 

— Dar, atunci, de ce acceptai căsătoria? făcu patricianul, fără 
nicio urmă de mirare. 

— Pentru că Arrianus dorea asta... În orice caz, pentru Lucilla 
aș fi fost, totuși, un soț bun și aș fi făcut orice ca să fie fericită. 
Nu și dacă fata era așa cum i-o descriseseră Panaetios și lrenea, 
reflectă Aurelius, sceptic. 

— Atunci, din ce cauză v-aţi certat în dimineața morții sale, 
înainte ca ea să intre în baie? îl întrebă mai apoi Aurelius, 
amintindu-și de ceea ce îi povestise Ispulla Camillina. 


123 


Octavius îl privi uluit: cu siguranţă, se întreba de unde ar fi 
putut ști un asemenea lucru. Șovăi o clipă, înainte de a 
răspunde. 

—A fost din cauza lui Panaetios. Ştiam că avusese 
întotdeauna o slăbiciune pentru ea, chiar dacă încerca din 
răsputeri să ascundă acest lucru: în dimineaţa aceea, îl văzusem 
bătând la ușa camerei în care dormea Lucilla și aceasta nu mi-a 
convenit deloc. 

— Grozavă îndrăzneală având în vedere nunta voastră! 
comentă Aurelius. 

— Ea habar n-avea de relaţiile dintre mine și tatăl său, ca 
toată lumea de altfel. Am evitat întotdeauna să provocăm vreun 
scandal, preciză tânărul, sigur pe el. 

— Dar aș putea să jur că Panaetios era la curent cu tot ceea 
ce era între tine și Arrianus, spuse patricianul, amintindu-și 
aluziile efesianului. 

— Intr-adevăr, este posibil să fi bănuit ceva, recunoscu 
Octavius. Când a descoperit că-i amenințam poziţia de la 
conducerea școlii, a discutat cu Arrianus într-un mod foarte 
echivoc, de parcă ar fi vrut să-l asigure de sprijinul său. Mă 
confundase cu un arivist la fel ca el! 

— Și vrei să spui că nu ești? întrebă sarcastic senatorul. 

— Absolut deloc. Intre mine și Arrianus nu este o legătură 
murdară și dezonorantă, ci unirea conștientă a doi bărbaţi liberi, 
profesor și elev. 

— Totuși, Arrianus nu a așteptat să te cunoască pe tine ca să- 
și satisfacă înclinațiile, asta dacă ar fi să dăm ascultare unor 
anumite bârfe, comentă Aurelius pe un ton maliţios. 

— Știu totul despre reclamaţia aceea mizerabilă, chiar dacă la 
vremea aceea încă nu locuiam la Roma. Totul nu era decât 
minciună! izbucni, revoltat, Octavius. 

— Și totuși, de data aceea, Panaetios a fost acela care s-a 
expus pe sine ca să-l salveze pe directorul școlii. 

— Era de datoria lui să mărturisească adevărul! insistă 
Octavius și, văzând că Aurelius nu era prea convins, încercă să 
mai adauge ceva. De ce ești atât de mirat, nobile senator? Te 
credeam un om cu vederi mai largi... 

— Relaţiile pe care le ai cu Arrianus nu mă interesează; dar 
nu-mi face plăcere gândul că, poate, o fată nevinovată a plătit 
cu viața pentru niște lucruri cu care nu avea nicio legătură. 


124 


— Ce spui? Moartea Lucillei nu are nimic de-a face cu noi! 

— Chiar așa să fie? Scrisorile pe care Arrianus le-a primit de 
curând ar putea însemna cu totul altceva. 

Octavius păli. 

— Ce scrisori? Eu nu știu nimic despre așa ceva! Este posibil 
ca Arrianus să nu-mi fi spus nimic despre ele? Are încredere în 
mine, nu mi-a ascuns niciodată nimic... 

— Atunci, întreabă-l pe el, îi propuse Aurelius. 

— Așa am să fac cât de curând, nobile senator. Vale! exclamă 
tânărul, ridicându-se, după care plecă în mare grabă, fără ca 
vreunul dintre cei doi să amintească sau să vrea să amintească 
de invitaţia la cină făcută cu puţin timp înainte. 

Aurelius își termină tacticos baia; apoi, urmat de alaiul 
sclavilor, trecu de piscina publică, îndreptându-se către una 
dintre căzile cu plată. 

— Ave, colega, ne revedem iarăși! se auzi o voce din spatele 
său și, întorcându-se, patricianul se trezi față în faţă cu bătrânul 
Corvinus care, înfășurat într-un cearșaf alb, își târa corpul 
fleșcăit și păros înspre o sală rezervată. În urma lui, însoţită de 
sclava care ducea un evantai larg din pene de struț, Camilla 
ațintea o privire fixă către un punct îndepărtat, dincolo de 
Aurelius, ca și cum patricianul nici nu s-ar fi aflat acolo. 

(J 

— Stăpâne, stăpâne! îl întâmpină la întoarcerea acasă Paris 
speriat de moarte. Omul acela a fost din nou aici, era din cale- 
afară de furios! 

— Despre cine vorbești? întrebă, distrat, Aurelius. 

— Ticălosul ăla, huliganul, zdrenţărosul căruia i-ai făcut 
onoarea de a-l așeza cu tine la masă după ce m-a schilodit pe 
mine! Este un agitator, un rebel: nu m-ar mira câtuși de puţin să 
aflu că acţionează în vreo sectă care vrea să schimbe ordinea 
socială și să-i pună pe sclavi în locul stăpânilor! 

— Aha, vorbești despre Torquatus. Ce voia? 

— Să te omoare, cred, sau cel puţin așa a spus. Am avut mult 
de furcă să-l ţinem afară, dar individul a continuat să urle în 
neștire, ca un apucat, că sărmana lui soţie era o femeie 
cumsecade și că asemenea senatori ticăloși nu mai cunoscuse 
niciodată, dar, oricum, o să aibă el grijă să-i pună cu botul pe 
labe atunci când va reuși să pună mâna pe ei. 


125 


— Pe toți zeii, să știi că a aflat de poveștile alea cu Quartilla! 
Nu poate omul să facă un gest mărinimos că motivele lui sunt 
imediat răstălmăcite. 

— Ai necazuri cu amărâtul ăla de telal, domine? interveni în 
clipa aceea Castor care se vedea bine că era destul de pilit, cu 
frumoasa lui mantie pătată de vin în mai multe locuri. Pe de altă 
parte, dacă mergi peste tot și semeni mereu copii în dreapta și 
în stânga trebuie să te aștepți, mai devreme sau mai târziu, la 
necazuri... 

— Castor, îţi jur că n-am văzut-o pe fetița aceea în viața mea! 
protestă patricianul în culmea disperării. 

— Este suficient că ai văzut-o pe maică-sa, încheie, 
netulburat, discuţia libertul. Acum, dacă ai terminat cu grija 
pentru copii tăi făcuţi cu slujnicele, aș vrea să-ţi dau raportul: 
am făcut verificări în vreo douăzeci de bordeluri, fără a găsi vreo 
urmă de-a lui Octavius. 

— Incearcă să mai cauţi și prin localurile acelea de pe colina 
Esquilinus, unde, în loc de femei, sunt niște sclavi sirieni tare 
drăgălași, îl sfătui Aurelius cu un aer viclean și imediat tăcu, 
așteptând să se bucure de expresia uimită a servitorului său. În 
schimb, grecul fu acela care-l lăsă cu gura căscată. 

— Am făcut deja asta, stăpâne: nici pe acolo nu-l cunoaște 
nimeni. Totuși, ancheta mea este abia la început; mâine o să 
dau o raită prin cârciumi. 

— Nu, mâine am nevoie de tine ca să-l prindem în plasă pe 
bancher. Capcana este deja pregătită. 

— Spune-mi și mie! îl rugă secretarul, fremătând de 
curiozitate. 

— Uite care este planul: Pomponia cere un împrumut mare, 
spunând că are nevoie urgentă de bani lichizi. Nicolaus nu face 
mofturi, pentru că o cunoaște ca pe o femeie bogată; totuși, 
atunci când va plăti o sumă atât de mare, banca va deveni, 
practic, insolvabilă. Mă urmărești? 

Castor, foarte priceput în tot felul de escrocherii, încuviinţă 
plin de curiozitate. 

— Atunci sosește Paris, depunând sub forma unui depozit 
sigilat obișnuitul săculeț cu monede de aur, cel de care, prin 
lege, nimeni nu trebuie să se atingă. In momentul acesta 
intervine Macedonius, cu o cerere de bani pentru noua sa 
afacere... 


126 


— Nicolaus va refuza, cu siguranță, să-i dea acești bani, 
comentă grecul, uluit. 

— Nu și dacă paznicul carelor de la marginea orașului îi va da 
de înțeles că ar fi dispus să plătească o dobândă uriașă, dându-i 
ca garanţie și niște bijuterii... 

— Și ce speri să obţii? întrebă Castor, având aerul că nu era 
prea convins de reușita acestui plan. 

— Ca Nicolaus, pentru a nu scăpa din mână afacerea, să 
apeleze la depozitul făcut de Paris, monedele fiind dinainte 
însemnate în prezenţa unor martori. Tu vei interveni atunci când 
Macedonius va pleca de acolo cu banii însemnați, acuzându-l că 
ţi-a furat bijuteriile, după care îi vei cere să deschidă săculeţul. 
Exact în aceeași clipă, Paris se va întoarce și el, cerând sub un 
pretext oarecare să i se predea banii depuși; așa încât, cu toţii 
vor putea constata că Aelius Corvinus folosește depozitele 
sigilate pentru a da împrumuturi cu camătă! 

— Dacă vrei să ţii seama de părerea mea, domine, mie mi se 
pare că planul tău pune în joc prea mulţi bani și multă energie 
pentru un rezultat destul de modest: nu vei avea nicio dovadă în 
legătură cu încălcarea legii, nici în privinţa pilirii monedelor de 
aur... 

— Prin aceasta, însă, îl vom băga la apă pe Corvinus și vom 
merge și mai departe. Sunt sigur că Nicolaus ăla, în faţa unei 
acuzaţii serioase, ar fi dispus să arunce toată vina pe stăpânul 
său... Ai, cumva, vreo idee mai bună? își desfăcu braţele în lături 
Aurelius. 

— De fapt, nu, răspunse Castor. Așa că, dat fiind că banii îi 
riști tu, putem încerca! 


127 


XVI 


A șaisprezecea zi înainte de 
Calendele lui decembrie 


Tejgheaua lui Nicolaus se afla în Forumul lui Caesar, nu 
departe de templul lui Venus Genitrix, acolo unde se înălța în 
toată splendoarea statuia pe care Divinul lulius în persoană, 
proclamându-se urmaș al lui Eneas, poruncise să fie sculptată 
sub înfățișarea amantei imperiale, Cleopatra. 

Aurelius ajunse în piaţa largă, mărginită de porticuri, prin 
intrarea care dădea spre Argiletum și se grăbi să ajungă la 
monumentul ecvestru al defunctului dictator. Acolo, ascuns între 
picioarele de formă omenească ale uriașului cal de marmură, 
putea observa fără niciun risc mensa nummularia la care ședea 
agentul de schimb al lui Corvinus care, în clipa aceea tocmai 
examina și număra câteva monede de aur ca să le schimbe în 
sesterți. Monedele treceau rapid printre degetele sale și erau 
aruncate de câteva ori pe suprafaţa de marmură a tejghelei, 
înainte de a fi acceptate. Intr-adevăr, orice zaraf de meserie ar fi 
recunoscut imediat o monedă falsă, datorită sunetului pe care-l 
scotea în contact cu placa de marmură, chiar și fără a mai fi 
nevoie s-o examineze vizual. 

Din ascunzătoarea sa, Aurelius o văzu pe Pomponia apărând 
dinspre Clivus Argentarius, urmată de un alai întreg de 
servitoare, și îndreptându-se imediat către tejgheaua zarafului. 
O negociere rapidă, câteva asigurări și documentul de 
proprietate a unei insula trecu dintr-o mână în alta, în schimbul 
câtorva pungi cu bani. La puţin timp după aceea, apărea Paris 
cu săculețul său, întâmpinat cu plecăciuni adânci așa cum se 
cuvenea a fi tratat un presupus fraier tocmai bun de jumulit. 
După ce lăsă banii în depozit, intendentul îi dădu semnalul 
stabilit lui Macedonius. Bătrânul tocmai traversa piața, când, pe 
neașteptate, Nicolaus plecă de lângă tejghea și intră în grabă pe 
ușa templului. 

— Pe Hercules, tocmai un asemenea moment putea alege ca 
să se roage la Afrodita! Dacă nu se întoarce imediat, tot planul 


128 


nostru se duce de râpă! bodogăni în șoaptă Aurelius, rămânând 
cu privirile aţintite asupra ușii mari prin care dispăruse zaraful. 

— Oh, ce bine, uite-l că se întoarce. Hai, du-te, Macedonius! 
spuse printre dinţi patricianul, făcându-i bătrânului un semn 
discret cu mâna. 

Noile negocieri, însă, nu merseră la fel de rapid. Nicolaus 
refuza, surd la rugăminţile lui Macedonius care, deși era dispus 
să plătească o dobândă de treizeci și șapte la sută, oferea ca 
garanţie doar câteva bijuterii de o provenienţă îndoielnică: era o 
problemă greu de rezolvat pentru un simplu slujbaș... 

Hotărât lucru, zeița Fortuna era de partea lui Aurelius: tocmai 
când Nicolaus era pe punctul de a-l refuza definitiv pe 
Macedonius, iată că dinspre Argiletum apăru Corvinus în 
persoană, într-o lectică luxoasă și cu sclavi anunţători. Paznicul 
își jucă rolul la perfecție și, în cele din urmă, Corvinus se lăsă 
înduplecat, pentru că nu-l lăsa inima să-i refuze un împrumut 
acelui client pe care îl lăsase deja fără casă și cavou. 

Cu o mie de plecăciuni, Macedonius luă banii chiar din mâna 
bancherului, de faţă fiind mai mulţi clienţi. Chiar atunci apăru 
Castor, strigând: 

— Omul ăsta este un hoţ, mi-a furat acum câteva clipe 
bijuteriile! și, apucându-l de guler pe paznic, începu să-l scuture 
strașnic. Le-ai și dat deja în gaj, nu? Atunci, dă-mi banii! hotărî 
el, punând iute mâna pe pungă. 

In clipa aceea, conform planului gândit de Aurelius, în săculeţ 
ar fi trebuit să se afle monedele de aur de la Paris, însemnați cu 
grijă, unul câte unul, de faţă cu mai mulţi martori. Dar, surpriză, 
monedele care căzură pe jos nu purtau niciun semn de 
recunoaștere; în schimb, pipăite cu atenţie, muchia putea 
apărea cam prea aspră, ca și cum metalul ar fi fost răzuit cu o 
pilă... 

— Pe toţi zeii Tartarului, Nicolaus a înlocuit deja punga! 
blestemă Aurelius. 

— Repede, în templu! Este singurul loc în care ar fi putut face 
înlocuirea! exclamă Castor, pornind în fugă către lăcașul 
închinat Venerei. 

In acest timp, în jurul tejghelei, era o învălmășeală cumplită. 
Paris cerea să i se dea banii înapoi, Pomponia rupea contractul 
de depozit, strigând în gura mare că fusese înșelată. În mijlocul 
acestui tărăboi, Corvinus, pământiu la faţă, se dădea de ceasul 


129 


morţii să-i potolească pe clienţi, aruncându-i lui Nicolaus priviri 
ucigătoare. 

— Mă rog, lucrurile nu au mers întocmai cum am prevăzut, 
dar, oricum, am creat ceva panică, se declară mulțumit Aurelius, 
pierzându-și urma prin mulțime. Acum nu-i mai rămânea decât 
să-l acuze pe bancher de înșelătorie și să obţină aprobarea 
pentru o percheziţie acasă la acesta, cu speranţa că ar putea 
găsi vreo dovadă care să-l implice în uciderea Lucillei. Într- 
adevăr, patricianul era sigur că, pe undeva, Corvinus ascundea 
registrele care conţineau probele afacerilor sale murdare; în 
felul acesta, prin examinarea socotelilor secrete, s-ar fi putut să 
apară niște date noi despre relaţiile financiare dintre bancă și 
familia lui Arrianus. 

Peste puţin timp, Aurelius, care mai zăbovea prin forum 
așteptând să apară Castor, se pomeni lângă el cu Pomponia, 
veselă nevoie mare, încântată de felul minunat în care-și 
îndeplinise misiunea. 

— Ce escroc, Corvinus ăla; pun pariu că ar fi în stare să bage 
cuțitul și în maică-sa pentru câţiva gologani! Tare mi-ar plăcea 
să-l văd judecat în faţa unui juriu format din nenorociţii pe care 
i-a adus în sapă de lemn! 

— Mie-mi spui? exclamă senatorul, care urzise acest plan 
sperând și el la o asemenea eventualitate. 

— Păcat că nu-i putem pune în cârcă și moartea Lucillei, mai 
spuse Pomponia, dezamăgită. 

— Dar de ce să nu putem? o întrebă, uluit, Aurelius. 

— În dimineaţa nunţii, am stat mereu cu ochii pe el, îi explică 
matroana, cu un aer aproape vinovat. 

Patricianul mai spera că nu înţelesese bine. 

— Vrei să spui că bancherul are un alibi? gemu el. 

— Sigur că da: nu l-am scăpat din ochi nicio clipă, confirmă 
Pomponia. Speram să prind din zbor vreo indiscreţie în privinţa 
soției lui, înţelegi... 

— Oh, zei ai Olimpului, nu puteai să-mi spui asta înainte de 
pune la cale toată comedia asta? se revoltă patricianul, scos din 
sărite. 

— Dar nu m-ai întrebat! se justifică matroana, urcându-se în 
litiera sa elegantă din lemn de cedru lăcuit. 

Senatorul scoase un oftat disperat. Totul fusese, deci, în 
zadar: nu-l interesa să-l înfunde pe Corvinus pentru o vină 


130 


minoră... Într-o asemenea situaţie, nu mai avea de făcut decât 
să ia drumul spre casă și să aștepte ca oamenii săi să apară și 
să-i povestească de-a fir-a-păr cum merseseră lucrurile. Rușinat 
și dezamăgit, patricianul o luă agale pe Clivus Argentarius, 
îndreptându-se spre lectica sa. 

— Norocul lui Isis, stăpâne? îl întrebă, mieros, un vânzător de 
amulete al cărui accent îi trăda fără tăgadă originea de pe 
undeva din jurul Romei. 

Rusticus! Lui Aurelius îi veni imediat o idee. 

— Ai o amuletă a Marii Mame, cu pântecele mare și cu țâțele 
umflate? 

— Nu, așa ceva nu vând decât preoţii castraţi care-o slujesc 
pe Cybele. Dar pot să-ţi ofer crocodilul Sobek și niște scarabei 
sacri, nemaipomenit de buni împotriva deochiului. 

Așadar, fetișul găsit în așternutul Ispullei fusese cumpărat 
direct de la templu, trase rapid concluzia Aurelius. 

— Nu-mi trebuie nimicuri din astea; am nevoie de ceva mult, 
mult mai eficace... murmură patricianul, cu un aer conspirativ. 

— Datorită legăturilor mele cu magii din Orient, aș putea face 
rost de niște talismane, se lăudă Rusticus, bazându-se pe 
îndemânarea de sculptor a cumnatului său. Spune-mi ce-ţi 
trebuie și-ți fac rost cât ai clipi! 

Patricianul aruncă o privire prudentă în jur, apoi se dădu mai 
aproape de falsul egiptean, trăgându-l într-o parte. 

— O păpușă din ceară, cu înfățișare omenească: părul și 
unghiile o să ţi le dau chiar eu... îi șopti la ureche. 

Rusticus holbă ochii și făcu un pas înapoi. Era limpede că era 
peste puterile lui să aibă de-a face cu descântecele vrăjitoarelor 
tesaliene. 

— AȘ putea să-ți aduc o păpușă din ceară, domine, dar nu 
vreau să știu nimic de unghii și de păr! 

— Haide, ai mai făcut rost de așa ceva, cu câtva timp în urmă, 
pentru o cunoștință de-a mea... 

— Te înșeli o fi fost altul, nu eu! negă Rusticus, înspăimântat. 

— Așa zici tu? O să vedem ce-o să iasă când gărzile o să-i facă 
praf cumnatului tău dugheana de la Ostia! îl ameninţă 
senatorul, apucându-l strâns de gulerul tunicii. O să-i chem 
imediat; la Roma sunt legi extrem de aspre împotriva vrăjitorilor 
și a ghicitorilor! 


131 


— O clipă, așteaptă o clipă, nobile stăpân! bătu imediat în 
retragere Rusticus. De fapt, eu nu sunt nici pe departe un mag; 
eu doar vând fleacurile astea și nu este vina mea dacă lumea 
crede în ele! 

— Și păpușa pe care am văzut-o eu? 

— Nu era nimic altceva decât o jucărie, luminăţia ta! 

— Minţi! Ce vrei să facă o fată de vârsta aia cu o păpușă? se 
hazardă să încerce senatorul. 

— Mi-a spus că era pentru sora ei, răspunse Rusticus, întărind 
din plin bănuielile lui Aurelius. 

— O păpușă cu păr veritabil; și tu ai crezut așa ceva? Probabil 
că femeia aceea era o vrăjitoare... 

— Ce spui, domine? Era o matroană respectabilă care venea 
deseori să cumpere de la mine. Și, de fapt, șuviţa pe care mi-a 
dat-o era din părul său, negru și creț. Doar nu avea de gând să- 
și facă singură un deochi! se apără falsul egiptean, întinzând 
braţele în lături. 

Aurelius simţi că tremură de frig. 

— Dispari din ochii mei! îl alungă pe vânzătorul ambulant. Și 
ai grijă să nu te mai prind vânzând asemenea lucruri! 

Inutil, se gândea în timpul acesta; micul escroc și-ar fi făcut 
vad prin alte părți. Pe de altă parte, cum l-ar fi putut împiedica 
să facă asta din moment ce exista atâta lume dispusă să se lase 
păcălită? Așa cum se întâmpla și cu prostituatele care o duceau 
bine datorită puzderiei de clienţi, și pentru acei mărunți 
vânzători de vise nu era decât o chestiune de piață de 
desfacere. De data aceasta, însă, obiectul acela care fusese 
cumpărat nu fusese inofensiv... 

e 

În sufrageria din domus a lui Aurelius se închina un pahar 
pentru succesul operațiunii. 

— Uită-te aici; mi-a semnat-o ca să-mi țin gura în privința 
înșelătoriilor lui! râse Pomponia, dându-i o poliţă de cinci mii de 
sesterți. Și Paris a primit una la fel și nici măcar nu a cerut-o: 
Corvinus, care este un om practic, probabil că s-a gândit că era 
mai bine să ofere imediat un dar martorilor, decât să fie implicat 
într-un scandal. Bunul Macedonius își va primi înapoi casa și 
cavoul dacă renunţă să-l reclame pentru camătă! 

— Și cu monedele de aur pilite? întrebă Aurelius, nedumerit. 


132 


— Este ciudat, dar după figura uluită a bancherului, aș putea 
jura că el nu știa nimic despre acest lucru, afirmă matroana. 
Castor, însă, care s-a repezit imediat în templu, poate că a 
descoperit ceva... 

— De atunci nu l-am mai văzut, spuse Paris cu o strâmbătură 
care voia să sublinieze faptul că grecul nu era o persoană de 
încredere. 

— Să sperăm că va apărea și va aduce vești bune. Între timp, 
am să caut scrisorile de credit semnate de Corvinus: s-ar putea 
să-mi folosească în viitor, spuse Aurelius, poruncind să i se 
aducă lada de fier. 

Paris puse arca la picioarele lui și patricianul, deschizând lada 
cu cheia mare pe care o purta întotdeauna la gât, începu să 
scoată câteva fișicuri de monede. La un moment dat se opri. 

— Unde este sigiliul meu? Și totuși îl ţin mereu numai aici, 
spuse el îngrijorat, începând să scotocească printre pungile cu 
bani. Vechiul sigiliu al familiei Aurelia - o săgeată de fildeș în 
care era fixat un rubin gravat, cu totul și cu totul la fel cu inelul 
pe care-l purta pe degetul arătător - era transmis din tată în fiu, 
fără ca vreo mână străină să-l poată atinge. Semnul de pe acea 
piatră era egal cu o semnătură, valabilă pe oricare document ar 
fi fost aplicat. 

— leri l-am văzut pe Castor intrând pe furiș în camera ta, 
spuse, răutăcios, Paris. Grecul acela păcătos avea să-și 
primească pedeapsa meritată, se gândea el: nici măcar lui - 
Paris, administratorul - nu-i era permis să deschidă arca 
stăpânului... 

— Asta cauţi, domine! i-l dau înapoi imediat! exclamă 
Castor, care intra tocmai în clipa aceea, cu o expresie fericită, 
întinzându-i stăpânului preţiosul bastonaș de fildeș. În urma sa 
își făcea între timp apariţia un omuleţ jigărit și parcă mototolit, 
având pe chip un zâmbet până la urechi. 

— El este viitorul meu stăpân? întrebă noul venit, clătinându- 
se nesigur pe picioare. 

— Da, ai fost cumpărat de Publius Aurelius Statius, senator al 
Romei și acum faci parte din familia, îl liniști grecul. 

— Castor, aș putea să știu și eu ce înseamnă toată povestea 
asta? interveni Aurelius, iritat, în timp ce Paris aștepta cu 
nerăbdare clipa în care eternul său rival își va primi bine 
meritata pedeapsă. 


133 


— Te rog să mă ierți că ţi-am luat cu împrumut rubinul, 
domine. Ştiu cât de mult ţii la această mică amintire de familie, 
dar era cu adevărat o situaţie urgentă: nici nu ţi-ai putea 
imagina pe cine am găsit! 

— Cherilos din Alexandria la dispoziţia ta, stăpâne! se 
prezentă omulețul, făcând o plecăciune adâncă în faţa 
patricianului. 

— Credeam că ai murit prin pușcăriile pentru falsificatori! îi 
răspunse Aurelius, mirat peste măsură de această apariţie. 

— Corvinus s-a gândit că talentele mele n-ar trebui să se 
irosească în Ereb, domine, și i-a mituit pe paznici ca să mă 
declare mort. Apoi, m-a adus la Roma ca să pună în valoare 
priceperea mea, mărturisi vechiul tovarăș de înșelăciuni al lui 
Castor. 

— Lui îi dădea Nicolaus monedele de aur ca să le pilească pe 
margini. Când, din întâmplare, am văzut prima oară monedele 
astfel răzuite, am recunoscut imediat mâna de maestru a lui 
Cherilos; numai el putea folosi pila cu o mână atât de ușoară, 
declară Castor. Frumos este că Aelius Corvinus habar n-avea de 
escrocheria asta; Dacă se poate spune așa, Nicolaus a acţionat 
pe cont propriu. Când zaraful a dat de necaz, l-am sfătuit să se 
descotorosească de vinovat, astfel încât nimeni să nu poată 
ajunge la el. Din fericire, am avut inspiraţia să iau cu mine 
sigiliul tău, așa că am reușit să-l cumpăr pe prietenul meu, în 
numele tău, pentru numai șapte mii de sesterți. 

— Castor, este o avere! gemu Aurelius, consternat. Un sclav 
costă de zece ori mai puţin! 

— Domine, te asigur, fără falsă modestie, că a fost o 
adevărată afacere, se lăudă singur Cherilos. 

— Nici în ruptul capului, nu vreau să aud de așa ceva, refuză 
patricianul să accepte situaţia. Și, cât te privește pe tine, Castor, 
o să te fac să plătești scump această nouă, inadmisibilă 
nesupunere. Sigiliul meu... nimeni nu s-a mai atins de el până 
acum! 

Paris exulta, așteptând ca vinovatul să-și primească, în sfârșit, 
răsplata pentru toate relele pe care le făcuse: considera 
revoltător de nedrept faptul că intrigantul acela de Castor să se 
afle mereu în grațiile stăpânului, în timp ce el, cinstit și 
conştiincios cum era, nu era apreciat cum se cuvenea. 


134 


— Asta nu-i chiar așa, stăpâne, îl corectă, însă, șiretul libert. 
Dacă-ţi aduci bine aminte, ţi l-am mai luat o dată și tot cu 
intenţii bune. Și acum am acţionat în numele unui scop nobil: 
Cherilos ar putea fi stimulat în vreun fel și s-ar căi pentru 
greșelile din trecut, dezvăluindu-ne cum funcționa escrocheria 
cu aurul pilit de pe muchia monedelor. Ceea știe el ar fi suficient 
pentru ca Nicolaus să fie întemnițat chiar și mâine! 

Aurelius șovăi, ceva mai îmbunat. 

— Dă-mi voie să-ţi mai spun ceva, domine, se grăbi Castor să 
profite de aceste clipe favorabile. Am auzit că zaraful tău de la 
Alexandria fură cam jumătate din profit. In locul lui, Cherilos ar 
lua doar cât ar crede că i se cuvine și, datorită priceperii sale la 
schimbul de monedă, ar mai rămâne un câștig destul de mare. 
Și, apoi, prietenul meu nu este un nerecunoscător: dacă-l ajuţi 
să se întoarcă acasă după un lung exil, se va răscumpăra singur, 
înapoindu-ţi banii plătiți pentru cumpărarea sa. 

— Domine, nu poţi ajuta un falsificator... gemu Paris. 

— la gândește-te, Aurelius, nu mi se pare că ar fi o afacere 
rea, îl sfătui Pomponia, iar în timpul acesta cei doi alexandrini își 
puneau în joc toată elocința elenică pentru a-l convinge pe 
ezitantul patrician. Intendentul se îndreptă spre ușă, nespus de 
trist: erau trei împotriva unuia singur și, ca de obicei, stăpânul 
avea să le dea dreptate tot lor. 

— Ei, gata, Cherilos poate să rămână, se hotărî în cele din 
urmă senatorul, în timp ce Paris dădea să iasă din cameră cu 
coada între picioare. Într-adevăr, cinstea nu era niciodată 
recunoscută și răsplătită... 

— Așteaptă puţin, Paris! îl strigă Aurelius. Recunosc că eu 
sunt cam prea zăpăcit; de acum înainte sigiliul va sta la tine și 
sunt sigur că vei avea grijă de el așa cum trebuie. 

Administratorul căscă ochii, nevenindu-i să creadă: stăpânul îi 
dădea lui cheia lăzii de fier, cea care, prin străvechea tradiţie, 
numai paterfamilias sau soţia sa legitimă o puteau avea în grijă. 
Niciun servitor nu fusese considerat, vreodată, demn de atâta 
încredere... 

Destoinicul libert înghiţi în sec, emoţionat la culme. 

— Ca să-mi ia cineva cheia asta, ar trebui să treacă peste 
cadavrul meu! afirmă el, aruncându-i o privire piezișă lui Castor. 
Apoi luă cheia grea cu un respect nemăsurat și îndreptându-și 


135 


mândru umerii păși triumfător prin faţa rivalului său umilit, fără 
a catadicsi nici măcar să-l privească. 

Adio mici furtișaguri, adio împrumuturi forțate, se gândea 
Castor, cuprins de furie. Făţarnicul ăla de Paris, neînduplecat ca 
fulgerele lui Jupiter, mai degrabă s-ar fi lăsat jupuit de viu decât 
să-i mai deschidă arca și nici măcar cu sprijinul bravului Cherilos 
n-ar mai fi reușit să-i mai șterpelească de-acum înainte vreun 
gologan stăpânului. Dar, poate, cu puţin noroc... 

— Hai să mergem să sărbătorim, îi propuse prietenului său. 
Te las pe tine să alegi caupona. 

— Oh, fă-o tu! îi răspunse Cherilos. Numai să nu mă duci la 
cârciuma Afraniei... 

— Ce nu-ţi place acolo? Toată lumea spune că au niște 
servitoare simpatice și bune la suflet, se miră Castor. 

— Tocmai de aceea. Mulţi se duc acolo, chiar și o rudă de-a lui 
Corvinus pe care n-aș vrea s-o întâlnesc după tot ce s-a 
întâmplat. 

— Vorbești despre Nicolaus? Stai liniștit, are altceva la care să 
se gândească acum, îl liniști Castor. 

— Nu, eu mă refeream la Octavius, tânărul său cumnat. Se 
duce deseori acolo, tocmai pentru slujnice. Se dau în vânt după 
el și suspină toate pentru ochii lui negri, îl lămuri Cherilos, în 
timp ce Aurelius și Castor se priveau încremeniți unul pe altul. 


XVII 


A treisprezecea zi înainte de 
Calendele lui decembrie 


Aurelius se lăsa purtat de visuri. Cu o seară înainte, adusese 
în cameră toate volumele din bibliotecă în care era vorba despre 
cultul Marii Mame și rămăsese cufundat până la ivirea zorilor în 
lectura lor, în timp ce cuiele înfipte la distanțe egale în 
lumânarea groasă, pentru a marca trecerea orelor, cădeau unul 
după altul pe farfurioara sfeșnicului, fără ca el să le observe, 
adâncit cum era în lectură. 

Ritualurile violente săvârșite în cinstea zeiței - aflase el în 
cele din urmă - nu aveau nimic comun cu necromanţia de care 
se temeau atât de mult adepții lui Cybele; era greu de crezut, 
prin urmare, că mâna care ascunsese printre hainele Ispullei 
figurina cu Marea Mamă era aceea care era gata să străpungă 
cu acul vrăjit păpuşa de ceară. 

Neobosit, patricianul se străduise să afle cât mai multe despre 
acest subiect și, cu multă trudă, reușise să reconstituie 
povestea pietrei negre, încercând să citească printre rânduri 
ceea ce istoricii oficiali se feriseră cu strășnicie să menţioneze în 
scrierile lor. 

Inainte de toate, nici vorbă ca romanii să se fi dus la 
Pessinunt ca să ia relicva sacră, așa cum greșit era scris în 
operele lui Titus Livius, ci la Pergam, unde suveranii attalizi o 
instalaseră într-un templu special construit,  somptuosul 
Metroon. Se întâmpla în vremea războaielor punice și prezența 
amenințătoare a lui Hannibal în peninsulă speria plebea 
superstițioasă. Simplii și sănătoșii zei tradiţionali care se 
mulțumeau cu câteva victime arse ca să-i ajute la îndeplinirea 
planurilor nu mai erau suficienţi pentru a linişti panica; astfel, nu 
exista nimic mai bun într-o asemenea situaţie decât să orienteze 
către o nouă și sugestivă divinitate orientală așteptarea mistică 
a plebei, înainte ca aceasta s-o apuce din proprie iniţiativă pe 
niște căi mai puţin ortodoxe care puteau fi ţinute foarte greu 
sub control... 


137 


Așa apare oracolul Sibyllei, cu porunca de a muta piatra sacră 
la Roma: o indicație plăsmuită ad hoc pentru a face faţă unei 
nevoi neașteptate. Așa se încheie înțelegerea cu regele 
Pergamului, simbolul miraculos în schimbul unei alianţe politice; 
și tot așa apare și minunea matroanei Claudia, căreia zeiţa îi 
acordă posibilitatea de a-și dovedi castitatea trăgând după ea, 
ajutându-se doar de o simplă centură, corabia împotmolită pe 
care se afla preţioasa relicvă. 

Și, acum, chiar statuia evlavioasei Claudia îi apărea în vis, așa 
cum o văzuse cu câteva zile înainte, în fața templului Marii 
Zeiţe: în fundal se zărea ușa larg deschisă a lăcașului de cult și 
umbra pietrei negre care veghea amenințătoare. 

Pe neașteptate, marmura păru să se însuflețească și Aurelius 
văzu cum ochii privind pudic în jos ai virtuoasei matroane încep 
brusc să strălucească, aţintindu-se asupra lui cu o expresie 
lubrică și crudă în același timp. In aceeași clipă, braţul femeii 
care trăgea corabia cu ajutorul centurii miraculoase se întinse 
înspre el și centura însăși se transformă într-un șarpe care i se 
încolăcea în jurul membrelor, făcând imposibilă orice mișcare. 
Matroana râdea... și nu mai era Claudia, ci Camilla. Aurelius se 
agită în pat, încercând să se elibereze din strânsoarea șarpelui 
care-i ţinea nemișcat antebraţul. 

— Stăpâne, trezește-te! îl scutură Paris și patricianul, 
atingându-și umărul în jurul căruia ghicea strânsoarea reptilei, 
simţi mâna intendentului care voia să-l trezească. 

— Trebuie să te scoli, domine! Arrianus a murit și Octavius te 
roagă să mergi la el! 

Patricianul își frecă pleoapele, încă buimăcit de somn, și privi 
către geamul ușii: lumina era încă slabă și soarele părea să fi 
răsărit de puţin timp. Cât dormise? O oră, poate, cel mult două. 

Cu mare greutate reuși să se dea jos din pat, în timp ce un 
sclav îi întindea un lighenaș cu apă ca să se spele pe faţă. 
Întinse în lături braţele, așteptând cu ochii încă închiși ca 
slujnicele să-l îmbrace din cap până în picioare. Nu se trezise 
complet, când săritoarea servitoare Filis îi petrecu fâșia din 
pânză de în in jurul șoldurilor goale: răcoarea ţesăturii îl făcu să 
se înfioare, de parcă ar fi simţit pe piele răceala reptilei pe care 
o visase. Dar Nefer îl îmbrăca deja cu tunica, Caia îi așeza pe 
umeri mantia, iar Iberina îi lega curelușele de la încălțări. În 


138 


numai câteva clipe, patricianul era gata, perfect îmbrăcat și se 
putea îndrepta către lectică. 

Abia când trecu de la penumbra camerei la lumina din peristil 
își dădu seama ce importanţă avea vestea pe care abia o 
primise. Așadar, directorul școlii era încă de la început ţinta 
asasinului, iar moartea Lucidei nu fusese decât o greșeală 
tragică. 

Nubienii porniră în fugă și, în scurt timp, senatorul Statius 
intra în atriumul casei lui Arrianus. Octavius îi ieși în 
întâmpinare, zdrobit de durere. 

— L-am găsit acum câtva timp în camera sa. Am bătut destul 
de mult la ușa camerei lui și, pentru că nu primeam niciun 
răspuns, am pus servitorii să spargă ușa. Era pe pat, deja 
țeapăn, cu o expresie senină pe chip, ca și cum ar fi fost 
cufundat într-un somn liniștit... Dar fusese ucis, sunt foarte sigur 
de asta! Pentru că nu știam ce să fac, m-am gândit să te chem 
pe tine, nobile senator, bolborosi el în neștire. 

Aurelius aşteptă în tăcere ca tânărul să se liniștească. 
Octavius, se gândea el, era prea emotiv și prea lipsit de 
experiență: mai devreme sau mai târziu, pus în vreo situaţie de 
mare dificultate, avea să-și piardă controlul. 

— După discuţia noastră de la terme, povestea peste puţin 
timp tânărul, l-am rugat pe profesor să-mi arate scrisorile acelea 
pe care le-ai amintit, dar, să-ţi spun drept, nu am fost prea 
impresionat de ele. Totuși, aseară, înainte de a se culca, 
Arrianus a mai găsit una, strecurată pe sub ușa de la intrare... 
lat-o, și-i întinse patricianului foaia de pergament. 

„Acum și Arrianus a murit... AELIUS”, era scris cu aceeași 
caligrafie inconfundabilă a unui copil. 

— Anunţarea crimei, înainte ca ea să fi fost comisă, înţelegi? 
Asasinul era sigur pe ceea ce avea să facă, voia să-și tortureze 
victima înainte de a o ucide! Într-adevăr, citind-o, profesorul a 
pălit și dinţii au început să-i clănţăne în gură: nu putea avea 
încredere în nimeni, spunea el, nici măcar în mine. Striga, nu l- 
am mai văzut niciodată așa de tulburat. N-a vrut să bea infuzia 
pe care tocmai i-o pregăteam și s-a încuiat în cameră cu un 
urcior de vin, cu o cupă și cu o carafă de apă fierbinte. Tremura 
din tot corpul, ca un copil. 

— Și sunt gata să pariez că ulciorul, cupa și carafa au fost 
deja curățate, presupuse Aurelius, resemnându-se dinainte. 


139 


— Nu, am avut eu însumi grijă să pun bine cupa și ulciorul cu 
vin, azi-dimineaţă, de îndată ce am găsit corpul neînsuflețit al 
profesorului, îl contrazise tânărul. 

— Te rog să mi le arăţi imediat! îi ceru senatorul și Octavius îi 
arătă drumul spre cămară. 

— lată, aici sunt, spuse tânărul, descuind ușile unui dulăpior 
cu cheiţa pe care o avea atârnată la gât. Le-am pus imediat aici 
și nu am dat voie nimănui să le atingă. 

— Și vasul cu apă unde este? vru să știe Aurelius. 

— Am băut eu din el azi-dimineaţă, fără să-mi dau seama. 
Văzând corpul lui Arrianus, am simţit că mi se face rău și am dus 
instinctiv carafa la gură fără să mă mai servesc de cupă; abia 
după ce am luat câteva înghiţituri, mi-a trecut prin minte că se 
putea ca profesorul să fi fost otrăvit tocmai cu apa aceea. 
Atunci, mi s-a părut că simt o răceală în tot corpul, iar picioarele 
parcă mi se muiaseră. Am căzut pe jos, convins că n-o să mă 
mai pot ridica. Totuși, când servitorul care sărise să mă ajute 
mi-a spus că gustase și el din carafă cu o seară înainte, ca să se 
asigure că lichidul era potrivit de cald, am simţit că-mi umblă 
din nou sângele prin vine și senzația aceea îngrozitoare că urma 
să mor a dispărut într-o clipă. Frica mă îngheţțase într-un 
asemenea hal! 

„Foarte impresionabil băiatul ăsta”, aprecie senatorul, luând 
cupa în mână și vârându-și nasul în ea. Dacă fusese, într-adevăr, 
vorba despre otravă, eliminând ipoteza apei, nu mai rămânea 
decât vinul ca o posibilă cale de transmitere. 

Adulmecă profund, cu ochii închiși ca să se concentreze cât 
mai bine și simţi un miros necunoscut pe care nici nările lui 
extrem de sensibile nu reușiră să-l identifice. Atunci, răzui cu 
unghia fundul cupei, acolo unde bronzul păstra, în adânciturile 
decoraţiunilor realizate prin ciocănire, un rest alburiu suspect, 
amestecat cu ceea ce mai rămăsese din drojdia vinului. Urma ca 
Hipparh să examineze ce era acolo, hotărî el, și se întoarse din 
nou către tânărul care-l privea în continuare. 

— Ai avut noroc că ai băut direct din carafă, Octavius. Dacă 
te-ai fi folosit de cupă, probabil că n-ai mai fi fost aici ca să-mi 
povestești totul. 

— Nu se poate! Cupa aceea abia fusese spălată ieri seara, 
când Arrianus a luat-o, alegând la întâmplare dintre alte cinci, 
toate la fel! bâigui Octavius, pământiu la faţă. 


140 


După ce examină amănunţit cupa pe toate părţile, Aurelius o 
puse în cele din urmă pe masă și se apucă să cerceteze ulciorul. 
Era o amforă obișnuită din lut ars, din acelea cu fundul ascuţit 
pentru a fi mai ușor de transportat și, pentru a sta drepte aveau 
nevoie de un suport din metal. Pe peretele din lut se putea citi 
numele producătorului, Freminion, și soiul vinului, Cecubus; mai 
jos apăreau locul și anul îmbutelierii: Făcut de Amicles de la 
Pivniţe - Consuli fiind Papinius Allienus și Quintus Plautius... Un 
vin Cecubus vechi de numai nouă ani, aprecie cu o strâmbătură 
rafinatul senator; cumpătatul director nu se delecta, desigur, cu 
vinuri prea bune. 

— Amfora era destupată când Arrianus a luat-o cu el în 
cameră? întrebă Aurelius, așteptându-se să primească de îndată 
confirmarea. 

— Nu, era încă sigilată ermetic, clătină din cap, peste măsură 
de abătut. Și tocmai asta mă derutează. Otrava nu putea să se 
afle decât în cupă, dar singurul care ar fi putut s-o pună acolo aș 
fi fost eu! gemu băiatul, cuprins de neliniște. 

„Asta așa-i”, reflectă Aurelius. „Și pe profesor, ca și pe fiica 
sa, moartea i-a surprins într-o încăpere încuiată, fără martori. De 
data aceasta, însă, nu vor exista îndoieli asupra vinovatului”. 

— Tânărul meu prieten, continuă patricianul. Cred că o să ai 
parte de niște necazuri grozav de mari! 

— Crezi că o să fiu arestat? întrebă Octavius, cu o expresie 
rătăcită. 

— Mă tem că da, nu se feri să-i răspundă Aurelius. 

Dărâmat, băiatul plecă fruntea, fără să mai poată reacționa în 
niciun fel. 

— Prea era totul frumos: nunta, adopţia, școala, șopti el, 
abţinându-se să nu izbucnească în plâns. 

— Încă nu s-a ajuns la așa ceva. Să mai aruncăm o privire la 
amfora asta! spuse Aurelius. 

Gâtul vasului, observă patricianul, nu fusese lipit cu ipsos, ci 
astupat cu un dop din plută pe care fusese aplicat după aceea 
sigiliul din ceară cu emblema producătorului. 

Aurelius învârti mult timp bucata de plută între degete, 
examinând-o cu atenţie și, în cele din urmă, i se păru că vede 
ceva ciudat pe suprafaţa ei, câteva găurele prea regulate ca să 
poată fi naturale. Se gândi că va avea timp s-o examineze mai 


141 


pe îndelete acasă, privind-o prin cristalul acela care fusese 
șlefuit astfel încât să poată mări detaliile. 

— Astea rămân la mine, anunţă el, arătând spre cupă și spre 
amforă. Spuneai că Arrianus era foarte tulburat ieri seara... îl 
întrebă pe tânăr care părea să-și dea seama în sfârșit cât de 
ingrată era situaţia lui. Vig;/es n-ar fi stat pe gânduri nicio clipă 
și l-ar fi dus în lanţuri la Mamertinum și frumoșii săi ochi negri 
pentru care suspinase Lucilla nu l-ar fi impresionat absolut deloc 
pe călău. 

— Da. Totuși, eram convins că exagera cu temerile sale și nu 
l-am luat prea serios în seamă, răspunse Octavius. Dar avea 
dreptate, în toate privinţele. Și Lucilla, și Ispulla au fost ucise, 
chiar dacă din greșeală, așa cum se spune în scrisori! 

Aurelius ridică dintr-o sprânceană, destul de puţin convins. 
Hipparh era în stare să jure că bătrâna Ispulla Camillina se 
stinsese din viaţă firesc, de bătrâneţe, și în medicul grec puteai 
să ai o încredere nelimitată. Prin urmare, orice ar fi insinuat 
mesajele acelea, cel puţin una dintre cele trei morţi nu putea fi 
considerată drept o crimă. 

— Nu l-am crezut, n-am știut să-l apăr. Eu sunt vinovat! 
exclamă băiatul, dând frâu liber disperării pe care, până atunci, 
reușise cu greu să și-o ascundă. 

— Ai putea fi vinovat doar dacă ai fi tu acela care a pus otravă 
în vin. În caz contrar, nu ai nicio vină, îl liniști Aurelius, dorind în 
sinea sa ca tânărul să învețe să-și domine mai bine impulsurile, 
chiar dacă generoase, dar total nepotrivite în împrejurări 
delicate ca acelea. Dintr-odată, Octavius i se păru teribil de 
fragil și avu pentru el chiar o pornire instinctivă de simpatie. 

— Lumea va crede, cu siguranță, că eu am fost acela care l-a 
omorât! Ești singurul care mă poate salva, nobile senator. O 
dată cu Arrianus am pierdut totul: tată, profesor, prieten... gemu 
tânărul grămătic, apucând mâna patricianului: un gest spontan 
pe care Aurelius îl consideră ca fiind cam prea apropiat. 

Era o sinceră, dramatică cerere de ajutor sau un rol jucat de 
un actor de mâna a doua? se întrebă, nesigur, Aurelius, simțind 
o ușoară repulsie la atingerea degetelor fierbinţi ale tânărului. 

— Şi iubit, clarifică el lucrurile, cu răceală și-și retrase mâna. 

— Dar nu mi-e rușine deloc să recunosc asta! ridică tânărul 
fruntea, într-o tresărire de orgoliu. 


142 


— Impresionant! Dar, mă întreb, cum se împacă acest 
devotament fără margini cu anumite escapade la caupona 
Afraniei? Este ciudat că, având atâta afecţiune pentru Arrianus, 
alergai să te distrezi cu fetele de la taverna aceea, îndată ce el 
te scăpa din ochi. Cazul tău este, într-adevăr, bizar: știu destui 
bărbaţi efeminaţi care-și dau aere de mari afemeiaţi pentru a 
salva aparențele, dar, de data aceasta, mă aflu în fața unei 
situaţii total contrare, remarcă el, caustic. 

— Ca să înţelegi așa ceva, ar fi trebuit să-l cunoști pe 
profesor, îi replică Octavius. Era un om de mare valoare, dar 
grozav de egoist. Imi pretindea să mă dedic întrutotul lui, nefiind 
mulțumit cu simplul contact fizic. 

— Așa că, te-ai prefăcut că-l iubeşti ca să-i intri pe sub piele. 
Cu toate idealurile tale, nu ești decât un amasio oarecare! râse 
sardonic Aurelius. 

— Inșelându-l, l-am făcut fericit, se justifică tânărul. 

— Nu mă îndoiesc de asta: te pricepi să minţi, Octavius, cel 
puţin dacă am în vedere scena pe care ai jucat-o cu mine, la 
terme. 

— Ai căzut în cursă, nu-i așa, Aurelius? spuse grămăticul, fără 
să se simtă deloc ofensat. Am minţit, este adevărat, dar nu am 
făcut niciun rău nimănui, spuse el după aceea, căutând insistent 
privirea senatorului. 

— Într-adevăr, nu te poate întrece nimeni în arta simulării, 
Octavius. Te ajută chipul deschis, privirea sinceră, aerul de băiat 
bun și silitor, fără gărgăuni în cap, îl luă peste picior patricianul. 

— Și nu ţi-a trecut prin cap că aș putea fi cu adevărat cinstit, 
în ciuda micii comedii pe care am jucat-o? îi replică Octavius, de 
data aceasta cu o expresie serioasă. Câteodată suntem nevoiţi 
să ne travestim pentru binele celor din jur. 

— S-ar putea. Totuși, înainte de a te crede, trebuie să mă 
lămuresc dacă ești doar un mincinos sau și un asasin! 

— Ştii bine că nu sunt, afirmă grămăticul. Comportarea mea 
poate să apară ca fiind discutabilă, de acord, dar să nu crezi că 
anii aceștia au fost prea plăcuţi pentru mine. Îl veneram pe 
Arrianus ca profesor și ca om învăţat și aveam pentru el un 
respect și o recunoștință nemărginite; totuși, din punct de 
vedere fizic, îmi era silă de el. Aș fi vrut să mă port ca atâţia alţi 
tineri, să iau parte la petreceri, să fac curte fetelor; în loc de așa 
ceva, n-am fost niciodată liber să dau atenţie în văzul tuturor 


143 


unei femei, fără să plătesc scump după aceea. Oh, Arrianus nu 
mă amenința că mă va trimite înapoi acolo unde m-am născut, 
în munţii din Bruttium, nu, nici vorbă. Se uita fix la mine, cu un 
reproș mut în priviri, iar eu, văzându-l că suferă din cauza mea, 
mă simţeam atât de stânjenit încât mă străduiam să-l împac. N- 
am îndrăznit niciodată să-i spun adevărul, ar fi fost o lovitură 
prea grea pentru el. Atunci, din când în când, mă duceam la 
Afrania, ca să-mi cumpăr pentru câţiva gologani favorurile unei 
necioplite as/ne!/la de tavernă... Dar deja nu mai puteam suporta 
nici asta și așteptam cu nerăbdare nunta să mă însor cu Lucilla 
ca să se termine cu toată povestea asta. Relaţiile cu Arrianus s- 
ar fi schimbat după nuntă - îmi doream eu - devenind cele 
normale între socru și ginere, între tată și fiu. Restul avea să 
rămână secretul nostru. Prin moartea Lucillei, însă, lucrurile s-au 
precipitat. Arrianus devenise din zi în zi tot mai tiranic și mai 
bănuitor, depășind orice limită raţională. Gândește-te că ieri 
seara m-a atacat încă înainte de a descoperi ultima scrisoare și 
ne-am certat rău din cauza întâlnirii pe care am avut-o cu tine la 
terme... 

„Oh, zei, asta-i deja prea mult”, gemu în sinea sa Aurelius. 
„După ce-am scăpat de gelozia feminină, uite că am ajuns mărul 
discordiei într-o ceartă dintre ei!” 

— În locul tău, n-aș vorbi în gura mare despre toate astea, 
Octavius, îl sfătui Aurelius. Ar fi un mobil foarte bun pentru o 
crimă. 

— Măcar să nu fi murit Lucilla... Sunt sigur că s-ar fi pus la 
punct totul, oftă tânărul. 

— Ea îţi era de folos ca să-ţi realizezi planurile și doar din 
cauza asta regreți dispariţia ei, constată patricianul, amintindu- 
și de copila care îi mărturisea, timidă și strălucind de fericire, 
iubirea sa pentru tânărul grămătic. 

— Eşti aspru cu mine, nobile senator, și pe bună dreptate. Am 
profitat de afecțiunea profesorului meu, este adevărat, și chiar 
și de iubirea Lucillei... dar alţii, ca să-și croiască un drum în 
viață, au nume răsunătoare, bani, prietenii; pe când eu nu am 
decât creierul și o pereche de ochi frumoși. 

— Am impresia că toate sacrificiile astea nu ţi-au adus un 
folos prea mare, aprecie Aurelius. Profesorul de retorică era, 
practic, ruinat. 


144 


— Nu am avut niciodată ambiția de a mă îmbogăţi. Voiam 
doar să învăţ și, de bine de rău, am reușit. Și, dacă voi reuși să 
dovedesc că sunt nevinovat, mi-ar mai rămâne școala. 

— Ai fost destul de abil ca să-l înlături pe bietul Panaetios. 

— Dacă ai ști cât de mult îl invidiam, la început, văzându-l cât 
de mândru umbla printre elevii săi, apreciat și respectat, în timp 
ce eu trebuia să spăl latrinele. De aceea nu am putut rezista 
tentaţiei de a-l umili, dar a fost o greșeală: mi-am făcut un 
dușman și acum nu am curajul să-i spun că experienţa lui mi-ar 
fi de mare folos. Decât doar dacă i-ai spune-o tu... 

— O pretenţie cam mare, izbucni Aurelius. Tinerii, dornici să-și 
trăiască din plin viaţa, calcă în picioare sentimentele altora cu o 
nepăsare cumplită, se gândea cu amărăciune patricianul, 
convinși că, după aceea, este suficient să ceară iertare pentru 
ca toate lucrurile să se aranjeze de la sine. Îţi faci prea multe 
probleme în privinţa școlii, Octavius; ar trebui să te gândești mai 
degrabă la felul în care te vei apăra în fața acuzaţiei de paricid. 
Prima întrebare care se pune în cazul unei crime este: „Cui; 
prodest?”, cui îi folosește? Și nu-i nicio îndoială că moartea 
directorului ţi-a folosit în special ţie. 

— Nici acest lucru nu este adevărat, obiectă grămăticul. Într- 
adevăr, cu Arrianus în viaţă, puteam să mă folosesc de 
autoritatea lui ca să introduc în școală modificările de cuviinţă. 
El era cunoscut de toată lumea și mă susţinea din plin. Acum, 
însă, nu mai am pe nimeni care să-mi asigure spatele. 

Apoi, ca și cum și-ar fi dat seama pe neașteptate de 
subțirimea argumentelor sale, tânărul îl privi ţintă pe senator cu 
o expresie temătoare. 

— Știu că este greu să fiu crezut. Sunt singurul care are de 
câștigat din moartea lui Arrianus și, de asemenea, singurul care 
ar fi putut avea ocazia s-o provoace... 

— Asta încă mai este de discutat. Apropo, știi cumva dacă 
Panaetios a venit în casa voastră în ultimele zile? 

— Habar n-am, ar trebui să-i întreb pe servitori. În orice caz, 
Arrianus i-a primit chiar ieri pe Camilla și pe soţul ei. 

— Era și Nicolaus cu ei, așa cum face de obicei? 

— Da, cumnatul meu nu face niciun pas fără a-l lua cu el pe 
vlăjganul ăla care nu scoate o vorbă. 

— Ca moștenitor al profesorului, o să fii nevoit de acum 
înainte să ai deseori de-a face cu bancherul, remarcă Aurelius. 


145 


— Știu. Arrianus îi datora o mulţime de bani. 

— Acum belele astea cad pe capul tău. Cum crezi că o să te 
descurci? 

— Greu de spus. Cât timp trăia el, toate aceste lucruri cădeau 
în sarcina lui; eu nu prea mă pricep la afaceri. Dar mai sunt și 
moșiile de la Perusia care îi aparțineau Ispullei Camillina. Șacalul 
ăla de Corvinus le cerea în contul datoriilor, dar Arrianus se 
făcea că nu aude, sperând să se retragă acolo la bătrânețe. N-o 
să stau mult pe gânduri înainte de a le trece pe numele 
bancherului, dacă încă le mai dorește, ca să lichidez datoriile și 
sper să mă mut cât mai curând și de aici, astfel încât să-i las 
liberă casa. Sunt obișnuit să mă mulţumesc cu puţin și pot să 
trăiesc foarte bine și într-o cameră cu chirie. Dar mă tem că 
vulpoiul ăla bătrân o să mă tragă pe sfoară. 

— Vulpile nu se nasc bătrâne, Octavius, și tu nu ești atât de 
neajutorat precum vrei să pari. Sunt sigur că o să găsești ceva 
potrivit ca să-l convingi pe Corvinus, îl luă în bătaie de joc 
Aurelius, șovăind să se lase amestecat în toată povestea aceea. 

— Așadar, refuzi să mă ajuţi, îi replică tânărul. 

— Nu, dar prefer să rămân în afara unor anumite afaceri. 

— O să-l cauţi în continuare pe cel care l-a ucis pe Arrianus, 
nu-i așa? îl regret foarte mult. Mai devreme sau mai târziu, l-aș 
fi părăsit, așa cum l-am părăsit pe tatăl meu adevărat, cu mulți 
ani în urmă... 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— A murit la numai câteva luni după ce am sosit eu la Roma 
și mama s-a recăsătorit cu un libert din gens Atilia: o căsătorie 
inferioară condiţiei sale, dar noi, deși eram cetăţeni romani, 
eram foarte săraci, iar tatăl meu vitreg avea ceva bani puși 
deoparte. Au avut împreună două fete, apoi a murit și mama. Nu 
le-am mai văzut pe surorile mele; prin Arrianus am dobândit 
adevărata mea familie. 

— Cam neobișnuită această familie, aș zice... 

— Era ceea ce-mi doream. Când profesorul m-a auzit că le 
suflam elevilor, în timp ce strângeam gunoaiele, având cuvinte 
de laudă pentru mine, am înțeles că era cea mai mare șansă a 
vieţii mele și am prins din zbor această ocazie. Visurile mele 
aveau să se realizeze; aveam să citesc Homer, Hesiod, Xenofon. 
In consecință, niciun preţ nu mi s-a părut prea mare... 


146 


— În felul acesta ai început să trăiești în casa lui Arrianus. 
Acolo, însă, se aflau două fete tinere, destul de frumoase ca să-i 
facă până și pe oamenii mai puternici decât tine să renunțe la 
mască... 

— Trebuia să mă feresc de asta cu orice preţ. Și din cauza 
asta am început să frecventez și mai abitir caupona Afraniei. Le- 
am respectat întotdeauna pe fiicele lui Arrianus și am reușit să-l 
fac să creadă că mă însuram cu Lucilla doar pentru a-i face pe 
plac. 

— Camilla avea, însă, o slăbiciune pentru tine. 

— Da. Mi-am dat seama de asta și am evitat-o, deși îmi plăcea 
foarte mult, poate chiar din cauza aceasta. Camilla era deja 
promisă lui Corvinus și ultimul lucru pe care-l voiam era să-l 
supăr cu ceva pe Arrianus. Descoperă cine l-a ucis, Aurelius, sau 
eu nu voi putea să-i mai port numele sau să-l moștenesc. ți 
făgăduiesc că de acum înainte mă voi strădui să duc o viaţă mai 
demnă. 

— Nu ţi-ar conveni, însă, ca toată povestea asta să fie trecută 
sub tăcere? Ești cel mai important suspect și, dacă acest caz va 
fi clasat ca un deces accidental... 

— Ar trebui să las nepedepsită moartea acelui om căruia îi 
datorez totul? se revoltă tânărul. Nu mă așteptam să-mi dai un 
asemenea sfat, nobile senator! 

— Nici eu nu mă aşteptam ca tu să-l accepți. De acord, 
mergem înainte. Il voi chema pe Hipparh ca să poată examina 
corpul, amfora și cupa; totuși, aș prefera ca tu să nu fii de faţă, îi 
spuse Aurelius, cu multă sinceritate. 

— Plec imediat. Voi merge la biblioteca lui Asinius Pollio ca să 
compun cuvântarea funebră. Dar, peste puţin timp, vor sosi 
libitinarii... 

— Nu-ţi face griji, o să-i întâmpin eu. 

— Vale, nobile senator, și îţi mulţumesc! îi zâmbi din prag 
tânărul și, cu călimara în mână, se îndreptă către sala de 
lectură. Părea liniștit și optimist, ca și cum ar fi fost conștient de 
faptul că întreaga afacere încăpuse pe mâini bune. Increderea 
lui oarbă, departe de a-l măguli pe patrician, îl tulbură. Era, 
oare, în stare s-o merite? 


147 


XVIII 


A douăsprezecea zi înainte de 
Calendele lui decembrie 


În dimineaţa următoare, patricianul se afla din nou în camera 
de zi, gândindu-se la cele întâmplate până acum. 

Cercetarea din casa lui Arrianus dăduse rezultate: lui Hipparh 
îi fusese suficient să miroasă amfora de vin ca să spună că, fără 
posibilitate de tăgadă, conţinuse o substanţă toxică. Chiar și 
expresia senină a feței răposatului, ca și cum moartea îl 
surprinsese în timp ce visa ceva foarte frumos, confirma 
bănuiala doctorului: floarea albastră a munţilor, pe care 
locuitorii de prin văi o numeau nepel, era folosită în cantităţi 
foarte mici ca sedativ și tranchilizant; dar era suficient să se 
mărească foarte puţin doza pentru ca, dintr-un leac binefăcător, 
micuța floare să se transforme într-un mesager înfricoșător al 
morții. 

În plus, dopul ulciorului, examinat cu atenţie prin cristalul 
șlefuit în formă de lupă, avea niște canale subţiri, artificiale, ca 
și cum cineva, fără a fi nevoit să rupă sigiliul, l-ar fi găurit pentru 
a introduce pe acolo o ţeavă extrem de subțire. Aurelius făcuse 
chiar el o încercare pe un alt urcior astupat cu dop de plută și 
sigilat cu ceară: încet-încet, cu multă răbdare, reușise să toarne 
câteva picături dintr-un alt lichid în vasul care rămăsese astupat 
ermetic. 

Prin urmare, Octavius nu era singurul care avusese 
posibilitatea de a otrăvi vinul, pentru că amfora fusese 
cumpărată cu trei zile înainte și, în acest interval, substanţa 
ucigătoare putea fi introdusă în vas în fiecare moment. Din 
păcate, în acest timp destul de scurt, multă lume intrase în casa 
lui Arrianus: Camilla, Corvinus, Nicolaus și însuși Panaetios care 
rămăsese mult timp, singur, în camera de zi ca să pună în 
ordine documentele școlii pentru a le încredința noului 
director... și, desigur, nu putea fi exclus chiar Octavius, care 
trăia de fapt sub același acoperiș cu victima. 


148 


Așadar, se afla din nou ca la început. Patricianul însă, lăsat în 
voia lui să-și vâre nasul prin toate ungherele din casa lui 
Arrianus, profitând și de absenţa noului stăpân, profitase de 
ocazie ca să inspecteze amănunţit camera Lucillei, scotocind 
mai ales în mica arca deja percheziţionată la sânge de 
Pomponia. Printre o sumedenie de fleacuri fără nicio valoare, 
descoperi pe neașteptate o teacă goală a unui sul de papirus: să 
fi fost cel al fantomaticului „testament moral” despre care se 
știa că fata îl scrisese cu ceva timp înainte de a muri? Scrupulos, 
Aurelius luase teaca, ascunzând-o printre cutele mantiei sale, 
dar, după aceea, observase într-o adâncitură a peretelui care 
servea drept nișă secretă, o veche scriere a Sulpiciei care se 
vedea că fusese citită de sute de ori, judecând cel puţin după 
uzura papirusului. Deci, retrasă în intimitatea camerei sale, 
Lucilla, pasionată de studiul matematicii, se delecta și cu 
poeziile de dragoste scrise de o poetesă: poate că atunci, își 
spusese patricianul, în husa veche din stofă zdrenţuită se afla și 
volumul respectiv de poezii, alături de testament... Între timp, 
Hipparh examina cu mare grijă cadavrul lui Arrianus. Extrem de 
conştiincios, medicul nu scăpase din vedere niciun amănunt, 
nici faţa interioară a pleoapelor, nici cele mai intime părți. După 
ce nicio părticică a corpului nu scăpase privirii lui atente, 
Hipparh primise o pungă doldora de bani și plecase, nu înainte 
de a se plânge că nu putuse face o autopsie completă, așa cum 
procedau de obicei colegii lui din Alexandria. 

Îndată după aceea, Aurelius îi lăsase pe /ibitinarii să se ocupe 
de cadavru. Era adevărat că aceștia o cunoșteau foarte bine pe 
Filomena, lucra chiar pentru prăvălia lor de pe Appia, dincolo de 
Porta Capena, dar nu venise ca să-l spele pe Arrianus pentru că 
era specializată în pregătirea cadavrelor de sex feminin și, în 
cazul unui bărbat, lucrau ei. Nu, nimeni nu se pricepea mai bine 
decât ea să ascundă în faţa rudelor groaza morţii de pe chipul 
răposaţilor; dar alta era calitatea nepreţuită care făcea ca 
Filomena să fie o bocitoare atât de căutată: faptul că știa să 
tacă și să nu spună nimănui ceea ce ar fi putut vedea în 
asemenea împrejurări... 

Patricianul, îndoindu-se de mult lăudata discreţie a faimoasei 
bocitoare, își propuse din nou să meargă la ea ca să afle mai 
multe: dacă stabilea când murise Lucilla, putea face un pas 
important înainte în rezolvarea unui mister care devenea tot mai 


149 


complicat. De data aceasta, nu lipsa indiciilor îngreuna ancheta, 
ci faptul că ele erau într-un număr prea mare; trebuia să le 
selecteze, să elimine toate falsele dovezi, urmele vagi care mai 
mult tulburau apele: aspirații înșelate, pasiuni erotice, iubiri 
imposibile, escrocherii financiare, scrisori de ameninţare, 
amulete magice... 

Privi cele trei mesaje ciudate pe care i le dăduse Octavius, 
apoi își concentră atenţia asupra talismanelor. Avea să 
pornească de la acestea din urmă. Paris efectua în acest timp o 
anumită tranzacţie financiară în numele său și nu putea întârzia 
prea mult... Chiar în clipa aceea se auzi o voce piţigăiată venind 
dinspre atrium. Castor, care tocmai atunci făcea o curte nebună 
cameristei, recunoscu imediat tonul strident al acelei voci și, 
peste măsură de îngrijorat, alergă să vadă despre ce era vorba. 

— Pe toţi zeii Olimpului, chiar ea este! Și eu care nu știu ce 
scuze să mai inventez ca să nu mă găsească... Aș putea să știu 
și eu, din mila lui Jupiter, ce caută Nannion în casa noastră? 

— Locuiește aici, Castor. L-am pus pe Paris s-o cumpere. 
Octavius trece printr-o perioadă proastă și a fost fericit să se 
descotorosească de ea. 

— N-o poţi ţine aici, domine, mi-ar face viaţa imposibilă! se 
revoltă grecul, disperat. 

— Dar i-am promis mai demult asta, Castor, ai uitat? Hai, du- 
te și cheam-o aici; am de lămurit cu ea niște lucruri. 

— Nici nu mă gândesc! Spune-i chiar că nu m-ai văzut de o 
bună bucată de vreme: eu ies pe ușa din spate! spuse el, 
grăbindu-se să dispară. 

Câteva clipe după aceea, administratorul o aducea în cameră 
pe Nannion, fosta slujnică a Lucillei. Foarte ciudat era că Paris 
nu strănuta și nici nu era cuprins de acele accese groaznice de 
tuse; chiar și guturaiul părea să fie o amintire îndepărtată și - un 
detaliu aproape de necrezut - zâmbea cu gura până la urechi. 

— Fata a venit, domine, spuse el pe un ton mieros, dând cu 
grijă în lături perdeaua de la intrare. Vino, dragă, o invită apoi 
pe un tonul acela respectuos pe care, ca un tradiţionalist ce era, 
îl rezerva de obicei persoanelor din familiile cele mai nobile. 

Nannion, zăpăcită ca de obicei, se împiedică pe prag și se 
îndreptă direct către delicatul scaun din Rhodos, dăruit 
patricianului de Pomponia. 


— Nu te poţi așeza în faţa stăpânului, micuţo, decât dacă îţi 
permite el, o mustră cu blândeţe administratorul. Aurelius ridică 
dintr-o sprânceană, nevenindu-i să-și creadă urechilor: mulţi 
cetăţeni, și nu dintre cei din clasa de jos, fuseseră admonestaţi 
de severul Paris pentru că se sprijineau de perete în prezenţa 
unui senator... Fata dăduse lovitura și îl cucerise, nu mai era 
nicio îndoială; poate că, în felul acesta, problema lui Castor se 
rezolvase mai devreme decât și-ar fi închipuit el însuși! 

— la loc, te rog, o invită, imprudent, patricianul și Nannion se 
năpusti în grabă să se așeze pe fragilul scaun, sfărâmându-i 
picioarele. In clipa următoare, slujnica și resturile scaunului se 
prăbușeau, preţiosul lemn de trandafir făcându-se fărâme. 

— Oh, îmi pare rău, șopti disperată servitoarea. Din fericire, 
era un scaun destul de urâțel; sper că nu a costat prea mult. 

— Nu face nimic, dragă: în vreo doi ani de muncă și cu destul 
de mulţi bani, sunt sigur că meșterii din Rhodos o să facă altul 
exact la fel cu acesta, minimaliză lucrurile patricianul și-i făcu 
semn lui Paris s-o supravegheze de aproape pe împiedicata 
aceea. Apoi începu s-o privească în tăcere, suficient de mult 
timp încât să o sperie puţin. 

— Nannion, am să te cert strașnic, spuse în cele din urmă 
senatorul, cu privire aspră. De ce ai ascuns o amuletă a lui Bes 
în așternutul Ispullei Camillina atunci, dimineața, când a fost 
găsită moartă? 

— Oh, dar nu era deloc un talisman al lui Bes acela pe care l- 
am pus în așternut! se grăbi să se dezvinovățească naiva fată, 
dându-se astfel de gol. Idolul acela o reprezintă pe Marea Mamă, 
cu sânii și cu pântecele umflaţi, ca ai unei femei gravide: un 
Galla mi-a explicat că Zeița este înfățișată așa de mii și mii de 
ani pentru că este simbolul rodniciei pământului și a femeii. 

— Așadar, tu ai fost, nu? Și de ce? Lasă-mă să ghicesc... Pun 
pariu că-ţi era frică de bătrână, mai ales când era moartă! o 
mustră patricianul. 

Nannion sughiţă, disperată, cu ochișorii holbaţi. 

— Stăpânul îmi poruncise să stau lângă ea toată ziua și să fiu 
atentă la tot ce făcea, pentru că nu mai era în toate minţile; dar, 
de fiecare dată când își dădea seama că o supravegheam, mă 
alunga cu răutate afară, făcându-mă spioană. „Stai departe de 
mine”, urla ea la mine, „sau, când oi fi moartă, o să viu noaptea 


151 


la tine și o să te trag de picioare!” Îţi poţi închipui ce frică îmi 
era! Mai târziu, însă, am făcut rost de talismanul acela... 

— Probabil că era foarte puternic! comentă Aurelius, 
cântându-i în strună. 

— Sigur că da. A fost stropit cu sângele de la sacrificii și, după 
aceea, a fost trecut de trei ori prin flacăra sacră a Zeiţei. Galla 
mi-a recomandat să-l ţin tot timpul asupra mea, cât timp mai 
trăia bătrâna și să-l pun printre hainele ei când avea să-și dea 
sufletul: în felul acesta, fantoma ei nu mă mai putea chinui. 

— Chiar așa? Dar cine știe cât a trebuit să plătești pentru 
asta! o căină Aurelius care avusese grijă să consulte în privinţa 
asta pe un preot al Cybelei. Preotul castrat recunoscuse imediat 
amuleta aceea grosolană găsită în patul Ispullei, spunându-i că 
putea fi cumpărat de la templu cu un preț de vreo zece sesterți. 
Văzând, însă, păpușica din ceară cu acul înfipt în inimă, Galla se 
îngrozise: vrăjitoarele, credincioase ale zeilor Tartarului, erau cei 
mai înverșunați dușmani ai Marii Zeiţe - tunase și fulgerase el 
extrem de furios - pentru că serveau forțele obscure ale morții, 
în timp ce Mama însemna reînviere și viaţă... 

— Bani nu aveam, dar sunt isteaţă! Am căpătat amuleta dând 
în schimb... începu să spună fata și, dintr-odată, tăcu. 

Aurelius îi aruncă o privire scurtă și mârâi, iar Nannion începu 
să tremure. 

— O agrafă de păr din jad, nu? continuă patricianul cu un aer 
ameninţător. Chiar lipsea o asemenea agrafă dintre bijuteriile 
Lucillei. 

Cu ochii holbaţi de spaimă, mica servitoare începu din nou să 
se smiorcăie. 

— Stăpâna spunea mereu că, într-o zi, o să mi-o dăruiască 
mie, iar când a murit m-am gândit că în Ereb nu va mai avea 
nevoie de ea, așa că am luat-o eu. 

Fruntea cinstitului Paris se încreţi, semn al nemulțumirii care-l 
cuprinsese. 

— A fost o faptă urâtă, spuse el pe cel mai serios ton cu 
putinţă, dar stăpânul nostru este indulgent și de data asta nu te 
va pedepsi, încheie el, concentrând într-o singură frază și 
procesul și sentinţa de achitare. 

— Dar despre așa ceva nu știi nimic? o întrebă Aurelius, 
hotărându-se să-i arate și ei păpușa din ceară cu inima 
străpunsă de un ac. 


152 


— Sacră Artemis, magie neagră din  Tessalia! ţipă 
înspăimântată sclava. Asta nu este o amuletă, este o vrajă rea, 
un deochi! la-l de aici, ia-l de aici! începu ea să urle. Și încă mai 
striga, ca o găină fugărită de vulpe, când grijuliul Paris o 
conduse afară, susținând-o de braţ cu mare atenţie. 

Bun, treaba cu idolul Marii Mame fusese rezolvată, chiar dacă 
mai rămânea în suspensie cea cu păpuşa vrăjită. Patricianul 
oftă, resemnat. După toată povestea asta, avea să devină un 
expert în materie de ritualuri și de vrăjitorie orientală: tocmai el 
care se ferea din răsputeri să creadă chiar și în blânzii și 
nevinovaţii zei ai Olimpului... Acum, însă, trebuia să părăsească 
domeniul acelor fantezii bolnave și să se ocupe de ceva mult 
mai serios: scrisorile de ameninţare care rămăseseră singura 
pistă capabilă să-l conducă până la asasin. 

De la Numana sosise, în sfârșit, răspunsul pe care-l aștepta 
Aurelius. Așa cum bănuise, un membru al familiei Aelia nu 
părăsise niciodată capitala. Patricianul răsuci între degete 
mesajul primit cu puţin timp înainte printr-un porumbel călător: 
știa acum a cui era mâna care scrisese misterioasele litere. Cel 
care le scrisese îl ura atât de mult pe Arrianus încât îi trimisese 
amenințări cu moartea. Și Arrianus fusese ucis. 

e 

— El este? întrebă Aurelius, când intră Castor urmat de 
nubienii care aduceau cu ei un om legat. 

— A fost mai simplu decât ne aşteptam, domine. Corvinus nu 
a avut nimic de obiectat; mai mult, părea să fie chiar fericit că-l 
luăm de acolo. Ca să-l aducem aici, însă, am avut ceva de furcă, 
spuse libertul, împingându-l înainte pe zdrahonul bine legat cu o 
frânghie groasă. Figura lui Nicolaus era întunecată ca aceea a 
zeului Hades din Infern și legăturile care îi înconjurau bicepșii 
păreau gata să pleznească sub presiunea mușchilor puternici. 

— Lăsaţi-ne singuri, porunci Aurelius. Grecul se făcu că nu 
aude: el fusese acela care făcuse rost de probele necesare 
pentru ca omul să fie arestat și nu avea nicio intenţie să se lase 
eliminat chiar în cel mai frumos moment al anchetei. 

— leşi și tu, repetă, insistent, stăpânul. 

— Nu te pot lăsa singur cu muntele ăsta de carne, îi răspunse 
libertul, plin de grijă: probabil că urma să se discute despre 
escrocherii și înșelăciuni și acesta era chiar domeniul care-l 
interesa cel mai mult... 


153 


— De acord, atunci îl trimit la fată pe Modestus, spuse, 
indulgent, patricianul. 

„Camilla!”, deduse grecul și se grăbi să se corecteze. 

— Te rog eu, beoţianul ăla o să te facă de râs; mă duc, totuși, 
eu, stăpâne, sper că dacă este așa bine legat, n-o să ai nicio 
problemă cu Nicolaus! 

— Bravo, du-te imediat la doica pe care am angajat-o pentru 
Quartilla și spune-mi dacă își vede de treabă, porunci Aurelius 
și-i trânti ușa în nas secretarului său, înainte ca acesta să mai 
aibă timp să scoată vreo vorbă. 

După câteva clipe, asigurându-se că nu trăgea nimeni cu 
urechea, se îndreptă către zaraful care-l privea, posomorât. 

— Suntem numai noi doi aici, Nicolaus. Sau preferi să-ţi spun 
Aelius, ca fratelui tău? 

— Am pierdut de mult timp dreptul de a mai folosi numele de 
gens, răspunse morocănos omul. 

— Da, așa este, fu de acord Aurelius. Mai precis, de mulţi ani, 
de când ai rămas la Roma vânzându-te ca sclav, în timp ce 
familia ta se muta la Numana după un proces pierdut. 

Nicolaus îl privi fără nicio expresie, fără a scoate nicio vorbă. 

— Probabil că nu ţi-a fost greu să imiţi scrisul fratelui tău, 
continuă patricianul. Probabil că te-ai luat după însemnările lui 
de la școala. Am observat că biletele primite de Arrianus aveau 
urme de grăsime, ca și cum ar fi fost scrise punând dedesubt o 
tăbliță de ceară, ca acelea pe care le folosesc elevii. 

Sclavul nu avu nimic de spus. 

— Îi transmiteai monedele de aur lui Cherilos, fără știrea lui 
Corvinus, ca să-i ușureze. Cred că ai adunat o pradă destul de 
bună, în timp ce așteptai ocazia potrivită ca să te răzbuni... 
Dacă l-ai fi ucis doar pe profesorul de retorică, poate că ar fi fost 
oarecum de înțeles, dar a fost o mârșăvie să iei viaţa unei fete 
nevinovate! Nu ai nimic de spus în apărarea ta? 

— La ce bun? răspunse zaraful. Dacă la Roma nici măcar un 
cetăţean liber și respectat nu are parte de dreptate în faţa unuia 
care dispune de bani și de protecţie suspusă, ce șansă ar avea 
un sclav? 

— Nu uita că, dacă ești sclav, asta este pentru că tu ai dorit-o. 
Sclavia nu este rezultatul unei vinovăţii, niciun semn al 
inferiorității fizice sau intelectuale, și doar un capriciu al unui 
destin nemilos. Situaţia ta este, însă, alta: cum poate fi de 


154 


compătimit un om care, după ce a avut din partea zeilor norocul 
imens de a se naște liber, îi dă cu piciorul și se vinde pentru un 
pumn de gologani? spuse Aurelius, disprețuitor. 

— Libertatea este un cuvânt frumos, îi răspunse cu 
amărăciune Nicolaus. Dar nu-ţi umple burta când cauţi de lucru 
și descoperi că toate locurile mai acătării se află în mâinile 
sclavilor. Ce i-a folosit tatălui meu că a fost un cetățean liber, 
dacă, purtând o tunică peticită, se ruga de servitorii înfumurați 
ai stăpânului să-i dea o sportula de mizerie? Și toga sa 
frumoasă, tivită cu purpură, l-a făcut pe fratele meu să nu fie 
considerat un șantajist? In ziua aceea, nobile Statius, am învăţat 
că libertatea fără bani nu înseamnă mai nimic; de aceea m-am 
hotărât să mă vând în loc să plec împreună cu familia mea. 

— Ce crede despre asta tatăl tău, plebeu într-adevăr, chiar 
sărac fiind, dar rămânând un cetăţean roman din gens Aelia? 
Este el mândru că are ca fiu un sclav fără niciun drept și care 
poate fi înjosit, torturat și chiar răstignit? 

— N-a știut niciodată. Cel puţin până acum... mărturisi 
Nicolaus, lăsându-și pentru prima oară privirile în jos. 

— Dacă ai fi sincer cu mine, s-ar putea să nu afle niciodată, îi 
promise Aurelius. 

— Când te gândești că am demult destui bani ca să mă 
răscumpăr... dar, de fiecare dată, amânam clipa aceasta. 

— Ca să mai poți înșela încă o vreme pe stăpânul tău și pe cei 
care-i sunt clienţi, trase concluzia patricianul. Lăcomia și graba 
te-au distrus; trebuia să lași răzbunarea pentru mai târziu. 

— Am prins din zbor ocazia: când a murit Lucilla, mi-a apărut 
pentru o clipă posibilitatea de a-l chinui pe profesor. N-am putut 
să mă abtin. 

— Vrei să spui că n-ai ucis-o tu pe fată? îl întrerupse Aurelius, 
parcă nevenindu-i să creadă. 

— Sigur că nu! protestă Nicolaus. Și aș putea chiar s-o 
dovedesc. Corvinus știe că, în dimineaţa aceea, n-am rămas 
singur nici măcar o clipă, dar mă îndoiesc că va spune ceva care 
să-mi fie favorabil, după ce a descoperit că l-am furat ani de 
zile... De fapt, de ce mai pierd vremea ca să-ți explic toate 
astea? Văd bine că nu mă crezi. 

— Ascultă, măi sac de mușchi, lasă-mă pe mine să hotărăsc 
ce să cred și ce nu! strigă cu glas tunător Aurelius, scos din 


155 


sărite. Deci, ai scris scrisoarea aceea abia după ce a fost găsit 
cadavrul? 

— Sigur că da, ca să bag un pic frica în porcul ăla de Arrianus. 
Și, pentru că reușisem atât de bine, la puţin timp după aceea 
am profitat de moartea bătrânei Ispulla ca să-i mai administrez 
o doză de spaimă. 

— Totuși, în ziua în care i-ai însoţit pe Camilla și pe Corvinus, 
ai pus otrava în amforă... 

Pe fața sclavului apăru o expresie de mare mirare. Patricianul 
încremeni de emoție. 

— Doar n-o să negi că l-ai omorât pe profesor! 

Zaraful clătină din cap, mut de uimire. 

— Dar este absurd! Cum aș putea să cred că voiai să 
reabilitezi memoria unui frate mort doar prin niște scrisori de 
ameninţare? continuă Aurelius. 

— Mort? Pentru o clipă, expresia feroce de pe chipul lui 
Nicolaus se preschimbă într-un fel de zâmbet. Aelius este viu și 
nevătămat; cuvintele acelea le-am scris doar ca să-l sperii pe 
bătrân! 

Patricianul își duse mâinile la frunte, într-un gest dezamăgit: 
adio tânăr, incoruptibil discipol care respinge propunerile 
obscene ale puternicului său profesor și își susține nevinovăția 
ucigându-se... 

— Fratele meu este țăran și lucrează pe moșia unei familii, la 
Numana. S-a căsătorit anul trecut și are deja un copil, îi explică 
Nicolaus. Sigur, dacă ar fi câștigat procesul acela, viaţa lui ar fi 
fost mai bună, dar nici acum nu o duce prea rău. 

„Mă rog, asta va fi ușor de verificat”, gândi Aurelius, deprimat 
peste măsură: chiar să nu fi avut Nicolaus nicio legătură cu 
crimele? 

— O clipă! tresări el. Nu se poate ca lucrurile să se fi petrecut 
așa cum spui tu: a treia scrisoare a fost găsită înainte și nu după 
crimă, prin urmare cel care a scris-o este neapărat asasinul lui 
Arrianus! 

— Care a treia scrisoare? Eu n-am trimis decât două. 

Senatorul luă foile de papirus de pe masă și le flutură pe sub 
nasul lui Nicolaus. 

— Trei sunt, după cum bine vezi, și toate au scrisul fratelui 
tău! 


— Mi-ai cerut să-ţi spun adevărul, Publius Aurelius, și eu ţi-l 
spun. Am făcut o înșelătorie cu banii de aur și l-am ameninţat pe 
profesor. Asta-i tot. 

— Ai vreo dovadă ca să susţii asta? întrebă Aurelius și 
examină din nou, cu și mai mare atenţie, papirusurile înfășurate. 
Intr-adevăr exista o deosebire la a treia foaie: nu mai erau urme 
grase pe dos, ca și cum aceasta nu fusese așezată pe o tăbliță 
de ceară... 

— Ti-am mai spus: Corvinus a fost mereu împreună cu mine în 
dimineaţa în care a murit Lucilla. Scrisoarea n-am adus-o decât 
spre seară. 

— Dar pentru vinul lui Arrianus nimeni nu te poate 
dezvinovâăţi! 

— Ba cum să nu, afirmă netulburat Nicolaus. 

— Cine? În casă nu erau decât bancherul și soţia sa; servitorii 
fuseseră daţi afară pentru a-i lăsa pe Corvinus și pe Arrianus să 
discute fără martori... începu Aurelius, grăbit, dar se întrerupse 
imediat, întrevăzând o realitate prea dură pentru a putea fi 
acceptată: Camilla, atât de rezervată încât ieșea din casă numai 
însoțită de servitoare, Camilla cea cu reputaţia nepătată... 

— Tu și stăpâna? șopti patricianul cu privirea în pământ și în 
acest timp gândea: „Spune nu, nenorocitule, neagă totul!” 

Dinspre Nicolaus nu veni, însă, niciun răspuns și, când 
Aurelius se hotărî să-i arunce o privire furioasă, îl văzu cu 
fruntea plecată, într-o tăcere care vorbea de la sine. 

— Sclav blestemat, urlă senatorul în culmea mâniei. Și eu ar 
trebui să mă străduiesc să te apăr? leși afară de aici, du-te în 
Tartar! 

— Stai puţin, stăpâne! îl rugă Nicolaus. Nu mă da afară; aș 
putea să-ți spun ceva care te-ar interesa! 

Aurelius încercă să-și mai domolească nervii, repetându-și, 
după modelul lui Epicur, că înțeleptul nu cade pradă furiei, nici 
patimii; după ce înghiţi în sec de mai multe ori, se văzu nevoit 
să admită că se afla destul de departe de înțelepciunea blândă a 
filosofului grec. Atunci, respiraţia îi deveni mai puţin precipitată, 
mai adâncă; iar când i se adresă din nou lui Nicolaus, vocea lui 
redevenise calmă. 

— Să vedem ce poţi să-mi oferi, spuse rece și în vremea 
aceasta își închipuia cum ar fi dacă și-ar apăsa buricele 


157 


degetelor cu toată forţa pe vinele umflate de pe gâtul ca de taur 
al necinstitului zaraf. 

— Dacă reușești să mă faci să ies cu faţa curată din crimele 
astea... sunt secretarul celui mai de seamă concurent al tău, 
dacă înţelegi ce vreau să spun... 

— Ei, bravo! Eşti gata să-ţi vinzi stăpânul așa cum te-ai 
vândut pe tine însuți! 

— Am dovada că Aelius Corvinus practică pe scară mare 
camăta, cu dobânzi astronomice: liste de nume, date, cifre, 
declară Nicolaus cu o voce umilă și stinsă. 

— Presupun că ai adunat aceste informații ca să-l poţi şantaja: 
unde sunt acum? 

— Le am pe toate în cap. Datorită tocmai memoriei mele 
excepționale am devenit în scurt timp secretarul bancherului: lui 
nu-i place să lase urme după anumite afaceri sau să vadă scrise 
negru pe alb niște socoteli... 

— Și ce vrei în schimb? întrebă Aurelius, simțind că se sufocă 
din nou de furie. Cu Camilla sau fără Camilla, îl putea avea, în 
sfârșit, la mână pe Corvinus! 

— Ca tu să reușești să obţii de la stăpânii mei confirmarea 
alibiurilor mele. Și ar trebui, de asemenea, să închizi ochii 
asupra acelor operaţiuni asupra monedelor, opera lui Cherilos, 
cu atât mai mult cu cât, acum, alexandrinul este sclavul tău... 

— De acord, începe, oftă patricianul, muind condeiul în 
călimară. 

— Nu poţi să mă dezlegi mai întâi? De două ore stau ţeapăn, 
în picioare, legat ca un taur care trebuie sacrificat pe altarul lui 
Jupiter... îi ceru Nicolaus și tonul lui devenise mai sigur. 

Aurelius încuviinţă și începu să taie frânghiile cu pumnalul său 
bine ascuțit. Dar când ajunse la nodurile care imobilizau brațele 
puternice ale sclavului, și le închipui strângând cu putere corpul 
Camillei. 

— Ca să vorbești, nu ai nevoie de mâini! urlă el, aruncând 
stiletul pe masă. Și, în același timp, se gândea că era cuprins, 
de fapt, de o josnică satisfacţie. 


XIX 


A unsprezecea zi înainte de 
Calendele lui decembrie 


Dacă era adevărat că Nicolaus nu scrisese cel de-al treilea 
mesaj, nu mai rămâneau decât câteva posibilităţi: Corvinus nu-l 
cunoscuse niciodată pe tânărul Aelius și-l recomandase la școala 
lui Arrianus doar ca să-i facă pe plac vreunui client; cât despre 
Octavius, în vremea scandalului se afla încă în Bruttium; mai 
rămâneau, deci, numai Camilla, lrenea și Panaetios. 

Aurelius se hotărî să înceapă cu efesianul. Ca profesor al lui 
Aelius, îi cunoștea scrisul; vorbise cu Lucilla cu puţin timp 
înainte ca aceasta să moară și, în privinţa celor discutate cu ea, 
nu exista decât cuvântul lui; în sfârșit, rămânând singur mai 
mult timp în casa lui Arrianus, avusese destule ocazii ca să 
otrăvească vinul. Doar mobilul nu părea destul de convingător: 
era greu de crezut că o persoană foarte inteligentă, așa cum 
părea să fie Panaetios, și-ar fi bătut capul să ucidă din 
răzbunare o fată care își bătuse joc de el și un bătrân profesor 
gata să ofere postul lui unui nou favorit. 

Doar dacă... Arrianus era o persoană destul de cunoscută și 
moartea sa era sortită să facă oarecare vâlvă. Fără nicio 
îndoială, detaliul cu otrava va ieși la iveală, mai devreme sau 
mai târziu. Dar un funcţionar oarecare, chiar și un gardian de 
noapte, s-ar gândi vreodată să examineze, în afară de cupă, și 
dopul amforei? Puțin probabil, trase concluzia Aurelius: s-ar fi 
mulțumit să-l aresteze pe primul dintre suspecți, Octavius, 
tânărul moștenitor despre care servitorii spuneau că-l auziseră 
când se certa cu victima chiar în timpul cinei. lar Panaetios, 
dacă printr-un proces de paricid era eliminat vicleanul Octavius, 
cel care îl lipsise de dragostea Lucillei, și-ar fi putut ocupa din 
nou postul pe care el considera că-l merita din plin! 

La toate acestea se gândea Aurelius în timp ce se îndrepta 
către casa efesianului, aflată nu departe de Via Salaria, într-un 
colț al Romei care încă mai semăna cu un sat oarecare. O 
străduță noroioasă ducea la o îngrămădeală de case scunde, 


159 


fără pretenţii, cum nu se mai vedeau de mult prin centru unde, 
din cauza prețului mare la care ajunseseră terenurile pentru 
construcții, doar cei mai bogați își puteau permite să locuiască 
în domus separate. 

Din stradă se puteau vedea zidurile înălțate pe vremea lui 
Servius Tullius, ultimul suveran pe care romanii îl acceptaseră 
de bunăvoie, înainte de a-i alunga pentru totdeauna pe regi și a 
le uita chiar și numele. Dincolo de puternicele fortificaţii, se 
aflau nesfârșitele grădini Sallustiane, aflate în proprietatea 
familiei imperiale, care se întindeau acum până la colina Pincio, 
înglobând în fiecare an noi vile și terenuri. Miresmele de pădure 
ajungeau până acolo, pe Via Salaria, unde circulaţia trăsurilor și 
a carelor pline cu mărfuri îi amintea călătorului că, în spatele 
porţii monumentale se afla cea mai mare metropolă a lumii 
cunoscute în vremea aceea: acea învălmășeală ca de turn 
Babel, agitată, haotică, pe care locuitorii ei nu o numeau 
niciodată Roma, ci Urbs, Orașul prin excelenţă, în timp ce tot ce 
se afla în jurul acelor pământuri și ape nu era decât provincie, 
periferie, suburbie... 

Așadar, Panaetios, evitând piețele fremătând de o activitate 
frenetică, preferase să locuiască în acel decor aproape rural 
care, în scurt timp, avea să fie înghiţit de implacabila extindere 
a orașului. Pentru a trăi și a studia acolo, pentru moment 
departe de îmbulzeală și de zgomot, efesianul accepta de 
bunăvoie să facă zilnic un lung și incomod drum până la teatrul 
lui Marcellus, din apropierea marelui Forum. 

Aurelius își lăsă lectica la Porta Collina și porni pe jos pe 
străduța umbrită de pe ambele părţi de o plantație deasă de 
dafin. La puţin timp după aceea se opri din mers ca să privească 
din afară casa modestă a lui Panaetios: un mic atrium, trei sau 
patru camere, o cameră de zi, poate un triclinium îngust și, 
desigur, o curticică în spate, pentru activităţile obișnuite ale 
sclavilor. Probabil că Panaetios nu avea prea mulți și așa puţini 
câţi erau cu siguranţă aveau sarcini mult mai modeste decât să- 
| însoţească pe stăpân peste tot unde mergea acesta. Dinspre 
curtea interioară a căsuţei se auzeau, într-adevăr, zgomote ale 
celor din casă, ocupați cu fiertul rufelor într-o căldare mare și cu 
bătutul lor pe cenușă ca să le albească. 

Ajuns în apropierea ușii de la intrare, Aurelius se opri, 
șovăind, nehotărât dacă să intre sau nu: ce i-ar fi putut spune 


160 


efesianului pentru a-l face să se dea de gol? O scrisoare de 
ameninţare nu părea să fie mare lucru ca probă pentru a 
demasca un asasin feroce... 

În timp ce aștepta nu prea încrezător în reușita unei 
asemenea vizite, ușa se deschise fără zgomot și văzu ieșind o 
femeie îmbrăcată elegant: fața, acoperită în întregime de un 
voal des de culoarea ametistului, era imposibil de recunoscut, 
dar lui Aurelius i se păru ceva cunoscut în felul în care mergea, o 
graţie discretă și sprintenă pe care o mai admirase cândva. 

Camilla: ea putea fi? se întrebă neliniștit senatorul, 
retrăgându-se în grabă la adăpostul unui tufiș. Aruncând o 
privire către soare, își dădu seama că era încă foarte devreme; 
ce putea face fata aia în casa unui grămătic la ora aceea atât de 
matinală? Cu siguranţă își petrecuse noaptea acolo... Femeia 
ajunsese acum chiar în fața ascunzătorii sale. Patricianul îi auzi 
pașii grăbiţi și scrâșnetul sandalelor pe pietriș; întinse din gât, 
sperând să mai observe ceva, dar frunzișul des îl împiedică să 
vadă prea multe. Așteptă câteva clipe înainte de a ieși din 
spatele tufelor, temându-se să nu fie descoperit; și, când reuși 
în cele din urmă să arunce o privire, pe stradă nu mai era decât 
o fetiță care se întorcea de la grădina de zarzavat cu coșul plin 
de verdețuri. Deci, trebuia să aștepte ca misterioasa femeie să 
ajungă în strada principală, în speranţa că o va putea 
recunoaște apoi în mulţime. 

Când ieși din ascunzătoare, Aurelius văzu, într-adevăr, că 
personajul cu figura acoperită se afla acum la încrucișarea 
străzilor și, hotărât să n-o scape din ochi, o luă la fugă, 
bodogănindu-l pe Castor care-l convinsese să se încalțe cu 
incomodele cizmulițe curiale în loc de niște sandale mai ușoare. 

Puțin mai târziu, gonind de zor la încrucișarea cu Via Salaria, 
patricianul se ciocni zdravăn de o pereche de bătrâni dichisiţi 
care-l ocărâră din toate puterile; rămânând surd la toate 
invectivele lor, porni la fel de grăbit pe strada principală. Cu 
tunica sfâșiată, cu chipul scăldat în sudoare, Aurelius privi cu 
toată atenţia la pasagerii din trăsuri și din sprintenele redae pe 
care matroanele mai excentrice le conduceau ele însele: dar, 
vai, nu era nimeni care să semene chiar pe departe cu 
personajul pe care-l urmărea. 

Patricianul înţelese imediat că nu avea rost să ţină sub 
supraveghere toate carele care treceau: interdicţia de circulaţie 


161 


din oraș oprea orice vehicul tras de animale să treacă de poartă 
și, ca să se întoarcă în centru, necunoscuta ar fi trebuit să aibă o 
lectică. Aurelius își mută rapid privirea pe cealaltă parte a 
străzii, către un cârd de litiere închise, cu purtătorii lor care 
dormitau între mânerele vehiculului în așteptarea clienţilor: o 
mantie fumurie, ca ametistul, s-ar fi observat cu ușurință printre 
toate acele tunici maronii... 

În apropiere, la o dugheană dărăpănată se vindea bob fiert, 
cu o jumătate de as grămăjoara: Aurelius cumpără un săculeț, 
așteptând să apară personajul pe care-l pierduse din vedere. Nu 
trecu mult timp și văzu un semn al unei mâini albe și un vârtej 
de stofă colorată, iar doi sclavi săriră în picioare în timp ce 
silueta violetă urca în litieră. O pocnitură și ușiţa se închise. 

Aurelius era pe cale să blesteme la adresa tuturor zeilor 
nemuritori din cer, de pe mare și din Tartar, când, de la 
ferestruică apărură pe neașteptate un colţ din văl și umbra unui 
chip. Săculeţul cu bob îi căzu pe jos de uimire, în timp ce 
patricianul rămăsese cu gura căscată privind, printre cutele 
mantiei fumurii, trăsăturile cunoscute ale luniei lrenea. 

e 

După ce litiera se îndepărtă, Aurelius străbătu în grabă strada 
principală care ducea înapoi la casa lui Panaetios, cu o 
sumedenie de întrebări roindu-i în minte. 

Era greu de crezut că lrenea putea fi amanta profesorului; ce- 
ar fi putut găsi la umilul dascăl de provincie o savantă faimoasă, 
prietenă a unor nobili și a unor personaje de seamă? In afară de 
vechea slăbiciune secretă pentru Lucilla, nu exista nimic comun 
între cei doi: cinică și îndrăzneață ea, până la limita nerușinării; 
rezervat și interiorizat el, capabil să ţină ascunse invidii de 
demult, vechi deziluzii, afronturi reale sau imaginare. Ceea ce îi 
putea aduce unul lângă altul putea fi doar o vină de 
nemărturisit, o povară prea greu de suportat în singurătate, 
poate chiar o crimă. 

Aurelius ciocăni la ușa efesianului, fără să știe dinainte ce-i va 
spune. Spera ca, aflându-se faţă în faţă cu el, să poată citi pe 
chipul lui o confirmare mută, un semn grăitor al patimilor care-l 
măcinau de mult timp și care poate că-l împinseseră să ucidă. 

Panaetios păru uimit să-l vadă; cu toate acestea, îl primi cu 
politețe, invitându-l să se așeze la masa din camera de zi pe 
care se vedeau o sumedenie de tăblițe din ceară acoperite cu 


162 


calcule înghesuite. Aurelius privi curios literele grecești și 
figurile geometrice desenate pe pugi/lares: așadar, lunia lrenea 
și efesianul aveau în comun interesul pentru studiul 
matematicii... Descoperirea unui motiv plauzibil și nevinovat al 
prezenţei femeii acolo îl înveseli. În afară de faptul că o stima în 
mod deosebit, patricianul era, fără îndoială, fascinat de lunia și 
doar  inexplicabila, nebuneasca pornire către Camilla îl 
împiedicase să-și facă planuri mai serioase în legătură cu ea. 

In acest timp, Panaetios chemase un servitor ca să elibereze 
masa și să aducă pâinea și sarea ospitalităţii, împreună cu un 
coș cu fructe uscate și două cupe de vin fierbinte. În ambianța 
aceea demnă și intimă, efesianul, îmbrăcat doar într-o tunică 
simplă, părea mai în largul lui decât atunci când apărea în lume, 
țeapăn în eleganța sa fără cusur. 

— Mi-ai făcut onoarea de a-mi fi musafir, Panaetios, dar acum 
eu vin la tine ca să-ți pun întrebări în calitatea mea de 
magistrat, puse imediat lucrurile la punct Aurelius, așteptând ca 
el să-i declare, măcar formal, că va colabora în toate privințele. 

In schimb, reacţia libertului fu bruscă și neașteptată. 

— In clipa aceasta, ar trebui să-ţi spun, nobile senator, că nu 
am nimic de ascuns, dar nu o voi face. În viaţa mea există multe 
lucruri pe care doresc să le păstrez doar pentru mine și tu te-ai 
arătat mult prea iscusit în a-mi stoarce o serie de destăinuiri. 

„N-o s-o scoţi la capăt astfel”, gândi Aurelius. „De acord, îţi 
respect viața personală, dar eu am două crime nerezolvate”. 

— iți amintești de procesul pe care familia lui Aelius l-a 
intentat împotriva lui Arrianus, acum nouă ani? continuă el pe 
un ton hotărât. 

— Da, răspunse laconic efesianul. 

— Tu îl cunoșteai pe băiat și ai depus mărturie împotriva lui. 

— Da, repetă el cu vocea puţin răgușită și senatorul așteptă 
să continue. Dar se părea că Panaetios nu avea nicio intenţie să 
spună mai mult și, nerăbdător, Aurelius trebui să facă uz de 
toată capacitatea lui de stăpânire ca să nu-l asalteze cu o ploaie 
de alte întrebări. Așa că rămase tăcut, așteptând, cu o expresie 
calmă, în timp ce în sinea lui fierbea de o revoltă iritată. 

— Am dat o mărturie falsă, cedă în cele din urmă libertul. Și 
aș fi făcut chiar și mai mult pentru a-l ajuta pe Arrianus, cu 
speranţa că-mi va fi recunoscător mai apoi. 


— Mai apoi, însă, ai descoperit că directorului nu-i păsa de 
tine și uitase devotamentul tău. Pentru el făcuseși o nedreptate 
și erai răsplătit cu o totală indiferenţă. Cel vinovat era mereu 
unul și singurul, Arrianus, care, la fel ca fiica sa, te dezamăgise, 
te exploatase și își bătuse joc de tine... 

— la-o cum vrei, desfăcu braţele Panaetios. 

— Priveşte cu atenție aceste scrisori, îi ceru atunci patricianul, 
întinzându-i cele trei suluri de papirus. 

Libertul le luă în mână și, în timp ce le citea, pe faţă îi apărea 
un zâmbet compătimitor, plin de cruzime. 

— Așadar, cineva l-a făcut pe bătrân să plătească! exclamă el, 
satisfăcut. Și cine știe cât s-o fi chinuit înainte să moară! 

— Știu cine este autorul primelor două, Panaetios. Cea de-a 
treia, însă - cea găsită înainte și nu după crimă - nu putea fi 
scrisă decât de către asasin. Și cine, în afară de tine, mai 
cunoştea scrisul acelui băiat? 

— Inainte de toate, el însuși, apoi profesorul, toţi colegii săi și 
chiar Lucilla: era la curent cu toată povestea asta, chiar dacă nu 
recunoștea nici în ruptul capului acest lucru... 

— Mi-ai spus asta la bibliotecă; împrospătează-mi memoria. 

— În dimineaţa în care a murit, când am vorbit cu ea, s-a 
prefăcut că nu știe nimic despre relaţiile lui Octavius cu tatăl 
său și m-a frapat reacția ei când i-am amintit de ceea ce fusese 
între noi. l-am spus că nu servea la nimic să nege evidenţa, să 
susțină ca Zenon că broasca țestoasă și nu Ahile a câștigat 
întrecerea. Ea m-a privit uluită, ca și cum nu ar fi înţeles, apoi 
mi-a trântit ușa în nas. 

— Ai fost ultimul care ai văzut-o în viaţă, încercă să-l deruteze 
Aurelius. 

— Minţi. După ce s-a despărţit astfel de mine, a vorbit cu 
logodnicul ei, fără a mai pune la socoteală că atât sora ei cât și 
o sclavă au văzut-o după o oră, în baie. 

— Cu toate acestea, o bocitoare susţine că fata a murit ceva 
mai devreme de momentul acela. Or, tu ești slab și, din spate, 
acoperit cu un cearșaf, Camilla și sclava te puteau lua drept o 
femeie, în timp ce Octavius este prea musculos ca să poată fi 
confundat cu o femeie. În plus, știai, cu siguranţă, unde își ținea 
Arrianus ulcioarele cu vin. 


164 


— Dacă eu am avut posibilitatea să otrăvesc vinul, la fel se 
poate spune și despre tânărul nostru grămătic, preciză efesianul 
cu o iritare prost mascată. 

— Așa este, dar cu toate ocaziile pe care le avea, ar fi făcut 
aceasta tocmai într-o noapte în care erau singuri în casă? 
Otrava introdusă prin dop pare să indice pe cineva care spera să 
amâne crima, să... 

— Nu sunt eu acela pe care îl cauţi, nobile senator, așa că nu 
văd de ce am continua discuţia asta, îl întrerupse Panaetios, 
ridicându-se în picioare. Și, acum, ascultă-mă bine: aceasta este 
ultima oară când mai accept să am de-a face cu tine. Acuză-mă 
de crimă, dacă vrei, dar nu mai veni să mă sâcăâi. Ti-ai permis să 
scotocești prin viața mea ca într-o rană care nu s-a vindecat 
complet, ai profitat de slăbiciunea mea, m-ai făcut să-mi fie 
rușine de mine însumi; nu te-ai mulțumit cu atât și acum vrei să- 
mi pui în cârcă și o crimă! 

Patricianul îl privi, nehotărât. Efesianul părea un om blând, 
dar tocmai oamenii mai împăciuitori, mai cumsecade erau aceia 
care ajunși la capătul răbdării, explodează pe neașteptate și 
comit, orbiţi de furie, gesturi nesăbuite și ireparabile... 

— Totuși, înainte ca tu să ieși pe ușa aceea, continuă 
Panaetios, vorbind repezit, aproape isteric, vreau să afli ceva: 
nu-mi placi câtuși de puţin, Aurelius. Aroganţa ta, insistența, 
siguranţa ta orgolioasă, modul perfid în care te joci cu 
slăbiciunile altora, sunt mai mult decât pot îndura eu! 

Aurelius suportă fără să crâcnească acest atac pe care-l 
considera nemeritat. Nu-și închipuia că Panaetios îl ura în 
asemenea hal și nici nu-și dăduse seama că se comportase atât 
de rău cu el. Există persoane, se gândea el, care lovesc în 
sensibilitatea altora doar pentru faptul că aceștia trăiesc și că 
sunt ceea ce sunt: nu era deloc plăcut să descoperi că faci parte 
dintre ei... Dar, în tot acest timp, cu cât Panaetios urla mai tare, 
cu atât patricianul se simţea cuprins de o furie rece. 

— Bagă-ţi minţile în cap, libertule, spuse el pe un ton glacial. 
Nu uita că vorbești cu un senator al Romei. 

În faţa gravităţii amenințătoare din glasul și din întreaga 
înfățișare a patricianului, omul, pe care indignarea îl făcuse să 
devină orgolios timp de câteva clipe, reveni la comportarea lui 
obișnuită și-și dădu seama cu groază că-l insultase pe 


165 


magistratul din fața sa. Mânia îl părăsi dintr-odată, lăsând loc 
unei rătăciri deznădăjduite. 

— Eşti exact ceea ce aș fi vrut să fiu și eu, șopti. Ai avut-o pe 
lrenea și ai fi avut-o și pe Lucilla... 

Atunci, Aurelius pricepu care era motivul acelei izbucniri 
neașteptate a unui bărbat care, încă o dată, iubea fără nicio 
speranţă să fie și el iubit. 

— Nu mă distruge, Aurelius. Nu gândeam cu adevărat ceea ce 
am spus... se rugă el cu umilinţă. 

— De ce să-ţi renegi spusele, Panaetios? Multe dintre ele sunt 
adevărate, îi răspunse patricianul pe un ton sec. În orice caz, mi- 
ai oferit pâinea ospitalităţii și voi uita ceea ce ai spus. Dacă, într- 
adevăr, ești nevinovat, nu ai de ce să te temi. În caz contrar, fii 
atent: o scrisoare nu este suficientă ca să te acuz de omucidere, 
dar voi găsi negreșit și alte dovezi, îl avertiză el în timp ce pleca, 
lăsându-l pe libert prăbușit peste masă. 


XX 


A zecea zi înainte de 
Calendele lui decembrie 


— Nu-i simplu s-o scoţi la capăt cu crimele astea, domine. 
Când cineva este ucis cu o lovitură bine ţintită de pumnal, 
posibilul vinovat este căutat imediat printre cei din jur, dar 
nămolul și vinul otrăvit acţionează când te aștepți mai puţin, 
cugetă Castor, turnându-și din belșug lichior de pelin. Să 
recapitulăm: Corvinus are un alibi pentru moartea Lucillei, iar 
Nicolaus, vai de mine, pentru amândouă crimele, prin urmare, 
amândoi sunt scoși din cauză. De altfel, oricine, în afară de 
Octavius și de Corvinus, putea să scrie scrisoarea, după cum 
oricine, în afară de lrenea, ar fi avut posibilitatea să ajungă la 
amfora cu vin. Mai rămân Camilla și cu Panaetios, doar dacă 
faimoasa matematiciană n-o fi cumva complicea cuiva. Apropo, 
ce mai știi despre ea? N-am mai văzut-o de mult... 

— Dacă tot vorbim de matematică, îmi vine în minte un 
detaliu ciudat, spuse Aurelius, neluând în seamă aluzia grecului 
la lrenea. Panaetios a vorbit cu Lucilla despre paradoxul lui 
Zenon, în dimineaţa în care fata a murit. 

— Te referi la faimoasa întrecere la alergare dintre rapidul 
Ahile și o broască ţestoasă înceată în mișcări? Dându-i-se 
broaștei țestoase un anumit avans, problema consta, dacă-mi 
amintesc eu bine, în a calcula în cât timp o va depăși Ahile. 

— Da, dar filosoful Zenon, spre deosebire de alţii, a încercat 
să dovedească din punct de vedere matematic că broasca 
țestoasă va câștiga întrecerea. 

— Ce este ciudat aici, domine? Zenon știa foarte bine cum 
stăteau lucrurile, dar voia să dea neapărat un exemplu de 
paradox... protestă Castor, gata întotdeauna să apere geniul 
elenic. 

— Ciudat este că Lucilla, deși studiase matematica și filosofia, 
a reacţionat ca și cum nici n-ar fi avut habar de această 
poveste! 


167 


— Din nou basmul ăla cu schimbul dintre gemene, stăpâne? 
Încep să mă îndoiesc că ai văzut cu adevărat cicatricea aceea! 
râse secretarul. 

— Am făcut o fixaţție pe moartea lui Arrianus, din cauza 
scrisorilor de ameninţare, continuă Aurelius fără să-i dea 
grecului nicio atenţie, ca și cum uciderea Lucillei ar fi avut doar 
o importanţă secundară... Și dacă s-a dorit, de fapt, să fie 
eliminată în primul rând fata? Prost am fost eu care nu m-am 
gândit s-o caut pe bocitoare! Repede, Castor, cheamă-i pe 
purtători, mă duc imediat la ea! 

— Între timp, eu o să caut s-o mai interoghez pe Nannion... să 
știi că se poartă destul de frumos cu mine! Nu este deloc 
pisăloagă; ba, uneori, chiar am impresia că mă ocolește... 

— Poate că și-a găsit vreun alt curtezan, în timp ce tu te ţineai 
departe de ea, insinuă patricianul, pregătindu-se de plecare. 

— În casa asta, dar cine să fie? căzu pe gânduri grecul. Paulus 
și Hortensius sunt prea urâţi; Fabellus este prea bătrân; 
Postumus este abia un băiețandru; bărbierul preferă băieții; 
Samson iese din discuţie și Placidus nu știe să se poarte cu 
femeile... 

Ajunsese deja la al cincisprezecelea sclav când Aurelius ieșea 
în stradă și sărea sprinten în lectică. 

e 

Patricianul le porunci nubienilor să se oprească pe Appia, nu 
departe de mormântul familiei Scipio. Acolo, dincolo de Porta 
Capena, începea calea monumentelor funerare pierzându-se 
departe, în câmpie, mărginită de cavourile marilor familii, cu 
statui, lespezi comemorative și pini maritimi cu crengile plecate 
de parcă ar fi vrut să protejeze urnele funerare. Serviciul de 
pompe funebre se afla nu departe, lângă vechiul templu al lui 
Marte. 

— Cu ce-ţi putem fi de folos, domine? îi ieși în întâmpinare un 
omuleț gras și păros care corespundea perfect descrierii pe care 
i-o făcuse Pomponia acelui /ibitinarius. Avem aici tot ce trebuie 
pentru ca ultimul drum al dragului nostru răposat să rămână de 
neuitat; lasă-mă să-ţi arăt ce catafalcuri deosebite avem... 

Patricianul deschise gura ca să refuze, dar fu imediat obligat 
să tacă de insistentul patron. 


— Poate că preferi un catafalc mai sobru! În cazul acesta, îi 
vom aduce decedatului un ultim omagiu cu un car frumos, în 
formă de casă sau de mic templu! 

— Căutam pe o anume Filomena... îi explică Aurelius. 

— Cea mai bună bocitoare a noastră, neîntrecută în 
conclamatio și în bocete! Împreună cu ea poţi să angajezi un 
grup de femei atât de pricepute încât o să facă să plângă până 
și pietrele! Avem și cei mai buni mimi, pentru a repeta în faţa 
rudelor și prietenilor gesturile răposatului. Dar, te rog, intră!, îl 
invită omulețul, arătându-i un scaun înconjurat de urne funebre. 
Va trebui să ne trimiţi la timp măștile strămoșilor, astfel încât să 
poată fi văzuţi mergând cu toată fala în cortegiul mortuar. Ah, 
trebuie să-ţi amintesc că primim comenzi și pentru viitor: este 
mai bine să nu avem prea mare încredere în moștenitori și să 
luăm măsuri din timp! 

— De fapt, eu mă simt foarte bine, îl informă Aurelius, 
bucuros că nu era superstițios. 

— Nu se știe niciodată, vreun accident neprevăzut... insistă 
îndemânaticul cioclu și scepticul senator se întrebă dacă măcar 
o dată, o singură dată, n-ar fi fost cazul să atingă fier ca să 
scape de pericolul vreunui deochi. 

După ce refuză și alte oferte, patricianul fu condus, în cele din 
urmă, la bocitoare, dar nu fără ca patronul să-l examineze cu 
speranţă, încercând să vadă pe chipul încă tânăr al bărbatului 
semnele unui apropiat și necruţător sfârșit. Aurelius se hotări, 
puţin rușinat, să atingă în trecere unul dintre cuiele de fier care 
fixau un catafalc. La urma urmelor, nu făcuse nimic rău prin 
asta. 

Filomena era mai tânără decât își închipuise: vălul negru de 
pe frunte lăsa să se vadă un chip brăzdat de un păienjeniș des 
de riduri, dar care era încă energic și hotărât, vegheat de doi 
ochișori mici, cu o privire șireată. 

— Fiica lui Arrianus, nu? Eu am spus imediat că acolo era ceva 
în neregulă; nu este prima oară când mi se întâmplă așa ceva. 
Mort de moarte bună, prin epuizare, îmi explicau cu un aer 
îngâmfat niște rude chiar astăzi, arătându-mi un cadavru vinețiu 
cu gâtul strâmbat! 

— De ce crezi că fata a murit mai devreme decât credem noi? 
o întrebă Aurelius. 


— Din cauza unei umflături roșietice pe care o avea pe fese și 
pe spinare, ca și cum corpul ar fi rămas mult timp răsturnat. 
Pentru că, să vezi, îi explică Filomena, când sângele încetează 
să mai circule se scurge în partea de jos și se adună acolo, 
provocând pete și umflături; dar durează un timp până să se 
întâmple asta... 

— Ştii în privinţa asta mai multe decât un medic, o lăudă 
Aurelius, oferindu-i un bacșiș generos. Nu numai că Filomena se 
pricepea, dar era și foarte vorbăreaţă! 

— Ei, tinere, n-o spun ca să mă laud, dar eu m-am ocupat 
întotdeauna de corpuri. Meseria mea de dinainte era să am grijă 
de ei pe când erau în viaţă, iar acum, când sunt bătrână, nu-mi 
mai rămâne decât să-i ferchezuiesc după moarte, răspunse 
măgulită, amintindu-și cu un surâs de regret lunga experienţă 
de prostituată. Și, pentru că ai fost atât de darnic, dar și pentru 
că pot cunoaște imediat oamenii de treabă, vreau să-ţi mai spun 
și altceva. De obicei, îmi ţin gura, nu vreau să am belele, dar în 
cazul tău... Mă rog, am să-ţi spun pe scurt, nu vreau să stai ca 
pe ghimpi: fata aceea - îmi închipui că-ţi era iubită - n-a murit 
deloc prin voia unei Parce... 

— Ce vrei să spui? 

— Avea ochii injectaţi de sânge, sub noroi, ca și cum ceva ar fi 
împiedicat-o să respire. 

— Deci n-a fost un colaps? 

— Ce vorbești de colaps, a fost o moarte tipică prin sufocare, 
crede-mă! 

Lui Aurelius îi reveni în minte imaginea băii și perna de lână 
sub cearceaful alb... 

— Mulţumesc frumos, Filomena! o salută, dar bocitoarea 
adăsta zâmbind, asemenea unui corb așteptând cu încredere să 
mai primească o bucată din brânza pe care tocmai o gustase. 
Patricianul îi mai întinse imediat alți câţiva sesterți. Mare păcat 
că nu ne-am cunoscut în alte vremuri! 

Filomena îi zâmbea iarăși cu gura ei fără dinţi, făcând să 
zornăie, veselă, monedele primite. Pe când se îndrepta către 
lectică, Aurelius se opri pe neașteptate, pradă unei inspiraţii 
subite. 

— Ai observat, din întâmplare, dacă fata avea o cicatrice 
veche pe șold? întrebă pe nerăsuflate. 

Bocitoarea clătină din cap. 


170 


— S-ar putea, dar, de fapt, nu-mi pot aminti... 

— N-are importanţă, spuse patricianul și-i mulțumi din nou, iar 
bătrâna rămase pe loc, oftând, în timp ce-l privea cum se 
îndepărtează în lectică. 

e 

În drum spre casă, Aurelius se opri la locul unde se opreau 
carele, la Macedonius. Bunul paznic stătea aplecat deasupra 
unor scânduri, înconjurat de băieții lui și de alți cinci sau șase 
lucrători care-i dădeau o mulțime de sfaturi preţioase pentru a 
reuși cât mai bine pictarea firmei. 

— Mai mare, mai mare, numele trebuie să se vadă de 
departe! strigau cu toții. 

— Văd că afacerea ta începe să funcţioneze, îl lăudă 
patricianul. 

— Primele scaune mobile au intrat deja în circulaţie, îi 
dezvălui Macedonius, entuziasmat. Și ieri am încasat patru 
sesterți. Dacă vrei să faci o plimbare, nobile senator, pe tine nu 
te costă nimic! 

— Mulţumesc, am lectica mea; purtătorii s-au dus să bea vin 
la o caupona, dar se întorc imediat, se codi Aurelius care nu 
prea avea încredere în scaunele acelea ușoare, legate ca vai de 
lume pe cele două prăjini de lemn. 

— Păcat, ai fi putut s-o găsești pe slujnica pe care o căutai; 
era pe aici acum câtva timp... Senatorul se încruntă, nedumerit. 
Sigur că da, fata cu părul roșu, servitoare femeii frumoase care 
venea pe la Rusticus. E 

— Loris! exclamă Aurelius, ca trezit din visare. Incotro a luat- 
0? 

— Încolo, spuse Macedonius arătând înspre Appia care se 
pierdea departe pe câmp. Cred că se întorcea acasă: locuiește 
în afara orașului și a rugat pe un căruțaș s-o ia cu el... 

— Un scaun, repede! porunci patricianul și, fură a sta prea 
mult pe gânduri sări pe unul dintre scaunele acelea instabile, iar 
Attius și Rabirius porniră în goană. 

La scurt timp după aceea, cocoțat pe vehiculul care se legăna 
în ritmul pașilor celor doi sclavi, Aurelius se căznea să-și 
menţină echilibrul, întrebându-se dacă nu cumva, dat fiind 
trecutul lor de marinari, cei doi purtători improvizaţi nu se 
hotărâseră să-i facă pe clienţi să simtă emoţiile unei furtuni pe 
mare. La fiecare pas, pinii cu forma lor de umbrelă îi dansau prin 


171 


fața ochilor, unduindu-se, și chiar statuile comemorative de pe 
marginea drumului păreau să execute un dans deșucheat care 
ar fi fost potrivit și în cadrul unei bacanale. 

Cu stomacul în gât, patricianul zări, în sfârșit, la numai câteva 
mile de oraș, un car înaintând agale pe marginea drumului. 

— Ai văzut o fată cu părul roșu trecând pe aici?, îl întrebă pe 
vizitiu. 

— Ba bine că nu! răspunse omul, șuierând admirativ. Am și 
luat-o lângă mine, în car! Speram s-o duc până acasă și poate 
chiar să intru puţin; dar mi-a spus s-o las în urmă cu o milă... 

Aurelius rămase încremenit: o milă în urmă... cum să nu, își 
aminti el, acolo era cavoul familiei Arrianus! Și fragilul scaun 
făcu cale întoarsă. 

e 

Cavoul se afla ceva mai departe de drum, la capătul unei alei 
cu chiparoși. Aurelius porni într-acolo, cu elegantele sale 
cizmulite senatoriale care i se afundau în clisa de pe jos și 
ajunse în scurt timp la un turnuleț pătrat, nu prea impunător. 

Familia lui Arrianus se mutase la Roma doar de o generație și 
în cavou se aflau puține urne: cea a Calpurniei și cea a fiului 
său, mort când era foarte mic; se mai puteau vedea urnele 
Ispulei și a profesorului care erau încă acoperite de ofrandele 
aduse de vizitatori, precum și cele ale unor sclavi credincioși din 
familia care se odihneau pe vecie alături de stăpânii lor. Lucilla 
fusese înmormântată, nu incinerată, își spuse Aurelius, așa că 
trebuie să existe și un sarcofag pe acolo. Patricianul dădu ocol 
turnulețului fără a da de el și era pe cale să scoată un oftat 
dezamăgit, când observă, în dosul unei tufe mari, o arca de 
piatră pe care încă nu fusese instalată nicio inscripţie. Pe 
mormânt, printre boabe de grâu și flori de câmp, fumega o 
cădelniță cu tămâie. 

— O cunoșteai? se auzi o voce din spatele lui. Acolo apăruse o 
tânără frumușică, îmbrăcată într-o tunică scurtă care îi trăda 
condiția modestă. De sub gluga unei mantii vechi cenușii îi 
ieșeau, pe sub panglica de pânză care trebuia să-i ţină strâns 
părul, câţiva cârlionţi rebeli de un roșu aprins. 

— Nu prea bine, răspunse Aurelius, șovăitor. Tu ești Loris, nu-i 
așa? 

— Da, dar să nu spui nimănui că m-ai văzut aici! Stăpâna m-a 
eliberat și mi-a dat și niște bani înainte de a se mărita, cu 


172 


condiția să nu mai pun piciorul în Urbs. S-ar supăra foarte tare 
dacă ar afla că vin deseori în oraș. 

— Cum se face că ai adus ofrande la mormântul Lucillei? Nu 
erai servitoarea ei, ci camerista Camillei... 

— Intre noi se legase o oarecare prietenie. Sigur, Lucilla avea 
o fire cam dificilă, dar era de cele mai multe ori veselă și 
darnică, mai mult decât sora ei. Ea a fost aceea care a convins-o 
pe Camilla să mă elibereze: știa că-mi doream să-l iau de bărbat 
pe Laelius, un băiat liber care lucra ca fierar într-un atelier, dar 
nu aș fi putut deveni niciodată soţia lui fără ca, mai întâi, să 
obţin eliberarea, pentru că, altfel, copiii noștri ar fi fost sclavi la 
fel ca mine. Acum, Laelius și cu mine avem deja trei copii, toţi 
sănătoși și toţi trei oameni liberi: a fost în întregime meritul 
Lucillei și i-am și spus asta, în ziua când am întâlnit-o nu departe 
de aici. 

Deci, fata și slujnica vorbiseră între ele, nu cum spunea 
Nannion! Dar ce, puteai pune bază pe ce spunea zăpăcita aia? 

— Oh, zei! exclamă Loris, privind înspre soarele care stătea să 
apună. Trebuie să plec; în curând se face întuneric și o să fie 
greu să mai găsesc vreun alt car ca să mă ducă acasă. 

— Unde stai? 

— Lângă Bovillae: sunt câteva mile până acolo. 

— Nu-ţi face probleme din cauza timpului, o să închiriem un 
scaun mobil de la Macedonius. Șezi lângă mine și vorbește-mi 
despre cele două fete, o rugă politicos patricianul, așezându-se 
pe o lespede străveche, gata să se prăbușească. 

Loris șovăi o clipă. Ce-ar fi spus soţul ei dacă ar fi știut că se 
afla în tovărășia unui necunoscut, departe de privirile 
trecătorilor? Mă rog, Laelius era un bărbat cumsecade și ar fi 
închis cu siguranţă ochii, mai ales dacă ea ar fi reușit să se 
întoarcă acasă și cu câţiva bănuţi: copiii sănătoși au o poftă 
grozavă de mâncare și un ajutor de fierar nu câștigă prea mult: 
individul acela ciudat avea, însă, aerul unui om înstărit... 

Mai liniștită, femeia se așeză alături de senator și începu să 
povestească. Una peste alta, Camilla fusese o stăpână bună: 
cam chiţibușară, uneori poate chiar prea rezervată, dar atât de 
cumpătată încât era dată tuturor ca exemplu. Da, sigur că era 
îndrăgostită de Octavius, înainte de a se mărita cu bătrânul 
acela plin de bani, chiar foarte serios, pentru că o auzise 
plângând de disperare când se hotărâse nunta cu Corvinus. Dar, 


173 


se știe, banii și luxul fac ca iubirile să se uite repede și Camilla 
poate că uitase deja de prima ei dragoste; sau poate că și-ar fi 
dorit să se afle în locul surorii sale... 

— Pentru că, să știi, tocmai invidia era cel mai mare defect al 
ei. Ce ne mai băteam joc de ea, eu și sărmana Lucilla, imitând- 
0... am râs mult de ea și de caraghiosul ăla de Panaetios. 

— Hai, spune-mi mai departe! o îndemnă senatorul care 
devenea din ce în ce mai curios. 

— Lucilla făcea din el ce voia: îi promitea, îi promitea mereu, 
iar el era leșinat după ea. Ea, însă, niciodată nu s-a... mă 
înţelegi? 

— Te înțeleg și chiar foarte bine, oftă Aurelius, solidarizându- 
se în gând cu bietul Panaetios care adulmecase ani întregi 
mirosul fripturii fără a i se permite vreodată să guste din ea. 

— Surorii ei, vezi bine, Lucilla nu-i putea povesti toate astea; 
Camilla nu glumea când era vorba despre seriozitate! îi explică 
soţia fierarului. De aceea, Lucilla prefera să mi se destăinuiască 
mie. 

— Dar Octavius avea și el vreo simpatie faţă de vreuna dintre 
ele? 

— Nu prea avea treabă cu noi: Lucilla îi plăcea, deși am 
impresia că se temea puţin de ea. Petrecea, însă, mult timp cu 
stăpânul și cu profesoara... 

lrenea! Și dacă Octavius o prefera pe fascinanta 
matematiciană celor două adolescente? se întrebă Aurelius. 

Soarele era gata să apună și ultimele sale raze mai înroșeau 
doar vârfurile cavourilor din preajmă; câmpia, însă, era aproape 
învăluită în întuneric. Era cazul să o însoţească pe Loris ca să 
ajungă la timp acasă. Aurelius scoase punga cu bani de la 
centură și-i dădu femeii zece sesterți. Ea îi numără cu emoție: 
asta însemna că putea să cumpere niște încălțări bune pentru 
Laelius și pentru copii. 

Patricianul dădu să se ridice. 

— Așteaptă! îl mai reținu Loris, apucându-l de pulpana togii. 

Libertatea era un lucru tare frumos, dar nu mai era stăpânul 
cel care cumpăra lemnele pentru la iarnă, lâna din care ea să 
țese pături și nici făina de zi cu zi. Acum trebuia să ţină 
socoteala fiecărui bănuţ și să pună la bătaie toate economiile ca 
să-i cumpere unelte lui Laelius care își dorea cu disperare un 
atelier al lui. Toată lumea o găsea încă destul de drăguță, chiar 


174 


și după ce născuse trei copii, și dacă acelui bărbat bogat i-ar fi 
făcut plăcere să... dar ar fi trebuit să aibă curajul să-i spună așa 
ceva, iar ea, care nu era obișnuită cu astfel de lucruri, nu știa 
deloc de unde să înceapă. 

Nici nu fu nevoie; Aurelius înțelese din gestul nervos, din 
zâmbetul ei stânjenit. Mai înţelese și că femeia nu se gândea la 
el, ci la Laelius și la copii. 

— Din păcate, acum n-am timp, trebuie să mă întorc repede 
în oraș. Rămâne pentru altă dată. Până atunci, ţine, spuse 
patricianul mângâindu-i un cârlionţ rebel de pe frunte și-i puse 
în palmă un ban de aur. 

Loris căscă ochii, de parcă nu-i venea a crede: un ban de aur 
făcea o sută de sesterți! 

— Și spune-i bărbatului tău că este un om norocos, o salută 
Aurelius, zâmbind. 


175 


XXI 


A noua zi înainte de 
Calendele lui decembrie 


Aurelius stătea la masa de lucru din birou și-și făcea 
însemnări pe pugillares, încercând să-și limpezească ideile 
asupra încurcatelor ițe ale ultimelor întâmplări: 

„Moartea Lucillei: Octavius, Panaetios, Camilla... Moartea lui 
Arrianus: Octavius, Panaetios, Camilla... A treia scrisoare: 
Nicolaus, Panaetios, lrenea”. 

Reciti nu prea convins numele de pe tăblițele de ceară. Era 
sigur, acum că bancherul Corvinus nu avusese nicio posibilitate 
de a introduce otrava în amfora cu vin: Nicolaus își amintea 
foarte bine că Arrianus îl întâmpinase în atrium și, după ce 
discutaseră îl însoţise până la ieșire. Prin urmare, după schema 
aceea, Panaetios rămânea singurul posibil vinovat, doar dacă... 
După câteva clipe de gândire, Aurelius luă din nou în mână 
condeiul și adăugă la „A treia scrisoare”: Lucilla? Apoi o chemă 
cu un glas tunător pe Nannion, dar servitoarea nu-și făcu 
apariţia. 

Destul de nervos, patricianul își spuse că trebuia să se 
hotărască o dată și-odată să restabilească o oarecare disciplină 
în casă: Castor nu făcea altceva decât să-i șterpelească mereu 
câte ceva și să facă tot felul de interpretări sofiste; Nefer refuza 
să facă orice efort, în afară de a-i pili unghiile și a-i face un 
masaj ușor înainte de a adormi; Fabellus dormea atât de adânc 
în ghereta lui de portar că orice răufăcător ar fi fost liber să intre 
și să iasă netulburat; bucătarul Hortensius își trata din belșug 
prietenii cu mâncărurile rafinate pe care le pregătea pentru 
musafirii de vază; primitivul Samson aproape că-i sfărâmase 
oasele cu masajele lui aprige, iar Hazel, efeminatul bărbier 
siriano-fenician Hazel aproape că-i smulsese porțiuni din piele 
experimentând o ceară de depilat inventată de el. Și niciunul 
dintre servitorii aceia leneși pe care el îi lăsa să trăiască în lux și 
în lenevie nu-l trata cu respectul cuvenit, desigur, în afară de 
cinstitul Paris... 


176 


— Am venit, domine! apăru, în sfârșit, micuța Nannion, 
împreună cu Paris. lartă-mă că am întârziat puţin, dar 
administratorul tocmai îmi arăta colecția lui de statuete votive. 

— Statuete votive, nu? bombăni morocănos senatorul, lăsând 
pentru mai târziu mustrările. Apoi, făcând apel la întreaga sa 
răbdare, destul de limitată, se strădui să formuleze o întrebare 
scurtă și ușor de înţeles. 

— Când ai văzut-o pe Loris pe Appia, erai împreună cu 
stăpâna ta? 

— Daaaa! ciripi slujnica. 

— Ai vorbit cu ea? 

— Nuuuu! 

Aurelius se scărpină în creștet, nedumerit. 

— Poate că n-ai fost atentă câteva clipe... 

— Nuuuu! insistă sprinţar fata. 

— Să nu-ți fie frică de stăpân, micuţo, spune drept, o 
îndemnă, grijuliu, Paris. 

— Dar am spus adevărul! behăi servitoarea și nu mai fu chip 
să-și schimbe spusele: prin urmare, Loris se referea la prima 
dată când Lucilla fusese la Rusticus, când, într-adevăr, 
Macedonius le văzuse împreună... 

— Dar măcar ţi-a spus stăpâna ta că o întâlnise pe Loris când 
se dusese să comande amuletele egiptene? 

După ce-l privi cu uimire pe Aurelius, Nannion se întoarse 
către Paris așteptând ajutor de la acesta. Patricianul fremăta de 
nerăbdare: cum naiba ar fi putut să scoată ceva de la proasta 
aia, cu intendentul care n-o scăpa din ochi, ca un câine 
ciobănesc? 

— Paris, spuse el, atunci, cu un aer îngrijorat. Mă tem că 
banditul ăla de Castor a reușit să-și facă o copie după cheia lăzii 
de fier... 

Administratorul sări în picioare și o zbughi de îndată afară din 
cameră. Aurelius zâmbi, mulțumit că găsise o soluţie: oricât de 
mult ar fi fost atras de servitoare, Paris nu putea rezista în fața 
unei asemenea îndoieli. 

— Ei bine? repetă el, întorcându-se din nou către Nannion. 

Slujnica îl privi cu un aer compătimitor: ce întrebări prostești îi 
punea stăpânul! 

— Cum putea Lucilla să întâlnească pe cineva, când ca să 
comande amuletele se dusese sora sa? spuse ea, rânjind. 


177 


Aurelius simţi că i se învârte capul și, cu siguranţă, se văzu că 
pălise, pentru că sclava, când îl văzu cum arăta, se căi imediat 
că vorbise prea mult. Cu stăpânii era întotdeauna mai bine să te 
prefaci că nu știi nimic, ca să te ferești de necazuri... Expresia 
sumbră cu care Aurelius o privi nu avea darul s-o liniștească; 
mai mult, în lipsa administratorului, nu mai era nimeni care s-o 
apere. _ 

— Și acum, dragă, fii foarte atentă la ce-ţi spun. ţi place să 
trăiești în casa mea? o întrebă Aurelius, deosebit de serios. 

— Oh, foarte mult, domine: chiar și atunci când nu faci nimic, 
nimeni nu observă, recunoscu slujnica în naivitatea ei. Hotărât 
lucru, supravegherea servitorilor nu era peste măsură de 
severă... 

— Aici ai haine frumoase, timp liber și mulţi bărbaţi îţi fac 
curte. Totuși, dacă o să continui să minţi, o să fiu nevoit să te 
dau afară și cine știe pe unde o să ajungi! Păpușa asta de 
ceară... spuse patricianul, scoțând la iveală statueta cu inima 
străpunsă de un ac lung, în timp ce Nannion căsca gura de 
groază. Ei, nu, fără scene de isterie, frumoaso, dacă nu vrei ca 
mâine dimineaţă să te vezi la târgul de sclavi! o ameninţă, 
încruntat, Aurelius, oprind din fașă urletul fetei. Nannion rămase 
cu gura deschisă fără rost, iar tot aerul pe care-l trăsese în piept 
ca să urle din răsputeri se transforma într-un suspin prelung. 

— Deci, insistă patricianul, tu știi cine a cumpărat păpușa 
asta, nu-i așa? Dă-ţi toată silința să-ţi amintești, drăguţo... 

— Lucilla a cumpărat una la fel de la egiptean chiar în ziua în 
care ne-am dus ca să ridicăm talismanele comandate. Dar nu 
era exact la fel; nu avea păr și acul înfipt în inimă! răspunse 
servitoarea nesperat de repede. Sunt sigură de asta pentru că, 
dacă aș fi văzut obiectul acela cu acul înfipt în inimă n-aș mai fi 
dormit toată noaptea: mi-e o frică nemaipomenită de vrăjitoare! 

— Stăpâna ta ţi-a spus ce avea de gând cu păpuşa aceea? 

— A spus că îi va coase hăinuţe frumoase și o va pune ca 
ofrandă pe altarul zeilor, cu ocazia căsătoriei. Dar, acum, dacă 
mă gândesc mai bine, când au venit prietenele ca s-o ajute să 
aleagă jucăria pentru sacrificiu, păpușa de ceară nu mai era în 
coșulet, împreună cu celelalte... 

Așadar, nu mai era nicio îndoială că aceea care cumpărase 
fetișul fusese logodnica lui Octavius, adică Lucilla, și nu 
Camilla... dar cine îndeplinise necuratul ritual care, conform 


178 


credinţei populare, convingea spiritele Tartarului să târască în 
Infern persoana reprezentată prin acest simbol? Cu siguranță, 
nu Lucilla își pusese propriul său nume pe ceara păpușii! 

— Cu ce culoare își farda ochii stăpâna ta? întrebă pe 
neașteptate Aurelius. 

— Lucilla? Nu și-i farda deloc, afirmă servitoarea, confirmând 
bănuielile senatorului. 

— Cu toate acestea, în baie era niște pudră neagră, obiectă 
patricianul, amintindu-și foarte bine de cochilia de scoică găsită 
lângă cadavru. 

Nannion dădu din cap de mai multe ori. 

— N-am văzut-o niciodată fardată pe la ochi! protestă fata, 
sigură pe spusele ei. 

Lăsând-o să plece pe servitoare, patricianul scoase dintr-o 
casetă teaca de stofă pentru suluri de papirus, găsită în arca 
fetei moarte. O învârti câteva clipe între degete, gânditor, apoi o 
întoarse pe dos, examinându-i cu atenţie tivul, unde rămăsese o 
urmă de la un fel de praf închis la culoare, părând să fie de 
papirus sfărâmat. Frecă substanţa aceea ciudată între arătător 
și degetul mare, ducându-le apoi la nas: foarte vag, i se păru că 
simte un miros slab de dafin. Acela era singurul amănunt care 
nu se potrivea, își spuse, nemulțumit; dar tot restul ducea înspre 
o singură direcţie: spusele lui Loris, pudra neagră, broasca 
ţestoasă a lui Ahile, testamentul moral, versurile Sulpiciei, a 
treia scrisoare... Se încruntă, cu un aer mohorăât: trebuia s-o 
vadă din nou pe Camilla și cât mai repede posibil! 


179 


XXII 


A opta zi înainte de 
Calendele lui decembrie 


La ivirea zorilor, în templul gol, Aurelius stătea nemișcat în 
fața pietrei sacre, întrebându-se ce-l făcuse să intre acolo. Acel 
cult al violenţei îl deranjase întotdeauna; îi disprețuia pe preoţii 
aceia nebuni gata să se castreze într-un ritual îngrozitor și 
masele de credincioși care îi venerau, tocmai datorită mutilării 
lor, ca pe niște intermediară ai Marii Zeite... Și totuși, acolo se 
născuse obsesia sa pentru femeia aceea care era în stare să-l 
scoată într-o asemenea măsură din minţi încât să-l facă să uite 
de obligaţia lui de a nu ceda în faţa pasiunilor: Camilla apărea și 
iată că toată înţeleapta sa meditaţie epicuriană se risipea 
fulgerător! Poate că zeii din cer, își spuse Aurelius, ofensaţi de 
scepticismul său filosofic, se hotărâseră să-l umilească, nu 
rezervându-i o pedeapsă tragică și exemplară, ci printr-o banală 
și prostească înfumurare de care nu se putea dezbăra... O va 
întâlni din nou, peste puţin timp, și, de data aceasta, nu mai era 
în joc o mică aventură de doi bani, ci o serie de crime săvârșite 
cu cruzime: dacă nu reușea să rămână indiferent în faţa ei, 
trebuia cel puţin să se prefacă. 

Înaintă către piatra neagră, fără să știe cum să se poarte în 
prezența ei; dar, în timp ce atingea suprafaţa stâncii, lustruită 
de mulțimea de mâini ale credincioșilor, se opri brusc, 
întrebându-se dacă nu cumva își ieșise din minţi: zeii nu existau 
și aceea era o piatră normală, obișnuită! Atunci, se întoarse cu 
spatele la altar și ieși hotărât din templu: era momentul să 
încheie, în sfârșit, socotelile cu Camilla! 

e 

Nubienii alergau acum înspre Coelius. Acasă la Corvinus i se 
spusese că o va găsi în casa părintească, unde se dusese ca să 
își ia câteva obiecte personale, înainte ca locuinţa să fie dată cu 
chirie. De fapt, Octavius, rămas singur acum, se mutase deja 
într-o casă mai mică și mai ușor de întreţinut. 


De-a lungul întregului drum, Aurelius își repetase de mai 
multe ori în minte ce trebuia să afle de la misterioasa soră 
geamănă a Lucillei: prea multe lucruri nu erau convingătoare în 
povestea aceea, începând cu ea însăși, o ființă atât de 
schimbătoare și nedemnă de încredere. Avea, prin urmare, 
mentalitatea sigură pe el a unui înalt magistrat care trebuie să 
ia interogatoriul unui martor când intră semet în peristilul casei 
lui Arrianus. Totuși, când se trezi pe neașteptate în apropierea 
ei, singură printre coloane, la fel ca la prima lor întâlnire și o 
văzu venind înspre el, cu tunica stacojie care flutura ușor în 
adierea vântului, senatorul uită într-o clipă toată vorbăria 
minunată pe care și-o pregătise. 

— Te-ai culcat cu Nicolaus, cu grămada aceea de mușchi, dar 
fără nici măcar un dram de creier, spuse el, furios. Te-ai dăruit 
de bunăvoie unui sclav! 

— Și ce-i cu asta? răspunse Camilla, zâmbind răutăcioasă. Așa 
a fost lăsat din totdeauna ca dominus să se poată bucura în voie 
de sclavii săi, bărbaţi sau femei. Cine știe de câte ori și tu, 
luminate senator, ai poruncit vreunei sclave să vină la tine în 
pat: de ce atunci te miri de mine? 

— Dar tu... vru să obiecteze patricianul. 

— Eu? Cred că știu ce vrei să spui, nobile Aurelius: eu sunt 
femeia! îl întrerupse Camilla. Aurelius, luat prin surprindere nu 
avu ce să zică. 

— Nobile senator, în orașul acesta de bărbaţi care se impun 
cu orice preț, unde ceea ce se numește virtute nu este decât 
virilitate impusă prin violenţă sau constrângere, o femeie poate 
supravieţui decent doar dacă devine la fel cu voi. Este o școală 
bună asta a voastră și eu mi-am învăţat conștiincios lecţia. 

— Nicolaus... șopti Aurelius, încercând să-și alunge din minte 
imaginea Camillei în brațele sclavului. 

Fata zâmbi din nou și fu iarăși un zâmbet răutăcios. 

— L-am folosit pentru plăcerea mea, spuse ea pronunţând 
sacadat cuvintele. Așa cum te-am folosit și pe tine, nobile 
senator. 

Patricianul simţi cum i se urcă sângele în cap și-și încleștă 
pumnii. 

— Ah, nobile Statius, arăţi minunat când te înfurii! îl luă ea în 
râs cu o strălucire amuzată în privire. Publius Aurelius 
epicurianul, impasibilul filosof care știe să-și domine pasiunile... 


181 


Acum, mi-a venit și mie rândul să te imit: ce ai de gând? Te afli 
în casa mea, în plină zi... 

Palid de furie, Aurelius se apropie ameninţător de ea: o voce 
interioară îi spunea că, în felul ei, Camilla avea dreptate, dar nu 
reușea să accepte așa ceva. Mai înaintă cu un pas și ridică 
brațul ca s-o lovească. Ea nu se retrase, nu se sperie și nu făcu 
nicio mișcare ca să se ferească. 

— Hai, nobile senator. Eşti mare, puternic, cu autoritate... nu-i 
greu să lovești o femeie, îi spuse ea în batjocură, întărâtându-l 
cu o grimasă dispreţuitoare, oferindu-și chipul frumos ca să 
primească lovitura. 

Aurelius închise ochii ca să-și rețină mânia, înciudat pe el 
însuși mai mult decât pe Camilla. Cum de reușea întotdeauna 
vipera aceea să-l scoată din minţi? Braţul i se lăsă în jos cu o 
mișcare voit leneșă. 

— Atunci, vale, nobile senator Statius! îi spuse ea ironic, 
alungându-l cu un gest de salut. 

El o privi cum își adună mantia albă și și-o aruncă peste 
tunica stacojie. Gluga cobori ca să-i acopere pletele negre și 
femeia, cu umerii ţepeni, nu mai fu decât o statuie înaltă și albă, 
sub cutele bogate ale stofei. 

Pe neașteptate, Aurelius își aminti decorul primei crime, 
revăzând camera de baie și ușa care se deschidea în faţa 
servitoarei că aducea un cearșaf uscat. Și atunci, Camilla purta 
o tunică roșie, și atunci era învăluită într-o mantie albă. In 
consecinţă... 

e 

Sclava rămăsese singură timp de o clipă în ca/idarium și 
văzuse exact ceea ce se aștepta să vadă: Lucilla, cu spatele 
înțepenit lângă cada din marmură, înfășurată în cearșaful alb, 
abia ieșită din baie. Doar că fata nu era deloc udă, iar cearșaful 
ascundea sub cutele sale o haină stacojie! Cealaltă probabil că 
era deja moartă în momentul acela, își spuse Aurelius, iar corpul 
ei rămăsese bine ascuns în camera cu nămol. 

Puțin mai târziu, șireata geamănă se pricepuse să descrie 
tocmai scena în care fusese personajul principal, exact așa cum 
o văzuse și ea prin gemulețul ușii, adăugând și faptul că auzise 
și recunoscuse vocea surorii sale! 


182 


— Nu cred că o să mai pleci de aici, Lucilla, cel puţin nu 
înainte de a asculta ceea ce am eu de spus, spuse senatorul cu 
răceală. 

— lar povestea asta? îl persiflă fata, venind mai aproape de 
el. Este posibil să nu te fi convins, nobile senator? Sau speri să-ți 
mai aduc dovada încă o dată? 

— Ai ucis-o pe sora ta și ai acoperit-o cu nămol, pentru ca 
Nannion să nu poată vedea cicatricea de pe șold, afirmă 
patricianul, impasibil. 

— Dar eu sunt cea care are cicatricea, Aurelius, nu-ți 
amintești? Totuși ai văzut-o cu ochii tăi... 

— Da, este exact la fel cu aceea pe care i-ai făcut-o surorii 
tale când erați mici. 

— Ah, deci mi-am făcut singură o rană pe care divina Hygieia 
în persoană a vindecat-o imediat, așa cum s-a grăbit să-mi 
șteargă în cea mai mare grabă aluniţa de la ureche! 

— Sora ta n-a avut niciodată o asemenea aluniţă, și-o făcea în 
fiecare zi cu pudra neagră pentru ochi. Tu, însă, ţi-ai scos-o și, 
te-ai rănit intenţionat la șold: dar nu în dimineaţa aceea, ci cu 
cinci ani mai devreme, înainte de a-l lua pe Corvinus de bărbat. 
Atunci a avut loc substituirea, explică pe un ton glacial Aurelius. 

Femeia îl privi atent o clipă, serioasă, și numai un tremur ușor 
al buzelor îi trăda emoția. Indată după aceea își recăpătă 
siguranţa de sine și ridică din umeri cu un gest de indiferenţă. 

— Acum cinci ani? Dar Lucilla a murit luna trecută! 

— Atunci v-aţi înţeles să schimbaţi rolurile între voi: adevărata 
Camilla îl iubise din totdeauna pe Octavius și se îngrozea la 
ideea de a se căsători cu un bătrân. Dar nu și tu: tu voiai bani, 
putere și sclavi amabili ca să te servească la masă și în pat. 
Printr-o glumă sinistră, zeii îi atribuiseră uneia soarta pe care și- 
o dorise cealaltă; dar totul se putea repara și voi aţi făcut-o! 

Femeia îl privi drept în ochi, cu o expresie disprețuitoare. 

— Credeam că poţi inventa ceva mai bun, nobile senator. 

— Mama voastră murise și singurele care vă puteau deosebi 
erau servitoarele: cine își poate cunoaște mai bine stăpâna 
decât o cameristă? continuă patricianul, imperturbabil. Zăpăcita 
aia de Nannion nu constituia un pericol real; era suficient ca ea 
să n-o mai vadă niciodată pe adevărata Camilla în baie. In ce o 
privește pe Loris, care era mult mai isteaţă, ai preferat să-i 
acorzi libertatea, prefăcându-te că dai curs cererilor insistente 


183 


venite din partea surorii tale. Conform înţelegerii, ea trebuia să 
plece din Roma, dar nu s-a dus prea departe, așa că, într-o zi, ai 
întâlnit-o la locul acela din marginea orașului, unde se lasă 
carele: te-a recunoscut, firește, dar tu te-ai prefăcut că ești tot 
Lucilla. Când, însă, în săptămâna următoare, cealaltă soră 
geamănă a observat-o pe Loris de departe, s-a temut să se 
apropie de ea, crezând că servitoarea va observa ceva în 
neregulă și i-a poruncit lui Nannion să n-o ia în seamă. Dar jocul 
devenise de-acum prea periculos: sora ta, descoperind adevărul 
despre relația existentă între Octavius și tatăl vostru, nu mai 
voia să se mărite cu el și, firește, își cerea înapoi locul care îi 
revenea de drept alături de bogatul Corvinus... 

Acum, pe chipul fetei apăruse o paloare de moarte. 

— Vrei să te răzbuni pe mine, așa-i? Ai inventat toată 
povestea asta doar ca să mă distrugi, spuse ea, privindu-l cu 
ură. 

— După ce ai ucis-o, ai mânjit-o cu nămol; după aceea, te-ai 
spălat bine, scăpând imediat de cearceaful murdar... dar 
pieptenul tău a căzut din tunică și, adunându-l de pe jos, nu ţi-ai 
dat seama că, din greșeală, îl luaseși pe acela, identic, care 
aparţinea surorii tale. În clipa aceea, ai auzit-o pe servitoare 
deschizând ușa și te-ai înfășurat în grabă în cearșaf, ca să 
acoperi tunica roșie. 

— Totuși, Lucilla era încuiată înăuntru când am găsit-o. Erai și 
tu acolo, nu-și amintești? murmură fata cu o voce stinsă. 

— Așa este. După ce sclava a plecat, ai ieșit și tu, încuind ușa 
băii cu cheia cea veche, cheie despre care nimeni nu mai știa pe 
unde ar putea fi. Aveai nevoie de timp ca să recuperezi foaia de 
papirus care demonstra adevărata voastră identitate. Aţi 
semnat amândouă acel document cu cinci ani în urmă, înainte 
de a vă schimba rolurile între voi: încă de atunci nu prea aveaţi 
încredere una în alta... Era faimosul testament moral despre 
care mi-a vorbit Pomponia: l-ai găsit în cameră și l-ai luat, apoi 
te-ai întors în grabă la baie; aveai de gând să deschizi din nou 
ușa de la ca/idarium, după distrugerea papirusului, și să faci în 
așa fel încât Nannion să descopere cadavrul. Te-a împiedicat 
Castor care se afla chiar pe coridor, împreună cu slujnica ta, așa 
că ai fost nevoită să lași ușa încuiată cu cheia. În momentul 
acela ai intrat în camera de zi, contând pe faptul că Nannion îţi 
va îndeplini porunca. Dar, dusă cu vorba de libertul meu, 


184 


servitoarea a așteptat prea mult, astfel că ai fost nevoită să 
intervii chiar tu. Eu te-am urmărit... 

— Da, îmi amintesc perfect de încercarea ta caraghioasă de a 
mă cuceri, îl ironiză ea. 

— În clipele acelea, păreai încordată, nervoasă, mult diferită 
de femeia amabilă pe care o cunoscusem cu câteva ceasuri 
înainte. Totuși, veneam tocmai la timp pentru a-ți desăvârși 
planul: acum exista un martor în plus care putea jura că ușa era 
încuiată și Lucilla putea să fi murit pentru că i se făcuse pur și 
simplu rău; și martorul acesta nu era un servitor, ci un înalt 
magistrat al cărui cuvânt n-ar fi fost niciodată pus la îndoială. 
După ce corpul surorii tale a fost înmormântat, secretul vechii 
răni era în siguranță pentru totdeauna. Tu știai că niciodată și 
nici în ruptul capului fricoasa aia de Nannion nu ar fi avut curajul 
să spele un cadavru și, de altfel, se obișnuia să fie chemate 
bocitoarele pentru aceste lucruri. 

— Ce poveste fantastică, Aurelius! Ai impresia că te-ar putea 
crede cineva? 

— Toată lumea, când o voi aduce pe Filomena să depună 
mărturie, riscă senatorul, știind foarte bine că bocitoarea nu-și 
mai aducea aminte nimic despre acea cicatrice. Și dacă asta n- 
ar fi de-ajuns, voi cere să se dezgroape corpul surorii tale: 
înainte de a muri, tatăl tău m-a autorizat să fac așa ceva și 
intenţionez să mă folosesc de acest lucru, minţi din nou 
Aurelius, hotărât să meargă cu orice risc până la capăt. 

— Să n-o faci, gemu disperată fata. 

— Ba am s-o fac și chiar cu mare plăcere: ai ucis-o pe Camilla 
și l-ai ucis și pe tatăl tău! o acuză cu dispreţ patricianul. 

— N-am omorât pe nimeni, tăgădui femeia, strângându-și 
buzele. 

— Și te aștepți să fii crezută, după atâtea înșelăciuni? Tu 
cunoșteai scrisul lui Aelius și știai suficientă matematică și 
filosofie ca să înţelegi paradoxul lui Zenon de care sora nu avea 
habar, preferând să se delecteze cu versurile scrise de Sulpicia. 
Povestirea lui Panaetios m-a făcut să intuiesc modul în care s-au 
petrecut lucrurile: femeia cu care vorbea el n-a înţeles aluzia la 
Ahile și la broasca ţestoasă, după cum nu știa nimic nici despre 
adevăratele raporturi dintre Octavius și tatăl său. Tu, însă, deși 
erai la curent cu relația aceasta, te-ai ferit să-i spui și ei, de 
teamă că ar fi refuzat să-și unească viaţa de aceea a unui 


185 


bărbat care nu era demn de ea. Ce ţi-a spus atunci când a 
descoperit totul? A ameninţat că face un scandal de pomină sau 
ţi-a cerut să-ţi reiei vechea ta identitate, urmând să trăieşti ca 
soție a unui umil grămătic în loc de un bancher putred de 
bogat? 

— Dar Lucilla îl iubea pe Octavius! protestă fata. 

— Camilla, nu Lucilla! o corectă Aurelius. Și, de fapt, nici nu-l 
mai iubea, trecând printr-o asemenea dezamăgire. Intr-adevăr, 
în dimineaţa aceea, între sora ta și logodnicul ei a avut loc, 
pentru prima oară, o ceartă: poate că încă îl mai iubea, dar, în 
mod sigur, nu mai avea de gând să se mărite cu el. Nu era 
nevoie să facă prea mare gălăgie; era suficient să anuleze 
schimbarea făcută. Ar fi trebuit, pur și simplu să-l iei de bărbat 
pe acel amasio al tatălui tău, în loc de bogătașul Corvinus, cum 
fusese stabilit cu câţiva ani înainte. Dar tu, care știai deja ce 
înseamnă luxul și bogăţia, nu mai erai acum dispusă să renunţi 
la o asemenea viaţă. 

— Nu am ucis-o eu, repetă tânără cu glasul marcat de emoție. 
Îți jur pe ce vrei tu! 

— Pe amintirea iubitei tale surori, poate? Sau pe virtutea ta 
de matroană fidelă soţului ei? o luă în râs patricianul. 

Disperată, femeia încetă să mai spună ceva ca să se apere și 
plecă fruntea. 

— Vrei cu orice preţ să mă scoţi vinovată, constată ea cu 
umilință. Nimic din ceea ce aș spune nu te-ar putea convinge. Ai 
ceva împotriva mea din cauza felului în care m-am purtat cu 
tine și faptul că mă crezi în stare de o asemenea crimă te ajută 
să-ți hranești orgoliul fără margini. Ai nevoie să-ţi creezi iluzia că 
numai o femeie cumplit de perfidă ar fi putut să te ducă de nas 
atât de ușor. 

— Te-ai priceput foarte bine întotdeauna să-i distrugi pe cei 
care s-au lăsat vrăjiți de tine: lunia și Panaetios încă își mai ling 
rănile. Numai asta și ar fi suficient pentru a te face să recunoști 
că ești Lucilla! 

— Ei bine, sunt Lucilla, nu neg. Totul este adevărat, totul în 
afară de crimă, mărturisi femeia aproape strigând. N-am vorbit 
cu ea în dimineaţa aceea: când am intrat în baie, murise deja. 
Zăcea lângă cada aceea mare, înfășurată doar într-un cearșaf: a 
fost cel mai îngrozitor moment din viaţa mea; mă uitam fix la 


186 


cadavrul acela nemișcat care avea înfățișarea mea și mă 
întrebam dacă nu asistam la propria mea moarte! 

— Îmi închipui cât de mult te-a tulburat dacă ai avut forța s-o 
târăști până în camera cu nămol, s-o mânjești cu bitum și să 
alergi în căutarea acelui document, o ironiză Aurelius. 

— Aurelius, încearcă să mă asculţi, măcar de data asta! 
Camilla era moartă, moartă de-a binelea, pricepi, și pentru ea 
nu se mai putea schimba nimic, în timp ce pentru mine ar fi 
însemnat un dezastru! strigă fata, trăgându-l cu putere de braţ. 

— la mâna de pe mine, o somă cu răceală senatorul. În acest 
timp, însă, într-un colţișor ascuns al minţii sale îndoiala își făcea 
loc printre mânie și indignare: după spusele Filomenei, fata 
murise în zori și nu cu câteva ore mai târziu, când sora sa o 
mânjise cu nămol... Cine era, așadar, femeia care-l implora în 
acele clipe: o criminală, o vrăjitoare pricepută în descântece 
tessaliene sau doar o mică șerpoaică lascivă, gata să-i subjuge 
pe cei din jur prin forţa voinţei sale desfrânate? 

Două surori gemene, gândea el, cu aceeași înfățișare, dar 
incredibil de diferite: una, credincioasă, cinstită, îndrăgostită 
sincer; cealaltă cinică, nerușinată, dornică să se bucure de viaţă 
fără scrupule și fără regrete. De ce oare trebuia să fie atât de 
puternic atras de cea de-a doua, în timp ce prima îl lăsase 
indiferent? Poate că era o vrăjitoare, capabilă să-l ţină legat de 
ea, contrar oricărei logici, prin vrăji necunoscute! 

„Da, este Circe renăscută”, își spunea senatorul, fără să fie 
total convins. Geamăna bună și cea rea; tot albul într-o parte și 
tot negrul în cealaltă parte. Patricianul ezita să recunoască: știa 
că graniţa dintre anchetator și victima sa se dovedește a fi, 
câteodată, destul de șubredă, iar anchetatorii de azi nu sunt, 
deseori, decât victimele de ieri... Pe neașteptate, își aduse 
aminte de păpușa străpunsă cu acul: operă a unei minţi 
întunecate, perfide, în stare să dorească mereu să facă rău. 
Pregătirea perfectă a acelui fetiș, cu păr veritabil și cu frunze de 
dafin și de mărar, lua destul de mult timp. Ce motiv ar fi putut 
avea falsa Camilla să atenteze la viaţa surorii șale, cu mult timp 
înainte ca aceasta să-i amenințe viitorul? Dar atunci... 

Aurelius își aminti de mirosul de dafin din teaca goală pentru 
păstrat sulurile de papirus. 

— Sora ta ţi-a dat vreodată o șuviţă din părul său? întrebă el, 
sec. 


187 


— Nu, eu i-am dat una, cu puţin timp înainte de a mă căsători. 
Îmi amintesc că a pus-o în mijlocul unui sul de papirus cu 
versurile poetei sale preferate, recunoscu fata cu o expresie mai 
destinsă pe care patricianul se făcu că n-o observă. 

Aurelius revăzu cu ochii minţii păpușa de ceară cu acul înfipt 
în inimă și numele victimei acestei vrăji: Lucilla. În realitate, 
însă, acest nume aparținea femeii care se afla acum în faţa sa: 
dacă ea era aceea care chema spiritele, ar fi riscat să graveze 
pe păpușă adevăratul său nume, cu riscul ca deochiul să se 
întoarcă împotriva ei? Ritualul necromant nu putea să fi fost 
îndeplinit decât de una dintre surori și teaca aceea de stofă 
care-i aparținuse moartei mirosea a dafin... Patricianul își aminti 
ceea ce îi spusese Loris privitor la caracterul vechii sale 
stăpâne, Camilla: „/nvidia era cel mai mare defect al ei”. 

Da, invidia, dar și teama. O tânără timidă, retrasă, iubește cu 
disperare un bărbat și-și dă seama că acesta este atras de alta, 
identică ei în toate privinţele, dar impetuoasă și cinică. Cum s-o 
împiedice să i-l ia pe acest om, chiar și numai ca să-și satisfacă 
un capriciu de moment? Și iat-o pe modesta, rușinoasa fată 
cosând fustița din frunze de dafin, scriind în ceară numele - cel 
adevărat - al posibilei sale rivale, înfigând cu putere un ac lung 
în inima păpușii și cerând ajutorul întunecaţilor zei ai Erebului. 
Dar zeii, nepăsători la ceea ce li se întâmplă oamenilor, au 
memorie scurtă: uitând de schimbul făcut între cele două fete, 
în loc s-o împingă în bezna Tartarului pe adevărata Lucilla, au 
aruncat-o pe cea falsă, chiar pe vrăjitoarea care, atât de 
imprudentă, îi chemase în ajutor... 

Aurelius se gândi la femeia care stătea în preajma sa în 
așteptarea unei decizii, conștientă că un cuvânt de-al său ar fi 
însemnat pentru ea salvarea sau moartea: mincinoasă, 
intrigantă, perfidă, desigur, dar nu atât de rea încât să devină o 
adeptă a fantomelor Hadesului. Poate că, atunci, mâinile sale 
care se pricepeau atât de bine să mângâie, nu erau în stare să 
și ucidă... 

Patricianul se feri s-o privească: nu-și putea permite să 
greșească încă o dată, o făcuse deja de prea multe ori! 

— Așadar, mă crezi? întrebă ea cu o voce stinsă. 

— N-am spus asta, îi replică, aspru, patricianul. 

— În dimineaţa aceea, n-am văzut-o în viaţă, îţi jur, spuse ea 
din nou. 


188 


Dacă era adevărat, crima fusese comisă, probabil, între 
apariţia zorilor - când sărmana fată vorbise cu Panaetios, 
provocând mânia logodnicului ei - și năvala școlarilor în casă: 
într-adevăr, începând din acel moment, niciunul dintre suspecți 
nu mai rămăsese singur. Atât Octavius, cât și efesianul ar fi avut 
posibilitatea să meargă la ea în baie înainte ca fata să se încuie 
înăuntru, după cum obișnuia, și s-o sufoce rapid cu perna, 
întorcându-se imediat printre elevi. Dar care dintre cei doi 
fusese? Panaetios respins din nou de cea pe care o credea 
Lucilla sau Octavius, speriat de eventualitatea izbucnirii unui 
scandal? 

Aurelius închise ochii și se strădui să-și amintească scena: 
copiii care sărbătoreau, puștiul care căzuse peste el din înaltul 
bustului lui Homer, Manlius care ieșea pe coridor cu mâinile 
pline de prăjituri. Băile erau chiar lângă bucătărie, se gândi el, și 
dacă băieţelul ar fi văzut pe cineva ieșind de furiș de acolo, cu 
siguranţă s-ar fi ascuns ca să nu fie prins cu prăjiturile șterpelite. 
Poate că atunci l-ar fi văzut pe asasin... Trebuia să-l găsească 
imediat pe băiat, nu era nicio clipă de pierdut. 

Țâșni în goană spre ușă. Fără s-o învrednicească nici măcar 
cu o privire pe femeie, ieși din încăpere. 

— Așteaptă! strigă ea și, ajungându-l din urmă, se lipi de 
spatele lui, încolăcindu-și braţele în jurul pieptului. 

— Ce mai vrei? șuieră Aurelius, devenind imediat ţeapăn. 

— Dacă ai descoperi că nu eu am omorât-o, tot ai mai cere 
exhumarea corpului? Oh, nu face asta, te rog, ar trebui să 
divorțez de Corvinus! 

— Iși place atât de mult maimuţoiul ăla? o întrebă sec 
patricianul. 

— Este un soț bun, îmi face toate voile și are încredere în 
mine... 

— Săracul de el! îl compătimi senatorul, clătinând din cap. 

— Nu mă da de gol, Aurelius, voi face tot ce vrei! strigă în 
urma lui femeia și, când îl văzu îndepărtându-se fără să-i spună 
nicio vorbă, începu să plângă în hohote, mai mult de furie, decât 
de durere. 

Atunci, patricianul, gata să treacă pragul, se întoarse brusc și 
o avertiză cu un zâmbet batjocoritor: 

— Fii atentă la asemenea promisiuni negândite: s-ar putea să- 
ţi cer să le și respecţi! 


189 


Lectiile se terminaseră și școlarii, în sfârșit liberi după ceasuri 
întregi în care fuseseră nevoiţi să stea nemișcaţi, se răspândeau 
pe sub porticuri, unii în căutarea sclavului care urma să-i 
însoțească până acasă, alţii o porneau direct spre casă; câte 
unul, dintr-o familie mai înstărită, sărea chiar într-o litieră, 
privindu-și cu mândrie, dar și cu invidie colegii care mergeau pe 
jos și se fugăreau voioși sub privirea îngăduitoare a pedagogilor. 

Aurelius, oprit sub coloanele templului lui Apollo Medicul, 
privea cu mare atenţie piaţeta din faţa teatrului lui Marcellus, 
invadată de larma hoardelor vesele de copii. Dar, oricât de atent 
privea, nu reușea să-l vadă pe Manlius: poate că plecase sau 
poate că îl scăpase din vedere în îmbulzeala aceea. Trebuia să 
întrebe de el pe cineva din școală; nu putea, desigur să meargă 
să-l caute în Suburra pentru că risca să dea nas în nas cu 
furiosul Torquatus! Așa că, după ce cobori în grabă treptele 
templului, întrebă pe un învăţător care trecea pe acolo. 

— Habar n-am! Eu sunt un prost care nu cunoaște nici măcar 
Eneida! îl repezi bătrânul și Aurelius îl recunoscu, stânjenit, pe 
grămăticul pe care-l corectase atunci când fusese pentru prima 
oară acolo... 

Lăsând în urmă teatrul, patricianul ajunse la porticurile 
Octaviei și, de aici, la prăvăliile care fuseseră transformate în 
săli de clasă: cea în care învăța Manlius era prima la dreapta. 
Intrarea era îngustă, iar scara din lemn era plină de gunoaie pe 
care un servitor căuta să le strângă cât putea de bine: și 
Octavius, își aminti, începuse tot astfel, adunând gunoaiele... 

De la etaj se auzeau zgomote ciudate, fluierături și plesnituri 
repetate, ca și cum ceva despica aerul la intervale regulate. 
Aurelius privi pe furiș și-l văzu pe profesorul Tertullius care își 
satisfăcea instinctul sadic antrenându-se în folosirea ferul/ei pe o 
mantie făcută sul, ca să se poată servi de ea cu cea mai mare 
eficacitate pe spinarea vreunui băiat atât de imprudent încât să 
nu-l asculte. 

— Cine mai este acolo? Gata, școala s-a închis! strigă 
profesorul cu un glas aspru, dar o privire rapidă asupra 
senatorului Publius Aurelius Statius, cu laticalava sa și cu 
cizmuliţele curiale, fu suficientă ca tonul să se moaie. 


— Cu ce te pot ajuta, nobile senator? întrebă el cu o voce 
miroasă, ascunzând cravașa la adăpostul spatelui atât de 
flexibil, deja frânt într-o plecăciune adâncă. 

— İl căutam pe nepotul meu, Manlius, spuse el la întâmplare, 
amintindu-și de loviturile pe care nemilosul dascăl i le trăgea de 
obicei băiatului: probabil că, de acum înainte, Tertullius avea să 
gândească de două ori înainte de a-l mai pocni pe protejatul 
său... 

— Oh, băieţașul acela drăguţ! Un tânăr excepţional, nobile 
senator, de-a dreptul promiţător... Sigur, câteodată cam 
indisciplinat, dar vioiciunea, știm cu toţii, înseamnă o inteligenţă 
deosebită, declară servilul profesor cu slugărnicie ipocrită. De ce 
nu mi-ai spus că este o rudă de-a ta? L-aș fi avut în vedere într- 
un mod mai special! 

— Unde este? i-o reteză patricianul. 

— Nu știu, nobile senator. Era pe aici, vorbea cu Panaetios 
acum câteva clipe, răspunse Tertullius. 

Aurelius tresări: Panaetios, cel care o văzuse ultimul pe falsa 
Lucilla; Panaetios care fusese profesorul lui Aelius și-i cunoștea 
scrisul... Dacă efesianul își dăduse seama că fusese văzut în 
dimineaţa aceea pe coridor, Manlius era pierdut! 

Patricianul nu pierdu nici măcar o clipă, repezindu-se pe scări 
în asemenea grabă încât îl izbi în plin pe Octavius care tocmai 
atunci urca. 

— Ce faci aici, nobile senator? îl salută prietenos tânărul. 

— Ajută-mă, repede, Panaetios l-a luat cu el pe Manlius! Cu 
siguranţă, copilul l-a recunoscut pe când ieșea din baie, îndată 
după ce o ucisese pe Lucilla: trebuie să-l oprim, înainte să-l 
ucidă și pe băiat! 

— Pe toţi zeii, n-o să-l lăsăm să facă așa ceva! strigă Octavius. 

— Hai, ia-o spre Capitoliu, iar eu pornesc spre Tibru. Nu pot să 
fie prea departe, cu Manlius care șchiopătează; poate că reușim 
să-i prindem din urmă! 

Aurelius fu imediat în stradă, dar, ajuns sub bolțile teatrului lui 
Marcellus, acolo unde lumea forfotea la orice oră, fu nevoit să-și 
încetinească alergarea. In cele din urmă, făcându-și loc cu 
coatele, reuși să ajungă pe Vicus lugarius, și parcurse toată 
strada până la stânca de pe Capitoliu, privind atent toate 
persoanele pe lângă care trecea. In scurt timp ajunse la Stânca 
Tarpeiană, la picioarele scării monumentale a celor O Sută de 


191 


Trepte și începu s-o urce cu sărituri lungi, în speranţa că îi va 
vedea de sus pe cei doi care se îndepărtau. 

Pe străduța de la poalele Stâncii, câţiva elevi întârziaţi se 
grăbeau către casă, către baia fierbinte, supa aburindă și patul 
lor comod: niciunul dintre ei nu era, însă, micul Manlius, al cărui 
mers chinuit era ușor de recunoscut de departe. Patricianul urcă 
și mai sus, stăpânindu-și nerăbdarea; ajunsese acum aproape 
de vârful dealului, lângă templul Capitolin, inima sacră a Romei, 
ale cărui ţigle aurii străluceau în mijlocul copacilor. 

Cu un ultim efort ajunse asudat tot în vârful colinei, acolo 
unde scara se întâlnea cu Sacra Via pe care trecea de obicei 
alaiul triumfal al generalilor învingători. Se opri brusc, lăsând să- 
i scape o exclamaţie de dezamăgire: din locul acela, strada de 
dedesubt, ascunsă în spatele vegetației dese, nu se mai vedea. 
Atunci, lăsă în urmă templul și alergă din nou către marginea 
colinei, pe buza prăpastiei de unde erau aruncaţi trădătorii de 
patrie, de când lacoma Tarpeia încercase să vândă dușmanilor 
orașul. La picioarele lui se întindeau tufe dese de mărăcini și 
copăcei sfrijiţi pe care nimeni nu se ostenea să-i îngrijească, 
apoi o mare de acoperișuri, printre care se înălța acela foarte 
neted al templului închinat lui Apollo și, mai în jos, imensul 
hemiciclu al teatrului. In depărtare se zărea Tibrul. 

Rușinat de insucces, cu sufletul plin de sentimente 
contradictorii, Aurelius se rezemă de zidul scund care-l 
despărțea de prăpastie și, cu capul plecat, se gândea la 
zădărnicia acestei curse nebunești. Privirea sa, obișnuită cu 
lectura asiduă, căzu pe pietrele din jur și, fără să vrea, citi 
inscripţiile zgâriate pe tencuiala scorojită pe alocuri: mesaje de 
iubire, propagandă politică, desene obscene. 

Mintea patricianului, concentrată asupra salvării lui Manlius, 
înregistra cu o involuntară și absurdă precizie tarifele 
prostituatelor și apelurile la zei, până și un comentariu despre 
cel care ţinea cârciuma din apropiere: „Sabinus vendit aquam 
sed bibet merum”, Sabinus vinde apă, dar el bea vin curat. O 
mână, poate chiar a celui vizat sau a unui client mulțumit, 
ștersese cu o piatră ascuţită bună parte din literele de la mijloc, 
astfel că acum inscripţia avea o cu totul altă semnificaţie: 
„Sabinus vendit merum”, Sabinus vinde vin curat. 


192 


Aurelius simţi un fior de gheaţă pe șira spinării și ridică ochii 
ca să privească Tibrul. Apoi, înăbușindu-și un strigăt, porni ca un 
nebun în jos, pe scări, în direcţia râului. 

e 

După ce coborî în fugă scările Gemoniae, patricianul ajunse 
din nou la piațeta din fața teatrului lui Marcellus, unde mulțimea 
începuse să se mai rărească. 

— Senatorule Statius! se auzi el strigat pe un ton 
amenințător. Fără a lua în seamă acel strigăt, își continuă 
drumul înspre Forum Boarium și templul lui Hercule. Ajungând la 
Porta Flumentana, aproape că se ciocni, în plină alergare, de un 
grup de femei venite să se roage în templul Vestei. Făcându-se 
că nu aude strigătele de protest ale matroanelor, senatorul le 
dădu în lături cu un gest hotărât și porni către râu, dezbrăcându- 
și din fugă mantia pentru a putea alerga mai repede. Tinea 
neapărat să-l găsească pe Manlius și pentru asta era hotărât să 
întoarcă pe dos toată Roma: băiatul era în pericol de moarte și 
tocmai din cauza naivităţii sale! 

La încrucișarea cu podul Emilius, circulaţia se mai rărise. 
Toată lumea intrase deja prin termele publice, pentru baia de 
după-amiază; doar două cărucioare pline cu lemne și o litieră de 
lux se mai vedeau înaintând printre puţinii trecători întârziați. 
Aurelius se rezemă istovit de balustrada podului. Era în 
totalitate vina îngâmfării sale nelimitate, își spunea: blestemata 
sa manie de a-și vâri nasul în treburile altora și certitudinea 
idioată că va reuși întotdeauna să se descurce... acum, cel care 
plătea pentru greșelile sale avea să fie un băieţel nevinovat pe 
care el însuși îl băgase în bucluc... 

În clipa aceea îi zări, pe adult și pe copil, pe podul Fabricius, 
chiar în faţa sa, la nici măcar o jumătate de milă depărtare. 

Băiatul era liniștit, susținut de mâinile în care se încredea 
orbește și bărbatul îi făcea niște semne, arătând în jos, către 
apele tulburi ale Tibrului. La un moment dat, mica siluetă se 
desprinse de balustradă, dezechilibrându-se: acum era ţinut 
deasupra golului de dedesubt doar de mâinile bărbatului. 
Instinctiv, patricianul întinse braţele în faţă, încercând să 
împiedice o catastrofă; dar între el și asasin era râul... 

— Nu! strigă din răsputeri Aurelius, când îl văzu pe copil 
zbătându-se timp de o clipă care i se păru nesfârșită. Îndată 
după aceea, trupușorul băiatului căzu în apele Tibrului, în timp 


193 


ce bărbatul o lua la fugă către insula Tiberina fără a întoarce 
capul. 

Aurelius nu mai stătu pe gânduri. Dacă ar fi raţionat măcar o 
clipă, și-ar fi dat seama că nici măcar un înotător încercat ca el 
nu putea izbuti ceea ce-și pusese el în gând. Inainte chiar de a 
se hotărî, patricianul se căţărase pe balustrada podului Emilius 
cu toată atenţia concentrată asupra unui singur punct: pata 
neagră a chicii lui Manlius pe care curentul o aducea înspre el. 

— Nebunul ăla se aruncă în apă! urlă o femeie de pe stradă, 
dar Aurelius sărise deja în gol. Atinse apa nu departe de 
sărmanul corp care acum nu mai făcea nicio mișcare și pe care 
creșterea apelor din toamna aceea îl făcea să se răsucească în 
vârtejuri ca o morișcă înnebunită; cu mișcări puternice ale 
braţelor porni înot înspre el. De două ori reuși să-l prindă și de 
două ori curentul furios i-l smulse din strânsoare. Convins de- 
acum că nu va fi în stare să biruie apele, se rugă disperat: „Mare 
Mamă a Zeilor!” și chiar atunci, fără să-i vină a crede, își dădu 
seama că reușise să înconjoare cu un braţ gâtul lui Manlius. 

Ajunse cu greutate la mal purtând cu grijă preţioasa povară, 
își recăpătă răsuflarea, istovit, simțind că plămânii erau pe cale 
să-i explodeze. Deschise ochii, în timp ce, pe podul Fabricius, se 
vedeau doi oameni încleștaţi într-o luptă înverșunată corp la 
corp. Nu le dădu nicio atenţie: se aplecă asupra copilul fără 
viaţă, căută să simtă măcar o adiere dinspre gura lui. Totul fu 
zadarnic, Manlius nu mai respira. 

Refuzând să capituleze, Aurelius îl ridică în braţe și începu să-l 
târască pe nisip, ţinându-i picioarele ridicate. Când, în sfârșit, 
văzu un șuvoi de apă ţâșnind dintre buzele vinete ale băiatului, 
începu să-l scuture cu și mai multă putere, bătându-l pe spate, 
scuturându-l puternic, încercând chiar să-i sufle cu gura aer în 
plămâni. Băiatul tuși abia auzit, apoi din nou și încă de câteva 
ori, răsuflă cu greu și din gură îi ieși un alt șuvoi de apă 
murdară... 

— Curaj, Manlius, curaj, ai scăpat! îl încurajă strigând 
patricianul, în timp ce copilul încerca cu greu să-și recapete 
răsuflarea normală. Încetul cu încetul, respiraţia deveni regulată 
și, în cele din urmă, băiatul, sleit de puteri, se lăsă jos din nou, 
leșinat, dar viu. Atunci, Aurelius începu să râdă: un râs de 
nebun, isteric, strident, scos din minţi de fericire. Abia în clipele 
acelea își aminti de asasin. 


194 


Purtând pe brațe copilul leșinat, dar în viață, urcă pe mal, cu 
privirea încețoșată, cu tunica udă leoarcă, căutându-i cu privirea 
pe cei doi bărbaţi care se luptau încă pe pod, masiv și greoi 
unul, celălalt subţirel și sprinten. Puţine îndoieli planau asupra 
celui care avea să învingă într-o asemenea luptă; cu toate 
acestea, calităţile și antrenamentul nu sunt suficiente și, în luptă 
ca și în viaţă, încrederea exagerată în propriile forțe poate fi 
fatală: deodată, luptătorul care părea mai bun se aruncă cu prea 
mare forță asupra adversarului său, ca să încheie lupta, dar 
acesta se dădu, pe neașteptate, în lături. Luat prin surprindere, 
primul nu-și mai putu încetini elanul cu care se aruncase înainte; 
așa încât, în timp ce ţinta sa se lăsa să cadă la pământ, se lovi 
fulgerător de balustrada podului, se răsturnă peste ea și căzu în 
gol. 

Privind printre pleoape, cu apa șiroindu-i prin păr, Aurelius îl 
văzu căzând și-i auzi urletul întretăiat: mai mult de uimire, decât 
de spaimă. În clipa următoare, corpul dispărea în valurile 
învolburate ale Tibrului. 

Patricianul porni în grabă spre podul Fabricius, purtând cu 
greu în braţe copilul leșinat. Ajunsese deja la capătul podului 
când bărbatul, purtând pe tot corpul urmele luptei abia 
încheiate, îi ieși în întâmpinare cu ochii deschiși larg într-o mută, 
îngrijorată, întrebare. 

— Fiul tău trăiește, Torquatus, spuse Aurelius, dându-i băiatul 
în braţe. După aceea se întoarse să privească în jos, în apele 
râului, acolo unde dispăruse Octavius. 


XXIII 


A cincea zi înainte de 
Calendele lui decembrie 


— Octavius! Este ultimul la care m-aș fi putut gândi! declară, 
uluită, Pomponia, ridicându-se de pe patul larg din triclinium. 

— Dar de ce? replică Aurelius. Era singurul care avea ceva de 
câștigat din cele două omoruri și avusese o discuţie cu Lucilla 
chiar în dimineaţa în care a murit: în mod sigur, fata i-a spus să 
vină mai târziu la ea în baie și acolo l-a ameninţat că va 
declanșa scandalul care-l va distruge pe el, pe tatăl adoptiv și, 
mai ales, viitorul școlii. Am pierdut din vedere realitatea din 
cauza unor amănunte care nu aveau nicio legătură cu crima: 
scrisorile, amuletele magice, înșelătoria bancară... 

„Și schimbul dintre cele două gemene”, adăugă în sinea lui. 

— Nu înțeleg, Aurelius. Chiar Octavius a fost acela care te-a 
rugat să continui ancheta! 

— Sigur, cu atât mai mult cu cât își dăduse seama că, oricum, 
eu tot voi merge înainte. Știa că servitorii îl auziseră pe când 
discuta aprins cu Arrianus în seara din ajun, așa că a venit 
repede să-mi spună aceasta, înainte de a afla de acest moment 
de la altcineva. In plus, făcându-mă să-mi concentrez atenţia 
asupra otrăvii introduse în amfora cu vin, lărgea cercul 
suspecților, incluzându-i pe toţi aceia care intraseră în casă în 
ultimele zile. 

— Vrei să spui că în urcior nu era otravă? 

— Ba da, dar a fost introdusă pe îndelete în dimineaţa de 
după crimă, astfel încât să mă facă să cred că acela care a 
atentat la viața lui Arrianus era o persoană din exterior. Pentru 
aceasta, Octavius avea nevoie de ajutorul meu: gărzilor le-ar fi 
putut scăpa unele mici detalii, în timp ce el conta pe faptul că 
eu voi descoperi dopul perforat, folosind aceasta pentru a-l 
scoate pe el din cauză. În seara aceea, rectorul probabil că i-a 
dat de înțeles lui Octavius că știa adevărul și, atunci, el s-a 
hotărât să-l ucidă chiar acolo, turnându-i doza de otravă direct 
în cupă. Într-adevăr, nu exista decât cuvântul lui în privinţa 


196 


faptului că profesorul alesese acea amforă la întâmplare dintre 
multe altele aflate în cămară. A doua zi, când ușa a fost forțată 
de servitori, s-a servit de carafa cu apă, jucând perfect rolul 
unuia care se teme că putea să fi fost și el otrăvit... Prin 
mișcarea aceea inteligentă făcea dovada că, nu știa unde putea 
fi otrava și, dacă la aceasta adăugăm că noi toți eram convinși 
că nu se putea ca el să fi scris a treia scrisoare... 

— Asta chiar îmi scapă, dragul meu. Tu ai susţinut 
întotdeauna că autorul acelui mesaj trebuia să fie neapărat 
asasinul, dar știm sigur că Octavius nu cunoștea scrisul lui 
Aelius... 

— Citește cu atenţie textul, Pomponia: „Acum și Arrianus a 
murit”. Nu există niciun singur cuvânt din scrisoarea aceasta 
care să nu se afle și în celelalte două! 

— Vrei să spui că Octavius nu a făcut altceva decât să copieze 
primele două mesaje scrise de Nicolaus, acela pe care 
profesorul abia i le arătase? 

— Exact. Mi-am dat seama de asta pe neașteptate, citind pe 
un zid inscripţia referitoare la cârciumarul acela căruia îi fusese 
suficient să șteargă câteva cuvinte ca să dea frazei un cu totul 
alt înțeles. Octavius a făcut același lucru, copiind din scrisorile 
precedente frazele care-i trebuiau ca să compună ultimul mesaj; 
printre altele, probabil că l-a pregătit cu destul de mul timp 
înainte de seara aceea, ceea ce demonstrează fără nicio urmă 
de îndoială că plănuise mai demult să-l ucidă pe protectorul său 
dacă acesta făcea ceva care i-ar fi putut pune situația în pericol. 

— Atunci de ce Panaetios vorbea la școală cu Manlius? 

— Îl lăuda pentru progresele pe care le făcuse. Când te 
gândești că eu am fost cel care i-am spus asasinului că s-ar 
putea ca băiatul să-l fi văzut pe când ieșea din baie! Octavius 
știa foarte bine în ce direcţie o luase Manlius și m-a trimis pe 
mine în cu totul altă parte, sperând că-l va ajunge el primul. 
Micuţul avea încredere în el și i-a confirmat că este un martor 
periculos care trebuia eliminat fără întârziere. Greșeala mea era 
să-l coste viaţa! 

— Din fericire ai reușit să ajungi la timp și ai făcut pace și cu 
telalul acela orgolios. 

— N-a fost ușor să-l dau pe brazdă. Se luase după niște 
zvonuri și era convins că eu îi mânjisem cu noroi reputaţia 
răposatei lui soții și mă urmărea peste tot ca să se răzbune. 


197 


Acum are atâta încredere în mine, încât a acceptat un împrumut 
pentru a porni o afacere cu alţi doi oameni cumsecade. 

— E drept, cum s-ar mai putea îndoi de o persoană care și-a 
riscat viaţa ca să-i salveze copilul? Este trist, oricum, că niște 
cetățeni romani liberi ca Torquatus sau Macedonius sunt nevoiți 
să sufere de foame sau chiar să se vândă ca sclavi. Apropo... în 
loc să fac pomeni la un templu în amintirea Lucillei, m-am 
gândit să înfiinţez un fond pentru educaţia copilelor sărace. 

— Bravo, Pomponia! o lăudă patricianul. 

— O să-l orientez către fete talentate la matematică, așa cum 
era sărmana mea Lucilla. Aurelius nu obiectă: se hotărâse să 
țină doar pentru el povestea înlocuirii celor două surori. La ce-ar 
mai fi servit acum să mai scoată la iveală adevărul? Când mă 
gândesc că monstrul acela a ucis-o degeaba! Averea familiei lui 
Arrianus a intrat deja în buzunarele lui Corvinus! remarcă, 
indignată, Pomponia. 

— Pe Octavius nu-l interesau banii, preciză patricianul. El voia 
doar să conducă o școală, indiferent a cui ar fi fost. Dacă totul 
mergea conform planurilor sale, ar fi fost un profesor excelent 
și, poate, un soț bun pentru fiica ta adoptivă. Totuși, era slab și 
impulsiv: în dimineaţa aceea, când Lucilla i-a spus că va anula 
nunta și va provoca un scandal, și-a pierdut complet cumpătul... 

Pomponia clătină din cap, fără să fie prea convinsă: cum era 
să fie un soţ bun criminalul acela? 

— Profesorul avea bănuieli în privinţa lui încă de la început, 
dar, decât să înfrunte un adevăr amar, a preferat să închidă 
ochii și să se refugieze în spatele unor nenumărate indicii false, 
continuă Aurelius. M-a rugat să intervin nutrind o speranţă naivă 
că l-aș putea dezvinovăţi pe Octavius mai întâi în ochii lui și abia 
pe urmă în ai altora. În sufletul lui Arrianus se dădea o luptă 
cumplită: era posibil ca băiatul pe care-l iubea mai presus de 
orice s-o fi ucis pe fiica sa. Când bănuiala era pe cale să se 
adeverească, l-a tras la răspundere pentru ceea ce făcuse... 

— Și Octavius l-a ucis ca să nu-l denunțe! 

— Nu. Cred că Arrianus îl iubea atât de mult, încât era dispus, 
în ciuda tuturor celor întâmplate, să-l ajute să fugă. Octavius, 
însă, nu voia să ducă o viață de fugar sau să se întoarcă în 
munții în care se născuse, în Bruttium; el vedea aproape 
realizarea visului său: o carieră prestigioasă, o școală modernă, 
în care el să fie iubit, apreciat și respectat de sute de tineri... 


198 


Era impulsiv și calculat în același timp, dar, către sfârșit, nervii i- 
au cedat și a ajuns ca un copil lipsit de apărare! 

— Rămâne, totuși, de neînțeles de ce a mânjit cu noroi trupul 
bietei mele Lucilla, se întrebă buna femeie. 

— Acesta va rămâne un mister pentru toţi, Pomponia; 
important este că asasinul și-a primit pedeapsa, îi răspunse 
patricianul, fiind atent să se menţină pe un teren neutru, ca să 
nu provoace curiozitatea nesănătoasă a matroanei. 

— Da, ai dreptate. Acum, însă, am să-ţi dezvălui și eu ceva: îţi 
amintești că, după ce m-ai însărcinat să-i duc mesajul acela 
Camillei, m-ai sfătuit să n-o mai ţin sub observaţie? Aurelius, 
ciuli urechile, alarmat. Mă rog, eu nu te-am ascultat și am stat și 
în continuare cu ochii pe ea! încheie matroana cu un aer de 
triumf. 

Patricianul se crezu pierdut. Dacă Pomponia aflase de vizita 
Camillei la el acasă, în curând avea să afle toată Roma! 

— Are un amant, este lucru sigur! declară matroana. 

— Nu mai spune! făcu Aurelius, cu un aer surprins. 

— L-a întâlnit în noaptea Idelor și probabil că ţinea mult la el 
pentru că sclavele ei mi-au spus că-și petrecuse toată ziua ca să 
se pregătească pentru întâlnirea cu el. 

— Incredibil! exclamă patricianul, măgulit. 

— Am pus la lucru toate iscoadele mele; n-o să am liniște 
până nu aflu cine este bărbatul acela, făgădui femeia. 

— La urma urmelor, s-ar putea să fie vorba despre vreo 
coincidență, Pomponia, lungi vorba Aurelius, înspăimântat de 
ideea că vorbăreaţa sa prietenă ar fi putut ajunge până la el. 
Mai bine povestește-mi ce vești mai ai despre Messalina, o 
întrebă, viclean, încercând să-i abată atenţia de la acel subiect 
atât de periculos pentru el. Apoi, convins că prezentarea 
detaliilor despre coarnele pe care i le punea Messalina 
împăratului aveau să dureze mult timp, porunci să i se aducă o 
carafă cu cervesia şi se întinse pe un divan care înlocuise 
scaunul din Rhodos: la urma urmelor, Nannion chiar îi făcuse un 
serviciu grozav sfărâmând taburetul acela... 

— ... Și îmi pare rău că trebuie să te las astfel, când povestea 
devenise atât de interesantă, își cerea scuze Pomponia, după o 
oră, dar Domitilla mă așteaptă la terme. Ar mai fi ceva: știi 
cumva ce-ar putea însemna „C.M.T. - DOAR DOI ASI"? Azi- 
dimineaţă așa scria pe toate zidurile în jumătate din oraș... 


199 


Aurelius dădu din cap în semn de negaţie, în timp ce 
matroana pleca în grabă. Rămas singur, patricianul făcu baie și-l 
chemă pe bărbier. Apoi, îmbrăcându-se cu alte haine, își 
propuse să lase la o parte amintirile pe care Pomponia i le 
trezise pe neașteptate. Un bărbat, se gândea el, trecut de 
patruzeci de ani, începe să ducă dorul unei femei mature care 
să-și fi potolit pe pielea altuia pofta de nebunii. lrenea iubea 
cărţile, călătoriile, filosofia... venise și pentru el vremea să se 
gândească la o relaţie definitivă. 

Trecu vesel prin vestibul, dar își aduse aminte cu ciudă că le 
dăduse liber nubienilor o zi întreagă: în Vicus Patricius nu prea 
puteai găsi un mijloc public de transport. Atunci, cum va putea 
ajunge pe colina Quirinalului? leșind în stradă, stătu puţin pe loc, 
nehotărât, în mijlocul circulaţiei, până ce auzi în spatele său o 
voce cunoscută. 

— Scăunel, stăpâne? 

Întorcându-se, Aurelius se trezi faţă în faţă cu un Torquatus și 
mai plin de vânătăi care îi oferea, zâmbind îmbietor, un scăunel 
mobil pe care, cu litere mari, meșteșugit desenate, se lăfăia 
inscripţia: „C.M.T. - CASTOR, MACEDONIUS, TORQUATUS - 
TRANSPORTURI ORĂȘENEȘTI. Fără să mai stea pe gânduri, 
patricianul urcă pe fragilul scaun și dădu ordin de plecare. 

Anunţată de un servitor, lrenea îl aștepta. Părea veselă și 
Aurelius se bucură că alesese momentul potrivit pentru a-i face 
propunerea la care se gândea. 

— Ai aflat noutatea? îi comunică femeia, entuziasmată. 
Preluăm școala! 

Pluralul acela sună strident, aproape ostil, în urechea atentă a 
patricianului. 

— Tu și mai cine? întrebă el, prudent. 

— Panaetios, desigur. De la o vreme suntem împreună... 

Aurelius zâmbi imperturbabil, înăbușindu-și dezamăgirea. 

— Am discutat mult timp despre asta și ne-am înțeles să 
punem în aplicare ideile lui Octavius. O fi fost el un asasin, dar, 
ca educator, știa meserie. Și taxa va fi convenabilă pentru toate 
pungile: de acest lucru s-a convins până la urmă și căposul ăla... 

Căpos? Lui Aurelius îi veni inima la loc. Fusese un fraier și 
jumătate, sigur că da! Să-și închipuie el că lrenea... 


200 


— Sunt foarte fericită, să știi! N-aș fi crezut vreodată că voi 
mai face planuri de căsătorie la vârsta mea, spuse femeia, 
râzând cu poftă. 

Pe chipul patricianului apăru o expresie glacială. 

— Spuneai că pentru tine trecuseră vremurile marilor iubiri... 
remarcă el pe un ton rece. 

— Totul s-a petrecut atât de repede, mărturisi ea, ridicând din 
umeri. 

— Înţeleg, îi replică Aurelius care ar fi preferat să nu aibă 
nevoie să înțeleagă nimic. 

— Chiar așa? Un om ca tine, atât de liber, care nu este în 
stare să suporte niște legături permanente... Nu ești tipul de 
bărbat care să te oprești într-un anumit loc, se vede limpede: 
simţi nevoia să alergi mereu, dintr-o ţară în alta, de la o carte la 
alta, de la o femeie la alta. 

Patricianul se feri cu grijă să nege afirmaţiile ei. 

— Oh, Aurelius, îi spuse lunia, mângâindu-l pe faţă cu acea 
blândeţe enervantă a unei profesoare care-l consolează pe 
școlarul lăsat repetent. Vreau să știi cât de frumos a fost să te 
cunosc și să fac dragoste cu tine. Ești atât de atrăgător... 

— Nu suficient pentru ca o femeie să-și dorească să trăiască 
alături de mine, recunoscu patricianul, oarecum ofensat. 

lunia râse din nou. 

— Ești un bărbat de vis și rămâi un vis. O femeie, însă, mai 
are nevoie și de altceva: afecţiune, siguranţă, bucuria de a 
îmbătrâni alături de cineva care are nevoie de ea... Tu, însă, îţi 
ești suficient ţie însuți. 

— Așa este, recunoscu fără niciun chef Aurelius, admirând-o o 
dată în plus pe lrenea pentru felul elegant în care se debarasa 
de el. Atunci, ce-aș putea să spun, dragă prietenă? Vale și să fii 
fericită, și își înghiţi amărăciunea, ieșind din casă cât putu de 
repede. 

Abia trăsese ușa după el, că îl văzu sosind: la fel de slab, dar 
nu atât de încovoiat, ţeapăn și cu aceeași atitudine sobră, dar 
cu o strălucire nouă în priviri, ca și cum ar fi învăţat, în sfârșit, 
să privească și înspre viitor, nu doar înspre trecut. 

— Salve, Panaetios! îl salută Aurelius, așteptându-l în prag. 
Efesianul îl privi insistent, nesigur și puţin alarmat. Prezenţa 
acolo, în faţa ușii lreneii, a acelui om prea răsfăţat de soartă nu 
putea să prevestească decât lucruri neplăcute: cum ar fi putut 


201 


el, supusul, stângaciul, retrasul libert Panaetios să se compare 
cu senatorul Publius Aurelius Statius, bogat, frumos, cult, 
puternic? 

— Gratulor tibi. felicitări! îi spuse Aurelius. Ai obținut ceva ce 
eu nu voi putea avea niciodată; acum, este rândul meu să te 
invidiez! 

Pe chipul posomorât al grămăticului apăru un fulger de 
mândrie și cei doi oameni își strânseră brațul fără să mai spună 
niciun cuvânt, în timp ce patricianul se întreba în sinea sa dacă 
spusese acele cuvinte mărinimoase doar pentru a-l linişti pe 
efesian sau dacă, de data asta, invidia cu adevărat pe cineva: 
nu pe un înalt personaj, pe un filosof faimos și nici măcar pe 
atotputernicul Cezar care, de la înălțimea Palatinului, domina 
lumea, ci pe modestul libert cu care lrenea hotărâse să-și 
împartă viaţa. Îndoiala nu dură decât o clipă. Imediat după 
aceea, cu umerii drepţi și având pe chip obișnuita sa expresie 
puţin batjocoritoare, Aurelius mulțumea destinului îndurător 
care-l ferise să facă o mare prostie și o lua sprințar spre 
eleganta domus a lui Corvinus. 

e 

— Pe Hermes, m-ai păcălit, Aurelius! recunoscu bancherul în 
faţa listelor cu nume și cifre pe care patricianul i le vârâse sub 
nas. 

— Ar trebui să încetezi să-i mai jupoi de sărăntoci, Corvinus. 
De acum înainte, dacă mai vrei să dai bani cu împrumut, o ve 
face cu dobânzi mult mai scăzute: nu mai mult de unu la sută pe 
lună, așa cum prevede legea. Se înţelege că, pentru a nu fi 
reclamat, va trebui să ștergi datoriile lui Macedonius și ale 
celorlalți amărâţi cărora le-ai supt sângele. 

Bătrânul bancher oftă: 

— Fie! În fond, camăta este destul de riscantă. Aduce profit 
mare, este adevărat, dar nu întotdeauna se recuperează banii 
Împrumutați. Din fericire, în ultimii ani am investit și în activități 
cinstite. 

— În ce privește școala, însă, cred că vei fi de acord cu mine 
că ar trebui lăsată pe mâna lui Panaetios și a lreneii. Sunt gata 
s-o finanţez eu însumi dacă va fi nevoie. 

— Ar fi mai bine, nu prea am încredere 
siguranţă, Octavius ar fi condus-o mai bine. 


A 


n ăștia doi: cu 


— Au hotărât să aplice multe dintre metodele lui. Va costa 
puţin și școala va fi deschisă celor mai buni. Niciodată n-au fost 
atâţia oameni ca astăzi, dornici să înveţe... pe de altă parte, pe 
lunia și pe Panaetios nu-i interesează să se îmbogăţească. 

— Bun, dacă nu mai este și altceva... 

— Nu uita trata asta de cinci mii de sesterți, spuse patricianul, 
arătându-i scrisoarea de credit pe care o primise de la 
Pomponia. 

— Zei din cer! exclamă bancherul, uluit. La tine era? 

— Mai am și altceva: îmi datorezi cinci mii de sesterți imediat 
și tot atâţia până la sfârșitul lunii! 

Bătrânul desfășură foaia de papirus și începu să citească 
foarte atent. După aceea, se strâmbă și obiectă, calm. 

— Nu cred că o să reușești să obţii banii aceștia, Statius. Ba 
chiar ai putea arunca documentul ăsta, n-are nicio valoare. 

— Cum nu? se miră patricianul, încruntându-se. Nu-i sigiliul 
tău ăsta? 

— Să spunem că este fals. 

— Doar nu crezi că o să poţi scăpa astfel! La Roma mai sunt și 
legi, și eu am doi martori care te-au văzut semnând! 

— Asta-i adevărat, Statius: Roma are multe legi și se 
străduiește ca ele să fie respectate... dar știm bine că multe 
dintre ele sunt nemiloase și nu sunt niciodată respectate, cu 
excepţia cazurilor în care situaţiile de acest fel intră în atenţia 
unuia dintre acei magistrați zeloși, de modă veche, care vor cu 
orice preţ să ţină în loc progresul. Să luăm la întâmplare una 
dintre legi: Lex lulia de adulteriis, de exemplu. Ipocritul ăla de 
Augustus a promulgat-o ca să mai pună stavilă năravurilor clasei 
senatoriale, fără a prevedea că prima victimă a acestei legi va fi 
chiar fiica sa. Astăzi, nimeni nu mai ţine seamă de o asemenea 
lege, dar eu cunosc un magistrat bătrân care, de când soţia sa a 
fugit cu intendentul, o aplică extrem de riguros. Acum, tu și cu 
mine, Aurelius, suntem oameni de lume, cu o mentalitate 
flexibilă și deschisă; dar ce s-ar întâmpla dacă tu ai fi târât în 
fața tribunalului și ameninţat cu exilul, sub acuzaţia că te-ai 
bucurat de nurii soţiei unui cetățean de vază, coleg de-al tău și 
chiar prieten? 

Senatorul păli. Dacă în clipa aceea, în podeaua camerei de zi 
a lui Corvinus s-ar fi căscat o prăpastie, n-ar fi ezitat să se 


203 


arunce în ea, doar ca să nu mai vadă privirea pătrunzătoare a 
vicleanului bancher. 

— Am și eu doi martori, Aurelius: oameni liberi, fii atent, al 
căror cuvânt nu poate fi pus la îndoială. Au urmărit-o pe femeie 
până la casa ta, văzând-o cum iese după câteva ore și 
înfățișarea ei răvășită spunea totul. Dacă nu-ţi amintești, îţi pot 
reîmprospăta eu memoria: era noaptea ldelor... 

Senatorul tuși de câteva ori, înghițind în sec. 

— Pe Hermes, Corvinus, m-ai tras pe sfoară! recunoscu el, 
stânjenit. 

— Nu-ţi face probleme, nu sunt răzbunător. După ce te-ai 
bucurat de proprietatea mea, mi-ai înapoiat-o fără nicio 
stricăciune; așa că ar fi nedrept să-ți cer vreo despăgubire: o să 
mă mulţumesc să obţin doar plata chiriei, spuse el, trecând 
polita pe sub nasul patricianului și apropiind-o de fitilul lămpii. 

— Dar acolo sunt cinci mii de sesterți! protesta Aurelius. 

— Trebuie să fii de acord că merită... zâmbi bancherul, 
satisfăcut, arzând cu grijă foaia de papirus. Aurelius, resemnat, 
încuviinţă, încercând să-și reţină și el un zâmbet. 

— Apropo, colega, spuse după aceea Corvinus, luându-l 
amical de braţ. Mă tem că s-ar putea să ai necazuri cu 
exclusivitatea aceea asupra schimburilor cu Numidia. N-ai 
destule birouri ca să faci toată treaba de unul singur; ce-ai zice 
dacă ţi-aș da o mână de ajutor? Am mulţi angajaţi acolo. Să 
zicem, vreo două bănci? 

— Aș fi bucuros, mai ales dacă tu ai fi de acord să fac și eu 
același lucru în Spania. Sunt dispus să deschid și eu două sau 
trei agenţii, ca să te ajut. Cu condiţia ca dobânda să fie, 
bineînţeles, cea legală. 

— Bate palma, Publius Aurelius! încheie Corvinus cu un 
zâmbet larg, încheind înţelegerea. Ah, Statius, este o plăcere să 
fac afaceri cu tine și sper că în viitor o să mai avem ocazia să ne 
întâlnim. Din păcate, în săptămânile viitoare voi pleca la 
Tarentum, cu Nicolaus: nu prea este el de încredere, să știi, am 
fost cât pe ce să-l vând, dar, după aceea, am descoperit că știe 
o mică șmecherie cu monedele de aur... Nu-ţi ascund, însă, că 
sunt cam îngrijorat pentru Camilla: o să se plictisească, singură, 
la Roma; chiar așa, de ce nu-i mai faci din când în când câte o 
vizită? Despre cealaltă poliţă o să vorbim la întoarcerea mea... 


204 


„Pește nenorocit!”, se gândi Aurelius, dar în același timp 
parcă auzea vocea Pomponiei. 

— Toată ziua s-a străduit să se facă frumoasă pentru el... și a 
fetei care striga: „O să fac tot ce vrei!” 

Uitând în grabă toate bunele sale intenţii de a fi înțelept, 
patricianul se simţi ispitit: și nu era, de altfel, prea neplăcut să 
se lase dus cât mai mult de nas de mica vrăjitoare; va câștiga, 
mai devreme sau mai târziu! Nu reușise și isteţul Ulisse să scape 
de vrăjile vrăjitoarei Circe și s-o audă, mai târziu, învinsă și 
dezarmată, cum îl imploră să revină în patul ei? Zeii din Olimp 
fuseseră fericiți în ziua aceea, văzându-l pe erou cum își 
recapătă drepturile de bărbat. Dar prințul celor o mie de 
șiretlicuri, vicleanul care răsturna munţii ieșise cu adevărat 
învingător din confruntarea cu puternica vrăjitoare? Așa se 
întreba Aurelius, amintindu-și pe neașteptate că, după douăzeci 
de ani, Telegonos, fiul zămislit chiar în noaptea aceea de 
vrăjitoarea umilită, îi luase viața tatălui său, acel neostoit 
Odisseu pe care nici oamenii, nici zeii nu reușiseră să-l 
îmblânzească. Cu toate acestea, lui Publius Aurelius, ca și 
stăpânului din Itaca, îi plăcea să-și asume câteodată un risc... 

— De ce să așteptăm întoarcerea ta, Corvinus? Putem arunca 
de îndată o privire asupra documentului, pentru a ne convinge 
că nu conţine și vreo altă greșeală, se hotărî el, scoțând dintre 
cutele tunicii cea de-a doua scrisoare de credit. 

„Zece mii de sesterţi pentru o femeie, o adevărată nebunie!” 
își spunea el. „Castor o să mă creadă un tâmpit”. 

— Pe Bachus, ai dreptate, colega: acesta nu este nici pe 
departe sigiliul tău. Chiar că nu-mi explic cum de am putut să 
mă înșel în halul ăsta! exclamă el, râzând. 

Apoi, fără să șovăie, apropie de foc și această foaie, 
rămânând tăcut s-o privească în timp ce ardea. 


APENDICE: | 


O PERLĂ PENTRU 
PUBLIUS AURELIUS STATIUS 


Povestire 


Ischia, anul 798 ab Urbe condita 
(anul 45 după Hristos, iarna) 


Marea vilă de pe promontoriu era cufundată în somn. Sclavi și 
slujnice se retrăseseră de mult timp în camerele lor și nici măcar 
o singură lumină nu se zărea din casele viticultorilor de pe 
povârnișul dealului. 

Pithecusa, deși avea locuri foarte frumoase, nu era prea 
aglomerată nici măcar vara, pentru că puţini romani erau 
dispuși să vină în vilegiatură pe o insulă care fusese deja de 
multe ori bântuită de cutremure; în plină iarnă, de altfel, lipsa 
turiștilor care veneau acolo doar pentru băile termale făcea din 
ea locul ideal pentru a putea beneficia de puţină liniște. 
Aducând cu el o ladă de volume dintre cele mai noi și vrând să 
rămână la Pithecusa până la Calendele lui ianuarie, Publius 
Aurelius se îmbarcase chiar în ziua în care Aelius Corvinus, 
bancher și soţ al fermecătoarei Camilla, se întorsese în Urbs... 

În noaptea aceea, patricianul era atât de absorbit de lectură 
încât nici nu-și mai dădea seama de scurgerea timpului; abia 
când își ridică privirea către lumânare, văzu că patru din cele 
douăsprezece cuie înfipte în ceară pentru a marca trecerea 
orelor, căzuseră deja în farfurioara de dedesubt. 

Atunci, înfășură la loc prețiosul volumen al lui Aristarh din 
Samos, se ridică de la masă și ieși pe terasă. 

Noaptea era rece, dar senină. Privind către răsărit se putea 
zări, dincolo de o ciudată stâncă în formă de ciupercă, farul de 
la Heraclium și, mai departe, un capăt al insulei Prochyta. La 
nord, însă, se deschidea întinderea netedă de apă, în timp ce 


206 


secera lunii părea arcul lui Artemis care-și conducea carul 
argintiu. 

Evident, senatorul Statius nu credea în poveștile cu zei; mai 
mult, chiar în clipele acelea se întreba dacă nu cumva Aristarh 
avea dreptate când susţinea, cu câteva secole înainte, că 
soarele și nu pământul constituia centrul în jurul căruia se 
învârteau toate planetele. Totuși, nu disputele astronomice îl 
preocupau acum. 

Publius Aurelius ajunsese la Pithecusa în căutare de liniște, 
dar pacea mult dorită durase doar o dimineaţă, pentru că 
locuitorii micului port  Heraclium, stârniți de importanța 
oaspetelui, începuseră să se îmbulzească în fiecare zi la ușa 
vilei, astfel încât arca lui Aurelius era doldora de cereri, la fel ca 
aceea de la Roma, din domus de pe colina Viminal. 

Pe măsura faimei oaspetelui se înmulțiseră și furturile: nu 
numai  cerșetori și vagabonzi dădeau târcoale zidurilor 
împrejmuitoare, ci, doar cu câteva zile în urmă, fuseseră găsite, 
la capătul promontoriului corpurile zdrobite a doi băieți foarte 
tineri, cu pupilele dilatate și cu membrele rupte în urma izbirii 
de pământ. Era vorba, mai mult ca sigur, de niște borfași veniţi 
cu barca până în dreptul locuinței patricianului și, mai târziu, 
prăvăliţi de pe stânci în timp ce încercau să pătrundă în casă. 

De atunci, trei vlăjgani înarmaţi păzeau în fiecare noapte 
împotriva posibilelor acostări la țărm, singura cale de acces 
către vila stăpânului din momentul în care ușa de la intrare era 
zăvorâtă pe dinăuntru... Și totuși, senatorul nu se simţea în 
siguranţă: pe un magistrat de rangul său, pumnalul și otrava îl 
puteau pândi de oriunde și în orice moment, așa că trebuia să 
se afle mereu în stare de alarmă. 

Bunăoară, chiar când voia să intre în casă, Aurelius auzi un 
foșnet suspect și se ascunse în umbră ca să vadă ce se petrecea 
pe țărm. Nu se înșelase: cineva care reușise să înșele vigilenta 
paznicilor urca pe stânci exact sub el, agil și tăcut ca o pisică. 

Patricianului nici prin gând nu-i trecu să dea alarma; gustul 
pentru mister și aventură îl făcură să observe el însuși silueta 
întunecată care urca mereu pe stâncile abrupte, în lumina slabă 
a lunii, până în dreptul aripii de apus a casei, după care, cuo 
săritură, pătrunse pe verandă. 

Cu pași iuți, Aurelius se strecură pe lângă zid și aşteptă ca 
intrusul să pătrundă pe furiș în casa cufundată în tăcere. 


207 


Îl urmă pe sub portic, în hol și în camera de zi, apoi de-a 
lungul coridoarelor, așteptând să-l surprindă asupra faptului 
când ar fi încercat să fure ceva. Dar necunoscutul străbătu 
întreaga vilă, fără să ia în seamă preţioasele bibelouri care 
împodobeau camerele, merse drept către balconul dinspre apus 
și se urcă pe balustradă, ca și cum ar fi avut de gând să coboare 
din nou pe țărm. 

Acela fu momentul în care Aurelius țâșni din umbră, apucând 
picioarele hoţului înainte ca acesta să sară. Îndată după aceea, 
cu o mișcare fulgerătoare, trecu în spatele lui și-i răsuci un braţ. 
Auzi un strigăt înăbușit, dar nu slăbi strânsoarea, împingându-și 
prizonierul către un sfeșnic mare din bronz. 

Când  patricianul ridică puţin fitilul lămpii, în lumina 
tremurătoare a lămpii apăru un corp ghemuit în faţă, datorită 
durerii din braţul răsucit într-o poziţie nefirească. De sub tunica 
udă apăreau două pulpe frumos alcătuite care se zbăteau în gol, 
încercând zadarnic să-l lovească pe patrician în fluierele 
picioarelor. Pierzându-și răbdarea, Aurelius dădu într-o parte 
hainele care acopereau capul prizonierului și, apucând zdravăn 
cu degetele o șuviţă de păr, îi ridică faţa către lumină. 

— Pe toţi zeii, o femeie! exclamă el, slăbind strânsoarea. Ea 
se smuci înapoi și alergă sprintenă către balustradă. 

— Ei, fără glume! îi puse în vedere patricianul, tăindu-i calea. 
În casă sunt zeci de sclavi gata să intervină la un semn de-al 
meu! o ameninţă el, târând-o în bibliotecă. Apoi, după ce încuie 
ușa cu cheia, îi dădu drumul și mai aprinse o lampă ca s-o poată 
privi mai bine. 

Era o fată tânără, cam de douăzeci de ani, de condiţie 
neîndoielnic umilă: cu umerii curbați într-o atitudine gata mereu 
de apărare, era cam urâţică, iar sub fruntea pe care se lipiseră 
șuvițele de păr ud apărea o pereche de sprâncene groase și 
negre, atât de dese încât se uneau, formând o singură linie bine 
desenată deasupra rădăcinii nasului acvilin. Ochii negri îl 
priveau cu o furie mocnită, în timp ce gura voluntară era 
întredeschisă și lăsa să se zărească un șir de dinţi albi și 
regulaţi. Trupul puternic se fălea cu niște sâni cam prea mari 
față de înălțimea fetei, scoși în evidenţă de tunica udă care se 
lipise de trunchi. Tremura din cap până în picioare. 

— Ce cauţi aici, la ora asta din noapte? întrebă Aurelius, 
încercând să-și ia o expresie cât mai autoritară. Trebuie să fii 


208 


vreo hoaţă de doi bani, destul de îndemânatică la înot, care se 
descurcă din furtișaguri prin casele nelocuite! 

— Eu nu fur nimic! protestă ea, cu un aer jignit. 

— Și atunci ce căutai în casa mea? o întrebă senatorul, 
reflectând în grabă. Poate că femeia spunea adevărul: în fond, 
nici măcar nu se oprise în faţa atâtor obiecte de preţ pe care ar 
fi putut să le fure și să le vândă apoi la tăinuitorii de pe coastă... 

Văzând că prizoniera se încăpăţâna să tacă în continuare, 
patricianul hotărî să ia măsuri mai radicale. 

— N-am timp de pierdut, fato, o să explici totul paznicilor, și 
luă în mână clopoțelul ca să cheme sclavii. Până atunci, şterge- 
te, din hainele tale se scurge apă sărată pe marmura mea de 
Numidia! 

— N-am făcut nimic rău! îl contrazise fata, cu un aer ofensat. 

— Crezi că ai voie să intri noaptea în locuinţa unui magistrat 
de vază și să colinzi pe furiș coridoarele din casa sa? Cred că 
judecătorul va avea o cu totul altă părere, îi replică posac 
senatorul. 

— Nu mă trimite la tribunal, te rog! se rugă ea. 

Aurelius o privi mai atent și-i scăpă un surâs amuzat: fata 
aceea părea să fie curajoasă... 

— Preferi să rezolvăm mica noastră problemă așa cum fac 
țăranii când se trezesc cu un hoţ în curte? rânji el, sarcastic. De 
secole, cel care apăra satele era socotit zeul Priap, înfățișat ca o 
piticanie pocită, existentă la orice răscruce de drumuri de la ţară 
unde își arăta enormul membru bărbătesc cu care parcă îi 
amenința pe răufăcători. Prin tradiţie, într-adevăr, stăpânul 
pământului avea dreptul să-și facă mendrele cu oricine ar fi fost 
descoperit fără niciun drept pe proprietatea sa, indiferent dacă 
era bărbat, femeie sau copil. 

— Glumești, nu-i așa? Unul ca tine... se dădu fata cu un pas 
înapoi, înroșindu-se toată. 

— Dar ce știi tu despre mine? o luă peste picior patricianul, 
plictisit. 

— Ești senatorul, nu? Toţi cei de aici te cunosc. Când dai o 
petrecere, angajezi dansatoare și cântăreţi din ţiteră, iar lumea 
din sat se adună pe plajă ca să asculte muzica, dacă vântul bate 
înspre ei. Vin să te salute toți barosanii de pe insulă, fără a le 
mai pune la socoteală pe matroanele care vin în lectici... Cu 
siguranţă n-ai nevoie de o fată grasă și păroasă! 


209 


— Grasă? Aș zice, mai degrabă, voinică, aprecie Aurelius, 
străduindu-se să nu râdă pentru a-și menţine intactă expresia 
severă. 

— Dar miros îngrozitor a pește! căută să scape cu șiretenie 
fata. 

— Înainte de asta o să faci o baie, obiectă Aurelius, serafic. 

— Sunt cetăţeană romană și virgo intacta! declară fata în cele 
din urmă, făcând apel la legile care o apărau de viol. 

— În închisorile de pe aici n-o să rămâi așa prea mult timp: 
temnicerii obișnuiesc să-și facă toate poftele cu fiecare nou 
venită, îi destăinui senatorul. Ea își mușcă buzele, rotindu-și 
privirile în jur ca o fiară în cușcă. 

— Ai și vreun nume, cumva? întrebă Aurelius, ceva mai 
îmbunat. 

— Mă cheamă Melissa și mă ocup cu pescuitul de bureți. 

— Adunându-le prin piscinele de prin vilele oamenilor? Ar fi de 
preferat, fata mea, să găsești o explicaţie mai bună dacă vrei să 
scapi nevătămată. 

— Am intrat doar pentru că aveam nevoie să traversez prin 
proprietatea ta în cealaltă parte a promontoriului. Din păcate, 
acolo nu se mai poate ajunge altfel de când ţi-ai construit tu 
vila, se justifică Melissa, în timp ce se străduia să se usuce de 
apă cu pătura, sperând în zadar că patricianul se va întoarce cu 
spatele la ea. 

Ce putea fi atât de interesant pe cealaltă latură a 
promontoriului? se întreba în acest timp Aurelius. Poate că și cei 
doi băieţi găsiţi la poalele falezei voiau să ajungă acolo... 

— De ce te duceai acolo? întrebă. 

— Ca să iau un obiect ascuns în peretele stâncii. 

— Nu-mi spune baliverne! De ani de zile terenul acesta îmi 
aparţine și, pe toată durata lucrărilor de construcţie a fost 
întotdeauna bine păzit. Nimeni n-ar fi putut să intre aici. 

— Asta s-a întâmplat cu mult timp înainte. Eu și Leucius 
aveam pe atunci treisprezece ani, iar Cirnus nu împlinise zece. 

— Îmi imaginez că este vorba despre cei doi tineri care au 
căzut de pe stâncă. Dar, la urma urmelor, ce căutați voi? 

— Dacă ţi-aș spune, aș trăda un secret. 

— Oricum o să-l descopăr, chiar dacă am să mut din loc tot 
dealul, o ameninţă senatorul. 


— Este vorba despre ceva ce am găsit pe când mergeam să 
adunăm midii de pe stâncile din mare, ca să i le vindem lui Foca, 
proprietarul de la caupona din Heraclium. Eram șase: eu, Zena, 
Leucius, Pilades, Attilius și micul Cirnus. Într-o zi s-a întâmplat să 
descoperim un banc de stridii atârnate de stânci și imediat am 
început să le desprindem de la locul lor. Foca le-ar fi plătit mult 
mai bine decât midiile. Dar, după ce le-am scos din apă, stridiile 
ne făceau poftă așa că ne-am hotărât să mâncăm și noi câteva. 
Am încremenit când am văzut că în prima dintre ele se afla o 
perlă, mare cât o boabă de strugure! Le-am deschis imediat și 
pe celelalte, dar erau goale, așa că le-am mâncat imediat, așa 
crude. Abia după ce ne-am îndopat de nu mai puteam, ne-am 
adus aminte de perlă. Eram doar niște copii; dacă ne-am fi 
grăbit s-o arătăm oamenilor mari ne-ar fi luat-o și atunci ne-am 
gândit s-o ascundem și să ne întoarcem s-o luăm mai târziu. 
Pilades, cel mai sprinten dintre noi toţi, a fost acela care a urcat 
pe faleză ca s-o pună într-o crăpătură a stâncii, unde nimeni nu 
și-ar fi vârât nasul. Apoi, din păcate, ai apărut tu și te-ai apucat 
să împrejmuiești terenul... 

— Impiedicându-vă să vă mai recuperaţi comoara, încheie 
senatorul. 

— Ne-am hotărât să așteptăm ca zidarii să termine 
construcția: perla era în siguranţă și, peste câţiva ani, când 
deveneam adulţi, puteam împărți între noi banii luaţi pe ea. 
Intre timp, însă, Pilades s-a mutat în Baia, împreună cu un 
bogătaș care se îndrăgostise de el. Ca să spun drept, niciunul 
dintre noi n-a regretat că a plecat, pentru că, fără el, creștea 
partea fiecăruia dintre cei rămași: rămăseserăm cinci și eram cu 
toţii hotărâți să ne recuperăm perla. 

— Cum se face că tocmai acum aţi vrut să faceți asta? 

— In absenţa ta, paza era foarte severă, dar am observat că, 
atunci când ești în vilă, nu-ţi place să mișune prea multă lume 
pe aici. Văzând că vii în plină iarnă, ne-am gândit să profităm 
neapărat de ocazie. Intâmplarea a făcut ca Leucius și Cirnus să 
încerce primii și știi cum s-a terminat. Și totuși erau niște 
căţărători pricepuţi, obișnuiți încă de mici să se urce pe stânci... 

Pe neașteptate, Aurelius își aminti de pupilele dilatate ale 
cadavrelor și se încruntă, bănuitor. 

— Eu m-am hotărât să vin aici singură, înot, ca să nu dau 
peste paznicii care mișună peste tot. 


211 


— Nu te temeai de apa rece? 

— Sunt obișnuită cu ea. 

— Următorul care ar trebui să încerce acest lucru ar fi trebuit 
să fie Attilius? 

— Nu, Zena. Attilius și-a luxat o gleznă într-un accident cu 
barca, anul trecut. S-a vindecat cum trebuie, dar nu mai poate 
duce la bun sfârșit o escaladă. 

Aurelius încuviință, gândindu-se că îl va pune pe credinciosul 
lui secretar, Castor, să verifice aceste informații. 

— În orice caz, dacă îmi dai voie să urc acolo, n-o să te mai 
deranjăm cu nimic, insistă Melissa. Să știi că este absolut 
necesar ca eu să fiu aceea care va recupera perla. Zena nu 
trebuie să se amestece... 

— De ce? vru să știe Aurelius. 

— Zena, îi explică Melissa, este fiica lui  Macarios, 
administratorul debarcaderului care, pentru că nu a avut băieți, 
se gândește să lase toate afacerile sale pe mâna unui viitor 
ginere, cu condiția ca acesta să poată contribui și el cu bani. Eu 
și Attilius am fost întotdeauna prieteni și, acum un an, ne-am 
hotărât să ne căsătorim; dar dacă ar intra acum în posesia perlei 
mă tem că nu se va ţine de cuvânt: Zena este frumoasă, blondă 
și, de la o vreme, nu se mai lasă arsă de soare așa cum făcea pe 
când era copil. Acum se comportă ca o fată din lumea bună, 
mănâncă doar cu vârful degetelor, nu bea vin și încearcă să 
vorbească precum o fată din lumea bună. Are pielea albă și 
mâinile catifelate și se lasă pieptănată de o servitoare... In 
sfârșit, mi-e teamă că Attilius o place mai mult pe ea decât pe 
mine! 

— În timp ce, dacă pui mâna pe perlă, poate că ai fi privită 
altfel de băiatul acela, trase concluzia Aurelius, cu un aer 
înțelegător. 

Melissa cobori privirea, fără a-l putea contrazice pe senator. 

— Ei, atunci, trebuie s-o găsim neapărat! declară patricianul, 
zâmbind. 

e 

Cam pe la ora a șasea, Publius Aurelius coborî în sat mergând 
pe jos, purtând o mantie simplă și o pereche de cizme 
călduroase, dar nu prea elegante. Nu avea inele pe degete, nici 
agrafe preţioase așa că putea trece drept un copist oarecare, un 
mic negustor sau libertul unei familii înstărite. 


212 


Fluierând bine dispus, se amestecă printre oamenii simpli din 
port. Îndată ce ajunse la chei, văzu înaintând în direcţia lui un 
omulet lucind de sudoare, înfășurat într-o minunată mantie 
grecească, exact la fel cu aceea pe care patricianul i-o 
comandase unui celebru croitor din Rhodos. Mirat, întrebă în jur 
cum se chema acel personaj și află că era Lisippos, proprietarul 
și administratorul lupanarului din Heraclium. 

— Ei, tu, de unde ai haina aceea grozavă? îl acostă 
patricianul, tăindu-i calea. 

— Frumoasă, nu-i așa? răspunse codoșul, mândrindu-se. Este 
un cadou de la prietenul meu Castor, secretarul senatorului 
Statius. Nu avea la el bani alaltăieri când a venit la bordel... 

Aurelius se abținu să reacționeze și-și puse în gând să se 
răfuiască mai târziu cu nemernicul de servitor. 

— Îmi închipui că ai printre clienţi și mulţi tineri: Attilius, de 
exemplu... întrebă el, pe un ton indiferent, însoţind întrebarea 
de un bacșiș. 

— Ăla? Pe lângă că nu are nici măcar o jumătate de sestert, 
închipuie-ți că are nevoie de fetele mele, cu toate femeile care 
aleargă înnebunite după el! 

— Și Macarios, ăla bogat? 

— Bogat? făcu Lisippos. Nu mai este, vai de el. S-a îndatorat 
până în gât; dacă nu face repede rost de bani, o s-o încurce... 
Dar de ce vorbim aici, în mijlocul străzii? Vino mai bine la mine 
în local: nu vreau să mă laud, dar este un locșor pe cinste! 

— Hai s-o lăsăm pe altă dată, se eschivă patricianul, 
îndreptându-se înspre debarcaderul la care era legată barca lui 
Attilius. 

De fapt, Aurelius nu prea avea idee despre ce avea să-l 
întrebe pe marinar, pentru că toată povestea aceea cu perla 
devenise mult mai complicată decât păruse în primele 
momente. Chiar în dimineaţa aceea, într-adevăr, Melissa se 
căţărase cu ușurință pe peretele de stâncă, sub privirile 
admirative ale servitorilor și, la puţin timp după aceea, coborâse 
triumfătoare, cu comoara sa pusă bine într-un buzunar al tunicii. 
Extrem de agitată, îi arătase perla lui Aurelius, așteptând 
încrezătoare să audă părerea lui. Patricianul, însă, nu scosese 
nicio vorbă: încă de la prima privire își dăduse seama cu 
siguranţă că perla era fără nicio îndoială falsă. 


— Nu se poate! Nevenindu-i să creadă, Melissa începuse să 
zgârie suprafaţa micii bile și, în curând, de sub coaja de vopsea 
apăru ceea ce era de fapt, o bucată de sticlă: nu o raritate de o 
valoare inestimabilă, ci un fleac de doi bani care putea fi găsit 
pe orice tarabă din piaţă... Asta nu este perla noastră, declarase 
furioasă fata. Probabil că a furat-o cineva pe cea adevărată! 

Chiar așa era, dar cine erau hoţii? se gândea patricianul, în 
timp ce se apropia de casele pescarilor. Să fi fost muncitorii care 
lucraseră la înălțarea vilei? Nu, cu siguranţă nu și-ar mai fi bătut 
capul să lase una falsă în loc... Şi nici Leucius și Cirnus care 
muriseră pe când se străduiau s-o ia de acolo. Nu mai rămâneau 
decât Attilius și Zena, dacă nu-l mai punea la socoteală și pe 
Pilades, frumosul efeb care își luase tălpășiţa și plecase la Baia. 
Mai exista și o altă, neplăcută posibilitate: aceea ca Melissa să fi 
luat ea însăși perla cu mai mult timp înainte și acum înscena 
totul ca să-i tragă pe sfoară pe tovarășii săi... 

Cufundat în asemenea gânduri, Aurelius ajunse la capătul 
cheiului. Acolo, o blondă cu un aer arogant se fâţâia prin faţa 
bărcilor purtând o umbreluţă brodată, cu totul caraghioasă în 
ziua aceea cu cer înnorat. Pescarii o urmăreau pas cu pas, 
aruncându-i priviri încântate. Frumoasa nu avea ochi decât 
pentru unul dintre ei, marinarul care în clipele acelea desfăcea 
parâma care ţinea barca legată la țărm. Acesta îi șoptea din 
când în când câte un compliment picant, primit de fată cu 
chicoteli complice și cu fandoseli de plăcere. 

Dacă aceea era Zena, Melissa avea destul de puţine sperante, 
își spuse Aurelius: tânărul îi dădea târcoale ca un porumbel 
îndrăgostit... 

— Tu ești Attilius? îl întrebă pe marinar, în timp ce fata se 
îndepărta în grabă. 

— La dispoziţie. Dorești o barcă de pescuit? Macarios le 
închiriază cu tot cu echipaj. 

— Nu, din păcate am venit la tine ca să-ţi dau o veste proastă. 
Azi-noapte, Melissa, pescuitoarea de bureţi de mare, a căzut de 
pe stânca din capătul promontoriului. 

Chipul bronzat al lui Attilius păli doar pentru o clipă, după care 
expresia prefăcut tristă lăsă loc unei secrete și meschine 
satisfacţii: dispariţia vechii sale prietene, oricât ar fi fost de 
dureroasă, elimina un alt tovarăș de la împărțirea comorii... 

— Se spune că era logodnica ta, insinuă senatorul. 


214 


— E un fel de a spune logodnică, ţinu să precizeze imediat 
Attilius. O cunoșteam, nu neg, și chiar ne-am distrat câtva timp 
împreună, dar de aici și până la a ne căsători... Eu am cu totul 
alte planuri; peste puţin timp o s-o cer de nevastă pe fata aia 
grozavă pe care ai văzut-o mai devreme! 

— Dar aceea nu este Zena, fata lui Macarios? Cum ar putea 
un sărăntoc ca tine să ceară mâna ei? Taică-său controlează 
toate cheiurile din partea aceasta a insulei și nu face un secret 
din faptul că dorește să aibă un ginere cu punga bine garnisită, 
se prefăcu mirat senatorul, sperând ca interlocutorul său să nu fi 
aflat de afacerile eșuate ale viitorului său socru. 

— Mă crezi un păduchios, nu-i așa? Fii atent, câteodată 
aparențele înșală. Tu, de exemplu, ai fi în stare să juri că o 
femeie este fecioară doar pentru că poartă vălul Fecioarelor 
Vestale? 

— Apropo, moartea Melissei vine în cel mai potrivit moment 
ca să te scoată din încurcătură. Ar fi fost greu s-o părăsești, 
după tot ce s-a întâmplat între voi, riscă o ipoteză, sigur că 
pricepuse cum stăteau lucrurile. 

— Ce vorbeşti, doar n-am lăsat-o însărcinată! răspunse 
marinarul. Totuși, ai oarecum dreptate, femeile sunt gata să 
facă o tragedie din nimic. Era virgo intacta înainte de a avea de- 
a face cu ea și, dacă ar fi vrut, aș fi avut multe necazuri dacă m- 
ar fi acuzat de viol. Dar ea nu era genul care să facă așa ceva și, 
în orice caz, ea a fost aceea care m-a dus într-o noapte acolo, 
jos, în cala vasului, ca să facem dragoste, gândindu-se că după 
aceea n-o să mai am curaj s-o părăsesc. Eu m-am dus cu ea, 
sigur că da și nu numai o dată... 

— Prin urmare, trebui să recunoști, căzând de pe stânci, 
Melissa ţi-a dat o mână de ajutor. Cred că lui Macarios nu i-ar fi 
placut deloc să vadă la nunta fiicei sale o fată sedusă și părăsită 
care vine să-i facă scene fostului său iubit. 

— Ei, dacă vrei, poţi să spui și așa. 

— De asemenea, cine știe ce căuta ea, în toiul nopţii, pe 
promontoriu... încercă să-l tragă de limbă patricianul. 

— Tipul care locuiește acolo sus este putred de bogat și poate 
că prostuța de ea spera că va putea șterpeli ceva. El poate că a 
pus câinii pe ea, făcând-o să-și piardă echilibrul. 

— Mă rog, dacă zici așa, cu siguranţă că n-o să vii la 
petrecerea pe care o dă tipul ăla, se hotărî Aurelius pe loc. 


215 


— Ce petrecere? ciuli urechile Attilius. 

— Nu știi? Senatorul Statius organizează un banchet pentru a 
sărbători Larentalia. În noaptea de solstiţiu, la Roma se 
obișnuiește să se celebreze înmormântarea acelei Acca 
Larentia, doica lui Romulus și a lui Remus care moare o dată cu 
pământul și reînvie abia în primăvara următoare... Și senatorul i- 
a invitat nu numai pe locuitorii de vază de pe insulă, ci și pe toți 
cetățenii liberi, indiferent care ar fi condiţia lor socială. 

— Cum să nu merg, dacă este de mâncat pe săturate; nu 
întâlnești în fiecare zi o pomană ca asta! afirmă marinarul. Mai 
mult, o să mă duc imediat să-i anunţ pe Zena și pe Macarios! 
mai adăugă el, după care o porni cu pași grăbiţi de-a lungul 
cheiului. 

— Văd că nu te mai deranjează glezna, observă Aurelius. 

— Aproape deloc, mulțumesc Zeilor... Dar de unde ai aflat de 
asta? exclamă Attilius, mirat, în timp ce patricianul se grăbea să 
se facă nevăzut. 

e 

— Vrei să inviţi la banchet o gașcă de sărântoci? se revoltă 
Castor, secretarul bun la toate al lui Aurelius. Nu ești în toate 
minţile? O să facă praf casa! 

— Nu, dacă va fi cineva să-i supravegheze îndeaproape, îi 
replică patricianul. Și, cum Paris a rămas la Roma, o să te ocupi 
tu de toate. 

— Sunt multe alte posibilităţi de a cheltui banii, protestă 
libertul. De exemplu, ai putea mări leafa colaboratorilor 
apropiaţi. Oricum, nu te baza pe mine pentru neghiobia asta, 
după care dădu să plece. 

— Ah, Castor, cum se face că din garderoba mea lipsește 
mantia aceea din Rhodos? îl opri din drum Aurelius. 

— Era tocită, domine, și am dat-o de pomană unui om sărac. 
În numele tău, bineînţeles, se justifică, imperturbabil, secretarul. 

— Codoșul ăla, Lissipos, este chiar atât de sărac? Credeam că 
scoate o grămadă de bani cu bordelul lui! îl dojeni stăpânul. 
Oricum, de data asta nu vreau să mă înfurii, Castor: dacă la 
ospăț totul va merge bine, voi închide ochii asupra măgăriei 
tale. În caz contrar, află că mantia aceea costa trei sute de 
sesterți și ţi-i voi reţine din leafă. 


— Uite că trebuie să faci pe zgârcitul cu mine ca pe urmă să 
dai de mâncare la jumătate din Pithecusa, bombăni Castor 
printre dinți. 

— Gata cu jeluitul, scrie lista invitaţilor: toate notabilităţile din 
Heraclium cu nevestele lor; romanii veniţi aici în vilegiatură, 
asta dacă în afară de sezon a mai rămas vreunul; matroanele 
cele mai cunoscute, cu soții, amanții, curtezanii și alţii, cu 
condiţia să fie cetățeni liberi. Vei așeza toți oamenii ăștia în sala 
cea mare de primire de la apus: cincisprezece paturi, de câte 
trei locuri fiecare ar trebui să fie suficiente. Pentru cetăţenii 
simpli, însă, va trebui să pregătim mese lungi pe coridoare și în 
parc: trimite un crainic ca să transmită populaţiei invitaţia; de 
data aceasta, nimeni nu va nevoit să stea pe plajă ca să asculte 
muzica! 

— Fără gladiatori, bănuiesc, se interesă Castor, cunoscând 
prea bine aversiunea pe care o avea Aurelius față de cei care se 
luptau în arenă. Asta-i tot? 

— Nu. După ce termini cu pregătirile, du-te în Baia ca să-l iei 
de acolo pe un tânăr amasio, pe nume Pilades și folosește-te de 
ocazie ca să afli de la el cine este bogătașul care-l întreține. la 
informaţii și despre Attilius, Zena și Melissa: mă interesează să 
știu dacă și când au părăsit insula după ce s-au terminat 
lucrările la vilă. 

— Te temi, cumva, că lenea m-ar putea prosti, domine? Asta-i 
muncă pentru vreo treizeci de persoane! bodogăni libertul. 

— Pentru o mantie de Rhodos nu-i mult, Castor. În loc să mai 
pierzi vremea cu protestele, cheamă slujnicele, pe toate, 
împreună cu bărbierul Hazel. Și trimite-o imediat la mine pe 
Melissa. 

La scurt timp după aceea, sclavele se plecau, respectuoase, 
în faţa lui. 

— Nefer, ocupă-te de fata asta, îi porunci Aurelius frumoasei 
maseuze egiptene pe care o cumpărase pe o sumă enormă din 
târgul de sclavi de la Alexandria. 

— In ce sens, domine? întrebă sclava fără să priceapă ce 
dorește stăpânul. 

— Trebuie s-o transformi într-o femeie care să-i sucească 
minţile și unui mort. 


217 


Egipteanca o privi din cap până în picioare pe pescuitoarea de 
bureţi, cu un aer dezamăgit: misiunea pe care i-o dăduse 
stăpânul era, într-adevăr, tare greu de îndeplinit... 

— Sclava ta n-ar putea face o asemenea minune nici dacă i-ar 
sacrifica lui Isis o viţică albă, recunoscu, cu amărăciune, Melissa. 

— Așa este, domine, și eu cred că o să fie cam greu, interveni 
Hazel, efeminatul bărbier siriano-fenician. Materia primă nu prea 
este de calitate. 

— Vă înșelaţi amarnic cu toţii! se enervă Aurelius. Totuși o să 
fac un efort ca să vă dau niște idei. Mai întâi, picioarele Melissei: 
sunt scurte, dar o pereche de sandale cu tocuri de cinci degete 
ar fi suficient ca să pară mai lungi. În plus, vom scoate în 
evidenţă în felul acesta și linia șoldurilor. In al doilea rând, sânii: 
faceți rost de o legătură mamelară care să-i susțină fără a-i 
strivi. Bineînţeles că tu, Hazel, o s-o epilezi complet pe fată cu 
ceara pe care ai inventat-o chiar tu. 

— Așa voi face, domine, se înclină bărbierul. 

— În sfârșit, faţa: observați că trăsăturile sunt regulate, cu 
excepția nasului cam lung, dar, scos în evidenţă cu pricepere, i- 
ar putea da, totuși, un aer aristocratic, afirmă patricianul, 
ridicând bărbia Melissei. Nu faceţi economie la vo/se//ae: 
sprâncenele trebuie să fie despărțite, subţiate și decolorate cu 
sapo de Magontiacum. Frecaţi-o îndelung cu nămol termal ca să 
daţi pielii o culoare rozalie, pentru că acum este prea închisă și 
mată. Începe imediat, Nefer, să-i aplici măștile tale cu ierburi și 
moaie pielea gâtului și a braţelor cu nămol din fumarole. La 
mâini o să foloseşti băi cu lapte, piatră ponce și alifie parfumată. 
Când va fi gata, o să ne decidem asupra pieptănăturii și a 
machiajului: trebuie mărită gura și puse în relief orbitele ochilor, 
eventual cu puţină pulbere de malahit. 

— Ei, dar nu vreţi să încetaţi? protestă Melissa, gata să 
izbucnească în plâns. Știam că sunt urâtă, dar voi mă faceţi să 
mă simt ca un monstru! 

— Greșești în privinţa asta. De fapt, ca să fii frumoasă, îţi mai 
trebuie doar câteva retușuri de care mă ocup eu chiar acum, o 
făcu să tacă patricianul. Castor, alege-i o tunică dintr-o mătase 
indiană foarte subţire și o palla din lână moale de cămilă. Gata, 
acum la treabă toată lumea! 

Sclavii se  împrăștiară pe dată, unii ca să prepare 
cataplasmele de curăţare a pielii, alţii ca să aducă vo/se/lae sau 


218 


să caute sandale cu tocuri înalte. Doar Melissa nu se mișcă din 
loc. 

— Poate crezi că ai de-a face cu o bucată de lemn care nu 
simte și nu vede nimic, ca să mă tratezi astfel în faţa servitorilor 
tăi? Preferam să mă dai pe mâna paznicilor! 

— Pot să fac asta și acum, femeie. Nu uita că avem de reglat 
niște socoteli, îi aminti Aurelius. 

— Eşti la fel de egoist ca Attilius, se bosumilă fata, vizibil 
ofensată. Nu vă interesează de alții, îi exploataţi fără scrupule, 
pentru ca, după aceea, să-i lăsaţi baltă când nu mai aveţi nevoie 
de ei! 

— Așadar, frumosul nostru marinar nu este un model de 
virtute. Nemernicul ăla a încercat, cumva, să profite de tine? 
întrebă patricianul, prefăcându-se scandalizat ca s-o pună la 
încercare. 

— Nu, nu... se grăbi fata să nege. 

— Așa că, în ciuda celor întâmplate, încă îl mai aperi. Mie, 
însă, mi-a povestit cu totul altceva și este mai bine să afli cât de 
curând ce spune el, ca să te liniștești, puse lucrurile la punct 
Aurelius, luându-și un aer serios, după care începu să-i 
povestească, cuvânt cu cuvânt, comentariile crude pe care 
tânărul le făcuse în privinţa ei. 

Fata ascultă, albă la faţă ca varul, apoi tăcu mult timp, 
plângând încetișor. Senatorul așteptă să-și plângă dezamăgirea 
până la capăt, înainte de a continua să-i pună întrebări. 

— Attilius era la curent cu planul tău de a te cățăra pe faleză? 
întrebă el. 

— Am înţeles foarte bine că prefera să mă vadă pe mine 
punându-mi viața în pericol, decât pe scumpa lui Zena, 
recunoscu Melissa. 

— El a fost acela care i-a dus cu barca până acolo pe Leucius 
și pe Cirnus? vru să afle Aurelius. 

— Da, și ca să-i încurajeze le-a cedat lor ultimul urcior cu vin 
pe care-l mai avea... dar de ce mă întrebi? 

Senatorul șovăi: un furt și două cadavre încă recente puteau 
da naștere unor bănuieli, dar nu erau, totuși, suficiente pentru a 
convinge o femeie îndrăgostită... 

— Dar pe tine nu te-a tratat aseară cu nimic de băut, nu-i 
așa? o întrebă el, amintindu-și că fata executase ascensiunea 


219 


fără nicio dificultate, cu mare îndemânare și sprintenă ca o 
atletă. 

— Din contra, am ciocnit o cupă de vin pentru succes! 

Patricianul tăcu, nedumerit. Luând în considerare pupilele 
dilatate ale cadavrelor, el se convinsese că Leucius și Cirnus își 
pierduseră echilibrul din cauze vreunei substanţe sorbite cu vin, 
în stare să dea amețeli și halucinaţii. Totuși, ipoteza aceasta nu 
prea ţinea: dacă Attilius avea de gând să împartă comoara 
numai cu Zena, ar fi drogat-o și pe Melissa, servindu-se mai 
târziu de viitoarea sa soţie ca să recupereze perla... 

— Știu la ce te gândești: faci o mare greșeală dacă-ţi închipui 
că Attilius ar fi încercat să mă ucidă! declară fata într-o tresărire 
de orgoliu. El m-a iubit întotdeauna și, pe deasupra, perla găsită 
de mine era falsă! 

— Cine spune că el știa asta? Totuși, ai dreptate, s-ar putea 
ca lucrurile să nu se fi petrecut astfel, pentru că tu ai băut din 
vinul lui și încă mai ești în viaţă, trase concluzia Aurelius. 

Fata tresări și începu să tremure. 

— Mai este și altceva, nu? o întrebă senatorul cu voce 
scăzută. 

— Comportarea lui faţă de mine se schimbase, bolborosi 
Melissa. Voia să mă părăsească după ce... după ce... 

— După ce s-a culcat cu tine, termină fraza Aurelius și fata 
încuviinţă, disperată. 

— Ştiam că-i ardeau călcâiele după Zena, așa că m-am dus 
jos, în port, la baba Delfina: știe să prezică viitorul și știe să 
prepare niște licori miraculoase, în stare să miște și pietrele din 
loc. 

Obișnuitul filtru de dragoste, înțelese Aurelius, destul de 
sceptic în privinţa eficienţei unor asemenea leacuri. 

— Am dizolvat pulberea aceea magică în cupa mea și când el 
nu mă putea observa, am schimbat-o după aceea cu a lui 
Attilius. 

— Așadar, dacă în cupa lui mai era și altceva, în afară de 
licoarea aceea, el a băut totul! exclamă patricianul. Cu o 
asemenea amestecătură în stomac, probabil că nu s-a simţit 
prea bine astă-noapte. Totuși, azi-dimineaţă nu s-a îndoit nici 
măcar o clipă că tu erai moartă... 

În clipa aceea, Nefer se năpusti val-vârtej în cameră. 


220 


— Hai cu mine, fato: avem o groază de treabă de făcut și timp 
prea mult nu avem ca s-o terminăm! strigă ea, trăgând-o după 
ea pe Melissa, înainte ca fata să poată scoate vreo vorbă. 

e 

— Pe toţi zeii, ce lux! cotcodăci Zena pășind în parcul iluminat 
de zeci de funalia: torţele din rășină parfumată luminau locul cu 
sclipiri roșietice care se reflectau în ornamentele de marmură, în 
perdelele subţiri de in, pe feţele uluite ale oamenilor simpli 
invitați la petrecere. 

Macarios oferi brațul fiicei sale și Attilius li se alătură. 

— Uite, din fântânile acelea mici de pe mese curge vin curat. 
Dacă locuitorii obișnuiți sunt primiţi astfel, cum o fi în sala din 
interior, rezervată pentru barosani? spuse extaziat tânărul. 

In acest timp, pescari, viticultori, frânghieri luau loc pe bănci, 
grăbindu-se să se bucure din plin de norocul acela neașteptat la 
care nu se așteptaseră, în vreme ce oaspeţii mai simandicoși 
luau loc pe paturile de onoare aranjate în jurul aceluia pe care 
ședea stăpânul casei. Exact în clipa în care flautistul sună din 
aulos, servitorii își făcură apariţia aducând tăvi mari de argint cu 
gustatio: măsline, stridii, midii, ouă cu sos, chifteluţe de raci, 
creste de cocoș, salate de toate felurile, placinţele piperate și 
pâiniţe proaspete după reţeta de la Picenum. 

Attilius, Macarios și Zena erau gata să se arunce cu lăcomie 
asupra aperitivelor, când, spre marea lor mirare, un sclav veni 
să-i ia de la masa comună și-i conduse către marele oechus. 
Marinarul își privi pe furiș tunica modestă pentru a vedea dacă 
este tot curată, în timp ce Zena, fericită, ajunsese la patul de 
onoare având pe chip o expresie de nesfârșită satisfacţie. 

In sufrageria din interior, Melissa era de-a dreptul încremenită 
de frică. 

— Nu pot, nu sunt în stare de așa ceva. O să-i fac pe toţi să 
râdă, gemea fata. 

— Nimeni nu râde atunci când o femeie este însoţită de 
senatorul Statius, o avertiză Nefer pe un ton sever, aranjându-i 
pentru ultima oară mantia. Și, pe divina Isis, încearcă să nu te 
mai smiorcăi și acum, altfel riști să strici un machiaj la care m- 
am chinuit cumplit timp de două ore! 

Intre timp, Hazel făcea ultimele retușuri la pieptănătura 
Melissei, iar alte sclave îi puneau la gât un colier de smaralde. 


— Și, acum, accesoriul cel mai important, interveni Castor 
care, cu gesturi experimentate, îi prinse pe haină o fibulă 
ciudată care avea deasupra un fel de cușcă mică din aur. 

— Bun, acum poţi să te priveşti, îi permiseră slujnicele, 
aducând în faţa ei o oglindă mare, ovală. 

Melissa aruncă o privire rapidă și se răsuci uluită ca s-o caute 
pe femeia din oglindă, rămânând surprinsă că nu vedea pe 
nimeni în spatele său. 

— Eu sunt aia? se bâlbâi ea, fără să-i vină să creadă, privind 
țintă la femeia elegantă și senzuală, cu faţa netedă pe care, sub 
arcurile subţiri ale sprâncenelor, străluceau ochii luminoși, puși 
și mai mult în evidență de reflexele verzui ale malahitului. 
Zăpăcită, fata încercă să zâmbească pentru a controla în oglindă 
calităţile infinite ale gurii date cu un fard de buze de un roșu 
aprins. Făcea deja a treia strâmbătură când apăru și Aurelius. 

— Grozavă treabă aţi făcut, fetelor, le lăudă patricianul, 
incluzând în femininul acela și pe bărbierul Hazel, care se simţi 
extraordinar de fericit. 

In tot acest timp, senatorul o privea cu atenţie, fără să se 
observe, pe acea nouă, fermecătoare Melissa, întrebându-se de 
ce îl minţise fata: avusese o scurtă discuție cu Delfina, în port, și 
vrăjitoarea susținea că nu știa nimic despre vreun filtru de 
dragoste... Aurelius se strădui să uite gândul acesta sâcâitor 
care risca să-i strice cheful. 

— Aveai dreptate, este o femeie frumoasă, afirmă secretarul 
său. Parcă ar fi statuia căreia zeii i-au dat viaţă ca să-l facă 
fericit pe Pygmalion. 

— Avea nevoie doar de o mică operaţie de curăţire, ca 
monumentele pe care s-a depus praful și care se nasc a doua 
oară atunci când sunt scoase la iveală, aprecie Aurelius, pe 
deplin satisfăcut. Acum, Castor, nu ne mai rămâne decât să 
căutăm o perlă în casa de fier, autentică și suficient de mare: o 
s-o folosim ca momeală. Apropo, ai avut grijă să-i așezi pe toți 
suspecţii în paturile din apropierea mea? 

— Da. l-am pus pe Attilius, Zena și Macarios la stânga ta, iar 
pe Pilades alături de un anumit cavaler care se bucură 
întotdeauna să se afle în compania băieţilor frumoși, rânji 
libertul. 

În tot acest timp, Melissa tăcea, privindu-l fermecată pe 
Aurelius: până în clipele acelea îl văzuse doar într-o tunică 


222 


scurtă și cu sandale, ca un om oarecare; cel care stătea acum în 
fața ei era un înalt magistrat, un membru al atotputernicului 
Senat în toată strălucirea sa de aristocrat veritabil. 

Pescuitoarea de bureţi privi toga albă având pe margini 
laticlava, cizmuliţele curiale cu semilunile de fildeș, agrafele de 
aur care încheiau mantia. Dar când întâlni ochii lui Aurelius, fata 
se simţi pe altă lume, intimidată de măreţia patriciană a privirii 
bărbatului: Melissa nu știa mare lucru despre politică și habar n- 
avea de faptul că acea Curie ajunsese în vremurile acelea doar o 
adunare pur consultativă, redusă la rolul de a încuviinţa 
dorințele Cezarului care venea la rând. Pentru ea, născută și 
crescută pe insulă, Aurelius însemna Senatul, Senatul era Roma, 
iar Roma lumea întreagă. Și acum, o pescăriţță oarecare ar fi 
trebuit să apară la braţul acelui bărbat puternic, ca și cum ar fi 
fost una asemenea lui... 

— Nu pot, se opri ea în pragul încăperii. 

— Ba poţi, spuse patricianul, zâmbindu-i. 

Melissa văzu mâna lui dreaptă, purtând pe arătător inelul cu 
sigiliul de rubine, apucând stânga ei și ridicând-o mândru în sus, 
și închise ochii de teamă, în timp ce aplauzele mulţimii se 
dezlănţuiau la intrarea oficială a stăpânului casei în sala de 
ospețe. 

Attilius se frecă la ochi de mai multe ori: nu numai pentru că 
era sigur că senatorul era același bărbat cu care stătuse de 
vorbă în port, dar și pentru că nobila făptură aflată lângă 
senator îi amintea oarecum de Melissa a sa. Sigur că da, era 
doar o impresie, își repeta el mereu ca să se convingă pe el 
însuși. Aceea era o matroană și, mai ales, era foarte frumoasă, 
pe când biata Melissa se zdrobise căzând de pe stânci. Și 
totuși... 

— Cum poţi să crezi că despre ea este vorba, nu vezi că este 
o mare stăpână? Și, de altfel, Melissa este moartă, mi-ai spus 
chiar tu! îl contrazise Zena, un pic înţepată. 

— Da, dar... insistă el, nedumerit la culme, strângând din 
pleoape ca s-o vadă mai bine. 

Marinarul căzuse acum pradă unei asemenea neliniști încât 
până și mreana în suc propriu i se păru fără niciun gust. Când 
dădu cu ochii, după aceea, de băiatul așezat pe patul din faţa 
lui, simţi că o sudoare rece i se scurgea de-a lungul șirei spinării 
și fu sigur că lucrurile nu erau în regulă cu toate aceste potriveli: 


223 


efebul care se giugiulea cu cavalerul acela mai copt nu era oare 
vechiul său prieten Pilades, dispărut de ceva vreme la Baia 
împreună cu un bogătan pofticios la băieţi frumoși? 

Dintr-odată, la un semn al lui Aurelius, în sală se așternu 
tăcerea. 

— In seara aceasta, începu stăpânul casei, sărbătorim un 
eveniment de mare însemnătate. Nobila matroană pe care o 
vedeţi alături de mine a primit un semn de bunăvoință din 
partea zeilor care i-au trimis un mesaj profetic: Amphitrite, 
stăpâna mării, i-a apărut în vis arătându-i locul în care era 
ascunsă o perlă nepreţuită, continuă el, arătând tuturor 
podoaba aleasă de Castor. Deși această raritate a fost 
descoperită pe pământurile mele, este drept ca ea să aparţină 
aceleia pe care zeiţa a fericit-o cu darul său. În seara aceasta, 
deci, vreau să i-o dau în faţa tuturor, așa cum au hotărât 
Nemuritorii printr-o asemenea profeție plină de har! Spunând 
aceste cuvinte, Aurelius se aplecă să închidă mica sferă 
strălucitoare în micuța cușcă prinsă la pieptul Melissei. 

Attilius simţi cum sângele i se urcă în cap: perla, perla sa, 
comoara la care râvnea de ani de zile... Sări dintr-odată în 
picioare, în timp ce Zena încerca în zadar să-l potolească. 

— Da de unde minune, de unde Amphitrite! izbucni el, furios. 
Nobile senator, ai fost înșelat. Aceea care se dă drept o 
matroană din lumea bună nu este decât Melissa, pescuitoarea 
de bureţi, și n-a fost niciun vis profetic: știa foarte bine unde să 
caute perla pentru că era cu noi când am găsit-o și am ascuns-o 
acolo. Comoara aceasta ne aparţine și pot s-o dovedesc! 

Musafirii începură să râdă; treptat, însă, râsetele amuţiră, 
lăsând locul unor murmure de surpriză. 

— Cum, cum ai spus? întrebă Aurelius, negru la faţă. Prin 
urmare, vrei să spui că femeia asta și-a bătut joc de mine? 

— Da, nobile senator, confirmă marinarul. Nu pricep cum de 
s-a putut transforma dintr-o femeie de rând într-o matroană atât 
de elegantă, dar știu cu siguranţă că este o mincinoasă. Doi 
dintre prietenii mei au murit, dar mai rămân Zena și Pilades care 
pot să confirme ceea ce spun! și arătă înspre tânărul cu părul 
cârlionţat care nu păru prea încântat să fie amestecat într-o 
asemenea dispută. 


224 


— Explică-te mai amănunţit, îl somă patricianul și Attilius 
povesti totul, de la norocul de a descoperi stridia până la tragica 
moarte a lui Leucius și a lui Cirnus. 

— Confirmi și tu povestea asta, Zena? întrebă senatorul. 

— Da, am găsit perla; dar femeia aceea este prea frumoasă 
ca să fie Melissa! îi replică fata, indignată. 

— Și tu, Pilades? 

Tânărul se depărtă pentru o clipă de bogatul cavaler care-i 
făcea o curte asiduă și încuviinţă fără prea mare plăcere. 

— Înseamnă că acest caz este foarte grav, pentru că știu cu 
certitudine că Leucius și Cirnus au fost uciși: conținutul 
stomacului lor, dat câinilor înfometați de medicul care a făcut 
autopsia, le-a făcut pe animale să-și iasă din minţi! minţi fără 
jenă patricianul și nimeni nu puse la îndoială afirmaţia sa. 
Cineva, așadar, a vrut să scape de cei doi părtași incomozi, 
trimițându-i la moarte pe stâncile de la țărm, fiind sigur că ei nu- 
și vor mai putea ţine echilibrul, după ce înghiţiseră o substanţă 
halucinogenă. Așa cum indică pupilele dilatate ale cadavrelor, 
asasinul s-a folosit de groaznica iarbă Atropos, o plantă care 
crește înaltă, pe la marginea pădurilor. Totuși, asemenea păduri 
nu există la Pithecusa... 

— Și totuși există o pădure pe muntele Prochyta, își aminti 
Macarios, privind alarmat, cu coada ochiului, la viitorul său 
ginere. 

— Acolo unde marinarii se duc în toate zilele de nundinae la 
piaţa de pește, încheie Aurelius și toate privirile se îndreptară 
către Attilius. 

— Ei, nobile senator, doar nu vrei să te iei de mine! se apără 
tânărul care începea să se simtă în pericol. 

— Spune-mi, întrebă Aurelius mergând drept la ţintă. Ai 
dormit bine în noaptea în care Melissa a venit pe promontoriu? 

— Ca de obicei. Sigur, nu aveam niciun fel de remușcări, dacă 
asta vrei să știi, răspunse el fără să stea pe gânduri. 

— În acest caz... făcu senatorul, încruntându-se, și Attilius 
înțelese că, dacă mai continua să facă pe istețul, ar fi putut să-l 
coste scump. 

— Nu, stai puţin... încercă să se corecteze marinarul, destul 
de șovăitor. Într-adevăr, am minţit. În noaptea aceea, n-am 
reușit nici măcar să aţipesc puţin; eram agitat, aveam mari 
fierbinţeli și gura îmi era foarte uscată... 


225 


— Și te aflai într-o stare de mare excitație sexuală, încheie 
Aurelius. Attilius înghiţi în sec, stânjenit de comentariile destul 
de  răutăcioase ale  comesenilor. Hotărăște-te, îl somă 
patricianul. Aici vorbim despre două crime. 

— Așa este, dar nu văd legătura. Prietenii noștri puteau fi uciși 
de oricine, poate chiar de vipera aceea de Melissa care a fost în 
stare să te îmbrobodească așa de bine! 

— Așa este, amanta ta, care avea o încredere oarbă în tine și 
căreia tu i-ai turnat ceva în vin, fără să te gândești că ea va 
schimba cupele fără ca tu să observi! 

— N-o să mă poți acuza de nimic, protestă Attilius. De unul 
singur n-aș fi putut lua niciodată perla: după accidentul pe care 
l-am avut, glezna mea nu mai este în stare să suporte efortul 
unui asemenea urcuș. 

— Așa este, doar Zena s-ar fi putut încumeta să se urce pe 
faleză. Banii pe care puteaţi să-i luaţi vânzând perla aceea nu 
trebuiau, oare, să vă ajute, convingându-l pe Macarios să vă dea 
acordul pentru a vă căsători? întrebă Aurelius, adresându-se 
tinerei fete care încerca să-și păstreze cumpătul învârtindu-și 
fără rost umbreluța. 

— O fată de familie bună nu se caţără pe stânci ca o capră, 
răspunse ea pe un ton disprețuitor. 

— Și totuși, se spune că, încă din copilărie, erai foarte bună la 
asemenea isprăvi. M-am informat, să știi: în vara trecută, la 
Irpinia, ai făcut mai multe excursii prin munţi. 

— Acelea erau niște excursii cu carul. Erau acolo, cu mine, 
rude și servitori care pot să confirme că nu m-am cățărat 
niciodată pe nicăieri! 

— Carul, servitorii... în curând va trebui să renunțţi la tot acest 
lux, Zena; nu se poate să nu știi că tatăl său este în pragul 
ruinei, spuse Aurelius, arătând cu degetul înspre Macarios, în 
timp ce naivul Attilius holba surprins ochii. Având, însă, perla, 
toate lucrurile ar fi fost ca mai înainte; dar numai o parte din 
pradă nu era destul pentru a-și satisface dorințele, voiai să ţii 
totul pentru tine. Ca să pui mâna pe această comoară, erai 
dispusă să-l iei pe Attilius de bărbat sau aveai de gând să-i vări 
pe gât și lui o porție de otravă? Pentru că tu ai fost aceea, sunt 
gata să pariez, care i-ai procurat vinul acela băut de cei doi 
căţărători morți... 


226 


Zena își mușcă buzele și lăsă să-i cadă din mâini umbrela de 
soare. 

— Doar nu crezi cu adevărat că eu i-am ucis pe Leucius și pe 
Cirnus! exclamă ea cu un râs forţat. 

— Într-adevăr, nu cred. Sunt sigur de asta, afirmă sigur pe el 
patricianul. 

— Cum poți să spui așa ceva, nobile senator? Zena este o fată 
sensibilă, bine educată... o apără Attilius. 

— Și abstinentă în ceea ce privește alcoolul: o scuză foarte 
bună pentru a nu bea niciodată împreună cu voi. In orice caz, 
tulburările pe care le-ai descris tu sunt exact cele provocate de 
iarba aceea, Atropos, luată într-o doză prea mică pentru a ucide, 
dar suficientă pentru a duce la pierderea echilibrului. Astfel, 
niciunul dintre voi nu putea fi suspectat, nici măcar tu, Attilius, 
care erai sortit să faci pe complicele fără voie. Din fericire 
pentru tine, ai recunoscut că ţi-a fost rău în noaptea aceea și 
poate că n-ai fi recunoscut, dacă tu ai fi otrăvit vinul din care ai 
băut și tu fără să știi. 

— Și totuși otrava... obiectă marinarul, din ce în ce mai fără 
vlagă. 

— Nu se găsește deloc această plantă, Atropos, nici la 
Pithecusa și nici la Prochyta; crește, însă, din abundență pe 
munţii din Irpinium, adică acolo unde s-a dus Zena în vara 
trecută. De mulţi ani tu nu ai pus piciorul pe continent, Attilius, 
iar Melissa nici atât, așa că este imposibil ca voi doi să vă fi 
procurat o otravă atât de rară încât nici vrăjitoarea Delfina nu o 
are. 

— Toate astea nu sunt decât niște minciuni! negă fata, cu un 
aer dispreţuitor. 

— Zena are dreptate. De ce să fie ea vinovata și nu Pilades 
care ar fi avut o mulţime de ocazii ca să cumpere drogul de la 
vreun vraci din Baia? strânse pumnii Attilius, care încă nu era 
convins de cele auzite până atunci. 

— Pentru că Pilades era singurul care nu avea niciun motiv să 
ucidă pentru a pune mâna pe perlă. De fapt, știa foarte bine că 
era falsă. 

— Falsă? bolborosi Zena, pălind îngrozitor. 

— Probabil că Pilades a luat-o chiar în ziua în care a fost 
găsită, când s-a prefăcut că merge să o ascundă, dar a înlocuit-o 
cu bila de sticlă pe care o avea în buzunar, în caz că i-ar fi trecut 


227 


cuiva prin minte să-l controleze. La scurt timp după aceea, a 
răspândit printre oameni povestea cu iubitul său cel generos, 
născocită tocmai ca să nu existe nicio bănuială în legătură cu 
traiul său îndestulat. M-am îndoit de el imediat ce am avut în 
mână perla falsă; coincidenta dintre data la care a fost găsită 
comoara și neașteptata prosperitate a unui băiat sărman mi se 
părea destul de dubioasă, așa că am făcut câteva cercetări: 
nimeni din Baia nu a auzit pomenindu-se de vreun protector 
bogat, dar toată lumea îl cunoaște pe Pilades, mai ales cei care 
ţin tripouri clandestine. 

— Dă-mi perla, este a mea! strigă Zena ca scoasă din minţi. 

— În zadar mi-o ceri, a fost vândută de mult timp și din banii 
luați pe ea nu a mai rămas nimic. După câţiva ani de viaţă 
îmbelșugată, prietenul vostru s-a trezit într-o zi cu buzunarele 
goale și, ca să poată trăi, a fost nevoit să înceapă o carieră de 
întreţinut, pe care doar se prefăcea că o practică în vremea în 
care a plecat de aici cu perlă cu tot. 

— Pilades, nenorocitule! înjură Zena, încercând să ajungă la el 
și să-i scoată ochii. Din cauza ta... 

— Da, i-ai ucis degeaba, încuviință Aurelius, în timp ce Attilius 
o privea pe fată ca și cum ar fi văzut-o pentru prima oară în 
viaţa sa. 

— l-ai trimis la moarte pe Leucius și pe Cirnus, cei mai buni 
prieteni ai mei! rânji marinarul, apropiindu-se ameninţător de 
Zena. Și voiai s-o omori și pe Melissa, după ce m-ai convins s-o 
părăsesc! 

— Ție nici nu-ţi păsa de ea, mi-ai spus asta de atâtea ori... 
gemu femeia care, ridicându-se de pe divan, începuse să se dea 
înapoi cu spatele către balustrada care dădea deasupra 
stâncilor de pe țărm. 

În acest timp, Macarios se prăvălise pe pat, ţinându-se cu 
mâinile de cap: fata lui, o ucigașă! Nu-i venea să creadă așa 
ceva, repeta el înmărmurit, fără a îndrăzni s-o privească în faţă. 
La un moment dat, sărmanul om își ridică privirile și lăsă să-i 
scape o exclamaţie înăbușită: Zena, urcată pe parapetul terasei 
ca să scape de furia lui Attilius, se clătina într-un echilibru 
instabil, la o palmă de prăpastie, privindu-l ţintă pe tânărul care 
continua să se apropie hotărât de ea. 

Fata urlă, cuprinsă de spaimă: 

— Oprește-te, sau mă arunc. 


228 


— Așteaptă, să nu faci vreo prostie! o rugă marinarul, acum 
dominat mai mult de teamă decât de furie, întinzând braţele 
către ea, vrând s-o apuce: nu voia să-i facă niciun rău, nu 
putuse omori niciodată pe cineva... Tot mai înspăimântată, Zena 
mai făcu încă un pas înapoi și căzu pe spate. 

Strigătul său disperat se stinse când trupul se izbi de stâncile 
ascuţite de pe mal. 

e 

Slujnicele desfăcură din agrafe toga lui Aurelius, o împăturiră 
cu grijă, după care părăsiră camera cu o plecăciune 
respectuoasă. 

e 

— Ai fost minunată, draga mea, o lăudă Castor, în timp ce 
scotea de la gâtul Melissei colierul de smaralde și cușca mică 
din aur având perla înăuntru. 

— Dă-mi-le, Castor! îl opri stăpânul, întinzând semnificativ 
palma deschisă înspre el. 

— Cum, nu ai încredere în mine, domine? întrebă indignat 
grecul și, cu un aer jignit, îi dădu obiectele, după care se retrase 
și el cu o plecăciune exagerat de adâncă. 

Aurelius puse colierul și perla într-o casetă și scoase de acolo 
o punguliţă. 

— lată, aceasta este perla pe care ai găsit-o tu, Melissa: du-o 
la bijutierul din Heraclium; înclin să cred că-ţi va oferi ceva în 
schimbul ei. 

Fata încuviinţă fără să spună nimic. 

— Îmi închipui că o să te întorci la Attilius. După cum te privea 
astă-seară, pun pariu că acum de-abia așteptă să se însoare cu 
tine. 

— Nu cred că mai vreau eu, mărturisi fata. 

— Mă rog, cel puţin acum știi că poţi să ţintești și la ceva mai 
sus decât un simplu marinar. Și totuși, cred că-l iubești mult 
dacă erai gata să minţi deși îl credeai un asasin. 

— Ce spui? întrebă Melissa căscând larg ochii. 

— vrăjitoarea Delfina nu ţi-a dat niciun filtru de dragoste. Tu 
bănuiai, și pe bună dreptate, că în vin se afla un drog, dar 
credeai că era opera lui Attilius: acesta este adevăratul motiv 
pentru care ai schimbat cănile. Bănuiesc că plănuiai să-l 
șantajezi pe iubitul tău cu cele două crime, pentru a-l obliga să 
nu te părăsească. 


229 


Tăcerea femeii fu grăitoare. 

— ÎI iubeai chiar atât de mult! Probabil că nenorocitul ăla 
posedă vreo forţă secretă pe care ochii mei nu reușesc s-o 
descopere. Totuși, în definitiv, cu două femei care se luptau 
între ele cu atâta înverșunare, acum a rămas singur ca să-și 
lingă rănile. Dar tu nu ești dezamăgită de perlă? _ 

— Nu mai este atât de importantă, nobile senator. In seara 
asta am câștigat ceva mult mai valoros: mă simţeam 
atrăgătoare, dorită de toţi bărbaţii de acolo... eram o altă 
femeie, frumoasă și imposibil de cucerit. 

— Minunat,  seducerea unor femei de necucerit este 
specialitatea mea. Și, în privința asta, îţi amintesc că n-am 
rezolvat o problemă: povestea cu zeul Priap, îţi amintești? 

Melissa îl privea fără să înţeleagă. 

— Doar nu crezi că m-am străduit atâta doar ca să aduc 
imaginea unei femei frumoase în fața ochilor unor musafiri, nu? 
întrebă Aurelius, conducând-o către camera sa. 

— Nu pot, spuse ea în prag. 

— Poţi, o asigură, zâmbind, senatorul. 

e 

Când Melissa se trezi, singură, în patul cu incrustaţii de fildeș, 
simţi căldura vaselor cu jăratic și-și dădu seama cu greu unde se 
afla. Apoi, pe neașteptate, își aminti totul. 

Lângă sfeșnicul de bronz se afla punguța cu perla falsă și, 
ceva mai departe, minunata haină din mătase indiană, lăsată la 
vedere pe un scaun. Fata atinse țesătura mângâind-o ușor, apoi 
își luă privirile de la ea, începând să-și caute vechile veșminte 
peticite. 

Acum, când visul luase sfârșit, chiar banchetul și noaptea 
petrecută cu Aurelius i se păreau ireale, ca o paranteză poleită 
cu aur, un episod sortit să nu se mai repete niciodată. Totuși, 
Melissa se simțea puternică: nu știa ce răspuns avea să-i dea lui 
Attilius atunci când acesta va veni s-o caute - căci știa sigur că 
va face aceasta - dar avea tot timpul ca să se gândească la ce 
va fi. Era rândul lui, acum, să alerge după ea. 

Soarele era deja sus, trebuia să plece. 

Se îmbrăcă în grabă, luă săculeţul și ieși pe ușă. Din fericire, 
nu întâlni pe nimeni; cel mai stânjenitor ar fi fost să-l întâlnească 
pe senator. În seara din ajun, elegantă ca el, admirată ca el, 
frumoasă ca el, totul i se păruse a fi incredibil de simplu; acum, 


230 


însă, era din nou o pescuitoare de bureţi și pescuitoarele de 
bureţi nu prea aveau ce împărți cu cei mari de la Roma. 

Traversă salonul și, trecând pe lângă o masă încă aranjată ca 
pentru banchet, smulse din fugă o rămurică de pin ca să și-i 
pună în păr și să-i rămână ca amintire. 

În faţa ușii de la ieșire, paznicii se înclinară în faţa ei, deși era 
îmbrăcată în zdrenţe. Gestul acela respectuos o făcu să 
priceapă că pornirea pe drumul obișnuit, întoarcerea fără 
regrete la obscuritate și la sărăcie vor fi mai dificile decât 
credea. Atunci, alergă nebunește în jos, pe drum, oprindu-se 
doar în dreptul falezei ca să privească de jos - locul care i se 
cuvenea - uriașa vilă care se ridica semeaţă spre cer. 

li venea să plângă. Nu mai voia să știe de perla falsă; prea 
multe iluzii, prea multe vise fuseseră sfărâmate de bucăţica 
aceea de sticlă: o va arunca în mare, sperând să scape astfel de 
amărăciunea pe care i-o lăsase în suflet moartea celor doi 
prieteni dragi, despărţirea de Attilius și amintirea unei nopţi 
prea scurte pentru ca un bărbat ca senatorul să-și mai 
amintească vreodată de ea. 

Deschise punguţa și luă perla între degete, hotărâtă s-o 
arunce acolo unde, atrași de falsa ei strălucire, își găsiseră 
moartea Leucius și Cirnus. O privi timp de o clipă și, în lumina 
încă firavă a primelor raze de soare, i se păru neasemuit de 
frumoasă, aproape adevărată. 

La un moment dat o străfulgeră o bănuială absurdă. Cu un 
nod în gât, începu să zgârie cu unghia stratul sidefiu, 
așteptându-se să iasă la iveală sticla... dar, oricât se strădui, 
perla rămânea neatinsă, strălucitoare, minunată. 

Simţi un fior în tot corpul și o apucă amețeala: dacă o minune 
divină reușise să facă dintr-o amărâtă de pescăriță cea mai 
fascinantă dintre matroane, de ce nu ar fi putut transforma o 
perlă falsă în una veritabilă? 

Nu fusese nevoie de un Zeu pentru a săvârși această minune, 
fusese de ajuns un om în carne și oase: Melissa își aminti cum 
scotocea Aurelius prin caseta cu bijuterii, scoțând de acolo 
punguţa pe care o avea acum în mână, sfătuind-o să arate perla 
unui bijutier de ispravă... 

Atunci, ridică ochii către vilă și-l zări pe terasă pe senator care 
o saluta. 


APENDICE: II 


ÎN UMBRA IMPERIULUI 


UZANȚE, OBICEIURI ȘI CURIOZITĂŢI 
ALE ROMEI DIN VREMEA LUI 
PUBLIUS AURELIUS STATIUS 


Sumar: 


+ Sistemul bancar în vechea Romă 
e Romanii la școală 
e Măştile de înfrumusețare 


SISTEMUL BANCAR ÎN VECHEA ROMĂ 


În perioada civilizaţiei clasice, băncile făceau tot felul de 
operațiuni economice, în afară de dreptul de a bate monedă, 
care, în lumea romană, a aparținut aproape întotdeauna 
statului. 

Activitatea bancară era, însă, privată, dominată de cetățeni 
liberi, deseori de viță nobilă, care o desfășurau prin 
reprezentanţi sau cu aportul covârșitor al unor sclavi contabili. 

„Ghișeele” bancare erau tabernae (sau mensae) argentariae, 
birouri (sau chiar și simple tarabe) având rolul de a primi 
depozite sau de a acorda împrumuturi. Se găseau de obicei în 
zona pieţelor economice care, în secolul | după Hristos, înainte 
de a fi deschis complexul supranumit Mercati Traianei (Pieţele 
lui Traian), erau, în special, Forul Roman, Forum Boarium, 
Macellum Liviae și Forum Vinarium. 

Operatorii bancari erau de două feluri. În primul rând, simplii 
nummularii, adică aceia care schimbau valută, pricepuţi în 
recunoașterea banilor falși. Ei examinau monedele cu priviri 
atente pe pânza verde a mesei lor, lovindu-le după aceea de 
placa de marmură din faţa lor (faimoasa „piatră de 
comparaţie”), pentru a le asculta sunetul, înainte de a le pune 


232 


pe cântar (pentru a le controla cantitatea de metal) și de a 
descoperi o eventuală pilire pe margini. Deseori, nummularii nu 
erau decât niște sclavi - multimiliardarul Crassus avea zeci - sau 
simpli funcţionari ai unor întreprinderi mai mari, conduse și 
administrate de un al doilea tip de operator bancar: argentarius. 

Acesta, conform legii, cetăţean liber care făcea parte din 
clasa cavalerilor, era bancherul propriu-zis, împuternicit să 
primească, el în persoană sau prin servitori sau comisionari, 
diferite vărsăminte care îi puteau fi încredințate ca investiţie 
(cum ar fi astăzi libretele de depozit, conturile curente sau 
certificatele bancare) sau pentru a fi „sigilate”: în acest caz era 
vorba despre un depozit asemănător aceluia făcut prin casetele 
de siguranţă, iar proprietarul băncii era obligat să restituie exact 
acele obiecte și aceleași monede lăsate în păstrare, în orice 
moment în care le-ar fi cerut clientul (quando voles et ubi voles, 
„când vei vrea și unde vei vrea”). Diferenţa enormă dintre 
depozitul neproductiv și împrumutul productiv este subliniată 
într-un pasaj din Digesta care reproduce analiza în materie a 
juristului Ulpianus. 

Evident, argentarii dădeau și bani cu împrumut și puţini erau 
aceia care acceptau să respecte dobânda oficială de 12 la sută 
pe an. Într-adevăr, cea mai mare parte dintre ei făceau camătă, 
în pofida decretelor imperiale, cerând dobânzi mai mari decât 
era permis prin lege și garanţii de tot felul. Dacă erau 
descoperiţi, primeau amenzi foarte piperate, sumele obţinute 
astfel ajungând în vistieria statului. Mulţi, însă, reușeau să 
scape. 

Sunt destul de mulţi bancheri romani al căror nume s-a 
păstrat până în zilele noastre: în afară de pompeianul Cecilius 
Giocondus - ale cărui conturi s-au păstrat datorită tragediei 
provocate de Vezuviu - îi amintim pe Plancius, Castricus, 
Rabirius și celebrii Oppii citați de Cicero care, însă, prefera să-și 
lase banii pe mâna prietenului său, Atticus, căruia i-a trimis, de 
altfel, multe dintre scrisorile sale. 

Familia Egnatius, din perioada războaielor civile, a cunoscut, 
în schimb, rușinea falimentului și la fel s-a întâmplat și într-o 
vreme mai recentă cu papa Callixt. Înainte de a ajunge pe tronul 
pontifical, acesta din urmă, încă sclav, deschisese o bancă de 
împrumut pentru confrații săi creștini, cu rezultate nu prea 
strălucite: aflându-se în imposibilitate de a restitui sumele care-i 


233 


fuseseră încredințate, a fost condamnat la temniţă grea, 
trăgându-l după el și pe imprudentul său stăpân Carcoforus, 
răspunzător în fața legii pentru bancrută. 

Frecventă era, de altfel, figura sclavului care practica 
activitatea bancară în numele stăpânului său care era, în orice 
caz, obligat să răspundă în faţa legii pentru lipsuri în gestiune 
sau pentru escrocherii financiare. 

Deși era aproape în totalitate privat, sistemul bancar roman a 
cunoscut și forme de intervenţie din partea statului, cum a fost 
inițiativa împăratului Tiberius care, în anul 33 după Hristos, a 
înfiinţat câteva mensae publice, de la care se puteau obține 
împrumuturi fără dobândă pe termen de până la trei ani, având 
ca garanţie un teren a cărui valoare trebuia să fie cel puţin 
dublă faţă de suma cerută. 

Referitor la monede, cele mai frecvent folosite la Roma în 
secolul | după Hristos erau următoarele: 

Quadrans (din aramă), egală cu 1/4 dintr-un as; As (din aramă) 
egal cu 1/4 dintr-un sestert; Sestertius (dintr-un aliaj de aramă cu 
zinc); Dinarius (din argint), egal cu patru sesterți; Aureus (din 
aur), egal cu 100 de sesterți. 

Este destul de greu să se calculeze astăzi puterea de 
cumpărare a sesterțului în perioada împăratului Claudius, totul 
situându-se la limita arheologiei fantastice. 

Într-adevăr, Edictul lui Dioclețian, care citează numeroase 
preţuri, privește o epocă mai târzie cu o sută cincizeci de ani, 
într-o societate în care inflaţia era galopantă. Oricum, pe baza 
unor chitanţe referitoare la mărfuri și la diferite servicii, putem 
să presupunem, pe bună dreptate, că valoarea sesterțului s-ar 
situa cam la 1300 de lire din zilele noastre (înainte de 
introducerea monedei europene - N.T.), chiar dacă preţurile 
bunurilor din „coșul” roman erau sensibil inferioare celor din 
zilele noastre: s-a calculat că 6 sesterți erau suficienţi pentru 
cheltuielile zilnice ale unei familii modeste, cu unul sau doi 
sclavi în casă. 


ROMANII LA ȘCOALĂ 


La începutul perioadei republicane, romanii își făceau un titlu 
de onoare din faptul că-și dedicau timpul și efortul pentru a-și 


234 


instrui copiii, luându-i cu ei peste tot - în Forum, la tribunal și 
chiar la ședințele Curiei - pentru a se obișnui cu viitoarea lor 
viaţă de cetăţeni. Era și cazul lui Cato Cenzorul care, pentru că 
nu avea încredere în sclavi și în doici, ajunsese chiar să 
supravegheze el însuși baia ultimului născut dintre copiii săi, 
insistând asupra importanţei creșterii propriilor vlăstare, pentru 
a se asigura că formarea lor va purta nu numai amprenta acelei 
virtus romane, ci și a pietas, adică supunerea față de zei, 
părinţi, bătrâni și puterea statală în vigoare. 

O dată cu prosperitatea care a urmat după victoria asupra 
Cartaginei, au sosit, însă, și pedagogii greci, tocmai aceia în 
care Cato nu avea încredere și, la scurt timp după aceea, s-au 
deschis la Roma primele școli. 

Conform unor documente, primul care a înființat o școală în 
Urbs ar fi fost Spurius Carvilius, consul în anii 234 și 228, 
personaj amintit de istorie nu numai pentru că a fost primul 
roman care a obţinut divorţul, ci și pentru că a introdus în 
alfabetul latin litera G care nu exista până atunci. 

Școlile pe care astăzi le-am numi „primare sau elementare”, 
destinate copiilor de la șapte până la unsprezece ani, se aflau 
sub administrare privată și în ele se puteau înscrie și băieţii și 
fetele. La început, însă, nu existau clădiri particulare adecvate 
transmiterii culturii: elevii, vara sau iarna, învățau în aer liber, 
pe sub pergulae și porticuri sau în pieţele publice. Profesorii (de 
latină, greacă și aritmetică, dar și de stenografie) erau, mai ales, 
sclavi și liberţi, menţinând ordinea prin lovituri de ferula; 
metodele de studiu, bazate în mare parte pe memorie, 
prevedeau repetarea cu voce tare a aceleiași fraze și copierea ei 
pe pagi/lares, tăbliţele acoperite cu ceară pe care se zgâriau 
semne cu condeiul, confecționate astfel încât să poată fi șterse 
și refolosite de zeci de ori: papirusul, material relativ scump pe 
care se scria cu calamus nu era, desigur, risipit pentru exerciţiile 
începătorilor în ale scrisului care, în schimb, pe pugi/lares, 
puteau face de fiecare dată tabula rasa, cum se spune și astăzi 
printr-o locuţiune derivată tocmai din această operațiune. 

In afară de numeroasele sărbători, exista câte o zi liberă la 
fiecare nouă din calendar, corespunzând cu târgul periodic de 
nundinae. Anul școlar, care începea în primele zile ale lunii 
martie, prevedea și o întrerupere în timpul verii. 


Copiii se duceau la școală având o capsa cu suluri de papirus, 
oprindu-se, uneori, să cumpere de pe stradă un /entacu/um, 
adică un pachețel pe care să-l mănânce în pauză. Erau însoţiţi, 
mai rar de cineva din familie, de cele mai multe ori de un sclav 
sau, pentru cine își putea permite aceasta, de un pedagog 
particular care de multe ori stătea alături de micul său stăpân și 
asculta lecţiile și, la nevoie, i le repeta acasă. 

Metodele didactice, după cum s-a mai spus, purtau aproape 
întotdeauna amprenta celei mai rigide tradiţii; nu lipseau, însă, 
„pedagogi revoluționari”, inovatori care recomandau folosirea 
jocurilor cu litere mobile sau gravarea acestora din urmă pe 
tăblița de ceară, pentru ca, apoi, să se conducă degetul copilului 
pe urma semnului imprimat. Două papirusuri egiptene, din al IIl- 
lea și al II-lea secol înainte de Hristos, ne-au transmis niște 
adevărate manuale didactice pentru uzul profesorilor și, de 
asemenea, s-au păstrat până în zilele noastre câteva îndrumare 
ortografice, fără a mai pune la socoteală mărturiile autorilor 
clasici care ne dau informaţii asupra dificultăţilor majore 
întâmpinate de elevii romani (cum ar fi, de exemplu, 
pronunţarea corectă a literei R care, după cum ne transmite 
Cicero, era deseori rostită greșit ca sunetul L). 

In predarea aritmeticii de bază, se începea punându-i pe copii 
să numere pe degete sau cu niște pietricele (ca/cu/i, de unde și 
verbul din limbile romanice, „a calcula”). După aceea se trecea 
la folosirea abacului în baza doisprezece, foarte răspândit în 
Roma clasică și în civilizațiile babiloniană și chineză. 

Toate acestea se întâmplau în epoca republicană. În Roma 
Cezarilor, însă, s-a început amenajarea școlilor în clădiri potrivite 
cu acest scop, unele dintre ele fiind prevăzute chiar cu 
garderobă și cu latrină. Pe scurt, învățământul elementar s-a 
răspândit atât de mult încât a adus procentajul celor care, din 
totalul populaţiei Romei, știau să citească și să scrie - nu mai 
era important dacă o făceau bine sau rău - la un nivel egalat 
doar în vremurile noastre. 

In ce privește învățământul „mediu sau superior”, acesta a 
rămas rezervat doar unei minorităţi destul de restrânse. Înainte 
de toate, la el aveau acces doar foarte puţine fete: vârsta 
minimă a căsătoriei era stabilită la doisprezece ani și numeroase 
erau fetele care deveneau soţii încă din adolescenţă. În rest, 


236 


chiar și în rândul băieților, cea mai mare parte dintre ei 
abandonau studiile pentru a se dedica unei activităţi productive. 

În școlile „medii” se studiau gramatica, literatura, latina și 
greaca (Imperiul a fost întotdeauna bilingv), ca și istoria, 
geografia, astronomia și fizica. Cine mai continua, se specializa 
în retorică, disciplină de importanţă primordială într-o societate 
care-i punea în vârful scării sociale pe oamenii politici, pe oratori 
și pe avocaţii renumiţi. Retor era acela care ocupa o poziţie mult 
diferită faţă de /udimagister de la clasele elementare și de 
grammaticus de la clasele medii, deseori fiind ajutat de câţiva 
asistenţi. Desigur, marii bogătași continuau să angajeze 
profesori particulari care primeau lefuri destul de mari, ca 
Verrius Flaccus, preceptor al nepoților lui Augustus, plătit cu 
astronomicul salariu de 100.000 de sesterți. 


MĂȘTILE DE ÎNFRUMUSEȚARE 


Și în domeniul cosmeticii, ca și în altele mai importante, 
romanii au datorat mult nu numai grecilor, foarte buni 
cunoscători ai principiilor active conţinute în plante și ai 
proprietăţilor curative ale mineralelor, ci și egiptenilor, la care 
machiajul era atât de important încât materialele pentru 
colorarea orbitelor și a buzelor (funingine neagră, pulbere verde 
de malahit, săruri albastre ale aramei, lacuri violete derivate din 
mangan) făceau deseori parte din salariul zilnic al muncitorilor, 
alături de grâu și de bere. 

Nu pare, așadar, ciudat faptul că regina Cleopatra - ultima 
moștenitoare a Ptolemeilor din Alexandria în care s-au combinat 
amândouă tradiţiile, cea egipteană și cea greacă - era expertă 
în farduri tot atât cât era și în politica la nivel înalt. Astfel, 
cerând triumvirului Marcus Antonius teritorii întinse în schimbul 
unei alianţe, s-a gândit că ar fi bine ca acestea să cuprindă și 
regiunile de la Marea Moartă, unde exista una dintre cele mai 
importante fabrici de cosmetice din antichitate, întemeiată de 
lrod cel Mare. 

Depresiunea de la Yam ha Melah (acesta fiind numele ebraic 
al Mării Moarte) fiind de fapt unul dintre locurile cu cea mai 
mare concentraţie salină de pe întreaga planetă, materia primă 
pentru tratamentele estetice se găsea din abundență pe 


237 


malurile sale și atunci ca și acum: în afară de asphattite - 
nămolul negru denumit în vechime „smoală iudaică”, extrasă 
din petrol - în fabrica lui lrod se produceau și săruri miraculoase 
și o mare cantitate de pastile presate de substanțe curative 
vegetale, destinate preparării uleiurilor parfumate, printre care 
era renumit „balsamul de ludeea”. 

Eficacitatea acestor ingrediente a fost verificată, dat fiind că 
unele se găsesc și astăzi cu destulă ușurință, nu numai în 
farmacii sau în magazinele cu plante medicinale, dar și pe 
rafturile marilor magazine: în mod special, dintr-un nămol 
bituminos foarte asemănător cu asphaltite se produce astăzi o 
cunoscută mască de înfrumusețare. 

La Roma, tratamentele cosmetice erau răspândite nu numai 
printre matroane, ci și printre bărbaţi: împăratul Otho, de 
exemplu, pleca la război luând cu sine un car special, amenajat 
ca laborator volant de înfrumusețare. Foarte mare era și 
varietatea componentelor folosite la prepararea cremelor 
cosmetice și a compreselor emoliente: de la testicule de taur la 
grăsime de lebădă, de oaie, de gâscă; de la măduvă de cerb la 
unt; de la ouă de furnică pisate la miere și la făinurile de 
cereale; de la placentă de ovine la excremente de crocodil. 

Retetele măștilor cosmetice ne-au fost transmise de medici 
iluștri, ca și de scriitori faimoși, ca Plinius și celebrul Ovidius, 
care a dedicat acestui domeniu o întreagă carte, De 
medicamine faciei faeminae. lată câteva dintre cele mai puţin 
excentrice rețete, extrase din scrierile clasicilor greci și latini. 

Loțiunea de decolorare a Cleopatrei - „Așa ceva folosea 
Berenice, regina Egiptului, care mai târziu s-a numit Cleopatra. 
Ea, aruncând un corn de cerb într-un vas de argilă gol, l-a ars 
deasupra unei flăcări până s-a albit. Apoi îl muia în lapte și îl 
folosea”. 

Masca de înfrumusețare a lui Ovidius - Ingrediente: bob și 
linte măcinate (6 măsuri); alb de plumb sau cretă; spumă roșie 
de salpetru; cuarț de Corint; alcioneu; miere din Attica cu care 
se amestecă totul. 

Mască de frumusețe împotriva ridurilor a lui Plinius cel Bătrân 
- Pe bază de lapte de măgăriţă cu care trebuie să se șteargă 
faţa de șapte ori pe zi. 

Crema lui Plinius împotriva buzelor crăpate - Seu de vițel sau 
de vită, amestecat cu grăsime de gâscă și cu suc de busuioc. 


238 


Mască de fortificare a sânilor Metrodorei din Bizanţ - „Se ia 
puţin praf și se pun deasupra lui 2 măsuri mici de alaun și 2 de 
ricin crud; se pisează și se amestecă în vin negru sec, până când 
se obține un fel de aluat gros precum ceara; se întinde în jurul 
sânilor și se presară deasupra pământ de Samos și pământ alb 
de Cimolios sau ceruză.” 


239 


GLOSARUL TERMENILOR LATINEȘTI, 
AL LOCURILOR GEOGRAFICE 
ȘI AL PERSONAJELOR ISTORICE 
CARE APAR ÎN ROMAN ȘI ÎN POVESTIRE 


GLOSARUL TERMENILOR GRECEȘTI ȘI LATINEȘTI 


Amasio: amant de sex masculin. 

Arca: ladă, cufăr, dar și casă de fier pentru valori. 

Argentarius (plural, argentari;): bancher, administrator al 
unei bănci de depozite și împrumuturi. 

Aulos: cuvânt grecesc care denumea flautul dublu. 

Ave (plural, avete): salut la întâlnire. 

Balneatores: băieși. 

Bracae: pantaloni lungi, folosiți în special de gali și de alte 
populaţii nordice. 

Bulla: pandantiv din aur, gol pe dinăuntru și sferic, purtat la 
gât de copii până în ziua în care se îmbrăcau cu toga 
bărbătească. Conţinea amulete și talismane. 

Calculator (plural, ca/cu/atores): profesor de aritmetică. 

Calidarium: încăperea pentru baia de aburi. 

Capsa: ambalaj cilindric în care elevii romani obișnuiau să-și 
țină sulurile de papirus. 

Cathedra: scaun cu spătar. 

Caupona: tavernă, cârciumă. 

Cella nivaria: pivniță subterană cu temperatură scăzută în 
care erau păstrate vara băuturile răcoritoare, între bucăţi de 
gheață sau grămezi de zăpadă. 

Cervesia: bere pe bază de orz sau grâu, fără malt. 

Ciatus: polonic. 

Clavis adultera: șperaclu. 

Clientes: protejați ai unui stăpân pe care îl omagiau în 
schimbul unei sportula (vezi) zilnică. 

Conclamatio: panegiric, discurs funebru. 

Cui prodest?: cui îi folosește? 

Cum manu: forma cea mai veche de căsătorie între patricieni 
în care femeia se declara de acord prin fraza: „Ubi tu Gaius, ego 
Gaia”, adică: „Unde vei fi tu, Gaius, voi fi și eu, Gaia”. În felul 
acesta, mireasa trecea direct de sub tutela tatălui sub cea a 


240 


sotului. Căsătoria sine manu, însă, lăsa soția sub tutela familiei 
din care făcea parte înainte de căsătorie. 

Dominus (vocativ, domine; feminin, domina): stăpân, domn. 

Domus: reședință a unui nobil. 

Familia: familia romană care cuprindea, în afară de rudele de 
sânge sau prin alianţă, toţi sclavii și, deseori, chiar și liberții. 

Fauces: locul strâmt prin care se făcea intrarea într-o domus 
(vezi). 

Ferula: nuiaua atât de temută cu care profesorii romani îi 
pedepseau pe elevii neastâmpăraţi. 

Frigidarium: locul în care se făcea baie în apă rece. 

Funalia: torţe din rășină care se agățau pe pereți. 

Gallae: preoții castraţi ai zeiţei Cybele. 

Gens: familie lărgită, cuprinzându-i pe toţi descendenţii unui 
singur strămoș. În numele bărbătești, cel care indica gens era al 
doilea. De exemplu, Publius Aurelius Statius, din gens Aurelia. 

Gustatio: aperitiv. 

Homines novi: noile pături sociale apărute (comercianți și 
întreprinzători) care se opuneau prin puterea banilor 
hegemoniei clasei aristocratice a latifundiarilor. 

Insula (plural, insu/ae): clădire mare de locuit, cu mai multe 
etaje, împărţită în apartamente de închiriat. 

Libitinarius (plural, /;bitinarii): angajaţii de la pompe funebre, 
ciocli. 

Ligerula: sclavă garderobieră care se ocupa de papuci. 

Litterator (plural, /itteratores): profesor de literatură. 

Lupa (plural, /upae): prostituată, de unde „lupanar”. 

Mensa nummularia: tejghea de zaraf. 

Metroon: templul din Pergamon. 

Notarius (plural, notari): profesor de scriere „rapidă”. 
Nummularius: zaraf. 

Oechus: salon mare. 

Ostiarius: portar. 

Palla: un fel de pardesiu pentru femei. 

Papas: poreclă ironică a pedagogului, ca și aceea de bonă. 

Parce sepulto: „Cruță-l pe cel îngropat”, adică „Lasă-l în 
pace pe cel care a murit”. Citat din Eneida lui Vergilius (cartea 
III, versul 41). 

Plaustra: car cu două roți. 

Popina: tavernă. 


241 


Praetexta: toga folosită de copiii liberi, împodobită cu o 
panglică purpurie ca aceea a magistraţilor. 

Quadrivium: termen care denumea studiile superioare. De 
altfel, folosirea acestui cuvânt este atestată doar după secolul |. 

Quando voles et ubi voles: „când vei dori și unde vei dori”. 
Formulă juridică referitoare la depozitele bancare. 

Raeda (sau reda): căruţă pentru transportul obiectelor sau 
lucrurilor. 

Recitatio: Lectură publică a unei opere literare. 

Sapo: săpun. 

Scriptorium: birou, masă de scris, dar și camera folosită în 
acest scop, biroul. 

Senatus PoulusQue Romanus (SPQR): Senatul și poporul 
roman. Era denumirea oficială a statului roman din antichitate. 

Sportula: cadoul zilnic al stăpânului către clientes (vezi) care 
consta în raţii de alimente, dar și rufărie, haine sau bani. 

Taberna: birou, magazin, prăvălie. 

Taberna argentaria: tejgheaua unui argentarius sau a unui 
nummularius (vezi), analog, deși cu multe deosebiri tehnico- 
juridice, ghișeului bancar din zilele noastre. 

Thermopolium (plural thermopolia): echivalentul roman al 
actualului fast-food. 

Theta: literă din alfabetul grecesc. 

Trivium: răspântie de drumuri; denumire pentru studiile 
elementare. Și acest termen, la fel cu quadrivium (vezi) este 
atestat abia după secolul |. 

Tutulus: pieptănătură nupţială în formă de con înalt, derivat 
de la cel al femeilor etrusce. 

Vale (plural, va/ete): salut la despărțire. 

Volsellae: pensete pentru epilare. 

Volumen: sul de papirus, carte, volum. 


GLOSARUL PERSONAJELOR ISTORICE 


Acca Larentia: multe legende diferite au fost asociate 
acestui personaj tipic din tradiția romană, fără echivalente în 
mitologia greacă. După unii, Larentia ar fi fost doica lui Romulus 
și a lui Remus, după alţii, însă, a fost identificată cu o zeiță a 
pământului și a vegetației. 


242 


Agrippa (Marcus Vipsanius): om politic și militar, mort în 
anul 12 î.Hr. A fost unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori, pe 
lângă faptul că îi era și ginere, al lui Octavianus Augustus. În 
calitate de edil, a promovat construirea multor clădiri publice, 
printre care Panteonul. 

Aristarh din Samos: astronom grec care a trăit între 310 și 
230 î.Hr. A conceput sistemul solar ca fiind heliocentric, cu o 
mie opt sute de ani înaintea lui Copernic. 

Caius Caestius: prefect și tribun al plebei, mort în 12 Î.Hr. 
Mormântul său din marmură, în formă de piramidă, se mai poate 
vedea încă la Roma lângă Poarta San Paolo. 

Claudius: împărat roman. Succedându-i nepotului său 
Caligula, în 41 d.Hr., Claudius a restabilit (formal) autoritatea 
Senatului, a acordat cetățenie romană populaţiei din diferite 
colonii, a încurajat ascensiunea  socio-politică a „clasei 
ecvestre”, a întărit dominaţia Imperiului în Mauritania, ludeea și 
Tracia. Căsătorindu-se pentru a treia oară cu Messalina, s-a mai 
însurat după aceea și cu nepoata sa, Agrippina Minor, 
adoptându-l pe fiul acesteia cu Domitius Ahenobarbus: viitorul 
Nero. 

Epicur: filosof grec. În anul 306 î.Hr. a înfiinţat la Atena o 
școală filosofică (Grădina), deschisă atât pentru femei cât și 
pentru sclavi. Tema gândirii epicuriene era căutarea fericirii; 
chestiune pe care filosoful o rezolva indicând atitudinea 
eliberatoare a ataraxiei, adică o detaşare sobră, senină și 
echilibrată de pasiunile vieţii, îndepărtându-se treptat de tiparul 
grec de la origine și în pofida adversarilor săi (printre care se 
numărau și primii gânditori creștini), filosofia epicuriană are 
parte un mare succes în lumea romană, aceasta și cu ajutorul 
„Popularizării” pe care i-a făcut-o Lucretius în De rerum natura. 

Messalina: soția mult iubită a lui Claudius și mamă a copiilor 
acestuia, Octavia și Britannicus, va fi condamnată de împărat la 
moarte când, după mai multe relaţii adulterine, va unelti 
împotriva lui pentru a-i oferi tronul lui Silius, amantul ei. 

Zenon: filosof grec care a trăit în secolul al V-lea î.Hr. Discipol 
al lui Parmenides, a elaborat faimosul paradox, citat în roman, 
cu „Ahile și broasca ţestoasă”, abordând o problemă (cea a 
progresiei geometrice infinite cu calcul minor al unităţii) pe care 
matematica modernă încă o mai discută. 


243 


GLOSARUL LOCURILOR GEOGRAFICE 


Argiletum: în Roma antică, strada copiștilor care, pornind din 
Forumuri, trecea pe lângă Suburra și dădea în Vicus Patricius 
(vezi). 

Bovillae: orășel din Latium, la poalele muntelui Albanus. 

Heraclium: unele resturi ar indica faptul că orașul roman se 
afla lângă actualul Ischia Ponte. Promontoriul pe care se înalţă 
vila din povestirea O perlă pentru Publius Aurelius Statius este, 
însă, situat lângă Lacco Ameno. 

Iberia: Spania de azi. 

Lutetia: Parisul de azi. 

Mantua: Mantova de azi. 

Numana: orășel balnear de pe coasta adriatică, la sud de 
muntele Conero, întemeiat de greci în secolul al VII î.Hr. 

Numidia: teritoriu care corespunde aproximativ cu acela al 
Tunisiei de azi. 

Perusia: Perugia de azi, în regiunea Umbria. 

Pessinunt: oraș din Galatia (regiune din Asia Mică între Pont 
și Cappadocia) celebru pentru cultul lui Cybele. 

Pithecusa: denumită și Aenaria, este Ischia de azi. 

Prochyta: Procida de azi. 

Submemmium: în Roma antică, strada care urca din 
Argiletum către Viminal. 

Yam ha Melah cuvânt ebraic însemnând literal „mare 
sărată”, denumește actuala Mare Moartă, la graniţa dintre 
lordania și Israel. 


virtual-project.eu 


244