Steven Saylor — Valul profetiilor

ROMAN ISTORIC 


VĂLUL 
PROFEŢIILOR 


STEVEN SAYLOR 


Steven Saylor 


Vâlul profeţiilor 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba engleză Veronica Şerbănoiu 


Editura ALLFA 


A MIST OF PROPHECIES 
2002 


Steven Saylor s-a născut în 1956, în Statele Unite ale 
Americii, şi a studiat istorie şi limbi clasice la University of Texas 
din Austin. Este aclamatul autor al seriei de douăsprezece 
romane Roma Sub Rosa, o istorie secretă a Romei antice sub 
Cicero, Caesar şi Cleopatra, văzută prin ochii lui Gordianus 
Descoperitorul. Cărţile lui au fost traduse în douăzeci şi una de 
limbi şi au fost incluse pe listele de bestselleruri ale unor 
publicaţii de prestigiu, iar autorul a apărut în documentare 
difuzate la nivel internaţional pe History Channel, în calitate de 
expert în politica şi viaţa romană. 


Lunile romane 


Januarius (Ianuarie, 29 zile) 
Februarius (Februarie, 28 zile) 
Martius (Martie, 31 zile) 
Aprilis (Aprilie, 29 zile) 

Maius (Mai, 31 zile) 

Junius (Iunie, 29 zile) 
Quinctilis (Iulie, 31 zile) 
Sextilis (August, 29 zile) 
September (Septembrie, 29 zile) 
October (Octombrie, 31 zile) 
November (Noiembrie, 29 zile) 
December (Decembrie, 29 zile) 


Calende: prima zi a lunii 
None: a cincea sau a şaptea zi a lunii 
Ide: a treisprezecea sau a cincisprezecea zi a lunii 


Cronologie 


Povestea debutează pe data de 9 august 48 î.Hr. 
_ O parte dintre datele menţionate mai jos sunt ipotetice. 
Inregistrările care fac menţiune la Casandra sunt fictive. 


82 - 80 Î.Hr. Sulla devine dictator absolut al Romei. 

73 Î.Hr. Vestala Fabia este acuzată pentru că şi-a încălcat 
jurământul de castitate cu Catilina. Spartacus începe marea 
răscoală a sclavilor, înăbușită în anul următor. 

63 Î.Hr. Cicero serveşte drept consul; înăbuşeşte conspirația lui 
Catilina. 

56 Î.Hr. Aprilie: Marcus Caelius este acuzat de crimă, Cicero 
fiindu-i apărător; Clodia se află în spatele acuzaţiei. 

55 Î.Hr. 18 noiembrie: Milo se căsătoreşte cu Fausta. 

52 Î.Hr. 18 ianuarie: Clodius este asasinat. 

Aprilie: Milo este acuzat de uciderea lui Clodius, iar Cicero îi este 
apărător şi Marc Antoniu reprezintă acuzarea; este condamnat şi 
fuge la Massilia. 

49 Î.Hr. 11 sau 10 ianuarie: Cezar traversează Rubiconul. 

17 martie: Pompei fuge în Grecia străbătând Marea Adriatică. 

19 mai: fiica lui Cicero, Tullia, dă naştere unui prunc care moare 
la scurt timp după aceea. 

7 iunie: Cicero părăseşte ltalia ca să i se alăture lui Pompei în 
Grecia. 

2 august: oştirile lui Pompei capitulează în Spania în faţa lui 
Cezar. Octombrie: Massilia se predă lui Cezar, care-i amnistiază 
pe toţi exilaţii romani, cu excepţia lui Milo. Cezar se întoarce la 
Roma ca să accepte dictatura timp de unsprezece zile, dinadins 
ca să conducă alegerile; Caelius este ales pretor. Noiembrie: 
Veştile despre moartea lui Curio în Africa ajung până la Roma, la 
urechile lui Cezar. 

48 Î.Hr. 5 ianuarie: Cezar traversează Marea Adriatică. 

Sfârşitul lui februarie: Caelius îşi înalţă tribunalul alături de al lui 
Trebonius şi porneşte o răzmeriţă. 


Sfârşitul lui martie: Antoniu traversează Marea Adriatică ca să se 
întâlnească cu Cezar. Caelius porneşte o a doua răzmeriţă. 
Aprilie: Pompei şi Cezar încep operaţiunile militare la 
Dyrrachium. Senatul invocă Decretul Final împotriva lui Caelius. 
Milo fuge din Massilia şi se reîntoarce în Italia. 

17 iulie: Pompei aproape că depăşeşte numeric forţele armate 
ale lui Cezar la Dyrrachium. Cezar decide să se retragă. Teatrul 
bătăliei se mută în interiorul Tessaliei. 

5 august (nonele lui Sextilis): Casandra este ucisă. 

9 august: Casandra este îngropată. Cezar şi Pompei se 
angajează în bătălie lângă oraşul Pharsalus din Tessalia. 


Casandra: 


Apollo, Apollo! 
Stăpânul căilor, distrugătorul meu, m-ai nimicit încă o dată, şi 
pe de-a-ntregul. 


XXX 


Corul: 
După bezna graiului ei mă îndrept tulburat sub vălul 
profețiilor. 


— Eschil, Agamemnon 1080-82; 1112-13 


Ultima oară când am văzut-o pe Casandra... 

Eram pe punctul de a rosti: ultima oară când am văzut-o pe 
Casandra a fost în ziua morţii sale. Însă ar fi neadevărat. Ultima 
oară când am văzut-o - cu privirea pierdută pe chipul ei, 
degetele-mi alergându-i peste părul său de aur, cutezând să-i 
ating obrazul rece - a fost în ziua funeraliilor sale. 

Eu am fost cel care am făcut toate pregătirile. Nu exista 
nimeni care să se ocupe de asta. Nimeni nu venise să-i 
revendice trupul. 

Eu îi spun Casandra, însă acesta nu era numele ei, 
bineînţeles. Niciun părinte nu i-ar fi dat vreodată copilului său un 
asemenea nume blestemat, nu mai mult decât Medeea sau 
Meduza ori Ciclop. Şi niciun stăpân nu i-ar fi dat un asemenea 
nume nenorocos sclavului său. Ceilalţi o strigau Casandra 
datorită darului deosebit cu care ei credeau că-i înzestrată. 
Precum originala Casandra, prinţesa condamnată din Troia 
antică, se părea că şi Casandra noastră era capabilă de a 
prezice viitorul. Prea puţin bine a făcut acest dar blestemat 
oricărora dintre femeile care au purtat acest nume. 

Ea îşi spunea cum o botezaseră alţii, Casandra, zicând că nu 
mai era în stare să-şi amintească numele ei adevărat ori cine 
erau părinţii săi sau de unde venea. Unii considerau că zeii îi 
oferiseră scăpărări ale viitorului drept recompensă pentru că-i 
prădaseră trecutul. 

Cineva îi jefuise darul. Cineva suflase în flacăra care ardea 
înăuntrul ei şi o făcea să emane o strălucire lăuntrică aşa cum n- 
am mai văzut la niciun alt muritor. Cineva a ucis-o pe Casandra. 

După cum am spus, mie îmi revenise sarcina de a face 
pregătirile de înmormântare. Niciun prieten sau iubit 
scandalizat, niciun părinte ori frate sau soră mâhnită nu s-a 
oferit ca să-i pretindă trupul. Tânărul care fusese unicul ei 
tovarăş, mutul pe care ea îl botezase Rupa - păzitor, servitor, 
rudă, amant? — dispăruse când ea a fost ucisă. 


Timp de trei zile cadavrul ei s-a odihnit pe un catafalc din 
vestibulul locuinţei mele de pe colina Palatină. Cei care-o 
îmbălsămaseră o înfăşuraseră în alb şi o înconjuraseră cu ramuri 
de pin ca să parfumeze aerul. Ucigaşul ei nu făcuse nimic să-i 
distrugă frumuseţea - otrava o ucisese. Golită de culoare, obrajii 
netezi ai Casandrei şi buzele sale gingaşe căpătaseră o nuanţă 
cerată, opalescentă, ca şi cum ar fi fost sculptată în marmură 
albă translucidă. Părul care-i încadra chipul arăta precum aurul 
forjat, rece şi dur la pipăit. 

Pe timpul zilei, iluminată de razele soarelui care se revărsau 
prin luminatorul atriumului arăta la fel de vie precum o statuie 
din marmură albă. Însă în fiecare noapte, când toţi servitorii 
dormeau, mă fofilam din patul soţiei mele şi mă furişam până în 
vestibul ca să mă uit îndelung la trupul Casandrei. Existau clipe 
- momente stranii care se petrec doar la miezul nopţii, când 
mintea este ostenită şi lumina pâlpâitoare a lămpilor joacă feste 
ochilor unui bătrân - când abia de-ţi venea să crezi că trupul de 
pe catafalc ar fi putut aievea să aparţină unei moarte. Lumina 
lămpii vărsa o strălucire călduţă pe chipul Casanarei. În păr îi 
sclipeau puncte luminoase roşii şi galbene. lţi dădea impresia că 
în orice clipă ar fi putut să deschidă ochii şi să-şi depărteze 
buzele ca să-şi tragă la repezeală respiraţia. Odată chiar am 
îndrăznit să-mi ating buzele de ale ei, însă m-am retras 
cutremurându-mă, căci erau reci şi indiferente întocmai ca ale 
unei statui. 

Pe uşă am aşezat o coroană neagră. Asemenea coroane sunt, 
într-un sens, un avertisment ce-i alertează pe ceilalţi de 
prezenţa morţii în locuinţă, însă, în alt sens, aceştia o 
interpretează ca pe o invitaţie: veniţi, prezentaţi-vă ultimele 
respecte. Însă nici măcar un vizitator nu a venit să vadă trupul 
Casandrei. Nici măcar vreunul dintre acei clevetitori vicioşi n-au 
venit să ne bată la cap, genul care face turul oraşului căutând 
coroane şi ciocănind pe la uşile oamenilor pe care nu i-a 
cunoscut în viaţa lui, doar ca să arunce o privire la cel mai 
recent cadavru şi să poată să-şi dea cu părerea despre 
manopera celor care l-au îmbălsămat. Eu singur am jelit-o pe 
Casandra. 


Poate că, mi-am zis, moartea şi ceremoniile funerare 
deveniseră prea insipide la Roma, ca trecerea în nemurire a 
unei singure femei de origine necunoscută, despre care toţi 
credeau că e la fel de nebună - ei bine, la fel de nebună precum 
Casandra - să mai incite vreun interes, întreaga omenire era 
dată peste cap de un război civil care făcea ca toate celelalte 
conflicte din istoria umanităţii să pară total neînsemnate. Pe 
uscat şi pe mare soldaţii mureau cu sutele şi miile. Soţiile 
deznădăjduite se iroseau în uitare. Datornicii ruinaţi erau găsiţi 
spânzurând de grinzi. Speculanţii lacomi erau înjunghiaţi în 
somn. Totul căzuse în ruină, iar viitorul promitea doar şi mai 
multă moarte şi suferinţă la un nivel nemaicunoscut până atunci 
de umanitate. Frumoasa Casandra, care bântuise pe străzile 
Romei recitând strident profeţii nebuneşti, era moartă - şi 
nimănui nu-i păsa destul cât să vină şi să-i vadă trupul. 

Şi totuşi, cuiva îi păsase suficient cât să o ucidă. 

Când perioada doliului s-a isprăvit, i-am convocat pe cei mai 
vânjoşi dintre sclavii locuinţei mele ca să ridice catafalcul pe 
umeri. Membrii casei mele formau cortegiul funerar, mai puţin 
soţia mea, Bethesda, care fusese suferindă o bună bucată de 
timp şi în acea zi nu era suficient de întremată cât să iasă. În 
locul ei, fiica mea, Diana, păşea alături de mine, iar lângă ea 
mergea soţul său, Davus. Inapoia noastră ne urma fiul meu, Eco, 
cu soţia lui, Menenia, şi gemenii lor bălai, acum destul de 
mărişori, în vârstă de unsprezece ani, cât să înţeleagă 
caracterul sumbru al evenimentului. Hieronimus massilianul, 
care sălăşluia în casa mea de anul trecut, de când sosise la 
Roma, participa şi el; suferise mult în viaţa lui şi cunoştea 
durerea de a fi proscris, prin urmare cred că simţea o legătură 
naturală de compasiune faţă de Casandra. Urmau sclavii 
locuinţei mele, puţini la număr, printre ei fraţii Androcles şi 
Mopsus, ceva mai măricei decât copiii lui Eco. De data asta, 
simțind gravitatea ocaziei, se comportau ca atare. 

Şi ca totul să fie îndeplinit după cum se cuvine, am angajat 
muzicanți să conducă procesiunea. Interpretau un cântec jalnic, 
unul suflând într-un corn, iar celălalt într-un fluier, în timp ce al 
treilea zgâlţâia o zornăitoare din bronz. Vecinii mei din casele 
falnice de pe colina Palatină i-au auzit sosind de la distanţă şi fie 


şi-au tras obloanele, iritaţi de gălăgie, fie le-au deschis, curioşi 
să arunce o privire alaiului funerar. 

După muzicanți veneau bocitoarele năimite. Am stabilit să fie 
patru, numărul maxim pe care mi-l permiteam ţinând cont de 
situaţia mea financiară, deşi acestea îşi ofereau ieftin serviciile. 
La Roma nu duceai lipsă de femei care se puteau inspira din 
propriile lor tragedii ca să verse lacrimi pentru o femeie pe care 
nu o cunoscuseră niciodată. Acestea patru mai lucraseră 
împreună şi în alte ocazii şi interpretau cu un profesionalism 
admirabil. Tremurau şi plângeau, şovăiau şi se clătinau pe 
picioare, însă niciodată nu se ciocneau, se trăgeau de părul 
încâlcit şi psalmodiau cu rândul refrenul faimosului epitaf al 
dramaturgului Naevius: „Dacă moartea oricărui muritor 
întristează inimile, nemuritorii, zei din ceruri, probabil că plâng 
la moartea acestei femei...'” 

După aceea venea mimul. Am chibzuit dacă să angajez unul, 
însă până la urmă s-a dovedit a fi potrivit. Mi s-a spus că 
provenea din Alexandria şi că era cel mai bun din Roma pentru 
genul ăsta de treabă. Purta o mască cu trăsături feminine, o 
perucă blondă şi o tunică albastră întocmai cum purta Casandra. 
Eu însumi l-am instruit să mimeze umbletul şi manierele 
Casandrei. În cea mai mare parte gesturile lui erau prea vaste şi 
generice, însă de atâtea ori, fie din întâmplare ori plănuit, mă 
izbea cu atitudinea lui care o condensa într-o stranie măsură pe 
Casandra şi mă făcea să mă înfior. 

Mimilor mortuari li se acordă de obicei o vastă libertate de a- 
şi caricaturiza şi satiriza cu blândeţe subiectul, însă eu am 
interzis asta; una e să schiţezi o parodie drăgăstoasă a unui 
patriarh decedat ori a unei figuri publice, însă despre viaţa 
Casandrei se ştiau prea puţine ca să ofere vreo sursă de umor. 
Totuşi, mimul nu ar fi putut să ne dăruiască un portret de-al ei 
fără să imite unul din lucrurile pe care toată lumea şi-l va aminti 
despre ea: izbucnirile ei profetice. Astfel, adesea, se zvârcolea şi 
se învârtea, apoi îşi arunca capul pe spate slobozind un vaiet 
bizar, fără vlagă. Nu era o imitație fidelă a originalului, doar o 
aluzie - nici măcar pe departe la fel de înspăimântătoare sau 
stranie precum adevăratele episoade de posedare de către zei 
ale Casandrei - însă era suficient de apropiat cât să determine 


pe orice spectator, care o văzuse vreodată pe Casandra 
proorocind în Forum sau în vreo piaţă publică, să clatine din cap 
şi să-şi spună: „Deci aceea este cea care zace sub catafalcul 
mortuar.” lmediat după mim venea însăşi Casandra, purtată pe 
sus şi pitită printre florile proaspete şi crengile perene, cu 
braţele încrucişate pe piept şi ochii închişi ca şi cum ar fi dormit. 
După Casandra mergeau membrii familiei mele, mărşăluind într- 
o procesiune solemnă pentru o femeie pe care niciunul dintre ei, 
cu excepţia mea, nu o cunoscuse în fapt. 

Păşirăm încetişor pe lângă casele impozante de pe Palatină şi 
apoi coborârăm în regiunea Subura, unde străzile strâmte 
forfoteau de viaţă. Chiar şi în aceste zile ticăloase, când oamenii 
îi batjocoreau pe zei, iar zeii ne luau în schimb în zeflemea, 
locuitorii îşi aduceau omagiile când trecea un cortegiu mortuar. 
Incetau ciorovăiala, pălăvrăgeala ori târguiala, îşi închideau 
gurile şi se dădeau de-o parte ca să lase mortul şi pe cei 
îndoliaţi să treacă. 

Adeseori, în timp ce un cortegiu funerar îşi croieşte calea prin 
Roma, ceilalţi se alătură alaiului, dornici să-şi aducă omagiile, 
ţinându-se în urma familiei şi adăugându-se şirului. Aceasta se 
întâmpla întruna la funeraliile celor faimoşi şi influenţi şi deseori 
chiar şi la cele ale celor umili, dacă fuseseră foarte cunoscuţi şi 
plăcuţi în comunitate. Dar în ziua aceea, nimeni nu ni s-a 
alăturat. 

Ori de câte ori aruncam o privire peste umăr, vedeam numai 
un spaţiu gol în spatele ultimei persoane din cortegiul nostru şi 
apoi mulțimea închizând rândurile în urma noastră, 
îndepărtându-şi atenţia de la spectacolul în mişcare şi reluându- 
şi treburile lor. 

Şi, cu toate acestea, fuseserăm observați şi cineva ne urma - 
cum aveam să descopăr curând. 

După o vreme, am ajuns la Poarta Esquilin. Trecând prin 
portalurile ei, păşeam din oraşul viilor în cel al morţilor. 
Răsfirându-se peste coastele dealurilor blând povârnite, cât 
vedeai cu ochii, se afla cimitirul public al Romei. Aici, 
mormintele neinscripţionate ale sclavilor şi cavourile modeste 
ale cetăţenilor de rând erau îngrămădite unele într-altele. 
Inmormântarea noastră nu era singura din ziua aceea. Ici şi 


colo, dâre de fum de la rugurile mortuare se ridicau în aer, 
înmiresmând necropola cu mirosurile de lemn şi carne arsă. 

Un pic mai departe de drum, pe vârful unui deluşor, rugul 
funerar fusese deja pregătit pentru Casandra. In timp ce 
catafalcul a fost culcat pe el, iar cei care ţineau flacăra s-au 
năpustit să zgândăre focul, eu am păşit în templul lui Venus 
Libitina unde se ţine evidenţa morţilor. 

Scribul care m-a escortat fu servil şi ursuz din clipa în care şi- 
a trântit registrul pe tejgheaua care ne separa. l-am spus că 
vreau să înregistrez un deces. El a deschis dipticul cu balamale 
din lemn şi tăblițe din ceară încrustate şi a săltat stilusul. 

— Cetăţean, sclav ori venetic? m-a întrebat tăios. 

— Nu sunt sigur. 

— Nu sunteţi sigur? Mă privea de parcă intrasem în templu cu 
intenţia clară de a-i irosi timpul. 

— Nu am cunoscut-o cu adevărat. Se pare că nimeni nu a 
cunoscut-o. 

— Nu face parte din membrii familiei voastre? 

— Nu. Eu doar particip la funeraliile ei pentru că... 

— O străină atunci, care vizitează oraşul? 

— Nu sunt sigur. 

A trântit registrul la loc fluturându-şi stilusul spre mine. 

— Atunci pleacă de-aici şi nu te mai întoarce până când nu 
eşti sigur. 

M-am întins peste tejghea şi l-am înşfăcat cu pumnul de 
tunică. 

— A murit acum patru zile, aici, în Roma, şi îi vei consemna 
decesul în registru. 

Copistul se albise. 

— Negreşit, scheună acesta. 

Numai pe măsură ce slăbeam strânsoarea mi-am dat seama 
cât de tare îl sugrumasem de tunică. Faţa i se înroşise şi abia 
după un moment şi-a dres răsuflarea. Dădu o reprezentaţie de 
reafirmare a propriei demnități, îndreptându-şi tunica şi 
netezindu-şi părul pe spate. Cu o minuţiozitate grozavă, şi-a 
deschis registrul şi a apăsat stilusul pe ceară. 

— Numele decedatei? întrebă el cu vocea spartă. Tuşise ca 
să-şi dreagă vocea. 


— Nu sunt sigur, i-am răspuns. 

Gura îi tresărea. Şi-a muşcat limba. Îşi ţinea privirea în 
registru. 

— Cu toate acestea trebuie să trec un nume. 

— Trece Casandra. 

— Foarte bine. Străpunse fragil literele în ceara dură. Locul de 
origine? 

— Ţi-am spus, nu ştiu. 

A pocnit din limbă. 

— Dar trebuie să trec ceva. Dacă era cetățeană romană, 
trebuie să-i ştiu numele de familie; iar dacă era căsătorită, 
numele soţului ei. Dacă era venetică, trebuie să ştiu de unde 
provine. Dacă era sclavă... 

— Atunci scrie „origine necunoscută”. 

A deschis gura să vorbească, apoi s-a gândit mai bine. 

— Cât se poate de neregulamentar, bodogăni el scriind ceea 
ce-i spusesem. Presupun că nu-i cunoaşteţi data naşterii? 

M-am uitat urât la el. 

— Înţeleg. „Data naşterii necunoscută”, atunci. Şi data 
decesului? Acum patru zile, aţi spus? 

— Da. A murit la nonele lui Sextilis. 

— Şi cauza morţii? 

— Otravă, am zis printre dinţi. A fost otrăvită. 

— Înţeleg, spuse el, fără să fie vreun pic mişcat şi mâzgălind 
la repezeală. Cu un nume precum Casandra, rosti el în barbă, ai 
crede că şi-a prevăzut-o. Şi care este numele dumneavoastră? 
Am nevoie de el ca să finalizez înregistrarea. 

Am simţit un alt impuls de a-l lovi, însă m-am abținut. 

— Gordianus, zis Descoperitorul. 

— Prea bine, atunci. Uitaţi, am scris însemnarea întocmai cum 
aţi dorit. „Numele decedatei: Casandra. Familia şi starea civilă 
necunoscute. Data naşterii necunoscută. Moartă prin otrăvire la 
nonele lui Sextilis, în anul Romei 706. Anunţată de Gordianus, 
zis Descoperitorul.” Vă mulţumeşte, cetăţene? 

Nu am zis nimic şi m-am îndepărtat către stâlpii care flancau 
intrarea. L-am auzit bombănind în urma mea: 

— Descoperitorul, deh? Poate că ar trebui să descopere cine a 
otrăvit-o... 


Am coborât treptele templului şi m-am întors spre rugul 
funerar, cu privirea aţintită în pământ, fără să văd nimic. Când 
m-am apropiat, am simţit dogoarea focului; şi când în cele din 
urmă mi-am înălţat ochii, am zărit-o pe Casandra în mijlocul 
flăcărilor. Catafalcul îi fusese ridicat vertical, ca alaiul funerar să 
poată vedea ultimele momente ale existenţei sale fizice. 
Muzicanţii îşi accelerară tempoul de la un ritm funebru la o 
tânguire pătrunzătoare. Bocitoarele năimite căzură în genunchi, 
începând să izbească cu pumnii în ţărână, ţipând şi jelind. 

O rafală de vânt a biciuit dintr-o dată flăcările care se înălţară. 
Mugetul focului era întrerupt de pârâituri, trosnituri şi sfârâieli. 
În timp ce priveam, flăcările o mistuiau treptat, încreţindu-i 
părul, veştejindu-i şi prăjindu-i carnea, transformând totul în 
negru, distrugându-i frumuseţea pentru totdeauna. Vântul mi-a 
suflat fum în ochi, înţepându-i, năpădindu-i de lacrimi. Am 
încercat să privesc în altă parte - voiam să mă uit în altă parte - 
însă nu am putut. Până şi spectacolul ăsta teribil constituia 
pentru încă o clipă, o ultimă şansă de a o mai privi pe Casandra. 

Mi-am strecurat mâna în togă şi am tras afară o zăbală 
confecţionată din piele. Aparţinuse Casandrei; era singurul 
dintre bunurile ei care încă mai dăinuia. Am strâns-o un moment 
în palmă, apoi am azvârlit-o în flăcări. 

Am simţit prezenţa Dianei alături de mine, apoi atingerea 
mâinii sale pe braţul meu. 

— Tată, uite. 

In cele din urmă mi-am smuls privirea de pe rugul funerar. 
Priveam absent chipul fiicei mele. Ochii ei - atât de scumpi, atât 
de vii - i-au întâlnit pe ai mei, apoi s-au întors în altă parte. l-am 
urmat privirea. Nu mai eram singuri. Veniseră şi alţii să fie 
martori la sfârşitul Casandrei. Probabil că sosiseră cât timp mă 
aflasem în templu sau mă holbam la flăcări. Grupurile separate 
stăteau binişor departe de foc, împrăştiate într-un semicerc în 
spatele nostru. În total erau şapte cortegii. M-am uitat şi eu la 
fiecare, cu greu venindu-mi a crede ceea ce vedeam. 

Şapte dintre cele mai înstărite, mai influente şi mai 
remarcabile femei din Roma veniseră la cimitir ca să o vadă pe 
Casandra arzând. Nu se alăturaseră procesiunii mortuare 
publice, totuşi iată-le aici, fiecare femeie aşezată într-o lectică 


înconjurată de propriu-i cortegiu de rude, paznici şi purtători de 
lectici, niciuna dintre ele neavând cunoştinţă de prezenţa 
celeilalte, toate păstrând distanţa faţă de noi şi de celelalte, 
fiecare privind lung şi fără ezitare drept înainte la rugul funerar. 

Le-am trecut în revistă, privind de la stânga la dreapta. 

Prima era Terentia, pioasa, întotdeauna corecta soţie a lui 
Cicero. Soţul fiindu-i plecat în Grecia ca să-i ţină parte lui 
Pompei în războiul civil, se spunea că Terentia era chinuitor 
presată să o scoată la capăt şi, de fapt, lectica ei era cea mai 
modestă. Draperiile care înconjurau lada nu mai erau albe, ci de 
un cenuşiu ponosit, zdrenţuite din loc în loc. Însă lectica ei era şi 
cea mai încăpătoare şi, trăgând cu coada ochiului, am zărit alte 
două femei înăuntru cu ea. Una era fiica ei, Tullia, lumina ochilor 
lui Cicero. Cealaltă era mai departe în umbră, însă după 
îmbrăcămintea şi pieptănătura ei caracteristice, am văzut că era 
o vestală virgină. Fără nici o îndoială că era Fabia, sora 
Terentiei, care în tinereţe aproape că a dat ochii cu propriu-i 
sfârşit pentru că şi-a încălcat jurământul sacru al castităţii. 

In lectica următoare am văzut-o pe Antonia, verişoara şi soţia 
lui Marc Antoniu, mâna dreaptă a lui Cezar. Cât timp Cezar 
fusese plecat să lupte contra rivalilor lui în Spania, Antoniu 
fusese însărcinat să conducă Italia. Acum amândoi bărbaţii 
plecaseră în nordul Greciei ca să se lupte cu Pompei. Se zicea că 
Antonia era o femeie foarte atrăgătoare. Nu am întâlnit-o 
niciodată oficial şi era posibil să n-o fi recunoscut de n-ar fi fost 
capetele leilor din bronz ce fuseseră aşezaţi deasupra 
suporturilor din fiecare colţ al lecticii sale. Capul de leu era 
simbolul lui Antoniu. 

Prezenţa ei era cu atât mai remarcabilă datorită femeii a cărei 
lectică se afla alături în semicerc. Oricare roman ar fi recunoscut 
lada de un verde ţipător decorată cu canafi trandafirii cu auriu, 
căci Cytheris, actriţa, întotdeauna a dat câte o reprezentaţie din 
sosirile şi plecările ei. Era metresa lui Antoniu şi nu făcuse niciun 
secret din faptul că, în timp ce guverna Roma în absenţa lui 
Cezar, călătorise prin toată ltalia cu ea. Oamenii o numeau 
dublura soţiei. Cytheris era vestită pentru frumuseţea ei, deşi eu 
personal nu o văzusem niciodată suficient de aproape cât să o 
studiez amănunţit. Cei care o văzuseră jucând în spectacolele 


de pantomimă pentru stăpânul ei de dinainte, Volumnius 
bancherul, spuneau că e şi talentată, capabilă să trezească prin 
cele mai subtile gesturi şi expresii o gamă largă de răspunsuri 
ale auditoriului ei - cel puţin dorinţa trupească. Ea şi Antonia nu 
au aruncat nici măcar o ocheadă în direcţia celeilalte, în 
aparenţă indiferente una faţă de alta. 

M-am uitat la următoarea lectică, care era drapată în 
nuanțele albastrului cel mai închis şi negrului adecvate pentru 
doliu şi am recunoscut-o pe Fulvia, de două ori văduvă. Prima 
oară fusese căsătorită cu Clodius, politicianul radical şi 
agitatorul gloatelor. După uciderea lui de acum patru ani, pe Via 
Appia, şi haosul care i-a urmat - începutul sfârşitului Republicii, 
căci retrospectiv aşa părea - Fulvia se recăsătorise în cele din 
urmă, unindu-şi bogăţiile cu cele ale tânărului şi iubitului 
locotenent al lui Cezar, Gaius Curio. Doar cu câteva luni în urmă, 
din Africa venise vestea despre sfârşitul nenorocit al lui Curio; 
capul lui devenise trofeu pentru regele Juba. Unii o numeau pe 
Fulvia cea mai ghinionistă femeie din Roma, însă întâlnind-o, mi- 
am dat seama că deţinea un suflet neîmblânzit. Cu ea în lectică 
şedea mama sa, Sempronia, de la care Fulvia moştenise acest 
suflet. 

Pe măsură ce-mi mutam ochii pe ocupanta următoarei lectici, 
distonanţele se multiplicau. Acolo, stând întinsă în mijlocul 
mormanelor de perne într-o postură voluptoasă tipică, se afla 
Fausta, fiica de o promiscuitate notorie a dictatorului Sulla. La 
treizeci de ani după moartea lui, amintirea domniei sale scurte, 
îmbibată în sânge, încă mai bântuia Roma. (Cineva prezisese că 
oricine va triumfa în bătălia din prezent, Cezar ori Pompei, va 
urma exemplu nemilos al lui Sulla şi va alinia în Forum capetele 
inamicilor lui.) Stafia lui Sulla bântuia Forumul, şi se spunea că 
fiica lui Sulla se abătea pe la cele mai desfrânate sindrofii din 
oraş. Fausta era în continuare căsătorită, deşi doar cu numele, 
cu Milo, conducătorul surghiunit al gloatelor, singurul exilat 
politic pe care Cezar l-a exclus în mod expres de pe lista 
generoasă de amnistieri pe care a publicat-o înainte de a părăsi 
Roma. Crima impardonabilă a lui Milo o reprezenta uciderea cu 
patru ani în urmă a rivalului său de moarte, Clodius, pe Via 
Appia. Dacă e să ne luăm după tribunal, soţul Faustei a făcut-o 


(pentru prima oară) văduvă pe Fulvia. Cele două femei erau 
conştiente una de prezenţa celeilalte? Dacă erau, nu lăsau să se 
întrevadă niciun indiciu, nu mai mult decât o făceau Antonia şi 
Cytheris. In acel moment, Milo se afla pe de-a-ntregul în mintea 
fiecăruia, căci fugise din exil şi se auzise că punea pe picioare o 
insurecție în regiunile rurale. Ce ştia Fausta despre asta? De ce 
se afla aici, la înmormântarea Casandrei? 

Alături de lectica Faustei, înconjurat de cel mai mare alai de 
paznici, se afla un baldachin splendid cu pari din fildeş şi 
draperii albe ale căror fir din aur strălucea, tivite cu o fâşie 
purpurie. Era lectica soţiei marelui Cezar, Calpurnia. Acum că 
Marc Antoniu părăsise Roma ca să lupte alături de Cezar, mulţi 
credeau că în absenţa lui Cezar, ochii şi urechile acestuia era 
Calpurnia. Cezar se căsătorise cu ea cu zece ani în urmă, pur şi 
simplu pentru avantajele politice, spuneau unii, căci în Calpurnia 
găsise o femeie care să fie pereche propriilor sale ambiţii. Se 
zicea că era o femeie neobişnuit de îndărătnică care n-avea 
vreme de superstiții. De ce venise să asiste la înmormântarea 
unei profete moarte? 

Mai rămăsese o lectică, un pic mai departe de celelalte. Când 
privirea mi-a căzut asupra ei, inima mi-a sărit din piept. 
Ocupantele ei nu puteau fi văzute, mai puţin un deget care 
bătea uşurel draperiile trase atât cât să poată zări afară. Însă 
cunoşteam acea lectică, cu vărgile ei roşii şi albe, mult prea 
bine. Acum opt ani ocupanta ei fusese una dintre cele mai 
populare femei din Roma, faimoasă pentru extravaganţa şi 
jovialitatea ei. Dar apoi şi-a târât fostul tânăr amant prin tribunal 
şi a făcut grava greşeală de a se contrazice cu Cicero. Rezultatul 
a fost dezastruoasa sa umilire publică din care nu şi-a mai 
revenit niciodată. După aceea, fratele ei (unii spun că un 
amant), Clodius, şi-a găsit sfârşitul pe Via Appia, iar dispoziţia ei 
părea că s-a stins odată cu acesta. S-a închis atât de mult în 
sine, că unii credeau că răposase. Fusese singura femeie din 
Roma- înaintea Casandrei - care ameninţase să-mi zdrobească 
inima. Ce făcea Clodia - frumoasa, enigmatica Clodia, cândva 
cea mai periculoasă femeie din Roma, acum uitată pe deplin - 
aici, în această zi, furişându-se incognito printre lecticile 
celorlalte femei? 


Am privit lung de la lectică la lectică, capul învârtindu-mi-se. 
Să vezi toate aceste femei deosebite adunate în acelaşi loc, în 
acelaşi timp, era mai mult decât ieşit din comun; era uluitor. Și 
totuşi, iată-le pe toate aici, cu lecticile lor distincte răsfirate 
dinaintea rugului arzând precum pavilioanele armatelor rivale 
înşiruite pe câmpul de bătălie. Terentia, Antonia, Cytheris, 
Fulvia, Fausta, Calpurnia şi Clodia - funeraliile Casandrei le 
reunise pe toate la un loc. De ce veniseră? Ca s-o plângă pe 
Casandra? S-o blesteme? Să-şi desfete privirile? Distanţa făcea 
imposibil de citit expresiile de pe chipurile lor. 

Alături de mine, Diana şi-a încrucişat braţele şi adoptase 
privirea dură, şireată, atât de familiară mie, moştenire de la 
mama ei. 

— Trebuie să fi fost una din ele, zise ea. Ştii că una dintre 
femeile alea trebuie s-o fi ucis. 

M-a cuprins o răceală, în pofida dogorii flăcărilor. Am privit 
chiorâş la un vârtej neaşteptat de fum şi tăciuni şi m-am răsucit 
ca să privesc iarăşi la rugul pârjolind. Focul mistuise şi mai mult 
din Casandra, îmi luase încă o altă porţiune din ea, iar eu 
ratasem acest spectacol. Am deschis ochii larg în pofida fumului 
pârjolitor. M-am holbat la rămăşiţele înnegrite de pe catafalcul 
ridicat vertical, redus acum la un pat de cărbuni incandescenti. 
Muzicanţii îşi interpretau  vaietul pătrunzător.  Planşetele 
bocitoarelor ajunseseră până în ceruri. 7 

Nu ştiu câtă vreme am privit țintă la flăcări. Insă, când în cele 
din urmă m-am întors ca să mă uit din nou în spatele meu, toate 
cele şapte femei cu lecticile şi cortegiile lor îşi luaseră tălpăşița 
ca şi când nu fuseseră nicicând aici. 


Ultima oară când am văzut-o pe Casandra - am văzut-o de- 
adevăratelea, am privit-o în ochi şi i-am zărit nu doar carapacea 
de muritor, ci şi spiritul care sălăşluia înăuntrul ei - a fost în ziua 
morţii sale. 

Era la scurt timp după prânz, la nonele lui Sextilis, zi de târg, 
sau ceea ce trecea drept zi de târg în Roma acestor vremuri de 
restrişte şi inflaţie nebună. În acea zi Bethesda s-a simţit destul 
de întremată ca să iasă. Şi eu am plecat la plimbare, la fel ca şi 
Diana. Ginerele meu, Davus, ne-a însoţit. În aceste vremuri 
nesigure, era mereu înţelept să iei cu tine un flăcău vânjos, 
mătăhălos, precum Davus, ca să joace rolul de paznic. 

Ţinta căutărilor noastre erau ridichile. Bethesda, care fusese 
suferindă de ceva vreme, hotărâse că ridichile, şi numai 
ridichile, o vor tămădui. 

Ne-am croit cale de la casa mea de pe Palatină, în jos spre 
piaţa din cealaltă parte a Capitoliului, nu departe de Tibru. Am 
cutreierat de la vânzător la vânzător, căutând în zadar o ridiche 
care să satisfacă privirea insistentă şi atentă a Bethesdei. Asta 
era ciupită de pete negre. Cealaltă era prea alungită şi moale. 
Alta avea un chip pe ea (frunzele erau părul, rădăcinile 
împrăştiate barba) care semăna cu un cizmar necinstit cu care 
se sfădise Bethesda cândva. Sincer, nici pentru mine niciuna 
dintre ridichi nu arăta apetisant. În ciuda celor mai susţinute 
eforturi ale magistraţilor pe care Cezar i-a numit înainte de 
plecarea lui, economia se afla într-o permanentă harababură, 
fără să se întrezărească niciun final. Nu aveam nici o pretenţie 
să înțeleg  încâlcelile economiei romane - producerea 
alimentelor, transportul până la piață, împrumuturile pe seama 
viitoarelor culturi, îngrijirea şi hrănirea sclavilor şi costul 
înlocuirii fugarilor (o problemă specială a acestor zile), tăvălugul 
constant, mistuitor al războiului dintre creditori şi debitori - însă 
ştiu un singur lucru: războiul care separa întreaga societate în 
două avea ca rezultat lipsa ridichilor bune de mâncat. 


l-am sugerat Bethesdei să caute morcovi în loc - văzusem 
unul sau doi care arătau comestibili - însă ea a insistat că supa 
pe care o avea în minte nu permitea niciun fel de înlocuire. Din 
moment ce era o supă medicinală, având o semnificaţie mai 
mare pentru refacerea ei decât pentru alimentaţie, mi-am ţinut 
gura. O boală nedesluşită, prelungită, o chinuia pe Bethesda de 
luni de zile. Cu toate că mă îndoiam că vreo supă o s-o scape de 
ea, nici eu nu aveam niciun leac mai bun de propus. 

Aşa că toţi patru am rătăcit de la vânzător la vânzător în 
căutare de ridichi. Era tare bine că nu eram în căutare de 
măsline, din moment ce singurele existente erau vândute la 
preţul perlelor. Pâine mucegăită era uşor să găseşti, dar nici 
asta cu mult mai ieftină. 

Am auzit în urma mea stomacul lui Davus ghiorăind. Era un 
flăcău solid. Solicita mai multă mâncare decât oricare doi 
bărbaţi normali, iar în ultimele zile nu primise. Faţa îi slăbise, iar 
talia semăna cu cea a unui băiat. Diana făcuse mare zarvă în 
jurul lui şi nu-şi găsise locul, susţinând că o să se usuce şi o să-l 
ia vântul, însă cu am insinuat că nu avem de ce să ne facem 
griji atâta timp cât Davus are încă picioare precum trunchiurile 
de copac şi umeri ca arcul unui apeduct. 

— Evrika! a strigat dintr-o dată Bethesda, repetând faimoasa 
exclamaţie a matematicianului Arhimede, deşi mă îndoiam să fi 
auzit vreodată de el. M-am apropiat în goană de ea. Cum era de 
aşteptat, ţinea în mâini o legătură de ridichi cu adevărat 
admirabilă - tari şi roşii, cu frunze proaspete, verzi, şi rădăcini 
lungi, ţârâitoare. 

— Cât costă? ţipă ea, uimindu-l pe vânzător cu vehementa ei. 

Acesta s-a dezmeticit rapid şi a zâmbit cu gura până la urechi, 
mirosind un cumpărător interesat. Preţul pe care ni l-a spus era 
astronomic. 

— Asta-i tâlhărie! m-am repezit eu. 

— Dar priviţi cât de gingaşe sunt, a insistat el, întinzând mâna 
ca să mângâie ridichile din mâinile Bethesdei de parcă ar fi fost 
din aur masiv. Încă mai puteţi zări pământul etrusc de calitate 
pe ele. Şi mirosiţi-le! Ăsta e mirosul soarelui etrusc de vară. 

— Sunt doar nişte ridichi, am protestat eu. 


— Doar ridichi? Vă provoc, cetăţeni, să găsiţi o altă legătură 
de ridichi la fel în tot târgul. Daţi-i drumul! Duceţi-vă şi priviţi. O 
să aştept. l-a smuls înapoi ridichile Bethesdei. 

— Nu mi le permit, am zis eu. N-o să plătesc. 

— Atunci o s-o facă altcineva, a spus comerciantul, 
savurându-şi situaţia avantajoasă. Sunt neclintit în privinţa 
preţului. Sunt cele mai bune ridichi pe care le veţi găsi în Roma 
şi veţi plăti cât vă cer eu sau plecaţi fără ele. 

— Poate, a rostit Bethesda, cu sprâncenele întunecate strânse 
laolaltă, poate că o să mă descurc doar cu două ridichi. Sau 
poate doar cu una. Da, cu una o să meargă, sunt sigură. Imi 
imaginez că ne permitem una, nu-i aşa, bărbate? 

Am privit-o în ochii ei căprui şi am simţit o licărire vinovată. 
Bethesda era soţia mea de mai bine de douăzeci de ani. Inainte 
de asta fusese concubina mea; fusese de fapt o copilă când am 
achiziţionat-o în Alexandria, demult, în zilele tinereţii mele 
libertine. Frumuseţea şi răceala ei - oh, da, fusese foarte rece, 
în pofida faptului că era o sclavă- mă făcuse nebun de pasiune. 
Mai târziu mi-a purtat în pântece fiica, singurul copil din 
coapsele mele, Diana; asta a fost când i-am redat libertatea şi 
m-am căsătorit cu ea, iar Bethesda s-a instalat în rolul de 
matroană romană. Rolul nu i s-a potrivit întotdeauna ca o 
mănuşă - unei sclave născută în Alexandria dintr-o mamă 
egipteancă şi un tată evreu nu i-a venit uşor să adopte căile 
romane - însă nu m-a pus niciodată într-o situaţie jenantă, nu 
m-a trădat nicicând, niciodată nu mi-a dat motiv să regret. Ne- 
am stat alături în multe situaţii dificile şi câteva pericole 
veritabile, dar şi la vremuri de tihnă şi bucurie. Dacă ne 
înstrăinasem un pic în ultimele luni, mi-am zis că se întâmplase 
doar din pricina vremurilor tensionate. Întreaga societate se 
desprindea la cusături. În unele familii fiul ridicase armele 
împotriva propriului părinte, sau soţia îşi părăsise soţul ca să se 
alăture fraţilor ei. Şi ce dacă în locuinţa mea tăcerile dintre 
Bethesda şi mine se lungiseră, ori ocazionalele dispute 
neînsemnate deveniseră mai incisive? Într-o lume în care omul 
nu-şi mai permite o ridiche, echilibrul sufletesc se strică. 

Nu era de niciun ajutor, desigur, că eram permanent 
confruntaţi cu exemplul contrastant al fiicei noastre şi soţului 


musculos al acesteia. Şi ei îşi începuseră viaţa de pe poziţii 
diferite - Diana se născuse liberă, Davus sclav - iar prăpastia 
dintre inteligenţa ascuţită a Dianei şi simplitatea lui Davus m-a 
izbit prima oară ca fiind de netrecut. Insă cei doi erau de 
nedespărţit, atingându-se mereu, gângurindu-şi întotdeauna 
dezmierdări, chiar dacă nu erau departe de cel de-al patrulea an 
al căsniciei lor. Şi nu că atracţia lor era pur fizică. Deseori, când 
îmi făceam apariţia în casa mea, îi găseam adânciţi în 
conversații serioase. Ce găsiseră de discutat? Probabil starea în 
care se afla mariajul părinţilor ei, gândeam eu... 

Însă vina pe care o simţeam provenea nu doar din tăcerile 
lungi şi ciorovăielile meschine. Era mai presus cearta foarte 
însemnată pe care am avut-o toamna trecută după ce m-am 
întors în Roma din Massilia, aducând o gură nouă de hrănit - pe 
prietenul meu Hieronimus - şi vestea că mi-am renegat fiul 
adoptat, Meto. Acest anunţ mai că îi sfâşiase pe toţi membrii 
familiei mele, însă cu timpul şocul şi mâhnirea se micşorase. Nu, 
vina pe care o simţeam nu avea nimic de-a face cu chestiunile 
locuinţei mele sau relaţiile de familie. Bineînţeles că mă 
simţeam vinovat din pricina Casandrei. 

Şi acum Bethesda, care se plângea în fiecare zi că e 
suferindă, care lăsa impresia că se afla sub influenţa unei boli 
pe care niciun medic n-o putea diagnostica, îşi pusese în cap că 
trebuie să cumpere ridichi - iar blestematul ei soţ era captiv 
între un vânzător lacom şi propria-i conştiinţă vinovată. 

— O să-ţi cumpăr mai mult decât o ridiche, nevastă, am 
răspuns liniştit. O să-ţi cumpăr o legătură întreagă. Davus, la 
tine e punguţa cu bani. Dă-i-o Dianei să-l poată plăti pe om. 

Diana a luat punguţa de la Davus, i-a dezlegat baierele şi a 
vârât uşurel mâna înăuntru, încruntându-se. 

— Tată, eşti sigur? E aşa de mult. 

— Fireşte că sunt sigur. Dă-i banii mârşavului! 

Vânzătorul fu extaziat când Diana numără monezile şi le dădu 
drumul în palma lui. Dădu drumul ridichilor. Strângându-le la 
piept, Bethesda mi-a aruncat o privire care mi-a topit inima. 
Zâmbetul de pe faţa ei, o privelişte rară în ultima vreme, o făcu 
să pară cu douăzeci de ani mai tânără - nu, mai tânără decât 
atât, precum un copil răsfăţat şi încrezător. Apoi o umbră i-a 


traversat chipul, zâmbetul i-a pălit, şi am ştiut că brusc i se 
făcuse rău. 

l-am atins braţul şi am întrebat-o: 

— Acum mergem acasă, nevastă? 

Chiar în acea clipă, în altă parte a târgului se produse 
agitație-  zăngănitul metalului pe metal, zornăitul obiectelor 
împrăştiate pe pietrele din pavaj, bufniturile ceramicii sparte. Un 
bărbat urla. O femeie ţipa strident. 

— Ea e! Nebuna! 

M-am răsucit şi am văzut-o pe Casandra împleticindu-se spre 
mine. Tunica ei albastră era sfâşiată la gât şi desfăcută. Părul ei 
de aur vâlvoi şi nepieptănat. Pe chip i se citea o mină 
înnebunită. În felul ăsta arăta adeseori, în special în timpul unei 
crize profetice - însă când privirea-i a întâlnit-o pe a mea, am 
citit în ea o spaimă cumplită, iar sângele mi-a îngheţat în vine. 

A alergat spre mine, cu braţele întinse în faţă, cu umbletul 
nesigur. 

— Gordianus, ajută-mă! strigă ea. Avea glasul răguşit şi 
nefiresc. Mi-a căzut în braţe. Lângă mine, Bethesda a tresărit şi 
a scăpat ridichile. Casandra a căzut în genunchi, trăgându-mă în 
jos cu ea. 

— Casandra! am icnit eu. Mi-am coborât glasul într-o şoaptă. 
Dacă asta e o prefăcătorie... 

M-a apucat strâns de braţe şi plângea. Trupul i se zguduia. 

Diana a îngenuncheat lângă mine. 

— Tată, ce a păţit? 

— Nu ştiu. 

— E zeitatea din ea, a rostit Bethesda de sus, din spatele 
meu, cu o tentă de venerație în voce. Probabil că aceiaşi zeitate 
care o sileşte să profeţească o sfâşie pe dinăuntru. 

Mulțimea se adunase în jurul nostru, îmbulzindu-se din toate 
părţile. 

— Daţi-vă înapoi cu toţii! am strigat eu. Casandra m-a apucat 
iarăşi cu putere, însă strânsoarea îi slăbise. Pleoapele îi 
tremurară şi i se închiseră. Şi-a mişcat buzele însă nu a ieşit 
niciun sunet de pe ele. 

— Casandra, ce ai păţit? Ce s-a întâmplat? am murmurat eu. 


— Otravă, mi-a răspuns. Vocea i se stingea. Abia dacă puteam 
s-o aud în zarva mulţimii de deasupra. Ea m-a otrăvit! 

— Cine? Ce ţi-a dat? Feţele noastre erau atât de apropiate că-i 
simţeam pe buze respiraţia superficială. Ochii păreau imenşi, 
irişii albaştri fiindu-i eclipsaţi de negreala enormă a pupilelor. 

— Ceva - în băutură... mi-a răspuns. Abia puteam s-o aud. 

S-a crispat din nou, apoi a înţepenit. Am simţit pe buzele mele 
o ultimă expiraţie lungă, straniu de rece. Degetele încleştate pe 
braţele mele s-au relaxat. Ochii i-au rămas deschişi, însă viaţa i 
se scursese din ei. 

Mulțimea se îmbulzea înainte. Diana a fost izbită de mine şi a 
tipat ascuţit. Davus a zbierat la spectatori să se tragă înapoi, 
fluturând pumnii spre cei care nu se mişcau rapid. Pe măsură ce 
se împrăştiau, am prins frânturi din discuţiile animate: 

— Ai văzut-o? A murit în braţele bătrânului! 

— Casandra - aşa o strigau oamenii. 

— Am auzit că era văduvă de război. A înnebunit de supărare. 

— Nu, nu, nu! Era britanică, din nordul îndepărtat. Toţi sunt 
nebuni. Se pictează în albastru. 

— Mi nu mi se părea albastră! De fapt, mai degrabă 
frumoasă... 

— Am auzit că era o vestală care şi-a încălcat jurămintele şi a 
fost îngropată de vie. A reuşit să sape cu ghearele şi să iasă din 
mormânt, însă a sfârşit nebună de legat. 

— Aiureli! Credeţi tot ce se spune. 

— Tot ce ştiu e că putea să vadă viitorul. 

— Oare? Mă întreb dacă a prevăzut şi asta! 

Am înghiţit în sec. Voiam să-mi apăs buzele de cele ale 
Casandrei, însă simţeam ochii soţiei şi fiicei mele aţintiţi asupra 
mea. M-am întors spre Diana îngenuncheată alături de mine. 
Cum trebuie să fi arătat chipul meu dacă fiica mea mă privea 
lung cu o asemenea milă şi confuzie? Am cercetat-o pe 
Bethesda. Un moment îndelungat pe chipul ei nu se citea nici o 
emoție - apoi şi-a ridicat brusc sprâncenele alarmată. 

— Ridichile! a strigat ea, plesnindu-se peste faţă. 

În toată zarva aceea, cineva i le furase. 


Prima oară când am văzut-o pe Casandra a fost în Forum. Era 
într-o zi la jumătatea lui Januarius. Când socotesc lunile pe 
degete, îmi dau seama că din prima zi când am văzut-o, până la 
ultima, nu au trecut întru totul şapte luni. Aşa o perioadă scurtă! 
Şi totuşi într-un fel mi se pare că o cunoşteam de-o viaţă. 

Pot să localizez data cu precizie, căci aceea era ziua când la 
Roma a ajuns vorba că Cezar traversase cu succes Marea 
Adriatică, de la Brundisium până la coasta din nordul Greciei. 
Zile întregi Roma şi-a ţinut respiraţia până la aflarea rezultatului 
acestui sacrificiu cutezător. Auto-intitulaţii înţelepţi cu bărbi 
sure, care-şi petreceau zilele clevetind şi certându-se în Forum, 
au căzut cu toţii de acord, fie că erau de partea lui Cezar, ori a 
lui Pompei, că Cezar era nebun dacă încerca să traverseze iarna 
cu corăbiile şi încă şi mai nebun să încerce un asemenea lucru 
când toată lumea ştia că Pompei avea o flotă superioară şi 
domnea peste Adriatica. O furtună ivită din senin ar fi putut să-i 
trimită în câteva minute pe fundul mării pe Cezar şi pe soldaţii 
lui. Sau, pe vreme bună, flota lui Pompei era după toate 
probabilitățile mai iscusită decât cea a lui Cezar pe care l-ar fi 
distrus înainte ca să ajungă la celălalt țărm. Cu toate acestea 
Cezar, punând ordine după plac în treburi la Roma, era hotărât 
să poarte bătălia contra lui Pompei, iar ca să facă asta trebuia 
să-şi transporte trupele peste apă. 

Pe tot parcursul anului trecut, din ziua în care a trecut 
Rubiconul şi l-a scos isteric pe Pompei din Italia, Cezar a purtat 
campanii ca să-şi asigure stăpânirea asupra Apusului - 
mobilizând trupe din fortăreaţa lui din Galia; distrugând forţele 
pompeiene în Spania; asediind portul din Massilia ai cărui 
locuitori i se alăturaseră lui Pompei; şi punând la cale să fie 
declarat dictator temporar aşa încât să numească la Roma 
magistraţii aleşi de el. Între timp, Pompei, izgonit din Roma, 
confuz şi zăpăcit, şi-a petrecut timpul în aşteptare de cealaltă 
parte a mării, în Grecia, insistând că el şi camarazii lui din exil 
constituiau adevărata cârmuire de la Roma, constrângându-i pe 


autocraţii Răsăritului să-i trimită contribuţii majore în bani şi 
trupe în număr gigantic şi a construit o flotă uriaşă pe care a 
ancorat-o în Adriatica cu scopul expres de a-l ţine pe Cezar în 
Italia până când el însuşi era pregătit să-i ţină piept. 

La începutul acelui an fatal, care dintre aceşti rivali se găsea 
în poziţia cea mai puternică? Întrebarea era disputată la 
nesfârşit de noi, cei care frecventam Forumul, în acele vremuri 
nesigure. Şedeam sub soarele lipsit de vlagă al iernii pe treptele 
visteriei (prădată de Cezar pentru a-şi plăti trupele) sau, ca în 
acea zi deosebită, găsisem un ungher ferit de vânt lângă 
Templul Vestei şi discutam problemele din acea zi. Presupun că 
trebuie să spun „nouă” şi „noi”, punându-mă şi pe mine la 
socoteală în grupul de palavragii neobosiţi, deşi am deschis gura 
mai rar decât majoritatea. De cele mai multe ori am ascultat, şi 
cu toate că toţi eram o ceată inutilă de neştiutori, prea bătrâni 
sau plăpânzi ori infirmi pentru a fi siliţi să ne înrolăm alături de 
una dintre părţi, şi nici suficient de bogaţi pentru a fi storşi de 
către una din tabere ca să predăm aur şi gladiatori pentru cauza 
lor. Trecuţi cu vederea de militari, ne iroseam zilele trândăvind 
în Forum, expunându-ne părerile despre ultimele zvonuri, 
pledând şi insultându-ne reciproc, scrâşnind din dinţi în timp ce 
aşteptam neajutoraţi universul pe care cu toţii îl cunoscusem să 
ajungă la un sfârşit. 

— Ce contează dacă Cezar câştigă Apusul, când toată avuţia 
Asiei şi grânele Egiptului se află la dispoziţia lui Pompei? 
Această replică veni de la un camarad blajin pe nume Manlius, 
care părea la fel de abătut de distrugerea iminentă a oricărei 
tabere implicate în conflict. Lui Manlius îi displăcea violenţa. Nu 
văd de ce Cezar este aşa de înverşunat să traverseze. Nu va 
face altceva decât să păşească în capcana pe care i-a întins-o 
Pompei. Măcelul va fi oribil! 

— De ce e Cezar înverşunat să traverseze? Simplu ca bună 
ziua. Odată ajuns în punctul unei confruntări frontale, sabie 
contra sabie, Cezar obţine un avantaj clar. Astfel declară 
Canininus, cel cu un singur braţ, care, dacă istorisirile lui despre 
bătălii ar fi fost adevărate, ar fi avut mai multă experienţă în 
luptă decât noi toţi la un loc; îşi pierduse braţul drept în Galia, 
într-o campanie pentru Cezar, şi fusese generos pensionat de 


către recunoscătorul său imperator. Oamenii lui Cezar sunt căliţi 
în bătălie de pe urma numeroaselor înfruntări. Ani şi ani 
petrecuţi ca să-i cucerească pe gali, apoi marşul până la Roma, 
după aceea vânătoarea nebunească până la Brundisium - 
Pompei abia a scăpat de ştreang! — şi în ultima vreme, 
incursiunea modestă din Spania ca să le dea de hac inamicilor 
lui Cezar de acolo. 

— Şi nu uita asediul de la Massilia! 

Asta a spus-o prietenul meu, Hieronimus, un massilian cu 
ascendenți greci şi singurul din grup care nu era cetăţean 
roman. Ceilalţi îi tolerau prezenţa în parte pentru că eu eram 
patronul lui, dar şi din pricină că îl venerau puţintel. Soarta 
crudă dusese la alegerea lui de către preoţii din Massilia să 
servească drept ţap ispăşitor al oraşului pe durata asediului lui 
Cezar. li revenise rolul de a prelua asupra lui toate păcatele 
oraşului, şi într-o perioadă critică, prin moartea lui, să salveze 
oraşul de la distrugere. Massilia fusese într-adevăr salvată de la 
distrugere, însă o schimbare stranie a sorții l-a privat şi pe 
Hieronimus de destinul său şi sfârşise prin a trăi la Roma în 
locuinţa mea. Hieronimus era înalt şi impunător din punct de 
vedere fizic, cu o conduită neobişnuită, începându-şi viaţa drept 
moştenitor al uneia dintre cele mai influente familii din Massilia, 
viaţă pe care însă şi-a petrecut-o în cea mai mare parte cerşind, 
împletise trufia unui aristocrat decăzut cu pragmatismul abil al 
unui supravieţuitor cunoscător al străzii. Din moment ce nu era 
nici de partea lui Cezar, nici de a lui Pompei, deseori juca rolul 
de arbitru în grupul nostru mic. 

Canininus pufni. 

— Asediul Massiliei! Am şi uitat de el. Massilia nu a fost nimic 
mai mult decât o pustulă la încheietura Galiției! Cezar l-a trimis 
pur şi simplu pe Trebonius să o spargă înainte de a intra în 
putrefacție. 

Hieronimus îşi arcui o sprânceană. Ce-şi mai disprețuia oraşul 
natal în care trăise şi fusese aproape cât pe ce să moară acolo! 
Din momentul în care părăsise Massilia, nu l-am auzit niciodată 
exprimându-şi vreun alean sentimental legat de loc. Totuşi îl 
rodea să audă un roman exprimându-şi disprețul pentru oraşul 
strămoşilor săi greci. 


— Dacă stoarcerea pustulei Massilia, aşa cum ai spus-o, a fost 
un lucru aşa de mititel, zise el într-o latină uşor bombastică, 
atunci de ce Cezar l-a recompensat pe Trebonius făcându-l 
pretor al oraşului timp de un an şi l-a însărcinat să consolideze 
planul acestuia ca să sprijine economia romană? O asemenea 
sarcină importantă este atribuită de către un bărbat cum e 
Cezar unuia care şi-a înfăţişat adevăratul zel. Cred că Cezar a 
cotat cucerirea Massiliei o realizare cu mult mai importantă 
decât o faci tu, prietene. 

— În primul rând, se repezi Canininus, nu Cezar l-a „făcut” pe 
Trebonius pretor al oraşului, ci alegătorii. 

În întâmpinarea acestei replici au venit  huiduielile 
pompeienilor din grup. 

— Aiureli! a rostit cel mai gălăgios dintre ei, Volcatius, care 
avea un glas surprinzător de puternic pentru un bătrân ca el. 
Singurii alegători care au mai rămas în Roma sunt prostimea de 
rând, care-şi va distribui cotele oricum le va spune Cezar. 
Pompei şi toţi bărbaţii de elită au fugit să-şi apere vieţile când 
Cezar a traversat Rubiconul - mai puţin cei care nu puteau 
îndura expediţia, ca mine. Cum se poate ca o aşa-zisă alegere 
desfăşurată în asemenea circumstanţe să constituie un vot 
veritabil al poporului? Ultimele alegeri au fost o farsă şi o ocară, 
un spectacol mimat pus în scenă cu singurul scop de a-i aşeza în 
funcţii pe oamenii lui Cezar aleşi cu grijă. Întregul proces a fost 
ilegal şi neîntemeiat... 

— Oh, te rog, Volcatius, nu începe iarăşi cu asta! gemu 
Canininus. Tu tot te miorlăi pentru ultimele alegeri şi a sosit 
timpul să se desfăşoare următoarele. 

— Dacă şi următoarea rundă va fi la fel de coruptă şi fără 
noimă ca şi ultima, n-o să tac! 

— Coruptă s-ar putea - Canininus ridică din umeri şi zâmbi 
afectat- dar prea puţin probabil fără noimă. Miezul problemei 
este că Roma are o conducere la locul ei şi această conducere 
guvernează oraşul, fie că-ţi place ţie sau nu. Obişnuieşte-te cu 
asta şi mergi mai departe! Canininus râse răutăcios, alături de 
unii dintre cei mai vehemenţi din facțiunea cezariană. Dar să 
revenim la ideea pe care încercam s-o exprim înainte să fim 


distraşi de politică: Cezar deţine avantajul militar pentru că 
oamenii lui sunt crema şi sunt pregătiţi să lupte. 

Blajinul Manlius, care pornise schimbul de replici, obiectă. 

— Spui că oamenii lui Cezar sunt căliţi în luptă, însă nu sunt şi 
epuizați de bătălii? Unii dintre ei au pus la cale o revoltă în 
perioada în care Cezar se afla pe drumul de întoarcere din 
Spania... 

— Da, şi Cezar i-a condamnat prompt la moarte pe instigatori 
şi i-a regrupat pe ceilalţi de partea lui, zise Canininus. Ştie cum 
să se descurce cu o răzmeriţă; e născut să fie conducător. Tu, 
Manlius, nefiind soldat în viaţa ta, nu ai cum să înţelegi 
asemenea lucruri. 

— Insă Pompei a avut aproape un an ca să-şi tragă suflarea şi 
să-şi adune trupele, observă Manlius, ignorând insultele lui 
Canininus. Vor fi cu forţe proaspete şi nevătămaţi. Trebuie să 
aibă vreun avantaj din asta. 

— Vor fi moi din pricina aşteptării inutile, dacă mă întrebi pe 
mine, spuse Canininus. 

— Dar ce ziceţi de numărul mai mare al oştilor lui Pompei? 
întrebă Manlius. In afară de legiunile sale romane, se zice că 
Pompei a adunat sute de arcaşi din Creta şi Siria, aruncători cu 
praştia din Tesalia, mii de călăreţi din Alexandria... 

— Ştim despre forţele lui Pompei doar din zvonuri. Oamenii 
umflă cifrele întotdeauna, răspunse Canininus. 

— Dar flota lui Pompei nu e un zvon, remarcă Hieronimus. Cu 
siguranţă e adevărată. De luni de zile oamenii au văzut galerele 
navigând în Marea Adriatică, cu sutele sosind de pe tot cuprinsul 
estului Mediteranei. Căliţi sau istoviţi în bătălii nu fac nici o 
diferenţă dacă Cezar nu-şi poate traversa oamenii pe ţărmul 
celălalt. 

— Sincronizarea lui nu ar fi putut fi mai proastă, constată 
Volcatius pompeianul, zâmbind sinistru. larna a venit. Boreasul! 
poate aduce o furtună din nord şi să biciuiască Adriatica 
transformând-o într-o căldare înainte ca căpitanul corăbiei să 


Î aa ia yS Pi i : A PR ahi : 
Vântul de miazănoapte în mitologia greacă. Poeţii îl reprezentau ca pe un tânăr cu coturni 


(încălţăminte cu talpa groasă de lemn pe care o purtau în antichitate actorii de tragedie ca să 
pară mai înalţi), cu aripi şi cu chipul ascuns de o glugă bogată. (n.trad.) 


aibă timp să rostească o rugăciune către Neptun. Se spune că 
Cezar şi-a consultat augurii înainte de a părăsi Roma şi toate 
semnele prevesteau împotrivă-i. Au fost văzute păsări zburând 
spre nord în loc de sud şi o vrabie a atacat un vultur - semne 
rele! Insă Cezar şi-a redus la tăcere augurii înainte ca trupele să- 
i poată auzi şi să pornească altă răscoală. 

— E o minciună, zise Canininus, o minciună hulitoare! S-a 
îndreptat clătinându-se spre Volcatius, însă câţiva l-au tras 
înapoi. Hieronimus a ridicat o sprânceană privind spectacolul 
unui roman barbar, cu un singur braţ, care încercase să îl atace 
fizic pe cel mai în vârstă bărbos din grup. 

In tot acest timp eu nu am scos un cuvânt. Reuşisem demult 
să rămân neutru în competiţia dintre Pompei şi Cezar - mai mult 
sau mai puţin. Realmente ca orice alt cetăţean roman, în special 
aceia care jucau un rol de orice fel în viaţa publică a oraşului, 
aveam legături puternice cu ambele tabere. Mai mult decât 
orice, loialităţile şi animozităţile mele erau mai conflictuale şi 
mai pe ocolite împletite cu cele două părţi decât ale majorităţii, 
din pricina genului de activitate pe care am îndeplinit-o toată 
viaţa mea - jucând rolul de ogar pentru avocaţi precum Cicero, 
scoțând la suprafaţă adevărul despre bărbaţi influenţi şi mai 
puţin influenţi acuzaţi de orice, de la deflorarea unei vestale 
virgine, la uciderea propriilor taţi. L-am întâlnit şi am avut 
legături şi cu Pompei şi cu Cezar, ca şi cu mulţi dintre complicii 
lor. L-am văzut în ipostazele cele mai bune şi cele mai rele. 
Ideea că soarta Romei trebuie să cadă inevitabil în mâinile unuia 
sau altuia - că, fie Cezar, fie Pompei, va deveni până la urmă 
împărat sau ceva foarte asemănător cu asta - mă umplea de 
spaimă. Nu eram deloc ataşat sentimental de vechea modalitate 
de a îndeplini lucrurile, de dârdâitorii, rău-voitorii, lacomii, 
adeseori stupizii uneltitori din Senatul roman şi de republica 
stricată asupra căreia prezidau. Insă de un lucru eram sigur: 
cetăţenii romani nu erau născuţi să servească un împărat - cel 
puţin nu cetăţenii romani din generaţia mea. Cei din generaţia 
mai tânără păreau să aibă alte idei... 

Gândurile m-au condus, cum adeseori o făceau în acele zile, 
la Meto. 


Pentru Meto am plecat anul trecut la Massilia, în căutarea 
veştilor despre soarta fiului meu adoptat; un mesaj anonim mă 
informa de moartea lui în acel oraş, în timp ce spiona pentru 
Cezar. Cât îl iubea Meto pe Cezar, pe care-l servise mulţi ani în 
Galia! Fiind născut sclav, Meto nu ar fi putut nicicând să devină 
ofiţer ca ceilalţi locotenenţi ai lui Cezar, însă cu toate acestea îi 
devenise indispensabil imperatorului său, servindu-l ca secretar 
privat,  transcriindu-i memoriile, distribuindu-i amnistiile - 
împărțind patul cu el, spuneau gurile rele. Până la urmă l-am 
găsit pe Meto viu la Massilia; însă derularea evenimentelor m-a 
dezgustat de o aşa manieră că i-am întors spatele şi lui Meto şi 
lui Cezar. Am spus nişte vorbe care nu mai pot fi niciodată 
retractate. L-am renegat public pe Meto şi am declarat că nu 
mai este fiul meu. 

Unde se afla Meto acum? De la despărţirea aceea fatidică din 
Massilia, nu am mai auzit nici o veste despre el. Am presupus că 
rămăsese alături de Cezar, că se întorsese cu el la Roma, apoi l- 
a urmat la Brundisium în tentativa de a traversa Adriatica. Unde 
se afla Meto în această clipă? Din câte ştiam, ar fi putut să fie pe 
fundul mării împreună cu Cezar în persoană. Copil fiind, când |- 
am întâlnit prima oară pe orăşelul de coastă, Baiae, Meto nu ştia 
să înoate. La un moment dat e posibil să fi învăţat - să-l 
mulţumească pe Cezar? — căci înotul i-a salvat viaţa în Massilia. 
Însă nici măcar cel mai vânjos înotător nu poate spera să 
supravieţuiască dacă corabia i s-a scufundat în mijlocul 
Adriaticii. Mi-l imaginam pe Meto în apă, rănit, speriat, încercând 
eroic să plutească chiar în timp ce valurile i se închideau 
deasupra capului, iar apa rece şi sărată îi umplea plămânii... 

Hieronimus mi-a dat un cot. Am privit peste încăierarea dintre 
Canininus şi Volcatius şi mi-am văzut doi sclavi în partea 
cealaltă a Forumului, croindu-şi calea. Micul Androcles se afla în 
frunte, însă fratele lui mai mare, Mopsus, alerga ca să ţină pasul 
cu el. După competiţia aprinsă dintre ei am ştiut că se aflau într- 
o misiune importantă. M-a cuprins un tremur intuitiv. Un zeu 
probabil că mi-a şoptit la ureche, cum spune poetul, căci ştiam 
că trebuie să-mi aducă veştile care-mi dominau cel mai tare 
gândurile. 


Canininus şi  Volcatius, despărțiți pe neaşteptate, s-au 
îndreptat să-şi recapete demnitatea. Precum imaginile în 
oglindă, şi-au aranjat tunicile şi şi-au înălţat semeţ bărbiile. 
Culoarul dintre ei i-a permis lui Mopsus să treacă acum în frunte, 
intrând în grup urmat de Androcles. Toată lumea îi cunoştea pe 
băieţi, căci se ţineau după mine când vizitam Forumul. Cu toţii îi 
plăceau. Volcatius l-a mângâiat pe Androcles pe creştet. 
Canininus l-a salutat sfidător pe Mopsus. Cu respiraţia aproape 
întretăiată de goană, Mopsus şi-a lovit pieptul răspunzând 
salutului. 

— Ce vă aduce aici, băieţi? i-am întrebat eu, încercând să-mi 
ignor zbaterea subită din piept. 

— Veştile despre Cezar! a răspuns Mopsus. 

Ochii i s-au aprins când a rostit numele imperatorului. De 
curând, Mopsus hotărâse că Cezar era eroul lui. Fratele său mai 
mic, ca să fie în opoziţie, devenise un pompeian inveterat. 
Canininus şi Volcatius li se aliniaseră corespunzător, tratându-i 
în joacă pe băieţi, fie ca pe un aliat, fie ca pe un inamic. 

— Ce veşti? am zis eu. 

— A traversat! A ajuns pe malul celălalt în siguranţă, alături 
de majoritatea oamenilor lui! a răspuns Mopsus. 

— Dar nu cu toții! Au avut necazuri, spuse Androcles 
misterios. 

Am tras aer în piept. 

— Mopsus, unde ai auzit tu veştile astea? 

— A sosit un mesager la Poarta Capena acum o oră. L-am 
zărit de departe şi mi-am amintit că este unul dintre sclavii 
Calpurniei. 

— lar Calpurnia este soţia lui Cezar! adăugă Androcles de 
prisos. 

— Şi m-am hotărât să mă ţin după el... 

— Ne-am hotărât! stărui Androcles. 

— Şi mai mult ca sigur, s-a îndreptat direct spre locuinţa lui 
Cezar. Am stat dosiţi şi l-am urmărit când a bătut la uşă. Sclava 
care i-a deschis a făcut mare tărăboi lovindu-se peste piept şi 
aproape că a leşinat şi a zis: „Spune-mi mie drept, înainte de a o 
deranja pe stăpâna noastră, ai adus veşti bune sau proaste?” iar 


mesagerul a zis: „Veşti bune! Cezar a traversat şi e în siguranţă 
pe ţărmul celălalt!” 

Am slobozit un suspin de uşurare şi am clipit ca să-mi ascund 
lacrimile. Valul de emoție m-a luat prin surprindere. Am tuşit şi 
am reuşit să vorbesc în ciuda nodului din gât. 

— Dar, Androcles, ai pomenit ceva de necazuri. 

— Păi au fost! se adresa sieşi în aceiaşi măsură ca lui 
Volcatius şi mie, însufleţit de licărul de speranţă din ochii 
urduroşi ai camarazilor lui pompeieni. Era miezul nopţii când 
Cezar a ajuns la celălalt mal; şi imediat şi-a debarcat trupele şi a 
trimis corăbiile înapoi la Brundisium ca să ia restul soldaţilor, 
inclusiv cavaleria. Însă o parte dintre vase acostaseră şi erau 
separate de restul de corăbiile lui Pompei, iar oamenii lui 
Pompei le-a pus foc şi au ars chiar acolo, în apă, cu căpitanii şi 
echipajele încă la bord! Au ars de vii; ori dacă au reuşit să sară, 
oamenii lui Pompei i-au ucis în apă, înţepându-i ca pe peşti. 

— Arşi de vii în mare! icni Manlius. Ce soartă înfiorătoare! 

— Cât de multe? a întrebat Volcatius lacom. Veştile despre 
traversarea reuşită a lui Cezar îl zdruncinaseră vizibil, însă acum 
îşi revenise în speranţa că Cezar va fi respins. 

— Treizeci! Treizeci de vase au fost capturate de pompeieni şi 
arse, zise Androcles mândru. 

— Doar treizeci! îl luă în zeflemea fratele său mai mare. Cu 
greu ar putea cineva să nu piardă şirul mărimii flotei lui Cezar. 
Cavaleria a reuşit totuşi să traverseze. Numai că au fost nevoiţi 
să înghesuie mai mulţi oameni şi cai pe fiecare vas, iar unii 
călăreţi au trebuit să stea pe cai tot traseul. A fost un lucru bun 
că a fost senin - asta a spus mesagerul. 

— Treizeci de corăbii pierdute, am bolborosit eu, imaginându- 
mi agonia celor treizeci de căpitani şi treizeci de echipaje. Era 
posibil ca Meto să se fi aflat printre ei? Cu siguranţă nu. Era 
soldat, nu navigator. O fi fost lângă Cezar, în siguranţă, mai 
departe de țărm. În orice caz, ce mă privea pe mine soarta lui 
Meto? 

Pe neaşteptate, de jur împrejurul nostru în Forum, se simțeau 
mişcări. Am prins cu coada ochiului frânturi ale mesagerilor care 
traversau scuarurile din apropiere, în depărtare am zărit un grup 
de bărbaţi adunaţi dinaintea treptelor ce duceau la Templul lui 


Castor şi Pollux ca să-l asculte pe un senator în vârstă în togă 
care avea ceva să le spună - de la o asemenea distanţă, nu 
auzeam decât un ecou vag al vocii lui. Dintr-o locuinţă din vârful 
colinei Palatine - după sunet, probabil nu departe de casa mea - 
auzeam o aclamaţie zgomotoasă şi izbituri de talgere. O clipă 
mai târziu a venit în fugă un cetăţean care striga: „Aţi auzit? 
Cezar a debarcat! A traversat! Acum Pompei e terminat!” 
Veştile se răspândeau prin oraş pe cât de iute vocile le puteau 
transmite. 

Apoi am auzit un alt sunet, vibrând nelalocul lui printre zarva 
pompoasă a entuziastelor glasuri masculine din Forum. 
Provenea din apropiere, din micul scuar descoperit din faţa 
Templului Vestei. Era o femeie, tânguindu-se şi ţipând strident. 

După sunetele pe care le scotea, am crezut că era atacată. 
Am păşit afară din grup şi am dat roată templului până când am 
văzut-o, îngenuncheată pe dalele din pavajul de la baza 
treptelor templului. Ceilalţi m-au urmat. 

Când a văzut-o, Canininus a rânjit. 

— A, eaera! 

Mă holbam uimit la femeie. Era ceva nefiresc în felul în care-şi 
rostogolea umerii şi-şi bălăngănea capul în cerc. Îşi ţinea braţele 
în lături, cu palmele ridicate la cer. Îşi dăduse ochii peste cap. 
Tânguirea pe care o auzisem era de fapt un fel de incantaţie. Pe 
măsură ce o ascultam, am început să aud cuvinte printre 
mormăituri şi ţipete. 

— Cezar - Pompei - despre asta e vorba! strigă ea. Şi apoi, 
după un lung geamăt pătrunzător: Dau roată ca vulturii 
deasupra stârvului Romei - lacomi să culeagă oasele descărnate 
- dând ocol şi rotindu-se până când se vor ciocni! 

— Ea cine e, Canininus? am întrebat. 

— De unde naiba să ştiu? se răţoi el. Ştiu doar că în ultimele 
zile bântuie prin Forum, cerşind pomană. Pare destul de la locul 
ei, însă când şi când, se întâmplă asta 

— Intră într-un fel de transă şi urlă aiureli. 

— Dar cine este? De unde vine? 

M-am uitat la ceilalţi. Manlius a ridicat din umeri. Volcatius a 
ridicat o sprânceană zburlită şi albă. 


— Habar n-am - însă fără îndoială e o bucăţică apetisantă la 
privit! 

M-am uitat din nou la femeie. Se ridicase în picioare, însă 
tunica ei albastră i se încâlcise între genunchi, trăgând în jos 
decolteul care-i dezveli despicătura sânilor. Nici o femeie în 
toate minţile nu s-ar fi afişat atât de indecent în Forum şi cu 
siguranţă nu dinaintea Templului Vestei. Clătina din cap înainte 
şi-napoi, şfichiuind aerul cu pletele sale bălaie, despletite. 

— I se zice Casandra, spuse Mopsus. 

De ce m-oi fi deranjat să-i întreb pe ceilalţi bărboşi cărunţi 
când Mopsus era prezent? 

— Se petrece ceva în Roma fără ca tu să nu ştii, tinere? 

Şi-a încrucişat braţele şi a rânjit. 

— Nu prea. Casandra - aşa îi spun oamenii pe socoteala 
faptului că vede viitorul. Chiar în dimineaţa asta am auzit nişte 
sclave vorbind despre ea la măcelar. 

— Şi ce altceva mai ştii despre ea? 

— Păi... Se zăpăci pentru o clipă, apoi se lumină. E foarte 
drăguță. 

— Şi dacă e romană, probabil că nu e căsătorită, altfel ar 
purta o stolă? în locul tunicii, remarcă Androcles. Fratele lui mai 
mare arăta mâhnit că-i scăpase această deducție. 

În timp ce o priveam, femeia se înțepeni brusc şi se prăbuşi. 
Eram pe punctul de a mă duce s-o ajut când am văzut o siluetă 
coborând treptele templului. Era una dintre vestale, 
înveşmântată în costumul tradiţional al frăţiei care veghează 
vatra cu focul sacru al statului roman. Era îmbrăcată cu o stolă 
albă uni şi o manta albă din în pe deasupra umerilor. Avea părul 
tăiat scurt şi în jurul frunţii purta o bentiţă albă decorată cu 
panglici. 

l-am aruncat o ocheadă şi am recunoscut-o pe Fabia, 
cumnata lui Cicero. Două vestale mai tinere o urmau în fugă. 

S-au adunat toate trei în jurul formei culcate la pământ a 
femeii pe nume Casandra. Şi-au apropiat capetele şi s-au sfătuit 
în şoaptă. Casandra s-a trezit şi s-a ridicat în genunchi, 


2 Rochie largă şi lungă până în pământ, care se strângea pe corp cu două cordoane, unul pe sub 
sâni, altul deasupra şoldurilor, purtată de matroanele romane. (n.trad.) 


folosindu-se de braţe ca să se susţină. Arăta ameţită. Dădea 
impresia că abia le observase pe vestale când cele trei o 
ajutaseră să se ridice în picioare. O vedeam pe Fabia vorbindu-i, 
după câte se părea punându-i întrebări, însă Casandra nu-i 
răspundea. Clipea ca o femeie care se trezise dintr-un somn 
adânc şi păru că în cele din urmă înregistrează prezenţa celor 
trei femei care o înconjurau. Şi-a aranjat tunica şi părul ciufulit 
cu mişcări stângace, şovăielnice. 

Apucând-o de sub cot şi călăuzind-o cu blândeţe, discutând cu 
ea în şoaptă, cele trei vestale au condus-o sus pe trepte, în 
Templul Vestei. 

— Ei bine! a rostit Canininus. Ce ziceţi de asta? 

— Poate că bătrâna fecioară vrea s-o întrebe pe tânăra 
nebună cum e să ai un bărbat, a spus Volcatius pofticios. Pariez 
că aia a avut între picioare mai mulţi bărbaţi decât i se 
cuveneaul! 

— Cine ştie despre ce vorbesc femeile când nu e niciun bărbat 
prin preajmă? zise Manlius. 

— Cui îi pasă? adăugă Canininus. Acum că Cezar e pe cale să- 
i dea lui Pompei o ciomăgeală pe cinste... 

Şi cu asta, conversaţia s-a îndepărtat de la nebună, acum, cel 
puţin, veştile proaspete despre traversarea lui Cezar ne ofereau 
nouă, bărbaţilor, un subiect de discuţie. 

XXX 

Mai târziu în acea zi, la masa de seară, s-a întâmplat să 
pomenesc incidentul cu nebuna. Familia se adunase în sala de 
mese. Obloanele erau trase pentru a nu lăsa să pătrundă aerul 
rece din grădina din centrul casei şi un vas cu mangal fusese 
aprins ca să încălzească încăperea. Bethesda şi cu mine 
împărţeam un divan. Davus şi Diana stăteau pe cel din stânga 
noastră. Hieronimus se întinsese singur pe divanul din dreapta 
noastră. 

— Da, da, femeia pe nume Casandra, zise Bethesda, lăsând 
jos castronul cu supă din năut şi dând aprobator din cap. Asta 
fusese înainte ca boala ei să se instaleze, când pofta ei de 
mâncare era încă zdravănă. Supa mirosea puternic a piper 
negru. Am văzut-o pe jos în piaţă. 

— Da? Cam de câtă vreme e pe-aici? 


Bethesda ridică din umeri. 

— Nu de multă vreme. Poate de-o lună. 

— Ai văzut-o trăindu-şi una dintre crizele sale de isterie? 

— A, da. Un pic deprimant prima oară când o vezi. După ce-o 
trece, dă impresia că nu ştie ce i s-a întâmplat, îşi revine treptat 
în simţuri şi îşi continuă activitatea pe care o făcea înaintea. De 
obicei, cere de pomană. 

— N-o ajută nimeni? 

— Ce se poate face? Unora le e frică de ea şi se îndepărtează. 
Alţii vor să audă ce spun şi se apropie. Oamenii spun că 
proroceşte când se află în această stare, însă nu înţeleg 
sunetele pe care le scoate. 

— De ce nu mi-ai pomenit niciodată de ea? 

— Ce interes rezonabil ai fi putut avea tu faţă de o asemenea 
femeie vrednică de milă, bărbate? întrebă Bethesda, ridicând 
castronul cu supă pentru o altă înghiţitură. 

— Însă de unde vine? Nu are familie? De câtă vreme trăieşte 
sub influenţa acestor vrăji? 

— Dacă ai sta să te interesezi de toate personajele ciudate 
care hoinăresc prin pieţe în zilele noastre cerşind resturi, ai să 
te trezeşti într-adevăr ocupat, bărbate. Trăim vremuri grele. 
Soldaţii mutilaţi, văduvele, ţăranii şi negustorii care au pierdut 
totul în favoarea creditorilor lacomi- cerşetorii şi vagabonzii nu 
se mai sfârşesc. Casandra e încă una în plus. 

— Mama are dreptate, a spus Diana. Uneori vezi familii întregi 
hoinărind hai-hui fără să aibă un loc unde să se aşeze, mai ales 
în jos pe fluviu. Ţi se face milă de ei, fireşte, însă ce poţi face? 
lar unii dintre ei sunt periculoşi. Arată periculoşi, totuşi. De asta 
îl iau întotdeauna pe Davus când mergem la piaţă. 

— Victime ale războiului, am zis, clătinând din cap. S-a 
întâmplat acelaşi lucru când eram de vârsta ta, Diana, în timpul 
primului război civil. Refugiații de la sate, sclavii fugari, orfanii 
alergau înnebuniţi pe străzi. Bineînţeles că lucrurile au stat şi 
mai rău după război, îmi aminteam de dictatura sângeroasă a lui 
Sulla şi de căpăţânile rivalilor săi cocoţate în vârful suliţelor prin 
tot Forumul. Totuşi, cine a botezat-o pe femeia asta Casandra? 
am întrebat dorind să schimb subiectul. 

— Vreun mucalit din piaţă, îmi imaginez, a răspuns Bethesda. 


— Oamenii dau porecle celor mai pline de culoare personaje, 
remarcă Davus. E unul căruia toţi îi spun Cerberul căci latră ca 
un câine; pe un flăcău l-au numit Ciclopul pentru că are doar un 
singur ochi; iar pe o femeie au botezat-o Gorgona întrucât aşa e 
de urâtă. 

— Nu e chiar aşa de urâtă, ripostă Diana. 

— Ba da, este, insistă Davus. E la fel de urâtă pe câte 
Casandra de frumoasă. 

— Şi mai sunt şi unii, zise Diana ridicând din sprâncene, dar 
cuibărindu-se mai aproape de el, care îi spun pe la spate unui 
anume cetăţean „Hercule atotputernicul”. 

— Nu! zise Davus. 

— A, ba da, bărbate. Eu i-am auzit: admirând femeile, 
pizmuindu-i pe bărbaţi. A zâmbit şi a întins mâna să-i strângă 
unul din bicepşii bombaţi. Davus roşi şi-şi însuşi o expresie 
deosebit de idioată. 

Mi-am dres vocea. 

— Îmi amintesc că prima Casandră era o prinţesă troiană. 

— Într-adevăr, era, spuse Hieronimus, pregătit să-şi afirme 
autoritatea asupra subiectului. Copil fiind primise o educaţie 
veritabilă a şcolii greceşti la una dintre vestitele academii 
pentru care era renumită Massilia. Putea recita pasaje lungi din 
Iliada şi ştia pe de rost multe dintre tragediile greceşti. 

— Casandra era cea mai atrăgătoare fiică a regelui Priam şi a 
reginei Hecuba, zise el, şi era sora lui Paris, prinţul de la care a 
pornit buclucul furând-o pe Elena şi ducând-o înapoi la Troia. 
Casandra putea să prezică viitorul. Asta era îngrozitorul ei 
blestem. 

— Dar de ce îi spui blestem? întrebă Diana. Eu aş gândi că ţi-e 
mai degrabă de folos să cunoşti viitorul. Aş putea să spun dacă 
voi putea sau nu să găsesc ceva rezonabil de cumpărat la târg, 
în loc să-mi pierd vremea pe-acolo doar ca să mă întorc acasă 
cu mâinile goale. 

— A, păi vezi, aici e buba, spuse Hieronimus. Cunoscând 
viitorul nu înseamnă că poţi să-l şi modifici. Să presupunem că 
dimineaţa ai avut o viziune a propriei persoane hoinărind mai 
târziu prin pieţe, în acea după-amiază, fără să găseşti nimic de 
cumpărat. Vei fi totuşi menită să faci acea călătorie până la 


piaţă, deşi ştii dinainte că eşti osândită să nu duci nimic la 
capăt. 

— Şi asta ar fi de două ori frustrant, recunoscu Diana. 

Hieronimus dădu aprobator din cap. 

— Cunoaşterea dinainte este un blestem. Imaginează-ţi că-ţi 
cunoşti circumstanţele propriei tale morţi, aşa cum s-a întâmplat 
cu Casandra, şi nu eşti în stare să faci nimic. 

Davus s-a încruntat. 

— Imaginează-ţi că ştii cu mult timp înainte şi cele mai mari 
bucurii. Asta nu le-ar ştirbi? Tuturor le place o surpriză plăcută, 
chiar şi una mică. Când cineva îţi spune o poveste nu vrei să 
ghiceşti sfârşitul dinainte. Vrei să fii luat prin surprindere. Din 
când în când Davus spunea câte ceva care mă făcea să mă 
îndoiesc serios că era la fel de modest pe cât arăta. Insă cum a 
ajuns Casandra troiană să aibă acest dar, sau blestem? întrebă 
el. A fost născută cu el? 

— Nu, însă l-a deţinut de la o vârstă foarte fragedă, răspunse 
Hieronimus. Pe când era doar o copiliţă, părinţii ei au lăsat-o 
singură în sanctuarul lui Apollo într-un loc numit Thymbra, lângă 
Troia. Când Priam şi Hecuba s-au întors, au găsit-o pe Casandra 
încolăcită de doi şerpi care-şi agitau limbile în urechile copilei. 
După asta Casandra a fost capabilă să înţeleagă sunetele divine 
ale naturii, în special glasurile păsărilor, care-i istoriseau despre 
viitor. Însă copila a ţinut pentru sine acest dar, neavând 
încredere în el şi nesigură cum să-l folosească. Când a mai 
crescut, s-a întors de capul ei la Thymbra şi a petrecut singură o 
noapte în sanctuar, sperând că va fi călăuzită de Apollo. Zeul i-a 
apărut în formă umană. Casandra era frumoasă. Apollo o dorea. 
A încheiat un târg cu ea: în schimbul instrucţiunilor lui, Casandra 
îi va da voie să facă dragoste cu ea şi îi va purta copilul în 
pântece. Casandra a fost de acord. Apollo era bun precum 
vorba-i. În acea noapte a iniţiat-o în arta profeţiei. Însă mai 
târziu, când el s-a apropiat de ea s-o atingă, ea i s-a opus. Când 
a îmbrăţişat-o, ea s-a zbătut şi s-a luptat cu el. Cine ştie de ce? 
Poate că a intimidat-o. Probabil că s-a temut de agonia de a 
naşte un semizeu. Apollo era ofensat. S-a înfuriat. Casandrei îi 
era frică c-o s-o despoaie de darul profeţiei, însă el a tăcut ceva 
şi mai rău: i-a prorocit ca nimeni să nu-i creadă vreodată 


profeţiile. Biata Casandra! Şi nenorocire după nenorocire a căzut 
asupra Troiei, iar ea le-a văzut pe toate şi a încercat să-i 
avertizeze pe cei dragi, însă nimeni nu-i dădea ascultare. Regele 
Priam a crezut că e nebună şi a întemniţat-o. Poate că până la 
urmă înnebunise cu adevărat, chinuită de confuzia pe care 
blestemul lui Apollo o aruncase asupra ei. Fireşte, toată lumea 
cunoaşte sfârşitul Troiei - prin stratagema ascunderii într-un cal 
uriaş, grecii au căpătat accesul în oraş şi apoi l-au incendiat, 
ucigând bărbaţii şi făcând femeile sclave. În timpul jefuirii 
oraşului, Casandra a fugit la sanctuarul Atenei şi a îmbrăţişat 
statuia zeiţei în chip de rugăciune. Nu a ajutat-o cu nimic; Atena 
nu avea niciun pic de compasiune faţă de troieni. Ajax a năvălit 
în templu şi a smuls-o pe Casandra de pe statuie, despărţindu-i 
degetele de pe marmura rece. A siluit-o acolo în sanctuar. Insă 
Agamemnon, susţinându-şi privilegiul de conducător al grecilor, 
a fost cel care şi-a revendicat-o pe Casandra drept prada lui. 
Nebună sau nu, era cea mai frumoasă dintre fiicele lui Priam, iar 
Agamemnon o dorea. A avut obrăznicia să o aducă cu el acasă 
şi a etalat-o în faţa soţiei lui, Clytemnestra, care se ofensă. In 
timp ce Agamemnon şi Casandra dormeau, Clytemnestra i-a 
înjunghiat pe amândoi. Casandra şi-a prevăzut propria-i moarte, 
fireşte, însă nu avea nici o putere să facă nimic în această 
privinţă. Sau, probabil, în acel moment al vieţii sale jalnice, 
sfârşitul a fost binevenit şi nu a făcut nimic ca s-o oprească pe 
Clytemnestra. În cele din urmă, pe zeu l-a învinovăţit pentru 
suferinţele ei. În piesa lui despre Agamemnon, Eschil ne 
dăruieşte tânguirea Casandrei: „Apollo, Apollo, Stăpânul căilor, 
distrugătorul meu.” 

Biata Casandra, mi-am zis în sinea mea, prima oară pedepsită 
pentru că şi-a ferit castitatea de un zeu, apoi făcută concubină 
de bărbatul care i-a ucis familia. Casandra pe care am văzut-o 
ziua trecută era încă o altă femeie victimă a războiului dintre 
bărbaţi şi a cruzimii zeilor? Ce potrivnicie o scosese din minţi? 
Ori nu era deloc nebună, ci blestemată, precum prima Casandră, 
şi cu adevărat capabilă să perceapă viitorul? 

Dacă aş fi întrebat-o, ce mi-ar fi spus despre soarta mea şi a 
celor pe care-i iubeam? Şi dacă i-aş fi ascultat răspunsurile, aş fi 
regretat că am întrebat-o? 


IV 


În ziua de după funeraliile Casandrei mi-am petrecut 
dimineaţa singur în grădină. Ziua era caniculară, iar cerul curat 
ca lacrima. M-am aşezat pe un scaun pliant, purtând o pălărie cu 
bor lat şi supraveghindu-mi umbra îndepărtându-se până când 
soarele îmi ajunsese direct deasupra creştetului. 

Bethesda nu se simţea bine şi îşi petrecea dimineaţa în pat. 
Când şi când, prin fereastra neoblonită a dormitorului ce se 
deschidea în grădină, auzeam sunetul sforăitului ei delicat. 
Diana şi Davus ieşiseră să facă piaţa. Renunţaseră să mai caute 
ridichi şi erau în căutare de chimen dulce, cu care Bethesda era 
sigură acum că se va însănătoşi. Hieronimus plecase în aval pe 
Tibru ca să pescuiască, luându-i pe Mopsus şi Androcles cu el. 
Niciunul nu mă întrebase dacă vreau să-i însoțesc; simţiseră cu 
toţii că doream să fiu lăsat singur. 

Am auzit vocea Dianei în depărtare. Ea şi Davus se 
întorseseră. Am văzut-o grăbindu-se de-a lungul porticului către 
spatele casei şi păşind în dormitor ca să treacă pe la maică-sa. 
O clipă mai târziu a venit în grădină şi s-a aşezat lângă mine. 

— Mama a adormit. Ar trebui să vorbim în şoaptă. Nu am 
putut să găsesc niciun fel de chimen, însă îţi vine să crezi - erau 
ridichi peste tot! Aşa de multe că practic erau împărţite de 
pomană. E canicular pentru această lună! Tată, nu ar trebui să 
stai la soare. 

— De ce nu? Mi-am pus pălărie. 

— Îţi împiedică creierul să nu se încingă? 

— Ce vrei să zici cu asta? 

S-a oprit şi a adoptat o expresie pe care o moştenise de la 
maică-sa, o privire în acelaşi timp compătimitoare şi arogantă. 
Ar fi putut foarte bine să spună cu voce tare: „Știu întocmai cum 
se manifestă procesul trândav, întortocheat al minţii tale, dragă 
tată. Ti-am luat-o cu mult înainte, însă sunt determinată să am 
răbdare. Te voi aştepta să-ţi recuperezi propria-ți hotărâre 
inevitabilă.” 

În schimb, a zis: 


— Te-ai gândit la ea toată dimineaţa, nu-i aşa? 

— Am oftat şi mi-am îndreptat fundul pe scaunul pliant, care 
devenise brusc inconfortabil. 

— Mama ta nu se simte bine. Fireşte că e în gândurile mele... 

— Nu fii sfios, tată. Vocea fiicei mele căpătase un tăiş 
neînduplecat. Ştii la ce m-am referit. Te gândeai la ea. La femeia 
aia, Casandra. 

Am tras adânc aer în piept. Mă holbam la o floarea-soarelui de 
peste drum. 

— Probabil. 

— Cloceşti ceva. 

— Da. 

— Trebuie să-i pui capăt. Avem nevoie de tine, tată. E tot mai 
greu să depăşim încă o zi, iar mama e bolnavă şi Davus face tot 
ce poate să ajute, dar totuşi, uneori nu ştiu ce o să facem... 

Glasul îi devenise serios, însă nu exista nici o undă de auto- 
compătimire în el. Întotdeauna îndărătnică, mereu realistă şi 
gândind în perspectivă, şi  descurcăreaţă, niciodată 
deznădăjduind, asta era Diana. Era cu adevărat copilul nostru, 
moştenitoarea a ceea ce era mai bun şi în Bethesda şi în mine. 

— Ce vrei să-mi spui fata mea? 

— Îţi spun că trebuie să o dai uitării. E moartă. Trebuie să nu 
te mai gândeşti la ea. Acum familia ta are nevoie de tine. 

Tonul ei era plin de reproş, cu totul practic. Cât de multe ştia, 
mai exact, despre mine şi Casandra? Cât ştia realmente şi cât îşi 
imaginase, fie că era corect, fie că nu? 

— Să o dau uitării, zici tu. Presupunând că ai dreptate, că stau 
aici şi pun ceva la cale... femeia aia... şi ce-mi sugerezi ca să 
încetez să mai clocesc, fata mea? 

— Cunoşti răspunsul la această întrebare, tată! Nu e decât o 
singură cale. Trebuie să afli cine a ucis-o. 

Am rămas mult timp cu privirea pierdută la floarea-soarelui. 

— Şi la ce bun? 

— Oh, tată, sună aşa de deznădăjduitor. Nu-mi place deloc să 
te văd aşa. E suficient de rău că mama e suferindă, însă ca să 
mai fii şi tu bolnav- bolnav de inimă albastră, vreau să spun - şi 
eşti aşa de când te-ai întors de la Massilia. Ştim toţi de ce. E din 
pricina a ceea ce s-a întâmplat între tine şi... 


Mi-am ridicat braţul să o reduc la tăcere. În calitate de cap al 
unei familii romane, cu drept legal de viaţă şi de moarte asupra 
fiecărui membru din casa mea, eram de obicei destul de moale, 
permițându-le tuturor să-şi exprime opiniile şi să acţioneze după 
cum doresc. Însă asupra acestui subiect, ruptura mea cu Meto, 
nu voi permite nici o discuţie. 

— Foarte bine, tată, nu voi vorbi despre asta. Cu toate astea, 
nu-mi place deloc să te văd aşa. Eşti ca un om care crede că zeii 
s-au întors împotrivă-i. 

Și nu s-au întors? am vrut să spun, însă o asemenea 
manifestare de văicăreală ar fi contrastat prea ţipător cu 
stoicismul fiicei mele şi nu mi-ar fi fost deloc favorabilă. În plus, 
nu aveam niciun motiv să cred că zeii mă lăsaseră singur 
slobozindu-şi nemulţumirea. Mi se părea că în ultimul timp se 
întorseseră împotriva întregii omeniri. Sau poate că doar ne-au 
întors pur şi simplu spatele, permiţându-ne celor mai crunţi 
dintre noi, precum Cezar şi Pompei, să-şi verse fără contenire 
prăpădul asupra restului. 

— Sute, mii, zeci de mii de bărbaţi - şi femei - vor muri 
înainte ca anul să se sfârşească, Diana. După cât se pare 
niciunul dintre aceşti lemuri? ai morţilor nu vor găsi nimic care 
să semene cu dreptatea în această lume sau în viitoarea. Dacă 
Casandra a fost ucisă... 

— Tată, ştii că a fost. A fost otrăvită. Aşa ţi-a spus. 

— Dacă a fost omorâtă la ce bun dacă vom afla cine a ucis-o? 
Niciun tribunal roman - presupunând că tribunalele vor reveni 
vreodată la normal - nu va fi interesat să urmărească în justiţie 
o asemenea crimă, săvârşită asupra unei femei pe care nimeni 
n-o ştia şi de care nu-i pasă. 

— Ţie ţi-a păsat destul cât să-i oferi o înmormântare decentă. 

— Asta n-are nici o legătură cu subiectul. 

— Şi câtorva dintre cele mai influente femei din Roma le-a 
păsat suficient cât să vină la funeralii. Le-ai văzut, strecurându- 
se pe la periferie, stând departe de rug de parcă flăcările le-ar fi 
pârlit - sau le-ar fi reflectat vina pe chipuri. Una dintre ele a 
ucis-o, nu-i aşa? 


3 Suflete ale morţilor în credinţele vechilor romani, (n. trad.) 


— S-ar putea. Înainte de a muri, Casandra fusese curtată de 
cele mai înalte cercuri ale societăţii romane, convocată la 
locuinţele celor bogaţi şi influenţi care aflaseră despre darul ei. 
Ştia ce pericol era posibil să înfrunte înhăitându-se cu asemenea 
femei? Ce secrete nedezvăluite din trecut - ori din viitor - au 
călăuzit-o pe una dintre acele femei să o reducă pe Casandra pe 
veci la tăcere? 

— Să o fac eu pentru tine, tată? 

— Ce să faci? 

— Să o fac în locul tău, să dau în vileag adevărul despre 
moartea ei? 

— Ce idee ridicolă! 

— Nu e aşa ridicolă. Ştiu cum lucrezi tu. Te-am urmărit de 
când eram copil. Ţi-am ascultat toate poveştile despre cum 
spionai pentru Cicero şi dădeai la iveală cursele care erau 
întinse, şi cum ai plecat în Spania sau la Siracuza ca să cauţi un 
ucigaş la porunca unui bogătaş. Crezi că nu aş fi în stare să fac 
şi eu acelaşi lucru? 

— Diana, tu o faci să pară ca şi cum ai coace un cuptor întreg 
de lipii. Amesteci toate aceste ingrediente, le coci o anumită 
perioadă de timp... 

— Coacerea pâinii e mai dificilă decât o faci tu să pară, tată. 
Ai nevoie de îndemânare şi experienţă. 

— Exact. Şi tu nu ai niciuna din ele când vine vorba de... ei 
bine, de genul de îndeletnicire despre care vorbeşti. 

— Asta pentru că sunt femeie, nu-i aşa? Nu crezi că pot să fac 
asta din cauză că sunt femeie. Chiar crezi că nu sunt la fel de 
isteaţă ca un bărbat? 

— Isteţimea nu are nimic de-a face cu asta. Există locuri în 
care o femeie nu poate merge. Şi întrebări cărora nu le poate da 
glas. Şi nu uita pericolul, Diana. 

— Însă îl am pe Davus pentru toate astea! E voinic şi vânjos. 
El poate să meargă oriunde. Poate să răsucească braţe şi să 
dărâme uşi... 

— Diana, nu fii absurdă! Mi-am scos pălăria şi mi-am făcut 
vânt cu ea, privind chiorâş în soarele strălucitor. Te-ai gândit 
ceva vreme la asta, nu-i aşa? 

— Poate. 


— Ei bine, să nu te mai gândeşti deloc la asta şi abandonează 
orice ambiţii ai avea în direcţia asta - „Diana Descoperitoarea”, 
fireşte! 

— Nu, Diana şi Davus, Descoperitorii, la plural. 

— Dublă  absurditate! i-o interzic categoric. Vei urma 
exemplul mamei tale. A fost dezavantajată din toate punctele şi 
uită-te la ea acum- s-a transformat singură în modelul adevărat 
al unei matroane romane: modestă, respectabilă, responsabilă, 
administrând o locuinţă, îngrijind o familie... 

— În felul acesta le-ai descrie pe acele matroane romane 
model care au apărut la înmormântarea Casandrei? 

M-am gândit la câteva dintre acele femei şi la scandalurile 
care le-au însoţit şi eram nevoit să-i dau dreptate Dianei. In 
asemenea timpuri, mai exista vreun standard autentic al 
feminităţii romane? Şi pentru bărbaţi şi pentru femei situaţia era 
deopotrivă - virtuțile se transformaseră în vicii şi viciile în virtuţi. 

Mi-am pus pălăria şi m-am ridicat în picioare, ascultându-mi 
genunchii trosnind pe măsură ce se îndreptau. 

— Dacă intenţia ta a fost să mă inciţi la acţiune, Diana, atunci 
ai reuşit. Trimite-mi-l pe Davus, te rog. O să-l iau cu mine - în 
caz că va trebui să culc la pământ niscaiva uşi sau să răsucesc 
câteva braţe. lar tu, între timp, vei sta acasă şi vei avea grijă de 
mama ta suferindă. Mă aştept să simt mirosul de supă de ridichi 
clocotind pe vatră când mă întorc acasă! 

XXX 

Cel mai uşor loc cu care să începi este şi cel mai apropiat - 
locuinţa lui Cicero, chiar cu o stradă mai jos de a mea. 

Cu sprijinul lui Mopsus şi Androcles, Davus şi cu mine ne-am 
îmbrăcat cele mai bune togi. Amândoi am părăsit casa şi am 
mers de-a lungul bordurii străzii care ocolea creasta colinei 
Palatine, cu vedere în vale spre Forum şi colina Capitoliului 
înconjurată de Templul lui Jupiter în depărtare. Era o zi frumoasă 
de vară. 

Ajunşi la casa lui Cicero, Davus a ciocănit politicos în uşă cu 
piciorul. Prin vizieră ne iscodea un ochi. Mi-am rostit numele şi 
am cerut s-o văd pe stăpâna casei. Uşiţa vizierei s-a deschis. 
Câteva momente mai târziu uşa s-a dat de perete. 


De-a lungul anilor vizitasem de multe ori casa lui Cicero. La 
zenitul destinului său, în anul în care a servit drept consul şi a 
înăbuşit aşa-zisa conspirație a lui Catilina, această locuinţă 
fusese indiscutabil adevăratul centru al lumii romane, locul celor 
mai importante întruniri politice ca şi a celor mai strălucite 
adunări culturale. Literaţi şi afacerişti trecuseră pe sub 
portalurile ei; sorbiseră vin şi îşi ascultaseră în grădini poeziile şi 
monografiile; modelaseră cursul viitorului Republicii în cabinetul 
lui Cicero. 

La nadirul destinului său, casa fusese arsă până la temelii de 
către Clodius şi gaşca lui, iar stăpânul ei fusese exilat. Insă 
Cicero s-a întors până la urmă la Roma, şi-a recâştigat dreptul la 
cetăţenie şi locul în Senat şi şi-a reconstruit locuinţa de pe 
Palatină. 

Acum stăpânul casei se afla iarăşi într-un fel de exil, departe, 
în Grecia, cu Pompei. Luni de zile după ce Cezar traversase 
Rubiconul, Cicero a tărăgănat şi a şovăit, agonizând asupra 
alegerii sale. Ambele tabere umblau să-i câştige simpatia, nu 
pentru abilităţile sale militare, ci pentru greutatea politică pe 
care o ducea cu el; girul lui Cicero faţă de una din tabere avea 
să influenţeze serios sentimentele celor care se considerau 
susţinători statornici ai Republicii. În principiu, Cicero fu de 
partea lui Pompei de la început, văzându-l ca pe singurul 
protector rezonabil al status-quoului; însă Cicero s-a pus la 
adăpost asigurându-se în caz că pierde, făcând schimb de 
scrisori şi cu Cezar şi cu Pompei, încercând disperat să traseze o 
cale de mijloc. Însă nu exista cale de mijloc, şi până la urmă, 
când veştile amplificate despre împiedicarea temporară a sorții 
lui Cezar în Spania au ajuns la Roma în luna lui Junius a anului 
trecut, Cicero a făcut marele salt şi cu fiul său, Marcus, care 
abia dacă avea vârsta să poarte o togă bărbătească, a părăsit 
ltalia ca să i se alăture lui Pompei. De atunci trecuse un an. 
Trebuia să mă întreb dacă Cicero regreta acum hotărârea sa. 

Îl cunoşteam pe Cicero de mai bine de treizeci de ani. Ajutorul 
dat de mine la procesul de crimă care i-a adus reputaţia 
timpurie îmi sporise considerabil bogăţia. L-am întâlnit pentru 
prima oară nu la mult timp după ce se căsătorise. Soţia lui, 
Terentia, cu zece ani mai tânără, provenea dintr-o familie cu o 


poziţie socială însemnată şi a adus cu ea o zestre substanţială. 
Se vorbea că era o gospodină ireproşabilă şi o religioasă 
cucernică. Spre deosebire de soțiile multor bărbaţi influenţi, nu 
o interesau chestiunile legate de afacerile statului. In timp ce 
bogaţii Republicii se perindau în interiorul zidurilor locuinţei lui 
Cicero, iar destinele celor acuzaţi pe care el îi reprezenta 
atârnau în balanţă, ea îşi îndeplinea îndatoririle şi onora 
străbunii familiei, aducând sacrificii zeilor casei şi susţinând 
avansarea socială a celor doi copii ai lor. 

De fiecare dată când l-am vizitat pe Cicero, am schimbat doar 
câteva vorbe cu Terentia. În rarele ocazii când împrejurările au 
obligat-o să-mi vorbească, fusese politicoasă, dar arogantă, 
reflectând mesajul neîndoielnic că poziţia mea socială era prea 
insignifiantă ca să justifice mai mult decât minimul de 
conversaţie seacă. Cred că considera un fapt regretabil că soţul 
ei trebuia să aibă de-a face cu un personaj aşa scârbos ca mine. 

Ultima oară când am fost la ei acasă, Cezar tocmai traversase 
Rubiconul, iar Cicero şi Terentia făceau înnebuniţi pregătiri să 
părăsească Roma, ordonându-le secretarilor să împacheteze 
pergamentele din bibliotecă şi dând instrucţiuni de ultimă clipă 
sclavilor care urmau să aibă grijă de casă în absenţa lor. In 
această zi casa era aproape ameninţător de tăcută şi liniştită. 

Davus şi cu mine am aşteptat în vestibul doar câteva clipe 
înainte ca însăşi Terentia să apară. Era îmbrăcată cu o stolă 
modestă de culoare galbenă şi fără bijuterii. Părul ei cărunt 
fusese dat pe spate într-un coc strâns, o coafură severă care se 
potrivea cu austera şi nobila ei faţă. 

— Gordianus, zise ea, dând din cap scurt şi politicos, în semn 
de recunoaştere. El nu e ginerele tău? 

— Ba da, acesta este Davus, am răspuns. 

Terentia l-a evaluat imperturbabilă. Ghinionul ei de până 
acum legat de gineri era de notorietate. Fiica ei, Tullia, fără să 
împlinească încă treizeci de ani, era deja odată văduvă şi odată 
divorțată, iar acum se afla la cel de-al treilea mariaj, cu un tânăr 
aristocrat, desfrânat, dar elegant, pe nume Dolabella. Logodna 
avusese loc când Cicero se afla departe, guvernând o provincie, 
şi fără aprobarea lui. După câte se părea Dolabella le ameţise şi 
pe mamă şi pe fiică. Pe măsură ce ochii Terentiei zăboveau pe 


ginerele meu vânjos un piculeţ mai mult decât era nevoie, mi- 
am dat seama că nu era imună la farmecele masculine. Se 
vorbea că însuşi Cicero fusese distrus de această căsnicie, căci îl 
apărase cândva pe Dolabella acuzat de crimă şi ştia ce caracter 
depravat avea flăcăul. Ca să amplifice jena lui Cicero, Dolabella 
se înrolase pentru Cezar; fusese numit conducător al flotei lui 
Cezar din Adriatica, iar escadra lui Pompei fusese întru totul mai 
vicleană şi mai numeroasă decât a lui. Întocmai ca multe familii 
din clasa conducătoare, şi a lui Cicero a fost divizată pe din două 
de războiul civil. Şi de parcă asta nu era suficient, bârfele 
susțineau că Dolabella era completamente infidel ca soţ, flirtând 
cu soţia lui Marc Antoniu, Antonia. 

— Sper că nu ai venit să discuţi despre afacerea cu Milo şi 
Caelius. Se referea la insurecția despre care se zvonea că se 
punea pe picioare în satele din sudul Romei condusă de doi 
vechi asociaţi ai lui Cicero, Marcus Caelius şi Titus Annius Milo. 

— La drept vorbind, nu. 

— Bine! Pentru că toată lumea consideră că ar trebui să amo 
părere legată de asta, iar eu refuz să-mi exprim vreuna. De-a 
lungul anilor amândoi camarazii ăştia nu i-au adus soţului nimic 
altceva decât suferinţă, însă în acelaşi timp, cine-i poate învinui 
că au ajuns la capătul răbdărilor? Bieţii nerozi, amândoi s-au 
îndreptat spre pieire... A clătinat din cap. Atunci presupun că ai 
venit pentru Casandra, zise ea, dejucând orice temere pe care 
aş fi putut să o am trecând direct la subiect. Spre deosebire de 
soţul ei, care putea vorbi ore întregi fără să spună ceva, 
Terentia nu era femeia care să despice firul în patru. 

Când am dat aprobator din cap, ea a gesticulat că ar trebui s- 
o urmăm. Ne-a condus în aceeaşi încăpere în care Cicero m-a 
primit la ultima mea vizită, o cămăruţă izolată de grădina 
centrală. Insă încăperea părea diferită şi straniu de goală. Ce-mi 
spusese Cicero despre ea? „Asta a fost una dintre primele 
camere pe care Terentia le-a decorat când ne-am întors şi pe 
care a reconstruit-o după ce Clodius şi ceata lui au dat foc casei 
şi m-au surghiunit în exi...” 

Cicero fusese chiar mândru de această cameră şi de 
splendidul său mobilier, însă unde erau acum acele obiecte? Îmi 
aduceam vag aminte de un covor somptuos cu un model 


geometric grecesc; de astă dată sub picioare nu se simțeau 
decât pietrele reci. Fuseseră şi câteva scaune delicate sculptate 
în terebint cu încrustaţii din fildeş; acum nu existau decât vreo 
două scaune pliante din cele mai ieftine. Existase şi un vas de 
mangal cu capete de grifoni din bronz fasonat cu fineţe; şi 
acesta dispăruse. Singurele decoraţiuni care rămăseseră erau 
cele care nu putuseră fi mutate, peisajele pastorale pictate pe 
pereţi care înfăţişau păstori moţăind printre oi şi satiri trăgând 
cu ochiul din spatele micilor altare de la marginea drumului. 

Terentia oftă. 

— Ah, cât îi plăcea lui Marcus camera asta! Aici îşi întreținea 
cei mai importanţi musafiri - senatori şi magistrați şi pretendenti 
la mâna Tulliei. Soţul meu te-a adus şi pe tine în această 
încăpere ultima oară când ai venit să-l vezi, nu-i aşa? Cabinetul 
lui era prea aglomerat, din câte îmi amintesc - cu toţi secretarii 
ăia care alergau cuprinşi de panică,  împachetându-i 
documentele confidenţiale. In vocea ei se distingea o notă de 
dezaprobare care voia să sugereze că încăperea era cu 
adevărat prea bună pentru cei de teapa mea şi, în acelaşi timp, 
o notă de resemnare. Acum că încăperea fusese despuiată de 
mobilierul ei somptuos şi prefăcută într-o umbră a luxului ei 
iniţial, de ce să nu se întâlnească cu mine aici? 

Mobilierul portabil dispăruse, iar Terentia nu mai purta nici o 
bijuterie. Era cu adevărat într-o asemenea stare de disperare că 
trebuia să-şi vândă bunurile personale? Şi eu mă înglodasem în 
datorii din pricina greutăților din ultimele luni, însă era un şoc să 
te gândeşti că o femeie ca Terentia se confrunta cu asemenea 
alternative dure. 

— ţi era rudă? întrebă ea. 

— Poftim? 

— Femeia care se numea Casandra. Era rudă cu tine? 

— Nu. 

— Totuşi tu ai supravegheat înmormântarea. Trebuie să fi 
existat vreo... relaţie... între voi. 

Nu am răspuns nimic. Terentia a ridicat din umeri cu înţeles. 
Gestul obraznic mi-a adus aminte de soţul ei şi chiar dacă avea 
dreptate, am simţit o împunsătură de ranchiună pentru că 
bănuise că înţelege legătura mea cu Casandra. 


— Şi tu trebuie s-o fi cunoscut la fel de bine, am spus. Altfel 
de ce ai fi venit să-i vezi rugul funerar? 

— Da, o cunoscusem puţin. Te-am întrebat de legătura ta cu 
ea pentru că voiam să-ţi mulţumesc că te-ai ocupat de 
înmormântarea ei. E bine că cineva şi-a tăcut timp şi a cheltuit 
ceva bani ca să-i ofere o ceremonie corespunzătoare. Şi ai dat 
dovadă de un gust ales. Fără prea mulţi muzicanți şi bocitoare. 
E indecent când numărul lor îl depăşeşte pe cel al prietenilor 
adevăraţi şi familia. 

— Cu greu mi i-am permis şi pe aceştia puţini pe care i-am 
angajat. 

— A, banii... înclină din cap înţelegătoare. Şi fără discursul 
tărăgănat dinaintea rugului funerar. Intotdeauna sunt de părere 
că e mai greu când vine vorba de o femeie, nu crezi? Se cuvine 
să enumeri realizările unui bărbat cu experienţă, dar dacă o 
femeie a dus o viaţă cum se cuvine, ce poţi să spui despre ea - 
zău! — la final? lar dacă a dus o viaţă nelalocul ei, cu cât mai 
puţin cu atât mai bine. 

Mi-am dres vocea. 

— Dacă ai venit la înmormântarea ei, Casandra trebuie să fi 
fost mai mult decât o cunoştinţă trecătoare. Cum ai cunoscut-o? 

Terentia şi-a îndreptat umerii şi a ridicat bărbia. Nu era 
obişnuită să fie interogată. Soţul ei devenise faimos în tribunale 
pentru capacitatea fină de a interoga martorii; chiar şi pe cei 
mai puternici bărbaţi îi apuca tremuratul în faţa atacului feroce 
al întrebărilor lui Cicero. Însă în cursul zilnic al căsniciei, când 
Cicero avea motive să-şi chestioneze soţia, iar ea avea temei să 
rămână tăcută - când berbecele întâlneşte zidul de fier - care 
dintre ei câştiga de obicei testul stăpânirii de sine? Privind 
această falcă imobilă am bănuit că Terentia. 

Comportamentul ei se schimbă treptat. Umerii i se relaxară. 
Şi-a coborât capul. Se hotărâse să-mi răspundă. 

— Dacă nu ştii nimic despre Casandra, află că în ultimele 
câteva luni devenise un fel de celebritate în societate. Am folosit 
inexact termenul „societate”, din moment ce asemenea lucruri 
nu mai există în acest moment - toţi suntem în derivă, 
aşteptând ziua de mâine. Sora mea Fabia a fost cea care - din 
lipsa unui cuvânt mai bun - „a descoperit-o”. Casandra a apărut 


într-o zi în faţa Templului Vestei. Fabia era vestala veterană la 
datorie în acea zi, păzind flacăra divină. A auzit o femeie 
tânguindu-se afară. A ieşit să vadă ce se întâmplă. În zilele 
astea, poţi să ştii? S-ar fi putut ca femeia să fie siluită ori ucisă 
în plină zi lumină pe treptele templului. Aşa a dat Fabia peste 
Casandra, care se afla într-una din spasmele violente ale 
descântecelor ei profetice. 

— Da, ştiu. 

Terentia îmi aruncă o privire curioasă. 

— Din pură coincidenţă, am zis, se întâmpla să mă aflu în 
vecinătatea Templului Vestei în acea zi. Şi eu am auzit-o pe 
Casandra. Nu o mai văzusem până atunci. Nu ştiam sigur cum 
să reacţionez. Ezitam şi am văzut-o pe Fabia ieşind din templu 
cu alte două vestale. Le-am văzut luând-o pe Casandra înăuntru. 
Ce s-a întâmplat după aceea? 

Terentia îmi oferi o privire lungă, dură. 

— Soţul meu spune că eşti un bărbat onest, Gordianus, „cel 
din urmă bărbat onest din Roma”, de fapt. 

— Cicero îmi face cinste. 

— Şi să nu crezi că, doar pentru că niciodată nu am avut 
ocazia să-ţi mulţumesc oficial, am uitat vreodată favoarea 
imensă pe care i-ai făcut-o surorii mele toţi anii ăştia în urmă 
când ai făcut să răbufnească adevărul despre vestalele acuzate 
că şi-au încălcat jurămintele. Fabia ar fi fost îngropată de vie 
dacă cei care o incriminau ar fi reuşit să convingă tribunalul că 
avusese o legătură nepotrivită cu Catilina. Îngropată de vie! 
Numai când mă gândesc la asta şi încă mi se strânge inima. 
Scumpa mea soră vitregă era aşa de tânără pe-atunci. Atât de 
frumoasă. Au existat câţiva care au crezut de fapt că ar fi putut 
să comită o asemenea nelegiuire murdară, însă tu i-ai salvat 
viaţa. Cicero te-a chemat să investighezi cazul şi ai dovedit că 
Fabia era neprihănită. 

Nu-mi aminteam afacerea chiar în acest fel. La vremea aia, mi 
se păruse că Catilina - un insolent dezmăţat şi fermecător nu cu 
mult diferit de ginerele Terentiei, Dolabella - reuşise sau nu să o 
seducă pe tânăra virgină timidă, Fabia, chiar înăuntrul hotarului 
căminului vestalelor. Insă asta fusese acum douăzeci şi cinci de 
ani şi multe lucruri se petrecuseră de atunci; şi dacă Terentia îşi 


amintea un fapt, în timp ce eu evocam altul, numai zeii - sau 
Fabia însăşi - ar fi putut să spună care dintre noi îşi aducea 
aminte adevărul. 

Terentia mă cântări mult timp, apoi dădu impresia că a luato 
hotărâre. Bătu din palme. Apăru o sclavă în fugă. Terentia îi 
dădu în şoaptă un ordin, iar sclava o luă înapoi la goană. Câteva 
momente mai târziu am auzit fâsâitul faldurilor unei stole 
voluminoase, iar o clipă după aceea chiar Fabia în persoană îşi 
făcu apariţia în cadrul uşii. 

Era înveşmântată somptuos în costumul complet al unei 
vestale. Părul, vârstat acum cu cenuşiu, era tuns destul de 
scurt. În jurul frunţii purta o bentiţă lată şi albă, ca o diademă, 
împodobită cu panglici. Stola ei era albă şi simplă, dar croită să-i 
atârne pe trup în multe falduri. În jurul umerilor purta mantia 
albă din olandă a unei vestale. 

— Surioară, socotesc că ţi-l aminteşti pe Gordianus, spuse 
Terentia. 

Fabia îmbătrânise, însă era o femeie provocatoare. Ceea ce 
se schimbase cel mai mult la ea erau manierele. O întâlnisem 
într-o perioadă de criză, când era tânără şi derutată şi într-un 
pericol îngrozitor - şi poate destul de vinovată de crima cumplită 
de care fusese acuzată. Supravieţuise acelui episod, iar munca 
istovitoare o făcuse şi mai puternică. Pesemne că-şi păstrase 
jurământul de castitate, fie că l-a încălcat sau nu o scurtă 
perioadă cu Catilina; şi felul ăsta de disciplină, an după an, şi 
lipsa copiilor pe care jurământul ţi-o garanta, se zice că oferea 
femeii un fel de forţă particulară. Fabia arăta cu siguranţă 
suficient de impozantă, stând în picioare în cadrul uşii, luând 
cunoştinţă de cei doi musafiri ai surorii sale. Ochii i se plimbară 
peste Davus, făcură o pauză imperceptibilă şi se fixară asupra 
mea. În privirea ei insistentă şi fermă am văzut ceva care mi-a 
evocat-o pe fetiţa slabă pe care cândva am sprijinit-o la porunca 
lui Cicero. 

— Îmi aduc aminte de tine, Gordianus, spuse ea, fără emoție. 

— Gordianus e aici ca să facă cercetări despre Casandra, zise 
Terentia. 

— De ce? întrebă Fabia. 

— Cred că a fost ucisă, am răspuns. 


Fabia trase aer în piept. 

— Ne-am gândit - din pricină că avea mintea fragilă - că 
poate şi trupul ei a fost la fel de plăpând. Am crezut că probabil 
a murit dintr-o... cauză naturală. 

— A fost otrăvită, am spus, încercând să-mi menţin faţa la fel 
de rigidă ca a Fabiei pentru a tăinui durerea pe care mi-o 
pricinuiau aceste cuvinte. 

— Otrăvită, murmură Fabia. Înţeleg. Dar de ce ai venit aici? 
Ce vrei de la mine? 

— Tu ai fost una din primele femei din Roma care s-a 
împrietenit cu ea, am zis. 

— Împrietenit? Nu tocmai. Am văzut o femeie în suferinţă. 
Când m-am apropiat de ea, când am auzit care era caracterul 
declamaţiilor ei, am simţit adevărul - că era o femeie posedată 
de darul profeţiei. Am luat-o în Templul Vestei, unde zeiţa o 
putea ocroti cât timp darul o poseda. Am servit ca preoteasă, nu 
ca prietenă. Am acţionat din pietate, nu din milă. 

— Cine era? De unde venea? 

— Nu ştiu nimic despre originile sale pământeşti. Chiar şi ea 
uitase. 

— Dar cum poţi să spui că poseda darul de care vorbeşti? 
Cum poţi să susţii că nu era pur şi simplu nebună? 

Fabia surâse stins. 

— Gordianus, se poate ca tu să fii înţelept în cele lumeşti, în 
special în sfera bărbaţilor. Insă asta era o chestiune divină - şi 
una care le privea pe femei. 

— Vrei să spui că bărbaţii nu au acces la cunoaşterea divină? 
Augurii... 

— Da, Colegiul Augurilor e constituit din bărbaţi, şi timp de 
secole şi-au transmis metodele proprii prin care citesc semnele 
- studiind zborurile păsărilor, ascultând tunetul, privind jocul 
fulgerului prin ceruri. Cerul este regatul lui Jupiter şi astfel de 
semne provin direct de la însuşi Regele Zeilor. lar bărbaţii aleşi 
în Colegiul celor Cincisprezece în acelaşi chip caută semnele 
viitorului consultând oracolele din străvechile Cărţi Sibiline, însă 
mai există şi alte căi mai subtile prin care zeii ne fac cunoscută 
voinţa lor şi prin care ne arată cărările ce duc spre viitor. Multe 


dintre aceste metode depăşesc sfera de cunoaştere a bărbaţilor. 
Doar femeile le cunosc. Numai femeile le înţeleg. 

— lar tu ai înţeles că Casandra poseda darul veritabil al 
profeţiei? 

— Când era posedată, vedea dincolo de lumea asta. 

— Casandra din Troia auzea mesaje din cealaltă lume. 

— Darul Casandrei noastre se manifesta în mare parte sub 
forma viziunilor. Nu înţelegea întotdeauna ceea ce vedea şi nu 
putea mereu să exprime în cuvinte. Ea nu îşi interpreta singură 
viziunile; ea doar le relata aşa cum îi parveneau. După aceea 
nici măcar nu-şi mai aducea aminte de ele. 

— Aş socoti că un astfel de dar ar fi mai degrabă de 
neîncredere, iscând mai multe cimilituri decât răspunsuri. 

— Viziunile ei cereau să fie interpretate, dacă la asta te referi. 
Nu e o îndeletnicire convenabilă pentru Colegiul tău de Auguri! 
Însă dacă cineva o asculta cu atenţie şi dacă acea persoană 
poseda deja o înţelegere autentică pentru lumea divină... 

— O persoană ca tine, am zis. 

— Da. Eu eram în stare să dau de cap viziunilor Casandrei. De 
asta am aranjat să vină aici, în locuinţa Terentiei, în mai multe 
ocazii. 

— Şi întotdeauna prezicea? 

— Aproape de fiecare dată. Exista o metodă care o ajuta să-i 
inducă viziunile. 

— Care anume? 

— Dacă stătea jos într-o încăpere liniştită, întunecoasă şi 
privea lung la o flacără, aproape mereu viziunile i se arătau. 

— Şi înainte sau după, îi dădeaţi să mănânce şi să bea? 

— Bineînţeles că da, spuse Terentia. Era tratată la fel de 
amabil în casa mea ca orice alt oaspete. 

— Chiar dacă nu aveai nici cea mai vagă idee despre cine era 
cu adevărat sau de unde venea? 

— Darul ei ne interesa, răspunse Fabia, nu istoria familiei sale 
ori numele cu care fusese născută. 

— Şi când Casandra dădea drumul la profeţiile ei, ce făceaţi 
cu ele? 

Cele două surori au schimbat o privire iscoditoare, dezbătând 
în tăcere cât de mult ar fi trebuit să-mi spună. 


În cele din urmă Fabia glăsui. 

— Casandra a avut multe viziuni, însă mai ales una 

— O viziune periodică cu doi lei care se băteau pe scheletul 
unei lupoaice. 

— Cum ai tălmăcit această viziune? 

— Lupoaica era Roma, fireşte. Leii erau Pompei şi Cezar. 

— Şi care dintre ei l-a ucis pe celălalt şi a mâncat stârvul? 

— Niciunul. 

— Nu înţeleg. Au împărţit lupoaica între ei? Îmi închipuiam 
romanitatea divizată permanent între două tabere, Cezar 
domnind peste Apus, Pompei guvernând Răsăritul. O lume 
împărţită între două imperii romane - ar putea ca o asemenea 
rânduială să dăinuiască vreodată? 

— Nu, nu, nu! zise Terentia. Ai înţeles greşit. Spune-i, Fabia! 

— Viziunea se isprăvea cu un miracol, răspunse Fabia. 
Lupoaica revenea la viaţă şi creştea până când îi domina pe leii 
care renunţau la luptă şi se întindeau supuşi împreună, 
lingându-şi unuia altuia rănile. 

— Ce vrea să spună viziunea? 

Fabia începuse să vorbească, dar Terentia era prea stârnită 
ca să rămână tăcută. 

— Nu pricepi? E cea mai bună urare posibilă! Toată lumea 
crede că Cezar şi Pompei trebuie să se încaiere, că unul dintre ei 
trebuie să-l distrugă pe celălalt, cu Roma drept trofeu. Însă 
există şi o altă posibilitate 

— Ca ambele părţi să-şi vină în simţiri înainte de a fi prea 
târziu. Una e ca romanii să verse sângele galilor şi al părţilor, 
dar ca romanii să ucidă alţi romani - este inimaginabil. O 
asemenea nebunie îi jigneşte chiar şi pe zei. Cicero ştie asta. E 
ceea ce a încercat să le spună tot timpul ambelor tabere. 
Trebuie să găsească o cale să aplaneze conflictele şi să încheie 
pace! Asta prevestea viziunea Casandrei. În acest moment 
Roma arată paralizată şi neajutorată; însă lupoaica doare, iar 
când se va trezi se va înfăţişa privirilor, mai puternică decât 
Cezar sau Pompei. Vor fi copleşiţi de umbra ei şi atunci va avea 
loc o reconciliere între cele două facţiuni. Terentia surâse. Am 
credinţa că Cicero va fi agentul reconcilierii. Asta-i motivul real 
pentru care zeii i-au călăuzit paşii spre tabăra lui Pompei. Nu ca 


să lupte - cu toţii ştim că soţul meu nu este războinic - ci ca să 
se afle prin preajmă când cele două părţi se vor întâlni până la 
urmă şi să-i facă să vadă nebunia actelor lor. Va fi pace, nu 
război. În fiecare zi mă uit după un mesager să sosească cu o 
epistolă de la soţul meu aducându-mi veştile victorioase. 

Fabia merse lângă ea şi îşi aşeză mâna pe umărul Terentiei. 
Privirea de pe chipurile lor era transcendentală. 

Am tras adânc aer în piept. 

— Cum aţi aflat de moartea Casandrei? 

— A murit în piaţă, nu-i aşa? întrebă Fabia. Oamenii au văzut- 
o. Au recunoscut-o. Veştile circulă rapid prin oraş. 

— Şi totuşi nu aţi venit niciuna la mine acasă ca să vă 
prezentaţi omagiile. 

Amândouă şi-au evitat privirile. 

— Păi, zise Terentia, nu prea era de... vreau să spun, după 
cum singur ai subliniat, nici măcar nu-i cunoşteam numele 
adevărat, cu atât mai puţin familia. 

— Cu toate astea aţi venit s-o vedeţi arzând. 

— Un act de pioşenie, zise Fabia. Incinerarea trupului este un 
ritual sfânt. Am venit să fim martore la acest lucru. 

Mi-am lăsat privirea în jos, apoi am ridicat capul la sunetul 
altei voci din cadrul uşii. 

— Mătuşă Fabia! Mă întrebam unde ai plecat. Ah - nu mi-am 
dat seama că ai oaspeţi, mamă. 

Fiica lui Cicero, Tullia, avusese nenorocul să moştenească mai 
mult înfăţişarea tatălui ei şi nu a mamei şi se prefăcuse dintr-o 
fată fusiformă într-o tânără obişnuită. Ultima dată când o 
văzusem fusese anul trecut la casa părinţilor ei din Formiae, 
când Cicero încă încerca să decidă pe ce cale s-o apuce. Atunci 
era însărcinată şi sarcina tocmai începuse să se vadă. Copilul se 
născuse prematur şi trăise doar o perioadă scurtă. Un an mai 
târziu Tullia părea să se afle într-o formă bună, în pofida braţelor 
sale zvelte şi a tenului palid. 

Spre deosebire de mama ei, Tullia purta câteva piese de 
bijuterie valoroase la înfăţişare, printre care brățări din aur şi un 
colier din argint filigranat ornamentat cu pietre din lazulit. În 
ciuda economiilor drastice pe care războiul le impusese 
locuinţei, bănuiam că tânăra Tullia va fi ultimul membru al 


familiei care va fi solicitat să facă sacrificii personale. Cicero şi 
Terentia îşi răsfăţaseră ambele odrasle, însă mai ales pe Tullia. 

— De fapt, rosti Terentia, musafirii mei tocmai plecau. Tullia, 
de ce nu-ţi însoţeşti mătuşa înapoi în camera de cusut, în timp 
ce eu le arăt ieşirea? 

— Desigur, mamă. Tullia îşi apucă mătuşa de mână şi o 
conduse afară din cameră. Peste umăr, Fabia îmi aruncă o 
privire lungă, de despărţire, în loc de bun-rămas. Privirea de 
adio a  Tulliei era adresată lui Davus, care reacţionă 
schimbându-şi poziţia după un picior pe altul şi dregându-şi 
vocea. 

Am început să mă îndrept spre uşă, însă Terentia mă reţinu 
aşezându-şi mâna pe antebraţ. 

— Trimite-ţi ginerele în vestibul, zise coborându-şi glasul, însă 
tu mai rămâi o clipă, Gordianus. Vreau să-ţi arăt ceva între patru 
ochi. 

Am procedat cum mi-a cerut şi am aşteptat singur în cameră, 
aţintindu-mi privirea pe peisajele pastorale de pe perete. O clipă 
mai târziu s-a întors, aducând o bucăţică de pergament. Mi l-a 
îndesat în mână. 

— Citeşte, a zis ea. Spune-mi ce înţelegi din asta. 

Era o scrisoare de la Cicero, datată din luna lui Junius şi cu 
antetul: „Din tabăra lui Pompei din Epirus”: 


„Dacă eşti bine, sunt bucuros. şi eu sunt bine. 
Dă-ţi toată silința să te însănătoşeşti. Atât cât 
timpul şi împrejurările ti-o permit, îngrijeşte-te şi 
administrează toate treburile urgente şi pe cât 
de des posibil scrie-mi despre toate aspectele. La 
revedere.” 


Am întors bucățica de pergament pe partea cealaltă, însă asta 
era tot. 

Am ridicat din umeri fără să ştiu ce voia de la mine. 

— Te sfătuieşte să te însănătoşeşti. Să înțeleg că nu te-ai 
simţit bine? 

— Un fleac - o febră care cum a venit aşa a şi plecat, spuse 
ea. Vei băga de seamă că nici măcar nu mi-a dorit însănătoşire 


grabnică sau bunăvoința zeilor ori vreun lucru de genul ăsta. 
Numai „Dă-ţi toată silinţa să te însănătoşeşti.” De parcă mi-ar fi 
adus aminte de o datorie! 

— Şi te însărcinează să administrezi treburile urgente... 

— Ha! Se aşteaptă să guvernez o locuinţă - două locuinţe, a 
mea şi a Tulliei - cu nişte rezerve subţiri ca aerul! Doar ca săo 
scoatem la capăt o să vând cel mai bun mobilier şi cele mai fine 
bijuterii pe care le-am moştenit de la mama... 

— Terentia, nu înţeleg de ce mi-ai arătat scrisoarea asta. 

— Pentru că-mi cunoşti soţul, Gordianus. L-ai cunoscut de la 
bun început. Nu te poţi înşela asupra lui. Nu sunt sigură dacă-l 
agreezi - nici măcar nu sunt sigură dacă-l respecţi - însă tu îl 
cunoşti. ldentifici în scrisoarea asta vreo urmă de iubire sau de 
afecţiune ori măcar de bunăvoință? 

Poate că e scrisă codificat, am vrut să spun, ştiind din 
experienţă că Cicero era înclinat spre asemenea şiretlicuri în 
corespondenţa lui. Însă Terentia nu avea dispoziţia să 
glumească. Dacă îşi luase inima în dinţi ca dintre toţi oamenii 
să-şi despoaie sunetul în faţa mea, ştiam că e cu adevărat 
îndurerată. 

— Îmi vine greu să cred că eu sunt cel în măsură să spună ce 
a simţit Cicero când a scris epistola asta. 

Mi-a luat scrisoarea şi s-a întors, ascunzându-şi chipul. 

— Tensiunile din această casă - nu poţi să-ţi închipui! Luni la 
rând, chiar ani. Ne luptăm pe ceea ce e de făcut cu tânărul 
Marcus - tatăl lui insistă să devină cărturar, în ciuda faptului că 
toţi preceptorii lui spun că nu există nici o speranţă. lar acum 
băiatul a plecat la luptă, deşi abia dacă e suficient de matur să 
poarte o togă. lar Dolabella, alegând să-i ţie partea lui Cezar şi 
întreţinând o legătură amoroasă cu Antonia pe la spatele nostru 
- soţul meu abia dacă suportă să-i pomenească numele, chiar 
înainte ca această nenorocire să aibă loc. Nu poate să sufere 
mariajul ăsta! Şi când Tullia a pierdut copilul, durerea pe care cu 
toţii am simţit-o a fost insuportabilă. Insă aş tolera orice, aş 
îndura orice acuzaţie, dacă aş şti că Marcus încă - i se puse un 
nod în gât şi clătină din cap. Miezul chinuitor al problemei este 
că Marcus nu mă mai iubeşte. Nu m-a iubit când ne-am căsătorit 


— Nici o femeie nu se aşteaptă la aşa ceva la începutul unui 
mariaj aranjat - însă cu vremea ajunsese să mă iubească, iar 
dragostea aceea sporise şi durase ani de zile. Însă acum... acum 
nu mai ştiu ce s-a ales de ea. Nu ştiu unde s-a dus sau cum s-o 
mai aduc înapoi. Prea multe ciorovăieli pentru bani, prea multe 
certuri pentru copii, amărăciunea vremurilor pe care le trăim... 

— Terentia, de ce îmi povesteşti asta? 

— Pentru că tu o cunoşti la fel şi pe ea, nu-i aşa? Mai bine 
decât laşi să se vadă. Trebuie, dacă ai făcut aranjamentele 
pentru înmormântarea ei. 

— Da, am cunoscut-o pe Casandra. 

— Profeţia pe care a menţionat-o Fabia - mai era ceva... de 
natură personală. Casandra a vizualizat dublu viziunea ei despre 
lupoaică şi lei, reflectată în miniatură, a zis ea, ca într-o oglindă 
îndepărtată. Casa mea a văzut-o în acea oglindă - o răsfrângere 
a lumii la scară largă. Lupoaica era familia noastră, lucrul care 
ne hrăneşte şi ne susţine chiar şi în cele mai dure vremuri. lar 
bestiile erau Marcus şi cu mine, vărsându-ne sângele unul altuia 
şi luptându-ne pentru stârvul propriei noastre căsnicii. Insă 
întocmai cum Roma este mai măreaţă decât cei care se sfădesc 
pentru ea, această familie este mai puternică decât părţile ei 
componente. Trebuie să ne împăcăm. Marcus... mă va iubi din 
nou. Casandra a spus şi asta! 

— Da? 

— Asta a fost interpretarea Fabiei. 

— Fabia ştie cu mult mai multe lucruri de acest fel decât 
mine. 

— Da, însă tu ai cunoscut-o pe Casandra. Era onestă, 
Gordianus? Era ceea ce părea a fi? Pot să am încredere în 
viziunile pe care le-a văzut în spasmele darului ei? 

Interviul se inversase. Acum Terentia căuta să afle de la mine 
informaţii despre Casandra. 

— Nu ştiu, am răspuns şi grăisem adevărul. 


V 


Aşa cum Îmi aduc aminte data când am văzut-o pentru prima 
oară pe Casandra, căci era în ziua în care la Roma ajunsese 
vestea despre traversarea reuşită pe mare a lui Cezar, aşa îmi 
aduc aminte şi a doua oară când am întâlnit-o şi întâia oară 
când de fapt i-am şi vorbit, din pricina unei întâmplări 
semnificative care s-a petrecut în ziua aceea. Era în dimineaţa 
de sfârşit de Februarius când Marcus Caelius a înfiinţat un 
tribunal alături de cel al pretorului oraşului, Trebonius, şi şi-a 
început campania de luare în bătaie de joc a voinţei lui Cezar, 
devenind apărătorul radical al Romei asuprite. 

Inainte de a părăsi Roma, Cezar, proclamând edicte şi 
supunându-şi voinţa Senatului, a pus în aplicaţie un program 
care să sprijine şovăitoarea economie romană. Problemele erau 
numeroase şi înfricoşătoare. Cu declanşarea războiului, banii s- 
au  împuţinat treptat chiar dacă prețurile deveniseră 
astronomice. Visteria Romei fusese golită plătind campaniile 
militare ale lui Cezar. În ea nu mai intra niciun impozit. Pompei 
tăiase toate veniturile din Răsărit precum şi încărcăturile de 
grâne din Egipt de importanţă vitală. Comerţul stagna- 
corăbiile, caii şi chiar şi cotigile fuseseră rechiziţionate drept 
bunuri de război. Negustorii erau neputincioşi căci niciun bănuţ 
nu se mai afla în circulaţie. Lucrătorii liberi nu erau în stare să 
găsească de muncă. Sclavii înfometați deveneau îndărătnici. 
Neguţătorii şi arendaşii nu-şi puteau plătii chiriile. Familiile ale 
căror capi fugiseră din ltalia ori se alăturaseră legiunilor lui 
Cezar erau păcălite de vechilii puşi să administreze proprietăţile 
stăpânilor lor. Bancherii cereau să li se plătească împrumuturile 
vechi şi refuzau să mai acorde altele noi. Profitorii lipsiţi de 
scrupule storceau tot ce se putea de la locuitorii îngrijoraţi ai 
Romei. 

Şi eu mă afundasem în datorii pentru prima oară în viaţa mea. 
Se părea că numai o mână de oameni deţineau banii şi aveau 
mare trecere la ei, iar că noi ceilalţi trebuia să mergem la ei să-i 
implorăm să ne împrumute în orice condiţii ne cereau. Doar ca 


să-mi plătesc cheltuielile zilnice ale existenţei, m-am trezit 
îndatorat la înstăritul bancher Volumnius într-o aşa măsură că 
îmi pierdusem nădejdea că voi mai fi vreodată în stare să-i 
înapoiez banii. 

Ca să se ocupe de aceste probleme, Cezar a dat ordin ca 
toate bunurile şi rentele proprietăţilor să fie ajustate la valorile 
de dinainte de război. Debitorilor li se permiteau să-şi deducă 
toate dobânzile plătite pentru capitalul pe care-l deţineau. Au 
fost numiţi judecători care să pună ordine în disputele legate de 
evaluări şi falimente. O lege anti-tezaurizare stipula că nimeni 
nu putea să păstreze lichidităţi scoțând din circulaţie mai mult 
de şaizeci de mii de sesterţi din aur sau argint. 

Eforturile lui Cezar au fost cumpătate, iar succesul lor a fost 
moderat. Banii au început să circule. Prăvăliile s-au redeschis, 
iar neguţătorii au reapărut în pieţe. Sentimentul de panică 
crescândă a întregii populaţii începuse să se atenueze şi se 
predă chinuitoarei încropeli de zi cu zi pentru subzistență. 

Existau şi cei care - unii pentru că îi dispreţuiau sincer status- 
quo-ul şi doreau să-l vadă dat peste cap, iar alţii din pricină că 
erau fără speranţă îndatoraţi şi erau disperaţi să găsească o 
cale de ieşire - sperau că Cezar va legifera un program mult mai 
radical. Aceştia doreau ca Cezar să abroge toate datoriile, să 
ramburseze rentele, poate chiar să confişte proprietăţile celor 
înstăriți şi să le redistribuie săracilor. Aceşti oameni fură 
amarnic dezamăgiţi. 

Bărbatul pe care Cezar l-a numit să-i administreze programul 
economic a fost Gaius Trebonius. Il întâlnisem pe Trebonius anul 
trecut în campamentul roman din afara Massiliei, el fiind ofiţerul 
comandant însărcinat cu asedierea. Era un militar de o 
competenţă şi ingeniozitate desăvârşite, cu o memorie bună a 
figurilor şi un simţ intuitiv despre cum funcţiona lumea. 
Trebonius se putea uita la o catapultă şi îţi spunea de ce nu 
funcţiona corespunzător, îi calcula încărcătura şi traiectoria, apoi 
îi supraveghea pe oameni încărcând-o şi îl alegea pe cel mai 
potrivit ca să dea ordine celorlalţi. Dirijase un asediu eficient şi 
izbutit, iar Massilia fusese subjugată de legiunile lui Cezar cu un 
cost mic. Ca o recunoaştere a competenţei sale, Trebonius a 


fost cel pe care Cezar îl pusese în locul său să conducă Roma în 
absenţa acestuia. 

Unii numeau magistratura lui Trebonius o recompensă pentru 
serviciile prestate, însă nu era o îndeletnicire pe care mi-aş fi 
dorit-o. Fără nici o îndoială că Trebonius era capabil să profite 
enorm acceptând şperţ de la candidaţii care se aflaseră înaintea 
lui, însă îmi stătea mintea-n loc imaginându-mi cazurile fără 
sfârşit de evaluare a proprietăţii şi discutarea condiţiilor celor 
care dăduseră faliment şi pe care Trebonius trebuia să le 
prezideze. 

Trebonius conducea această afacere anostă de la un tribunal, 
o platformă ridicată în Forum. Stătea aşezat în fotoliul lui 
prezidenţial, un anumit exemplar împodobit în forma 
tradiţională a unui scaun de campanie pliant, însă decorat din 
abundență cu fildeş şi aur şi patru coli de elefant în loc de 
picioare. Secretarii şi funcţionarii zburau în jurul lui, aducând 
documente, consultând registrele şi luând notițe. In majoritatea 
zilelor un şir lung de împricinaţi îşi aşteptau interviul cu 
Trebonius încolăcindu-se prin Forum ca şerpii. Părţilor în dispută 
le sărea uşor ţandăra, iar mizele erau ridicate. Nu rareori 
încăierările izbucneau de o parte şi de alta a liniei. Paznicii 
înarmaţi dădeau fuga să reprime aceste dezordini înainte de a 
se extinde într-o revoltă la scară generală. 

Într-o dimineaţă de la sfârşitul lui Februarius un alt magistrat, 
Marcus Caelius, păşi în Forum, ducând cu el fotoliul său şi fiind 
însoţit de propriul său cortegiu de secretari şi funcţionari, care 
ridicară iute o platformă la mică distanţă depărtare de cea a lui 
Trebonius. Caelius urcă la tribună şi, cu o înfloritură, îşi desfăcu 
fotoliul prezidenţial, care era considerabil mai simplu decât cel 
al lui Trebonius - decoraţiunile din fildeş erau mai puţin 
preţioase şi fără tente aurii, iar picioarele nu erau din fildeş ci 
din lemn simplu sculptat sub formă de colţi de elefanţi. După 
exemplul fotoliului său, Caelius se proclama deja port-drapelul 
virtuţii romane austere şi apărătorul celor împilaţi. 

Încă în deceniul celor treizeci de ani, subţire! ca un adolescent 
şi la fel de chipeş şi fermecător ca întotdeauna, Marcus Caelius 
avea deja o carieră lungă şi împestriţată în viaţa publică. Imi 
amintesc cel mai bine de el ca de tânărul protejat neascultător 


al lui Cicero, studiind ziua arta retoricii la picioarele năzurosului 
şi cuvenitului său stăpân, chefuind şi ducând o viaţă socială 
depravată noaptea - spre amărăciunea tuturor celor cu care 
avea legătură, mai ales atunci când Caelius s-a trezit târât prin 
tribunale de fosta lui metresă, Clodia, care l-a acuzat că fusese 
plătit să-l ucidă pe un filosof din Alexandria venit în vizită. Cicero 
a alergat în apărarea protejatului său. Procesul a degenerat într- 
un schimb sordid de replici, iar într-un final Cicero a reuşit să 
inverseze rolurile  înfăţişând-o pe Clodia drept o târfa 
neînfrânată şi incestuoasă care voia să ruineze un tânăr 
nevinovat. Achitat, Caelius i-a întors spatele fermecătoarei 
Clodia, fratelui ei, agitatorul Clodius, şi restului clicii lor cu 
convingeri radicale şi s-a ataşat, punându-şi tot sufletul, de aşa- 
numita cauză „Oameni fără pereche”, precum Cicero şi Pompei, 
până când - târât hăis-cea întocmai ca toţi ceilalţi tineri 
strălucitori şi ambiţioşi ai Romei - şi-a unit în cele din urmă 
soarta cu cea a lui Cezar. In ajunul deciziei lui Cezar de a 
traversa Rubiconul şi de a se dedica războiului civil, Caelius a 
plecat călări din Roma ca să i se alăture - abandonându-l iarăşi 
pe Cicero foarte mâhnit. 

Caelius a devenit unul dintre locotenenţii lui Cezar şi l-a servit 
bine în campania din Spania. Întorcându-se la Roma împovărat 
de datorii, a sperat că va fi instalat în postul profitabil de pretor 
al oraşului, şi nu a făcut niciun secret din dezamăgirea sa amară 
când această magistratură i-a revenit în schimb lui Gaius 
Trebonius. Caelius s-a mulţumit cu o funcţie mai neînsemnată 
de pretor, care-l însărcina să adjudece afacerile rezidenţilor 
străini din oraş. Poate că Cezar s-a gândit că e mai înţelept să 
îndese un flăcău ambițios, de loialitate schimbătoare, precum 
Caelius, într-un refugiu sigur, oferindu-i o slujbă de importanţă 
minimă neavând prea multe de făcut - dar Cezar ar fi trebuit să 
ştie că Marcus Caelius, având timp liber la îndemână, era un om 
periculos. 

S-a întâmplat să mă aflu în Forum împreună cu Hieronimus şi 
palavragii obişnuiţi, atunci când Caelius şi-a instalat tribunalul în 
bătaie de joc alături de cel al lui Trebonius. S-a nimerit şi să văd 
privirea consternată de pe faţa lui Trebonius. 


Ce avea de gând Caelius? M-am apropiat de tribună. 
Palavragii m-au urmat. Caelius s-a aşezat în fotoliul său, 
răsucindu-şi capul uşurel ca să ia cunoştinţă de şirul lung de 
împricinaţi care aşteptau să se întâlnească cu Trebonius şi 
mulţimea curioasă care începuse să se strângă în faţa propriei 
sale tribune. O clipă privirea i-a căzut pe mine. Drumurile ni se 
încrucişaseră de multe ori în trecut. A dat din cap în semn de 
recunoaştere şi surâsul său orbitor licări - zâmbetul care i-a 
înmuiat cândva inima Clodiei şi de-a lungul anilor l-a vârât în 
alte trăsnăi fără şir. Ochii ni s-au întâlnit doar o clipă, însă am 
avut presimţirea tuturor necazurilor pe care era pe cale să le 
clocească pentru el şi mulţi alţii. 

Caelius s-a ridicat din scaunul său prezidenţial. Peste şirul de 
împricinaţi care aşteptau întâlnirea cu Trebonius şi gloata care 
se adunase s-a aşternut liniştea. 

— Cetăţeni ai Romei! strigă Caelius. Avea una dintre cele mai 
bune voci ale oratorilor din Roma, capabilă să ajungă la distanţe 
mari cu o claritate de trâmbiţă. De ce staţi acolo, aliniaţi ca 
nişte oi ascultătoare într-un ţarc aşteptându-vă rândul ca să fiţi 
tunşi? Magistratul la care căutaţi reparaţii nu poate face absolut 
nimic ca să vă ajute. Are mâinile legate. Aşa cum o stipulează, 
legea nu-i dă nici o altă putere de a face ceva decât să 
pricinuiască şi mai multe necazuri. Tot ceea ce poate face 
pretorul oraşului este să se uite la numărul de oameni pe care i-l 
puneţi în faţă, să-i învârtă un pic primprejur - ca unul din 
şarlatanii ăia încrezători care bântuie pieţele ce mută cupa sub 
care se ascunde nuca - şi apoi vă trimite acasă cu mai puţin 
decât aveaţi când aţi venit aici. Ocârmuirea Romei ar trebui să 
fie în stare să facă mai mult de atât pentru cetăţenii ei harnici, 
îndelung răbdători! Nu sunteţi de părere? 

Aici s-au înălţat strigăte răzlețe de la cei aliniaţi - unii făcând 
glume şi batjocorindu-l pe Caelius, însă alţii ridicând glasurile 
aprobator. Câţiva bărbaţi de la coada şirului, neauzind, şi-au 
părăsit locurile venind să vadă ce se petrece. Se răspândise iute 
vorba că Marcus Caelius punea în scenă un fel de manifestaţie 
politică, iar mulţimea spori rapid pe măsură ce bărbaţii soseau 
de peste tot din Forum. Trebonius, între timp, şi-a văzut de 
treburi, prefăcându-se că-l ignora pe Caelius. 


— Cetăţeni ai Romei, continuă Caelius, ia gândiţi-vă şi 
amintiţi-vă de situaţia de acum un an şi un pic, când Cezar a 
traversat Rubiconul şi i-a bătut pe mârşavii infatuaţi, mulţumiţi 
de sine, care guvernau statul pentru propria lor propăşire. Nu aţi 
simţit şi voi, la fel ca mine, un val de emoție, un fior de 
anticipare când am fost pe neaşteptate puşi în faţa tuturor 
posibilităţilor glorioase ale unui viitor strălucit - posibilităţi de 
neconceput numai cu o zi, chiar cu o oră, înainte ca Cezar să 
facă primul pas de partea cealaltă a Rubiconului? Dintr-o dată, 
cât ai clipi din ochi, se putea întâmpla orice! De câte ori, în 
cursul existenţei unui om, i se oferă o asemenea şansă de 
speranţă fără margini? Lumea va fi remodelată! Roma va 
renaşte! Oamenii oneşti vor triumfa în cele din urmă, iar 
mârşavii din mijlocul nostru vor fi puşi pe fugă mâncând 
pământul, cu coada între picioare. 

In schimb - ei bine, cunoaşteţi amarnicul adevăr la fel de bine 
ca şi mine, altfel nu v-aţi mai fi aflat astăzi aici, cerşind firimituri 
de la magistratul care se află în fruntea oraşului. Nu s-a 
schimbat nimic- exceptând în mai rău. Ticăloşii au triumfat încă 
odată! Pentru asta au luptat şi au murit oamenii - pentru 
drepturile proprietarilor şi ale cămătarilor de a ne călca în 
picioare? De ce nu pune Cezar capăt situaţiei  ăsteia 
neobrăzate? Cetăţeni, gândiţi-vă la împrejurările în care vă aflaţi 
exact acum un an şi spuneţi-mi: o duceţi mai bine astăzi? Dacă 
răspunsul vostru e da, atunci înseamnă că sunteţi proprietari 
sau cămătari, căci toţi ceilalţi o duc mai rău, mult mai rău! 
Incheieturile mâinilor ne-au fost crestate, iar cei care ne sug 
sângele ne vor secătui şi, deşi îmi repugnă s-o spun, însuşi 
Cezar le-a pus cuţitele în mâini! 

Câţiva bărbaţi din mulţime, majoritatea vădit înstăriți, îl 
huiduiră şi-l batjocoriră împreună cu alaiurile lor de secretari şi 
paznici. Insă huiduielile acestea erau înecate de strigăte 
furioase de aprobare care se înălţau de la alţii. Cei care-l 
susțineau pe Caelius probabil că erau trepăduşi - plantarea în 
mulţime a susținătorilor zgomotoşi era prima lecţie pe care o 
învățase de la Cicero - însă nemulţumirea pe care o zgândărea 
se adânci şi majoritatea ascultătorilor îi ţineau partea. 


Trebonius ignora în continuare situaţia, încercând să-şi vadă 
de treburi, însă până şi împricinuiţii cu care avea de-a face Îl 
ascultau doar cu o ureche în timp ce pe cealaltă şi-o aplecaseră 
să audă ce spunea Caelius. 

— Cetăţeni ai Romei, Cezar ne-a făcut tuturor un mare 
serviciu când a traversat Rubiconul. Prin acea acţiune temerară, 
a pus în mişcare o revoluţie care va reconstrui statul. Şi eu m- 
am alăturat cu mândrie cauzei. Mi-am jucat rolul pe câmpul de 
bătălie, luptând cu Cezar în Spania. Acum bătălia armată 
continuă într-o nouă arenă unde avem toate şansele să ieşim 
învingători. Însă în timp ce aşteptăm veşti despre victoria finală, 
nu putem să trândăvim. Trebuie să nu renunţăm să mergem 
înainte aici, la Roma. Trebuie să desăvârşim în absenţa lui, ceea 
ce Cezar, indiferent de motive, a ratat să înfăptuiască câtă 
vreme s-a aflat aici. Trebuie să adoptăm o legislaţie nouă care 
va oferi o veritabilă destindere celor care au cu adevărat nevoie 
de ea! 

Mulțimea fu străbătută de un val de mulţumire. 

— A avut loc deja! Tacă-ţi gura şi du-te acasă! a urlat unul 
dintre criticii lui Caelius. Trăiască! Caelius să trăiască! a strigat 
un flăcău necioplit care avea înfăţişarea unui agitator năimit. 
Mulțimea devenise aşa de gălăgioasă că până şi lui Caelius nu i- 
a venit uşor să acopere hărmălaia. Trebonius a renunţat să mai 
încerce să-i consilieze pe cei doi împricinaţi dinaintea lui şi s-a 
lăsat în fotoliu, cu mâinile strâns încrucişate şi cu privirea 
încruntată. 

— Ca să punem capăt acestei situaţii, strigă Caelius, 
ridicându-şi glasul trâmbiţând din toţi rărunchii ca să se facă 
auzit, ca să punem punct, voi începe propunându-vă o nouă lege 
pentru a pune cap tuturor plăţilor datornicilor pe o perioadă nu 
mai scurtă de şase ani. Repet, voi cere Senatului să impună un 
moratoriu de şase ani asupra tuturor datoriilor existente, fără ca 
dobânda să crească în acest timp! Celor care au fost striviţi şi 
îngenunchiaţi de datorii li se va da în sfârşit o şansă să se pună 
pe picioare. Şi dacă cămătarii înstăriți se vor plânge că vor muri 
de foame, atunci lăsaţi-i să mănânce tăbliţele din ceară pe care 
sunt înregistrate împrumuturile! 


Din partea gloatei veni un răspuns considerabil. Caelius, cu 
faţa îmbujorată de emoție - căci eu cred că mulţimea se 
înmulţise şi devenise şi mai entuziastă decât se aşteptase el - a 
reuşit să se facă auzit pe deasupra zbieretelor. 

— Anticipând promulgarea acestei legi, mi-a stabilit tribunalul 
astăzi aici. O să-mi ocup locul în fotoliu, iar funcţionarii mei or să 
înregistreze numele şi împrejurările în care toţi cetăţenii ce au 
datorii în prezent, aşa încât relaxarea să poată fi înlesnită 
imediat ce legea intră în aplicare. Vă rog, formaţi un şir la 
dreapta mea. Şi cu asta s-a aşezat în fotoliul său, arătând cu 
desăvârşire mulţumit de sine. 

Şirul de împricinaţi care aşteptau să se întâlnească cu 
Trebonius se evaporă în grabă ca să se alăture cozii ce avea 
întrevedere cu Caelius. De ce să-şi piardă timpul debitorii 
ciorovăindu-se cu pretorul oraşului, când sistemul de legi al lui 
Caelius, dacă va fi promulgat, va înlocui orice reglementare pe 
care Trebonius o va decreta? 

— Ce adunătură de neghiobi, bodogăni Canininus în urechea 
mea. Nici pe lumea cealaltă nu există nici o şansă ca legea lui 
Caelius să fie adoptată. Dacă Cezar ar fi vrut aşa ceva, ar fi 
promulgat-o el singur. lar dacă Cezar nu-şi doreşte asta, Senatul 
nici măcar nu se va gândi la ea. Caelius nu face decât să agite 
spiritele. 

— Dar de ce? am întrebat. Care-i scopul declanşării unei 
revolte? Căci de fapt aproape că urma o revoltă. Strigătele 
furioase şi  insultele  năpădiseră atmosfera. Oamenii se 
îmbrânceau şi se luară la pumni. Paznicii care-şi arătau colții 
formară cordoane în jurul patronilor săi înavuţiţi, care o rupseră 
la fugă să scape de gloată. La un semn al lui Trebonius, căutând 
aspru de sus, din scaunul său prezidenţial, la haos, paznicii 
înarmaţi tăbărâră încercând să refacă ordinea, deşi era greu de 
ştiut de unde să înceapă. Mulțimea era ca o căldare clocotind, 
împroşcând în acelaşi timp bulbuci pretutindeni. 

Ce punea Caelius la cale? Canininus avea dreptate; atâta 
vreme cât Senatul se afla la mâna lui Cezar, Caelius nu avea nici 
o speranţă ca programele sale radicale să fie puse în aplicare. Şi 
nici, întrucât pretorul îi supraveghea pe rezidenții străini, nu 
avea vreo afacere legală ca să-l implice în reglementările 


datoriilor, încerca doar să-i pună beţe-n roate lui Trebonius de 
ciudă? Sau Caelius avea în minte un plan precis şi un ţel către 
care se îndrepta? 

Hieronimus şi cu mine, temându-ne de sminteala adunăturii, 
ne-am croit calea la marginea aglomerației. M-am pomenit cu 
nişte zgârieturi de coate zburătoare, însă altfel am scăpat viu şi 
nevătămat. Până la urmă am găsit un loc liniştit ca să ne tragem 
suflarea, lângă Templul lui Castor şi Pollux. Atunci am văzut-o 
pe Casandra a doua oară. 

Estrada. Ingustă care se proiecta perpendicular de pe veranda 
templului, flancând treptele, se afla exact deasupra capetelor 
noastre. S-a nimerit să ridic privirea şi am văzut-o stând-o în 
picioare singură pe estradă. Privea mulţimea cuprinsă de 
nebunie din spatele nostru şi nu ne-a observat pe niciunul dintre 
noi care ne aflam sub ea. 

Hieronimus a văzut expresia de pe chipul meu şi s-a ţinut 
după privirea mea aţintită. 

— Frumoasă! a murmurat el. Cuvântul i-a scăpat de pe buze 
la fel de involuntar ca şi respiraţia. 

Şi era frumoasă, mai ales când era observată din unghiul ăsta 
jos- poziţia avantajoasă a unui petiţionar care se uita la o zeiţă 
aşezată pe un piedestal înalt. Ca să fiu corect, nu era nici pe 
departe nimic divin sau regal în tunica ei albastră şi 
zdrenţăroasă sau în părul vâlvoi, însă în purtarea sa exista o 
anumită demnitate rară care impunea atenţie şi respect imediat 
din partea oricărui bărbat. În mine a născut mai mult de-atât. 
Mi-am aţintit privirea asupra ei şi am simţit că inima mi-o ia la 
goană. O senzaţie din tinereţe de care-mi aminteam vag, în 
acelaşi timp tulburătoare şi dureroasă, m-a străbătut şi m-am 
simţit dintr-o dată ca un bărbat de trei ori mai tânăr. M-am 
dojenit singur pentru o asemenea nesăbuinţă. Eram un bărbat în 
vârstă, căsătorit. Ea era o cerşetoare şi o nebună căreia i se 
dădea cu piciorul. 

S-a uitat în jos şi ne-a văzut privind-o fix. Atunci a fost prima 
dată când m-am uitat în ochii ei şi am văzut că erau albaştri. 
Chipul său era pustiu, inexpresiv - chipul Atenei modelat de 
sculptorii greci, mi-am zis- şi părea în sine straniu ţinând cont 
de faptul că privea o revoltă. M-am gândit la o pasăre care 


supraveghea activităţile oamenilor de sub ea, apatică la violenţa 
acestora. 

A tresărit. Am crezut că noi am speriat-o în vreun fel şi că era 
cât pe ce s-o ia la fugă. In schimb, şi-a dat ochii peste cap, iar 
genunchii i s-au îndoit. S-a legănat încoace şi-n colo, şi-a pierdut 
echilibrul şi s-a rostogolit înainte. 

Să spun că Casandra chiar mi-a căzut în braţe la propriu ar fi 
un adevăr, însă amăgitor, împrumutând momentului un iz 
romantic în niciun fel evident atunci. De fapt, când am văzut că 
era pe punctul să se prăbuşească, m-a trecut un tremur de 
panică - nu pentru ea, ci pentru mine. Când un bărbat de vârsta 
mea vede o femeie căzând spre el de la o înălţime 
considerabilă, nu se gândeşte la nici o vitejie, ci la propriile-i 
oase fragile. Totuşi, bănuiesc că la un bărbat instinctul de a 
prinde o femeie care se prăbuşeşte este puternic, indiferent de 
anii pe care-i are. Hieronimus a reacţionat de aceiaşi manieră ca 
mine şi ea s-a rostogolit în braţele amândurora. 

Clipa a fost dureros de jenantă. În primul rând Hieronimus şi 
cu mine ne-am ciocnit, iar o secundă mai târziu Casandra s-a 
lăsat aşa de tare peste noi şi era cât pe ce ca toţi trei să ne 
prăvălim la pământ claie peste grămadă. Dacă am fi fost actori 
într-o comedie a lui Plautus, punerea în scenă n-ar fi putut fi mai 
hilară. Printr-un miracol al echilibrului şi contra-echilibrului, am 
rămas cu Hieronimus în picioare. Împreună am reuşit să ne 
punem încărcătura năucită pe picioarele-i şovăielnice, sprijinind- 
o de braţe să stea dreaptă. 

Mi s-a tăiat răsuflarea. O durere ascuţită m-a săgetat în 
coloană. Am văzut stele verzi în faţa ochilor. Nimic nu a mai 
contat când Casandra a căzut leşinată peste mine, cu o mână 
peste faţă şi cealaltă pe piept. 

Să observi silueta unei femei frumoase de la depărtare e 
ceva. Să simţi dintr-o dată un trup călduţ, robust şi viu în braţele 
tale e cu totul altceva. Întocmai pentru asta, ca să cunoaştem 
astfel de momente de atingere umană, ne-au creat zeii. Asta am 
simţit în acea secundă, chiar dacă nu mi-am dat seama. 

Casandra şi-a revenit treptat în simţiri şi s-a tras de pe mine, 
însă doar puţintel, rămânând încă în îmbrăţişarea mea. Peste 
umărul ei l-am văzut pe Hieronimus privindu-mă oarecum 


invidios. Am privit-o pe Casandra în ochi şi am văzut din nou că 
sunt albaştri, însă nu întocmai nuanţa care o crezusem. Era o 
picătură de verde în ei, sau doar era o înşelătorie efemeră a 
luminii? Ochii ei m-au fascinat. 

— Eu am... am... căzut? a întrebat ea. Mi s-a părut că latina ei 
avea un accent slab, însă nu l-am putut localiza. 

— Da. De sus, de-acolo. Am dat din cap spre esplanadă. 

— ŞI... tu m-ai prins? 

— Noi te-am prins, zise Hieronimus, încrucişându-şi braţele 
bosumflat. Casandra i-a aruncat o privire peste umăr. S-a tras 
uşor din braţele mele. 

— Te simţi bine? am întrebat-o. Poţi să te ţii pe picioare? 

— Bineînţeles. 

— Ce s-a întâmplat? Ai leşinat? 

— Mă simt cât se poate de bine acum. Trebuie să plec. S-a 
îndepărtat. 

— Unde să pleci? am întins mâna să o apuc de braţ, apoi m- 
am oprit. Unde se ducea ea nu mă privea pe mine. Probabil că 
tot aşa s-a gândit şi ea, căci nu mi-a răspuns. Totuşi mi s-a părut 
că mai era ceva de spus. Cum te cheamă? 

— Mi se spune Casandra. S-a întors şi m-a privit. Expresia ei s- 
a însufleţit o clipă după ce şi-a revenit din năuceală, dar a 
devenit iarăşi distantă - zeiască, păsărească sau pur şi simplu 
chipul impasibil al unei nebune? 

— Dar ăsta nu poale fi numele tău adevărat, am zis. Trebuie 
să ai altul. 

— Trebuie? Un moment arătă nedumerită, apoi se răsuci şi se 
îndepărtă cu paşi lenți, imperturbabili, cu capul şi umerii semeţi, 
impasibilă faţă de bărbaţii care când şi când îi tăiau calea în 
zbor din  încăierarea  necurmată dinaintea  tribunelor 
magistraţilor rivali. 

— Ce femeie neobişnuită, zise Hieronimus. 

Am aprobat întru totul din cap. 


VI 


întrevederea mea cu Terentia şi vestala Fabia a dat la iveală 
noi informaţii despre Casandra, chiar dacă nu multe. M-am decis 
ulterior să mă sfătuiesc cu Fulvia a doua oară văduvă; îi 
făcusem un serviciu în trecut investigând uciderea soţului ei, 
Clodius - drept răsplată parţială pentru că mi-i dăduse pe 
Mopsus şi Androcles -şi mă aşteptam cel puţin la o primire 
cordială la uşa ei. Şi astfel, după ce am părăsit locuinţa lui 
Cicero şi m-am întors la casa mea pentru o gustare frugală de 
prânz şi un pui de somn sporadic pe perioada cea mai 
caniculară a zilei, am pornit-o când soarele se lăsa pe cer spre 
casa celei mai vestite văduve din Roma. 

Ca şi înainte, l-am luat pe Davus cu mine pentru protecţie. Pe 
măsură ce coboram pe străzile familiare ale Palatinei, am evocat 
zilele când Davus a intrat pentru prima oară în locuinţa mea în 
calitate de sclav, la scurt timp după ce o întâlnisem pentru 
prima dată pe Fulvia, văduva împietrită şi mâhnită. Mi se părea 
o amintire din altă viaţă. E posibil ca în fapt să nu se fi întâmplat 
decât acum patru ani când Clodius a fost ucis pe Via Appia? 
Roma fusese nimicită de răzmeriţe. Susţinătorii radicali ai lui 
Clodius arseseră clădirea Senatului. Pompei fusese chemat să 
restaureze ordinea şi i s-au oferit puteri aproape dictatoriale; a 
profitat de situaţie şi a proiectat o serie de procese prin care i-a 
surghiunit pe mulţi dintre rivalii lui, întorcând cu susul în jos 
odată pentru totdeauna întregul echilibru constituţional precar 
dintre propriile-i interese şi cele ale lui Cezar. Privind 
retrospectiv, asasinarea lui Clodius a fost pivotul temporal dintre 
momentul în care războiul civil părea de neimaginat şi 
momentul când a devenit inevitabil. Uciderea primului soţ al 
Fulviei a fost începutul sfârşitului Republicii noastre zdrenţuite. 

Suferinţa ei pentru Clodius fusese profundă şi veritabilă. 
Fuseseră îndrăgostiţi cu adevărat, cred eu, dar şi parteneri într- 
un sens mai larg; căci Fulvia, în calitate de soţie de politician, 
fusese întotdeauna întocmai opusul Terentiei lui Cicero. Era o 
femeie cu opinii, planuri, proiecte, aliaţi şi inamici. Complota şi 


urzea alături de soţul ei şi îi servea drept cel mai apropiat 
sfătuitor. Moartea lui o jefuise nu numai de un soţ şi tată al celor 
doi copii ai lor; o deposedase de rolul pe care-l juca în sfera 
politică. Femeile nu pot ocupa niciun loc în Senat ori în 
magistraturi. Femeile nu au drept de vot. Prin lege nu pot nici 
măcar să deţină proprietăţi în nume propriu, deşi femeile dibace 
găsesc căi în jurul acestor detalii, întocmai cum femeile cărora 
le pasă de cursul evenimentelor lumeşti găsesc soluţii să-şi 
exercite influenţa, de obicei prin intermediul soţilor lor. Câtă 
vreme Clodius se afla în viaţă, Fulvia fusese unul dintre cele mai 
influente personaje din Roma, fie că era bărbat sau femeie. 
Când acesta a murit, ea era ca un bărbat vânjos dintr-o dată 
paralizat şi lovit de muţenie. 

Insă o femeie inteligentă, cu dare de mână şi ambițioasă ca 
Fulvia - care era şi o femeie frapantă, dacă nu frumoasă - nu 
trebuia să îndure mult timp nevolnicia văduviei. Pentru un 
anume gen de bărbat, îmbinarea calităţilor sale trebuie să fi fost 
aproape înnebunitor de atrăgătoare. Când a consimţit să se 
mărite cu Gaius Curio, mulţi au considerat că şi-a găsit perechea 
perfectă. El făcuse parte din cercul ei de mulţi ani, unul dintre 
tinerii aceia ambiţioşi şi strălucitori, de clică, cu pofte vorace şi 
urzeli nesfârşite de a reface omenirea după propria lor imagine, 
bărbaţi precum Dolabella, Clodius, Caelius şi Marc Antoniu. Unii 
spun că Fulvia l-ar fi preferat de fapt pe Antoniu, dacă ar fi fost 
disponibil şi nu ar fi fost deja căsătorit cu verişoara lui, Antonia, 
şi că aceasta se oprise la Curio, prietenul din copilărie al lui 
Antoniu, mulţumindu-se cu ce mai rămăsese; însă majoritatea 
căzură de acord că Curio era în realitate o alegere mai bună 
pentru că era mai maleabil şi mai puţin înclinat spre orgii decât 
Antoniu. 

Precum Antoniu, Curio s-a aliat timpuriu cu Cezar şi niciodată 
nu a şovăit în devotamentul său ori a lăsat-o mai moale făcând 
prozeliţi în numele lui Cezar. Într-adevăr, în mare parte influenţa 
lui Curio l-a convertit pe Marcus Caelius. În ajunul războiului, 
Caelius şi Curio au plecat împreună călări ca să fie de partea lui 
Cezar când acesta a traversat Rubiconul. Însă în timp ce Caelius 
fusese până la urmă exilat într-o funcţie minoră de pretor la 
Roma, lui Curio i se dăduse comanda a patru legiuni. Când 


Cezar se îndrepta spre Spania, l-a trimis pe Curio să preia forţele 
pompeiene din Sicilia în fruntea cărora se afla Cato. Calo, 
dezorganizat şi nepregătit ca restul pompeienilor, a abandonat 
insula fără să lupte. Curio, speriat de o întrecere uşoară, şi-a 
lăsat două dintre legiuni în Sicilia şi cu celelalte două a zorit-o 
spre Africa - şi acolo au început necazurile pentru Curio. 

Unii zic că a cucerit prea uşor Sicilia, ceea ce a dus la o prea 
mare încredere în sine şi la o judecată pripită. Alţii spun că 
tinereţea lui Curio şi lipsa de experienţă militară l-a atras în 
capcana regelui Juba. O altă parte a populaţiei cred că a avut 
pur şi simplu ghinion. 

Campania africană a lui Curio a început destul de bine. La 
început s-a năpustit asupra portului Utica, deţinut de 
comandantul pompeian Varus, pe care l-a şi cucerit. O şleahtă 
măruntă de soldaţi numibieni trimişi de regele Juba au încercat 
să vină în ajutorul oraşului, însă Curio i-a izgonit. L-a momit pe 
Varus ca să se întâlnească în luptă în afara oraşului. Acolo Curio 
a făcut prima lui greşeală, care doar printr-o lovitură norocoasă 
s-a dovedit a nu-i fi fatală. Şi-a trimis pedestrimea într-un defileu 
abrupt unde ar fi putut cu uşurinţă fi atacați din ambuscadă; 
însă în acest timp cavaleria a reuşit să măture aripa stângă a 
inamicului, iar oamenii lui Varus - care scăpară cu fuga înapoi 
spre oraş - au ratat oportunitatea facilă de a-şi distruge 
inamicul. Un asemenea succes incomplet ar fi trebuit să-l facă 
pe Curio să ia o pauză, însă mai degrabă l-a îmbărbătat. A 
pregătit instituirea asediului Uticei. 

În acest timp, regele Juba şi-a mobilizat armata şi mărşăluia 
spre Utica ca s-o elibereze. Juba avea legături strânse cu 
Pompei, fiind patron al tatălui lui Pompei. Şi avea motive să-l 
urască pe Curio, care cu câţiva ani în urmă sugerase că Roma ar 
trebuie să anexeze Numibia cu forţa. 

Curio a primit veşti despre apropierea lui Juba. Alarmat, a 
trimis în Sicilia după celelalte două legiuni, însă dezertorii din 
armata lui Juba i-au povestit că numai un corp neînsemnat de 
numibieni se puseseră în mişcare. Curio şi-a trimis cavaleria 
care s-a încăierat cu avangarda lui Juba. Din informaţiile secrete 
pe care le-a primit, Curio a crezut că această avangardă era 
toată forţa armată numibiană. Gândindu-se s-o distrugă aşa 


încât să-şi vadă în continuare de asediu, s-a grăbit să iasă la 
luptă cu legiunile. Era o vreme extrem de toridă; mărşăluiau 
prin nisipurile încinse. Romanii s-au lovit de întreaga armată 
numibiană. Au fost încercuiți şi măcelăriți. 

O mână de soldaţi ai lui Curio au reuşit să scape. Şi Curio ar fi 
putut să fugă şi să se salveze, însă a refuzat să-şi abandoneze 
oamenii. Un supravieţuitor, aducându-i lui Cezar veşti despre 
dezastru, la scurt timp după întoarcerea acestuia din Spania, i-a 
relatat ultimele cuvinte ale lui Curio: „Am pierdut oştirea pe care 
Cezar mi-a încredinţat-o. Cum aş putea să mai dau ochii cu el?” 

Curio a luptat până când numibienii l-au ucis. l-au tăiat capul 
şi au trimis trofeul regelui Juba. Fulvia era încă odată văduvă. 

Cumpănindu-i situaţia, închipuindu-mi starea ei de spirit, 
ezitam pe măsură ce mă apropiam de locuinţa ei. Structura în 
sine înfăţişa un aspect descurajator - monstruozitatea gigantică, 
ca o fortăreață pe care Clodius o înălţase pe colina Palatină, 
comandamentul opulent de unde îşi dirija şleahta de stradă 
subordonată. Terasele râpoase acoperite cu trandafiri şi sclipind 
de smalţul marmurei multicolore flancau imensa curte din faţa 
casei care servise drept loc de întrunire pentru Clodius de a se 
adresa susținătorilor lui. Poarta din fier stătea deschisă şi 
înaintând cu Davus prin curte, pietrişul scârţâindu-ne sub 
picioare, priveam lung la şirul de scări care urca spre terasa 
încăpătoare şi am văzut o ghirlandă neagră deasupra uşii 
masive din bronz. După nouă luni de văduvie, Fulvia încă mai 
ţinea doliu după Curio. 

Am urcat treptele. Un inel imens din bronz pe uşă servea 
drept ciocan. Davus l-a ridicat şi l-a lăsat să cadă, eliberând un 
dangăt anevoios,  reverberat. Am aşteptat. Din câte 
observasem, nici o uşiţă nu s-a deschis în uşă, însă aveam 
senzaţia stranie că eram observați. Pasiunea lui Clodius de a 
amenaja pasaje secrete, uşi tăinuite şi găuri de spionat ascunse 
fusese notorie. 

Într-un târziu am auzit sunetul unui zăvor aruncat în partea 
cealaltă a uşii şi apoi aceasta deschizându-se lent, scârţâind 
încetişor din balamale. Un sclav cu o înfăţişare atletică ne-a 
poftit înăuntru, apoi a închis iute uşa şi a lăsat bara grea din 
lemn să cadă la loc, barând-o pentru siguranţă. 


Mai fusesem şi înainte în acest vestibul, în orele şi zilele care 
urmaseră uciderii lui Clodius. Se părea că Curio, noul stăpân în 
devenire al casei, nu făcuse nici o schimbare. Podelele şi pereţii 
erau din marmură cum nu se poate mai şlefuită. Draperii roşii 
cusute cu fir din aur încadrau pasajul care ducea la atrium, unde 
tavanul, sprijinit pe coloane avântate din marmură neagră, se 
ridicau până la înălţimea a trei caturi. În centrul atriului, piscina 
nu foarte adâncă era decorată cu plăci strălucitoare de mozaic 
negru-albăstrui şi argintiu, înfăţişând cerul nopţii şi constelaţiile. 
Cerul adevărat, vizibil printr-un orificiu de deasupra, începuse să 
se închidă la culoare până la albastrul bogat al amurgului. 

M-am întors către sclavul care ne primise. 

— Spune-i stăpânei tale că Gordianus... 

— Stăpâna ştie cine sunteţi şi de ce aţi venit, îmi răspunse el 
cu un zâmbet sardonic. Urmaţi-mă. 

Ne-a condus prin holurile şi galeriile decorate cu picturi 
murale şi statuete. Sclavii forfoteau în tăcere, aprinzând vasele 
de mangal şi lămpile din aplicele de perete. Eram cât se poate 
de convins că mai traversasem aceste pasaje, însă casa era atât 
de amplă că nu puteam fi sigur. În cele din urmă am urcat un şir 
de trepte şi am fost introduşi într-o cameră cu ferestre mari, cu 
obloanele date de perete ca să lase să pătrundă ultima lumină a 
zilei. Pereţii erau zugrăviți în verde şi decoraţi cu chenare 
albastre şi albe în desene geometrice greceşti. Prin ferestre am 
zărit lumina aurie a soarelui la asfinţit scânteind peste 
acoperişurile colinei Palatine şi împrumutând o strălucire călduţă 
templelor îndreptate spre vest din vârful depărtatei coline a 
Capitoliului. Strălucirea reflectată potopise încăperea, dându-i o 
senzaţie tihnită în pofida tavanului semeţ şi a vederii 
spectaculoase. 

Fulvia şi mama ei, Sempronia, stăteau aşezate dinaintea 
rândului lung de ferestre, îmbrăcate în stole de cel mai 
întunecat albastru. Un copilaş mititel - fiul lui Curio - se străduia 
să facă câţiva paşi pe pledul de la picioarele femeilor. Ceilalţi 
copii ai Fulviei, fiul şi fiica lui Clodius, nu se aflau în cameră. 

— Musafirii domniei voastre, stăpână, spuse sclavul. 

— Mulţumesc, Thraso. Poţi să pleci. Când Fluvia şi-a aţintit 
privirea asupra mea, a ridicat stilusul de pe tăbliţa de ceară pe 


care scria şi le-a aşezat pe amândouă deoparte. Exista o zicală 
referitoare la Fulvia şi la ambiția ei: „Nu a fost născută să 
toarcă.” într-adevăr era greu să te imaginezi nimerind în 
compania ei şi să o găseşti în mijlocul vreunei activităţi feminine 
obişnuite. În schimb, precum un afacerist cu numeroase idei şi 
proiecte pe care nu le pierdea din vedere, ţinea lângă ea o 
tăbliță din ceară şi un stilus. 

Mama ei, Sempronia, în ciuda trăsăturilor sale aspre, părea 
mai maternă dintre cele două. Ne ignoră şi pe Davus şi pe mine, 
în timp ce cloncănea şi gângurea şi întindea mâinile la băieţelul 
de pe păturică, încurajându-l să se ridice în picioare şi să încerce 
să mai facă un pas şovăitor. _ 

— Îţi mulţumesc că m-ai primit, Fulvia. Însă sunt curios - de 
unde ai ştiut că eu eram, căci nu m-am anunţat nicicum? 

Îi aruncă o privire fiului, care reuşise să stea drept pentru o 
clipă, înainte de a se prăbuşi spre faţă în mâini şi în genunchi, 
apoi îşi fixă privirea asupra mea. 

— La capătul terasei e o ferestruică ascunsă. Thraso te-a 
privit cu atenţie, apoi a dat fuga la mine să te descrie. Nu puteai 
fi decât tu, Gordianus. „Nasul unui boxeur; un cap plin cu păr gri 
metalizat vârstat cu argintiu, dar cu ochii care scânteiază ca cei 
ai unui bărbat pe jumătatea vârstei lui; o barbă dichisită de o 
femeie ca să-i fie ei pe plac.” g 

— De fapt, fiica mea, Diana, îmi tunde barba în prezent. Insă 
m-am temut că e posibil să mă fi uitat, Fulvia. 

— Nu uit niciodată un om care ar putea să-mi fie de folos. Şi-a 
întors privirea spre Davus. Însă nu cred că l-am mai întâlnit pe 
flăcăul ăsta. „Umeri ca ai lui Titan”, a zis Thraso, „însă un chip 
ca al lui Narcis.” 

— Acesta este Davus, ginerele meu. Thraso mi-a mai povestit 
şi că ai cunoştinţă de ce am venit. Surprinzător, din moment ce 
nici eu nu sunt sigur de asta. 

Ea surâse. 

— Nu eşti? Eu te-am văzut la înmormântare; trebuie să mă fi 
văzut şi tu. Mă aşteptam să mă cauţi. Presupun că are legătură 
cu Casandra? 


Sempronia bătu pe neaşteptate din palme. O sclavă veni 
alergând. Sempronia depuse un sărut pe fruntea nepoţelului ei, 
apoi îi spuse fetei să-l scoată din cameră. 

Băieţelul începuse să plângă când a fost luat în braţe. 
Zbieretele lui răsunară îndepărtându-se de-a lungul coridorului. 
Sempronia îşi mânca degetul arătător şi nu avea astâmpăr, însă 
Fulvia nu reacţionă în niciun fel. 

— Sper că nu l-ai scos afară pe copil din pricina mea, am zis. 

— Fireşte că nu, spuse Sempronia, privindu-mă în cele din 
urmă şi ridicându-şi sprâncenele la ideea că aş putea să mă 
consider suficient de important ca să fiu vrednic de vreo acţiune 
ce-l privea pe nepotul ei. De când o văzusem ultima dată, unul 
din ochii săi devenise de un alb tulbure; părea cât de cât că mă 
fixa mai străpungător decât cu celălalt. Sub privirea ei 
insistentă, m-a apucat un uşor tremurat. Bizar că o femeie care 
putea fi atât de tandră cu un copil era atât de intimidantă 
pentru un adult. 

— Dacă o să vorbim despre vrăjitoare, nu se cade ca băieţaşul 
să fie prezent, spuse ea. 

— Asta a fost Casandra? O vrăjitoare? 

— Bineînţeles, răspunse Sempronia. Tu crezi că a fost doar o 
simplă muritoare? 

— Cu certitudine a fost... muritoare, am răspuns calm. 

— A fost ucisă, nu-i aşa? întrebă Fulvia. 

Uitându-se acum amândouă la mine, mi-am dat seama că 
privirea fiicei nu era mai puţin pătrunzătoare decât a mamei, 
totuşi, într-un fel, nu-mi displăcea deloc să fiu cercetat de Fulvia 
aşa făţiş. Căutătura Semproniei era caustică; te dezbrăca până 
la piele. Privirea Fulviei era purificatoare, de parcă menirea ei 
era să despoaie orice văl de confuzie sau neînțelegere ar fi 
putut interveni între noi. Ochii ei erau inteligenţi, plini de viaţă, 
îmbietori. Nu e de mirare că-şi asigurase doi dintre cei mai buni 
şi mai strălucitori, dacă nu ghinionişti, bărbaţi drept soţi. 

— De ce crezi că a fost omorâtă Casandra? am întrebat. 

— Întrucât cunosc împrejurările neobişnuite ale morţii sale. 
Cum a murit dintr-o dată... în piaţă... în braţele tale. A fost 
otravă, Gordianus? Ei zic că a fost nimicită de spasme. 

— Ei? 


— Ochii şi urechile mele. 

— Iscoadele tale? 

Fulvia ridică din umeri. 

— Puţine se întâmplă la Roma fără să ajungă la mine. 

— Ce altceva mai ştii despre uciderea ei? 

— Dacă mă întrebi cine ar fi putut face un asemenea lucru 
sau cum ori de ce, nu-ţi pot spune. Nu ştiu. Însă o femeie 
precum Casandra ar fi putut să fie periculoasă pentru un anumit 
număr de persoane. Nu vedea doar viitorul, ştii; avea viziuni 
despre evenimente îndepărtate. 

— Putea să vadă viitorul? 

— Era vrăjitoare, spuse Sempronia întrerupându-ne. Tonul ei 
dădea, de înţeles că îmi primisem deja răspunsul şi ar fi trebuit 
să fiu mai atent. 

— Vrâjitoare, zici? Făcea vrăji, blestema, vindeca bolnavi? 

— In această locuinţă nu a făcut nimic din toate astea, zise 
Sempronia, dar cine poate spune ce puteri poseda? Era de-a 
dreptul în stare să vadă dincolo de clipa prezentă şi cei patru 
pereţi care o înconjurau. 

— De unde ştii asta? 

Sempronia a deschis gura să răspundă, însă Fulvia a ridicat o 
mână reducând-o la tăcere. 

— Lasă-mă pe mine să-i spun, mamă. 

Sempronia se ofuscă. 

— De ce să-i spunem individului ăstuia ceva? 

— Ai uitat, mamă? Când Clodius a fost ucis, Gordianus a fost 
printre primii care a venit în această casă ca să-şi ofere 
condoleanţele. l-a păsat destul ca să dea la iveală adevărul. 

— Dar e un vechi lacheu al lui Cicero! Sempronia scuipă 
numele. 

Ochii Fulviei se îngustară. Ea şi Cicero erau inamici vechi şi 
foarte înverşunaţi. 

— E adevărat că ţi-ai construit reputaţia lucrând pentru 
Cicero, nu-i aşa, Gordianus? 

— Nu aş spune asta. Aş zice, mai degrabă, că Cicero şi-a 
câştigat renumele cât timp eu am lucrat pentru e/. Nu am fost 
niciodată lacheul lui. In decursul multor ani am avut suişurile şi 


coborâşurile noastre. În ultima vreme am pierdut definitiv 
legătura cu el. Nu am mai auzit de el de luni de zile. 

— Totuşi nu mai demult de astăzi i-ai vizitat locuinţa, remarcă 
Fulvia. Am ridicat din sprâncene. Ti-am spus, Gordianus, prea 
puţine se petrec la Roma fără ştirea mea. 

— Da - ochii şi urechile tale. Cu toate astea nu ştii cine a ucis- 
o pe Casandra? 

Fulvia zâmbi trist. 

— Nu sunt omniscientă. Am... pete negre. 

Am aprobat din cap. 

— Da, am fost la casa lui Cicero în această dimineaţă să mă 
întâlnesc cu Terentia din acelaşi motiv pentru care am venit să 
te văd pe tine. Ţi-ai făcut apariţia la funeraliile Casandrei, ceea 
ce sugerează că trebuie să o fi cunoscut mai mult decât 
întâmplător. Cine era? De unde venea? 

Mă adresasem Fulviei, însă a răspuns mama ei. î 

— Era o vrăjitoare egipteancă! Se înţelege de la sine. In zilele 
noastre cele mai redutabile vrăjitoare provin din Egipt. Au sânge 
grecesc în venele lor - ceea ce explică părul blond şi ochii 
albaştri ai Casandrei - însă spre deosebire de grecii din ziua de 
azi, ele nu au uitat practicile magice străvechi. Tradițiile se 


păstrează încă vii în Egipt - confecţionarea talismanelor, 
memorarea vrăjilor, arta ghicitului. Casandra era o vrăjitoare 
egipteancă. 


— Nu ştim asta precis, mamă, obiectă Fulvia. E doar o 
superstiție. 

— Ochii şi urechile tale nu ţi-au spus niciodată de unde venea 
Casandra? am întrebat-o. 

— In ceea ce o privea, am fost ciudat de surdă şi oarbă, 
recunoscu Fulvia. Ca şi cum Casandra picase pe pământ pe o 
cometă - şi din câte ştiu, aşa a şi fost. 

— Când ai întâlnit-o prima oară? 

— Cu multe luni în urmă. 

— Cât de multe? 

— În noiembrie anul trecut. 

Dacă aşa era, Fulvia o întâlnise pe Casandra chiar înainte de 
acea zi din Januarius când am văzut-o pe vestala Fabia luând-o 
în templu. 


— Eşti sigură? 

— Fireşte că sunt! Cum aş putea să uit ziua aia dureroasă? 
Faţa i se întunecă. Cât să-ţi povestesc, Gordianus? Totul? Da, de 
ce nu? A ridicat un braţ să-şi reducă mama la tăcere, care 
şovăia să protesteze. Cezar se afla încă aici, la Roma, înflăcărat 
de triumfurile sale în Spania şi Massilia. Veştile de la Marea 
Adriatică nu erau aşa de bune; Dolabella nu avea nici o putere 
în faţa flotei lui Pompei. Însă din Sicilia... A suspinat şi a închis 
ochii timp de o clipă. Din Sicilia veniseră ştiri minunate despre 
cucerirea insulei de către soţul meu, urmate de veştile chiar mai 
promițătoare că Gaius mâna... spre Africa. Işi cobori privirea şi 
îşi drese glasul. 

— În fiecare zi, aici, în această casă, aşteptam veşti despre 
cursul evenimentelor. A sosit un mesager cu ştirea că soţul meu 
cucerise Utica. Jubilam. Apoi a venit un al doilea zvon care-l 
contrazicea pe primul, susţinând că Utica se afla încă sub 
asediu, dar că va cădea în orice moment în mâinile lui Gaius. 
Starea de spirit din această locuinţă era una de bucurie reţinută. 
Trăiam anticipând veştile grozave şi victorioase. Mama mea a 
făcut o glumă, care repede... Vocea i se stinse. In curând, Gaius 
va primi un nou titlu onorific care se va ataşa numelui său şi 
după aceea noi vom fi familia lui Gaius Scribonius Curio 
Africanus - cuceritorul Africii! Fulvia clătină din cap. E amarnic 
să fii lăsată acasă. Unei femei ar trebui să i se permită să-şi 
urmeze soţul pe câmpul de bătălie. 

Am ridicat sprâncenele. 

— Soţia lui Pompei l-a însoţit când a fugit din Roma. Am 
înţeles că e cu el chiar şi acum. 

— Nu la asta mă refeream - să-l urmezi ca un bagaj! într-o 
lume mai bună mi s-ar fi permis să-l însoțesc pe Gaius, nu ca 
simplă soţie, ci în calitate de comandant camarad! Da, ştiu, 
ideea e absurdă; niciun centurion nu ar primi vreodată comenzi 
de la o femeie. Însă aş fi fost acolo - să-l povăţuiesc pe Gaius, 
să-l ajut să chibzuiască la sfaturile date de subordonații lui, să 
evalueze informaţiile secrete de pe câmpul de luptă, să pună la 
cale strategia. Dacă aş fi fost acolo... 

Sempronia îi atinse braţul ca s-o consoleze. Fulvia a înşfăcat 
mâna mamei sale şi a continuat. 


— Şi în loc să merg cu el am aşteptat aici, la Roma. E vreun 
supliciu mai rău decât să aştepţi şi să nu ştii? In unele zile mă 
simţeam ca şi cum călătorea pe un vas aruncat de furtună 
încoace şi-n colo, oscilând între speranţă şi disperare până când 
am crezut că o să-mi ies din minţi. Alte zile erau atât de mute şi 
liniştite că parcă eram captivă pe un vas în ape calme - orele 
treceau fără nici o veste, fără niciun semn, numai aşteptarea 
infinită şi priveam şi mă întrebam. Până când... 

A tras adânc aer în piept. 

— După cum ţi-am spus era într-o zi din noiembrie trecut. 
Fusesem la reşedinţa uneia dintre rudele lui Gaius ca să văd 
dacă ei aveau vreo veste despre acesta, însă nici ei nu ştiau mai 
mult decât mine. Eram în drum spre casă, treceam prin Forum 
în lectica mea. Perdelele erau trase. Nimeni nu putea să vadă 
înăuntru, dar pentru că era o zi senină şi perdelele nu erau cu 
desăvârşire opace, eu vedeam afară, cel puţin destul de bine 
cât să-ţi menţionez că treceam pe lângă Templul lui Castor şi 
Pollux. Mă gândeam la Gaius, fireşte. Apoi am auzit o voce. Era 
vocea unei femei. Venea din afara lecticii, însă timbrul acelui 
glas era aşa de straniu... şi din pricina cuvintelor pe care le 
rostea... mai-mai că îţi dădea impresia că venea dinăuntrul 
capului meu. Vocea spunea: „Acum e mort. A murit luptându-se. 
A fost o moarte curajoasă.” Cuvintele alea mi-au împrăştiat o 
răceală prin corp că am crezut că o să leşin. Brusc în lectică s-a 
făcut beznă, ca şi cum un nor înghiţise soarele. Le-am strigat 
purtătorilor lecticii să oprească. Probabil că vocea mea fusese 
aproape un țipăt. Lectica s-a oprit aşa de brusc că m-am aplecat 
în faţă. Thraso şi-a vârât capul printre perdele, arătând speriat. 
M-a întrebat ce s-a întâmplat. 

„Ai auzit?” l-am întrebat. Mă privea pierdut. „Vocea unei 
femei”, am zis. „Mi-a vorbit când treceam pe lângă templu.” 
Thraso s-a uitat înapoi, în direcţia de unde venisem. 

Nu e nimeni acolo”, mi-a răspuns, „cu excepţia unei femei 
nebune care bolboroseşte de una singură şi măsoară treptele 
templului.” 

„— Adu-o! i-am spus.” A plecat să o aducă. Arăta speriată şi 
nedumerită. Thraso a trebuit să o ţină strâns, altfel ar fi luat-o la 
fugă. 


„— Mi-ai vorbit adineaori”, i-am spus, „când lectica a trecut 
pe lângă scări. Ea a scuturat din cap şi mă privea de parcă eu 
eram aia scrântită. 

„— Tu ai vorbit!” am insistat. „Spune din nou. Spune cuvintele 
pe care le-ai rostit înainte!” 

— Vocea care ieşea la lumină din ea aşa venea de pe o altă 
lume că până şi pe Thraso l-a făcut să tremure un piculeţ. Vezi 
tu, nu i se potrivea cu trupul. Vocea era prea bătrânicioasă 
pentru o femeie aşa tânără. Nu prea lăsa impresia că ieşea prin 
buzele ei deschise şi totuşi nu era niciun alt loc de unde să fi 
provenit. Era supranaturală, lipsită de vigoare. „Acum e mort”, a 
spus ea. „A murit luptându-se. A fost o moarte curajoasă.” 
Cuvintele au fost chiar şi mai tulburătoare a doua oară când le- 
am auzit. M-au zdruncinat. Am început să tremur şi să plâng. l- 
am ordonat lui Thraso să mă ducă acasă cât de iute posibil. 

„— Ce să fac cu ea?” m-a întrebat el. Vedeam că nu voia să 
facă nimic cu femeia, însă eu i-am spus să o ia cu noi. A făcut o 
faţă... dar a intensificat strânsoarea de pe braţul femeii. A lăsat 
perdelele să cadă şi le-a ordonat purtătorilor să se grăbească 
spre casă. 

— Când am ajuns, i-am spus lui Thraso să o aducă pe femeie 
aici, în această cameră. Era chiar mai murdară decât îmi 
dădusem eu seama. Hainele ei erau zdrenţuite şi ponosite. 
Emana o duhoare diferită, de parcă nu mai fusese de zile întregi 
la o baie publică. Cu o voce la fel de normală ca oricărui 
altcuiva, mi-a spus că-i este foame. Nu avea nimic ameninţător, 
neomenesc sau măcar ciudat. Părea intimidată că se afla într-o 
asemenea locuinţă grandioasă şi mai degrabă emoţionată. l-am 
spus lui Thraso să-i aducă ceva de mâncare şi de băut. Apoi am 
întrebat-o la ce se referea cu cele spuse. 

— Şi ce ţi-a răspuns? 

— Mi-a zis că nu-şi aducea aminte să fi rostit ceva. Eu eram 
deja zdruncinată. M-am enervat... m-am zăpăcit... am forțat-o. 
S-a făcut mică şi a plâns. Pe neaşteptate a început să tremure şi 
să se zgârcească. Şi-a dat ochii peste cap. A vorbit iarăşi cu 
vocea aceea bizară, găunoasă care îţi dădea impresia că venea 
din eter. Mi-a descris o câmpie deşertică, lumina soarelui 
orbitoare, vântul fierbinte. A auzit oameni strigând, a văzut săbii 


fulgerând, a auzit sfârâitul sângelui împroşcat pe nisipul încins. 
L-a văzut pe Gaius - nu putea fi decât Gaius, căci mi l-a descris 
întocmai: părul lui negru şi ondulat, ochii lui albaştri strălucitori, 
bărbia sfidătoare, zâmbetul incomplet care-i lumina faţa când 
şansele erau haine. L-a văzut costumat în armura lucitoare, deşi 
avea capul descoperit, căci îşi pierduse coiful. Era singur, 
separat de oamenii lui, încercuit, retezând aerul cu sabia până 
când în cele din urmă... a căzut. Mişunau deasupra lui. Şi apoi... 

— Fulvia, nu! Mama ei a apucat-o strâns de braţ cu 
încheieturile degetelor albite, însă Fulvia dădu zor. 

— Şi apoi... a văzut chipul lui Gaius înălțându-se iarăşi, ca 
printr-un miracol se ridicase în picioare, chiar în mijlocul acelui 
furnicar ucigător. Nu numai atât, dar şi... zâmbea. Rânjea ca un 
băieţel, a zis ea. Insă după aceea... după aceea viziunea i s-a 
înfăţişat mai limpede şi a priceput... că nu exista niciun trup mai 
jos de gâtul care fusese decapitat şi din care picura sânge. 
Capul lui era ţinut în lături de numibienii care-l decapitaseră. 
Dădea impresia că zâmbea pentru că... pentru că pumnul care-i 
strângea cârlionţii negri îi întinsese muşchii feţei, deschizându-i 
gura, dezvelindu-i dinţii... 

Pe parcursul acestei declamaţii, Fulvia şi-a țintuit ochii asupra 
mea în cazul în care cutezam să privesc în altă parte. Până la 
urmă am făcut-o, incapabil să suport durerea pe care am văzut- 
o în ei. Nu era scânteierea ochilor tiviţi cu lacrimi fierbinţi, ci o 
suferinţă chinuitoare, uscată, nesimţitoare şi rece. 

Fulvia a tras adânc aer în piept. 

— La fel de neaşteptat cum a început, vraja s-a sfârşit. 
Femeia era iarăşi o simplă cerşetoare blajină, ameţită, 
înfometată, fără să-şi mai amintească ceea ce tocmai glăsuise. 
Eram împietrită, şocată, înmărmurită. Mâncarea a fost adusă. 
Am privit-o mâncând. Era ca un animal, n-avea pic de maniere. 
Duhoarea ei mă ofensa, aşa că am trimis-o să fie îmbăiată. Am 
ordonat ca vechile ei zdrenţe să fie arse şi i-am spus uneia 
dintre sclave să-i găsească o tunică potrivită pentru ea. Sclava a 
găsit una albastră, veche, care i se potrivea. Când am văzut-o 
curată şi îmbrăcată adecvat, mi-am dat seama cât de frumoasă 
era. l-am spus lui Thraso că ar trebui să-i dea un loc unde să se 
culce şi să fie cu ochii pe ea. 


— În zori, Thraso a venit la mine şi mi-a povestit că femeia 
dormise toată noaptea, aproape buştean. Eu nu pusesem geană 
pe geană. l-am zis lui Thraso să o ţină pe femeie în casa asta, 
să-i ofere câtă mâncare şi băutură dorea, să o încuie în camera 
ei dacă era nevoie. Însă eu am fost cea care m-am comportat ca 
un prizonier, m-am închis în această odaie. Nu am primit pe 
nimeni, nu am vorbit nimănui, nici măcar mamei mele. Nu 
făceam altceva decât să aştept, bolnavă de spaimă. De la 
aceste ferestre am privit soarele răsărind şi apunând peste oraş. 
Am petrecut încă o noapte nedormită. 

— În ziua următoare - la două zile după ce femeia îmi relatase 
viziunea ei - Cezar şi-a convocat în taină cercul de apropiaţi şi 
le-a spus că tocmai primise veşti din Africa. In acelaşi timp Marc 
Antoniu a venit la mine să-mi aducă ştirile proaste. L-am primit 
în această încăpere, cu inima bubuindu-mi aşa de tare că abia 
puteam să-l aud. Ştia că o să-i cer să cunosc fiecare detaliu. Mi- 
a recitat cu grijă tot ceea ce mesagerul îi spusese lui Cezar. 
Bătălia din deşert, arşiţa înăbuşitoare, ultima mişcare a lui 
Gaius, chiar şi faptul că-şi pierduse coiful înainte ca inamicul să 
mişune în jurul lui - toate detaliile se potriveau cu ceea ce-mi 
povestise femeia. Însă cel mai bizar dintre toate a fost că 
mesagerul a relatat un zvon cum că regele Juba a râs când a 
primit capul lui Gaius, nu de ciudă, ci pentru că Gaius părea să 
rânjească la el. Înţelegi, Gordianus? Femeia văzuse totul - totul 
- atât de limpede de parcă ar fi fost la faţa locului. 

— Mi-am înfrânat emoţiile cât de bine am putut - până la 
urmă eram pregătită pentru ce era mai rău înainte ca Marc 
Antoniu să sosească - dar tot am plâns. Antoniu şi-a dat toată 
silinţa să mă liniştească. Până la sfârşit cred că eu am fost cea 
care l-a consolat pe el; el şi Gaius fuseseră apropiaţi de când 
erau copii, apropiaţi cât e cu putinţă pentru doi bărbaţi, poate 
chiar mai apropiaţi în anumite feluri decât Gaius şi mine. 

— Într-un final i-am povestit lui Antoniu de femeia din locuinţa 
mea şi de faptul că ea îmi adusese deja veştile de acum două 
zile. Antoniu a zis că era imposibil 

— Veştile abia ajunseseră la Cezar, iar Cezar i-ar fi spus mai 
întâi lui Antoniu. Am încercat să-i povestesc cât de precis văzuse 
femeia detaliile morţii lui Gaius, însă Antoniu nu mă asculta. 


Până atunci băusem destul de multicel vin, iar simţurile-i erau 
tulburate. Nu avea chef să asculte. L-am întins în pat în 
apartamentele oaspeţilor, apoi am plecat s-o găsesc pe femeie. 

— Insă dispăruse. Dispăruse într-un fel sau altul, chiar cu 
Tharso supraveghind-o. Mi-am dat seama că nu ştiam nimic 
despre ea, nici măcar numele ei şi unde locuia, dacă într-adevăr 
avea vreun sălaş stabil. M-am gândit să-l trimit pe Thraso să o 
caute, însă în acel moment nu-i vedeam rostul. Îmi spusese ce 
voiam să ştiu, iar informaţiile nu-mi serviseră decât să mă simt 
mizerabil timp de două nopţi nedormite înainte ca ştirile să 
sosească de la o sursă mult mai credibilă. Şi în plus... în plus îmi 
era şi un pic teamă de ea. Era vreo specie de vrăjitoare. Dacă 
putea să vadă evenimentele din Africa, cine ştie ce alte puteri ar 
mai putea poseda? Chiar ea părea să nu-şi înţeleagă darul şi 
cum să-l folosească. S-ar putea să fi fost periculoasă. Nu o 
voiam în casa mea. 

Am dat din cap acumulând tot ceea ce Fulvia îmi relatase. 

— Înseamnă că atunci a fost ultima oară când ai văzut-o? 

In privirea ei s-a schimbat ceva, ca şi cum o uşă care fusese 
deschisă a fost închisă brusc. Era evazivă. 

— Thraso mi-a relatat mai târziu că devenise un fel de 
accesoriu în Forum şi prin pieţe şi că oamenii o botezaseră 
Casandra. l-am cerut să afle mai multe despre ea, însă erau 
foarte puţine de descoperit, mai puţin că şi celelalte din oraş se 
foloseau alături de mine de darul Casandrei. 

— Celelalte? 

— Le-ai văzut - femeile care au apărut la înmormântare. Dacă 
vrei să afli ce ştiau despre Casandra, întreabă-le. Dacă 
descoperi ceva folositor despre ea - dacă afli cine a ucis-o - vino 
să-mi spui, Gordianus. Te voi plăti cum se cuvine pentru 
informaţie. Aş vrea să ştiu, pur şi simplu din curiozitate. Până la 
urmă eu am fost absolut sinceră cu tine. 

Ca şi cum ar fi contrazis spusele ei, zâmbetul estompat, care 
fusese absent de pe chipul ei de când începuse să istorisească 
cum o întâlnise pe Casandra, i-a revenit, iar eu aveam 
sentimentul că îmi ascundea ceva. 

— Nu ai mai văzut-o niciodată iarăşi, faţă-n faţă? 

Ea ridică din umeri. 


— Poate scurt. Însă întâlnirea aceea nu a avut nici o urmare 
deosebită. Nu mai e nimic semnificativ ca să-ţi povestesc. A 
suspinat. Am obosit. Cred că o să mă odihnesc puţin înainte de 
cină. Mă tem că trebuie să-mi iau rămas bun, Gordianus, de la 
tine şi de la taciturnul, dar decorativul, june ginere al tău. 
Thraso o să vă conducă. Şi-a mutat privirea de la mine la 
fereastră. După o clipă, mama ei a procedat la fel. Amândouă 
priveau ţintă la imaginea încadrată a unui nor depărtat luminat 
de ultima îmbujorare de un roz bolnăvicios a amurgului pe 
fundalul unui strop de lapislazuli. Nişte stele neclare, timpurii, 
sclipeau discret pe cerul întunecat. 

Sclavul ne-a călăuzit în jos pe trepte şi prin coridoare. Am 
ajuns în atriumul unde un alt sclav, alergând la trap, ne-a prins 
din urmă şi ne-a spus să aşteptăm. Thraso a ridicat sprâncenele, 
apoi a văzut motivul pentru care fuseserăm reţinuţi. Din capătul 
îndepărtat al holului pe care tocmai îl traversaserăm, se 
îndrepta spre noi cu un pas surprinzător de rapid pentru o 
femeie de vârsta ei, Sempronia. Pe măsură ce se apropia, 
privirea ei se fixase asupra mea de parcă eram un iepure, iar ea 
un şoim în coborâre. 

Cu o fluturare scurtă de mână le-a dat liber sclavilor. Stăteam 
în picioare la baza uneia dintre imensele coloane din marmură 
neagră care sprijinea luminatorul de sus, de deasupra capetelor 
noastre. Sempronia s-a apropiat de mine, vorbind într-o şoaptă 
răguşită. Spaţiul vast îi înghiţea vocea fără ca ecoul să 
reverbereze. 

— Fiica mea nu a fost pe deplin bunăvoitoare cu tine, 
Gordianus. 

Am ridicat o sprânceană, temându-mă că orice remarcă ar fi 
putut s-o îndepărteze. Dintr-un anumit motiv, în pofida 
bănuielilor sale de la început, se hotărâse să aibă încredere în 
mine. Ce voia să-mi spună? 

Sempronia s-a încruntat. 

— Fiica mea a îndurat multă suferinţă în viaţa ei. Din pricină 
că e aşa ambițioasă, fireşte; chiar şi mai ambițioasă decât eram 
eu la vârsta ei. Un surâs slab care nu conţinea niciun pic de 
căldură licări. Uneori îmi zic: „Măcar dacă s-ar fi născut băiat.” 
Dar bineînţeles, dacă ar fi fost cazul, probabil că ar fi fost deja 


ucisă - precum Clodius, precum Curio - sau poate că nu. Fulvia 
este mai isteaţă decât au fost flăcăii ăştia. Asta-i blestemul unei 
femei, să fie mai isteaţă decât soţul ei. Fulvia a fost de două ori 
la rând blestemată. Cu Clodius şi Curio - cel puţin setea lor de 
glorie şi visele lor s-au potrivit cu ale ei, dacă nu cu puterea lor 
de judecată. Clătină din cap. Acum e iarăşi văduvă, cu copii din 
ambele căsnicii, copii cărora trebuie să li se acorde cea mai 
bună şansă posibilă într-o lume care e pe cale să ia naştere pe 
un câmp de bătălie departe de Roma. 

— Şi dacă Pompei câştigă bătălia? am întrebat. 

Trase muşcător aer prin nări. 

— Un asemenea dezastru nici nu suportă să fie luat în seamă. 
Nu, Cezar va învinge. Sunt sigură de asta. 

— Pentru că aşa a spus Casandra? 

Sempronia îmi oferi un alt surâs îngheţat. 

— Poate. 

— Şi dacă Cezar iese triumfător, ce va fi apoi? 

— Fiica mea va avea nevoie de un alt soţ, desigur. Şi de data 
asta trebuie să-l aleagă pe cel potrivit, un bărbat la fel de ager 
şi nemilos ca ea, un bărbat care să ştie cum să valorifice o 
ocazie, un supravieţuitor! Un bărbat care le poate oferi nepoților 
mei locul legitim care li se cuvine în lumea nouă care e pe 
punctul de a se naşte. 

Am aprobat din cap. 

— Fulvia s-a întâlnit cu Casandra şi a doua oară, nu-i aşa? 

— Da. 

— Deoarece Casandra putea să-i ofere o frântură despre 
viitor. 

— Întocmai! Vrăjitoarea putea să vadă de-a lungul timpului la 
fel ca şi al spaţiului. Însă nu Fulvia a adus-o pe Casandra aici a 
doua oară. Eu am umblat după ea. Fulvia nu o voia aici. Se 
temea să-şi cunoască viitorul, îi era frică că-i va fi pereche 
nenorocirilor din trecut, însă eu i-am spus că o femeie trebuie să 
se folosească de toate uneltele pe care le are la îndemână ca 
să-şi croiască calea prin lume. Dacă vrăjitoarea ar fi putut să ne 
dea chiar şi cea mai slabă frântură a ceea ce zăcea la păstrare, 
atunci noi trebuie să punem mâna pe aceste cunoştinţe şi să le 
folosim! 


— Când ai adus-o aici? 

— Cu mai puţin de o lună în urmă. 

— Şi ce i-a prevăzut Casandra Fulviei? 

— Glorie! Putere! Bogăţii! Fiica mea se va înălța până la prima 
poziţie în sânul tuturor femeilor din Roma. 

— Chiar şi înaintea Calpurniei? 

— Cezar va triumfa, însă el nu poate să trăiască o veşnicie. 
Trebuie să aibă un succesor. 

M-am încruntat. 

— Vrei să spui că Cezar va fi conducător şi-i va trece coroana 
altuia? Asta a prevestit Casandra? 

— Nimic atât de explicit. Când avea viziuni, nu le vedea 
întotdeauna limpede şi nu înţelegea ce văzuse. Nici măcar nu 
putea să şi le amintească după aceea; putea doar să le descrie 
aşa cum izvorau. 

— Şi când ai adus-o aici a doua oară, ce a văzut? ` 

O privire apropiată de extaz i-a traversat chipul Semproniei. In 
loc să-i îmblânzească trăsăturile mai repede i le-a făcut şi mai 
aspre şi intimidante. 

— A văzut-o pe Fulvia într-o stolă de culoarea celui mai curat 
purpuriu, vârstată cu aur şi o diademă din aur pe cap. Alături de 
Fulvia, însă în umbra ei, stătea un bărbat - o uriaşă bestie 
vânjoasă înveşmântată în armură de bătălie stropită cu sânge şi 
ţinând în mână o sabie însângerată. Şi el purta o diademă pe 
cap. Vrăjitoarea nu a putut să-i vadă faţa desluşit, însă a zărit 
imaginea de pe platoşa lui şi de pe scut- capul unui leu. 

— Marc Antoniu, am murmurat. 

— Cine altcineva? Destinul lor este să se căsătorească. Eu aş 
fi putut să-i spun asta Fulviei fără ajutorul vrăjitoarei. Faptul că 
Antoniu era deja însurat părea să nu aibă nici o consecinţă 
pentru ea. 

— Ce a mai văzut Casandra? 

Privirea din ochii Semproniei mi-a îngheţat sângele în vine. 

— Ca şi Antoniu, Fulvia ţinea într-o mână o sabie însângerată. 

— lar în cealaltă? 

Sempronia şi-a dezgolit dinţii. 

— O căpăţână, decapitată! 

— La fel cum a fost decapitat capul lui Curio? am şoptit. 


— Da, însă aceasta era căpăţâna altcuiva, capul celui pe care 
fiica mea îl urăşte cel mai tare pe lumea asta. 

Vorbea despre Milo care fusese exilat pentru uciderea lui 
Clodius şi care în acest moment se zicea că pregăteşte o revoltă 
în sud cu Marcus Caelius? Sau regele Juba, care a râs cânda 
primit capul lui Curio? Le-am şoptit numele, însă Sempronia a 
clătinat din cap şi mă privea batjocoritoare. 

— Vrăjitoarea mi l-a descris îndestul de limpede. Nu aşa cum 
ar fi făcut-o un portretist sau un sculptor, ci în simboluri. De pe 
buze îi picură miere, a spus ea; o limbă ca a şarpelui, ochi de 
dihor, nas cu despicătură de năut... 

— Cicero, am murmurat. Numele lui era luat din cuvântul care 
desemna năutul?. 

— Da! Capul lui Cicero îl ţinea Fulvia într-o parte! 

Cezar triumfător, dar mort, Marc Antoniu rege şi Fulvia regina 
lui, iar Cicero decapitat - ăsta urma să fie viitorul Romei? Parcă 
mi-a trecut un fier ars prin inimă. Brusc mi-am dat seama de ce 
Sempronia avusese încredere în mine. Nu că i-aş fi câştigat 
cumva încrederea. Mă bănuia în continuare ca fiind slugoiul lui 
Cicero, poate că iscoada lui. In clipa următoare şi-a făcut dorinţa 
explicită. 

— Acum pleacă, Gordianus! întoarce-te la locuinţa căţelei 
ăleia de Terentia şi spune-i ceea ce tocmai ţi-am povestit. Cât 
de curând, fiica mea va lăsa doliul şi va îmbrăca stola de 
mireasă. Atunci Terentia va fi cea care îşi va pune doliul! Cu 
mult timp în urmă, Cicero s-a făcut duşmanul acestei case. 
Niciodată nu a ratat nici o ocazie să-l ponegrească pe Clodius 
câtă vreme acesta era în viaţă şi l-a ponegrit chiar şi mai 
răutăcios după ce a murit. L-a defăimat şi pe Curio, chiar dacă 
pretindea că era prietenul lui - calomniind iubirea lui Curio 
pentru Marc Antoniu, spunându-i lui Pompei că Curio îi ţinea 
partea lui Cezar pentru că era un oportunist laş — când adevărul 
era că acesta a sfârşit eroic, loial cauzei sale până în ultima 
clipă. Insă cât de curând Cicero va regreta suferinţa pe care 
vorbele sale au provocat-o acestei case. Fiica mea se va îngriji 
de asta! 


4 : inz = : inti PI 
Denumirea latină pentru năut este „cicer arietinum” (n.trad.) 


Atingându-şi obiectivul, Sempronia îl chemă pe Thraso şi îi 
ordonă să ne conducă spre ieşire. 

Când coboram treptele, uşa imensă din bronz a zdrăngănit în 
urma noastră. Davus s-a întors spre mine cu ochii mari şi m-a 
întrebat: 

— Tată-socrule, Casandra chiar a fost o vrăjitoare? 


— Nu ştiu, Davus. Dar dacă vrăjitoarele există cu adevărat, 
cred că tocmai ai întâlnit una. 


A treia oară când am văzut-o pe Casandra a fost iarăşi în 
Forum. Era în ziua în Care consulul Isauricus i-a sfărâmat fotoliul 
prezidenţial lui Marcus Caelius. 

Doar cu câteva zile mai înainte, la Roma ajunsese ştirea că 
Marc Antoniu, plecat la trei luni după Cezar, reuşise aceeaşi 
traversare izbutită a mării şi era pe cale să-şi unească forţele cu 
cele ale lui Cezar. Nu mai era decât o chestiune de timp până 
când Cezar şi Pompei se vor întâlni în marea înfruntare. Intreaga 
Romă zumzăia de speculaţii. 

În acest răstimp, Marcus Caelius îşi instalase tribunalul său 
rival alături de cel al lui Trebonius de mai bine de o lună. 
Răzmeriţa care a urmat cu această primă ocazie nu s-a mai 
repetat, din moment ce Caelius, în loc să peroreze şi să incite 
mulţimea, îşi continua liniştit negoţul prin care punea la locul lor 
numele şi înregistra situaţiile cetăţenilor care făcuseră coadă ca 
să se întâlnească cu el zilnic. Aceşti cetăţeni erau majoritatea 
datornici care sperau să tragă foloase din propunerea legislativă 
pe care Caelius promisese să o aducă în faţa Senatului, 
impunând un moratoriu de şase ani privind colectarea datoriilor. 
Faptul că o asemenea propunere nu avea nici o şansă să devină 
lege atâta vreme cât Cezar controla Senatul - şi faptul că 
Marcus Caelius nu avea nici o autoritate legală să instituie un 
tribunal, cu atât mai puţin să facă înregistrări într-un registru al 
debitorilor - nu făcea nimic să împiedice şirul lung de bărbaţi 
disperaţi care veneau să-l întâlnească în fiecare zi. Erau vremuri 
grele. Cei care veneau la Caelius se agăţau cu ghearele de orice 
speranţă de înlesnire. 

În acest timp, nu departe, Trebonius îşi vedea de treaba lui 
legală judecând litigiile dintre debitorii şi creditorii care treceau 
la rând pe la el zi de zi. O parte dintre datornici, odată ce-şi 
isprăveau socotelile cu Trebonius, se duceau direct să se alăture 
cozii pentru Caelius. În astfel de vremuri nesigure cine ar fi 
putut să spună dacă acordurile pe care Trebonius le prezida vor 
dura sau nu? Şi ce debitor ar irosi înlesnirea pe care Caelius le-o 


promitea, oricât de mică ar fi fost posibilitatea ca aceasta să fie 
adoptată? 

De la prima răzmeriţă lucrurile decurseră în cea mai mare 
parte potolite în Forum şi ceilalţi magistrați, inclusiv Trebonius, 
considerară că e mai potrivit să-l lase pe Caelius să-şi vadă de 
afacerea lui născocită. Eu îmi închipuiam că atitudinea oficială, 
exploatată în particular de către linge-blide ai lui Cezar, era cam 
asta: Caelius juca în primul rând un spectacol de pantomimă, un 
pic de teatru de stradă politic; şi atâta vreme cât nu avea loc 
niciun fel de incident violent, cel mai bun lucru pe care-l putea 
face era pur şi simplu să-l ignore. 

Anume în această zi Caelius a sosit mai târziu decât de obicei, 
aşa că până în clipa când a apărut, escortat de un alai mai 
numeros decât obişnuia şi  cărându-şi mândru scaunul 
prezidenţial, în apropierea tribunalului lui Trebonius îl aştepta 
deja o mulţime considerabilă, ca şi o coadă lungă. Şi eu mă 
aflam în Forum, omorându-mi timpul în dorul Lelii cu Davus şi 
Hieronimus şi şleahta obişnuită de flecari. S-a nimerit ca Caelius 
să treacă atât de aproape de mine şi mi-a surprins privirea 
întocmai ca şi mine. M-a recunoscut şi a dat din cap. Apoi a 
ridicat din sprâncene, schiţând un surâs slab şi am ştiut că era 
pe punctul de a urzi o nouă trăsnaie. 

Tribunalul mobil a fost înălţat. Gloata rotitoare a început să se 
aşeze la coadă. Caelius a urcat la tribunal şi, ostentativ, şi-a 
desfăcut scaunul. Însă în loc să se aşeze, a rămas în picioare şi 
s-a întors cu faţa spre mulţime. Adunarea a fost străbătută de 
un fior, toată lumea simţindu-l în acelaşi timp, întocmai cum 
licărirea unui fulger este percepută concomitent de toţi ochii. 
Hăt departe, în coada de bărbaţi care aşteptau întrevederea cu 
Trebonius, capetele s-au răsucit să privească spre Caelius. 
Însuşi Trebonius, auzind murmurul subit de presimţire, a ridicat 
privirea din registrul dinaintea lui şi privea încordat către 
Caelius. O expresie de exasperare amestecată cu spaimă i-a 
străbătut chipul. Îşi convocă unul dintre funcţionari şi îi şopti 
ceva la ureche. Funcţionarul dădu aprobator din cap şi dispăru. 

Caelius purcese să defileze în toate părţile de-a lungul 
spaţiului restrâns al tribunalului, cu mâinile în şolduri, ochii 
scrutând mulţimea. Însă nu scoase niciun cuvânt. Rezultatul fu 


că tulbură şi mai tare mulţimea. Cei din spate se împingeau spre 
faţă. Peste murmurul general, câţiva bărbaţi împrăştiaţi prin 
gloată - trepăduşi plătiţi, cel mai probabil- începură să strige. 

— Vorbeşte, Marcus Caelius! ţipară ei. 

— Ce ai venit să ne spui, Marcus Caelius? 

— Linişte! Linişte! Tăceţi toţi! Marcus Caelius ne va vorbi! 

Caelius continuă să defileze prin tribunal în tăcere. Ridică 
pumnul la gură şi îşi încruntă fruntea, ca şi cum ar fi dezbătut 
dacă să vorbească sau nu. Mulțimea veni şi mai aproape. Din ce 
în ce mai mulţi bărbaţi începură să declame, până când 
strigătele se uniră la unison şi deveniră o lozincă scandată: 

— Vorbeşte, Caelius, vorbeşte! Vorbeşte, Caelius, vorbeşte! 
Vorbeşte, Caelius, vorbeşte! 

Până la urmă Caelius se opri din mers, privi pe deasupra 
gloatei, şi ridică mâinile cerând linişte. Câţiva dintre cei mai 
gălăgioşi membri ai adunării continuară să scandeze din pura 
plăcere de a face zgomot, însă fură iute aduşi la tăcere de 
coatele administrate în coaste şi pocniturile în urechi. 

— Cetăţeni! zise Caelius. Nu cu multă vreme în urmă m-aţi 
auzit vorbind de la această tribună despre legile pe care le-am 
înaintat Senatului cerând un moratoriu de şase ani privind 
rambursarea împrumuturilor. Regret să vă spun că, nici în ziua 
de azi, Senatul nu a luat încă în seamă propunerea mea. 

Fu întâmpinat cu un cor de huiduieli şi proteste. Caelius ridică 
mâinile ca să liniştească mulţimea. 

— Intre timp, stimatul meu coleg, magistratul responsabil de 
conducerea oraşului - arătă spre Trebonius baleind din mână - a 
continuat să facă depuneri în numele cămătarilor şi 
proprietarilor ale căror interese le reprezintă cu încăpățânare. 

Asta insuflă o rumoare considerabilă. Caelius evitase anterior 
să-l atace atât de făţiş pe Trebonius. Acum capcanele sale 
retorice fură date la iveală, iar mulţimea era pregătită să vadă 
sângele curgând. Şi-a reînceput defilarea înainte şi înapoi, nu ca 
anterior, de parcă cugeta şi nu se decisese, ci cu bărbia în vânt 
şi păşind fudul. 

Se uită pieziş în direcţia lui Trebonius, cu un zâmbet 
atotcunoscător pe faţă şi o sclipire în ochi. 


— Adevărat, magistratul însărcinat la conducerea oraşului a 
întreprins toate acţiunile posibile să se asigure că Senatul nu va 
lua în consideraţie în veci propunerea mea legislativă, cu atât 
mai puţin ratificată de corpul acela linguşitor de sicofanţi. 
Niciunul dintre ei nu pare să-şi impună propria-i voinţă. Sunt 
toţi, până la ultimul, uneltele unei singure minți- inclusiv 
magistratul responsabil să conducă oraşul. El este, până la 
sfârşit, mai întâi soldat şi în al doilea rând servitor public. 
Presupun că i s-a dat ordine înainte ca ordonatorul să 
părăsească Roma şi acum le duce nepăsător la bun sfârşit fără 
niciun respect faţă de suferinţa şi durerea care-l înconjoară. E 
orb? E surd? 

Caelius se uită spre Trebonius, îşi încruntă fruntea şi cercetă 
încordat în acea direcţie ca şi cum Trebonius se afla la kilometri 
depărtare şi nu la o aruncătură de băț. 

— Ei bine, sunt cât se poate de sigur că nu e orb, căci se uită 
în direcţia asta. Ca să fiu precis, trage cu coada ochiului. 
Bănuiesc că mâzgălirea tuturor sumelor alea colosale în contul 
cămătarilor i-a solicitat ochii. 

Această remarcă culese un hohot uriaş din partea mulţimii 
care era dornică să găsească orice scuză să râdă de Trebonius. 
De partea cealaltă Trebonius şi-a îngustat chiar şi mai mult 
privirea. Gloata dinaintea tribunalului lui Caelius vuia de râsete. 

— Nu e complet orb, deci - atunci poate-i surd, insinuă 
Caelius. Să aflăm? Ajutaţi-mă, cetăţeni! Strigaţi-l cu mine. Aşa: 
Trebonius, deschide ochii! Trebonius, deschide ochii! 

Mulțimea preluă entuziastă lozinca, ridicându-şi glasurile până 
când cuvintele răsunau prin Forum, producând un zgomot ca 
tunetul când reverberau izbite de zidurile din piatră ale 
templelor şi altarelor. Un zgomot de o asemenea intensitate s-ar 
fi auzit pe tot traseul până la locuinţa mea din vârful colinei 
Palatine. Mi le închipuiam pe Bethesda şi Diana trebăluind în 
bucătărie ori în grădină şi întrebându-se ce să creadă cu acest: 
„Trebonius, deschide ochii! Trebonius, deschide ochii! 
Trebonius, deschide ochii!” 

M-am uitat la obiectul refrenului şi l-am văzut schimbându-și 
nervos locul în fotoliul său prezidenţial, ca şi cum încrustaţiile 
din fildeş de sub fesele sale se încinseseră. Chiar dacă cuvintele 


nu erau făţiş amenințătoare, trebuie să fi fost deprimant pentru 
Trebonius să-şi audă numele scandat la unison de atât de multe 
voci ostile. Aşa cum spusese Caelius, era mai priceput ca soldat 
decât ca politician, mai familiarizat cu ordinea şi disciplina 
oştilor decât cu mişcările volatile ale gloatelor romane. 

Până la urmă Caelius ridică braţele. Scandările se diminuară 
treptat făcându-se linişte. 

— Cetăţeni - cred că v-a auzit! urlă Caelius. 

Răspunsul fu un muget îngrozitor de ţipete şi aplauze. M-am 
uitat împrejur şi mi-am dat seama că mulţimea sporise 
considerabil. Scandările nu serviseră doar ca să-i trimită un 
mesaj lui Trebonius, ci ca o trâmbiţare ce-i convoca şi pe ceilalţi 
din tot Forumul şi de pe colinele înconjurătoare. 

Caelius îşi înălţă braţele să facă liniște. Mulțimea amuţi dintr-o 
dată. 

— Trebonius, Trebonius, Trebonius! rosti el, rotindu-şi ochii şi 
simulând disperarea completă. In tine descoperim că trei lucruri 
bune fac un singur rău! 

Gloata, apreciind întotdeauna un calambur nemaipomenit, 
mai ales pe seama numelui cuiva, vuia de hohote. 

Caelius îşi ascuţise acum vocea ca să răzbată cât mai departe 
posibil, iar ţinta glumei, auzind-o limpede, se ridică în picioare 
roşu la faţă, încleştându-şi pumnii pe lângă el. 

— Dar, cetăţeni, continuă Caelius, nu am venit astăzi aici să-l 
vorbesc de rău pe colegul meu magistrat. El e un simplu soldat 
supus care îndeplineşte ordinele. Şi nici nu mă aflu aici să 
proferez injurii contra sicofanţilor din Senat, care sunt prea 
preocupaţi să-şi mulţumească stăpânul absent - şi să se 
îmbogăţească — ca să se mai gândească şi la suferinţa voastră. 
Nu, am venit astăzi aici cu scopul de a vă aduce veşti bune! Da, 
veşti bune, dacă vă vine să credeţi, căci în miezul beznei care 
pluteşte deasupra noastră, există o rază de speranţă. M-am 
gândit la moratoriul de şase ani privind strângerea datoriilor pe 
care l-am propus Senatului - şi pe care până acum Senatul l-a 
ignorat deliberat - şi am hotărât că nu am mers prea departe. 
Nu, nu suficient de departe! Bunii locuitori ai Romei trebuie să 
fie chiar şi mai înlesniţi de poverile zdrobitoare impuse asupra 
lor, nu numai de cămătari, dar şi de proprietarii de locuinţe, de 


acei proprietari înstăriți pentru care oamenii trebuie să-şi dea şi 
sufletul ca să-şi păstreze acoperişul deasupra capului. _ 

— Astăzi, cetăţeni, înaintez o nouă propunere. Incepând 
retroactiv cu luna lui Januarius, toţi proprietarii vor plăti o chirie 
anuală fiecărui chiriaş! Ce înseamnă asta? Inseamnă că toate 
chiriile pe care le-aţi plătit din Januarius vă vor fi rambursate şi 
restul chiriilor din an vor fi anulate. Înseamnă că chiriaşii Romei 
vor avea în cele din urmă nişte bani în buzunare - înapoiaţi de 
proprietarii avuţi care nu vor scăpa de asta! Inseamnă că toţi 
veţi avea siguranţa de a şti că nu puteţi fi evacuaţi, că veţi avea 
un acoperiş deasupra capului în lunile nesigure care vor urma. 

— Cămătarii şi proprietarii şi lingăii lor - l-a fulgerat cu 
privirea pe Trebonius - vă vor spune că o asemenea măsură va 
distruge practic economia Romei. Nu-i credeţi! Ei nu au grijă 
decât de propriile lor interese mărginite. O economie solidă se 
bazează pe siguranţă şi încredere reciprocă şi această 
propunere, oricât de radicală ar părea, e singura cale posibilă de 
a reda locuitorilor Romei speranţa în viitor şi legătura de 
încredere cu clasa proprietarilor. Voi, cetăţenii simpli ai Romei, 
aţi avut multe de îndurat din pricina prefacerilor ultimului an. Aţi 
suportat greul necazurilor. Aţi suferit destul! Toti trebuie să 
facem sacrificii - nu doar locuitorii simpli ai Romei, ci şi bogaţii 
care privesc din vârful prăjinii şi se gândesc doar cum să se 
îmbogăţească şi mai mult. Să-i facem să simtă pişcătura 
schimbărilor! 

Mulțimea vuia aprobator. Unii reluară lozinca „Trebonius, 
deschide ochii!” Spiritele păreau mai degrabă turbulente decât 
furioase. Doar dând glas unei asemenea propuneri radicale, 
indiferent cât de improbabil erau şansele ca ea să devină 
realitate, Caelius le dăduse speranţă şi îi făcu optimişti. 

Pe neaşteptate starea de spirit s-a schimbat. Vuietul s-a 
potolit. Lozincile s-au isprăvit. De la marginea mulţimii se 
auzeau strigăte  mânioase,  fluierături dezaprobatoare și 
huiduieli. M-am ridicat pe vârfuri, încercând să zăresc pe 
deasupra capetelor care-mi blocau vederea. Brusc am fost luat 
pe sus dintr-o parte; Davus mă înşfăcase de spate şi mă ridicase 
de parcă nu cântăream mai mult decât un copil. Astea sunt 
avantajele dacă ai un ginere cu forţa unui taur. 


Am zărit un cordon de paznici flancând un personaj important 
- unul dintre magistraţii şefi, după câte s-ar părea, pentru că în 
fruntea alaiului său se aflau lictorii, escorta ceremonială a 
magistraţilor superiori. Fiecare lictor purta pe umăr o legătură 
de nuiele din mesteacăn numite fascii, care serveau drept 
înveliş pentru o secure bogat ornamentală. Utilizarea lictorilor şi 
a armelor lor ceremoniale se presupune că data de pe vremea 
când Roma era guvernată de regi. În mod normal, în interiorul 
hotarelor oraşului, lictorii şi-ar fi dus fasciile fără securi, însă nu 
trăiam vremuri fireşti şi am zărit limpede sclipirea capetelor 
securilor din metal, îndelung şlefuit, deasupra legăturii de 
nuiele. 

Am surprins şi imaginea bărbatului pe care lictorii l-au 
înconjurat şi am văzut că toga lui avea o dungă lată purpurie. 
Am numărat doisprezece lictori şi am ştiut că nou-venitul nu 
putea fi altul decât consulul pereche al lui Cezar, Publius 
Servilius Isauricus. În absenţa lui Cezar, Isauricus era unicul cap 
al statului. Astfel, Cezar a ţinut seamă de tradiţia străveche de a 
alege doi consuli, unul să guverneze Roma câtă vreme celălalt 
conducea operaţiunile militare pe câmpul de luptă, chiar dacă 
toată lumea ştia că Cezar singur hotăra politica statului. 
Isauricus nu era nimic altceva decât un figurant, un păzitor 
însărcinat cu aplicarea voinţei lui Cezar în răstimpul cât acesta 
era absent. El şi Cezar fuseseră prieteni foarte vechi şi era un 
semn al încrederii absolute al acestuia în Isauricus că îl alesese 
pe cel de-al doilea ca să-i servească alături drept consul timp de 
un an. 

Mi-am amintit că-l văzusem pe Trebonius expediindu-şi unul 
dintre funcţionari cu un mesaj, înainte ca Caelius să-şi înceapă 
tirada; evident lIsauricus venise ca răspuns la semnalul de 
alarmă al lui Trebonius. Încă odată Caelius ameninţa să dea 
pinteni gloatei să se răscoale şi trebuia făcut ceva. 

Lictorii îşi croiau drum către tribunalul lui Caelius îmbrâncind 
şi înghiontind. Mulțimea agitată, răguşită ar fi putut să-i 
copleşească prin numărul mare, însă în faţa lictorilor disciplinaţi 
gloata s-a intimidat şi s-a dezorganizat. Lictorii aveau un alt 
avantaj, căci primul impuls al cetăţenilor romani, indiferent cât 
de scoşi din sărite, este să arate respect oricui purta fasciile şi 


să onoreze orice magistrat însoţit de lictori. Până şi gloata asta 
neprietenoasă era străbătută până-n măduva oaselor de un 
respect patriotic pentru autoritatea romană. 

Lictorii au ajuns la tribunal, unde Caelius îi aştepta cu mâinile 
în şolduri. Isauricus a ieşit din cordonul de bărbaţi înarmaţi şi s-a 
suit la tribunal ca să stea în faţa lui Caelius. Culoarea chipului lui 
era foarte apropiată de dunga purpurie de pe toga sa. Alături de 
Caelius - un bărbat chipeş de vreo treizeci de ani, modelat de 
discursul său până la cel mai înalt grad al aureolei carismatice - 
Isauricus arăta ca un bunic bătrân care vorbea împroşcând, fără 
speranţă scos din joc, într-o comedie de Plautus. Acest artificiu 
nefiresc al momentul era consolidat de faptul că doi actori 
stăteau în picioare pe o platformă nu cu mult diferită de o scenă 
mobilă. Nu mai aveau nevoie decât de nişte măşti groteşti şi un 
piculeţ de muzică în fundal ca să-i prefacă în actori de comedie. 

Isauricus a dat din deget spre Caelius şi i-a vorbii furios, 
menţinându-şi tonul prea slab ca să poată fi auzit de mulţime. 
Se pare că nu eram singurul care şi-i închipuia pe cei doi drept 
actori întrucât un deştept din mulţime a început să strige: 

— Vorbeşte mai tare! Nu te auzim! Înghiţi cuvintele! 

Râsetele fremătară prin mulţime şi cineva a dat drumul unei 
noi lozinci: 

— Isauricus, vorbeşte mai tare! Isauricus, vorbeşte mai tare! 

Consulul ridică pe neaşteptate privirea spre gloată, înfuriat 
să-şi audă numele scandat atât de nepoliticos. Caelius, care 
până atunci îşi păstrase sardonicul zâmbet afectat pe chip, dădu 
impresia că în aceiaşi secundă s-a pierdut cu firea. Amândoi 
începură să urle unul la altul. Orice şi-ar fi spus era înecat de 
mugetul amplificat al aclamaţiilor amestecate şi de hohotele 
mulţimii, însă era destul de uşor de imaginat. Isauricus îi zicea 
lui Caelius că, în primul rând, nu avea nici o autoritate legală să 
instaleze un tribunal şi că amestecul în îndatoririle îndeplinite de 
un magistrat camarad era aproape o trădare. Caelius recurgea 
probabil la insulte mai personale; mi-l puteam uşor închipui 
numindu-l pe Isauricus marionetă ghidată de mâinile lui Cezar. 

Orice i-ar fi spus Caelius, pe Isauricus trebuie să-l fi durut 
sufletul. Consulul, înfrânându-şi o izbucnire de furie, a ridicat 
brusc fotoliul prezidenţial al lui Caelius şi l-a ridicat deasupra 


capului. Dădea impresia că avea de gând să-l lovească pe 
Caelius cu el, şi până şi încăpăţânatul Caelius tremură un pic, 
dând înapoi şi ridicându-şi braţele ca să se apere. Isauricus a 
trântit în schimb scaunul în faţa lui şi a pus mâna pe fasciile 
celui mai apropiat lictor. A extras securea din legătura de nuiele 
şi a ridicat-o deasupra capului. 

Mulțimea a icnit într-un glas. Davus, neputând să vadă pentru 
că încă mă ţinea într-o parte, strigă: 

— Ce e tată-socrule? Ce se petrece? 

— Pe Hercule, am zis, cred că tocmai o să asistăm la o crimă! 

Razele soarelui sclipeau pe securea înălţată. Mulțimea a 
amuţit, mai puţin câteva ţipete răzlețe. Mi-a îngheţat sângele în 
vine. Gloata se răsculase zile întregi şi incendiase clădirea 
Senatului după ce Clodius fusese ucis pe Via Appia. Acum 
Caelius preluase mantia lui Clodius de apărător al asupriţilor. Ce 
or să facă dacă-l vor vedea ucis cu sânge rece de consulul 
Romei chiar în faţa ochilor lor? 

Caelius se dădea înapoi şovăind, cu gura deschisă de şoc, cu 
faţa la fel de albă ca a stolei unei vestale. 

Isauricus a coborât securea - nu în Caelius, ci în scaunul 
acestuia. Scaunul a fost nimicit cu un trosnet grozav. Isauricus a 
ridicat securea şi a coborât-o iarăşi. S-a auzit un alt trosnet şi 
aşchiile din lemn zburară în toate direcţiile. 

Pentru o fracțiune de secundă faţa lui Caelius a fost 
străbătută de o privire de uşurare. Doar cu o clipă mai înainte se 
aflase la gura Hadesului. Uşurarea a fost înlocuită la fel de iute 
de o furie neînchipuită. Dintr-o bătaie a inimii faţa i s-a 
preschimbat din albul ofilit în cel mai viu roşu. A urlat şi s-a 
năpustit asupra lui Isauricus, orb la securea pe care consulul o 
mânuia. 

Concomitent, lictorii roiră pe platformă trăgându-şi afară 
securile şi interpunându-se între cei doi magistrați. Un moment 
mai târziu, ca să-l apere pe Caelius, pe platformă au sărit 
bărbaţi din mulţime. Isauricus şi Caelius fură separați, iar 
Caelius tras de la tribună în mulţime. Susţinătorii săi voiau să-l 
protejeze, însă mi se părea că-l expuneau riscului de a fi tescuit 
în picioare. 


— Gata, Davus! am zis. Am văzut destul. Pune-mă jos! La 
ultima răzmeriţă, cât pe ce să fim prinşi în ea şi nu vreau să 
repet aceeaşi greşeală. 

Însă era prea târziu. O vâltoare de fiinţe umane se învolbura 
în jurul nostru. Bărbaţii strigau, urlau, râdeau. Feţele lor fulgerau 
înaintea mea: unele jubilând, altele furioase, o parte îngrozite. 
Mulțimea m-a învârtit până când am ametit. L-am căutat pe 
Davus însă nu l-am văzut nicăieri. Şi Hieronimus dispăruse 
împreună cu toţi palavragii bine-cunoscuţi. M-am uitat lung 
împrejur, dezorientat şi năucit, incapabil să desluşesc vreun 
reper familiar. Am văzut doar o pată de feţe bizare şi, dincolo de 
ele, un talmeş-balmeş de ziduri şi clădiri. Trupurile zdrobite mi- 
au stors şi ultima suflare, m-au luat pe sus, m-au purtat încoace 
şi-n colo contrar voinţei mele. Vedeam stele verzi în faţa 
ochilor... 

Şi apoi, din senin, în nelalocul ei în miezul haosului atât de 
hidos, am văzut chipul unei femei pe nume Casandra. In ochii 
săi nu am zărit niciun pic de panică, ba chiar contrariul - o 
seninătate adâncă, uitând de nebunia din jurul nostru. Oare ăsta 
era un semn de sminteală, să te înfăţişezi aşa de calm în 
mijlocul unei asemenea demenţe? 

Mi-am pierdut cunoştinţa. 

XXX 

Când mi-am revenit în simţiri, un alt chip se afla în faţa mea. 
O clipă am fost nedumerit pentru că el semăna aşa de mult cu 
Casandra - acelaşi păr bălai, aceiaşi ochi albaştri, aceiaşi 
nepotrivire a feţei tinere, arătoase, arsă de soare, mânjită de 
glod şi înconjurată de păr vâlvoi. 

Am tresărit şi am slobozit un strigăt. Tânărul ce se contura 
deasupra mea a tresărit şi el şi a mârâit. O siluetă care stătea în 
picioare în spatele lui a păşit la vedere. Era Casandra. 

— Nu-l speria, Rupa. A suferit un şoc. 

M-am ridicat în coate. Zăceam pe o saltea din paie ferfeniţă 
într-o încăpere minusculă cu o podea murdară. Singura lumină 
provenea de la o ferestruică îngustă dispusă la înălţime într-un 
perete şi de la uşa unde o cârpă zdrenţuită care servea drept 
perdea fusese trasă dând la iveală în partea cealaltă un hol 
umbros. Din hol răzbătea un miros combinat de varză iartă, 


urină şi de nespălat. Prin fereastră pătrundeau glasurile unui 
cuplu care se certa, plânsetul unui copil şi lătratul unui câine. 
Undeva, în depărtare, mai era şi un sunet distinct, persistent, nu 
în întregime neplăcut, de metal zăngănind şi răsunând pe metal. 

De-a lungul anilor fusesem în interiorul a suficiente clădiri de 
acest fel ca să ştiu precis în ce categorie de loc mă aflam. Era 
una dintre proprietăţile închiriate cele mai primitive din oraş, 
amplasată probabil undeva în Subura, unde cei mai obidiţi 
cetăţeni ai Romei trăiau claie peste grămadă înghesuiți în 
cămăruţe apropiate, la mila proprietarilor lipsiţi de scrupule şi a 
unora altora. 

Tânărul pe nume Rupa mi-a aruncat o căutătură feroce, apoi 
s-a ridicat de pe saltea şi a rămas în picioare. Era un flăcău 
voinic - la fel de vânjos ca Davus, ceea ce însemna că era 
suficient de musculos să mă ducă la spinare din Forum până în 
Subura. Asta trebuie să se fi petrecut, căci tunica sau carnea 
mea nu suferiseră niciun prejudiciu care să indice că fusesem 
târât. 

Casandra înaintă. 

— Bănuiesc că vrei să ştii unde te afli, zise ea. 

— Îmi închipui că în Subura. Nu departe de Strada Vaselor de 
Aramă. 

Ea a ridicat o sprânceană. 

— Am crezut că ai fost inconştient cât timp Rupa te-a cărat 
până aici. 

— Am fost. Nu-mi mai amintesc niciun lucru de când am 
leşinat în Forum. Însă cunosc mirosul unei apartament dintr-o 
casă de raport din Subura şi presupun că zdrăngănitul neîncetat 
de afară este sunetul vaselor din aramă care se izbesc unele de 
altele atârnate la vânzare. Sunetul pe care-l scot e diferit de cel 
făcut de vasele din fier, alamă sau bronz. Dat fiind unghiul 
luminii de la acea fereastră şi distanţa sunetului, aş spune că 
suntem cam la două blocuri în nordul Străzii Vaselor de Aramă. 
Din moment ce ne aflăm la parterul casei... 

— De unde ştii? 

— Deoarece pardoseala e din pământ bătătorit. Totuşi prin 
ferestruica aia se zăreşte un peticel de cer albastru, deasupra 
acoperişului clădirii galbene vecine; prin urmare, clădirea 


galbenă nu poate fi mai înaltă de două caturi. Mai repede 
scundă pentru o casă din Subura. Cred că o cunosc. Ne aflăm în 
clădirea roşie de lângă ea, unde se află în permanenţă un câine 
care latră în lanţuri la intrare? 

— Exact! Ea surâse. Şi eu socoteam că o să te trezeşti şi o să 
fii complet dezorientat, ca un... 

— Ca un bătrân care şi-a pierdut cunoştinţa doar pentru că a 
fost învârtit un piculeţ? Nu, simţurile mi-au revenit, sau cel puţin 
alea care mi-au mai rămas. 

Ea zâmbea. 

— Imi placi, mi-a zis, fără să arate nici cea mai mică urmă de 
luciditate despre cum pentru un bărbat un asemenea zâmbet şi 
aşa vorbe, venind de la o astfel de femeie tânără şi frumoasă, ar 
putea dintr-o dată să lumineze întregul univers. 

Rupa îşi încreţi fruntea şi îi făcu semn cu o mână. 

— Rupa zice că şi el te place. Zâmbetul ei fluctua. Vezi tu, 
Rupa este... 

— Mut? Da, am bănuit. Mulţi ani de zile fiul meu mai mare, 
Eco, nu a putut să vorbească - am priceput eu. De când l-am 
renegat pe Meto la Massilia, nu mai aveam un fiu mai mare şi 
unul mai mic. Eco era singurul meu fiu. lar Meto - pentru mine, 
Meto nu mai exista... 

Casandra a citit o emoție pe faţa mea. S-a încruntat. 

— Ai pierdut un copil, a zis. 

Am ridicat din sprâncene, surprins. 

Ea a înălţat din umeri. 

— Îmi pare rău. Nu ar fi trebuit să spun asta. Însă e adevărat, 
aşa-i? 

Mi-am dres vocea. 

— Da, într-un fel. Am pierdut un fiu. Sau l-am rătăcit... 

A văzut că eram prevăzător să nu spun mai multe şi am 
schimbat subiectul. 

— Îţi e foame? 

Imi era, de altfel, însă nu aveam nici o intenţie să accept 
mâncare de la cineva care în mod limpede avea aşa de puţin de 
irosit precum Casandra şi tovarăşul ei. Am clătinat din cap. 

— Ar trebui să plec. Familia mea se va întreba ce s-a ales de 
mine. M-am ridicat, simţindu-mă nesigur. 


— Eşti sigur că te simţi suficient de întremat? 

— Când un bărbat ajunge la anii mei, învaţă să se acomodeze 
cu micile dureri, întocmai cum bogatul învaţă să-şi găzduiască 
rudele nedorite. E doar o uşoară ameţeală. O nimica, aş zice eu, 
în comparaţie cu vrăjile pe care tu le rabzi. 

Şi-a plecat privirea. 

— Vorbeşti despre ziua aia în care am căzut în braţele tale. 
Nu eram sigură c-o să-ţi aminteşti. 

— Nu-ţi cade în fiecare zi în braţe o femeie tânără şi 
frumoasă. După cum nu am uitat nici data precedentă când te- 
am văzut. 

— Data precedentă? 

— Te aflai în faţa Templului Vestei. De data aceea ai făcut mai 
mult decât să leşini. 

— Adevărat? Şi-a încruntat fruntea. Presupun că da. Mi-au 
povestit mai târziu despre asta. Chiar nu-mi amintesc. 

— Ai îndurat dintotdeauna asemenea episoade? 

Privi în altă parte. 

— Mai bine n-aş vorbi despre asta. 

— lartă-mă. Nu am niciun drept să întreb. E doar pentru că... 

— Ce? 

Am ridicat din umeri. 

— Mi-ai căzut în braţe. Acum eu am căzut în braţele tale... 
mai mult sau mai puţin. E destul să facă un individ să creadă că 
zeii vor ca noi doi să ne întâlnim. 

Ea îşi arcui mirată o sprânceană. 

— E doar o glumă! Nu trebuie să învinovăţeşti un ins bătrân 
că flirtează un pic. l-am aruncat o privire lui Rupa care părea 
amuzat. În acel moment am bănuit că nu era iubitul ei. Atunci ce 
era? Un servitor, o rudă, prieten? 

Ea zâmbi. 

— Ai fost suficient de bun ca să mă prinzi în acea zi. Astăzi în 
Forum, când te-am văzut în primejdie, am vrut să-ţi înapoiez 
favoarea. 

— Bine. Atunci suntem chit. Însă nu m-am prezentat, aşa-i? 
Numele meu este Gordianus. 

Ea a aprobat din cap. 

— Mi se spune Casandra. 


— Da, ştiu. Să nu fii mirată. Nu eşti complet necunoscută în 
Forum. Oamenii înclină să remarce o persoană... cum eşti tu. 
Presupun că acesta nu e adevăratul tău nume? 

— La fel de autentic ca oricare altul. 

— Sunt obraznic. lertat să fiu. Ar trebui să plec. 

S-a depărtat de mine. O jignisem? Era stânjenită? 

Speram să mai facem încă un schimb de priviri înainte de a 
părăsi încăperea, încă o privire de la neliniştiţii ei ochi albaştri, 
însă îşi întorsese faţa. 

Rupa m-a condus în hol şi am trecut din universul luminat de 
prezenţa Casandrei în lumea verzei fierte şi a câinilor care 
hămăiau. La uşa de la intrare, unde un buldog molossian era 
priponit de pază, Rupa s-a întors pe neaşteptate, fără să-mi facă 
vreun semn, nici măcar să dea din cap. Am simţit o înţepătură 
de invidie. Se întorcea la Casandra. 

Am mers singur până acasă, simțind o uşoară ameţeală, însă 
de altă natură decât cea pe care o simţisem înainte; o senzaţie 
similară, însă curios de plăcută. Când am coborât pe Strada 
Vaselor de Aramă zăngănitul atâtor metale părea să se repete în 
încâlceala din capul meu. Un penel neaşteptat de frumuseţe 
face un bărbat să se simtă fericit şi nepăsător şi nesăbuit. 

XXX 

— N-o să-ţi mai petreci orele de trândăveală umblând hai-hui 
prin Forum. E prea periculos! 

Astfel declară Bethesda în noaptea aceea în sala de mese din 
grădină. La întoarcerea mea teafăr şi nevătămat m-a primit cu o 
privire de gheaţă şi abia dacă a rostit un cuvânt, însă furia pe 
care o manifesta nu era decât un aspect. Hieronimus m-a tras 
deoparte şi m-a informat în şoaptă că fusese înnebunită şi pe 
punctul de a izbucni în lacrimi când se întorsese cu Davus acasă 
şi fără mine. 

Faţă-n faţă cu decretul Bethesdei, am oftat, şi incapabil să o 
combat, am gustat în schimb din pocalul meu cu vin. Dacă aş fi 
argumentat că întotdeauna o să-l iau pe Davus cu mine să mă 
protejeze, ar fi subliniat că Davus dăduse greş chiar în după- 
amiaza aceea. 

Aproape dezarmat, m-am trezit curând şi în minoritate. 


— Mama are dreptate, zise Diana. Davus îşi dă toată silinţa ca 
să aibă grijă de tine, tată... l-a aruncat soţului ei o privire 
mişcătoare şi l-a mângâiat pe mână. El s-a întrerupt din 
mestecat pentru o clipă şi în ciuda aşteptărilor a roşit. Apoi ea 
şi-a întors căutătura neînduplecată asupra mea. 

— Însă nici chiar Davus nu poate fi responsabil dacă tu o să 
începi să leşini şi să dispari ameţit... 

— Nu am dispărut! Am fost dus într-un loc sigur de o pereche 
de străini prietenoşi. 

— Dar, tată, la fel de uşor ai fi putut fi luat de străini care nu 
erau aşa de prietenoși. Aştia doi ar fi putut să te jefuiască şi să 
te ucidă şi să-ţi arunce cadavrul în Tibru, iar noi n-am fi ştiut 
niciodată ce s-a ales de tine. 

— Fata mea, îţi forţezi norocul! 

Bethesda a rupt o bucăţică din lipie şi a aruncat-o peste umăr 
ca să îndepărteze orice spirit malefic (şi pesemne înfometat) 
care ar fi putut să ne asculte. 

Hieronimus îşi drese vocea şi mă salvă schimbând subiectul. 

— Am fost cam contrariat astăzi de tirada lui Marcus Caelius. 
Nu doar de ceea ce a spus - a fost destul de radical - ci de cum 
a spus-o, ispitindu-i pe Trebonius şi Senatul atât de făţiş. 

— Da, acum că Marc Antoniu a părăsit Italia ca să i se alăture 
lui Cezar, Caelius a devenit considerabil de îndrăzneţ. l-am 
aruncat Bethesdei o privire pe furiş, care părea mult mai 
interesată de lipia din mâna ei. Politica o plictisea. 

— Aproape că l-a vorbit de rău chiar şi pe Cezar, zise 
Hieronimus. 

— Nu a rostit niciodată numele lui Cezar, am subliniat. 

— Fără îndoială, a recunoscut Hieronimus, că insinuările lui au 
fost clare. Cezar a fost cândva apărătorul oamenilor obişnuiţi, 
însă acum e duşmanul lor. Cândva s-a ridicat împotriva lui 
Pompei şi aşa-zişilor „Oameni fără pereche”, însă acum arată că 
nu este decât un alt politician în slujba celor bogaţi. 

— Ceea ce înseamnă că oamenii au nevoie de un nou 
apărător, am zis eu. 

— Şi Marcus Caelius se oferă singur pentru acest rol. 

Am aprobat din cap. 


— Pentru un nou-venit în oraş, Hieronimus, eşti un fin 
judecător al vieţii politicii romane. 

— Viaţa politică de aici e diferită de cea din Massilia. Acolo nu 
ar fi fost niciodată toleraţi toţi demagogii ăştia şi răzmeriţele. 
Insă politicienii sunt la fel peste tot. Au nasul format pentru 
putere. O miros aşa cum flămândul miroase pâinea. Când văd o 
pâine nerevendicată, se grăbesc să pună mâna pe ea pentru ei. 
Asta face Caelius. Se uită în jur şi vede că o mare mulţime de 
oameni e extrem de nefericită şi face mutări ca să se proclame 
apărătorul lor. 

— Au mai făcut-o şi înainte, am demonstrat-o eu, Catilina, 
Clodius, însuşi Cezar. Însă nu văd cum poate Caelius să ducă 
ceva la bun sfârşit în afară de a şi-o face cu mâna lui - aşa cum 
au făcut-o Catilina şi Clodius. Problema lui e simplă: nu deţine o 
armată. 

— Poate că vrea să-şi adune una. 

Eram pe cale să iau o înghiţitură de vin însă m-am oprit din 
scurt. 

— Ce idee, Hieronimus! A treia armată concurând pentru a 
controla omenirea? Am clătinat din cap. Ridicol, bineînţeles. 
Caelius are puţină experienţă militară, însă nu cât să-i înfrunte 
pe Cezar ori Pompei. 

— Numai dacă cei doi nu se vor epuiza reciproc, spuse Diana. 
Cine poate spune că unul sau altul se va întoarce viu din Grecia? 
Mâine s-ar putea să ajungă vestea la Roma că Cezar şi Pompei 
sunt amândoi morţi. Atunci cine va prelua conducerea Romei? 

Am pus pocalul jos. 

— Pe Hercule! Uneori, fata mea, tu vezi ceea ce eu nu pot 
vedea, chiar dacă se află chiar în faţa ochilor mei. Ai dreptate. 
Un aventurier politic precum Caelius nu trece prin viaţă 
gândindu-se la toate variantele de eşec. Îşi concentrează 
gândurile până când percepe acea cale prin care ar putea să 
reuşească, apoi îşi îndreaptă întreaga voinţă către acea cale, 
nepăsător la toate neajunsurile. Dacă pierde, pierde totul. Însă 
dacă câştigă... 

— Câştigă omenirea, zise Hieronimus. 


În ziua care a urmat vizitelor la Terentia şi Fulvia, m-am trezit 
devreme, având grijă să n-o deranjez pe Bethesda, m-am 
ospătat cu un mic-dejun frugal, apoi i-am chemat pe Mopsus şi 
Androcles să vină să mă ajute să-mi îmbrac iarăşi cea mai bună 
togă. Stofa din lână era puţin prăfuită de la incursiunile din ziua 
precedentă. După ce a fost drapată cum se cuvine pe mine, am 
stat în picioare foarte ţeapăn în timp ce Mopsus i-a tras o 
perietură bună. 

Androcles stătea într-o parte. 

— Ţi-a scăpat o pată, a zis. 

— Ba nu! spuse Mopsus. 

— Ba da. Chiar aici, în dreptul şezutului. 

— Nu văd nimic. 

— Asta pentru că eşti orb. 

— Nu sunt! 

— Am zis orb? Am vrut să zic idiot! 

Am bătut din palme. 

— Băieți, încetaţi ciorovăiala! Mopsus, treci înapoi la treabă. 

Mopsus a început din nou să perie. 

— Ţi-a scăpat altă pată, a zis Androcles. 

— Eşti surd? Stăpânul ţi-a spus să-ţi ţii gura. Nu l-ai auzit? 

— Nu a spus aşa ceva! A zis să te întorci la treabă. 

Am luat peria din fildeş din mâna lui Mopsus şi l-am pocnit pe 
Androcles cu ea în cap. A ţipat şi şi-a dus mâna la cap să se 
frece. Mopsus s-a apucat de poale şi zbiera ca un măgar. L-am 
pocnit şi pe el. 

Satisfăcut că arătam prezentabil, le-am spus băieţilor să-l 
trezească pe Davus dacă nu se sculase încă şi să-l îmbrace. 
Între timp am cercetat-o pe Bethesda. Dormea în continuare, 
dar cu intermitențe, agitându-se şi bolborosind de parcă o 
apucase febra, l-am pus mâna pe frunte, însă era rece. Suferea 
de un disconfort fizic sau se afla în chinurile unui coşmar? M-am 
hotărât să n-o trezesc. Somnul era singura alinare a bolii care o 
chinuia. 


Davus mă aştepta în grădină, arătând mai degrabă înghesuit 
în toga lui. Am părăsit casa şi am pornit-o la drum pe trotuarul 
de pe culmea colinei Palatine. 

Era o dimineaţă frumoasă, deja călduţă, însă nu sufocantă. 
Razele aurii ale soarelui se povârniseră printr-o tisă impozantă 
de lângă casa mea. Păsările cântau şi zburau printre ramuri. Un 
pic mai departe, m-am oprit ca să cuprind cu vederea Forumul 
din vale şi colinele de dincolo de el. In dreapta am zărit valea 
goală din Subura, năpădită de case de raport urâte. Mai spre 
centru şi mai departe, în vârful colinei Pincian, am zărit razele 
soarelui scânteind pe ţiglele acoperişului grandioasei locuinţe a 
lui Pompei, acum pustie şi aşteptând întoarcerea stăpânului ei. 
In stânga, deasupra colinei Capitoliului, un vultur solitar dădea 
târcoale Templului lui Jupiter. Dincolo de Capitoliu, am surprins 
Tibrul, o panglică aurie luminată de soare, cu cheiurile de 
debarcare şi pieţele de-a lungul malurilor sale. Dintr-o singură 
privire am văzut un microcosmos al întregului univers - palate şi 
spelunci, sălaşurile prostituatelor şi ale vestalelor virgine, 
templele unde zeii erau veneraţi şi pieţele unde sclavii erau 
vânduți. 

— Ce oraş nemaipomenit! am zis tare. Davus răspunse 
aprobând din cap. La bine sau la rău, Roma era centrul lumii. În 
pofida tuturor necazurilor lumii şi a lor mele - datoriile 
zdrobitoare, ruptura de Meto, indispoziţia misterioasă a 
Bethesdei, uciderea Casandrei 

— Un asemenea peisaj într-o aşa dimineaţă încă îmi mai 
insufla sentimentul acela curios de speranţă pe care bărbaţii 
tineri îl simt când se ridică şi salută omenirea într-o dimineaţă 
însorită de vară şi totul pare posibil. 

— Unde mergi, tată-socrule? 

— Astăzi, Davus, am de gând să-i fac o vizită soţiei lui Marc 
Antoniu- şi poate şi ibovnicei lui. 

XXX 

Nu o întâlnisem pe Antonia şi o cunoşteam doar după 
renumele ei. Era verişoara primară a lui Antoniu şi cea de-a 
doua lui soţie; prima fusese Fadia, fiica unui libert cu dare de 
mână. Căsătoria - din dragoste, ziceau oamenii - scandalizase 
familia lui Antoniu; chiar dacă Fadia îi adusese o zestre 


frumuşică, îi era inferioară în ierarhia socială. Însă Fadia a murit 
tânără, iar cea de-a doua căsnicie a lui Antoniu a contribuit mult 
la refacerea reputației lui în aristocrația romană. Antonia era 
frumoasă, avută şi întocmai cu acelaşi statut social ca al lui 
Antoniu. Insă şi ea împărțea aceiaşi slăbiciune pentru adulter ca 
şi el. În timp ce Antoniu scandalizase întreaga Italie în ultimul an 
călătorind de colo-colo cu metresa lui, actriţa Cytheris, Antonia a 
avut o legătură amoroasă cu Dolabella, desfrânatul ginere al lui 
Cicero. Dacă e să ne luăm după spusele palavragiilor din Forum, 
singura legătură care îi mai ţinea la un loc în căsnicie pe Antoniu 
şi Antonia era fiica lor de şase ani. 

Am auzit din interior ţipătul ei isteric când un sclav mătăhălos 
a deschis uşa locuinţei Antoniei. O clipă mai târziu, în spatele 
sclavului, o formă goală şi mititică şi-a făcut apariţia ca fulgerul, 
urmată de o doică gârbovită şi şontâcăită incapabilă să ţină 
pasul cu atribuţiunea sa. 

— Nu vreau! Nu vreau! zbiera fetiţa, apoi ţipă iarăşi. Există 
ceva mai asurzitor pentru timpane decât urletul unei fetiţe de 
şase ani? Mi-am astupat urechile. Fetiţa o zbughi. 

Inainte ca sclavul uşier să ne ceară numele şi pentru ce 
venisem, a apărut chiar Antonia, ţinându-se după copil şi doică. 
Era devreme, aşa că nu am fost mirat s-o văd îmbrăcată doar cu 
o stolă galbenă simplă, fără bijuterii, şi cu părul nearanjat, 
atârnându-i aproape până la brâu. Cu sau fără podoabe, era o 
femeie frumoasă. M-am gândit la biata, simpla Tullia, şi m-am 
întrebat dacă bârfele despre Dolabella şi Antonia erau 
adevărate. 

S-a uitat peste uşier la Davus şi la mine, şi-a pus mâinile în 
şold şi a ridicat din sprâncene. 

— Veniţi din partea soţului meu? 

— Nu. Mă numesc... 

Şi-a mijit privirea. 

— Din partea lui Dolabella? 

— Nu. 

— Atunci ce treabă vă aduce să-mi bateţi la uşă la o oră aşa 
matinală? Nu, aşteaptă - te cunosc de undeva, nu-i aşa? A, da, 
tu eşti ăla care-a înmormântat-o pe Casandra. 

— Eu sunt. 


— Gordianus, aşa-i? Aşa-zisul „Descoperitor”? Am auzit de 
tine de la soţul meu. Ai un fiu care umblă după Cezar 
transcriindu-i poruncile. Porunci de la dictator! A slobozit un râs 
grosolan. Am tresărit pomenindu-l pe Meto. 

Înainte de a putea să-i răspund, copilul dezbrăcat se îndreptă 
în goană în direcţia opusă. Antonia se cocoşă, o captură şi se 
răsuci după ea până când sosi dădaca. După ce copilul care 
zbiera i-a fost luat, Antonia clătină din cap. 

— E la fel de încăpăţânată ca taică-său. Micul monstru i-a 
moştenit temperamentul. Şi înfăţişarea mea, nu crezi? Juno să-l 
ajute pe bărbatul care se va căsători cu ea! Mi-a văzut expresia 
zăpăcită de pe chip şi a râs. Apoi zâmbetul i-a pălit. Bănuiesc că 
ai venit să vorbim despre Casandra. Atunci intraţi. In grădină e 
un locşor drăguţ la soare şi păuni să ne amuze. 

Într-adevăr, în grădină se aflau păuni, trei bucăţi, toţi păşind 
ţanţoş cu evantaiele larg deschise. Au fost aduse scaune, 
împreună cu urcioare cu apă şi vin. Antonia nu-şi luase încă 
micul dejun; i-a spus sclavului care o servea să aducă destulă 
mâncare pentru toţi trei. Când am văzut talerul cu delicateţuri 
pe care ni l-a adus, mi s-a tăiat răsuflarea. Nu mai văzusem de 
luni de zile curmale umplute cu pastă de migdale - zăceau 
moviliţe pe talger. Se părea că penuria care-i chinuia pe 
cetăţenii obişnuiţi nu-i afecta personalul locuinţei mâinii drepte 
a lui Cezar. 

Davus înfulecă o curmală. Îşi linse buricele degetelor şi tocmai 
se mai întindea după una când l-am oprit din ochi. 

Antonia râse. 

— Lasă-l pe flăcăul ăsta vânjos să mănânce pe săturate. Am 
curmale, smochine şi măsline de nu ştiu ce să fac cu ele. Inainte 
de a pleca să i se alăture lui Cezar, soţul meu a petrecut luni de 
zile călătorind prin toată Italia - cu târfa aia a lui, ca să caşte 
toată lumea gura la ea - şi a făcut o treabă bună strângând 
provizii. Precum o veveriţă care adună ghinde pentru iarnă. 
Misiunea lui de ochii lumii era să intimideze populaţia şi să 
impună voinţa marelui Cezar, dar el chiar jecmănea pe toată 
lumea. Are inimă de prădător, ştii. E un prădător mincinos, 
beţivan şi curvar. A pocnit din degete şi a făcut semn spre 


pocalul gol. Sclavul i-a turnat o măsură de vin. Antonia l-a dus la 
buze înainte ca acesta să îi adauge o măsură egală de apă. 

— Soţul meu n-o să mai dureze mult, ştii. Zilele-i sunt 
numărate. Nu cred că lui Cezar i-a plăcut prea mult felul în care 
Antoniu a guvernat Italia în absenţa lui, etalându-se cu târfa lui, 
sângerând provinciile, îmbătându-se criţă şi dându-se în general 
în spectacol. Odată Cezar scăpat de Pompei, se va întoarce să 
conducă singur spectacolul. Intrucât nu au fost înlăturați deja, o 
să se ocupe în scurt timp ca să pună ordine în răzmeriţa pe care 
Milo şi Marcus Caelius o urzesc. N-o să aibă nevoie de un 
fanfaron beat ca să facă asta pentru el. Antoniu va fi pur şi 
simplu o ruşine pentru el. A mijit privirea. Ar fi trebuit să 
divorţez de el înainte de a părăsi Italia. Asta ar fi fost cel mai 
înţelept lucru. Dar poale că, dacă am noroc, zeii mă vor face 
văduvă în curând şi mă vor scuti de griji. Se zice că pe câmpul 
de luptă se poate întâmpla orice. 

Îşi întrerupse tirada ca să-şi scurgă pocalul, apoi continuă. 

— M-am măritat cu el doar pentru că mama mea a vrut. „Ce 
lovitură a sorții!” a zis ea. „Fadia, creatura aia îngrozitoare cu 
care s-a căsătorit, e moartă; iar acum e şansa noastră să-l 
reabilităm pe dragul tău văr, iar tu eşti cea care o să facă asta. 
Toată familia se bizuie pe tine. Întotdeauna v-aţi înţeles aşa bine 
când eraţi copii.” Ha! Mi-aduc aminte că mă trăgea de păr, iar 
eu îi dădeam şuturi la fluiere. Dacă l-aş fi lovit un pic mai sus, 
suficient de tare cât să-i sparg ouăle, le-aş fi făcut tuturor o 
favoare. Care-i problema, flăcăule vânjos? Nu-ţi plac smochinele 
murate? 

Davus, prins cu gura plină, a isprăvit de mestecat şi de 
înghiţit. 

— Prefer curmalele, răspunse el. 

— Cum doreşti. Mai aduceţi curmale! îi strigă sclavului. Şi încă 
o picătură de vin pentru mine. Plin ochi! Aşa-i mai bine. Unde 
rămăsesem? Mă privi îmbufnată. Sunteţi toţi la fel, voi, bărbaţii. 
Ticăloşi. Aş divorța de vărul meu şi m-aş căsători cu Dolabella, 
însă nici el nu e mai breaz. Mi-aş strica doar plăcerea. Zicala 
spune că „amanţii buni sunt soţi proşti”. Biata Tullia! Prostănaca 
aia îl venerează. Habar n-are; trebuie să fie oarbă şi surdă. 
Dolabella o tratează cu cel mai necruţător dispreţ. Aş zice că ea 


o merită, neghioaba mică, însă zeii n-au blestemat-o deja destul 
dându-i-l tată pe mocofanul ăla de Cicero? lar Dolabella nu e 
mai promiţător decât Antoniu pe termen lung. A făcut un terci 
desăvârşit din comanda flotei pe care Cezar i-a dat-o. Cel mai 
probabil va isprăvi precum mizerabilul de Curio, cu căpăţâna-n 
proţap - fără să-mi mai fie de folos în niciun fel dacă asta se va 
întâmpla. Ah, ei bine... dar tu nu ai venit aici ca să vorbeşti 
despre mine, nu-i aşa? 

Mi-a aruncat o privire piezişă, cu pleoapele grele de oboseală. 
Începeam s-o bănuiesc că-şi băuse prima cupă de vin chiar 
înainte de a sosi noi. O găsisem mai degrabă chipeşă mai 
devreme, iar candoarea ei înviorătoare; însă cu fiecare vorbă pe 
care o rostea şi cu fiecare sorbitură de vin devenea din ce în ce 
mai respingătoare, până când vioiciunea ei părea doar vulgară. 
Slăbiciunea pentru vin era viciul vărului ei. Poate că era o 
trăsătură de familie. 

— Am venit aici să vorbesc despre Casandra, am spus calm. 

— Ah, da, Casandra. Ei bine, pe mine nu m-a prostit niciodată. 
Nici măcar o secundă. 

Am simţit o furnicătură pe ceafă, o premoniţie a unui lucru 
neplăcut. Însă venisem să caut adevărul, la urma urmei, sau cel 
puţin versiunea Antoniei despre el. 

— Ce vrei să spui? 

— Toată nerozia aia, leşinăturile şi bolboroselile şi ochii daţi 
peste cap. Oh, era foarte convingătoare, trebuie s-o recunosc. 

— Vorbeşti despre crizele ei profetice? 

Antonia expiră nepoliticos. 

— Profeţie! Asta e ceea ce voia toată lumea să creadă. Ei 
bine, eu nu m-am lăsat dusă de nas. Oh, probabil un piculeţ, la 
început. O să recunosc că eram curioasă. Cine nu e? Toată 
lumea vorbea despre ea şi că fusese invitată în unele dintre cele 
mai bune locuinţe din Roma datorită „darului” ei. Insuşi dragul 
meu soţ a fost convins. După Cezar el a fost primul bărbat din 
Roma care ştia de moartea lui Curio; cu toate astea când s-a 
dus la Fulvia să-i ducă veştile proaste, aceasta ştia deja pentru 
că îi spusese Casandra. Recunosc că e un pic nefiresc. Dintr- 
odată arătă gânditoare de parcă-şi cumpănea raţionamentul de 
mai înainte. Apoi clătină din cap. Dar nu, femeia aia a fost mai 


cu seamă un fals. Poate că nu în întregime. Poate că a existat 
niţel adevăr în părerea că avea darul profeţiei. Aş zice că nouă 
părţi erau false şi una autentică. Ce zici de asta? 

— Nu sunt sigur. 

— Nu tiai adevărul despre ea, Descoperitorule? Tu ai 
înmormântat-o. 

— Dacă aş fi ştiut deja ceva despre Casandra, crede-mă, nu 
aş fi stat acum aici. 

Antonia o percepu ca pe o jignire şi se zbârli, apoi zâmbi. 

— Acum îmi aduc aminte de tot, de lucrurile pe care soţul 
meu mi le-a spus despre tine şi fiul tău căruia îi place să 
primească porunci. Eşti îngrozitor de impertinent, nu-i aşa? 
Soţul meu admiră asta la oamenii obişnuiţi. Oftă. E o rămăşiţă 
de pe vremea tinereţii când era căsătorită cu fiica unui libert, 
Fadia. El provine dintr-una din cele mai bune familii din Roma, 
totuşi întotdeauna i-a plăcut să se tăvălească în mocirlă. 
Presupun că-i oferă un anumit avantaj când trebuie să se facă 
îndrăgit de soldaţii pe care-i comandă. Aceştia apreciază să dea 
mâna cu un om de rând. Şi nimeni nu e mai obişnuit decât soţul 
meu când e cherchelit, proferând injurii şi trăgând vânturi şi 
dezmierdându-o pe actriţa aia, Cytheris! Ştii unde a văzut-o 
prima oară? Interpretând un spectacol de pantomimă lasciv 
după cină, într-o noapte, la casa bancherului Volumnius. Din 
acel moment, amândoi au început să se facă de râs de la un 
capăt al altuia al Italiei. A vrut chiar s-o ia împreună cu el când a 
părăsit Italia ca să i se alăture lui Cezar. |ţi imaginezi? l-am spus 
să nu fie idiot. „Cezar e încleştat într-o bătălie pe viaţă şi pe 
moarte ca să ajungă stăpânul lumii, iar tu ai de gând să apari la 
comandament târându-ţi jucăria după tine, amândoi duhnind a 
vin şi a parfum? Ştii ce o să-ţi spună Cezar? „De dragul lui 
Jupiter, Antoniu, scoate-ţi sabia odată în viaţă şi scapă de târfa 
aia!” 

Se abătuse cale lungă de la subiectul Casandrei. Mi-am dres 
vocea. 

— Ah! Dar tu ai venit aici să vorbim despre cealaltă actriţă, 
nu-i aşa? 

— Actriţă? 


— Casandra, vreau să zic. Aş numi-o mai repede aşa decât 
profetă. Dacă stăm să ne gândim, poate că era actriţă. Aidoma 
lui Cytheris, vreau să spun. O profesionistă versată. Asta ar 
explica... 

— Ce să explice? 

Mă privi posacă. 

— Bine, o să-ţi povestesc totul. La dracu, unde-i sclavul ăla? 
A, aici erai! Te văd pitit după stâlp. Vino încoace şi mai toarnă- 
mi vin. Vezi să nu te ciugulească păunii. Şi mai adu nişte 
curmale umplute pentru flăcăul ăsta. Mă distrează să-l privesc 
mâncând. A mai turnat un pocal plin cu vin pe gât. Uite-aşa, e 
mai bine. Să ne întoarcem la Casandra. Casandra prefăcuta! 
Casandra actriţa? Poate. Am tot auzit atât de multe despre ea 
că în cele din urmă într-o zi m-am dus s-o caut... 

— Când a fost asta? 

A ridicat din umeri. 

— La sfârşitul lunii Martius, nu cu mult după ce Antoniu 
părăsise Italia. Încă nu primisem nici o veste despre traversare, 
fie că o făcuse în siguranţă sau nu. Asta a fost scuza mea s-o 
caut, cu acea întrebare specială în minte. Oricum, am găsit-o 
lângă târgul de lângă fluviu, aşezată pe chei cu picioarele 
bpălăbănindu-se la margine, bolborosind de una singură. 
Frumuşică, bănuiesc, la modul general, însă îngrozitor de 
murdară. 

Antonia a strâmbat din nas. În mod normal nu suport să mă 
aflu în preajma unor oameni de teapa asta, însă mi-am impus să 
fac o excepţie în cazul ei. Am trimis un sclav să-i ceară să urce 
la mine în lectică, însă sclavul s-a întors şi mi-a spus că 
Casandra nu răspunde. „E într-un fel de transă”, mi-a zis sclavul 
ăla netot. Aşa că realmente m-am dat jos din lectică şi m-am 
dus eu la ea. „în picioare”, i-am zis. „Tu vii cu mine. O să te spăl 
şi-o să-ţi dau de mâncare şi apoi o să vedem de ce eşti în stare.” 
Casandra s-a uitat la mine şi nu a scos niciun cuvânt. Eram pe 
cale să-i vorbesc mai aspru, dar ea s-a ridicat uşurel în picioare 
şi s-a ţinut după mine până la lectică. Nu a rostit nici o vorbă 
până acasă; a stat şi se holba ca o proastă la mine sporovăind 
neîncetat. 

— Îmi imaginez, am mormăit în barbă. 


— Aşa cum ţi-am spus, am căutat-o special ca să întreb 
despre Antonia şi dacă va traversa sau nu marea cu succes. M- 
am gândit că o voi pune la încercare, vezi tu. Când mesagerul ar 
fi sosit cu veşti, aş fi văzut dacă avusese dreptate sau se 
înşelase. Însă era mult mai alunecoasă decât m-am aşteptat. 

— Cum aşa? 

Chipul Antoniei s-a înnegurat. 

— Când am sosit aici acasă, i-am oferit mâncare. Nu a luat 
nimic. Asta m-a surprins; auzisem că era cerşetoare. 
Cerşetorilor nu le e mereu foame? Mâncarea mea nu era 
suficient de bună pentru ea? l-am oferit haine curate. M-a 
ignorat. l-am dat bani. Nu i-a luat. Începusem să cred că e de-a 
dreptul nebună. Am întrebat-o ce dorea. M-a privit şi a zis: 
„Nimic. Tu eşti cea care m-a adus aici. Tu eşti aia care vrei 
ceva.” 

— Era cât pe ce s-o lovesc, căţea impertinentă! însă mă 
hotărâsem s-o pun la încercare. 

„— Se spune că eşti clarvăzătoare”, i-am zis, „aşa că de ce 
să-ţi mai vorbesc? Nu poţi să-mi spui ce vreau de la tine pur şi 
simplu folosindu-te de darul tău?” 

Ea mi-a răspuns: 

„— Nu merge aşa.” 

„— Atunci cum?” am întrebat-o. 

— Mi-a explicat că descoperise în timp o metodă de a-şi 
induce crizele privind ţintă o flacără. Aşa că i-am adus o lampă. 
S-a aşezat pe-o parte; eu m-am aşezat pe cealaltă. Şi atunci şi-a 
pus în scenă spectacolul. 

— Spectacolul? 

— Cum altfel să-l numesc? S-a balansat brusc înainte, dând 
lampa la o parte şi mi-a înşfăcat antebraţul cu ambele mâini. 

„— Cum îndrăzneşti să mă atingi?” am zis. Însă nu mi-a dat 
drumul. Mă strângea şi mai tare, până când am tipat. Câţiva 
sclavi au venit în fugă; însă când au sosit, au păstrat distanţa. 
Vezi tu, le era teamă de ea - le era mai frică de ea decât de 
mine! N-aş putea să-i învinovăţesc. Avea spatele arcuit şi capul 
dat spre spate. Ochii erau larg deschişi, dar nu li se zăreau 
decât albul. Dârdâia şi tremura şi îşi bâţâia capul înainte şi- 


napoi să-i trosnească gâtul nu alta, însă nu a slăbit strânsoarea 
braţului nici o secundă. 

— A vorbit? 

— O, da. O vreme a bolborosit aiureli... 

— Ce fel de aiureli? 

Antonia îşi înălţă sprâncenele. 

— De ce arzi de nerăbdare să ştii, Descoperitorule? Şi cum se 
face că nu ştii deja? Tu ai înmormântat-o. Nu erai înhăitat cu ea? 

— Înhăitat cu ea? Ce vrei să spui? 

— Cu siguranţă ştii mai multe despre ea decât mine. De ce 
crezi că ţi-am dat voie să intri în casa mea? Pentru că am crezut 
că tu poţi să-mi spui ce ştia Casandra cu adevărat. Dădea 
spectacolele alea doar din simplul motiv de a ni se băga pe sub 
piele, ca să primească un pic de mâncare când îi era foame, 
poate câţiva bănuţi sau nişte vechituri de îmbrăcat? Credea că 
s-ar putea să-şi găsească un patron permanent, cineva care s-o 
păstreze la nesfârşit, atâta vreme cât ea continua să-şi 
rostească năzbâtiile absurde? Ori e vorba de ceva mai sinistru 
decât asta? Se furişa deliberat dintr-o locuinţă în alta, căutând 
lucruri pe care să le fure? Tu ai supravegheat întotdeauna 
chestii de genul ăsta; ştiam că e mai bine să n-o las nici o clipă 
singură! Sau poate căuta informaţii pe care să le folosească în 
avantajul ei. Îmi imaginez victimele-i mai credule - soţia lui 
Cicero îmi vine imediat în minte - deschizându-se în faţa ei şi 
risipindu-și tot felul de taine stânjenitoare, taine care ar putea fi 
folosite împotriva altora. Asta era? Casandra era o şantajistă? 

M-am gândit la asta. 

— Nu ştiu. A încercat să te şantajeze? 

— Nu. Însă nu am fost aşa necugetată să-i spun ceva ce nu 
voiam să ştie. 

— Cu eşti aşa de sigură că doar dădea o reprezentaţie? 

Antonia oftă. 

— Chiar nu ştii? Atunci presupun că o să-ţi spun. După ce 
isprăvea de „proorocit” - după ce am aruncat-o afară - m-am 
decis să o urmăresc. Am un flăcău care-i tare bun la asta. Nu mă 
aşteptam să descopere ceva folositor. M-am gândit că pur şi 
simplu o să se întoarcă pe cheiul unde o găsisem sau în vreo 
cocioabă din Subura, sau de unde-o fi venind asemenea 


creaturi. Însă s-a îndreptat spre cartierul din partea opusă lui 
Circus Maximus. Cunoşti drojdia care sălăşluieşte pe-acolo 

— Actori, mimi, alergători la cursele de care, acrobaţi. Când 
Casandra a ajuns la destinaţie, pe loc omul meu a recunoscut 
locul. De câte ori nu-mi urmărise soţul chiar la aceeaşi casă? 

— Casandra s-a dus de la tine de acasă direct... la locuinţa lui 
Cytheris? 

— Întocmai. Mi s-a povestit că e un locşor destul de plăcut. 
Fostul ei stăpân, Volumnius, a cumpărat-o pentru ea când a 
făcut-o liberă - un fel de dar de despărţire pentru multele 
servicii acordate, nu am nici o îndoială. Ştii de ce i-a redat 
libertatea? La cererea lui Antoniu - un fel de gest de bunăvoință 
prin care Volumnius spera să se gudure pe lângă locotenentul 
şef al lui Cezar. Ca să salveze aparențele, Volumnius a răspândit 
zvonul că el era sătul de târfuliţă şi nu-l deranja să i-o paseze lui 
Antoniu. Însă eu ştiu că fusese bătut la cap. Ei bine, dacă nu era 
pregătit să-i dea drumul, a fost un bleg că a etalat-o la zaiafetul 
unde a întâlnit-o. Clevetitorii spun că Cytheris a învăţat toate 
căile prin care să mulţumească un bărbat - lucruri pe care o 
femeie respectabilă nu s-ar gândi să le facă - în Alexandria, de 
unde vine ea. Acolo primul ei stăpân, cel dinaintea lui 
Volumnius, a învăţat-o să fie actriţă. A, o numesc actriţă, însă 
bineînţeles că femeilor nu li se permite să interpreteze în piese 
legale, doar în spectacole de pantomimă şi abia dacă poţi să 
numeşti asta actorie, nu-i aşa? Doar multă bufonerie, dansuri pe 
jumătate goale şi declamarea unor poezii obscene. Genul de 
aiureli vulgare pe care Antoniu le adoră! 

— Spuneai că Casandra s-a dus la casa lui Cytheris... 

— Exact! Asta ce coincidenţă ar mai putea fi? Imediat după ce 
s-a întâlnit cu soţia lui Antoniu, Casandra îi face o vizită 
ibovnicei acestuia. Sau aş putea zice „îi dă raportul” ibovnicei lui 
Antoniu. 

— Poate că voia să vadă pe altcineva din locuinţa lui Cytheris. 

— Nu. Omul meu a reuşit să se caţere pe acoperişul casei 
vecine de unde putea să vadă în grădina lui Cytheris. Mai făcuse 
asta şi mai înainte, spionându-l pe Antoniu pentru mine. A 
văzut-o pe Cytheris salutând-o pe Casandra de parcă erau 


prietene vechi. Apoi s-au aşezat şi au băut vin împreună 
discutând vreme îndelungată. 

— Despre ce? 

— Omul meu nu a putut să audă. Erau prea departe şi-şi 
ţineau glasurile coborâte. Însă din vreme în vreme le auzea 
râzând - de mine, n-am nici o îndoială! Păi, alungasem căţeaua 
fără să-i plătesc vreun sesterț şi nu i-am spus nimic care ar fi 
putut să mă pună într-o situaţie jenantă, aşa că mă tem că am 
stricat urzelile pe care cele două le clociseră împotriva mea. 

— Crezi că Casandra era cumva părtaşă cu Cytheris? 

— Bineînţeles! Nu vezi? Amândouă sunt actriţe! Aşa s-au 
cunoscut probabil. E posibil să se fi cunoscut în timp ce dădeau 
vreo reprezentaţie împreună în vreun spectacol de pantomimă 
jalnic, undeva pe traseul dintre aici şi Alexandria. Vulpiţe mici şi 
ambiţioase! Cytheris a reuşit să se instaleze frumos, mulţumită 
lui Volumnius şi soţului meu. Între timp Casandra s-a făcut 
invitată în locuinţele fără pereche din Roma executând un 
spectacol de pantomimă propriu, pretinzând că prorocea în timp 
ce cădea sub o vrajă a zeilor, în tot acest răstimp punând în 
aplicaţie cine ştie ce intrigă. Oricine ar fi omorât-o le-a făcut o 
favoare grozavă locuitorilor decenţi ai Romei. De asta am asistat 
la funeraliile ei - s-o văd arzând! Numai de ar face cineva 
acelaşi lucru cu blestemata aia de Cytheris ca să am satisfacția 
de a privi flăcările devorându-i leşul! 

Într-un acces de furie, a azvârlit pocalul în partea cealaltă a 
grădinii. Un păun speriat ţipă şi o zbughi. A 

— Înţeleg de ce o dispreţuieşti pe Cytheris, am zis. Însă 
Casandra ce ţi-a făcut de o urăşti în halul ăsta? Ce ţi-a 
proorocit? 

Antonia mă privea fioroasă. 

— Pentru ultima oară: nu a fost o proorocire; ci un spectacol. 
Dar dacă vrei să ştii - foarte bine, o să-ţi povestesc. O perioadă 
şi-a rotit ochii, s-a smucit şi a mormăit o mulţime de sunete 
ininteligibile. Apoi, treptat, am desluşit cuvinte. Oh, Casandra 
era foarte bună! Te făcea s-o asculţi încordată ca s-o auzi, 
convingându-te cu atât mai sigur că profetiza. A zis... 


Antonia privi ţintă în gol şi ezită aşa de îndelung că am crezut 
că se hotărâse să nu-mi povestească. Până la urmă şi-a dres 
vocea şi a continuat. 

— A zis că a văzut un leu şi o leoaică şi puiul lor sălăşluind 
într-o peşteră. Se dezlănţuise o furtună îngrozitoare, însă în 
peşteră era călduţ, uscat şi erau protejaţi. Până la urmă, în 
ciuda furtunii, leul a plecat să caute hrană. A găsit o gazelă, o 
creatură aşa frumoasă şi graţioasă că, în loc să o atace, s-a 
împerecheat cu ea. Ca să i-o plătească cu vârf şi îndesat, 
leoaica a invitat un alt leu în peştera ei şi s-a împerecheat cu el. 
Însă leul acela avea deja parteneră şi a părăsit-o în curând. Şi 
primul ei partener era aşa fericit zburdând pe dealuri cu gazela 
lui că nu s-a mai întors niciodată. Aşa că în final, leoaica a rămas 
singură... pe veci. Cu excepţia puiului ei, fireşte... 

În acea clipă fetiţa care ţipa a reapărut, îmbrăcată acum într-o 
tunică, însă în aceiaşi dispoziţie proastă. Traversă în fugă 
grădina până la mămica ei, slobozi un țipăt pătrunzător şi îşi 
aruncă mâinile în jurul taliei Antoniei. Antonia s-a încordat din 
toţi muşchii. O privire amestecată cu o aşa furie şi disperare i-a 
străbătut chipul, că pentru o secundă m-am temut că o să 
lovească copilul. A tras în schimb aer adânc în piept şi a cuprins- 
o cu braţele pe fetiţă, strângând-o aşa de strâns, încât copila se 
zbătu să se elibereze şi până la urmă reuşi, luând-o înapoi la 
goană pe unde venise, împrăştiind păunii în urma ei şi ţâşni pe 
lângă doica coşcovită din prag. 

Antonia privea lung după copilă. Chipul i se înăspri. 

— Din moment ce inventase toate astea, de ce îmi spunea 
lucruri care să-mi confirme cele mai rele temeri? De ce nu 
născocea minciuni ca să-mi facă plăcere? Pentru o viziune 
fericită a viitorului, s-ar putea să-i fi dat câţiva bănuţi şi să o 
trimit de unde a venit uitând totul despre ea. Nu, ea a regizat 
spectacolul ăla neînsemnat deliberat ca să mă chinuie şi după 
aceea a alergat la prietena ei, Cytheris, şi amândouă au râs 
copios pe socoteala mea. Mă bucur că e moartă! Dacă nu ar fi 
făcut-o altcineva, aş fi omorât-o eu! 


IX 


A patra oară când am văzut-o pe Casandra a fost în ziua în 
care Marcus Caelius şi-a făcut cea mai cutezătoare - şi ultima - 
apariţie în Forum. 

Obedient dorințelor Bethesdei - şi suspicios faţă de violenţa 
care răbufnise - am evitat să merg la Forum aproape o lună 
după răzmeriţa care a izbucnit după ce consulul Isauricus a rupt 
fotoliul prezidenţial al lui Caelius. Mi-am petrecut departe luna 
lui Aprilis, în grădina mea, îngrijorându-mă de datoriile 
permanent crescânde pe care i le datoram lui Volumnius 
bancherul, incapabil să găsesc o cale de a continua să-mi 
hrănesc familia fără să mă înglodez şi mai rău în datorii. 

Toată viaţa mea am evitat să ajung datornic. Reuşisem chiar 
să acumulez câteva economii, pe care le-am depozitat pentru 
siguranţă la Volumnius. Era un bancher cu o reputaţie 
excelentă, în care toţi aveau încredere, de la Cicero la Cezar. 
Insă o dată cu războiul veniseră şi lipsurile, iar odată cu ele 
preţurile fantastice, chiar şi pentru cele mai elementare materii 
prime ale vieţii. Mi-am văzut economiile de o viaţă devorate de 
măcelari şi brutari în câteva luni. Volumnius - sau mai degrabă 
agenţii lui, căci niciodată nu am avut de-a face direct cu el - a 
văzut că depozitele mele se micşorau până nu a mai rămas 
nimic din ele şi s-a oferit să-mi extindă creditul. Ce aş fi putut 
face decât să accept? Am căzut în capcană şi am învăţat ceea 
ce ştie orice datornic; o datorie e ca un copil mic, pentru că la 
început e mic, dar creşte iute şi cu cât devine mai mare, cu atât 
plânge mai tare să i se dea de mâncare. 

Stând aşa şi meditând în grădina mea, am recunoscut fără 
nici o tragere de inimă faţă de propria-mi persoană că-mi era 
dor de trâncăneala palavragiilor din Forum. Or fi fost ei nişte 
pedanţi bătrâni şi netoţi, însă cel puţin văicărelile lor îmi făceau 
mintea să zboare de la problemele mele; iar, când şi când, unul 
dintre ei chiar spunea câte ceva inteligent. Imi era dor să citesc 
Documentele zilnice afişate în Forum, cu cele mai noi veşti 
despre mişcările lui Cezar, chiar dacă ştiam că în asemenea 


notite nimic nu putea fi complet luat pe încredere, din moment 
ce erau dictate de consulul Isauricus. Fără îndoială, Davus şi 
Hieronimus încă mai făceau incursiuni la Forum şi de fiecare 
dată se întorceau cu ultimele cleveteli, însă întotdeauna era 
ceva răsuflat şi inconsistent în informaţiile de mâna a treia. 
Eram cetăţean roman, iar viaţa publică a Forumului făcea parte 
din structura intimă a existenţei mele. 

Într-o după-amiază nu am mai suportat să trândăvesc şi să fiu 
izolat. Bethesda, Diana şi Davus plecaseră la piaţă să 
cheltuiască ultimul împrumut de la Volumnius. Hieronimus se 
afla în cabinetul meu citind minuţios un volum foarte vechi din 
Războiul punic al lui Naevius pe care Cicero mi-l oferise în dar cu 
mulţi ani în urmă; era cel mai valoros pergament pe care-l 
deţineam şi până acum rezistasem să nu-l vând, din moment ce 
nu puteam spera să primesc nici o sumă care să se apropie de 
adevărata lui valoare. Plictisit şi neliniştit, dintr-o toană am făcut 
ceva ce nu mai făcusem de foarte multă vreme. Am părăsit 
locuinţa neînsoţit, fără ca măcar să-l iau pe Mopsus ori pe 
Androcles cu mine. 

Mai târziu am cercetat motivul pentru care am părăsit casa de 
unul singur în ziua aceea. Oare nu ştiam, într-un ungher al minţii 
mele, unde mă vor călăuzi exact picioarele când am ieşit? M-am 
hotărât să ocolesc Forumul, aşa că am traversat colina Palatină 
şi am coborât pe partea de răsărit, hoinărind prin băile seniene, 
văzându-mi de drum prin străzile din ce în ce mai strâmte când 
am intrat în cartierul Subura. 

Dacă cineva m-ar fi întrebat unde mă îndreptam, nu aş fi 
putut spune. leşisem pur şi simplu la o plimbare, savurând 
timpul frumos, încercând o vreme să uit de necazuri. Totuşi 
fiecare pas mă ducea mai aproape. Lătratul buldogului 
molossian legat lângă uşa de la intrare m-a trezit la realitate. M- 
am oprit şi priveam ţintă, tâmp, bestia, apoi m-am uitat la 
faţada spoită în roşu a casei de raport sărăcăcioase unde locuia 
Casandra. 

Am păşit către intrare. Câinele s-a oprit din lătrat. Mă 
recunoscuse animalul? Îşi amintea că vizitase clădirea cu o lună 
în urmă, când am fost cărat înăuntru, inconştient, de Rupa şi 
apoi un pic mai târziu escortat de el spre ieşire? Câinele nu a 


opus nici o rezistenţă când am păşit prin cadrul uşii. M-a privit şi 
a dat din coadă. 

Fără întârziere am fost învăluit de un melanj familiar de izuri - 
varză fiartă, urină, oameni nespălaţi. Memoria mea era mai 
slabă decât a buldogului; nu eram sigur care intrare dădea în 
camera Casandrei. Fiecare intrare era acoperită de o perdea 
zdrenţuită ca să asigure niscaiva intimitate. Una dintre perdele, 
de un albastru şters, mi se părea vag familiară. Am stat în 
picioare înaintea ei o clipă mai mult, ascultând, însă nu am auzit 
nimic înăuntru. Aş fi putut s-o strig, însă ştiam cumva că 
încăperea era goală. Am ridicat perdeaua şi am păşit în interior. 

Era aşa cum îmi aminteam. Podeaua era lipită cu pământ. O 
ferestruică înaltă, îngustă, îţi îngăduia o privelişte a clădirii 
galbene de alături şi a unei fărâme de cer; din vecini venea 
sunetul de metal zăngănind de pe Strada Vaselor din Aramă. 
Singurul mobilier era un scaun pliant grosolan lucrat şi o saltea 
din paie ferfeniţită acoperită cu perne în aceeaşi măsură de 
ponosite. Pe saltea erau împachetate frumos câteva învelitori 
subţiri. Alături de învelitori se afla un obiect ciudat: o zăbală 
scurtă confecţionată din piele. Am ridicat-o. Înfipţi la suprafaţă 
am văzut imprimaţi nişte dinţi de om. Dacă i-aş fi dat un nume, 
aş fi numit obiectul căluş. L-am pus înapoi unde l-am găsit. 

Zidurile erau goale. Nu exista nici o cutiuţă sau trăistuţă în 
care să păstrezi monezile ori flecuşteţele. Nu exista nici măcar 
un opaiţ care să lumineze încăperea pe timpul nopţii. Casandra 
nu avea de ce să se teamă să-şi abandoneze locuinţa 
nesupravegheată. Nu era nimic de furat aici. 

Am auzit un zgomot şi m-am întors să o văd stând în pragul 
intrării. Mă privea fix şi a lăsat perdeaua să-i cadă în urmă. 

Părul ei era oarecum jilav. Avea obrajii roşii de la frecat. Mi- 
am dat seama că probabil abia se întorsese dintr-o vizită la băile 
publice. La Roma, până şi cerşetorii se puteau bucura de luxul 
unei băi fierbinţi pentru preţul câtorva bănuţi. 

Pe chip nu i se citea surpriza. Arăta aproape de parcă mă 
aştepta. Poate că, m-am gândit, poate că într-adevăr posedă un 
fel de clarviziune. 

— Cotrobăiai? zise ea. Nu prea sunt multe de văzut. Dacă 
vrei, pot să leg perdeaua ca să mai pătrundă ceva lumină. 


— Nu, nu-i nevoie. M-am îndepărtat de saltea în centrul 
camerei. lartă-mă. Nu voiam să-mi bag nasul. Puterea 
obişnuinţei, bănuiesc. 

— Te-a trimis cineva aici? Vocea ei nu era furioasă, ci doar 
curioasă. 

— Nu. 

— Atunci de ce ai venit? 

Nu ştiu, eram cât pe ce să spun, însă ar fi fost o minciună. 

— Am venit să te văd. 

Aprobă uşurel din cap. 

— In cazul acesta, o să las perdeaua să acopere intrarea. Asta 
o să ne ofere puţină intimitate. Majoritatea chiriaşilor sunt 
plecaţi din clădire la ora asta, căutând prin gunoaie ceva de 
mâncare. Şi-a încrucişat braţele. Eşti sigur că nu mă spionai? Nu 
pentru asta te plătesc oamenii? Nu de asta îţi spun 
Descoperitorul? 

— Nu-mi amintesc să-ţi fi spus asta. 

— Nu? Atunci trebuie să-mi fi spus altcineva. 

— Cine? 

A ridicat din umeri. 

— Ce mi-ai spus noaptea trecută? „Nu eşti complet 
necunoscută în Forum.” Nici tu nu eşti, Gordianus. Oamenii te 
cunosc din vedere. ți cunosc renumele. Poate că am fost 
curioasă după ce ai fost aici, în camera mea. Poate că am pus 
câteva întrebări pe ici pe colo. Cunosc numai câteva lucruri 
despre tine, Gordianus Descoperitorul. Cred că tu şi cu mine 
semănăm foarte mult. 

Am râs. 

— Oare? 

Holbându-mă în ochii ei albaştri, puternic conştient de 
tinereţea şi frumuseţea ei, cu greu mi-aş fi putut imagina pe 
cineva cu care aş fi avut ceva atât de puţin în comun. 

— Da. Tu cauţi adevărul; adevărul caută să fie găsit în mine. 
Până la urmă îl găsim amândoi, doar pe căi diferite. Amândoi 
avem un dar special. Darul ăsta nu l-am ales noi, el ne-a ales. 
Este al nostru fie că-l vrem sau nu şi trebuie să facem cu el ceea 
ce putem. Un dar poate fi şi un blestem. 


— Nu sunt sigur că înţeleg. Oamenii vorbesc că tu ai darul 
profeţiei, dar al meu care e? 

Zâmbi. 

— Ceva de departe mai valoros, aş crede eu. Mi s-a povestit 
că oamenii se simt obligaţi să ţi se destăinuiască, să-ţi spună 
secrete, chiar şi când nu ar trebui. Ceva din tine scoate adevărul 
din ei. Aş zice că într-adevăr trebuie să fie un dar foarte 
puternic. Nu el ţi-a asigurat tot ceea ce ai câştigat în viaţă? 
Averea, familia, respectul celor influenţi? 

— Averea mea, atât cât era, a fost înghițită de un anume 
bancher lacom. Familia mi-e dezbinată. Cât despre respectul 
celor influenţi, nu sunt sigur dacă are vreo valoare. Dacă tu poţi 
să-mi arăţi o cale să-l mănânc, îl voi prepara la cină şi te voi 
invita ca tu să serveşti prima porţie. 

— Eşti plin de amărăciune, Gordianus. 

— Nu. Doar epuizat. 

— Poate că ai nevoie să te odihneşti. 

S-a apropiat. Trupul ei proaspăt spălat mirosea întrucâtva a 
parfumul de iasomie folosit să înmiresmeze apa rece din băile 
femeilor. Uneori Bethesda se întorcea acasă de la băi purtând 
acelaşi parfum. Casandra m-a mângâiat pe mână. 

— Unde este Rupa? Mi-am coborât vocea, căci ea trăsese 
foarte aproape. 

Mi-a răspuns în şoaptă. 

— Plecat să scormone prin gunoaie, ca toţi ceilalţi. Nu-l aştept 
să se întoarcă repede. 

Dintr-o dată prin minte mi-au trecut mii de gânduri. M-am 
gândit la nerozia bărbaţilor, în special a celor de vârsta mea, 
când sunt puşi în faţa unei femei tinere şi frumoase. Am luat în 
calcul implicaţiile de a profita de o femeie care e subiect al 
crizelor de nebunie. Am privit ţintă în ochii Casandrei căutând 
acolo vreun semn de demenţă, însă am văzut doar o flacără 
care mă atrăgea ca pe-o molie. 

Mi-am aşezat palmele pe umerii ei. Mi-am înclinat faţa spre a 
ei. Mi-am atins buzele de ale ei şi braţul mi-a alunecat în jurul ei. 
Am apăsat trupul zvelt şi călduţ de al meu. Am simţit o stare de 
beţie, o senzaţie înfiorătoare că sunt viu, pe care n-o mai 
simţisem de mulţi ani. 


Brusc, s-a desprins din sărut şi mi-a alunecat din braţe. M-am 
chircit şi faţa mi-a luat foc. Calculasem greşit momentul, până la 
urma urmei. Mă făcusem singur de râs - ori ea îşi bătuse joc de 
mine? 

Apoi, tresărind, mi-am dat seama că Rupa intrase în cameră. 

Nu văzuse sărutul. Casandra, cu urechile ei obişnuite cu 
sunetul paşilor lui pe coridor, îl auzise sosind şi se trăsese 
departe de mine cu o clipă mai înainte ca acesta să păşească 
prin perdea. Totuşi, era agitat de ceva şi făcea semne frenetic 
din mâini. Aşa cum eu putusem să interpretez semnele pe care 
Eco le folosise pe vremea când era mut, aşa şi Casandra 
înţelegea ce încerca Rupa să-i comunice. 

— Se întâmplă ceva în Forum, zise ea. 

— Nu se întâmplă mereu? am întrebat eu. 

— Nu, de data asta e diferit. Ceva important. Ceva major. 
Cred că are de-a face cu magistratul care agită apele. 

— Marcus Caelius? M-am uitat la Rupa care a răspuns dând 
exagerat din cap. Apoi a făcut cu mâna semnul universal al unui 
tăiş de-a lungul beregatei. 

— Caelius e mort? am întrebat, alarmat. 

Rupa a fluturat din mână. 

— Nu încă, a interpretat Casandra, dar probabil că foarte 
curând. 

Rupa a apucat-o de mână şi a condus-o afară. Chiar atunci, 
zăpăcit cum eram de întorsătura neaşteptată a evenimentelor, 
mă întrebam de ce o cerşetoare umilă precum Casandra e aşa 
de interesată de soarta unui politician cum era Caelius. In 
ambele ocazii anterioare când Calius provocase haos în Forum, 
ea se aflase acolo. Asta se datora unei simple coincidenţe? 

N-am avut timp să mă minunez, căci i-am ajuns gonind din 
urmă pe Rupa şi Casandra care se îndreptau spre Forum. 

Cu cât ne apropiam de Forum, cu atât mai aglomerate se 
făceau străzile. Aşa cum promisese Rupa, ceva foarte însemnat 
avea loc, stârnind entuziasmul şi atrăgând oamenii din tot 
oraşul. La Roma veştile se răspândeau mai repede ca focul, din 
acoperiş în acoperiş şi de la fereastră la fereastră. Oamenii 
ieşeau în goană din clădiri şi de pe străzile lăturalnice ca să se 
alăture îmbulzelii, ca pârâiaşele ce se vărsau într-un râu. 


Când au golit şi Forumul, străzile deveniseră complet înţesate. 
Oamenii continuau să alerge în urma noastră, făcând imposibilă 
înaintarea sau retragerea. Am simţit o împunsătură de spaimă. 
Dacă oriunde în mulţime izbucnea furia, oamenii s-ar fi panicat 
şi ar fi luat-o la goană. Mi-am blestemat nenorocul. O lună de 
zile mă ţinusem departe de Forum, temându-mă tocmai de o 
asemenea situaţie neplăcută. Chiar în ziua când alesesem să 
ies, m-am trezit la propriu în miezul ei. 

Însă alături de frică, am simţit un alt fel de fior, mult mai 
plăcut. În parte venea de la senzaţia simplă de emoție de a mă 
afla în mulţime, însă în mare din apropierea de Casandra. M-am 
pomenit îngrămădit foarte aproape de ea, simţindu-i dogoarea 
trupului, mirosindu-i parfumul de iasomie pe piele. S-a întors să 
mă privească şi în ochii ei am văzut ca-ntr-o oglindă aceiaşi frică 
şi emoție pe care le simţeam şi eu. 

M-am uitat în jur şi am zărit o alee îngustă care ducea într-o 
parte. Câţiva oameni ieşeau de pe alee, încercând să se alăture 
mulţimii, însă nimeni nu intra pe ea. Latura de nord a Forumului 
e un labirint de străduţe şerpuitoare care coteşte imprevizibil 
sau duce către fundături. Mi-am încreţit fruntea şi am încercat 
să-mi amintesc unde anume ducea aleea aceea. 

— Vino! i-am zis. Urmaţi-mă! 

Rupa rămăsese pe loc, încruntându-se, însă Casandra l-a luat 
de mână şi-l trăgea după ea. Mi-am făcut drum cu greutate prin 
învălmăşeala de oameni, înghiontit şi călcat pe picioare, până 
când într-un sfârşit am ajuns la alee şi am scăpat de 
aglomeraţie. 

— Nu te simţi bine, Gordianus? mă întrebă Casandra. 

Am râs. 

— De asta crezi că am vrut să scap de îmbulzeală? Nu leşin 
de fiecare dată când mă aflu în mulţime. Deşi ar merita, mi-am 
zis în gând, dacă de fiecare dată când m-aş trezi ţi-aş vedea 
chipul deasupra-mi. 

l-am condus pe aleea care cotea şi se răsucea ca un şarpe 
aşa încât era imposibil să vezi prea departe înainte, mai ales că 
zidurile de pe fiecare parte se îngustau până când se putea să 
întind mâna şi să le ating pe amândouă în acelaşi timp. Aleea se 
ramifica şi a trebuit să mă opresc ca să-mi aduc aminte în ce 


parte s-o iau. Rupa devenise din ce în ce mai sceptic, clătinând 
din cap şi făcându-i semne Casandrei că ar trebui să se întoarcă. 
Vedeam că ea şovăia, nemaifiind sigură dacă să aibă încredere 
în mine au ba. 

Aleea s-a înfundat. Zidurile de pe fiecare latură erau din 
cărămidă solidă. În zidul care ne stătea în faţă, o uşă îngustă 
fusese sculptată în zidărie ca un ascunziş. Rupa sforăi şi o smuci 
pe Casandra de braţ. 

— Aşteptaţi! am zis. Am ciocănit la uşă. Nu am primit niciun 
răspuns. Am ciocănit iarăşi, mai tare. În cele din urmă s-a 
deschis o uşiţă şi un ochi urduros iscodea în afară. 

— Gordianus! Mi-am auzit numele prin lemnul gros al uşii. O 
clipă mai târziu aceasta s-a deschis uşurel scârţâind din 
balamale, dând la iveală figura încovoiată a unui bărbat în 
vârstă ce se sprijinea într-o cârjă. Ajunsesem la uşa din spate a 
prăvăliei al cărei proprietar era vechea mea cunoştinţă, Didius. 
Prăvălia era îndreptată cu faţa spre latura de nord a Forumului. 
Didius vindea diferite bunuri cerute de armata de funcţionari 
care lucrau în templele vecine şi oficiile statului - mânere şi 
şnururi pentru pergamente, papirusuri egiptene şi cerneluri, 
stilusuri şi tăblițe din ceară şi alte obiecte de papetărie şi 
dichisuri de ţinut evidenţa. Se specializase şi în copierea 
documentelor; îndeletnicirea era îndeplinită de o mână de scribi 
care lucrau zi şi noapte. Unele dintre documentele care treceau 
prin prăvălia lui conţineau informaţii sensibile, iar profesiunea 
lui Didius îl făcuse de multe ori părtaş la mai multe secrete 
decât îşi imaginau destui dintre clienţii lui. De-a lungul anilor îl 
considerasem un om pe care e bine să-l cunoşti. 

— Gordianus! strigă el. Nu te-am mai văzut de luni de zile. De 
când ai venit ultima oară cu copia aia de Pindar care fusese 
stricată de apă şi avea nevoie de un pic de restaurare. 

— Atât de mult a trecut? Didius, aceştia sunt - am şovăit. 
Cum să-i numesc? Doi prieteni, am zis în cele din urmă, 
Casandra şi Rupa. Căutăm să trecem prin prăvălia ta în Forum. 

— O, nu, a zis Didius. E prea aglomerat acolo. Prea multă 
nebunie! Eu am închis uşile şi le-am baricadat, însă dacă vreţi să 
priviţi, sunteţi bineveniţi să urcați pe acoperiş, alături de toţi 
ceilalţi. 


— Toţi ceilalţi? 

— Toţi angajaţii mei. Nu e posibil să lucreze cu toată frenezia 
asta. Şi de pe acoperiş aveţi o panoramă excelentă a lui Caelius 
şi Trebonius şi tribunalele lor, sau aşa mi s-a spus. Ochii mei 
sunt prea slăbiţi ca să vadă aşa departe. Veniţi, o să vă arăt. 
Grăbiţi-vă! Cine ştie ce s-ar mai putea întâmpla în clipele 
următoare? 

Ne-a condus printr-o magazie şi în prăvălia lui. Uşile şi 
ferestrele erau barate, aruncând încăperea în beznă. O scară în 
colţ ducea la un cat superior. Didius şi-a lăsat de-o parte cârja şi 
a luat-o înainte. Şontâcăi un pic, însă era surprinzător de 
sprinten. Am intrat în camera unde lucrau scribii; după 
întunecimea de jos, lumina strălucitoare care venea de la 
ferestrele înalte îmi rănea ochii. Am tras în piept mirosul de 
pergament proaspăt şi cerneală. 

Didius a mai urcat pe încă o scară. L-am urmat, cu Casandra 
şi Rupa în urma mea. Prin deschiderea de deasupra am zărit un 
petec de cer. 

Unul dintre sclavii de pe acoperiş l-a văzut pe Didius 
şchiopătând pe scară şi s-a întins ca să-l ajute. Când păşirăm pe 
acoperiş, scribii se înghesuiră de-a lungul parapetului scund ca 
să facă loc stăpânului lor şi oaspeţilor acestuia. Aşa cum Didius 
ne promisese, aveam o vedere excelentă a tribunalelor rivale 
din Forumul de sub noi. 

— ÎI văd pe Caelius, am zis, însă unde e Trebonius? Tribunalul 
lui e complet gol - fără lictori, fără funcţionari... fără Trebonius. 

— O fi fugit, zise Didius în zeflemea. Nu mă miră. Elocinţa lui 
Caelius împotriva lui a înfierbântat spiritele. Practic a îndemnat 
mulţimea să-l smulgă pe Trebonius de la tribunal şi să-l sfâșie 
bucată cu bucată. Probabil că Trebonius a avut bunul simţ să 
bată iute în retragere cât încă mai putea. 

Mă uitam în jos la mulţimea compactă, clocotitoare, 
înconjurându-l pe Caelius care perora şi gesticula frenetic. Nu 
îmi dădeam seama ce spunea prin zgomotul gloatei. 

— Ce are de gând? l-am întrebat pe Didius. 

— Rezistă până la capăt. 

— Ce vrei să spui? 


— Caelius a făcut ultima mişcare, sau aşa cred. E greu să-ţi 
imaginezi cum va mai putea să meargă mai departe stârnind 
gloata. Pentru că va fi arestat. De ce să se reţină? 

— Arestat? De unde ştii asta? 

— Ştiu pentru că ieri consulul Isauricus a venit aici şi mi-a 
cerut să redactez câteva copii din Decretul Final. Asta ar face-o 
în mod obişnuit scribii delegaţi pe lângă sediul Senatului, dar 
presupun că Isauricus voia aşa de multe copii întocmite într-un 
timp scurt că m-a însărcinat pe mine cu o parte de treabă. 

— O însărcinare delicată. 

— Deci Isauricus m-a vrut pe mine. Am spus un preţ piperat şi 
i-am spus că o să-mi ferec gura. 

Decretul Final fusese invocat de Senat doar în vreo două 
ocazii de când existam. Acesta instituia starea de urgenţă şi-i 
împuternicea pe consuli să folosească orice mijloace necesare 
pentru a proteja statul de pericolul imediat. Cicero convinsese 
Senatul să-l invoce împotriva lui Catilina şi aşa-numiţilor săi 
conspiratori şi l-a folosit pentru a justifica executarea 
prizonierilor neînarmaţi (unul dintre ei fiind tatăl vitreg al lui 
Marc Antoniu - încă un alt motiv pentru ura veche a lui Antoniu 
faţă de Cicero). Mai recent, Pompei şi facțiunea lui a invocat 
Decretul Final împotriva lui Cezar, îmboldindu-l să traverseze 
Rubiconul. De ce ar vrea lsauricus să redacteze copii ale 
Decretului Final dacă nu plănuia să-l invoce? Şi împotriva cui ar 
vrea să-l declare, în afară de Marcus Caelius? 

M-am uitat la Didius. 

— Şi ai făcut aşa? 

— Ce să fac? 

— Ţi-ai ţinut gura? 

Didius aruncă o privire cu coada ochiului Casandrei şi lui 
Rupa. Amândoi se holbau fascinaţi la spectacolul de sub ei, dar 
cu toate astea a coborât vocea. A ridicat din umeri şi a arătat 
spre Caelius. 

— Ce pot să spun? întotdeauna mi-a plăcut Caelius. Mi-a 
comandat o grămadă de cărţi de-a lungul anilor! li place să le 
ofere prietenilor în dar. Suluri subţiri cu poezii erotice, genul 
ăsta de lucruri; are un gust impecabil. 


Nu-mi place întotdeauna politica lui, însă pe el îl plac. 
Campania asta ultimă a lui, purtată contra bancherilor şi 
proprietarilor - e prea mult zgomot pentru nimic, dacă mă 
întrebi. N-o să iasă nimic din asta, însă tot îi admir mintea. Aşa 
că m-am hotărât să-i fac o favoare. l-am şoptit un cuvânt discret 
la urechea dreaptă. Caelius a primit mesajul. Am crezut că o să 
ne trezim cu toţii astăzi cu ştirea că a părăsit oraşul, însă iată-l. 
Bănuiesc că se gândeşte că poate să folosească cumva acest 
moment în avantajul său. Poate că e isteţ; însă dacă mă întrebi 
pe mine, îşi taie singur craca de sub picioare. Nu putem spune 
că n-are nervii tari! Însă vom vedea dacă va mai rămâne în viaţă 
la căderea nopţii. 

— Acum o clipă ai spus că Marcus Caelius rezistă până la 
capăt. Ce ai vrut să spui? 

— Vorbeşte iarăşi despre noua lege. Fără măsuri cu jumătăţi 
de măsură, zice el. A venit vremea abolirii imediate şi complete 
a tuturor datoriilor. Să ştergem totul din registre! Să o luăm de 
la capăt! Îţi imaginezi haosul pe care-l va provoca? Însă nu duce 
lipsă de oameni cărora să nu le placă idea. Uită-te la ei, rotindu- 
se în jurul lui Caelius şi scandându-i numele aşa de tare încât 
nici nu-l poţi auzi vorbind. Gloata îl iubeşte - în felul în care 
obişnuiam să-l iubească pe Clodius şi, înaintea lui, pe Catilina. 

— Şi pe Cezar, nu cu mult timp în urmă, am spus. 

Didius clătină din cap. 

— Oamenii se tem de Cezar. Însă îl iubeşte cineva cu 
adevărat în afară de soldaţii lui? Ţine minte ce-ţi spun, nu-l 
învinovăţesc pe Cezar pentru că a refuzat să stârnească drojdia 
societăţii. Un demagog precum Caelius poate promite oricui 
luna de pe cer, dar dacă se trezeşte brusc de-a binelea la 
conducerea statului, cu o visterie de umplut şi un război de 
purtat şi subvenţia de cereale de remis, o să-şi schimbe glasul 
peste noapte. 

Am dat din cap aprobator spre mulţimea de sub noi. 

— Ce vedem acolo jos, Didius? Isauricus a anunţat Decretul 
Final împotriva lui Caelius? 

— Nu încă. Senatul dezbate acum. În orice moment poate să 
facă un anunţ. Cred că Isauricus speră că va fi o surpriză aşa 


încât să-l poată sălta pe Caelius fără probleme. Însă acum s-a 
dus vorba şi e prea târziu pentru asta. 

— De ce astăzi? Ce l-a impulsionat pe lIsauricus să treacă la 
acţiune? Ştie că Marcus Caelius era pe punctul de a-şi anunţa 
planul de abolire a datoriilor? 

— Cine ştie care executant a clipit prima oară şi l-a făcut pe 
celălalt să sară? Aşa ceva a fost destinat să se întâmple; 
încleştarea dintre Caelius şi alţi magistrați s-a clădit luni de zile. 
Dacă îmi ceri părerea, cred că Isauricus acţionează acum pentru 
că s-a nimerit să aibă nişte trupe la îndemână. Au sosit acum 
câteva zile din afara Romei în drumul lor spre Cezar. Isauricus i- 
a convins să mai rămână o vreme. Cu aceste trupe la îndemână, 
are curajul să le folosească contra lui Caelius dacă are nevoie, 
aşa că acum e timpul ca Isauricus să strângă din dinţi şi să-şi 
smulgă spinul din coaste. Dacă Decretul Final trece de Senat - şi 
cine se poate îndoi că nu? — Caelius mai are doar câteva ore de 
libertate, poate numai câteva minute, aşa că zarurile au fost 
aruncate. 

Ascultându-l pe Didius, am simţit fiorul acela minuscul al unui 
bărbat care-şi imaginează că imposibilul s-ar putea de fapt să se 
petreacă. Dacă Marcus Caelius reuşeşte să aprindă scânteia 
unei revoluţii contra lui Isauricus şi a lui Trebonius şi a celorlalţi 
magistrați numiţi de Cezar? Dacă întoarce pe dos aşteptările 
tuturor proclamându-se pe el - nu pe Pompei, nu pe Cezar - 
noul stăpân al Romei? Dacă un singur om, canalizând furia 
gloatei romane, poate să răstoarne cu susul în jos omenirea, 
alungându-i pe bogătani din locuinţele lor şi instalându-i pe 
săraci în locul lor? Ca să facă asta Caelius trebuie ca până la 
urmă să câştige de partea lui câteva legiuni. S-ar putea 
întâmpla. Dacă Cezar ar fi omorât, iar trupele sale vor rămâne 
fără comandant, ar putea să fie atrase de un conducător 
carismatic cu idei cutezătoare, de un bărbat precum Caelius... 

Totul era o fantezie, bineînţeles, fascinantă şi 
înspăimântătoare, însă în ultimă instanță de neconceput. Apoi 
mi-am adus aminte că abia acum un an în urmă fusese de 
neimaginat că Cezar va îndrăzni să traverseze Rubiconul şi să 
mărşăluiască prin Roma ca un barbar invadator. 


— Uită-te acolo! zise Didius. Vederea mi-e slăbită, Gordianus, 
dar nu vezi bărbaţi venind din direcţia clădirii Senatului? 

— Într-adevăr, Didius. Bărbaţi înarmaţi, o trupă întreagă, 
împrăştiind gloata care le stă în faţă. Şi mai departe, în urmă, 
cred că văd un cordon de lictori cu Isauricus în mijlocul lor. 

Nu aş fi putut spune dacă se vărsase vreun pic de sânge sau 
nu, însă bărbaţii împrăştiaţi înaintea trupelor înarmate ţipau şi 
urlau făcând o larmă, că scandările şi uralele răguşite ale gloatei 
din jurul lui Marcus Caelius se înălţau prin aer. Caelius în 
persoană păru să audă zgomotul, căci l-am văzut ridicând 
mâinile să facă linişte. O clipă mai târziu, toate capetele s-au 
întors în direcţia clădirii Senatului. Ţipetele gloatei puse pe fugă 
reverberau prin Forum, împreună cu alt zgomot, căci nu toţi 
care o luaseră la goană o făcură indiferenți; unii aruncau cu 
pietre în soldaţi, care le răspundeau adunându-se în formaţii de 
broască ţestoasă cu scuturile piedică în jurul lor şi deasupra 
capetelor. Pietrele zburătoare care bombardau scuturile făceau 
un tărăboi ca grindina deasă pe acoperiş. Zgomotul îmbărbătă 
gloata din jurul lui Caelius. Incepură să scandeze: „Aboliţi toate 
datoriile! Falimentaţi-i pe bancheri! Aboliţi toate datoriile! 
Falimentaţi-i pe bancheri!” 

Priveam înspăimântat. În Massilia, în timpul celui mai crunt 
asediu, fusesem martor la ceva similar - cetăţenii aruncând 
pietre în propriii lor soldaţi. Ca un oraş să atingă un asemenea 
grad de dezordine era un lucru îngrozitor. Să vezi asta 
întâmplându-se la Roma era înfricoşător. 

Pe neaşteptate am auzit un vuiet de râsete din mulţimea 
care-l înconjura pe Caelius. Traversa ţanţoş platforma înălţat cu 
fotoliul prezidenţial pe sus. Am mijit privirea încercând să văd 
de ce râdeau. Era acelaşi scaun intenţionat simplu, modest 
ornamentat, pe care Caelius îl folosise şi mai înainte, acela pe 
care Isauricus îl distrusese furios. Scaunul fusese dres, nu cu 
lemn, ci cu fâşii din piele. Dintr-o fulgerare am înţeles gluma lui 
Caelius, care era tipic întortocheată, crudă şi vulgară. Toţi 
cunoşteau acea anecdotă despre Isauricus care trebuise să se 
confrunte cu temperamentul tatălui său şi faptul că în copilărie 
acesta primise bătăi regulate cu o bucată din piele. Când era 
înţepat cu această întâmplare, Isauricus încerca să facă o virtute 


din abuzurile tatălui său, spunând că o astfel de disciplină îl 
întărise. /-a făcut un fund rezistent, vorbeau oamenii pe la 
spatele lui Isauricus. Pentru că-i rupsese scaunul, Caelius se 
răzbunase pe Isauricus reparându-l cu fâşii din piele - amintind 
tuturor de legendarul abuz al tatălui său şi de izbucnirile 
necontrolate ale consulului. Isauricus şi o companie de trupe se 
apropiară în grabă, Caelius, sfidător până în ultima clipă 
posibilă, ridicase scaunul pentru amuzamentul mulţimii - modul 
său de a pişca Decretul Final. 

Deasupra vuietului de râsete şi ploii de pietre pe scuturi - tot 
distante, dar apropiindu-se într-o clipă - am auzit cuvintele 
stentoriene ale lui Caelius rostite la momentul oportun: „Ruşine 
lingăilor lui Cezar care îndrăznesc să se numească magistrați 
aleşi! Renunţ la funcţia mea! Renunţ la fotoliul meu prezidenţial! 
Dar mă voi întoarce!” Şi cu asta şi-a azvârlit scaunul în aer. 
Acesta a aterizat în mijlocul mulţimii. Oamenii se buluciră să 
pună mâna pe rămăşiţe drept amintire. Au rupt scaunul în 
bucățele şi şi-au prins fâşiile de piele peste capete. 

Când m-am uitat înapoi la tribunal, Caelius dispăruse. 

— Dar unde...? am murmurat. 

— În aer, răspunse Didius, ca un vrăjitor! 

Câteva momente mai târziu trupele înarmate îşi croiau drum 
prin mulţime dând brânci în jurul tribunalului. Isauricus şi-a făcut 
apariţia, înconjurat de lictori, arătând furios. 

— Aboliţi toate datoriile! Falimentaţi-i pe bancheri! striga 
gloata. 

Caelius nu putea fi văzut nicăieri. 

l-am aruncat Casandrei o privire cu coada ochiului, în timp ce 
se uita la spectacolul de sub ea la fel de fascinată ca noi ceilalţi. 
Mi s-a părut că pe buzele ei vedeam un surâs estompat, evaziv. 

S-au mai aruncat câteva pietre, însă Caelius dispărând, gloata 
care-l idolatriza nu mai avea niciun motiv să rămână şi nici 
soldaţii care veniseră să-l aresteze. Mulțimea s-a dispersat. 

Când m-am uitat din nou la Casandra, ea şi Rupa dispăruseră, 
lăsând la fel de puţine urme precum Marcus Caelius. 

Am mai discutat o vreme cu Didius, apoi m-am pregătit de 
plecare. Simţeam imperios nevoia să mă întorc la locuinţa 
Casandrei, dar în ce scop? Familia mea trebuie să-mi fi observat 


absenţa până acum şi vor fi aflat despre scânteia de la Forum. 
Bethesda s-ar îngrijora. 

M-am grăbii spre casă, luându-mi inima în dinţi pentru 
primirea ei. Însă când am sosit, cu respiraţia tăiată pentru că 
urcasem în grabă colina Palatină, Diana a fost cea care m-a 
primit. Avea fruntea încreţită de îngrijorare aşa cum deseori o 
văzusem pe-a maică-si. 

— Presupun că am intrat niţel în bucluc, am spus prosteşte. 
Mama ta... 

— Mama s-a băgat în pat, a zis Diana, calmă. 

— În miezul zilei? 

— A apucat-o ameţeala când eram la piaţă. S-a simţit aşa de 
slăbită, a trebuit să vină degrabă acasă. Diana s-a încruntat. 
Sper că nu e nimic serios. 

Asta a fost prima manifestare a bolii prelungite a Bethesdei, 
care va arunca o umbră atât de profundă peste locuinţa mea în 
lunile ce vor urma. 


X 


— Presupun că ai mâncat până te-ai ghiftuit din curmalele 
alea umplute la casa Antoniei şi nu trebuie să mai mergem să 
mai căutăm altceva de mâncare înainte de următoarea oprire, i- 
am zis lui Davus. 

— Au fost foarte bune, răspunse el. 

— Trebuie să te cred pe cuvânt. Mă tem că gazda noastră mi- 
a stricat pofta. 

— Părea o femeie foarte nefericită. 

— Tipic, Davus, ai rostit un adevăr doar pe jumătate. 
Bănuiesc că ar trebui să încercăm să fim înţelegători. Nu e uşor 
să fii căsătorit cu un ins cum e Marc Antoniu. 

— Nefericită, repetă el gânditor, şi amărâtă. A vorbit foarte 
urât despre Casandra. A zis că ar fi omorât-o chiar ea pe 
Casandra dacă nu ar fi făcut-o deja altcineva. 

— Da, Davus, am auzit ce a zis. 

— Prin urmare acum plecăm, tată-socrule? 

— Mă gândesc că e timpul să-i fac o vizită unei anume actriţe 
faimoase care are o casă lângă Circus Maximus. 

Davus aprobă din cap, apoi băgă mâna în togă. Scoase o 
curmală umplută şi o făcu să pocnească în gură. 

M-a văzut privindu-l ţintă. 

— |mi cer scuze, tată-socrule. Vrei şi tu una? Mai am o 
grămadă. 

— Davus! Ce ai făcut? Ai strecurat mâna pe sub togă pe când 
nu te observam? 

— Antonia a zis să iau câte vreau, zise el defensiv. 

— Aşa a zis. Ar fi trebuit să fii avocat, Davus. Nici Cicero în 
persoană n-ar fi putut să despice firul în patru cu mai multă 
fineţe. 

XXX 

Nu era greu să găseşti casa pe care o căutam. Toată lumea 
din Roma ştia cine era Cytheris şi toţi locatarii din Circus 
Maximus ştiau unde locuia. O bătrânică care vindea prune dintr- 
o coşniţă - trebuie să fi fost făcute din aur la cât cerea pe ele - 


ne-a indicat direcţia obişnuită, în jos pe bulevardul larg care se 
întindea de-a lungul zidului sudic al circului. Am trecut pe lângă 
o trupă de acrobaţi care exersau în stradă, spre marea încântare 
a unei gloate de copii. Un echipaj de participanţi la cursele de 
care, toţi costumaţi în verde, se plimbau prin împrejurimi. Erau 
acoperiţi cu praf, cu biciuri înfăşurate strâns în jurul antebraţelor 
şi berete din piele confortabile pe capete. L-am întrebat pe cel 
care se afla în frunte despre o direcţie mai exactă. 

A fost destul de sincer când mi le-a dat, însă când ne-am 
îndepărtat, a urlat după noi: 

— Aveţi grijă să nu vă prindă Antoniu! 

— Sau boşorogul ăla de bancher gras, la drept vorbind! a 
adăugat unul dintre tovarăşii lui, pocnindu-şi biciul în aer într-un 
cor de râsete răguşite. 

Aşa cum zisese Antonia, era o locuinţă foarte respectabilă la 
înfăţişare, îndesată pe latura unei străzi înguste şi liniştite. Am 
remarcat smochinul de care trebuie să se fi folosit sclavul ei 
pentru a se căţăra pe acoperişul locuinţei vecine ca să privească 
în grădina lui Cytheris, spionându-le pe actriţă şi pe Casandra. 

Davus a ciocănit. Am aşteptat. l-am spus să mai ciocăne 
odată. Soarele era bine pe boltă. După câte se părea se culcau 
şi se sculau târziu. Nu eram surprins. 

În cele din urmă o tânără cu ochii umflaţi a deschis uşa. Era 
izbitor de frumoasă şi de ciufulită, cu părul ei castaniu-roşcat 
atârnându-i despletit şi încâlcit şi cu tunica în care dormise trasă 
de pe un umăr. Lipsa ei de etichetă dezvăluia multe despre 
locuinţă. Femeile ca Cytheris erau rare: o sclavă de pe pământ 
străin care reuşise, prin isteţime şi frumuseţe, să devină o 
libertă independentă, înfloritoare. Trezindu-se la Roma fără rude 
de sânge era firesc să se înconjoare de sclave care să-i fie în 
aceiaşi măsură prietene, servitoare şi companioane în care 
putea avea încredere şi cărora le oferea o mai mare libertate 
decât o stăpână trufaşă ca Antonia (sau Fulvia ori Terentia) ar fi 
permis. Asemenea sclave deveneau într-o anumită măsură 
părtaşe la orgiile stăpânei lor; stăteau treze până târziu cu ea şi 
în acelaşi fel dormeau până târziu şi nu-şi făceau probleme să 
răspundă la uşă în neglije. 


Femeia care a răspuns la uşă l-a privit pe Davus din cap până- 
n picioare, cercetându-l tot cam aşa cum privise el curmalele 
umplute la casa Antoniei. Deşi ochii ei căprui se opriră până la 
urmă asupra mea, ştiind că cel mai în vârstă dintre musafiri era 
cel mai probabil cel care dădea ordine, nu prea dădea impresia 
că mă vede, şi cu siguranţă nu cu atenţia sporită pe care i-o 
dăduse lui Davus, de parcă eu nu eram bărbat, ci doar umbra 
acestuia. Astfel, devenim din ce în ce mai invizibili pe măsură ce 
îmbătrânim, până când oamenii nu mai reuşesc să ne vadă nici 
măcar când se uită direct la noi. 

Şi totuşi... Casandra mă văzuse. Pentru ea nu fusesem 
invizibil; pentru ea eram încă o prezenţă vie, un bărbat în carne 
şi oase, energic, viguros, ancorat în prezent, în care forfoteau 
viaţa şi simţirile. Nu era de mirare că fusesem atât de 
vulnerabil; nu era de mirare că fusesem atras întru totul de 
vraja ei... 

Gândurile mele, hoinărind, fuseseră readuse înapoi în prezent 
de râsul tinerei, ascuţit, dar nu crud. 

— Arăţi de parcă ai avea nevoie de ceva de băut! zise ea, 
dând dovadă că până la urmă mă văzuse - un bărbat în togă 
cărunt, ursuz. 

— Las în seama stăpânei tale să hotărască dacă mi-o va oferi 
sau nu, m-am răstit eu. 

— Stăpâna mea? A ridicat o sprânceană. Brusc am ştiut că 
vorbesc chiar cu Cytheris. Ea a văzut pe chipul meu clipa în care 
mi-am dat seama şi a râs iarăşi. Apoi înfăţişarea ei a devenit 
mai serioasă. 

— Tu eşti Gordianus, nu-i aşa? Te-am văzut la înmormântare. 
Şi pe el l-am văzut... 

— El e Davus, ginerele meu. 

— Căsătorit, atunci? Rostise cuvântul de parcă ar fi fost 
provocare, nu dezamăgire. Mai bine aţi intra amândoi înăuntru. 
Vecinii mei sunt încontinuu fascinaţi de oricine vine la uşa asta; 
probabil că v-au văzut deja şi au dat fuga să împrăştie şi mai 
multe bârfe despre mine. Vieţile lor trebuie să fie cumplit de 
plicticoase, nu credeţi, ca să fie aşa de fascinaţi de o fată simplă 
din Alexandria? 


Ne-a vârât în casă, a trântit uşa după ea, apoi ne-a condus 
printr-un atrium micuţ şi pe un coridor scurt. Camerele prin care 
am trecut erau mici, însă luxos mobilate. Dominând grădina 
mică din centrul casei se afla o statuie a lui Venus pe un 
piedestal, uşor mai mică decât mărimea naturală. In fiecare din 
cele patru colţuri ale grădinii se găseau statui cu satiri în 
ipostaze dezmăţate, ascunse parţial printre tufe de parcă o 
pândeau şi se tupilau după zeiţa iubirii. In felul acesta se vedea 
Cytheris pe sine şi pretendenţii ei? 

— Te întrebi de ce am răspuns eu la uşă, zise ea vioaie. Aşa 
sunteţi voi, romanii, întotdeauna aşa de stricţi cu lucruri de 
genul ăsta, aşa de stăruitori cu decorul! Dar zău, dacă ai şti prin 
ce au trecut bietele mele sclave în ultimele două nopţi! Se 
cuvine să le las să doarmă niţeluş mai târziu în dimineaţa asta. 
Sau încă e dimineaţă? Se opri lângă Venus şi se uită clipind la 
soare. 

M-am uitat de jur-împrejurul grădinii şi am dat cu ochii de 
urmările unui zaiafet. Scaunele şi măsuţele cu trei picioare erau 
împrăştiate în jur, unele zăcând într-o rână. Cupele de vin erau 
abandonate ici şi colo; muştele roiau deasupra drojdiilor stacojii. 
Diferite instrumente muzicale-  tamburine, clopoței, fluiere şi 
lire - aruncate halandala lângă un zid. Pe pământul de sub un 
satir la pândă, jumătate ascuns printre tufe, era întins un sclav 
tânăr şi chipeş, sforăind uşurel. 

— E îndatorirea ăstuia să răspundă la uşă, spuse Cytheris, 
mergând spre el. Am crezut că avea de gând să-i dea un şut, 
însă l-a privit cu un zâmbet de îndrăgostit nebuneşte. Aşa un 
faun mic şi dulce. Până şi sforăitul lui e dulce, nu crezi? Apoi i-a 
dat un şut, însă blând, împungându-l cu piciorul până când într- 
un sfârşit s-a trezit şi s-a ridicat zăpăcit în picioare, 
îndepărtându-şi frunzele de pe părul său negru şi creţ. A văzut 
că stăpâna lui avea oaspeţi şi fără să i se spună a adunat trei 
scaune şi le-a aşezat la umbră, apoi a dispărut în casă, clipind şi 
frecându-se la ochi. 

— Adu cel mai bun vin de Falemum, Chrysippus! strigă 
Cytheris în urma lui. Nu lăturile alea de doi bani pe care le-am 
servit cetei ăleia de actori şi mimi zurbagii care au fost aici 
noaptea trecută. 


A zâmbit şi a lăsat să se înţeleagă că ar trebui să ne aşezăm, 
apoi m-a privit serios. M-am simţit un pic stânjenit sub privirea 
ei scrutătoare. 

— Da, a zis ea, acum văd ce a găsit Casandra la tine. „Ochii 
lui, Cytheris”, mi-a spus cândva. „Are cei mai extraordinari ochi 
- precum ai unui rege bătrân şi înţelept de legendă.” 

Înţepenisem? Mă înroşisem? Cytheris se uita de la mine la 
Davus şi înapoi şi şi-a ţuguiat buzele. 

— Ah, dragă, am fost indiscretă? Trebuie să îmi spui degrabă 
dacă pot să-ţi vorbesc deschis sau nu. Nu sunt genul care să-mi 
ţin gura dacă nu mi se cere. Poate că ar trebui să-ţi trimiţi 
pentru o vreme ginerele cel încruntat un pic mai departe - deşi 
e mare păcat. 

— Nu, Davus poate să rămână. Nu are rost să tăinuim nimic 
despre Casandra... acum că e moartă. De asta am venit la tine. 
Probabil că ai cunoscut-o destul de bine dacă ţi-a povestit 
despre ea... şi despre mine. 

M-a privit pieziş. 

— Aşa cum zici, acum că e moartă, nu are niciun rost să 
ascundem nimic, nu-i aşa? Cu cine ai mai vorbit despre ea? 

— Le-am vizitat pe femeile care au fost la funeralii: Terentia, 
Fulvia, Antonia... 

— Aha! După toate probabilitățile nu vei descoperi nimic 
important despre Casandra de la niciuna din găinile astea, 
numai dacă nu una dintre ele a ucis-o. S-a încruntat, însă s-a 
luminat când Chrysippus a reapărut purtând un ulcior şi trei 
pocale. Nu aveam nici o poftă de vin, însă numai un bleg ar fi 
ratat oferta unui Falernum bun, mai ales în vremuri aşa grele. 
Parfumul întunecos mi-a jucat pe limbă şi mi-a invadat capul ca 
o ceaţă călduţă, mângâietoare. 

— Terentia şi Fulvia cred că Casandra a fost o profetă 
adevărată. Amândouă aproape că se temeau de ea şi o venerau, 
am zis eu. 

— Dar nu şi Antonia? 

— Antonia are o opinie foarte diferită. Ea consideră că 
Casandra era o impostoare. 

— Şi vrăjile profetice ale Casandrei? 

— Doar o simplă bucată dintr-un act. 


Cytheris a surâs. 

— Antonia nu e proastă, orice ar spune scumpul ei soţ. 

— Antonia a avut dreptate în privinţa Casandrei? 

Cytheris s-a gândit la răspuns înainte de a vorbi. 

— Până la un punct. 

M-am încruntat. Cytheris a zâmbit. Părea să o bucure 
nedumerirea mea. Zâmbetul ei s-a lărgit într-un căscat şi şi-a 
întins braţele deasupra capului. Mişcarea a făcut ca trunchiul ei 
să se răsucească sub tunica lejeră de o manieră care te punea 
rău pe gânduri. Până şi cele mai obişnuite mişcări ale sale erau 
marcate de graţia unei dansatoare. l-am blestemat zâmbetul 
condescendent atât doar că o făcea chiar şi mai extraordinar de 
frumoasă. M-am uitat la satirii de piatră pândind prin colţuri, cu 
privirea pierdută de poftă la zeiţa pe care n-o vor atinge 
niciodată şi am simţit un junghi de compasiune pentru ei. 

— Să-ţi explic? a întrebat ea. 

— Ţi-aş fi recunoscător dacă ai face-o. 

— De unde să încep? Din Alexandria, bănuiesc. Acolo am 
întâlnit-o, când amândouă abia dacă eram un pic mai mărișoare 
decât nişte copile. Eu am fost născută dintr-o mamă sclavă; dar 
de timpuriu cineva a văzut în mine talentul pentru dans şi am 
fost vândută patronului unei trupe de mimi - nu chiar unei trupe 
oarecare, ci celei mai vechi şi mai faimoase trupe din 
Alexandria. Patronului îi plăcea să spună că strămoşii lui îl 
distraseră pe Alexandru cel Mare. Intotdeauna locuitorii 
Alexandriei revendică lucruri de genul ăsta. Totuşi, trupa îşi 
putea trasa istoria cu generaţii în urmă. Am fost învățată să 
dansez, să mimez şi să recit de către unii dintre cei mai valoroşi 
artişti din Alexandria şi asta înseamnă cei mai buni din lume. 

— Şi Casandra? 

— Patronul a câştigat-o şi a adus-o în trupă la scurt timp după 
mine. Eram îngrozitor de geloasă pe ea. Ştii, cred că acum e 
prima oară când recunosc asta în faţa cuiva. 

— Geloasă? De ce? 

— Pentru că era cu mult mai talentată decât mine 

— La toate! Darurile ei erau ieşite din comun. Recita Homer şi 
îi făcea pe bărbaţi să plângă, sau îi făcea să râdă cu lacrimi 
interpretând o fabulă de Esop. Dansa ca un văl plutind pe o 


briză. Cânta ca o păsare şi făcea asta în orice limbă îţi făcea 
plăcere - pentru că îşi însuşea limbile în felul în care noi 
celelalte strângeam părticele de bijuterii de la admiratorii din 
public. Şi făcea toate astea fără niciun efort aparent. Pe lângă 
ea, mă simţeam cu o păpuşă neîndemânatică, asudată şi 
cârâitoare. 

— Mi-e greu să cred asta, Cytheris. 

— Doar pentru că nu ne-ai văzut pe amândouă interpretând 
una lângă alta. 

— Probabil că o urai. 

— O uram? a suspinat Cytheris. Ba chiar opusul. Casandra şi 
cu mine eram foarte, foarte apropiate în perioada aceea. Zilele 
alea încântătoare din Alexandria... 

— li spui Casandra, totuşi nu se poate ca ăsta să fi fost 
numele ei adevărat. 

A zâmbit. 

— Lucru curios, aşa îi spuneam, chiar şi atunci. Dar ai 
dreptate. Când a sosit prima oară, avea un alt nume. Însă ştii 
ceva, l-am uitat cu desăvârşire. Un nume sarmat, care se putea 
pronunţa cu greu; venise de undeva de pe ţărmul îndepărtat al 
Pontului Euxin. Însă foarte repede a interpretat-o pe Casandra 
într-un nou spectacol de pantomimă pe care patronul nostru îl 
scrisese. O parodie vulgară, serios; ţi-o imaginezi pe Casandra 
într-o comedie? Însă era hilară, bălăbănindu-se de colo-colo, 
hărţuindu-le pe celelalte personaje, făcând previziuni grosolane 
şi rostind cuvinte cu dublu înţeles despre oficialii oraşului şi 
regele Ptolemeu. Oamenilor le-a plăcut aşa de mult, că au cerut 
spectacolul de fiecare dată când jucam. A făcut aşa o impresie 
cu rolul, că numele s-a împământenit şi Casandra am strigat-o 
de atunci încolo. 

Cytheris privi gânditoare în pocalul ei, învârtind Falemumul 
într-un vârtej. 

— În viaţă continuăm aşa cum debutăm. Asta-i mai ales 
valabil pentru noi, artiştii. Dacă suntem norocoşi, găsim un rol 
care ni se potriveşte şi îl jucăm până la plăsele. M-am specializat 
întotdeauna să joc femeia zburdalnică, seducătoarea. Uitaţi 
unde m-a adus rolul! Casandra a jucat-o... pe Casandra. Îmi 
imaginez că trebuie să fie acelaşi lucru şi pentru tine, 


Gordianus. Într-o anumită măsură nu este Descoperitorul un rol 
cu care ai început de timpuriu, pe care ţi l-ai perfecţionat 
treptat, şi pe care vei continua să-l joci până la sfârşit? 

— Probabil. Dar dacă interpretez un rol, unde este autorul? Şi 
dacă există un autor, mi-ar plăcea să mă plâng de surprizele 
neplăcute pe care mi le tot strecoară. 

— Să te plângi? Ar trebui să fii recunoscător pentru viaţa care 
îţi tot oferă surprize! Surprizele te ţin în alertă. Nu ai vrea ca 
rolul să-ţi răsufle, nu-i aşa? A râs, apoi a oftat. Însă vorbeam 
despre Casandra. E mare păcat că femeilor nu li se permite să 
fie actori adevăraţi, să joace în tragediile greceşti sau chiar în 
comediile romane idioate. În schimb, doar bărbaţii au dreptul 
legitim de a urca pe scenă. Nu contează dacă rolul este al unui 
general fanfaron sau a unei zeițe virgine, căci bărbatul este cel 
care îl interpretează din spatele unei măşti. Femeilor li se dă 
voie doar să fie dansatoare, ori să joace comedii mimate în 
stradă. E cu adevărat ucigător. Când mă gândesc ce ar fi putut 
să realizeze Casandra noastră interpretând roluri feminine mari 
- Antigona lui Sofocle sau Medeea lui Euripide. Ori Clytemnestra 
lui Eschil - imaginează-ţi! Ţi-ar fi îngheţat sângele în vine. l-ar fi 
făcut pe bărbaţii puternici să plece smiorcăind de la teatru! 
Poate că de asta femeilor nu li se permite să joace roluri 
feminine pe scenă - rezultatul ar fi mult prea tulburător pentru 
voi, bărbaţii din public, şi prea inspirator pentru femei. 

— Chiar şi aşa, noi, actrițele, reuşim uneori să găsim rolul 
care ne duce acolo unde vrem. Pur şi simplu trebuie să ni-l 
creăm singure şi să-l trăim zi de zi, în loc să-l jucăm pe scenă. 
Eu asta am făcut. Şi asta a făcut şi Casandra noastră. 

— Până când rolul a ucis-o, am zis. Ai spus că ai întâlnit-o în 
Alexandria. Şi după aceea? 

— A apărut scumpul şi bătrânul de Volumnius. Grăsanul, 
dulcele, incredibilul bogătan Volumnius. Asta a fost acum cinci 
ani - da, aproape cinci ani bătuţi pe muchie. Volumnius se afla 
în Alexandria într-un fel de călătorie de afacere. S-a nimerit să 
treacă prin cartierul Rhakotis cu alaiul său într-o zi când noi 
jucam lângă Templul lui Serapis. Am pus ochii pe el imediat în 
public, sănătos şi voios, cu inelele şi colanele sale din aur, 
muşcându-şi buzele şi privindu-mă dansând, în felul în care o 


pisică se uită la o vrabie cum zboară prin copaci. În ziua aceea 
mi-am jucat rolul vieţii mele. Interpretam dansul celor şapte 
văluri, dându-le jos unul câte unul - niţică imoralitate ca să 
condimentez spectacolul - înghesuită între toţi bădăranii. Se 
înţelege, desigur, că scoţi doar şase văluri; asta-i esenţa, să 
tachinezi mulţimea şi să-i faci să tânjească după mai mult, 
sperând că vei reveni pentru un bis. Insă în ziua aceea eu nu m- 
am oprit la al şaselea văl; l-am scos şi pe al şaptelea. 

Cytheris râse. 

— Ochii lui Volumnius mai-mai să iasă din orbite! Cât despre 
bietul nostru patron, am crezut c-o să moară de inimă. Nici 
măcar în Alexandria femeile nu pot dansa dezbrăcate în stradă, 
iar autorităţile oraşului căutau în permanenţă câte-o scuză ca să 
ne închidă. Însă am scos acel al şaptelea văl în chip de iniţiativă 
şi iniţiativa a dat roade, în ziua următoare aveam un nou 
stăpân. Când Volumnius s-a îndreptat înapoi spre Roma pe 
corabia lui particulară, eu eram cu el. Şi nu m-am uitat niciodată 
înapoi. 

— Acum eşti libertă. 

— Da. Antoniu m-a ajutat. Încă am anumite... obligaţii 
contractuale... faţă de Volumnius, însă această casă şi tot ce e 
în ea şi tot personalul sunt ale mele. Râse zgomotos. Nu e de 
mirare că o femeie ca Antonia mă urăşte aşa de mult. A realizat 
vreodată ceea ce are prin merite proprii? Totul îi revine datorită 
familiei şi a numelui ei. Nici măcar n-a fost în stare să-şi 
găsească un soţ din afara familiei! Aş fi disperată dacă aş trăi o 
viaţă aşa de limitată. Eu mi-am croit calea mea prin lume 
folosindu-mă de ceea ce mi-au dat zeii. 

— Dar Casandra? 

— Ăsta a fost cel mai dur lucru când am părăsit Alexandria - 
să-mi iau rămas bun de la Casandra. Am plâns. La fel şi ea. 
Eram sigură că n-o s-o mai văd vreodată. Când eşti tânără, 
lumea ţi se pare un loc aşa de mare, aşa de lesne să te rătăceşti 
în el. Dar la urma urmei nu-i aşa de mare, nu-i aşa? Toate 
drumurile duc la Roma. Eu am venit pe un drum. Casandra a 
venit pe altul. La începutul acestui an am început să aud zvonuri 
despre o nebună din Forum care avea darul profeţiei. Oamenii 
ziceau că se numea Casandra. M-am gândit: „E posibil să fie 


Casandra mea?” M-am îngrămădit în lectica ţipătoare pe care 
Antoniu mi-a dat-o şi m-am dus să arunc o privire. Şi fireşte era 
ea, stând în picioare în faţa Templului Vestei îmbrăcată cu o 
tunică ponosită, bolborosind ea ştie ce şi cerşind de pomană. 
„Ce naiba are de gând?” m-am întrebat. Apoi am început să mă 
îngrijorez. Dacă îşi pierduse minţile cu adevărat? Dacă în mintea 
ei credea cu tărie că era tiza ei? Poate că zeii o pedepsiseră - se 
uitaseră pe pământ şi o văzuseră bătându-şi joc de prinţesa 
troiană pe care Apollo o chinuise - şi pentru hybrisul? ei o 
făcuseră să-şi piardă minţile. Jumătate din lunaticii şi fanaticii 
religioşi din lume se îndreaptă spre Roma; de ce nu şi Casandra, 
dacă o luase razna? Vezi tu... 

Cytheris şovăi. l-am aruncat o privire întrebătoare. 

— Chiar şi acum, după câţi ani s-au scurs, nu mi-e uşor să 
vorbesc. Când eram tinere, i-am promis că n-o să povestesc 
nimănui. Întotdeauna îi era aşa de teamă că i s-ar putea 
întâmpla în timp ce juca, că afecțiunea ei secretă va fi dată în 
vileag... 

— Acum nu mai are nevoie de acest secret, am zis eu. 

Cytheris aprobă din cap. 

— Ai dreptate, o să-ţi povestesc. Casandra era înrobită de 
vrăjile unei boli a prăbuşirii. Pe vremea când am cunoscut-o în 
Alexandria, s-a întâmplat doar de două ori din câte ştiu eu. Insă 
era înfricoşător s-o priveşti. Nu voi uita niciodată cum a fost 
prima oară. Eram singure în camera pe care o împărţeam la 
locuinţa stăpânului. Discutam, râdeam- apoi brusc a fost 
azvârlită la podea. Era supranatural, bizar, ca şi cum o mână 
gigantică, invizibilă, o pusese jos şi o ţinea acolo în timp ce ea 
se zvârcolea şi se contorsiona. Ochii i se dăduseră peste cap. 
Făcuse spume la gură. Bolborosea ceva ininteligibil. Am avut 
starea de spirit să-i pun ceva în gură ca s-o împiedic să-şi 
înghită limba şi mi-am dat toată silinţa să o ţin să nu se 
lovească singură. 

— Când s-a terminat, şi-a revenit treptat-treptat în simţiri. Nu- 
şi mai amintea nimic. l-am povestit ce se petrecuse. Mi-a zis că i 
se mai întâmplase şi înainte şi m-a implorat să nu spun nimănui. 


5 Mândrie nemăsurată a unui individ, supraapreciere a forţelor şi libertăţii sale în confruntarea 
cu destinul (considerate ca surse ale tragicului în teatrul antic). [Pr.: hiibrix] (nota trad.) 


l-am zis că stăpânul trebuie să ştie, că mai devreme sau mai 
târziu va afla. Însă m-a făcut să promit că n-o să-i suflu o vorbă. 
O fi zis probabil că nu i se va mai întâmpla niciodată. Dar s-a 
întâmplat, cel puţin încă o dată până să părăsesc Alexandria. Şi 
de data aceea a fost în camera noastră şi nimeni în afară de 
mine nu a fost martor. 

Cytheris îmi cerceta chipul. 

— Acest fapt îţi este cunoscut, nu-i aşa, Descoperitorule? S-a 
petrecut ceva similar cu Casandra într-una din vizitele tale? Mi-a 
istorisit despre vizitele tale. Ştiu că ai trecut pe la ea nu doaro 
dată. 

Am tras adânc aer în piept şi am evitat întrebarea. 

— Mă gândeam la ceva ce fiul meu - şi m-am întrerupt singur 
ca să nu-i rostesc numele lui Meto. Mă gândeam la ce mi s-a 
spus cândva despre Cezar. O perioadă de timp, în tinereţe, a 
suferit de asemenea atacuri. Şi el a încercat să le ţină secrete. 
Progresiv au încetat şi nu au mai revenit. Un preot i-a spus 
cândva că atacurile lui erau un semn al bunăvoinţei zeilor. Însuşi 
Cezar crede că au fost rezultatul unei lovituri în cap când a fost 
răpit de pirați, tânăr fiind. 

Cytheris medita la asta. _ 

— Nu ştiu ce explicaţie dădea Casandra vrăjilor ei. Insă când 
am revăzut-o, aici la Roma, mi-am amintit de ele şi am început 
să mă întreb. Dacă tot ceea ce auzisem despre nebuna asta din 
Forum era adevărat - că nu se prefăcea pur şi simplu că vede 
viitorul ori îşi imaginează aşa ceva, ci chiar era subiectul unor 
viziuni divine? De ce nu? Poate că accesele ei din Alexandria 
fuseseră simpli prevestitori ai darului în plină floare, sau ai 
capacităţii de a proroci, pe care le avea de când îl dobândise. 

— Până la urmă ce era? Casandra punea intenţionat în scenă 
o piesă? Îşi pierduse minţile, imaginându-şi că era prinţesa 
troiană pe care o jucase în spectacolele de pantomimă? Ori în 
anii de când o văzusem ultima oară devenise de-adevăratelea 
profetă şi sfârşise cumva aici, la Roma, cerşetoare pe străzi? Mi- 
am adus aminte de Casandra pe care o cunoscusem şi o 
iubisem în Alexandria şi trebuia să ştiu adevărul. 


— Le-am spus purtătorilor lecticii să tragă aproape de ea. O 
vedeam prin voalul perdelelor, suficient de aproape să o ating, 
însă nu am crezut că ea mă vede 

— Ştii cum sunt perdelele astea. Şi totuşi, chiar când 
întindeam mâna să trag perdelele, s-a întors direct spre mine şi 
mi-a rostit numele. Am tresărit! M-a străbătut o senzaţie aşa de 
ireală, că o clipă am ezitat să mai trag perdeaua. Când în cele 
din urmă am tras-o, mâna îmi tremura. Însă când am văzut-o, 
toată agitația mi s-a topit. Zâmbea, abţinându-se să nu râdă. 
Chiar şi cu părul ei nepieptănat şi noroiul de pe obraji, era 
aceeaşi Casandra pe care o cunoscusem în Alexandria. 

— Am izbucnit în râs şi am tras-o în lectică. Am închis 
perdelele şi le-am spus purtătorilor să mă ducă acasă. in 
noaptea aceea am băut Falernum şi am sporovăit până în zori. 

— Şi ce ţi-a spus? Care dintre speranţele sau temerile tale 
pentru Casandra s-au dovedit a fi adevărate? Era nebună? Ne 
amăgea? Se prefăcea? Sau altceva? 

Cytheris a zâmbit şi în acelaşi timp riduri i-au apărui pe 
frunte. A clătinat din cap. 

— Mi-aş dori să ştiu! 

— Însă dacă era aceiaşi Casandra ai fi ştiut... şi dacă 
amândouă aţi discutat ore întregi... 

— Am vorbit despre vremurile vechi din Egipt. Am discutat 
despre soarta mea de când am venit la Roma. Am pălăvrăgit 
despre Antoniu şi Antonia, despre Cezar şi Pompei, despre 
starea omenirii. Însă când a venit rândul să discutăm despre 
Casandra - cum venise la Roma şi de ce- ea a aşezat vălul 
discreţiei peste tot. 

— l-ai dat voie? 

— l-am respectat dorinţa. În mod clar nu era nebună, nu în 
sensul de a-şi fi pierdut scânteia vechiul ei sine; am văzut asta 
dintr-o dată. Însă fusese atinsă de un zeu, dându-i-se darul 
profeţiei? Sau juca un rol? Venise la Roma din propria-i 
iniţiativă? Sau fusese adusă aici de cineva pentru un scop 
anume? Nu-ţi pot da aceste răspunsuri, căci nu am ştiut 
nicicând. În orice caz, nu cu siguranţă. Am întrebat-o pe 
Casandra - am linguşit-o, am tachinat-o, chiar am implorat-o 
niţeluş - însă nu mi-a povestit. Mi-a zis doar că o dală cu vremea 


s-ar putea să aflu tot; şi până atunci era mai bine dacă nu 
cunoşteam nimic despre venirile şi plecările ei şi să nu 
povestesc nimănui ce ştiam despre trecutul ei. 

— Până la urmă am încetat s-o mai bat la cap. Unei femei 
trebuie să i se permită să-şi păstreze secretele; şi eu am câteva, 
aşa că de ce nu şi Casandra? Taina este uneori singura putere 
pe care o femeie o are pe lumea asta. 

Am aprobat uşurel din cap. 

— Şi după noaptea aceea, după lunga incursiune când v-aţi 
lăsat duse în voia amintirilor trecutului, ai mai văzut-o? 

Cytheris a şovăit. 

— Poate că da... 

— Ştiu că ai mai văzut-o cel puţin odată, la sfârşitul lunii 
Martius. A venit aici de îndată ce a părăsit locuinţa Antoniei. 

— Şi de unde ştii asta, Descoperitorule? Nu, nu-mi spune. 
Antonia a urmărit-o pe Casandra, nu-i aşa? Harpie suspicioasă! 

Mi-am dres glasul. 

— Ai putea să-i ceri vecinului tău să taie crengile smochinului 
din faţa casei sale. Un bărbat agil s-ar putea căţăra pe 
acoperişul de alături şi să privească chiar în această grădină. Mă 
uitam pierdut la linia acoperişului şi am văzut că o bucăţică 
minusculă din acoperişul vecin mai înalt se putea într-adevăr 
face zărit deasupra şirului festonat de ţigle roşii. 

Cytheris aprobă din cap. 

— Inţeleg. Şi e posibil ca un asemenea supraveghetor să audă 
fiecare cuvânt spus? 

— După câte se pare, nu. 

— Slavă lui Venus pentru asta, măcar! 

— Despre ce aţi vorbit amândouă pe parcursul acelei vizite? 

Cytheris ciocăni cu unghia în pocal, un semnal pentru 
Chrysippus, care stătea în picioare în colţul îndepărtat al 
grădinii, ca să vină şi să-i mai toarne nişte vin Falemum. A sorbit 
o dată, iar o clipă îndelungată nu a răspuns nimic. În cele din 
urmă a surâs. f 

— Foarte bine, uite care-i povestea. Insă trebuie să-mi juri pe 
Venus că n-o să-i divulgi niciodată asta Antoniei. Uitați-vă la 
statuia ei şi juraţi amândoi! 

Davus mă privi şi ridică din sprâncene. 


— Jur pe Venus, am zis calm, iar Davus a făcut întocmai. 

Cytheris a râs. 

— De fapt, muream să spun cuiva. Se putea foarte bine să fii 
tu, Descoperitorule. Vezi tu, chiar dacă Casandra nu mi-a 
povestit exact ce punea la cale, aveam bănuielile mele că s-ar 
putea să fie ceva - ei bine, un piculeţ necinstit. Aşa că am 
încheiat un târg cu ea. 

— Un târg? 

— Am căzut de acord să n-o mai presez cu nici o întrebare şi 
să nu vorbesc nimănui despre originile ei, cu condiţia ca ea să- 
mi facă o mică favoare. Să interpreteze o favoare, aş putea zice. 

— Şi care era asta? 

— Antonia e genul de om care nu poate fi niciodată exclusă 
dintr-o activitate pe care ea o bănuieşte a fi la modă printre cei 
de teapa ei, fie că e vorba de a-ţi purta părul în coc ori a venera 
vreo nouă zeiţă de la Răsărit. Am ştiut că mai devreme ori mai 
târziu o va căuta pe Casandra, vrând să i se citească destinul. 
Mă tem că n-am putut rezista ocaziei de a pune la cale o 
trăsnaie. 

Am dat din cap. 

— Ai corupt-o pe Casandra să-i facă Antoniei o falsă 
prorocire? 

— Aşa mă tem. Am fost nemaipomenit de netrebnică? l-am 
spus Cassandrei: „Fă-i o farsă. Spune-i că nu doar Antoniu o va 
abandona până la urmă, dar la fel va face şi Dolabella, şi că va 
îmbătrâni şi va rămâne ştirbă Fără niciun partener în afară de 
harpia aia a ei de copilă neastâmpărată. De asta a venit imediat 
Casandra aici după ce a plecat de la locuinţa Antoniei, să-mi 
povestească că Antonia o consultase până la urmă şi că făcuse 
ce i-am cerut. Ne-am prăpădit amândouă de râs pe tema asta. 

— Înţeleg. Din nefericire, Antonia a pus să fie urmărită 
Casandra şi a făcut legătura cu tine şi cu pregătirea ta de mimă. 
Antonia nu e proastă, Cytheris. Mi-e teamă că a văzut prin 
uneltirea ta că vrei să o superi. 

— Păcat. Chiar şi aşa cred că am reuşit să-i producem un şoc 
dăunător, atâta timp cât a durat. 


— Se prea poate. Însă odată ce Antonia a făcut presupunerea 
că Casandra era actriţă şi o impostoare, a mai făcut şi o altă 
presupunere: că aceasta era o şantajistă de profesie. 

Cytheris îşi ţuguiase buzele. 

— Posibil. Şi eu mă gândesc la această posibilitate, dar nu 
cred. Casandra pe care o ştiam în Alexandria nu avea un 
temperament de şantajistă. Nu poseda genul ăla de cruzime. 

— Oamenii se schimbă. 

— Nu, Gordianus, oamenii nu se schimbă niciodată; doar 
rolurile lor se schimbă. Şi Casandra ar fi fost distribuită prost în 
cel de şantajistă. Totuşi nu exclud această posibilitate întru 
totul. 

— Şi dacă Antonia s-a gândit că e o şantajistă, atunci poate că 
aşa a mai crezut şi altcineva. Veridic sau nu, ăsta s-ar fi putut să 
fie motivul pentru care cineva a ucis-o. Ce ştii despre moartea 
ei, Cytheris? 

— Doar ceea ce ştie toată lumea, că s-a prăbuşit în piaţă şi că 
a murit în braţele tale. Când am aflat veştile, am plâns. Biata 
Casandra! Clevetitorii zic că a fost otrăvită. A fost? Ştiindu-i 
trecutul mă întreb dacă una dintre crizele ei nu s-a dovedit până 
la urmă a fi prea mult pentru ea. Boala asta o fi ucis-o? 

Am clătinat din cap. 

— Nu, a fost otrăvită. Cineva a ucis-o pe Casandra. Ai vreo 
idee cine ar fi putut să facă asta, Cytheris? 

— În afară de Antonia? Nu. 

Am dat din cap aprobator. 

— Dar Rupa? Ce poţi să-mi spui despre el? 

Antonia surâse. 

— Scumpul, dulcele Rupa. Mă aşteptam să-l văd la 
înmormântarea Casandrei, dar nu a fost acolo, aşa-i? 

— Nu. Şi nici nu a venit niciodată la casa mea să-i vadă trupul. 
Pare că a dispărut cu totul de când a murit Casandra. 

— Eu sigur nu l-am văzut, a zis Cytheris. Probabil că s-o fi 
ascunzând, de teamă să nu împartă soarta Casandrei. Săracul. 
Greu de închipuit cum să se descurce fără ea. Se iubeau aşa de 
mult. 

M-am încruntat. 

— Ce era el pentru Casandra? 


— Nu ţi-a spus niciodată? 

Am scuturat din cap. 

— Rupa era fratele ei mai mic, fireşte! Nu ai văzut 
asemănarea dintre ei? El era cu ea când Casandra a devenit 
membră a trupei de pantomimă în Alexandria; stăpânului i s-a 
părut potrivit să-i cumpere pe amândoi în loc să-i separe. O 
mişcare înţeleaptă din partea lui, căci Casandra ar fi fost 
distrusă să-şi piardă frăţiorul. Rupa îşi câştiga traiul; chiar a 
făcut puţin teatru şi el. Nimic care să ceară prea mult talent, sau 
replici vorbite, desigur. A fost dintotdeauna vânjos, chiar de la o 
vârstă fragedă, aşa că a interpretat paznici muţi şi gladiatori 
mătăhăloşi şi monştri grohăitori. A făcut un Ciclop foarte 
convingător într-o parodie pe care am pus-o în scenă după 
Ulisse. Eu o jucam pe Circe. Casandra era Calypso... 

Am oftat. 

— Întotdeauna am crezut că Rupa era gardianul ei. 

— Ceea ce şi era. Însă în mare parte ea îl proteja pe e/. Mereu 
a fost aşa. E Rupa voinic şi puternic, însă cele lumeşti îl 
copleşeau, iar muţenia lui este un mare handicap. Din copilărie 
Casandra l-a vegheat în permanenţă, având grijă de el. Nu am 
fost deloc surprinsă când mi-a spus că l-a adus pe Rupa cu ea la 
Roma. E greu de imaginat cum ar fi putut ca el să 
supravieţuiască singur în Alexandria. E dificil de închipuit cum 
supravieţuieşte acum fără ea. Sau crezi că... 

— Ce? 

— Poate că şi Rupa e mort, zise ea calmă. 

Din vestibul s-a auzit sunetul unei bătăi în uşă. Chrysippus s-a 
dus să deschidă, după care s-a întors. 

— Volumnius, stăpână, spuse el. 

Cytheris eliberă un suspin de indulgență combinată cu 
exasperare. 

— Spune-i să-şi lase armata de paznici afară şi pofteşte-l 
înăuntru. 

Câteva momente mai târziu, o siluetă corpolentă pătrunse 
târşâind în grădină. Faimos pentru că purta bijuterii bătătoare la 
ochi, de această dată bancherul Volumnius era notabil lipsit de 
podoabe - fără brățări, fără colane, fără niciun inel, cu excepţia 
celui modest din fier care-i atesta cetăţenia. Cu aşa vremuri 


tumultoase, chiar şi un bărbat atât de ostentativ ca Volumnius 
ştia că e mai bine să nu se grozăvească ţanţoş cu bogăţia sa pe 
străzi. 

— Cytheris, bobocul meu de trandafir! strigă el. Ea s-a ridicat 
să-l întâmpine şi s-a supus unui sărut pe obraz de la buzele lui 
cărnoase. 

— Dar văd că ai oaspeţi. Volumnius se uită chiorâş la Davus şi 
la mine. M-am ridicat şi i-am făcut semn şi lui Davus să 
procedeze întocmai. 

— Gordianus şi ginerele lui tocmai se pregăteau să plece, 
spuse Cytheris. 

— Gordianus? Cunosc numele. Ne-am întâlnit? 

— Nu, am răspuns, însă am făcut tranzacţii cu agenţii tăi. 

— Ah, da. Eşti încă unul din cetăţenii rafinaţi cărora le-am 
întins o mână de ajutor în ultimele luni. Nu sunt decât foarte 
fericit, ca în vremuri aşa chinuitoare, să aflu că îi pot sprijini pe 
atât de mulţi concetăţeni romani. 

Imprumuturile mele de la Volumnius, aşa zdrobitoare cum 
erau pentru mine, erau cu siguranţă insignifiante în registrele lui 
de socoteli, că eram surprins că ştia de ele. Era înştiinţat de 
orice împrumut autorizat de agenţii lui, indiferent cât de 
neînsemnat? Probabil. Oamenii vorbesc că exista un fir invizibil 
ataşat de fiecare sesterț care-i părăsea pumnul lacom. 

— Îți sunt recunoscător pentru ajutorul acordat, Volumnius, 
am zis. Şi chiar şi mai recunoscător pentru răbdarea ta. 
Vremurile sunt de aşa natură că nici oamenii bine intenţionaţi 
nu sunt în stare să-şi îndeplinească toate obligaţiile, cel puţin 
pentru o vreme. 

— Într-adevăr, cetăţene, răbdarea este o virtute - până la un 
punct. lar a mea se va prelungi exact atâta timp cât afacerea 
asta dată naibii cu Milo şi Caelius rămâne nerezolvată. După 
aceea, odată ce lucrurile vor fi revenit la normal... A ridicat din 
umeri, iar umerii i s-au zgâlţâit. Până la urmă obligaţiile trebuie 
achitate. Ordinea trebuie păstrată. Drepturile de proprietate 
trebuie respectate şi împrumuturile rambursate. Aşa zice 
înțeleptul Cezar. A zâmbit şi a luat mâna mică a lui Cytheris într- 
a lui şi i-a sărutat-o. În acea secundă am înţeles de ce fusese de 
acord să facă din Cytheris o libertă la cererea îndrăgostitului 


Antoniu. Făcându-i pe plac locotenentului lui Cezar însemna să-i 
faci plăcere lui Cezar. Manumisiunea ei nu era cu nimic mai mult 
sau mai puţin decât o decizie de afaceri. 

— Aşa cum a spus Cytheris, eu şi cu Davus tocmai plecam. La 
revedere, Cytheris. Ziua bună, Volumnius. 

— Ziua bună şi ţie, cetăţene. Fii înţelept şi prosper 


— Aşa încât să-ţi poţi achita obligaţiile când va sosi ziua 
socotelilor. 


XI 


A cincea oară când am văzut-o pe Casandra era la sfârşitul lui 
Maius. Trecuse aproape o lună de când tentativa de arestare a 
lui Marcus Caelius atârnase de un fir de păr, însă toată Roma 
era încă în mare zarvă. 

Zvonurile abundau. Unii ziceau că Marcus Caelius plecase să i 
se alăture lui Cezar, însă era greu să-ţi imaginezi cum ar fi putut 
să facă asta după insinuările pe care le adusese împotriva lui 
Cezar în discursurile sale; era aşa de nechibzuit să creadă că ar 
putea să-i câştige iertarea lui Cezar doar prin farmecul său? Alţii 
spuneau că de fapt Caelius nu scăpase până la urmă, ci că 
fusese arestat, şi că era ţinut într-un loc secret, timp în care 
Isauricus avea să se hotărască ce să facă cu el. O altă parte 
spuneau că Marcus Caelius scăpase de-adevăratelea şi că se 
afla încă în oraş, ascunzându-se cu o ceată de conspiratori care 
urzeau să-i asasineze pe toţi magistraţii şi majoritatea 
membrilor Senatului. 

Insă unii spuneau că Marcus Caelius se dusese în sud să 
elibereze o şcoală de gladiatori din vecinătatea Muntelui 
Vezuviu cu intenţia de a se întoarce la Roma şi a declanşa un 
masacru. Şi alţii comentau că acesta plecase în nord ca să 
încerce să alieze cauzei sale diferite oraşe, sperând să le câştige 
unul câte unul până când se simţea încrezător să mărşăluiască 
la Roma cu o armată de voluntari. Din Forum, Hieronimus ne-a 
adus la cunoştinţă această remarcă a lui Volcatius, conducătorul 
palavragiilor pompeieni: „Dacă răzbate Caelius, prostimea 
Romei le va da în curând în cap pe străzi proprietarilor şi 
cămătarilor!” 

Şi totuşi o altă bârfă spunea că Marcus Caelius plănuia o 
întâlnire cu vechiul său prieten Milo şi că amândoi aveau de 
gând să traverseze împreună în goană ltalia. Pentru mine 
aceasta era cea mai nebunească speculație dintre toate. Pe 
vremea când era protejatul lui Cicero, ce-i drept Caelius fusese 
prieten cu Milo, însă în ultimii ani politicile lor îi depărtaseră aşa 


de mult că părea imposibil ca cei doi să poată vreodată să se 
mai reunească pentru o cauză comună. 

Înainte de plecarea sa forţată de la Roma, Titus Annius Milo 
fusese omul pe care autointitulata organizaţie „Oameni fără 
pereche” se baza să îndeplinească treburile lor murdare. Aşa 
cum Clodius a condus găştile de stânga, la fel Milo le-a guvernat 
pe cele de dreapta. Când un magistrat conservator voia să 
oprească o demonstraţie a opoziţiei, sau să-şi pună 
demonstranţii trebuincioşi lui să aţâţe spiritele în Forum, Milo 
era omul care putea să înfurie mulțimile, să umple pumnii de 
sânge şi să crape câteva teste. 

Pompei, căruia îi plăcea să stea departe de aspra realitate 
politică a încăierărilor de stradă, s-a bizuit pe Milo să acţioneze 
ca slugoiul lui. Cicero ţinea foarte mult la Milo şi l-a văzut ca 
alter ego-ul său grosolan; Cicero era creierul, în timp ce Milo 
forţa fizică. Pentru eforturile sale, Milo a fost răsplătit cum se 
cuvine de „Oameni fără pereche”. A fost admis în cercul lor 
intim; era un om destinat lucrurilor măreţe. Prin căsătoria lui cu 
Fausta, fiica ultimului dictator Sulla, ascensiunea sa în cele mai 
înalte ierarhii ale clasei conducătoare din Roma părea asigurată. 

Şi apoi totul s-a făcut praf. După o încăierare pe Via Appia cu 
alaiul lui Milo, la câţiva kilometri în afara Romei, Clodius a fost 
ucis. Milo şi Fausta se aflau la locul crimei şi fie că Milo şi-a 
mânijit la propriu mâinile de sânge sau nu, a fost învinovăţit de 
uciderea inamicului său. Insurgenţii furioşi au ars clădirea 
Senatului şi au cerut capul lui Milo. Pompei, convocat să 
menţină ordinea, l-a trimis pe Milo în judecată şi nu a făcut 
nimic ca să-l ajute. „Oamenii fără pereche” s-au spălat pe mâini. 
Loial până la capăt, Cicero l-a apărat pe Milo, însă eforturile lui 
nu au fost de niciun folos; încercând să-şi ţină discursul, a fost 
acoperit de larma gloatei. Insoţit de o ceată mare de gladiatori 
îndârjiţi, Milo a fugit din Roma înainte ca verdictul de vinovăţie 
să fie pronunţat şi s-a îndreptat spre oraşul-stat grecesc, 
Massilia, destinaţia atâtor exilați politici romani. 

A lăsat în urma lui o avere în proprietăţi care a fost confiscată 
de către stat, o soţie amarnic dezamăgită care după toate 
socotelile era bucuroasă să nu-l mai vadă niciodată şi un oraş 
divizat fără speranţă. Privind retrospectiv, se părea că uciderea 


lui Clodius şi procesul lui Milo au marcat ultima răsuflare a 
Republicii muribunde şi începutul sfârşitului Constituţiei romane. 
Cu certitudine a marcat sfârşitul lui Milo; chiar în mijlocul 
harababurii războiului civil, nimeni nu se putea îndoi că de fapt 
cariera lui Milo se sfârşise pentru totdeauna. Când Cezar a 
cucerit Massilia, i-a amnistiat pe toţi exilaţii politici romani din 
oraş, cu izbitoarea excludere a unuia singur: Milo. 

Abandonat de Pompei, respins de Cezar, depăşit de ajutorul 
lui Cicero, Milo devenise figura căzută în desuetudine a politicii 
romane. 

Acum bârfele care soseau în oraş susțineau că Milo reuşise să 
scape din Massilia, în pofida garnizoanei soldaţilor lui Cezar, 
care primiseră instrucţiuni să-l ţină acolo. Nu numai că scăpase, 
dar se descurcase să facă acelaşi lucru şi cu ceata uriaşă de 
gladiatori care-l însoţiseră în exil. 

Chiar şi mai stranie decât aceste cleveteli era afirmaţia că 
Milo era implicat într-un fel într-o conspirație cu Marcus Caelius. 
Întreaga carieră a lui Milo se fundamentase pe mijlocirea 
intereselor celei mai rigide clici conservatoare a elitei romane. 
Ideea că-şi va uni forţele cu Caelius, care se declarase singur 
apărătorul revoluţiei maselor, era ridicolă. Sau oare aşa avea să 
fie? În vremurile astea, vechile prietenii şi legăturile de prietenie 
ar putea conta mai mult decât diferitele filosofii politice, iar 
bărbaţii disperaţi ca Milo şi Caelius şi-ar putea face orice aliat ar 
fi posibil. Până la urmă, ce le datora Milo „Oamenilor fără 
pereche” sau lui Pompei? În perioada de criză care a urmat 
asasinării lui Clodius, l-au aruncat de-o parte ca pe un cărbune 
încins. 

XXX 

În locuinţa mea totul era umbrit de suferinţa Bethesdei. 
Pronosticurile şi vindecarea sa erau la fel de vagi ca domiciliul şi 
planurile de viitor ale lui Marcus Caelius. Ca să plătesc medicii, 
am împrumutat şi mai mulţi bani de la Volumnius. l-au cercetat 
limba Bethesdei. l-au studiat scaunele. Au înghiontit-o şi i-au 
împuns diferite părţi ale trupului. l-au prescris când un 
tratament, când altul, toate costând bani. M-am înglodat şi mai 
adânc în datorii. Nimic nu dădea vreun semn c-ar ajuta-o. 


Bethesda avea zile bune şi zile proaste, dar din ce în ce mai des 
rămânea ţintuită la pat. 

Simptomele ei erau enigmatice. Nu avea dureri ascuţite, 
erupții vizibile, nu vomita şi excrementele nu erau rău 
mirositoare. Se simţea slăbită şi nelalocul ei - „incomodă în 
pielea mea”, zicea ea. Uneori era ameţită, uneori abia mai 
răsufla. Nu avea încredere în medici ori alte tratamente. Când |- 
a muşcat pe unul dintre ei pentru că a ciupit-o prea tare de 
limbă, i-am spus vraciului că era norocos să-mi părăsească casa 
cu toate degetele la locul lor şi m-am hotărât să nu mai trimit 
după niciun medic. 

Membrii unei familii nu sunt cu mult mai diferiţi ca trupul 
uman, cu un cap şi o inimă şi simţul bunăstării care depinde de 
armonia diferitelor sale părţi. Dispoziţia familiei mele se 
schimba de la zi la zi, în funcţie de Bethesda. Zilele ei proaste 
erau proaste pentru toţi, pline de mâhnire şi rău prevestitoare. 
În zilele ei bune, membrii familiei erau tulburaţi de un sentiment 
precaut de speranţă. Pe măsură ce timpul trecea şi zilele rele le- 
au depăşit pe cele bune, speranţa dădea îndărăt, aşa încât până 
şi cele mai bune zile erau temperate de o teamă adâncă. 

Ca s-o mulţumesc pe Bethesda, stăteam pe-acasă pe cât de 
mult posibil. Ore întregi nu făceam altceva decât să stau lângă 
ea în grădină, ţinând-o de mână în timp ce ne lăsam în voia 
amintirilor. În Alexandria o găsisem. Eram tânăr, de capul meu 
prin lume. Ea era sclavă, un piculeţ mai mare decât o copilă. De 
cum am zărit-o prima oară, m-am simţit brusc şi fără speranţă 
îndrăgostit, aşa cum numai un tânăr poate fi. Eram decis s-o 
cumpăr şi să mi-o fac a mea şi aşa am şi procedat. Când m-am 
întors la Roma, am adus-o pe Bethesda cu mine. Când a rămas 
însărcinată, am eliberat-o şi m-am căsătorit cu ea pentru ca 
urmaşul meu să se nască liber. De ce aşteptasem atât? Parţial 
pentru că mă temusem că o schimbare atât de drastică în 
statutul Bethesdei ar fi făcut ca relaţia noastră să se 
dezechilibreze; exercitase deja o putere destul de mare asupra 
mea ca sclavă! Însă căsnicia şi naşterea fiicei noastre nu au 
făcut decât să întărească legătura dintre noi, iar libertatea i-a 
întărit caracterul Bethesdei în toate felurile posibile. Unde 
înainte dăduse impresia de îndărătnică, apoi devenise extrem 


de îndărătnică; unde înainte păruse capricioasă, trăisem să o 
văd grozav de hotărâtă. Schimbările astea avuseseră loc în 
Bethesda sau doar în capacitatea mea de a o percepe? Nu aş 
putea spune, iar Bethesda era ultima persoană pe care s-o 
întreb. Paradoxul şi ironia sorții nu exercitau nici o fascinaţie 
asupra ei. 

Când depanam amintiri, nu o făceam ca să remarcăm 
subtilele stări ale minţii sau felul în care lucrurile se 
schimbaseră, dar rămăseseră la fel. Conversaţiile dintre noi ne 
serveau ca să ne amintim de un catalog vast de cunoscuţi, 
locuri şi lucruri pe care le împărţiserăm. Simpla convocare a 
acestor amintiri ne aducea o plăcere împărtăşită. 

— Îţi aminteşti de semnalul luminos din vârful farului Pharos, 
întreba ea, şi cum am stat pe puntea corăbiei în noaptea în care 
am navigat de la Alexandria şi am privit oraşul micşorându-se 
până nu a mai rămas nimic din el? 

— Fireşte că-mi amintesc. Era o noapte călduţă. Chiar şi aşa, 
tu tremurai, aşa că te-am luat în braţe lângă mine. 

— Tremuram pentru că mi-era teamă să părăsesc Alexandria. 
Am crezut că Roma o să mă înghită. 

Am râs. 

— Îţi aminteşti ce oribilă a fost mâncarea de pe vasul ăla? 
Pâinea ca piatra, smochinele uscate şi sărate... _ 

— Nimic asemănător ca ultima noastră masă în Alexandria. |ţi 
aminteşti... prăvălioara din colţ unde se vindeau prăjiturele din 
susan îmbibate în miere şi vin? Chiar şi acum îmi lasă gura apă 
la amintirea lor. 

— Şi femeiuşcă aia caraghioasă care ţinea prăvălia? Toate 
pisicile alea! Toate pisicile din Alexandria veneau la prăvălia ei! 

— Din pricină că ea le dădea nas, am zis eu. Le punea afară 
castroane cu lapte. În ziua dinaintea plecării noastre, ne-a arătat 
nişte pisoiaşi şi tu ai insistat să urci prin contrabandă cu unul din 
pisoii ăia la bordul corăbiei, chiar dacă eu ţi-am interzis-o în mod 
expres. 

— Trebuia să iau ceva din Alexandria cu mine. Romanii mi-ar 
fi mulţumit că le aduceam o nouă zeitate! Imaginează-ţi surpriza 
mea când am sosit şi nu am văzut nici o statuie a vreunui zeu 
caracteristic nicăieri în tot oraşul, nu tu Horus cu capul de şoim, 


nu tu Anubis cu capul de câine- doar imagini ale unor bărbaţi şi 
femei obişnuite. Am ştiut atunci că într-adevăr mă aduseseşi 
într-un loc foarte ciudat... 

La un anumit punct ne dădeam seama amândoi că mai 
avusesem exact aceiaşi conversaţie şi înainte, nu doar o dată, ci 
de mai multe ori, de-a lungul anilor; era ca un ritual care odată 
început trebuia urmărit până la finalizare; şi întocmai multor 
ritualuri, simpla lor ceremonie ne aducea o tihnă curioasă. O 
amintire conducea la alta şi la alta, precum verigile unui lanţ 
care se încolăcea în jurul nostru, făcându-ne să alunecăm 
împreună în chiar centrul timpului şi spaţiului care închisese 
vieţile amândurora. 

Şi apoi... umbra suferinţei sale trecea peste Bethesda. 
Colţurile gurii i se contractau. Fruntea i se încrunta. Mâna i se 
strângea, apoi se slăbea în a mea şi spunea că dintr-o dată a 
ostenit şi e aiurită şi simte nevoia să se întindă. Eu trăgeam 
adânc aer în piept şi mi se părea că până şi aerul era vâscos de 
îngrijorare şi nemulţumire. 

XXX 

Începusem să mă simt ca un prizonier în propria mea locuinţă. 
Micile sâcâieli crescuseră în chinuri insuportabile. 

Androcles şi Mopsus îmi distrăgeau atenţia cu ciorovăielile lor 
constante. Într-o zi am ţipat la ei aşa de aspru, că micul 
Androcles a început să plângă, în timp ce Mopsus îl tachina, 
ceea ce m-a înfuriat aşa de tare că abia m-am abținut să nu-l 
lovesc. După aceea m-am simţit atât de rău că a trebuit să mă 
întind şi m-am trezit întrebându-mă dacă nu căzusem victima 
văicărelilor Bethesdei. 

Hieronimus, a cărui isteţime caustică mă  amuzase 
întotdeauna, începuse să mă lovească ca un măscărici afectat, 
gângurindu-mi în permanenţă despre viaţa politică romană, un 
subiect despre care nu ştia aproape nimic. Intr-o noapte, 
ieşindu-mi din fire din pricina unor observaţii deosebit de 
sarcastice ale lui, am comentat pe seama cantităților 
prodigioase pe care le consuma la fiecare masă pe cheltuiala 
mea. S-a făcut palid, a lăsat castronul din mână şi a zis că din 
acea clipă încolo va mânca singur, după ce familia termină de 
mâncat, omenindu-se din resturile noastre. A părăsit încăperea 


şi nimic din ce am zis nu l-a convins să se întoarcă. Acesta era 
omul care mă luase în casa lui în Massilia, împărțind tot ce avea 
cu mine. 

Davus, care-mi salvase viaţa în Massilia, şi-a atras într-o zi 
mânia mea ciocnindu-se de o lampă cu trei picioare. Încercând 
s-o ridice, s-a împiedicat şi a călcat pe ea stricând-o şi mai rău. 
Când a isprăvit, toate capetele alea de grifoni din bronz erau 
crestate şi piciorul lămpii era îndoit. Era - sau mai repede, 
fusese - unul dintre cele mai valoroase obiecte care mai 
rămăsese în casă, un lucru pe care contam să-l pot vinde dacă 
sărăcia se înăsprea. l-am spus că neîndemânarea lui privase 
membrii familiei mele de echivalentul unei luni de hrană. 

Chiar şi cu Diana îmi sărea uşor ţandăra. M-am trezit 
certându-mă cu ea pe tema bolii mamei sale şi ce era de făcut 
cu asta. Neînţelegerile noastre erau legate de lucruri mărunte - 
dacă Bethesda ar trebui să bea sau nu lichide fierbinţi sau reci, 
dacă ar trebui sau nu să fie ţinută trează în timpul zilei (aşa 
încât să poată dormi aproape buştean noaptea, pledam eu), 
dacă să ţinem seamă sau nu de sfatul unui medic care ne 
spusese că sângele unei vrăbii îi va fi benefic - însă replicile 
erau incisive şi amare. Am acuzat-o pe Diana că moştenise stilul 
încăpățânat şi încurcă-lume al mamei sale. Într-o clipită crudă 
ea m-a acuzat că mie îmi păsa mai puţin de maică-sa decât ei. 
M-a durut sufletul şi câteva zile abia dacă i-am mai adresat vreo 
vorbă. 

Să-mi ostoiesc aleanul mi-am căutat fiul, pe Eco. Ca şi Meto, 
era copilul meu adoptat. Spre deosebire de Meto, noi nu ne 
certasem niciodată pentru nimic şi totuşi de-a lungul anilor ne 
depărtasem. Era un fapt natural; Eco avea şi el casa lui. Avea şi 
viaţa lui, călcându-mi pe urme, şi cu toate că în timp ne 
consultasem când şi când profesional, Eco devenise din ce în ce 
mai independent şi îşi vedea singur de treburile şi afacerile sale 
financiare. Tot mai mult, îşi ţinuse şi familia departe de 
societate. Eco se căsătorise, intrând într-o familie veche, însă 
disperată după sânge proaspăt, Menenii. Soţia lui şi Bethesda nu 
se înţeleseseră niciodată cu adevărat. 

După-amiaza în care l-am invitat pe Eco şi pe progeniturile lui 
la mine acasă s-a dovedit a fi un dezastru. Menenia a spus ceva 


şi a ofensat-o pe Bethesda - o tâmpenie despre femeile din 
familia ei care „întorc capul” bolii şi nu i se supun - iar Bethesda 
s-a retras neîntârziat în patul său. Părul Cei doi gemeni bălai, de 
unsprezece ani, ai lui Eco, profitară fără ruşine de Mopsus şi 
Androcles, ordonându-le să le aducă la comandă când una, când 
alta. Când Androcles a bodogănit o remarcă cum că „or să-şi 
piardă capetele într-o zi” - o fărâmă de elocinţă bombastică pe 
care o culesese fără nici o îndoială din Forum - Eco s-a îngrozit 
şi a insistat să-l pedepsesc pe băiat >ca pe un sclav ce era; şi 
când am refuzat, a plecat cu familia acasă. Îmboldit de fratele 
său, Androcles nu mai putea de bucurie de scăparea lui, drept 
care până la urmă i-am altoit vreo două pe spate, în seara aceea 
toată lumea s-a dus la culcare mâhnită. 

Cândva, a existat mereu cineva pe care să mă bazez în 
vremuri de restrişte, deşi acea persoană era arareori prezentă. 
Confuz, nefericit, căutând mângâiere, m-aş fi încuiat în cabinetul 
meu, aş fi pus mâna pe stilus, aş fi tras încuietoarea învelitorii 
unei tăblițe din ceară disponibile, aş fi frecat-o şi m-aş fi apucat 
să-i scriu o scrisoare lui Meto. Ştiind că s-ar putea să nu-mi 
citească multe zile rândurile - temându-mă în secret că ar fi fost 
posibil să nu le citească niciodată, căci era soldat şi adesea în 
pericol - mi-aş fi notat totuşi gândurile şi trăirile ca să le 
împărtăşesc cu fiul meu iubit; şi făcând asta aş fi simţit o mare 
uşurare şi o iluminare a spiritului. Însă acum, prin propria-mi 
sentinţă, acea posibilitate îmi era închisă. În zilele alea 
deprimante, cât de amarnic duceam dorul acelui izvor de 
alinare! 

Impovărat de situaţia nesigură a societăţii, neliniştit de 
datoriile mele, îngrijorat de boala Bethesdei şi de discordia 
dintre membrii familiei mele, tânjind după pierderea fiului pe 
care-l renegasem - asta era starea mea de spirit când într-o zi 
m-am hotărât să scap de colivia proteguitoare a familiei şi să 
pornesc hai-hui. 

Făcusem cam acelaşi lucru şi aproape cu o lună în urmă, în 
ziua în care m-am trezit în cămăruţa Casandrei şi mai târziu 
asistând la dispariţia lui Caelius din Forum. Dar în timp ce data 
trecută picioarele mă duseseră direct la uşa Casandrei, 
involuntar sau nu, în această zi m-am trezit făcând o plimbare 


mai lungă tropăind prin oraş pe un traseu cu meandre. Trăind 
atât de mult la Roma, cunoscând-o până în cele mai mici 
amănunte, pentru mine era probabil realmente imposibil să mă 
rătăcesc prin oraş. Cu toate astea, am căzut într-un fel de 
contemplaţie, uitând de mine şi direcţia în care mă îndreptam, 
vigilent doar la împrejurimile cele mai apropiate şi senzațiile pe 
care mi le produceau. 

Era o zi frumoasă pentru o astfel de plimbare, tipică pentru 
sfârşitul lui Maius, însorită, însă nu foarte caldă. Farmecul Romei 
era prezent peste tot. La o fântână nostimă din preajmă apa 
picura din gura unei gorgone într-o albie adâncă de unde 
femeile îşi umpleau ochi căldările. (Apa, dacă nimic altceva nu, 
încă se mai găsea din belşug şi pe gratis la Roma). Chiar după 
colţ, un falus uriaş din bronz proiectându-se din pragul unei uşi 
proclama prezenţa unui lupanar în vecinătate. Se nimeri ca 
soarele să pice pe falus într-un unghi care împrăştia o umbră 
atât de enormă pe stradă că am râs în hohote. Pe trepte stătea 
o prostituată neobişnuit de rotofeie întinzându-se la soare ca o 
pisică. Când am trecut pe lângă ea, şi-a mijit ochii ca nişte fante 
şi cred fără exagerare că am auzit-o torcând. Niţel mai încolo, 
am intrat pe o alee lungă, de o parte şi de alta flancată de 
zidurile continue ale fațadelor caselor; ambele ziduri erau 
supraîncărcate de iasomie înflorită şi mirosul era aşa de 
îmbătător că odată ce am ajuns la capătul aleii, m-am întors şi 
paşii au refăcut traseul, doar ca să văd dacă mirosul era la fel 
de dulce dacă mă deplasam în direcţia opusă. 

De fiecare dată când luam colţul, mă confruntam cu amintiri; 
dulci şi amare. Trăisem atâta amar de vreme în Roma, că uneori 
mi se părea că oraşul era o hartă a propriei mele minţi, străzile 
şi clădirile ei manifestări ale celor mai profunde amintiri ale 
mele. 

În această căsuţă austeră, acum zugrăvită în galben, dar de 
un albastru strălucitor când i-am trecut ultima oară pragul, 
consolasem odată o văduvă mâhnită care mă chemase să rezolv 
crima soţului ei ucis - şi s-a dovedit că ea fusese criminalul... 

În jos pe stradă, o hoardă de hoţi, intenţionând să ne taie 
gâturile, ne urmăriseră cândva pe mine şi pe sclavul meu Belbo 
- ce dor mi-era de paznicul acela credincios! Amândoi 


scăpaserăm  scufundându-ne într-o fântână şi ţinându-ne 
respiraţiile... 

Am urcat pe creasta unui deal şi am văzut în depărtare 
terasele şi aripile vastei vile a lui Pompei din vârful colinei 
Palatine dincolo de zidurile oraşului; un abur de arşiţă şi praf 
interpus satura locul cu o particularitate uşor ireală, plutitoare, 
ca un palat văzut hăt-departe ca-ntr-un vis. Când Pompei 
dormea noaptea, aşa de departe de casă, în felul acesta îşi 
vedea casa pe care o lăsase în urmă? Ultima dată când l-am 
văzut pe Pompei - scăpând din Italia cu o corabie - încercase să 
mă sugrume cu mâinile goale. Amintirea îmi făcea gâtul să mi 
se contracte. În acel moment, aşa-zisul Cel Mare era viu sau 
mort? Se aplecase deasupra trupului măcelărit al lui Cezar, 
ascultându-i soldaţii declarându-l Stăpânul Lumii - ori era un alt 
muritor prefăcut în cenuşă ca mulţi alţii înaintea lui, ale cărui 
ambiţii feroce nu valorau nimic când fălcile lui Hades se 
deschideau să le revendice? 

La poalele stâncoase ale colinei Capitoliului, am trecut poarta 
cimitirului de familie privat unde cu ani în urmă m-am întâlnit în 
secret cu Clodia în ajunul procesului de omucidere al lui Marcus 
Caelius. Cum mă izbise frumuseţea aceea misterioasă, distantă, 
perfidă! În toată viaţa mea, Clodia fusese singura femeie care 
mă ispitise vreodată să mă depărtez de Bethesda. Până acum... 

Indiferent cât de ocolit traseul, indiferent cât de amuzante, ori 
cât îmi abăteau atenţia amintirile invitate la fiecare colţ, 
picioarele ştiau unde mă călăuzesc. 

Când am ajuns la treptele casei sale de raport, păzite de 
câinele care nu a lătrat la apropierea mea, am fost surprins? Un 
pic. Acea parte din mine care o dorea - complet, fără întrebări, 
dincolo de rațiune - era mai deşteaptă decât partea care ştia că 
un asemenea lucru era imposibil, necuviincios, absurd. 
Absurditatea, mai mult decât altceva, ar fi putut să mă facă să 
rămân pe loc. Un bărbat mult mai în vârstă tânjind după o 
femeie tânără şi frumoasă reprezintă Fără să vrei o scenă 
ridicolă. M-am gândit la fiecare neghiob bătrân şi libidinos pe 
care l-am văzut vreodată pe scenă şi m-am crispat la ideea de a 
mă da şi eu într-un spectacol comic. Chiar şi presupunând că 
avansurile mele vor fi binevenite şi dorite de ambele părţi, 


existau complicaţii - ca să nu mai vorbim de faptul că obiectul 
dorinţei mele putea fi la fel de nebun cum toată lumea zicea, 
caz în care, nu eram şi eu tot atât de nebun să mă ţin după ea? 

Cât despre cea mai mare încurcătură dintre toate - tovarăşa şi 
soţia mea de mulţi ani, suferindă şi singură în patul ei acasă - 
nici măcar nu suportam să mă gândesc la asta. În cele din urmă, 
abia dacă m-am mai gândit la ceva căci m-am trezit propulsat 
înainte de un fel de mecanism al trupului nicidecum urnit de 
vreun gând conştient. 

Dacă nu ar fi fost în camera ei, ori dacă Rupa s-ar fi aflat 
acolo, poate că lucrurile s-ar fi dovedit a fi foarte diferite. Dar 
era acolo şi era singură. Am tras perdeaua, neanunţat şi fără s-o 
avertizez, aşteptându-mă să tresară. Dar ea şi-a întors lent faţa 
în direcţia mea, s-a ridicat în capul oaselor pe saltea şi apoi în 
picioare. Pe măsură ce se apropia uşurel de mine, ochii săi nu 
m-au slăbit nici o clipă. Şi-a depărtat buzele şi şi-a deschis 
braţele. Am lăsat perdeaua să cadă în urma mea. Cred că am 
slobozit un țipăt scurt, precum un copil copleşit de o emoție 
necunoscută, când buzele ei le-au întâlnit pe ale mele şi le-au 
acoperit. 


În dimineaţa de după vizitele mele la Antonia şi Cytheris, m- 
am sculat iarăşi devreme. Bethesda s-a trezit şi a vorbit niţel, 
însă a rămas în pat. Aproape că încetase cu desăvârşire să mai 
mănânce şi asta, chiar mai mult decât letargia ei, începuse să 
mă îngrijoreze. Faţa i se sfrijise, iar privirea i se pustiise. Voința 
puternică care-mi condusese casa atâţia ani întregi părea să se 
prelingă încetul cu încetul din ea, lăsând în urmă doar o 
carapace goală. 

Ziua era deja călduţă, însă mă trecu un val de răceală. Pentru 
prima oară - până atunci întotdeauna reuşisem să evit gândul - 
am avut o noţiune vagă despre cum va arăta lumea fără ea. Mai 
trăisem şi fără Bethesda, însă trecuse aşa de mult timp că abia 
dacă-mi mai aminteam de lucrul ăsta. Să-mi imaginez viaţa fără 
Bethesda era aproape imposibil. Mi-am amintit că în asemenea 
chestiuni noi, muritorii, rareori avem vreo alternativă, cu toţi 
medicii şi supa de ridichi şi rugăciunile la zei. 

Am mâncat puţin. l-am chemat pe Androcles şi pe Mopsus să 
mă ajute să-mi pun toga, apoi i-am trimis să facă acelaşi lucru 
pentru Davus. Astfel, ziua mea a început precum celelalte două 
dinainte şi mi-am dat scama, cu o înţepătură combinată de 
plăcere şi vinovăţie, că începuse să-mi placă această rutină. Era 
un motiv pentru a-mi îndepărta gândurile de la Bethesda şi de la 
datoriile mele şi de la discordia din casa mea. Intr-un fel curios, 
deşi totul avea legătură cu ea, mă făcea să uit de Casandra, sau 
cel puţin îmi oferea ceva la care să mă gândesc alături de 
aleanul pe care-l trezise în mine - şi vina consecutivă - şi 
durerea pe care am simţit-o când mi-a murit în braţe. 

Mi-am dat seama, când îmi făceam planurile şi pregătirile 
pentru ziua respectivă, că /ucram din nou - nu pentru altcineva, 
nu pentru bani (vai!), lucram totuşi la negoţul ciudat care mă 
susţinuse de-a lungul vieţii mele. În ultimii ani mă retrăsesem 
treptat din acest negoţ, lăsându-i-l lui Eco. Devenisem 
Gordianus soţul, Gordianus tatăl, Gordianus palavragiul din 
Forum şi chiar, în ciuda tuturor aşteptărilor, Gordianus amantul 


ilicit- însă nu şi Gordianus Descoperitorul. Acum mă trezisem 
iarăşi făcând ceea ce am făcut întotdeauna mai bine, căutând 
adevărul despre o chestiune de care nimănui altcuiva nu-i păsa, 
ori îndrăznea, s-o urmărească, îmi găsisem direcţia şi mă 
înscrisesem ca roata unui car pe făgaş. In ciuda tuturor 
motivelor mele de a mă simţi jalnic, cel puţin puteam spune cu 
certitudine cine şi ce eram. Eram din nou Gordianus 
Descoperitorul, urmând traseul pe care zeii mi-l aşezaseră 
dinaintea-mi. 

Davus ieşise în grădină. După privirea satisfăcută, uşor 
stupidă, de pe chipul său, am bănuit că el şi fiica mea îşi 
găsiseră propria eliberare de tensiunile vieţii într-un anumit 
punct al noptii.. Şi de ce nu? Am încercat să-mi înăbuşesc o 
înţepătură de invidie. 

— Cum se... întrebarea lui Davus a fost suprimată brusc de un 
căscat slobozit pe măsură ce-şi întindea braţele deasupra 
capului, răvăşindu-şi cutele togii. 

— Bethesda nu e mai bine... dar nici mai rău, am zis sperând 
că am rostit adevărul. 

— Şi unde plecăm în dimineaţa asta, tată-socrule? 

XXX 

La apogeul puterii, când conducea o armată veritabilă de 
bande de stradă în competiţie cu Clodius, Milo şi soţia lui, 
Fausta, locuiau într-una dintre cele mai impozante case ale 
oraşului, o reşedinţă vrednică de fiica dictatorului Sulla şi de 
soţul de la care aştepta lucruri măreţe. 

Acea locuinţă şi mobilierul ei fuseseră confiscate de către stat 
şi vândute la licitaţie nu mult după surghiunirea lui Milo din 
Roma. Fausta, deşi rămăsese căsătorită cu Milo, a refuzat să-l 
însoţească la Massilia. Fără o locuinţă, unde să trăiască şi cu ce 
mijloace? După cum s-a dovedit, legea conţinea o dispoziţie 
care prevedea că o soţie abandonată să-şi recupereze zestrea 
din primul beneficiu al proprietăţii confiscate. Zestrea Faustei 
fusese considerabilă şi după licitaţie reuşise să-şi ia înapoi mare 
parte din ea. Cu banii aceia se mutase într-un sălaş mai mic, 
mai umil, de pe partea mea, pe latura îndepărtată a colinei 
Palatine. Nu era tocmai săracă, însă coborâse enorm pe scara 
socială. 


— Asta cum mai e? mă întrebă Davus în timp ce înaintam. 

— Ce vrei să spui? 

— Până acum nu prea am ştiut ce să înţeleg despre toate 
femeile astea. 

Am râs. 

— Ce pot să-ţi spun despre Fausta? Singura dată când am 
întâlnit-o, ceea ce s-a întâmplat la scurt timp înainte ca Milo să 
plece în exil, făcea baie cu doi dintre gladiatorii lui - şi m-a 
invitat să mă alătur lor. Genul ăsta de comportament a fost cel 
care a pus capăt primei sale căsnicii, dinaintea celei cu Milo. Se 
întâlnea cu doi iubiţi pe ascuns - aşa spune povestea - şi era 
întrucâtva ostentativă în privinţa asta. Unul era un piuar care 
avea o afacere de spălare a lânii. Celălalt era un flăcău pe nume 
Macula, din pricina unui semn din naştere pe obraz care arăta 
ca o pată. Fratele ei geamăn, Faustus, a făcut o glumă din asta: 
„înţeleg că dispune de serviciile personale ale unui piuar, dar nu 
văd de ce nu scapă de 'Pata' aia! Comportamentul sorei mele 
nu e nicidecum imaculat.” 

— Imaculat, repetă Davus lent, prinzându-se de calambur. 

— Exact. Însă soţul Faustei nu a considerat situaţia într-atât 
de hazlie. A divorţat din pricina adulterului. Apoi ea s-a căsătorit 
cu Milo. Pentru el a reprezentat câţiva paşi în sus pe scara 
socială. Ea trebuie să fi văzut în el o perspectivă bună. Poate că 
cruzimea lui Milo a atras-o; poate că-i amintea de tatăl ei. Cine 
ştia că doar câţiva ani mai târziu cariera lui se va sfârşi cu o 
crimă şi în exil? 

Scandalurile au izbucnit în ziua imediat următoare după nunta 
lor când Milo a venit acasă şi a prins-o asupra faptului cu un 
flăcău pe nume Sallust. Milo i-a dat o bătaie zdravănă lui Sallust, 
căci a fost dreptul lui legal - într-adevăr Milo ar fi putut să-l ucidă 
şi nu ar fi fost considerată o crimă - şi i-a confiscat punguţa cu 
bani drept penalizare. 

Însă Fausta era incorigibilă. Nu mult după incidentul cu 
Sallust, a invitat nu unul, ci doi amanti, să vină pe la ea într-o 
după amiază. Apoi a apărut Milo. Unul dintre băieţi a reuşit să se 
ascundă în şifonier, însă Milo l-a prins pe celălalt, l-a târât afară 
din dormitor şi l-au bătut măr. Între timp, primul flăcău s-a 
strecurat înapoi în patul Faustei şi au făcut amândoi dragoste 


nebuneşte, pasionali, în ţipetele şi implorările de milă ale 
celuilalt băiat. Davus, înainte de a sublinia evidentul, o voi face 
eu: Faustei îi place să fie prinsă în flagrant. 

Davus s-a încruntat. 

— Şi probabil că şi lui Milo îi făcea plăcere s-o prindă. Altfel de 
ce nu a divorţat de ea? 

— Pentru că relaţiile Faustei erau prea valoroase pentru el, 
politic şi social. Şi zestrea ei era prețioasă. Nu toate căsătoriile 
sunt ca a ta cu fiica mea, Davus, clădite pe - era cât pe ce să zic 
poftă oarbă, însă ar fi fost nedrept - clădite pe iubire, dorinţă şi 
respect reciproc. Unele  căsnicii se întemeiază pe alte 
considerente - putere, bani, prestigiu. Mai ales mariajele între 
„Oameni fără pereche” sau ale celor care aspiră să acceadă în 
rândurile lor. Nu se poate spune că Milo şi Fausta nu se 
atrăgeau unul pe altul. Cred că între ei exista o scânteie 
desluşită - ea cu părul ci brun-roşcat şi curbele voluptoase; el 
iute la mânie şi cu pieptul păros. 

Până la urmă lucrurile se potoliseră între ei. Poate că într-un 
final Milo îi speriase toţi iubiții! El se îndrepta spre cariera lui 
politică. Ea apărea alături de el ca o soţie supusă. Cine se putea 
îndoi că într-o bună zi nu va fi ales consul, iar ea va fi soţie de 
consul? Apoi a survenit uciderea lui Clodius şi cariera lui Milo a 
sărit în aer. 

— De ce nu a divorţat Fausta de el? Mai ales dacă nu a vrut să 
meargă cu el în exil, iar Milo nu s-a mai întors niciodată? 

— Nu ştiu, Davus. S-o întrebăm? 

XXX 

Sclavul care ne-a deschis uşa avea înfăţişarea îndopată, 
saturată de sex, a unui gladiator cărunt şi vlăguit. Asta îl făcea 
să pară o contradicţie ambulantă: câţi gladiatori trăiau suficient 
cât să fie secătuiţi? Doi ochi mocniţi ne cerceta de sub o singură 
sprânceană zburlită, însă probabil că era mai isteţ decât părea. 
Altfel cum de supravieţuise suficient de mult ca să capete 
câteva fire cărunte, ca să nu mai pomenim de slujba foarte 
onorantă de a fi în serviciul unei doamne de viţă nobilă care-i 
preţuia aparte pe gladiatori? Mă întrebam câţi bărbaţi ucisese în 
viaţa lui ca să ajungă în această situaţie deosebită. Şi-a 
încrucişat braţele când i-am spus numele meu şi i-am cerut 


câteva minute din timpul stăpânei sale. Antebraţele lui erau de 
mărimea coapselor mele şi acoperite cu cicatrici urâte. 

Tresărind l-am recunoscut pe neaşteptate: Birria, unul dintre 
gladiatorii cei mai premiaţi ai lui Milo. Fusese implicat direct în 
încăierarea cu Clodius în ziua aceea pe Via Appia. Era şi unul 
dintre gladiatorii care trândăvea cu Fausta în baia ei atunci când 
am cunoscut-o. Eram surprins că Milo nu-l luase pe Birria cu el, 
cunoscând reputaţia sclavului de ucigaş antrenat. Poate că 
Birria făcea parte din aranjamentele dotei Faustei şi aşa a rămas 
cu ea. Luase mult în greutate de când îl văzusem ultima oară şi 
nu muşchii reprezentau ponderea. 

Birria ne-a lăsat în vestibul şi el a plecat să ne anunţe. Casa 
era chiar mai sumbră şi mai golită de decoraţiuni decât mă 
aşteptam. O trăsătură mi-a captat atenţia, totuşi. M-a făcut 
chiar să tresar. 

Stă în obiceiul patricienilor romani să-şi expună busturile 
iluştrilor lor strămoşi în nişele vestibulelor din locuinţele lor. În 
vestibulul Faustei, nu exista decât o nişă şi un bust. Traversând 
încăperea micuță, răsucindu-mă pe călcâie, m-am trezit brusc 
faţă în faţă cu imaginea lui Lucius Cornelius Sulla, dictatorul. 

ÎI întâlnisem odată. Ca mulţi alţii, fusesem fermecat - şi un pic 
îngrozit. O poftă pentru plăcere şi cruzime iradia din el precum 
arşiţa soarelui în miezul verii; bărbaţii îşi întorceau feţele în 
prezenţa lui Sulla, temându-se să nu fie pârjoliţi. Exemplul său - 
câştigarea unui război civil sângeros, atingerea puterii absolute 
şi folosirea ei ca să-şi decapiteze inamicii, reformarea statului 
după imaginea lui şi apoi întorcându-i spatele — bântuise Roma 
vreme de două generaţii. În funcţie de punctul de vedere al 
fiecăruia, moştenirea lui fie distrusese Constituţia, fie eşuase în 
a o sprijini suficient - şi în ambele cazuri generase o serie de 
dezastre care s-au propagat de-a lungul deceniilor până în 
momentul prezent, cu Republica paralizată şi Roma ţinându-şi 
respiraţia pentru sosirea unui al doilea Sulla. Era mort de mai 
bine de treizeci de ani, însă ochii care mă fixau din imaginea de 
marmură din vestibulul Faustei încă aveau puterea să-mi 
îngheţe sângele în vine. 


De undeva din fundul casei a răzbit sunetul strigătului unui 
bărbat. Cuvintele nu se distingeau, însă tonul era furios şi 
poruncitor. Cine striga? La cine striga? 

Un pic mai târziu, Birria s-a întors. Era şi mai ursuz decât când 
plecase? Cu o faţă aşa urâtă era greu de spus. 

— Stăpâna nu vă poate primi azi, a zis el. 

— Nu? Poate... 

— l-am spus cum te cheamă. Ştie cine eşti. Nu are timp să te 
vadă. 

— Poate că ai putea să te întorci şi să-i pomeneşti alt nume. 

M-a privit mânios. 

— Care să fie ăla? 

— Casandra. Spune-i că vreau să vorbesc despre Casandra. 

— Nu se va schimba cu nimic. Ar fi mai bine să plecaţi acum. 
S-a îndreptat spre mine, împăunându-se cu umerii masivi ca să- 
mi blocheze calea. Nu s-a oprit, ci s-a izbit direct în mine, 
forțându-mă să calc strâmb înapoi. In urma mea, Davus a 
slobozit o mormăială amenințătoare. M-am uitat înapoi şi i-am 
zărit chipul încruntat care făcea pereche cu cel al gladiatorului. 
Mă simţeam captiv între doi tauri fornăitori. 

Din spatele lui Birria, am auzit vocea stridentă a unei femei. 

— Nu! Birria, opreşte-te! Fără lupte în faţa imaginii tatei! Până 
la urmă m-am hotărât să-l primesc pe Descoperitor. Eu... eu 
vreau să-l văd. Vocea ei avea un ton bizar de plângăreţ, de 
parcă cerea permisiunea. 

Birria s-a oprit şi mă privi lung de sus, apoi peste capul meu 
pe Davus. l-am simţit mirosul de usturoi în respiraţie - 
gladiatorii îl mâncau pentru a avea putere - şi mi-am încreţit 
nasul. În cele din urmă a păşit înapoi şi s-a dat din drum. 

— Cum doreşti, stăpână, zise el privindu-mă feroce. 

Davus şi cu mine am trecut pe lângă el către Fausta. 

În loc să ne aştepte, ea s-a îndepărtat în timp ce noi ne aflam 
încă la câţiva paşi depărtare şi a început să ne conducă printr- 
un culoar obscur. 

— Pe aici. Urmaţi-mă. Unde să...? Nu în grădină, cred. Nu, 
categoric nu în grădină. O să vorbim... în camera de Baiae. Da, 
asta o să facem. 


Mergea la câţiva paşi depărtare înaintea mea. M-am trezit 
holbându-mă la claia de păr brun-roşcat prins în vârful capului 
cu ace de păr şi la legănatul spatelui ei cuprinzător de sub stola 
portocalie. Am remarcat tresărind - căci până acum reuşise să 
tăinuiască asta - că unul din braţele ei se afla într-un bandaj şi 
că se deplasa şchiopătând uşor. Suferise un accident? 

Cămăruţa pe care o numise camera de Baiae era un alcov 
strâmt afară pe un hol. Singura lumină provenea de la uşă. Din 
tavan atârnau lămpi, însă niciuna nu era aprinsă, aşa că 
încăperea era obscură şi neclară. Chiar şi aşa, am văzut de unde 
provenea numele camerei. Pardoseala era un mozaic în multe 
nuanţe de verde şi albastru, nuanţată cu sclipiri de aur, 
descriind diferite creaturi ale adâncului - caracatiţe, balene, 
delfini, peşti 

— Şi tivită cu forme de carapace de scoici. Pereţii încăperii 
erau zugrăviți cu scene ale vilelor cocoţate deasupra stâncilor 
mării. M-am apropiat, delectându-mă cu imaginile, până când 
vocea Faustei m-a adus înapoi. 

— De ce nu luaţi loc amândoi acolo, în scaunele alea de la 
capătul îndepărtat al încăperii? Eu o să stau aici aproape de uşă. 

— Asta trebuie să fie o cameră foarte frumoasă când este 
bine luminată, am zis eu, ocupând un loc şi făcându-i semn lui 
Davus să facă acelaşi lucru. 

— Oh, da. Casa asta a fost a fratelui meu Faustus. El nu a 
locuit de fapt aici; o păstra doar ca pe un fel de casă de oaspeţi, 
un loc pe care să-l ofere musafirilor şi prietenilor. Faustus era 
îngrozitor de risipitor cu banii la vremea aceea. A cheltuit sume 
mari pe armături, zidărie şi altele de genul ăsta. lubea 
nebuneşte această încăpere mai multe decât pe oricare alta. 
Mozaicurile şi picturile de pe pereţi erau destinate să fie văzute 
noaptea la lumina lămpii. E cu desăvârşire un loc magic când îl 
vezi în acest fel. In timpul zilei e mai degrabă slab luminată, nu-i 
aşa? Şi ar avea nevoie de câteva lucrări de restaurare. Nu cred 
că pictorii au ştiut cu exactitate ce făceau. Din loc în loc, 
lucrările s-au decojit şi s-au exfoliat teribil. Fireşte că nu-mi pot 
permite să o refac cum se cuvine, şi nici Faustus, în aceste 
vremuri. Insă odată ce războiul se va sfârşi, norocul său se va 
schimba în bine. Susţinătorii bogaţi ai lui Cezar îşi vor pierde 


capetele împreună cu averile lor, iar oameni precum Faustus vor 
primi ce li se cuvine. Aşa îşi recompensa tata partizanii, 
oferindu-le cea mai bună pradă confiscată de la inamici. Pompei 
va proceda la fel, dacă are vreun dram de judecată. Tu ce crezi, 
Gordianus? E Pompei măcar pe jumătate din cât a fost tatăl 
meu? 

De două ori ca om, însă pe jumătate ca monstru, voiam să 
spun, însă mi-am muşcat limba. Aveam sentimentul că mă 
hărţuia, însă era greu să-i citeşti expresia de pe chip. Stătea cu 
spatele la uşă, ca lumina să vină din spate şi să-i umbrească 
faţa. 

— Deci tu crezi că Pompei va fi cel care va triumfa? am 
întrebat-o. Eu aş fi zis, în lumina ultimelor evenimente... 

— Te referi la treaba asta cu soţul meu şi Caelius? Nu-i 
vedeam chipul, însă auzeam dezgustul din vocea ei. De îndată 
ce la Roma a ajuns vestea că Milo s-a furişat afară din Massilia, 
Isauricus în persoană a venit aici să-mi pună întrebări. A 
presupus, din moment ce încă mai sunt căsătorită cu Milo, că aş 
putea să-i spun ce avea de gând exact să facă soţul meu, chiar 
dacă nu l-am mai văzut pe Milo de ani de zile şi nu am mai 
schimbat nici o scrisoare de luni de zile. „Crezi că pot să-i citesc 
gândurile lui Milo de la o distanţă de câteva sute de kilometri? l- 
am întrebat. „Crezi că pot să prevăd ce o să facă după aceea 
nesăbuitul?” L-am dat afară pe Isauricus din casă şi nu s-a mai 
întors. 

Am dat din cap. Ţinând seama de starea locuinţei Faustei, 
probabil că consulul a decis că ea nu reprezenta nici o 
ameninţare şi că nu e vrednică de a fi supravegheată. M-am foit 
incomodat în scaun, frustrat pentru că nu eram în stare să-i văd 
chipul limpede. 

Fausta a oftat. 

— Soarta a fost crudă cu Milo. Crudă cu noi amândoi. Ca să fiu 
absolut onestă - şi voi fi mai sinceră cu tine decât am fost cu 
Isauricus - nu am fost niciun piculeţ surprinsă când am auzit că 
Milo a scăpat din Massilia şi se întoarce în Italia. Şi nici nu m-am 
mirat să aflu că s-a înhăitat cu Marcus Caelius. Fiecare a ales să 
urmeze un conducător diferit. Cruzimea ăstor doi lideri i-a lăsat 
cu buza umflată; Pompei l-a abandonat pe Milo, iar Cezar l-a dat 


la o parte pe Caelius. Milo şi Caelius sunt ca doi orfani, 
împrietenindu-se unul cu altul ca să nu rămână singuri. Probabil 
că mai există mulţi ca ei, oameni importanţi şi neînsemnaţi, toţi 
simțindu-se abandonaţi de oricare lider l-ar alege, toţi simţindu- 
se  furioşi şi  înşelaţi de posibilitatea  biruinţei acestor 
conducători. De ce să nu se îndepărteze de Cezar şi Pompei şi 
să găsească o a treia cale pentru viitor? Are logică perfectă - 
dacă pot să desăvârşească asta. 

— Pot? 

— De unde să ştiu. Semăn cu Casandra? 

Am tras aer în piept. 

— Cât de bine ai cunoscut-o? 

— A cunoscut-o cineva cu adevărat pe Casandra? De asta ai 
venit, fireşte. Nu să întrebi de Milo, sau de mine, ci pentru că eu 
am venit la înmormântarea Casandrei şi vrei să vorbeşti despre 
ea. Am dreptate? 

— Da. 

Ea aprobă din cap. 

— Am căutat-o într-o zi în piaţă. Am invitat-o aici. Ea a privit 
fix o flacără şi a avut o criză. Am ascultat ce avea de spus, i-am 
dat câţiva bănuţi şi am izgonit-o. De ce nu? Toate femeile din 
Roma erau disperate să audă ceea ce Casandra avea să le 
spună. 

— Şi ţie ce ţi-a spus? 

Fausta a râs. 

— O grămadă de aiureli denaturate. În realitate nu am putut 
să desluşesc nimic din ele. Bănuiesc că sunt prea prozaică 
pentru genul ăsta de lucruri. De ce oracolele şi prevestirile 
trebuie să fie întotdeauna aşa enigmatice? Să-i spunem trufei 
trufe, asta zic eu! Din acelaşi motiv nu mi-au plăcut niciodată 
prea mult teatrul sau poezia. Nu am răbdare pentru metafore şi 
comparații. 

— Casandra nu a prezis întoarcerea lui Milo şi alianţa lui cu 
Caelius? 

Fausta a ridicat din umeri şi a tresărit puţin - i-am auzit 
sâsâitul - în timp ce-şi aranja braţul în bandaj. 

— Oh, a pomenit ceva despre un urs şi un şarpe, cred. Şi doi 
vulturi. Ursul era Milo? Şarpele era Caelius? Vulturii erau Pompei 


şi Cezar? Sau invers? Dacă tu ştii, ştiu şi eu. A oftat. Milo a fost 
mereu mai interesat de genul ăsta de lucruri decât mine. 

— Serios? 

— Oh, da. El lua în permanenţă semnele în serios. Acum mai 
mult ca niciodată, aş crede. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că - a oftat greoi - în ziua fatidică când a murit 
Clodius, Milo a văzut tot felul de semne rele înainte de a ne face 
apariţia pe Via Appia. A văzut un vultur zburând cu susul în jos şi 
apoi o rață cu trei picioare ne-a tăiat calea, sau cel puţin aşa a 
pretins el. Mai târziu, când totul a începui să meargă rău în acea 
Zi, Milo tot bolborosea: „Ar fi trebuit să dau atenţie semnelor; ar 
fi trebuit să ştiu că o să dau de necaz; nu ar fi trebuit s-o pornim 
la drum niciodată; ar fi trebuit să stăm acasă.” Tu probabil că nu 
ai văzut niciodată această latură a lui. Nu vorbea prea mult în 
lume despre premoniţii şi lucruri din astea, ci doar mie, pentru 
că Cicero ar fi făcut aşa haz de el că era atât de superstiţios. 
Insă Milo supraveghea întotdeauna prevestirile. Mereu i-au făcut 
mult bine! La ce-ţi foloseşte să vezi o stea căzătoare dacă se 
înclină drept spre tine? 

Am dat aprobator din cap. 

— Tu spui că am venit să întreb doar de Casandra, nu de tine 
şi de Milo, însă nu e complet adevărat. O să mi-o iei în nume de 
rău dacă o să-ţi pun o întrebare personală? 

— Întreabă şi vei afla. 

— De ce eşti încă căsătorită cu Milo? Nu ai plecat cu el la 
Massilia; ai stat aici, fără nici o perspectivă ca el să se întoarcă 
vreodată la tine. De ce nu ai divorţat de el ca să te 
recăsătoreşti? 

A pufnit şi pentru o clipă am crezut că am ofensat-o. Insă 
exasperarea ei privea propria-i soartă, nu pe mine. Ca multe 
persoane împovărate de regrete, nu se opunea ideii de a da glas 
amărăciunii sale unui străin relativ. 

— Un divorţ a cam devenit un standard în zilele noastre, nu-i 
aşa? Printre alte lucruri mondene, vreau să spun. Insă dovă 
divorţuri - ei bine, începe să arate un pic fluşturatic, nu crezi? 
Soţul meu a divorţat de mine ca un fel de pedeapsă pentru că i- 
am pus coarne. Asta nu a fost o problemă pentru Milo. Lui Milo 


mai degrabă îi plăcea să i se pună coarne, cred. Îi oferea o 
scuză ca să-şi verse furia. Îl... stimu/a. Niciodată nu era un tigru 
în pat ca după ce mă prindea cu un alt bărbat. Atât de 
puternic... Atât de violent... Cred că mi-am dezvoltat gustul 
pentru genul ăsta de lucruri. 

Şi-a aranjat eşarfa şi a adăugat: 

— Însă deviez. Am rămas căsătorită cu Milo pentru că era un 
lucru demn. Mă crezi sau nu, pentru mine încă mai contează. Eu 
sunt fiica lui Sulla. N-o să-i aud pe oameni zicând că mi-am 
părăsit soţul doar pentru că a dat de un mic de necaz. 

Acuzaţia de crimă şi exilul pe viaţă nu prea mi se păreau „un 
mic necaz”, însă standardele mele sunt diferite de cele ale 
Fabiei în multe probleme. 

— E posibil oare, am zis eu, că în cursă lungă ai avut 
încredere în Milo? Că ai anticipat o vreme când s-ar putea 
întoarce la Roma triumfând, decapitându-şi inamicii aşa cum 
tatăl tău i-a decapitat pe ai lui, proclamându-se primul bărbat al 
Romei, iar pe tine prima între femei? 

Cu un val de răceală mi-am dat seama că un astfel de lucru 
chiar ar fi posibil. Fie că Cezar sau Pompei se întorc până la 
urmă, între timp Milo şi Caelius îşi duc la bun sfârşit urzelile 
nebuneşti şi se proclamă stăpâni ai Romei. Un asemenea lucru 
nu se va întâmpla niciodată fără prea multă vărsare de sânge. 

Fausta a gâlgâit batjocoritor din beregată. 

— Nu-l compara pe Milo cu tata! £/ ştia cum să facă oraşul 
ăsta să-i dea ascultare, în loc să lase lupoaica să-l muşte de 
fund. Nu o să mai vedem niciodată unul ca el - nici pe Cezar, 
nici pe Pompei şi cu siguranţă nu pe Milo. Tot ce pot spera mai 
mult e - a şovăit, însă o izbucnire subită de emoție era prea 
mult pentru ea ca să şi-o înfrâneze - tot ce pot spera mai mult e 
să devin văduva lui Milo. Atunci oamenii mă vor compătimi. ŞI 
mă vor respecta! Or să spună: „Săraca Fausta! A suferit enorm 
de pe urma celei de-a doua căsnicii. Însă a stat lângă neghiobul 
ăla până la sfârşit, nu-i aşa? A făcut dovada caracterului ei. A 
fost cu adevărat fiica lui Sulla!” 

M-am gândit mult timp la asta, dorindu-mi să-i fi putut vedea 
chipul mai clar. Însă lumina de afară devenea din ce în ce mai 


puternică pe măsură ce dimineaţa se retrăgea, aruncându-i 
trăsăturile chiar şi mai profund în umbră. 

— Nu prea înţeleg, am mărturisit. 

— Nici nu mă aşteptam. Nu eşti unul dintre cei care e luat în 
considerare - nu eşti dintr-ai noştri. 

— Nu sunt patrician, vrei să spui? 

Ea a clătinat din cap. 

— Nu eşti femeie! S-a ridicat în picioare, dând de înţeles că 
întrevederea ajunsese la final. 

Pe culoar s-a tras într-un colţ întunecat. l-am remarcat iarăşi 
mersul şchiopătat. Birria a apărut, să ne arate drumul. Şi-a 
încreţit buzele şi de sub sprâncenele lui zburlite ne-a aruncat o 
privire care părea vecină cu demenţa, până când mi-am dat 
seama că în ochii lui văzusem lascivitatea. Am privit-o pe 
Fausta. În ciuda umbrelor, am zărit ceea ce ascunsese deliberat 
stând aşezată contra luminii - un semicerc vânăt şi negru sub 
unul dintre ochi. 

M-am uitat înapoi la Birria şi mi-am intersectat privirea cu a 
lui. 

— Fausta, am întrebat eu, ai nevoie de ajutorul nostru? 

— Ce vrei să spui? 

— Şchiopătezi. Ai braţul bandajat. 

A ridicat din umeri. 

— Nu e nimic, serios. Cu siguranţă nimic care să te privească 
pe tine. Un accident neimportant. Uneori sunt un pic stângace. 

— Îmi vine greu să cred asta despre fiica lui Sulla. 

— Ceea ce crezi tu nu are nici o însemnătate, 
Descoperitorule. Plecaţi acum. Şi, Birria, după ce îi conduci pe 
aceştia doi... vino direct la mine. 

El a rânjit arătându-şi colții, însă zâmbetul ei strâmb, pe care i 
l-a aruncat într-o străfulgerare, mi-a făcut să-mi îngheţe sângele 
în vine. M-am întors şi m-am îndreptat rapid spre uşa de la 
intrare fără să-l mai aştept pe Birria să ne conducă. În vestibul 
m-am oprit o clipă să arunc o privire bustului din marmură al lui 
Sulla şi să mă întreb la ce evenimente stranii trebuie să fi fost 
martor în această casă. 


A şasea oară când am văzut-o pe Casandra - şi a şaptea şi a 
opta şi a noua şi toate celelalte daţi dinainte de moartea ei - 
sunt un talmeş-balmeş în mintea mea. Chiar şi numărul exact al 
întâlnirilor îmi scapă. Amintirile mele legate de acele întâlniri se 
estompează, precum carnea înfierbântată a doi iubiţi se 
contopeşte în actul iubirii, aşa încât iubitul nu poate să spună 
unde începe propriul său trup şi unde se termină cel al 
persoanei iubite. 

După ce am făcut prima oară dragoste, am aranjat să ne 
întâlnim iarăşi în cămăruţa ei din Subura, la o oră anume, într-o 
zi stabilită. Astfel era stabilită înţelegerea noastră. Aceste 
înţelegeri erau determinate de Casandra, în parte, cred eu, ca 
să coincidă cu dimineţile sale la băile publice, căci întotdeauna o 
găseam proaspătă şi curată, dar de asemenea, presupun, ca să 
fie sigură că Rupa nu va fi acasă când soseam eu. El era 
amantul ei? Sclavul ei? O rudă? Nu ştiam. Ea nu mi-a spus 
niciodată. Eu nu am întrebat-o nicicând. 

Despre ce vorbeam în răstimpul dintre scenele de amor? Nici 
pe departe despre vreun lucru care să aibă de-a face cu 
circumstanţele complicate în care ne aflam; despre nimic care 
să aibă înrâurire asupra universului special pe care amândoi îl 
cream în acea încăpere. Cred că uneori vorbeam despre Diana 
şi Davus şi Hieronimus şi Androcles şi Mopsus, mai ales dacă 
vreunul dintre ei tocmai făcuse ceva care să-mi zădărnicească 
planurile sau să mă facă să râd. Şi i-am povestit despre Meto şi 
despre chinul cumplit pe care l-am simţit pierzându-l. Insă nu 
am vorbit niciodată despre Bethesda sau boala ei. lar Casandra 
nu a deschis subiectul despre Rupa ori despre vizitele sale la 
casele femeilor de viţă aleasă sau cu stare din Roma şi nici nu 
mi-a povestit de unde provenea. 

Mie nu-mi păsa; nu voiam să ştiu povestea ei şi nu mă 
gândeam la viitor. Îmi doream de la ea lucrul pe care mi-l oferea 
în acea cămăruţă, uniunea acelor două trupuri care umplea 
momentul prezent până la miraculoasa perfecţiune. Nu 


aşteptam nimic altceva de la ea. Ea părea să nu aştepte nimic 
altceva de la mine. 

Stârnise în mine senzaţii ale tinereţii pe care aproape că le 
uitasem. Trunchiat îmi aduceam aminte de mine —un tânăr 
hoinar din nou în Alexandria. Eram tânărul care fusesem cândva 
îndrăgostit de puterea propriul său trup; îndrăgostit pentru 
prima oară de trupul altcuiva; copleşit de plăcerile extraordinare 
pe care aceste două trupuri le puteau împărţi şi destul de naiv 
să cred că nimeni altcineva pe pământ nu a mai trăit vreodată 
experienţe aşa de rare. In cămăruţa Casandrei, timpul şi spaţiul 
îşi pierduseră tot înţelesul. Impreună invocam un fel de 
vrăjitorie. 

Ce vedea Casandra în mine? Cu mult timp în urmă 
acceptasem că forţa de atracţie a femeilor va fi pe veci o 
necunoscută pentru mine; mai bine să accept inexplicabilul fără 
să pun întrebări când lucra în favoarea mea. Totuşi, într-o zi, 
privindu-mi chipul într-o oglindă de argint şlefuit- ultima dată 
când m-am uitat în oglinda aceea, căci la scurtă vreme după 
aceea am vândut-o ca să mai fac rost de câţiva sesterţi cu care 
să-mi hrănesc membrii familiei - am văzut un bărbat cu barbă 
sură al cărui chip era brăzdat de griji şi m-am întrebat ce a putut 
să găsească atrăgător Casandra în înfăţişarea aceea veştejită. 
Am privit ţintă în oglinda aia multă vreme. Am privit pe furiş, am 
mijit ochii, m-am uitat pieziş, însă nu am putut să surprind nici 
măcar o imagine pasageră a bărbatului care deveneam când 
eram cu ea. 

Exista un oarecare avantaj în a părea un iubit neverosimil. 
Niciunul dintre membrii familiei mele nu suspecta. Odată când 
am reapărut după ce fusesem plecat ore întregi, Diana, dacă ar 
fi remarcat, ar fi putut să mă mustre că am ieşit fără ca Davus 
să mă protejeze. Hieronimus ar fi putut să mă întrebe ce noutăţi 
am adus de la palavragii din Forum. Bethesda, strigându-mă din 
patul ei, ar fi putut să mă întrebe de ce nu fusesem în stare să-i 
aduc cel mai recent articol imposibil de găsit despre care ea 
credea că ar putea-o vindeca. Bombăneau, sau erau curioşi, sau 
se văicăreau, însă nu erau suspicioşi. 

Cu toate astea, cu toţii au observat o schimbare la mine. 
Eram mai răbdător, mai puţin brutal. Nu mă mai repezeam la 


Hieronimus; agerimea lui mă desfăta din nou şi până la urmă l- 
am convins să ia iarăşi cina cu familia. Caraghioslăcurile lui 
Mopsus şi Androcles mai degrabă mă amuzau decât să mă 
otrăvească. Când Davus părea extrem de mocăit la minte, îl 
găseam foarte fermecător şi îmi ziceam în sinea mea: „Nu e de 
mirare că fiica mea s-a îndrăgostit de un flăcău aşa de delicat!” 
Diana era mai frumoasă şi mai inteligentă ca oricând. lar 
Bethesda... 

Bethesda nu s-a făcut bine. Suferinţa se instalase în trupul ei 
ca un vagabond rău-voitor pândind într-o casă, grijuliu să nu fie 
văzut niciodată, însă lăsând peste tot semne bizare ale 
prezenţei sale. La început, boala ei o făcuse înţepată şi 
pretențioasă. Apoi devenise din ce în ce mai retrasă în sine şi 
mai tăcută, ceea ce era şi mai rău pentru că era cu totul ieşit din 
comun pentru caracterul său. Starea ei de spirit se întuneca pe 
măsură ce a mea devenea mai luminoasă. 

În prezenţa ei mă chinuia vina, nu atât de mult că fusesem cu 
o altă femeie - actul fizic sexual nu contura în mine ruşinea - ci 
pentru că mă împiedicasem de ceva singular, minunat şi pe de- 
a-ntregul neaşteptat, chiar când Bethesda căzuse pradă a ceva 
îngrozitor, incert şi zăbovitor. Pe tot parcursul vieților noastre, 
Bethesda şi cu mine fusesem părtaşi la tot, atât de mult cât era 
posibil pentru doi oameni. Acum fiecare ne aventurasem spre un 
loc unde celălalt nu-l putea urma - şi în direcţii opuse. 
Experienţa mea era magică, a ei jalnică. Am simţit vinovăția 
bărbatului bine hrănit privindu-şi persoana iubită sufocându-se 
cu rumeguş şi oase. 

XXX 

În acest timp, din Grecia continuau să sosească veştile despre 
război. Se auzeau tot felul de comunicate contradictorii - că 
Cezar îi dejucase planurile lui Pompei; că Pompei îl înşelase prin 
manevre dibace pe Cezar. O vreme, din Aprilis până la mijlocul 
lui Quinctilis, cei doi şi-au instalat taberele şi au construit 
fortificaţii în regiunea Dyrrachium, principalul port la mare de pe 
coasta de est a Mării Adriatice. Ambele tabere păreau să fie 
neînduplecate, dealurile şi defileele încurcate din jurul lui 
Dyrrachium - arena bătăliei decisive. Dar după o luptă în care 
Pompei aproape că şi-a depăşit forţele, Cezar s-a văzut în 


dezavantaj şi s-a mutat în interiorul ţării, către regiunea 
Tessaliei. Bătălia decisivă urma să aibă loc. 
XXX 

Vizitele mele la Casandra mi se estompează la un loc în 
amintire, însă două incidente se desprind. 

Aşa cum niciodată nu mi-a vorbit despre vizitele la femeile 
aristocratice, aşa nu mi-a vorbit nicicând despre motivul acestor 
vizite: vrăjile sale profetice. Începusem odată s-o întreb despre 
ele, însă mi-a răspuns  aşezându-şi degetul  arătător 
perpendicular pe buzele mele şi apoi mi-a distras atenţia în alte 
moduri. De ce nu am presat-o pentru detalii? Acum văd 
motivele, însă doar privind retrospectiv. Dacă era o escroacă, nu 
voiam s-o ştiu. Dacă era cinstită, şi privind ţintă într-o flacără 
putea s-o provoace să-şi rostească profeţiile, nu voiam să ştiu. 
De ce să arunci o privire viitorului când viitorul putea să conţină 
doar întuneric? În Casandra găsisem o cale de a trăi în prezent. 

Totuşi într-un moment am văzut zeul trecând prin ea. 

Zăceam goi unul lângă altul pe salteaua ei, sudoarea 
ungându-ne carnea acolo unde trupurile noastre erau lipite 
strâns la un loc. Eu urmăream o muscă înaintând pe un perete, 
aripile ei devenind irizate de la lumina soarelui ce pătrundea 
prin ferestruica înaltă. Casandra fredona domol un cântec, cu 
ochii închişi. O clipă am crezut că recunosc melodia- un cântec 
de leagăn alexandrin pe care Bethesda i-l cânta Dianei - apoi 
am luat hotărârea că mă înşelasem. Melodia era apropiată, însă 
nu chiar aceeaşi... 

S-a oprit din fredonat. Auzeam doar bâăzâitul muştei prin 
cămăruţă. 

Casandra s-a întors atât de violent că aproape era să cad din 
patul îngust. M-a lovit peste nas cu cotul. 

M-am îndepărtat rostogolindu-mă, acoperindu-mi faţa. Am 
sărit în picioare şi m-am uitat înapoi. Casandra rămăsese în pat, 
capul i se răsucea, trunchiul i se contorsiona, membrele i se 
zbăteau. Efectul era nefiresc, ca şi cum fiecare parte 
componentă a corpului devenise un animal cu o voinţă proprie. 
Ochii îi scăpaseră peste cap, nemaivăzându-se decât albeaţa. 

Brusc s-a ridicat fulgerător în capul oaselor. Am crezut că 
vraja se terminase. Apoi a căzut pe spate în pat, arcuindu-şi 


coloana şi contractându-se. Nu mai văzusem niciodată ceva 
asemănător. Criza pe care o avusese în faţa Templului Vestei nu 
fusese deloc ca asta. 

Mi-a venit brusc în minte ceea ce îmi spusese cândva Meto: 
„EI se temea mereu că şi-ar fi putut înghiți limba. Mi-a spus că 
trebuie să fiu pregătit să-i pun ceva în gură dacă crizele îi mai 
reveneau vreodată...” 

Meto se referise la Cezar. Mi se părea că-i aud vocea în 
urechi: „Pune-i ceva în gură!” Am sărit şi m-am uitat înapoi 
crezând o clipită că Meto chiar se afla în cameră. Orice părea 
posibil. O divinitate trecea prin Casandra. Chiar şi aerul din jurul 
meu părea să se înfioare şi să se electrizeze sugerând 
supranaturalul. 

Mi-am amintit de bucăţica de piele pe care o remarcasem mai 
înainte, prima oară când venisem să o văd. Am băgat mâna sub 
saltea şi am găsit-o imediat, ca şi cum o mână invizibilă mă 
ghidase la ea. 

M-am urcat pe Casandra ţintuind-o la podea cu greutatea 
mea. Am încercat să-i prind încheieturile cu o mână aşa încât 
să-i pot băga cu forţa căluşul între dinţi, însă era prea puternică. 
De îndată ce reuşeam să-i stăpânesc o parte a trupului, o alta se 
elibera. Şi patul părea să prindă viaţă, înclinându-se în sus şi-n 
jos şi izbindu-se de perete. De pe coridor am auzit pe cineva 
strigând: 

— În numele lui Venus, voi ăştia doi, lăsaţi-o mai moale acolo! 

La fel de brusc cum a început, atacul s-a şi isprăvit. Sub mine 
trupul ei se făcuse moale. Schimbarea fusese aşa de bruscă că 
pentru o clipă am crezut că s-ar putea să fie moartă. M-am 
ridicat şi m-am uitat la ea, cu inima bătându-mi în gât. Apoi i-am 
văzut pieptul înălţându-i-se când a tras o gură de aer. Pleoapele 
îi pâlpâiau. Aveam impresia că trecerea divinității îi scosese cu 
forţa spiritul din ea şi pentru o clipă, după ce divinitatea a 
traversat-o, în ea nu mai rămăsese nici o picătură de viaţă. 
Treptat, pe măsură ce reintra în trup, sufletul ei părea 
nedumerit, nesigur că s-a întors la locul potrivit. 

A clipit şi a deschis ochii. Mi s-a părut că nu mă recunoaşte. 

— Casandra, am murmurat, întinzând mâna să-i şterg clăbucii 
de spumă de pe buze. Am mângâiat-o pe obraz cu degetele. Ea 


a întins mâna să mi-o acopere pe a mea cu a ei. Strânsoarea ei 
era la fel de slabă ca a unui copil. 

— Gordianus? a întrebat ea. 

— Sunt aici, Casandra. Te simţi bine? Ai nevoie de ceva? 

A închis ochii. Am simţit un junghi de spaimă însă doar se 
odihnea. S-a întins şi m-a tras peste ea, îmbrăţişându-mă, 
fredonând cântecul de leagăn pe care-l murmurase mai înainte, 
legănându-mă delicat de parcă eu eram cel care avea nevoie de 
mângâiere. 

Unde fusese? Ce văzuse? După ziua aceea, am înţeles 
fascinația pe care le-o inspira femeilor bogate şi influente care 
credeau că pot să pună şaua pe veci pe puterea care se scurgea 
prin Casandra. 

Mai târziu în acea zi, când m-am întors acasă, toată lumea mi- 
a observat buza spartă, inclusiv Bethesda, care la cină se afla 
într-o dispoziţie mai bună decât fusese de ceva vreme şi într-o 
dispoziţie de a mă mustra blând. 

— Te-ai ciocnit de vreun bandit în Forum, bărbate? m-a 
întrebat ea. 

— Nu, nevastă. 

— Vreo încăierare într-o tavernă dubioasă, atunci? 

— Fireşte că nu. 

A ridicat din sprâncene. 

— Poate că te-a pocnit vreo femeie frumoasă pentru că ai 
făcut pe grozavul cu ea? 

Faţa îmi luase foc. 

— Cam aşa ceva. 

Bethesda a zâmbit şi i-a spus lui Mopsus să-i mai aducă nişte 
praz înăbuşit, cel mai nou leac în seama căruia îşi încredinţase 
speranţele. Părea satisfăcută că permisese ca motivul buzei 
mele umflate să rămână un mister, însă am observat că Diana, 
sprijinindu-se într-un cot alături de Davus pe canapeaua pe care 
luau cina, mă ţintuise cu o privire întrebătoare, întunecoasă. 

XXX 

Printre aceste întâlniri cu Casandra care mi se estompează în 
amintire, un alt incident se remarcă, îndeosebi pentru că a 
survenit în ultima zi când ne-am întâlnit în cămăruţa ei din 


Subura. A fost ultima zi când am fost singuri împreună; ultima 
oară când am făcut dragoste. 

Nu aveam cum să ştiu aceste lucruri atunci. Dacă aş fi ştiut, 
aş fi tinut-o în braţe mai strâns, aş fi făcut dragoste cu ea mai 
pătimaş? Nu prea pare posibil. Mă tem că aş fi făcut contrariul, 
aş fi devenit distant şi m-aş fi depărtat de ea - aş fi făcut ceea 
ce fac mulţi bărbaţi când îşi dau seama că trebuie să piardă 
lucrul pe care-l iubesc, căutând o scurtătură în apropierea 
suferinţei. Bărbaţii împing departe de ei lucrul pe care-l iubesc 
înainte ca acesta să le fie răpit. 

Niciodată nu a trebuit să mă confrunt cu această dilemă; 
niciodată nu am întrevăzut ce urma să vină. 

Era devreme, într-o după-amiază călduţă, ziua de dinainte de 
nonele lui Sextilis. Nici o briză nu adia prin toată Roma. Un abur 
înăbuşitor se aşezase deasupra oraşului. Cămăruţa Casanadrei 
din Subura era ca o firidă încinsă de la băi. Căldura iradia din 
pereţi. O suliță de lumină solară pătrundea prin ferestruica 
înaltă şi se izbea de zidul opus, atât de îngroşată de la firicele de 
praf, că părea un obiect solid, o rază straniu de lucitoare 
adăpostită deasupra capetelor noastre. 

Am crezut că arşiţa va înăbuşi actul iubirii noastre, însă 
avusese efectul opus, acţionând asupra noastră ca un narcotic. 
Limitele fireşti ale trupului meu se evaporaseră. Mi le 
depăşisem. Intrasem într-o stare de extaz atât de totală că nu 
mai ştiam unde şi cine eram. După aceea m-am simţit la fel de 
uşor şi inconsistent ca unul dintre firicelele acelea de praf care 
călătoreau pe raza de soare de deasupra capetelor noastre. 

Mă copleşise o stare de letargie extrem de plăcută. Mă 
simţeam greoi, solid, inert. Membrele mi se prefăcuseră în 
plumb. Până şi un deget era prea greu să-l ridic. Mi se părea că 
visez şi totuşi imaginile invocate de Somnusf se furişau înainte 
de a putea să le rețin, ca umbrele străfulgerând la coada 
ochiului. Nici nu dormeam, dar nici treaz nu eram. 

Lent, treptat, am auzit voci. 


6 J zi ie A 
Zeul roman al somnului, o traducere a grecescului Hipnosis. (n.tr.) 


Păreau să vină de undeva de deasupra mea, înăbuşite din 
pricina distanței. Vorbeau doi bărbaţi. Cuvintele nu se 
distingeau, însă puteam să afirm că discuţia lor era aprinsă. 

— Vorbeşte în şoaptă! a zis unul dintre ei, suficient de tare ca 
eu să-l aud. 

Cunoşteam vocea aceea. 

M-am mişcat. Mi se părea că mă trezesc dintr-un vis. O clipă 
am crezut că vocile făcuseră parte din vis. Apoi le-am auzit din 
nou. Veneau din cămăruţa de deasupra. Le auzeam parţial prin 
pardoseală, dar mai ales prin ferestruica înaltă, care trebuie să 
fi fost exact sub o fereastră a camerei de deasupra. 

Se pare că însăşi Casandra plecase înainte ca eu să întind 
mâna după ea şi să descopăr locul de lângă mine gol. Locul mai 
păstra căldura trupului ei. 

Cei care vorbeau în camera de sus îşi coborâră vocile. Acum îi 
auzeam doar murmurând. Cu siguranţă că doar îmi imaginasem 
că recunoscusem una dintre voci... 

M-am sculat din pat, am întins mâna după rufăria de corp şi 
am păşit în ea, apoi mi-am îmbrăcat tunica. Am păşit dincolo de 
perdeaua care acoperea intrarea Casandrei în holul din spatele 
ei. După o cotitură, lăsând în urmă alte intrări cu perdele, am 
ajuns la un şir de trepte din lemn. Le-am coborât uşurel, 
încercând să nu fac niciun zgomot. Chiar şi aşa, ultima treaptă, 
înainte de a sosi la etajul următor, a scârţâit răsunător. 
Murmurul vocilor care venea din cămăruţa de la capătul holului 
a încetat brusc. 

Am mai făcut un pas. Podeaua scârţâia. Din cămăruţa de la 
capătul coridorului răzbătea doar tăcerea. Am stat nemişcat 
mult timp. Apoi am auzit o voce, cea pe care o recunoscusem 
mai înainte, zicând destul de clar: 

— Crezi că el e? 

— S-ar putea, a răspuns celălalt bărbat. Tresărind am 
recunoscut şi cealaltă voce. 

Trebuie să mă fi înşelat. Imaginaţia mi-o luase razna. Ca să 
dovedesc acest lucru am păşit ferm pe culoar, fără să-mi pese 
de podeaua care scârţâia. M-am oprit în faţa unei perdele foarte 
asemănătoare cu cea care acoperea intrarea Casandrei. 


Am privit fix perdeaua. Dincolo de ea nu se auzea decât 
tăcere - sau mai repede, nu chiar tăcere, ci sunetul respirației 
bărbaţilor. Îmi imaginasem asta sau şi ei puteau să mă audă pe 
mine respirând? 

Am ridicat mâna să înşfac marginea perdelei şi mi-am 
imaginat că şi cel din partea cealaltă făcea acelaşi lucru. Ţinea 
în cealaltă mână un pumnal? 

Am smuls perdeaua într-o parte, oţelindu-mi nervii ca să mă 
confrunt cu un chip care mă privea ţintă, nas în nas. Însă 
rămăsesem singur în prag. Ocupanţii camerei -doar doi la 
număr, fără niciun paznic la vedere - erau aşezaţi în mijlocul 
cămăruţei. Dând ochii cu mine s-au ridicat de pe scaune. După 
bezna de pe culoar, lumina de la fereastră m-a ameţit o clipă. l- 
am văzut doar ca pe două siluete diferite, una lată şi îndesată, 
cealaltă înaltă şi de o supleţe elegantă. Treptat feţele lor 
deveniră puncte luminoase. 

— Vezi, spuse Marcus Caelius companionului său, e 
Gordianus, întocmai cum ţi-am zis. 

— Aşa este, răspunse Milo,  încrucişându-şi brațele 
musculoase pe piept. Ei bine, nu sta acolo, Descoperitorule. 
Lasă perdeaua jos şi vino înăuntru. Şi vorbeşte în şoaptă! 


XI 


Întrevederea mea cu Fausta mă lăsase într-o dispoziţie 
infectă. Aproape că mă decisesem s-o las baltă în ziua aceea şi 
să mă întorc acasă. Însă ce aş fi făcut acolo decât să clocesc? 
Erau destule lucruri la care să meditez - moartea Casandrei şi 
investigaţiile mele care mă conduceau mai aproape de motiv; 
boala Bethesdei şi lipsa ei de vlagă, fără să se prefigureze niciun 
leac; Roma clătinându-se pe marginea îngustă a unei prăpăstii 
cu câte un abis de fiecare parte, unul pe nume Pompei şi celălalt 
Cezar şi doi buldogi pe nume Milo şi Caelius care-o muşcau de 
călcâie... 

Ziua era în contrapunct făţiş cu dispoziţia mea. Soarele 
strălucea luminos şi călduţ, intensitatea lui fiind ogoită de o 
succesiune de nori magnifici care înaintau lent de-a lungul 
cerului azuriu, depărtaţi unul de altul de parcă un maestru de 
ceremonie îi aliniase precum elefanții din procesiunea triumfală 
a imperatorului. 

— Asta arată ca o mască de tragedie. Se pot vedea chiar şi 
găurile pentru ochi şi gură, zise Davus. 

— Ce? 

— Norul ăla de colo. Nu la el te holbai? 

Ne-am aşezat pe o băncuță din piatră dintr-un scuar micuţ nu 
departe de locuinţa Faustei. l-am spus lui 

Davus că simt nevoia să mă odihnesc o clipă. De fapt, mintea 
mea era epuizată şi avea nevoie de pauză. Am privit lung la 
parada de nori şi mi-am golit capul de cel mai mic gând. 

— Da, Davus, o mască de tragedie. 

— Doar că acum se schimbă. Uite cum se îndoaie gura. 
Aproape că ai putea spune că a fost o mască de tragedie. 

— Inţeleg ce vrei să spui. Dar toată forma e schimbătoare, nu- 
i aşa? Nu mai e chiar o mască. Mai degrabă - nimic, lasă. Doar 
un nor. Intocmai precum preocuparea mea de a afla adevărul 
despre Casandra, m-am gândit. Interviurile mele îmi 
produseseră o serie continuă de impresii care se vărsau unele 
într-altele, toate uşor diferite, toate cumva piezişe, Ură ca 


vreuna dintre ele să o reprezinte pe Casandra pe care o 
cunoscusem. Adevărul despre ea era la fel de evaziv ca un nor, 
îşi păstra forma doar până când următoarea întrevedere o 
schimba în altceva. 

— Au mai rămas doar două, am zis eu. 

— Nori? a întrebat Davus. 

— Nu! Doar două femei cu care să discut, dintre cele care au 
venit să privească rugul funerar al Casandrei: Calpurnia şi 
Clodia. 

— Mergem să ne întâlnim cu vreuna dintre ele, tată-socrule? 

— De ce nu? într-o zi aşa de frumoasă, cred că ştiu unde vom 
da de Clodia. 

XXX 

Am traversat podul pe malul celălalt al Tibrului şi am luat-o la 
dreapta, rămânând cât de aproape puteam de fluviu. Aici, 
departe de freamătul centrului oraşului, cele mai înstărite familii 
din Roma deţineau mici moşii cu grădini, numite horti, de-a 
lungul țărmului. Grădina Clodiei era moştenire de la familia ei de 
generaţii întregi. Aici o întâlnisem prima oară cu opt ani în urmă 
când mă convocase să investighez crima filosofului egiptean, 
Dio. Marcus Caelius fusese iubitul ei, însă se despărţiseră, iar 
Clodia era hotărâtă să pretindă răzbunare acuzându-l de 
uciderea lui Dio. 

Sera Clodiei fusese şi ultimul loc unde am văzut-o când am 
venit la ea după uciderea iubitului ei frate pe Via Appia. Fulvia 
fusese soţia lui Clodius, însă unii spuneau că adevărata văduvă 
era Clodia, indiferent că era sora mortului. 

Mergând cu Davus de-a lungul drumului, surprindeam 
fulgerător doar din când în când imagini ale fluviului din dreapta 
noastră. De cele mai multe ori zidurile înalte ne blocau vederea. 
Cândva accesul la grădinile de-a lungul Tibrului fusese relativ 
liber, dar în ultimii ani mulţi proprietari construiseră garduri şi 
ziduri înalte ca să ţină departe străinii. Când am trecut pe lângă 
o moşie neîmprejmuită am văzut petece de regiuni împădurite şi 
iarbă înaltă răspândite printre grădinile cultivate meticulos. Prin 
frunziş am surprins foişoare rustice şi căsuțe de oaspeţi 
fermecătoare, iazuri cu peşti împestriţate de umbre şi fântâni 


arteziene, alei pavate cu piatră împodobite cu sculpturi şi bărci 
plutitoare proiectate în Tibrul licăritor. 

Grădina Clodiei era suficient de departe de centrul oraşului ca 
să te simţi izolat, totuşi destul de aproape ca să ajungi pe jos - 
un loc de invidiat pentru o proprietate pe malul fluviului în 
capitala lumii. Cicero, care lucrase meticulos să distrugă 
reputaţia Clodiei în procesul în care-l apărase pe Caelius, doar 
câţiva ani mai târziu avusese obrăznicia să încerce să cumpere 
grădina Clodiei de la aceasta. Clodia a refuzat şi să vorbească 
cu agentul lui. 

Spre deosebire de mulţi dintre vecinii ei, Clodia rezistase 
tendinței de a-şi împrejmui grădina cu ziduri înalte. Dând peste 
aleea care ne scotea de pe drumul principal pe terenurile ei, am 
avut sentimentul că mă aflu undeva departe de oraşul cu toate 
crimele şi răzmeriţele lui. Aleea era străjuită de tufe ramificate 
care se întâlneau deasupra capetelor, umbrind cărarea. Această 
alee ca un tunel se deschidea într-un luminiş vast cu iarbă 
înaltă. Cândva, mi-am amintit, iarba era menţinută cu grijă 
cosită de o pereche de capre. Caprele dispăruseră. Ceea ce 
cândva fusese o peluză acum devenise o fâneaţă sălbatică. 

Cu faţa la fâneaţă şi perpendicular pe fluviul aproape în 
întregime ascuns de un şir intermediar de copaci deşi, se afla o 
căsuţă lungă şi strâmtă cu un portic ce se întindea de-a lungul 
fațadei. Casa nu era aşa cum îmi aminteam. Ţiglele lipseau de 
pe acoperiş. Câteva obloane se strâmbaseră, atârnând de 
balamalele frânte. Arbuştii de pe lângă portic, tunşi perfect 
cândva, crescuseră anapoda şi erau sufocaţi de buruieni. 

Îmi aminteam grădina Clodiei răsunând de muzică şi râsetele 
celor de pe mal care se îmbăiau goi în fluviu. În ziua aceea nu 
auzeam decât bâăzâitul cicadelor în iarba înaltă. Locul mi se 
părea pe de-a-ntregul pustiit, fără ca măcar un grădinar să aibă 
grijă de el. 

— Nu prea pare să fie cineva aici, zise Davus. 

— Poate că nu. Într-o zi aşa de frumoasă, e greu să-ţi închipui 
că ea nu e aici. lubea aşa de mult locul acesta! Insă vremurile se 
schimbă. Oamenii se schimbă. 

Universul îmbătrâneşte. Am oftat. Totuşi hai să aruncăm o 
privire la fluviu. 


Evitând iarba înaltă, am mers de-a lungul porticului din faţa 
casei. Am tras cu ochiul pe fereastră pe unde obloanele atârnau 
din balamale. Camerele erau întunecate însă vedeam că 
fuseseră despuiate de mobilier. Locul mirosea a praf şi mucegai. 

Am ajuns la capătul porticului. De aici o cărăruie micuță 
şerpuia printre arborii magnifici de tisă şi chiparoşi, ducând 
până la marginea apei. Renunţasem să mai dau de Clodia, dar 
cu nostalgic voiam să mai stau o clipă în locul unde o întâlnisem 
prima oară. Stătea tolănită pe o canapea înaltă în pavilionul 
vârstat cu roşu şi alb, îmbrăcată în borangicul cel mai diafan, în 
timp ce urmărea o gaşcă de tineri, inclusiv pe fratele ei, Clodius, 
făcând giumbuşlucuri în apă spre amuzamentul ei. 

Ne-am croit drum printre copaci. Spre surpriza mea, o siluetă 
solitară stătea într-un şezlong pe malul fluviului cu faţa înspre 
apă. Era o femeie îmbrăcată cu o stolă potrivită pentru zilele de 
iarnă; din stofă cenuşiu închis, iar mânecile îi acopereau braţele. 
Părul ei negru era brăzdat cu gri şi strâns la spate într-un coc. 
Ce făcea aici? Semăna prea puţin cu genul de femeie care să fie 
prietena Clodiei. 

Probabil că ne-a auzit, pentru că s-a răsucit în şezlong şi ne-a 
cercetat, ducând mâna la frunte ca s-o umbrească, aşa că faţa 
ei nu putea fi desluşită. 

— Clodia ştie că eşti aici? am întrebat-o. 

Femeia a râs. l-am recunoscut râsul - perfid, indulgent, 
sugerând secrete nemărturisite. 

— Chiar m-am schimbat atât de mult, Gordianus? Tu nu te-ai 
schimbat niciun pic. 

— Clodia! am murmurat. 

Şi-a coborât mâna. l-am văzut chipul. Ochii erau aceiaşi - 
verde-smarald, la fel de strălucitori ca lumina soarelui în Tibrul 
verde - însă în rest, timpul o ajunsese din urmă. Trecuseră doar 
patru ani de când o văzusem ultima oară. Cum era posibil să 
îmbătrânească atât de mult în răstimpul ăsta? 

Fără îndoială că nu făcuse niciun efort ca să arate bine. Şi 
asta reprezenta în sine o schimbare; Clodia fusese mereu 
vanitoasă când venea vorba de înfăţişarea ei. Însă în această zi 
nu se machiase ca să-şi accentueze ochii şi buzele, nu purta 
bijuterii ca să-şi împodobească urechile şi gâtul şi se îmbrăcase 


cu o stolă lipsită de culoare care nu făcea nimic ca s-o 
înfrumuseţeze. Părul ei, de obicei elaborat pieptănat şi vopsit cu 
henna, era pieptănat pe spate într-un coc simplu, lăsând la 
vedere părul cenuşiu din belşug. Cea mai subtilă diferenţă, şi 
totuşi cea mai grăitoare, era faptul că părea să nu fie deloc 
împarfumată. Mireasma Clodiei, un amestec năvalnic de ulei de 
nard şi şofran, mă urmărise ani de zile. Era imposibil să te 
gândeşti la ea fără să-ţi aminteşti de acel parfum. Totuşi în 
această zi, stând lângă ea, simţeam doar mirosul de verde 
luxuriant de pe malul râului într-o zi de vară. 

Ea a zâmbit. 

— Pe cine te aşteptai să găseşti aici? 

— Pe nimeni. Casa pare părăsită. 

— Aşa şi este. 

— Nu mai e nimeni aici? am întrebat eu. Chiar nimeni? Clodia 
se înconjurase întotdeauna cu sicofanţi plini de admiraţie care 
făceau să curgă poeziile, sclavi frumoşi de ambele sexe şi o 
armată veritabilă de amanți - foşti amanți, amanți actuali, viitori 
amanți aşteptându-şi rândul. 

— Nimeni în afară de mine, răspunse ea. Am venit cu lectica 
de dimineaţă, apoi mi-am trimis purtătorii înapoi la casa mea de 
pe Palatină. Acum vin aici foarte rar, însă când o fac, prefer să 
fiu singură. Sclavii pot fi aşa obositori, stând în preajmă şi 
aşteptând instrucţiuni. Şi nu a mai rămas nimeni în Roma pe 
care să-l invit la o petrecere la scăldat. Toţi tinerii frumoşi 
pleacă de bună-voie şi-şi găsesc moartea pe cine ştie unde. Sau 
sunt morţi deja... S-a uitat peste mine la Davus. Cu excepţia 
acestuia. El cine este, Gordianus? 

Am zâmbit, în ciuda unei împunsături de gelozie. 

— Davus este ginerele meu. 

— Fetiţa ta chiar e suficient de matură ca să fie căsătorită? ŞI 
cu un aşa munte de muşchi! Norocoasă micuța Diana. Poate i-ar 
plăcea să înoate în râu. Se holba la Davus ca o tigroaică 
înfometată. Poate că până la urmă nu se schimbase atât de 
mult. 

Am ridicat din sprâncene. 

— Cred că nu. 

Davus se uita lung la apa sclipitoare. 


— De fapt, tată-socrule, e o zi aşa de toridă... 

— Cum să nu! Du-te şi sari în apă, a zis Clodia. Insist! leşi din 
toga asta caraghioasă... şi de orice mai ai pe dedesubt. Poţi să-ţi 
atârni îmbrăcămintea pe creanga copacului de colo. Intocmai 
cum obişnuiau să facă toţi tinerii; îmi aduc aminte de creanga 
aia plină maldăr de îmbrăcăminte netrebuincioasă... 

Davus se uită la mine. Sudoarea îi strălucea pe frunte. 

— Of, prea bine, am zis eu. 

Clodia a râs domol. 

— Nu te mai încrunta, Gordianus. Numai dacă nu vrei să înoţi 
şi tu, o să găseşti un şezlong în pavilionul micuţ de colo. E şi o 
cutie cu un pic de mâncare şi nişte vin. 

Când m-am întors cu scaunul şi cutia, Davus se îndrepta cu 
paşi mari către marginea fluviului, desculţ şi purtând doar 
rufăria de corp. 

— Tinere! strigă Clodia. 

Davus privi peste umăr. 

— Întoarce-te, tinere. 

Davus se întoarse cu o privire inchizitorială pe chip. Imediat 
ce a ajuns în dreptul ei, Clodia s-a întins, i-a înşfăcat pânza ce-i 
acoperea şoldurile şi i-a smuls-o cu dexteritate. S-a aşezat 
înapoi în scaun şi a răsucit o clipă lenjeria pe degetul arătător 
înainte de a o azvârli cu o ţintă perfectă în vârful togii ce învelea 
creanga copacului. 

— Acolo, aşa e mai bine. Un flăcău chipeş ca tine ar trebui să 
intre în fluviu aşa cum l-au făcut zeii. 

Mă aşteptam ca Davus să roşească şi să se bâlbâie, însă a 
rânjit prosteşte, a slobozit un strigăt de luptă şi a luat-o la goană 
spre apă împroşcând. 

Am suspinat. 

— Văd că încă mai ai puterea să prefaci bărbaţi maturi în 
băieţei. 

— Pe toţi bărbaţii cu excepţia ta, Gordianus. Pe Hercule, uită- 
te la coapsele flăcăului ăla - şi ce se află între ele. E un armăsar 
veritabil! Eşti sigur că nu e prea mult pentru puterile micuţei 
Diana? 

Mi-am dres vocea. 

— Poate am putea vorbi despre altceva. 


— Trebuie? într-o astfel de zi cât de plăcut ar fi să discutăm 
doar despre tinereţe şi frumuseţe şi iubire, însă cunoscându-te, 
Gordianus, presupun că ai venit să vorbim despre nefericire şi 
crimă şi moarte. 

— O anumită moarte. 

— Profeta? 

— Era numită Casandra. 

— Da, ştiu. 

— Ai fost acolo ca s-o vezi arzând. 

Clodia rămase tăcută o clipă, privindu-l pe Davus bălăcindu-se 
în apă. 

— Am crezut că poate ai venit să-mi aduci... alte veşti. 

— Despre ce? 

— Despre monstrul ăla de Milo... şi Marcus Caelius. Despre 
revolta aia a lor idioată, osândită. 

— De ce-ţi pasă? 

— Amândoi ar trebui ucişi. 

— Probabil. 

— Caelius... Privea fix la apă, pierdută în gânduri. Cu mult 
timp în urmă când eram amanți, Caelius obişnuia să înoate 
acolo în timp ce eu îl priveam. Doar noi doi, singuri pe toată 
întinderea malului; nu mai aveam nevoie de nimeni. Mi-l 
amintesc stând exact acolo unde stă acum ginerele tău, gol, cu 
spatele la mine - Caelius avea un posterior minunat - apoi 
întorcându-se lent ca să-mi arate rânjetul său... şi faptul că era 
nestăpânit şi pregătit pentru dragoste. 

— Trebuie să fi văzut mulţi bărbaţi de atunci îmbăindu-se goi 
acolo. 

— Niciunul aidoma lui Caelius. 

— Totuşi ai ajuns să-l urăşti. 

— M-a părăsit. 

— Ai încercat să-l distrugi. 

— Însă nu am reuşit, nu-i aşa? Doar mi-am făcut mie rău. Şi 
acum, fără niciun sprijin din partea mea, Caelius pare hotărât să 
se distrugă singur. A închis ochii. S-a dus, murmură ea, s-a dus 
totul; scumpul, dulcele meu frate; prea-iubitul Curio al Fulviei; 
atât de mulţi dintre tinerii frumoşi care veneau aici, ţopăind în 
apă fără nici o grijă. Până şi ciuma aia de Catullus cu poeziile lui 


blestemate. Pe cine-l va lua soarta la rând? Pe Marcus Caelius, 
bănuiesc. După atât de mulţi ani cât le-a râs în faţă, soarta va 
pune mâna pe el şi-l va trimite direct în Hades. 

— Te vei răzbuna pe el în cele din urmă. 

Ea aprobă din cap. 

— E un mod de a privi lucrurile. 

— Am venit să vorbesc despre Casandra, nu despre Caelius. 

— Ah, da. Profeta. 

— Spui asta cu ironie în glas. Ţi-a proorocit şi ţie? 

— De ce mă întrebi, Gordianus? 

— A fost omorâtă. Vreau să aflu de ce a murit şi cine a ucis-o. 

— De ce? N-o s-o aduci înapoi. Şi-a înclinat capul într-o parte 
şi mă privi pătrunzător, apoi se strâmbă. 

— Oh, scumpule. Asta e? Acum înţeleg. Măi, măi. Casandra a 
reuşit acolo unde Clodia a eşuat. 

— Dacă te referi... 

— Erai îndrăgostit de ea, nu-i aşa? 

Nu rostisem niciodată acest cuvânt cu voce tare, nici măcar 
Casandrei. 

— Poate. 

— În orice caz, ai făcut dragoste cu ea. 

— Da. 

Slobozi un suspin de exasperare amestecată cu amuzament. 

— Roata destinului se tot învârteşte. Acum Clodia e celibatară 
şi dintotdeauna credinciosul Gordianus este adulterin! Cine s-ar 
fi gândit vreodată la asta? Probabil că zeii râd de noi. 

— Asta suspectez şi eu de mult. 

Privea fix la lumina solară scânteind pe apă şi îşi rodea unghia 
degetului mare. 

— A fost nepoliticos din partea mea să vorbesc aşa la 
repezeală. Probabil că eşti cu desăvârşire devastat. 

— Moartea Casandrei a fost o lovitură pentru mine, da, printre 
alte multe lovituri din ultima vreme. 

— Gordianus, stoicul! Ar trebui să înveţi să-ţi slobozi emoţiile. 
Îmbată-te o dată măcar. Distruge la furie un obiect preţios. 
Petrece-ţi o oră sau două torturându-ţi unul din sclavi. O să te 
simţi mai bine. 

— Mai repede aş afla cine a omorât-o pe Casandra şi de ce. 


— Şi apoi ce? Le-am văzut pe celelalte femei care veniseră să 
privească rugul funerar al Casandrei. Dacă ar fi fost una dintre 
ele, în ce fel ai fi putut să acţionezi? Tribunalele sunt abatoare. 
Niciun magistrat nu o să manifeste niciun fel de interes faţă de 
uciderea unei nimeni aidoma Casandrei. Şi fiecare dintre acestei 
femei sunt prea influente ca tu să iei totul asupra ta. Nu o să 
găseşti niciodată dreptate. 

— Atunci o să mă canalizez în găsirea adevărului. 

— Ce ciudat eşti, Gordianus! Se zice că fiecare muritor are o 
pasiune călăuzitoare. Căutarea plăcerii mi se pare nesfârşit mai 
cu judecată pentru mine, dar dacă a ta este găsirea adevărului, 
atunci aşa să fie. Clodia înălţă din umeri. Chiar dacă gestul fu 
aproape înghiţit de stola ei voluminoasă, chiar dacă vârsta şi 
suferinţa o schimbaseră pe dinafară, în ridicarea şi coborârea 
aceea grăitoare a umerilor săi am surprins un crâmpei din 
fundamentala Clodia. Acea ridicare a umerilor rezuma totul 
despre ea într-o clipită. Trăise o viaţă mai cuprinzătoare decât 
majoritatea bărbaţilor ar fi visat vreodată, devorase fiecare 
senzaţie pe care carnea o putea oferi, urmărise fiecare emoție 
până la limita ei supremă şi, la sfârşit, Clodia ridica din umeri. 

În acel moment am ştiut de ce nu rezistasem dorinţei mele 
pentru Casandra şi totuşi niciodată nu îi cedasem cu desăvârşire 
Clodiei. Era imposibil să ţi-o imaginezi pe Casandra ridicând din 
umeri în felul acesta. Intensitatea cu care trăia momentul făcea 
un astfel de gest de neimaginat. Cândva Clodia mi se păruse 
cea mai arzătoare femeie în viaţă, dar doar pentru că 
interpretasem greşit apetitul dezlănţuit pentru dragostea de 
viaţă şi nu am avut pe nimeni care să-mi arate diferenţa până 
când am întâlnit-o pe Casandra. 

— Nu poţi să-mi povesteşti nimic care ar putea să-mi fie de 
folos? am întrebat-o. 

— Despre Casandra? Spune-mi ce ştii tu deja despre ea. 

Mi se părea că Clodia evita intenţionat întrebarea mea. 

— Ştiu că a fost poftită în casele câtorva dintre cele mai 
influente femei din Roma, am răspuns eu. Unele dintre aceste 
femei cred că a fost o profetă veritabilă. Altele cred că a fost o 
impostoare. Ştiu că venea din Alexandria unde a jucat în 


spectacole de pantomimă. Însă crizele ei - cel puţin o parte din 
ele - erau în întregime nefalsificate. 

— Ce altceva mai ştii? 

Am tras aer în piept. 

— Cred că e posibil să fi fost într-un fel implicată - cum? nu 
sunt sigur - în afacerea asta cu Milo şi Caelius. 

Clodia ridică din sprâncene. 

— Inţeleg. Şi de ce crezi asta? 

— Am motivele mele. 

Clodia şi-a întors privirea către Davus care înotase o distanţă 
considerabilă în amonte, iar acum se întorcea. 

— Ce pereche de umeri, murmură ea. Sper că fiica ta îi 
apreciază. 

— Cred că da. 

— O să-i fie foame când va ieşi pe mal. O treabă bună că 
sclava de la bucătărie îmi împachetează mai multă mâncare în 
cutie decât aş putea să mănânc vreodată. Ce mai ştii despre 
Casandra? Cred, Gordianus, că omiţi ceva. 

— Nu ştiu la ce te referi. 

— Nu ştii? Cel mai important lucru dintre toate. Erai 
îndrăgostit de ea. Îndrăgostit fără drept de apel, după privirea 
de pe faţa ta. Însă ea te iubea? Ah! Gordianus, chiar că ar trebui 
să mergi şi să arunci o privire la propria-ţi persoană în apă. O să 
vezi chipul unui bărbat care tocmai a fost împuns unde se 
aştepta mai puţin să fie atins. Despre asta e vorba de fapt. Nu 
„cine a omorât-o pe Casandra?”, ci „cine era Casandra?”. Ce 
punea cu adevărat la cale? Şi cel mai important dintre toate, ce 
voia realmente - nu doar de la matroanele astea romane alese, 
ci şi de la un individ umil pe nume Descoperitorul, însă dacă nu 
ştii deja răspunsul la întrebarea asta, n-o să-l găseşti acum. 

Davus ieşi din apă, sclipind ud şi scuturându-şi părul de apă. 

— Magnifice braţe, şopti Clodia, mârâind ca o _ tigresă. 
Războiul a transformat Roma într-un oraş de bătrâni şi băieţi. 
Am crezut că Pompei şi Cezar au înhăţat toate specimenele 
vrednice ca să-l hrănească pe Marte, însă nu ştiu cum au făcut 
că ăsta le-a scăpat cu vederea. 

Davus a desprins lenjeria de corp şi s-a acoperit, mişcându-se 
cu o graţie naturală, inconştientă, ce-i dădea trecere, dat fiind 


că simţise ochii Clodiei urmărindu-i fiecare mişcare. Clodia l-a 
trimis să-şi ia un al treilea şezlong, apoi i-a oferit conţinutul 
cutiei. Ea îl privea ţintă, subjugată, de parcă n-ar fi existat 
distracţie mai bună decât să priveşti un tânăr hămesit devorând 
un pui fript şi sugându-şi sucul de pe degete. 

Am simţit că nu voi mai afla nimic mai mult despre Casandra 
de la ea, cel puţin nu de această dată. Mă hotărâsem să nu o 
presez. Doar mai târziu mi-am dat seama cu câtă abilitate 
evitase să-mi povestească ceva important şi că mă dezarmase 
pe de-a-ntregul cu nurii ei pe care încă-i mai exercita asupra 
mea. 

— Deci, am zis eu, crezi că Milo şi Clodius sunt sortiţi 
pierzaniei? 

O umbră i-a traversat chipul. 

— Pare imposibil ca să aibă sorţi de izbândă. 

— Vechiul inamic al fratelui tău şi bărbatul pe care-l urăşti cei 
mai mult pe lume, amândoi distruşi odată pentru totdeauna. Aş 
zice că această perspectivă te va face foarte fericită. 

Clodia nu a răspuns. Continua să-l privească pe Davus 
mâncând, însă desfătarea pe care i-o citisem pe chip se 
scursese, înlocuită de o altă emoție pe care nu o puteam 
descifra. 


XV 


S-au întâlnit sub un trandafir. 

Mă uitam de la o faţă la alta venindu-mi greu să cred ceea ce 
vedeam: cei mai periculoşi bărbaţi din Italia, planurile şi 
intenţiile acestora fiind subiectul fiecărei conversații, într-o 
meschină cameră goală dintr-o casă de raport din inima Romei. 
Goală, aşa era, cu excepţia a două scaune pe care stătuseră, un 
dulap pe un perete şi singura podoabă din încăpere, o vază în 
miniatură confecţionată din teracotă agăţată pe peretele de 
deasupra capetelor lor, iar în vaza aceea un singur trandafir 
roşu ca sângele. 

Se întâlneau sub rosa, invocând străvechiul obicei cum că cei 
care se întâlneau sub un trandafir erau legaţi prin tăcere. 
Urmărindu-mi privirea, Marcus Caelius căută scurt spre 
trandafir. 

— Idea lui Milo, zise el. El ia genul ăsta de lucruri foarte în 
serios, ştii- semne, prevestiri, jurăminte, presimţiri. Din această 
pricină, un trandafir pentru a asigura discreţia, de parcă vreunul 
din noi ar putea să profite cumva trădându-l pe celălalt. Fireşte, 
te obligă şi pe tine să păstrezi tăcerea, Gordianus. Care-i baiul? 
Arăţi de parcă ai fi văzut-o pe Meduza. Intră! Mă tem că nu 
avem decât cele două scaune, aşa că presupun că vom rămâne 
toţi în picioare. 

Am lăsat perdeaua să cadă şi am păşit în cameră copleşit de 
bizareria momentului. Ce făceau aici în Subura? Ba mai mult, ce 
făceau în cămăruţa exact deasupra locuinţei Casandrei şi într-o 
zi în care Casandra ştia că o să vin? 

Erau îmbrăcaţi adecvat încăperii şi cartierului, în tunici 
ponosite şi încălțări ferfeniţite. Părul lui Milo era mai lung decât 
îl ştiam eu, prins pe spate într-o coamă flocoasă, iar barba 
netunsă. Caelius avea o pată de noroi pe obraz, precum un 
salahor oarecare. Nu era prima oară când îi vedeam deghizați. 
În timpul unei dintre răzmeriţele sângeroase care au urmat 
uciderii lui Clodius, Milo şi Caelius fugiseră împreună de gloata 
furioasă scoţându-şi togile şi inelele de cetăţeni şi trecând drept 


sclavi. De această dată Caelius îşi purta inelul, însă degetul lui 
Milo era gol. Fusese despuiat de cetăţenia sa şi dreptul de a 
purta inelul corespunzător când a fost exilat din Roma. 

— Astea sunt deghizările de care vă folosiţi ca să vă deplasaţi 
prin Roma incognito? i-am întrebat. Tu te dai drept stăpânul 
sărac, Caelius? lar tu, Milo, treci drept sclavul lui? 

Caelius a surâs. 

— Milo, ti-am spus că e isteţ. Nu-i prea scapă multe 
Descoperitorului. 

Milo rânji şi mă cercetă cu o ostilitate greu de ascuns. Nu mai 
era gras şi desfrânat, aşa cum îl văzusem ultima oară în 
Massilia, îndurându-şi exilul într-o apatie de beţivan. Pericolul şi 
dificultatea fugii şi întoarcerii sale la Roma erau înscrise în 
trăsăturile sale alterate de primejdii. Fizicul său revenise la 
constituţia de luptător, în ochii lui exista o scânteiere dură, 
disperată. 

— Caelius, ai zis că Descoperitorul o să se bucure să ne vadă, 
spuse Milo. Mi nu mi se pare că e bucuros. Arată mai degrabă 
abătut. 

— Doar pentru că l-am luat prin surprindere, răspunse 
Caelius. Însă cum altfel ne-am fi putut apropia de tine, 
Gordianus? Ar fi fost foarte greu să te căutăm la locuinţa ta, nu-i 
aşa? Ti-am fi pus nepreţuita familie în pericol. Şi aşa tu ne-ai 
luat pe noi prin surprindere. Ne gândeam să trimitem pe cineva 
jos să ni te-aducă un pic, după ce (răgeai un pui de somn. Insă 
iată-te aici după propria-i vrere. 

— V-am auzit vorbind, am spus eu. l-am recunoscut vocea lui 
Milo. 

— Ha! Şi el îmi zicea mie să vorbesc mai încet, zise Caelius. 
Însă ăsta e Milo al nostru. Nu-şi cunoaşte niciodată propria forţă, 
fie că sparge două capete unul de altul sau că ţipă la mine să 
las tonul mai moale. 

Am clătinat din cap. 

— Nu înţeleg. Ce faceţi aici? 

Caelius ridică din sprâncene. 

— Urzim o revoluţie, fireşte. 

— Nu, vreau să spun - aici, în Roma. Toată lumea crede că aţi 
plecat demult. 


— Aşa a fost. Şi întocmai voi proceda iarăşi. Vin şi plec ca o 
adiere de fum! Insă chiar acum s-a nimerit să mă întorc la 
Roma. Să pui la cale o revoluţie e o treabă complicată, 
Gordianus. Şi obositoare - iar tu ştii că nu mi-a plăcut niciodată 
munca grea. N-o să-ţi vină să crezi câtă logistică impune. 
Trebuie să fiu în acelaşi timp peste tot, încurajându-mi 
partizanii, murmurând vorbe de alint la urechile celor care se 
îndoiesc, strângând mâinile celor care se tem, strecurând 
monezi în palmele lacomilor. Şi nu în ultimul rând, apropiind 
vechi prieteni şi cunoştinţe ca să le cer sprijinul. Mă fixă cu o 
căutătură pătrunzătoare. 

— Şi tu, Milo? am întrebat. Nu-mi vine să cred că ai îndrăznit 
să pui piciorul în Roma. Cezar a dat dovadă de mărinimie când 
te-a lăsat să-ţi păstrezi capul şi să stai în Massilia. N-o să-ţi ierte 
asta în veci. Soţia ta ştie că eşti aici? 

— Las-o pe Fausta în pace! se răţoi Milo. 

Am dat din cap. 

— Sunteţi amândoi nebuni să vă întâlniți în felul ăsta în 
Subura. Sunteţi la limita de a fi recunoscuţi sau auziţi. Dacă 
Isauricus şi Trebonius află că voi... 

— N-or să afle, zise Caelius. Nu au aflat până acum. Am venit 
şi am plecat din oraş după bunul nostru plac. Am mulţi, 
numeroşi susţinători, Gordianus. Îmi închipui că mai mulţi decât 
îţi dai tu seama. 

— Suficienţi cât să pui în scenă o revoltă încununată de 
succes chiar în momentul acesta? 

Zâmbetul său a dat semne de ezitare. 

— Nu chiar. Blajinii trăgători mai au încă nevoie să fie educați. 
Milo şi cu mine am stabilit că cel mai bun curs de acţiune este 
să punem pe picioare în provincie o forţă înarmată care să ia 
oraşul cu forţa. 

— Să puneţi pe picioare o armată? Cum? De unde? Toţi 
bărbaţii apți de luptă sunt deja înrolați ca să-l servească fie pe 
Cezar, fie pe Pompei. 

— Insă nu toţi bărbaţii ăştia sunt fericiţi. Există soldaţi prin 
toate garnizoanele Italiei care au fost forţaţi să intre în serviciul 
lui Cezar. Sunt plictisiţi şi nemulţumiţi şi copţi pentru răzvrătire. 
Sunt geloşi pe camarazii lor care au trecut marea cu Cezar şi 


Antoniu, căci aceia sunt soldaţii care vor împărţi răsfăţurile 
victoriei, nu cei lăsaţi în urmă; tot ceea ce fac este să intimideze 
câţiva localnici umili şi să însămânţeze cu prunci fetele din zonă. 

— Însă tu le vei promite ceva mai bun? Un atac chiar asupra 
Romei - încheiat cu prădarea lui de către biruitori? li vei lăsa să 
jefuiască oraşul, Caelius? Milo, asta-i pedeapsa ta asupra 
Romei? 

Caelius clătină din cap. 

— Vor fi destule prăzi ca să recompensăm soldaţii, însă, 
Gordianus, nu vor fi luate de la cetăţeni obişnuiţi ca tine. Vor 
veni de la proprietarii şi cămătarii lacomi care în ultimul an s-au 
îmbogăţit precum Cresus. Bogăția pe care au furat-o şi stocat-o 
va fi recuperată şi redistribuită, începând cu soldaţii loiali 
revoluţiei. 

— Loiali ție, vrei să spui. 

Caelius a înălţat din umeri. 

— Cineva trebuie să conducă lupta. 

— Te amăgeşti singur, Caelius. Dacă capturezi Roma cu forţa, 
nu vei fi în stare să controlezi ceea ce se va întâmpla după 
aceea. Tu zici că o să prădezi doar proprietarii şi cămătarii, însă 
nu poţi garanta asta. Până şi lui Cezar oamenii i-au scăpat de 
sub control din când în când de-a lungul anilor, prădând şi 
punând foc când el le dăduse ordine răspicate să nu o facă - iar 
tu nu eşti Cezar, Caelius. 

— Gordianus, Roma e bolnavă. Are nevoie de un remediu 
drastic. 

— Chiar dacă o ucide? 

— Ca să renască, Roma trebuie ca mai întâi să moară. Un 
oraş mai bun se va înălța din cenuşă, precum pasărea Phoenix. 

Am dezaprobat din cap. 

— Tot argumentul ăsta purcede dintr-o aberaţie. Presupui că 
poţi să corupi suficiente garnizoane ale lui Cezar ca să potopeşti 
oraşul. Pur şi simplu eu nu cred asta. Probabil că vreo câţiva 
soldaţi sunt nefericiţi - însă restul îi vor rămâne loiali lui Cezar. 
Vor coaliza şi vă vor distruge chiar înainte să ajungeţi la Roma. 

— Subestimezi starea de nemulţumire de pe întreg teritoriul 
Italiei, Gordianus. Eu am văzut-o. Antoniu nu i-a făcut niciun 
favor lui Cezar când a traversat Italia de-a curmezişul ca să 


ajungă în Grecia. A înstrăinat oraş după oraş cu impetuozitatea 
sa arogantă - călătorind ca un autocrat răsăritean cu alaiul său 
de sicofanţi, tolănindu-se în lectica lui poleită cu aur cu târfa aia 
a lui, Cytheris. Soldaţilor nu le-a plăcut mai mult ce-au văzut 
decât înţelepţilor oraşului. S-ar putea să le fi rămas loiali lui 
Cezar, însă nu dacă are de gând să lase la comandă pe unul ca 
Antoniu, în absenţa lui. 

Milo a vorbit mai departe. 

— Şi nu e nevoie să ne bizuim doar pe garnizoane. Mai există 
o grămadă de alţi luptători antrenați pe care să-i convocăm. 
Caelius a ridicat mâna şi i-a aruncat o privire ca să-l facă să 
tacă, însă Milo zbiera în continuare. Vorbesc de taberele de 
pregătire ale gladiatorilor din sud! Cei mai voinici, cei mai 
puternici, cei mai vicioşi sclavi din toată ltalia au sfârşit în 
aceste tabere şi sunt antrenați să ucidă fără milă. Când vine 
vorba de omor, un gladiator valorează cât o centurie de soldaţi 
obişnuiţi. Sclavii din aceste tabere sunt disperaţi - toţi sunt 
hărăziţi unei morţi timpurii, dureroase, şi nici Pompei, nici Cezar 
nu le oferă nici o speranţă pentru viitor. După ce îi vom elibera, 
ne vor fi doar nouă credincioşi! 

Ani de zile Milo fusese însoţit de propria lui armată personală 
de gladiatori; părăsise Roma cu ei, îl protejaseră în Massilia şi îl 
ajutaseră să apere oraşul împotriva asediului lui Cezar, iar acum 
se întorseseră în ltalia cu Milo. Se obişnuise atât de tare cu 
prezenţa gladiatorilor lui, că nici măcar nu-şi dăduse seama cât 
de şocant era să sugerezi că asemenea bărbaţi vor fi recrutaţi 
să răstoarne Senatul şi magistraţii Romei. Hotărât, Cezar în 
persoană realizase precedentul eliberând gladiatorii pe care-i 
deţinea şi transformându-i în soldaţi, însă avusese grijă să-i 
împrăştie prin diferite legiuni şi să se folosească de ei în afara 
Italiei. Insă Milo insinua ceva foarte diferit - să elibereze toate 
găştile de gladiatori şi să-i lase să asedieze însăşi Roma. 
Oamenii ăştia erau cei mai ordinari dintre cei ordinari - sclavi 
deznădâăjduiţi, maltrataţi antrenați doar să ucidă, lipsindu-le 
orice fel de disciplină militară, fără familii sau vreun interes 
legitim faţă de viitorul Romei sau instituţiile ei. Dacă în soldaţi 
nu puteai avea încredere că se vor abţine să prade şi să 


incendieze, ce s-ar putea întâmpla dacă Roma ar fi invadată de 
gladiatori? 

— Te vezi un al doilea Spartacus, Milo? Asta-i moştenirea pe 
care ai de gând s-o laşi în urmă? Milo, cine şi-a făcut reputaţia 
de câine de pază pentru „Oameni fără pereche”, apoi a sfârşit 
dezlănţuind sclavii însetaţi de sânge asupra Romei? Soarta te-a 
călăuzit pe o cărare stranie, Milo. 

— Milo vorbeşte înainte de vreme, spuse Caelius, sărind ca 
ars. Ne vom folosi de gladiatori doar în ultimă instanţă. 

— Un remediu care va ucide pacientul fără îndoială! 
Gladiatorii sunt pregătiţi să omoare, nu să primească ordine. Vă 
jucaţi cu Pandora dacă le daţi drumul. 

Nici Caelius şi nici Milo nu au răspuns. Mă priviră fix multă 
vreme, apoi făcură schimb de priviri - Milo părând să se 
dezvinovăţească, Caelius dezamăgit. 

Reacţionasem întocmai cum se aşteptase Milo, însă Caelius 
sperase o reacţie diferită. 

— Ce vreţi de la mine? i-am întrebat. 

Caelius a oftat. 

— Numai să acţionezi cum îţi va fi ţie cel mai bine, Gordianus. 
Ţi-ai otrăvit relaţia cu Pompei. Nu ştiu ce s-a petrecut întocmai 
între voi, însă ştiu că a încercat să te stranguleze cu mâinile 
goale când a fugit cu corabia din Brundisium. Abia ai scăpat cu 
viaţă! Ce o să faci dacă Pompei se întoarce la Roma triumfător? 
lar relaţia ta cu Cezar nu pare niciun piculeţ mai bună. Fiul tău 
adoptiv, Meto, e tot apropiat de Cezar - însă l-ai renegat şi l-ai 
ofensat pe Cezar cu această acţiune. Unde o să stai dacă Cezar 
câştigă şi se proclamă rege al Romei? Şi eu am fost loial lui 
Cezar ca oricare alt bărbat - am fugit din Roma cu Curio ca să 
mă alături lui la Rubicon; am luptat alături de el în Spania - şi 
vezi cum m-a răsplătit, cu firimituri! 7u la ce răsplată te aştepţi 
de la Cezar? 

Insă să uităm de Pompei, să uităm de Cezar şi de bezna care 
va cădea asupra acestui oraş dacă vreunul dintre ei va ieşi 
victorios. Aş zice, Gordianus, că discursurile mele recente din 
Forum ti-au atins o coardă sensibilă. Se întâmplă se ştiu câte 
ceva despre finanţele tale. Eşti împrumutat până peste cap la 
canibalul ăla de Volumnius. El nu iartă nici o datorie. E nesătul! 


O să-ţi sugă viaţa din tine cum sugi măduva din oase. Îți va 
aduce familia în stare de milogi, poale chiar sclavi. Pompei nu va 
face nimic ca să-l oprească. Nici Cezar; e vina lui Cezar că 
oameni precum Volumnius triumfă, îngrăşându-se pe socoteala 
sărăciei lucii a celorlalţi. Numai eu te pot salva de Volumnius, 
Gordianus. Doar eu pot să-ţi promit dreptate. Încredinţează-ţi 
soarta în mâinile mele. E singura ta şansă. 

— De ce eu, Caelius? Nu am nici o putere. Nu am niciun ban. 
Nu am legături influente de familie. De ce îţi pasă dacă mă 
alătur sau nu cauzei tale? 

— Ah, dar ai ceva cu mult mai important pentru noi decât 
oricare dintre lucrurile astea, Gordianus. Caelius ciocăni în 
țeastă. Eşti isteţ! Vezi lumea aşa cum este. Cunoşti căile omului. 
Oameni influenţi sau neînsemnaţi, te-ai mişcat printre ei. Şi cel 
mai important, îţi pasă de adevăr şi tânjeşti după dreptate. 
„Ultima persoană sinceră din Roma”, cum te-a numit odată 
Cicero. Tu eşti exact genul de om care poţi pune temei după ce 
totul a fost întors cu susul în jos. O să vină şi vremea ta până la 
urmă; nu există vreo limită pentru înălțimile la care ai putea să 
aspiri. Ai nevoie de noi, Gordianus. Dar şi noi avem nevoie de 
tine. 

Vorbise aşa de convingător - privindu-mă în ochi, modulându- 
şi vocea ca la carte - încât mă simţeam obligat să-l ascult. Am 
recunoscut o şmecherie oratorică pe care o învățase de la 
Cicero - mai întâi aţâţi frica (de Pompei, de Cezar, de 
Volumnius), apoi promiţi speranţă (eliberarea de datorii, 
dreptate pentru toţi, propriile mele virtuţi recunoscute într-un 
sfârşit şi recompensate). Mă privea ţintă aşteptând un răspuns. 

Am tras adânc aer în piept. 

— Nu e posibil să fim în siguranţă întâlnindu-ne în felul ăsta. 
În orice moment s-ar putea ca Isauricus să trimită oameni să ia 
clădirea prin asalt. N-o să vă mai rămână nici o şansă. 

Milo a scos un sunet aspru, ca un hămăit care se voia a fi râs. 

— Ha! Crezi că nu ne-am luat măsuri de precauţie? Clădirea 
asta este păzită cu de-amănuntul. Nu ai remarcat bărbaţii 
înarmaţi de la ieşire şi de pe acoperiş? Bun. 


Asta înseamnă că-şi fac treaba şi stau ascunşi privirii, însă nu 
trebuie decât să pocnesc din degete şi cât ai clipi din ochi o să 
te zbaţi pe jos cu beregata tăiată. O lucire i-a aprins ochii. 

— Dar chiriaşii? Dacă eu te-am auzit, atunci şi alţii... 

— Un prieten al lui Caelius e proprietarul acestei clădiri. A dat 
afară treptat fiecare chiriaş care nu putea fi de încredere şi i-a 
înlocuit cu partizani înveteraţi. 

— Fiecare ocupant al clădirii este partizanul lui Caelius? M-am 
gândit la Casandra, încercând să-mi imaginez ce loc ocupa în 
planul lor. 

— Inclusiv ocupantul care stă în faţa mea, sper. Caelius a 
zâmbit. Ce zici, Gordianus? Eşti cu noi? Drumul e dur, însă 
recompensa va fi imensă, dincolo de închipuire. 

— Ce vreţi de la mine? 

— Acum nimic. Însă va veni vremea când voi face apel la 
şiretenia ta, la iscusinţa ta, onestitatea şi înţelepciunea ta - şi 
când se va întâmpla asta, vreau să fiu în stare să mă bizui pe 
loialitatea ta fără niciun dubiu. 

— Ai avea încredere în mine dacă pur şi simplu mi-aş da 
cuvântul? 

— Nu. S-a dus la dulapul din perete şi s-a întors cu o bucată 
de pergament. Vreau să semnezi asta. 

L-am ţinut la depărtare de lungimea unui braţ, căci literele 
erau mărunte, şi am citit: 


La această dată, cu o zi înainte de nonele lui sextilis, în 
anul Romei DCCVI, îmi pun zălog viaţa şi destinul pentru 
cauza lui Marcus Caelius Rufus şi Titus Anntus Milo. Le 
recunosc autoritatea şi mă voi supune ordinelor lor. Nu 
accept legitimitatea Senatului şi a magistraților Romei aleşi 
la ordinele lui Gaius lulius Caesar. In acelaşi fel resping 
legitimitatea acelor senatori şi magistrați care au fugit din 
Roma şi luptă sub stindardul lui Gnaeus Pompeius Magnus. 
Toți sunt impostori care prin acțiunile lor au cedat orice 
pretenție de a constitui conducerea legitimă a Romei. Sub 
călăuzirea lui Marcus Caelius Rufus şi Titus Annius Milo, 
statul roman va fi reconstruit în conformitate cu voința 
locuitorilor romani. Numai guvernul stabilit de ei, şi nu de 


altcineva, va avea legitimitatea să conducă afacerile 
statului. prin numele meu de mai jos, iscălit alături de cele 
ale lui Marcus Caelius Rufus şi Titus Annius Milo, şi prin 
amprenta schemei de pe inelul meu de cetățean în pecetea 
din ceară de pe acest document, mă pun singur şi de bună- 
voie zălog acestei cauze şi mă lepăd de toți ceilalți. 


Am ridicat privirea. 

— Cred că glumiţi. Un contract prin care conspirăm împotriva 
statului? Nu sunt Cicero, dar chiar şi aşa ştiu că asta nu te obligă 
legal. 

— Nu sub regimul prezent, probabil, zise Caelius. 

— Singura utilitate realizabilă a unui asemenea document 
incriminator este şantajul, am spus eu. 

— Tu îi spui şantaj. Noi îi spunem asigurare, zise Milo sec. 
Dacă vrei să părăseşti încăperea asta, o să-l semnezi. 

— Şi dacă refuz? 

Caelius a oftat. 

— Am sperat că o să-l semnezi cu dragă inimă, chiar cu 
înflăcărare. Pompei te vrea mort. Cezar ţi-a corupt fiul. 
Volumnius o să facă un cerşetor din tine. De ce să nu semnezi? 

Mă holbam la pergament. Mă vor ucide dacă refuzam să 
semnez? Uitându-mă la Milo, care îmi arunca o privire fioroasă şi 
încruntată, nu aveam nici o îndoială. Să semnez însemna să 
scap cu viaţă. Dar ce se va întâmpla când Caelius şi Milo vor fi 
distruşi şi Cezar sau Pompei se vor întoarce la Roma? Numele 
meu pe un asemenea angajament ar putea însemna 
distrugerea, nu numai a mea, dar şi a tuturor celor apropiaţi 
mie. Bineînţeles, în capriciile războiului, pergamentul ar putea fi 
distrus sau pierdut şi să nu mai fie văzut niciodată. Şi - dacă...? 

Pentru o fracțiune de secundă mi-am îngăduit să mă gândesc 
la inimaginabil. Dacă Milo şi Caelius câştigau până la urmă? Intr- 
o asemenea împrejurare neverosimilă, semnând un asemenea 
angajament s-ar putea să obţin un statut pe care nicicând nu l- 
am visat posibil. Stând întotdeauna pe margine, urmărind jocul 
de proporţii mari de la depărtare, Gordianus s-ar fi putut trezi 
chiar în centrul unei noi republici. Senatorul Gordianus? Dacă 
asta nu însemna nimic pentru mine, cum stăteau lucrurile cu 


familia mea şi viitorul ei? De ce să nu fie Diana înălţată printr-o 
lovitură a sorții la rangul unei Fausta ori a unei Clodia sau a unei 
Fulvia? De ce copiii lui Eco să nu aibă ocazia să-şi modeleze 
universul după bunul lor plac în loc să se supună planurilor 
altora? Cum altfel s-au format marile averi şi familii decât printr- 
un singur act de îndrăzneală nesăbuită, printr-o miză nebună? 

Caelius şi Milo promiteau o revoluţie în masă. Revoluţia îi 
inspira pe oamenii fără speranţă să se gândească la 
inimaginabil. 

Insă ce conta că Volumnius era forţat să-mi şteargă datoriile, 
dacă întreaga Romă, inclusiv casa mea, va fi arsă din temelii 
într-o conflagrație generală? Ce importanţă ar mai avea că 
Senatul era golit şi locurile promise unor cetăţeni noi ca mine, 
dacă gladiatorii turbaţi era lăsaţi liberi să facă ce voiau cu fiicele 
noastre? Caelius promitea o lume renăscută prin justiţie, însă 
până la urmă nu-i păsa decât de putere. Alianţa lui cu Milo şi 
plăcerea lui de a ataca Roma cu gladiatorii o dovedeau. 

Am mototolit pergamentul în pumn şi l-am aruncat în capătul 
celălalt al camerei. 

— Ţi-am zis eu! se răsti Milo. Ţi-am spus eu că n-o să 
semneze niciodată. 

Caelius oftă. Bătu din palme. Am auzit un zgomot în spatele 
meu şi m-am întors zărind doi bărbaţi solizi care păşeau 
înăuntru. Probabil că aşteptaseră la ieşire. Aveau înfăţişarea 
unor asasini năimiţi. 

— Vreo câţiva dintre viitorii tovarăşi senatori de-ai mei? am 
întrebat. 

Caelius s-a dus spre dulap. Câteva clipe mai târziu s-a întors 
cu o cupă şi mi-a întins-o. 

— la-o, mi-a zis. 

M-am uitat în cupă. 

— Vin? 

— Unul ieftin. Îmi pare rău că nu am un vin mai bun, însă cei 
de teapa lui Volumnius au supt tot ce era mai bun. Bea, 
Gordianus. Înghite şi ultima picătură. 

Am privit fix în pocal. 

— Vin... şi mai ce? 

— Bea-l! spuse Milo. 


În spatele meu cei doi acoliţi se apropiaseră atât de mult că îi 
auzeam respirând, pe fiecare în câte-o ureche. Am auzit 
alunecuşul pumnalelor trase din teci. 

— Fă ce-ţi spune, mi-a şoptit unul dintre ei. Bea! 

— Ori asta, a zis unul, ori altceva - am simţit împunsătura 
unui pumnal în coaste, apoi împunsătura geamănă în cealaltă 
direcţie. 

De ce să mă otrăvească? Pentru că un bărbat de vârsta mea 
găsit mort fără niciun semn pe el nu ar ridica nici o bănuială, nu 
ar pune nici o întrebare. Ar putea să-mi abandoneze trupul în 
stradă şi toţi vor crede că am decedat din cauze naturale. 

Sau mă vor căra pe scări în jos şi mă vor lăsa în cămăruţa 
Casandrei? Ea juca vreun rol în planul lor ori era tot o victimă? ŞI 
dacă o omorau şi pe ea la fel şi ne lăsau cadavrele în părăsire să 
fie descoperite împreună cu otrava lângă noi? Îmi imaginam 
ruşinea şi consternarea familiei mele. Pocalul îmi tremura în 
mână. 

— Casandra - am zis. 

— Tacă-ţi gura şi bea! răcni Caelius. Fulgerător, ca şi cum i-ar 
fi căzut masca de pe el, chipul său se schimbă complet. Acum o 
clipă fusese oratorul fermecător, calm, şi în următoarea, un 
fugar vicios şi disperat, lesne capabil de omor sau de crime mult 
mai rele. Imi era frică de Milo; de Caelius ar fi trebuit însă să mă 
tem mai mult. 

Pumnalele fură apăsate şi mai tare în carnea mea. Caelius şi 
Milo înaintară. 

— Nu vrei să mori înjunghiat, mârâi Milo. Gândeşte-te la asta! 
Metalul făcându-ţi carnea felii, trase afară şi pătrunzând iarăşi în 
tine. Sângele ţâşnind din tine. Răceala prelingându-ţi-se prin 
membre.  Aşteptarea lungă, agonizantă, a morţii. Bea, 
neghiobule! 

Mi-a înşfăcat încheietura mâinii şi m-a forţat să ridic pocalul. 
Vinul mi se revărsa pe buze, însă ţineam gura închisă. 

— Lăsaţi pumnalele. Apucaţi-l de mâini! strigă Milo, luându-mi 
pocalul. Bărbaţii dindărătul meu mi-au răsucit braţele la spate. 
Caelius mi-a strâns bărbia ca-ntr-un cleşte şi m-a forţat s-o 
deschid. Vinul îmi picura în gură şi în jos pe gâtlej. Gustul era 
amar. Am înghiţit ca să nu-l absorb în plămâni. 


— Pe tot! murmură Milo. Şi ultimul strop! Am tuşit şi am 
scuipat. Vinul mi se prelingea pe bărbie şi obraji, însă mare 
parte din el mi-a ajuns în stomac. A turnat până când pocalul s-a 
golit. 

Caelius şi Milo s-au dat înapoi. Acoliţii lor m-au eliberat. M-am 
clătinat în faţă, simţindu-mă ameţit. Am căzut în genunchi. 
Caelius şi Milo se învârteau deasupra mea, intrând şi ieşind din 
raza vizuală de fiecare dată când clipeam. Camera se cufundase 
în beznă când s-a înserat. 

Vocile lor răsunau straniu şi lăsau impresia că veneau de la 
mare depărtare. 

— Ar fi trebuit să punem cucută în vin în loc de substanţa aia, 
spuse Milo. Ar fi trebuit să-i tăiem beregata chiar acum. 

— Nu! zise Caelius. Mi-am dat cuvântul faţă de ea. Am promis, 
şi tu ai fost de acord... 

— O promisiune făcută unei vrăjitoare! 

— Spune-i aşa dacă vrei, din moment ce nu eşti vrednic să-i 
rosteşti numele. Mi-am dat cuvântul şi cuvântul meu încă mai 
înseamnă ceva, Milo. Dar al tău? 

— Nu mă ispiti, Caelius. 

— Atunci nu vorbi despre uciderea lui! 

— A fost ideea ta dementă să încercăm să-l câştigăm de 
partea noastră. 

— O clipă am crezut că am reuşit. Nătărăul! Nu mai contează. 
Până când se va trezi... 

Vocea lui Caelius se stinse. Podeaua a dat buzna peste faţa 
mea. Camera s-a făcut neagră. 

Ca prin vis am văzut-o pe Casandra stând în picioare la 
orizont. Buzele ei formau cuvinte pe care nu puteam să le aud. 
Şi-a întins braţele, făcându-mi semn chiar dacă se îndepărta şi 
mai mult, fără să o pot atinge, până când a dispărut cu totul. 

XXX 

Am deschis ochii. 

Capul îmi bubuia. Trupul era rigid. Cea mai mică mişcare mă 
făcea să gem. Gura mea avea un gust bizar, greţos. Băşica 
udului era supărător de plină. Stomacul îmi ghiorăia. 

Zăceam pe podeaua tare, goală. M-am mişcat şi am reuşit să 
mă ridic în capul oaselor. judecând după unghiul razelor soarelui 


care intrau pe fereastră, nu trecuse timpul deloc de când 
căzusem pe podea. Într-adevăr, lumina părea să indice că 
timpul dăduse înapoi cu un ceas sau două. Am clipit ameţit. 

Unul dintre scaune fusese împins la perete. Celălalt zăcea 
într-o rână pe podea. Uşile dulapului erau deschise. De unde 
stăteam vedeam că rafturile fuseseră golite. 

Mă holbam la văzuta de pe perete. Trandafirul căzuse. 
Jumătate din petale picaseră pe podea. 

Fusesem inconştient aproape douăzeci şi patru de ore. 

Am reuşit să mă ridic în picioare. O clipă am crezut că nu 
aveam nimic, apoi m-am simţit zăpăcit. M-am clătinat şi m-am 
apucat cu mâna de dulap ca să rămân drept. Dinaintea ochilor 
înotau pete uleioase. Ameţeala îmi trecea uşurel. 

M-am întors către ieşire şi am tresărit. Nu eram singur în 
cameră. 

Un bărbat stătea întins pe duşumea cu faţa în jos chiar în 
partea interioară a uşii, dinaintea perdelei care fusese trasă 
pentru a păstra taina. Era un flăcău voinic, cu membre masive şi 
un gât ca trunchiul. După felul cum stătea întins, cu gâtul îndoit 
în mod nefiresc, era aproape sigur că era mort. 

Chiar şi aşa m-am apropiat de el prudent, tăcând paşi 
nesiguri. Am întins mâna şi i-am ridicat de păr capul cu o mână. 
Am auzit o pârâitură care-ţi făcea silă. Avea gâtul rupt. 

M-am uitat la faţa lui. Nu era unul dintre bărbaţii care mă 
ţinuseră în timp ce Caelius şi Milo îmi băgaseră cu forţa pe gât 
vinul cu drog. 

Cine era? Cine-l omorâse pe el şi mă lăsase pe mine în viaţă? 

Am păşit peste cadavrul său şi am tras într-o parte perdeaua. 
Coridorul era gol. Mi-am croit calea spre capătul scărilor şi am 
coborât atent, cu paşi şovăielnici. Am ajuns la bază, am bâjbâit 
pe culoar şi m-am dus la perdeaua care atârna peste intrarea 
Casandrei. 

l-am şoptit numele. Aveam vocea răguşită şi plăpândă. l-am 
rostit numele din nou, mai tare. Niciun răspuns. 

Am tras perdeaua. Cămăruţa era complet goală. Nici măcar 
salteaua nu mai rămăsese. 

Am stat în picioare mult timp, fără să simt nimic, aşteptând ca 
mintea să mi se limpezească. Brusc mi s-a făcut o sete teribilă. 


M-am deplasat spre intrare. Când am păşit înăuntru piciorul s-a 
lovit de ceva ascuns printre faldurile perdelei. M-am oprit să-l 
ridic. Era căluşul din piele al Casandrei. 

Plecase în mare grabă? Ori altcineva strânsese din încăpere? 
Casandra avea atât de puţine bunuri, că era greu de închipuit că 
ar fi putut să uite un obiect atât de intim. Dacă-i scăpase din 
vedere, cu siguranţă o să-i simtă lipsa şi o să se întoarcă după 
el. 

Unde era Casandra? 

Am părăsit clădirea şi mergeam în jos pe drum, ferindu-mi 
ochii de lumina soarelui. Simţeam acea senzaţie de nălucire 
care vine după un somn foarte lung şi o trezire la o oră 
nefirească a zilei. Am mers pe Strada Vaselor din Aramă, sărind 
ca ars la zăngănitul metalului pe metal. Am găsit o toaletă 
publică şi m-am uşurat. Am dat peste o fântână publică şi mi-am 
stropit faţa, apoi am băut până mi-am potolit setea. Eram 
flămând, însă mai puteam aştepta. 

Am apucat-o pe calea cea mai scurtă către casă, tâind-o pe 
partea cealaltă a Forumului. In mijlocul pieţelor exterioare şi 
templelor ornate, senzaţia de nălucire s-a accentuat. Mi se 
părea că merg în vis. 

— Gordianus! 

M-am întors şi am dat nas în nas cu Canininus fără un braţ. 
Restul de clevetitori stăteau în grup în apropiere. Unul câte unul 
îşi ridicară privirile dintr-o discuţie aprinsă ca să se zgâiască la 
mine. 

— Deci eşti în viaţă, zise Canininus, chiar dacă pari pe 
jumătate mort. 

Blajinul Manlius s-a apropiat, urmat de ceilalţi. 

— Gordianus! Familia ta e bolnavă de îngrijorare. Ginerele tău 
şi dementul de massilian au cutreierat oraşul după tine. Ei spun 
că ieri ai plecat undeva singur şi nu ai mai apărut la cină. Au 
fost aici acum mai puţin de un ceas, împreună cu poznaşii ăia 
doi mici, întrebând dacă te-a văzut cineva. Unde ai fost? 

Lui Volcatius, bătrânul pompeian, i-a licărit un rânjet lasciv pe 
chip. 

— Pun pariu că ghicesc. Cunoşti vechiul proverb etrusc: când 
un bărbat dispare e din pricina unei fetişcane. Am dreptate, 


Gordianus? A meritat necazurile pe care le vei înfrunta când o să 
te întorci acasă? chicoti. 

— În acest timp ai pierdut cea mai bună bârfă de ani de zile, 
spuse Canininus. Milo şi Caelius au fost amândoi zăriţi chiar aici, 
în oraş, împreună, chiar în dimineaţa asta. 

— E adevărat! zise Manlius. Cineva i-a văzut venind din 
Subura către Poarta Capena cu un alai de inşi cu înfăţişarea 
grosolană - câţiva dintre renumiţii gladiatori ai lui Milo, cel mai 
probabil. Erau deghizați în stăpânul şi sclavul lui... 

— Caelius juca rolul stăpânului, fireşte, din moment ce el este 
cel cu judecata, spuse Canininus. Imediat ce au ieşit pe poartă, 
au încălecat pe caii care-i aşteptau şi au luat-o la goană ca 
fulgerul către sud. Ce să pricepi din asta? 

Am ridicat din umeri. 

— Un alt zvon nebunesc? am reuşit să îngaim. În pofida apei 
pe care o băusem, gura mea era la fel de uscată precum varul. 

— Să-i lăsăm pe Caelius şi Milo, a zis Volcatius. Gordianus nu 
mi-ai răspuns la întrebare. Cine a fost, Gordianus? Vreo târfă de 
doi bani din Subura? Ori vreuna dintre doamnele alea 
grandioase pe care le vizitezi când şi când în interesul 
îndeletnicirii tale? Probabil că ai fost supus unui maraton dacă 
tocmai acum te îndrepţi nesigur pe picioare spre casă. 

L-am împins trecând pe lângă el şi m-am grăbit spre casă. Mă 
târâm pe un paviment denivelat şi i-am auzit râzând în urma 
mea. 

— L-a schilodit! strigă Volcatius. Vreau să o întâlnesc pe 
această amazoană. 

— Nu trebuie să fii nepoliticos, strigă Manlius după mine. 

— Gordianus crede că e prea bun pentru unii de teapa 
noastră, zise Canininus. Nu mai vine pe aici deloc. Când 
mergem să ne întâlnim cu el, păşeşte mândru, ofensat, ca un... 

Vocea se depărta în urma mea. Mergeam cât de repede 
puteam, îndreptându-mă spre cărarea abruptă de pe partea 
cealaltă a Forumului care mă ducea acasă, înăuntrul faldurilor 
tunicii mele, am apucat strâns zăbala Casanarei. 

XXX 


— În Hades, unde ai fost? 


Tonul - frenetic, furios şi uşurat în acelaşi timp, avertizându- 
mă implicit să nu mai fac iarăşi un astfel de lucru - mi-a amintit 
de Bethesda. De câte ori de-a lungul anilor auzisem tonul ăsta 
precis când mă întorceam acasă dintr-un bucluc în care mă 
băgasem? Însă nu Bethesda s-a apropiat în fugă de mine în 
vestibul, arătând de parcă voia să mă lege de mâini şi de 
picioare. Era Diana. 

l-am povestit fiicei mele adevărul - sau o parte din el. Că în 
ziua precedentă mă întâlnisem pe neaşteptate în Subura (pentru 
mine, nu pentru ei) cu Milo şi Caelius, că-mi făcuseră o 
propunere pe care am refuzat-o, că mă obligaseră să înghit un 
fel de somnifer, că tocmai mă trezisem şi că mă îndreptasem 
direct spre casă. 

— În primul rând ce făceai în Subura? mă întrebă Diana 
încruntându-se. Şi cum se face că Milo şi Caelius au fost în stare 
să le găsească? Te-au urmărit ori doar s-a nimerit să dea peste 
tine? Ce fel de narcotic ţi-au dat? Diana îmi moştenise caracterul 
inchizitorial, însă mai avea până să stăpânească regulile unui 
interogatoriu de succes. Punea prea multe întrebări deodată şi 
îşi invita subiectul copleşit să ridice neputincios din umeri şi să 
nu dea niciun răspuns. Exact asta am făcut şi eu. 

— Toţi membrii familiei sunt plecaţi să te caute, a zis ea. 
Davus e la piaţa de peşte. Hieronimus e la băile seniene. l-am 
trimis pe Mopsus şi Androcles la casa lui Eco să afle dacă ela 
dat peste ceva. Am înnebunit cu toţii de îngrijorare. 

— Dar mama ta? Trebuie ca asta să-i fi venit îndeosebi de 
greu. 

Diana suspină. 

— Am reuşit să-i ascund adevărul. leri nu a ieşit din camera ei 
nici măcar o dată, aşa că nu ne-a văzut agitaţi şi cuprinşi de 
panică când nu ai apărut la cină. Insă mai târziu a întrebat de 
tine şi a trebuit să-i inventez ceva pe loc - o minciună cum că îţi 
petreceai noaptea departe de oraş pentru că un client vechi a 
avut nevoie să facă apel la memoria ta în legătură cu un proces 
desfăşurat cu ani în urmă. Nu cred ca aş fi putut să o trag pe 
sfoară dacă nu s-ar fi simţit aşa rău. Şi aşa a dat doar din cap, a 
întors capul şi şi-a tras cuvertura în jurul gâtului. Cum se poate 
să-i fie frig când afară e aşa de cald? Dar cel puţin nu şi-a dat 


seama că dispăruseşi, aşa că nu a trebuit să mai adauge 
suferinţei sale şi îngrijorarea asta. 

— Azi cum se simte? 

— Mai bine, presupun, căci e hotărâtă să iasă. Acum câteva 
minute a trimis după una din sclave să vină s-o ajute să se 
îmbrace. Zice că vrea să se ducă la piaţă. Spune că s-a gândit la 
ceva care s-ar putea să o mai întremeze - ridichi. Zice că trebuie 
să facă rost de ridichi. 

Câteva clipe mai târziu, Davus a sosit acasă. Era aşa bucuros 
să mă vadă, că a dat drumul unui răcnet şi m-a ridicat în aer, 
până m-a lăsat fără suflare. Diana l-a liniştit şi i-a spus să mă 
lase jos odată că venea Bethesda şi nu trebuia să-l vadă 
fremătând aşa. Davus mi-a dat drumul ascultător, însă nu se 
putea opri să nu rânjească la mine. 

Bethesda păşi înăuntru. Imbrăcată într-o stolă proaspăt 
spălată, cu părul pieptănat şi strâns în coc arăta uşor palidă, 
însă mai bine decât o văzusem de ceva vreme. S-a uitat chiorâş 
la Davus însă nu i-a zis nimic şi a clătinat din cap cu 
compasiune, fără îndoială întrebându-se încă o dată cum 
ajunsese fiica ei să se căsătorească cu un aşa imbecil rânjit. 

— Ridichi! anunţă ea. Avea vocea răguşită, însă surprinzător 
de puternică. 

Şi aşa am pornit la drum - încet, ca Bethesda să se 
acomodeze - către piaţă în căutarea celui mai nou articol despre 
care Bethesda îşi închipuia că s-ar putea să-i ofere un remediu 
pentru indispoziţia ei. 

Am mers de la negustor la negustor, căutând în zadar o 
ridiche care să satisfacă privirea discriminatoare a Bethesdei. L- 
am sugerat Bethesdei să caute morcovi în loc. Ea a insistat că 
supa pe care o avea în gând nu permitea nici o înlocuire. 

În cele din urmă Bethesda a strigat: „Evrika!” Cum era de 
aşteptat ţinea în mâini o legătură cu adevărat admirabilă de 
ridichi - tari şi roşii, cu frunze proaspete şi verzi şi rădăcini lungi, 
agăţătoare. 

Preţul pe care negustorul l-a rostit era exorbitant. 

— Poate că o să mă descurc cu două ridichi, a zis Bethesda. 
Sau poate doar cu una. Da, merge şi cu una, sunt sigură. Imi 
închipui că una ne permitem, nu-i aşa, bărbate? 


M-am uitat în ochii ei căprui şi am simţit o mustrare de 
conştiinţă, gândindu-mă la suferinţa Bethesdei, gândindu-mă la 
Casandra... 

— N-o să-ţi cumpăr doar o ridiche, nevastă. O să-ţi cumpăr 
toată legătura. Davus, la tine e punguţa cu bani. Dă-i-o Dianei 
ca să-l plătească pe om. 

— Tată, eşti sigur? mă întrebă Diana. Fac aşa mult. 

— Fireşte că sunt sigur. Dă-i banii mârşavului! 

Negustorul era în extaz. Bethesda, strângând cu putere 
ridichile la piept, îmi aruncă o privire care-mi topi inima. Apoi o 
umbră i-a traversat chipul şi am simţit că dintr-o dată nu se 
simţea bine. l-am atins braţul. 

— Mergem acum acasă, nevastă? 

Chiar atunci, în altă parte a pieţei era agitaţie. Un bărbat urla. 
O femeie ţipa isterică: „Ea e! Nebuna!” 

M-am întors şi am văzut-o pe Casandra înaintând clătinându- 
se spre mine. Tunica ci albastră era sfâşiată la gât şi trasă 
anapoda, părul bălai sălbatic şi răvăşit. Avea întipărită pe faţă o 
expresie dementă, iar în ochi o privire de panică neînchipuită. 

A alergat spre mine, cu braţele înainte, cu mersul nesigur. 

— Gordianus, ajută-mă! Mi-a căzut în braţe şi a alunecat în 
genunchi, trăgându-mă în jos cu ea. 

— Casandra! am icnit eu. Mi-am coborât glasul devenind o 
şoaptă. Dacă asta e vreo prefăcătorie... 

Mi-a strâns cu putere braţele şi a ţipat. Trupul i se zbătea. 

Diana a îngenuncheat lângă mine. 

— Tată, ce s-a întâmplat cu ea? 

— Nu ştiu. 

— E divinitatea din ea, a zis Bethesda. Aceiaşi divinitate care 
îi impune profeţiile probabil că o sfâşie în interior. 

Mulțimea se strânsese. 

— Daţi-vă cu toţii înapoi! am strigat eu. Casandra s-a agăţat 
iarăşi de mine, însă strânsoarea ei slăbise. Pleoapele i se 
zbătură şi s-au închis. 

— Casandra, ce e cu tine? Ce s-a întâmplat? am murmurat eu. 

— Otravă, a răspuns ea. Ea m-a otrăvit! 


— Cine? Ce ţi-a dat? Feţele noastre erau atât de apropiate că-i 
simţeam respiraţia superficială pe buze. Ochii ei păreau imenşi, 
irişii albaştri fiindu-i eclipsaţi de negreala enormă a pupilelor. 

— Ceva - în băutură... a spus Casandra. 

O clipă mai târziu era moartă. 


XVI 


Împreună cu Davus am lăsat-o pe Clodia pe malurile Tibrului, 
privind în gol la razele soarelui pe apă, singură cu amintirile ei. 
Ne-am îndreptat paşii pe lângă grădinile bogătanilor de pe malul 
fluviului şi ne-am întors în oraş. 

Davus se împrospătase înotând, însă pe mine mă apăsa 
canicula zilei. Trupul şi mintea îmi erau istovite. Când ne-am 
croit calea în sus pe panta colinei Palatine către locuinţa mea, 
nu voiam nimic mai mult decât câteva ceasuri de odihnă într-un 
colţ umbros al grădinii. 

Vorbisem cu toate acum - toate femeile care veniseră să o 
vadă pe Casandra sfârşind în flăcări - cu excepţia uneia. 

Va binevoi soţia lui Cezar să mă primească? Cu cât mă 
gândeam mai mult la asta, cu atât mi se părea mai puţin 
probabil. Calpurnia o fi înconjurată de o armată de povăţuitori şi 
slujitori şi paznici care să o protejeze şi de cei care căutau 
favorurile soţului ei şi de cei care căutau să-l distrugă. Exista şi 
varianta că s-ar putea să mă considere un duşman din moment 
ce i-am întors spatele lui Cezar odată cu Meto în Massilia. 

Din ceea ce ştiam despre Calpurnia, nu era genul care să 
acţioneze după o toană subită ori vreun impuls sentimental sau 
din vreun interes. Era sensibilă, discretă, completamente 
respectabilă - întocmai calităţile care l-au convins pe Cezar să 
se căsătorească cu ea. Toată lumea era la curent cu remarca 
usturătoare despre soţia lui dinainte, de care divorțase scurt 
după ce devenise subiect de bârfă: „Soţia lui Cezar trebuie să fie 
mai presus de bănuieli”. Se zicea că Calpurnia era aşa de lipsită 
chiar şi de cele mai neînsemnate vicii, că niciun scandal nu s-a 
prins vreodată de ea; nu e genul de femeie, mă gândeam eu, 
să-i admită pe cei de teapa mea în prezenţa ei, chiar şi într-o 
audienţă formală. Oamenii ar putea să vorbească. 

Şi totuşi venise s-o vadă pe Casandra arzând. 

M-am aşezat la umbră în scaunul meu pliant şi m-am rezemat 
de un stâlp. Am mijit privirea şi urmăream o pasăre colibri 
zburând din floare în floare. Am închis ochii şi ascultam băzâitul 


aripilor ei dând roată grădinii şi zburând deasupra capului meu. 
Probabil că am moţăit, căci următorul lucru pe care-l ştiu e că 
Androcles mă apucase de braţ şi mă scutura să mă trezesc. 

— Stăpâne, e un bărbat la uşă care întreabă de tine şi o 
lectică grandioasă în stradă, şi paznici, o grămadă de paznici, 
şi... 

— Poftim? Despre ce vorbeşti? 

— Ai un vizitator, stăpâne. 

Am clipit, mi-am dres glasul şi mi-am trecut degetele prin păr. 

— Foarte bine, pofteşte-l înăuntru. 

— Nu, zice că tu trebuie să vii la uşă. 

Brusc am simţit o răceală. O lectică grandioasă, o armată de 
paznici, un arogant care mă invită să vin la propria mea uşă de 
la intrare - cine ar putea să fie? Numai o singură persoană ar 
putea fi aşa îngâmfată, mi-am zis: bărbatul care va fi destul de 
curând proprietarul acestei locuinţe, odată ce toate datoriile 
mele vor fi ajuns la scadenţă şi eu mă voi trezi că n-am nici o 
leţcaie. De ce venise Volumnius să mă hărţuiască acum, tocmai 
în această zi? 

— Unde este Davus? am întrebat. 

— Cu Diana, în camera lor, răspunse Androcles. 

— Trag un pui de somn? 

— Nu cred. Uşa e închisă, însă sunt foarte sigur că nu dorm. 

— De unde ştii? 

— După zgomotul pe care-l fac! Mă surprinde că nu-i auzi de 
aici. El grohăie şi guiţă ca un vier cu o ţepuşă în coaste şi apoi 
ea... 

— Destul, Mopsus! Nu-l mai chema pe Davus. Cu siguranţă 
nici măcar Volumnius nu va îndrăzni să bată un cetăţean roman 
în pragul uşii sale, am declarat; însă când m-am ridicat, 
îndreptându-mi genunchii ţepeni, aveam îndoieli. 

Am traversat grădina şi atriumul, cu Androcles gonind după 
mine. Bărbatul din vestibul nu avea înfăţişarea unui executor; 
era prea bătrân şi prea mic. Avea aerul încrezător în sine, 
sofisticat, pe care îl asociezi cu sclavii care joacă rolul de 
secretari personali pentru cetăţenii înstăriți şi cu gust. Uşurat 
am ştiut că nu Volumnius era cel care îmi făcea o vizită scurtă. 
Atunci cine? Ceva în manierele sclavului sugera că servea o 


stăpână şi nu un stăpân. O femeie într-o lectică somptuoasă, 
însoţită de mulţi paznici... 

Din experienţa mea, zeii capricioşi aranjau în aşa fel universul 
încât uneori lucrul care părea cel mai neverosimil era tocmai cel 
care se petrecea. Am ştiut dintr-o dată, şi cu o certitudine 
absolută, pe cine reprezenta sclavul. 

— Stăpâna ta îmi va face onoarea să poftească înăuntru? am 
zis eu. 

Sclavul ridică din sprâncene. 

— Vai! Oricât i-ar plăcea să facă o favoare locuinţei voastre cu 
prezenţa ei, programul ei de astăzi nu-i permite. Insă doreşte 
foarte tare să vă vorbească. Dacă mă urmaţi, vă aşteaptă o 
lectică. Credem că e cel mai bine dacă veniţi neînsoţit. 

— Fireşte. Androcles, când Davus şi Diana... reapar... anunţă-i 
că am plecat în compania soţiei lui Cezar. Şi că mă voi 
întoarce...? M-am uitat la sclav. 

— Nu veţi sta mai mult de un ceas sau cam aşa, m-a asigurat 
el. Doar atât timp poate să-şi irosească stăpâna mea. Imi 
permiteti? Şi-a întins mâinile deschise, aproape atingându-mă, şi 
mi-am dat seama că avea de gând să mă percheziţioneze. Am 
dat din cap aprobator şi i-am permis să-şi plimbe mâinile peste 
tunica mea. Satisfăcut că nu purtam nici o armă, a făcut câţiva 
paşi înapoi şi m-a lăsat să ies pe uşă înaintea lui. 

Două lectici identice așteptau în drum, fiecare înzestrată cu 
câte un baldachin splendid confecţionat din stâlpi de susţinere 
din fildeş şi draperii albe ţesute cu fir de aur, tivite cu o fâşie 
purpurie.  Perdelele primei  lectici erau trase, ascunzând 
ocupantul. Am fost condus în lectica din spatele ei. Sclavul m-a 
însoţit, a tras perdelele şi s-a cuibărit în mormanul de perne din 
partea opusă mie. 

Cu o mişcare graţioasă şi regulată care se datora purtătorilor, 
lectica s-a înălţat şi a început să înainteze. 

— Unde mergem? am întrebat. 

Sclavul a zâmbit. 

— Vom ajunge acolo foarte repede. 

Simţeam mişcarea lecticii de fiecare dată când coteam strâns, 
însă nu aveam impresia că o să coborâm colina. Asta însemna 
că eram în continuare pe colina Palatină când lectica s-a oprit. 


Am auzit sunetul unui drug ridicat din balamale şi porţile 
deschizându-se în balans. Am înaintat într-o curte cu pietriş; 
auzeam pietricelele scârţâind sub tălpile purtătorilor. Lectica s-a 
oprit, porţile s-au închis, iar drugul a căzut la locul lui. Sclavul a 
despărţit perdelele şi a iscodit afară, aşteptând un semnal. În 
cele din urmă a tras perdeaua la loc şi mi-a făcut semn să ies 
din lectică. 

Imediat ce picioarele au atins pietrişul, am fost flancat de doi 
paznici care m-au escortat de-a curmezişul curţii înguste, sus pe 
un rând scurt de scări, şi într-un vestibul mic, dar elegant 
decorat. Pereţii albi erau dichisiţi cu albastru şi auriu. O statuetă 
mică din bronz a lui Venus ocupa o nişă crestată. Pardoseala era 
ornată cu un mozaic ce o înfăţişa pe Venus ieşind goală din 
mare. Mi se reamintea că Cezar pretindea că Venus era 
străbuna lui. Pe Venus o invocau soldaţii lui pentru victorie. 

Gărzile m-au escortat printr-un atrium unde peştişori aurii 
ţâşneau traversând bazinul scufundat. Deasupra capului am 
surprins cu coada ochiului un petec de verdeață în lumina 
soarelui, o grădină înconjurată de un portic, însă gărzile m-au 
condus pe o latură, pe un coridor scurt şi într-o bibliotecă mică. 
Peretele din capătul celălalt era brăzdat cu rafturi înalte, iar 
compartimentele sale umplute cu suluri de pergament. 
Zugrăveala înfăţişând o bătălie acoperea pereţii de pe ambele 
părţi. De-a lungul peretelui din dreapta era aliniată armata 
grecilor antici condusă de Alexandru cel Mare, uşor 
recognoscibil după trăsăturile lui cizelate şi coama de păr bălai. 

Pe peretele opus se afla armata regelui persan Darius, pe 
care Alexandru l-a înfrânt devenind stăpânul lumii. 

Aşezată în faţa rafturilor, dominând încăperea, în pofida 
picturilor masive, care-ţi săreau în ochi, se afla Calpurnia. Era 
destul de prezentabilă, deşi nu o frumuseţe uriaşă. Părea oarbă 
la cele mai noi stiluri, cu influenţele lor răsăritene şi egiptene; 
după îmbrăcăminte, bijuterii şi pieptănătură ar fi putut fi o 
matroană romană austeră din secolul trecut. Înfăţişarea ei era la 
fel de strictă ca şi costumaţia; arăta ca o stăpână care era pe 
punctul de a dojeni un sclav neascultător şi eu mi-am luat inima 
în dinţi din reflex. Insă înainte de a vorbi, a zâmbit, suficient cât 
să mă simt uşurat - sau să îmi las garda jos? — şi am văzut că 


avea oarece farmec, nu ca soţul ei. Îl avea dinainte de a o întâlni 
Cezar, ori învățase de la el? 

— Domnule, zise ea. Am întors capul şi am văzut că un scaun 
fusese aşezat în spatele meu. Gărzile se retrăseseră discret la 
un post chiar în afara uşii. 

A aşteptat până când m-am aşezat, apoi s-a oprit preţ de 
câteva bătăi de inimă înainte de a vorbi iarăşi. Şi asta era tot o 
tehnică de-a lui Cezar, să nu pari niciodată pripit. 

— Nu ne-am întâlnit niciodată, Gordianus, însă îţi cunosc 
reputaţia şi consideraţia nobilă pe care soţul meu ţi-o poartă. Ai 
avut o carieră lungă şi interesantă în acest oraş. Am crezut că 
te-ai retras, însă am înţeles că în ultimele zile ai fost destul de 
ocupat, bătând în lung şi-n lat Roma cu ginerele ăla voinic al 
tău. 

— Ne-aţi urmărit? 

Bruscheţea întrebării nu a tulburat-o. 

— Să spunem că ai fost supravegheat. Una câte una, ai vizitat 
fiecare femeie care a venit la înmormântarea Casandrei. Şi eu 
am fost acolo. Trebuie să-mi fi văzut lectica. Şi totuşi pe la mine 
nu ai trecut încă. 

— Aveam de gând să trec. 

— De ce nu ai venit la mine întâi? 

Mi-am dres vocea. 

— Din pură stimă, presupun. Probabil că soţia măreţului Cezar 
e o femeie foarte ocupată, având prea puţin timp la dispoziţie să 
răspundă întrebărilor unui cetăţean umil ca mine. Sau aşa am 
crezut. Îmi permiteţi să vă întreb unde suntem? 

— Într-o casă vârâtă într-o mică fundătură de pe colina 
Palatină. Nu e nevoie să cunoşti amplasamentul exact. Soţul 
meu deţine locul acesta de ani de zile, însă doar câteva 
persoane selecte i-au trecut pragul. Chiar şi cei mai apropiaţi 
sfătuitori nu au habar de existenţa lui. Mi s-a părut un loc 
potrivit ca eu şi cu tine să ne întâlnim, din moment ce aici a 
locuit Casandra. 

M-am încruntat. 

— Aici? Dar am crezut... 

— Cămăruţa aia sărăcăcioasă din Subura? Reşedinţa ei de 
acolo era o scuză, făcând parte din rolul pe care l-a jucat. 


Aceasta era casa în care-şi ţinea bunurile personale. În această 
casă se retrăgea ori de câte ori simţea că ar putea fi în pericol, 
sau oricând i se făcea prea scârbă de rolul ei de cerşetoare şi 
simţea nevoia să guste luxul, îmi imaginez că i-ar fi plăcut să te 
aducă în această casă, Gordianus, însă nu era posibil. Camera ei 
era în partea cealaltă a grădinii. În camera aceasta am venit să 
mă întâlnesc cu ea. Eu am stat aici şi ea a stat unde stai tu 
acum, chiar în scaunul acela. 

— V-aţi întâlnit cu Casandra? 

— In mod regulat, ca să-i pot da instrucţiuni, iar ea să-mi 
aducă la cunoştinţă orice informaţie valoroasă pe care o 
descoperise de la ultima noastră întâlnire. 

Inţelesesem. 

— Casandra a fost iscoada ta? 

— Iscoada soţului meu, ca să fiu mai precisă. Cezar a 
recrutat-o, Cezar a instruit-o pe scurt despre ce se aştepta de la 
ea şi Cezar a pregătit-o - ca iscoadă, vreau să spun. Casandra 
era deja o actriţă desăvârşită, bineînţeles, însă arta iscodirii este 
cumva mai specializată. Mă cercetă încordată. Îţi ascuţi dinţii, 
Descoperitorule? 

— Întotdeauna Cezar! am zis privind ţintă imaginea lui 
Alexandru, apoi traversând la cea a lui Darius. Cu ce seamănă 
Cezar mai mult când povestea vieţii sale se apropie de sfârşit? E 
cuceritorul prea-iubit de zei şi de povestaşi sau arogantul 
conducător care deţinea omenirea, dar a pierdut-o? În călătoria 
sa către propriul destin, Cezar a măturat întreaga omenire în 
trezirea sa. Şi-a făcut simțită prezenţa asupra tuturor lucrurilor, 
întinzându-şi umbra nu doar asupra armatelor şi regilor, ci şi 
peste orice lucru şi persoană pe care am iubit-o. Acum am 
descoperit că umbra lui a acoperit-o şi pe Casandra. 

Calpurnia mă privea imperturbabilă. 

— Să înţeleg că-i porţi un fel de pică soţului meu căci a 
reclamat loialitatea şi afecțiunea fiului tău... 

— Meto nu mai este fiul meu! 

Ea aprobă din cap. 

— Chiar şi aşa, Cezar nu îţi poartă niciun pic de ranchiună, 
Gordianus. Cu timpul speră că va putea încă o dată să te 
numere printre prietenii lui. 


— Ăsta fusese întotdeauna stilul lui Cezar, să repare 
spărturile, să convertească inamicii, să-i tragă pe toţi în cercul 
lui, chiar dacă mai târziu apărea necesitatea de a-i distruge. 

— Dar vorbeam despre Casandra, zise ea. Ştiu că moartea ei 
ţi-a provocat o mare suferinţă. Cred că Cezar ar dori ca eu să-ţi 
dezvălui ce a fost Casandra şi cum şi de ce a venit la Roma. Ce 
ştii deja despre ea? 

Că era frumoasă şi tragică şi condamnată, mi-am zis în sinea 
mea. Că m-am îndrăgostit de ea, sau aşa am crezut, 
necunoscând nimic despre ea. 

— Că venea din Alexandria, am spus eu. Că acolo juca în 
spectacole de pantomimă şi o cunoştea pe Cytheris. Că avea 
crize şi suferea de epilepsie - numai dacă nu era vreo 
prefăcătorie. Că e posibil să fi posedat sau nu darul profeţiei. Că 
s-a folosit de reputaţia ei de profetă ca să joace o festă 
nemiloasă Antoniei la porunca lui Cytheris. Că s-ar putea să fi 
făcut acelaşi lucru unui număr de alte femei influente din Roma 
care au căutat-o - doar dacă nu le şantaja. Sau le spiona. 

Calpurnia dădea aprobator din cap. 

— Dacă îţi spun că soţul meu are un număr de agenţi care 
strâng informaţii pentru el, presupun că nu va fi nici o surpriză 
pentru tine. Agenţi de toate felurile, importanţi şi neînsemnaţi - 
de la derbedei de pe stradă şi proprietari de taverne până la 
centurioni şi senatori. Nu ştii niciodată cine ar putea să audă 
vreun fapt important. E nevoie de dibăcie, răbdare şi experienţă 
ca să pui cap la cap toate informaţiile care-ţi parvin, să verifici 
îndeaproape sursele, să nu iei în seamă minciunile plantate de 
duşman, să alegi între dările de seamă contradictorii. Toate 
părticelele astea de informaţii sunt precum plăcuţele unui 
mozaic; separate nu semnifică nimic, însă împreună, din 
perspectiva corectă, formează un fel de imagine. 

E o afacere încâlcită, cu atât mai complicată pentru că se 
desfăşoară în umbră. Aşa o numeşte soţul meu - războiul din 
umbră dintre sine şi inamicii săi. Bătăliile pe care toată lumea le 
cunoaşte au loc în plină lumină a zilei între soldaţii care luptă cu 
săbii şi sulițe. Există alte bătălii care au loc în umbră, pe care 
nimeni nu le vede sau despre care nu au cunoştinţă - însă 
oamenii mor totuşi în aceste bătălii. Bănuiesc că ne putem 


gândi la Casandra ca la un fel de amazoană, o femeie-războinic. 
E singura modalitate prin care o femeie poate fi războinic, 
presupun, luptând în războiul din umbră. 

— De ce a luptat pentru Cezar? 

— De ce luptă ceilalţi soldaţi pentru el? Pentru că a plătit-o, 
bineînţeles. Ca parte din aranjament a devenit libertă şi generos 
plătită prin sume regulate pe care eu le aveam în păstrare 
pentru ea. Activitatea pe care o desfăşura Casandra era 
periculoasă, însă era bine răsplătită. S-ar fi întors la Alexandria o 
femeie înstărită... dacă ar fi supravieţuit. 

— Cum a racolat-o Cezar? 

— De îndată ce Pompei a fost izgonit din ltalia, Cezar s-a 
apucat de reorganizarea Senatului, aici la Roma, şi a decis pe 
cine să numească la conducere în absenţa sa - pe Marc Antoniu, 
după cum s-a dovedit. Toată lumea devenise peste noapte 
partizana lui Cezar, odată ce Pompei dispăruse - însă în cine 
putea avea încredere Cezar cu adevărat şi ce fel de urzeli erau 
tesute împotriva lui? Era imperios să organizeze o reţea de 
agenţi ca să strângă informaţii. Unii dintre aceşti agenţi se aflau 
deja pe poziţii. Alţii trebuiau racolaţi. Eu am fost cea care i-am 
subliniat că punctul lui forte ar fi obţinerea informaţiilor de la 
femeile Romei - soțiile, mamele, fiicele şi surorile care fuseseră 
lăsate acasă şi de aliaţi şi de inamici. Aceste femei reprezentau 
uneori mai mult decât erau considerate, uneori mai mult chiar şi 
decât îşi dădeau singure seama. Ele cunoşteau cele mai secrete 
năzuinţe şi cele mai fervente credinţe ale bărbaţilor lor. 

O remarcă neglijentă într-o scrisoare a unui soţ ar putea 
conduce la un loc secret ascuns ori la un depozit secret de arme 
sau la o provizie de aur îngropată. Insă ce fel de persoană ar 
obţine accesul la aşa multe femei diferite şi ar extrage orice 
informaţie valoroasă pe care probabil o deţineau? 

— Cezar a fost cel căruia i-a venit ideea de a racola o actriţă 
care să joace rolul unei profete nebune. Eu i-am spus că nici o 
matroană romană nu era aşa credulă şi nici o profetă aşa 
iscusită. Mi-a dovedit că mă înşelasem în ambele afirmaţii. A 
trimis un agent la Alexandria să găsească actriţa potrivită. De ce 
Alexandria? Pentru că maeştrii mimei sunt faimoşi că-şi 
antrenează actorii până la perfecţiune şi pentru că e suficient de 


departe de Roma ca acel agent să găsească un executant care 
să nu fie cunoscut aici. Au trecut câteva luni înainte ca agentul 
să se întoarcă din Alexandria, aducând-o pe Casandra cu el. Au 
intrat în oraş într-o lectică acoperită, iar agentul a instalat-o, în 
secret, în această locuinţă. 

— Doar câteva zile mai târziu, Cezar s-a întors la Roma după 
ce a lăsat în siguranţă Spania şi Massilia. De îndată ce şi-a făcut 
timp, căci supraveghea alegerile, s-a întâlnit cu Casandra. Chiar 
în această cameră. Eram cu el. A zis că voia părerea mea despre 
ea, însă sunt sigură că se decisese înainte ca eu să spun un 
cuvânt. 

— A dat o probă pentru Cezar, aşa cum o actriţă dă o probă 
pentru un spectacol de pantomimă? 

— Dacă vrei să-i spui aşa. Era fără îndoială frumoasă; am 
văzut că Cezar era impresionat pe măsură, însă frumuseţea nu 
era calitatea pe care o căutam. Vorbea o latină excelentă cu un 
accent foarte vag; ştii, era chiar o poliglotă. Insă părea mai 
repede nervoasă. Era de înţeles, probabil, pentru o tânără care-l 
întâlnea pentru prima oară pe Cezar, însă pe mine m-a 
îngrijorat; aceasta era persoana pe care noi ne bizuiam să-şi 
păstreze cumpătul tocmai când le amăgea pe cele mai şirete 
femei din Roma. Cezar a început să-i explice ce dorea de la ea. 
Era distrasă şi din ce în ce mai agitată. S-a prăbuşit brusc la 
pământ, zvârcolindu-se şi făcând spume la gură. Agentul ne 
avertizase că suferea de epilepsie. Cezar i-a venit imediat în 
ajutor. A găsit o zăbală din piele la el şi i-a pus-o între dinţi, apoi 
a ţinut-o în braţe până când vraja a dispărut treptat. Vedeam că 
era mişcat de suferinţa ei - şi Cezar a trecut prin asemenea 
crize în trecut - însă mă întrebam dacă o asemenea situaţie ar 
putea-o prăda de rațiune şi i-ar provoca eşecul în misiune. Eram 
pe cale să spun asta, când Casandra a ţâşnit în picioare, râzând 
în hohote. 

Jucase teatru, vezi tu. Totul nu fusese decât joc actoricesc - 
nervozitatea, neastâmpărarea, criza. La început am fost 
furioasă. Cezar era încântat. L-a câştigat din prima clipă. Dacă 
ne prostise pe amândoi, atunci cu siguranţă putea păcăli pe 
oricine. 

— Nu înţeleg. Suferea cu adevărat de epilepsie sau nu? 


— Oh, da, era expusă unor crize. A suportat mai mult de una 
cât a stat în casa asta. Insă a învăţat şi să mimeze atât de 
convingător acele crize că nimeni nu putea să facă diferenţa 
între ele. Această îndemânare, printre alte talente ale ai - nu în 
cele din urmă inteligenţa, căci nu cred că am mai întâlnit 
vreodată o femeie mai inteligentă decât Casandra - o făcea 
ideală pentru rolul pe care Cezar îl avea în minte. 

— Inainte de a pleca în Grecia, Cezar a instruit-o îndeaproape, 
petrecându-şi mai mult timp cu ea decât cu oricare alt agent al 
lui. Ea a învăţat numele şi istoria familiei fiecărei femei 
importante din Roma. Mai mult decât atât, a învăţat tot ce am 
putut culege despre obiceiurile personale ale femeilor, despre 
excentricităţile şi superstiţiile lor, despre visele şi temerile lor. 
Şi-a făcut notite copioase pe tăblițe de ceară, însă le-a păstrat 
doar cât să memoreze fiecare detaliu. Apoi a şters tăbliţele. 
Păstra totul în minte. 

— Când Cezar a fost satisfăcut, ea a părăsit această casă şi şi- 
a făcut primele apariţii în oraş. Nu a trecut multă vreme până 
când oamenii să vorbească despre nebuna din Forum. Îmi 
amintesc că prima oară când a fost pomenită eram la o cină 
festivă şi încercam să nu zâmbesc. Peste noapte se părea că 
toată lumea ştia despre femeia misterioasă care putea să vadă 
viitorul, chiar dacă nimeni nu avea habar de unde venea. Se 
zicea că dacă se uita fix la o flacără, îşi putea induce după 
dorinţă asemenea viziuni. 

— Metoda ei era simplă. Aştepta până când femeia o invita în 
casa ei, sau în unele cazuri, practic o răpeau. 

Se ofereau stimulente - bani, hrană, adăpost. La scurt timp 
apărea şi lampa. Casandra se silea holbându-se la flacără, 
suporta o criză şi intra în transă, apoi emitea profeţii cifrate, dar 
evidente, bazate pe ceea ce ştia despre gazde. Casandra 
spunea fiecărei femei ceea ce voia să audă. Nu există cale mai 
sigură de a câştiga încrederea persoanei. În faţa Casandrei îşi 
lăsau garda jos. Se despuiau în faţa ei, rămânând vulnerabile, 
speriate, ambiţioase, lăudăroase. Spuneau lucruri pe care nu le- 
ar fi spus niciodată oricui altcuiva. Au consultat-o mult mai 
multe femei decât cele câteva care au venit s-o vadă arzând. 


Jumătate din soțiile senatorilor Romei au primit-o pe Casandra în 
casele lor. 

M-am gândit la femeile cu care vorbisem. Terentia, Tullia şi 
vestala Fabia toate acceptaseră fără nici o îndoială puterile 
profetice ale Casandrei. Ce crâmpeie de informaţii despre Cicero 
şi Dolabella, ca să nu mai vorbesc despre activităţile interne ale 
vestalelor fecioare, le scăpaseră fără chibzuială în timp ce 
Casandra se afla în prezenţa lor? 

— Dar Fulvia? am întrebat eu. Casandra i-a oferit Fulviei 
detalii specifice despre moartea lui Curio - bătălia din deşert, 
faptul că a fost decapitat. Asta s-a întâmplat înainte ca măcar 
cineva din Roma să ştie că acesta era mort. 

— Toţi în afară de Cezar. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Când mesagerul din Africa a sosit la Roma, s-a dus direct la 
Cezar şi la nimeni altcineva. Cezar a fost înnebunit, desigur. 
Curio îi era ca un fiu. Cezar avusese aşa mari speranţe pentru 
Curio; de asta i-a dat comanda Africii. Însă cum spune Cezar, 
informaţia este aur: trebuie folosită cu înţelepciune. S-a întâlnit 
în secret cu Casandra în această încăpere şi i-a povestit 
detaliile. În dimineaţa următoare, de la informatorii din casa 
Fulviei, am aflat că aceasta avea de gând să-şi viziteze 
prietenele în ziua aceea, iar noi am hotărât ce traseu va urma. 
Casandra a aşteptat-o pe acel traseu. Când Fulvia a trecut în 
lectică, Casandra şi-a coborât vocea ca să sune ca o şoaptă, 
însă suficient de tare cât să ajungă la urechile Fulviei. Ea a zis... 

Mi-am amintit cuvintele pe care Fulvia mi le-a citat şi i le-am 
reprodus înapoi Calpurniei: 

— „E mort acum. A murit luptând. A fost o moarte eroică.” 

Calpurnia a aprobat din cap. 

— Exact. Acestea au fost întocmai cuvintele pe care Cezar a 
învăţat-o să le spună. Fulvia s-a oprit, fireşte. A luat-o pe 
Casandra acasă cu ea. Şi când Casandra i-a dezvăluit detaliile 
specifice ale sfârşitului lui Curio, care ulterior au fost confirmate, 
a părut ca o viziune reală de la zei. Astfel Casandra i-a câştigat 
Fulviei încrederea indubitabilă, împreună cu cea a mamei sale, 
Sempronia. 


— Şi în acest răstimp Cezar a păstrat veştile despre moartea 
lui Curio doar pentru el? 

— L-a pus pe mesager să jure că va păstra secretul şi că nu 
va spune nimănui, nici măcar lui Marc Antoniu 

— Nici măcar mie - timp de două zile. Informaţia e aur curat. 
Cheltuind această pepită de informaţii cu supremă disciplină, 
Cezar i-a câştigat Fulviei încrederea în Casandra. 

— Dar Curio a murit luptând pentru Cezar. De ce să trimită un 
spion în casa văduvei lui? 

— De ce nu? Voiam să ştim care-i starea de spirit a membrilor 
familiei şi orice ar fi plănuit în secret acele două femei. Nu te 
lăsa prostit de suferinţa ei, Gordianus. Fulvia e în continuare 
înnebunită de ambiţie. La fel şi Sempronia. L-am spus de mai 
multe ori lui Cezar: „Trebuie să le supraveghem pe cele două, în 
special pe fiică. Nu contează că e căsătorită cu Curio, nu 
contează că Marc Antoniu este căsătorit cu verişoara lui- ţine 
minte vorbele mele, Fulvia a pus ochii pe Antoniu al nostru şi 
dacă ăştia doi îşi unesc vreodată forţele... să te păzeşti!” 

Am clătinat din cap. 

— Însă Antoniu va rămâne căsătorit cu Antonia. Ea a văzut-o 
în prefăcătoria Casandrei. 

— Da. Cu Antonia, Casandra a făcut un grav şi eronat calcul. A 
acţionat din proprie iniţiativă, separat de misiunea pentru Cezar. 

— Nu a fost în întregime propria-i iniţiativă. Cytheris a pus-o 
să-i interpreteze Antoniei o profeție nefericită. 

— Ştiu. Casandra mi-a mărturisit acest lucru când am făcut 
presiuni asupra ei. Mi-a zis că Cytheris o cunoştea din 
Alexandria şi că a ameninţat-o s-o dea în vileag dacă nu-i făcea 
o favoare. Casandra a argumentat că profeția pentru Antonia 
era doar o chestiune măruntă. Eu nu am fost de acord şi am 
mustrat-o destul de aspru pentru că a distrus orice şansă de a 
construi o legătură de încredere cu Antonia. A fost o neghiobie 
din partea Casandrei şi cu siguranţă nu a făcut parte din planul 
lui Cezar. Şi pentru mine a fost primul indiciu că Casandra îmi 
scăpa de sub control. 

— Doar primul indiciu? 

— Relaţia cu tine a fost alta. Asta nu ar fi trebuit să se 
întâmple niciodată. Ştia de la început că nu trebuia să 


stabilească nici o astfel de legătură cu niciun bărbat cât timp 
era angajata lui Cezar. 

— Timpul pe care şi-l petrecea cu mine nu făcea parte din 
planul lui Cezar? 

Calpurnia mă privi şireată. 

— Îţi faci griji că ar fi putut fi altfel? Că poate Casandra te-a 
căutat şi te-a sedus doar ca să-ţi câştige încrederea? Nu. Nu în 
rolul ei de agent al lui Cezar. A acţionat din proprie-i iniţiativă 
atunci când a iniţiat legătura care a crescut între voi. 

— Atunci cum se face că ştiţi de asta? 

A zâmbit. 

— Dintr-o simplă bănuială. Altfel de ce ai arătat un aşa interes 
faţă de Casandra după moartea ei, dacă nu ai fost amantul ei? 

Nu am dat niciun răspuns. 

Ea a ridicat din umeri. 

— Cine poate să explice misterele lui Venus? Casandra a 
reuşit să păstreze secretă legătura voastră chiar şi faţă de mine; 
de asta nu a putut să te aducă niciodată aici, unde amândoi v- 
aţi fi simţit mai confortabil decât în coşmelia aia din Subura. Tu 
erai micul ei secret, aşa cum ea era taina ta. Calpurnia se uită la 
mine gânditoare. Negreşit, chiar înainte ca să te întâlnească, 
Casandra ştia cine eşti, din instructajul foarte amănunţit pe care 
Cezar i l-a făcut. Şi desigur, îl cunoştea pe fiul tău - pe Meto, 
vreau să spun. Meto a fost şi el prezent la câteva instructaje. 
Tânărul avea fler pentru genul ăsta de lucruri - jocul actoricesc, 
coduri secrete, urzirea comploturilor sub trandafir. 

— Casandra îl cunoştea pe Meto? Nu mi-a spus niciodată. 

— Cum ar fi putut, fără să dea de gol faptul că era agentul lui 
Cezar? Să-ţi fi spus, te-ar fi expus unor pericole pe care ea 
trebuia să le înfrunte. Ai fi putut să-i împărtăşeşti soarta. 

— Soarta ei. Am simţit cuvântul ca pelinul pe limbă. Ştiţi cine 
a omorât-o? am întrebat, suspectând acum pe jumătate că 
fusese chiar Calpurnia. 

Mi-a citit privirea de pe faţă. 

— Nu am nimic de-a face cu moartea ei. Nu ştiu cine a 
omorât-o şi de ce. Ar fi putut să fie oricare dintre femeile alea 
care au venit s-o vadă arzând. Ar fi putut să fie altcineva. Dar... 

— Da? 


S-a ridicat de pe scaun, s-a îndreptat cu paşi mari spre pictura 
lui Alexandru şi l-a examinat intens, deşi trebuie să o fi văzut de 
multe ori până atunci. 

— Când îi făcea instructajul Casandrei despre diferitele femei 
din Roma, Cezar în persoană i-a sugerat profeţii specifice sau 
viziuni pe care le-ar fi putut folosi ca să câştige încrederea unei 
anumite femei sau să o înspăimânte ori să o facă să spună ce 
avea în minte. A făcut aşa şi în cazul Fulviei, după cum ţi-am 
povestit. Însă Cezar nu putea să prevadă orice posibilitate. După 
ce a părăsit Roma, când o femeie o consulta pe Casandra pentru 
darul ei, în multe cazuri ea trebuia să improvizeze, folosindu-se 
de propria-i îndemânare şi despre ceea ce ştia deja despre acea 
femeie. 

Însă împrejurările s-au schimbat. Casandra trebuia ţinută la 
curent cu evoluţia lucrurilor. Slujba aceasta îmi revenea mie 
când mă întâlneam cu ea în această casă. O astfel de evoluţie a 
fost şi afacerea cu Marcus Caelius şi Milo. Nici măcar Cezar nu a 
prevăzut că Marcus Caelius se va întoarce împotriva lui sau că 
Milo va îndrăzni să revină în Italia - şi nimeni nu şi-a imaginat că 
cei doi şi-ar putea uni forţele. Trebonius şi lIsauricus - ce 
pereche de cârpaci! Ar fi trebuit să-l oprească pe Caelius în 
momentul în care şi-a instalat scaunul prezidenţial în Forum şi a 
început să agite gloata. Acum situaţia a scăpat de sub control. 

Mă privi tăios. Ştiai că Milo şi Caelius au fost amândoi în oraş 
nu mai demult de ziua în care a murit Casandra? 

Am răspuns precaut. 

— Am auzit un zvon în Forum că cei doi au fost văzuţi călări 
împreună în dimineaţa aceea, îndreptându-se spre sud. 

— Zvonul acesta a fost adevărat. Ziua aia a fost ultima 
noastră şansă de a-i opri pe Caelius şi pe Milo să încerce să 
pornească o revoluţie în sud. Am sperat să fac asta folosindu-mă 
de Casandra. 

— Cum ar fi putut să-i oprească Casandra? 

— Folosindu-se de darul ei, fireşte. 

— De ce ar fi ascultat-o vreunul din ei pe Casandra? 

— Caelius s-ar fi putut să n-o ia în serios, însă din sursele 
mele, Milo ar fi putut foarte bine să-i acorde atenţie. Mi s-a spus 
că în ultimii ani a devenit din ce în ce mai superstiţios. Caută 


peste tot semne şi prevestiri. Dacă Milo ar fi putut fi convins de 
Casandra să abandoneze această iniţiativă nebună, Caelius ar fi 
renunţat şi el la fel. 

— Insă chiar dacă Marcus Caelius şi Milo au fost pentru o 
vreme în taină în oraş, cum ar fi fost posibil pentru Casandra să 
aibă acces la vreunul dintre ei? 

— Clădirea din Subura unde a stat ea era unul dintre refugiile 
din oraş ale lui Caelius. De asta am plasat-o acolo, gândindu-mă 
că până la urmă o să găsească o modalitate să-l spioneze pe 
Caelius. Cu siguranţă el ar fi devenit abordabil dacă ar fi dorit să 
poftească pe la ea. Şi Casandra ar fi putut, de asemenea, să 
ajungă fie la Milo, fie la Caelius, prin intermediul celor două 
femei apropiate de ei - Fausta şi Clodia. 

Am clătinat din cap. 

— Poate că Fausta mai e soţia lui Milo, însă îl disprețuiește. 
Vrea să-l vadă mort. Aşa mi-a spus. S-ar fi deranjat Milo s-o 
contacteze pe Fausta câtă vreme se afla în oraş? Cât despre 
Clodia, precis nu există altcineva pe care să-l urască mai mult 
decât pe Caelius - numai dacă nu cumva pe Milo! Clodia şi 
Caelius or fi fost ei cândva amanți, însă nu pot să-mi imaginez 
că i-a adresat măcar o vorbă de când a intentat procesul ăla 
împotriva lui. 

— Te-oi fi gândind tu la lucrurile astea, Gordianus, însă te 
înşeli. Dacă e să mă iau după sursele mele, Milo aproape ca 
sigur a contactat-o pe Fausta cât timp a stat la Roma. Cât 
despre Clodia, l-a primit pe Caelius la locuinţa ei de pe Palatină 
şi la grădina ei de pe Tibru luni de zile, chiar de când s-a întors 
din Spania cu Cezar. 

— Nu-mi vine să cred! 

— Ba s-o crezi, Gordianus. Sursele mele în ceea ce priveşte 
acest fapt sunt de perfectă încredere. 

— Insinuaţi că Clodia şi Caelius şi-au reînnoit relaţia de iubire, 
după toţi anii ăştia, în pofida supărării dintre ei? Imposibil! 

— Chiar aşa! Mie mi se pare exact ceea ce se aşteaptă 
cineva, de la o femeie slabă cum e Clodia, care-şi permite să fie 
dominată de mofturi şi emoţii. Noi, romanii, considerăm că un 
bărbat trebuie să-şi stăpânească poftele, altfel nu mai e bărbat, 
însă iertăm un asemenea defect la o femeie. Pe vremea 


strămoşilor noştri nu era aşa. O femeie precum Clodia, înrobită 
de poftele ei, ar fi fost dispreţuită de toată lumea. În zilele 
noastre oamenii numesc o creatură ca asta fascinantă, iar 
bărbaţii slabi ca ea îi compun poezii. 

Pe chipul ei se citea dezgustul. Mi-am dat seama că nimeni n- 
o să compună vreodată vreo poezie despre Calpurnia. 

— In ceea ce-l priveşte pe Caelius, a continuat ea, poate că 
niciodată nu a încetat s-o iubească pe Clodia, în ciuda despărțirii 
lor şi încercării ei de-al distruge. Sau probabil, întotdeauna 
pragmatic, pur şi simplu a văzut un obiect de folosinţă în ea în 
planul său de a-şi câştiga mulţimea de partea lui şi a pune mâna 
pe putere. 

Clătinam din cap încercând să pricep toate astea. 

— Dacă Casandra, la ordinul vostru, trebuia să schimbe 
părerea lui Caelius şi Milo ca să nu monteze o insurecție armată, 
atunci în mod evident a dat greş, am spus eu. 

— Nu sunt sigură ce s-a întâmplat. Ultima oară când am vorbit 
cu Casandra, cu câteva zile înainte să moară, mi-a spus că 
făcuse cunoştinţă şi cu Clodia şi cu Fausta. Fausta i-a spus că 
Milo era conştient de existenţa ei - nu era limpede dacă el se 
afla sau nu la Roma la vremea acea - şi că voia să o caute 
pentru o profeție. Aşa cum ţi-am spus, Casandra locuia într-o 
clădire despre care ştiam că era unul din ascunzişurile lui 
Caelius din oraş. l-am spus să stea acolo, unde Caelius şi Milo o 
puteau găsi dacă doreau. Dacă se întâmpla asta, trebuia să 
găsească un pretext cât mai bun posibil pentru amândoi. 
„Scoate-le hainele de pe ei, ţine-i în oraş şi trimite-l pe Rupa de 
îndată la mine”, i-am spus eu. „Dacă trebuie să le proroceşti 
ceva, atunci spune-le că planurile lor pentru revoluţie sunt 
osândite la pieire şi că singura lor speranţă este să se 
abandoneze şi să se dăruiască milei mărinimoase a lui Cezar.” 
Asta a fost ultima oară când am văzut-o pe Casandra. Câteva 
zile mai târziu, am aflat că Marcus Caelius şi Milo veniseră şi 
plecaseră, iar Casandra era moartă. Până în acest moment 
punând cap la cap evenimentele, a murit doar la câteva ore 
după ce ei au plecat împreună călări din Roma. 

— Şi Rupa? 


— Era aici cu Casandra când i-am vorbit ultima oară. După 
asta nu l-am mai văzut niciodată. Nu ştiu dacă e viu sau mort. 

— Dar credeţi că există o legătură între Caelius şi Milo şi 
moartea Casandrei? 

— Mi se pare foarte verosimil. Care să fie legătura exactă, nu 
ştiu. În acest moment, toate eforturile mele sunt îndreptate 
către înfrânarea acestei insurecţii pe care Milo şi Caelius 
încearcă să o pună pe picioare în sud şi să mă asigur că data 
următoare când sosesc la Roma vor fi cu capetele în proţap. 
Casandra e moartă. Nu-mi mai e de niciun folos. Nu am timp ca 
să mă interesez cine şi de ce a ucis-o. Las asta în seama ta. 
Înţeleg că ai nasul format pentru genul ăsta de lucruri. Dacă 
reuşeşti să adulmeci adevărul, vino să-mi spui. Dacă a murit în 
slujba lui Cezar, atunci oricine va fi omorât-o va răspunde 
justiţiei lui Cezar. 


XVII 


În noaptea aceea, Bethesda a delirat din pricina febrei. 
Dârdâia sub cuvertura ei din lână şi murmura incoerent. Diana i- 
a preparat o fiertură din scoarță de salcie şi un narcotic slab 
care se pare că a ajutat-o; febra a scăzut, iar Bethesda a căzut 
într-un somn intermitent. Am stat lângă ea, am tinut-o de mână, 
i-am şters fruntea şi abia dacă am aţipit un pic. 

Până atunci febra nu fusese un simptom al bolii sale. M-am 
temut că marca o nouă etapă în suferinţa sa. Mă simţeam stupid 
şi neajutorat. 

Şi Diana s-a îmbolnăvit în ziua aceea. Am dat de ea în 
grădină, îndoită de şale şi vărsând micul dejun. După aceea, a 
insistat că se simte în perfectă stare, însă cuprins de un fior de 
gheață m-am întrebat dacă răul ei avea cumva legătură cu al 
mamei sale. Dacă amândouă vor cădea victimă aceleiaşi boli 
persistente? Nu mai aveam bani pentru doctori. Oricum doctorii 
se dovediseră nefolositori. 

Ce se va alege de membrii familiei noastre dacă şi Bethesda 
şi Diana erau ţintuite la pat? Ce se va întâmpla când bancherul 
Volumnius va începe să mă  preseze să-i  returnez 
împrumuturile? Prima rată va trebui plătită în câteva zile. 

Căzusem într-o dispoziţie sumbră şi nu mă mai clinteam de- 
acasă. 

XXX 

Zilele treceau. După acea primă noapte nenorocită, febra 
Bethesdei s-a diminuat şi a dat îndărăt. Diana părea bine, însă 
era ceva tainic în comportarea ei. Simţeam că ascundea ceva de 
mine. 

Aş fi putut să-mi urmez căutările în depistarea adevărului 
despre Casandra, însă mă cuprinsese un fel de stază. Şi Roma 
părea cuprinsă de o paralizie ca într-o transă, aşteptând veşti 
din Grecia despre Cezar şi Pompei, aşteptând veşti despre 
insurecția lui Caelius şi Milo. Senzaţia de catastrofă iminentă se 
contura ameninţător asupra oraşului, asupra locuinţei mele, 


asupra sufletului meu. Umbrea fiecare clipă, otrăvea fiecare 
respiraţie. 

Un alt lucru mă oprea să fac alţi paşi pentru a-l găsi pe 
ucigaşul Casandrei. Povestindu-mi ce ştia ea, însărcinându-mă 
cu misiunea de a găsi adevărul şi promițând justiţia lui Cezar, 
Calpurnia mă înrolase de fapt ca să devin încă unul din 
informatorii ei din oraş. Tăiasem deliberat orice legătură cu 
Cezar, chiar renegându-l pe Meto. Totuşi, dacă voiam să văd 
căutarea ucigaşului Casandrei dusă la bun sfârşit, cum aş fi 
putut să fac asta fără să devin o iscoadă pentru Cezar? 

XXX 

Hieronimus a fost cel care mi-a adus veştile, într-o dimineaţă, 
când moţăiam în grădină, el a apărut călcând cu paşi mari, cu 
ochii scânteindu-i, cu respiraţia uşor întretăiată. Am ştiut 
imediat că se întâmplase ceva groaznic - groaznic pentru 
cineva, dacă nu pentru Hieronimus. Schilodirea şi suferinţa 
altora îl aţâţa. 

— S-a terminat! a anunţat el. 

— Ce s-a terminat? 

— Sunt morţi. Amândoi sunt morţi şi toţi cei care-i urmau. 

O fracțiune de secundă am crezut că se referea la Cezar şi la 
Pompei şi am încercat să-mi imaginez imensitatea calamităţii 
care ar fi putut să-i şteargă pe amândoi de pe faţa pământului 
împreună cu armatele lor. Însuşi Jupiter trimisese fulgere pe 
pământ, Neptun potopise munţii, iar Hades deschisese prăpăstii 
sub ei? Am simţit un ungher îngheţat în inimă în locul unde 
iubirea mea pentru Meto sălăşluise cândva. 

Apoi mi-am dat seama ce voise să spună. 

— Unde? am întrebat. Cum? 

— Cineva a auzit nişte detalii care se bat cap în cap, însă 
citând cele mai bune surse din Forum... 

Davus venea în goană. 

— Milo şi Caelius sunt morţi! strigă el. Amândoi morţi! O 
mulţime imensă se strânge în Forum! Unii sărbătoresc. Alţii 
plâng şi-şi smulg hainele de pe ei. Spun că s-a isprăvit totul. 
Insurecția s-a încheiat înainte ca măcar să înceapă. 

Hieronimus i-a aruncat lui Davus o privire acră. 


— Cum îţi spuneam... se pare că s-a petrecut aşa: Milo şi 
Caelius se îndreptau spre sud dinspre Roma, însă s-au despărţit 
ca să îndeplinească acţiuni separate. Milo a început să meargă 
din orăşel în orăşel pretinzând că acţiona la ordinele lui Pompei, 
făcând promisiuni nebune şi încercând să-i facă pe conducătorii 
oraşului să i se alăture. Însă nu a ajuns nicăieri cu asta. Aşa că 
şi-a folosit gladiatorii să elibereze un număr mare de sclavi de 
pe câmpuri, genul de oameni făcuţi să lucreze sub bici şi ţinuţi 
în ţarcuri ca animalele sau în barăci nu mai bune decât nişte 
cuşti - cei mai deznădăjduiţi dintre deznădăjduiţi. Scursura de 
armată a lui Milo continua să jefuiască, atacând templele şi 
mormintele şi fermele din împrejurimi. Depuneau în cufărul de 
război, aşa zicea Milo. Trebuie să fi strâns un număr mare de 
sclavi - sute, poate mii - pentru că a îndrăznit să instituie 
asediul asupra unui oraş numit Compsa, întărit cu o garnizoană 
a unei întregi legiuni. Insă totul s-a dus de râpă când Milo a fost 
lovit de o piatră azvârlită de pe metereze. Piatra l-a lovit chiar în 
frunte, i-a sfărâmat ţeasta şi l-a omorât într-o clipită. Fără să 
mai aibă un conducător, sclavii s-au panicat şi au fugit. 

— Şi Caelius? 

— Caelius a început prin a încerca să instige o revoltă printre 
gladiatorii din Neapolis. Insă magistraţii oraşului au prins de 
veste despre complot şi i-a pus pe capii din rândul gladiatorilor 
în lanţuri înainte ca să poată să şi-i alieze şi pe ceilalţi. 
Magistraţii au încercat să-l aresteze şi pe Caelius, însă el a reuşit 
să scape din capcana pe care i-o întinseseră. S-a dus iute zvonul 
că era un călător proscris. Niciun oraş nu i-a deschis porţile. S-a 
îndreptat spre Compsa ca să se întâlnească cu Milo şi a aflat de 
moartea acestuia de la sclavii care fugeau de bătălie. Caelius a 
încercat să-i regrupeze pe sclavi, însă aceştia nu i-au dat 
ascultare şi au fugit în toate direcţiile. Cum s-a exprimat 
Caninius cel fără un braţ? „Toţi anii ăia îndoiţi sub bici şi mânaţi 
în turme i-au făcut imuni la retorica lui Caelius.” Caelius s-a 
îndreptat înainte spre sud, realmente singur - se zice că a mai 
avut doar o mână de susţinători cu el, nu mai mult de cinci sau 
şase de bărbaţi. A dat zor până când a ajuns pe coastă. Se pare 
că există un orăşel pe nume Thurii situat în tocul cizmei Italiei. 
Acolo a făcut Caelius ultima haltă. 


Bietul Caelius, m-am gândit, vanitosul, ambițiosul, nepotolitul, 
argintul-viu Caelius! Cu Milo mort, toate oraşele închise pentru 
el şi fără nici o armată- nici măcar o armată de sclavi - probabil 
că ştia că nu avea nici o speranţă, că era osândit. Thurii era 
capătul liniei, sfârşitul lumii, punctul terminus al carierei ca o 
cometă a tânărului orator care fusese protejatul scânteietor al 
lui Cicero, apărătorul de nădejde al lui Milo, locotenentul 
nesăbuit al lui Cezar, necredinciosul amant al Clodiei şi ultima 
speranţă disperată a maselor nemulţumite, deposedate, ale 
Romei. 

— Ce s-a întâmplat cu el? am întrebat eu. 

— Ei bine, din câte am auzit... Hieronimus şi-a coborât glasul. 
Ochii îi sclipeau emoţionaţi pentru că putea să dea detalii unei 
urechi neprihănite, însă Davus, prea agitat ca să-şi ţină limba, l- 
a întrerupt. 

— L-au tăiat! spuse Davus. Când Caelius a sosit la Thurii, s-a 
îndreptat cu paşii mari spre porţile deschise ale oraşului - la ei 
nu ajunsese încă vestea să le zăvorască contra lui. A traversat 
prin piaţă, a intrat în forum şi a urcat pe veranda clădirii 
senatului din orăşel. A bătut din palme şi a strigat un grup de 
soldaţi să meargă şi să-şi aducă camarazii pentru că voia să li se 
adreseze. Mulțimea s-a strâns. Caelius a început să vorbească. 
Se zicea că vocea lui era prea puternică pentru micul forum din 
Thurii. Oamenii îl auzeau de pe tot cuprinsul orăşelului şi chiar 
dincolo de ziduri şi din bărcile de pescuit de pe apă. Şi mai mulţi 
locuitori şi soldaţi se strânseseră până când micuțul forum era 
plin până la refuz. 

— După câte se pare, majoritatea soldaţilor staţionaţi la Thurii 
erau spanioli şi gali din cavaleria lui Cezar. Caelius a încercat să- 
i însufleţească amintindu-le de măcelurile şi distrugerile pe care 
Cezar le-a adus pe pământurile lor natale. Însă soldaţilor nu le 
păsa. Refuzau să asculte un cuvânt rostit împotriva lui Cezar. Au 
început să huiduie, să fluiere şi să bată din picioare, însă Caelius 
a ridicat şi mai mult vocea. Le-a spus că Cezar a trădat 
populaţia Romei şi că nu era decât o chestiune de timp până îi 
va trăda şi pe ei. Soldaţii îl bombardau pe Caelius cu pietre, însă 
el continua să vorbească, chiar şi când sângele începuse să i se 
scurgă pe faţă. Până la urmă au urcat treptele în fugă. L-au 


sfârtecat pe Caelius membru cu membru. El urla la soldaţi, 
făcându-i neghiobi şi lingăi. Nu a încetat să vorbească până 
când l-au trântit la pământ şi i-au zdrobit traheea călcându-l pe 
beregată. 

Craniul lui Milo fusese sfărâmat. Caelius fusese sfâşiat în 
bucăţi. Ce se întâmplase cu capetele lor, pe care Calpurnia 
dorea cu atâta fervoare să îi fie aduse? Numai căpăţânile lor îi 
furnizau dovada incontestabilă că ameninţarea luase sfârşit; 
numai atunci îi putea scrie lui Cezar veştile bune fără să se 
teamă că informatorii ei s-ar fi putut înşela. Ar fi sorbit din ochi 
aceste căpăţâni doar un piculeţ, lăsându-se în voia emoţiilor 
într-o manieră necuviincioasă unei matroane romane? 

— ... au fost crucificaţi, l-am auzit pe Davus zicând, 
readucându-mă la realitate. 

— Poftim? 

— Gladiatorii din Neapolis şi sclavii care au luptat cu Milo: au 
fost crucificaţi. Gladiatorii se aflau deja în închisoare. Cât despre 
sclavi, soldaţii din garnizoana din Compsa i-au vânat până la 
unul. Unii au murit luptând, însă majoritatea au fost încercuiți şi 
crucificaţi de-a lungul drumurilor. Se spune că n-au mai fost 
crucificaţi aşa de mulţi sclavi deodată de pe vremea lui 
Spartacus, când Crassus a înăbuşit cea mai mare revoltă a 
sclavilor şi a înşirat toată Via Appia cu sclavi crucificaţi. 

Tăcerea a căzut peste grădină. Hieronimus, simțind o breşă, a 
afişat o expresie sardonică fulgerătoare şi a început să spună 
ceva, însă am ridicat mâna. 

— Am auzit destule, am spus. Vreau să rămân singur o vreme. 
Davus, mergi la Diana. E cu mama ei, cred. Hieronimus, am 
auzit agitaţie în bucătărie o clipă mai devreme. Androcles şi 
Mopsus sunt probabil autorii. Vrei să mergi să arunci o privire? 

Au plecat din grădină în direcţii separate şi m-au lăsat singur 
cu gândurile mele. 

Eram surprins cu câtă forţă mă afectaseră veştile. Milo fusese 
o brută înfierbântată, dar nu prietenul meu. Caelius fusese fie 
un vizionar nebun, fie un oportunist prost ca noaptea. Mai conta 
ce anume până la urmă? Amândoi încercaseră să mă intimideze 
să mă alătur cauzei lor. Când am refuzat, m-au lăsat să scap cu 
viaţă - dar numai, din câte am priceput până acum, doar pentru 


că au fost siliţi să procedeze aşa de către Casandra. Ce legătură 
avusese ea cu cei doi? Acum că Milo şi Caelius erau amândoi 
morţi, mi se părea, privind retrospectiv, mai imposibil ca 
niciodată ca planul lor dement să fi reuşit în vreun chip. 

Casandra fusese omorâtă. De ce? De cine? 

Mi-a venit o idee. Cum de nu-mi trecuse prin minte deja? Era 
atât de evidentă, cu toate astea mă păcălisem singur scăpând-o 
din vedere. Clipa revelaţiei fusese aşa acută de parcă era 
palpabilă, aproape dureroasă, ca şi cum un resort din capul meu 
s-ar fi desfirat. De fapt cred că am strigat, căci Davus a reapărut 
în grădină, urmat în grabă de Hieronimus şi de băieţi. 

— Tată-socrule, a zis Davus, plângi! 

— Nu am avut habar că veştile or să-l afecteze aşa tare, a 
murmurat Hieronimus. 

Androcles şi Mopsus mă priveau înspăimântați. Nu mă 
văzuseră niciodată aşa zdruncinat, nici măcar la funeraliile 
Casandrei. 

— Aduceţi-mi toga, le-am spus. Trebuie să fac o vizită 
protocolară. 

— Unde te duci, tată-socrule? O să-mi îmbrac şi eu toga... 

— Nu, Davus, o să mă duc singur. 

— Cu siguranţă nu într-o zi ca asta, a insistat Davus. Nu ştii 
cum e în Forum. 

— Tânărul are dreptate, a zis Hieronimus. Drumurile nu sunt 
sigure. Dacă susţinătorii lui Caelius se răscoală, iar Isauricus îşi 
cheamă cuţitarii ca să menţină ordinea... 

— O să merg singur, am insistat. Nu mă duc departe. 

XXX 

Nu va fi la grădina ei, nu într-o zi ca asta, cu atâta 
nesiguranţă şi posibile violenţe în oraş. Va fi încuiată în 
siguranţă în casa ei de pe Palatină, la mică distanţă de mers pe 
jos de a mea. Am ţinut-o pe străduţe şi cu greu am văzut pe 
cineva pe jos. Când şi când auzeam ecouri din Forum - strigăte 
jubilatoare, după câte aş fi putut zice. Isauricus probabil că i-a 
chemat pe toţi partizanii pe care-i putea strânge ca să facă un 
spectacol din sărbătorirea veştilor din sud. 

Locuinţa ei era situată la capătul unei alei liniştite, în ultimii 
ani, tendinţa printre cei înstăriți şi influenţi era să-şi ridice case 


masive, ostentative, care proclamau cu neobrăzare statutul 
proprietarilor, însă a ei era o casă foarte veche şi se afla în 
proprietatea familiei sale de generaţii; locuinţa urma obiceiul 
demodat al caselor familiilor de patricieni puternici afişând o 
faţadă cuminte la stradă. Partea din faţă nu avea ferestre şi 
zugrăveala de un galben pal era mânjită. Treptele erau pavate 
cu plăci roşii şi negre satinate. Zugrăveala trebuia refăcută, am 
observat eu, iar unele plăci erau sparte sau lipseau. Doi 
chiparoşi impozanţi încadrau uşa rustică din stejar. Şi ei aveau o 
înfăţişare neîngrijită; din loc în loc erau întreţesute goluri de 
frunziş veştejit, cafeniu şi văluri de pânze de păianjen. Copacii 
aceştia se zăreau de la balconul din spatele casei mele. 
Niciodată nu-i remarcam fără să mă gândesc la Clodia. 

Mă aşteptam să-mi răspundă la intrare un tânăr chipeş ori o 
fată frumoasă - Clodia se înconjurase întotdeauna de lucruri 
frumoase - însă m-a întâmpinat o slugă bătrână. A dispărut 
câteva clipe ca să mă anunţe, apoi s-a întors şi m-a escortat în 
fundul casei. Cândva fusese printre cele mai somptuoase 
locuinţe mobilate din Roma, însă acum vedeam piedestalele 
fără statui, locurile goale de pe pereţii unde ar fi trebuit să 
existe picturi, pardoseala rece unde ar fi trebuit să fie covoraşe. 
Ca mulţi alţii din Roma, al cărui loc în societate păruse cândva 
de nezdruncinat, Clodia căzuse în seama vremurilor aspre. 

Se afla în grădină, sprijinită de o canapea lângă iaz, aruncând 
bucățele de metal în apă şi privind peştii ţâşnind prin preajmă, 
solzii lor fulgerând în lumina apoasă a soarelui. Aceasta fusese 
grădina unde cu ani în urmă participasem la una dintre 
reuniunile ei scandaloase; Calullus declama un poem despre 
pasiune şi suferinţă în timp ce cuplurile făceau dragoste la 
umbră. Acum era tăcută şi goală, în afară de Clodia şi peştii ei. 

A ridicat privirea din iaz. Razele soarelui reflectându-se de pe 
suprafaţa apei aveau un efect iluzoriu; am surprins cu coada 
ochiului o străfulgerare a Clodiei aşa cum arătase când o 
întâlnisem prima oară cu ani în urmă, când frumuseţea ei se afla 
la finalul înfloririi sale. 

— Altă vizită aşa de curând? mă întrebă ea. Ani de zile ai uitat 
de mine, apoi ai venit să mă vezi la grădina de vară şi acum la 
mine acasă. Aşa multă atenţie s-ar putea să mă răsfeţe, 


Gordianus. Mă tachina mecanic, glasul ei avea cadenţa potrivită, 
însă în ochii ei nu exista nici o scânteie. 

— Ai auzit veştile? 

— Bineînţeles. Roma a mai fost salvată odată şi toţi romanii 
cumsecade trebuie să se reunească în Forum ca să strige 
„Uraaa!” Senatul va adopta o rezoluţie ca să-l felicite pe consul. 
Consulul va redacta o proclamaţie ca să felicite Senatul. 
Comandantul garnizoanei din Compsa va fi promovat. Soldaţii 
din Thurii... S-a oprit brusc. Privea lung peştii înfometați care se 
strânseseră la un loc şi se uitau la ea. 

— De luni de zile te-ai întâlnit cu Marcus Caelius, chiar de 
când s-a întors din Spania cu Cezar. Toată primăvara şi vara, în 
timp ce el agita spiritele provocând necazuri în Forum, venea şi 
aici, la tine acasă. 

— De unde ştii asta, Gordianus? 

— Calpurnia mi-a spus. Are iscoade prin tot oraşul. 

— Crede că eram înhăitată cu Caelius? 

— Ai fost? 

Clodia se înfurie. Momentul iluzoriu trecu; îşi arătă furia. 

— Pentru oameni precum Calpurnia lumea trebuie să fie un 
loc simplu. Suntem înhăitaţi unii cu alţii sau nu; suntem aliaţi ori 
inamici; se poate avea încredere în noi sau nu. Are 
raţionamentul unui bărbat. S-ar putea la fel de bine să nu fie 
femeie. 

— Curios, am zis eu. 

— Ce anume? 

— Calpurnia are aceiaşi proastă părere despre tine, însă din 
motive contrare. Ea zice că eşti călăuzită de toane şi emoţii. 
Spune că eşti slabă şi nu te controlezi. 

Clodia a râs fără voioşie. 

— Vom vedea câtă vreme o femeie precum Calpurnia poate 
să-i capteze atenţia lui Cezar, dacă şi când se va proclama 
stăpânul lumii. Ţi-l închipui făcând dragoste cu un asemenea 
butuc din lemn? 

— Ai schimbat subiectul. Ai fost asociată cu Caelius? 

— Asociată cu el? Nu. Îndrăgostită de el... Glasul i s-a frânt. A 
închis ochii. Da. 

Am clătinat din cap. 


— Nu te cred. Aţi fost amanți odată, însă asta cu ani în urmă. 
L-ai acuzat de crimă. Ţi-ai dat toată silinţa să-l distrugi, să-l vezi 
dat afară din Roma. lar el te-a umilit în schimb la tribunal. l-a 
ţinut partea lui Milo după ce fratele tău a fost omorât. După 
toate astea, nu e posibil... 

— Gordianus, de unde ştii de ce sunt în stare? 

Subit, am simţit un val de furie rece în piept. 

— Mă tem că s-ar putea să ştiu precis de ce eşti capabilă. 

— Ce vrei să spui prin asta? 

— Nu cred că te-ai îndrăgostit din nou de Caelius. Asta te-ar 
face la fel de capricioasă şi nesăbuită cum te zugrăveşte 
Calpurnia. lar tu nu eşti o proastă. Eşti dură, şireată şi la 
nesfârşit calculată. Cred că l-ai urât pe Marcus Caelius mai mult 
ca oricând atunci când s-a întors la Roma cu Cezar. lată-l, 
bărbatul pe care-l dispreţuiai cel mai tare pe pământ, stând 
mândru alături de Cezar, recompensat cu o magistratură, în 
continuare actor în grozavul joc, în pofida tuturor eforturilor tale 
de a-l distruge - în vreme ce tu ofileai în obscuritate, averea ţi 
se irosea, reputaţia îţi era luată în glumă, fratele tău prea-iubit 
mort şi dispărut. Răzbunarea nu cred că a fost niciodată prea 
departe de gândurile tale. La ce altceva să te fi gândit acum că 
tot ceea ce-ţi aducea plăcere pierise, inclusiv frumuseţea-ţi? 

Se holbă la mine inexpresivă. 

— Nu e nevoie să mi te adresezi cu atâta cruzime, Gordianus. 

— Tu îndrăzneşti să mă faci pe mine crud când tu l-ai prins 
deliberat a doua oară în laţ pe Marcus Caelius şi în tot acest 
timp ai urzit cum să-l distrugi definitiv? Am zis că frumuseţea ți- 
a pierit şi e adevărat. Insă Caelius te-a cunoscut când încă o mai 
aveai în stăpânire. A fost vrăjit de ea cândva şi nu a uitat 
niciodată. Îşi amintea de tine aşa cum erai - aşa cum îmi 
amintesc şi eu. Tu l-ai căutat pe el. L-ai sedus a doua oară; ai 
reuşit să-l faci să se îndrăgostească de tine iarăşi. L-ai făcut să 
se încreadă în tine. Şi apoi ce? Cum ai sădit sămânţa 
nemulțumirii în inima lui? Foarte subtil, îmi imaginez, cu câte un 
cuvânt bine plasat ici şi colo. L-ai defăimat pe Cezar - blând la 
început, apoi din ce în ce mai caustic. l-ai adus aminte de 
puterea gloatei romane şi de faptul că de la fratele tău încoace 
nimeni nu a pus cu succes hamul pe forţa ei. Te aud: „Cezar nu- 


ţi cunoaşte valoarea, Marcus. Îți iroseşte talentele! De ce să 
recompenseze mediocrităţi precum Trebonius mai mult decât pe 
tine? Pentru că e gelos pe tine, de asta! Pentru că se teme în 
secret de tine! Dacă scumpul meu frate ar mai fi fost în viaţă, ce 
ocazie şi-ar fi creat din această situaţie! Oamenii sunt 
nădăjduiţi, şi-au pierdut credinţa în Cezar, îl dispreţuiesc- au 
nevoie de un bărbat care să le înhame furia, un bărbat cu darul 
oratoriei şi cu sânge rece ca să-şi concentreze forţele împotriva 
căţeluşilor pe care Cezar i-a lăsat la conducerea oraşului. Un 
asemenea bărbat ar putea să devină cârmuitorul Romei!” 

Clodia mă privea fix, cu ochii scânteindu-i, însă nu a spus 
nimic. 

— Să continui? Foarte bine. L-ai încurajat să facă gloatei 
promisiuni din ce în ce mai nesăbuite, să-şi ispitească amicii 
magistrați, să insulte Senatul, să se revolte împotriva lui Cezar. 
Când în cele din urmă a mers prea departe şi Isauricus a 
încercat să-l aresteze, cât trebuie să te fi încântat! Insă Caelius 
a scăpat din năvod. S-a ascuns. Apoi şi-a unit cauza cu cea a lui 
Milo - ucigaşul condamnat al fratelui tău - şi cât te-o fi scârbit 
asta! În acest răstimp, nu ai încetat nici o clipă să pui la cale 
distrugerea lui Caelius. Cred că mai păstrai legătura cu el, 
ghidându-l în continuare spre ruină. Poate că s-a împiedicat 
văzând inutilitatea perspectivei ce i se întindea înainte. L-ai 
îmboldit spunându-i că zeii sunt de partea lui? Ai făcut remarci 
răutăcioase despre bărbăţia lui? Ai zis că numai un laş s-ar opri 
la jumătatea drumului? Şi când Milo-  superstiţiosul, Milo 
adoratorul prevestirilor - a căutat o profetă să-i arate viitorul, tu 
ce ai făcut, Clodia? 

Am aşteptat-o să răspundă, vrând să aud adevărul de pe 
buzele ei, însă ea continua doar să se holbeze la mine cu o 
privire sălbatică în ochi. 

— Casandra a fost iscoada Calpurniei, am zis eu. Ai ştiut asta? 

S-a încruntat şi până la urmă a vorbit. 

— Nu. Însă nu mă surprinde. 

— Milo voia să o caute ca să-i prorocească. Ştiai? 

— Da. 

— Deci încă mai păstrai legătura cu Caelius, chiar şi după ce 
se ascundea? 


— Da. După ce a scăpat de Isauricus, a venit aici de câteva 
ori, întotdeauna deghizat. Bărbi false. Sâni falşi! Un zâmbet i se 
strecură pe buze, deşi părea să i se opună. lubea genul ăsta de 
treabă, să circule deghizat. Era nebun, complet nebun, din 
prima zi în care l-am cunoscut până în ultima. Ai fi crezut că lua 
parte la vreo poznă adolescentină şi nu că încerca să doboare 
statul. Mi-a povestit că luase legătura cu Milo, iar Milo era 
aproape gata să-şi unească forţele cu ale lui. „Ştiu cât de mult îl 
urăşti”, mi-a spus, „însă e singura modalitate. Împreună putem 
reuşi!” Nu exista decât o singură piedică. Milo auzise de ceea ce 
el numea „această profetă pe jumătate sărită de pe fix, această 
femeie pe nume Casandra”. Fausta îi povestise despre ea - şi 
era hotărât ca întâi să asculte ce avea Casandra de zis. Milo se 
fixase asupra ideii că doar Casandra, şi numai Casandra, i-ar 
putea spune viitorul. Era completamente convins. Refuza să mai 
facă vreun pas până când nu auzea de pe buzele Casandrei că 
acţiunea va avea sorţi de izbândă. 

Am clătinat din cap. 

— Dar Casandra primise instrucţiuni explicite de la Calpurnia 
să nu-i spună lui Milo aşa ceva. Ea urma să-i prezică doar pieirea 
pentru insurecție. Trebuia să-i trimită pe Milo şi pe Caelius în 
patru labe să implore milă de la Cezar. Din ceea ce tocmai mi-ai 
spus, dacă Casandra ar fi reuşit să ducă până la capăt 
instrucţiunile Calpurniei, atunci Milo nu ar mai fi călărit spre sud 
cu Caelius în ziua aceea. Cineva trebuia să o împiedice să îi 
prorocească, cineva care voia ca insurecția să meargă mai 
departe, ştiind că s-ar putea isprăvi doar cu distrugerea şi a lui 
Milo, şi a lui Caelius. Şi asta era ceea ce tu-ţi doreai mai presus 
de orice, nu-i aşa, Clodia? Am clătinat din cap. Îți înţeleg ura 
pentru cei doi bărbaţi. Nu am nici o îndoială că ai vrut să-i vezi 
umiliţi şi morţi, cu memoria lor aruncată în dizgrație, iar 
capetele aduse Calpurniei drept trofee. Dar de ce a trebuit să 
moară Casandra? Nu a existat o altă cale? 

Ochii Clodiei jucau în lacrimi. 

— Asta crezi tu? Că am vrut să moară Caelius? Că am ucis-o 
pe Casandra? Crezi că tu ştii totul, Gordianus, dar cu toate astea 
nu ştii nimic! 


XVIII 


Nu o văzusem niciodată pe de-a-ntregul dezarmată, distrusă 
de emoție. Niciodată nu mi-aş fi putut-o imagina atât de 
vulnerabilă. Lacrimile care-i curgeau pe obraji îi dădeau un fel 
curios de frumuseţe care transcendea toate formele pe care le 
posedase înainte. O cercetam pe Clodia mirat. 

— Spune-mi tu, atunci. Spune-mi ce nu ştiu. 

Şi-a ţinut respiraţia. Şi-a acoperit faţa o clipă. Când şi-a tras 
mâna, lacrimile îi secaseră. Se liniştise. Se uita ţintă la peştii din 
iaz pe măsură ce vorbea. 

— Ani de zile l-am urât pe Marcus Caelius. O parte din mine 
trăia pentru duşmănia aceea, în felul în care cineva trăieşte 
pentru dragoste. Mă întorceam la ea de fiecare dată când nu 
vedeam niciun alt motiv pentru care să continui să trăiesc într-o 
lume în care tot ce era din aur se transformase în plumb. Intr-un 
fel straniu, ura aceea mă hrănea. Ce poem ar fi făcut Catullus 
din asta! Catullus ştia că pasiunea este pasiune; fie că era 
dragoste sau ură, îţi călăuzeşte sufletul. Urându-l pe Caelius 
aveam motiv să mai respir încă o dată. 

— Cum s-a dovedit, Caelius nu m-a uitat nici el niciodată. 
Bărbaţii au mai multe modalităţi decât femeile de a se sustrage 
unei asemenea pasiuni - clădindu-şi o carieră politică, călătorind 
prin lume, luptând în bătălii. Dar când s-a întors cu Cezar din 
Spania, ceva l-a tulburat şi a venit să mă vadă. Cred că a fost pe 
neaşteptate izbit de inutilitatea urmării fanatice a banilor şi a 
puterii. Cezar întorsese lumea cu susul în jos şi pentru un 
interval scurt totul părea posibil. Euforia pură l-a mânat pe 
Caelius înainte până şi-a dat seama că nimic nu se va schimba, 
poate doar în mai rău. S-a trezit înapoi la Roma, lipit de o 
magistratură fără noimă, cu vioiciunea minţii plictisită. Era 
demoralizat, furios, deprimat, într-o toană, într-o după-amiază a 
venit să mă vadă. Eram aici în grădină. Când sclavul l-a anunţat, 
am fost sigură că sclavul se înşelase, sau că altcineva îmi juca o 
festă! „Să poftească!” am răspuns eu şi câteva momente mai 
târziu, Caelius a apărut. Prin cap îmi goneau o mie de gânduri, 


mai ales că voiam să-l omor. Îmi închipuiam că-l înjunghiam şi-l 
împingeam în iaz. Gândul ăsta mă umplea de o plăcere imensă. 
Cum s-a făcut că stătea jos lângă mine pe canapeaua asta, nu 
pot să-ţi spun. Şi nici nu pot să-ţi spun cum s-a petrecut ca 
buzele lui să se lipească de ale mele şi braţele noastre să-l 
cuprindă pe celălalt şi amândoi să plângem. 

— Gordianus, tu crezi că am urzit vreun complot insidios 
contra lui, că am plănuit să-l seduc. Însă Caelius a venit la mine 
şi ceea ce s-a petrecut între noi a fost complet spontan şi 
reciproc. Cu ani în urmă, înainte de a ne despărţi, am crezut că 
eram îndrăgostită de el. Insă ceea ce am simţit atunci pentru el 
era nimic în comparaţie cu ceea ce am simţit în ziua în care a 
venit la mine. Amândoi am primit nişte lovituri foarte dure. Am 
învăţat câteva lecţii despre smerenie şi supravieţuire şi ce 
contează cu adevărat pe lume. Caelius care a venit la mine în 
ziua aia nu era nici Caelius pe care-l iubisem, nici Caelius pe 
care-l urasem, ci un alt bărbat, mai vast decât oricare ceilalţi şi 
infinit mai capabil de a mă iubi. lar eu eram o femeie diferită de 
cea pe care o iubise şi apoi o urâse Caelius, deşi nu am ştiut 
asta până în acel moment în care ne-am împăcat din nou. 

— Cu toate astea nu am auzit nici o vorbă clevetitoare despre 
tine şi Caelius, am spus eu. O poveste ca asta ar fi fost tocmai 
genul de subiect care să-i stârnească pe clevetitorii din Forum. 

— Nu am lăsat să se vadă ceea ce s-a întâmplat între noi. Am 
fost discreţi. Lumea nu ar fi înţeles niciodată. Nu era treaba 
nimănui. 

— Totuşi Calpurnia ştia că te întâlneai cu Caelius. 

— Aşa cum spui şi tu, are iscoade peste tot. Poate că l-a 
urmărit intenţionat pe Caelius sau probabil că unul din 
informatorii ei s-a nimerit să-l observe venind ori plecând. Ceea 
ce s-a întâmplat între noi probabil că i-a aţâţat curiozitatea, dar 
cu siguranţă avea afaceri de stat mai presante de care să-şi 
facă griji. 

— Până la urmă Caelius i-a oferit un motiv de îngrijorare 
substanţial. După ce Caelius a părăsit Roma, când a început să 
facă presiuni cu legislaţia sa radicală şi să agite spiritele în 
Forum - tu ce rol ai jucat legat de asta? 


— Tu crezi că eu i-am plantat ideea asta în cap, că l-am 
încurajat, că i-am dat pinteni. Nimic nu ar putea fi mai departe 
de adevăr! Crezi că, după ce am văzut ce s-a ales de fratele 
meu, voiam să-l văd pe Caelius isprăvind în acelaşi chip? 
„Gloata romană e capricioasă”, i-am spus. „Nu-i stârneşti uşor, 
însă de îndată ce curge sânge, se împrăştie ca praful. In prezent 
cămătarii şi proprietarii îi ţin pe Cezar şi Senatul pe palme. 
Volumnius şi cei de teapa lui au agitat zarurile şi le-a picat 
„Aruncarea lui Venus”?. Nu ai cum să-i baţi la jocul lor.” însă 
Caelius nu a vrut să mă asculte. Aşa cum până la urmă m-a 
găsit pe mine - a găsit pasiunea care-i lipsea de ani de zile şi pe 
care o căuta disperat - aşa a crezut că în final a dat lovitura ca 
politician. Vezi tu, nu mai era lingăul neascultător al lui Cicero. 
Nici apologetul cu faţa roşie al lui Milo. Nici sluga plecată 
subevaluată a lui Cezar, păcălit cu un post sigur, nefolositor, în 
guvern. Caelius devenise propriu-i stăpân, care-şi visa propriul 
vis. Mă temeam pentru el. l-am spus asta. L-am implorat să se 
oprească, să facă pace cu Isauricus şi Trebonius, însă fără niciun 
folos. Credea că-şi descoperise destinul. Nu exista vreo 
modalitate de oprire. 

— Până la urmă a mers prea departe. Senatul a adoptat 
Decretul Final împotriva lui. L-au declarat proscris şi după aceea 
nu a avut altă alegere decât să-şi joace ultima carte. De ceva 
vreme comunica cu Milo, încurajându-l să evadeze din Massilia 
şi să-şi aducă trupele de gladiatori înapoi în Italia. Cred că încă 
de la început Caelius avea în minte instigarea unei revolte 
armate. Voia să izbucnească la Roma şi apoi să se împrăştie în 
provincie, însă nici măcar puterea /ui de persuasiune nu putea 
să aţâţe drojdia societăţii să se sacrifice într-o cauză aşa lipsită 
de speranţă. 

— Caelius a trecut în clandestinitate, strecurându-se în şi 
afară din Roma ca o umbră, deseori deghizat, adunându-şi 


7 Era cea mai mare lovitură a jocului de noroc din Roma antică, numit tali, sau arşice. Jocul era 
jucat cu patru arşice de oaie sau capră, un zar dreptunghiular cu patru feţe numerotate 1, IIl, IV 
şi VI. «Aruncarea lui Venus» survenea atunci când fiecare talus pica pe o faţă diferită, cu un total 
de 14. Jucătorul aruncă tali fie din propria mână, fie folosind o cutiuţă (numită frete//us). Existau 
treizeci şi cinci de aruncări posibile diferite. în timp ce «Aruncarea lui Venus» era cea mai mare, 
«Aruncarea Vulturului» (toţi aşii) - cunoscută şi ca «Aruncarea Câinelui» - era cea mai mică. 
«Aruncarea lui Venus» putea fi folosită pentru a desemna şeful chefliilor. (n.trad.) 


susţinătorii şi încercând să încheie alianţe - „punând temelia 
unei revoluţii” o numea el - deşi nu cred că a realizat mare 
lucru. Într-un final a aranjat întâlnirea cu Milo, în secret, aici la 
Roma. A avut cutezanţa să mă întrebe dacă poate să-l aducă pe 
Milo aici, în casa mea. Categoric nu, i-am răspuns. Până şi 
sugerarea unui astfel de lucru era o insultă a memoriei fratelui 
meu. Aşa că s-au întâlnit în clădirea de locuinţe din Subura, 
acolo unde Casandra avea o cameră. Calpurnia a fost oare cea 
care a aranjat ca acea cameră să fie închiriată de Casandra 
pentru a fi cu ochii pe Caelius şi susţinătorii lui din clădire? 

— Aşa cred, da. 

Clodia dădu aprobator din cap. 

— Caelius o bănuia pe Casandra, însă nu ştia nimic sigur 
despre ea - că era sinceră sau nu, ori o şantajistă, sau o iscoadă 
ori nimic mai mult decât o intrigantă neînsemnată. Cred că era 
bucuros că ea se afla în clădire din acelaşi motiv ca şi partea 
adversă, ca să poată fi cu ochii pe ea şi pe companionul ei mut, 
Rupa. Aşa am aflat de tine şi de Casandra. Agenţii lui Caelius te- 
au observat sosind şi plecând într-o manieră care lăsa să se 
înţeleagă un singur lucru: că eraţi iubiţi. Inchipuie-ţi surpriza 
mea! Gordianus, stâlpul acela de corectitudine şi austeritate, s-a 
lăsat în sfârşit în voia poftelor sale animalice! M-a amuzat că tu, 
dintre toţi bărbaţii, ai fost țintuit de săgeata lui Cupidon. Insă în 
secret eram fericită pentru tine. Şi eu eram îndrăgostită. Îmi 
doream ca întreaga omenire să fie îndrăgostită, inclusiv tu. De 
ce nu? 

Caelius s-a întâlnit de două ori cu Milo, la două zile diferenţă. 
L-am văzut în noaptea după prima întâlnire. Era foarte 
entuziasmat, foarte vorbăreţ. Ştiam că s-ar putea să fie ultima 
oară când îl vedeam. Lasă-l să vorbească tot ce-i pofteşte inima, 
mi-am zis în sinea mea. S-ar putea să nu-i mai auzi vocea 
vreodată. 

Mi-a povestit despre fascinația lui Milo faţă de Casandra. 
Fausta îi spusese lui Milo totul despre Casandra şi era disperat s- 
o întâlnească şi să primească o profeție. Nu s-a întâmplat în 
acea zi - Casandra plecase şi nu era nicăieri de găsit. Caelius a 
sperat că o să apară în ziua următoare, pentru că Milo părea 
absolut hotărât să asculte ce avea de spus înainte de a se 


angaja pe deplin faţă de insurecție. Nu-i aşa că seamănă leit a 
Milo?incăpăţânat şi prost şi superstițios. Caelius era aproape 
convins că o vor găsi pe Casandra în cămăruţa ei a doua zi, 
pentru că agenţii lui observaseră un anumit tipar în programul ei 
zilnic - aceea a fost ziua în care tu ai trecui pe la ea. Caelius îşi 
pusese în minte, nu doar să o consulte pe Casandra, dar şi să 
încerce să te câştige de partea lui. l-am spus că tu nu vei fi 
nicicând de acord cu un asemenea fapt. „Şi dacă-l abordezi pe 
Gordianus şi el refuză?” l-am întrebat eu. „După aceea nu avem 
altă opţiune decât să-l ucidem”, a răspuns Caelius. l-am interzis 
categoric să facă asta. L-am făcut să-mi dea cuvântul lui că n-o 
să-ţi facă niciun rău, indiferent ce ai fi răspuns când el şi Milo 
vor încerca să te câştige de partea lor. 

Am respirat şuierător. 

— Jie ţi-a făcut Caelius acea promisiune! Am crezut - am 
încercat să-mi amintesc exact schimbul de cuvinte dintre Milo şi 
Caelius când mi-am pierdut cunoştinţa... 

— Ar fi trebuit să punem cucută în vin în loc de substanţa aia, 
spuse Milo. Ar fi trebuit să-i tăiem beregata chiar acum. 

— Nu! zise Caelius. Mi-am dat cuvântul față de ea. Am promis, 
şi tu ai fost de acord... 

— O promisiune făcută unei vrăjitoare! 

— Spune-i aşa dacă vrei, din moment ce nu eşti vrednic să-i 
rosteşti numele. Mi-am dat cuvântul şi cuvântul meu încă mai 
înseamnă ceva, Milo. Dar al tău? 

Am crezut că aceea care smulsese acea promisiune de la 
Caelius fusese Casandra - însă a fost Clodia. 

— Dar Casandra? am întrebat-o. Când m-am trezit a doua zi, 
dispăruse, la fel şi Rupa, iar cămăruţa ei era goală, de parcă 
niciodată nu fusese acolo. 

— Nu sunt sigură ce s-a întâmplat. Nu l-am mai văzut pe 
Caelius, însă am primit un mesaj de la el - câteva cuvinte 
mâzgălite, scrise clar în pripă. Cred că i l-a înmânat unui 
mesager chiar atunci când părăsea Roma. A amintit de 
Casandra, dar fără să-i scrie numele; era grijuliu să nu 
folosească niciun nume real, cu intenţia de a mă proteja, 
presupun, dacă mesajul ar fi fost interceptat. La final mă 
avertiza să ard imediat pergamentul. 


— L-ai ars? 

Zâmbetul lua amploare dintr-un reflex ironic, singurul răspuns 
posibil la o întrebare aşa stupidă. Degetele îi tremurau când le-a 
vârât la piept pe sub stolă şi a tras o bucăţică de pergament 
făcut sul. Mi-a înmânat-o şi i-am simţit căldura de la contactul cu 
carnea ei. L-am desfăcut şi l-am citit, căutând cu coada ochiului 
să pricep unele dintre cuvintele cele mai mâzgălite: 


Vrăbiuțo, plec. vUVrează-mi ca zeii să-mi acorde 

permisiunea. Să nu zici că această cauză este imposibilă. 
Cu un an în urmă, nu ai fi spus la fel despre orice şansă ca 
tu şi cu mine să cumpănim iarăşi bucuria pe care am 
pierdut-o? Partenerul meu sperios plesneşte acum de 
încredere, mulțumită vorbelor prințesei aceleia troiane. Ne- 
a făgăduit izbândă dincolo de cele mai nebuneşti speranțe 
ale noastre! 
Cred cu adevărat că este o profetă şi Apollo în persoană i-a 
arătat viitorul nostru glorios. Adu-i o ofrandă lui Apollo dacă 
vrei să faci ceva folositor. Incă şi mai bine, începe lucrul la 
lista asta, şi fă-o şi mai lungă. Aşteaptă veşti bune din sud. 
Când te voi vedea data viitoare, totul va fi diferit! 


l-am înmânat mesajul înapoi. 

— Se referă la o listă, am zis eu. 

— O glumă de-a noastră. Obişnuiam să-mi spună: „Fă o listă 
cu oamenii pe care-i vrei decapitaţi, vrăbiuţo, şi o să mă ocup de 
ea de îndată ce voi prelua oraşul.” 

Am simţit un val de gheaţă. Gluma fusese a lui Caelius. 

— Insă nu înţeleg ce zice despre Casandra. Lasă să se 
înţeleagă că ea i-a oferit lui Milo proorocirea încurajatoare pe 
care el o spera. 

— Presupun că da. „lzbândă dincolo de cele mai nebuneşti 
speranţe ale noastre”, scrie el. 

— Cu toate astea Calpurnia i-a dat instrucţiuni specifice să 
facă tocmai opusul. Casandra trebuia să facă lot ce-i stătea în 
puteri să-i descurajeze să aţâţe o insurecție. De ce nu i-a dat 
Casandra ascultare Calpurniei? 


— Poate că cineva a mituit-o să procedeze aşa. Dacă lua bani 
de la Calpurnia, de ce să nu fi luat şi de la altcineva, dacă acea 
persoană îi oferea mai mult? 

M-am încruntat. Casandra nu s-a supus Calpurniei ca să-şi 
împace vechea prietenă Cytheris. Nu i-a dat ascultare Calpurniei 
când a ales să se întâlnească cu mine. Însă astea fuseseră 
infracţiuni mărunte. Ar fi îndrăznit să încalce ordinele Calpurniei 
într-o chestiune cum era aceasta, cu atâtea vieţi drept miză? 
Cine o fi încurajat-o ori a mituit-o sau a ameninţat-o să facă aşa? 

— Cine ştia cât de mult depindea Milo de acea profeție? am 
întrebat eu. Cine voia cu disperare ca Milo să se îmbarce pentru 
insurecție? Caelius, bineînţeles... 

Clodia a clătinat din cap. 

— Caelius nu a mituit-o pe Casandra. Ai citit răvaşul, 
Gordianus. Şi el a fost convins de ea. Credea că e o profetă 
veritabilă. 

— Atunci nu poate să fi fost decât o singură persoană. 

XXX 

La uşa ei se afla o ghirlandă neagră. M-am gândit la ghirlanda 
care de curând atârnase şi la uşa mea în amintirea Casandrei şi 
la ghirlanda pe care o văzusem la uşa Fulviei marcând în 
continuare lunile ei de suferinţă după moartea lui Curio. 
Ghirlanda aceasta era o bătaie de joc faţă de toate celelalte. 
Fără nici o îndoială c-o s-o găsesc îndoliată, cu părul necoafat. O 
amuza să poarte valtrapurile unei văduve îndoliate? Se gândea 
la văduvia ei ca pe o onoare pe care şi-o câştigase? 

Până şi gladiatorul vlăguit care a răspuns la uşă era îmbrăcat 
în negru. 

— Noroc, Birria. Culoarea asta te face mai frumos, îţi ascunde 
grăsimea. A 

S-a uitat mânios la mine, apoi a văzut că nu eram singur. |n 
urma mea nu stătea Davus, ci o trupă de gărzi a Calpurniei. De 
la locuinţa Clodiei mă dusesem direct la cea a Calpurniei. După 
o scurtă întrevedere cu Calpurnia, venisem aici. 

— O să-i spun stăpânei că eşti aici, a răspuns Birria şi şi-a 
retras căpăţâna. 

Un piculeţ mai târziu s-a întors şi m-a invitat să-l urmez. 
Paznicii au rămas afară; însă când Birria a încercat să le închidă 


uşa în nas, unul a pus piciorul în prag blocând-o. Individul era 
bucăţică cu bucăţică la fel de voinic ca Birria şi era înconjurat de 
încă zece la fel ca el. După un scurt duel al privirilor, Birria s-a 
înduplecat şi s-a dat înapoi. Uşa a rămas deschisă, iar paznicii 
au rămas vigilenţi afară. 

Birria m-a condus la odaia numită de Baiae, apoi am păşit prin 
coridor în grădină, arătând nervos. Fausta stătea înăuntrul 
camerei, îmbrăcată în negru. Claia ei de păr brun-roşcat era 
despletit şi îi atârna pe umeri. Alături de ea se afla o măsuţă 
mică cu trei picioare aranjată cu o carafa micuță cu vin şi un 
singur pocal. La fel ca şi data trecută când am vizitat-o, mi-a dat 
de înţeles că ar trebui să mă aşez pe un scaun în capătul 
îndepărtat al încăperii. 

— Mai repede aş rămâne în picioare, am zis eu. Şi mai 
degrabă aş sta aici unde pot să te văd în lumină. Ii vine bine 
negrul, Fausta. Ţi se potriveşte cu vânătaia de sub ochi. 

A sărit ca arsă la mojicia mea şi şi-a atins chipul pe jumătate 
conştientă. 

— Ai venit fără chipeşul tău ginere, Gordianus? 

— Nu am avut timp să-l aduc cu mine. Am venit aici direct de 
la locuinţa Calpurniei. A fost foarte curioasă să audă ceea ce 
aveam să-i povestesc. l-a trimis pe unii dintre oamenii ei cu 
mine. 

— Aşa mi-a spus şi Birria. Încearcă să mă înfricoşeze? Nu-mi 
imaginez de ce. Soţul meu e mort. Bietul Milo! Oricum, nu prea 
a reprezentat o ameninţare pentru stat. 

__— AA incitat o mulţime grozavă de sclavi să se revolte. 
Impreună cu gladiatorii lui, Milo a provocat ravagii considerabile 
în regiunea din jurul Compsei. 

— Da, din nefericire. Însă toţi gladiatorii lui Milo sunt morţi 
acum şi la fel s-a întâmplat şi cu toţi sclavii ăia, nu-i aşa? 

— Da. Fie au murit luptând, fie au fost crucificaţi, mulţumită 
lui Milo şi falselor speranţe pe care le-a dat. 

— O pierdere colosală de forţă de muncă, sunt sigură. 

— O formidabilă cantitate de suferinţă! 

— Sclavii chiar suferă ca noi, ceilalţi? Nu sunt sigură că 
filosofii au căzut de acord asupra acestui subiect, Gordianus. 
Insă cu siguranţă Milo a avut de dat seamă pentru multe - 


distrugerea proprietăţilor, pierderea vieților, irosirea sclavilor, ca 
să nu mai menţionăm groaza pe care a băgat-o în toţi! Insă a 
plătit cu vârf şi îndesat, nu-i aşa? A aruncat zarurile şi le-a ieşit 
câini, iar acum lemurii lui hoinăresc prin Hades, fără cap. Insă ce 
au toate astea de-a face cu mine? De când o soţie e 
răspunzătoare în faţa legii romane pentru actele soţului ei? 

— Ai conspirat cu Milo împotriva statului. 

— Aiureli! 

— Tu l-ai încurajat să stârnească insurecția. Poate că el a 
şovăit ca să procedeze aşa, însă tu te-ai vârât în toate. 

M-a privit cu răceală. 

— Nu ai cum s-o dovedeşti. 

— Calpurnia nu mi-a cerut dovezi. A trebuit doar s-o conving. 
l-am explicat ce ştiam şi a insistat să trimită bărbaţii ăştia cu 
mine ca să fie sigură că nu încerci să dispari înainte ca Isauricus 
şi lictorii lui să vină după tine. Complotul împotriva statului 
roman este o crimă pedepsită cu moartea. 

Fausta râse strident. 

— Deci mă vor da în judecată? 

— Nu va fi nevoie. Decretul Final este încă în vigoare. 
Consulul Isauricus are autoritatea de a face paşii necesari de a 
proteja statul. Şi asta include şi executarea pe loc a trădătorilor. 

Mă privea cu teamă în ochi. 

— Să te ia naiba, Gordianus! De ce îmi faci asta? 

— Tu ţi-ai făcut-o singură, Fausta. De ce nu ai putut să-l laşi 
pe Milo să-şi vadă de soarta lui fără să te amesteci? 

— Pentru că era un cârpaci disperat şi un neghiob şi un laş! a 
strigat ea. Dacă l-aş fi lăsat să se descurce singur, s-ar fi ascuns 
şi acum în vreo gaură din Subura aşteptând semnul potrivit ca 
să facă un pas. Avea nevoie de un ghiont - nu, de un şut în 
fund! — ca să-l pun în mişcare. 

— Şi i-ai dat şutul ăla aranjând ca să-i prorocească Casandra 
succesul insurecției. 

— Da! Şi a lucrat ca o vrajă. Ce actriţă a fost! A interpretat un 
rol care l-a convins până şi pe Caelius. Trebuie să fi fost cu totul 
magnific. Îmi doresc să fi fost acolo să văd, însă sigur aş fi râs şi 
aş fi dat-o de rău. 

— Unde s-a întâmplat? Când? 


— În cămăruţa ei sărăcăcioasă din Subura. l-a învârtit pe 
degete până la căderea serii - viziunile pe care le-a descris erau 
întotdeauna mai convingătoare la lumina lămpii, mi-a zis ea - şi 
atunci şi-a jucat ultimul rol al vieţii sale. Cât timp tu erai la etaj, 
adormit de la narcoticul pe care ţi l-au dat, Casandra s-a târât 
pe podeaua din pământ a cămăruţei ei, făcând spume la gură şi 
rostind cuvintele pe care Milo şi le dorea cel mai arzător să le 
audă. Fireşte că eu i-am spus ce trebuia să zică. Cunoşteam 
viziunile care-i atrăgeau cel mai mult imaginaţia animalică a lui 
Milo. Descrie-i aşa, i-am zis ei: o procesiune triumfală fără sfârşit 
cu Milo şi Caelius în frunte, aclamaţiile oamenilor tunându-le în 
urechi, Trebonius şi Isauricus şi toţi inamicii lor în lanţuri în urma 
lor, iar statuile din aur masiv cu chipurile lor instalate în Forum, 
în timp ce undeva în neantul cenuşiu îi vedem pe Pompei şi 
Cezar de mărimea unor pitici, sfâşiindu-şi unul altuia burţile cu 
dinţii, devorându-şi măruntaiele într-un cerc nesfârşit, precum 
viermele care-şi mănâncă propria-i coadă. Închipuie-ţi visele pe 
care le-a sădit în capul lui Milo viziunea asta! În dimineaţa 
următoare abia aştepta să o pornească la drum. Caelius era la 
fel de dornic. S-au întâlnit cu cei mai apropiaţi susţinători ai lor, 
a luat câţiva cu ei, i-a lăsat pe ceilalţi să se ocupe de treburi în 
absenţa lor şi duşi au fost, convinşi că Fortuna şi Soarta le 
stăteau neclintite alături. 

— În timp ce eu dormeam, am murmurat, singur în camera de 
la etaj. _ 

— Nu singur. Inainte de a pleca în dimineaţa aceea, Caelius i- 
a spus Casandrei ce s-a ales de tine. Ea a trecut pe la tine, apoi 
l-a lăsat pe Rupa să aibă grijă de tine. 

— Ea unde a plecat? 

— A venit aici, fireşte, ca să-şi ridice banii. 

— Banii, am zis mohorât. Aşa ai reuşit să o convingi să 
acţioneze contrar dorințelor Calpurniei? Nu ai avut nevoie decât 
de un piculeţ de aur? 

— Nu. A fost nevoie şi de o întreagă artă a persuasiunii. Când 
i-am povestit ce voiam să facă - să-l încurajeze pe Milo să 
meargă înainte cu insurecția lui fără speranţă - s-a opus. O 
vreme a continuat să pretindă că e o profetă autentică. l-am 
spus că n-are niciun rost să încerce să mă prostească şi oricât ar 


plăti-o Calpurnia - asta a fost o presupunere cultivată din partea 
mea, că era agentul Calpurniei - eu o să-i dau şi mai mult. Am 
tot hărţuit-o şi i-am oferit şi mai mult aur, până când în cele din 
urmă a lăsat-o moale. Pune-te în locul ei, Gordianus. Aici la 
Roma, mulțumită  matrapazlăcurilor aferente războiului, 
Casandra s-a trezit în situaţia de a câştiga nişte bani frumuşei - 
probabil singura ocazie din viaţa unei femei ca ea să facă aşa 
mulți bani. Poţi s-o învinovăţeşti că a pus mâna pe ocazia de a-şi 
mări averea? 

„Care este riscul?” am întrebat-o. „Dacă Milo învinge, o să te 
scalde în bogății şi onoruri. Dacă moare, o să tacă pe veci. Orice 
s-ar întâmpla, tu o să-ţi primeşti plata de la amândouă, iar 
Calpurnia nu o să ştie nimic.” 

Am clătinat din cap. 

— Atunci e aşa cum tocmai am spus: până la urmă nu a fost 
vorba decât de un pic de aur. 

— Nu un pic de aur, Gordianus, o grămadă! Oricum, asta i-am 
promis. Şi nu era totul doar pentru ea. A zis că avea nevoie de 
bani... pentru tine. 

— Pentru mine? 

— Aşa a zis ea. Când a venit aici să-şi ia banii, probabil o fi 
crezut că trebuie să se justifice faţă de mine - de parcă mie îmi 
păsa de sentimentul ei de onoare. „Nu aş fi făcut asta 
niciodată”, a zis ea, „numai că am nevoie de mai mulţi bani. Am 
nevoie de ei pentru bărbatul pe care-l iubesc. E într-o mare 
încurcătură. A acumulat o datorie enormă. l-a secătuit viaţa din 
el. Dacă pot să-l eliberez, o s-o fac”. Nu ai ştiut, Gordianus? 
Casandra se gândea la tine. 

Imi luase capul foc. 

— Dar în loc să-i dai banii, ai otrăvit-o. De ce, Fausta? 

— Pentru că nu mai aveam bani! Plata parţială pe care i-o 
dădusem în avans era tot ce aveam. Venise aici să ia şi cealaltă 
jumătate, însă nu aveam ce să-i dau, nici măcar o plată 
simbolică. Am dus-o de nas cât de mult am putut; i-am spus că 
trimit un sclav să aducă banii pentru ea. De fapt, l-am trimis pe 
flăcău în Subura să pună capăt zilelor lui Rupa. Sclavul pe care l- 
am trimis era un individ mare, zdravăn, un fost gladiator ca şi 


Birria. Am crezut că n-o să aibă probleme, însă se pare că Rupa 
era mai mult decât egalul său. 

— Ăsta era cadavrul pe care l-am găsit când m-am trezit! 
Rupa l-a ucis - acolo, în cameră, câtă vreme eu am zăcut 
inconştient. Casandra l-a lăsat pe Rupa să mă vegheze. Când a 
sosit omul tău, probabil că s-au luptat, iar Rupa i-a frânt gâtul. 
Apoi Rupa s-o fi panicat. A strâns totul din cămăruţa Casandrei 
şi a fugit. „Totul”, am zis în sinea mea, „mai puţin zăbala care e 
posibil să-i fi scăpat sau s-o fi trecut cu vederea.” 

— Din câte ştiu până acum, mutul se ascunde în continuare, a 
zis Fausta. 

— Şi chiar şi când m-am trezit, Casandra se afla aici, în 
locuinţa asta... 

— Aştepta cu mine în grădină. Când unul din sclavi a adus un 
terci rece pentru masa de prânz şi ne-a servit câte-o porţie, 
Casandra nu a bănuit nimic. 

— Ce otravă ai folosit? 

— De unde să ştiu? Am cumpărat-o de la un ins care se ocupă 
de multă vreme de treburi de genul ăsta; Milo obişnuia să 
meargă la el din când în când. Dureros, sau nedureros, m-a 
întrebat el. l-am spus că nu mă interesează atâta vreme cât 
garanta să lucreze rapid. Însă nu a fost aşa. Otrava a acţionat 
foarte lent. Ne-am terminat amândouă terciul şi am pus 
castroanele de-o parte. 

Nu s-a întâmplat nimic. Începusem să cred că greşisem doza, 
ori poate chiar că-i dădusem porţia greşită. Mă otrăvisem pe 
mine? Stăteam jos şi-mi imaginam o arsură în măruntaie în timp 
ce o priveam, incapabilă să-mi dezlipesc ochii de pe ea, 
aşteptând să văd primul semn de suferinţă pe chipul ei. Până la 
urmă - în sfârşit! — otrava începuse să-şi facă efectul. La 
început i s-a făcut doar rău. A zis că are impresia că ceva din 
terci nu i-a priit. Apoi pe chip i s-a citit o privire - şoc, panică - 
când şi-a dat seama ce i se întâmpla. A tipat, a aruncat 
castronul gol în mine şi a fugit din grădină. Am încercat s-o 
opresc. Ne-am luptat. l-am sfâşiat tunica. A scăpat şi a fugit din 
casă. Birria s-a dus după ea, însă a pierdut-o. El nu a ştiut în ce 
parte a luat-o. 


— Eu eram înnebunită de îngrijorare. Cu cine s-ar fi putut 
întâlni înainte ca otrava s-o termine? Ce i-ar fi putut spune? 
Până la urmă, mai târziu în acea zi, am auzit vestea morţii ei în 
piaţă. A murit în braţele tale, mi s-a spus. lţi povestise ce s-a 
întâmplat? Cu siguranţă nu, pentru că au trecut ceasuri, apoi 
zile, iar tu nu ai făcut nimic. Totuşi eram sfâşiată de îndoieli. De 
asta am îndrăznit să vin să-i văd rugul funerar. Tu erai acolo. La 
fel şi Calpurnia şi câteva dintre femeile care se întâlniseră cu 
Casandra. Toată lumea m-a văzut, cu toate astea nimeni nu a 
reacţionat. Atunci am ştiut cu certitudine că nimeni nu mă 
suspecta că am ucis-o. Am privit-o arzând şi în sfârşit eram 
satisfăcută că scăpasem de asta. In cele din urmă puteam să-mi 
îndrept gândurile către Milo şi să aştept delicioasele veşti 
despre distrugerea lui. 

Am clătinat din cap. 

— Am crezut că a fost Clodia! Am crezut că ea nu s-a dat în 
lături de la nimic ca să-l distrugă pe Marcus Caelius, însă până la 
sfârşit a fost disperată să-l salveze - de sine! Şi am crezut că tu 
o să-ţi faci tot ce-ţi va sta în putinţă să-l opreşti pe Milo să ducă 
la bun sfârşit un asemenea plan dement, însă singura ta dorinţă 
a fost să-l vezi autodistrugându-se. 

— Paradoxurile te amuză, nu-i aşa, Descoperitorule? Ţi-am 
spus, nu am răbdare cu procedeele stilistice ale autorilor 
dramatici, comparații, metafore şi chestii din astea. lroniile şi 
enigmele îmi displac chiar mai mult. Însă ştiu când se sfârşeşte 
actul final. Fausta a întins mâna după carafa de pe masa de 
lângă ea şi şi-a umplut pocalul ochi. Mă vei ierta că nu-ți ofer şi 
ţie un pocal, a zis ducându-şi-l la buze. 

Am tresărit şi am întins mâna după pocal, însă prea târziu. 
Înghiţise conţinutul dintr-o singură sorbitură. 

Fausta a lăsat pocalul jos. Ochii îi sclipeau. A clipit şi s-a 
clătinat uşor. 

— Neguţătorul de otravă mi-a promis că asta va acţiona mai 
rapid şi fără... prea multă... durere. S-a schimonosit. Mincinosul! 
Doare ca Hades! Şi-a strâns abdomenul şi a ieşit bălăbănindu-se 
din odaie, prin porticul dinspre grădină. Oamenii or să zică că 
am făcut-o de durere. E un lucru onorabil pentru o văduvă să-şi 


curme zilele... după ce soţul ei moare în bătălie. Fiica lui Sulla n- 
o să-i facă de ruşine amintirea! 

Fausta s-a prăbuşit pe podea. Birria, care străbătuse cu paşi 
mari grădina, a ţipat şi a luat-o la fugă spre ea. A îngenunchiat 
şi a ridicat-o în braţe. Avea ochii deschişi, însă în braţele lui era 
la fel de inertă ca un sac de grâne, aproape moartă. Şi-a dat 
capul pe spate şi a slobozit un urlet. Lacrimile îi şiroiau pe faţă. 

— Nu! a strigat el. Se uita fix la mine. Ce i-ai făcut? 

— Şi-a făcut singură, am spus, arătând spre intrare şi măsuţa 
cu trei picioare dinăuntru. 

Birria a ochit carafa şi pocalul. O clipă nesfârşită a privit ţintă 
în ochii fără viaţă ai Faustei. În cele din urmă i-a dat drumul. Am 
auzit un târşâit de metal când şi-a scos sabia scurtă din teacă. 
M-am tras înapoi tresărind, însă tăişul nu-mi era destinat. 
Îngenunchind lângă Fausta şi-a întors sabia spre pântec şi şi-a 
făcut curaj. Trăsăturile i-au fost străbătute de o privire ca aceea 
pe care o vezi pe chipul unui gladiator în arenă la final - o privire 
resemnată şi în acelaşi timp sfidătoare, dispreţuitoare chiar şi 
faţă de viaţă. 

Birria a mai răsuflat o ultimă dată şi a căzut în sabie. Ochii i s- 
au dat peste cap şi a slobozit un icnet. Sângele picura din rană 
şi i se prelingea de pe buze. S-a balansat şi s-a înălţat o clipă, 
apoi a înţepenit, iar după aceea s-a prăbuşit de-a curmezişul 
trupului ibovnicei sale. 


IX 


— Egipt! 

Bethesda a pronunţat acest cuvânt în mare parte în aceeaşi 
manieră în care-şi anunţase intuiţiile ei anterioare, neaşteptate, 
privind leacul pentru boala sa. Cum ajunsese la aceste revelații, 
de unde îi veneau informaţiile şi de ce avea încredere în ele, nu 
aveam nici cea mai vagă idee. Ştiu doar că dacă odată a rostit: 
„Ridichi!” toţi membrii familiei plecaseră în expediţie în 
căutarea ridichiilor, iar acum ea decretă: „Egipt!” 

Un voiaj în Egipt o va vindeca - asta şi numai asta. 

— De ce Egipt? am întrebat eu. 

— Pentru că sunt din Egipt. Toţi venim din Egipt. Egipt se află 
acolo unde începe viaţa. 

A spus asta de parcă era un fapt pe care nimeni nu-l putea 
contesta, ca şi cum ai zice: „Lucrurile cad la pământ şi nu în 
sus.” sau „Soarele străluceşte în timpul zilei, nu noaptea.” 

M-am gândit că ar putea să zică: „Pentru că Egiptul este locul 
unde ne-am întâlnit, bărbate. Egiptul este locul unde m-ai găsit 
şi te-ai îndrăgostit de mine şi Egiptul este locul unde am de 
gând să te recuperez şi să te purific de toate păcatele pe care 
le-ai comis cu altă femeie.” însă nu asta a spus ea, bineînţeles. 
Ştia de Casandra? Nu cred; fusese prea preocupată de propria-i 
boală. 

Diana ştia? Nu eram foarte sigur, însă Diana trebuie să fi 
bănuit ceva. Până acum nu se confruntase cu mine şi nu mă 
chestionase. Dacă avea suspiciuni, le păstra pentru ea - mai 
mult spre binele mamei sale, bănuiam, decât pentru al meu. Ce 
a fost a trecut şi era important să menţinem pacea în sânul 
familiei, cel puţin până când mama ei se făcea mai bine. 

— Trebuie să mă întorc la Alexandria, a anunţat Bethesda 
într-o dimineaţă la micul dejun şi nu pentru prima oară. Trebuie 
să mă mai scald încă o dată în Nil. In Egipt fie voi găsi un leac, 
fie îmi voi găsi odihna veşnică. 

— Mamă, nu spune asta! Diana a pus jos castronul ei cu griş 
apos şi s-a apucat cu mâinile de pântece. Vorbele mamei sale îi 


picaseră rău la stomac sau şi Diana cădea pradă vreunei 
maladii? Avea greţuri aproape în toate dimineţile. Mi se părea că 
un blestem căzuse asupra tuturor femeilor din viaţa mea. 

Aceasta a fost prima dată când Bethesda a menţionat explicit 
posibilitatea de a muri în Egipt. Era adevărata esenţă a 
călătoriei pe care insista să o facă, iar toată vorbăria ei despre 
vindecare, doar un simplu pretext? Ştia că e pe moarte şi dorea 
să-şi sfârşească zilele în Alexandria, acolo unde viaţa ei 
începuse? 

— Nu ne permitem, am zis fără ocolişuri. Mi-aş dori să se 
poată, dar... 

La uşa de la intrare s-a auzit un zgomot, nu o bătaie 
prietenoasă ori respectuoasă, ci o izbitură puternică, insistentă. 
Davus s-a încruntat, a schimbat o privire precaută cu mine, şi s- 
a dus să răspundă. 

O clipă mai târziu s-a întors şi mi-a zis la ureche: 

— Necazuri. 

— Staţi aici, le-am spus celorlalţi şi l-am urmat pe Davus în 
vestibul. M-am uitat prin vizieră. Pe treptele de la intrare o 
pereche de huidume uriaşe flancau un copoi mărunţel într-o 
togă. Copoiul mi-a zărit ochiul prin vizieră şi mi-a vorbit. 

— Nu are niciun rost să te ascunzi în spatele uşii ăleia, 
Gordianus Descoperitorul. Un om nu poate evita la nesfârşit ziua 
socoteli. 

— Cine eşti şi ce cauţi pe treptele mele? l-am întrebat, deşi 
ştiam deja. De la anihilarea lui Caelius şi Milo, cămătarii şi 
proprietarii din Roma domneau suverani. Orice rezistenţă 
organizată contra lor se evaporase. Se zicea că Trebonius îi 
favoriza acum pe creditori realmente strigător la cer în toate 
tocmelile pe care le comisiona între aceştia şi debitorii lor; cei 
care căutaseră uşurare înaintea insurecției înăbușite din faşă 
primiseră tratamente mai bune decât cei care căutau acum o 
destindere. 

— II reprezint pe Volumnius, a spus copoiul, căruia îi datorezi 
suma de... 

— Ştiu exact cât îi datorez lui Volumnius, am spus. 


— Ştii? Majoritatea cetăţenilor au dificultăţi în calcularea 
dobânzii care se strânge. Aproape întotdeauna îi subestimează 
mărimea. Nu înţeleg că dacă le scapă şi o singură plată... 

— Nu mi-a scăpat nici o plată. Conform înţelegerii pe care am 
făcut-o cu Volumnius, prima rată nu trebuie plătită... 

— ... decât mâine. Da, aceasta e doar o vizită de curtoazie ca 
să-ţi aduc aminte. Presupun că vei avea pregătită prima rată 
pentru mine, mâine dimineaţă la prima oră? 

Examinam prin vizieră feţele celor doi slugoi ai copoiului. 
Amândoi aveau mâini de mărimea unor crupe micuţe şi ochi ca 
mărgelele. Arătau prea lenți şi prea idioţi ca să fie gladiatori. Cei 
de teapa lor nu erau buni decât la un singur lucru, să 
copleşească şi să intimideze victime mai mici şi mai plăpânde 
decât ei. Suma adunată a capacităţilor lor intelectuale era 
probabil sub media unui catâr, însă e posibil să fi urmat ordinele 
copoiului - „rupe-i degetul insului ăstuia” sau „rupe-i braţul” ori 
„rupe-i amândouă braţele.” 

— Pleacă, i-am spus. Plata nu trebuie făcută până mâine. 
Astăzi nu ai niciun drept să vii să mă hărţuieşti. 

— Să te hărţuiesc? a zis copoiul, pe chip licărindu-i un zâmbet 
hain. Dacă tu numeşti asta hărţuire, cetăţene, atunci aşteaptă 
până când... 

Am trântit ferestruica peste vizieră. Zgomotul pe care l-a 
făcut era la fel de plăpând pe cât mă simţeam eu în acel 
moment. 

— Du-te-n Hades! am strigat prin uşă. 

L-am auzit pe copoi râzând, apoi lătrând un ordin slugoilor lui 
să o ia din loc, apoi sunetul paşilor lor îndepărtându-se. 

Davus s-a încruntat. 

— Ce-o să facem dacă se întorc şi mâine? 

— Dacă se întorc, Davus? Nu cred că există vreo îndoială în 
privinţa asta. 

Am revenit în sala de mese. Bethesda mă privea în 
expectativă. Diana, am remarcat eu, s-a uitat întâi la Davus să 
se convingă de expresia de pe chipul său şi abia apoi la mine; o 
dovadă în plus, dacă mai era nevoie, că acum era mai mult soţia 
lui decât fiica mea. Era un fapt cuvenit, însă totuşi mă deranja. 
Hieronimus îşi mânca foarte lent ultimele înghiţituri de griş şi 


arăta posac. Androcles şi Mopsus mâncaseră înaintea tuturor şi 
se ridicaseră de la masă şi se aflau în grădină, unde îi 
însărcinasem cu nişte activităţi ca să-şi exploateze izbucnirea de 
energie  matinală. li vedeam pe fereastră sfădindu-se şi 
aruncând unul în altul cu buruieni scoase din rădăcină, uitând de 
criza din locuinţa noastră. 

Am deschis gura să vorbesc, însă ce era să spun? Vorbe false 
potolitoare? Să schimb brusc subiectul? Ori poate să reiau 
subiectul anterior, şi anume cererea deznădăjduită a Bethesdei 
de a călători în Egipt? În acel moment, nimic nu m-ar fi mulţumit 
mai mult decât perspectiva unui voiaj la Alexandria, sau în orice 
alt loc, atâta vreme cât era cât mai departe cu putinţă de Roma. 

Am fost scutit de peroraţii de o bătaie neaşteptată în uşă. 

— Nu iarăşi! am mormăit păşind mândru spre vestibul. Nu m- 
am obosit să mă uit pe vizieră, ci am dat deoparte ivărul şi am 
tras de uşă ca s-o deschid. Nici chiar copoiul şi slugoii lui nu ar fi 
îndrăznit să atace un cetăţean roman pe treptele locuinţei sale 
cu o zi înainte de scadenţa împrumutului său. Sau îndrăzneau? 
Mă întrebam dacă puteam să-i înfulec ochii copoiului înainte ca 
cele două namile să aibă timp să mă schilodească... 

— Ce mai cauţi aici? am strigat. Ţi-am spus - Bărbatul de pe 
scări mă privea ţintă inexpresiv. 

M-am holbat şi eu la el, la fel de golit de expresie până când l- 
am recunoscut. Secretarul personal al Calpurniei era cel care-mi 
bătuse la uşă mai înainte. 

— Ce cauţi aici? l-am întrebat pe un ton cu totul diferit. 

— M-a trimis stăpâna mea. Vrea să te vadă. 

— Acum? F 

— Cât de grabnic posibil. Inainte... 

— Înainte să ce? 

— Te rog, urmează-mă şi nu mai pune întrebări. M-am uitat în 
jos la tunica veche cu care eram îmbrăcat. 

— Va trebui să mă schimb. 

— Nu e nevoie. Te rog, vino odată. Şi poate vrei să-ți iei un 
paznic cu tine, pentru mai târziu. 

— Mai târziu? 

— Ca să te conducă acasă în siguranţă. Drumurile sunt după 
cât se pare - ei bine, o să vezi. A zâmbit şi am surprins un licăr a 


ceea ce avea să-mi spună, sau mai precis, a ceea ce încerca să 
nu-mi lase de înţeles. 

— Haide, Davus, am strigat peste umăr. Am fost convocați de 
cea dintâi dintre doamnele Romei. 

XXX 

Sclavul ne-a condus de partea cealaltă a colinei Palatine către 
locuinţa de proporţii uriaşe unde Calpurnia îşi avea reşedinţa în 
absenţa soţului ei. Chiar înainte să ajungem la casă, am 
observat că străzile înconjurătoare erau mai aglomerate decât 
de obicei. Mesagerii se răspândeau în evantai din casă în timp 
ce bărbaţi în togi se apropiau către ea. Exista o senzaţie de 
freamăt, de încărcătură precum a fulgerului în aer. Se intensifica 
în curtea din faţa casei, unde bărbaţi în grupuri mici vorbeau în 
şoaptă în vreme ce sclavii goneau înăuntru şi afară. Am 
recunoscut câţiva senatori şi magistrați. Trebonius şi Isauricus 
stăteau împreună în picioare într-o parte, înconjurați de lictorii 
lor. Se întâmplase ceva important. Ochii şi urechile întregii 
Rome erau pregătiţi de această locuinţă. 

Sclavul ne-a introdus în curtea din faţă, sus pe scări şi în casă. 
Gărzile l-au recunoscut şi ne-au dat voie să trecem Fără să ne 
chestioneze. 

După zumzăiala emoţionată de afară, mă aşteptam ca 
interiorul casei să fie un stup veritabil, însă coridorul prin care 
ne-a ghidat sclavul era surprinzător de pustiu şi liniştit. Am 
pătruns într-o grădină scăldată în razele soarelui unde 
Calpurnia, aşezată pe un taburet, îi dicta pe un ton grav 
scribului. Când ne-am apropiat a ridicat privirea şi i-a făcut 
semn scribului să se retragă. La un alt semn, sclavul care ne 
escortase a dispărut şi el. 

— Gordianus, ai venit foarte repede. Cu o sprânceană ridicată 
a luat notă de tunica mea ponosită şi am ştiut că trebuia să-mi fi 
făcut timp să mă îmbrac cu toga, indiferent de ce a spus sclavul. 

— Omul vostru mi-a dat de înţeles că sunt convocat urgent. 

— Doar pentru că, în câteva momente, toată Roma va afla. 
Odată ce vestea s-a dus, nu ai de unde să ştii cum vor reacţiona 
oamenii. Presupun că majoritatea cetăţenilor vor fi la fel de 
copleşiţi de bucurie ca şi mine 

— Sau se vor preface că sunt. 


— Aţi primit veşti bune, Calpurnia? : 

A tras aer în piept şi a închis ochii o clipă. Incă nu repetase 
veştile suficient de des ca să se deprindă cu ele. Când a deschis 
ochii, aceştia îi jucau în lacrimi. Vocea îi tremura. 

— Cezar a triumfat! A fost o bătălie grozavă în Tessalia lângă 
un loc numit Pharsalus. Avangarda lui Pompei a fost ruptă, apoi 
cavaleria a cedat şi a luat-o la fugă. A fost o debandadă 
absolută. Însuşi Cezar a preluat sarcina de a invada tabăra 
inamică. Unii dintre conducătorii lor au scăpat, însă lupta corp la 
corp a fost decisivă. Aproape cincisprezece mii de adversari au 
fost măcelăriți în ziua aceea şi mai mult de douăzeci şi patru de 
mii s-au predat. Forţele lui Cezar abia dacă au pierdut două sute 
de combatanți. Victoria este a noastră! 

— Şi Pompei? 

Chipul Calpurniei se întunecă. 

— În vreme ce Cezar îşi conducea oamenii peste metereze în 
tabăra inamică, Pompei a fugit din cortul său, şi-a aruncat capa 
stacojie ca să sară mai puţin în ochi, a încălecat pe primul cal pe 
care l-a găsit şi a scăpat prin poarta din dos. Şi-a croit calea spre 
țărm şi s-a îmbarcat pe o corabie. Se pare că s-a îndreptat spre 
Egipt. Cezar îl urmăreşte. Asta-i singura veste proastă, că Cezar 
nu se poate întoarce la Roma. Insă era de aşteptat. Cezar va fi 
nevoit să pună ordine în treburile Romei privind Egiptul şi alte 
locuri înainte de a veni în sfârşit acasă ca să se odihnească. 

Un moment îndelungat am sedimentat caracterul spectaculos 
a ceea ce tocmai îmi povestise Calpurnia. Mă străbăteau valuri 
de emoție. Ca şi în cazul ei, vocea mi-a tremurat, iar ochii mi s- 
au umplut de lacrimi. Apoi îndoielile şi întrebările mi s-au vârât 
nepoftite în gânduri. 

Era posibil să se fi terminat de-adevăratelea? Cu o singură 
bătălie războiul era cu adevărat isprăvit? Dar flota lui Pompei, 
care întotdeauna fusese superioară celei lui Cezar şi care era 
pesemne intactă? Cine mai supravieţuise în afară de Pompei şi 
cât de uşor vor renunţa la luptă? Dar ceilalţi duşmani ai Romei, 
cum ar fi regele Juba, care-i anihilase pe Curio şi expediţia 
acestuia în Africa? Dar Egiptul, care era angajat în propriul său 
război civil dinastic? Calpurnia vorbise de ordine în treburile de 
acolo de parcă această sarcină nu implica unelte mai complicate 


decât o mătură şi un făraş, însă când fusese simplu vreun lucru 
care avusese legătură cu Egiptul? Va fi o sarcină aşa 
neînsemnată să-i dea de urmă lui Pompei, ca şi cum ar fi fost un 
sclav evadat? Dacă, şi când, Cezar îl va prinde-n capcană, va 
avea de gând să-l omoare cu sânge rece? Ori îl va aduce înapoi 
la Roma prizonier, defilând cu el în lanţuri în urma carului său 
într-o procesiune triumfală, la fel cum i-a făcut galului 
Vercingetorix? Indoielile umbreau veştile pe care mi le dăduse 
Calpurnia, însă nu am vorbit nimic despre ele. Câţi dintre 
bărbaţii din curte se întreţineau cu acelaşi întrebări şi câţi 
simulau satisfacția şi nu dădeau glas dubiilor- chiar în această 
clipă? 

— Extraordinare veşti, am reuşit eu în cele din urmă să spun. 

— Nu vrei să întrebi nimic? Nu vrei să întrebi de nimeni? 

M-am gândit o clipă. 

— Ce s-a întâmplat cu Domitius Ahenobarbus? 

Era unul dintre cei mai aprigi inamici ai lui Cezar. La 
izbucnirea războiului, a pierdut oraşul italian Corfinium în 
favoarea lui Cezar, a cârpăcit o tentativă de sinucidere şi a fost 
capturat. Umilit de iertarea lui Cezar, s-a îndreptat spre Massilia 
- unde calea lui s-a încrucişat cu a mea- şi a preluat comanda 
forţelor care-i rezistau asediului lui Cezar. Când Cezar şi 
Trebonius au pus mâna pe Massilia, Domitius Ahenobarbus a 
scăpat iarăşi ca să se alăture lui Pompei. 

— Barbă roşie nu mai există, a zis Calpurnia, cu o scânteie de 
satisfacţie în ochii. Când tabăra le-a fost invadată, Domitius a 
fugit pe jos şi s-a îndreptat spre munţi. Cavaleria lui Antoniu l-a 
vânat ca pe un cerb în pădure. S-a prăbuşit de frică şi epuizare. 
Cadavrul lui era încă călduţ când Antoniu l-a găsit. A murit fără 
nici o rană pe el. 

— Faustus Sulla? 

— Se pare că fratele Faustei a scăpat. Circulă zvonurile că s- 
ar îndrepta spre Africa. 

— Cato? 

— Şi el a evitat captivitatea. S-ar putea ca şi el să fie în drum 
spre Africa. 

— Cicero? 


— Cicero trăieşte. A pierdut bătălia din pricina unei frământări 
a stomacului. Zvonurile zic că se întoarce la Roma. Soţului meu i 
s-a dus duhul pentru clemenţa sa. Cine ştie? Totuşi s-ar putea 
să-l ierte pe Cicero că i-a ţinut partea lui Pompei. Mă privi ţintă 
un lung moment. De ce nu întrebi ceea ce vrei să întrebi cel mai 
tare, Descoperitorule? 

De ce, într-adevăr? Mi-am plecat capul şi am oftat. Am 
încercat să-mi stăpânesc tremurul din voce. 

— Care sunt veştile despre Meto? 

Ea a dat aprobator din cap şi a zâmbit, un piculeţ mai 
infatuată decât s-ar fi cuvenit. 

— Meto e bine. După spusele soţului meu, s-a distins singur, 
admirabil, de-a lungul campaniei şi mai ales în bătălia de la 
Pharsalus. A rămas de partea lui Cezar, călătorind cu el spre 
Egipt. 

Am închis ochii şi i-am ţinut închişi, ca să-mi stăvilesc 
lacrimile. 

— Când a avut loc bătălia asta? 

— La patru zile după nonele lui Sextilis. 

Am tras aer în piept. 

— Ziua în care a fost îngropată Casandra! 

— Aşa este. Nu mi-am dat seama de asta. 

Chiar în ziua în care Casandra s-a prefăcut în cenuşă pe rugul 
ei funerar, soarta Romei a fost decisă. M-am gândit la tot ce s-a 
petrecut şi la ce am descoperit în răstimpul care le-a luat 
veştilor să ajungă de la Pharsalus la Roma. M-am gândit la 
femeile care şi-au împărţit secretele cu mine, fără ca niciunul 
dintre noi să ştie că exact când se apleca deasupra trecutului şi 
agoniza asupra viitorului, bătălia dintre titani era deja decisă. 

— De ce m-aţi convocat aici, Calpurnia, şi m-aţi poftit să vin 
aşa iute? Aş zice că fiecare bărbat în parte de afară, care-şi 
târşâie nervos picioarele prin curtea din faţă, e mai merituos să 
fie ţinut la curent cu cele mai noi ştiri despre Cezar. 

A râs. 

— Lasă-i pe senatorii şi magistraţii ăia să-şi ascută dinţii, să 
facă schimb de cleveteli şi să mai stea un piculeţ pe ace. Oricum 
aveam de gând să te chem azi aici, din pricina unui alt 
eveniment anume. Rupa, fă un pas înainte. 


Bărbatul stătuse în picioare în semiîntuneric. Când a ieşit la 
vedere, privirea pe care i-am văzut-o pe chip era, mai mult 
decât orice altceva, apropiată de amărăciune. Şi-a aşezat 
mâinile pe umerii mei şi m-a îmbrăţişat oarecum ţeapăn. 

— Deci eşti în viaţă, la urma urmei, am zis eu. Unde ai fost în 
tot acest răstimp? 

Şi-a acoperit o mână cu cealaltă. Ascunzându-mă. Cine l-ar fi 
putut învinovăţi? Fausta trimisese un sclav să-l omoare. Când a 
aflat despre moartea Casandrei, trebuie să fi fost la fel de 
zăpăcit ca mine, neştiind pe cine să învinovăţească, ori de cine 
să se teamă. 

— Ar fi trebuit să vină direct la mine, fireşte, spuse Calpurnia. 
Dar presupun că îi era teamă de mine, crezând că s-ar fi putut 
să am vreo legătură cu moartea Casandrei. Dar chiar de când 
Fausta a murit, tot felul de zvonuri au circulat despre moartea ei 
şi rolul acesteia în insurecție, inclusiv o bârfă cum că ea a 
otrăvit-o pe Casandra. Rupa a auzit-o şi a decis să rişte şi să 
vină aici ca să afle adevărul. l-am povestit toate eforturile tale 
de a-l găsi pe criminalul surorii sale, ca să nu menţionăm grija 
cu care te-ai ocupat ca să fie incinerată cum se cuvine. 

Rupa s-a uitat în ochii mei şi m-a îmbrăţişat din nou, mai puţin 
ţeapăn. In acest moment semăna foarte mult cu Casandra. 

— A venit aici şi să strângă veniturile Casandrei, pe care le- 
am păstrat pentru ea. E o sumă considerabilă. Însă e o mică 
problemă. Are legătură cu tine, Descoperitorule. 

— Vă rog, explicaţi-mi. 

— La un moment dat Casandra i-a dat lui Rupa o scrisoare 
adresată mie, care să-mi fie adusă doar în eventualitatea 
dispariţiei ori morţii sale. Rupa nu ştie să citească şi bineînţeles 
că nu a îndrăznit să arate scrisoarea nimănui în afară de mine, 
aşa că habar n-a avut despre ce era vorba în scrisoare până 
astăzi, când mi-a adus-o. l-am citit-o şi am discutat ce vrea să 
spună. A fost de acord cu prevederile ei, însă nu pot fi sigură că 
vei fi şi tu. 

— Nu înţeleg. În scrisoare se aminteşte despre mine? 

— Da. Să ţi-o citesc? 

Fără să mai aştepte răspuns, a scos o rămăşiţă de pergament 
şi a citit cu voce tare: 


Către Calpurnia, soția lui Gaius lulius Caesar: 

În ultimele zile, m-am trezit gândindu-mă serios la 
moartea mea. Dacă am fost cu adevărat înzestrată cu 
puterea profeției, aş putea spune că aproape am trăit o 
premoniție a morții. poate că doar mă îngrijorez aşa cum e 
normal să fie, dat fiind pericolul inerent al activității pe care 
o fac pentru tine. 

Însă dacă citeşti aceste rânduri, atunci sunt într-adevăr 
moartă, căci instrucțiunile mele pentru Rupa sunt să-ți 
înmâneze această scrisoare doar în eventualitatea mortii 
mele, ori dacă voi dispărea în aşa circumstanţe care nu pot 
decât să implice moartea mea. 

Intr-o astfel de eventualitate, aceasta este dorința mea 
privind dispozițiile legate de banii pe care i-am câştigat de 
la tine şi pe care tu îi păstrezi pentru mine. Pentru că Rupa 
nu va putea să administreze o aşa sumă mare de bani, 
doresc ca întreaga sumă să-l fie dată lui Gordianus, numit 
Descoperitorul, persoană care-ţi este cunoscută şi tie şi 
soțului tău, cu această conditie: să-l ia pe Rupa în locuința 
sa şi să-l adopte ca fiu al său. în schimbul asumării 
responsabilității de tată pentru bunăstarea lui Rupa, 
Gordianus poate dispune de bani aşa cum crede de 
cuviință. Ştiu că are nevoie stringentă de ei. Sper că vor 
veni ca o binefacere pentru el şi familia lui. 

Aceasta este dorința agentului tău loial, Casandra. 


Calpurnia a lăsat scrisoarea din mână. 

— Nu sunt sigură de ultima parte - loialitatea ei, vreau să 
spun. A conspirat cu Fausta ca să-l convingă pe Milo să ridice 
armele împotriva statului. Unii ar putea susţine că până la urmă 
a fost o trădătoare şi că ar fi pe de-a-ntregul justificat să-i 
confisc toate bunurile - inclusiv banii pe care i-am ţinut în 
păstrare pentru ea. Ce ar face Cezar? Şi răspunsul este evident, 
căci niciun conducător al statului roman nu a arătat vreodată o 
aşa clemenţă nemaipomenită precum Cezar. Casandra nu poate 
fi făcută să mai sufere pentru înţelegerea secretă cu Fausta; a 
plătit cu viaţa pentru această greşeală. Nu văd niciun motiv 


pentru care să sufere şi Rupa şi nu am nici o dorinţă să iau de la 
tine, Gordianus, banii pe care Casandra voia ca tu să-i primeşti. 
Mi-ai făcut o mare favoare când ai dat în vileag perfidia Faustei 
şi întrucât bănuiesc că nu doreşti să fii plătit pentru acest efort 
- asta te-ar face agentul meu, aşa-i? — sper că această audienţă 
şi rezultatul ei vor marca primul pas către o reconciliere deplină 
între tine şi soţul meu, ca şi a acelora care-l slujesc pe soţul 
meu... inclusiv tânărul Meto. 

Mă holbam la ea fără să fiu sigur ce să răspund. 

— Care este suma pe care aţi păstrat-o pentru Casandra? am 
întrebat-o. 

Mi-a spus-o. Suma m-a surprins în aşa hal că i-am cerut să o 
repete. 

M-am uitat la Rupa precaut. 

— Înţelegi suma de bani pe care sora ta a câştigat-o? 

A aprobat din cap. 

— Cu toate astea ai acceptat condiţiile pe care ea le-a 
aşternut în scrisoare? Că tu nu vei primi niciun bănuţ şi în 
schimb vei deveni fiul meu prin adopţie? 

El a dat din nou aprobator din cap şi m-ar fi îmbrăţişat a treia 
oară dacă nu m-aş fi dat înapoi. M-am uitat la Calpurnia. 

— Poate ar fi fost mai cinstit dacă Rupa şi cu mine am fi 
împărţit banii, am sugerat eu. 

Ea a ridicat din umeri. 

— Odată ce vei fi primit banii de la mine, Gordianus, poţi să 
faci ce vrei cu ei. Dar îi vei primi doar dacă eşti de acord să-l 
înfiezi pe Rupa, aşa cum a cerut Casandra. Pari un piculeţ 
înmărmurit de generozitatea ei, însă eu cred că a dat dovadă de 
o mare înţelepciune când a făcut un asemenea aranjament. 
Rupa este un tânăr voinic, probabil un paznic excelent, şi 
capabil să-şi poarte de grijă în luptă - cu siguranţă s-a 
înzdrăvenit după incidentul cu gladiatorul acela pe care Fausta |- 
a trimis să-l ucidă, însă în multe alte feluri nu e pregătit să-şi 
poarte singur de grijă. Casandra a fost cea care în permanenţă a 
avut grijă de el. Acum că nu mai e, dorinţa ei e să procedezi aşa. 
Şi de ce să nu? Nu ai o predilecție să iei hoinari în casa ta - cei 
doi fii pe care i-ai adoptat şi perechea zurbagie de băieţi sclavi 
pe care i-ai căpătat de la Fulvia! E de asemenea dorinţa 


Casandrei ca banii pe care ea i-a câştigat să te scoată din 
groapa pe care singur ţi-ai săpat-o. Inţeleg că datoriile tale sunt 
considerabile. Chiar şi aşa, dată fiind suma pe care ţi-a lăsat-o, 
trebuie să-ţi mai rămână o sumă frumuşică - suficient cât să ai 
grijă pentru ceva vreme de Rupa şi de restul familiei tale. 

M-am gândit la asta şi am tras adânc aer în piept. M-am uitat 
peste umăr la Davus, care urmărise întregul schimb de replici în 
tăcere. M-a privit înapoi cu o privire încruntată şi mi-am dat 
seama că n-o să fie treabă uşoară când va veni momentul să le 
explic Bethesdei şi Dianei cum de intrasem în posesia unei 
asemenea averi şi de ce veneam acasă cu o gură nouă de 
hrănit. 

Dar de ce să-mi fac griji dând explicaţii? Nu eram eu un pater 
familias roman, capul suprem al membrilor familiei mele, căruia 
i se garanta prin lege dreptul de viaţă şi de moarte asupra 
fiecăruia din locuinţa mea? Un pater familias nu avea nevoie să 
se justifice. Aşa dicta tradiţia, deşi viaţa reală părea să nu 
rămână foarte strict fidelă modelului. Dacă soţia şi fiica mea mă 
vor bate la cap cu întrebări sâcâitoare despre Casandra şi Rupa 
ori despre neaşteptata mea moştenire sau despre dispariţia 
bruscă a datoriilor mele, aş putea mereu să mă întorc la 
privilegiile mele de pater familias şi pur şi simplu să nu le 
răspund... o vreme, cel puţin. 

— Accepţi condiţiile Casandrei? a întrebat Calpurnia, dintr-o 
dată nerăbdătoare să termine audiența. 

— Da. 

— Bine. O să-ţi trimit banii în această după-amiază. Când 
pleci, ia-l pe Rupa cu tine. Stai un timp în curte dacă vrei să auzi 
anunţul oficial. 

A fluturat din mână, dându-ne liber. Gărzile au apărut din 
umbră ca să ne conducă. 

Am mai zăbovit în curte doar câteva momente până Calpurnia 
a apărut pe trepte. Vocile au amuţit când privirile s-au îndreptat 
spre ea. 

— Cetăţeni, stau dinaintea voastră cu nişte veşti minunate. 
Cezar a triumfat! A fost o bătălie grozavă în Thessalia, lângă 
regiunea numită Pharsalus... 


A repetat veştile întocmai cum mi le spusese şi mie, cuvânt 
cu cuvânt. Când a isprăvit, curtea era straniu de tăcută ca şi 
cum cei prezenţi absorbeau importanţa extraordinară a ştirilor. 
Isauricus şi Trebonius au fost primii care au ovaţionat. Ceilalţi li 
s-au alăturat, până când toată curtea răsuna de aclamații 
pentru Cezar şi strigăte de „Venus pentru victorie!” 

Şi aşa m-am întors înapoi spre casă, nu cu unul, ci cu doi 
tineri robuşti pe post de paznici - şi era un lucru bun, căci pe 
străzile de pe Palatină se îmbulziră dintr-o dată oameni care 
ovaţionau, plângeau şi se pupau şi ţopăiau nebuneşte. Unii 
păreau destul de mulţumiţi, alţii de-a binelea extaziaţi. Câţi 
trăiau doar un val de emoție la imensa eliberare de tensiunea 
care se clădise în luni de zile? Şi câţi nu erau deloc fericiţi, însă 
îşi dădeau silinţa să râdă şi să strige şi să se amestece cu 
ceilalţi? 

Pe măsură ce ne croiam uşurel drumul prin mulţime, am fost 
surprins să văd, la o anumită depărtare, un chip familiar în 
mijlocul aglomerației. Era bătrânul Volcatius, partizanul cel mai 
revendicativ al lui Pompei dintre palavragii. Cu mâinile în aer, cu 
capul dat pe spate şi gura deschisă. În mijlocul larmei i-am auzit 
glasul strident, urlând: 

— Uraaa pentru Cezar! Venus pentru victorie! Uraaa pentru 
Cezar! 

— Acum suntem toţi partizanii lui Cezar, am mormăit în 
barbă. 


XX 


— Ce zici de asta? m-a întrebat Diana, arătându-mi unul 
dintre articolele mele de îmbrăcăminte cele mai bune, o tunică 
verde cu o bordură galbenă cu model grecesc pe poale. 

— Cu siguranţă am împachetat deja destulă îmbrăcăminte, i- 
am răspuns. Comandantul navei îi taxează pe pasageri după 
haine, aşa că ar trebui să luăm cu noi doar strictul necesar 
călătoriei. Va fi mai ieftin să cumpărăm ce avem nevoie când 
ajungem acolo. 

— Mamei o să-i placă asta. Un voiaj de târguieli. 

Diana se forţă să zâmbească. Nu era fericită pentru călătoria 
mamei sale la Alexandria; făcuse tot ce-i stătea în puteri să-i 
schimbe părerea. Acea regiune de pe glob era deja întoarsă pe 
dos şi periculoasă, arătase ea, şi după câte se părea devenea şi 
mai mult aşa dacă Pompei fugise acolo cu Cezar alergând pe 
urmele lui. Pe lângă asta, o călătorie pe mare era mereu 
periculoasă şi venea toamna; dacă stăteam în Egipt peste 
sezonul de navigat, rămâneam acolo blocaţi luni de zile, fără să 
putem găsi o corabie dornică să rişte să traverseze apele 
dezlănţuite. Însă Bethesda nu se lăsă înduplecată; ca să se 
vindece de maladia ei, trebuia să se întoarcă în Egipt şi să se 
scalde în Nil. 

Diana nu dăduse glas celei mai mari îngrijorări a sale: că 
niciodată n-o să-şi mai vadă mama dacă rigorile călătoriei se 
dovedeau prea mult pentru mama ei, ori dacă adevăratul scop 
al Bethesdei de a se întoarce în Egipt era să moară. 

— Poate, poate ar trebui să vin şi eu cu voi, a zis ea. 

— Categoric nu, Diana! Deja am discutat asta. 

— Dar... 

— Nu! E de neînchipuit ca o femeie tânără în starea ta să 
pornească într-o călătorie aşa lungă şi nesigură. 

— N-ar fi trebuit să vă spun! 

— Că porţi un copil în pântece? Nu ai fi putut să mai ascunzi 
asta multă vreme. Nu ştii ce uşurat am fost că greţurile tale de 
dimineaţă se datorau sarcinii şi nu altei cauze. Nu, vei rămâne la 


Roma ca să supraveghezi casa, iar Davus îţi va sta alături. Şi nu- 
ţi face griji - mama ta şi cu mine ne vom întoarce suficient de 
devreme ca să asistăm la naşterea nepotului nostru. Crezi că 
Bethesda o să lipsească de la aşa ceva? 

Diana se forţă să zâmbească şi îşi făcu de lucru verificându-mi 
conţinutul cufărului. 

— Ce e asta? mă întrebă ţinând o urnă din bronz sigilată. 

l-am luat-o din mână şi am pus-o înapoi în cufăr. 

— Cenuşă, i-am răspuns. 

— A! Cenuşa ei. 

— Poţi să-i spui pe nume: Casandra. 

— Dar de ce o duci în Egipt? 

— A fost ideea lui Rupa. Casandra a trăit cea mai mare parte 
a vieţii sale în Alexandria. El vrea să-i împrăştii cenuşa în Nil. 

— Nu văd de ce eaartrebui să participe la călătoria mamei. 

— Nu uita că moştenirea lăsată de ea a plătit voiajul. 

— O ironie, nu-i aşa? a zis Diana tăioasă. Dacă acest voiaj o 
vindecă pe mama, va fi cu banii femeii care - a văzut privirea de 
pe chipul meu şi nu şi-a dus ideea până la capăt. Cred că e un 
lucru bun că îl iei pe Rupa cu tine, din moment ce Davusnu vă 
însoţeşte să vă protejeze. Rupa cunoaşte oraşul. 

— Uiţi că şi eu am trăit în Alexandria o perioadă. 

— Dar, tată, asta a fost cu ani şi ani în urmă. Cu siguranţă s-a 
schimbat de atunci. 

Alexandria tinereţii mele era fixată în memorie, învăluită de 
nostalgie, drept un oraş încercuit de ziduri de apărare. Mi se 
părea de neconceput să se fi schimbat, însă de ce nu? Totul se 
schimbase în lumea asta, iar unele lucruri în mai bine. 

Diana a țâțâit. 

— Insă nu sunt sigură dacă e recomandabil să-i iei pe Mopsus 
şi Androcles. 

— Sunt bătrân, Diana. Am nevoie de nişte picioare iuți să-mi 
îndeplinească comisioanele. 

— La fel şi eu, odată ce pântecele va începe să-mi crească. 

— Bănuiesc că aş putea să îl iau cu mine doar pe unul dintre 
băieţi şi să ţi-l las ţie pe celălalt... 

— Nu, e de neconceput să-i separăm. Însă după toate 
probabilitățile or să fie aruncaţi peste bord dacă se comportă şi 


pe vas cum se comportă în casa asta. Sunt aşa nişte belele 
micuţii ăştia doi... | s-a pus un nod în gât. Şi-a dres vocea tuşind 
şi strănutând şi şi-a coborât glasul. Ce păcat că nu-l iei pe 
Hieronimus. Tot face aluzii că i-ar plăcea să meargă. Intrucât a 
trăit toată viaţa în Massilia e dornic să vadă lumea. 

— Pe cheltuiala mea! Nu, Hieronimus o să stea aici. Cu 
siguranţă nu a epuizat toate descoperirile pe care Roma i le 
oferă. 

M-am aşezat pe pat. Diana s-a aşezat lângă mine. Mi-a luat 
mâna într-a ei. 

— Nu am vorbit încă despre un lucru, a spus ea. 

— Despre mama ta? Eu cred că ea e cu adevărat de părere că 
această călătorie o va vindeca. Nu ar trebui să te îngrijorezi că... 

— Nu, nu asta. 

Am oftat. 

— Dacă vrei să isprăveşti ceea ce spuneai mai devreme... 
despre Casandra... 

Diana a clătinat din cap. 

— Nu. Cred că Soarta ţi-a călăuzit cursul vieţii tale, şi pe alei, 
către un sfârşit pe care niciunul dintre voi nu l-a prevăzut. 

— Atunci ce este? 

Ea ezită. 

— Am vorbit adineaori despre pericolul din partea aceea a 
lumii... 

— Cu certitudine nu este mai periculos decât la Roma! 

— Nu? De când venerabilul rege Ptolemeu a murit, egiptenii 
au fost dezbinaţii ca şi noi, romanii. Tânărul Ptolemeu e în război 
cu sora lui- cum o cheamă? 

— Cred că numele ei este Cleopatra. Odată Marc Antoniu mi-a 
pomenit că a întâlnit-o. A spus cel mai straniu lucru... 

— Care anume? 

— A zis că-i aducea aminte de Cezar. Imaginează-ţi! Cleopatra 
nu poate să fi avut mai mult de paisprezece ani când Antoniu a 
cunoscut-o. Acum probabil are douăzeci şi doi - da, exact 
aceiaşi vârstă ca tine, Diana. 

— Minunat! O să te trezeşti în Alexandria rivalizând cu Pompei 
în cea mai disperată situaţie, cu un război regal în desfăşurare şi 


tânăra variantă feminină a lui Cezar - dacă cineva îşi poate 
închipui o asemenea creatură! 

Am râs. 

— Cel puţin nu va fi plicticos. 

— Dar totuşi - nu despre asta am vrut să discut. 

— Atunci despre ce? 

A oftat. 

— Şi Cezar va fi acolo, nu-i aşa? 

— Foarte probabil. 

— Şi dacă Cezar va fi acolo... 

— Ah, înţeleg unde baţi. 

— Vei avea deja destule de înfruntat - şi nu mă refer la 
Pompei şi Cleopatra şi toată povestea asta. Mă refer la mama, 
indiferent că se va face bine... sau nu. Şi la cenuşa din urna aia 
şi la ceea ce o să simţi când o să o răspândeşti în Nil. Şi ştiu că o 
să-ţi faci griji pentru mine şi copilul pe care-l port în pântece, 
care suntem aici, la Roma. Şi mai presus de toate astea, dacă se 
va nimeri să te confrunţi din nou cu Meto... 

— Copilă, copilă! îţi închipui că nu m-am gândit la toate astea 
deja? Am stat treaz noaptea, cumpănind la această călătorie şi 
la toate locurile unde s-ar putea să ne ducă. Dar nu serveşte 
niciun scop să anticipăm. E aşa cum spui: Soarta ne conduce 
către finaluri neprevăzute. Până acum, una peste alta, Soarta a 
fost blândă cu mine. 

S-a auzit un zgomot la uşă. Amândoi am ridicat privirile şi am 
dat de Bethesda. Arăta palidă şi delicată, însă în ochii ei am 
văzut o flacără neclintită care semnala speranţa. Voiajul în Egipt 
ajunsese să însemne totul pentru ea. 

— Ai terminat de împachetat, bărbate? 

— Da. 

— Bine. Plecăm în zori. Diana, dacă ai isprăvit să-ţi ajuţi tatăl, 
vino şi ajută-mă să-mi sortez lucrurile. 

— Desigur. Diana s-a ridicat şi şi-a urmat mama. În cadrul uşii 
s-a oprit şi s-a uitat înapoi. Ochii îi scânteiau în lacrimi. 

— Chiar mâine pleci, tată? Brusc mă simt ca Hieronimus: te 
invidiez! O să vezi Nilul şi piramidele şi giganticul Sfinx... 

— Şi biblioteca cea grozavă, am zis eu şi faimosul far de la 
Pharos... 


— Şi poate chiar o să te întâlneşti cu... 

Am râs, ştiind că împărţeam acelaşi gând fără să-l rostim. 

— Cleopatra! am spus eu terminând propoziţia. 

— Cleopatra! a repetat ea ca un ecou, ca şi cum numele acela 
bizar, cu rezonanţe de pe alte meleaguri, era un cod pentru tot 
ceea ce ne înţelesesem între noi, rostit sau nu. 

După ce a părăsit încăperea, m-am ridicat de pe pat şi am 
păşit spre cufăr. Am întins mâna şi am cules urna din bronz. Am 
tinut-o în braţe mult timp, simțind rigiditatea rece de metal, 
intuindu-i povara conţinutului, într-un târziu am pus urna înapoi 
în cufăr şi uşurel, delicat, am închis capacul. 


Nota autorului 


După două romane care au relatat intrigile politice şi 
operaţiunile militare de la începutul războiului civil roman - 
Rubicon şi Văzut ultima oară în Massilia - a fost dorinţa mea să 
mă întorc în cetatea Romei şi să văd de ce erau capabili 
cetăţenii ei, şi în special femeile. 

În vreme ce Pompei şi Cezar duceau un război făţiş în nordul 
Greciei, cine s-ar fi putut îndoi că la Roma operaţiuni tainice 
continuau în acelaşi ritm furios? Ne putem imagina uşor că 
spionajul, mita, trădările, speculaţiile şi tot felul de alte josnicii 
erau răspândite pretutindeni, însă când vine vorba de mărturii 
sau chiar şi de însemnări indirecte, sursele noastre pentru 
această perioadă de timp şi pentru acest loc - Roma anului 48 
î.Hr. — sunt dispersate şi obscure. 

Provocarea  status-quoului de către Marcus Caelius, şi 
rezultatul firesc, sunt consemnate în câteva surse antice, 
inclusiv Velleius Paterculus, Livius, Cassius Dio şi lucrarea 
Războiul Civil a lui Cezar. Din nefericire, aceşti autori oferă 
detalii contradictorii şi trunchiate şi nu fac niciun efort să 
stabilească o cronologie. Însă aceeaşi incertitudine cronologică 
şi sărăcie a detaliului care-l obligă pe istoric îi oferă 
romancierului o anume elasticitate, de care eu am profitat 
considerabil. 

În încercarea de a înţelege atmosfera politică şi starea de 
spirit a Romei anului 48 î.Hr., m-am trezit întorcându-mă iar şi 
iar la o carte a lui Jack Lindsay, Marc Antonia: Societatea şi 
contemporanii săi (Londra: George Routledge & Sons Ltd., 
1936). Lindsay ne oferă o interpretare ideologică cu mult mai 
complexă a aspirațiilor lui Marcus Caelius decât o fac 
majoritatea istoricilor, care au tendinţa de a-l respinge pe 
Marcus Caelius drept un simplu oportunist. Pentru detalii ale 
conflictului dintre Pompei şi Cezar, lucrarea lui T. Rice Holmes 
minuţios argumentată şi exhaustiv adnotată - Republica 
Romană şi fondatorul imperiului (Oxford: The Clarendon Press, 
1923) ne oferă o reconstituire vie. Scrisorile lui Cicero ne oferă 


şi ele multe informaţii despre lanţul evenimentelor; am petrecut 
multe ore cântărind lucrările lui Evelyn S. Shuckburgh de la 
Emmannel College, Cambridge, care nu numai că i-a tradus, dar 
i-a şi aranjat şi clasificat toată corespondenţa în ordine 
cronologică în lucrarea Scrisorile lui Cicero (Londra: George Bell 
and Sons, 1909). 

Ce-i cu Titus Annius Milo şi destinul său? Până şi vechiul său 
apărător, Cicero, l-a deplâns? Poate că nu. Să nu pierdem din 
vedere că Titus Annius şi-a adăugat apelativul „Milo” numelui 
său pentru că a dorit să se facă egal cu legendarul atlet olimpic 
Milo din Crotona; să ţinem cont că Cicero s-a simţit probabil 
vinovat până la sfârşitul zilelor sale pentru că a lucrat de 
mântuială la apărarea lui Milo în procesul acestuia, acuzat de 
uciderea lui Clodius; să nu uităm că în Republica aflată în 
agonie, Milo trebuie să fi devenit rezumatul fantomei care nu 
voia să dispară; şi apoi să citim următorul pasaj destul de 
răutăcios al lui Cicero din tratatul lui „Despre vremurile vechi” 
scris în anul 44 î.Hr., la patru ani după moartea lui Milo. Această 
traducere din Cicero - Opere alese - îi aparţine lui Michael Grant 
(Penguin Books, 1960): 


„Un bărbat ar trebui să se folosească de tot ce are şi în tot ce 
face să se adapteze la forţa sa. Există o întâmplare despre Milo 
din Crotona, din ultimii ani ai vieţii sale, care privea atleţii ce se 
antrenau pentru cursa de alergări. Cu ochii în lacrimi îşi privea 
propriii muşchi şi a rostit un lucru vrednic de milă: „Şi aceştia 
sunt morţi acum.” însă tu eşti cel care a murit, nu ei, tu individ 
nătâng, pentru că faima ta nu a provenit niciodată din tine, ci 
din forţa ta fizică brută... Se zice că Milo a mers de la un capăt 
până la altul în cursa de alergări de la Olimpia cu un taur în 
spate; ei bine, ce aţi prefera să vi se ofere, vigoarea fizică a lui 
Milo sau puterea intelectuală a lui Pitagora (prietenul lui Milo)? 
Pe scurt, bucuraţi-vă de binecuvântarea forţei câtă vreme o 
deţineţi şi nu aveţi niciun regret când s-a dus... natura are doar 
o cale şi nu puteţi să călătoriţi de-a lungul ei mai mult decât o 
dată.” 


Aceasta a fost calea prin care Cicero declara lumii că Milo al 
lui nu trebuia să învinovăţească pe nimeni decât pe sine? 

Dar ce-i cu femeile din Roma care populează aceste pagini? 
Terentia, Tullia, Fabia, Fulvia, Sempronia, Antonia, Cytheris, 
Fausta, Clodia şi Calpurnia au existat cu toate. Gordianus le-a 
întâlnit pe câteva şi mai înainte în seria Roma Sub Rosa - pe 
Clodia în Aruncarea lui Venus! şi O crimă pe Via Appial pe 
Fulvia, Sempronia şi Fausta în O crimă pe Via Appia, iar pe Fabia 
în nuvela eponimă din Lăcaşul Vestalelor. 

Căsnicia Terentiei cu Cicero s-a încheiat când acesta a 
divorţat de ea şi s-a căsătorit cu o femeie mult mai tânără, 
probabil la sfârşitul anului 46 î.Hr. Cam în acelaşi timp, Tullia şi 
Dolabella au divorţat şi ei. Moartea Tulliei din anul următor a 
provocat multă suferinţă tatălui ei, însă citându-l pe Pliniu, 
Terentia a continuat să trăiască până a atins remarcabila vârstă 
de 103 ani. 

Probabil că Fulvia a avut cel mai mare impact asupra istoriei, 
mai ales după căsnicia cu Marc Antoniu din anul 47 î.Hr., 
urmând divorţului lui Antoniu de Antonia; Antoniu a renunţat 
chiar şi la Cytheris pentru ea. Însă nici Fulvia şi niciuna dintre 
celelalte femei nu ne vorbesc de-a lungul timpurilor cu propriile 
glasuri. Avem scrisori scrise de Pompei şi Antoniu şi Caelius, 
avem cărţi întregi despre Cezar şi Cicero, însă pentru aceste 
femei nu avem decât surse indirecte şi în mare parte şi surse 
osiile pe deasupra. (Incapabil să motiveze cruzimea şi ambiția 
Fulviei, Velleius Paterculus o numeşte „femeie doar din pricina 
sexului ei.”) 

Pe cât de extraordinare trebuie să fi fost aceste femei, niciun 
istoric din antichitate nu a găsit de cuviinţă să ne lase o 
biografie a vreuneia dintre ele; să scrie povestea vieţii unei 
femei era dincolo de imaginaţia lui Plutarh. Cititorii care doresc 
să ştie mai multe despre ele vor găsi numai crâmpeie răzlețe, 
nu banchetul somptuos îngăduit celui care are apetit pentru 
Pompei, Cezar sau oricare dintre ceilalţi bărbaţi ai antichităţii. 
Pentru istoricul modern care lucrează cu asemenea surse, 
sarcina de a le da viaţă acestor femei este problematică până în 
punctul în care este insurmontabilă; aşa că pare mai potrivit că 
îşi găsesc un loc mai proeminent în Roma Sub Rosa, o istorie 


secretă a Romei, sau o istorie a secretelor Romei, aşa cum e 
văzută prin ochii lui Gordianus. 

Mulţumirile mele se îndreaptă către editorul meu de la St. 
Martin's Press, Keith Kahla, pentru atenţia şi răbdarea lui; 
agentului meu, Alan Nevins, pentru că m-a ţinut prea ocupat că 
să intru în vreo belea; lui Penni Kimmel şi Rick Solomon pentru 
comentariile lor asupra manuscrisului; şi bunilor mei vecini de la 
Berkeley Repertory Theatre, a căror splendidă punere în scenă 
din primăvara lui 2001 a piesei complete Orestia de Eschil mi-a 
inspirat modelul Casandrei lui Gordianus.