Mika Waltari — Romanul

Ai 


MIKA WALTAI 


Mika Waltari 
ROMANUL 


Memoriile lui Minutus Lausus Manilianus, 
senator roman, din anii 46-79 d.Hr. 


Traducere din limba finlandeză și note 
de Andreea Niţă și POlika Szász 


POLIROM 
2016 


T 


V.1.0 


Fiu de preot, născut în anul 19086, absolvent al 
Colegiului Normal din Helsinki în 1926, MIKA WALTARI se 
bucură de un imens succes la apariția primului său roman, 
de factură expresionistă, Marea iluzie, în 1928. Tânărul 
scriitor se află în atenţia criticilor, care fie îl contestă, fie îl 
laudă, comparându-l cu Paul Morand, Hemingway sau 
Scott Fitzgerald. După teologie, studiază filosofia și 
estetica la Universitatea din Helsinki până în 1929. 
Redactor la Revista Finlandei, reporter la radio, cronicar 
literar, Mika Waltari se impune rapid ca romancier și 
dramaturg. Autor extrem de prolific, scrie romane 
psihologice, istorice și polițiste, nuvele și povestiri, 
literatură pentru copii, piese de teatru și scenarii de film. 
Romanul Femeia și străinul, publicat în 1937, este tradus 
în șaisprezece limbi. Dar notorietatea internaţională i-o 
aduce Egipteanul (1945), impresionantă recreare a 
Egiptului din secolul al XIV-lea î.Hr, tradus în peste 
treizeci de ţări, care-l propulsează printre cei mai citiţi 
autori din lume. În 1955 apare Etruscul, un incitant roman 
de aventuri și, totodată, o adevărată enciclopedie 
romanţată a civilizaţiei mediteraneene din secolul al V-lea 
î.Hr. În 1957 devine membru al Academiei Finlandeze, iar 
în 1970 primește titlul de doctor honoris causa al 
Universităţii din Turku. Mika Waltari a murit în 1979, la 
Helsinki. Din opera lui, la Editura Polirom au apărut 
Etruscul (2002, 2010), Amanţii din Bizanţ (2003, 2008, 
2011), Egipteanui (2003, 2008, 2013, 2015), Mikael 
Karvajalka (2005) și Secretul împărăției (2007). 

Publicat în anul 1964, Romanul este ultima din seria 
marilor opere istorice ale lui Mika Waltari, încheind 
trilogia din care mai fac parte Egipteanul și FEtruscul. 
Cartea zugrăvește destinul lui Minutus Lausus Manilianus, 
fiul lui Marcus Mezentius din romanul Secretul împărăției. 
Ajuns la vârsta maturității, Minutus își scrie memoriile 
pentru folosul fiului său, reconstituind astfel universul 


Romei antice din perioada împăraţilor Claudius și Nero. 
Minutus își începe călătoria la vârsta de cincisprezece ani 
și străbate Imperiul Roman din orașul natal, Antiohia, până 
în Roma, Britania, Corint și lerusalim, trecând prin 
numeroase aventuri. Minutus aleargă după faimă, avere și 
statut social, însă ajunge să plătească pentru lăcomia lui. 
Pe lângă personajele faimoase din istoria Romei, povestea 
aduce în prim-plan și începuturile creștinismului, urmărind 
soarta apostolilor Petru și Pavel, dar și persecuțiile 
împotriva adepților noii „superstiţii”. 


PARTEA ÎNTÂI 
MINUTUS 


„Expulză din Roma pe evrei, care se agitau mereu, 
instigaţi de Chrestus.” 


Suetoniu, Vieţile celor doisprezece Cezari, 
Claudius XXV! 


„Cu toate că, foarte de tânăr, a exercitat o 
stăpânire egală, ca număr de ani, cu cea a tatălui 
său vitreg, el a fost totuși atât de remarcabil în 
primii cinci ani, mai cu seamă datorită extinderii 
Romei, încât, pe bună dreptate, Traianus 
recunoștea adesea că toţi principii sunt departe de 
a valora cât primii cinci ani ai lui Nero.” 


Aurelius Victor, Liber de Caesaribus 57 . 


1 C. Suetonius Tranquillus, Vieţile celor doisprezece Cezari, 
trad. De David Popescu și C.V. Georoc, Editura 1001 Gramar, 
București, 2005, p. 201. 

Aurelius Victor, Liber de Caesaribus / Carte despre împărați, 
trad. De Mihaela Paraschiv, Editura Universităţii „Alexandru 
loan Cuza”, lași, 2006, p. 105. 


CARTEA I 
ANTIOHIA 


Aveam şapte ani când veteranul Barbus mi-a salvat 
viața. Îmi amintesc bine cum am păcălit-o pe îngrijitoarea 
mea, Sofronia, ca să ajung pe malul fluviului Orontes. 
Şuvoaiele repezi ale apei mă fascinau și, aplecându-mă de 
pe dig, priveam vârtejurile ce semănau cu niște ochi de 
taur. Barbus a venit la mine și m-a întrebat prietenos: 

— Vrei să înveţi să înoti, băiete? 

I-am răspuns că vreau. El s-a uitat în jur, m-a apucat de 
ceafă și de picioare și m-a aruncat departe în fluviu. Apoi a 
scos un strigăt puternic, invocând ajutorul lui Hercule și al 
gloriosului Jupiter, și-a lepădat haina zdrenţuită pe dig și a 
sărit după mine în apă. 

Auzind strigătul, oamenii s-au adunat în jurul nostru. 
Toată lumea a văzut și a întărit într-un glas cum Barbus, 
riscându-și propria viaţă, m-a salvat de la înec, m-a adus la 
mal și m-a rostogolit pe pământ ca să dau afară apa 
înghițită. La sosirea Sofroniei, care plângea și își smulgea 
părut din cap, Barbus m-a luat în braţele lui puternice și 
m-a dus acasă, chiar dacă eu mă zvârcoleam și încercam să 
scap, îngreţoșat de mirosul hainelor lui murdare și a 
respirației ce puţea a băutură. 

Tata nu prea mi-a dat atenţie și l-a servit pe Barbus cu 
vin, dând crezare poveștii că aș fi alunecat și aș fi căzut în 
apă. Nu l-am contrazis, căci învăţasem să tac în preajma 
tatei. Dimpotrivă, fermecat de povestea lui Barbus, îl 
ascultam relatându-ne în cuvintele lui simple cum, pe 
vremea când era legionar, a străbătut înot Dunărea și 
Rinul, chiar și Eufratul, cu tot echipamentul pe el. Ca să-i 
mai treacă sperietura, tata a gustat și el niște vin, iar apoi 
și-a amintit înflăcărat cum în tinereţe, când învăţa la 
școala de retorică din Rodos, a înotat de pe insulă până pe 


continent în urma unui rămășag. El și Barbus au hotărât cu 
fermitate că e timpul să învăţ să înot. Tata i-a dat lui 
Barbus haine noi, iar acesta, în timp ce se schimba, a avut 
prilejul să se laude cu nenumăratele sale cicatrici. Cele 
mai urâte erau pe spate și fuseseră dobândite, după 
spusele lui, pe vremea când căzuse prizonier la parți, în 
Armenia. Parţii îl biciuiseră, urmând să-l răstignească, 
după obiceiul roman, dar tovarășii săi loiali îi salvaseră 
viaţa în ultima clipă printr-un atac surpriză. 

Din ziua aceea, Barbus a rămas în casa noastră și a 
început să-l numească pe tata stăpânul lui. Când nu era 
prea beat, mă ducea la școală și mă aducea înapoi acasă. 
Mai presus de orice însă, m-a ajutat să devin roman, căci el 
chiar se născuse și crescuse în Roma, slujind apoi treizeci 
de ani în Legiunea XV. În privinţa asta tata s-a interesat, 
căci deși părea câteodată absent și necomunicativ, totuși 
nu era prost să adăpostească un legionar dezertor în casa 
lui. 

Datorită lui Barbus am învăţat, pe lângă înot, și să 
călăresc. La rugămintea lui, îndată ce am împlinit 
paisprezece ani, tata mi-a cumpărat un cal ca să pot intra 
în rândul tinerilor cavaleri din Antiohia. Deși împăratul 
Caligula ștersese cu mâna lui numele tatălui meu de pe 
lista Ordinului Ecvestru:, în Antiohia asta i-a adus tatei mai 
degrabă onoare decât rușine, fiind cunoscută reputaţia de 
om de nimic a lui Caligula, pe care o dobândise încă de 
tânăr. Avea să sfârșească ucis în Circus Maximus din 
Roma, când a vrut să-și numească senator calul favorit. 


3 Ordo equester sau equites - „cavalerii”, parte a aristocrației 
romane situată, din punctul de vedere al prestigiului, imediat 
după Ordinul Senatorial. Cavalerii romani purtau ca semn 
distinctiv clavul (dunga îngustă purpurie) pe togă și un inel de 
aur la mâna stângă. Deţinerea unui cal și venitul erau 
principalele criterii de intrare în Ordinul Ecvestru. Însă, ca și în 
cazul senatorilor, esenţială era deținerea proprietăţilor funciare. 


Pe atunci, tata își câștigase deja, fără voia lui, un 
asemenea statut în Antiohia, încât delegaţia orașului l-ar fi 
luat bucuroasă la Roma să-l felicite pe Claudius cu ocazia 
urcării pe tronul imperial. Astfel, cu siguranţă, și-ar fi 
primit înapoi titlul de cavaler. Insă tata a refuzat categoric 
să plece la Roma, iar ulterior s-a dovedit că a avut motive 
întemeiate să facă asta, chiar dacă s-a mărginit la a spune 
că preferă să trăiască liniștit și că un bărbat umil nu are 
nevoie de onoruri. 

Așa cum Barbus a ajuns în casa noastră din întâmplare, 
tot prin voia sorții averea tatălui meu sporea. El însă avea 
obiceiul să spună cu amărăciune că nu a avut niciodată 
noroc, deoarece, la nașterea mea, a pierdut-o pe singura 
femeie pe care a iubit-o cu adevărat. Totuși, încă de când 
trăiam la Damasc, și-a făcut obiceiul de a merge la târg de 
ziua morţii mamei ca să cumpere câte un sclav vlăguit. 
După ce îl ţinea o vreme în casa noastră, îngrijindu-l și 
hrănindu-l până se punea pe picioare, tata se prezenta în 
faţa autorităţilor, plătea taxa de eliberare și îi reda 
libertatea. Odată eliberat, tata îi dădea dreptul să 
folosească numele de Marcius, nu și pe cel de Manilianus, 
precum și bani ca să practice liber o meserie la care se 
pricepea. Astfel, unul dintre liberţi a devenit Marcius 
comerciantul de mătase, iar altul Marcius pescarul. 
Bărbierul Marcius a câștigat o avere datorită introducerii 
perucii în moda feminină, dar Marcius minerul a ajuns cel 
mai bogat dintre toţi, el fiind cel care avea să-l și convingă 
pe tata să cumpere o mină de cupru abandonată în Cilicia. 

Tata se plângea adesea că nu poate duce la bun sfârșit 
nicio faptă bună fără ca aceasta să-i aducă beneficii și 
notorietate. Totuși, închipuindu-și că va rămâne secret, 
oferea ajutor atât nevoiașilor, cât și celor care nu meritau, 
arătându-se faţă de toţi mult mai generos decât faţă de 
mine, propriul său fiu. 

Când s-a stabilit în Antiohia, după șapte ani petrecuţi în 


Damasc, a fost o vreme sfetnicul proconsulului graţie 
imparțialității sale, cunoștințelor de limbi străine, precum 
și datorită faptului că era un expert în obiceiurile evreilor, 
cu care se familiarizase în călătoriile lui prin Iudeea și 
Galileea. Fiind un om pașnic și binevoitor, tata a preferat 
întotdeauna compromisul în locul măsurilor severe. Așa a 
devenit popular în rândul locuitorilor din Antiohia. La ceva 
vreme după pierderea titlului de cavaler, a fost ales în 
consiliul orașului, însă nu mulţumită calităţilor sale, ci 
pentru că fiecare spera să tragă un folos de pe urma lui. 

După ce Caligula a poruncit amplasarea unei statui 
înfățișându-l în chip de zeu în Templul din Ierusalim și în 
sinagogile din toate provinciile, tata și-a dat seama prea 
bine că o asemenea măsură va atrage după sine o revoltă 
și i-a sfătuit pe evrei ca în locul protestelor inutile și 
periculoase să încerce să tragă de timp. Astfel, evreii din 
Antiohia au dat de înţeles Senatului roman că vor să ridice 
în sinagogile lor, pe cheltuială proprie, statui demne de 
împăratul Gaius, însă statuile fie erau distruse în timpul 
lucrărilor, fie înălțarea lor era împiedicată de apariţia a tot 
felul de semne rău prevestitoare. Iar când împăratul Gaius 
a fost omorât, faima tatei a sporit și mai mult datorită 
înţelepciunii de care dăduse dovadă. Totuși, nu cred să fi 
știut ceva despre complotul care se punea la cale, ci doar 
intenţionase, ca de obicei, să câștige timp ca să evite o 
revoltă ce ar fi afectat interesele economice ale orașului. 

Însă tata putea fi și foarte încăpățânat. În calitate de 
membru al consiliului orașului, s-a opus categoric să dea 
bani pentru organizarea spectacolelor cu oameni daţi 
pradă animalelor sălbatice sau cu lupte între gladiatori și 
nu sprijinea nici teatrele. Cu toate acestea, urmând sfatul 
liberţilor, a construit în oraș o colonadă care îi purta 
numele, închirierea acestui loc i-a adus, pe lângă faimă, și 
beneficii materiale considerabile. 

Liberţii nu înțelegeau deloc de ce tata se purta așa de 


sever cu mine și de ce mă obliga să îmbrăţișez stilul lui de 
viaţă auster. Ei se întreceau în a-mi umple buzunarele cu 
bani ca să-mi cumpăr tot ce voiam, îmi dăruiau haine 
frumoase, mi-au împodobit șaua și frâul și s-au spetit 
pentru mine în toate felurile posibile, ascunzând de tata 
năzbâtiile pe care le făceam. Fiind tânăr și necunoscător, 
ardeam de dorinţa de a mă dovedi cel mai bun în toate, ba 
chiar mai bun decât tinerii nobili din oraș, iar liberțţii 
neștiutori au crezut că ambiția mea le va îmbunătăţi 
statutul social și va spori renumele tatălui meu. 

Graţie lui Barbus, tata a recunoscut faptul că îmi sunt 
indispensabile cunoștințele de limba latină. Latina vulgară, 
de legionar a lui Barbus nu-mi era prea utilă, de aceea tata 
m-a pus să citesc operele lui Vergiliu și Titus Livius. Serile, 
Barbus obișnuia să îmi povestească despre colinele, 
atracțiile, obiceiurile, zeii și generalii Romei, încât m-a 
cuprins o dorinţă nestăvilită de a vedea orașul. Căci nu 
eram sirian, ci roman adevărat, descendent din neamurile 
vestiților Manilius și Mecenas, chiar dacă mama fusese 
grecoaică. Desigur, nu am neglijat studierea limbii grecești 
și, la vârsta de cincisprezece ani, știam deja operele multor 
poeţi. Timp de doi ani, profesorul meu a fost Timaios, pe 
care tata l-a cumpărat după conflictele din Rodos și pe 
care l-ar fi eliberat dacă acesta nu s-ar fi împotrivit, 
repetând cu amărăciune că între sclav și om liber nu există 
nicio diferenţă reală pentru că libertatea se află în inima 
fiecărui om. 

Deznădăjduitul Timaios, care, pe lângă poezie, m-a 
iniţiat și în filosofia stoică, dispreţuia faptul că învăţam 
latina, căci, după părerea lui, romanii erau niște barbari; el 
ura Roma pentru că subjugase Rodosul. Rodos, faimos 
pentru școlile de retorică, fusese un stat independent, care 
nu plătea nici măcar taxe, asta până când mai-marii 
orașului au pus să fie răstigniţi niște cetăţeni romani, 
abuzând astfel de răbdarea Senatului. 


Nu am dat mare atenţie învățăturilor lui Timaios, cum 
nici el însuși nu o făcea, ci se bucura de mâncărurile bune 
și de patul comod; în plus, ca sclav avea mai multe 
beneficii în casa tatălui meu decât ar fi avut vreodată pe 
insula Rodos ca sofist liber. Oricum, Timaios n-a fost un 
filosof remarcabil. 

Mă număram printre participanţii la jocurile tinerilor 
cavaleri organizate în oraș și, împreună cu vreo zece 
camarazi, ne întreceam în tot felul de fapte îndrăzneţe. 
Între noi exista o înţelegere pecetluită printr-un jurământ 
și obișnuiam să ne lăsăm ofrandele lângă un copac. O dată, 
întorcându-ne de la niște exerciţii de călătorie, am decis să 
galopăm în viteză prin oraș și să smulgem cununile 
atârnate de ușile prăvăliilor. Deși nu voiam decât să-i 
necăjim puţin pe negustori, eu am smuls din greșeală o 
cunună neagră din frunze de stejar, agăţată acolo în semn 
de doliu. Ar fi trebuit să consider acest lucru de rău augur, 
iar în adâncul inimii îmi era teamă, chiar dacă am depus 
totuși ofranda la copacul nostru. 

Cel care cunoaște Antiohia își poate închipui ce vâlvă a 
stârnit aventura noastră, chiar dacă poliţia n-a reușit să ne 
prindă. În cele din urmă, a trebuit să mărturisim fapta, 
altfel toţi participanţii la jocuri ar fi fost pedepsiţi. Am 
scăpat cu o amendă pentru că judecătorii nu voiau să-i 
jignească pe părinţii noștri. După această întâmplare, ne- 
am limitat doar la isprăvi în afara zidurilor orașului. 

O dată am zărit un grup de fete pe malul râului făcând 
ceva misterios. Credeam că sunt ţărăncuţe și mi-a venit 
brusc ideea să le răpim, așa cum făcuseră odinioară 
romanii cu femeile sabine. Le-am împărtășit gândul 
tovarășilor mei, care au fost de acord, iar astfel am pornit 
în galop spre malul râului și fiecare a ridicat alături de el 
în șa fata care îi era mai la îndemână. Insă acest lucru s-a 
dovedit a fi mult mai ușor de zis decât de făcut, deoarece a 
fost nevoie de ceva osteneală să le ţinem pe cal pe fetele 


care ţipau și se zbăteau. Neștiind ce să fac, am început s-o 
gâdil pe fata de lângă mine ca s-o fac să râdă, iar după ce 
am reușit să-i dau de înţeles că este în puterea mea, m-am 
întors pe malul râului și am eliberat-o. La fel au făcut și 
camarazii mei. Pe când ne îndepărtam, ele au aruncat cu 
pietre după noi, iar inima mi-a fost cuprinsă de o bănuială 
sumbră că nu erau doar niște ţărăncuţe. 

Fetele aparţineau, într-adevăr, unor familii bune și se 
strânseseră acolo, pe malul râului, pentru a se purifica și a 
depune niște ofrande. Ar fi trebuit să ne dăm seama de 
acest lucru după panglicile colorate agăţate într-un tufiș 
drept avertisment. Dar cine să cunoască obiceiurile 
misterioase ale tinerelor femei? 

Ca să-și apere onoarea, fetele ar fi tăinuit această 
întâmplare, însă printre ele se afla și o preoteasă care, din 
exces de zel, a afirmat public că am comis dinadins acest 
sacrilegiu. Și astfel năzbâtia mea a declanșat un scandal 
imens. Unii sugerau chiar că ar trebui să ne căsătorim cu 
aceste fete a căror virtute fusese pângărită în timpul celui 
mai sacru ritual. Din fericire, niciunul dintre noi nu primise 
încă toga virilă?. 

Profesorul meu, Timaios, s-a înfuriat atât de tare la 
auzul celor întâmplate, încât, în ciuda statutului său de 
sclav, m-a lovit cu o nuia. Barbus i-a smuls-o din mână și 
m-a sfătuit să fug din oraș. Superstiţios din fire, Barbus se 
temea și de zeii sirieni. Lui Timaios, în schimb, nu-i era 
frică de zei, pentru că îi considera doar niște simboluri, 
însă socotea că îi făcusem de rușine reputaţia de profesor 
prin purtarea mea. Însă cel mai grav era faptul că nu-i 
puteam ascunde tatei păţania. 

Eram lipsit de experienţă și influențabil. Văzând lumea 
atât de îngrozită și furioasă, am început și eu să consider 
fapta noastră mai gravă decât era de fapt. Timaios, ca om 


4 Romanii primeau toga virilă între paisprezece și șaptesprezece 
ani, fapt ce marca împlinirea vârstei majoratului. 


bătrân și filosof stoic, ar fi trebuit să-și păstreze calmul și 
să mă încurajeze vorbindu-mi despre încercările sorții, în 
loc să mă condamne. Dar în acest fel și-a arătat adevărata 
faţă și întreaga amărăciune din sufletul lui. 

— Până la urmă, cine te crezi, ţânc îngâmfat și 
antipatic? Tatăl tău ţi-a dat pe bună dreptate numele de 
Minutus?. Mama ta n-a fost altceva decât o grecoaică 
ușuratică, o dansatoare sau, poate și mai rău, chiar o 
sclavă. lată, asta ţi-e originea. A fost cu totul îndreptăţit și 
nicidecum un capriciu când împăratul Gaius a șters 
numele tatălui tău de pe lista cavalerilor, pentru că pe 
vremea procuratorului Pilat din Pont a fost exilat din 
Iudeea pe motiv că se amestecase în superstiţiile evreilor. 
Nici măcar nu e un Manilianus adevărat, ci unul adoptat. 
În Roma și-a câștigat averea printr-un testament rușinos și 
a fost implicat într-un scandal cu o femeie măritată, așa că 
nici nu se poate întoarce vreodată acolo. Ești un nimeni și 
vei fi și mai neînsemnat, tu, puști desfrânat al unui tată 
lacom. 

Ar fi continuat să mă insulte dacă nu i-aș fi tras una 
peste bot. Imediat m-am îngrozit de propria-mi faptă, 
pentru că nu se cuvine ca un discipol să-și lovească 
profesorul, chiar dacă acesta din urmă este doar un sclav. 
Totuși el mă lovise primul cu nuiaua; în plus, nu-i puteam 
îngădui să jignească memoria mamei mele, chiar dacă nu o 
cunoscusem niciodată. Cât despre ce îmi spusese despre 
tata, mi-am închipuit că erau doar minciuni rostite la 
supărare. 

Timaios și-a șters sângele de la gură cu satisfacţie, a 
zâmbit răutăcios și mi-a zis: 

— Îţi mulţumesc, Minutus, fiule, pentru acest semn. 
Ceea ce este strâmb nu va fi niciodată drept și nici din cei 
inferiori nu se va naște un nobil. Trebuie să mai afli despre 
tatăl tău că bea în secret sânge cu evreii și că, în odaia sa, 


5 Neînsemnat, umil, supus (lat.). 


se închină Fortunei, zeița norocului. Cum altfel ar putea să 
se descurce atât de bine și să se îmbogăţească atât de tare 
un om nevrednic? Dar povestea asta mă plictisește deja și 
tu mă plictisești, la fel ca toată lumea asta nefericită unde 
minciuna biruie adevărul, iar înţelepciunea așteaptă la ușă 
în timp ce nerușinarea chefuiește. 

N-am prea dat atenţie cuvintelor lui, fiind prea 
preocupat de problemele mele. În momentul acela am fost 
cuprins de un sentiment inexplicabil - voiam să dovedesc, 
printr-un act eroic, că nu sunt deloc neînsemnat și, în 
același timp, să-mi răscumpăr greșeala. Împreună cu 
camarazii mei ne-am amintit de leul care auzisem că 
atacase niște turme de vite la vreo jumătate de zi distanță 
de oraș. Rar se întâmpla ca un leu să vină atât de aproape 
de un oraș mare, de aceea se vorbea mult despre acest 
incident. M-am gândit că dacă eu și prietenii mei am reuși 
să-l prindem viu și l-am dărui circului orașului, ne-am spăla 
păcatul și chiar am căpăta renume de eroi. 

Numai din orgoliul rănit al unui băiat de cincisprezece 
ani se puteau naște astfel de idei nebunești. Pe deasupra, 
Barbus, care la lăsarea serii era la fel de beat ca de obicei, 
a considerat planul meu drept unul strălucit. De altfel, ar fi 
fost ciudat ca el să se împotrivească, deoarece se lăudase 
de nenumărate ori cu faptele lui vitejești. Spunea că, 
împreună cu alţi soldaţi, ar fi prins de multe ori lei pentru 
a mai câștiga ceva bani pe lângă solda sa neîndestulătoare. 

Trebuia să părăsim orașul imediat, deoarece poliția era 
probabil pe cale să mă aresteze, și eram convins că dis-de- 
dimineață aveau să ne ia caii definitiv. Am reușit să 
conving șase prieteni să mă însoţească, căci ceilalţi trei au 
fost îndeajuns de inspirați încât să le povestească 
părinţilor în ce încurcătură intraseră și fuseseră urgent 
trimiși afară din oraș. 

Prietenii mei, care erau foarte speriaţi, s-au însuflețit 
atât de tare la auzul ideii mele, încât am început să bravăm 


care mai de care. Ne-am scos pe furiș caii din grajd și am 
ieșit în galop din oraș. Între timp, Barbus făcuse rost de un 
sac întreg de arginţi de la Marcius, negustorul de mătase, 
fusese la circ și mituise un îmblânzitor de animale priceput 
ca să ne întovărășească. Încărcaseră un car cu plase, arme 
și apărători din piele și ne-am întâlnit dincolo de zidurile 
orașului, la copacul nostru de sacrificii. Barbus a mai adus 
niște carne, pâine și câteva ulcioare cu vin. Vinul mi-a 
redat pofta de mâncare, căci eram atât de speriat și 
abătut, încât nu putusem să înghit nimic până atunci. 

Când am pornit, luna răsărise. Barbus și îmblânzitorul 
de animale ne îmbărbătau povestindu-ne despre metodele 
folosite pentru prinderea leilor în diferite ţări. Din spusele 
lor, totul ni se părea atât de simplu, încât, încurajați de 
vin, camarazii mei și cu mine le-am zis să se țină deoparte 
pentru a nu ne răpi gloria. Atunci ei ne-au asigurat cu 
blândeţe că ne vor ajuta doar cu experienţa și sfaturile lor 
și vor avea grijă ca nu cumva să ne stea în cale. În 
amfiteatru văzusem cu ochii mei ușurința cu care niște 
bărbaţi experimentați pot prinde un leu cu plasa și cum un 
singur om îl poate ucide cu doar două sulițe. 

Când se crăpa de ziuă, am ajuns în satul cu pricina, 
tocmai când locuitorii aprindeau focul pentru gătit. 
Zvonurile s-au dovedit a fi întru totul nefondate, căci 
sătenii nu trăiau deloc cu teama-n suflet, ba chiar erau 
mândri de leul lor. Nici un alt leu nu se mai arătase pe- 
acolo de o veșnicie. Acesta își făcuse culcuș într-o peșteră 
din muntele din apropiere și își croise o cărare până la 
pârâu. Noaptea trecută ucisese și mâncase o capră pe care 
sătenii o legaseră de un copac lângă cărare ca nu cumva 
leul să vâneze un animal mai de preţ. Nu atacase niciodată 
oamenii. Dimpotrivă, când ieșea din peșteră, își anunţa 
prezenţa printr-un răget puternic. Nici nu era un animal 
pretenţios, pentru că, în lipsă de altceva, se mulțumea și 
cu stârvuri, dacă șacalii nu i-o luau înainte. Sătenii 


construiseră deja o cușcă solidă din lemn în care 
intenționau să ducă leul în Antiohia ca să-l vândă. Leul 
prins cu ajutorul unei plase trebuie legat strâns, apoi băgat 
rapid într-o cușcă și eliberat din strânsoare, altfel labele îi 
pot fi rănite. 

Când au aflat despre intenţiile noastre, sătenii n-au 
părut deloc încântați, însă, din fericire, nu găsiseră 
deocamdată niciun cumpărător, iar când au mirosit că 
aveam probleme, au ridicat preţul atât de mult, că Barbus 
a trebuit să plătească două mii de sesterţi” pentru leu și 
cușca din lemn. După ce am bătut palma și am dat banii, 
pe Barbus l-a apucat tremuriciul și ne-a sugerat să 
mergem la culcare și să amânăm prinderea leului pentru a 
doua zi. Poate până atunci antiohienii aveau să se mai 
liniștească în privinţa  sacrilegiului comis de noi. 
Imblânzitorul însă a replicat că tocmai acum, dimineaţa, e 
timpul potrivit pentru prinderea leului deoarece, sătul 
fiind, e lent în mișcări și somnoros. 

Așadar, el și Barbus și-au pus apărătorile din piele și, 
călăuziți de câţiva bărbaţi din sat, am călărit până la 
poalele muntelui. Sătenii ne-au arătat cărarea, locul de 
unde se adăpa leul, urmele imense de labe și excrementele 
proaspete. Simţeam deja mirosul leului și caii noștri 
deveneau din ce în ce mai agitaţi. Pe măsură ce ne 
apropiam de peșteră, începuse să ne usture nasul din 
cauza duhorii, caii tremurau, își dădeau ochii peste cap și 
refuzau să mai facă vreun pas. Ne-am mirat, pentru că 
erau obișnuiți cu sunetul trâmbiţelor în arenă, iar pe 
terenul de exerciţii săreau chiar și peste foc cu noi în 
spinare. 

Ne făcuserăm socoteala că am fi cât de cât în siguranţă 
călare, în cazul în care leul ne-ar ataca. Însă caii s-au 
speriat atât de tare, încât a trebuit să descălecăm și să-i 
lăsam în urma noastră. Ne-am apropiat de peșteră pe jos, 


6 Monedă romană de bronz. 


nedumeriţi, până când am auzit sforăitul asurzitor al 
leului. Sforăia așa de tare, că se zguduia pământul. Se 
prea poate, totuși, ca picioarele noastre să fi fost cele care 
tremurau, căci ne apropiam de vizuina unui leu pentru 
prima dată în viaţa noastră. 

Sătenilor, în schimb, nu le era deloc frică, ba chiar 
susțineau că doarme neîntors până seara. Îi cunoșteau 
bine obiceiurile și jurau că l-au hrănit așa de bine, încât a 
devenit leneș și greoi, prin urmare mai greu ar fi fost de 
fapt să-l trezim și să-l convingem să iasă din culcuș. 

Leul își făcuse o cărare lată printre tufișurile din jurul 
peșterii, iar pereţii de stâncă aflaţi de-o parte și de alta 
erau așa de abrupți și de înalţi, că Barbus și îmblânzitorul 
abia au reușit să se caţăre la loc sigur ca să ne poată ghida 
de acolo cu sfaturi utile. Ne-au explicat până unde trebuia 
întinsă plasa grea de frânghii la gura peșterii și cum urma 
să fie ţinută, la fiecare capăt, de câte trei oameni. Al 
șaptelea trebuia să facă gălăgie și să stea în dreptul 
capcanei astfel încât leul, abia trezit din somn și orbit de 
lumina soarelui, să se repeadă la el și astfel să sară direct 
în plasă. Aceasta trebuia înfășurată în jurul animalului de 
câte ori era posibil, ferindu-ne de fălcile și de labele lui. 
Cântărind tot ce aveam de făcut, ne-am dat seama că 
treaba nu era nici pe departe atât de ușoară cum o 
făcuseră cei doi să pară. 

Ne-am așezat să ne sfătuim care dintre noi urma să 
trezească leul. Barbus ne-a sugerat să împungem animalul 
cu o suliță, dar numai cât să-l enervăm, fără să-l rănim. 
Îmblânzitorul ne-a asigurat că ne-ar face cu plăcere 
această mică favoare, însă genunchii lui ţepeni de la 
reumatism îl împiedicau; în plus, nici nu dorea să ne 
răpească acest privilegiu. 

Tovarășii mei au început să mă privească cu subînţeles 
și mi-au spus că îmi vor acorda din toată inima această 
onoare, deoarece întreg planul fusese ideea mea și tot eu îi 


convinsesem să ne jucăm de-a răpirea femeilor sabine, 
pricina întregii noastre aventuri. Simţind în nări mirosul 
pătrunzător al leului, am ţinut să le amintesc că eram 
unicul fiu al tatălui meu. Pricepând sensul spuselor mele, 
cinci dintre tovarășii mei au afirmat și ei că sunt singuri la 
părinţi. Acest lucru putea fi o scuză bună pentru prudenţa 
noastră. Unul dintre noi avea doar surori, iar Charisios, 
care era cel mai tânăr, ne-a explicat, la rândul lui, că 
fratele său era bâlbâit și suferea de multe alte beteșuguri. 

Îmblânzitorul de animale devenise nerăbdător și ne 
sfătuia să strângem niște vreascuri, să aprindem torţe și să 
alungăm leul din peșteră cu ajutorul fumului și al focului. 
Sătenii sirieni au protestat vehement la auzul acestor idei 
pentru că desișul din jur era extrem de uscat din cauza 
secetei, iar flăcările ar fi putut provoca un incendiu imens 
care s-ar fi extins până în Antiohia, pârjolind satele și 
terenurile agricole. 

Văzând că tovarășii mei mă presau și că, vrând-nevrând, 
tot eu trebuia să joc rolul momelii, Barbus a tras o dușcă 
zdravănă din ulciorul cu vin, l-a invocat pe Hercule cu 
vocea tremurândă și m-a încredințat că mă iubește mai 
mult decât pe propriul său fiu, cu toate că nu avusese 
niciodată un fiu. Mi-a zis că o asemenea sarcină nu e 
pentru mine, dar el, un bătrân veteran, e gata să intre în 
peșteră și să trezească leul. lar dacă va pieri din cauza 
vederii slăbite și a picioarelor șubrede, speră să-i asigur o 
înmormântare frumoasă și să ţin un discurs memorabil, 
care să facă cunoscute tuturor faptele lui eroice. Își dorea 
ca această moarte demnă să fie dovada supremă că tot ce 
îmi povestise de-a lungul anilor despre vitejiile lui era 
măcar în parte adevărat. 

Când l-am văzut coborând pe peretele abrupt al 
muntelui cu o suliță în mână, m-am emoţionat și, 
îmbrăţișându-ne cu afecţiune, am plâns amândoi. Nu 
puteam să accept ca un om bătrân să-și sacrifice viaţa în 


locul meu și pentru greșeala mea. L-am rugat, în schimb, 
să-i transmită tatălui meu că am înfruntat moartea ca un 
bărbat, sperând că asta mă va izbăvi de orice păcat, căci 
oricum îi adusesem mereu numai necazuri, din ziua în care 
mama murise dându-mi naștere și până acum când, deși nu 
avusesem intenţii rele, îi pătasem cinstitul său nume, 
făcându-l de râs în întreaga Antiohie. 

Barbus, la rândul lui, m-a îndemnat să iau măcar câteva 
înghiţituri de vin, pentru că, mi-a garantat el, nu mai simţi 
nicio durere când ai o cantitate zdravănă de vin în burtă. 
Am băut și i-am făcut pe prietenii mei să jure că vor ţine 
plasa strâns și că nu-i vor da drumul pentru nimic în lume. 
Am înșfăcat sulița cu ambele mâini, am strâns din dinţi și 
m-am furișat pe cărarea făcută de leu, apoi prin 
deschizătura dintre stânci. Sforăitul asurzitor îmi bubuia 
ca un tunet în timpane și, în cele din urmă, am reușit să 
disting forma leului lungit în peșteră. Am înfipt sulița în 
trupul animalului fără să mă uit, l-am auzit scoțând un 
răget înfiorător de durere, am ţipat și eu și am rupt-o la 
fugă mai iute decât alergasem vreodată la vreo întrecere 
sportivă, nimerind direct în plasa pe care amicii mei o 
întinseseră în grabă, fără să mai aștepte să sar peste ea. 

În timp ce eu mă luptam pentru propria-mi viaţă, încâlcit 
în laţurile plasei, leul a ieșit sfios din peșteră și s-a oprit 
parcă surprins, uitându-se la mine. Era o bestie imensă și 
înfricoșătoare, a cărei înfățișare falnică a fost de 
nesuportat pentru prietenii mei, care au azvârlit plasa și 
au luat-o la goană ţipând. Îmblânzitorul striga că plasa 
trebuie aruncată imediat asupra leului, din prima, înainte 
ca acesta să apuce să se obișnuiască cu lumina zilei, 
pentru că altfel ar putea deveni periculos. 

Și Barbus ţipa, îndemnându-mă să am prezenţă de spirit 
și să ţin minte că sunt un roman și un membru al familiei 
Manilianus. Dacă era nevoie, el putea să coboare imediat 
de pe stâncă și să ucidă leul cu sabia, însă trebuia mai 


întâi ca eu să încerc să-l prind în viaţă. Nu știu care sfat 
era mai potrivit, însă odată ce camarazii mei au dat drumul 
plasei, mi-a fost mult mai ușor să mă eliberez din ea. În 
pofida tuturor necazurilor, lașitatea lor m-a enervat atât de 
tare, încât am apucat ferm plasa și l-am privit pe leu drept 
în ochi. Acesta mi-a întors privirea arborând o înfățișare 
maiestuoasă și o expresie profund jignită, scâncind 
încetișor din cauza uneia din labele din spate, care îi 
sângera. Am ridicat plasa cu amândouă mâinile, înălțând-o 
de unul dintre capete cu toată puterea, deoarece era 
destul de grea pentru un singur om, și am aruncat-o. In 
același timp, leul a făcut un salt în față, s-a încâlcit în 
frânghii și a căzut pe-o rână. Răgea teribil și a început să 
se rostogolească pe pământ, înfășurându-se în plasă așa de 
bine, că n-a reușit să mă lovească cu laba decât o singură 
dată. l-am simţit toată forţa, căci m-a azvârlit de-a 
berbeleacul la o distanţă considerabilă, ceea ce, fără 
îndoială, mi-a salvat viaţa. 

Barbus și îmblânzitorul de animale se îndemnau cu voce 
tare unul pe celălalt să treacă la fapte, cel din urmă 
înșfăcând o furcă din lemn cu care a trântit leul la pământ, 
iar Barbus a reușit să-i înnoade o frânghie în jurul labelor 
din spate. În acel moment, sătenii sirieni au încercat să ne 
vină în ajutor, însă m-am răstit la ei și le-am interzis să se 
apropie, poruncindu-le prietenilor mei lași să vină și să 
contribuie la capturarea leului. Altminteri tot planul nostru 
s-ar fi dus pe apa sâmbetei. In cele din urmă, aceștia ni s- 
au alăturat, deși s-au ales cu câteva zgârieturi de la 
ghearele animalului. Îmblânzitorul a întărit nodurile făcute 
de noi până când leul abia mai putea să se miște. În tot 
acest timp eu stăteam așezat pe pământ, tremurând de 
furie și atât de supărat, că am vomitat între proprii 
genunchi. 

Ţăranii sirieni au trecut o bârnă de lemn printre labele 
legate ale leului, l-au ridicat pe umerii lor și au pornit spre 


sat. Atârnat de bucata aia de lemn, părea mai mic și mai 
puţin impunător decât în clipa când ieșise din peșteră la 
lumina zilei. De fapt, era doar un animal bătrân, slăbit și 
plin de purici, cu coama cheală pe alocuri și cu colții destul 
de tociţi. Însă ceea ce mă preocupa cel mai tare era ca leul 
să nu moară strangulat în drum spre sat. 

Deși tonul vocii m-a trădat de câteva ori, am reușit să le 
spun prietenilor mei tot ceea ce credeam despre ei și 
despre prietenie în general. Le-am zis că acum sigur 
învăţasem că omul nu se poate baza decât pe el însuși 
atunci când viaţa îi este în pericol. Rușinaţi, camarazii mei 
mi-au acceptat criticile, însă au ţinut să-mi amintească de 
legământul pe care îl făcuserăm și că reușiserăm să 
capturăm leul împreună. Erau gata să recunoască faptul că 
mie mi se cuvenea cel mai mult gloria unei asemenea fapte 
eroice, dar, în același timp, nu voiau să nesocotesc rănile 
de pe trupurile lor. Atunci, eu le-am arătat braţul care încă 
sângera atât de puternic, încât începuseră să mi se 
înmoaie genunchii. În cele din urmă, am ajuns cu toţii la 
concluzia că am tras o spaimă cât să ne ajungă pentru o 
viaţă întreagă. 

Întorși în sat, am sărbătorit cum se cuvine această 
ispravă și am făcut sacrificii în cinstea leului după ce am 
reușit să-l închidem în cușca solidă de lemn. Barbus și 
îmblânzitorul de animale s-au îmbătat, iar fetele din oraș 
au dansat pentru noi și ne-au copleșit cu prinosuri și 
cunune. A doua zi am închiriat un car cu boi ca să putem 
transporta cușca spre Antiohia, în vreme ce noi călăream 
în spatele acesteia, ca la procesiune, purtând cununi pe 
cap și asigurându-ne că bandajele ce ne acopereau rănile 
aveau pete de sânge cât mai vizibile. 

La porţile Antiohiei, poliţia era cât pe ce să ne aresteze 
și să ne confiște caii, însă comandantul gărzii a avut o idee 
mai înţeleaptă și a hotărât să ne escorteze până în centru, 
la prefectură, atunci când i-am spus că dorim să ne 


predăm de bunăvoie. Două gărzi ne-au făcut loc prin 
mulţime cu biciul deoarece, cum se întâmplă de obicei în 
Antiohia, se adunase o grămadă de gură-cască la aflarea 
veștii că se petrecea ceva neobișnuit. La început, mulţimea 
ne-a ocărât și a aruncat cu bulgări de baligă și roșii 
stricate în noi, pentru că fuseseră răspândite niște zvonuri 
exagerate potrivit cărora le batjocoriserăm pe toate fetele 
și zeitățile din oraș. Iritat de zgomot și de tipetele mulţimii, 
leul a început să mârâie din ce în ce mai tare, încurajat 
parcă de sunetul propriei voci, până când caii noștri s-au 
speriat din nou, trăgându-se înapoi. 

E posibil ca șiretul îmblânzitor de animale să fi avut 
meritul său în ațâţarea leului. În orice caz, mulţimea s-a 
retras din jurul nostru, iar femeile, observându-ne 
bandajele însângerate, au început să tipe și să ne plângă 
de milă. 

Cine a văzut vreodată cu ochii lui strada principală din 
Antiohia, lungă de aproape doi kilometri, cu coloanele ei 
nesfârșite, va înţelege de ce marșul nostru s-a transformat 
încet-încet într-o procesiune triumfală și nicidecum într- 
una a rușinii. N-a durat mult până când mulţimea, lesne 
influenţabilă, a început să arunce flori înaintea noastră. 
Ne-a mai venit inima la loc, iar odată ajunși în faţa 
prefecturii, ne simţeam mai degrabă eroi decât nelegiuiţi. 

Conducerea orașului ne-a îngăduit să dăruim prada 
circului și s-o închinăm zeului protector Jupiter, care în 
Antiohia este de obicei numit Baal. Apoi am fost duși în 
faţa judecătorilor. Alături de ei se afla un avocat celebru cu 
care tata vorbise deja, iar faptul că ne predaserăm de 
bunăvoie le-a lăsat o bună impresie magistraţilor. 

Avocatul a cerut, întâi de toate, amânarea sentinței până 
la clarificarea completă a cazului. În al doilea rând, a 
subliniat că instanța nu are competenţa de a judeca 
această cauză, deoarece era vorba de o dispută domestică, 
și nu de un delict propriu-zis. Şi, nu în ultimul rând, a 


invocat Oracolul din Daphne, care reprezintă singurul 
tribunal în măsură să rezolve un caz de profanare a 
ceremoniilor religioase, însă a ţinut să precizeze că nu 
exista nicio dovadă clară a sacrilegiului comis de noi, iar 
toată povestea era întemeiată numai pe niște zvonuri. 

Ascultând discursul lui magistral, ne simțeam mai în 
siguranţă. Datorită lui am scăpat să fim întemnițați și ni s-a 
îngăduit să ne întoarcem acasă pentru a ne obloji rănile. 
Ne-au luat caii fără drept de apel, firește, și a trebuit să 
îndurăm cuvinte grele despre depravarea tinerilor și 
despre cât de sumbru va fi viitorul dacă noi, fiii celor mai 
bune familii din oraș, oferim poporului un exemplu atât de 
nepotrivit. De asemenea, ne-au mustrat explicându-ne cât 
de diferit stăteau lucrurile pe vremea când părinţii și 
bunicii noștri erau tineri. 

Când m-am întors acasă împreună cu Barbus, o cunună 
de doliu atârna deasupra ușii, iar la început nimeni nu a 
dorit să ne vorbească, nici măcar Sofronia. In cele din 
urmă, a izbucnit în lacrimi și mi-a spus că profesorul meu, 
Timaios, cu o seară în urmă, ceruse să i se aducă un vas cu 
apă caldă în odaia lui, după care și-a tăiat venele. Trupul 
său lipsit de viaţă a fost descoperit abia a doua zi 
dimineaţă. Tata se închisese în camera sa și nu-i primise 
nici măcar pe liberțţii care veniseră să-l consoleze. 

De fapt, nimeni nu-l plăcuse pe morocănosul și 
ranchiunosul Timaios, pentru care nimic nu fusese 
vreodată îndeajuns de bun, însă o moarte rămâne o moarte 
și nu-mi puteam alunga remușcările. Imi  lovisem 
profesorul, iar purtarea mea îl umpluse de rușine; toate 
acestea mă îngrozeau. Uitasem că fusesem capabil să 
înfrunt de unul singur un leu și primul gând ce mi-a trecut 
prin minte în acele momente a fost să părăsesc casa 
pentru totdeauna, să plec pe mare, să devin gladiator sau 
să mă înrolez în cea mai îndepărtată legiune din ţările 
acoperite de zăpezi sau de la frontierele fierbinţi ale 


Parţiei. Dar nu aveam cum să fug din oraș fără să fiu 
arestat, așa că m-am gândit sfidător să-i urmez exemplul 
lui Timaios și astfel să-l eliberez pe tata de orice 
responsabilitate și de prezența mea aducătoare de 
necazuri. 

Chiar dacă și lui Barbus îi era foarte teamă, mi-a spus: 

— Minutus, când totul pare pierdut și nu mai ai nicio 
speranţă, cel mai bine e să apuci taurul de coarne. 

— Arată-mi taurul! i-am replicat enervat. 

Atunci Barbus m-a lămurit că vorbele lui aveau un tâlc, 
voia de fapt să spună că ar trebui să mă înfăţișez 
încrezător dinaintea tatălui meu cu cât mai repede, cu atât 
mai bine. 

— Dar, dacă ţi-e teamă, a adăugat Barbus, spune-mi și 
mă duc eu primul ca să-și verse mânia mai întâi pe mine. 
Măcar așa îi voi putea povesti cum ai capturat singur, fără 
arme, leul fioros. Dacă are măcar un dram de sentimente 
paterne, această faptă cu siguranţă îl va îndupleca. 

Am cântărit puţin posibilitatea asta. 

— Dacă trebuie să-l înfrunte cineva, acela sunt eu, am 
decis în cele din urmă. Tu ești învățătorul meu, așa cum 
era și Timaios. Destul că acel stoic nefericit și-a luat viața 
din cauza mea. Dacă tata te jignește, poate o să te sinucizi 
și tu, și chiar n-are rost. De altfel, tata oricum nu crede 
nici jumătate din poveștile tale, iar eu nu vreau să 
pomenesc nimic despre leu decât dacă mă întreabă unde 
am fost. 

— Dacă aș fi eu tatăl tău, a zis Barbus, probabil te-aș 
biciui zdravăn și după aceea aș face tot ce mi-ar sta în 
putere să-ţi fie bine. De fapt, e o greșeală că tatăl tău nu 
te-a biciuit niciodată. Dacă o va face, nu uita să strângi din 
dinţi o bucăţică de piele și gândește-te la cicatricile de pe 
spatele meu. 

M-a îmbrățișat cu blândeţe și s-a apucat să-și adune 
puţinele lucruri pe care le avea, căci era convins că tata îl 


va alunga din casa noastră. 

Dar tata m-a primit complet diferit faţă de cum mă 
așteptam, deși poate ar fi trebuit să-mi închipui, pentru că 
el nu se purta niciodată ca alţi oameni. A alergat spre mine 
cu ochii roșii de nesomn și plâns, m-a luat în braţe și, 
strângându-mă cu putere la pieptul său, m-a sărutat pe păr 
și pe obraji și m-a legănat ca pe un prunc, cu atâta 
afecțiune cum n-o făcuse niciodată când eram mic și 
tânjeam după mângâiere, iar el refuza să mă atingă sau să- 
mi arunce vreo privire. 

— Minutus, fiul meu, mi-a șoptit, deja credeam că te-am 
pierdut pentru totdeauna și că ai plecat în lume cu 
bătrânul ăla beţiv când am văzut că aţi luat și bani cu voi. 
Nu fi trist din cauza lui Timaios. El nu voia decât să se 
răzbune pe mine și pe tine pentru soarta lui de sclav și 
astfel să-și încerce pe noi filosofia obscură, dar nimic pe 
lumea asta nu e atât de grav încât să nu poată fi îndreptat 
sau iertat. Apoi a adăugat: O, Minutus, nu voi fi niciodată 
un părinte bun, nici cu propria-mi viaţă n-am prea știut ce 
să fac. Dar tu ai moștenit fruntea, ochii, nasul drept și 
scurt și gura frumoasă a mamei tale. Mă vei putea ierta 
vreodată că am fost atât de împietrit la inimă și că te-am 
neglijat așa de tare? 

Blândeţea lui inexplicabilă m-a mișcat atât de mult, încât 
am început să plâng în hohote ca un copil, deși aveam deja 
cincisprezece ani. M-am aruncat la picioarele lui, i-am 
cuprins genunchii cu braţele și i-am cerut iertare pentru 
toată rușinea pe care i-o adusesem, jurând că mă voi 
schimba. Tata a îngenuncheat la rândul său lângă mine, 
continuând să mă îmbrăţișeze și să mă sărute, până am 
ajuns să ne întrecem în scuze reciproce. Simţeam o 
ușurare dulce și nemărginită acum că tata voia să ia 
asupra lui atât moartea lui Timaios, cât și greșelile mele, 
așa că am început să plâng și mai cu foc. 

Auzind cum mă văitam, Barbus n-a mai putut rezista și s- 


a năpustit cu mare tămbălău în cameră, cu sabia scoasă și 
cu un scut în mână, convins că tata mă biciuia. În urma lui 
alerga bocind Sofronia, care m-a smuls din braţele tatei și 
m-a cuprins cu ambele mâini, încercând să mă protejeze cu 
tot corpul ei voluminos. Atât ea, cât și Barbus au început 
să-l implore pe tatăl meu cel nemilos să-i bată mai degrabă 
pe ei, căci sunt mai vinovaţi decât mine - un copil inocent 
care, cu siguranţă, n-a intenţionat să facă rău nimănui cu 
năzdrăvăniile sale. 

Jenat, tata s-a ridicat în picioare protestând împotriva 
acuzațiilor de cruzime și tot repetând că nu mă bătuse 
deloc. Observându-i starea de spirit, Barbus i-a invocat pe 
toţi zeii Romei și jura că se va lăsa străpuns de sabie ca 
Timaios, numai să-și poată răscumpăra greșeala. Și, într- 
adevăr, se înflăcărase așa de tare, că probabil s-ar fi rănit 
singur dacă nu am fi sărit toţi trei - tata, Sofronia și cu 
mine - să-i smulgem sabia și scutul. Ce intenţionase să 
facă cu scutul nu prea înţelegeam, însă mai târziu ne-a 
explicat că se temuse ca nu cumva tata să-l lovească, iar 
bătrânul său cap sigur n-ar mai fi suportat încă o lovitură 
puternică, așa cum mai primise pe vremuri, în Armenia. 

Tata i-a poruncit Sofroniei să ia cea mai bună carne și să 
pregătească un ospăț, căci trebuia să fim tare înfometați și 
nici el nu mai reușise să înghită nimic de când descoperise 
lipsa mea, de supărare că dăduse greș în creșterea 
singurului său fiu. I-a invitat la masă și pe liberțţii aflaţi în 
oraș, căci și ei își făcuseră cu toţii griji din cauza mea. 

Tata mi-a curăţat rănile, le-a oblojit și le-a bandajat cu 
fâșii de pânză curate, deși, dacă ar fi fost după mine, aș 
mai fi purtat o vreme bandajele murdare de sânge. Barbus 
avea în sfârșit ocazia să povestească despre prinderea 
leului, dându-i astfel tatei motive să se întristeze din ce în 
ce mai tare și să se simtă tot mai vinovat că fiul lui 
trebuise să înfrunte singur moartea în loc să ceară ajutorul 
părintelui său pentru rezolvarea unei năzbâtii copilărești. 


Într-un târziu, lui Barbus i s-a făcut sete tot vorbind, iar 
eu am rămas singur cu tata, care, devenind brusc serios, 
mi-a spus că trebuie să discutăm despre viitorul meu, 
deoarece se apropia momentul în care urma să îmbrac 
toga virilă. Își găsea însă cu greutate cuvintele și nu știa 
cum să înceapă, pentru că nu-mi mai vorbise niciodată ca 
de la tată la fiu. Mă privea emoţionat și căuta în zadar 
vorbele care l-ar fi putut apropia de mine. 

Eu îl examinam în tăcere și am observat că părul i se 
rărise, iar pe faţă îi apăruseră riduri. Era mai aproape de 
cincizeci de ani decât de patruzeci, însă în ochii mei 
continua să fie doar un bătrân singuratic, care nu se putea 
bucura nici de viaţă și nici de bogăţiile dobândite de 
liberţii săi. Uitându-mă la sulurile de papirus, am realizat 
atunci, pentru prima oară, că în camera lui nu văzusem 
niciodată statuia vreunui zeu, nici măcar pe cea a unui 
spirit protector. Mi-am adus aminte de acuzaţiile 
răutăcioase ale lui Timaios. 

— Tată, i-am zis, înainte să moară, învățătorul meu, 
Timaios, a spus niște lucruri urâte la adresa ta și a mamei. 
Din cauza asta l-am lovit. Nu caut scuze pentru fapta mea, 
dar vorbește-mi măcar o dată despre mama și despre tine. 
Am dreptul să știu, chiar dacă e ceva de rău. Altminteri 
cum aș putea să-mi măsor faptele atunci când voi deveni 
bărbat? 

Tata era vizibil tulburat, își frângea mâinile și își ferea 
privirea. 

— Mama ta a murit când te-a născut, a murmurat el 
evitând răspunsul, și n-am putut să mi-o iert niciodată, 
învinovăţindu-te în același timp și pe tine, până astăzi, 
când am realizat că ești imaginea ei vie. Mă temeam că te- 
am pierdut și atunci mi-am dat seama că nu am nici un alt 
motiv să trăiesc în afară de tine, Minutus, fiul meu. 

— Mama chiar a fost o dansatoare ușuratică și o sclavă, 
așa cum mi-a spus Timaios cu răutate? l-am întrebat eu 


direct. 

Tata s-a înfuriat brusc și a ţipat: 

— Să nu mai rostești asemenea cuvinte, Minutus! Mama 
ta a fost cea mai nobilă femeie din toate câte am cunoscut 
și bineînţeles că n-a fost o sclavă, chiar dacă, în urma unui 
jurământ, a trebuit să se dedice o vreme zeului Apollo. 
Cândva, am călătorit împreună cu ea prin Galileea și 
Ierusalim, în căutarea regelui iudeilor și a împărăției sale. 

Cuvintele lui mi-au confirmat teribilele bănuieli. L-am 
întrebat cu vocea tremurândă: 

— Timaios mi-a spus că ai fost implicat în conspirația 
evreilor, de aceea guvernatorul a fost nevoit să te alunge 
din Iudeea. Așa ţi-ai pierdut și titlul de cavaler, nu doar 
dintr-un capriciu al împăratului Gaius. 

Și vocea lui a început să tremure în timp ce îmi explica: 

— Despre toate astea nu voiam să-ţi vorbesc înainte de a 
putea judeca tu însuţi ca nu cumva să-ţi împărtășesc 
gânduri pe care nici eu nu le înţeleg pe deplin. Totuși 
educaţia ta a avut un rost, căci datorită Sofroniei ai 
cunoscut afecțiunea pe care eu n-am fost capabil să ţi-o 
ofer. Barbus te-a salvat de la înec și m-a făcut să înţeleg că 
ai dreptul să fii crescut ca un adevărat roman. L-am 
cumpărat pe Timaios ca să te ajute să înţelegi inutilitatea 
tuturor zeilor născociţi de această lume efemeră, chiar și 
inutilitatea filosofiei. Dovada supremă a acestui fapt a fost 
el însuși, prin moartea lui prostească. Inainte de asta, te- 
am dus la școală ca să te obișnuiești cu prezenţa altor 
copii. Ti-am dăruit un cal pentru că, până la urmă, prin 
lege ești descendentul unui neam roman străvechi. Acum 
însă ai ajuns la o răscruce și numai tu singur trebuie să 
decizi ce cale dorești să urmezi. Cu teamă în suflet, eu nu 
pot decât să sper că vei alege corect. Nu te pot obliga, căci 
nu am de oferit decât lucruri ce nu se arată ochilor, pe 
care nici eu însumi nu le pricep în totalitate. 

— Tată, am exclamat eu speriat, te-ai convertit în secret 


la credinţa evreilor după ce ai avut atât de mult de-a face 
cu ei? 

— Minutus, m-a întrerupt el indignat, doar ai fost cu 
mine la terme și la întrecerile sportive. Cu siguranţă ai 
observat că nu am pe corp semnul lor distinctiv, care m-ar 
fi făcut de râsul tuturor. Nu pot să neg, a continuat, că am 
citit destul de mult din cărțile sfinte ale evreilor ca să 
reușesc să-i înţeleg mai bine. Însă m-au mâhnit că și-au 
răstignit propriul rege. Am fost supărat pe ei și pentru 
moartea chinuitoare a mamei tale, l-am învinovăţit chiar și 
pe regele lor, care a înviat din morţi a treia zi și a 
întemeiat o împărăție nevăzută. Discipolii lui evrei încă 
mai cred că el s-ar putea întoarce într-o zi să întemeieze o 
împărăție pământească, însă toată povestea asta e foarte 
complicată și ilogică și nu te pot învăţa prea multe despre 
ea. Mama ta cu siguranţă ar fi putut să-ţi explice, pentru 
că ea, femeie fiind, înţelegea mai bine secretele împărăției 
decât mine, care nici acum nu pot pricepe de ce a trebuit 
ca ea să moară pentru tine. 

Începeam să pun la îndoială sănătatea mintală a tatălui 
meu și mă întrebam de ce se comporta întotdeauna altfel 
decât restul oamenilor. 

— Ai băut, așadar, sânge împreună cu evreii la 
ceremoniile lor secrete? l-am întrebat cu brutalitate. 

Tata a părut extrem de ofensat. 

— Nu înţelegi, a spus el, pentru că nu știi nimic despre 
asta. 

Apoi a luat o cheie și a descuiat un cufăr, a scos o cupă 
veche, uzată, pe care a cuprins-o cu grijă în mâini și mi-a 
arătat-o: 

— Acest pocal a fost al mamei tale, Myrina, și din el am 
băut împreună elixirul nemuririi într-o noapte fără lună, pe 
un munte în Galileea. Pocalul nu s-a golit, deși băuserăm 
amândoi din el. Atunci ni s-a arătat și regele, care ni s-a 
adresat fiecăruia în parte, deși eram mai bine de cinci sute 


de suflete. El i-a zis mamei tale că n-o să-i mai fie sete în 
veci. Dar după asta le-am promis discipolilor lui că nu voi 
împărtăși nimănui cele văzute acolo pentru că, după 
părerea lor, împărăţia e doar a evreilor, iar eu, un roman, 
nu am loc în ea. 

Mi-am dat seama că acesta era pocalul fermecat despre 
care Timaios credea că aparţine zeiței Fortuna. L-am luat 
în mână, însă pentru mine era doar un vas vechi, chiar 
dacă m-a mișcat faptul că aparținuse cândva mamei și că 
ea îl preţuia. M-am uitat cu milă la tata și i-am zis: 

— Nu-ţi pot reproșa nimic cu privire la credinţa și 
superstiţiile tale, căci vrăjile evreilor au sucit minţile 
multora, chiar și celor mai înţelepţi decât tine. Pocalul 
acesta, fără îndoială, ţi-a adus noroc și bogăţie, însă 
despre viața eternă prefer să nu spun nimic, pentru că nu 
doresc să te rănesc. Iar în ceea ce îl privește pe zeul cel 
nou, mai sunt zei care au murit și apoi au înviat, ca Osiris, 
Tammuz’, Attiss, Adonis și Dionysos, ca să nu mai 
pomenesc și de alţii. Dar astea sunt numai povești 
răspândite de cei inițiați în asemenea mistere. Oamenii 
învățați nu mai beau sânge, iar eu unul m-am lecuit de 
mistere și ceremonii secrete de când cu fetele prostuţe 
care atârnă panglici colorate în tufișuri. 

Tata a clătinat din cap, și-a împreunat mâinile și a 
suspinat: 

— O, dacă te-aș putea face să înţelegi! 

— Înţeleg prea bine, chiar dacă nu sunt decât un băiat, i- 
am replicat. Ştiu destule, doar am crescut în Antiohia. 
Vorbești despre Hristos, iar această superstiție este mai 
periculoasă decât toate celelalte învățături ale evreilor. El 
a fost, într-adevăr, răstignit, dar rege n-a fost și nici n-a 
înviat, ci discipolii lui i-au furat trupul din mormânt ca să 
nu se facă de rușine în faţa poporului. Nu merită să vorbim 


7 Zeul vegetației și al fertilităţii pământului în vechiul Babilon. 
Zeu frigian al vegetației și agriculturii. 


despre asta, o fac evreii îndeajuns de mult. 

Insă tata m-a contrazis: 

— A fost un rege adevărat. Pe crucea lui era scris în trei 
limbi „lisus Nazarineanul Regele ludeilor”. Am văzut cu 
ochii mei. Dacă nu crezi în spusele evreilor, trebuie să ai 
încredere în guvernatorul roman. Iar discipolii lui nu i-au 
furat trupul, deși Marele Sinedriu al evreilor i-a mituit pe 
soldaţii care păzeau mormântul să susţină asta. Știu bine, 
căci am fost martorul tuturor acestor fapte. Cu cel înviat 
din morți m-am întâlnit eu însumi pe coasta de răsărit a 
Mării Galileei, sau, cel puţin, cred că el a fost acela. El m-a 
condus către mama ta, care avea la vremea aceea mari 
necazuri în orașul Tiberiada. E adevărat că au trecut 
șaisprezece ani de atunci, dar am totul clar în minte, mai 
ales acum, când mă necăjești cu lipsa ta de înţelegere. 

Nu-mi permiteam să-l enervez pe tata, așa că i-am zis 
fără să stau pe gânduri: 

— Nu vreau să mă contrazic cu tine pe teme religioase. 
Vreau să știu doar un lucru: poţi merge la Roma oricând 
dorești? Timaios mi-a spus că nu te poţi întoarce niciodată 
acolo din cauza trecutului tău. 

Tata s-a crispat, a încruntat din sprâncene și m-a privit 
cu severitate. 

— Eu sunt Marcus Mezentius Manilianus, a spus, și pot 
să merg la Roma oricând poftesc. Nu sunt exilat, iar 
Antiohia nu este locul unde am fost surghiunit. Ar fi trebuit 
să știi asta. Am motivele mele pentru care nu doresc să mă 
întorc la Roma. Totuși, acum aș putea să o fac, dacă e 
necesar, pentru că sunt mai în vârstă și mai puţin 
influenţabil decât pe vremea când eram tânăr. Cât despre 
motivele mele, degeaba mă întrebi, oricum nu le-ai 
înţelege. 

Mulţumit de spusele lui, am exclamat: 

— Vorbeai de despărţirea drumurilor și de posibilitatea 
de a-mi alege propriul viitor! La ce te gândeai când ai spus 


asta? 

Tata și-a șters fruntea șovăind, și-a cântărit bine 
cuvintele și, într-un final, a rostit: 

— Oamenii de aici, din Antiohia, care cunosc bine calea, 
au început să-și dea seama că împărăţia nu este doar a 
evreilor. Bănuiesc sau, ca să fiu sincer, știu că până și 
grecii și sirienii necircumciși au fost botezați și li s-a 
îngăduit să ia masa alături de evrei. Acest lucru a pricinuit 
numeroase dispute, dar acum se află aici un evreu venit 
din Cipru pe care l-am cunoscut cândva în Ierusalim. 
Ajutorul lui este un alt evreu, pe nume Saul din Tars, pe 
care l-am văzut și la Damasc. Acesta își pierduse vederea 
în timpul unei revelații divine, dar mai apoi văzul i-a fost 
redat. E un om pe care merită să-l întâlneşti. Dorința mea 
cea mai arzătoare este să-i cauţi pe acești bărbaţi și să le 
asculţi învăţăturile. Dacă te vor putea convinge, te vor 
boteza ca supus al împărăției lui Hristos și ţi se va îngădui 
să iei parte la mesele lor de taină. Asta nu înseamnă că vei 
fi circumcis sau că trebuie să te temi de legea iudaică. 

Nu puteam crede ce-mi auzeau urechile. 

— Chiar vrei să fiu iniţiat în riturile iudaice? am 
exclamat. Vrei să venerez un rege răstignit și o împărăție 
care nu există? Căci altfel cum aș putea numi ceva ce nu 
poate fi văzut? 

— Greșeala este a mea, mi-a răspuns tata iritat, sigur 
folosesc cuvinte nepotrivite din moment ce nu te pot 
convinge. Oricum n-ai avea nimic de pierdut dacă ai 
asculta ce au de zis bărbaţii ăia doi. 

Însă pe mine mă năpădea teama numai gândindu-mă la 
așa ceva. 

— N-am să-i las niciodată pe evrei să mă stropească cu 
apa lor sfântă, am ţipat, și nici n-am de gând să beau sânge 
alături de ei. Dacă aș face asta, mi-aș pierde până și 
ultimele fărâme din buna mea reputaţie. 

Atunci tata a încercat încă o dată să-mi explice că Saul 


era un om educat și un evreu care fusese la școala de 
retorică din Tars și că nu doar sclavii și meșteșugarii, ci 
multe doamne nobile din Antiohia mergeau să-i asculte în 
taină învăţăturile. Dar eu mi-am acoperit urechile cu 
mâinile, am bătut din picioare și am început să strig cât 
mă ţinea gura, fără să mă mai controlez: 

— Nu, nu, nu! 

Tata și-a venit în fire și mi-a zis pe un ton rece: 

— Fie cum dorești. Împăratul Claudius, fiind un om 
învăţat, a calculat cu exactitate că primăvara viitoare se 
vor împlini opt sute de ani de la întemeierea orașului. Intr- 
adevăr, divinul Augustus a sărbătorit deja intrarea într-un 
nou secol, iar mulţi din vremea aceea trăiesc și sunt încă în 
putere. Însă noua sărbătoare ne oferă un prilej excelent 
pentru a merge la Roma. 

Înainte de a fi apucat să termine ce avea de zis, m-am 
aruncat de gâtul lui, l-am sărutat și am început să alerg 
prin cameră strigând de fericire, căci, până la urmă, eram 
doar un copil. Între timp, liberţii începuseră să sosească la 
ospăț, iar tata a trebuit să iasă în atrium să-i întâmpine și 
să primească darurile pe care le aduceau. Mi s-a oferit 
privilegiul de a sta lângă tata, în semn că eram alături unul 
de celălalt orice-ar fi. Liberţii s-au bucurat foarte tare să 
ne vadă împreună, îmi mângâiau părul, mă consolau 
pentru pierderea calului și priveau cu admiraţie bandajele 
ce îmi acopereau rănile. 

După ce s-au pus cu toţii la masă, iar eu m-am așezat pe 
un scăunel la picioarele părintelui meu, fiindcă eram încă 
minor, tata le-a explicat că această întâlnire era o reuniune 
de familie pentru a se sfătui în privinţa viitorului meu. 

— Să nu vă indispună asta, a spus el zâmbind. În primul 
rând, să ne întărim cu niște vin. Vinul dezleagă limba, iar 
noi avem acum nevoie de toate sfaturile bune pe care le 
putem obţine de la voi. 

Tata nu a stropit podeaua cu vin așa cum se obișnuiește, 


însă Barbus n-a părut deranjat de această dovadă de 
ateism și a rostit cu voce tare o rugăciune către zei. Eu i- 
am urmat exemplul, iar liberţii au împroșcat pe podea 
câteva picături de vin folosindu-și degetele, chiar dacă nu 
au îndrăznit să spună nimic. Inima mi se umplea de 
mulțumire când îi priveam pe toţi, căci făcuseră tot ce le 
stătea în putinţă să mă răsfeţe și își doreau din toată inima 
să cresc și să devin un bărbat a cărui reputaţie să le 
garanteze și lor un loc privilegiat în societate. De la tata nu 
mai aveau nicio așteptare, pentru că se obișnuiseră deja cu 
felul lui de a fi. 

La început s-a vorbit despre întâmplarea nefericită 
provocată de lipsa mea de experienţă, când tulburasem 
ritualul sacru al fetelor din oraș. Noroc că avocatul își 
făcuse bine treaba și reușise să obțină amânarea sentinţei. 
Cu toţii căutau să mă asigure că nu mi s-ar mai putea 
întâmpla nimic dacă ar reuși să aducă acest caz în faţa 
Oracolului din Daphne. Atunci ar deveni totul doar o 
chestiune legată de bani. lar faptul că alți nouă fii de 
cavaleri erau implicaţi în această poveste nu putea fi nici 
el neglijat, deoarece influența familiilor lor nu era tocmai 
de trecut cu vederea. 

La un moment dat, mi s-a adus un coș cu mere și o 
coroniţă din violete frumos legate laolaltă. Darul era însoţit 
de un mesaj scrijelit pe o tăbliță de ceară, cu litere 
șovăitoare: „Admete îl salută pe Minutus stăpânul leilor 
îmi pare foarte rău ca ţi-ai pierdut calul din cauza mea 
frumosule Minutus n-a fost neplăcut în braţele tale și dacă 
zeiţa va vrea să mă mai ţii vreodată în braţe nu am nimic 
împotrivă și nici părinţii mei”. 

Eram așa de uimit, că am citit scrisoarea cu glas tare, 
însă liberţii au vociferat furioși și mi-au interzis ferm să îmi 
așez coronița pe cap, căci acest gest s-ar fi putut 
interpreta ca un acord. Au spus că trebuie să fie vorba de 
un plan perfid prin care se urmărea căsătoria acelor fete 


neînsemnate cu fiii celor mai de vază familii din oraș. La 
fel considera și tata: _ 

— Cu toţii știți că mă încred în soartă. În viaţă nu se 
întâmplă nimic fără rost. Nenumărate experienţe mi-au 
demonstrat adevărul din spatele acestei credințe. Nu de 
puţine ori am văzut cum răul s-a preschimbat în bine, dar 
și ceea ce părea bun la prima vedere s-a dovedit uneori a fi 
rău. Unele întâmplări contrazic, însă, convingerile mele, și 
vă spun asta ca să nu par părtinitor. Prin urmare, nu văd 
sensul căsătoriei lui Minutus cu o fată necunoscută doar 
pentru simplul motiv că tocmai pe ea s-a nimerit să o ridice 
în șa și să o ţină preţ de câteva momente în braţe. Fata 
poate să considere că a fost voia sorții. Departe de mine 
gândul de a pune sub semnul îndoielii intenţiile ei sau ale 
părinţilor ei, însă, din punctul meu de vedere, această 
întâmplare este menită doar să grăbească decizia pe care 
am luat-o deja. Drumul pe care l-a ales Minutus duce la 
Roma, iar căsătoria este un aspect pe care va trebui să-l ia 
în considerare, cu înţelepciune, atunci când va veni 
vremea. 

La auzul veștii că intenţionam să plec la Roma, liberţii 
au exultat, manifestându-și zgomotos entuziasmul, iar tata 
s-a întristat și a rostit printre suspine: 

— Aţi câștigat, eu nu. Voi știți cel mai bine cu câtă 
ardoare v-am vorbit fiecăruia în parte despre noua 
învăţătură, iar voi, la rândul vostru, cu câtă îndârjire aţi 
încercat să mă convingeti să renunţ la ea. Chiar și minerul 
Marcius m-a îndemnat să ţin o cură, să-mi pun comprese 
cu apă rece pe frunte câteva săptămâni în speranţa că voi 
abandona aceste idei nebunești. 

Minerul Marcius a părut vizibil jenat, însă Marcius, 
comerciantul de mătase, a ţinut să ne informeze că acea 
cură cu apă rece nu aduce decât beneficii, mai ales după 
băutul fără măsură. 

— Atunci când v-am cumpărat statutul de oameni liberi, 


a continuat tata, v-am îngăduit să beţi vinul veșniciei din 
pocalul de lemn al soţiei mele. Însă voi nu aţi adunat 
niciodată bogății în altă parte, ci numai pe această lume 
trecătoare, care se poate sfârși în orice clipă. Dar poate 
așa a fost scris, ca eu să fiu chinuit de avuţii și de 
numeroasele lucruri fără rost pe care nu le preţuiesc 
deloc. Căci eu nu am altă dorinţă decât să trăiesc în pace 
și smerenie. 

Liberţii s-au întrecut în a-l asigura că nici ei nu-și doreau 
decât traiul pe cât de umil posibil al unui negustor de 
succes. Ştiau că a te lăuda cu propria avere nu ducea 
decât la creșterea impozitelor și a donațiilor obligatorii în 
folosul orașului, iar în privinţa trecutului, niciunul nu se 
prea putea făli, fiindcă fuseseră cu toţii sclavi. 

— Din cauza voastră și a încăpăţânării fiului meu, 
Minutus, a spus tata, nu îmi pot urma drumul ce tocmai a 
fost deschis și celor necircumciși, deopotrivă greci și 
romani. Dacă m-aș declara creștin, așa cum a fost numită 
această cale diferită de credinţa iudaică, atunci voi și toată 
gospodăria mea ar trebui să mă urmaţi, și din 
constrângere nu cred că se naște vreodată ceva bun. Nu- 
mi închipui, de pildă, că Barbus ar putea deveni credincios, 
indiferent de persoana care l-ar boteza și povăţui. Ca să nu 
mai vorbim de Minutus, care și-a pierdut cumpătul și a 
început să tipe numai la gândul că ar putea urma o 
asemenea cale. Prin urmare, a continuat el, a venit vremea 
să vă vorbesc despre familia mea. Voi merge până la capăt. 
Voi călători la Roma, iar acolo îmi voi recăpăta rangul de 
cavaler prin graţia împăratului, cu ocazia jocurilor 
seculare. Minutus va îmbrăca toga virilă la Roma, în 
prezenţa familiei sale, și va primi un nou cal în locul celui 
pe care l-a pierdut aici. 

Pentru mine, toate acestea erau o surpriză la care nu 
îndrăznisem nici măcar să visez. Cel mult sperasem că 
talentul și curajul de care aș fi dat dovadă ar fi putut să 


compenseze cumva onoarea lezată a tatălui meu dintr-un 
capriciu al împăratului. Dar liberţii nu păreau prea miraţi. 
Din atitudinea lor, am dedus că îl tot presaseră pe tata să 
facă acest pas, deoarece ar fi avut și ei destule beneficii de 
pe urma redobândirii rangului de cavaler. Au încuviințat și 
au mărturisit că păstrau legătura cu liberţii împăratului 
Claudius care se ocupau de treburi importante în 
administraţia imperiului. Tata avea proprietăţi pe colina 
Aventin și pământ în Caere, îndeplinind astfel toate 
condiţiile de venit necesare statutului de cavaler. 

Le-a cerut liberţilor să facă tăcere și le-a explicat: 

— Toate acestea n-au prea mare importanță. Esenţial 
este că am reușit să adun toate actele referitoare la 
strămoșii lui Minutus. A fost nevoie de numeroase 
cunoștințe juridice pentru asta. Iniţial m-am gândit că e 
mai simplu să-l adopt în ziua în care devine bărbat, dar 
avocatul meu mi-a atras atenţia asupra faptului că un 
asemenea gest n-ar fi deloc potrivit. În acest caz, originea 
lui romană ar fi mereu pusă sub semnul întrebării. 

Despăturind niște hârtii, tata a citit cu voce tare 
conţinutul lor și a explicat mai clar ce voia să spună: 

— Cel mai important este contractul de căsătorie dintre 
Myrina și mine, legalizat de autorităţile romane din 
Damasc. Acesta este un act de necontestat. Soţia mea a 
rămas grea în Damasc, iar eu am fost extrem de fericit și 
am vrut să-i consolidez viitorului meu moștenitor poziţia în 
societate. 

Ridicându-și privirea către tavan, și-a continuat 
discursul: 

— Cercetările referitoare la strămoșii pe linie maternă ai 
lui Minutus au fost mult mai dificile pentru că nu am 
considerat niciodată importante aceste detalii și nu am 
discutat cu ea despre asta. După investigaţii îndelungi, m- 
am convins că familia ei se trage din orașul Myrina, din 
provincia Asia, aproape de orașul Cyme. Avocatul meu m-a 


sfătuit să începem căutările în acest oraș, dată fiind 
potrivirea numelui cu cel al soţiei mele. Am aflat că familia 
ei, după ce și-a pierdut averea, s-a mutat în insulele 
grecești, deși originea lor era una aristocratică, iar pentru 
a întări acest fapt am pus să fie ridicată o statuie a soţiei 
mele în faţa prefecturii din Myrina și am făcut mai multe 
donaţii în cinstea ei. De fapt, un om trimis de mine s-a 
ocupat de reconstruirea tribunalului și, pentru că nu e un 
oraș mare, conducătorii înșiși s-au oferit să urmărească 
originile familiei Myrinei până în vremurile străvechi ale 
zeităților râurilor, ceea ce mi s-a părut inutil. Pe insula 
Kos, omul meu a întâlnit un preot bătrân ce slujea în 
templul lui Aesculapius? și care își amintea foarte bine de 
părinţii Myrinei, afirmând sub jurământ că este unchiul ei. 
După moartea preacinstiţilor, dar săracilor lor părinti, 
Myrina și fratele ei s-au dedicat zeului Apollo și au părăsit 
insula. 

— O, cât mi-aș dori să-l cunosc pe acel unchi al mamei, 
am exclamat cu înflăcărare, mai ales dacă e unica rudă de- 
a ei aflată în viaţă. 

— N-are niciun rost, s-a grăbit tata să-mi răspundă. A 
ajuns deja la sfârșitul vieţii și are o memorie destul de 
proastă. M-am ocupat să aibă un acoperiș deasupra 
capului, mâncare și pe cineva care să-l îngrijească până 
când va muri. Tot ce trebuie să ţii minte este că, dinspre 
partea mamei tale, te tragi dintr-o familie nobilă greacă. 
Când vei fi bărbat, poate îţi vei aminti de săracul oraș 
Myrina și îi vei face un dar, astfel povestea mamei tale nu 
va fi dată uitării. Eu însă, a continuat el repede, mă trag 
prin adopţie din familia Manilianus, de la care am moștenit 
acest nume. Tatăl meu vitreg, adică bunicul tău după lege, 
a fost renumitul astronom Manilius, care a scris o lucrare 
de astronomie studiată încă în bibliotecile din întreaga 


° Asclepius, în mitologia greacă, sau Aesculapius, în cea romană, 
fiul lui Apollo cu muritoarea Coronis și zeul medicinei. 


lume. Dar sigur îţi pui întrebări cu privire la celălalt nume 
al meu, Mezentius. Acesta trimite la adevărata mea 
origine. Faimosul Mecenas, prietenul divinului Augustus, a 
fost o rudă îndepărtată de-a mea și a avut grijă de bunicii 
mei, chiar dacă i-a omis atunci când și-a scris testamentul. 
El, la rândul lui, provenea din cârmuitorii orașului Caere, 
care au fost regi cu mult înainte ca Enea să fi fugit din 
Troia. Așadar, pe lângă sângele roman, prin vinele tale 
curge și sângele strămoșilor etrusci. Dar, din punct de 
vedere legal, ne tragem din neamul Manilianus. În Roma e 
mai bine să păstrăm tăcerea în privința etruscilor, pentru 
că romanilor nu le place să li se amintească faptul că au 
fost conduși cândva de regii etrusci. 

Tata vorbea cu atâta solemnitate, încât îl ascultam cu 
toții nemișcaţi; numai Barbus mai îndrăznea din când în 
când să se întremeze cu câte o gură de vin. 

— Tatăl meu adoptiv, Manilius, a fost un bărbat sărac, a 
continuat el. Și-a cheltuit întreaga avere pe cărţi și tratate 
despre stele, în loc să facă bani. Și-a păstrat titlul de 
cavaler mai mult din cauza nepăsării divinului Tiberius 
decât datorită meritelor sale. M-aș lungi prea mult dacă v- 
aș povesti cum mi-am petrecut tinereţea ca scrib nevoiaș 
aici, în Antiohia. Principalul motiv a fost faptul că nu mi-am 
permis un cal din cauza sărăciei în care se zbătea familia 
Manilianus. Dar când am revenit la Roma, am avut șansa 
să câștig bunăvoința unei femei extrem de influente, al 
cărei nume nu-l pot dezvălui. Această femeie isteaţă și cu 
experienţă mi-a făcut cunoștință cu o văduvă bătrână și 
bolnavă, care avea însă o inimă mare. Prin testament, 
această văduvă mi-a lăsat întreaga ei avere ca să pot 
dobândi dreptul de a purta inelul de aur, însă pe atunci 
împlinisem deja treizeci de ani și nu mai eram deloc 
interesat de o carieră într-o funcţie publică. În plus, rudele 
văduvei au contestat actul și chiar au lansat acuzaţia 
rușinoasă că bătrâna ar fi fost otrăvită după ce își făcuse 


testamentul. Dreptatea a fost de partea mea, însă din 
cauza scandalului iscat de proces și din alte motive, am 
fost nevoit să părăsesc Roma și am plecat la Alexandria să 
studiez. Deși la vremea respectivă s-a bârfit mult pe tema 
asta în Roma, nu cred că în prezent își mai aduce cineva 
aminte de această dispută stârnită doar de niște oameni 
lacomi și răuvoitori. Vă povestesc toate astea ca să-i 
demonstrez lui Minutus că nu există nimic rușinos în 
trecutul meu și că nimic nu stă în calea întoarcerii mele la 
Roma. Astfel voi avea la dispoziţie toată iarna să-mi rezolv 
treburile înainte de începerea jocurilor seculare. 

Liberţii au început imediat să pună la cale un alai 
impresionant, demn de rangul lor, ca să poată demonstra 
oricui, atât pe drum, cât și în Roma, că eram bogaţi și 
nobili. 

— Dacă plec, voi călători cu smerenie și modestie, iar nu 
prin averea voastră doresc să-mi recâștig titlul, ci graţie 
originii mele străvechi. Dispariţia familiilor cu tradiţie îl 
îngrijorează deja pe împărat, însă, în cazul meu, ultimul 
cuvânt îl are oricum cenzorul, așadar și averea va fi cu 
siguranţă un argument important. Cred că îl voi lua 
însoțitor pe Barbus ca să mă apere de hoţi, căci tot visează 
să-și încheie viaţa la Roma, bând în propria cârciumă. Dar, 
înainte de toate, trebuie să iau legătura cu rudele mele 
care mai sunt încă în viaţă. Nu am niciun motiv să mă laud 
cu bogăţiile voastre, mai ales că eu sunt un om sărac și 
abia ating statutul financiar cerut de cenzor. Sper ca 
modestia și smerenia să mă ajute să ajung mai departe 
decât lauda cu niște merite care nu-mi aparțin. 

Liberţii au conchis că tata nu prea are habar de lumea 
din jur și, evident, voia doar să procedeze altfel decât 
ceilalți și de această dată. Se obișnuiseră deja cu asta și nu 
le rămânea decât să se încreadă în veșnicul lui noroc. 

Am mâncat și am băut. În faţa casei torțele ardeau 
mocnit și uleiul din opaițe era pe terminate. Stăteam cât 


de tăcut puteam și făceam eforturi considerabile să nu-mi 
scarpin cojile rănilor, care începuseră să mă mănânce 
foarte tare. Pe-afară se adunaseră deja câţiva dintre 
cerșetorii Antiohiei și, după bunul obicei sirian, tata le-a 
împărțit resturile de mâncare de la ospăț. 

În timp ce liberţii se pregăteau să-și ia la revedere, și-au 
făcut apariţia doi evrei. Iniţial au fost confundați cu niște 
cerșetori și li s-a cerut să iasă din casă. Tata însă, de cum a 
dat cu ochii de ei, s-a grăbit să le iasă în întâmpinare, 
salutându-i plin de respect. 

— Nu, nu, a exclamat el, îi cunosc pe acești oameni, sunt 
mesageri ai zeului suprem! Veniţi înapoi cu toţii și 
ascultați ce au de zis. 

Unul din ei era foarte înalt și avea o barbă albă. Am aflat 
că era un negustor evreu din Cipru, pe nume Barnaba. El 
sau familia lui avea o casă în Ierusalim, iar tata îl 
cunoscuse acolo cu mult înainte să mă nasc eu. Celălalt 
era mult mai tânăr. Era îmbrăcat într-o haină groasă, 
neagră, din blană de capră, era aproape chel, avea urechi 
clăpăuge și o privire așa de pătrunzătoare, încât liberţii își 
fereau ochii și făceau tot felul de semne cu degetele ca să-i 
apere de deochi. Acesta din urmă era Saul, despre care 
tata îmi vorbise, dar pe care nu-l mai știa nimeni după 
numele lui adevărat, căci el se prezenta drept Pavel. Își 
schimbase numele din smerenie, dar și din cauză că fostul 
lui nume căpătase o reputaţie nu tocmai bună printre 
adepţii lui Hristos. Pavel înseamnă „cel neînsemnat”, ca și 
numele meu, Minutus. Nu era un bărbat arătos, dar în 
ochii și pe chipul său se putea citi atâta ardoare, încât 
nimeni nu și-ar fi dorit să se ia la harţă cu el. Am observat 
că orice i s-ar fi spus acestui bărbat, nimic nu părea să-l 
tulbure. In schimb, el dorea și reușea să-i tulbure pe toţi 
ceilalţi. Prin comparaţie cu el, poate și datorită vârstei, 
Barnaba părea un om rezonabil. 

Liberţii nu erau deloc încântați de sosirea celor doi, dar 


nu puteau pleca, căci l-ar fi jignit pe tata. La început, 
Barnaba și Pavel s-au purtat politicos, vorbind pe rând și 
povestind cum bătrânii din grupul lor avuseseră o viziune 
potrivit căreia ei doi trebuiau să plece într-o călătorie 
pentru a-i învăţa pe alţii despre lucrurile sfinte, mai întâi 
pe evrei, iar apoi pe cei necredincioși. Fuseseră deja la 
Ierusalim să-i sprijine cu bani pe oamenii sfinţi de acolo, 
iar adepţii acestora le recunoscuseră autoritatea. 

Auzind acestea, liberţii s-au grăbit să le ureze drum bun, 
asigurându-i că era momentul potrivit să părăsească 
Antiohia, unde stârniseră numai necazuri și certuri. Au 
recunoscut că învăţăturile celor doi au totuși ceva sens, 
deși până atunci crezuseră că nu vor decât să-i 
impresioneze pe oamenii simpli cu tot felul de prevestiri și 
prin cunoștințele lor de limbi străine. Liberţii s-au oferit 
chiar să le dea bani de drum, lăudându-i în fel și chip: 

— Sunteţi într-adevăr bărbaţi curajoși, însă păziţi-vă 
spatele dacă vreţi să le vorbiţi grecilor împotriva idolilor 
ciopliți din piatră și lemn, iar evreilor împotriva legii lor. 
Orașele mici de pe continent nu sunt la fel de civilizate și 
tolerante ca Antiohia. 

Pavel a refuzat banii și le-a zis că el urmează calea 
evreilor învăţaţi, câștigându-și existența prin muncă 
cinstită. A mai explicat că nu răspândește pentru propriul 
beneficiu învăţăturile lui Hristos, care va veni să judece viii 
și morții și le va da viaţă veșnică celor care cred în el. 

— Asta să le spui altora, nu nouă! au replicat liberţii. 

Barnaba le-a explicat blând că au mai călătorit împreună 
și sunt conștienți de dificultăţile și primejdiile drumului. Au 
vestit minunile lui Dumnezeu cu atâta râvnă, încât până și 
bolnavii s-au vindecat datorită lor. Într-unul dintre orașe, 
Barnaba a fost luat drept încarnarea lui Jupiter, iar Pavel, 
drept Mercur, așa că preotul orașului a cerut să fie 
sacrificat în cinstea lor un taur împodobit cu ghirlande. 
Abia au reușit să oprească ritualul păgân, dar atunci evreii 


i-au alungat, iar Pavel a fost dus dincolo de porţile orașului 
și lovit cu pietre. Crezând că a murit, evreii au fugit de la 
locul faptei de frica autorităţilor. Pavel însă și-a revenit. 

— De ce nu vă mulţumiţi cu o viaţă obișnuită, au întrebat 
miraţi liberțţii, ci preferaţi să vă puneţi în pericol de moarte 
doar pentru a mărturisi existenţa fiului lui Dumnezeu și 
iertarea păcatelor? 

Barbus a pufnit în râs doar la gândul că există cineva 
care îi consideră pe cei doi evrei niște zei. Tata l-a dojenit 
și, așezându-și ambele mâini pe capul lui, li s-a adresat lui 
Barnaba și Pavel: 

— Cunosc învăţăturile despre calea voastră și am făcut 
tot ce mi-a stat în puteri să sting vrajba dintre evrei, 
profitând de statutul meu printre mai-marii orașului. Vreau 
să cred că spuneţi adevărul, dar văd că voi, evreii, nu 
puteţi ajunge la un compromis. Dimpotrivă, vă tot sfădiţi 
între voi, unul spune ceva, iar celălalt spune altceva. 
Oamenii sfinți din Ierusalim și-au vândut toate avuţiile 
pământești și așteaptă întoarcerea regelui vostru. Așteaptă 
deja de mai bine de șaisprezece ani, banii li s-au sfârșit, iar 
acum trăiesc de pe o zi pe alta din ce primesc de pomană. 
Ce aveţi de spus despre asta? 

Pavel l-a asigurat că el nu sfătuise niciodată pe nimeni 
să renunţe la muncă cinstită și să-și împartă toţi banii 
săracilor. Barnaba a adăugat că fiecare este liber să 
procedeze așa cum îl îndeamnă sufletul. În plus, după ce 
au început persecuțiile și crimele împotriva oamenilor 
sfinți din Ierusalim, mulţi au fugit către ţinuturi străine, 
precum Antiohia, unde s-au apucat de comerţ, unii au 
prosperat, alţii nu prea. Fără să vreau, eram din ce în ce 
mai subjugat de vorbele lui Pavel. 

— Dacă aveţi puterea lui Dumnezeu în voi, am propus eu 
plin de însufleţire, faceţi o minune aici, în fața ochilor 
noștri, să ne convingeti și pe noi. 

— Taci din gură, Minutus! s-a răstit tata. Nu rosti o 


asemenea blasfemie! 

Liberţii însă mi-au luat apărarea, susținând că ar fi 
totuși de cuviinţă și cinstit dacă cei doi bărbaţi și-ar întări 
spusele cu o minune, chiar și cu una foarte mică. Obrajii 
lui Pavel au început să freamăte și ochii îi sclipeau în 
penumbra camerei. Asta m-a făcut să mă gândesc că 
simţea un imbold foarte puternic să înfăptuiască ceva 
miraculos. M-am speriat și, privindu-l cu atenţie, am 
început să cred că era într-adevăr în stare să facă minuni, 
deși, în același timp, eram conștient că nici așa n-ar fi 
reușit să mă convingă de existenţa puterilor lui. Că doar 
orice vrăjitor sau șarlatan e capabil să facă minuni. 

Tata a intervenit: 

— Regele vostru, lisus din Nazaret, a săvârșit multe 
minuni în călătoriile lui, a înviat chiar și morţii, însă evreii 
tot nu l-au crezut. Dimpotrivă, l-au obligat pe procuratorul 
roman să-l răstignească. Darul credinţei este ceva de 
neînțeles. Eu l-am primit doar pe jumătate, de aceea sunt 
un om șovăitor și nefericit. 

Barnaba și Pavel au continuat să povestească tot felul de 
lucruri până când liberţii și-au pierdut răbdarea. 

— Gata cu zeul vostru, au spus ei, n-avem nimic 
împotriva voastră, dar ce doriţi de la stăpânul nostru de aţi 
intrat cu de-a sila în casa lui noaptea târziu ca să-l 
deranjaţi? Are el deja destule pe cap. 

Cei doi au recunoscut că activitatea lor a iscat asemenea 
dispute printre evreii din Antiohia, că până și fariseii și 
saducheii se uniseră împotriva lor și a creștinilor. Evreii 
desfășurau o campanie susţinută de convertire la credința 
iudaică și de supunere faţă de Templul din Ierusalim, 
strângând astfel daruri însemnate de la cei cucernici. Însă 
evreii creștini îi atrăgeau pe cei nou-convertiţi la iudaism 
de partea lor făgăduindu-le iertarea păcatelor și 
convingându-i că nu trebuie să urmeze legea iudaică. Din 
acest motiv evreii intentaseră un proces la judecătoria 


orașului împotriva creștinilor. Barnaba și Pavel intenționau 
să părăsească Antiohia înaintea procesului, dar se temeau 
că vor fi daţi în urmărire de consiliul orașului și vor fi aduși 
cu forța în fața magistraţilor. 

Tata a încercat să-i liniștească și s-a bucurat să vadă că 
vorbele lui au avut efectul dorit. 

— Am reușit prin diverse mijloace, a spus el, să conving 
consiliul orașului să nu se amestece în treburile evreilor, în 
special în cele religioase. Numai evreii trebuie să rezolve 
aceste dispute dintre propriile secte. Din punct de vedere 
legal, noi îi privim pe creștini ca pe oricare altă sectă 
dintre numeroasele secte evreiești, chiar dacă nu le 
pretinde membrilor ei să fie circumciși sau să se supună 
legii lui Moise. Prin urmare, poliţia orașului e obligată să-i 
protejeze pe creștini dacă alţi evrei îi agresează. La fel 
cum trebuie să-i apărăm și pe ceilalţi evrei în cazul în care 
creștinii le fac necazuri. 

Extrem de tulburat, Barnaba a spus: 

— Amândoi suntem evrei, dar circumcizia este simbolul 
iudaismului adevărat. Evreii din Antiohia au stabilit că deși 
creștinii necircumciși nu sunt consideraţi prin lege evrei, 
ei pot fi judecaţi pentru încălcarea și profanarea credinţei 
iudaice. 

Însă tata era un om extrem de încăpățânat atunci când 
își punea ceva în minte, așa că a continuat să-și susțină 
punctul de vedere: 

— Din câte știu eu, singura diferenţă dintre evrei și 
creștini este că aceștia din urmă, circumciși sau 
necircumciși, cred că Mesia evreilor, sau Hristos, s-a 
încarnat în persoana lui lisus din Nazaret, care a înviat din 
morți și care, mai devreme sau mai târziu, se va întoarce 
să întemeieze o împărăție veșnică. Evreii nu cred toate 
astea și îl așteaptă încă pe Mesia al lor. Din punct de 
vedere legal, n-are importanţă dacă o persoană crede că 
Mesia a venit sau va veni. Esenţial este că acea persoană 


crede în existenţa lui Mesia. Autorităţile orașului Antiohia 
nu doresc și nici nu au competenţa necesară ca să 
stabilească dacă acest Mesia a venit deja sau nu. De aceea 
evreii și creștinii sunt cei care trebuie să rezolve această 
dispută între ei, fără să se persecute unii pe alţii. 

— Așa a fost dintotdeauna și așa ar fi și mai departe, i-a 
răspuns Pavel înflăcărat, dacă creștinii circumciși n-ar fi 
atât de lași, cum este Chefa, de exemplu, care la început a 
stat la masă alături de cei necircumciși, dar apoi a refuzat 
să mai facă asta, deoarece se teme mai tare de preoții din 
Ierusalim decât de Dumnezeu. l-am spus în față că 
dezaprob lașitatea de care a dat dovadă, dar răul a fost 
deja făcut, de aceea cei tăiaţi împrejur preferă acum să 
mănânce separat de cei necircumciși. Astfel, cei din urmă 
nu se mai pot numi evrei nici măcar din punct de vedere 
legal. Nu, printre noi nu există nici evrei, nici greci, nici 
liberti, nici sclavi, ci suntem cu toţii supușii lui Hristos. 

Tata a observat că n-ar fi tocmai înțelept să folosească 
acest argument în fața judecătorilor, fiindcă i-ar face pe 
creștini să piardă un avantaj nepreţuit și totodată protecţia 
statului roman. Era mult mai chibzuit să se proclame evrei 
și să beneficieze de toate privilegiile politice aferente 
statutului de evreu, chiar dacă ei nu respectau principiul 
circumciziei și legea iudaică. 

— Dacă un grup îndeajuns de puternic susține că 
învăţăturile despre Mesia sunt esenţa iudaismului, a spus 
tata, indiferent dacă acesta a venit sau nu, consiliul 
orașului va privi circumcizia ca pe o chestiune secundară 
și nesemnificativă. 

Tata părea foarte încântat de această idee și chiar a 
ținut să explice cu emfază de mai multe ori cât de 
convenabil ar fi pentru creștini dacă s-ar bucura de toate 
avantajele care le-ar reveni de pe urma statutului special 
acordat evreilor, nu numai în Antiohia, ci în toate 
provinciile Romei. 


Însă n-a avut sorți de izbândă în a-i convinge pe cei doi 
evrei. Stăruiau în credinţa lor nestrămutată că evreii și 
păgânii erau diferiți de creștini, însă atât un evreu, cât și 
un păgân puteau deveni creștini și supuși ai lui Hristos 
fără să se facă vreo diferenţă între ei. Cu toate astea, un 
evreu creștin rămânea evreu, însă un păgân botezat putea 
deveni evreu numai dacă era tăiat împrejur, lucru care nu 
mai era considerat necesar și nici măcar dezirabil, pentru 
că toată lumea trebuia să știe că a fi creștin nu presupunea 
neapărat să fii la origine evreu. 

Tata i-a spus cu amărăciune că această teorie îi depășea 
puterea de înţelegere. El însuși își dorise la un moment dat 
să devină un supus al împărăției lui lisus din Nazaret, însă 
îi fusese refuzat acest privilegiu pe motiv că nu era evreu. 
Conducătorii grupului din Nazaret chiar îi interziseseră să 
mai vorbească despre regele lor. De aceea considera că e 
mai înțelept să aștepte până când toate aceste chestiuni 
despre împărăție aveau să se lămurească spre a le fi 
accesibile și oamenilor simpli ca el. In mod sigur 
providenţa îi ghida acum pașii către Roma, căci evreii și 
creștinii din Antiohia urmau să fie încercaţi de asemenea 
greutăţi, încât nici cea mai luminată dintre minţi nu mai 
putea găsi o soluţie. 

Le-a promis însă celor doi că va insista pe lângă consiliul 
orașului să renunţe la persecutarea creștinilor pe motivul 
că ar încălca credinţa iudaică, din moment ce aceștia 
primesc botezul - moștenit din tradiţia evreiască - și îl 
recunosc pe Mesia evreu drept regele lor. Prin urmare, pot 
fi consideraţi de facto, dacă nu chiar și de jure tot evrei. 
Dacă acest punct de vedere ar fi adoptat de cei din 
consiliu, soluționarea chestiunii ar putea fi măcar amânată, 
iar acuzaţiile evreilor ar fi potolite pentru o vreme. 

Auzind aceste vorbe, Barnaba și Pavel păreau mulțumiți, 
și chiar nu aveau motive să nu fie. Iata i-a asigurat că 
toată simpatia lui se îndrepta mai degrabă către creștini 


decât către evrei. Liberţii, în schimb, l-au implorat pe tata 
să se retragă din consiliul orașului cât mai repede posibil, 
căci avea oricum destule probleme personale de rezolvat. 
Dar el le-a răspuns că în momentul de faţă îi era imposibil 
să ia această decizie, deoarece o cerere publică de 
retragere din conducerea orașului putea fi interpretată 
drept o recunoaștere a faptului că mă făceam vinovat de 
comiterea unui sacrilegiu. 

Insă liberţii erau tot mai îngrijoraţi că tocmai simpatiile 
tatei faţă de creștini i-ar putea determina pe oameni să 
creadă că mă încuraja să profanez obiceiurile sacre ale 
tinerelor, fiindcă atât creștinii, cât și evreii nutreau o bine- 
cunoscută aversiune faţă de zeii păgâni, sacrificiile și 
riturile străvechi închinate acestora. 

— Acești creștini botezați au băut sânge alături de 
coreligionarii lor, a spus unul dintre liberti, au dat foc 
statuetelor zeilor din propriile case și au distrus cărți 
extrem de valoroase în loc să le vândă la un preţ rezonabil 
celor care le-ar fi putut folosi. Această intoleranţă agresivă 
îi face extrem de periculoși. Tu, stăpânul nostru milostiv, 
n-ar mai trebui să ai de-a face cu ei, căci altfel s-ar putea 
să ai mult de suferit, atât tu, cât și fiul tău. 

Spre cinstea lui tata, trebuie să spun că, după vizita 
celor doi evrei, n-a mai insistat să merg să le ascult 
predicile. În urma nenumăratelor dispute cu ceilalţi evrei, 
cei doi s-au certat până la urmă între ei și au părăsit 
Antiohia, fiecare luând-o în altă direcţie. Evreii drept- 
credincioși s-au liniștit după plecarea lor, mai ales că 
simpatizanţii creștini au început să evite conflictele publice 
și să-și păstreze convingerile pentru ei și ceilalți asemenea 
lor. 

La sugestia tatălui meu, consiliul orașului a respins 
plângerile evreilor împotriva lui Barnaba și Pavel și a 
stabilit că evreii trebuie să-și rezolve neînțelegerile în 
sânul comunităţii lor. Tot consiliul a soluționat și scandalul 


provocat de mine și prietenii mei, transferând cazul 
Oracolului din Daphne. Părinţii noștri au plătit amenzi 
usturătoare, iar noi a trebuit să participăm la o serie de 
ceremonii purificatoare în pădurea din Daphne timp de trei 
zile și trei nopţi. După aceea, părinţii fetelor pângărite n- 
au mai îndrăznit să ne sugereze să le cerem în căsătorie. O 
parte din ritualul de purificare consta într-o promisiune pe 
care a trebuit să o facem zeiţei Luna, însă n-am putut să-i 
povestesc tatălui meu despre asta și nici el nu m-a întrebat 
absolut nimic. 

Tata, în ciuda obiceiurilor lui, a venit cu mine la 
amfiteatru, unde toţi șapte am primit permisiunea de a ne 
ocupa locurile de onoare la spectacol chiar lângă mai-marii 
orașului. Leul nostru fusese pus la slăbit și s-a descurcat în 
arenă mult mai bine decât am fi îndrăznit să sperăm. 
Aproape fără efort, a reușit să facă bucăţi un răufăcător 
condamnat la moarte, apoi a mușcat un gladiator de 
genunchi, dar în final a fost doborât, deși s-a luptat fără 
frică până în ultima clipă. Mulțimea l-a aclamat încântată 
și s-a ridicat în picioare aplaudându-l atât pe leu, cât și pe 
noi. Cred că tata era mândru de mine, chiar dacă nu a zis 
nimic în acest sens. 

Câteva zile mai târziu, ne-am luat la revedere de la 
servitorii înlăcrimaţi și ne-am îndreptat către portul 
Seleucia însoţiţi de liberţi. Odată ajunși acolo, tata și cu 
mine, urmaţi de Barbus, ne-am îmbarcat pe un vas cu 
destinația Neapole, de unde aveam să călătorim la Roma. 


CARIEA A II-A 
ROMA 


Nu știu cum aș putea descrie sentimentul de a ajunge la 
Roma la vârsta de cincisprezece ani, învăluit în lumina 
strălucitoare de toamnă, când știam că toate amintirile din 
copilărie și sângele ce-mi curgea prin vine erau una cu 
acele coline și văi sfinte. Aveam impresia că pământul 
fremăta sub picioarele mele, salutându-și propriul fiu; 
parcă fiecare piatră din pavajul străzilor îmi povestea o 
istorie lungă de opt sute de ani. Chiar și Tibrul cel mâlos 
îmi părea divin și aproape că ameţisem la vederea lui. 

E posibil să fi fost doar istovit din cauza emoţiilor și a 
nopţilor nedormite din timpul îndelungatei noastre 
călătorii, totuși inima îmi tresărea de o bucurie mai dulce 
decât toropeala provocată de vin. Acesta era orașul meu și 
orașul strămoșilor mei, stăpânii întregii lumi civilizate, din 
Parţia până în Germania. Depindea de mine, de propria-mi 
voinţă, de puterea și de calităţile mele dacă aveam să 
contribui la istoria glorioasă a acestui oraș sau dacă aveam 
să dispar odată cu flăcările rugului mortuar. Simţeam însă 
că, roman fiind, n-aș putea fi cu totul uitat niciodată. 
Spiritul meu avea să dăinuie veșnic în aceste ziduri din 
cărămidă scăldate de razele soarelui tomnatic, în aceste 
coloane aurite, sclipitoare. 

Barbus, cuprins și el de emoție, adulmeca lacom aerul în 
timp ce ne îndreptam spre casa mătușii tatălui meu, 
Manilia Laelia. 

— Tânjeam după mirosul Romei de mai bine de patruzeci 
de ani, a spus el. E un miros pe care nu-l uiţi niciodată și 
se simte cel mai bine acolo unde pulsează viaţa orașului, în 


Subura!%, chiar acum la vremea amurgului, când mireasma 
mâncării gătite și a cârnaţilor prăjiţi se amestecă cu 
mirosul natural al străduţelor înguste. E o combinaţie de 
usturoi, ulei încins, mirodenii, excremente și parfum de 
tămâie din temple, dar mai presus de orice este un miros 
autentic, specific doar Romei, căci în altă parte n-am mai 
întâlnit așa ceva. Totuși, în patruzeci de ani, parcă s-a mai 
schimbat sau simţurile mele au cam îmbătrânit, căci 
recunosc cu greu mirosul de neuitat al copilăriei și tinereţii 
mele. 

Am intrat în Roma pe jos pentru că accesul carelor în 
oraș era interzis pe timpul zilei, de vreme ce ar fi făcut 
imposibilă circulaţia pe străzile și așa prea aglomerate. De 
dragul meu și probabil și al lui, tata a ales o rută 
ocolitoare, prin for, spre colina Aventin, având Palatinul în 
stânga noastră și Capitoliul în faţă. Am străbătut vechiul 
drum al etruscilor, iar în apropiere de Circus Maximus am 
urcat pe Aventin. Îmi întorceam privirea când la stânga, 
când la dreapta, în timp ce tata enumera răbdător numele 
templelor și al clădirilor pe lângă care treceam, iar Barbus 
se minuna la vederea edificiilor noi și extravagante din for, 
care nu existau pe vremea lui. Pe măsură ce înaintam, tata 
asuda și respira din ce în ce mai greu. Mi-am zis, 
compătimindu-l că era deja bătrân, deși nu împlinise încă 
cincizeci de ani. 

Dar tata nu s-a îndurat să se oprească și să-și tragă 
răsuflarea până când nu am ajuns în dreptul templului în 
formă sferică al zeiței Vesta. Prin deschizătura din 
acoperiș se înălța o dâră șerpuitoare de fum de la focul 
sfânt al Romei, iar tata mi-a promis că, dacă doresc, o să 
merg chiar a doua zi împreună cu Barbus să văd peștera 
unde lupoaica îi alăptase pe Romulus și Remus, și pe care 
divinul Augustus o restaurase ca s-o poată vizita oameni 


10 Suburbie a Romei antice, populată de oameni săraci și 
renumită pentru lupanarele ei. 


din toate colțurile lumii. Copacul sfânt al celor doi fraţi se 
afla încă acolo, în faţa peșterii. Cât despre mirosul specific 
Romei, tata ne-a spus: 

— Pentru mine, mirosul Romei înseamnă parfumul 
inconfundabil al trandafirilor, mireasma rufelor curate și a 
pardoselilor din piatră proaspăt spălate. E un miros 
nemaiîntâlnit, căci aerul și pământul roman adaugă 
propria lor savoare. Mi-e de ajuns doar să mă gândesc la 
asta și mă cuprinde așa de tare nostalgia, încât îmi doresc 
mai curând să fi murit decât să mă întorc și să cutreier 
încă o dată străzile astea pline de amintiri. De aceea, 
haideţi să nu ne oprim ca să nu mă pierd cu firea, copleșit 
de emoţiile pe care cu greu am reușit să le stăpânesc timp 
de cincisprezece ani. 

Însă Barbus a protestat pe un ton jalnic: 

— Experienţa m-a învăţat că, după primele înghiţituri de 
vin, toată ființa mea percepe mirosurile și sunetele mai 
bine ca niciodată. În viaţa mea n-am mâncat ceva mai 
delicios decât cârnaţii mici, condimentaţi și fierbinţi. Să ne 
oprim măcar cât să-i putem gusta. Gustul lor trebuie să fie 
același, chiar dacă pentru mine mirosul Romei s-a 
schimbat. 

Fără voia lui, tata a izbucnit în râs. Ne-am oprit lângă 
târgul de vite și am intrat într-o cârciumă care era atât de 
veche, încât podeaua se afla cu mult sub nivelul pavajului 
străzii. Barbus, ca și mine de altfel, inspira cu poftă aerul 
încărcat de aroma vinului și a mâncării aburinde. 

— Lăudat fie Hercule, totuși a mai rămas ceva din Roma 
de altădată! a exclamat surprins Barbus. Imi aduc aminte 
de acest loc, deși, în mintea mea, era mult mai mare și mai 
spaţios decât e acum. Trage adânc aer în piept, Minutus, 
că ești mult mai tânăr decât mine. Trebuie să simţi mirosul 
de pește, nămol, papură și balegă, de trupuri asudate și 
miresmele venind dinspre tarabele de lângă circ. 

Şi-a clătit gura cu vin, a vărsat puţin pe podea drept 


ofrandă, pentru zei, după care și-a îndesat în gură câte 
bucăţi de cârnat a putut. Mesteca și plescăia dând din cap, 
iar într-un târziu a reușit să rostească: 

— Ceva de demult și aproape uitat îmi revine acum în 
minte. Dar, cu siguranţă, și gura mi-a îmbătrânit prea tare, 
căci nu mai regăsesc senzaţia izbăvitoare de altădată care 
mă cuprindea când gustam din acești cârnaţi și aveam 
cupa cu vin în mână. 

În colțurile ochilor lui bătrâni s-au ivit lacrimi. 

— Sunt doar o umbră a trecutului, venită la jocurile 
seculare, a suspinat el. Nu mai am aici nicio cunoștință, 
rudă sau stăpân. Locul generaţiei mele a fost luat de altă 
generație, care nu știe nimic despre trecut, de-aia cârnaţii 
picanţi parcă și-au pierdut savoarea, iar vinul pare diluat. 
Speram ca măcar în rândurile Gărzii Pretoriene a 
împăratului sau printre pompieri să dau peste vreun 
camarad de odinioară, însă acum stau și mă întreb dacă 
ne-am mai recunoaște. Vai de cei învinși! Mă simt ca Priam 
la ruinele Troiei. 

Proprietarul cârciumii, cu faţa lucind de grăsime, a venit 
să întrebe care e problema. Căuta să ne asigure că în zilele 
bune putem vedea în localul lui conducători de care, 
funcţionari de la arhivele statului, actori și arhitecţi care 
se ocupă cu restaurarea monumentelor Romei în cinstea 
jocurilor seculare. Puteam să dăm chiar și peste niște 
lupoaice foarte drăguţe, zicea el. Însă Barbus era de 
neconsolat și a răspuns mâhnit că nu-i stă mintea la 
lupoaice, căci probabil nici pe ele nu le-ar mai găsi la fel ca 
pe vremuri. 

Apoi am urcat pe Aventin, iar tata a început din nou să 
respire cu dificultate. Poate totuși n-ar fi trebuit să ne 
oprim la cârciumă, fiindcă acum îl durea stomacul de la 
cârnaţii picanţi și nici măcar vinul nu reușise să-i ridice 
moralul. Sufletul îi era chinuit de presimţiri sumbre, 
înteţite de vederea unui corb care a zburat pe lângă noi. 


Mergând printre clădirile noi și vechi cu mai multe etaje, 
am trecut și pe lângă temple străvechi, care, între edificiile 
mai mari, păreau scufundate în pământ. Pe cealaltă pantă 
a colinei, tata a zărit în sfârșit, casa familiei Manilianus. În 
comparaţie cu casa noastră din Antiohia, aceasta era mică 
și șubredă; cândva fusese ridicat un etaj pentru a mai 
câștiga spaţiu. Era înconjurată de un zid și de o grădină 
neîngrijită. Observând disprețul din privirea mea, tata mi-a 
spus sever că tocmai aspectul vetust al casei și al grădinii 
demonstrează vechimea și noblețea acestui cămin. 

Hamalii cu bagajele ajunseseră cu mult înaintea noastră 
de la poarta Capua, așa că mătușa Laelia era pregătită și 
ne aștepta. L-a lăsat pe tata să plătească oamenii, apoi a 
coborât încet scările și a venit să ne întâmpine, străbătând 
aleea mărginită de tufișurile de dafin. Era o femeie înaltă 
și slabă. Își dăduse cu roşu în obrajii ridaţi și se machiase 
cu negru în jurul ochilor. Avea un inel pe deget, iar la gât 
un lănţișor din aramă. Mâinile îi tremurau și și-a stăpânit 
cu grijă strigătele de bucurie când s-a apropiat de noi, cu 
pași mici, pe alee. 

Tata rămăsese în urmă ca să le dea personal hamalilor 
banii cuveniţi, ceea ce a indus-o în eroare pe mătușă, care 
s-a oprit în faţa lui Barbus, s-a aplecat, și-a acoperit capul 
ca și când s-ar fi pregătit de o rugăciune și a exclamat: 

— O, Marcus, ce zi fericită! Nu te-ai schimbat prea mult. 
Doar ţinuta parcă ţi-e mai falnică și te-ai făcut mai 
musculos. 

Tata a izbucnit în râs și a strigat: 

— Mătușă Laelia, ai rămas la fel de mioapă și de 
distrată. Eu sunt Marcus. Acest preacinstit veteran bătrân 
e însoţitorul nostru, Barbus, un client de-al meu. 

Mătușa Laelia s-a indispus din cauza propriei greșeli, s-a 
oprit în faţa tatălui meu, l-a cercetat cu privirea, a început 
să-l pipăie pe umeri și pe burtă cu mâinile-i tremurânde și 
a zis: 


— Nu-i de mirare că nu te-am recunoscut. Ești buhăit la 
faţă, ţi-atârnă burta; nu-mi vine să-mi cred ochilor, căci 
erai cândva un bărbat destul de chipeș. 

Tata nu s-a simţit jignit de vorbele ei, dimpotrivă. 

— Îţi mulţumesc pentru cuvintele tale, mătușă Laelia. 
Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă, deoarece aspectul 
meu fizic mi-a adus numai necazuri în trecut. Dacă nici tu 
nu m-ai recunoscut, mă îndoiesc că ar mai face-o cineva. 
Tu, în schimb, arăţi la fel ca înainte, subţire, cu trăsături 
nobile. Anii nu te-au schimbat câtuși de puţin. 
Îmbrăţișează-l pe fiul meu, Minutus, și fii cu el la fel de 
bună și blândă cum erai cu mine în anii mei agitaţi din 
tinereţe. 

Mătușa Laelia m-a îmbrățișat fără șovăială, m-a sărutat 
pe obraji și pe ochi cu buzele ei subţiri, m-a mângâiat pe 
chip cu mâinile tremurătoare și a exclamat: 

— Minutus, ti-au dat tuleiele și nu mai ești copil ca să te 
alint! 

Ţinându-mi capul între mâini, mi-a cercetat faţa cu 
atenţie, după care a spus: 

— Arăţi mai curând a grec, decât a roman, dar, fără 
îndoială, ochii tăi verzi și părul tău blond nu sunt niște 
trăsături comune. Dacă ai fi fată, aș spune că ești 
frumoasă, dar și așa sigur vei fi o partidă bună. Mama ta a 
fost grecoaică, dacă nu mă înșel... 

Abia după ce a sporovăit cu o voce nesigură o vreme, de 
parcă nici ea nu știa de fapt ce spune, am băgat de seamă 
că era teribil de speriată. La ușă ne aștepta un sclav chel, 
fără dinţi, iar lângă el se afla o femeie șchioapă, cu un 
singur ochi. Amândoi au îngenuncheat în faţa tatei, 
strigând salutul pe care, în mod sigur, mătușa Laelia îi 
învățase. Tata a bătut-o pe umăr, puţin stânjenit, și a 
îndemnat-o s-o ia înainte ca o gazdă ce era și să ne 
conducă. Camera îngustă era învăluită în fum, ceea ce ne-a 
făcut să tușim care mai de care, căci mătușa aprinsese 


focul în altarul casei în semn de bun venit. Am reușit totuși 
să disting statuile de lut ale zeilor protectori ai familiei 
noastre, iar măștile lor îngălbenite din ceară parcă se 
clătinau în vălătucii cenușii de fum. 

Mătușa Laelia se lăsa agitată când pe un picior, când pe 
celălalt, tușind și frământându-și mâinile, și a încercat să 
ne dea de înţeles, tot șovăind, că ar trebui să respectăm 
tradiţiile familiei și să sacrificăm cât mai curând un porc. 
Nefiind însă sigură de ziua în care urma să sosim, nu 
cumpărase porcul și astfel nu ne putea oferi deocamdată 
decât măsline, brânză și supă de legume. Ea însăși 
renunţase de multă vreme să mănânce carne. 

Am vizitat toate încăperile, observând pânzele de 
păianjen din colţuri, paturile șubrede, mobila sărăcăcioasă, 
și mi-am dat seama brusc că nobila și respectabila mătușă 
Laelia trăia într-o sărăcie lucie. Din biblioteca 
astronomului Manilius nu mai rămăsese nimic cu excepția 
câtorva suluri roase de șobolani, iar mătușa ne-a mărturisit 
că fusese nevoită să vândă bustul lui bibliotecii publice de 
la poalele Palatinului. În cele din urmă, a cedat și a 
izbucnit în lacrimi. 

— E numai vina mea, Marcus! a exclamat ea. Sunt o 
gospodină tare nepricepută, căci în tinereţe mă obișnuisem 
cu traiul bun. Nici casa n-aș fi putut s-o păstrez dacă nu 
mi-ai fi trimis bani din Antiohia. Pe ce s-au dus banii mei 
nu știu să spun, dar cu siguranță nu au fost irosiți pe 
ospeţe, vinuri sau parfumuri. Trăiesc însă cu speranţa că 
într-o zi norocul mă va ajunge, așa mi-a fost prevestit. De 
aceea, te rog, nu fi supărat pe mine și nu-mi cere socoteală 
despre banii pe care mi i-ai trimis. 

Tata însă nu făcea reproșuri nimănui decât lui însuși și a 
asigurat-o pe mătușă că nu venise la Roma să o controleze. 
Dimpotrivă, regreta profund că nu trimisese mai mulţi bani 
pentru întreţinerea casei. Însă acum totul avea să se 
schimbe, exact așa cum îi fusese prevestit mătușii Laelia. 


Tata i-a poruncit lui Barbus să despacheteze bagajele, a 
întins pe podea ţesături orientale scumpe, i-a dăruit 
mătușii Laelia o rochie și un val de mătase, i-a pus la gât 
un colier din pietre preţioase și a încurajat-o să probeze o 
pereche de sandale roșii dintr-o piele fină. I-a făcut cadou 
chiar și o perucă splendidă, iar mătușa a început să plângă 
mai cu foc. 

— Vai, Marcus, ești într-adevăr atât de bogat! Dar nu ai 
obţinut toate aceste bogății pe căi necurate, nu? Am crezut 
că ai devenit un desfrânat și ai căzut pradă viciilor 
orientale, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu 
romanii care petrec prea mult timp în Orient. De aceea m- 
am întristat văzându-ţi faţa buhăită, dar trebuie că-mi era 
privirea înceţoșată de lacrimi! Pe măsură ce mă obișnuiesc 
cu chipul tău, îmi dau seama că nu arăţi atât de rău 
precum mi s-a părut la început. 

De fapt, mătușa Laelia se temea și era încredinţată că 
tata se întorsese pentru a lua în stăpânire casa, urmând să 
o trimită pe ea undeva la ţară, să-și ducă traiul în sărăcie. 
Această convingere era atât de adânc înrădăcinată, încât 
tot repeta că o femeie ca ea nu poate trăi decât la Roma. 
Încet-încet, și-a recăpătat stăpânirea de sine și ne-a 
amintit că era totuși văduvă de senator și un oaspete bine- 
venit în multe case romane, cu toate că soțul ei, Gnaeus 
Laelius, își pierduse viaţa și averea încă de pe vremea 
împăratului Tiberius. 

Am rugat-o să-mi povestească despre Gnaeus Laelius, 
însă ea și-a plecat capul într-o parte ca să mă asculte și a 
întrebat: 

— Cum este posibil, Marcus, ca fiul tău să vorbească 
latina cu un accent sirian așa de oribil? Chestia asta 
trebuie îndreptată, altfel va ajunge de râsul lumii în Roma. 

Tata i-a răspuns, în maniera sa netulburată, că el însuși 
a vorbit atât de mult în greacă și în aramaică, încât 
căpătase un accent ciudat, însă mătușa Laelia l-a întrerupt: 


— E posibil, dar tu ești în vârstă și oricine înţelege că în 
timpul serviciului militar sau în vremea vreunei misiuni 
oficiale în afara Romei s-a lipit de tine accentul străin. Dar 
trebuie să angajezi un profesor de retorică sau un actor ca 
să cizeleze pronunția lui Minutus. E musai să frecventeze 
teatrele și să audieze lecturile publice ale scriitorilor. 
Împăratul Claudius e foarte strict în privinţa purității 
limbii, deși le permite liberţilor săi să vorbească în greacă, 
iar soției sale îi îngăduie și altele pe care pudoarea mă 
împiedică să le pomenesc. 

Apoi, întorcându-se spre mine, mi-a explicat: 

— Bietul meu soț, senatorul Laelius, nu era mai prost 
sau mai naiv decât Claudius. Mai mult, pe vremea aceea, 
Claudius și-a logodit fiul încă minor, pe Drusus, cu fata 
prefectului Seianus, el însuși luând-o de soţie pe sora 
adoptată a acestuia, Aelia. Fiul era la fel de nătâng ca tatăl 
și ulterior a murit înecându-se cu o pară. Vreau să spun că 
răposatul meu soț a încercat să intre în grațiile lui Seianus 
în același mod, crezând că astfel va fi de folos statului. 
Marcus, sper că nu te-ai implicat și tu în uneltirile lui 
Seianus de ai dispărut așa brusc din Roma chiar înainte să 
fie dat în vileag complotul împotriva împăratului. Ani 
întregi n-a știut nimeni ce s-a ales de tine. De fapt, 
împăratul Gaius, băiețașul acela simpatic, te-a șters de pe 
lista cavalerilor pur și simplu pentru că nimeni nu mai știa 
nimic despre tine. „Eu nu știu nimic”, a zis el în glumă și a 
tras o linie peste numele tău. Cel puţin așa mi s-a povestit, 
însă este adevărat că aceia care mi-au spus mă respectau 
și nu voiau să mă rănească și, probabil, nu mi-au dezvăluit 
tot ce știau. 

Tata i-a replicat pe un ton rece că urma să meargă chiar 
a doua zi la arhivele statului pentru a demara o 
investigaţie cu privire la motivul pentru care îi fusese luat 
titlul de cavaler. Mătușa Laelia n-a părut deloc încântată 
de această idee. Din contră, a sugerat că ar fi mai bine să 


nu răscolim trecutul, căci atunci când e beat, Claudius 
devine posac și capricios, chiar dacă a îndreptat deja multe 
greșeli comise de Gaius. 

— Îmi dau seama că, pentru binele lui Minutus, trebuie 
să facem tot ce ne stă în puteri să redobândim onoarea 
familiei. Calea cea mai ușoară ar fi să-l îmbrăcăm pe 
Minutus în toga virilă și să-l prezentăm Valeriei Messalina. 
Tânăra împărăteasă e foarte interesată de băieţii care au 
primit recent toga virilă și îi primește în odăile ei să 
discute între patru ochi despre familiile și planurile lor de 
viitor. Dacă nu m-ar împiedica mândria, de dragul lui 
Minutus, aș fi putut să-i cer o audienţă desfrânatei ăleia. 
Dar tare mă îndoiesc că m-ar primi. Ştie foarte bine că 
eram cea mai bună prietenă a mamei lui Gaius. De fapt, 
mă număr printre cele câteva femei nobile romane care au 
ajutat-o pe Agrippina și pe tânăra Iulia, după ce s-au întors 
din exil, să organizeze o ceremonie funerară decentă 
pentru rămășițele fratelui lor. Săracul Gaius a fost ucis cu 
atâta brutalitate, iar după aceea Claudius s-a făcut împărat 
pe banii evreilor. Agrippina a reușit să-și ia un soţ bogat, 
dar sărmana [Iulia a fost din nou exilată, căci, după părerea 
Messalinei, petrecea prea mult timp în preajma unchiului 
ei, Claudius. Mulţi bărbaţi au fost trimiși în exil din cauza 
acestor două fete abile. Imi aduc aminte de un anume 
Tigellinus, care, deși needucat, era unul dintre cei mai 
frumoși bărbaţi din întreaga Romă. El n-a fost foarte 
afectat de exil, ci a înfiinţat o afacere cu pescării, iar acum 
se spune că s-ar ocupa cu creșterea cailor de curse. 
Seneca, un filosof din Hispania, care a scris mai multe 
cărţi, avea o relaţie cu Iulia, deși era bolnav de 
tuberculoză. De mulţi ani suspină exilat în Corsica. 
Messalina a considerat nepotrivit ca una din fetele fratelui 
lui Claudius să aibă un comportament necuviincios, fie și în 
secret. Singura care a mai rămas în viaţa este Agrippina. 

Când mătușa s-a oprit să-și tragă sufletul, tata a reușit în 


sfârșit să vorbească și ne-a povestit cum auzise, în 
Alexandria, că Annaeus Seneca s-ar fi nimerit pe acolo, 
căutând informaţii și lucrări despre India. Știa destule 
despre Valeria Messalina, tânăra soţie și verișoară a lui 
Claudius, și voia să mă ţină cât mai departe de acea 
femeie. De asemenea, tata a adăugat cu precauţie că ar fi 
mai bine ca mătușa să nu se amestece în treburile noastre. 
Tata voia să se ocupe singur de ele, fără ajutor din partea 
vreunei femei. În tinereţe avusese destul de-a face cu 
femeile, spunea el cu amărăciune, și se săturase până 
peste cap ca ele să-și bage nasul peste tot. 

Mătușa Laelia era cât pe ce să-i răspundă, însă, după ce 
mi-a aruncat o privire, a decis să nu spună nimic. In 
sfârșit, ne-am apucat să mâncăm, măslinele, brânza și supa 
de legume. Tata a avut grijă să nu mâncăm tot, ci să 
păstrăm măcar o bucată de brânză cât palma, altfel cei doi 
bieţi sclavi ai casei sigur ar fi rămas flămânzi. Mie nici mi- 
ar fi trecut prin minte o asemenea grijă deoarece acasă, în 
Antiohia, cele mai bune bucate erau alese special pentru 
mine, iar mâncarea le ajungea pe săturate tuturor celor 
din gospodărie, precum și săracilor care întotdeauna, se 
aflau în preajma tatei. 

A doua zi, tata a angajat un arhitect pentru a începe 
reparaţiile la casa familiei și doi grădinari să curețe 
grădina lăsată în paragină de atâta vreme. În grădină se 
afla un platan bătrân de două sute de ani plantat de acel 
Manilius care fusese ucis în plină stradă de un oarecare 
Marius. În jurul casei mai erau și alți arbori bătrâni, iar 
tata s-a asigurat personal că aceștia nu aveau să fie 
afectaţi în timpul lucrărilor. De asemenea, dorea ca 
aspectul exterior al casei, destul de afundată în pământ, să 
fie lăsat, pe cât posibil, neschimbat. Tata mi-a explicat 
motivele: 

— Vei vedea multă marmură și mult lux în Roma, însă 
când vei deveni bărbat, vei înțelege că ceea ce fac eu acum 


este adevăratul lux. Nici cel mai înstărit dintre romani nu 
are în jurul casei asemenea copaci bătrâni, iar aspectul 
învechit al acestei clădiri valorează mai mult decât toate 
ornamentele și coloanele din Roma. 

Bântuit parcă de o nălucă din trecut, s-a schimbat la faţă 
și a continuat: 

— Cândva, la Damasc, plănuiam să construiesc o casă 
simplă, să plantez copaci în jurul ei și să trăiesc acolo în 
liniște cu mama ta, Myrina. Dar când ea a murit, m-a 
cuprins o asemenea disperare, încât ani de zile nu m-a mai 
interesat nimic. Poate m-aș fi sinucis dacă sentimentul de 
responsabilitate faţă de tine nu m-ar fi obligat să-mi duc 
mai departe viaţa cea fără de rost. Într-o noapte, pe ţărmul 
Mării Galileei, un pescar mi-a făcut o promisiune care încă 
mă intrigă, deși mi-o amintesc vag, de parcă a fost un vis. 

Despre această promisiune tata n-a binevoit să-mi spună 
mai multe, repetându-mi doar că trebuia să se 
mulțumească cu acești arbori bătrâni de pe Aventin, de 
vreme ce nu-i fusese dat să se bucure de alţii plantați și 
îngrijiţi de el. 

În timp ce arhitectul și muncitorii se ocupau de casă, iar 
tata umbla de dimineaţă până seara cu treburile lui, 
Barbus și cu mine ne plimbam neobosiţi prin oraș, uitându- 
ne la oameni și la locuri. Împăratul Claudius tocmai 
dispusese renovarea tuturor templelor și monumentelor 
din Roma cu ocazia jocurilor seculare și se îngrijise ca 
preoții și învățații să adune toate legendele străvechi 
legate de acestea, urmând să le adapteze vremurilor 
prezente. Altfel s-ar fi spus fel de fel de scorneli despre 
orice loc sfânt, copac, peșteră, izvor sau columnă, fapt 
care n-ar fi făcut decât să-i deruteze pe călătorii veniţi 
special la Roma. Locuitorii Romei, în schimb, nu acordau 
nicio atenţie monumentelor și tradiţiilor prăfuite, ci 
vorbeau doar despre competiţiile și jocurile organizate în 
cadrul festivităților de primăvară. 


Palatul imperial de pe Palatin, templele de pe Capitoliu, 
termele și teatrele romane nu m-au impresionat, căci 
copilărisem în Antiohia, unde clădirile sunt la fel de 
grandioase sau chiar și mai și. De fapt, Roma, cu străzile ei 
întortocheate și colinele abrupte, părea un oraș înghesuit 
în ochii unui om obișnuit cu străzile largi și drepte ale 
Antiohiei. Mă refer, în special, la centrul Antiohiei, în jurul 
căruia se întinde, parcă la nesfârșit, cartierul săracilor. 
Dar niciun om de condiţie decentă n-are treabă în suburbii. 
În Roma însă, fiecare vale și colină are bucata ei de istorie 
și, din întâmplare, am observat un vechi și important 
edificiu aflat chiar lângă o clădire de locuinţe ameţitor de 
înaltă. 

Construcţia m-a impresionat datorită dimensiunii 
impunătoare și trecutului care îmi era cunoscut. Era 
imensul mausoleu al divinului Augustus de pe Câmpul lui 
Marte. Avea formă circulară, deoarece templele cele mai 
sacre din Roma trebuiau să respecte acest criteriu în 
memoria vremurilor când primii locuitori ai Romei trăiau 
în colibe circulare. În simplitatea sa, marele mausoleu era, 
după părerea mea, demn de un zeu și de cel mai de seamă 
suveran al tuturor timpurilor. Am citit pe nerăsuflate 
inscripţia memorială în care erau enumerate faptele cele 
mai importante ale lui Augustus, care au dus la 
consolidarea imperiului. Barbus nu era deloc mișcat. Mi-a 
povestit că perioada petrecută în legiune l-a făcut să 
privească cu scepticism toate inscripţiile memoriale, 
pentru că ceea ce nu se pomenește în ele este mult mai 
important decât existenţa lor în sine; așa cum înfrângerile 
devin câteodată victorii, iar greșelile politice se pot dovedi 
a fi dovezi de înţelepciune. Mi-a explicat că printre 
rândurile inscripţiei memoriale de pe mormântul divinului 
Augustus el întrezărea pieirea unor întregi legiuni, 
scufundarea sutelor și sutelor de vase de război și 
nenumăratele orori ale războiului civil. 


Desigur, el se născuse pe vremea când Augustus 
reinstaurase deja pacea și ordinea și întărise puterea 
Romei, însă tatăl lui îi povestise prea puţine despre 
Augustus, pe care îl considera un om limitat rău. li vorbise 
mai des despre popularul Marc Antoniu, care ţinea 
discursuri de la tribuna din for atât de beat, încât uneori, 
înflăcărat de propriile sale cuvinte, ajungea să vomite într- 
o găleată aflată mereu, prin preajmă din această pricină. 
Pe vremea aceea, conducătorii încă se adresau poporului. 
În timpul mult prea îndelungatei sale stăpânirii, Augustus 
a câștigat respectul Senatului și al poporului, însă viaţa în 
Roma, după spusele tatălui lui Barbus, devenise mult mai 
plictisitoare decât înainte. De fapt, poporul nu-l simpatiza 
pe prudentul Augustus, ci pe temerarul Antoniu, tocmai 
pentru defectele și frivolitatea de care dădea dovadă. 

Mă obișnuisem deja cu poveștile lui Barbus, pe care tata 
nu le-ar fi considerat potrivite pentru urechile mele. 
Mausoleul lui Augustus mă impresionase prin arhitectura 
sa impozant de simplă, așa că am străbătut străzile Romei 
iar și iar ca să-l revedem. Totuși, eram atras și de Câmpul 
lui Marte datorită terenului de echitație unde băieţii și 
tinerii romani, fiii senatorilor și ai cavalerilor, se pregăteau 
deja pentru jocurile ecvestre din cadrul festivităților 
dedicate noului secol. Îi priveam cu invidie cum se aliniau, 
se dispersau la primirea semnalului și apoi se grupau la 
loc. Toate aceste manevre îmi erau extrem de familiare și 
știam că le-aș fi putut face cu aceeași pricepere, chiar mult 
mai bine. 

Jocurile ecvestre erau urmărite întotdeauna și de câteva 
mame îngrijorate, căci printre tinerii participanţi se aflau 
și copii de patricieni cu vârste între șapte și cincisprezece 
ani. Desigur, băieţii se prefăceau că nu-și cunoșteau 
mamele și mormăiau nemulţumiţi atunci când vreunul mai 
mic aluneca din șa, iar mama lui alerga cu mantia 
fluturând să-l salveze dintre copitele cailor. Normal, cei 


mai mici aveau cai blânzi, special antrenați, care se opreau 
imediat ce călăreţul se prăbușea din șa. Acești cai 
rezervaţi aristocraților nu erau nici pe departe așa de 
aprigi ca aceia pe care romanii îi foloseau în război. Caii 
din Antiohia erau mult mai nărăvași. 

O dată am văzut-o și pe Valeria Messalina printre 
spectatori, însoţită de alaiul ei splendid. O priveam plin de 
curiozitate. Bineînţeles că nu mă puteam apropia de ea, iar 
de departe nu părea a fi de o frumuseţe răpitoare, așa cum 
se spunea. Fiul ei de șapte ani primise numele de 
Britannicus în cinstea victoriilor obţinute de împăratul 
Claudius în Britania. Era un băiat palid și slăbuţ, care se 
temea în mod vizibil de calul pe care îl călărea. Având în 
vedere originea sa, ar fi trebuit să fie eroul acestor jocuri 
și să călărească în frunte, însă asta era aproape imposibil, 
deoarece, în momentul în care s-a urcat în șa, chipul i s-a 
schimonosit și i-au dat lacrimile. După fiecare exerciţiu, 
faţa i se acoperea de o spuzeală roșie, iar ochii atât de 
umflaţi, încât abia mai vedea. 

Mulțimea adunată la spectacol nici măcar nu-l încuraja, 
atât de nepotrivit era în peisaj. Până la urmă, Messalina le- 
a poruncit soldaţilor din Garda Pretoriană să împrăștie 
oamenii. Se zvonea că împăratul Claudius nu îndrăznise să 
vină să-și vadă băiatul călărind, căci era singurul lui fiu și 
îl iubea nebunește, temându-se că o să se piardă cu firea 
dacă îl vede căzând din șa. Claudius era cu atât mai atașat 
de băiat, cu cât nici Augustus, nici Tiberius, nici Caligula 
nu avuseseră un fiu din sângele lor care să le urmeze la 
tron. 

Pretextând vârsta fragedă a fiului său, Claudius l-a 
desemnat în fruntea tinerilor pe Lucius Domiţius, fiul 
nepoatei sale Domiţia Agrippina. Lucius nu împlinise încă 
zece ani, însă era complet diferit de timidul Britannicus. 
Era un băiat dezvoltat pentru vârsta lui și un călăreț plin 
de îndrăzneală. După exerciţii oferea adesea demonstraţii 


cutezătoare de măiestrie răsplătite cu ropote de aplauze 
din partea mulţimii. Moștenise de la ginta Domiţienilor 
părul roșcat. De aceea, în timpul exerciţiilor, obișnuia să-și 
scoată coiful ca să se laude cu însemnul familiei sale 
neînfricate. Însă mulţimea nu-l adula datorită familiei din 
care provenea, ci mai degrabă pentru că era fiul surorii 
împăratului Gaius. Astfel, prin vinele lui curgea sângele 
Iuliei, sora lui Iuliu Cezar, și al lui Marc Antoniu. Cuprins 
de înflăcărare, Barbus i-a strigat câteva vorbe obscene, la 
auzul cărora mulţimea a izbucnit într-un râs frenetic. 

Se zvonea că mama lui, Agrippina, nu îndrăznise nici ea 
să asiste la jocuri alături de celelalte mame, pentru că se 
temea de gelozia monstruoasă a Valeriei Messalina și, 
având în vedere soarta surorii sale, evita pe cât putea să se 
arate în public. Dar Lucius Domiţius nu avea nevoie de 
sprijinul mamei sale. A câștigat admirația mulţimii cu 
propria-i vivacitate copilărească. lIși controla perfect 
trupul, se mișca grațios, avea o privire ageră, iar băieţii 
mai mari nu dădeau semne de invidie, din contră, i se 
supuneau de bunăvoie în cadrul exerciţiilor. 

M-am sprijinit de gardul tocit din lemn, sufletul fiindu-mi 
cuprins de un dor neostoit în timp ce priveam exerciţiile. 
Insă viaţa aceasta de huzur urma să se încheie brusc. Tata 
mi-a găsit un profesor de latină ursuz, care bombănea tot 
timpul și după fiecare cuvânt rostit îmi corecta pe un ton 
batjocoritor pronunția. Alegea, parcă dinadins, numai 
opere plictisitoare, cum ar fi scrierile despre stăpânirea de 
sine, despre modestie sau despre virtuțile bărbătești. Tata 
avea un dar infailibil de a-mi alege numai profesori care 
mă scoteau din minți. 

Pe perioada renovărilor, eu locuiam cu Barbus în camera 
de la etaj, ai cărei pereţi erau impregnaţi cu un miros 
plăcut de tămâie și pictaţi cu tot felul de simboluri magice, 
cărora nu le-am acordat prea mare importanţă, crezând că 
rămăseseră acolo de pe vremea astronomului Manilius. 


Însă din cauza lor am început să dorm prost și să am 
coşmaruri din care mă trezeam adesea ţipând, sau 
scânceam atât de tare, încât Barbus trebuia să mă 
trezească. Curând, profesorul meu s-a săturat și el de 
zgomotul pe care-l făceau muncitorii, așa că m-a dus la 
băile publice și la sălile de lectură de lângă acestea. 

Membrele lui subţiri și burta rotundă și gălbuie îmi 
stârneau repulsie. Antipatia mea faţă de el a devenit și mai 
puternică atunci când, în timp ce îmi vorbea sarcastic ca 
de obicei, a început să mă mângâie și să-mi spună pe un 
ton mieros că trebuie să mă fi familiarizat deja în Antiohia 
cu amorul grec. Mi-a propus să mă mut la el pe durata 
reparațiilor casei noastre, adică în Subura, în camera sa de 
la ultimul etaj al unei clădiri mizerabile, unde se putea 
ajunge doar cu o scară, deoarece, după spusele lui, dorea 
să mă înveţe fără să fie deranjat și să mă obișnuiască cu un 
trai întru înţelepciune. 

Barbus și-a dat seama care îi erau intenţiile și l-a 
avertizat foarte serios, însă acesta nu l-a luat în seamă, așa 
că s-a văzut nevoit să-i tragă o bătaie cu biciul. Asta l-a 
speriat atât de tare, încât nici n-a mai avut curajul să-i 
ceară tatălui meu banii cuveniţi. Nici noi, de altfel, n-am 
îndrăznit să divulgăm adevăratul motiv al dispariţiei sale 
subite. De aceea tata a tras concluzia că acel profesor 
eminent se săturase probabil de încăpăţânarea mea și 
astfel între noi s-a iscat o ceartă în timpul căreia eu i-am 
strigat sfidător: 

— Mai bine mi-ai face rost de un cal ca să-i pot cunoaște 
pe tinerii romani, în compania lor aș putea deprinde 
adevăratele obiceiuri romane! 

— Caii ţi-au adus deja numai necazuri în Antiohia, a spus 
tata. Împăratul Claudius a dat un nou edict, foarte înţelept, 
prin care senatorii și cavalerii în vârstă sau cu o condiţie 
fizică precară pot să-și ducă de dârlogi calul, fără să urce 
în șa, în timpul procesiunii ordinelor. Serviciul militar 


obligatoriu pentru ocuparea unei funcţii publice se poate 
îndeplini acum doar formal. 

— O, tempora, o, mores! i-am răspuns arogant. Dar dă- 
mi măcar suficienţi bani cât să mă împrietenesc cu actori, 
muzicanți și conducători de care de la Circus Maximus. 
Dacă mă amestec printre ei, poate voi ajunge să-i cunosc 
măcar pe băieţii ăia romani efeminaţi care se eschivează 
de la serviciul militar. 

Nici această idee n-a fost pe placul tatei. 

— Mătușa ta m-a avertizat că unui tânăr ca tine nu-i face 
bine să stea departe de cei de vârsta lui, a recunoscut 
totuși. Prin intermediul afacerilor mele, am cunoscut 
destui armatori și negustori de cereale. Acum, că foametea 
a luat sfârșit, împăratul Claudius construiește un nou port 
în Ostia și oferă despăgubiri pentru fiecare navă cu grâne 
naufragiată. La sfatul lui Marcius pescarul, am cumpărat 
niște corăbii, deoarece acum asta nu mai presupune niciun 
risc, și mulți au câștigat o avere doar prin repararea unor 
nave scoase din circulaţie. Însă acești parveniţi nu duc o 
viață pe placul meu, de aceea nu-mi doresc să te amesteci 
cu fiii lor. 

Aveam senzaţia că nici tata nu știe ce vrea. 

— Așadar ai venit la Roma să te îmbogăţești? l-am 
întrebat. 

El s-a simţit ofensat și s-a răstit la mine: 

— Tu știi cel mai bine că tot ce îmi doresc este o viaţă 
liniștită și simplă. Dar am învăţat de la liberţii mei că este 
un delict faţă de stat și faţă de bunăstarea comunităţii să 
aduni saci cu monede de aur pe fundul unui cufăr. In plus, 
vreau să cumpăr pământ în Caere, de unde se trage familia 
mea adevărată. Să nu uiţi niciodată că provenim din 
familia Manilianus doar prin adopţie. Privindu-mă în ochi 
cu un aer smerit, a continuat: Pe o pleoapă ai un rid, cum 
am și eu. E un semn al descendentei noastre. Cercetând în 
arhivele statului, am văzut cu ochii mei lista cavalerilor de 


pe vremea împăratului Gaius și lângă numele meu nu 
există nicio însemnare, numai linia șerpuită cu care a fost 
tăiat. Mâna lui Gaius tremura foarte tare din cauza bolii de 
care suferea. Nu există vreo hotărâre judecătorească și 
nimeni nu m-a pus sub acuzare. Nu știu dacă totul s-a 
întâmplat doar din cauza absenței mele. Procuratorul Pilat 
din Pont a căzut în dizgrație în urmă cu zece ani, și-a 
pierdut funcţia și a fost trimis în Gallia. Insă arhiva sa 
secretă se află în posesia împăratului Claudius, iar acolo 
mai poate exista vreun act în defavoarea mea. M-am 
întâlnit cu libertul lui, Felix, care este interesat de 
treburile din Iudeea. Mi-a promis că va vorbi cu Narcissus, 
secretarul personal al împăratului, cu prima ocazie. Aș 
prefera să mă întâlnesc personal cu acel bărbat influent, 
însă se spune că este atât de încrezut, că numai să ajungi 
în faţa lui te costă zece mii de sesterţi. Aș vrea să evit să-l 
mituiesc, nu din zgârcenie, ci mai degrabă din mândrie. 

Tata mi-a mai spus că ascultase cu atenţie și reţinuse tot 
ce i se povestise despre Claudius, de bine sau de rău. Până 
la urmă, depindea de împărat ca numele nostru să revină 
pe listele cavalerilor. Pe măsură ce îmbătrânea, împăratul 
Claudius devenise atât de capricios, încât numai dintr-un 
moft sau din cauza unui semn de rău augur putea refuza să 
ia o hotărâre în pofida tuturor argumentelor favorabile. Se 
mai întâmpla să adoarmă în timpul întrunirilor Senatului 
sau în timpul unui proces și astfel să uite problema care se 
judeca. Tata profitase de timpul pe care îl avea la 
dispoziţie și citise toate operele publicate de Claudius, 
inclusiv ghidul lui pentru jocurile cu zaruri. 

— Împăratul Claudius este printre puţinii oameni din 
Roma care încă vorbește limba etruscă și citește scrierile 
etruscilor, mi-a explicat tata. Fă-mi pe plac și du-te la 
biblioteca publică de la poalele Palatinului și citește istoria 
etruscilor scrisă de el. Se întinde pe mai multe suluri de 
pergament, dar nu e deloc plictisitoare. Cu ajutorul ei vei 


putea înţelege rugăciunile preoţilor din timpul ritualului de 
sacrificiu, care până acum trebuiau învăţate pe de rost. 
După aceea o să te duc și în Caere să vizităm proprietăţile 
noastre, pe care nici eu n-am apucat să le văd. Acolo vei 
putea călări cât poftești. 

Indemnul lui m-a demoralizat însă atât de tare, că îmi 
venea să-mi mușc buzele și să plâng. După ce a plecat tata, 
Barbus mi-a aruncat o privire vicleană și mi-a zis: 

— E ciudat câţi bărbaţi de vârsta a doua uită cum e să fii 
tânăr. Eu îmi aduc bine aminte de câte ori îmi venea să 
plâng fără motiv sau de câte ori aveam vise urâte când 
eram de vârsta ta. Da, știu foarte bine cum ţi-ai putea 
regăsi pacea minţii și somnul lin, însă din cauza tatălui tău 
nu îndrăznesc să spun nimic. 

Mătușa Laelia începuse să-mi arunce priviri ciudate. M-a 
chemat să-mi vorbească, însă mai întâi s-a uitat în jur, 
temându-se să nu ne audă cineva, după care mi-a zis: 

— Dacă îmi promiţi că n-o să-i pomenești nimic tatălui 
tău, îţi voi destăinui un secret. 

I-am promis din politeţe, am și jurat, deși în sinea mea 
îmi venea să râd, fiindcă nu credeam că mătușa Laelia ar 
putea deţine vreun secret fascinant. Mă înșelam însă. 

— În camera în care dormi a stat o bună bucată de timp 
un vrăjitor evreu pe nume Simon. Tot zicea că este 
samaritean ca și cum ăștia n-ar fi tot evrei. Probabil tămâia 
pe care a ars-o și inscripţiile lui magice îţi tulbură visele. A 
venit la Roma acum câţiva ani și și-a câștigat faima ca 
tămăduitor, oracol și făcător de minuni. Senatorul 
Marcellus l-a rugat să stea la el și i-a ridicat o statuie, 
crezând că are puteri divine. Abilităţile i-au fost însă puse 
la încercare. Prima dată a afundat un sclav tânăr în somnul 
cel de moarte, înviindu-l după aceea, deși corpul tânărului 
se răcise deja și nu mai dădea nici cel mai mic semn de 
viață. Am văzut cu ochii mei. 

— Sunt convins, sunt convins, i-am răspuns ironic. Am 


văzut în Antiohia destule isprăvi de-ale evreilor. 

— Așa s-a întâmplat, a continuat cu înflăcărare mătușa 
Laelia. Dar stai să-ți povestesc mai departe. Ceilalţi evrei, 
care locuiesc de partea cealaltă a râului și aici, pe Aventin, 
au prins mare invidie pe vrăjitorul Simon. El avea chiar 
puterea de a se face nevăzut și de a zbura. De aceea, evreii 
au chemat un alt vrăjitor pe care îl chema tot Simon. 
Amândurora li s-a cerut să-și demonstreze puterile, iar 
Simon, adică musafirul meu, le-a poruncit oamenilor 
adunaţi să privească cu atenţie un nor, moment în care ela 
dispărut din faţa lor. Când s-a arătat din nou, zbura 
deasupra forului, iar celălalt evreu a început să se roage 
cu voce tare la idolul său, Chrestus!!, care l-a făcut pe 
Simon să se prăbușească la pământ și să-și rupă piciorul. 
S-a simţit așa de umilit din cauza acestei întâmplări, că s-a 
retras la ţară să se vindece, iar între timp celălalt Simon a 
continuat să vindece oamenii o vreme, apoi a plecat 
definitiv din oraș. Atunci vrăjitorul Simon a revenit 
împreună cu fiica sa, iar eu l-am găzduit deoarece nu avea 
alți prieteni în Roma. A rămas la mine cât timp am avut 
bani, după care s-a mutat lângă templul Lunii, unde își 
primește clienţii și astăzi. Nu mai zboară și nici nu mai 
învie morţii, însă fata lui își câștigă existenţa ca preoteasă 
a Lunii și nenumărate persoane de viță nobilă se încred în 
prevestirile ei, iar Simon îi ajută să-și găsească obiectele 
pierdute. 

— De ce îmi povestești toate astea? am întrebat-o 
suspicios. 

Mătușa Laelia a început să-și frământe mâinile și mi-a 
răspuns vizibil agitată: 


11 Chrestus este forma folosită de Suetoniu în lucrarea Vieţile 
celor doisprezece Cezari atunci când face referire la lisus 
Hristos. Unii istorici consideră că Suetoniu probabil înţelesese 
greșit cuvântul latin Christus sau pe cel grecesc, Hristos (cel 
uns, Mesia). 


— Îmi lipsește foarte mult vrăjitorul Simon, dar nu mă 
mai primește pentru că nu mai am bani și, oricum, nici n- 
am mai îndrăznit să-l caut de teama tatălui tău. Dar simt 
că el te-ar putea vindeca de coşmaruri și ţi-ar readuce 
pacea în suflet. Fata lui ţi-ar putea da sfaturi în privinţa a 
ceea ce ai sau n-ai voie să mănânci și ţi-ar putea ghici 
zilele faste, dar și pe cele cu ghinion. Mie, de pildă, mi-a 
interzis să mănânc mazăre, iar de atunci mi se face rău 
chiar și când văd boabe uscate de mazăre. 

Primisem de la tata niște monede de aur ca să mă 
motiveze să citesc istoria etruscilor. M-am gândit că 
mătușa Laelia e doar o femeie bătrână care se încrede în 
superstiții și vrăjitorii, căci oricum nu avea alte bucurii în 
viaţă. l-am făcut pe plac cu dragă inimă, iar vrăjitorul 
samaritean mi se părea mult mai interesant decât 
biblioteca prăfuită unde oamenii bătrâni stau și citesc la 
nesfârșit din pergamente vechi. Și oricum trebuia să văd 
odată și odată templul Lunii, așa cum făgăduisem 
Oracolului din Daphne. 

Când i-am promis că o duc la vrăjitor, mătușa Laelia s-a 
bucurat nespus de tare. S-a îmbrăcat în mătase, și-a dat cu 
roșu în obrajii scofâlciţi, s-a dichisit cât a putut de bine, şi- 
a pus pe cap peruca roșcată primită în dar de la tata și și-a 
prins la gâtul ei subţire colierul din pietre preţioase. 
Barbus o implora pe toţi zeii măcar să își acopere capul, 
pentru că altfel putea fi lesne luată drept vreo matroană de 
bordel. Mătușa n-a părut să se supere la auzul unor 
asemenea vorbe, ci s-a mulțumit să-l amenințe pe Barbus 
cu degetul, interzicându-i să ne însoţească. El însă îi 
făgăduise solemn tatălui meu că n-o să mă scape din ochi 
în Roma, așa că ne-am învoit să vină cu noi până la templul 
Lunii, cu condiţia să ne aștepte afară. 

Templul Lunii de pe Aventin era așa de vechi, că nu 
circula nicio legendă despre el, precum cele despre mult 
mai recentul templu al Dianei. Fusese construit din grinzi 


solide în vremea regelui Servius Tullius și avea formă 
sferică. In jurul templului din grinzi s-a construit ulterior 
un alt templu din piatră. Interiorul era considerat atât de 
sacru, încât nici nu fusese pavat cu piatră, rămăsese doar 
pământul bine bătătorit. In afara ofrandelor, înăuntru nu 
se aflau alte obiecte de cult cu excepţia unui ou de piatră, 
a cărui suprafaţă se înnegrise și devenise netedă ca 
oglinda de cât fusese uns cu ulei. Penumbra din interior 
poate da fiori oricui, ca în oricare alt templu străvechi. N- 
am mai avut acest sentiment decât în templul lui Saturn, 
care este cel mai vechi, cel mai înfricoșător și cel mai sfânt 
dintre toate templele Romei. Este templul timpului, iar 
marele preot, care e de obicei împăratul însuși, într-o 
anumită zi în fiecare an, bate câte un cui de aramă în 
coloana din lemn de stejar aflată în mijlocul templului. 

În templul Lunii nu exista o coloană sacră, ci doar acel 
ou de piatră, de aceea Barbus a rămas de bunăvoie afară, 
nedorind să intre. 

Lângă oul de piatră, pe un scăunel cu trei picioare, 
stătea o femeie palidă, nemișcată; din cauza întunericului, 
inițial am confundat-o cu o statuie. Mătușa Laelia i s-a 
adresat însă pe o voce miorlăită și temătoare, zicându-i 
Helena, şi a cumpărat de la ea ulei sfânt ca să ungă oul de 
piatră. In timp ce picura uleiul pe ou, murmura o 
incantaţie magică pe care numai femeile au dreptul să o 
înveţe. Pentru bărbaţi oricum era inutil să aducă ofrande 
oului. În vreme ce mătușa îndeplinea ritualul, eu priveam 
prinosurile și am remarcat bucuros mai multe cutiuţe 
rotunde din argint. Cum îmi era rușine de ceea ce 
promisesem să îi ofer în dar zeiței Luna, mi-am dat seama 
că aș putea să aduc și eu ofranda într-o cutie la momentul 
potrivit. 

Dintr-odată, femeia aceea atât de palidă de parcă trăia 
într-o criptă și-a întors către mine chipul ei cu ochi negri, 
înspăimântători, mi-a zâmbit și a spus: 


— Să nu te simţi niciodată rușinat de gândurile tale, 
băiat frumos. Luna este o zeiţă mai însemnată decât crezi. 
Dacă îi câştigi bunăvoința, vei dobândi o putere 
incomparabil mai mare decât forța brută a lui Marte și 
decât înțelepciunea stearpă a Minervei. 

Vorbea o latină stâlcită, care suna precum o limbă 
străveche, de mult uitată. Faţa parcă i se mărise, emanând 
lumina misterioasă a lunii, iar când zâmbea era frumoasă, 
în ciuda palorii din obraji. Mătușa Laelia vorbea pe un ton 
și mai tânguitor, încât aveam senzaţia că se transformase 
într-o pisică jigărită, care se învârtea insinuant în jurul 
oului de piatră. 

— Nu, nu pisică, a spus preoteasa zâmbind. Leoaică. Nu 
vezi? Ce treabă ai tu cu leii, băiete? 

Cuvintele ei m-au uimit, căci, pentru o clipă, în locul 
mătușii chiar mi se păruse că văd o leoaică slabă și tristă, 
care mă privea cu tot atâta reproș ca leul bătrân de lângă 
Antiohia după ce îl împunsesem cu sulița în labă. Însă 
nălucirea a pierit imediat ce mi-am trecut mâna peste 
frunte. 

— E acasă tatăl tău? Crezi că ne primește? a întrebat-o 
mătușa Laelia. 

— Părintele meu, Simon, a postit și a călătorit în 
numeroase ţări înainte să apară pe neașteptate în faţa 
oamenilor care îi venerează puterea divină, a răspuns 
preoteasa Helena. Știu că acum e treaz și vă așteaptă pe 
amândoi. 

Ne-a condus pe ușa din spatele templului spre o clădire 
de locuinţe înaltă aflată la câţiva pași distanţă, la parterul 
căreia funcţiona o prăvălie cu obiecte sacre. Puteai găsi 
acolo statuete din cupru, unele mai scumpe, altele mai 
ieftine, în formă de stele și lună, precum și ouă mici de 
piatră șlefuite. Brusc, preoteasa Helena mi-a părut banală. 
Faţa îi era trasă și gălbuie, veșmântul alb era pătat și 
mirosea îngrozitor a tămâie. Nu mai era tânără și întreaga 


ei înfățișare părea jalnică. Ochii ei negri își pierdeau 
sclipirea pe măsură ce lua în mână suvenirele unul după 
altul, încercând în zadar să ne convingă să le cumpărăm, 
ca și când ar fi știut dinainte că oricum nu aveam de gând 
să luăm nimic. 

Ne-a condus prin magazin către încăperea sărăcăcioasă 
din spate, pe podeaua căreia ședea un bărbat cu o barbă 
neagră și un nas proeminent. A ridicat spre noi o privire 
confuză, părea dus pe altă lume. Apoi s-a ridicat să o 
salute pe mătușa Laelia; șchiopăta destul de tare. 

— Tocmai vorbeam cu un vrăjitor etiopian, ne-a lămurit 
el cu o voce surprinzător de pătrunzătoare. Însă știam că 
ai să vii. De ce mă mai deranjezi, Laelia Manilia? Judecând 
după straiele de mătase și colierul de la gât, ai primit deja 
ce ţi-am prevestit. Ce altceva mai vrei? 

Mătușa Laelia a început să-i explice sfioasă că nu 
puteam să dorm bine noaptea în camera în care Simon 
vrăjitorul locuise cu mult timp în urmă. l-a spus că aveam 
coşmaruri, scrâșneam din dinţi și ţipam în somn. l-a mai 
zis că ar dori să afle cauza și, dacă este posibil, leacul. 

— În plus, ţi-am rămas datoare când ai plecat supărat 
din casa mea, a adăugat ea și mi-a poruncit să-i dau 
vrăjitorului trei monede de aur. 

Simon însă n-a luat banii, ci a dat din cap spre fata lui, 
asta dacă preoteasa Helena era într-adevăr fiica lui, iar ea 
a pus nepăsătoare banii deoparte. Trei aurei romani 
valorau totuși trei sute de sesterţi sau șaptezeci și cinci de 
monede de argint, de aceea m-a enervat disprețul pe care-l 
afișa. 

Vrăjitorul s-a așezat din nou pe podea și mi-a poruncit să 
stau jos în faţa lui, iar preoteasa Helena a împrăștiat 
puţină tămâie dintr-un recipient. 

— Am auzit ca ţi-ai rupt piciorul în timp ce învăţai să 
zbori, i-am spus politicos într-un târziu, văzând că 
vrăjitorul nu scotea nicio vorbă, ci doar mă fixa cu privirea. 


— Eu am un turn pe celălalt mal al mării, în Samaria, a 
început el pe un ton tărăgănat. 

Însă mătușa l-a întrerupt nerăbdătoare, implorându-l: 

— O, Simon, nu mai vrei să-mi fii stăpân ca altădată? 

Vrăjitorul și-a îndreptat degetul arătător către ea, iar 
mătușa a încremenit cu ochii ţintă la el. Fără măcar să se 
uite la ea, Simon a spus: 

— Nu-ţi mai poţi întoarce capul, Laelia Manilia. Nu ne 
mai deranja și du-te să te îmbăiezi în izvorul pe care îl știi 
deja. Cum vei păși în apă, vei fi copleșită de fericire și vei 
întineri. 

Mătușa Laelia n-a plecat însă nicăieri, ci a rămas pe loc 
cu privirea aţintită înainte, făcând gesturi ca și când s-ar fi 
dezbrăcat. Vrăjitorul Simon continua să mă privească și și- 
a reluat povestea: 

— Aveam un turn din piatră. Luna și toate celelalte cinci 
planete îmi erau supuse și aveam puteri divine. Zeița Luna 
s-a transformat în om, a luat chipul Helenei și mi-a devenit 
fiică. Cu ajutorul ei puteam vedea atât trecutul, cât și 
viitorul. Dar apoi au apărut alţi vrăjitori din Galileea a 
căror putere era mai mare decât a mea. Ei își așezau doar 
mâna pe capul unui om mort și acel om începea să 
vorbească și revenea la viaţă. Eram tânăr și dornic să 
cunosc toate puterile, de aceea i-am rugat să mă atingă și 
le-am promis o sumă mare de bani dacă îmi transmit și mie 
puterea să pot înfăptui și eu asemenea miracole, însă ei 
erau egoiști, m-au dojenit și mi-au interzis să folosesc 
numele zeului lor în îndeletnicirile mele. Uită-te în ochii 
mei, fiule! Cum te cheamă? 

— Minutus, i-am răspuns șovăitor, deoarece vocea lui 
monotonă, și nu neapărat povestea pe care mi-o spunea, 
mă ameţise. N-ar trebui să-mi știi numele dacă tot ești un 
vrăjitor atât de puternic? l-am întrebat sarcastic. 

— Minutus, Minutus, repeta el. Puterile mele îmi spun 
că vei primi alt nume înainte ca luna să crească a treia 


oară. Eu nu i-am ascultat însă pe vrăjitorii din Galileea. 
Dimpotrivă, vindecam bolnavii chiar cu puterea zeului lor 
până când au început să mă persecute și să mă acuze în 
Ierusalim că furasem o statuie de aur înfăţișându-l pe Eros. 
O femeie bogată mi-o dăruise de bunăvoie. Uită-te în ochii 
mei, Minutus! Însă ei au fermecat-o pe femeia aia cu 
puterile lor și ea a uitat că mi-o făcuse cadou. Spunea că i- 
aș fi furat-o când eram nevăzut. Crezi sau nu, eu am 
puterea să devin nevăzut dacă vreau. Voi număra până la 
trei. Unu, doi, trei. Acum nu mă mai vezi, Minutus. 

Într-adevăr, pentru o clipă am avut senzaţia că dispăruse 
din fața mea și că tot ce puteam vedea era un glob 
strălucitor ca o lună. Am scuturat cu putere din cap, am 
închis ochii și, când i-am redeschis, se afla iar lângă mine, 
la fel ca înainte. 

— Te văd în continuare, Simon, i-am spus neîncrezător. 
Nu mai vreau să mă uit în ochii tăi. 

A izbucnit într-un râs prietenos și a fluturat din mână 
dându-mi de înţeles că renunţă. 

— Eşti un băiat încăpățânat, mi-a zis, dar nu vreau să te 
forțez, pentru că n-ar duce la nimic bun. Uită-te la Laelia 
Manilia. 7 

Am aruncat o privire către mătușa Laelia. Işi ridicase 
mâinile, își îndreptase spatele, iar pe chip i se citea 
extazul. Ridurile de la gură și de la ochi îi dispăruseră, iar 
înfățișarea ei căpătase o prospețime tinerească. 

— Unde ești acum, Laelia Manilia? a întrebat vrăjitorul 
Simon ca un glas poruncitor. 

Mătușa Laelia îi răspunse imediat cu o voce dulce ca de 
fată. 

— Fac baie în izvorul tău. Apa lină mă învăluie și simt 
flori în tot trupul. 

— Continuă-ţi baia divină, Laelia, a încurajat-o vrăjitorul. 
Apoi, întorcându-se către mine, a adăugat: E o vrajă 
neînsemnată și nevătămătoare. Pe tine te-aș putea vrăji să 


te tăvălești în patru labe prin tufișuri și să-ți rănești 
mâinile și picioarele pentru că ești atât de îndărătnic. Dar 
de ce să-mi irosesc puterile pe tine? Mai bine hai să-ți 
prezicem viitorul, dacă tot ai venit. Helena, dormi! 

— Dorm, Simon... a încuviinţat preoteasa Helena, deși a 
rămas cu ochii deschiși. 

— Ce vezi despre băiatul pe nume Minutus? a întrebat 
vrăjitorul. 

— Animalul lui este leul, a răspuns preoteasa. Leul însă 
se apropie cu furie și nu pot trece de el. În spatele leului se 
află un bărbat cu săgeți mortale care îl ameninţă, însă nu-i 
pot distinge trăsăturile. prea departe în viitor. Îl văd clar 
pe Minutus într-o sală mare, cu pereţi plini de pergamente. 
O femeie îi dă un pergament desfăcut. E o femeie tânără, 
cu mâinile înnegrite, iar tatăl ei nu este părintele ei 
adevărat. Ferește-te de ea, Minutus! Acum îl văd din nou 
pe Minutus călărind pe un armăsar sur. Poartă o armură 
strălucitoare. Aud uralele mulțimii. Leul însă se repede la 
mine... Trebuie să fug! Simon, Simon, Simon, salvează-mă! 

A scos un țipăt și și-a acoperit faţa. Simon a trezit-o 
repede, apoi m-a privit iscoditor și mi-a zis: 

— Doar nu te ocupi și tu cu vrăjitorii de te apără leul cu 
atâta înverșunare? Să nu te temi. Nu vei mai avea vise 
neplăcute dacă îţi vei aminti în somn să-ţi chemi leul. Ai 
aflat ce voiai. 

— Am aflat ce mă interesa, am recunoscut. Mi-a făcut 
plăcere, indiferent dacă este adevărat sau nu. Dar cu 
siguranţă îmi voi aminti de tine și de fiica ta dacă voi călări 
vreodată pe un armăsar sur aclamat de o mulțime 
gălăgioasă. 

Vrăjitorul Simon s-a întors spre mătușa Laelia și a 
strigat-o pe nume. 

— E vremea să ieși din izvor. Prietenul tău o să te 
ciupească de braţ. N-o să te doară, va fi ca o înţepătură 
scurtă. Trezește-te! 


Mătușa și-a revenit din vrajă și a început să-și frece 
braţul stâng, având pe chip aceeași expresie extatică. M- 
am uitat curios la braţul ei uscăţiv și, într-adevăr, pe piele i 
se zărea o vânătaie mare. Mătușa Laelia își masa locul cu 
pricina și tremura toată de plăcere, ceea ce m-a făcut să- 
mi feresc privirea. Preoteasa Helena mi-a zâmbit ciudat, 
ţinându-și buzele întredeschise ademenitor. Dar nu voiam 
s-o privesc nici pe ea. Eram confuz și simțeam furnicături 
în tot corpul. Așa că mi-am luat rămas-bun de la ei, am 
apucat-o pe mătușa Laelia de braţ și am tras-o afară din 
camera vrăjitorului. Era încă tare năucită. 

Întorși în prăvălie, preoteasa a luat un mic ou negru de 
piatră și mi l-a întins. 

— Primește acest dar din partea mea. Să-ţi vegheze 
visele în nopţile cu lună plină. 

Simţeam o mare reţinere să accept orice de la ea, așa că 
i-am replicat: 

— Îl cumpăr. Cât vrei pe el? 

— Doar un fir din părul tău blond, a zis preoteasa 
Helena întinzând mâna să-mi smulgă un fir de păr. Însă 
mătușa Laelia a intervenit speriată și mi-a șoptit la ureche 
că ar fi mai bine să îi dau bani femeii. 

Nu aveam bani mai mici, așa că i-am întins o monedă de 
aur pe care, probabil, o merita având în vedere că îmi 
prezisese viitorul. A luat-o fără entuziasm și mi-a spus 
ironică: 

— Foarte scumpe firele tale de păr. Dar poate ai 
dreptate. Numai zeița știe. 

L-am găsit în faţa templului pe Barbus, care încerca din 
răsputeri să ascundă faptul că profitase de ocazie ca să 
bea puţin vin. Mergea în urma noastră, împleticindu-se. 
Mătușa Laelia părea foarte voioasă și își tot mângâia 
vânătaia în timp ce mă lămurea: 

— Vrăjitorul Simon n-a mai fost de multă vreme așa 
binevoitor cu mine ca astăzi. M-am revigorat și trupul meu 


nu mai simte nici cea mai mică durere. Bine că nu i-ai dat 
firul de păr fetei ăleia desfrânate, că așa ar fi putut veni în 
vis în patul tău. Speriată, și-a acoperit repede gura cu 
mâna și mi-a aruncat o privire plină de subînţeles: Eşti 
băiat mare, tatăl tău sigur ţi-a explicat deja lucrurile astea. 
Sunt convinsă că Simon le-a poruncit uneori bărbaţilor 
aflați sub vrajă să se culce cu fiica lui. Apoi bărbatul 
respectiv va fi definitiv în puterea lor, chiar dacă va primi 
în schimb o altfel de răsplată. Trebuia să te fi avertizat de 
la început, însă nu m-am gândit la asta, considerându-te 
încă minor. Abia când ţi-a cerut firul de păr mi-am dat 
seama de intenţiile ei. 

Într-adevăr, după întâlnirea cu vrăjitorul Simon, n-am 
mai avut coșmaruri. Dacă visam urât, îmi aminteam în 
somn de sfatul lui Simon și îmi chemam leul, care venea 
imediat. O dată s-a întins protector lângă mine și părea 
atât de real, încât puteam să-i mângâi coama, deși, când 
mă trezeam din astfel de vise, realizam că mângâiasem de 
fapt franjurile moi ale păturii. 

Prezența leului îmi oferea o asemenea bucurie, că îl 
chemam îndată ce adormeam. Imi închipuiam că e în 
spatele meu, apărându-mă, chiar și atunci când mergeam 
prin oraș. Atunci mi-am dat seama că în Antiohia dusesem 
o viaţă plină de aventuri și că eram tot timpul înconjurat 
de prieteni. La Roma, în schimb, în primele luni m-am 
simţit tare singur și nu aveam mai nimic de făcut. De 
aceea, leul din închipuirea mea ţinea loc de compania de 
care aveam nevoie. În nopţile cu lună plină, tineam oul 
negru de piatră în mână ca să mă păzească și astfel nu-mi 
mai era teamă, chiar dacă razele lunii îmi băteau în faţă. 

La câteva zile după vizita pe care i-o făcusem 
vrăjitorului Simon, mi-am adus aminte de rugămintea tatei 
și m-am dus la biblioteca publică de la poalele Palatinului. 
I-am cerut morocănosului și bătrânului bibliotecar istoria 
etruscilor scrisă de împăratul Claudius. La început mi-a 


vorbit arogant din cauza veșmântului meu de băiat, dar 
cum eram deja sătul de atitudinea superioară a romanilor, 
l-am repezit amenințându-l că îi voi scrie însuși împăratului 
Claudius și îi voi aduce la cunoștință că operele sale nu 
sunt date spre a fi citite în bibliotecă. A chemat imediat un 
sclav îmbrăcat în albastru să mă ghideze, iar acesta m-a 
condus într-o încăpere în care se afla o statuie mare 
înfăţișându-l pe Claudius. Mi-a arătat rafturile unde se 
păstrau pergamentele și m-a încurajat să caut singur ceea 
ce doream. 

M-am oprit stupefiat lângă statuia lui Claudius, 
împăratul fiind reprezentat în chip de Apollo, însă 
sculptorul nu-i înfrumuseţase deloc membrele subțiri și 
nici figura de beţiv șmecher, așa că statuia se remarca mai 
degrabă prin aspectul comic decât prin grandoare. M-am 
gândit totuși că împăratul trebuie să fie un om lipsit de 
orice vanitate dacă a îngăduit o statuie care-l înfățișa 
astfel să fie înălțată într-o bibliotecă publică. 

La început am crezut că sunt singur în sală și am 
presupus că romanii nu-l respectă prea tare pe scriitorul 
Claudius din moment ce îi lasă lucrările să se prăfuiască 
pe rafturi. Dar atunci am observat, lângă una dintre 
ferestrele înguste ale sălii, o femeie care stătea cu spatele 
la mine, citind. Am căutat ceva vreme istoria etruscilor. 
Am găsit istoria Cartaginei scrisă tot de Claudius, însă 
tocmai rafturile unde ar fi trebuit să se afle lucrarea pe 
care o voiam erau goale. M-am uitat din nou la femeia care 
citea și am observat că avea o grămadă de suluri lângă ea. 

Plănuisem să-mi irosesc întreaga zi cu îndeletnicirea 
asta plictisitoare, căci în bibliotecă nu se putea citi la 
lumina opaiţului din cauza pericolului de incendiu, și n- 
aveam de gând să plec înainte de a-mi fi încheiat treaba 
pentru care venisem. Așadar, mi-am făcut curaj, cu toate 
că îmi era rușine să mă adresez unei femei necunoscute. 
M-am apropiat de ea și am întrebat-o dacă citește istoria 


etruscilor și dacă are nevoie de toate sulurile acelea de 
pergamente. Vocea mea avea un ton sarcastic, deși știam 
foarte bine că multe fete bine-crescute sunt și cititoare 
avide. Dar sigur nu citesc cărți de istorie, ci mai degrabă 
minunatele povești de dragoste ale lui Ovidiu și 
însemnările lui de călătorie. 

Femeia a tresărit violent, de parcă abia atunci băgase de 
seamă că intrasem în sală și s-a uitat la mine cu o 
căutătură sălbatică. Era tânără și, judecând după felul în 
care îi era aranjat părul, încă necăsătorită. Faţa ei nu era 
frumoasă, ci mai degrabă asimetrică și cu trăsături aspre. 
Avea pielea netedă și arsă de soare, ca pielea sclavilor, 
gura mare și buzele pline. 

— Încerc să învăţ cântecele ritualurilor sacre și le 
compar citindu-le din mai multe cărţi, mi-a replicat ea 
scurt. Nu e nimic de râs în asta. 

În ciuda purtării ei neprietenoase, simţeam că era la fel 
de timidă ca mine. Am observat că mâinile îi erau înnegrite 
de cerneală și lua notițe cu un toc de trestie pe un 
pergament. Din scrisul ei se vedea că scrie des, deși, din 
cauza uneltelor proaste, caligrafia ei lăsa de dorit. 

— Nu râd, te asigur de asta, am răspuns repede și i-am 
zâmbi Din contră, te admir pentru îndeletnicirea ta demnă 
de un om învăţat. Nu aș fi îndrăznit să te deranjez, dar i- 
am promis tatălui meu că voi citi tocmai această lucrare. 
Cu siguranţă nu voi înţelege din ea la fel de mult ca tine, 
însă promisiunea e promisiune. 

Speram să mă întrebe care este numele tatălui meu ca 
să o pot întreba la rândul meu cum o cheamă. Dar n-a fost 
atât de curioasă. Dimpotrivă, se uita la mine ca la o muscă 
enervantă, însă a căutat în teancul de pergamente de la 
picioarele ei și mi-a întins prima parte a lucrării. 

— Poftim! a spus. Ia-o și dă-mi pace. 

M-am înroșit atât de tare, încât simțeam că-mi arde faţa. 
Fata se înșela foarte tare dacă își imagina că nu căutam 


decât un pretext să intru în vorbă. Am luat pergamentul, 
m-am dus în celălalt capăt al încăperii, lângă o fereastră și, 
întorcându-mă cu spatele la ea, am început să citesc. 

Am citit cât puteam de repede, fără să rețin lungile liste 
de nume. Claudius ţinuse să enumere cu minuţiozitate 
toate informaţiile pe care le primise de la alţii, părerile 
tuturor despre diferite evenimente și cum considera el că 
se petrecuseră lucrurile de fapt. Din punctul meu de 
vedere, o lucrare mai anostă și mai inutil de detaliată nu 
văzusem în viaţa mea. Dar învățasem încă de pe vremea 
când Timaios îmi poruncea să citesc operele care îi 
plăceau lui să parcurg rapid un text și să rețin numai 
amănuntele și evenimentele care îmi stârnesc curiozitatea. 
Mă agăţam cu înverșunare de acestea din urmă atunci 
când Timaios mă întreba din conţinutul cărţilor. Așa voiam 
să procedez și cu lucrarea lui Claudius. 

Dar fata nu avea de gând să mă lase să citesc în liniște. 
Murmura ca pentru sine și uneori înjura cu voce tare în 
timp ce foșnea pergamentele. În cele din urmă, s-a săturat 
să tot ascută tocul ei prost, l-a rupt cu ambele mâini și l-a 
aruncat pe jos ţipând ca o apucată: 

— Eşti chiar surd și orb, băiat nesuferit? Du-te imediat și 
adu-mi un toc cum trebuie! Ești chiar atât de prost- 
crescut, încât nu observi că am nevoie de un toc nou? 

M-am înroșit iarăși și m-am înfuriat teribil, mai ales că 
nici purtarea ei nu dovedea chiar o educaţie aleasă. Dar nu 
voiam să mă cert cu ea, căci abia terminasem de citit 
primul pergament și aveam nevoie de celelalte. Prin 
urmare, mi-am stăpânit nervii și i-am cerut bibliotecarului 
un toc nefolosit. Acesta a mormăit că, potrivit regulilor 
bibliotecii, oricine putea primi gratis ustensile de scris și 
papirusuri, însă niciun cetăţean roman nu este atât de 
sărac încât să le accepte fără să plătească. Enervat, i-am 
întins o monedă de argint, iar el a fost așa de mulţumit, că 
mi-a dat o grămadă întreagă de tocuri din trestie și un sul 


întreg de papirus de proastă calitate. M-am întors în sala 
lui Claudius și i le-am dat fetei fără să-i adresez vreun 
cuvânt. Ea mi le-a smuls din mână negăsind de cuviință să- 
mi și mulțumească. 

După ce am isprăvit primul sul, m-am dus din nou la ea 
să-i cer partea a doua. 

— Tu citeşti chiar atât de repede? m-a întrebat ea 
mirată. ii minte ceva din cele citite? 

— Cel puţin am reţinut că preoţii etrusci aveau obiceiul 
infam de a arunca șerpi veninoși contra dușmanilor în 
timpul luptei, i-am răspuns. Nu mă miră deloc că le 
studiezi obiceiurile. 

Aveam senzaţia că regreta deja atitudinea de mai 
devreme, pentru că, în ciuda comentariului meu răutăcios, 
n-a ripostat, ci mi-a întins tocul de trestie și, cu o voce de 
fetiță, m-a întrebat: 

— N-ai vrea să-mi ascuţi tocul? Eu sigur nu-l cioplesc 
cum trebuie, imediat începe să picure. 

— Papirusul de proastă calitate e de vină, i-am explicat 
și am luat din mâinile ei cuţitașul și tocul, ascuţindu-l puţin 
la vârf. Să nu apeși pe foaie, am sfătuit-o, altfel se va păta 
imediat. Dacă ai grijă, vei putea scrie bine chiar și pe 
papirusul ăsta. 

Brusc m-a răsplătit cu un zâmbet strălucitor asemenea 
unui fulger ce luminează printre norii negri de furtună. 
Trăsăturile ei expresive, gura mare și ochii migdalaţi m-au 
fermecat pe dată, deși până în acel moment nici nu mi-ar fi 
trecut prin minte așa ceva. Când și-a dat seama că privirea 
mi-a rămas fixată asupra ei, s-a strâmbat, a scos limba la 
mine și a exclamat: 

— Ia-ţi cartea și du-te s-o citeşti dacă îţi place atât de 
mult! 

Însă a continuat să mă întrerupă când și când. Venea la 
mine și îmi cerea să-i ascut câte un toc nou până când 
degetele mi-au devenit la fel de negre ca ale ei. Şi cerneala 


era așa plină de cocoloașe, încât l-a blestemat de câteva 
ori pe cel care o făcuse. 

La prânz a scos o boccea și a început să mănânce fără 
nicio jenă, mușcând cu poftă din pâine și dintr-o bucată de 
brânză. Observându-mi expresia dezaprobatoare, a început 
să se justifice: 

— Ştiu foarte bine că în bibliotecă nu ai voie să mănânci, 
dar nu am ce face. Dacă ies, oamenii o să mă agreseze și 
tot felul de pierde-vară o să se ţină după mine să-mi spună 
lucruri necuviincioase pentru că sunt neînsoţită. 

Și-a coborât privirea în podea, apoi a adăugat: 

— Sclavul meu vine după mine abia seara, când se 
închide biblioteca. 

Bănuiam că nu avea niciun sclav. Gustarea ei era frugală 
și probabil nu avea nici bani pentru instrumente de scris. 
Presupun că de aceea îmi poruncise așa de nepoliticos să-i 
aduc un toc. M-am simţit stânjenit deoarece chiar nu 
intenţionasem să o jignesc. Dar mi se făcuse foame văzând- 
o pe ea cum mânca. 

Trebuie să fi înghiţit în sec destul de evident, căci fata s- 
a înmuiat dintr-odată. 

— Săracul de tine, sigur ţi-e foame! 

A rupt generoasă pâinea în două și mi-a întins și bucata 
rotundă de brânză, astfel că am ajuns să mușcăm pe rând 
din ea, iar prânzul s-a sfârșit repede înainte să fi început 
cu adevărat. Când ești tânăr, totul pare foarte gustos. Așa 
că i-am lăudat pâinea: 

— Asta e pâine de casă adevărată, iar brânza asta de 
ţară e chiar proaspătă! Așa ceva nu găsești în fiecare zi în 
Roma! 

— Trăiesc dincolo de zidurile orașului, mi-a răspuns ea 
încântată de laudele mele. Poate știi unde se află circul lui 
Gaius, cimitirul și oracolul. Eu stau pe acolo, în spatele 
Vaticanului. 

Însă tot nu îmi spusese numele ei. Ne-am întors la citit. 


Ea își lua notite murmurând și învăţa pe de rost textele 
vechi pe care Claudius le copiase din scripturile sacre ale 
etruscilor. Citeam sulurile unul după altul și am memorat 
informaţii despre războaiele și flotele din Caere. Odată cu 
lăsarea amurgului, sala a început să se întunece deoarece 
umbra Palatinului cădea peste ferestre. Și cerul era 
acoperit de nori. 

— Hai să nu ne stricăm ochii, am spus în cele din urmă. 
E și mâine o zi și deja m-a obosit istoria asta prăfuită. De 
fapt, tu, ca o fată învățată ce ești, ai putea să mă ajuţi și 
să-mi povestești pe scurt conţinutul sulurilor pe care nu le- 
am citit încă, sau măcar părţile mai importante. Tata are 
proprietăţi în Caere, de aceea cred ca o să mă întrebe tot 
ce a scris împăratul Claudius despre istoria orașului. Te 
rog să nu te simţi ofensată, am continuat ușor jenat, însă 
tare aș mânca niște cârnaţi picanţi. Știu un loc unde se 
găsesc și mi-ar plăcea să te invit și pe tine dacă vrei să mă 
ajuţi. 

Fata s-a încruntat, s-a ridicat în picioare și s-a uitat în 
ochii mei stând atât de aproape, încât îi simţeam respiraţia 
caldă pe obraji. 

— Tu chiar nu știi cine sunt? m-a întrebat mirată. Nu, nu 
mă cunoști și nici nu ești rău intenţionat, ci doar un băiat 
naiv. 

— Urmează să primesc toga virilă cât de curând, i-am 
replicat jignit. Nu s-a întâmplat până acum din cauza unor 
probleme în familie. Nu ești mai mare ca mine, iar eu 
oricum sunt mai înalt ca tine. 

— Dragul meu copil, m-a tachinat ea, eu am împlinit deja 
douăzeci de ani și, pe lângă tine, sunt deja bătrână. 
Probabil sunt și mai puternică decât tine. Nu ţi-e frică să 
ieși în compania unei femei pe care n-o cunoști? 

Apoi a aruncat sulurile înapoi pe rafturi, și-a strâns 
lucrurile, și-a aranjat hainele și a fost gata de plecare ca și 
când s-ar fi temut să nu regret propunerea făcută. La 


ieșire, spre marea mea uimire, s-a oprit în faţa statuii 
împăratului Claudius și a scuipat-o înainte să o pot 
împiedica. Văzându-mi expresia îngrozită, a râs cu zgomot 
și a mai scuipat statuia o dată. Chiar că era o fată prost- 
crescută. 

M-a luat de braţ fără cea mai mică urmă de șovăială și 
m-a tras după ea cu atâta ușurință, că am simţit cât de 
puternică era. Nu se lăudase degeaba. L-a salutat arogant 
pe bibliotecar, care venise să verifice dacă nu 
ascunseserăm vreun pergament sub haine. Totuși nu ne-a 
cercetat prea amănunţit, cum fac de obicei bibliotecarii 
suspicioși. 

Fata n-a mai adus vorba de sclavul ei. Cum se făcuse 
seară, era multă lume în for, iar ea a dorit să ne plimbăm 
și noi între temple și curie!?. În tot acest timp mă ţinea de 
mână de parcă aș fi fost proprietatea ei, ca și cum ar fi 
încercat să se laude cu un trofeu în faţa trecătorilor. Unii 
au strigat după ea ca și când o cunoșteau, iar ea râdea și le 
răspundea fără nicio jenă. Un senator și câţiva cavaleri, 
împreună cu însoțitorii lor, veneau spre noi. Când au zărit- 
o pe fată, și-au întors repede capul, însă ea nu i-a băgat în 
seamă. 

— Vezi, e clar că nu mă consideră o fată cu moravuri 
alese, a zis ea râzând. Totuși, nu sunt complet depravată, 
n-ai de ce să te temi. 

În cele din urmă, a fost de acord să mergem în cârciuma 
de lângă târgul de animale, unde am comandat, plin de 
avânt, cârnaţi picanţi, carne de porc în vase de lut și vin 
pentru amândoi. Fata mânca lacomă ca un lup, ștergându- 
și degetele pline de grăsime de un colț al pallei. Nu a 
amestecat vinul cu apă, așa că nici eu nu l-am îndoit pe al 
meu. Prin urmare, mi s-a cam urcat la cap, căci nu eram 


» (Aici) Clădirea în care se aduna Senatul roman. 
133 Palla - şal din lână colorată care acoperea umerii femeilor în 
Roma antică. 


obișnuit să beau vin așa tare. Fata fredona în timp ce 
mânca, îmi mângâia obrajii, îl înjura pe cârciumar ca la 
piaţă și, când i-am atins genunchiul din greșeală, mi-a tras 
un pumn așa de zdravăn, că mi-a amortit mâna. Nu puteam 
să mă abţin să nu mă gândesc că nu era în toate minţile. 
Cârciuma s-a umplut încet-încet. Muzicanţi, actori și tot 
felul de bufoni și-au făcut apariţia să-i distreze pe oaspeţi, 
așteptând în schimb bănuţi de cupru, care zornăiau în 
vasele lor de lut. Un cântăreţ zdrenţăros s-a oprit în fața 
noastră, și-a luat ţitera și a început să-i cânte fetei: 


Iat-o pe fata cu fața ascuţită de lupoaică, 
Născută pe trepte reci de piatră, 
Dintr-un tată betiv și o mamă târfă, 

Iar vărul i-a răpit fecioria. 


N-a mai apucat să continue, deoarece fata s-a ridicat și i- 
a tras una peste gură. 

— Mai bine să-mi curgă prin vene sânge de lupoaică 
decât pișat cum curge prin ale tale! a izbucnit ea. 

Cârciumarul l-a alungat repede pe cântăreţ, ne-a turnat 
personal vin în pahare și a rugat-o stăruitor: 

— Clarissima!“, prezenţa ta ne onorează, însă băiatul e 
minor. Te implor, beţi-vă vinul și plecaţi. Altminteri voi 
avea necazuri cu autorităţile. 

Se făcuse deja târziu și mi-era rușine din cauza 
comportamentului năvalnic al fetei. Poate era, într-adevăr, 
o mică lupoaică depravată, iar cârciumarul pomenise de 
prezenţa ei onorantă doar în bătaie de joc. Spre bucuria 
mea, a acceptat să plecăm fără să protesteze, dar cum am 
ajuns în stradă, m-a apucat iarăși ferm de mână și a 
stăruit: 

— Te rog, vino cu mine pe malul Tibrului până la pod! 


 Tlustră (lat.). Apelativ folosit în cazul soțiilor și fetelor de 
senatori, consuli etc. 


Luând-o pe malul fluviului, am observat norii grei 
spânzurând jos pe cer, parcă deasupra capetelor noastre, 
pictaţi în nuanţe roșietice de luminile de la torţele ce 
împânzeau orașul. Apa râului, învolburată din cauza 
inundaţiilor de toamnă, susura nevăzută la picioarele 
noastre. Simţeam în nări mirosul de mâl și de trestii 
putrezite. Fata m-a condus până la podul care ducea către 
insula de pe Tibru. Stăpânii haini își trimiteau sclavii 
bolnavi de pe urma cărora nu mai puteau trage niciun folos 
să moară în templul lui Aesculapius de pe insulă. De 
cealaltă parte a insulei, un pod ducea înspre cel de-al 
paisprezecelea cartier al orașului, Transtiberium, cartierul 
evreiesc. Podul nu era nici pe departe un loc plăcut pe 
timp de noapte. Însă norii s-au mai risipit și puteam zări, în 
spaţiile dintre ei, câteva stele tomnatice. Apa râului 
clipocea în întuneric, iar o adiere a adus dinspre insulă 
suspinele bolnavilor și ale muribunzilor, asemenea unui 
cântec funebru din lumea tenebrelor. 

Fata s-a aplecat spre apă și a scuipat în ea ca un semn al 
dispreţului ei profund. 

— Scuipă și tu! m-a îndemnat. Sau ţi-e frică de zeul 
fluviului? 

Nu aveam niciun motiv să batjocoresc Tibrul, însă eram 
atât de copil că, stârnit de tachinările ei, am scuipat și eu. 
În acea clipă, o stea căzătoare a traversat cerul de 
deasupra Tibrului, lăsând în urmă o dâră luminoasă. Cred 
că n-am să uit până în ziua morţii apa învolburată, norii 
roșietici, mahmureala provocată de vin și steaua 
strălucitoare  brăzdând  văzduhul deasupra fluviului 
întunecat. 

Fata și-a lipit brusc corpul de al meu și am simţit cât era 
de bine clădită, deși cu jumătate de cap mai scundă decât 
mine. 

— Steaua ta norocoasă a zburat de la răsărit spre apus, 
mi-a șoptit. Sunt superstițioasă. Și ai pe mână semnul 


norocului, m-am uitat pe ascuns. Poate o să-mi aduci și mie 
noroc. 

— Măcar spune-mi odată numele tău! am stăruit 
enervat. Eu ţi-am zis deja cum mă cheamă și ţi-am povestit 
și despre tatăl meu. Cu siguranţă o să mă certe acasă 
pentru că am stat pe-afară așa de târziu. 

— Da, da, ești doar un copil... a suspinat fata în timp ce- 
și scotea încălțările. O să plec acum desculţă. M-au bătut 
așa de tare încălţările astea, că a trebuit să mă sprijin de 
tine cât am mers unul lângă celălalt. Acum nu mai am 
nevoie de sprijin. Du-te la casa ta ca nu cumva să te 
dojenească din cauza mea. N 

Eu însă am insistat să-mi spună cum o cheamă. În cele 
din urmă, a oftat și m-a întrebat: 

— Îmi promiţi că mă vei săruta cu buzele tale de băiat 
neprihănit și nu te vei speria dacă îţi spun numele meu? 

I-am răspuns că nu aveam voie să ating nicio fată până 
ce nu-mi voi fi îndeplinit promisiunea făcută Oracolului din 
Daphne, fapt ce i-a stârnit curiozitatea. 

— Putem să încercăm măcar, a hotărât ea. Numele meu 
este Claudia Plautia Urgulanilla. 

— Claudia... am repetat eu năucit. Așadar faci parte din 
ginta Claudia? 

Era extrem de surprinsă că tot nu știam cine e. 

— Adică vrei să spui că n-ai auzit nimic despre mine? a 
exclamat iritată. Acum chiar te cred că te-ai născut în 
Siria. Tata s-a despărţit de mama, iar eu am venit pe lume 
la cinci luni după divorț. Tatăl meu nu m-a luat în braţe!s, 
ci m-a trimis goală, exact așa cum mă născusem, înapoi la 
ușa mamei mele. Mai bine mă arunca într-un canal. Este 
dreptul meu legal să port numele de Claudia, însă niciun 
bărbat respectabil nu vrea să se căsătorească cu mine și, 
de altfel, nici nu ar putea, căci tata, prin fapta sa, m-a 


15 Când un bărbat roman îl ridica pe nou-născut pentru prima 
oară în braţe însemna că recunoștea paternitatea acestuia. 


declarat pe nedrept bastardă. Acum poate înţelegi de ce îi 
citesc operele doar ca să văd ce moș prostănac e și de ce îi 
scuip statuia. 

— Pe toţi zeii știuți și neștiuţi, am strigat uluit, fată 
prostuţă, tu îmi spui că ești fiica împăratului Claudius? 

— Toată lumea din Roma știe asta, mi-a răspuns ea 
tăios. De-aia nu îndrăznesc să mă salute senatorii și 
cavalerii. De-aia m-au ascuns la ţară, în spatele 
Vaticanului. Dar acum respectă-ţi promisiunea, că eu ţi-am 
dezvăluit numele meu, deși n-ar fi trebuit s-o fac. 

A lăsat brusc încălţările să-i cadă din mână și m-a luat în 
braţe, deși eu mă împotriveam. Deja începea să mă 
enerveze toată povestea. Până la urmă, am tras-o spre 
mine cu forţa, lipindu-i trupul de al meu, și i-am sărutat 
buzele pe întuneric. Nu mi s-a întâmplat nimic, deși tocmai 
îmi încălcasem făgăduiala. Poate zeița nu s-a supărat pe 
mine, de vreme ce nici măcar n-am simţit vreun fior când 
am sărutat-o pe Claudia. Sau poate tocmai din cauza 
promisiunii nu reușisem să mă emoţionez. N-aș putea să 
spun. 

Claudia își lăsase braţele pe umerii mei, iar respiraţia ei 
fierbinte îmi mângâia obrajii. 

— Minutus, îmi promiţi că o să mă cauţi după ce vei 
primi toga virilă? 

M-am fâstâcit încercând să-i explic că va trebui să ascult 
de tatăl meu chiar și atunci. 

— Acum că m-ai sărutat ești, într-un fel sau altul, legat 
de mine, a stăruit ea. 

S-a aplecat bâjbâind prin întuneric după încălțări. Apoi 
m-a bătut ușor pe obrazul meu rece și a fugit. Am strigat în 
urma ei că nu mă simțeam sub nicio formă legat de ea, 
deoarece mă sărutase cu forţa, însă Claudia se topise deja 
în bezna nopţii. Vântul șuiera purtând cu el gemetele 
suferinzilor de pe insulă, apa clipocea într-un mod sinistru, 
iar eu alergam spre casă cât mă ţineau picioarele. Barbus 


mă căutase în zadar la bibliotecă și prin for și era furios pe 
mine, dar n-a îndrăznit să-i spună mătușii Laelia că nu 
eram de găsit. Din fericire, tata a ajuns târziu, ca de 
obicei. 

A doua zi am întrebat-o pe mătușa Laelia, pe ocolite, 
despre Claudia. l-am povestit cum mă întâlnisem cu 
Claudia Plautia la bibliotecă și că îi cumpărasem un toc din 
trestie. Mătușa Laelia s-a îngrozit. 

— Să nu te mai apropii în veci de fata aia nerușinată! 
Mai bine fugi dacă îţi iese-n cale. Împăratul Claudius a 
regretat adesea că n-a înecat-o, dar pe vremea aceea nu 
îndrăznea să facă așa ceva. Mama ei a fost o femeie 
violentă. Din cauza asta Claudius se temea să-i facă ceva 
fetei. Ca să-l supere pe Claudius, împăratul Gaius o numea 
pe Claudia verișoară și, după părerea mea, a târât-o și pe 
ea în isprăvile lui depravate. Bietul Gaius se culca până și 
cu propriile surori pentru că se considera zeu. Claudia nu 
este primită în nicio casă respectabilă. Mama ei a fost 
ucisă de un gladiator, care a scăpat de pedeapsă pentru că 
a demonstrat că nu făcuse decât să-și apere onoarea. Cu 
trecerea anilor, viața amoroasă a Urgulanillei devenise din 
ce în ce mai sălbatică. 

Curând am și uitat de Claudia, fiindcă tata m-a luat cu el 
în Caere și ne-am petrecut prima lună de iarnă vizitând 
proprietăţile familiei. Tumulurile impunătoare ale regilor și 
nobililor etrusci care se întindeau la nesfârșit de-o parte și 
de cealaltă a drumurilor m-au impresionat profund. Când 
romanii au ocupat Caere, acum câteva sute de ani, au 
jefuit mormintele străvechi în căutare de comori ascunse, 
însă de-a lungul drumului mai existau câteva morminte 
mai noi, care rămăseseră neatinse. Începeam să capăt un 
sentiment de respect față de strămoșii mei. În ciuda a tot 
ce îmi povestise tata, nu-mi închipuisem niciodată că 
etruscii fuseseră un popor atât de măreț. Din scrierile 
împăratului Claudius era imposibil să-ți imaginezi aspectul 


sobru și nobil al acestor morminte. Așa ceva trebuie să 
vezi cu ochii tăi ca să înţelegi pe deplin. 

Locuitorii acestui oraș covârșit de sărăcie evitau să se 
apropie de cimitir noaptea deoarece credeau că e un loc 
bântuit. Ziua, în schimb, treceau foarte mulţi călători pe 
acolo, admirând sculpturile și basoreliefurile mormintelor 
jefuite. Tata a profitat de ocazie ca să adune câteva 
statuete vechi din bronz și niște vase sfinte din lut negru, 
găsite de ţăranii din zonă în timp ce arau pământul sau 
săpau fântâni. Cele mai frumoase obiecte din bronz 
fuseseră deja luate de alţi călători, încă din vremea lui 
Augustus, când era la modă colecţionarea statuetelor 
etrusce. Statuetele acoperite deja de un strat de cocleală 
verzuie erau de obicei rupte de pe capacele urnelor. 

Agricultura nu mi-a stârnit interesul. L-am urmat 
plictisit pe tata când și-a vizitat livezile de măslini și 
podgoriile. Deși în operele lor poeţii laudă viaţa simplă de 
la țară, aveam la fel de puţin chef să mă mut acolo cum 
aveau și ei de fapt. Primprejurul orașului Caere nu se 
puteau vâna decât vulpi, iepuri și păsări, iar pe mine nu 
mă pasiona deloc acel gen de vânătoare care necesita mai 
degrabă capcane, frânghii și crenguţe cu var în loc de 
curaj. 

Din discuţiile tatei cu arendașii și liberţii care îi 
îngrijeau terenurile, am dedus că agricultura era mai 
curând o activitate costisitoare pentru un om de la oraș, 
deoarece implica investiţii mai mari decât profitul. Erau 
rentabile numai proprietăţile foarte întinse lucrate de 
sclavi, însă tata era împotriva acestui tip de agricultură. 

— Prefer ca angajaţii mei să trăiască fericiţi și să aibă 
copii sănătoși mi-a spus el. Mă bucur dacă le merge bine 
datorită mie. E un sentiment plăcut să știi că există un loc 
unde te poţi retrage în caz că norocul te părăsește. 

Totuși, eu băgasem de seamă că agricultorii nu erau 
niciodată mulţumiţi și mereu găseau câte un motiv să se 


plângă. Ba că ploua prea mult, ba că era secetă, ba că 
recolta de măsline era uneori așa de abundentă, încât erau 
nevoiți să scadă preţul uleiului, ba că insectele distrug 
vita-de-vie și așa mai departe. În plus, după părerea mea 
angajaţii tatălui meu nici nu-l respectau, ci se văitau fără 
jenă de locuinţele lor sărăcăcioase, de uneltele ajunse într- 
o stare jalnică și de bolile animalelor. 

Uneori tata se supăra și le vorbea pe un ton mai dur, 
care contrasta cu blândeţea lui caracteristică, însă, în 
astfel de momente, îi așterneau de îndată masa și îl 
serveau cu vin alb rece. Copiii împleteau o cunune pe care 
i-o așezau pe cap și se zbenguiau în jurul lui până se 
liniștea și le făcea alte concesii arendașilor și liberţilor. În 
Caere tata a băut așa mult vin, că rar se întâmpla să aibă o 
zi în care să fie complet treaz. 

Ne-am întâlnit în oraș cu câţiva preoţi rotofei și cu 
negustori care aveau riduri pe pleoape și care proveneau 
din familii vechi de sute de ani. Cu ajutorul lor, tata a 
reușit să reconstituie arborele genealogic al familiei 
noastre până în vremea când Siracuza distrugea flota și 
portul din Caere. De asemenea, tata a cumpărat și un loc 
de îngropăciune lângă drumul sfânt din Caere. 

In cele din urmă, am primit un mesaj de la Roma prin 
care ni se aducea la cunoștință că totul era în regulă, iar 
cenzorul acceptase cererea tatei de a-și primi înapoi titlul 
de cavaler. Cazul urma să fie prezentat împăratului 
Claudius cât mai curând, de aceea era necesar să ne 
întoarcem urgent în oraș. Ajunși acolo, câteva zile n-am 
ieșit din casă, pentru că puteam fi chemaţi la Palatin în 
orice clipă. Secretarul lui Claudius, Narcissus, promisese 
să aleagă cel mai potrivit moment pentru a supune 
chestiunea atenţiei împăratului. 

Iarna era grea. Pardoselile de piatră din Roma erau reci 
ca gheaţa și în clădirile de locuinţe cu chirie murea zilnic 
cineva intoxicat cu fum de cărbune din cauza folosirii 


excesive și improprii a vaselor cu mangal. Deși ziua bătea 
soarele, prevestind primăvara, senatorii nu se sfiau să își 
aducă câte un vas cu mangal pe care îl puneau sub scaune 
când se adunau în curie. Mătușa Laelia deplângea 
dispariţia totală a bunelor maniere romane. Pe vremea lui 
Augustus, un senator ar fi preferat să moară de pneumonie 
sau să se aleagă cu reumatism pe viaţă decât să se 
înjosească recurgând la asemenea practici nedemne de un 
bărbat. 

Mătușa Laelia ținea neapărat să asiste la lupercalii și la 
procesiunea preoţilor. Ne-a spus că împăratul Claudius, în 
calitate de mare preot, supraveghea personal ceremoniile, 
prin urmare era puţin probabil să fim chemaţi la Palatin în 
perioada sărbătorii. 

La idele lui februarie, dis-de-dimineaţă am însoţit-o pe 
mătușa Laelia în încercarea de a se apropia cât mai mult 
cu putință de smochinul bătrân, locul de pornire a 
procesiunii. Într-o peșteră, preoţii sacrificau un ţap în 
cinstea zeului Lupercus. Preotul care oficia sacrificiul le-a 
făcut un semn pe frunte cu cuțitul plin de sânge 
participanţilor la ceremonie și toţi s-au șters în același 
timp cu o bucată de cârpă sfinţită, înmuiată în lapte. Apoi 
au izbucnit cu toţii într-un râs ritualic, care răsuna din 
peșteră atât de asurzitor și sinistru, încât mulţimea de 
afară părea încremenită de evlavie, iar câteva femei mai 
sensibile au luat-o la fugă pe drumul păzit de soldaţi cu 
ramuri sfinţite pentru procesiune. Preoţii din peșteră au 
sfâșiat pielea ţapului cu cuţitele, apoi au început să 
danseze un dans ceremonial, care a dat semnalul începerii 
procesiunii. Erau cu toţii goi, râdeau neîncetat și loveau cu 
fâșiile tăiate din pielea ţapului femeile care fugiseră 
înainte pe drum, lăsându-le urme însângerate pe veșminte. 
Dansând și râzând, au înconjurat tot Palatinul. 

Mătușa Laelia era încântată și spunea că râsul ritualic 
nu i se mai păruse atât de solemn de foarte mulţi ani. 


Femeia care este atinsă de fâșiile însângerate ale preoţilor 
lui Lupercus va rămâne grea în mai puţin de un an, mi-a 
explicat ea. Era un remediu sigur împotriva infertilităţii. Îi 
părea rău că femeile nobile nu-și mai doreau copii și numai 
cele sărace se supuneau ritualului. Nu observase nicio 
soţie de senator pe drumul sfânt. Se zvonea că însăși 
figura impunătoare a împăratului Claudius fusese zărită 
prin mulţime, ţopăind gol și încurajându-i pe preoţi să 
continue cu biciuitul. Noi însă nu l-am văzut. După ce tot 
alaiul a înconjurat colina și a revenit în zona unde se afla 
peștera, a fost sacrificată o căţea gestantă. Apoi ne-am 
întors și noi acasă și, după tradiţie, am mâncat carne de 
capră și pâine de grâu coaptă în formă de organe genitale. 
Mătușa Laelia a băut vin și se bucura că după o asemenea 
iarnă aspră se apropia, în sfârșit, minunata primăvară 
romană. 

Tocmai când tata o îndemna să-și facă siesta înainte să 
apuce să spună lucruri nepotrivite urechilor mele de 
minor, a sosit un trimis al lui Narcissus alergând într-un 
suflet ca să ne cheme la Palatin fără întârziere. Am pornit 
pe jos, însoţiţi doar de Barbus, ceea ce l-a surprins foarte 
tare pe sclavul mesager. Din fericire, datorită sărbătorii, 
eram amândoi deja îmbrăcaţi cum se cuvine pentru o 
asemenea ocazie. 

Sclavul înveșmântat în alb și aur ne-a asigurat că toate 
semnele ne erau favorabile, căci ceremonia decursese fără 
greșeală, prin urmare împăratul se găsea în cea mai bună 
dispoziţie. Încă se întreținea cub preoţii lui Lupercus în 
odăile lui, îmbrăcat în roba sa de mare preot. La intrarea 
în palat am fost controlaţi cu minuţiozitate, iar Barbus a 
fost nevoit să rămână afară deoarece purta cu el o sabie. 
Tata s-a mirat că până și eu am fost controlat, deși eram 
încă minor. 

Narcissus, libertul și secretarul personal al împăratului, 
era un grec vizibil vlăguit de probleme și de povara muncii 


titanice pe care o îndeplinea. Ne-a primit cu o neașteptată 
prietenie, chiar dacă tata nu-i trimisese în prealabil vreun 
dar. Ne-a mărturisit direct că în vremuri așa de 
schimbătoare era în avantajul statului să acorde onoruri 
oamenilor de încredere, care nu uită cui își datorează 
poziția privilegiată. Pentru a-și întări spusele, a răsfoit 
documentele referitoare la tata și i-a înmânat o hârtie 
mototolită, plină de însemnări. 

— E mai bine să păstrezi tu această notă secretă din 
vremea lui Tiberius despre caracterul și modul tău de 
viață. Sunt lucruri deja uitate, care nu mai au nicio 
importanţă în ziua de azi. 

Tata a citit însemnările de pe hârtie, s-a înroșit și a 
ascuns-o repede în veșmintele sale. Narcissus a continuat 
ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic 

— Împăratul e mândru de cunoștințele și înțelepciunea 
sa, dar are tendinţa să se-aplece asupra detaliilor, iar 
uneori insistă o zi întreagă în privința unor lucruri din 
trecut doar ca să demonstreze că are o memorie foarte 
bună, uitând astfel esenţialul. 

— Cine n-a petrecut nopţi albe la izvoarele din Baiae, în 
tinerețe? a intervenit tata fâstâcit. Din partea mea, toate 
astea sunt de domeniul trecutului. Oricum, nu știu cum să- 
ti mulţumesc. Mi s-a povestit cu câtă stricteţe veghează 
împăratul Claudius și, în special, Valeria Messalina asupra 
purtării și moralității cavalerilor. 

— Poate că într-o zi îţi voi spune cum să-mi mulțumești, 
a răspuns Narcissus cu un zâmbet amar. Se spune că sunt 
un om lacom, însă tu Marcus Manilianus, nu trebuie să faci 
greșeala de a-mi oferi bani. Sunt libertul împăratului. 
Așadar, averea mea este averea împăratului, iar toată 
experiența mea și tot ceea ce îmi stă în putere să fac sunt 
pentru binele împăratului și al statului roman. Dar trebuie 
să ne grăbim, că momentul cel mai potrivit pentru 
discutarea cazului tău este imediat după ospăţțul festiv, 


atunci când împăratul își face siesta. 

Ne-a condus în camera de primire din partea dinspre 
miazăzi a palatului, ai cărei pereţi erau împodobiţi cu 
picturi înfățișând scene din războiul troian. El însuși a tras 
draperiile ca soarele să nu bată prea puternic înăuntru. 
Împăratul Claudius și-a făcut apariţia sprijinit de ambele 
părți de sclavi care, la un semn al lui Narcissus, l-au așezat 
pe tronul imperial. Fredona în șoaptă imnul lui Lupercus și 
ne cerceta cu ochii lui miopi. Stând jos, părea mai demn 
decât atunci când stătea în picioare, deși își ținea capul 
înclinat într-o parte. Era ușor de recunoscut datorită 
statuilor sau după efigia de pe monede, însă acum avea 
hainele pătate de vin și de sos de la ospăț. Era evident 
binedispus de la vin și gata să discute chestiuni politice 
înainte să-l ia somnul. 

Narcissus ne-a prezentat și a adăugat prompt: 

— Cazul este limpede. Aici sunt arborele genealogic, 
certificatul care atestă veniturile și recomandarea 
cenzorului. Marcus Mezentius Manilianus a dobândit 
merite însemnate în Antiohia, ca membru în consiliul 
orașului și are tot dreptul la compensație deplină pentru 
nedreptatea ce i s-a făcut. El nu este un om care aspiră la 
glorie, dar fiul lui merită să crească și să se pună în slujba 
statului roman. 

În timp ce murmura ca pentru sine câteva amintiri din 
tinerețe despre astronomul Manilius, împăratul a luat 
actele și le-a parcurs distrat. Originea mamei mele îl 
interesa în mod special și l-a făcut să reflecteze o vreme. 

— Myrina, a spus el în cele din urmă. Regina 
amazoanelor care s-a luptat cu gorgonele!$, dar a fost 


16 Gorgonele (Euryale, Stheno și Meduza) erau, în mitologia 
greacă, cele trei fiice ale zeului marin Forcis. Aveau înfățișări 
înspăimântătoare, privirea lor prefăcându-l pe orice muritor în 
stană de piatră. 


ucisă de tracul Mopsus', pe care spartanul Licurg îl 
trimisese în exil. Myrina era de fapt numele ei zeiesc. În 
realitate se numea Batieia. S-ar fi cuvenit ca soţia ta să-și 
folosească mai degrabă numele pământesc. Narcissus, 
notează și corectează numele în acte. 

Tata i-a mulțumit respectuos împăratului pentru această 
observaţie și i-a promis că se va ocupa de îndată ca și în 
orașul Myrina, pe statuia ridicată în memoria mamei mele, 
să fie scris numele Batieia. Împăratul își va fi imaginat 
astfel că mama fusese una dintre cele mai importante 
femei din oraș din moment ce exista o statuie în cinstea ei. 

— Originea ta greacă este nobilă, băiete, a adăugat 
Claudius privindu-mă blajin cu ochii lui înroșiţi. Civilizaţia 
vine de la greci, însă arta de a construi orașe le aparţine 
romanilor. Ești pur și frumos, la fel ca monedele mele din 
aur pe care am inscripţionat un text în latină pe o parte și 
unul în greacă pe cealaltă. Cum se poate ca un băiat așa 
arătos ca tine să poarte numele de Minutus? Este o dovadă 
de modestie exagerată! 

Tata s-a grăbit să-i explice că amânase special ziua 
majoratului ca aceasta să corespundă cu ziua în care 
numele avea să-mi fie înscris - simultan cu al lui, pe lista 
cavalerilor din templul lui Castor și Pollux. A adăugat că ar 
fi fost o mare onoare dacă însuși împăratul Claudius ar 
binevoi să-mi acorde un al doilea nume mai potrivit. 

— Am proprietăţi în Caere, și-a întărit tata spusele, 
istoria familiei mele se întinde până în vremurile când 
Siracuza nimicea flota orașului— Caere. Dar tu cunoști mai 
bine ca mine această istorie, clarissimus. 

— Îmi părea mie cunoscut chipul tău! e exclamat 


Y Mopsus le-a înfrânt pe amazoane în Libia, iar regina lor, 
Myrina, a fost ucisă în bătălie. În text, împăratul Claudius o 
confundă pe mama lui Minutus cu Myrina, regina amazoanelor, 
despre care se spune că ar fi întemeiat un oraș care îi purta 
numele. 


Claudius entuziasmat. Îţi recunosc trăsăturile și ochii din 
frescele străvechi din mormintele etruscilor pe care le-am 
studiat în tinereţe, deși fuseseră deja distruse de umezeală 
și neglijenţă. Având în vedere că tu te numești Mezentius, 
fiului tău i s-ar potrivi numele de Lausus. Ştii cine a fost 
Lausus, băiete? 

l-am răspuns că Lausus a fost fiul regelui etrusc 
Mezentius, care a luptat alături de Turnus împotriva lui 
Enea. 

— Am citit în istoria etruscilor scrisă de tine, am 
adăugat cu ingenuitate, altfel n-aș fi știut. Imi aduc aminte 
că ai menţionat că acest nume se regăsește și în cronicile 
regilor Albei drept numele fiului lui Numitor. De aceea ai 
presupus că regii Albei ar fi înrudiţi cu regii din Caere. 
Deși aceste întâmplări sunt atât de vechi, încât nimeni nu 
poate ști cu certitudine adevărul. 

— Minutus, în pofida tinereţii tale, chiar mi-ai citit 
cartea? m-a întrebat Claudius așa de emoţionat, că a 
început să sughiţe. 

Narcissus l-a bătut cu blândeţe pe spate și le-a poruncit 
sclavilor să-i mai aducă niște vin. Claudius ne-a turnat și 
nouă în cupe, dar pe mine m-a avertizat părintește să nu 
beau vinul fără apă până nu ajung la vârsta lui. Sorbind din 
cupă, a poruncit să i se aducă o tablă de lemn și zaruri și 
ne-a făcut o propunere: 

— Simt că această zi de februarie este norocoasă, cu 
toate că nu pot juca pe sume mari pentru că sunt un om 
sărac. Liberţii mei sunt mult mai bogaţi decât mine. Dar 
poate Narcissus îmi va împrumuta îndeajuns cât să pot 
îndrăzni să joc cu tine, Marcus Mezentius. 

Tata l-a avertizat cu viclenie că nu e bine să joace cu el. 

— Eu am avut un profesor excelent la zaruri, i-a spus, 
dar Claudius a început să râdă în hohote zicând că sărăcia 
și experienţele cumplite îi fuseseră profesori și mai buni pe 
vremea când trebuia să facă rost de o bucată de pâine în 


fiecare zi de la cantina săracilor și își câștiga existenţa 
jucând zaruri pentru un bănuţ de cupru. 

Dădeau cu zarurile pe rând, iar tata, evident, ar fi vrut 
să piardă, însă norocul lui proverbial nu l-a părăsit nici de 
data asta. Spre nefericirea lui, a câștigat de trei ori la 
rând, în ciuda încercărilor disperate ale împăratului 
Claudius de a descânta zarurile, zicându-le pe diverse 
nume. În cele din urmă s-a dat bătut și a întrebat: 

— De la cine ai învăţat să joci, om demonic, că zarurile 
nu mă ascultă deloc astăzi? 

Tata i-a explicat cu modestie că învățase de la însuși 
împăratul Claudius jocul cu zaruri și calcularea exactă a 
șanselor, căci dacă se bizuie doar pe noroc, jucătorul mai 
mult pierde decât câștigă. Prin urmare, tata a recunoscut 
că i se păruse extrem de util ghidul jocului cu zaruri 
publicat de Claudius. 

— Mai bine nu-l mai publicam, a bombănit Claudius, deși 
răspunsul primit era în mod clar pe placul lui. 

A început să caște și capul i-a căzut ușor în faţă, moment 
în care tata a reușit să întoarcă zarul fără să fie observat, 
astfel încât să piardă, iar împăratul și-a recâștigat ce 
pierduse în trei rânduri. Narcissus a profitat de ocazie ca 
să-i ceară semnătura lui Claudius pentru confirmarea 
titlului de cavaler al tatei. A semnat bucuros, deși cred că, 
absorbit de joc, uitase deja despre ce era vorba. 

— Așadar este dorinţa ta ca fiul meu să primească în 
chip de al doilea nume pe cel de Lausus? l-a întrebat tata. 
În acest caz, nu mă pot gândi la o mai mare onoare dacă 
însuși împăratul Claudius ar accepta să-i fie naș băiatului 
meu. 

Claudius a mai băut puţin vin, deși capul îi tremura, și a 
spus pe un ton plin de emfază: 

— Narcissus, notează și asta. Iar tu, Mezentius, anunță- 
mă când i se va tăia părul băiatului și voi fi oaspetele tău 
dacă treburi importante ale statului nu mă vor împiedica. 


S-a ridicat hotărât și mai că n-a căzut grămadă până să 
apuce sclavii să-l sprijine. A râgâit zgomotos și a adăugat: 

— Multele mele cercetări erudite m-au făcut să devin 
cam distrat și din cauza asta îmi amintesc mai bine 
lucrurile vechi decât pe cele din prezent. De aceea, e bine 
să notaţi imediat tot ce promit și tot ce interzic. Acum mă 
duc să mă odihnesc și să dau totul afară în liniște, căci 
altfel voi avea dureri de stomac de la carnea aia tare de 
capră. 

După ce împăratul a părăsit sala ajutat de sclavi, 
Narcissus l-a sfătuit pe tata: 

— Îngrijește-te ca băiatul tău să primească toga virilă cu 
prima ocazie și anunţă-mă imediat ce vei stabili momentul. 
E posibil ca împăratul să-și amintească făgăduiala și să 
vină să-i fie naș. Dacă nu, eu îi voi aminti de nume și de 
promisiunea făcută. Iar el se va preface că știe despre ce e 
vorba, chiar dacă de fapt nu-și va mai aduce aminte. 

Mătușii Laelia nu i-a fost deloc ușor să găsească măcar 
câțiva nobili înrudiţi cu familia Manilianus pe care să-i 
invite la petrecerea mea. A reușit, până la urmă, să dea de 
un fost consul, care m-a ţinut drăgăstos de mână în timp ce 
sacrificam porcul. Dar cea mai mare parte a musafirilor a 
fost formată din femei de vârsta mătușii, care au venit în 
casa noastră în speranţa unui ospăț gratis. Au gâgâit ca un 
stol de gâște când bărbierul mi-a tuns părul și mi-a ras 
tuleie de pe faţă. Am reușit cu chiu, cu vai să scap din 
mâinile lor când s-au năpustit să mă mângâie și să mă 
tragă ușor de obraji după ce am îmbrăcat toga de bărbat. 
N-au putut să-și înfrâneze curiozitatea și m-au asaltat cu o 
mulţime de întrebări când, potrivit promisiunii pe care o 
făcusem, l-am rugat pe bărbier să mă însoţească sus, în 
odaia mea, și să îmi îndepărteze de pe corp tot părul, 
dovada bărbăţiei mele. A pus părul epilat, inclusiv barba, 
în cutiuţa din argint deja pregătită, pe capacul căreia era 
gravată imaginea lunii și a unui leu. Bărbierul a trăncănit 


tot felul de prostii în timp ce își făcea treaba, pomenind și 
faptul că nu e deloc ieșit din comun ca tinerii nobili să îi 
ofere ofrandă lui Venus părul lor pubian atunci când 
îmbracă toga virilă ca să-i câștige bunăvoința. 

Împăratul Claudius nu a fost prezent la eveniment, dar 
ne-a trimis prin Narcissus un inel de cavaler din aur și a 
îngăduit ca pe lista cavalerilor să fie scris că el personal 
îmi dăduse numele de Lausus. Tata și cu mine am fost 
însoţiţi de oaspeţii noștri până la templul lui Castor și 
Pollux. Tata a plătit taxa de înregistrare în arhivă, apoi mi- 
am pus inelul pe degetul mare. Toga mea de sărbătoare cu 
un clav purpuriu îngust era deja pregătită. Ceremonia n-a 
fost din cale-afară de formală. De la arhivă am pornit către 
camera de întrunire a Ordinului Ecvestru, unde am primit 
permisiunea de a alege un cal din grajdurile de pe Câmpul 
lui Marte. 

În mod normal, am fi putut aștepta jocurile seculare, 
când în Ordinul Ecvestru este admisă o întreagă grupă de 
candidaţi, dar tata prețuia mai mult această procedură 
oficială și simplă, deoarece era interesat numai de 
redobândirea titlului, nu și de fastul specific unei 
asemenea ocazii. Astfel numele nostru era inscripţionat 
undeva la mijlocul listei, și nu la sfârșit, ceea ce era în 
avantajul meu dacă aveam de gând sa aleg o carieră de 
funcționar sau dacă Ordinul Ecvestru m-ar fi desemnat să 
oficiez vreo ceremonie religioasă. 

Când ne-am întors acasă, tata mi-a dăruit un echipament 
complet de cavaler roman: un scut decorat cu incrustațţii 
de argint, un coif placat cu argint și cu un panaș roșu, o 
sabie lungă și o suliță. Femeile în vârstă mă tot îndemnau 
să îmbrac echipamentul, iar eu, evident, nu am putut 
rezista tentaţiei. Barbus mi-a dat o mână de ajutor cu 
tunica din piele moale și în câteva clipe deja mărșăluiam 
prin cameră cu încălţările roșii de cavaler și mândru ca un 
cocoș cu coiful pe cap și sabia în mână.. 


Se făcuse deja seară. Casa noastră strălucea datorită 
torţelor festive, iar afară se strânseseră câţiva trecători 
sub privirile cărora invitaţii veneau și plecau. Spectatorii 
adunaţi au întâmpinat cu urale de bucurie apariţia unei 
lectici somptuoase, purtată până la intrarea în casa 
noastră de doi sclavi negri ca tăciunele. Mătușa Laelia s-a 
năpustit afară, împiedicându-se în faldurile rochiei, să-l 
salute pe oaspetele întârziat. Din lectică a coborât o femeie 
scundă, durdulie, a cărei rochie de mătase îi dezvăluia 
poate prea limpede formele voluptuoase. Faţa îi era 
ascunsă în spatele unui văl purpuriu pe care femeia l-a dat 
la o parte de îndată ce a zărit-o pe mătușa Laelia, care a 
sărutat-o pe ambii obraji. Avea trăsături fine și era frumos 
machiată. 

Mătușa Laelia mi s-a adresat cu o voce stridentă din 
cauza emoțţiei: 

— Minutus, dragul meu, nobila Tullia Valeria a venit să 
te felicite. Acum este văduvă, însă răposatul ei soţ a fost 
un Valerius adevărat. 

Femeia, încă uluitor de frumoasă, deși trecuse de prima 
tinereţe, și-a întins către mine braţele albe și m-a strâns la 
piept cu tot cu echipament și sabie. 

— O, Minutus Lausus, a exclamat, am auzit că împăratul 
însuși ţi-a dat al doilea nume și nu mă miră acest lucru 
acum că te privesc. Dacă norocul și capriciosul tău tată mi- 
ar fi permis, ai fi putut să fii fiul meu. Pe vremuri, tatăl tău 
și cu mine eram buni prieteni, dar trebuie că încă se 
rușinează de purtarea pe care a avut-o față de mine, din 
moment ce nu a venit să mă viziteze imediat ce a ajuns la 
Roma. 

Mă ţinea în braţe atât de strâns, încât îi simţeam pieptul 
plin sub veșmântul de mătase și îi inspiram parfumul 
ametitor în timp ce ea privea cu superioritate în jur. Când 
a dat cu ochii de ea, tata a încremenit, a pălit și a schițat 
un gest ca și cum ar fi fost gata-gata s-o rupă la fugă. Însă 


frumoasa Tullia, ţinându-mă de mână, s-a apropiat de el 
afișând un zâmbet fermecător. N 

— Nu-ti fie teamă, Marcus, a spus ea. Într-o zi ca asta 
chiar pot să-ţi iert totul. Ce a fost a fost, să nu ne mai 
facem sânge rău din cauza trecutului. Dar să știi că am 
umplut cu lacrimi multe ampule din cauza ta, om fără 
inimă! 

Mi-a dat drumul mâinii, l-a îmbrățișat pe tata și l-a 
sărutat afectuos pe buze. Tata i-a îndepărtat cu forţa 
braţele cu care ea îi înlănţuise gâtul și, tremurând din 
toate încheieturile și bâlbâindu-se, i-a reproșat vizibil 
surprins: 

— Tullia, Tullia, am crezut că vei sta potolită. Ştii bine că 
aș prefera să văd o gorgonă decât pe tine în casa mea, mai 
ales în seara asta. 

Dar Tullia i-a acoperit gura cu mâna și s-a întors către 
mătușa Laelia: 

— Marcus nu s-a schimbat deloc. Cineva ar trebui să 
aibă grijă de el. Când văd cât e de confuz și ce prostii 
vorbește, nu mai regret că mi-am călcat pe inimă și am 
venit aici pentru că lui îi era rușine să vină la mine. 

Această femeie atât de frumoasă, înveșmântată toată în 
mătase, mă fermeca, în ciuda vârstei pe care o avea, și am 
simţit o satisfacţie răutăcioasă văzând cum tata și-a 
pierdut stăpânirea de sine în prezenţa ei. Apoi Tullia și-a 
îndreptat atenţia către musafiri și i-a salutat pe unii foarte 
prietenos, iar pe alţii extrem de arogant. Bătrânele 
șușoteau pe seama ei cu capetele plecate, însă ea le-a 
ignorat complet privirile dușmănoase. 

Nu a acceptat decât dulciuri și vin și a ţinut neapărat să 
mă așez lângă ea pe canapea. 

— Nu este necuviincios, mi-a spus ea, deși ești deja 
bărbat. La urma urmei, ţi-aș putea fi mamă. 

Mă mângâia pe ceafă cu mâna ei fină, suspina și mă 
privea atât de insistent, încât am început să simt 


furnicături în tot corpul. Tata a observat și s-a repezit 
înspre noi cu pumnii încleștaţi de furie. 

— Lasă-mi fiul în pace! i-a poruncit el. Mi-ai adus deja 
destule necazuri! 

Tullia a clătinat cu tristeţe din cap și a oftat. 

— Dacă există cineva care te-a ajutat în tinereţe și care 
ţi-a dorit întotdeauna binele, persoana aceea sunt eu, 
Marcus. O dată m-am dus până în Alexandria după tine, 
dar să nu crezi că acum aș mai face asta! Numai de dragul 
fiului tău am venit să te avertizez că Valeria Messalina este 
jignită de faptul că împăratul i-a dat băiatului tău un nume 
și i-a trimis un inel de cavaler fără acordul ei. Din acest 
motiv anumite persoane se interesează de tine și de fiul 
tău, vrând să-i protejeze pe toţi cei cu care această femeie 
nerușinată are ceva de împărţit. Te afli în fața unei alegeri 
dificile, Marcus. 

Tata i-a spus cu amărăciune că el era deja sătul până 
peste cap de certurile și uneltirile femeilor. 

— N-am de gând să mișc un deget ca s-o împac pe 
Valeria Messalina, a conchis el ferm. Se spun multe lucruri 
rele despre ea, iar toate aceste bârfe rușinoase sunt 
răspândite și exagerate dinadins. 

— Nu, nu, aici nu ai dreptate, l-a corectat Tullia 
suspinând teatral. Femeia aceea, în ciuda vârstei fragede, 
este atât de depravată, încât nici cea mai stricată minte n- 
ar putea inventa ceva ce ea să nu fi încercat deja. Dacă nu 
mă crezi, îţi pot povesti ce a făcut acum câteva zile, când 
împăratul Claudius era ocupat cu obligaţiile lui de preot la 
Lupercalii. 

Tata și-a acoperit urechile cu amândouă mâinile în semn 
că nu dorea să o asculte, însă Tullia a continuat: 

— Îmi place că ești un om atât de curajos, Marcus. Mulţi 
s-ar teme de mânia acelei femei malefice. Dar Claudius nu 
poate rămâne orb la nesfârșit. De aceea cred că e mai bine 
să fii în dizgraţia Messalinei decât să îi fii prieten. 


— Nu mai vreau să am legătură cu aceste urzeli de 
femei, nu vreau nici măcar să aud de ele! Nu vreau! a 
strigat tata exasperat. N-aș fi crezut că după atâţia ani vrei 
să mă amesteci din nou într-una dintre intrigile tale din 
cauza căreia aș putea să-mi stric reputaţia și așa cu greu 
redobândită. Vai, Tullia! 

Dar Tullia a izbucnit într-un hohot de râs, tachinându-l; 
apoi l-a prins de mână și a exclamat: 

— Acum îmi dau seama de ce eram înnebunită după tine 
în tinereţe Marcus. Nici un alt bărbat nu mi-a pronunţat 
vreodată numele atât: de frumos. 

Într-adevăr, când îi rostise numele, în glasul tatei s-a 
simţit o undă de melancolie. Evident, eu nu înțelegeam 
deloc ce vedea la el o femeie așa de elegantă și rafinată. 
Mătușa Laelia s-a apropiat de noi sporovăind vioaie și l-a 
bătut în glumă pe tata pe obraz. 

— Sper că nu vă certaţi ca un cuplu de tineri 
îndrăgostiţi? Ar fi timpul să te liniștești, Tullia. Doar ai 
avut patru soţi, iar pe ultimul l-ai condus nu de mult, cu 
toate onorurile, pe ultimul drum. 

— Așa este, dragă Laelia. E vremea să mă liniștesc. De 
aceea sunt nespus de fericită că m-am reîntâlnit cu 
Marcus. Prezenta lui mă calmează uimitor de mult. Şi, 
întorcându-se spre mine, a continuat: Dar tu, tinere Ahile, 
mă tulburi cu sabia ta cea nouă. Dacă eram măcar cu zece 
ani mai tânără, probabil te-aș fi invitat să privim împreună 
luna. Dar cum sunt femeie bătrână, nu pot face așa ceva. 
Du-te și distrează-te. Eu și tatăl tău avem multe de lămurit. 

Când a pomenit de lună, m-a cuprins un sentiment de 
neliniște și m-am retras la etaj să-mi dau jos echipamentul 
de cavaler. Mi-am pipăit părul tuns scurt și obrajii netezi și 
am început brusc să mă simt dezamăgit și trist. 
Așteptasem și visasem atât de mult la ziua aceasta, și 
nimic nu ieșise cum aș fi vrut. L-am strigat pe Barbus, dar 
el era deja atât de beat, zăcând în culcușul lui, încât n-a 


putut decât să mârâie ceva de nedeslușit drept răspuns. 

Mi s-a făcut rușine când mi-am amintit că eram deja 
bărbat și acum nu mai aveam nevoie de însoțitor pentru a 
fi în siguranţă. În același timp, m-am gândit că aș putea 
foarte bine să dau uitării promisiunea făcută și cutiuţa de 
argint ce zăcea aruncată printre lucrurile mele. În adâncul 
sufletului nici nu credeam că respectarea făgăduielii ar 
avea cine știe ce importanţă. Venerarea zeilor e doar un 
obicei străvechi, iar zeii sunt numai niște simboluri, fără 
nicio putere. Pașii oamenilor sunt călăuziți numai de voia 
sorții. După ce am cugetat o vreme deznădăjduit, am luat 
cutiuța și am hotărât că e mai înțelept să-mi îndeplinesc 
promisiunea decât s-o ignor. 

Am ieșit din casă pe ușa din dos și sclavii asudaţi din 
bucătărie m-au binecuvântat când i-am îndemnat să 
mănânce și să bea după pofta inimii, că sigur nu mai aveau 
să vină alți oaspeţi, iar cei care erau încă prezenţi se 
pregăteau oricum de plecare. La poartă am aranjat cu grijă 
torțele complet arse și mă gândeam cu tristeţe că aceasta 
fusese poate cea mai importantă zi din viața mea. Poate 
viața chiar este ca o făclie, la început arde strălucitoare, 
iar apoi se stinge încet-încet, sfârâind și fumegând. 

Din penumbra zidurilor s-a desprins o fată înfășurată 
într-o mantie maronie. 

— Minutus, Minutus, a șoptit ea atât de încet, încât abia 
i-am deslușit vocea, îți doresc mult noroc! Ti-am adus în 
dar aceste prăjituri făcute de mine. Voiam să le las 
sclavilor, dar soarta s-a milostivit mi te-a scos în cale. 

Ingrozit, am recunoscut-o pe Claudia, cea de care 
mătușa Laelia mă sfătuise să mă ţin departe. In același 
timp, mă simțeam flatat că fata asta ciudată aflase ziua 
când urma să devin bărbat și venise să-mi ureze noroc. M- 
a cuprins o fericire intensă, neașteptată când i-am văzut 
sprâncenele negre, buzele proeminente și pielea arsă de 
soare. Era așa diferită de ceilalţi musafiri îmbătrâniţi și 


acri, care se adunaseră în casa noastră. Claudia era vie și 
autentică, deloc prefăcută. Era prietena mea. 

Simţind mireasma de mentă ce adia dinspre părul ei, 
frumoasa doamnă Tullia, cu cremele ei parfumate, îmi 
părea artificială și respingătoare, deși mă înfierbântasem 
fără să vreau atunci când mă mângâiase pe ceafă. 

— Claudia, Claudia, am exclamat, mă bucur să te văd! 
Chiar ai făcut prăjiturile astea cu mâinile tale și ai venit 
înadins să-mi urezi noroc? 

Claudia m-a atins timidă pe obraz și nu mai părea deloc 
așa arogantă și de sigură pe sine ca la prima noastră 
întâlnire. 

— Minutus, a șoptit, cu siguranţă ţi s-au povestit multe 
lucruri urâte despre mine, dar nu sunt atât de rea cum 
spune lumea. Dimpotrivă, de când te-am întâlnit, nutresc 
numai gânduri bune. Tu ai pogorât fericirea asupra mea. 

Am pornit spre templul Lunii pășind unul lângă altul. 
Claudia mi-a aranjat faldurile togii în jurul gâtului și am 
mâncat împreună prăjiturile făcute de ea, mușcând pe 
rând, la fel cum mușcaserăm și din bucata de brânză la 
bibliotecă. Prăjiturile erau făcute cu chimen și miere - 
Claudia mi-a spus că ea însăși adunase mierea și chimenul, 
iar grâul îl măcinase tot ea cu o râșniţă veche. 

În timp ce ne plimbam, nu m-a ţinut de braţ, dimpotrivă, 
s-a ferit să mă atingă, reţinută parcă de o timiditate 
nebănuită. Ca un bărbat ce tocmai devenisem, am luat-o 
eu de mână și am condus-o așa cum se cuvine, ca nu 
cumva să se împiedice de pietrele din caldarâm. Ea a 
suspinat fericită. Căpătând încredere, i-am povestit despre 
promisiunea mea și despre ofranda pe care trebuia s-o 
depun la templul Lunii. 

— Vai, dar ăla este un templu rău famat! a exclamat 
Claudia. Noaptea, în spatele ușilor încuiate se practică 
ritualuri depravate. Bine că te-am întâlnit, dacă te-ai fi dus 
singur, ai fi putut lăsa acolo și altceva în afară de ofranda 


promisă. Pe mine nu mă interesează nici măcar ritualurile 
oficiale, a continuat ea. Zeii nu sunt decât piatră și lemn. 
Bătrânul ăla mincinos de pe Palatin readuce la viaţă 
obiceiuri străvechi doar ca să subjuge mai bine oamenii cu 
ajutorul acestor lanţuri vechi. Eu am copacul meu sfânt și 
un izvor cu apă cristalină. lar dacă sunt melancolică, mă 
duc la Oracolul de la Vatican și privesc păsările cum 
zboară. 

— Vorbești ca tata, i-am spus. El nici măcar nu i-a 
îngăduit unui preot clarvăzător să-mi ghicească viitorul în 
măruntaiele animalului sacrificat. Însă puteri magice și 
vrăji există. Chiar și oamenii înţelepţi recunosc acest lucru. 
De aceea, e mai bine să îmi ţin promisiunea, decât să 
rămână neîmplinită. 

Claudia m-a privit suspicioasă. 

— Evreii au un zeu nevăzut, fără chip, a spus. Ce-i drept, 
e neînduplecat și răzbunător, dar în cartea sfântă a 
evreilor se spun și lucruri bune despre el. Multe femei 
nobile ascultă predici despre acesta în sinagoga lui Iuliu 
Cezar și trimit donaţii Templului din Ierusalim ca să-i 
câștige bunăvoința. 

— Sigur, așa este, i-am răspuns ironic. Toate astea îmi 
sunt cunoscute din Antiohia. Am mai auzit că zeul fără chip 
al evreilor și-a trimis propriul fiu să fie rege în Iudeea. A 
fost răstignit pe cruce pentru nesupunere, dar el a înviat 
ca să salveze oamenii de sub jugul vechilor zei. Doar nu 
crezi și tu blasfemia asta scornită de evrei, Claudia? 

Claudia a ridicat din sprâncene, m-a ciupit destul de tare 
de braţ și s-a răstit la mine sfidătoare: 

— Măcar asta e o învăţătură nouă și eu susţin orice 
noutate doar ca să-i fac în ciudă porcului ăluia beţiv de pe 
Palatin! 

În cele din urmă, am ajuns la templul Lunii, cel aproape 
scufundat în pământ. Spre bucuria mea, ușa era larg 
deschisă și înăuntru ardeau câteva opaițe, deși nu se zărea 


nici ţipenie. Am agăţat cutiuța de argint lângă celelalte 
prinosuri. Poate ar fi trebuit să trag de clopoțel și să chem 
preoteasa, dar trebuie să recunosc că îmi era frică de ea și 
nu aveam chef să-i revăd faţa palidă ca de mort. Mi-am 
muiat repede vârful degetului în uleiul sfinţit și am atins 
oul negru din piatră. Claudia zâmbea ștrengărește și a 
lăsat ofrandă o prăjitură pe scaunul gol al preotesei. Apoi 
am zbughit-o amândoi afară din templu ca niște copii 
prinși asupra unei boacăne. 

În fața templului ne-am sărutat. Claudia mi-a cuprins 
faţa în palme și m-a întrebat geloasă: 

— Tatăl tău poate te-a și logodit deja? Sau poate ţi-a 
adus fetițe romane dintre care să alegi, căci și asta face 
parte din ritualul zilei în care un tânăr devine bărbat. 

Până atunci nici nu-mi trecuse prin minte de ce 
aduseseră prietenele mătușii Laelia câteva fetiţe, care se 
holbau la mine în timp ce-și sugeau degetele. Am crezut că 
veniseră doar ca să mănânce dulciuri. 

— Nu, nici vorbă, am protestat speriat, tata nu vrea să 
mă logodească cu nimeni. 

— O, de aș putea să-mi ţin în frâu inima năvalnică și să-ţi 
împărtășesc gândurile mele cu calm, a oftat Claudia tristă. 
Să nu te legi de nimeni înainte de vreme. Așa ceva aduce 
doar nefericire. În Roma au loc prea multe adultere. 
Probabil acum consideri cam mare diferenţa dintre noi, 
căci am cu cinci ani mai mult tine. Dar anii trec, tu îţi vei 
face serviciul militar, iar această diferenţă de vârstă va 
deveni din ce în ce mai neînsemnată. Ai mâncat din 
prăjiturile făcute de mine și m-ai sărutat pe gură de 
bunăvoie. Toate astea nu te leagă cu nimic de mine, dar eu 
le iau ca pe un semn că nu-ţi sunt complet antipatică. Am 
citit operele poeţilor, a continuat ea cu un glas tânguitor. 
Cunosc și poemele dedicate Cynthiei!8. Știu că ar trebui să 


18 Referinţă la poetul roman Properţiu (cca 47-15 î.Hr.). Figura 
centrală a operei lui este o femeie la care el se referă folosind 


par inaccesibilă, să te fac să te tângui pradă chinurilor 
dragostei și să alergi prin pădure strigându-mi numele. Ar 
mai trebui să-ţi dau de înţeles că un alt bărbat mai de soi 
luptă pentru inima mea și că sunt pregătită să fug cu el, 
chiar și fără să fim căsătoriţi, în Baiae sau în întunecata 
Gallie. Dar cred că un om de condiţia ta are cu ce să-și 
ocupe timpul în Roma, deci mă îndoiesc că ai alerga prin 
pădure suspinând după mine. De aceea, tot ce pot face 
este să te rog stăruitor să-ţi aduci aminte de mine din când 
în când și să nu te legi de nimeni fără să-mi spui. 

Eu nu aveam nici cele mai vagi intenţii de căsătorie, prin 
urmare am considerat rezonabilă rugămintea ei. Am mai 
sărutat-o o dată bucuros și i-am simţit căldura trupului 
când o tineam în braţe. 

— Îţi făgăduiesc că așa voi face, i-am spus, asta dacă nu 
vrei să fii alături de mine oriunde mă voi afla. De fapt, nu 
mi-au plăcut niciodată fetele alea hlizite de vârsta mea, dar 
de tine mi-e drag pentru că ești matură și citești. Dar 
vorbeai despre poeţi, eu nu-mi amintesc să fi scris vreunul 
în poeziile lui de dragoste despre ritualul căsătoriei. 
Dimpotrivă, descriu dragostea ca pe un sentiment liber, 
neîngrădit. Nu are legătură cu căminul, ci este doar 
parfum de trandafiri sub clar de lună. 

Claudia s-a enervat și s-a tras îndărăt. 

— Nu înţeleg ce vrei să zici, mi-a aruncat pe un ton 
acuzator. De ce să nu mă gândesc la vălul stacojiu, la 
mantia de culoarea șofranului și la centura de cânepă cu 
două noduri din jurul brâului. La asta visează în secret 
orice femeie adevărată când îi mângâie chipul un bărbat și 
îi sărută buzele. 

Reacţia ei m-a surprins atât de tare, încât am îmbrăţișat- 
o cu forţa și i-am sărutat buzele și gâtul cald. Dar Claudia 
s-a eliberat, m-a plesnit peste faţă, apoi a izbucnit în 
lacrimi, ștergându-și ochii cu mâna. 


pseudonimul Cynthia. 


— Credeam că nutrești alte gânduri pentru mine, mi-a 
reproșat printre hohote de plâns. Asta e răsplata pentru că 
nu mi-am stăpânit firea și am crezut numai lucruri bune 
despre tine. Dar tu nu vrei altceva decât să mă întinzi pe 
spate chiar acolo lângă perete și să-mi desfaci picioarele 
ca să-ți satisfaci poftele și curiozitatea. Eu nu sunt o astfel 
de fată. 

Lacrimile ei m-au mișcat atât de tare, încât orice urmă 
de pasiune s-a stins în mine. 

— Eşti suficient de puternică să te aperi, i-am răspuns 
posac, și nici măcar nu știu dacă aș putea să fac ceea ce ai 
tu în minte. Nu mi-am făcut de cap cu sclave, iar doica mea 
nu m-a sedus. Lacrimile tale sunt fără rost când tu sigur ai 
mai multă experienţă în asemenea lucruri decât mine. 

La auzul cuvintelor mele, Claudia a părut surprinsă, a 
uitat de plâns și m-a privit întrebătoare. 

— Spui adevărul? întotdeauna am crezut că băieţii se 
comportă ca niște maimuţoi. Cu cât sunt mai nobili, cu atât 
au mai tare obiceiuri de maimuţă. Dar dacă spui adevărul, 
am și mai multe motive să-mi ţin în frâu trupul 
înfierbântat. Mai târziu m-ai dispreţui dacă aș face acum 
ceea ce ne dorim amândoi. Ar fi numai o plăcere de scurtă 
durată și foarte curând dată uitării. 

Obrajii îmi ardeau, iar dezamăgirea pe care o simţeam 
în trup m-a făcut să-i spun pe un ton aspru: 

— Cu siguranţă tu știi cel mai bine. 

Am pornit spre casă fără să-i arunc vreo privire. Șovăind 
puţin, a venit după mine pășind ușor și destulă vreme 
destul de îndelungată n-am schimbat niciun cuvânt. Dar 
într-un târziu, fără să vreau, am izbucnit vesel în râs, căci 
era totuși tare drăguță că mă urma cu atâta smerenie. 

Ea a profitat imediat de ocazie și, punându-mi o mână pe 
umăr, m-a rugat: 

— Mai promite-mi ceva, dragul meu Minutus. Nu te duce 
imediat la o casă de plăceri și nici nu-i aduce ofrande lui 


Venus, așa cum fac aproape toţi băieţii care primesc toga 
virilă. Dacă te va cuprinde totuși dorința de neînfrânt, știu 
că bărbaţii nu se pot stăpâni, spune-mi, rogu-te, mai întâi 
mie, chiar dacă acest lucru m-ar răni profund. 

I-am promis tot ce îmi cerea căci stăruia tare frumos, 
însă eu nu mă puteam gândi, de fapt, decât la calul pe care 
urma să-l primesc. La vârsta mea de atunci, nici măcar 
Cleopatra n-ar fi putut să-mi abată gândul de la un 
armăsar bun. l-am făgăduit totul râzând și i-am spus că eo 
fată drăguță, dar ciudată. Ne-am despărţit zâmbind ca doi 
prieteni buni, iar eu mi-am continuat drumul la fel de 
voios. Când am ajuns acasă, tata tocmai se așeza în lectică 
alături de Tullia ca s-o conducă acasă pentru că ea locuia 
în partea cealaltă a orașului, pe colina Viminalis, la 
intersecția străzilor Alta Semita și Esquilina. Tata avea o 
privire absentă, stinsă și nici măcar nu m-a întrebat pe 
unde umblasem, mi-a zis doar să mă culc devreme. 
Bănuiam că băuse cam mult vin, deși mersul lui nu trăda 
asta. 

Am dormit un somn lung și adânc, însă în zori am fost 
extrem de dezamăgit când am văzut că tata nu era acasă. 
Sperasem să mergem dis-de-dimineaţă direct la grajduri 
să-mi aleg un cal. În casă se făcea curăţenie după ospăţul 
din ziua precedentă, iar mătușa Laelia se plângea că o 
doare capul. Am întrebat-o unde se dusese tata așa 
dimineaţă, iar mătușa Laelia mi-a răspuns furioasă: 

— Tatăl tău este îndeajuns de bătrân încât să știe ce 
face. A avut multe de vorbit cu prietena lui din tinereţe. 
Poate a petrecut noaptea la Tullia. Are ea destule paturi și 
pentru mai mulţi bărbaţi. 

Mi-am trecut vremea cu Barbus, jucând zaruri ascunși în 
tufișurile din grădină, în timp ce servitorii care făceau 
curat întorceau casa pe dos cu periile și găleţile lor. În aer 
se simţea primăvara. Spre prânz, s-a întors în sfârșit și tata 
în goana mare, complet dat peste cap, nebărbierit și cu 


ochii injectaţi. Își acoperise faţa cu toga murdară de pe el 
și era însoţit de un avocat care căra suluri de pergament și 
ustensile de scris. Barbus m-a înghiontit cu cotul dându-mi 
de înţeles că era mai bine să-mi ţin gura. 

Tata, de obicei un om blând, de data asta a tras un șut în 
găleţile femeilor care făceau curăţenie și le-a poruncit 
sclavilor să dispară imediat din faţa lui. După ce a discutat 
în grabă cu avocatul, m-a chemat. Mătușa Laelia plângea 
neconsolată, iar eu abia am îndrăznit să-l întreb, 
bâlbâindu-mă, dacă are timp să mergem să alegem un cal. 

— Tu și calul tău m-aţi ruinat! a izbucnit el pe un ton 
tăios. Faţa îi era schimonosită de furie și, privindu-l, puteai 
să-ți dai seama că în tinereţe trăise ani tulburi. Nu, eu sunt 
de vină pentru toate, a recunoscut în cele din urmă. 
Propria-mi slăbiciune mă distruge. Destinul mi-a zădărnicit 
toate planurile. Trebuie să mă întorc în Antiohia fără 
întârziere. De aceea ţi-am lăsat proprietăţile mele din 
Caere, iar banii din casele închiriate îţi revin ţie. Astfel vei 
avea venitul anual de douăzeci de mii de sesterţi, o sumă 
rezonabilă pentru un cavaler. Casa o las în grija mătușii 
Laelia. Să fie căminul tău. Laeliei i-am lăsat o pensie pe 
viață. N-ai motive să plângi. Îl desemnez pe avocatul meu 
drept tutorele tău. Provine dintr-o familie străveche de 
cavaleri. Puteţi merge chiar acum să-ţi alegi un cal, dar eu 
trebuie să mă întorc în Antiohia neîntârziat. 

Tata părea atât de tulburat, că ar fi luat-o imediat la 
fugă spre Antiohia. Dar avocatul și mătușa Laelia l-au 
oprit, îndemnându-l să-și tragă sufletul. l-au aranjat 
bagajele, hainele și mâncarea, deși el susținea cu 
nerăbdare că poate angaja un vagon la porţile orașului și 
să meargă la Puteoli și să cumpere tot ce-și dorea pe drum. 
Dintr-o dată, haosul a domnit în casa noastră după 
festivitățile din ziua precedentă. Și apoi au izbucnit în 
lacrimi unul după altul și se jeleau cu voce tare că o 
nenorocire se abătuse asupra noastră. Tata nu dorea nici 


să bea nici să mănânce, atât de tare se grăbea să plece în 
Antiohia. A refuzat să ne dezvăluie motivele acestei 
hotărâri. N-a menţionat decât că este un om îndeajuns de 
chibzuit încât să ia decizii corecte referitoare la persoana 
lui, iar mie mi-a promis că imediat ce va ajunge în 
Antiohia, îmi va scrie o listă cu principiile pe care va trebui 
să le respect toată viața. Totuși, nu-l puteam lăsa să ne 
părăsească precum un fugar, cu faţa ascunsă în propria 
haină. Așa că mătușa Laelia, avocatul, Barbus și cu mine l- 
am condus. Sclavii ne urmau cărând bagajele strânse în 
pripă. Când am ajuns în dreptul porţii Capua de la poalele 
colinei Coelius, tata a răsuflat ușurat și a început să-și ia 
rămas-bun, asigurându-ne că de partea cealaltă a porţii 
vede deja lumina strălucitoare a libertăţii și că n-ar fi 
trebuit niciodată să părăsească Antiohia. Dar de lângă 
poartă a apărut un edil!%, și s-a îndreptat spre noi cu 
toiagul în mână, urmat de doi lictori% zdraveni. 

— Eşti cavalerul roman Marcus Mezentius Manilianus? l- 
a întrebat el pe ta te. Dacă da, o femeie aristocrată are 
ceva important de rezolvat cu tine. 

Chipul tatălui meu s-a înroșit pentru o clipă, după care a 
devenit alb ca varul. Cu capul plecat, a murmurat că nu 
are treabă cu nicio femeie și că voia să fie lăsat să plece. 
Edilul însă l-a avertizat: 

— Dacă încerci să treci de poartă, va trebui să te duc cu 
forța la prefectura orașului și este obligaţia mea să te 
arestez în cazul în care vrei să fugi. 

Avocatul s-a apropiat de tata, rugându-l pe edil să 
împrăștie mulţimea care se adunase deja în jurul nostru. 
Apoi l-a întrebat care erau acuzaţiile aduse tatălui meu. 

— E o poveste neplăcută și destul de rușinoasă, i-a 
19 În Roma antică, magistrat care se ocupa cu îngrijirea 
edificiilor publice, aprovizionare etc. 

2 Persoană care îi însoțea, în anumite ocazii, pe înalții 
demnitari, mergând înaintea lor și purtând fasciile. 


explicat edilul. Și aș dori ca părţile să ajungă la o 
înţelegere. Valeria Tullia, o nobilă văduvă de senator, 
susține că noaptea trecută Manilianus i-a făcut de jure o 
propunere de căsătorie în faţa unor martori, iar după asta 
a petrecut de facto noaptea cu ea. Pentru că se îndoia de 
intenţiile serioase ale lui Manilianus, și-a trimis sclavul 
după el, mai ales că plecase fără să-și ia rămas-bun de la 
ea. Când văduva Tullia s-a convins că acest Manilianus 
intenționa să fugă, s-a adresat prefectului. Dacă 
Manilianus trece de zidurile orașului, va fi acuzat de 
încălcarea promisiunii, de viol și de furtul unui medalion 
foarte valoros ce-i aparţine văduvei, ceea ce este mult mai 
rușinos pentru un cavaler decât o promisiune falsă. 

Cu o mână tremurândă, tata a dibuit pe sub haină și a 
dezvăluit colierul ornat cu pietre preţioase de diferite 
culori. 

— Văduva Tullia mi-a pus la gât cu mâna ei acest colier 
blestemat. În grabă, am uitat să i-l înapoiez. Chestiuni de 
maximă importanţă mă obligă să mă întorc în Antiohia. 
Evident, îi dau înapoi colierul și orice altă asigurare de 
care mai are nevoie, însă trebuie să părăsesc de îndată 
acest oraș. 

Edilul era vizibil stânjenit de comportamentul tatei. 

— De fapt, nu aţi făcut schimb de coliere, a întrebat el, 
ca să pecetluiţi logodna și cererea în căsătorie? 

— Eram beat și nu știam ce fac, a încercat tata să se 
apere. 

Însă edilul nu i-a luat în seamă argumentul. 

— Din contră, a spus el, ai dat nenumărate exemple în 
care ai arătat cum filosofii se pot căsători legal doar printr- 
o simplă promisiune făcută în prezenţa unor martori. Mie 
așa mi s-a povestit. Să înţeleg așadar că, beat fiind, te-ai 
jucat cu sentimentele unei femei onorabile doar cu scopul 
meschin de a o duce în pat? În acest caz, fapta ta e cu atât 
mai rea. Îţi ofer șansa de a ajunge la o înţelegere, dar, 


dacă treci de poarta aceea, te voi aresta, iar cazul tău va fi 
lămurit la tribunal. 

Avocatul l-a sfătuit pe tata să-și ţină gura și i-a promis 
că-l va însoţi la casa Valeriei Tullia pentru a cădea la o 
învoială. Epuizat și confuz, tata a izbucnit în lacrimi. 

— Lasă-mă-n pace, l-a rugat, prefer să merg la 
închisoare, să renunţ la titlul de cavaler și să plătesc toate 
despăgubirile din lume, decât să dau iarăși ochii cu femeia 
aia perfidă. Trebuie că mi-a pus ceva în vin de mi-am 
pierdut minţile în halul ăsta. De fapt, nici nu-mi pot aminti 
exact ce s-a întâmplat. 

Avocatul căuta să-l asigure că totul putea fi clarificat și 
că oricum avea să-l apere în cazul unui proces. Mătușa 
Laelia a intervenit, roșie de furie la chip: 

— Nu vei dezonora numele Manilianus cu un alt proces 
rușinos, Marcus! a strigat ea pe un ton isteric. Fii bărbat 
măcar o dată și asumă-ţi faptele! 

Printre lacrimi, am susţinut punctul de vedere al mătușii 
și m-am răstit la tata, explicându-i că un proces m-ar face 
și pe mine de râs în întreaga Romă și mi-ar distruge 
viitorul. L-am implorat să mergem imediat la casa Tulliei și 
i-am făgăduit că îmi voi cere iertare în genunchi, alături de 
el, în fața acelei doamne frumoase și nobile. 

Tata nu a putut să ne ţină piept. Însoţiţi de lictori și de 
edil, am pornit către colina Viminalis, iar sclavii au 
continuat să care în urma noastră toate bagajele tatei, 
pentru că nimeni nu s-a gândit să îi trimită înapoi acasă. 
Casa și grădina Valeriei Tullia erau extrem de mari și 
luxoase, în curtea împrejmuită de coloane am fost 
întâmpinați de un paznic imens, îmbrăcat în verde și 
argintiu. Acesta l-a salutat respectuos pe tata. 

— Stăpâne, bine ai revenit în casa ta. Stăpâna mea te 
așteaptă nerăbdătoare. 

Aruncând o ultimă privire disperată în jur, tata ne-a 
rugat cu glas stins să-l așteptăm în grădină, după care a 


intrat singur în casă. O mulțime de sclavi și-au făcut 
apariţia oferindu-ne fructe și vin din vase de argint. 
Mătușa Laelia părea brusc înveselită. 

— Se pare că unii oameni nu realizează că a dat norocul 
peste ei, a spus ea. Nu înţeleg ce ar putea să nu-i convină 
lui Marcus într-o casă ca asta. 

Curând a venit și Tullia să ne salute. Purta doar o rochie 
transparentă din mătase, însă părul îi era meticulos 
aranjat și fața frumos fardată. Ni s-a adresat cu chipul 
radiind de fericire: 

— Sunt așa de bucuroasă că Marcus s-a întors atât de 
repede la mine și că și-a adus lucrurile cu el. Acum nu va 
mai fi nevoie să părăsească această casă, căci putem trăi 
aici fericiţi pentru tot restul vieţii. A poruncit să i se dea 
edilului o punguţă din piele roșie cu bani, drept răsplată 
pentru serviciile lui, după care a adăugat cu mâhnire în 
glas: în adâncul inimii nu m-am îndoit niciodată de Marcus, 
dar o văduvă singură ca mine trebuie să fie prudentă, căci 
Marcus era în tinereţe o fire destul de nestatornică. Mă 
bucur să văd că și-a adus cu el și avocatul, astfel putem 
întocmi acum și contractul de căsătorie. Nici nu bănuiam 
că ai devenit un bărbat așa de responsabil, dragul meu 
Marcus, mai ales după cât de dezlănțţuit ai fost astă-noapte 
în pat. 

Tata și-a dres vocea, a înghiţit în sec, însă nu a reușit să 
scoată niciun cuvânt. Tullia ne-a condus înăuntru, în 
încăperile spaţioase ale casei, acordându-ne un răgaz să 
admirăm pardoseala din mozaic și minunatele fresce de pe 
pereţi. Ne-a îngăduit chiar să aruncăm o privire în 
dormitorul ei, după care și-a acoperit faţa cu falsă pudoare 
și a exclamat: 

— Nu, vă rog să nu intraţi, este încă extrem de 
dezordine după noaptea trecută! 

Tata și-a recăpătat în sfârșit glasul. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Tullia, ai câștigat, mă 


supun destinului meu, a strigat el în culmea disperării, dar 
te rog să-l trimiţi de aici măcar pe edil, să nu fie și el 
martorul umilirii mele. 

Sclavi bine îmbrăcaţi se învârteau în jurul nostru, 
servindu-ne și făcând tot ce le stătea în putinţă să ne facă 
pe plac. Doi băieţei alergau prin casă dezbrăcaţi, părând 
doi cupidoni. Pentru o clipă mi-a fost teamă că vor răci, 
însă mi-am dat imediat seama că pardoseala de piatră a 
acestei case magnifice era încălzită pe dedesubt de 
conducte cu apă caldă. Edilul și avocatul tatei încă 
discutau, ajungând la concluzia că promisiunea de 
căsătorie făcută în prezenţa martorilor poate fi legitimă și 
fără o ceremonie publică. După ce s-a asigurat că tata va 
semna actul de căsătorie fără să se împotrivească, edilul 
și-a luat gărzile și a plecat. Avocatul l-a rugat să păstreze 
tăcerea asupra acestui caz, dar până și eu în naivitatea 
mea mi-am dat seama că un om într-o asemenea poziție nu 
se va putea abţine să transmită mai departe o bârfă atât de 
savuroasă. 

Dar până la urmă se punea problema unui scandal? Nu 
era de fapt o mare onoare pentru tata că o femeie 
aristocrată și extrem de bogată nu se dăduse în lături de la 
nimic ca să se mărite cu el? În ciuda modestiei lui și a 
purtării foarte umile, probabil că avea niște calităţi 
ascunse pe care eu nu le cunoșteam și care speram să ne 
aducă în atenţia întregii Rome, atât pe el, cât și pe mine. 
De fapt, această căsătorie putea fi în avantajul meu din 
toate punctele de vedere. Sau, cel puţin, îl constrângea pe 
tata să rămână în Roma pentru moment, prin urmare eu nu 
eram lăsat de izbeliște, singur și vulnerabil într-un oraș 
care încă îmi era străin. 

Dar oare ce vedea la tata frumoasa și distinsa 
aristocrată Tullia? M-am gândit că poate dusese o viaţă 
ușuratică, iar acum, împovărată de datorii, umbla după 
averea tatălui meu. Dar judecând după standardele 


romane, tata nu era foarte bogat, deși nenumărațţii lui 
liberți din Antiohia și din alte ţinuturi din Orient erau 
destul de înstăriți. Suspiciunile mele s-au risipit în 
momentul în care Tullia și tata au stipulat în contractul de 
căsătorie că fiecare urma să-și gestioneze separat propria 
avere. 

— Poate când o să ai timp și dispoziția necesară, dragul 
meu Marcus, a propus cu blândeţe Tullia, o să-l cauţi pe 
trezorierul meu ca să-mi evaluezi averea și să-mi dai 
câteva sfaturi de afaceri. Ce să știe o biată văduvă despre 
asemenea lucruri? Se spune despre tine că ai devenit un 
afacerist foarte abil, deși nimeni nu s-ar fi gândit la așa 
ceva în zilele tinereţii tale. 

Tata i-a răspuns iritat că acum, când legea și ordinea 
domneau în imperiu datorită împăratului Claudius și 
liberţilor săi, era de ajuns să-ţi investești înțelept averea ca 
aceasta să sporească fără nici un alt efort. 

— Dar îmi simt capul golit de orice gând înţelept, a 
adăugat el pipăindu-și barba, trebuie să ajung la bărbier și 
la terme să mă odihnesc și să-mi adun putina judecată care 
mi-a mai rămas. 

Însă Tullia ne-a condus prin imensa grădină interioară, 
printre statui de marmură și fântâni arteziene, către 
partea din spate a casei, unde ne-a arătat propriile terme, 
cu piscine cu apă rece și caldă, cu o saună cu aburi 
fierbinţi și una răcoroasă. Un bărbier, un maseur și un 
sclav ne așteptau acolo, toţi la dispoziția noastră. 

— De acum nu va mai trebui să cheltuiești nici măcar un 
dinar cu păzitorul de haine de la terme și nici nu vei mai fi 
nevoit să suporţi aglomeraţia și mirosul de transpiraţie de 
acolo, i-a explicat Tullia. Dacă ai poftă să citești sau dacă 
vrei să asculţi o lectură de poezie sau niște muzică după 
baie, există un salon special amenajat pentru asta. Dacă ai 
nevoie de companie, putem să-i alegem pe oaspeţi 
împreună. Ca să te simţi ca acasă, voi face cu plăcere baie 


alături de tine. Şi eu sunt epuizată și plină de vânătăi din 
cauza comportamentului tău vulcanic de astă-noapte. 

— Îl vreau lângă mine doar pe Minutus, i-a refuzat tata 
propunerea vizibil rușinat, nici nu-mi mai aduc aminte de 
când n-am mai făcut baie în compania unei femei. 

— Cu ani în urmă nu erai atât de timid, Marcus, a zis 
frumoasa Tullia cu ochii sclipind de pasiune, dar pudoarea 
ta mă incită și mai mult. Noaptea trecută m-am convins că 
nu ai încă niciun beteșug, deși te-ai cam lenevit și obosești 
cam repede. Duceţi-vă și faceţi baie liniștiți Marcus și 
Minutus. Între timp eu o să stau de vorbă cu draga mea 
prietenă, Laelia, și ne vom sfătui cum să ne orânduim 
vieţile de acum înainte. Noi, femeile, ne pricepem mai bine 
la astfel de lucruri decât! voi, bărbaţii, căci sunteţi complet 
lipsiţi de spirit practic. 

Baia privată a Tulliei era decorată cu statui grecești de 
marmură frumoase, dar cam indecente. Gurile pentru apă 
erau din argint, în formă de cap de lebădă. Sclavii erau 
pricepuţi și tata a trebuit să admită că atingerea 
bărbierului era fină ca adierea respirației. 

— Totuși nu înţeleg, a observat tata, dacă Tullia e 
văduvă, de ce ţine un bărbier în casă? 

— O doamnă ca Tullia avea și alți pretendenți, i-a 
răspuns bărbierul dar eu sunt în această casă încă de 
dinaintea regretatei morți a senatorului Valerius. El era un 
stăpân exigent și mofturos, de aceea ne-am bucurat cu toţii 
la auzul veștii că vom avea un stăpân blând ca tine. 

— Cum a murit? am întrebat eu. 

Maseurul cu faţa ciupită de vărsat care îmi frământa 
mușchii cu degetele lui puternice a oftat. 

— Nu vreau să-l vorbesc de rău, a început el să 
povestească, dar trebuie să spun că era un bătrân 
cusurgiu, nervos și veșnic atât de preocupat de averea lui, 
încât își schimba testamentul în fiecare săptămână. La un 
moment dat, s-a împiedicat exact în camera asta și s-a 


înecat în bazinul cu apă fierbinte înainte să-l poată observa 
sau ajuta cineva. 

l-am spus precaut că accidentele sunt întotdeauna 
neprevăzute și nimeni nu poate fi suficient de prudent 
încât să evite nenorocirea dacă așa i-a fost scris. Maseurul 
a consimţit, însă tata a intervenit pe un ton foarte serios: 

— În orice caz, a avut o moarte ușoară, preferabilă 
nesfârșitelor necazuri ale unei bătrâneţi neputincioase. 

Într-un final, istovit, tata a adormit, dar somnul îi era 
agitat, tresărea adesea și vorbea în somn. Bărbierul m-a 
întrebat în șoaptă dacă nu vreau s-o cheme pe vreuna 
dintre sclavele drăguţe din casă spre a mă destinde, căci 
băgase de seamă că nu aveam chef să dorm. L-am rugat 
să-mi aducă mai degrabă ceva de citit. Mi-a adus din 
bibliotecă niște povești de dragoste grecești, care n-au 
reușit decât să mă plictisească. Aș fi preferat să citesc 
ceva despre cum erau îngrijiţi caii la marea herghelie din 
Roma. 

Tata a dormit până la apusul soarelui. După ce ne-am 
îmbrăcat în haine noi, pregătite special de servitorul care 
avea în grijă îmbrăcămintea, casa s-a umplut brusc de 
oaspeţi. Cei mai mulţi păreau tineri, zâmbăreţi și foarte 
binedispuși. Printre ei se găseau însă și doi musafiri mai în 
vârstă, grași și libidinoși, care nu-mi inspirau nici cel mai 
mic respect, deși unul dintre ei era senator. Măcar am avut 
ocazia să schimb câteva păreri despre cai cu un centurion 
din Garda Pretoriană, dar, spre surprinderea mea, omul 
părea mult mai preocupat de femeile care după ce au băut 
vin pe nerăsuflate, și-au lepădat fără sfială o parte din 
haine ca să se simtă mai comod. 

Când mi-am dat seama în ce direcţie se îndrepta 
banchetul nuptial, am plecat în căutarea lui Barbus, care 
fusese extrem de bine tratat de servitori. 

— Am fost primit cu mare ospitalitate în această casă, 
mi-a spus el rezemându-și capul în mâini, o ospitalitate mai 


mare decât mi-a fost dat vreodată să văd și probabil că 
acum aș fi fost și căsătorit dacă experienţa mea de veteran 
nu m-ar fi învăţat să am grijă de mine. Locul ăsta nue 
potrivit pentru tine, Minutus, și nici pentru mine, pe 
onoarea mea de soldat! 

Muzica răsuna, iar casa era împânzită de dansatoare 
goale și acrobaţi care se tot contorsionau pe podele când 
am început să-l caut pe tata. L-am găsit întins pe canapea, 
lângă Tullia, ursuz și cufundat într-o tăcere sumbră. 

— Poate așa-i obiceiul la Roma, am spus, ca doamnele 
respectabile să vomite peste tot și bărbaţii să-mi facă tot 
felul de gesturi obscene, dar nu pot tolera să fiu pipăit de 
oricine poftește. Nu sunt nici sclav, nici eunuc. Vreau să 
merg acasă. 

— Sunt mult prea lipsit de voinţă și comod, a recunoscut 
tata, încât să mă pot ţine departe de această viaţă 
destrăbălată, dar tu trebuie să te străduiești să fii mai 
puternic decât mine. Mă bucur să aud hotărârea ta, mai 
ales că ai luat-o de unul singur. Eu trebuie să rămân aici, 
căci nimeni nu poate fugi de propriul destin, dar pentru 
tine ar fi mai bine să locuiești la mătușa Laelia și oricum ai 
deja propria avere. N-ai avea niciun beneficiu dacă ai trăi 
în casa mamei tale vitrege. 

Tullia nu mă mai privea la fel de îngăduitor ca seara 
trecută. Am întrebat-o dacă pot să vin a doua zi dimineaţă 
după tata ca să alegem calul împreună, însă ea s-a răstit la 
mine enervată: 

— Tatăl tău e prea bătrân să călărească. Ar cădea de pe 
cal și s-ar răni la cap. La parada de la jocurile seculare își 
va duce calul de căpăstru, pe jos. Apoi, adresându-i-se 
tatălui meu, a continuat: înţelege odată că Minutus poartă 
deja toga virilă și nu se mai poate ascunde în spatele 
tatălui său. Dacă nu-i nici măcar atât de bărbat cât să-și 
aleagă singur calul, atunci nu va ajunge niciodată nicăieri. 
N-are rost să pleci de-acasă pentru asemenea fleacuri, 


doar ca să te cerți cu rândașii de la grajdurile de pe 
Câmpul lui Marte. 

— Ai dreptate, a consimţit tata, nu mai pot avea grijă de 
tine, Minutus. Du-te acasă și ia-o cu tine și pe mătușa 
Laelia. E prea bătrână și prea cinstită să înţeleagă noul 
meu mod de viaţă. Du-te, înainte să mă vezi prea beat. Mă 
tem că de acum încolo vinul va fi unica mea consolare. 

Atunci am înţeles că îmi pierdusem tatăl și am fost 
cuprins de un sentiment sinistru de singurătate, cu atât 
mai mult cu cât reușisem să mă bucur de bunăvoința lui 
pentru o perioadă extrem de scurtă. Dar mi-am dat seama, 
în același timp, că îmi va fi mai bine dacă voi reuși să-mi 
aflu puterea de a-mi conduce viața după propria dorinţă. 
Am găsit-o pe mătușa Laelia și am luat-o imediat de mână, 
plesnind peste fund, cât de tare am putut, o femeie pe 
jumătate dezbrăcată și cu privirea tulbure, care a încercat 
să mi se agaţe de gât. Dar lovitura n-a făcut decât să o 
aţâţe și mai rău, așa că Barbus a trebuit să o desprindă de 
mine cu forţa. 

Tullia s-a bucurat atât de mult că scăpa de noi fără 
multe bătăi de cap, că ne-a pus la dispoziţie propria-i 
lectică. Pe drumul spre casă, mătușa Laelia și-a aranjat 
rochia și a început să sporovăiască: 

— Am auzit eu multe bârfe despre ce se petrecea mai 
nou în casele romane, totuși nu-mi venea să-mi cred 
ochilor! Valeria Tullia e considerată o femeie respectabilă. 
Poate abstinenţa pricinuită de doliu au transformat-o într-o 
persoană așa neînfrânată, deși mulţi bărbaţi chipeși 
păreau să se simtă ca la ei acasă acolo. Tatăl tău va avea 
mult de lucru ca să o ţină în frâu. 

A doua zi dis-de-dimineaţă, în timp ce mâncam miere cu 
pâine la micul dejun, am stat de vorbă serios cu Barbus. 

— Trebuie să merg să-mi aleg un cal, și trebuie să fac 
asta de unul singur, i-am spus, nu mai am nevoie de un 
însoțitor cum aveam atunci când eram un băieţel. Acum ai 


șansa să-ţi împlinești visul de a deveni cârciumar. 

Barbus n-a fost deloc de acord cu propunerea mea. 

— Am văzut într-adevăr câteva birturi drăguţe în Roma 
și, datorită generozităţii tatălui tău, aș putea chiar să 
cumpăr unul. Dar, sincer să fiu, acum când îmi este la 
îndemână să fac asta, ideea nu mă mai atrage așa de mult 
ca atunci când dormeam pe pământul tare și beam vinul 
acru al legiunii. Sunt un mare amator de vin și, dacă mă 
îmbăt, îi invit bucuros și pe ceilalţi fără să mai ţin cont 
dacă plătesc sau nu. În plus, un birt are nevoie, pe lângă 
gazdă, și de o gospodină, dar din experienţele mele știu că 
o cârciumăreasă e o femeie fără inimă. De fapt, 
deocamdată aș prefera să rămân în serviciul tău. Evident, 
nu mai ai nevoie de mine ca protector, dar am observat că 
orice cavaler care se respectă are un însoțitor, iar unii 
chiar zece sau o sută de însoțitori când pleacă din oraș. De 
aceea, pentru a-ţi păstra aerul nobil, e mai înţelept să te 
întovărășească în continuare un veteran plin de cicatrici ca 
mine. Desigur, cavaleria e altceva, a continuat el, dar mă 
tem că te așteaptă câteva săptămâni destul de grele. În 
ochii celorlalţi ești doar un novice. Deși ţi-am povestit cum 
sunt instruiți în legiune începătorii, poate nu m-ai crezut, 
închipuindu-ţi că exagerez ca să te amuz. Mai presus de 
toate, trebuie să-ţi ţii firea, să strângi din dinţi și să nu te 
superi niciodată pe superiorii tăi. Să mergem împreună. 
Poate te-ajut cu niște sfaturi. 

Cum străbăteam orașul, în drum spre Câmpul lui Marte, 
Barbus a adăugat cu tristeţe în glas: 

De fapt, aș fi avut dreptul să port însemnul unui 
subcenturion sau chiar corona muralis” dacă nu m-aș fi 
luat atâta cu băutura după lupte. Colierul primit în dar de 


21 Coroană de aur simbolizând zidurile unui oraș fortificat. Era 
conferită soldatului care urca primul zidul unuia dintre orașele 
sau fortărețele cucerite, amplasând stindardul de luptă în 
punctul cel mai înalt. 


la tribunul militar Lucius Porcius după ce am înotat în 
Dunăre, printre bucăţile de gheaţă, cu trupul lui sângerând 
în spinare, l-am amanetat într-o cârciumă mizerabilă din 
Moesia și n-am reușit să-l mai recuperez pentru că am fost 
transferați în altă parte. Dar putem merge într-un magazin 
de arme să cumpărăm un colier asemănător la mâna a 
doua. Poate ai fi respectat și mai mult dacă însoţitorul tău 
ar purta așa ceva la gât. 

l-am spus că limba lui ascuţită primise deja destule 
medalii, dar Barbus a insistat să mergem și am cumpărat o 
insignă triumfală din aramă, pe care inscripţiile erau atât 
de șterse, încât nu se putea distinge nici măcar numele 
conducătorului victorios ce oferise acea decorație bravilor 
lui soldaţi. După ce Barbus și-a prins mândru trofeul pe 
umăr, mi-a mărturisit că acum se simţea mult mai sigur pe 
el printre cavaleri. 

Pe câmpul vast se aflau deja în jur de o sută de tineri 
cavaleri care exersau pentru jocurile ecvestre organizate 
cu ocazia sărbătoririi noului secol. Grăjdarul-șef era un 
bărbat masiv și necioplit, care a început să râdă în hohote 
când a citit biletul pe care îl primisem de la chestorul 
Ordinului Ecvestru. 

— Găsim cu siguranţă un cal și pentru tine, tinere! a 
exclamat el. Ce fel de cal vrei, mare, mic, sălbatic sau 
blând, alb sau negru? 

M-a condus la grajdul cailor disponibili. I-am arătat mai 
mulţi cai care-mi plăceau, însă după ce s-a uitat pe niște 
documente, mi-a spus cu răceală că fuseseră deja aleși de 
alţi cavaleri. 

— Cel mai sigur este să-ţi iei un cal blând, care e deja 
obișnuit cu exerciţiile, cu vacarmul tribunelor de la Circus 
Maximus și cu semnalele trâmbiţei, dacă dorești să 
participi la parada de la jocurile seculare, mi-a propus el. 
Ai mai călărit până acum? 

Am încuviinţat cu sfială că mai călărisem pe vremea 


când eram în Antiohia, căci Barbus îmi interzisese să mă 
laud. Am adăugat însă că toţi caii cavaleriei trebuiau să fie 
deja obișnuiți cu sunetele trâmbiţei. 

— Aș primi cu plăcere un cal neîmblânzit pe care să-l 
îmblânzesc după voia mea, am îndrăznit să spun, deși îmi 
dau seama că n-aş avea timp să fac asta până la festivități. 

— Extraordinar, extraordinar! a strigat  grăjdarul 
aproape înecându-se de râs. Rar întâlneşti un tânăr care 
știe să îmblânzească un cal! Slăvit fie Hercule, mor de râs! 
Aici numai profesioniștii îmblânzesc cai! 

Un îmblânzitor își făcuse deja apariţia și mă măsura din 
cap până-n picioare cu o căutătură vicleană. 

— Dar o avem pe Arminia, a intervenit îmblânzitorul, e 
obișnuită cu hărmălaia tribunelor și nu s-ar mișca de unde 
o pui nici dacă îi arunci în spinare un sac cu pietre. 

Mi-a arătat o iapă mare, cenușie, care s-a retras imediat 
în boxa ei și mi-a aruncat o privire neîncrezătoare. 

— Nu, nu, totuși nu Arminia, a exclamat grăjdarul 
îngrozit. E prea bună pentru un tânăr ca ăsta. E atât de 
frumoasă, și blândă ca un mielușel. Trebuie să o păstrăm 
pentru vreun senator bătrân care va dori să o călărească la 
paradă. 

Barbus îmi tot șoptea la ureche că trebuie neapărat să 
obţin acea iapă blândă, însă după privirea ageră și 
fornăitul nervos al Arminei am dedus că nu era un animal 
chiar atât de liniștit cum susţinea, grăjdarul. 

— Evident, nu mă aştept s-o primesc pe gratis, am spus, 
în pofida biletului ăluia. Dacă îmi permiţi, aș vrea să fac o 
tură de probă cu Arminia. 

— Vrea să o încerce și ţi-o mai și plătește, a exclamat 
îmblânzitorul. 

Deși inițial a ezitat, până la urmă grăjdarul și-a dat 
consimțământul. 

— Iapa asta e prea liniștită pentru un tânăr ca tine, dar 
haide, pune-ţi încălțările și echipamentul, iar eu o s-o 


înșeuez între timp. 

I-am răspuns că nu-mi adusesem echipamentul cu mine, 
iar el mi-a aruncat o privire ca și când aș fi fost nebun. 

— Doar nu-ţi imaginezi că o să călărești costumat ca la 
paradă, s-a răstit el, statul asigură ţinuta pentru 
antrenament! 

M-a dus în vestiarul cu echipamente, unde niște sclavi 
mi-au strâns chingile platoșei atât de tare, încât abia mai 
reușeam să respir. Pe cap mi-au pus un coif ponosit și mi- 
au dat niște încălțări scurte, vechi. N-am primit scut, sabie 
sau suliță, ci m-au îndemnat să fac mai întâi un tur de 
probă. 

Iapa cenușie a părăsit grajdul bucuroasă, pășind la trap 
și nechezând puternic, dar la o simplă comandă a 
grăjdarului s-a oprit și a rămas nemișcată ca o stană de 
piatră. Am încălecat ţinând hăţurile strâns și am aranjat 
blana de oaie confortabil sub mine. 

— Se vede că ai mai călărit, a spus aprobator grăjdarul. 
După care a strigat cu un glas tunător: Cavalerul Minutus 
Lausus  Manilianus a ales-o pe Arminia și vrea să 
călărească! 

Grupul care se afla deja pe câmpul de exerciţiu s-a 
împrăștiat imediat, călăreţii retrăgându-se cu toţii pe 
margini, o trâmbiţă a dat semnalul de atac și așa a început 
un spectacol din care mai mult norocul decât abilităţile 
mele de călăreț m-a ajutat să scap nevătămat. Abia am 
apucat să aud avertismentul grăjdarului să fiu atent și să 
nu trag prea tare de frâu pentru a nu răni animalul, însă 
fălcile Arminiei parcă erau din fier. Părea să nu fie deloc 
învățată cu frâul și zăbala. La început și-a ridicat picioarele 
din spate în aer ca să mă arunce deasupra capului ei. După 
această manevră fără succes, a început să se agite și să se 
cabreze, apoi a ţâșnit într-un galop nebunesc, recurgând 
parcă la toate șiretlicurile pe care le poate folosi un cal de 
circ versat ca să răstoarne din șa un călăreț fără 


experienţă. Abia când mi-am dat seama ce se petrecea, am 
înţeles de ce toţi ceilalți se retrăseseră prudenţi spre 
marginea câmpului în momentul în care Arminia a fost 
lăsată liberă. 

Nu mi-a rămas altă opţiune decât să trag cu toată 
puterea de frâu cât să-i pot îndrepta capul spre stânga 
pentru că galopa direct către palisada care înconjura 
terenul. Apoi s-a oprit brusc vrând să mă azvârle din șa și 
să-mi strivesc capul de gard. Văzând că și de data asta 
rămăsesem în spinarea ei, parcă a înnebunit complet și a 
început să sară la nimereală peste toate obstacolele aflate 
pe câmp. Era într-adevăr un animal cu o putere colosală și 
teribil de viclean, așa că după ce mi-am mai revenit din 
șoc, a început chiar să-mi placă această cursă zbuciumată. 
Am tras un strigăt victorios și am lovit-o cu pintenii ca s-o 
înfurii mai tare și totodată s-o obosesc. 

Surprinsă, Arminia a dat să se uite la mine și s-a supus 
hățurilor cât să o pot struni către locul unde se aflau 
grăjdarul-șef și îmblânzitorul de cai. Acestora le pierise 
râsul și au zbughit-o către ușa grajdului. Cu faţa roșie de 
furie, grăjdarul a răcnit un ordin. Trâmbiţele au răsunat, 
un grup compact de călăreţi s-a aliniat îndată și a pornit în 
galop spre mine să mă doboare. 

Arminia nu s-a abătut deloc oricât de tare trăgeam. 
Smucindu-și capul și împroșcând spumă într-o parte și-n 
cealaltă, a pornit în galop direct către grupul de cavaleri 
ce venea din direcţia opusă. Deja eram convins că ne vor 
strivi, când cei din prima linie fie și-au pierdut curajul, fie 
intenţionat s-au dat la o parte și m-au lăsat să trec printre 
ei. Cei aflați cel mai aproape au încercat să mă dărâme din 
șa cu sulițele lor de lemn sau măcar să mă lovească, însă 
Arminia m-a purtat printre ei mușcându-i, sărind și 
lovindu-i cu copitele astfel încât eu nu m-am ales decât cu 
niște zgârieturi. 

Această manevră gândită înadins să mă sperie m-a 


înfuriat atât de tare, că am tras-o pe Arminia cu toată forța 
întorcând-o spre câţiva călăreţi pe care aveam de gând să-i 
dobor. Însă, în ultima clipă, mi-am adus aminte de sfatul 
lui Barbus, care m-a făcut pe dată să mă răzgândesc, așa 
că am trecut pe lângă ei, strigând, râzând și făcându-le cu 
mâna. 

Eliberată de toată furia, Arminia devenise un animal 
incredibil de docil. Când am descălecat în faţa grăjdarului, 
a încercat să mă muște de umăr, însă mi s-a părut că o 
făcea în joacă, așa că i-am întors gestul lovind-o ușor cu 
cotul sub bot. 

Grăjdarul și îmblânzitorul se uitau la mine ca la o 
minune, însă primul s-a prefăcut supărat și a început să mă 
certe: 

— Ai obosit bietul animal de face spume la gură și văd că 
și sângerează. Nu așa ne-a fost înţelegerea. 

— Doar e calul meu, i-am răspuns nepăsător, așa că e 
treaba mea cum îl călăresc. 

— Ba deloc, a strigat el furios, n-ai voie să-l călărești la 
exerciţii pentru că nu stă în rând și nu ascultă comenzile. 
S-a obișnuit să fie mereu în faţă. 

— Atunci voi călări înaintea celorlalţi, i-am replicat cu 
îndrăzneală, chiar tu mi-ai acordat acest privilegiu când 
mi-ai ales calul ăsta! 

Cei mai mulţi dintre călăreţi își lăsaseră caii și se 
strânseseră în jurul nostru. Mă încurajau spunându-mi că 
sunt foarte iscusit și m-au susținut cu toţii când am afirmat 
că însuși grăjdarul mă desemnase stăpânul Arminiei 
strigându-mi numele în faţa tuturor. 

— Chiar nu pricepi că a fost doar o glumă? a zis 
grăjdarul, forţat de împrejurări să-și recunoască fapta. 
Fiecare începător, dacă nu e prea firav, trebuie să o 
încerce prima dată pe Arminia. E un cal de luptă, nu o 
mârţoagă blândă pentru parade. A luptat chiar și împotriva 
fiarelor în arenă! Cine te crezi, băiat îngâmfat? 


— Glumă, neglumă, i-am răspuns tăios, eu am rămas în 
șa, în timp ce tu ai căzut în propria capcană. E de-a dreptul 
rușinos ca un asemenea animal să fie ţinut toată ziua într- 
un ungher întunecat din grajd și folosit doar pentru a-i 
speria pe începători. Trebuie să ajungem la o înţelegere. 
Eu doresc să o călăresc în fiecare zi, însă special pentru 
jocuri voi alege un alt cal dacă ea nu vrea să stea în rând. 

Grăjdarul s-a înfuriat groaznic și îi invoca pe toţi zeii 
Romei ca martori la obrăznicia mea de a cere doi cai în loc 
de unul, însă toţi ceilalți erau de partea mea și susțineau 
că o folosise pe Arminia în scopuri mârșave prea mult 
timp. Fiecare dintre ei se alesese cu un cucui, o cicatrice 
sau un os rupt după încercarea de a o călări pe Arminia 
când erau începători, deși fuseseră obișnuiți să se ţină în 
șa încă din copilărie. Iar dacă eu eram atât de nebun încât 
voiam cu tot dinadinsul să-mi rup gâtul, cu toţii considerau 
că era dreptul meu să o am pe Arminia, cu atât mai mult 
cu cât iapa era proprietatea Ordinului Ecvestru. 

Dar nu voiam nici să mă cert cu grăjdarul, așa că i-am 
promis o sută de sesterți drept răsplată și am adăugat că 
le voi face cinste tuturor cu câteva cupe cu vin ca să-mi ud 
cum se cuvine încălțările de călărie. Așa mi-am croit eu 
drumul în rândul cavalerilor Romei și m-am împrietenit 
atât cu cei de vârsta mea, cât și cu cei mai mari decât 
mine. După o vreme, mi s-a permis mă alătur grupului 
călăreţilor de elită, în locul unui tânăr care își rupsese 
piciorul, și am început să ne antrenăm pregătind jocuri 
speciale pentru festivitățile dedicate noului secol. Aceste 
jocuri erau atât de periculoase, încât nu le erau permise 
tuturor doar în baza originii aristocratice sau averii, ci 
singurul criteriu de selecţie era îndemânarea. De aceea, 
mă mândream din cale-afară că fusesem eu cel ales. 

Totuși, nu exersam în fiecare zi. Camarazii mei cei mai 
conștiincioși, care se pregăteau pentru o carieră în 
administraţie, se foloseau de zilele libere ca să urmărească 


atent procesele penale și civile cu scopul de a deprinde 
învățături într-ale legilor. Le-am urmat și eu exemplul, 
pentru că un cavaler roman, în caz de nevoie, trebuie să 
aibă pregătirea necesară îndeplinirii rolului de judecător 
sau jurat în cadrul vreunui tribunal militar. De două ori am 
ajuns chiar și la ședința Tribunalului Imperial fiindcă 
doream să fiu prezent atunci când împăratul Claudius lua 
decizii în privinţa celor mai importante cazuri care 
ajungeau până la el. Evident, era imposibil să hotărască 
personal în toate cazurile, căci orice cetăţean avea dreptul 
să facă apel la împărat dacă avea suficienţi bani. Adesea, 
prefectul orașului pregătea pentru împărat numai cazurile 
cetăţenilor romani, iar în procesele celor din afara Romei 
și din provincii judeca el însuși, în calitate de împuternicit 
al împăratului. Totuși, în cazurile din provincii cel care lua 
hotărârea finală era prefectul pretoriului. 

Claudius accepta însă cu plăcere scaunul judecătoresc 
ori de câte ori avea timp. Când auzea asta, mulțimea 
gălăgioasă umplea sala de judecată de la primele ore ale 
dimineţii, deoarece toată lumea spera că va avea parte de 
distracţie. Lui Claudius îi plăcea să le ţină oamenilor lecţii 
de viaţă în cadrul proceselor. Fiind însă un om atât de 
lacom, uneori pleca să mănânce chiar în toiul ședinţelor. 
Câteodată se întorcea atât de beat, încât adormea în 
timpul judecății, iar dacă se trezea, nu-și mai amintea 
despre ce caz era vorba. 

Am început să-mi dau seama că împăratul ţinea să fie 
corect în deciziile pe care le lua, deși nu era deloc o fire 
îngăduitoare. Participam pentru a doua oară în viaţă la un 
proces, când Claudius i-a condamnat la crucificare pe doi 
vagabonzi care veniseră în oraș și se dăduseră drept 
romani ca să profite de rația gratuită de cereale destinată 
numai cetățenilor. Amândoi pretindeau că dobândiseră 
drepturile civile în urma serviciilor oferite Romei pe timpul 
Războiului Numidian, însă nu aveau nicio dovadă care să le 


confirme spusele. Privindu-i cu severitate, Claudius a decis 
să propună Senatului o lege prin care oricine câștigase în 
mod arbitrar cetăţenia romană putea fi de acum încolo 
răstignit fără judecată, doar în urma unei investigaţii 
civile. 

Câţiva senatori mai bătrâni au dezvăluit însă, în cadrul 
dezbaterilor din Senat, că drepturile civile puteau fi 
cumpărate direct de la trezorierul împăratului sau, mai 
ieftin, de la Valeria Messalina. Au enumerat chiar și 
preţurile solicitate pentru mult râvnita cetăţenie romană. 
Auzind acestea, Claudius s-a enervat atât de tare, încât s-a 
ridicat tremurând și a jurat în faţa Senatului că în timpul 
domniei sale nicio persoană sau oraș nu a primit drepturi 
fără să le merite. 

Ar fi inutil să mă laud cu succesul pe care l-am repurtat 
la jocurile ecvestre din cadrul sărbătorii noului secol. Am 
fost împărțiți în două tabere, care trebuiau să simuleze o 
luptă de cavalerie la Circus Maximus. N-a fost doar un 
simplu joc, chiar dacă niciuna din părți nu avea să câștige 
sau să piardă. În ciuda rănilor căpătate, am reușit să 
rămân călare pe Arminia până la finalul demonstraţiei, însă 
după aceea a trebuit să fiu dus de urgenţă acasă, iar astfel 
am ratat spectacolele din amfiteatru și celelalte exerciţii 
din arenă, care au fost cele mai strălucitoare și mai bine 
organizate din câte a văzut vreodată Roma. În toiul 
festivităților, cât am fost în convalescenţă, mulţi dintre 
prietenii mei și-au făcut timp să vină să mă viziteze și să 
mă asigure că fără mine n-ar fi dobândit o asemenea faimă 
și respectul tuturor. Așadar mă voi mărgini doar la a 
menţiona că am reușit să strunesc impecabil iapa cenușie, 
iar două sute de mii de oameni m-au aclamat și m-au 
adorat, deși mi-am rupt câteva coaste și femurul stâng. În 
pofida acestui fapt, am izbutit să rămân în șa până la 
capăt, așa cum am pomenit și mai sus. 

Pentru Roma, cel mai important rezultat al jocurilor 


seculare a fost recunoaşterea meritelor nepotului 
împăratului Gaius, Lucius Domiţius, băiatul de zece ani 
care a condus cu o grație desăvârșită și fără pic de teamă 
trupele tinerilor cavaleri. Fiul lui Claudius, Britannicus, a 
fost complet pus în umbră, deşi Împăratul l-a chemat lângă 
el și a făcut tot posibilul să-l arate oamenilor. Mulțimea 
însă nu avea ochi decât pentru Lucius Domițius, iar acesta 
a primit uralele cu o asemenea modestie și bun-simt, încât 
simpatia tuturor față de el s-a dublat. După părerea mea, 
popularitatea peste măsură de care s-a bucurat tânărul 
Lucius Domiţius a fost, într-o anumită măsură, și o reacţie 
a mulțimii împotriva Valeriei Messalina, care în timpul 
paradei a îndrăznit să urce în carul vestalelor, dorind 
poate să-și dreagă astfel reputaţia. 

În ceea ce mă privește, aș fi rămas infirm pe viaţă dacă 
medicul la templul lui Castor și Pollux n-ar fi fost atât de 
priceput. M-a tratat destul de brutal și am trecut prin 
chinuri îngrozitoare. A trebuit să port atele timp de două 
luni, apoi am fost nevoit să merg în cârje și astfel n-am 
putut părăsi casa o bună bucată de vreme. 

Durerea, teama de a rămâne olog și descoperirea 
vremelniciei faimei— şi succesului mi-au fost totuși 
benefice, căci măcar am stat departe de numeroasele lupte 
ce aveau loc noaptea pe străzile Romei și în care prietenii 
mei  dezlănţuiţi se implicau cuprinși de exuberanta 
generală declanșată de festivități. Mulţi dintre ei au fost 
iertaţi de autorităţi, însă doi au fost exilați pe viaţă din 
Roma, fiindcă aproape omorâseră în bătaie un bătrân 
cavaler care nu încercase decât să-și protejeze soţia de 
comportamentul lor violent. Iniţial am considerat că 
repausul forţat la pat și durerea insuportabilă erau semne 
că soarta încearcă să-mi modeleze personalitatea. Eram 
complet singur, încă o dată abandonat de tata, de data 
asta din cauza căsătoriei sale. Trebuia să hotărăsc de 
capul meu ce-mi doream de la viaţă. 


Într-o seară din acea vară fierbinte, când stăteam lungit 
în pat, m-a cuprins o asemenea tristeţe, încât toate 
întâmplările prin care trecusem în ultima vreme au început 
să-mi pară fără noimă. Mâncarea îmbietoare și hrănitoare 
a mătușii Laelia nu părea să mai aibă niciun gust. Noaptea 
nu puteam să dorm. Mă gândeam la Timaios, care se 
sinucisese din cauza mea. Pentru prima dată, am realizat 
că un cal bun poate nu e cel mai de preţ lucru în viaţă. 
Trebuia așadar să îmi dau seama ce e cel mai important 
pentru mine, datoria și virtutea sau confortul și plăcerile. 
Cugetările filosofilor, care mă plictiseau teribil înainte, 
începeau acum brusc să capete sens în mintea mea și nu a 
trebuit să reflectez foarte mult ca să ajung la concluzia că 
disciplina și stăpânirea de sine îmi ofereau o satisfacţie 
mai mare decât impetuozitatea copilărească. 

Cel mai devotat dintre prietenii mei s-a dovedit a fi 
Lucius Pollio, fiul unui senator. Era un tânăr slăbănog și 
plăpând, cu doar câţiva ani mai mare decât mine, care abia 
reușise să supravieţuiască exerciţiilor de călărie. Era atras 
de caracterul meu complet opus lui - dur, încrezător și 
iresponsabil deși nu-i vorbeam niciodată pe un ton agresiv. 
Probabil învăţțasem de la tata să mă port mult mai 
prietenos cu cei care îmi sunt inferiori, decât cu cei la fel 
de puternici ca mine. Imi displăcea, de exemplu, să văd pe 
cineva lovind un sclav, chiar dacă acesta din urmă fusese 
obraznic. 

In familia Pollio existase dintotdeauna un interes viu 
pentru literatură și știință. Lucius însuși era mai degrabă 
un șoarece de bibliotecă, decât călăreț. Jocurile ecvestre 
nu fuseseră pentru el decât o sarcină odioasă pe care 
trebuise să o îndure pentru binele viitoarei lui cariere, însă 
nu-i făcea deloc plăcere să se expună pericolelor. Mi-a 
adus niște opere pe care le luase din biblioteca tatălui său 
și pe care considera că ar trebui să le citesc. Mă invidia 
pentru greaca mea perfectă. Visul lui secret era să devină 


scriitor, deși pentru tatăl lui, senatorul Mummius Pollio, 
era de la sine înţeles că fiul său va avea o carieră de 
succes într-o funcţie oficială. 

— De ce să-mi irosesc ani de zile călărind și urmărind 
procese? mi-a spus revoltat Lucius. În timp, poate că aș 
deveni comandantul unui manipul și aș fi superiorul unui 
centurion experimentat, apoi aș ajunge comandantul unei 
divizii de cavalerie, undeva într-o provincie. În cele din 
urmă, aș dobândi funcţia de tribun într-o legiune și aș 
sfârși construind drumuri în vreun colţ de lume, la capătul 
pământului. Numai după ce împlinesc treizeci de ani voi 
putea candida pentru postul de chestor, deși poate aș fi 
scutit de criteriul vârstei obligatorii datorită meritelor 
mele și ale familiei. Insă sunt perfect conștient că aș fi un 
comandant lipsit de talent și un funcţionar nepriceput, 
pentru că nu nutresc vreun interes real faţă de aceste 
lucruri. 

— Cât am zăcut în pat, m-am tot gândit că poate nu 
merită să-ţi rupi picioarele pentru o clipă de glorie, am 
încuviințat, însă ţie ce ţi-ar plăcea să faci? 

— Roma deja stăpânește întreaga lume, a zis Lucius, și 
nu mai caută să cucerească locuri noi. De aceea, divinul 
Augustus a limitat numărul legiunilor la strictul necesar de 
douăzeci și cinci. Acum esenţialul este să șlefuim 
obiceiurile barbare ale Romei după cultura greacă. Cărţile, 
poezia, teatrul, muzica și dansul sunt mult mai importante 
decât spectacolele sângeroase de la circ. 

— Totuși ar fi păcat să se renunţe la cursele de care, am 
spus, la circ poţi să vezi cei mai frumoși cai din Roma. 

— Jocuri de noroc, promiscuitate și distracţii imorale, a 
zis Lucius încruntat. Dacă încerc să organizez un banchet 
ca să vorbesc în greacă, asemenea marilor filosofi, 
întotdeauna se va sfârși într-o orgie și o beţie cruntă. În 
Roma e imposibil să găsești oameni interesaţi de muzică 
bună sau care să aprecieze tragediile clasice mai mult 


decât poveștile cu tâlhari și glumele porcoase. Cel mai 
mult mi-ar plăcea să merg să studiez în Atena sau în 
Rodos, dar tata nu mă lasă. După părerea lui, cultura 
greacă nu face decât să-i îndepărteze pe tineri de virtuțile 
bărbătești romane. De parcă ar mai exista vreo urmă din 
vechile virtuţi romane! Totul se reduce la ipocrizie, 
măreție deșartă și pompă. 

Am avut totuși mult de câștigat de pe urma lui Lucius, 
căci mi-a povestit despre administraţia imperiului și 
despre funcţiile cele mai importante din Roma. În viziunea 
lui naivă, Senatul putea să se opună deciziilor împăratului, 
însă și acesta din urmă, în calitate de tribun al poporului 
pe viaţă, avea puterea de a respinge o decizie luată de 
Senat exercitându-și dreptul de veto. Cele mai multe 
provincii romane erau conduse de Senat prin proconsuli, 
însă unele erau mai mult sau mai puţin proprietăţile 
private ale împăratului, iar administrarea acestora cădea 
exclusiv în responsabilitatea lui. Cea mai însemnată dintre 
provinciile împăratului era Egiptul. Pe lângă acesta, la fel 
de importante erau și teritoriile din apropierea Romei, dar 
și alte câteva regate ai căror conducători fuseseră crescuţi 
din fragedă pruncie și educați la școala de pe Palatin în 
spiritul obiceiurilor romane. Nu realizasem până atunci cât 
de simplă și cât de vulnerabilă putea fi această formă de 
guvernare ce părea în aparenţă foarte complicată. 

I-am mărturisit lui Lucius că îmi doream să devin ofițer 
de cavalerie. Am cercetat împreună toate metodele 
posibile ca să-mi ating scopul. Nu aveam nicio șansă să 
intru în Garda Pretoriană, deoarece locurile vacante de 
tribuni militari erau date fiilor de senatori. La frontierele: 
Mauretaniei aș fi putut să vânez lei. În Britania se dădeau 
lupte nesfârșite pentru păstrarea granițelor. Germanii își 
disputau cu Roma vastele lor pământuri cu pășuni. 

— E greu să te faci remarcat în luptă, chiar dacă 
participi la numeroase bătălii, a spus Lucius. Conflictele 


din jurul graniţelor nici măcar nu se raportează 
împăratului, fiindcă menţinerea păcii la frontiere e sarcina 
cea mai importantă a legiunii. Un comandant de legiune 
dornic de lupte și războaie își pierde postul cât ai clipi. De 
fapt, un om ambițios are cele mai mari șanse de a accede 
la comandă doar în flota de război . Un comandant de flotă 
nu trebuie neapărat să provină dintr-o familie de cavaleri. 
Nici măcar nu există un templu al lui Neptun în Roma. Te- 
ai putea bucura de un venit considerabil, o viaţă 
confortabilă și să fii comandantul unei nave încă de la 
început. Totuși, oamenii de viţă nobilă nu se dau în vânt 
după funcţii în marină, căci, de regulă, niciun aristocrat nu 
se ocupă cu navigația. 

I-am răspuns că mă simţeam îndeajuns de roman cât să 
consider vâslitul de colo-colo o sarcină nedemnă de un 
bărbat adevărat, mai ales acum când piraţii nu mai erau 
decât o amintire. În schimb, credeam că m-aș descurca 
foarte bine în Orient, deoarece cunoșteam limba aramaică, 
asemenea tuturor celor crescuţi în Antiohia. Dar nu mă 
atrăgeau construcţia drumurilor și traiul într-un oraș- 
garnizoană, unde legionarii primeau permisiunea de a se 
căsători și de a se așeza la casa lor, iar centurionii puteau 
chiar să devină negustori prosperi. Nu-mi doream să mă 
duc în Orient. 

— De ce să-ţi îngropi șansele la capătul lumii? m-a 
întrebat Lucius. E incomparabil mai bine să rămâi aici, în 
Roma, unde mai devreme sau mai târziu un om capabil 
este remarcat. Graţie abilităţilor tale de călăreț, înfățișării 
plăcute și ochilor frumoși ai putea avansa într-un an mai 
mult decât ai face-o în zece la comanda unei cohorte, în 
mijlocul barbarilor. 

I-am explicat că succesul bazat pe ochi frumoși depinde 
foarte mult de simpatia cui te bucuri și pe cât de facil pare 
de obţinut, pe-atât de repede te poate duce la pierzanie. 

— Eu sunt de modă veche, am adăugat, și consider că un 


om trebuie să-și dovedească mai întâi lui însuși de ce este 
în stare. Totuși nu cred ca Roma să fi decăzut într-atât 
încât un om capabil să nu poată ajunge prin propriile forţe 
acolo unde îi este locul. 

Lucius a consimţit că Roma are mereu nevoie de bărbaţi 
capabili. 

— Acest drum este însă dificil, m-a avertizat. Nu e 
suficient să-ţi dovedești doar ţie însuţi talentul. Trebuie să 
te remarce și ceilalți. Pentru un roman nu există alt loc pe 
lume unde să poată trăi la fel de bine ca în Roma. Chiar 
dacă tânjesc după Atena sau Rodos până la urmă tot la 
Roma m-aș întoarce. 

Iritat de lunga perioadă în care zăcusem în pat și de 
toate dilemele care mă măcinau, am răspuns răutăcios: 

— În arșiţa verii, Roma nu e decât un oraș împutţit, plin 
de muște scârboase. Până și în Antiohia aerul e mai curat! 

Lucius m-a privit întrebător în speranţa că vorbele mele 
ascundeau un substrat mai profund. 

— Fără îndoială, Roma e plină de muște, a recunoscut el, 
muște atrase de mizerie și de putreziciune. Poate ar trebui 
să-mi ţin gura, căci știu prea bine că tatăl tău a redobândit 
titlul de cavaler mulțumită libertului ăluia îngâmfat al 
împăratului. Știi, bănuiesc, că mai-marii diferitelor orașe și 
chiar regii se înclină în faţa lui Narcissus, care a strâns o 
avere de câteva milioane de sesterţi din vânzarea 
cetățeniei romane și a funcţiilor oficiale. Valeria Messalina 
este și mai avară. L-a ucis pe unul dintre cei mai nobili 
bărbaţi din Roma ca să obţină grădinile lui Lucullus de pe 
colina Pincius. Și-a transformat locuinţa de pe Palatin într- 
un bordel și nici măcar asta n-a mulţumit-o, de aceea își 
petrece nopţile în lupanarele din Subura unde, deghizată și 
folosindu-se de un nume fals, se culcă cu oricine pentru 
câteva monede de bronz doar ca să se distreze. 

Mi-am acoperit urechile cu mâinile și i-am spus că 
Narcissus e un grec cu maniere alese și că nu pot crede 


lucrurile oribile care se spun despre frumoasa soţie a 
împăratului, cu râsul ei cristalin. 

— Messalina este cu doar șapte ani mai mare decât noi, 
am replicat, are și doi copii încântători, iar la spectacole 
stă mereu alături de virginele vestale. 

— Lipsa de pudoare și nerușinarea împăratului Claudius 
atunci când vine vorba de viaţa intimă sunt faimoase chiar 
și printre inamicii imperiului, în Parţia și Germania, a 
continuat Lucius. Bârfele sunt bârfe, însă eu cunosc 
personal tineri cavaleri care se laudă că s-ar fi culcat cu ea 
chiar la ordinul împăratului. Claudius le poruncește 
tuturor să-i dea ascultare Messalinei indiferent ce le-ar 
cere. 

— Lucius, am stăruit eu, știi foarte bine de la banchetele 
la care participi că tinerilor le cam place să se laude. Cu 
cât un tânăr este mai timid în compania femeilor, cu atât o 
să se laude mai tare cu presupusele lui cuceriri când vinul 
i se urcă la cap. Faptul că astfel de bârfe ajung și peste 
hotare mă face să cred că există cineva care le împrăștie 
intenţionat. Cu cât e mai mare minciuna, cu atât șansele să 
fie crezută cresc, căci oamenii au înclinația naturală de a 
lua de bun ceea ce li se spune și tocmai acest gen de 
minciună, care le incită fanteziile murdare, este cel mai 
ușor de înghiţit. 

Lucius a roșit. 

— Am altă explicaţie, a șoptit el cu o voce care aproape 
îi tremura. Poate Valeria Messalina chiar era o fată 
inocentă când s-a măritat, la cincisprezece ani, cu 
Claudius, un beţiv și un depravat de cincizeci de ani, pe 
care chiar și propria lui familie îl dispreţuia. Claudius a 
corupt-o pe Messalina dându-i să bea smirnă ca să devină 
nimfomană. Acum el a ajuns o epavă și nu e exclus să 
închidă ochii cu bună știință. In orice caz, îi cere 
Messalinei să-i trimită în pat tinere sclave, cu cât mai 
tinere, cu atât mai bine. Ce face cu ele e altă poveste. 


Despre toate astea Messalina s-a destăinuit, cu lacrimi în 
ochi, unei persoane al cărei nume nu-l pot dezvălui, dar în 
care am încredere deplină. 

— Suntem prieteni, Lucius, i-am spus, însă tu provii 
dintr-o familie aristocratică și ești fiu de senator, deci nu 
ești în măsură să discuţi despre acest subiect. Știu că 
Senatul a proclamat republica atunci când împăratul Gaius 
a fost asasinat. Însă apoi pretorienii, în timp ce jefuiau 
Palatinul, l-au descoperit din întâmplare pe unchiul 
acestuia, Claudius, care se ascundea după o draperie. L-au 
declarat atunci împărat pe Claudius, deoarece era singurul 
care avea acest drept ereditar. E o poveste atât de veche, 
încât nimeni nu mai râde la auzul ei. Dar cunoscând toate 
astea, nu mă surprinde că împăratul Claudius are mai 
multă încredere în liberţi și în mama copiilor lui, decât în 
senatori. 

— Așadar preferi un tiran nebun în locul libertăţii? m-a 
întrebat Lucius cu amărăciune. 

— O republică controlată de Senat și de consuli nu 
înseamnă libertate, ci dominaţia aristocrației, jefuirea 
provinciilor și noi războaie civile i-am replicat. Asta am 
înţeles din istoria pe care am citit-o până acum. 
Mărginește-te la reformarea Romei după valorile culturii 
grecești și termină cu prostiile. 

Lucius n-a reușit să-și ascundă zâmbetul. 

— Am senzația că mi-am însuşit idealurile 
republicanismului odată cu laptele matern, a conchis el. 
De-aia mi se urcă sângele la cap câteodată. Dar poate că 
republica nu mai este decât o amintire. Mă întorc la cărțile 
mele. Astfel nu voi face rău nimănui, nici măcar mie 
însumi. 

— Iar Roma va rămâne un oraș plin de muște atrase de 
putreziciune, am adăugat eu. Niciunul din noi nu poate 
schimba asta. 

Cea mai mare onoare de care am avut parte în acea 


perioadă în care eram chinuit de lipsa activităţii și de 
gânduri sumbre a fost vizita conducătorului tinerilor 
cavaleri, Lucius Domiţius, băiatul de numai zece ani. A 
venit însoţit de mama sa, Agrippina, modest și fără vreo 
înștiințare prealabilă. Şi-au lăsat lectica și suita afară și au 
intrat doar câteva clipe pentru a-și exprima regretul față 
de accidentul meu. Barbus care a făcut pe portarul de-a 
lungul întregii mele convalescenţe, era bineînţeles, beat 
turtă și dormea dus. Domiţius l-a lovit ușor, în glumă - 
peste frunte și i-a strigat un ordin militar, la auzul căruia 
Barbus - buimac de somn, s-a străduit să ia poziţie de 
drepţi, și-a ridicat braţul în semn de salut și a răcnit: „Ave, 
Caesar imperator”. 

Mirată, Agrippina l-a întrebat de ce i s-a adresat 
băiatului ei ca unui împărat. Barbus i-a răspuns că i se 
arătase în vis un centurion care îl lovise peste cap cu 
bastonul său. Când deschisese ochii, o văzuse pe zeiţa 
Iunona alături de un împărat într-o armură strălucitoare, 
care își inspecta trupele. Abia în clipa în care realizase că 
îi vorbea cineva i se limpezise privirea și îl recunoscuse pe 
Domiţius, imaginându-și că Agrippina trebuia să fie mama 
lui datorită frumuseţii ei divine și a ţinutei impunătoare. 

— Și nu m-am înșelat foarte tare, a adăugat el lingușitor, 
ești sora împăratului Gaius, iar împăratul Claudius îţi este 
unchi. Dinspre partea divinului luliu Cezar, te tragi din 
Venus, iar dinspre partea lui Marc Antoniu, din Hercule, 
deci nu e deloc ciudat faptul că l-am salutat pe fiul tău în 
cel mai respectuos chip cu putinţă. 

Mătușa Laelia era complet năucită de prezenţa 
distinșilor oaspeţi. Cu peruca așezată strâmb pe cap, s-a 
repezit să-mi aranjeze așternuturile, sporovăind pe un ton 
plin de reproș că Agrippina ar fi trebuit să ne anunţe 
înainte ca să se pregătească pentru o asemenea onoare. 

— Ştii foarte bine, dragă Laelia, i-a spus Agrippina cu 
amărăciune, că este mai sigur pentru mine să evit vizitele 


oficiale de când a murit sora mea, Iulia. Dar fiul meu și-a 
dorit mult să-și vadă eroul, pe Minutus Lausus. Așa că am 
venit doar să îi urăm însănătoșire grabnică. 

Acest băiat vioi, simpatic și, în ciuda părului roșcovan, 
chipeș s-a apropiat timid de mine, m-a sărutat și apoi s-a 
retras privindu-mi cu admiraţie chipul. 

— O, Minutus, a exclamat el, meriţi numele de Magnus”? 
mai mult decât oricine altcineva care îl primește doar 
datorită originii sale. Dacă ai ști cât de mult ţi-am admirat 
cutezanţa uimitoare. Nimeni dintre spectatori nu și-a dat 
seama că îți rupseseși piciorul, pentru că ai rămas în șa 
până la sfârșitul spectacolului. 

Era atât de manierat și de bine-crescut, încât n-avea 
cum să nu-l îndrăgești imediat. 

— Apariţia ta a fost, cu siguranță, mai impunătoare și 
mai aleasă atunci când conduceai carul de luptă în faţa 
celorlalţi băieţi, am încercat eu să-i întorc complimentul. 
Eu, din păcate, nu te-am putut admira, pentru că mă 
pregăteam de înfruntare, dar am auzit ovaţiile publicului, 
care te adora și îţi striga numele atât de tare, încât mă 
temeam că se vor prăbuși zidurile arenei. 

— N-a fost tocmai înțelept să îţi riști viaţa pentru un joc, 
a intervenit Agrippina zâmbind. Poate la un moment dat 
Roma va avea nevoie de curajul și talentul tău într-o 
bătălie adevărată. Cu gândul acesta ţi-am adus în dar o 
lucrare care te va ajuta să înveţi ce este stăpânirea de 
sine. 

Domiţius a luat un pergament de la mama sa și mi l-a 
înmânat. Apoi Agrippina i s-a adresat mătușii Laelia și i-a 
spus, ca și cum s-ar scuza: 

— Este o carte despre liniștea spiritului, scrisă de 
prietenul meu exilat în Corsica, Seneca. E potrivită pentru 
un tânăr care suferă consecinţele propriei nesăbuinţe. Iar 
dacă vă întrebaţi de ce un om cu o gândire atât de nobilă 


22 Cel mare (lat.). 


trebuie să îndure chinurile exilului, asta se întâmplă din 
cauza situaţiei actuale din Roma. 

Dar mătușa Laelia nu avea răbdare să o asculte până la 
capăt, fiind mult prea preocupată să se dovedească o 
gazdă bună și să le ofere musafirilor ceva de mâncat și de 
băut. Ar fi fost mare rușine ca asemenea oaspeţi aleși să 
plece fără să fi gustat ceva. Agrippina a ezitat o vreme, 
însă până la urmă a cedat insistențelor mătușii. 

— Vom gusta în cinstea casei tale din băutura 
răcoritoare de lămâie care se află lângă patul acestui tânăr 
curajos. Iar fiul meu va împărți o prăjitură cu el. 

Mătușa Laelia a privit-o cu ochi mari de uimire. 

— Draga mea Agrippina, a spus ea îngrozită, chiar atât 
de departe au ajuns lucrurile? 

Agrippina avea pe atunci treizeci și patru de ani. Era o 
femeie voluptuoasă, cu un trup frumos, cu trăsături 
aristocratice, însă lipsite de expresivitate, și avea ochi 
mari și pătrunzători. Am văzut cu mirare cum acei ochi 
luminoși s-au umplut brusc de lacrimi. Agrippina și-a lăsat 
capul în jos, a început să plângă domol și, în cele din urmă, 
a recunoscut: 

— Bănuiala ta este corectă, Laelia. E mai sigur să iau 
apă de băut direct de la apeduct cu mâna mea, iar de la 
piaţă aleg eu însămi ce cred că putem mânca, atât eu, cât 
și fiul meu. În timpul jocurilor seculare, poporul și-a 
manifestat prea fățiș simpatia faţă de el. Acum trei zile, 
cineva a încercat să-l omoare în timpul somnului de după- 
amiază. Povestește-le tu, Lucius! 

Băiatul și-a ridicat privirea către tavan ca și când se 
pregătea să spună o poveste pe care o învățase pe 
dinafară. 

— S-a întâmplat în timpul somnului de după-amiază. M- 
am trezit când ușa s-a deschis încet și doi bărbaţi cu figuri 
fioroase au intrat în camera mea. S-au speriat foarte tare 
când m-am ridicat în capul oaselor și au zărit șarpele din 


jurul gâtului meu. Nu era viu, doar o piele uscată de șarpe 
pe care o găsisem în grădină și mi-o înfășurasem în jurul 
gâtului, în joacă. Dar ei au crezut că e adevărat și au luat-o 
la fugă atât de repede, încât n-am avut vreme să-i prind, 
deși am alergat după ei, strigând la servitori să-mi vină în 
ajutor 

— Nu mai am încredere nici în servitori, a adăugat 
Agrippina. E ciudat cum nu a fost niciunul în preajmă, iar 
cei doi bărbaţi cu intenţii rele au putut intra în casă 
nestingheriţi. De aceea m-am gândit să... dar mai bine nu 
spun. Tot ce pot să fac este să împodobesc acea piele de 
șarpe cu aur și să o transform într-un talisman pe care fiul 
meu să-l poarte mereu. 

Așa cum probabil se aștepta interlocutoarea mai tânără, 
mătușa Laelia, cuprinsă de curiozitate, a început să pună 
întrebări insistente pentru a afla la ce se gândise 
Agrippina. Aceasta din urmă a șovăit o clipă, însă apoi a 
spus: 

— M-am gândit că Lucius ar avea nevoie de câţiva 
cavaleri tineri, de viţă nobilă, ca însoțitori permanenți. 
Loialitatea acestora trebuie să fie de netăgăduit, iar ei ar 
putea fi, în același timp, modele demne de urmat pentru 
Lucius. Dar îmi dau seama că așa ceva le-ar aduce numai 
necazuri acestor tineri și toate șansele lor la un viitor bun 
ar fi spulberate. 

Mătușa Laelia nu s-a arătat prea entuziasmată la auzul 
acestei aluzii, iar eu nu aveam suficientă încredere în 
forţele proprii cât să îndrăznesc să cred că se referea la 
mine. Dar Lucius mi-a atins sfios mâna și a exclamat: 

— Dacă tu ai fi în preajma mea, Minutus, nu m-aș mai 
teme de nimeni și nimic! 

Mătușa Laelia a început să se bâlbâie, încercând să 
explice că ar atrage multe suspiciuni faptul că Lucius 
Domiţius strânge o ceată de cavaleri în jurul său. 

— Deja merg bine cu cârjele, am spus, iar în curând 


piciorul mi se va vindeca de tot. Poate că voi șchiopăta 
toată viața, dar dacă nu voi arăta caraghios din cauza asta, 
mă voi alătura cu plăcere însoţitorilor lui Lucius și-l voi 
apăra până când va fi suficient de mare ca să o poată face 
singur. lar pentru asta mai e nevoie doar de câţiva ani, 
căci ești bine făcut pentru vârsta ta, poţi deja călări și 
mânui armele. 

Ca să fiu sincer, cu mișcările lui graţioase și 
pieptănătura îngrijită, aducea mai mult cu o fată decât cu 
un băiat. Trăsăturile feminine îi erau accentuate și de 
pielea albă ca laptele, caracteristică roșcaților. Dar știam 
că avea numai zece ani și totuși era în stare să călărească 
și să conducă un car de luptă la jocuri. Un asemenea băiat 
n-avea cum să fie doar un copil obișnuit. 

Am mai discutat o vreme despre cai, poeţi greci și 
cântăreţi pe care el îi admira, dar nu am ajuns la nicio 
înţelegere propriu-zisă. Am reţinut doar că eram bine-venit 
în casa Agrippinei oricând voi dori să îi vizitez. Înainte să 
plece, Agrippina l-a rugat pe trezorierul ei să-i dea lui 
Barbus o monedă de aur. 

— Se simte foarte singură, biata femeie, mi-a explicat 
ulterior mătușa Laelia. Originea ei aristocratică o ţine 
departe de ceilalți oameni, iar egalii ei se tem să fie văzuţi 
împreună cu ea pentru a nu cădea în dizgraţia împăratului. 
E trist să vezi o persoană ilustră ca ea nevoită să ceară 
prietenia unui tânăr cavaler șchiop. 

Nu m-am simțit jignit de cuvintele mătușii pentru că și 
eu eram mirat de gestul Agrippinei. 

— Deci chiar se teme că va fi otrăvită? am întrebat 
prudent. 

Mătușa Laelia a clătinat dezaprobator din cap. 

— Se crede mai importantă decât este, a spus ea, nimeni 
nu poate fi ucis ziua-n amiaza mare, într-o casă plină de 
oameni, în Roma. Povestea băiatului mi s-a părut o 
scorneală. E mai bine să nu te amesteci. Sigur, e adevărat 


că împăratul Gaius, dragul de el, avea un cufăr plin cu 
otrăvuri pe care le tot încerca pe unii și pe alţii, dar se 
spune că împăratul Claudius ar fi distrus-o, iar în ziua de 
azi otrăvitorii sunt pedepsiţi fără milă. Cu siguranţă știi că 
Domiţius, soțul Agrippinei și tatăl lui Lucius, era fratele 
Domiţiei Lepida, mama Messalinei. Lucius a moștenit 
averea lui pe când avea numai trei ani, însă Gaius a păstrat 
totul pentru el. Agrippina a fost exilată pe o insulă 
îndepărtată și, pentru a supravieţui, a trebuit să înveţe să 
adune bureţi din adâncul mării. Lucius a fost crescut de 
mătușa lui, Domiţia. Tutorele lui a fost Anicetus frizerul și 
asta e încă evident dacă te uiţi la părul lui. Acum Domiţia 
Lepida s-a certat cu fiica ei, Messalina, și este singura 
persoană care are curaj să nu-și ascundă prietenia cu 
Agrippina și să-l răsfeţe pe Lucius. Messalina folosește 
numele bunicului ei, Valerius Messala, ca să se laude că 
descinde direct din divinul Augustus. Mama ei e supărată 
pe ea pentru că își arată fără jenă afecțiunea pentru Caius 
Silius, se afișează peste tot în compania lui, se poartă ca la 
ea acasă în casa lui și îi tratează liberţii ca și când ar fi ai 
ei. Mai mult, și-a adus de la Palatin în casa acestuia mobila 
veche și valoroasă, moștenire de familie. Pe de altă parte, 
sentimentele ei sunt justificate, căci Silius este cel mai 
frumos bărbat din Roma. Dar se poate să fie ceva 
nevinovat între ei din moment ce totul este pe faţă, fără 
ascunzișuri. Până la urmă, o femeie tânără nu poate sta la 
nesfârșit în compania unui boșorog beţiv și morocănos. 
Claudius o neglijează din cauza îndatoririlor oficiale, iar în 
timpul liber preferă să joace zaruri, în loc să meargă la 
teatru. Mai degrabă ar privi cum îi sfâșie fiarele pe 
răufăcători în arenă, iar un asemenea spectacol nu e deloc 
potrivit pentru o doamnă 

— Gata cu Messalina! am strigat, acoperindu-mi urechile 
cu mâinile. Deja mă ameţesc toate legăturile încâlcite și 
intrigile acestor familii. 


Dar mătușa Laelia era încă entuziasmată de distinșii 
vizitatori care îi trecuseră pragul și i-a dat înainte cu 
sporovăială: 

— Totul e destul de simplu. Divinul Augustus era, de 
fapt, nepotul marelui Iuliu Cezar. În urma primei căsătorii 
a Octaviei, sora lui Augustus, Messalina este fiica 
nepotului Octaviei, în timp ce împăratul Claudius este fiul 
fiicei Octaviei, rezultată în urma celei de-a doua căsătorii 
cu Marc Antoniu. Agrippina este nepoata lui Claudius, dar 
în același timp este și văduva lui Gnaius Domiţius, celălalt 
nepot al Octaviei, așa că Lucius Domiţius, fii atent, este 
totodată și strănepotul Octaviei, după prima ei fiică, și fiul 
nepotului ei, după a doua fiică, deci este rudă cu 
Messalina. 

— Atunci, dacă am înţeles bine, înseamnă că împăratul 
Claudius s-a căsătorit a treia oară cu nepoata surorii 
vitrege a mamei lui. Așadar Messalina are o origine la fel 
de nobilă ca și Agrippina? 

— Mai mult sau mai puţin, a consimţit mătușa Laelia. 
Dar Messalinei nu-i curge prin vine sângele stricat al lui 
Marc Antoniu, pe care l-au moștenit toţi ceilalţi. In schimb, 
fiul ei, Britannicus, îl are prin Claudius, asta dacă... 

— Dacă? am repetat nedumerit. 

— Păi, Claudius are deja un copil nelegitim, a spus 
mătușa Laelia pe un ton șovăielnic. Nu este absolut sigur 
că Britannicus ar fi într-adevăr copilul lui, mai ales având 
în vedere tot ce se spune despre Messalina. Se zvonea la 
vremea respectivă că împăratul Gaius a aranjat căsătoria 
doar ca să îi salveze reputaţia Messalinei. 

— Mătușă, am rostit solemn, din loialitate față de 
împărat, ar trebui să te denunț pentru o asemenea 
calomnie. 

— De parcă împăratul Claudius ar crede ceva de rău 
despre soţia lui preferată, a pufnit în râs mătușa Laelia, 
uitându-se, în același timp, pe furiș în jur să vadă dacă nu 


cumva trăsese careva cu urechea la conversaţia noastră. 

Mai târziu, l-am întrebat pe Barbus dacă avusese într- 
adevăr acel vis premonitoriu înainte să se trezească din 
beţie, iar el susținea mai departe că visase tot ceea ce 
povestise, deși nu excludea posibilitatea ca totul să i se 
tragă de la excesul de vin și de la trezirea bruscă. 

— Vinul și căldura înăbușitoare a verii îţi pot da niște 
vise foarte stranii, căuta el să mă lămurească, uneori de-a 
dreptul înfricoșătoare. 

După destulă vreme de mers în cârje, doctorul cavaleriei 
a reușit să-mi găsească un maseur foarte priceput care mi- 
a tratat piciorul și mușchii atrofiaţi de la atât stat în pat, 
iar în scurt timp am început să mă pot deplasa din nou fără 
ajutor. De atunci folosesc încălțăminte specială pentru 
piciorul rănit, cu talpa mai groasă, așa că șchiopătatul abia 
mi se observă. 

Am reînceput să călăresc, dar am băgat de seamă destul 
de curând că foarte puţini tineri de viţă nobilă mai 
participau la exerciţiile de cavalerie. Cei mai mulţi nici nu 
se gândeau la o carieră militară și se declarau mulțumiți 
dacă la parada de anul următor aveau să fie în stare măcar 
să rămână în șa. Câţiva băieţi mai mari decât mine, care 
erau prea leneși să înveţe pentru examenele de drept, au 
reușit, datorită taţilor lor aristocrați, să intre în Garda 
Pretoriană ca tribuni militari sau centurioni. În castrul 
pretorienilor de la marginea orașului se aflau tot timpul 
două legiuni. Pe terenul de exerciţii pretorienii străluceau 
în echipamentul lor cu ţinte de argint și cu mantia roșie 
fluturându-le pe umeri, dar întreaga trudă era de fapt 
lăsată pe seama subalternilor, adică a centurionilor. 
Centuria e cea mai mică unitate a legiunii, iar la 
conducerea ei pot candida doar cei care provin din familii 
de patricieni. 

În arșiţa verii, am fost cuprins de o neliniște aproape 
dureroasă și de o dorinţă acută de a face ceva. L-am vizitat 


de câteva ori pe Lucius Domiţius, dar, în ciuda tuturor 
calităţilor lui, era totuși prea copil ca să-mi fie o companie 
potrivită. Își ocupa timpul scriind poezii pe care mi le citea 
de pe tăblița lui de ceară, rugându-mă să i le corectez. Se 
pricepea să modeleze figurine din lut ce înfățișau animale 
și oameni. Se bucura foarte tare când era lăudat și părea 
vădit rănit atunci când auzea vreo remarcă critică, deși 
încerca s-o ascundă. Mi-a recomandat foarte serios să iau 
lecţii de dans de la profesorul lui ca să învăţ să mă mișc 
grațios, cu gesturi cât mai plăcute ochiului. 

— Arta dansului nu-i este prea utilă celui care vrea să 
deprindă mânuirea sabiei, a suliţei și a scutului, i-am 
explicat eu. 

Lucius mi-a spus că urăște luptele cu săbii din arenă, în 
care gladiatori cruzi se rănesc și se ucid unul pe celălalt. 

— Nu vreau să fiu gladiator, i-am replicat simţindu-mă 
jignit. Un cavaler roman trebuie să cunoască războiul 
adevărat. 

— Războiul e o treabă sângeroasă și inutilă, mi-a 
răspuns el. Roma a adus pacea în lume. Dar se zvonește că 
Gnaeus Domiţius Corbulo, o rudă de-a răposatului meu 
tată, încă se luptă în Germania, dincolo de Rin, să 
dobândească victoria. Dacă vrei, pot să-i scriu și să i te 
recomand ca tribun. Dar e un om dur și te va pune la 
muncă grea, asta dacă nu va fi chemat înapoi la Roma în 
scurt timp. Nu cred că unchiul Claudius își dorește ca vreo 
rudă de-a tatălui meu să devină prea faimoasă. 

I-am promis că voi reflecta asupra acestei chestiuni, însă 
Barbus s-a interesat de reputaţia lui Corbulo și a aflat că 
era cunoscut mai degrabă ca un bun constructor de 
drumuri în Gallia, decât ca mare războinic în pădurile 
Germaniei. 

Evident, am citit cartea primită în dar. Filosoful Seneca 
scria frumos, într-un stil modern, și susţinea că un om 
înţelept își poate menţine liniștea spiritului în ciuda 


tuturor încercărilor la care îl supune soarta. După părerea 
mea, s-a cam lungit cu această idee și nu a oferit niciun 
exemplu concret, ci doar a filosofat pe marginea 
subiectului, așa ca n-am reţinut prea multe dintre 
argumentele lui. 

Prietenul meu, Lucius Pollio, mi-a împrumutat și 
scrisoarea de condoleanţe pe care Seneca i-o adresase lui 
Polybius, libertul împăratului, după moartea fratelui 
acestuia. Seneca îl consola pe Polybius spunându-i că n-are 
niciun motiv să jelească, atât timp cât se bucură de 
privilegiul deosebit de a-l servi pe împărat. 

Cititorii romani au fost foarte amuzaţi deoarece Polybius 
a fost executat la scurt timp de la apariţia scrisorii, după 
ce fusese găsit vinovat de faptul că oferea cetăţenia 
romană în schimbul unor sume de bani. Pollio credea că 
libertul se certase de fapt cu Messalina asupra împărțirii 
banilor. Messalina îl dăduse în vileag, iar ceilalţi liberți au 
fost revoltați. Deci filosoful Seneca părea în continuare 
urmărit de ghinion. 

Eram surprins că Claudia nu încercase deloc să ia 
legătura cu mine cât fusesem bolnav. Mă simțeam rănit în 
orgoliul propriu, deși, judecând la rece, îmi dădeam seama 
că ea mi-ar fi adus mai degrabă necazuri decât bucurii. 
Totuși, îmi era imposibil să uit sprâncenele ei negre, ochii 
cutezători și buzele-i pline. 

După ce m-am mai înzdrăvenit, am început să fac 
plimbări lungi ca să-mi tonific mușchii de la piciorul beteag 
și ca să-mi mai ostoiesc neliniștea care mă sufoca. O 
toamnă caldă se așternuse peste Roma. Era prea cald să 
port toga și am renunţat și la tunica mea cu margini roșii 
ca să nu atrag atenţia în suburbii. 

Am traversat râul ca să scap de mirosul neplăcut al 
orașului, am trecut de circul împăratului Gaius, în centrul 
căruia fusese amplasat un obelisc adus din Egipt cu 
cheltuieli exorbitante, și am urcat pe colina Vaticanului. 


Aici se afla oracolul străvechi al etruscilor, cu pereţii lui 
din grinzi ce fuseseră întăriți de Claudius cu cărămizi. 
Bătrânul prezicător și-a ridicat bastonul ca să-mi atragă 
atenţia, dar nu s-a obosit să-mi vorbească. Apoi am coborât 
pe panta colinei, depărtându-mă din ce în ce mai mult de 
oraș, spre grădinile cu zarzavaturi. Se vedeau, deja 
înșirate gospodăriile prospere. De aici veneau, în fiecare 
noapte, căruțele ţăranilor care își duceau marfa la piaţă 
sau o vindeau direct marilor comercianţi. Toate căruțele 
erau obligate să se întoarcă în afara orașului înainte de 
răsărit. 

Nu aveam chef să-i întreb de Claudia pe sclavii arși de 
soare care lucrau în grădinile cu zarzavaturi, așa că mi-am 
văzut de drum. Am mers o vreme fără să mă gândesc 
încotro mă purtau pașii, până când mi-am amintit că 
Claudia pomenise de un izvor și niște copaci bătrâni. Am 
privit de jur-împrejur, iar până la urmă instinctul m-a 
purtat în direcţia cea bună, de-a lungul albiei unui pârâu 
secat. La umbra unor arbori bătrâni, am văzut o colibă 
micuță, aflată în apropierea unei vaste gospodării. În 
grădina de zarzavaturi de lângă gospodărie Claudia stătea 
pe vine, murdară de pământ, îmbrăcată numai cu o cămașă 
dintr-un material aspru și cu capul acoperit de o pălărie de 
paie ţuguiată. La început n-am recunoscut-o. Dar o 
cunoșteam atât de bine, chiar dacă nu ne mai văzuserăm 
de luni bune, încât mi-am dat seama că era ea după felul în 
care își mișca mâinile și se apleca. 

— Salve, Claudia! am exclamat cuprins de bucurie și m- 
am lăsat în jos să-i văd fața de sub borurile pălăriei de 
paie. 

Claudia a tresărit și m-a fixat cu ochii ei mari, speriați. 
Chipul i s-a înroșit și brusc mi-a aruncat în faţă un pumn 
de boabe de mazăre amestecate cu pământ, s-a ridicat 
brusc și a fugit în spatele colibei. Şocat de o asemenea 
întâmpinare, am înjurat în gând în timp ce încercam să-mi 


scot pământul care-mi intrase în ochi. Am urmărit-o 
șovăitor până în spatele casei, unde am găsit-o spălându-și 
faţa cu apă de izvor. Mi-a poruncit furioasă să o aştept de 
cealaltă parte a colibei. După ce s-a pieptănat și s-a 
îmbrăcat cu haine curate, s-a întors la mine, încă supărată, 
și a început să mă certe: 

— Un bărbat educat își anunţă întotdeauna vizita. Dar ce 
pretenţii de maniere alese să am din partea fiului unui 
cămătar sirian? Ce vrei de la mine? 

Mă insultase îngrozitor. M-am înfuriat așa de rău, încât 
i-am întors spatele fără să-i mai spun o vorbă și am dat să 
plec, însă, după ce am făcut câţiva pași, a alergat după 
mine și m-a prins de braţ. 

— Eşti așa iute la mânie, Minutus? Nu pleca! Iartă-mi 
limba ascuţită. M-am enervat că m-ai găsit urâtă și 
murdară de pământ, în toiul muncii zilnice. 

M-a condus în coliba micuță unde se simţea un puternic 
miros de fum, mirodenii și haine curate de in. 

— După cum vezi, știu să ţes și să torc, așa cum se 
cuvine pentru o femeie romană de modă veche, a spus ea. 
Nu uita că odinioară până și cel mai mândru dintre 
Claudieni își mâna singur boii când lucra pământul. 

Acesta părea a fi modul ei de a justifica sărăcia lucie în 
care trăia. 

— Claudia, îmi face mai mare plăcere să te văd pe tine 
cu faţa înviorată de apa de izvor, decât pe oricare altă 
femeie din oraș cu chipul sulemenit și haine de mătase, i- 
am răspuns curtenitor. 

— Aș vrea eu să am pielea albă ca laptele, a mărturisit 
ea cu francheţe, faţa frumos machiată, buclele pieptănate 
cochet pe frunte, iar hainele să mă pună în valoare, nu 
doar să-mi acopere trupul, și să miros a parfumuri 
orientale. Dar soţia unchiului meu, Paulina Plautia, care 
îmi dă voie să locuiesc aici de când a murit mama, nu 
îngăduie așa ceva. Ea însăși poartă întotdeauna haine 


cernite, este veșnic tăcută și se ţine departe de oameni. 
Deși are bani destui, preferă să-i cheltuie pe fapte 
milostive sau în alte scopuri ciudate, decât să îmi dea să- 
mi iau ruj și dresuri pentru ochi. 

Am pufnit în râs deoarece chipul Claudiei era atât de 
proaspăt, de curat și strălucind de sănătate, încât nu avea 
deloc nevoie de sulimanuri. Am vrut să o iau de mână, însă 
și-a smucit-o imediat, spunând că vara mâinile îi sunt la fel 
de aspre precum cele ale sclavilor. Am întrebat-o dacă 
auzise de accidentul meu, însă răspunsul ei a fost destul de 
evaziv: 

— Mătusșa ta oricum nu m-ar fi primit în casă să te văd. 
lar eu sunt umilă și înțeleg că relaţia noastră nu ţi-ar 
aduce nimic bun, ci doar necazuri. Iți vreau binele, 
Minutus. 

I-am replicat iritat că eu sunt cel care ia decizii când 
vine vorba de viaţa mea și îmi aleg singur prietenii. 

— Oricum, curând vei scăpa de mine, am adăugat. Mi s-a 
promis o scrisoare de recomandare ca să pot lupta 
împotriva germanilor sub comanda vestitului Corbulo. 
Piciorul mi s-a vindecat, doar că este puţin mai scurt decât 
celălalt. 

Claudia m-a asigurat imediat că nici măcar nu observase 
că șchiopătez. Apoi a stat puţin pe gânduri și mi-a spus cu 
tristeţe în glas: 

— În ceea ce mă privește, ești mai în siguranță pe 
câmpul de luptă decât în Roma, unde oricând mi te poate 
lua vreo femeie. Mai mică mi-ar fi durerea dacă ai fi ucis 
din pricina goanei tale prostești după glorie, decât dacă te- 
ai îndrăgosti de o altă femeie. Dar de ce trebuie să lupti 
tocmai contra germanilor? Sunt războinici înspăimântător 
de mari și puternici. Dacă o rog frumos, mătușa Paulina îţi 
poate da o scrisoare de recomandare către unchiul meu, 
Aulus Plautius, care se află în Britania. Are sub comanda 
lui patru legiuni acolo și îi merge de minune. Britonii 


trebuie să fie niște adversari mult mai slabi decât germanii 
din moment ce unchiul meu se descurcă așa de bine. Ele 
orice numai vreun geniu militar nu. Până și Claudius a 
reușit să obţină o victorie în Britania, prin urmare britonii 
sigur nu sunt niște luptători redutabili. 

Nu știam toate astea, așa că i-am cerut nerăbdător mai 
multe detalii. Claudia mi-a explicat că mama ei provine din 
ginta Plautius. După ce Paulina, soţia lui Aulus Plautius, a 
luat-o în grijă pe ea, care era fiica orfană a surorii soţului 
ei, Aulus a considerat-o un membru al familiei mai ales că 
nu aveau copii. 

— Unchiului Aulus nu i-a plăcut niciodată de mama mea, 
Urgulanilla mi-a spus Claudia. Cu toate astea, mama era 
totuși o Plautia, de aceea unchiul a fost extrem de rănit 
atunci când Claudius a divorţat de ea din motive 
neîntemeiate, iar pe mine m-a trimis înapoi în pielea goală, 
abandonându-mă la ușa ei. De fapt, unchiul Aulus m-ar fi 
adoptat cu plăcere, însă eu sunt prea mândră ca să accept 
asta. După lege sunt și rămân fata împăratului Claudius, 
oricât de detestabile ar fi obiceiurile lui. 

Originea ei era un subiect care nu prea mă interesa, dar 
gândul de a lua parte la un război în Britania mă 
entuziasmase. 

— Părintele tău legiuit, Claudius, nu i-a învins pe britoni, 
chiar dacă a sărbătorit victoria asupra lor, i-am spus. Din 
contră, războiul în acele ţinuturi continuă. Se spune că 
unchiul tău, Aulus, se poate lăuda cu peste cinci sute de 
inamici uciși în mai mulţi ani de lupte, așadar el merită 
laurii triumfului, nu Claudius. Britonii sunt oameni perfizi 
și încăpăţânațţi. Cum se instalează pacea într-un colț al 
țării, izbucnește un nou război în alt colț. Dar să mergem o 
dată la mătușa ta. 

— Văd că ești nerăbdător să câștigi onoruri militare, m-a 
tachinat Claudia. Mătușa Plautia mi-a interzis să umblu 
singură prin oraș și să scuip în public statuile împăratului. 


Tu vei fi însoţitorul meu. O voi vizita cu plăcere, căci nu am 
văzut-o de mai multe săptămâni. 

Ne-am întors împreună în oraș, dar mai întâi m-am oprit 
pe acasă, să mă schimb în haine potrivite unei asemenea 
ocazii. Claudia a refuzat să intre pentru că îi era teamă de 
mătușa Laelia, așa că a rămas la poartă și a schimbat o 
vorbă cu Barbus. Când ne îndreptam spre casa familiei 
Plautius, pe colina Coelius, am observat că în ochii 
Claudiei scăpăra furia. 

— Așa deci, te-ai împrietenit cu Agrippina și cu fiul ei 
blestemat, nu? a strigat dintr-odată. Hoașca aia 
destrăbălată e periculoasă. La vârsta ei, ţi-ar putea fi 
mamă! 

Am respins siderat acuzaţiile, explicându-i că deși 
Agrippina era o femeie frumoasă, se purtase extrem de 
reţinut faţă de mine, iar fiul ei era prea tânăr și copilăros 
ca să-mi fie prieten. 

Claudia însă nu mi-a dat crezare. 

— Cunosc prea bine obiceiurile Claudienilor ăstora 
depravaţi până în măduva oaselor! Agrippina se culcă cu 
oricine dacă are ceva de câștigat. Trezorierul împăratului, 
Pallas, este iubitul ei de multă vreme. Degeaba își caută un 
soț nou. Bărbaţii de familie bună sunt prea precauţi ca să 
se amestece în intrigile ei, dar o persoană fără experienţă 
ca tine poate fi sedusă ușor de această văduvă desfrânată. 

Am străbătut orașul ciondănindu-ne, dar Claudia era 
bucuroasă în sinea ei când auzea că nu fusesem sedus de 
nimeni și că nu uitasem de promisiunea pe care i-o 
făcusem când ne întorceam de la templul Lunii, în ziua în 
care primisem toga virilă. 

În atriumul casei Plautius se aflau numeroase busturi ale 
strămoșilor, măști mortuare și tot felul de suvenire din 
războaie. Paulina Plautia era o femeie în vârstă, cu ochi 
mari, care parcă privea în gol atunci când se uita la mine. 
Ochii ei trădau faptul că plânsese. Când mi-a auzit numele 


și motivul pentru care venisem la ea, m-a mângâiat pe faţă 
și mi-a spus: 

— Ce ciudat! E un semn incredibil de la singurul 
Dumnezeu. Poate că nu știi, Minutus Manilianus, dar tatăl 
tău și cu mine ne-am împrietenit. Ne-am dat unul altuia 
sărutul sfânt, am băut vin și am frânt pâinea la cina iubirii. 
Dar s-a întâmplat ceva îngrozitor. Tullia pusese spioni pe 
urmele tatălui tău, iar după ce a strâns destule dovezi 
împotriva mea, m-a denunţat alaltăieri susținând că am 
luat parte la ceremonii orientale scandaloase. 

Atunci am înțeles de unde proveneau cunoștințele 
Claudiei despre ereziile evreilor. 

— Pe toţi zeii! am exclamat îngrozit. Așadar tata s-a 
amestecat și aici în secta misterioasă a evreilor? Am crezut 
că a lăsat în urmă acest moft odată cu plecarea din 
Antiohia. 

Bătrâna se uita la mine cu o lucire stranie în priviri. 

— Minutus, a șoptit ea, nu e un moft, ci singura cale 
spre adevăr și viaţă veșnică. Nu mă tem să cred că evreul 
lisus din Nazaret a fost și este fiul lui Dumnezeu. I s-a 
arătat tatălui tău în Galileea, de aceea știe despre el mai 
multe decât majoritatea celor de aici. El consideră 
căsătoria cu Tullia, cea însetată de putere, o pedeapsă de 
la Dumnezeu pentru păcatele lui. Așa că a renunţat la 
purtarea trufașă pe care o avea înainte și a primit sfântul 
botez creștin, ca și mine, de altfel. Niciunul din noi nu se 
rușinează cu asta, chiar dacă nu există prea mulţi 
patricieni printre creștini. 

Am amuţit la auzul acestor vești îngrozitoare. 

— Eu nu sunt botezată după credinţa lor, a zis Claudia 
cu un aer defensiv, observându-mi privirea sumbră și 
acuzatoare, dar pe celălalt mal al Tibrului, în cartierul 
evreiesc, am ascultat învăţăturile creștinilor. Ceremoniile 
misterioase și mesele sfinte îi absolvă de orice păcat. 

— Ce zurbagii! am strigat furios. Aduc întotdeauna 


necazuri, seamănă neliniște, stârnesc conflicte! Am văzut 
deja toate astea în Antiohia. Evreii drept-credincioși îi 
urăsc de moarte. 

— Nu trebuie să fii evreu ca să crezi că lisus din Nazaret 
este fiul lui Dumnezeu, a spus Paulina. 

Eu însă nu aveam chef de dispute religioase și oricum 
vedeam roșu în faţa ochilor la gândul că tata se înjosise 
într-atât încât devenise unul dintre acei creștini demni de 
dispreţ. 

— Tata trebuie că e tot timpul beat, deci are o scuză, am 
spus pe un ton sever. Ar folosi orice pretext ca să scape de 
sub tirania Tulliei. Totuși ar fi putut să-i povestească 
propriului fiu necazurile prin care trece. 

Cel mai tare mă surprindea faptul că noua superstiție 
ajunsese până și în casa celui mai reputat general roman al 
acelor vremuri. In Antiohia nu acordasem prea mare 
atenţie vorbelor tatei. Claudia nu avea nimic de pierdut, de 
aceea, pentru moment, se putea lăsa atrasă de aceste 
superstiții care îi aduceau liniștea. Pentru prima oară m-a 
încercat un sentiment de admiraţie față de puterea acestei 
credințe, din moment ce până și o femeie atât de distinsă 
precum Paulina Plautia îi căzuse victimă. 

Cu o privire tristă, Paulina Plautia a  clătinat 
dezaprobator din cap când m-a auzit vorbind ireverenţios 
despre tata. 

— Chiar înainte să veniţi, a zis ea, am aflat că împăratul 
nu vrea un proces public împotriva mea ca să nu afecteze 
reputaţia soţului meu. Aulus Plautius și cu mine suntem 
căsătoriți după o lege matrimonială străveche. De aceea, 
împăratul îi va încredința, când se întoarce din Britania, 
sarcina de a mă judeca potrivit legii tradiționale a familiei. 
Când aţi ajuns voi, tocmai mă gândeam cum să-i dau de 
știre lui Aulus despre cele întâmplate înainte să audă 
povești exagerate de la alţii și să se supere din pricina 
mea. Conștiinţa mi-e curată deoarece nu am comis nimic 


rușinos sau rău. Chiar vrei să pleci în Britania neîntârziat, 
Minutus, și să îi duci scrisoarea mea? 

Nu aveam nici cea mai mică dorinţă să-i duc faimosului 
general vești personale nu tocmai plăcute. Era clar că așa 
nu aveam cum să-i intru vreodată în graţii. Insă privirea 
blândă a bătrânei m-a vrăjit. M-am gândit că poate chiar îi 
eram dator într-o anumită măsură, fiindcă ajunsese în 
această situaţie dificilă din cauza tatălui meu. lar Aulus 
Plautius putea chiar s-o omoare, legea cea veche a 
căsătoriei îi dădea acest drept. 

— Se pare că așa mi-e scris, am încuviințat posac, sunt 
gata să pornesc la drum chiar mâine dacă îmi făgăduiești 
că în misiva ta o să precizezi că eu nu am nicio legătură cu 
superstiţiile creștine. 

Mi-a promis că așa va face și s-a apucat imediat de scris. 
Atunci mi-am dat seama că dacă aș porni la drum cu calul 
meu, Arminia, călătoria ar dura prea mult, căci animalul ar 
avea nevoie și de odihnă. Paulina m-a asigurat că putea 
obţine permisiunea comandantului legiunii să călătoresc 
cu caii și carele curierului împăratului, așa cum obișnuiau 
senatorii. Nu mă îndoiam că va reuși, căci Paulina era 
totuși soţia generalului trupelor din Britania. Însă mi-a mai 
cerut o favoare în schimb. 

— Pe Aventin, a zis ea, locuiește Aquila, un meșteșugar 
care face corturi. Vizitează-l după lăsarea întunericului și 
spune-i lui sau soţiei lui, Prisca o cheamă, că am fost 
descoperită. Așa vor ști să se păzească. Dacă te întreabă 
ceva vreun străin, îi poţi spune că te-am trimis să anulezi 
comanda de pânză de cort pentru soţul meu. Nu 
îndrăznesc să-i rog pe servitori, deoarece casa mi-e 
supravegheată din cauza acuzațiilor ce mi-au fost aduse. 

Am blestemat în gând faptul că astfel urma să fiu 
amestecat în uneltirile odioase ale creștinilor, dar Paulina 
m-a binecuvântat în numele lui lisus din Nazaret, 
atingându-mi fruntea și pieptul cu vârfurile degetelor cu 


atâta blândeţe, încât n-am mai putut spune nimic. l-am 
făgăduit că voi rezolva problema și că a doua zi mă voi 
întoarce după scrisoare, pregătit de drum. 

După ce ne-am despărţit de ea, Claudia a oftat, însă eu 
eram extrem de încântat de această decizie neașteptată și 
de lungul drum despre care credeam că avea să-mi rezolve 
toate problemele. Desigur, ar fi trebuit să trec măcar pe la 
templul lui Hercule și să-i aduc ofrande pentru reușita 
călătoriei, însă gândul mi se părea respingător. Nu aveam 
prea multă încredere în zeii Romei. N-am pretins niciodată 
că aș fi prea pios, deși, roman fiind, ar trebui să mă simt 
mândru că aparțin celui mai credincios dintre popoare. Mă 
liniștea faptul că filosofia îi ajutase și pe alţii să trăiască și 
să moară ca niște bărbaţi, fără să se încreadă în 
superstiții. Totuşi, în sinea mea, când spuneam 
„superstiţii”, mă referam la credinţa evreilor și a 
creștinilor, în niciun caz la zeii străvechi ai Romei. 

Deși Claudia șovăia, am insistat să intre în casă, să o 
prezint mătușii Laelia drept prietena mea. 

— Acum că tata a devenit un creștin vrednic de dispreţ, 
i-am spus, chiar n-ai niciun motiv să te sfiești să vii în casa 
noastră. Ești de jure fiica împăratului și nobilă prin 
naștere. 

Mătușa Laelia s-a comportat exemplar. După ce și-a 
revenit din șocul iniţial, a îmbrăţișat-o pe Claudia și a 
privit-o cu mare atenţie. 

— Ai devenit o tânără puternică și sănătoasă. Te-am 
văzut de multe ori când erai copilă și îmi aduc bine aminte 
cum împăratul Gaius, dragul de el, îţi zicea întotdeauna 
verișoara lui. Tatăl tău s-a purtat cu tine într-un mod de 
neiertat. Dar ce mai face Paulina Plautia? Chiar tunzi oile 
cu mâinile tale la ferma ei, dincolo de ziduri, așa cum am 
auzit? 

— Staţi și povestiţi cât vreţi, le-am îndemnat, știu că 
femeile au mereu câte ceva să-și spună. Eu trebuie să mă 


văd cu avocatul meu și cu tata, mâine dimineaţă plec în 
Britania. 

Mătușa Laelia a izbucnit în lacrimi și a început să se 
vaiete spunând că Britania e o insulă umedă și înecată în 
ceţuri, cu o climă ce le distruge sănătatea celor care 
supraviețuiesc luptelor împotriva britonilor cu feţe pictate 
în albastru. Când împăratul Claudius își sărbătorise 
triumful, ea fusese la amfiteatru și văzuse în arenă britoni 
luptându-se sălbatic unii cu ceilalţi. Pe Câmpul lui Marte 
fusese construit, apoi jefuit și ruinat un întreg oraș briton. 
Totuși, a adăugat ea, în Britania nu păreau să fie mari 
șanse de jafuri și prăzi de război, în cazul în care orașele 
britone chiar arătau precum acela reconstruit cu ocazia 
celebrării victoriei. 

Am lăsat-o pe Claudia să o liniștească, iar eu am luat 
bani de la avocat și am pornit spre casa Tulliei să-l găsesc 
pe tata. Tullia m-a primit rece. 

— Tatăl tău s-a închis în cameră, cuprins de melancolia 
lui obișnuită și nu vrea să vadă pe nimeni. Mie nu mi-a 
adresat o vorbă de zile întregi. Servitorilor le poruncește 
numai dând din cap sau din mână. Poate reușești tu să 
scoţi vreun cuvânt de la el înainte să amuţească de tot. 

Am încercat să o consolez spunându-i că și în Antiohia 
avea astfel de perioade. Când a auzit că intenţionam să 
plec în Britania și să mă înrolez în armată, Tullia m-a 
încurajat. 

— Ce idee înţeleaptă! Să sperăm că vei cinsti numele 
tatălui tău. Eu degeaba am încercat să-i trezesc interesul 
pentru treburile orașului. Când era tânăr, a studiat 
dreptul, dar evident că a uitat deja totul. Tatăl tău e prea 
leneș și prea delăsător ca să ocupe o poziţie demnă de 
valoarea lui. 

M-am dus în camera tatei. L-am găsit stând cu capul 
sprijinit în mâini. Bea vin din preaiubitul lui pocal din lemn 
și m-a privit cu niște ochi roșii. Am închis cu grijă ușa în 


urma mea. 

— Prietena ta, Paulina Plautia, îţi transmite salutări, i- 
am spus. Din cauza sărutului tău sfânt are acum necazuri, 
a fost denunţată pentru practicarea superstiţiilor. Trebuie 
să plec urgent în Britania să-i duc un mesaj soțului ei 
despre această chestiune. Am venit ca să-mi urezi drum 
bun, în caz că nu mă mai întorc. În Britania mă voi înrola 
în armată ca să-mi îndeplinesc serviciul militar. 

— Niciodată nu mi-am dorit să fii soldat, a murmurat 
tata, dar poate până și asta este o variantă mai bună decât 
traiul în acest Babilon al desfrânării. Știu că soţia mea, 
Tullia, i-a adus mari necazuri Paulinei dintr-o gelozie 
prostească, dar eu trebuia să fiu cel denunţat, nu ea. Am 
fost botezat în apa sfântă a creștinilor și și-au așezat 
mâinile pe capul meu, însă nu m-am pătruns de duhul 
sfânt. Nu vreau să mai vorbesc vreodată cu Tullia. 

— Tată, ce vrea de fapt Tullia de la tine? 

— Să devin senator. Asta și-a propus acest monstru de 
femeie. Am destul pământ în Italia și provin dintr-o familie 
suficient de nobilă încât să pot deţine această funcţie. lar 
Tullia, prin diverse tertipuri, a reușit să obţină drepturile 
care i se cuvin unei mame cu trei copii chiar dacă nu s-a 
deranjat vreodată să aibă măcar unul. În tinereţe am iubit- 
o. A venit după mine până în Alexandria, dar nu m-a iertat 
niciodată că am ales-o pe mama ta, Myrina. Acum îmi 
vorbește de parcă aș fi un bou, îmi reproșează că nu am 
ambiţie și curând o să mă transforme într-un beţiv 
incurabil dacă nu-i voi face pe plac. Dar Minutus, fiule, 
prin vinele mele nu curge sânge de lupoaică, deși, ca să 
spun drept, mulţi oameni nevrednici au stat pe scaunul 
senatorial de fildeș, cu sandale roșii în picioare. lartă-mă, 
fiule. Inţelegi, cred, că în situaţia de faţă singura mea 
scăpare a fost să mă declar creștin. 

Nici în vis nu mi-l puteam imagina pe tata purtând toga 
cu clav purpuriu de senator. 


— Împăratul Gaius și-a făcut calul senator, am spus cu 
amărăciune, dar împăratul Claudius duce o lipsă așa de 
mare de senatori, încât se zvonește că ar fi acceptaţi chiar 
și barbarii din Gallia, căci familiile romane cu rădăcini 
străvechi sunt deja pe cale de dispariţie. Nu pot să înţeleg 
totuși cum ar accepta într-o asemenea funcţie un bărbat ca 
tine, la fel de viteaz ca o oaie. Tu însuţi m-ai avertizat că 
pe cât ajungi mai sus, pe atât căderea va fi mai dureroasă. 

Uitându-mă la faţa buhăită și la ochii rătăciţi ai tatălui 
meu, am fost cuprins de un puternic sentiment de milă. Mi- 
am dat seama că trebuia să descopere un ţel care să-l ţină 
în viaţă, ca să poată suporta traiul în casa Tulliei. Totuși, 
era mai bine pentru sănătatea lui mintală să piardă vremea 
în Senat, decât să participe la întâlnirile secrete ale 
creștinilor. 

Parcă ghicindu-mi gândurile, tata m-a privit și mi-a spus, 
învârtind pocalul de lemn între degete: 

— Ar trebui să nu mai particip la cinele sfinte ale iubirii, 
deoarece prezența mea nu le aduce decât necazuri 
creștinilor, așa cum i s-a întâmplat și Paulinei. Într-un 
acces de furie, Tullia s-a jurat că va aranja să fie cu toții 
exilați din Roma dacă voi continua să mă întâlnesc cu ei. 
Asta doar din cauza săruturilor inocente, un obicei 
practicat la încheierea meselor sfinte. Du-te în Britania, a 
continuat el întinzându-mi preţiosul lui pocal din lemn. E 
timpul să primești singura moștenire de la mama ta înainte 
ca Tullia să-l ardă într-un moment de nebunie. lisus din 
Nazaret, regele iudeilor, a băut din el acum optsprezece 
ani, după ce s-a ridicat din mormânt și s-a dus în Galileea, 
având încă rănile cuielor la mâini și picioare și urmele 
loviturilor de bici pe spate. Să nu te desparti de acest 
pocal niciodată. Poate o vei simţi pe mama ta cumva mai 
aproape când vei bea din el, căci eu n-am putut să-ţi fiu 
părinte așa cum aș fi dorit. 

Am luat pocalul despre care liberţii din Antiohia spuneau 


că e binecuvântat de zeița norocului, Fortuna. Mă 
gândeam că nu reușise totuși să-l protejeze pe tata de 
Tullia, asta pentru cine nu consideră că o casă imensă, tot 
confortul cu putinţă și poate statutul de senator nu 
reprezentau, de fapt, cel mai mare succes posibil pe lumea 
asta. În sinea mea, am simţit un soi de respect atunci când 
am luat cupa aceea veche din lemn în mână. 

— Mai fă-mi o favoare, m-a rugat tata cu blândeţe, pe 
colina Aventin locuiește un meșteșugar care face corturi... 

— ...pe care îl cheamă Aquila, am continuat ironic. Chiar 
așa, am un mesaj pentru el de la Paulina. li pot transmite 
totodată că și tu îi părăsești. 

Dar amărăciunea mea s-a estompat și a dispărut cu totul 
când am privit cupa din lemn pe care tata mi-o dăduse ca 
amintire. L-am îmbrățișat și mi-am îngropat faţa în tunica 
lui ca să-mi ascund lacrimile. El m-a strâns cu putere la 
piept, apoi ne-am despărţit fără să ne mai uităm unul la 
celălalt. 

Tullia mă aștepta în scaunul ei înalt de stăpână a casei. 

— Să ai grijă în Britania, Minutus. Va fi important pentru 
tatăl tău să aibă un fiu în serviciul statului și al binelui 
public. Nu te-a iubit prea tare, pentru că mi-ai lăsat 
impresia că ai fi un om șiret necomunicativ. Dacă vei face 
faţă încercărilor din Britania, îţi voi găsi o partidă bună, 
dintr-o familie romană cu tradiţie. Așa vei avea viitorul 
asigurat. Mi-a dăruit o punguţă cu cincizeci de monede de 
aur. Nu știu prea multe despre armată, a adăugat ea, dar 
am înțeles că un tânăr ofițer este mai repede promovat 
dacă împarte vinul cu generozitate și dacă joacă zaruri cu 
camarazii, decât dacă participă la lupte inutile periculoase. 
Nu fi zgârcit cu banii, din contră, fă datorii dacă e necesar. 
Tatăl tău și le poate permite. Așa vei fi considerat un 
bărbat adevărat din toate privinţele. 

Însă nici nu bănuia Tullia ce imbold copilăresc mă mâna 
să dovedesc că eram capabil să fac ceva măreț fără 


ajutorul averii sau al originii nobile. Totuși am acceptat 
banii, i-am mulțumit și am rugat-o spășit să aibă grijă de 
tata. 

— Tatăl tău este cea mai prețioasă comoară pentru mine 
atât timp cât face ceea ce vreau, mi-a răspuns Tullia. 

În drum spre casă, am trecut pe la templul lui Castor și 
Pollux să-l înștiinţez pe curatorul?* cavaleriei de plecarea 
mea. Acasă, mătușa Laelia și Claudia se împrieteniseră 
destul de bine și îmi aleseseră deja haine groase din lână 
ca să mă protejeze de clima neprietenoasă din Britania. 
Imi pregătiseră și alte lucruri necesare și se strânsese o 
grămadă atât de mare, că aș fi avut nevoie de o căruţă să 
le pot transporta pe toate. Eu însă nu aveam de gând să-mi 
iau nici măcar echipamentul de luptă, cu excepţia sabiei, 
deoarece consideram că era mai bine să mă echipez acolo 
în funcţie de necesităţile impuse de acel loc. Barbus îmi 
povestise cum obișnuiau legionarii să-și bată joc de tinerii 
romani răsfăţaţi, care își aduceau cu ei în armată o 
mulţime de lucruri inutile. 

În seara aceea caldă și umedă de toamnă, sub un cer 
neliniștitor de purpură, am fost să-l vizitez pe Aquila, 
meșterul care făcea corturi. Era, în mod evident, un om 
înstărit, căci avea un război de ţesut foarte mare. M-a 
întâmpinat suspicios și se uita în toate părțile, vrând parcă 
să se asigure că nu există spioni prin preajmă. Părea să 
aibă în jur de patruzeci de ani și nu arăta a evreu. [i 
lipseau barba și tradiționalii ciucuri la cămașă, așa că l-am 
confundat iniţial cu un libert de-al lui Aquila. Claudia, care 
mă însoţise împotriva voinţei mele, l-a salutat însă ca pe o 
cunoștință veche. Când mi-a auzit numele și mesajul de la 
tata, teama l-a mai părăsit, însă neliniștea din ochii lui era 
la fel de evidentă precum cea pe care o observasem și la 
tata. Avea riduri verticale pe frunte, asemenea profeților. 


3 Curator - funcţionar însărcinat cu administrarea și 
supravegherea unor instituţii sau servicii publice. 


Ne-a invitat amabil în casă, iar soţia lui ne-a oferit 
deîndată fructe și vin. Judecând după forma nasului, Prisca 
era evreică din naștere. Era o femeie hamică și 
vorbăreaţă, care cu siguranţă fusese frumoasă în tinereţe. 
Amândoi s-au necăjit când au auzit că Paulina fusese 
denunţată din cauza credinţei lor și că tata dorea să se 
retragă din comunitatea lor secretă pentru a nu le aduce 
necazuri. 

— Unii ne urăsc, alţii ne invidiază, mi-au spus. Evreii ne 
persecută, ne dau afară din sinagogi și ne bat în plină 
stradă. Simon, un vrăjitor renumit din Samaria, ne urăște 
cu înverșunare. Dar noi suntem apăraţi de duhul sfânt, 
care ne învaţă ce să spunem, așa că nu ne temem de nicio 
putere de pe această lume. 

— Dar tu nu ești evreu, Aquila, i-am zis. 

— Sunt evreu circumcis, a izbucnit el în râs. Sunt din 
Trebizond, de pe coasta de sud-est a Pontului Euxin, dar 
mama era grecoaică, iar tata a aflat de creștinism și a fost 
botezat când s-a dus o dată la Ierusalim să sărbătorească 
Rusaliile. În Trebizond s-a pornit sfada când niște oameni 
au vrut să facă sacrificii în cinstea împăratului, în faţa 
sinagogii. M-am mutat la Roma în partea săracă a 
Aventinului, la fel ca toţi ceilalți evrei care au încetat să 
creadă că supunerea faţă de legea lui Moise îi va absolvi 
de păcate. 

— Evreii de pe celălalt mal al fluviului ne urăsc cel mai 
tare, a intervenit Prisca, deoarece păgânii care i-au 
ascultat au preferat totuși calea noastră pentru că pare 
mai ușoară. Nu știu dacă e într-adevăr mai ușoară, dar noi 
oferim compasiune și accesul la învăţăturile secrete. 

Nu erau o companie neplăcută și nu aveau nici acel aer 
de superioritate tipic evreilor. Claudia a recunoscut că 
ascultase, împreună cu mătușa Paulina, predicile lor. După 
părerea ei, cei doi nu aveau nimic de ascuns. Oricine putea 
veni să-i asculte, iar unii erau atât de impresionați, încât 


intrau într-o stare de extaz atât de profundă, că ajungeau 
să vorbească în limbi pe care nu le cunoșteau. Doar cinele 
iubirii erau interzise celor neiniţiaţi, dar la fel se întâmpla 
și în cazul ceremoniilor secrete ale sirienilor sau 
egiptenilor din Roma. 

Insistau să ne explice că în faţa zeului lor toţi oamenii 
sunt egali, sclav sau om liber, sărac sau bogat, înţelept sau 
sărac cu duhul. Pe toţi îi considerau fraţii lor. Mie nu prea 
mi-a venit să cred asta, mai ales judecând după cât de 
supăraţi au părut când au aflat că tata și Paulina Plautia îi 
părăseau. Desigur, Claudia îi asigurase că Paulina, în 
adâncul inimii, era tot alături de creștini, dar trebuia să ia 
această decizie de formă ca să salveze reputaţia soțului ei. 

Se făcuse deja târziu. Am condus-o pe Claudia până pe 
colina Coelius, la casa familiei Plautius. Pe drum, ea a ţinut 
să-mi explice: 

— Poate nu mă crezi, dar eu sunt o femeie foarte loială. 
Acest lucru este o dovadă și mai clară a faptului că sunt 
fiica lui Claudius, mai evidentă poate decât forma urechilor 
mele. Nu există nici un alt popor a cărui zei să fie atât de 
prezenţi în viaţa de zi cu zi cum se întâmplă la romani. Zeii 
se arată zilnic prin tot felul de semne și dovezi, trebuie 
doar să înveţi să descifrezi limbajul lor secret. Însă de 
când am început să-i ascult pe creștini, am înţeles că zeul 
lor poate fi și mai aproape de om. Cel care se supune 
voinţei lui nu mai are de ce să fie nesigur sau necredincios. 
Cel care se închină zeilor romani nu poate fi niciodată 
sigur dacă ofranda a fost oferită corect sau dacă vorbele 
rostite în timpul ceremoniilor, pe care nici preoţii înșiși nu 
le mai înţeleg pe deplin, au fost cele potrivite. Cititul în 
zborul păsărilor și în măruntaiele animalelor depinde de 
cunoștințele preotului care prezice viitorul prin ele. Iar 
întâmplările ulterioare au dovedit de nenumărate ori că 
preoţii au greșit, iar oamenii nu contenesc să se mire cum 
de a fost posibil să se interpreteze greșit semnele, de altfel 


atât de ușor de înţeles. Pentru creștini, în schimb, totul e 
atât de simplu și corect, exact așa cum trebuie să fie. 

Nu am contrazis-o. În întunericul nopţii, Claudia și-a 
așezat mâna peste a mea. 

— Chiar nu am nimic de pierdut în afară de tine, 
Minutus, mi s-a destăinuit ea. De aceea nu mă tem să mă 
las în voia acestei credinţe străine. Poate că pornirea mea 
de a mă îndepărta de zeii Romei este una părtinitoare, 
aceeași care mă face să scuip și statuile lui Claudius, căci 
el dorește să reînvie gloria pe care acești zei au avut-o 
odinioară. De când am fost pentru prima dată în mijlocul 
acelor oameni evlavioși simt nevoia să mă rog la zeul lor 
nevăzut și să-l implor să te apere de primejdiile drumului 
și să-ţi fie alături în Britania cea întunecată ca să te întorci 
curând la mine. 

Nu m-am putut abţine să nu pufnesc în râs. 

— Din câte știu eu, zeului evreilor i se pot aduce ofrande 
și rugăciuni doar în Ierusalim, în orașul sfânt. Te-ar costa 
mulţi bani ca să trimiţi până acolo rugăciunea ta, i-am spus 
cu ironie. 

— Tocmai asta e important la învăţăturile creștinilor, nu- 
i nevoie de sacrificii, a spus ea însufleţită. Trebuie doar să 
urmezi calea lui Dumnezeu, așa cum spun predicile fiului 
său, lisus din Nazaret. Trebuie să ai încredere în puterea 
acestui duh sfânt și atunci el se va ruga pentru tine. 

— Ce superstiție ciudată, am exclamat râzând. Pare mai 
comodă și mai ieftină decât jertfirea animalelor de lut pe 
altarul zeilor, așa cum fac săracii. 

A doua zi am primit calul pentru drum și insigna de 
mesager. Paulina mi-a înmânat scrisoarea pentru Aulus 
Plautius, iar Claudia a început să plângă. Am pornit călare 
pe drumul armatelor, prin Italia și Gallia. 


CARTEA A III-A 
BRITANIA 


Am ajuns în Britania chiar în prag de iarnă, descurajat 
din cauza furtunilor, ceţii și ploii reci ca gheaţa. Orice om 
care a fost vreodată în Britania știe că acest loc poate 
năpăstui pe oricine. Nici măcar nu există orașe adevărate, 
așa cum sunt cele din nordul Galliei. Cel care nu moare de 
pneumonie sigur se alege cu reumatism pe viaţă, asta dacă 
reușește să nu fie ucis de britoni în pădurile lor dese și 
întunecoase sau să nu ajungă pe mâna preoţilor lor, 
druizii, care prezic viitorul cu ajutorul intestinelor 
romanilor. Legionari cu experienţă, care aveau în spate 
peste treizeci de ani de serviciu militar, m-au avertizat încă 
de la început despre toate astea. 

L-am întâlnit pe Aulus Plautius în piaţa portului 
comercial Londinium, așezat pe malul unui fluviu 
învolburat, unde își avea comandamentul general, 
deoarece aici existau câteva gospodării și case construite 
în stil roman. Nu s-a înfuriat, așa cum mă temusem, atunci 
când a citit scrisoarea de la soţia sa, ci a izbucnit într-un 
râs zgomotos, lovindu-se cu palmele peste genunchi. Cu 
câteva săptămâni în urmă, primise o misivă secretă de la 
împăratul Claudius în care îi era confirmată victoria. 
Tocmai își punea în ordine treburile din Britania ca să se 
întoarcă în primăvară la Roma. 

— Deci acum ar trebui să adun toată familia și să o 
judecăm pe scumpa mea soţie, nu? a zis el râzând. O să mă 
consider un om norocos dacă Paulina nu-mi va smulge 
puţinul păr care mi-a mai rămas pe cap când va afla ce fel 
de viaţă am dus în Britania. Sunt sătul de dispute 
religioase, mi-a ajuns cât am tăiat pădurile sacre ale 
druizilor și cât am plătit pentru transportul unui întreg vas 
plin cu idoli din lut doar ca să-i determin pe acești oameni 


să renunţe la îngrozitoarele sacrificii umane. Însă ei 
distrug imediat toate statuetele și se răzvrătesc din nou. 
Să știi, a continuat el, că superstiţiile de acasă sunt de-a 
dreptul nevinovate în comparaţie cu cele de aici. Aceste 
acuzaţii aduse soţiei mele sunt doar niște intrigi 
întreţinute de colegii mei din Senat, care se tem că aș 
putea fi mult prea bogat acum, după ce am condus patru 
legiuni timp de patru ani. De parcă ar putea să se 
îmbogăţească cineva în ţara asta! De fapt, banii Romei 
dispar aici ca într-un sac fără fund iar Claudius a fost 
nevoit să mă lase să sărbătoresc victoria doar ca să îi 
facem pe cei din Roma să creadă că am instaurat pacea. 
Nimeni nu va putea face din această ţară un loc liniștit, e 
ca un foc mocnit care ameninţă în permanenţă să 
izbucnească. Dacă un rege de-al lor este învins într-o luptă 
cinstită, va apărea imediat un altul căruia nu-i va păsa nici 
de ostatici și nici de tratatele de pace încheiate. Sau se 
ivește ca din pământ vreun trib care cotropește 
pământurile cucerite de noi și-i măcelărește pe soldaţii din 
garnizoanele romane. Britonii nu pot fi dezarmaţi complet, 
fiindcă au nevoie de arme ca să se apere unii de alţii. Aș fi 
fost mulţumit să mă întorc la Roma chiar și fără vreun 
triumf, numai să scap din acest loc uitat de zei. 

Dintr-odată a devenit serios și mi-a aruncat o privire 
severă. 

— Se răspândiseră deja zvonurile referitoare la triumful 
meu când ai plecat din Roma, m-a iscodit, de a ajuns un 
tânăr cavaler ca tine să vină de bunăvoie aici? Bănuiesc că 
te aștepți să te bucuri de laurii victoriei. 

I-am explicat indignat că nu auzisem de niciun triumf. 
Dimpotrivă în Roma se spunea că împăratul Claudius, 
măcinat de invidie, nu a mai îngădui nici unui militar să 
plece în Britania, deoarece el reclamase deja în numele 
său supunerea britonilor față de Imperiul Roman. 

— Am venit să deprind arta războiului sub îndrumarea 


unui general renumit, i-am spus. Mă plictisisem de 
exerciţiile de călărie din Roma. 

— Aici nu există cai de paradă ori scuturi din argint, mi- 
a retezat Aulus vorba. Nu sunt nici terme și nici maseuri 
pricepuţi. Aici nu există decât strigătele de luptă ale 
sălbaticilor cu fețe pictate în albastru ce răsună sinistru 
din păduri, teama zilnică de un atac iminent, frigul 
permanent, o tuse fără leac și dorul neîncetat de casă. 

Nu exagera prea tare, după cum aveam să aflu în cei doi 
ani pe care aveam să-i petrec în Britania. Aulus m-a ţinut 
câteva zile printre oamenii lui de încredere ca să-mi poată 
verifica identitatea, ca să afle ultimele bârfe de la Roma și 
ca să mă înveţe, cu ajutorul unei hărţi Geografia Britaniei 
și poziţia garnizoanelor legiunilor. În plus, mi-a dat haine 
din piele, un cal, arme și câteva sfaturi prietenești. 

— Ai mare grijă de calul tău sau britonii o să ţi-l fure, m- 
a avertizat. Ei vin la luptă cu carele, deoarece caii lor sunt 
mici și nepotriviţi pentru călărie. Războiul și politica 
romanilor în aceste ţinuturi depind de ajutorul oferit de 
triburile britone aliate. Prin urmare, avem și câteva trupe 
auxiliare de luptători britoni. Dar niciodată să nu te încrezi 
într-un briton și să nu te întorci cu spatele la el. Ei și-ar 
dori să pună mâna pe caii noști puternici de război ca să-și 
poată întemeia propria cavalerie. Însă victoria lui Claudius 
s-a datorat aici doar prezenţei elefanților animale pe care 
britonii nu le mai văzuseră până atunci. Elefanții le-au 
distrus barăcile din trunchiuri de copac și au băgat spaima 
în caii lor pitici, dar în scurt timp britonii au învăţat să le 
arunce cu sulițe în ochi și să-i ardă cu torţele. Nici clima 
nu a fost favorabilă unor animale precum elefanții, ultimii 
dintre ei murind de pneumonie acum un an. Le voi trimite 
în legiunea lui Flavius Vespasian, pentru că el este cel mai 
experimentat soldat al meu și cel mai de încredere 
comandant, un om mărginit, dar nu-și pierde cumpătul 
niciodată. Are o origine umilă și apucături grosolane, însă 


e un om cinstit, care probabil nu-și va depăși vreodată 
condiţia de comandant al legiunii. Vei putea deprinde arta 
războiului de la el dacă asta îţi dorești. 

L-am cunoscut pe Flavius Vespasian pe ţărmul mlăștinos 
al râului Anton, unde își împrăștiase legiunea ca să 
construiască fortificaţii din lemn pentru a spori siguranţa 
în zonă. Era un bărbat cam pe la patruzeci de ani, solid, cu 
o frunte lată și brăzdată de riduri adânci, însă gura fermă 
și buzele subţiri îi confereau o înfățișare de om bun la 
suflet. Nu părea deloc o persoană așa de ștearsă precum 
reieșea din descrierea arogantă făcută de Aulus Plautius. li 
plăcea să râdă zgomotos și făcea haz de propriile 
probleme, din cauza cărora un om mai slab de înger 
probabil ar fi ajuns la disperare. Simpla lui prezenţă îmi 
dădea un sentiment de siguranţă. Când m-a văzut, mi-a 
aruncat o privire șmecherească și mi-a spus: 

— A dat norocul peste noi de a ajuns un tânăr cavaler 
din Roma să vină nesilit de nimeni în pădurile umede și 
întunecate din Britania? Nu, nu, așa ceva nu se poate! 
Spune odată ce ai făcut și ce năzbâtii te-au obligat să fugi 
și să cauţi protecţie sub aripile acvilei legiunii. Dacă 
mărturisești, ne vom înţelege foarte bine. 

După ce m-a descusut meticulos în legătură cu familia și 
prietenii mei din Roma, a ajuns la concluzia că nu aveam 
să-i aduc beneficii, dar nici nu reprezentam un pericol. 
Cum era un om bine intenţionat, a decis că trebuia să mă 
obișnuiesc treptat cu mizeria, duritatea și încercările vieţii 
de militar. La început m-a luat cu el într-unul dintre 
tururile lui de inspecţie ca să mă familiarizez cu ţinuturile 
și îmi dicta rapoartele pe care i le trimitea lui Aulus 
Plautius, deoarece îi era lene să le scrie singur. Când s-a 
convins că pot călări și că nu mă rănesc cu propria sabie, 
m-a încredințat inginerului legiunii ca să învăţ să 
construiesc fortificaţii. 

Garnizoana noastră izolată nu era nici măcar cât un 


manipul. Unii dintre noi plecau la vânătoare sau după 
provizii, alţii tăiau copaci în pădure, iar restul ridicau 
întăriturile. Înainte să plece, Vespasian mi-a recomandat 
să am grijă ca toţi oamenii să-și păstreze armele lustruite 
și santinelele să nu moţăie, căci în armată leneveala e 
mama tuturor viciilor și duce la indisciplină. 

După câteva zile, eram deja sătul de garnizoană și de 
glumele nesărate ale bătrânilor legionari. Așa că am 
înșfăcat un topor și am pornit la treabă cu grupul care tăia 
copaci în pădure. Când a venit vremea să remorcăm 
trunchiurile doborâte, am apucat un capăt al frânghiei și, 
cu fața murdară de noroi, le-am dat o mână de ajutor 
camarazilor mei. Serile le petreceam în compania celor doi 
centurioni și a inginerului, bând vin pe care îl cumpăram la 
un preţ ridicol de mare de la negustorul garnizoanei, dar 
de cele mai multe ori mă alăturam veteranilor brăzdaţi de 
cicatrici, care se strângeau în jurul focului de tabără să-și 
mănânce porţia de terci și carnea sărată. Am devenit mai 
puternic, mai necioplit, mai aspru și am învăţat să înjur, 
fără să-mi mai pese de glumele răutăcioase despre vârsta 
mea fragedă. 

În garnizoana noastră se aflau în jur de douăzeci de 
cavaleriști aduși din Gallia. Când comandantul lor și-a dat 
seama că nu doream să-i iau locul, a hotărât că era timpul 
să ucid primul briton, prin urmare, m-a luat alături de el 
într-o incursiune de aprovizionare. După ce am trecut râul, 
am străbătut călare un drum lung până într-un sat ai cărui 
locuitori se plânseseră că un trib vecin le făcea probleme. 
Își ascunseseră armele, însă veteranii care veniseră în 
urma noastră pe jos au știut să le găsească săpând în 
pământul bătătorit din colibele rotunde și în movilele de 
bălegar de afară. După ce au pus mâna pe arme, au jefuit 
satul de toate cerealele pe care le-au găsit, au luat câteva 
vite și au ucis fără milă orice bărbat care încerca să-și 
apere proprietatea, spunând că britonii nu sunt buni nici 


măcar ca sclavi. Femeile care nu apucaseră să fugă în 
pădure au fost siluite, iar soldații râdeau prietenește ca și 
când totul era o practică veche, absolut firească. 

Acel prăpăd fără rost m-a îngrozit, dar comandantul, 
care se amuza mi-a spus să mă calmez și să fiu în alertă. 
Cererile de protecţie erau doar o capcană obișnuită a 
britonilor, fapt dovedit de armele pe care le găsiserăm. Și 
nu se înșelase, căci, la revărsatul zorilor, un grup numeros 
de britoni cu feţe pictate în albastru au încercuit satul, 
atacându-l din toate direcţiile în speranţa de a ne lua prin 
surprindere. 

Dar noi eram pe poziţii și am făcut faţă barbarilor slab 
înarmaţi, care nu aveau nici măcar scuturi zdravene ca ale 
soldaţilor romani. Veteranii, care distruseseră satul cu o zi 
în urmă și pe care nu aveam de gând să-i iert niciodată 
pentru faptele sângeroase cărora trebuise să le fiu martor, 
m-au înconjurat și m-au protejat în luptele corp la corp. 
Când britonii au făcut cale întoarsă și au fugit, au lăsat în 
urma lor un războinic rănit la genunchi. Urla ca din gură 
de șarpe, sprijinindu-se de scutul de piele și agitându-și 
sabia. Veteranii au rupt rândurile, m-au împins în faţă și au 
strigat râzând: 

— Uite unul pentru tine. Ucide-ţi britonul acum, băiete! 

A fost floare la ureche să mă apăr și să-l omor pe 
bărbatul acela rănit, în ciuda forţei pe care o avea și a 
sabiei pe care o flutura ameninţător. Insă după ce am 
reușit să-i tai gâtul cu sabia mea lungă și să-l văd zăcând la 
pământ cu sângele șiroindu-i din trup, am simţit nevoia să 
mă întorc cu spatele și să vomit. Rușinat de propria 
slăbiciune, m-am urcat repede în șa și m-am alăturat 
galilor care i-au urmărit pe britonii fugari până la 
marginea desișului, când sunetul trâmbiței ne-a chemat 
înapoi. Am părăsit satul așteptându-ne la un alt atac din 
partea britonilor, căci centurionul nostru era convins că 
lupta era departe de a se fi încheiat. Ne aștepta o călătorie 


dificilă înapoi spre garnizoană, deoarece trebuia să mânăm 
vitele și să cărăm cerealele în coșuri improvizate din 
scoarță de copac, și, în același timp, să fim cu ochii-n patru 
la un posibil atac al britonilor. Mă simţisem bine apărându- 
mă și oferindu-le sprijin în luptă camarazilor mei, totuși nu 
consideram că acesta era un mod prea onorabil de a purta 
un război. 

Când, în sfârșit, am traversat râul și am ajuns cu prada 
în incinta protectoare a fortului, mi-am dat seama că 
pierdusem doi oameni și un cal și că aveam câţiva răniţi. 
Extenuat, m-am retras să mă odihnesc în coliba mea de 
lemn cu pământ pe jos, dar tot tresăream având senzaţia 
că de afară se auzeau neîncetat ţipetele ascuţite de luptă 
ale britonilor. 

A doua zi nu simţeam nici cea mai mică dorință de a 
participa la împărţirea prăzii, dar comandantul cavaleriei 
m-a lăudat tuturor în glumă, povestind cum mă 
remarcasem în luptă, cum ucisesem cu sabia inamicii și 
urlasem de spaimă la fel de tare ca britonii. Așadar, 
beneficiam de aceleași drepturi ca toţi ceilalţi la prada de 
război. Probabil ca să se distreze, veteranii mi-au oferit o 
fată britonă legată de mâini. 

— Uite partea ta din pradă, au exclamat, ca să nu te ia 
plictiseala aici și să ne părăsești, viteazule cavaler-copil 
Minutus! 

Am strigat furios că nu am chef să ţin pe lângă mine o 
sclavă care mi-ar da numai bătăi de cap, dar veteranii 
făceau pe nevinovaţii. 

— Dacă o ia vreunul dintre noi, mi-au zis, se va alege cu 
gâtul tăiat imediat ce îi va dezlega mâinile. Tu însă ești un 
tânăr nobil, cu maniere alese, care vorbește greacă. Poate 
o să te placă mai mult decât pe noi. 

S-au oferit să-mi dea sfaturi despre cum se dresează o 
asemenea sclavă. La început trebuia să o bat dimineaţa și 
seara, doar așa, să-i îmblânzesc comportamentul sălbatic. 


Cei mai experimentați mi-au dat și alte de sfaturi, dar pe 
acelea nu le pot așterne pe hârtie. Când am respins 
enervat sugestiile lor, au clătinat dezaprobator din cap și 
au conchis că le pare rău pentru mine. 

— Atunci nu rămâne decât să o vinzi pe o nimica toată 
negustorului garnizoanei. Închipuie-ţi ce-o să păţească 
dup-aia. 

Mi-am dat seama imediat că nu mi-aș putea ierta 
niciodată vina de a fi trimis un copil speriat să fie dresat cu 
nuiaua ca să devină curva vreunei garnizoane. Fără nicio 
tragere de inimă, am fost de acord până la urmă să 
consider fata drept partea mea din prada de război. l-am 
dat pe veterani afară din colibă și am rămas cu mâinile pe 
genunchi privind-o. Avea funingine și câteva vânătăi pe 
faţa-i de copil, iar părul roșcat îi cădea în dezordine pe 
frunte. Arăta ca o tânără britonă obișnuită și mă cerceta 
atentă cu privirea. 

Îmi venea să râd. I-am tăiat legăturile de la mâini și am 
încercat să-i dau de înţeles prin semne să se ducă să-și 
spele faţa și să-și aranjeze părul. Și-a frecat încheieturile 
rănite de strânsoarea frânghiilor și s-a uitat lung și 
neîncrezător la mine. În cele din urmă, am trimis după 
inginerul garnizoanei, care cunoștea câteva vorbe în limba 
icenilor. Inginerul s-a amuzat pe seama mea, dar măcar a 
reușit să constate că era sănătoasă și nu avea niciun 
mădular rupt. Când și-a auzit limba maternă, fata a început 
să prindă curaj. Au purtat o discuţie însufleţită o vreme. 

— Nu vrea să se spele sau să-și pieptene părul, deoarece 
bănuiește ce intenţii ai, mi-a explicat inginerul. Dacă te 
atingi de ea, te va omori. A jurat în numele zeiței iepure”. 

L-am asigurat că nu aveam nici cea mai vagă intenţie de 
a-i face vreun rău fetei. El mi-a sugerat să-i dau să bea vin, 
căci britonii sălbatici nu sunt obișnuiți cu alcoolul și se va 


+ Eostre sau Ostara, o zeiță obscură a mitologiei anglo-saxone. 
Era considerată zeița purității și a tinereţii. 


îmbăta imediat. Atunci m-aș putea distra cu ea după pofta 
inimii, atât timp cât voi avea grijă să nu mă ameţesc eu 
prea tare, căci astfel fata ar avea răgazul să-mi taie gâtul 
când se trezește. Asta i se întâmplase tăbăcarului legiunii, 
care făcuse greșeala de a bea împreună cu o britonă 
neîmblânzită. 

Am repetat enervat că nu doream să mă ating de ea, 
însă inginerul insista că ar fi mai înţelept să o ţin legată. 
Altminteri exista posibilitatea să fugă la ai ei cu prima 
ocazie. 

— Ce idee bună! am exclamat. Spune-i că în seara asta 
voi merge cu ea dincolo de santinele și-i voi reda 
libertatea. 

Inginerul m-a privit dezaprobator și mi-a spus că oricum 
mă credea nebun, căci muncisem de bunăvoie alături de 
soldaţi, dar nu-și imaginase că eram chiar atât de smintit. 
I-a vorbit fetei, iar apoi mi-a zis: 

— Nu are încredere în tine. Crede că o vei duce în 
pădure ca să-i faci rău. Şi chiar dacă ar scăpa de tine, 
britonii din alte triburi ar captura-o și ar ţine-o prizonieră, 
pentru că locul ei nu este în aceste ţinuturi. O cheamă 
Lugunda. Ochii inginerului căpătaseră o sclipire ciudată și 
își lingea buzele în timp ce o cântărea pe fată din priviri. 
Uite, mi-a propus, îţi dau două monede de argint în 
schimbul ei și așa vei scăpa de grijă. 

Băgând de seamă căutătura lui libidinoasă, fata s-a 
repezit la mine și m-a apucat de braţ ca și când eram 
singura ei salvare. În același timp murmura niște cuvinte 
în limba ei stridentă. Inginerul a izbucnit în râs. 

— Spune că dacă o atingi, te vei reîncarna într-o 
broască. Dar înainte de asta, membrii tribului ei te vor găsi 
și îți vor scoate stomacul și intestinele și îţi vor înfige în 
dos o suliță încinsă. Ar fi mai înţelept, socot, să o vinzi la 
un preţ rezonabil unui bărbat mai experimentat. 

Câteva clipe am vrut să o dau gratis inginerului, însă 


apoi am încercat din nou, răbdător, să o conving că nu 
intenţionam să-i fac nimic rău. De fapt, aveam de gând să o 
tratez ca pe un căluţ. Măcar cailor li se piaptănă coama și 
li se așază o pătură pe spinare în nopţile friguroase. 
Veteranii obișnuiau să-și alunge plictiseala ţinând pe 
lângă, ei animale de companie. Această fată era mult mai 
utilă decât un câine, de exemplu, deoarece putea să mă 
înveţe limba britonilor. 

Nu știu cum a tradus inginerul vorbele mele sau dacă 
știa îndeajuns de bine limba ei încât să explice exact ce 
spusesem. Bănuiesc că o convinsese că n-o doream pe ea, 
fiindcă obișnuiam să mă împerechez cu un câine sau un 
cal. Cert e că imediat s-a îndepărtat de mine și a început 
să-și spele faţa cu sârg folosind apa din ciubărul meu de 
lemn, probabil ca să-mi dovedească faptul că nu era nici 
câine, nici cal. 

L-am rugat pe inginer să plece și i-am oferit fetei niște 
săpun. Nu mai văzuse niciodată așa ceva și, ca să fiu 
sincer, nici eu nu știusem de existenţa lui până în acea 
noapte petrecută în orașul gal Lutetia, în timp ce mă aflam 
în drum spre Britania, când am vizitat niște terme 
mizerabile de acolo. Se întâmpla chiar în ziua comemorării 
morții mamei mele, care era totodată și ziua mea de 
naștere. Am împlinit șaptesprezece ani în Lutetia și nu a 
fost nimeni lângă mine să mă felicite. 

Sclavul cel slăbânog de la baia aceea publică m-a uimit 
cu săpunul lui moale și, mai ales, eficient. Iti dădea un 
sentiment total diferit faţă de piatra ponce. Mi-am amintit 
de banii pe care mi-i dăruise Tullia și am cumpărat 
libertatea sclavului în schimbul a trei monede de aur. În 
dimineaţa în care am părăsit Lutetia, i-am dat permisiunea 
să se numească Minutus. Dosisem bine cele câteva bucăţi 
de săpun pe care le primisem drept mulțumire pentru 
gestul meu când mi-am dat seama că noua invenţie stârnea 
disprețul legionarilor. 


Când i-am arătat fetei cum se folosește săpunul, a uitat 
de temeri, a început să se spele încântată și să-și 
descâlcească părul. l-am uns încheieturile rănite cu o 
pomadă tămăduitoare și, când am observat cât de ponosite 
și rupte îi erau hainele, m-am dus imediat la negustor să-i 
cumpăr o tunică și o mantie din lână. După toate astea a 
început să mă urmeze peste tot, întocmai ca un câine 
devotat. 

La scurt timp, am realizat că îmi era mai ușor să o învăţ 
pe ea latină decât să deprind eu limba șuierătoare a 
barbarilor. În timpul serilor lungi și întunecate petrecute 
lângă focul de tabără, am început s-o învăţ să citească; îi 
scriam literele în nisip, iar ea le copia. Făceam asta doar în 
joacă. Singurele cărţi din garnizoană erau almanahul 
centurionului și cartea de vise egipteano-caldeeană a 
negustorului, iar eu regretam amarnic că nu-mi adusesem 
nimic să citesc. Însă faptul că o învăţam pe Lugunda 
compensa puţin această lipsă. Oricum, probabil învăţa mai 
repede și cu mai mult entuziasm latina din cartea de vise a 
negustorului, decât ar fi făcut-o din cărticica lui Seneca 
despre liniștea spiritului dacă aș fi avut-o la mine. 

Mă fortam să râd la glumele porcoase ale veteranilor 
privitoare la fata care locuia cu mine în colibă, căci n- 
aveau intenţii rele. De fapt, se întrebau miraţi ce fel de 
vrăjitorie folosisem ca să o îmblânzesc așa de repede. 
Evident, credeau că mă culcasem cu ea, deși eu nu mă 
atinsesem nici măcar de un fir de păr din capul ei, chiar 
dacă avea peste treisprezece ani. În Roma, o fată de 
doisprezece ani e considerată bună de măritat, însă în acea 
țară din nord am observat că fetele se dezvoltă mai încet și 
rămân neprihănite o vreme mai îndelungată decât fetele 
romane. Desigur, asta n-ar fi reprezentat un obstacol dacă 
aș fi vrut să mă culc cu ea. Imi dădeam seama însă că fata 
începuse să mă respecte tocmai pentru că n-o făcusem, iar 
acest lucru îmi oferea o satisfacție mai mare decât niște 


clipe trecătoare de plăcere. În plus, probabil că mă 
împiedica și promisiunea făcută Claudiei. 

Ploaia rece ca gheaţa cădea necontenit, iar drumurile și 
așa foarte proaste se transformaseră în mlaștini fără fund, 
acoperite în fiecare dimineaţă cu un strat subţire de 
gheaţă. În asemenea condiţii viaţa din garnizoană devenea 
din ce în ce mai statică și monotonă. Câţiva tineri gali, 
care se înrolaseră în legiune doar ca să primească 
cetăţenia romană după ce vor fi efectuat treizeci de ani de 
serviciu militar, își făcuseră un obicei din a veni în coliba 
mea când o învăţam pe Lungunda și priveau cu gura 
căscată, încercând din când în când să repete cuvintele în 
latină. Pe nesimţite, căpătasem deja niște ucenici noi pe 
care îi învățam să scrie și să citească în latină, ceea ce nu 
era un efort pentru mine. Cunoașterea elementară a 
scrisului și a cititului e o condiţie obligatorie pentru 
avansarea în cadrul legiunii, căci războiul nu poate fi 
purtat fără tăblițe de ceară. 

Ţineam o astfel de lecție când Vespasian mi-a vizitat pe 
neașteptate coliba cu acoperiș din nuiele în timpul uneia 
dintre inspecţiile lui prin garnizoană. Venise fără să 
anunţe, așa cum îi era obiceiul, și nu le permisese nici 
măcar santinelelor să dea alarma care să-i vestească 
prezenţa, căci îi plăcea să-și facă apariţia prin tabără și să 
observe activităţile zilnice obișnuite. Considera că doar în 
acest fel un general putea să-și facă o idee realistă despre 
moralul și activităţile legiunii, nu printr-o inspecţie 
anunţată din timp. 

Citeam cu voce tare din cartea de vise egipteano- 
caldeeană semnificația unui vis despre hipopotami, 
indicând cu degetul fiecare cuvânt, în timp ce Lugunda și 
tinerii gali se holbau mirati la carte și silabiseau după mine 
cuvintele în latină. Vespasian a început să râdă în hohote, 
îndoindu-se de mijloc și plesnindu-se cu palmele peste 
genunchi. Noi în schimb am încremenit de spaimă când ne- 


am trezit cu el în spatele nostru. Am sărit în picioare, iar 
Lugunda s-a ascuns după mine. Văzând însă pofta cu care 
râdea, mi-am dat seama că Vespasian nu era de fapt furios. 

După ce s-a liniștit, ne-a examinat cu o privire severă și 
încruntată. Tinuta impecabilă a tinerilor gali dovedea că 
erau niște soldaţi exemplari. Le-a mărturisit că era 
bucuros să-i vadă învățând latină în timpul liber, în loc să 
se îmbete, așa cum făceau alţii. Uitând pentru o clipă de 
statutul său, Vespasian chiar ne-a povestit cum văzuse cu 
ochii lui un hipopotam la Circus Maximus din Roma, în 
vremea împăratului Gaius, și ne-a descris cât de gigantic 
poate fi un asemenea animal. Galii aveau impresia că 
inventează și râdeau sfioși, dar el nu s-a simţit ofensat și 
le-a poruncit să-și pregătească efectele pentru inspecţie. 

L-am invitat respectuos să se facă comod în coliba mea, 
iar el a acceptat bucuros. Uitându-se în jur, mi-a spus cu 
un oarecare regret: 

— Tu chiar te pricepi să-ţi faci viaţa confortabilă, fiule. 

Într-adevăr, cu ajutorul inginerului și al ucenicilor săi 
acoperisem pământul de pe jos cu scânduri groase din 
lemn și înjghebasem ceva mobilă. Pereţii erau acoperiţi cu 
ţesături colorate de-ale britonilor, aveam câteva vase din 
lut, iar pe culcușul meu, o saltea de paie, era așternută 
blana unui urs pe care eu însumi îl doborâsem cu o suliță. 
Căldura de la mangalul aprins crea o atmosferă plăcută. 

— E adevărat că un războinic trebuie să se obișnuiască 
cu dormitul pe pământul umed sau chiar într-o cocină de 
porci, a spus Vespasian, însă astfel se căpătuiește cu un 
reumatism, cel puţin aici, în Britania. Am auzit că ai ucis 
deja un briton, însă de atunci refuzi să mai participi la 
expediţii. Nu bănuiam că se ascund în tine înclinații mai 
degrabă pedagogice, decât militare. Când ai ajuns aici, 
declarai sus și tare că îţi dorești să te faci remarcat în 
luptă. Am roșit jenat, însă el a continuat pe același ton 
glumet: Recunosc totuși că un tribun militar iscusit trebuie 


să le fie superior în toate subalternilor lui. Corbulo, de 
exemplu, care s-a remarcat în ultima vreme prin abilitățile 
lui militare strălucite, a alergat o jumătate de zi pe lângă 
carul împăratului Gaius, cu tot echipamentul pe el. Tu însă 
n-ar fi trebuit să-ți murdărești clavul de cavaler la tăiat de 
copaci și transportat bușteni. Să nu-mi iei în nume de rău 
glumele. De fapt, eu respect bărbaţii învăţaţi și regret că 
n-am fost niciodată capabil să înțeleg cultura. Pe vremea 
când eram edil, împăratul Gaius mi-a ordonat să car 
bălegar îmbrăcat cu mantia roșie, considerând el că 
străduţele lăturalnice ale Romei nu fuseseră îndeajuns de 
bine curățate. Am fost și pretor câteva luni, însă din lipsă 
de avere n-am putut să-mi duc la bun sfârșit mandatul. 

I-am cerut permisiunea să-i ofer niște vin. Mi-a acceptat 
propunerea, căci își terminase deja rondul și îi pusese pe 
toţi la treabă. Am găsit pocalul de lemn de la tata și, 
considerându-l cel mai de soi vas pe care îl aveam, i-am 
turnat vinul în el. Vespasian l-a examinat curios pe toate 
părțile. 

— Dar tu ai dreptul să porţi inelul de aur, a remarcat el 
cu subînţeles. 

Mi-am dat seama ce a vrut să spună și i-am explicat că 
aveam și un pocal din argint, însă îl preţuiam mai mult pe 
acesta din lemn, deoarece era moștenire de la mama. 
Vespasian a încuviinţat din cap. 

— Faci bine că onorezi amintirea mamei tale. Și eu am 
moștenit de la bunica mea un pocal vechi de argint din 
care beau la toate ospeţele sau sărbătorile, fără să-mi pese 
de părerea celorlalţi. 

A băut vinul cu poftă, iar eu i-am oferit bucuros încă o 
cupă, deși mă obișnuisem atât de tare cu viaţa 
sărăcăcioasă din armată, încât am socotit în minte câţi 
bani economisea Vespasian bând din vinul meu. Nu făceam 
asta din meschinărie. Învăţasem însă că un legionar 
trebuia să-și procure hrana zilnică cu zece monede de 


cupru sau doi sesterți și jumătate, să-și păstreze hainele în 
bună stare cât mai mult și să contribuie la economiile 
legiunii ca să primească îngrijiri în cazul în care se va 
îmbolnăvi sau va fi rănit. 

Profitând de buna dispoziţie a lui Vespasian, am început 
să-i povestesc: 7 

— Nu din lașitate evit expedițiile militare. Insă consider 
că a vâna un urs cu sulița e o faptă mai demnă decât 
uciderea unui briton rănit, întotdeauna sunt pregătit 
pentru o luptă adevărată, dar nu cred că măcelărirea 
britonilor neajutoraţi, violarea femeilor și jefuirea satelor 
înseamnă o luptă cinstită. Nici nu știu dacă asemenea 
fapte sunt în avantajul Romei. 

Vespasian a clătinat din cap și a spus: 

— Cheltuielile legiunii trebuie acoperite de ţara în care 
aceasta se află. In plus, cum am putea să-i convingem pe 
barbari să respecte pacea cu Roma, legile și zeii noștri 
dacă nu îi facem mai întâi să le fie frică de noi. Curând va 
veni primăvara, care va împrăștia toată ceața din Britania. 
Atunci însă ne așteptă vremuri grele. Aulus Plautius se 
pregătește să meargă la Roma să-și sărbătorească victoria 
și îi va lua cu el pe toţi soldaţii experimentați. Deși 
veteranii înţelepţi ar prefera o soldă în plus, decât să bată 
drumul lung și obositor până la Roma pentru doar câteva 
zile de băut și petrecut. Dintre toți comandanții de legiuni, 
eu aș fi meritat cel mai mult să-l însoțesc, mai ales că sunt 
și cel care a cucerit insula Vectis. Dar cineva trebuie să 
aibă grijă de Britania până când împăratul va numi un nou 
comandant suprem în locul lui Aulus Plautius. Aulus mi-a 
promis oricum că voi fi decorat cu insigna triumfală dacă 
accept să rămân aici. 

Și-a frecat tâmplele de câteva ori, apoi a continuat: 

— Cât timp voi fi eu la conducere, voi face tot posibilul 
să nu mai existe jafuri și vom căuta să instaurăm pacea. 
Dar asta înseamnă că va trebui să mărim impozitele 


percepute aliaţilor și supușilor noștri ca să putem întreţine 
legiunile. Ceea ce sigur îi va face să se revolte iar. E drept, 
n-o vor putea face imediat, căci Aulus Plautius îi va duce 
ostatici la Roma pe toţi regii și comandanții lor importanți, 
împreună cu prada, de război. Acolo se vor obișnui cu 
confortul traiului civilizat, iar copiii lor vor fi educați în 
școlile de pe Palatin, drept care vor fi respinși de propriile 
lor triburi când se vor întoarce aici. Noi vom câștiga puţin 
timp până când triburile avide de putere se vor alia din 
nou. Dacă britonii se mișcă îndeajuns de repede, vor putea 
organiza o ofensivă până la solstițiul de vară. Asta este 
sărbătoarea lor religioasă principală, când mai multe 
triburi își sacrifică prizonierii pe un altar comun din piatră, 
înconjurat de bolovani imenși. E ciudat, căci în mod 
obișnuit ei îi venerează pe zeii lumii subpământene, au 
chiar o zeiţă a întunericului cu chipul unei bufnițe. Dar în 
fond bufnița este și pasărea Minervei. 

Părea să fi căzut pe gânduri după ce a rostit aceste 
vorbe. 

— De fapt, știm prea puţine despre Britania, despre 
triburile ei, despre limbile, obiceiurile și zeii britonilor, a 
zis el. Ştim câte ceva despre drumuri, râuri, trecători, 
munţi, păduri, vastele câmpii și despre locurile unde 
putem găsi apă de băut, deoarece prima sarcină a unui 
soldat este să afle cât mai repede și cu orice chip 
asemenea informaţii. Există negustori prosperi care 
călătoresc nestingheriţi printre popoare extrem de ostile, 
în timp ce alţii sunt jefuiţi imediat ce pun piciorul afară din 
zona păzită de legiune. Există și britoni civilizaţi, care 
călătoresc în Gallia și la Roma și vorbesc o latină stâlcită, 
pe care însă nu-i tratăm potrivit rangului lor. În vremurile 
astea, ne-ar fi mult mai utile informaţiile despre obiceiurile 
și zeii britonilor, iar Romei i-ar prinde mult mai bine o 
carte pe această temă, decât supunerea întregii populaţii a 
Britaniei. Divinul luliu Cezar nu știa prea multe despre 


Britania și se încredea în tot felul de bârfe, așa cum a 
exagerat în privinţa victoriilor și și-a trecut sub tăcere 
greșelile în cartea lui despre războiul din Gallia. Cel care 
va scrie o carte despre Britania nu trebuie să exagereze, ci 
să relateze numai întâmplările la care a fost martor sau 
despre care deţine cunoștințe exacte. E interesant, de 
exemplu, că triburi care se dușmănesc între ele au locuri 
comune de sacrificiu și venerează aceiași zei. Ei afirmă că 
zeii lor și pietrele pe care oficiază sacrificii sunt vechi de 
câteva mii de ani și au apărut cu mult înaintea zeilor 
Romei. Asta sigur e o blasfemie ordinară, însă în carte ar 
trebui menţionat că ei cred acest lucru. 

A mai luat o gură din pocalul de lemn și discursul i-a 
devenit și mai însufleţit. 

— Firește că britonii trebuie să-și însușească în timp 
obiceiurile și valorile culturii romane, dar încep să cred tot 
mai tare că ne-ar fi mai ușor să-i civilizăm cunoscându-le 
tradiţiile și superstiţiile, decât dacă îi atacăm și ucidem. 
Această variantă ar fi mult mai potrivită acum când ne 
dorim pacea, căci trupele noastre cele mai bune vor pleca 
la Roma și trebuie să așteptăm și un nou comandant 
suprem. Dar având în vedere că și tu ai ucis un briton, 
presupun că dorești să te alături procesiunii triumfale a lui 
Aulus Plautius, iar originea nobilă și clavul purpuriu de pe 
togă te îndreptăţesc. Evident că îţi voi da și o scrisoare de 
recomandare dacă vrei să pleci. Așa aș şti sigur că am 
măcar un prieten în Roma. Vinul îl făcuse melancolic. Îl am 
pe fiul meu, Titus, bineînţeles, a zis mai departe, care 
crește și se joacă cu Britannicus pe coasta Palatinului, 
primind aceeași educaţie ca și fiul împăratului. l-am 
asigurat un viitor mai bun decât cel la care sper eu. Poate 
el va reuși, în cele din urmă, să devină comandant și să 
aducă pacea în Britania. 

l-am spus că probabil îl văzusem pe fiul lui călărind 
alături de Britannicus la antrenamentele de dinaintea 


jocurilor seculare. Vespasian mi-a mărturisit cu tristeţe că 
nu-și mai văzuse fiul de patru ani și că nu va putea să o 
facă nici de această dată. 

— Mult zgomot pentru nimic, a spus el cu amărăciune, 
tot acest marș triumfal. Doar o risipă imensă de bani ca să 
satisfacă orgoliul mulţimii din Roma. Nu tăgăduiesc că mi- 
ar plăcea și mie să urc treptele Capitoliului cu o cunună de 
lauri pe cap, nu există comandant de legiune care să nu-și 
dorească asta. Dar poţi sărbători îmbătându-te și în 
Britania, e chiar mult mai ieftin. 

I-am spus că în cazul în care consideră utilă prezenţa 
mea, aș rămâne bucuros în Britania sub comanda lui. Nu- 
mi doream prea tare să particip la marșul triumfal și să mă 
laud cu o victorie care nu-mi aparţinea. Vespasian a luat 
această decizie ca pe o dovadă de loialitate supremă și a 
fost în mod vizibil mișcat. 

— Cu cât beau mai mult din cupa ta din lemn, cu atât te 
plac mai tare, mi s-a confesat cu lacrimi în ochi. Mi-aș dori 
ca fiul meu, Titus, să fie asemenea ţie atunci când va 
crește. Vreau să-ţi împărtășesc un secret. 

Mi-a mărturisit că reușise să ascundă de Aulus Plautius - 
care aduna prizonieri pentru marșul său triumfal de la 
Roma și pentru luptele ce urmau să aibă loc în arenă cu 
această ocazie - un preot briton. Ca să impresioneze 
mulţimea, Aulus își dorea în mod special un druid veritabil, 
care să sacrifice prizonieri în cadrul spectacolului. 

— Dar un druid adevărat nu va fi niciodată de acord să 
facă așa ceva doar ca să-i distreze pe romani, a spus 
Vespasian, ar fi mult mai convenabil pentru Aulus să-l 
îmbrace pe un briton oarecare în chip de preot. Spectatorii 
romani sigur n-ar observa vreo deosebire. După plecarea 
lui Plautius, aș vrea să-l eliberez pe preot și să-l trimit 
înapoi la tribul lui ca să-mi dovedesc bunele intenţii. Dacă 
ești îndeajuns de curajos, Minutus, ai putea să pleci și tu 
cu el și să mergi în mijlocul britonilor ca să le observi 


obiceiurile. Cu ajutorul druidului, ai putea să-ţi faci 
prieteni printre tinerii nobili britoni, căci am o bănuială că 
și negustorii noștri prosperi și-au cumpărat protecția 
plătind sume grele druizilor, chiar dacă nu îndrăznesc să 
recunoască. 

Nu prea aveam mare tragere de inimă să mă amestec 
printre niște oameni ciudaţi, cu obiceiuri religioase 
înfricoșătoare. Mă întrebam ce fel de blestem mă tot 
urmărea oriunde mă duceam de nimeream mereu, în 
mijlocul a tot felul de superstiții, cum păţisem în Roma, de 
exemplu, unde fusesem nevoit să am de-a face din nou cu 
creștinii. Dar tot confesându-ne unul altuia, i-am spus până 
la urmă lui Vespasian adevăratul motiv care mă adusese în 
Britania. El s-a distrat foarte tare imaginându-și cum soţia 
unui general victorios va fi judecată de propriul soţ din 
cauza unei superstiții rușinoase. Dar ca să-mi demonstreze 
că era la curent cu bârfele din Roma, a adăugat: 

— O cunosc personal pe Plautia Paulina. Din câte știu, a 
cam luat-o razna după ce le-a permis unui tânăr filosof - 
Seneca cred că se numea - și luliei, sora împăratului 
Gaius, să se întâlnească în taină în casa ei. Din această 
cauză au și fost exilați, iar Iulia și-a pierdut viaţa în cele 
din urmă. Plautia Paulina nu a putut înfrunta acuzaţiile de 
codoșlăâc, a înnebunit o vreme și a intrat într-un doliu 
permanent, care a făcut-o să se refugieze în solitudine. E 
normal ca o asemenea femeie să aibă porniri ciudate. 

În tot acest timp Lugunda stătuse ghemuită într-un colţ 
al colibei, urmărindu-ne cu mare atenţie, zâmbind când 
zâmbeam eu și uitându-se neliniștită când mă vedea 
încruntat. Vespasian i-a aruncat o privire distrată, apoi a 
spus ceva ce m-a surprins: 

— În general, femeile au idei ciudate. Un bărbat nu 
poate fi niciodată foarte sigur de intenţiile unei femei. 
Divinul Cezar avea o impresie proastă despre femeile 
britone, dar el nu respecta de fapt nicio femeie. Eu cred că 


există femei bune și femei rele, fie ele barbare sau 
civilizate. Nu există fericire mai mare pentru un bărbat 
decât prietenia unei femei de nădejde. Sălbatica ta pare un 
copil, dar îţi poate fi mult mai utilă decât crezi. Probabil nu 
știi că icenii au apelat la mine și doresc să o răscumpere. 
De regulă, britonii nu fac astfel de lucruri, ci consideră că 
aceia dintre ei care au căzut în mâinile romanilor sunt 
pierduţi pentru totdeauna. 

I s-a adresat fetei, cu vizibile dificultăţi, în limba icenilor, 
iar eu n-am înţeles o iotă din conversaţia lor. Dar Lugunda 
părea foarte tulburată și se retrăgea tot mai mult în 
apropierea mea, ca și cum ar fi căutat protecţie. I-a 
răspuns lui Vespasian la început foarte timidă, iar apoi din 
ce în ce mai încrezătoare, până când acesta mi s-a adresat 
mie: 

— Altă caracteristică imposibilă a britonilor: cei care 
locuiesc pe coasta de sud vorbesc o limbă diferită de aceea 
a triburilor din interiorul insulei, iar cei din nord nu înţeleg 
o iotă din graiul celor din sud. Dar Lugunda ta a fost 
aleasă din copilărie de preoţii lor să devină preoteasă a 
zeiţei iepure. Din câte am înţeles, druizii consideră că își 
pot da seama încă din fragedă pruncie dacă un copil este 
potrivit să servească ţelurilor lor și dacă poate fi iniţiat în 
tainele preoţiei. Acest lucru este necesar, deoarece druizii 
au diferite ranguri și poziţii, prin urmare trebuie să 
studieze toată viaţa ca să avanseze. La noi a fi preot este 
aproape un privilegiu politic, însă la ei preoţii sunt vraci, 
judecători, chiar și poeţi, în măsura în care se poate vorbi 
de poezie la acești barbari. Nu pot să spun că aș refuza o 
funcţie de preot dacă mi s-ar propune vreodată, căci aș 
dori să cunosc secretele ceremoniilor închinate zeilor 
noștri. Nu sunt deloc atât de simple cum cred oamenii 
învăţaţi, care își bat joc de orice. După părerea mea, chiar 
și cei care au ajuns în funcții politice importante ar trebui 
să se teamă de zei și să-i respecte. Dar poate că eu, un 


soldat necioplit, nu sunt omul potrivit să-ţi dea sfaturi. 

Vespasian nu mi se părea nici pe departe atât de dur și 
de necioplit cum până și el însuși obișnuia să se prezinte. 
Probabil își crease această imagine ca să poată observa 
calitățile și punctele slabe ale altora. Era o noutate pentru 
mine faptul că Lugunda fusese aleasă să devină preoteasă 
printre druizi. Băgasem de seamă că nu putea să mănânce 
carne de iepure fără să i se facă rău și că nu suporta să mă 
vadă vânând iepuri, dar eu crezusem că erau doar 
superstiții ale barbarilor, căci triburile britone au diferite 
animale sacre, așa cum preoţii zeiţei Diana nu pot să 
atingă și nici măcar să se uite la un cal. 

După ce i-a mai adresat câteva vorbe Lugundei, 
Vespasian a izbucnit din nou în râs, plesnindu-se cu 
palmele peste genunchi. 

— Fata asta nu vrea să se întoarcă la tribul ei, a 
exclamat el, ci dorește să rămână cu tine! Spune că o 
înveţi trucuri magice pe care nici măcar preoţii ei nu le 
cunosc. Pe Hercule, crede că ești un om sfânt, de vreme ce 
nu ai încercat să profiţi de ea. 

I-am răspuns cu o oarecare iritare că nu eram sub niciun 
chip un om sfânt. Respectam doar o promisiune făcută și, 
oricum, Lugunda era doar un copil. Vespasian mi-a aruncat 
o privire cu subînţeles, și-a frecat obrajii laţi și mi-a șoptit 
că nicio femeie nu este doar un copil. 

— N-o pot obliga să se întoarcă la tribul ei, a spus el 
după câteva clipe de gândire, cred că va trebui să o lăsăm 
să afle ce cred iepurii despre această hotărâre. 

A doua zi, Vespasian și-a efectuat obișnuita inspecţie 
prin garnizoană, le-a vorbit soldaţilor pe tonul lui aspru 
bine-cunoscut și le-a spus că de acum înainte n-aveau 
decât să-și spargă propriile capete dacă simțeau nevoia de 
acţiune, deoarece era strict interzis să atace triburile 
britone. 

— Aţi înţeles, imbecililor? a răcnit el. Fiecare briton este 


ca și tatăl sau fratele vostru, fiecare hoașcă de-a lor poate 
fi mama voastră și fiecare fecioară, oricât de ispititoare, 
este ca sora voastră! Mergeţi să-i cunoașteţi. Fluturaţi 
crengi verzi de măslin când îi vedeţi, faceţi-le daruri, 
lăsaţi-i să mănânce și să bea. Ştiţi foarte bine că, după 
legile războiului, jaful la drumul mare se pedepsește cu 
arderea pe rug. Deci aveţi grijă, ca să nu fiu nevoit să vă 
pârlesc pielea! Dar voi fi și mai neîngăduitor, a continuat el 
fulgerându-i cu privirea, dacă prind un briton furând vreun 
cal sau vreo sabie de la voi. Țineţi minte, ei sunt niște 
sălbatici! Voi trebuie să-i civilizați cu blândeţe și să-i 
învăţaţi obiceiurile voastre. Învăţaţi-i să joace zaruri și să 
se roage la zeii romani. Acesta este primul pas către o 
cultură superioară. Dacă un briton vă va lovi peste obraz, 
să-i întoarceţi și celălalt obraz. Chiar dacă nu mă credeţi, 
să mă trăsnească zeii dacă n-am auzit de o nouă superstiție 
teribilă care îndeamnă oamenii să facă asta. Totuși n-o 
faceţi prea des, dar rezolvaţi-vă disputele cu britonii prin 
lupte corp la corp sau întreceţi-vă la alergat și prin jocuri 
cu mingea, așa cum este obiceiul la ei. 

Rar mi s-a întâmplat să-i aud pe legionari râzând cu 
atâta poftă ca în timpul acelui discurs al lui Vespasian. Cu 
toţii fremătau de veselie iar cineva chiar și-a scăpat scutul, 
care a căzut într-o baltă de noroi. Ca să-l pedepsească, 
Vespasian însuși l-a lovit cu bastonul pe care îl smulsese 
din mâna centurionului, fapt care a stârnit mai multe 
hohote de râs decât spaimă. În cele din urmă, Vespasian și- 
a depus ofrandele pe altarul garnizoanei cu o atitudine atât 
de solemnă și de pioasă, încât toată lumea a amuţit. Apoi a 
sacrificat în cinstea zeilor atâţia viței, porci și oi, încât ne- 
am dat cu toţii seama că aveam să ne umplem burţile 
pentru prima oară de când eram în Britania, și aproape că 
nu ne venea să credem un asemenea miracol. 

După inspecţie, m-a trimis să cumpăr un iepure viu de la 
un veteran care avea o crescătorie, asemenea britonilor, 


însă numai pentru plăcerea lui. Vespasian a luat iepurele 
în braţe, apoi am pornit toţi trei - el, Lugunda și cu mine - 
spre ieșirea din fort și am mers până departe în inima 
pădurii. Nu am luat niciun soldat cu noi, căci Vespasian 
era un bărbat neînfricat și oricum eram amândoi bine 
înarmaţi. În pădure, Vespasian a luat iepurele de urechi și 
i l-a dat Lugundei, care l-a apucat cu grijă și l-a ascuns sub 
mantia ei, în timp ce privea atentă în jur, căutând parcă 
ceva. Ne condusese, aparent fără motiv, atât de adânc în 
pădure, încât  începusem să bănuiesc o posibilă 
ambuscadă. Dintr-odată, un corb a zburat chiar în direcţia 
noastră, dar, din fericire, a cotit la dreapta și ne-a ocolit. 

Lugunda s-a oprit în sfârșit în faţa unui stejar imens, a 
mai cercetat o dată împrejurimile, a marcat punctele 
cardinale în aer cu mâinile, a aruncat în văzduh un pumn 
de ghinde putrezite, urmărind cu atenţie locul în care au 
căzut, apoi a început să îngâne o incantaţie atât de lungă, 
că m-a luat somnul. La un moment dat, a scos brusc 
iepurele dintre faldurile mantiei și l-a aruncat în sus. 
Stătea nemișcată, puţin aplecată în faţă, cu ochii măriţi de 
exaltare, uitându-se după animal. lepurele a făcut câteva 
salturi mari către nord-vest, dispărând în negura pădurii. 
Lugunda a izbucnit în lacrimi, și-a aruncat braţele pe după 
gâtul meu, lipindu-și trupul de mine și hohotind de plâns. 

— Tu ai ales iepurele, Minutus, a spus Vespasian ca și 
cum voia să se scuze. Eu n-am nimic de-a face cu asta. 
Dacă am înţeles bine, iepurele i-a arătat că trebuie să 
revină imediat printre oamenii ei. Dacă ar fi rămas ascuns 
într-un tufiș, ar fi fost un semn rău, care ar fi împiedicat-o 
să se întoarcă. Cred că atâta lucru pot să pricep până și eu 
din arta britonilor de a prezice viitorul cu ajutorul 
iepurilor. 

A bătut-o prietenește pe umăr și i-a vorbit în graiul 
icenilor. Lugunda s-a liniștit, a zâmbit firav și m-a prins de 
mână, sărutându-mi-o de câteva ori. 


— l-am promis doar că o vei conduce până în ţinutul 
tribului ei, m-a lămurit Vespasian nepăsător. Hai să mai 
născocim niște semne prevestitoare ca să nu plecaţi 
imediat și să apuci să te împrietenești cu prizonierul meu 
druid. Am sentimentul că ești un tânăr îndeajuns de 
priceput încât să-l faci să te creadă un sofist călător, care 
studiază înţelepciunea diferitelor popoare doar pentru 
propria-i învățătură. Te sfătuiesc să te îmbraci în veșminte 
din piele de capră, iar fata va susţine că ești un om sfânt, 
și astfel druidul te va proteja. De regulă, își ţin făgăduielile 
odată făcute în felul lor, adică în numele zeilor lor din 
lumea subpământeană. Dacă nu le ţin, va trebui să găsim o 
altă cale să asigurăm o convieţuire pașnică. 

Astfel, Lugunda și cu mine am mers împreună cu 
Vespasian în castrul legiunii principale, unde el trebuia să 
se întoarcă după încheierea tururilor de inspecţie. Însă, 
înainte de a părăsi garnizoana, am constatat cu uimire că 
mulţi dintre soldaţi se atașaseră de mine în acea iarnă 
petrecută acolo. Mi-au făcut câteva daruri de rămas-bun, 
m-au pus să promit că nu o să mușc niciodată mâna 
legiunii care mă hrănise și m-au asigurat că îmi curge 
sânge de lupoaică prin vine, chiar dacă vorbeam fluent 
greaca. Imi părea rău să-i părăsesc. 

Când am ajuns în castrul principal, am uitat să salut cu 
respectul cuvenit acvila legiunii. Vespasian a urlat mânios, 
a ordonat să mi se ia armele în semn de supremă 
dezonoare și să fiu aruncat într-o celulă întunecoasă. Am 
fost complet șocat de severitatea lui, până în momentul în 
care mi-am dat seama că în celulă se afla și prizonierul 
druid despre care discutaserăm. Acesta nu împlinise încă 
vârsta de treizeci de ani, însă era un om remarcabil din 
toate punctele de vedere. Vorbea latina destul de fluent și 
era îmbrăcat ca un roman. Nu mi-a ascuns faptul că îl 
capturaseră când se întorcea acasă din vestul Galliei, iar 
nava sa fusese împinsă de o furtună către ţărmul străjuit 


de romani. 

— Comandantul Vespasian este un bărbat inteligent, mi- 
a spus zâmbind, altfel niciunul dintre voi nu m-ar fi luat 
drept druid, ori chiar briton, deoarece nu-mi pictez faţa în 
albastru. Mi-a promis că mă va salva de o moarte 
dureroasă într-un circ din Roma, dar asta nu mă convinge 
să-i fac pe plac. Nu fac decât ceea ce visele și premoniţiile 
mele îmi spun că trebuie să fac. Vespasian îndeplinește, 
fără să vrea, dorința unei puteri mai presus de el dea mă 
ţine în viaţă. Și nici nu mă tem de o moarte dureroasă, 
pentru că sunt unul dintre cei iniţiaţi. 

Imi intrase o așchie între degetul mare și arătător, din 
cauza căreia mâna mi se umflase foarte tare. Druidul a 
reușit să o scoată fără să mă doară câtuși de puţin, 
ţinându-mi încheietura în mâna lui. După ce a tras afară 
așchia cu ajutorul unui ac, mi-a ţinut ceva vreme mâna 
roșie și umflată între palmele lui, încercând să-mi aline 
durerea. A doua zi dimineaţă tot puroiul dispăruse și nu 
mai rămăsese niciun semn că aș fi avut vreodată ceva. 

— Comandantul, a spus el, înțelege probabil mai bine 
decât majoritatea romanilor că acest război se dă de fapt 
între zeii Romei și zeii Britaniei. Prin urmare, el încearcă 
să obţină un armistițiu între zei și astfel procedează mult 
mai înţelept decât dacă ar fi dorit să unească toate 
triburile noastre, extrem de diferite, într-un pact de pace 
cu romanii. Zeii noștri își permit un armistițiu, deoarece 
sunt nemuritori. Semnele rele, în care avem încredere, ne 
spun însă că zeii romani vor muri curând. Deci Britania nu 
va fi niciodată sub stăpânirea Romei, oricât de șiret se 
crede Vespasian. Dar, bineînţeles, fiecare trebuie să aibă 
încredere în zeii lui.. 

Druidul a încercat să justifice groaznicele sacrificii 
umane făcute în numele credinţei. 

— O viaţă trebuie răscumpărată cu preţul altei vieţi, mi- 
a explicat, dacă un om însemnat se îmbolnăvește, ca să se 


tămăduiască trebuie să fie sacrificat un răufăcător sau un 
sclav. Moartea nu are aceeași însemnătate pentru noi cum 
are pentru voi, romanii, deoarece știm că mai devreme sau 
mai târziu vom renaște. Astfel, moartea nu este decât o 
schimbare de timp și de loc, nimic mai mult. N-aș îndrăzni 
să spun totuși că orice om va reveni la viaţă, însă un iniţiat 
cu siguranţă va renaște într-o postură demnă de rangul 
său. Așadar pentru iniţiaţi moartea nu este decât un somn 
profund din care au convingerea că se vor trezi. 

Ulterior, Vespasian l-a eliberat definitiv pe druid, pe 
care îl făcuse între timp sclavul lui, a plătit din propriul 
buzunar taxa de eliberare către fondul legiunii și i-a 
acordat permisiunea să-i folosească celălalt nume al 
familiei sale, Petro, explicându-i totodată foarte clar care îi 
erau îndatoririle faţă de fostul stăpân, după legea romană. 
Apoi ne-a dat trei catâri și ne-a trimis dincolo de râu, în 
ţinutul icenilor. Cât fusesem închis, îmi lăsasem părul și 
barba să crească, iar când am părăsit tabăra, m-am 
îmbrăcat în straie din piele de capră, chiar dacă Petro s-a 
amuzat la vederea unor asemenea măsuri de precauţie. 

De cum ne-am afundat în desișul protector al pădurii, 
Petro și-a aruncat de pe umeri mantia de libert și a scos un 
strigăt înspăimântător specific războinicilor britoni. Într-o 
clipă am fost înconjurați de un grup de iceni cu chipuri 
vopsite în albastru, care însă nu ne-au făcut vreun rău nici 
mie, nici Lugundei. 

Alături de Petro și Lugunda, am călătorit de la începutul 
primăverii până în toiul iernii, călare pe catârul meu, de-a 
lungul întregii Britanii, vizitând diferite triburi, chiar și 
ținutul de la miazănoapte al briganţilor. Petro mi-a explicat 
obiceiurile și credința britonilor cât de bine a putut, mai 
puţin secretele rezervate doar celor iniţiaţi. Nu are rost să 
povestesc prea multe despre călătorie aici, deoarece am 
scris totul în cartea mea despre Britania, care poate fi 
citită în bibliotecile publice. 


Abia peste câţiva ani aveam să realizez că în tot timpul 
acelei călătorii am fost cuprins parcă în mrejele unei 
fascinaţii bizare. N-aș putea spune nici astăzi dacă asta s-a 
datorat influenţei lui Petro și a Lugundei sau a fost doar o 
consecinţă a lipsei mele de experienţă. Cred că am văzut 
totul mult mai încântător decât era în realitate și am fost 
fermecat de oameni și de obiceiurile lor, pe care mai târziu 
nu le-am mai apreciat atât de tare pe cât am făcut-o 
atunci. În orice caz, am învăţat atât de multe în acea 
jumătate de an, încât la finele ei devenisem considerabil 
mai înțelept decât ar fi fost firesc pentru un tânăr de 
vârsta mea. 

Lugunda a rămas alături de tribul ei, în ţinuturile 
icenilor, ca să crească iepuri, în timp eu ce m-am întors la 
Londinium, în partea romană a Britaniei, să petrec lunile 
întunecate de iarnă scriind relatarea călătoriei mele. 
Desigur, Lugunda dorise să mă însoţească, însă Petro 
spera că mă voi întoarce printre iceni și am reușit să o 
conving că era mult mai probabil să fac asta dacă ea 
rămânea cu familia ei - o familie aristocratică după 
standardele britonilor. 

Vespasian nu m-a recunoscut când m-am înfățișat 
dinaintea lui cu faţa pictată în albastru, îmbrăcat în blănuri 
fine și cu cercei de aur în urechi. l-am vorbit foarte 
protocolar în graiul icenilor și am schiţat cel mai simplu 
dintre saluturile druizilor, pe care Petro îmi îngăduise să-l 
folosesc în caz de pericol. 

— Eu sunt Ituna, i-am spus, din ţinuturile briganţilor, 
frate de sânge cu romanul Minutus Lausus Manilianus. Am 
un mesaj pentru tine din partea lui. Le-a îngăduit druizilor 
să-l trimită în lumea morților ca să facă rost de un semn de 
bun augur pentru tine. Acum el nu se mai poate întoarce 
printre cei vii sub forma pe care o cunoști, însă am 
făgăduit să-i cumpăr o placă memorială inscripționată în 
limba romanilor. Imi poţi recomanda un bun meșter 


pietrar? 

— Pe toţi zeii întunericului și în numele lui Hecate! a 
exclamat Vespasian uimit. Minutus Manilianus chiar e 
mort? Ce-o să-i spun tatălui său? 

— Când fratele meu înţelept și înzestrat a murit pentru 
tine, a văzut un hipopotam în râu, am continuat, ceea ce 
simbolizează o ascensiune lentă, dar pe care nicio putere 
de pe lumea asta nu o poate împiedica. Flavius Vespasian, 
zeii Britaniei sunt martori că tu, înainte de moarte, vei 
avea puterea să-i vindeci pe bolnavi printr-o simplă 
atingere și vei fi slăvit ca un zeu în ţara Egiptului. 

Abia în clipa aceea, Vespasian și-a dat seama cine eram 
și a izbucnit în râs, amintindu-și de cartea de vise 
egipteano-caldeeană. 

— Să mor și mai multe nu, a strigat, ce prostii tot 
vorbești acolo? 

I-am explicat că, de fapt, chiar l-am visat așa, după ce-l 
lăsasem pe un mare preot druid să mă cufunde într-un 
somn adânc, ca de moarte, în ţara briganţilor. 

— Dacă are vreun înţeles sau nu, n-aş putea să spun, am 
recunoscut, poate că am tras o asemenea sperietură când 
m-ai surprins citindu-i Lugundei din cartea de vise despre 
hipopotami, încât hipopotamul mi s-a arătat și în somn, 
mai ales că visam despre Egipt. A fost un vis așa de real, 
că pot să descriu chiar și templul în faţa căruia s-a 
întâmplat totul. Erai gras și chel și stăteai pe un tron de 
judecător. O groază de oameni roiau în jurul tău, iar un orb 
și un olog te implorau să-i vindeci. La început ai refuzat, 
însă până la urmă ai acceptat să-l scuipi în ochi pe cel orb 
și să lovești cu vârful sandalei piciorul ologului. Imediat 
orbul și-a recăpătat vederea, iar piciorul ologului s-a 
vindecat. Văzând acestea, mulțimea s-a îngrămădit să-ţi 
aducă ofrande și te-a numit zeu. 

Vespasian a început să râdă cu poftă, însă mi-am dat 
seama că era un râs cam forțat. 


— Orice-ai face, să nu le povestești și altora despre un 
asemenea, vis, nici măcar în glumă, m-a avertizat, dar 
promit să țin minte ce mi-ai spus în cazul în care o să mă 
aflu vreodată într-o asemenea situaţie. Deși mai curând o 
să rămân în Britania și o să fiu un simplu comandant de 
legiune în slujba Romei până când o să ajung un boșorog 
fără dinţi în gură. 

Nu vorbea întru totul serios, căci am observat o 
decorație agăţată de tunica lui. L-am felicitat, însă 
Vespasian m-a privit încruntat și mi-a povestit ultimele 
vești de la Roma, conform cărora împăratul Claudius își 
ucisese tânăra soţie, pe Valeria Messalina, și jurase în faţa 
Gărzii Pretoriene, plângând amarnic, că nu se va mai 
însura vreodată. 

— Dintr-o sursă de încredere am aflat că Messalina se 
despărţise de Claudius ca să se mărite cu consulul Silius, 
cu care își petrecea deja mai tot timpul, mi-a povestit 
Vespasian. Cei doi s-au și căsătorit când Claudius era 
plecat din Roma. Planul era fie să reinstaureze republica, 
fie să-l proclame pe Silius împărat cu acordul Senatului. 
Greu de știut ce s-a întâmplat cu adevărat, însă e sigur că 
liberţii lui Claudius, Narcissus, Pallas și toţi ceilalţi paraziți 
au trădat-o pe Messalina și l-au făcut pe împărat să creadă 
că viaţa lui era în pericol. În timpul banchetului nupţial, 
conjuraţii au făcut greșeala de a se îmbăta sărbătorind 
victoria. Între timp, Claudius se întorsese în oraș și a atras 
Garda Pretoriană de partea lui. Apoi foarte mulţi senatori 
și cavaleri au fost executaţi, numai câţiva primind 
permisiunea să se sinucidă. Așadar, conjuraţia avea mulţi 
adepti și, evident, fusese minuţios planificată. 

— Ce poveste nebunească! am exclamat. Am auzit 
înainte să plec din Roma că liberţii împăratului erau 
îngroziți după ce confratele lor, Polybius, fusese executat 
la ordinele Messalinei. Dar niciodată n-am putut să cred cu 
adevărat toate lucrurile oribile care se spuneau despre ea. 


Chiar aveam sentimentul că bârfele erau  înadins 
răspândite ca să-i mânjească reputaţia. 

Vespasian s-a scărpinat în cap și mi-a aruncat o privire 
cu subînţeles. 

— Nu mă simt chiar în măsură să discut despre asta, mi- 
a spus, căci nu-s decât un simplu comandant de legiune și 
trăiesc aici ca într-un sac, rupt de ce se-ntâmplă cu 
adevărat acolo. Se zvonește că cincizeci de senatori și 
două sute de cavaleri au fost executaţi din cauza 
conjuraţiei. Cel mai tare mă îngrijorează soarta fiului meu, 
Titus, pe care l-am lăsat în grija Messalinei ca să crească 
alături de Britannicus și să primească o educaţie nobilă. 
Dacă Claudius a crezut niște lucruri atât de oribile despre 
mama fiului lui, e foarte posibil ca un bătrân smintit ca el 
să se întoarcă și împotriva copiilor. 

Era cât pe ce să-i spun că are la dispoziţie toate cele 
patru legiuni din Britania și, prin urmare, cele mai bune 
surse de informaţii până când împăratul avea să numească 
un nou procurator al insulei întunecate, așa cum se 
obișnuiește pe timp de pace. Am păstrat însă aceste 
gânduri pentru mine. După aceea discuţia noastră s-a 
mărginit la triburile și la regii britoni pe care avusesem 
șansa să-i cunosc datorită lui Petro. Vespasian mi-a 
poruncit să scriu o relatare detaliată a călătoriei, dar nici 
prin cap nu i-a trecut să-mi plătească hârtia egipteană, 
cerneala și tocurile, ca să nu mai vorbim de cheltuielile 
presupuse de traiul meu în Londinium. De fapt, nu am fost 
plătit pentru niciunul dintre eforturile mele și nici măcar n- 
am mai fost înrolat în legiune. M-am simţit extrem de 
singur și confuz în acele luni reci și cețoase de iarnă. 

Am închiriat o cameră de la un negustor de grâne gal și 
m-am apucat de scris, doar ca să descopăr că nu era nici 
pe departe atât de simplu precum îmi imaginasem. Acum 
nu mai trebuia doar să comentez sau să povestesc lucrări 
scrise deja, ci să-mi descriu propriile experienţe. Am 


stricat multă hârtie scumpă și am bătut în lung și-n lat 
malul măreţului fluviu Tamesis, înfofolit în straie din lână 
și blănuri care să mă apere de vântul rece ca gheaţa. Când 
s-a întors din obișnuitele lui tururi de inspecţie, Vespasian 
m-a chemat la el și a început să citească ce scrisesem, iar 
după ce a terminat, a părut destul de nedumerit. 

— Nu am iscusința să judec literatura, mi-a spus, și îi 
respect pe cei învăţaţi atât de mult, încât nici măcar nu 
doresc să încerc. Dar ce am citit îmi lasă impresia că te-ai 
înhămat la ceva peste puterile tale. Scrii foarte frumos, dar 
cred că ar fi trebuit să știi încă de la început dacă e cazul 
să scrii un poem sau o relatare faptică despre ţinuturile 
Britaniei, religia și triburile acesteia. Desigur, e plăcut să 
citești o descriere despre cât de verzi și de întinse sunt 
pajiștile în Britania, despre cum înfloresc copacii sau 
despre trilurile din zori ale păsărilor, însă pentru soldaţi și 
negustori aceste informaţii nu sunt prea relevante în plus, 
te bizui mult prea mult pe poveștile druizilor și ale 
nobililor locali despre originea triburilor britone și originea 
divină a regilor lor. Le zugrăvești abilităţile și virtuțile cu 
atâta generozitate, încât s-ar putea crede că ai uitat că ești 
roman. Dacă aș fi în locul tău, nu l-aș acuza pe divinul luliu 
Cezar și nici n-aș spune că n-a reușit niciodată să 
cucerească Britania, ci doar a navigat de-a lungul 
coastelor ei fără să-și îndeplinească misiunea, așa cum 
susțin britonii. La drept vorbind, ceea ce scrii nu este 
complet lipsit de argumente și îl flatează pe împăratul 
Claudius, care a reușit să pună capăt războaielor dintre 
triburile celților și a instaurat pacea în cea mai mare parte 
a Britaniei. Totuși nu e bine să-l insulţi public pe divinul 
Iuliu Cezar. Ar trebui să înţelegi asta. 

Când l-am auzit vorbindu-mi pe un ton așa de părintesc, 
inima a început să-mi bată cu putere și mi-am dat seama 
că, atâta vreme cât scrisesem, reușisem să mă eliberez de 
povara iernii întunecate și de chinul apăsător al 


singurătăţii, evadând într-o vară perpetuă în care uitasem 
de toate necazurile prin care trecusem, înlocuindu-le 
numai cu amintiri frumoase. Îmi fusese dor de Lugunda în 
tot timpul ăsta pe care îl petrecusem scriind și, datorită 
frăţiei pe care o pecetluisem cu briganţii, ajunsesem să mă 
simt mai mult briton, decât roman. În plus, asemenea 
tuturor scriitorilor, nu mi-a picat deloc bine critica și mă 
simțeam profund jignit. 

— Îmi pare rău că te-am dezamăgit, i-am mărturisit. O 
să-mi strâng lucrurile și mă voi întoarce la Roma îndată ce 
voi putea traversa Gallia, când viscolele iernii se vor 
domoli. 

Vespasian și-a pus mâna lui grea pe umărul meu și mi-a 
spus cu blândeţe: 

— Ești încă tânăr, deci o să te iert că ești așa de 
simţitor. Poate e mai bine să mă însoţești într-un tur de 
inspecţie în așezarea de veterani Camulodunum. Apoi îţi 
voi încredința pentru câteva luni conducerea unei cohorte 
ca să dobândești experienţa militară de care vei avea 
nevoie pentru viitoarele tale functii. Fraţii tăi britoni te vor 
respecta astfel și mai mult când vei reveni în rândul lor, în 
primăvară. lar în toamnă vei putea să-ţi rescrii cartea. 

Și astfel, în primăvara următoare, am primit titlul de 
tribun, deși aveam doar optsprezece ani. O asemenea 
onoare mi-a gâdilat orgoliul, căci făcusem tot ce ţinea de 
mine să mă arăt demn, chiar dacă serviciul militar iarna se 
reduce doar la inspecții de garnizoane și marșuri de 
instrucţie. La ceva timp, am primit și o sumă considerabilă 
de bani de la tata, însoţită de următoarea scrisoare: 


„Marcus Mezentius Manilianus îl salută pe fiul său, 
Minutus Lausus. Vei fi aflat de-acum despre toate 
schimbările petrecute în Roma. Ca să răsplătească pe 
deplin eforturile soţiei mele, Tullia, pentru 
deconspirarea conjuraţilor, mai degrabă decât pentru 


serviciile mele, împăratul Claudius mi-a acordat 
privilegiul de a purta clavul purpuriu de senator. Am 
acum un loc în curie. Te rog deci să te porţi în 
consecinţă. Îţi trimit o sumă de bani în Londinium. Aici 
se spune că britonii îl consideră pe Claudius un zeu și că 
au ridicat un templu în cinstea lui. Ar fi înţelept să duci 
acelui templu un dar pe măsură. Mătușa Laelia e bine, 
din câte știu. Libertul tău, Minutus, locuiește cu ea în 
prezent; fac împreună și vând săpun din Gallia. Soţia 
mea, Tullia, îţi transmite salutări. Să bei în cinstea mea 
din pocalul mamei tale”. 


Așadar tata devenise senator, lucru pe care nu mi l-aș fi 
putut imagina vreodată. Acum nu mai eram deloc surprins 
de graba cu care Vespasian mă promovase la rangul de 
tribun. Ce se petrecuse în Roma ajunsese la urechile lui 
mai repede decât la ale mele. M-a cuprins o mare 
amărăciune, iar respectul meu pentru Senat s-a diminuat 
considerabil. 

Mai târziu am aflat că tata fusese ales și pretor și că 
organiza spectacole de teatru pentru popor. Eu nu mă 
gândeam decât la faptul că lucrurile o luaseră razna, din 
moment ce nu se mai ţinea cont de nimic, iar un om putea 
ocupa scaunul senatorial de fildeș doar datorită averii și 
toanelor împăratului. Mă surprindeau și cavalerii și 
centurionii care considerau normal să primesc titlul de 
tribun, în pofida vârstei fragede, doar pentru că tata era 
senator. 

Urmând sfatul tatei, am vizitat templul din lemn ridicat 
de  britoni în cinstea împăratului Claudius, la 
Camulodunum, și am oferit în dar o sculptură în lemn 
pictată în culori vii. Nu am îndrăznit să aduc ceva mai de 
preţ, deoarece și darurile britonilor constau doar în unelte, 
arme, pânză sau vase din lut, toate lipsite de valoare. 
Vespasian nu dăruise nimic în afara unei săbii rupte ca să 


nu-i jignească pe regii britonilor cu un dar prea preţios. 
Cel puţin asta a fost explicaţia lui. 

Am reușit să-mi trec din timp numele pe lista celor care 
oferiseră daruri, iar colegiul preoţilor templului a expediat- 
o împăratului Claudius, la Roma, implorându-l totodată să 
trimită o statuie a lui pentru templu și acuzându-i pe 
soldaţi de comiterea unor abuzuri faţă de triburile britone. 
Deși nu exista încă niciun veteran în oraș, soldaţii primeau 
pământuri după legea militară și îi tratau pe foștii 
proprietari indigeni ca pe niște sclavi. Acest lucru nu le-a 
căzut deloc bine icenilor, care fuseseră încă de la început 
aliaţii Romei. 

Primăvara natura prinde viaţă, se ivesc florile, iar 
pământurile cultivate ale Britaniei arată minunat, deși 
totul pare din altă lume când îmi aduc aminte de pădurile 
întunecate și mlaștinile nesfârșite din timpul iernii. Am 
văzut cu ochii mei că Britania nu e deloc un ţinut sărac și 
necivilizat, cum crede lumea. Britonii au legile lor, iar 
druizii sunt prezenţi peste tot ca judecători imparțţiali și 
neînduplecaţi. Astfel niciun rege sau conducător de trib nu 
se poate transforma într-un autocrat. 

Odată cu venirea verii, am renunţat bucuros la insigna 
specifică rangului meu și la strălucitoarea armură romană, 
mi-am pictat dungi albastre pe obraji și mi-am așezat pe 
umeri mantia de onoare a briganţilor. Vespasian a pretins 
de ochii lumii că nu-l putea lăsa pe fiul unui senator roman 
să fie ucis prin păduri de britonii sălbatici, dar știa foarte 
bine că, aflat sub protecţia druizilor, eram mult mai în 
siguranţă în oricare dintre ţinuturile britonilor decât aș fi 
fost acasă, pe străzile Romei. 

Semeţ, am promis că voi fi responsabil și mă voi îngriji 
de mine și de cheltuielile necesare supraviețuirii. Din pură 
vanitate, mi-ar fi plăcut să-mi iau propriul cal ca să mă dau 
mare în faţa tinerilor nobili britoni, dar Vespasian a refuzat 
categoric și a lăudat, ca de obicei, rezistenţa catârilor la 


terenul mlăștinos al Britaniei. Chiar el pusese să fie 
crucificat un negustor care încercase să aducă pe furiș un 
vas plin cu cai din Gallia, pe care urma să-i vândă la 
preţuri exorbitante britonilor. Armăsarul meu, considera 
el, ar fi fost o tentaţie prea mare pentru ei. Încercaseră în 
zadar să transforme caii lor pitici în cai de luptă după ce 
remarcaseră superioritatea cavaleriei romane în bătălii. 

Așa că a trebuit să mă limitez la a-mi impresiona gazdele 
cu daruri alese. Mai întâi, mi-am încărcat catârii cu 
damigene cu vin, căci nobilii britoni erau și mai înclinați 
spre această licoare ca legionarii. În vara aceea, mi-am 
petrecut cea mai lungă zi din an la slujba închinată zeului 
soarelui, la templul rotund din pietre gigantice. Am 
descoperit bijuterii din aur și chihlimbar într-un mormânt 
străvechi și am călătorit până la minele de cositor de lângă 
portul spre care cartaginezii navigaseră cu sute de ani în 
urmă ca să ofere la schimb produsele lor. 

Dar cea mai mare surpriză a fost pentru mine Lugunda, 
care crescuse în acea iarnă și se transformase dintr-un 
copil într-o tânără femeie. Am reîntâlnit-o la crescătoria de 
iepuri. Era îmbrăcată în mantia ei albă de preoteasă, 
purtând o diademă de argint în păr. Ochii îi străluceau 
asemenea unei zeițe. După ce ne-am îmbrățișat în chip de 
salut, amândoi ne-am retras uimiţi și apoi n-am îndrăznit 
să ne mai atingem. Tribul ei nu i-a îngăduit să mă 
însoţească în călătoriile pe care le-am făcut în toată vara 
aceea. De fapt, eu alesesem să părăsesc ţinuturile icenilor 
tocmai pentru a sta departe de ea. Totuși, pe măsură ce 
călătoream imaginea ei mă urmărea peste tot. Fără voia 
mea, la ea îmi fugea primul gând dimineaţa și cu ea 
adormeam în minte seara. 

M-am întors la ea din călătoriile mele mai repede decât 
plănuisem însă asta nu mi-a adus nicio bucurie. 
Dimpotrivă, după ce entuziasmul iniţial al revederii s-a 
risipit, am început să ne certăm încontinuu, cu sau fără 


motiv, și ne jigneam atât de rău, încât mergeam seara la 
culcare convins că o urăsc din toată inima și că nu-mi 
doresc să o mai văd vreodată. Dar mai târziu, când îmi 
zâmbea și se apropia de mine cu iepurele ei preferat, 
dându-mi voie să-l ţin în braţe, mă înmuiam cu totul, 
simțind că mă topesc. Aproape uitasem că eram cavaler 
roman, că tatăl meu era senator și că aveam dreptul să 
port mantia roșie de tribun. Roma îmi părea un ţinut 
îndepărtat, aproape un vis, când stăteam pe iarbă în acea 
călduroasă vară britonă, cu iepurele ei cuibărindu-mi-se în 
braţe. 

Dintr-odată și-a lipit obrazul de al meu, mi-a smuls 
iepurele și, cu niște ochi care aruncau flăcări, m-a acuzat 
că îi chinui bietul animal dinadins. Ţinându-și iepurele 
strâns, a roșit și m-a privit atât de sfidător, încât m-a făcut 
să regret că nu o biciuisem când am avut ocazia, adică 
atunci când se afla în puterea mea în garnizoana romană. 

În zilele ei bune, când era prietenoasă, mă ducea să-mi 
arate vastele pășuni ale părinţilor ei, turmele de vite, 
câmpiile și satele din împrejurimi. De asemenea, mi-a 
arătat și magazia unde erau depozitate ţesăturile, odoarele 
și obiectele sacre, care erau transmise din generaţie în 
generaţie, de la mamă la fiică, în familia ei. 

— Nu-i așa că-ţi place printre iceni, m-a tachinat ea, nu-i 
așa că poţi răsufla liniștit aici? Nu au pâinea de orz și 
berea noastră gust bun? Tatăl meu ar putea să-ţi dea zeci 
de herghelii de cai pitici și care bătute cu argint. Ai putea 
să ai, dacă ceri, oricât pământ dorești. 

Insă într-o altă zi mi-a spus: 

— Povestește-mi despre Roma! Mi-ar plăcea să mă plimb 
pe străzi pavate, să văd templele mari cu columne și 
trofeele de război aduse din toate colţurile lumii, și să am 
ocazia să cunosc femei altfel decât mine, să le deprind 
obiceiurile, căci în ochii tăi, evident, sunt doar o tânără 
necivilizată, o sălbatică. 


Iar într-un moment de sinceritate, mi-a mărturisit: 

— Îţi mai aduci aminte când m-ai ţinut în braţe, într-o 
noapte rece de iarnă, în coliba ta din lemn și m-ai încălzit 
cu trupul tău atunci când îmi era dor de casă? Acum sunt 
acasă și druizii m-au făcut preoteasa zeiţei iepure. N-ai 
idee ce onoare imensă înseamnă asta și totuși, în clipa 
aceasta, aș prefera să fiu cu tine în coliba de lemn, să te 
ţin de mână și să te ascult cum mă înveţi să scriu și să 
citesc. 

Gura mi se uscase și abia am reușit să articulez cu o 
voce tremurătoare: 

— Vino în braţele mele, Lugunda, te voi încălzi și-ţi voi 
mângâia părul cu drag. 

Însă ea a început să râdă în hohote și mi-a replicat 
batjocoritor: 

— Prinde-mă dacă poţi! Am picioare mai sprintene decât 
tine, roman împiedicat! Nu ești în stare să prinzi un 
iepure! 

A luat-o la fugă cu pași iuți, iar eu mă simţeam ca la o 
întrecere, deși nu mai eram niciunul din noi copii. Pe malul 
pârâului am reușit să o prind, am strâns-o în braţe și ne-am 
prăbușit amândoi în iarbă. Ea se zvârcolea în braţele mele 
și râdea cu poftă, însă într-o clipă s-a smucit, și-a acoperit 
faţa cu palmele și s-a pus pe plâns. Degeaba am încercat s- 
o împac. Apoi a sărit brusc în picioare și mi-a făcut vânt în 
apă. 

— Răcorește-ți capul în apa rece, roman blestemat! a 
striga ea. 

Eram atât de lipsit de experienţă, chiar dacă teoretic 
devenisem bărbat, încât deseori nu-mi înţelegeam propriile 
sentimente sau ce se întâmpla între noi. Până la urmă m-a 
lămurit druidul Petro, cel care fusese eliberat de Vespasian 
și care, în toamna trecută, se întorsese de pe o insulă 
secretă din Marea Hibernicus”, din apus, unde fusese 


25 Denumirea antică a Mării Irlandei. 


iniţiat în tainele unui rang superior al druizilor. Ne privise 
fără să bag de seamă, după care s-a apropiat, s-a așezat pe 
jos, și-a acoperit ochii cu mâinile și, aplecându-și capul 
spre genunchi, a intrat parcă într-o transă. Nu îndrăzneam 
să-l trezim, deoarece amândoi știam că în reveria sa 
trecuse deja în tărâmul de dincolo. Asta ne-a făcut însă să 
uităm de cearta noastră și ne-am așezat lângă el, 
așteptând să se trezească. 

După ce și-a venit în fire, ne-a privit ca și când tocmai se 
întorsese dintr-o altă lume. 

— Tu, Minutus, a spus el, ai alături de tine un animal 
mare, asemenea unui câine cu coamă. Lugunda nu îl are 
decât pe iepurele ei ca să o protejeze. 

— Nu e câine, i-am replicat indignat, ci un leu adevărat. 
Dar, sigur, tu n-ai avut ocazia să vezi un asemenea animal 
nobil, deci îţi voi ierta greșeala. 

— Câinele tău, a continuat Petro indiferent la vorbele 
mele, îl va vâna pe iepure și-l va ucide. Apoi inima 
Lugundei va fi zdrobită și va muri dacă nu vă despărțiți la 
timp. 

— Nu-i vreau niciun rău Lugundei! am exclamat uluit. 
Doar ne jucăm, ca orice frate și soră. 

— De parcă un roman ca el mi-ar putea frânge inima, a 
pufnit Lugunda. Câinele lui o să alerge până o să i se taie 
răsuflarea. Nu-mi plac visele tale urâte, Petro, iar Ituna nu 
e fratele meu. 

— Mai bine stau de vorbă cu fiecare în parte despre 
această chestiune, a spus Petro privind fix înainte. Mai 
întâi cu tine, Minutus. Între timp, Lugunda poate merge să 
vadă ce fac iepurii. 

Lugunda ne-a fulgerat pe amândoi cu o privire plină de 
mânie, dar nu a îndrăznit să se opună poruncii druidului. 
Petro a rămas în aceeași poziţie, cu picioarele încrucișate, 
a luat o crenguţă și a început să deseneze distrat cu ea pe 
pământ. 


— Într-o zi romanii vor fi izgoniți înapoi pe mare, a spus. 
Britania este ţinutul zeilor subpământeni, iar zeii cerurilor 
nu vor putea niciodată să-i subjuge pe cei din adâncuri. 
Chiar dacă romanii ne vor tăia pădurile sacre, ne vor 
profana monumentele sfinte din piatră, vor construi 
drumuri și vor convinge triburile să folosească metodele 
agriculturii romane ca să-i transforme treptat pe toţi în 
sclavi, romanii tot vor fi alungaţi înapoi de unde au venit 
când va sosi clipa. Este nevoie de un singur om, un om 
care să unească toate triburile, să le determine să lupte 
împreună, și care să cunoască arta războiului așa cum o 
cunosc și romanii. 

— Acesta e motivul pentru care avem patru legiuni aici, 
i-am zis. Peste o generaţie sau două, Britania va fi o ţară 
civilizată în care va domni pacea romană. 

Ne exprimaserăm amândoi punctele de vedere și nu 
părea să mai fie nimic de zis despre acest subiect. 

— Ce vrei tu de la Lugunda, Ituna Minutus? m-a întrebat 
direct Petro. 

Mă privea fix, iar eu mi-am coborât stânjenit privirea. 

— Te-ai gândit vreodată să te căsătorești cu ea după 
tradiţiile britone și să-i dăruiești un copil? a continuat el. 
Nu-ţi fie teamă, o asemenea căsătorie n-ar fi recunoscută 
de legea romană și nu te-ar împiedica să părăsești Britania 
oricând vei dori. Lugunda ar păstra copilul și astfel ar avea 
mereu o amintire de la tine. Dar dacă vei continua să te 
joci cu ea așa cum faci acum, inima ei se va frânge atunci 
când vei pleca definitiv. 

Simplul gând de a avea un copil mă înspăimânta, deși în 
sinea mea știam deja ce voiam de la Lugunda. 

— În Roma există o vorbă: „oriunde ai fi, sunt şi eu”. Nu 
sunt vreun marinar aventurier, niciun negustor rătăcitor să 
mă căsătoresc pe ici, pe colo și apoi să-mi văd de-ale mele. 
Nu vreau să-i fac așa ceva Lugundei. 

— Asta n-ar fi o rușine pentru Lugunda, nici pentru 


părinţii ori tribul ei, mi-a explicat Petro. Singurul tău cusur 
este că ești roman, chiar dacă unul cu origine nobilă. Asta 
este diferența. La noi, femeilor li se acordă libertatea și 
dreptul să-și aleagă singure soţul și chiar să-l părăsească 
dacă nu sunt mulţumite de el. Preoteasa zeiței iepure nu 
este o vestală virgină, care trebuie să rămână nemăritată, 
cum am auzit că se cere la Roma. 

Eu însă îmi făcusem deja o idee despre obiceiurile crude 
ale druizilor și mă uitam cu suspiciune la Petro. 

— Tu ai niște gânduri pe care nu îndrăznești să mi le 
spui în faţă, i-am zis cu reproș. 

Petro a azvârlit crenguţa din mână și a sărit în picioare 
mânios. 

— Sacrificiile sfinte vor rămâne sacrificii sfinte! a tunat 
el. Va fi nevoie de ele într-o zi, când romanii vor fi alungaţi 
din Britania.. Menţinerea păcii este, de ani buni, la fel de 
importantă pentru noi ca și pentru romani. Roma însă nu 
își dorește altceva decât să nimicească triburi întregi, 
invocând o așa-zisă răscoală. Totuși, nu vreau ca fiul tău să 
fie sacrificat. Avem nevoie de sânge de roman, așa cum 
avem și de cai mai mari. 

Mă amuza gândul că vicleanul Petro voia să mă 
folosească pentru a aduce sânge nobil de roman în 
Britania, lucru la care Vespasian nu se gândise când mă 
trimisese printre britoni. 

— M-am liniștit, i-am răspuns. Acum am înţeles că am 
avut o purtare nepotrivită faţă de Lugunda, dar nu cred că 
ea m-ar dori în patul ei nuptial. E extrem de capricioasă. 

Petro mi-a zâmbit încrezător și m-a întrebat: 

— Ai văzut vreodată cum se aleargă câinii în călduri, iar 
căţeaua îl mușcă pe mascul de gât și de spinare? Așa mi-aţi 
părut voi doi când v-am zărit mai devreme fugind și 
zvârcolindu-vă îmbrăţișaţi. 

În clipa aceea, parcă am văzut totul prin ochii lui și am 
început să simt o repulsie puternică faţă de mine însumi. 


Eram cavaler roman și oricât de frumoasă se făcuse 
Lugunda, din punctul meu de vedere nu era nimic mai 
înjositor decât să te căsătorești înainte de vreme cu o 
sălbatică needucată, mânat doar de dorinţa trupească 
nestăvilită. 

— O să mă întorc la poporul meu, am spus morocănos, 
Britania e prea mică pentru mine. N 

Dar Petro a vorbit şi cu Lugunda. In noaptea aceea a 
venit la mine, m-a Îmbrățişat, m-a privit în ochi cu ochii ei 
de culoarea chihlimbarului și am simţit-o tremurând în 
braţele mele. 

— Minutus Ituna, a șoptit suav, știi că sunt numai a ta. 
Petro zice că vei pleca și că nu te vei mai întoarce 
niciodată. Numai gândul la așa ceva îmi sfâșie inima. Chiar 
ar fi o rușine așa mare pentru tine să ne căsătorim după 
obiceiurile noastre înainte să pleci? 

Am început și eu să tremur. 

— Nu ar fi rușinos, i-am spus cu vocea gâtuită, ar fi pur 
și simplu nedrept faţă de tine. 

— Drept sau nedrept, a zis Lugunda, ce mai contează 
când pot să îţi simt inima în piept bătând la fel de puternic 
ca a mea? 

Am cuprins-o de umeri cu ambele mâini și am împins-o 
de lângă mine. 

— Am fost educat să înţeleg că este mult mai virtuos să 
te poţi stăpâni, decât să cedezi și să devii sclavul propriilor 
dorinţe, i-am spus. 

— Prin lege sunt prada ta de război și sclava ta, s-a 
împotrivit Lugunda cu îndârjire, ai dreptul să faci ce vrei 
cu mine. Nici măcar n-ai vrut să accepţi banii de 
răscumpărare de la părinţii mei vara trecută. 

Am scuturat din cap, incapabil să rostesc vreo vorbă. 

— Ia-mă cu tine când pleci, m-a implorat ea, voi veni cu 
tine oriunde vei dori. Îmi voi lăsa tribul, chiar și iepurii. Voi 
fi sluga ta, sclava ta, orice dorești. A căzut în genunchi în 


faţa mea. Dacă ai ști cât de mult înseamnă aceste vorbe 
pentru mândria mea, ai fi îngrozit, romanule Minutus, a 
murmurat fără să se uite la mine. 

Însă eu eram neclintit în convingerea mea că un bărbat 
adevărat trebuie să fie puternic, așa cum eram eu din 
dorinţa de a o proteja de propriile-mi slăbiciuni. Am 
încercat să-i explic și ei asta recurgând la un discurs 
patetic, dar vorbele mele păreau neputincioase dinaintea 
încăpăţânării ei. În cele din urmă, s-a ridicat și mi-a 
aruncat o privire de parcă aș fi fost un străin. 

— M-ai jignit foarte tare, mi-a spus pe un ton rece, și nu 
vei înțelege niciodată cât de tare. De acum înainte te voi 
uri și voi dori în fiecare clipă să mori. 

M-am simţit atât de rănit de vorbele ei, încât a început 
să mă doară stomacul și n-am mai putut nici să mă ating 
de mâncare. Aș fi vrut să plec imediat, dar vremea recoltei 
abia se încheiase și tradiționala sărbătoare a grânelor 
tocmai avea loc. Dacă aș fi plecat chiar atunci, i-aș fi jignit 
pe părinţii ei. În plus, doream să-mi fac însemnări despre 
obiceiul icenilor de a-și ascunde grânele. 

În seara următoare era lună plină. Mă ameţisem deja de 
la berea icenilor când tinerii nobili din sat și din 
împrejurimi au aprins un mare foc de tabără pe pajiștea 
din apropiere. Fără să ceară permisiunea nimănui, au luat 
un vițel din turma crescătoriei și l-au sacrificat distrându- 
se copios. M-am alăturat lor, deoarece îi cunoșteam pe 
câţiva dintre ei, dar nu mai păreau atât de prietenoși ca 
altădată. Au început chiar să mă jignească. 

— Du-te și spală-ţi dungile albastre de pe faţă, roman 
blestemat, au strigat ei. Mai bine îţi vedem scutul ăla 
împuţit și sabia pătate de sângele britonilor. 

— E adevărat, m-a întrebat unul dintre ei, că romanii fac 
baie în apă fierbinte și așa își pierd bărbăţia? 

— E adevărat, a răspuns altul în locul meu, și de-aia 
femeile romane se culcă cu sclavii. Împăratul a trebuit să- 


și ucidă propria nevastă din pricina curviei. 

Era îndeajuns de mult adevăr în insultele lor cât să mă 
facă furios. 

— Pot să trec cu vederea asemenea glume dacă vin din 
partea unor prieteni, am spus, mai ales când sunt 
îmbuibaţi cu bere și carne furată, dar nu pot accepta să 
vorbiţi fără pic de respect la adresa împăratului Romei. 

Au schimbat între ei câteva priviri răutăcioase. 

— Hai să ne luptăm cu el, au sugerat, și-o să vedem dacă 
a rămas într-adevăr fără ouă de la apa fierbinte, la fel ca 
toți ceilalți romani. 

Imi dădeam seama că nu făceau decât să caute ceartă cu 
tot dinadinsul, dar îmi venea greu să-mi păstrez calmul și 
să mă retrag fiindcă îl insultaseră pe împăratul Claudius. 
La început au ridicat un bolovan zdravăn doar ca să se 
laude cu forța lor fizică. A trebuit să sar câţiva pași în 
spate ca bolovanul să nu-mi strivească picioarele când s-a 
prăbușit cu zgomot chiar lângă mine. Au izbucnit în hohote 
batjocoritoare și au exclamat: 

— Ia uitaţi-vă, romanul sare ca iepurele! Probabil de-aia 
a venit la noi, ca să înveţe saltul iepurilor. 

După ce s-au îndemnat unul pe celălalt o vreme, cel mai 
curajos dintre ei s-a repezit la mine ca și când și-ar fi dorit 
să ne luptăm, dar de fapt nu voia decât să mă lovească cât 
putea de tare cu pumnii. Luptele corp la corp fac parte din 
antrenamentele obișnuite ale legionarilor, prin urmare nu 
mi-a fost prea greu să-i fac față, mai ales că era mult mai 
beat decât mine. L-am trântit la pământ și mi-am pus 
piciorul pe grumazul lui, când a început să se zbată în loc 
să se recunoască învins. Însă apoi s-au năpustit toţi asupra 
mea și m-au imobilizat la pământ, ţinându-mă strâns de 
mâini și de picioare. 

— Acum ce facem cu romanul? se tot întrebau. Poate ar 
trebui să-l spintecăm și să vedem ce ne prezic intestinele 
lui. 


— Mai bine să-l castrăm ca să nu mai umble după 
femeile noastre ca un iepure bătrân, a sugerat unul dintre 
ei. 

— Hai să-l aruncăm în foc, a zis altul, să vedem câtă 
căldură poate suporta pielea unui roman. 

Nu eram sigur dacă vorbeau serios sau dacă voiau doar 
să mă sperie, întărâtaţi de băutură. Oricum, m-au bătut la 
modul cel mai serios, însă mândria m-a împiedicat să strig 
după ajutor. De altfel, îmi dădeam seama că nimeni nu m- 
ar fi auzit din cauza strigătelor lor. Am rămas nemișcat 
fără să scot o vorbă, în speranţa că aveau să-și piardă 
vigilenţa la un moment dat și atunci aș fi putut să scap din 
mâinile lor. Însă ei se îmboldeau unul pe celălalt plini de 
furie până când am început să mă tem destul de tare 
pentru viaţa mea. 

Brusc, s-au potolit, au rămas tăcuţi și s-au dat câţiva 
pași înapoi. Atunci am văzut-o pe Lugunda apropiindu-se. 
S-a oprit lângă mine și m-a privit cu capul ușor înclinat 
într-o parte. 

— Îmi place să văd un roman zăcând la pământ, umilit și 
neputincios, a spus ea în bătaie de joc. Mi-ar face plăcere 
să-ţi gâdil pielea cu vârful unui cuţit dacă nu mi-ar fi 
interzis să mă mânjesc cu sânge de om. 

A scos limba la mine, apoi li s-a adresat celorlalţi tineri, 
pe care îi cunoștea după nume: 

— Nu-l ucidețţi, totuși. Asta n-ar atrage decât răzbunare. 
Aduceţi-mi o nuia de mesteacăn, așezaţi-l cu faţa în jos și 
țineţi-l bine. O să vă arăt eu cum trebuie tratat un roman. 

Tinerii păreau bucuroși că nu mai era responsabilitatea 
lor să-mi hotărască soarta. Au făcut repede rost de nuiele 
și au rupt hainele de pe mine. Lugunda s-a aplecat 
deasupra mea și m-a lovit cu nuiaua pe spate, la început cu 
grijă, ca și când ar fi încercat-o, iar apoi fără milă și cu 
toate puterile ei. Am strâns din dinţi și n-am scos nici 
măcar un sunet, ceea ce a iritat-o și mai tare și a făcut-o să 


mă lovească cu atâta sălbăticie, încât trupul a început să- 
mi tremure și să zvâcnească din toate încheieturile, iar 
ochii mi s-au umplut de lacrimi fără voia mea. 

În cele din urmă, a obosit și a lăsat să-i cadă din mână 
nuiaua. 

— Acum, romanule Minutus, suntem chit, a strigat ea. 

Tinerii care mă imobilizau s-au retras prudenti, cu 
pumnii ridicaţi, de teamă să nu-i atac. Capul îmi vâjâia, din 
nas îmi curgea sânge, iar spatele simțeam că îmi luase foc, 
dar stăteam tăcut, lingându-mi sângele care mi se 
prelingea pe buze. Trebuie că înfățișarea mea avea ceva 
înspăimântător, căci au încetat brusc cu gesturile 
batjocoritoare și m-au lăsat în pace. Mi-am adunat hainele 
rupte și am plecat, însă nu către casă. Am pornit fără nicio 
direcţie prin pădurea luminată de razele lunii și mă 
gândeam vag că era totuși mai bine să nu afle nimeni de 
umilinţa mea. Nu eram în stare să merg prea departe, căci 
picioarele au început să mi se împleticească și până la 
urmă m-am prăbușit la pământ peste o moviliţă acoperită 
de mușchi. La scurtă vreme, tinerii au stins focul, i-am 
auzit cum își chemau carele și porneau la drum, făcând 
pământul parcă să duduie sub roţile lor. 

Luna era înfricoșător de mare, iar siluetele copacilor din 
pădure păreau îngrozitor de negre. Mi-am șters sângele de 
pe faţă cu un mănunchi de mușchi și l-am invocat pe leul 
meu: 

— Leule, ești acolo? Dacă da, trage un urlet și du-te 
după ei, altfel n-o să mai cred vreodată că exiști! 

Nu mi s-a arătat însă nici măcar umbra vreunui leu. 
Eram cu desăvârșire singur, până când am observat-o pe 
Lugunda furișându-se cu grijă și dând la o parte crengile, 
una câte una, în căutarea mea. În lumina lunii, faţa ei 
părea străvezie. Când m-a văzut, a venit drept spre mine, 
ţinându-și mâinile la spate. 

— Cum te simţi? m-a întrebat. Te-a durut, nu? O meritai. 


M-a cuprins dintr-odată o dorință nebunească de ao 
apuca de gâtul ei zvelt, de a o azvârli la pământ și de a-i 
sfâșia trupul așa cum făcuse și ea cu mine. Dar m-am 
abținut, deoarece știam că asta nu mi-ar fi folosit la nimic. 
Totuși n-am putut să n-o întreb: 

— Așadar, tu ai pus la cale totul. Nu-i așa, Lugunda? 

— Evident, a recunoscut ea cu nonșalanţă, altminteri 
crezi că ar fi îndrăznit ei să se atingă de un roman? 

A îngenuncheat lângă mine și, înainte să apuc să o 
împiedic, s-a lăsat fără vreo urmă de sfială cu tot trupul 
peste al meu. 

— Nu ti-au strivit nestematele așa cum te amenințau, 
nu? a zis ea nerăbdătoare să audă un răspuns. Ar fi trist să 
nu mai poți avea copii cu vreo tânără nobilă romană. 

În clipa aceea chiar n-am mai putut să mă controlez. Am 
înșfăcat-o cu brutalitate, am plesnit-o peste obraji, am 
înghesuit-o sub mine și am strivit-o de pământ cu toată 
greutatea trupului meu, chiar dacă la început s-a împotrivit 
lovindu-mă cu pumnii peste umeri, izbindu-mă cu 
picioarele și mușcându-mă de piept. Totuși, nu a ţipat după 
ajutor, înainte să-mi dau seama ce se întâmpla, ea se 
relaxase și m-a lăsat s-o pătrund. Toată forța mea vitală a 
ţâșnit în ea și am fost cuprins de un asemenea fior de 
plăcere, încât am tipat cât am putut de tare. Apoi n-am mai 
simţit decât mâinile ei mângâindu-mi obrajii și gura ei 
sărutându-mă iar și iar. Năpădit brusc de teamă, m-am 
tras înapoi și m-am ridicat în capul oaselor. Imediat s-a 
ridicat și ea și a izbucnit în râs. 

— Ai idee ce ni s-a întâmplat? a zis în bătaie de joc. 

Mă simțeam atât de îngrozit, că n-am avut putere să-i 
răspund. 

— Sângerezi! am exclamat. 

— Mă bucur că ai observat, prostule, a spus ea ușor 
stânjenită. 

Văzând că rămăsesem fără grai, a început din nou să 


râdă. 

— Petro m-a sfătuit. Eu nu m-aș fi gândit niciodată la 
asta. Nu mi-a făcut plăcere să te lovesc, însă el m-a 
asigurat că nimic altceva n-ar ajuta în cazul unui tânăr 
roman puternic, dar prea virtuos. 

S-a ridicat în picioare și m-a luat de mână. 

— Mai bine mergem la Petro, sigur are un vas cu vin și 
făină deja pregătit pentru noi. 

— Ce vrei să spui? am întrebat-o suspicios. 

— M-ai avut cu forţa, deși m-am zbătut cât de mult mi-a 
cerut respectul de sine s-o fac, a răspuns ea surprinsă. 
Doar nu vrei ca tata să-și dea sabia jos de pe perete și să-și 
recupereze din intestinele tale onoarea pierdută, nu? Prin 
lege, ar fi îndrituit s-o facă. Până și romanii respectă acest 
drept. Oricum ai privi situaţia, ar fi mult mai înţelept să-l 
lăsăm pe Petro să ne ungă părul cu ulei și făină. Poate 
chiar să-mi pună un inel pe deget, după obiceiul roman, 
dacă insiști. 

— Lugunda, am strigat, e cu neputinţă să vii cu mine la 
Roma, chiar și la Londinium! 

— N-am de gând să mă ţin după tine, mi-a tăiat ea vorba. 
Nu te îngrijora. Poţi să te întorci la mine cândva, dacă vei 
vrea, dar este foarte posibil să mă plictisesc de așteptare, 
să sparg vasul căsniciei noastre și să-ţi ard numele în 
flăcări. Apoi aș fi iarăși o femeie liberă. Rațiunea nu-ți 
spune că e mai bine să te supui obiceiurilor noastre, decât 
să stârnești un scandal atât de mare, încât ecourile sale se 
vor auzi până la Roma? Să siluiești o preoteasă a zeiţei 
iepure nu e de joacă! Sau ai de gând să tăgăduiești asta? 
Te-ai năpustit asupra mea ca o bestie în călduri și mi-ai 
biruit împotrivirea cu brutalitate! 

— Trebuia să strigi după ajutor, i-am spus cu 
amărăciune, și să nu-mi atingi bărbăţia cu o asemenea 
nerușinare, profitând de faptul că nu eram într-o stare 
prea bună. 


— Eram doar îngrijorată că nu mai poţi procrea, a minţit 
ea senină. N-aveam de unde să știu că o simplă atingere în 
scopuri tămăduitoare te va face să-ţi pierzi cumpătul. 

Regretul meu profund nu putea schimba cu nimic cele 
petrecute. Ne-am îndreptat împreună către un pârâu, ne- 
am spălat bine, după care am pornit de mână spre sat, 
unde, în coliba cea mare din bârne, părinţii Lugundei ne 
așteptau deja nerăbdători. Petro a amestecat uleiul cu 
făina într-un vas, ne-a uns părul și ne-a oferit să bem niște 
vin din același vas de lut, pe care ulterior tatăl Lugundei l- 
a așezat cu grijă într-un cufăr. După încheierea acestei 
ceremonii, ne-a condus către patul nuptial, care fusese 
pregătit, și mi-a dat un brânci zdravăn ca să cad peste fiica 
lui, apoi ne-a acoperit pe amândoi cu un scut imens din 
piele. 

După ce au părăsit toţi coliba nupţială, Lugunda a 
aruncat scutul din piele pe jos și m-a rugat umilă să-i fac 
cu blândeţe ce-i făcusem când îmi pierdusem cumpătul în 
pădure. Răul fusese deja comis, iar timpul nu mai putea fi 
dat înapoi. 

Așa că ne-am îmbrățișat cu tandreţe și am sărutat-o pe 
gură, după obiceiul roman. Abia apoi Lugunda s-a ridicat și 
a adus uleiuri tămăduitoare cu care mi-a masat spatele. 
Ceea ce mi-a amintit cât de tare mă durea. 

Inainte să mă afund în cel mai adânc somn din viaţa 
mea, mi-am dat seama că încălcasem promisiunea făcută 
Claudiei, dar am pus totul pe seama lunii pline și magiei 
druizilor. În mod clar, nimeni nu se poate împotrivi 
propriului destin, îmi spuneam cât mai aveam încă putere 
să mă gândesc la asta. 

A doua zi am încercat să pregătesc tot ce era necesar ca 
să pot pleca imediat, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, 
însă tatăl Lugundei a vrut să merg cu el să văd pajiștile, 
turmele, câmpiile și pădurile pe care avea de gând să le 
lase Lugundei și urmașilor ei. Această călătorie a durat trei 


zile și, când ne-am întors, ca să mă revanșez, i-am făcut 
cadou Lugundei lanțul meu de tribun din aur. Însă tatăl ei 
a părut să considere acest dar de nuntă cu totul 
neînsemnat, deoarece atunci când Lugunda și-a ridicat 
părul cu mâinile, el a scos un colier din aur gros cât 
încheietura unui copil și l-a pus la gâtul fiicei sale. 
Asemenea bijuterii purtau numai reginele și femeile de viță 
nobilă din Britania. 

Astfel până și eu, oricât de nerod eram, mi-am dat 
seama că Lugunda provenea dintr-o familie mult mai 
distinsă decât mi-aș fi imaginat, atât de distinsă, încât tatăl 
ei nici nu mai avea nevoie să se laude. Petro mi-a explicat 
că dacă nu aș fi fost cavaler roman și fiu de senator, aș fi 
căpătat o sabie în inimă și nicidecum scutul familiei ca să- 
mi acopăr spatele rănit în patul nuptial. 

Numai datorită socrului meu și lui Petro - mare preot, 
vraci și judecător - am scăpat să fiu acuzat de vrăjitorie. 
Tânărul nobil briton care mă atacase cu pumnii, mânat de 
gelozie, murise chiar în acea noapte cu lună plină, când 
calul lui s-a speriat de un animal necunoscut și l-a aruncat 
din șa cu capul direct într-o piatră. 

Bineînţeles că eram, din când în când, chinuit de gândul 
că încălcasem, împotriva voinţei mele, promisiunea făcută 
Claudiei și de sentimentul că Lugunda era mai degrabă o 
amantă, decât soţia mea de drept, căci în mintea mea nu 
puteam privi căsătoria cu o britonă ca pe o uniune cu 
adevărat legiuită. Dar eram tânăr, iar trupul meu supus 
atâta vreme unei discipline severe era înfierbântat de 
mângâierile tandre ale Lugundei și astfel amânam zi după 
zi inevitabila mea plecare către Camulodunum. 

Dar omul se plictisește mult mai repede de plăcerile 
trupului, decât de stăpânirea de sine. Așa s-a făcut că 
foarte curând am început să ne enervăm reciproc, să ne 
jignim și să nu ne mai înțelegem decât în pat. Când am 
pornit, în sfârșit, în călătorie, m-am simţit parcă eliberat 


din lanţuri sau de sub efectul unei vrăji. Am zburat ca o 
pasăre care scăpase din colivie și nu mi-am reproșat nicio 
clipă faptul că o părăsisem pe Lugunda. Nu-și urmărise 
decât propriile interese. Am considerat deci că era cazul să 
se mulțumească cu atât. 

Vespasian m-a scutit de antrenamentele militare și de 
atribuţiile care îmi reveneau în calitate de tribun, așa că 
am avut suficient timp să-mi rescriu cartea de la cap la 
coadă. Mă lepădasem între timp de fascinația căreia îi 
căzusem pradă după acea primă vară și am descris totul 
cât de lucid și de fidel realităţii am putut. Nu îi mai 
priveam pe britoni cu aceiași ochi îngăduitori și chiar am 
luat în râs câteva dintre obiceiurile lor. Am menţionat 
contribuţia lui luliu Cezar la civilizarea Britaniei, dar am și 
dovedit, de exemplu, că tratatul divinului Augustus cu 
briganţii nu a însemnat pentru cei din urmă decât un 
simplu schimb prietenesc de daruri. Probabil au considerat 
că primiseră mai mult decât trebuiau să ofere pentru 
menţinerea păcii. 

Pe de altă parte, i-am acordat împăratului Claudius 
merite depline pentru cucerirea sudului Britaniei, iar lui 
Aulus Plautius pentru restabilirea păcii în regiune. 
Vespasian, în schimb, m-a rugat să nu pomenesc prea 
multe despre propriile lui merite. Încă aștepta în zadar 
venirea unui nou procurator sau comandant suprem care 
să transforme Britania într-o provincie, așa cum prevedea 
legea romană, și nu dorea să provoace o impresie negativă 
în Roma cu prea multe laude de sine. 

— Nu vreau să fiu chemat înapoi la Roma din cauza 
excesului meu de zel, mi-a explicat el. Corbulo a fost 
rechemat chiar în toiul războiului. Nu mă pot compara cu 
el, însă împăratul Claudius e probabil invidios, iar Britania 
e punctul lui cel mai sensibil. Nu sunt nici îndeajuns de 
inteligent, nici îndeajuns de perfid ca să mă adaptez noilor 
condiţii de acolo. Prin urmare, aș prefera să rămân aici, 


fără să atrag atenţia în mod inutil asupra meritelor mele, 
decât să mă întorc la sărăcia în care trăiam la Roma. 

Ştiam deja că împăratul Claudius încălcase jurământul 
pe care îl făcuse, de faţă cu Garda Pretoriană, zeiţei Fides. 
La câteva luni după moartea Messalinei, le explicase 
tuturor că nu putea trăi fără o soţie și își alesese drept 
consoartă pe cea mai nobilă dintre femei, pe însăși 
nepoata lui, Agrippina, cea al cărei fiu, Lucius Domiţius, 
îmi căutase la un moment dat prietenia. 

Fusese nevoie de noi legi care să îngăduie incestul 
pentru a face posibilă o asemenea căsătorie, iar Senatul 
consimţise bucuros. Unul dintre senatori chiar mersese 
atât de departe, încât îl rugase cu lacrimi în ochi pe 
Claudius să-și încalce jurământul sacru și să facă un bine 
statului căsătorindu-se din nou. În Roma totul se întorsese 
cu susul în jos într-o perioadă extrem de scurtă, iar 
Vespasian încerca pe bună dreptate să nu se lase prins în 
toată vâltoarea aceea. 

— Agrippina este o femeie frumoasă și inteligentă, a 
spus el cu ipocrizie. Cu siguranţă a învăţat multe din 
experienţele nefericite ale tinereţii și de pe urma primelor 
două căsnicii. Nu sper decât că se va dovedi o bună mamă 
vitregă pentru Britannicus și că nu-l va abandona pe fiul 
meu, Titus, deși am comis greșeala de a-l lăsa în grija 
Messalinei atunci când am plecat la război. 

Vespasian și-a dat seama după ce am terminat de scris 
cartea că eram deja sătul de Britania și că tânjeam să mă 
întorc la Roma, mai ales că manuscrisul trebuia dat la 
copiat, iar eu eram din ce în ce neliniștit și dezorientat. 

Venirea primăverii îmi amintea de Lugunda din ce în ce 
mai mult. Îmi zbura gândul la dezmierdările ei dulci, la 
ochii ei de culoarea chihlimbarului, ce sclipeau și se 
măreau în clipele noastre de pasiune. Alte detalii nu-mi 
puteam aminti.. 

Băgându-mi de seamă  neliniștea și gândindu-se 


părintește la viitorul meu, Vespasian a considerat că era 
indicat să mai dobândesc niște experienţă militară înainte 
să mă întorc la Roma. M-a trimis la munţii din vest să 
nimicesc un trib mic, care, din cauza vieţii mizerabile pe 
care o ducea, atacase un alt trib aliat cu Roma, jefuindu-l 
de animale și cereale. Pentru îndeplinirea misiunii, mi-a 
pus la dispoziţie un centurion, mai multe cohorte și mi-a 
dat pe mână întreaga cavalerie galică. 

Experienţa mea cu britonii, precum și traiul în ţinuturile 
vitrege ale Britaniei s-au dovedit extrem de utile în acea 
misiune. Am reușit performanţa de a încercui și pârjoli 
câteva sate din munţi fără să suferim pierderi însemnate. 
Despre această expediţie am relatat pe larg la sfârșitul 
cărţii mele despre Britania, unde am explicat tactica 
atacului surpriză în zonele muntoase, greu accesibile. 
Apărat de scut, e ușor să ucizi sălbatici care nu poartă nici 
măcar coif. Totuși, eu n-am pus asta în practică, deoarece 
nu consideram că asemenea fapte erau de demnitatea unui 
tribun militar. 

După sărbătoarea Florei?*, am primit în Londinium o 
misivă scrijelită pe o coajă de copac într-o latină plină de 
greșeli. Din mesaj răzbătea speranța vădită că mă voi 
întoarce în ţinuturile icenilor ca să-mi ţin pe genunchi 
pruncul nou-născut. Această veste devastatoare a pus 
brusc capăt dorului meu de Lugunda și mi-a insuflat pe 
dată o dorinţă și mai arzătoare de a vedea din nou Roma. 
Eram încă suficient de tânăr încât să cred că voi scăpa de 
vină dacă plec cât mai departe. 

Vespasian s-a arătat binevoitor și mi-a oferit insigna de 
curier și câteva scrisori să le duc la Roma. Ignorând vântul 
puternic, m-am îmbarcat pe un vas și cât a ţinut călătoria, 
am vomitat în marea înspumată tot ceea ce mă mai lega de 
Britania. Am ajuns în Gallia mai mult mort decât viu, și 


æ Floralia, sărbătoare dedicată Florei, zeița romană a florilor și 
a vegetației, avea loc în fiecare an, între 27/28 aprilie și 3 mai. 


odată cu asta legăturile mele cu Britania s-au rupt 
definitiv. Mi-am propus atunci să mă întorc doar în cazul în 
care va fi vreodată posibilă călătoria până acolo pe uscat. 
Una dintre puţinele decizii din viaţa mea pe care am fost în 
stare să le respect. 


CARTEA A IV-A 
CLAUDIA 


E minunat să ai optsprezece ani și să te fi ridicat deja 
prin merite proprii la rangul de tribun. Te simţi iubit de 
întreaga lume și ai impresia că poţi citi fără emoţii din 
prima ta carte în faţa unui public format din oameni 
învăţaţi. Parcă Roma trăia, la fel ca și mine, experienţa 
celei mai frumoase primăveri, iar aerul ei îmbâcsit părea 
acum mai curat, după ce nobila și eleganta Agrippina îi 
luase între timp locul prea tinerei Messalina și devenise 
soţia lui Claudius. 

Obiceiurile frivole nu mai erau la modă. Moravurile se 
mai îndreptaseră, deoarece se spunea că ori de câte ori 
împăratul Claudius avea timp, îi aducea Agrippinei listele 
cu numele cavalerilor și ale senatorilor, iar aceasta îi tăia 
fără milă de pe listă pe cei care duceau o viață 
necuviincioasă ori care se făceau vinovaţi de săvârșirea 
vreunei fapte reprobabile. Ca de obicei, Claudius 
îndeplinea sarcinile de cenzor, oftând din greu sub povara 
îndatoririlor oficiale, însă accepta cu bucurie sugestiile 
soţiei lui - o femeie inteligentă și versată într-ale politicii. 

Mulțumită ei, Claudius a reușit să se adune. Liberţii, în 
special secretarul Narcissus și trezorierul Pallas, erau din 
nou în grațiile împăratului. Pallas, epuizat de numeroasele 
sarcini aferente funcţiei lui, se consulta nopţi la rând cu 
neobosita și perseverenta Agrippina. 

Când m-am reîntâlnit cu Agrippina, mi s-a părut că 
dobândise o blândeţe aparte, care o făcea să radieze. A 
fost așa de amabilă, încât m-a condus personal până la 
școala de pe Palatin, l-a chemat pe fiul lui Vespasian, Titus, 
în vârstă de opt ani, și l-a mângâiat cu afecţiune pe cap pe 
fiul ei vitreg, Britannicus. Acesta din urmă părea cam timid 
pentru un copil de nouă ani, însă nici nu era de mirare 


având în vedere împrejurările triste în care o pierduse pe 
frumoasa lui mamă. Nici cele mai drăgăstoase mângâieri 
ale mamei vitrege nu-i puteau ostoi dorul de mama lui 
adevărată și nu aveau cum să compenseze lipsa acesteia. 
Când am plecat, Agrippina mi-a spus că Britannicus 
suferea de epilepsie, spre disperarea tatălui lui. Acest fapt 
îl împiedica să participe la exerciţiile ecvestre sau să facă 
orice fel de efort fizic. Băiatul era afectat în special în 
nopţile cu lună plină, când trebuia supravegheat 
îndeaproape. 

Agrippina m-a condus cu mult mai mult entuziasm în 
partea însorită a Palatinului, unde l-am vizitat pe frumosul 
și voiosul Lucius Domiţius și pe tutorele acestuia. Unul 
dintre primele lucruri pe care le-a făcut Agrippina după ce 
ajunsese la putere a fost să-l aducă pe Annaeus Seneca din 
exil și să-l roage să se ocupe de educaţia fiului ei. În pofida 
tuturor nefericirilor exilului invocate în scrierile lui, 
perioada petrecută în Corsica îi priise lui Seneca, căci se 
vindecase de tuberculoză. Avea în jur de patruzeci și cinci 
de ani, era un om solid și m-a salutat călduros. Mi-am dat 
seama după încălţările lui din piele moale, roșie că fusese 
numit senator. 

Spre surprinderea mea, Lucius Domiţius m-a luat în 
braţe și m-a sărutat ca și când ar fi revăzut un prieten 
vechi. S-a așezat lângă mine, ţinându-mă de mână, și m-a 
pus să-i povestesc despre aventurile prin care trecusem în 
Britania, minunându-se în același timp că Ordinul 
Cavalerilor de la templul lui Castor și Pollux îmi 
confirmase rangul de tribun în ciuda vârstei mele fragede. 

Zăpăcit de afecțiunea lui, m-a luat gura pe dinainte și 
am adus vorba de cărticica mea. L-am rugat umil pe 
Seneca să o citească, în mare măsură pentru a mă ajuta să- 
mi îmbunătăţesc scriitura înainte de momentul lecturii 
publice. Seneca a acceptat binevoitor și astfel a trebuit să 
mă duc în vizită pe Palatin de mai multe ori după aceea. 


Mi-a spus cu sinceritate că poveștii mele îi cam lipsea 
expresivitatea, însă a recunoscut că în asemenea cazuri 
stilul arid și redarea seacă a realităților sunt potrivite, 
deoarece descrierea mea era menită să zugrăvească 
geografia și istoria britonilor, obiceiurile lor, credinţele 
religioase și felul în care purtau războaie. Lucius era atât 
de entuziasmat, că a început să citească pe un ton 
declamator din cartea mea ca să-mi arate cum se 
procedează. Avea o voce neobișnuit de frumoasă și trăia 
atât de intens lectura, încât m-a absorbit și pe mine și a 
făcut ca lucrarea mea să pară un text de-a dreptul 
remarcabil. 

— Dacă ai citi-o tu în fața publicului, am spus, succesul 
ar fi garantat. 

Atmosfera rafinată de pe Palatin m-a convins că eram 
sătul de viaţa anostă și simplă din armată și de obiceiurile 
grosolane ale legionarilor. Am fost încântat să devin 
discipolul lui Lucius când s-a oferit să mă înveţe care sunt 
gesturile potrivite pentru autorul care își citește opera în 
public. Urmându-i sfatul, mergeam adesea la teatru și îl 
însoţeam, în plimbările lui prin grădinile lui Luculus de pe 
colina Pincius, pe care mama lui le moștenise de la 
Messalina când devenise soţia împăratului. Lucius alerga, 
vorbea mult, însă era întotdeauna deosebit de atent la 
gesturile lui. Uneori se oprea brusc și făcea câte o remarcă 
atât de profundă, încât îmi venea greu să cred că era așa 
de tânăr, că vocea nici nu i se schimbase încă. Era 
imposibil să nu reușească, atunci când dorea, să câștige 
simpatia cuiva. După o copilărie nefericită, părea, să simtă 
acum nevoia de a le face pe plac tuturor, inclusiv sclavilor. 
Seneca îl învățase că și sclavii sunt ființe umane, exact 
cum îmi spusese și mie tata, în Antiohia. 

La vremea aceea, voia bună parcă radia de pe Palatin în 
toată Roma. Chiar și Tullia m-a primit cu amabilitate în 
casa ei luxoasă și n-a încercat să mă împiedice să-mi 


vizitez tatăl oricând doream. Adopta ţinute mult mai 
discrete acum, așa cum se cuvenea unei soţii de senator 
roman care beneficia de drepturile aferente unei mame cu 
trei copii, și purta mult mai puţine bijuterii ca înainte. Tata 
m-a surprins peste măsură. Era mult mai slab, nu mai 
gâfâia și nici nu mai părea atât de ursuz și trist ca ultima 
dată când îl văzusem, înainte să plec în Britania. Tullia îi 
cumpărase un doctor grec, școlit în Alexandria, pe care 
tata îl eliberase imediat, firește. Doctorul îi prescrisese băi 
calde și masaj, îl convinsese să bea mai puţin și să facă 
niște exerciții cu o minge de câteva ori pe zi, astfel că 
acum își putea purta cu demnitate clavul purpuriu de 
senator. I se dusese vorba în Roma că era un om înstărit și 
binevoitor, de aceea, în fiecare dimineaţă, oamenii se 
îngrămădeau în atriumul casei sale să-l cunoască, să facă 
afaceri cu el sau pur și simplu să-i ceară sprijinul. A ajutat 
multă lume, însă n-a recomandat pe nimeni pentru a obţine 
cetățenia romană, deși, în calitate de senator, avea dreptul 
să facă asta. 

— Tatăl tău e un om prea bun și prea umil, mi-a explicat 
Tullia, însă atitudinea lui m-a ajutat și pe mine. Am început 
să văd lucrurile diferit. O femeie cum sunt eu, măritată a 
patra oară, trebuie să-și ia răgazul de a reflecta asupra 
trecutului ca să tragă anumite concluzii. Purtarea 
Messalinei aproape că afundase în noroi toate virtuțile 
Romei, iar exemplul ei nepotrivit îi făcuse pe mulţi să 
adopte aceleași obiceiuri. Din fericire, am reușit să-mi 
refac viaţa la timp. Sunt mai fericită decât eram atunci 
când îmi îndeplineam toate poftele, iar dimineţile mă 
trezeam cu o durere cruntă de cap. Singurul lucru care mă 
sperie la această viaţă liniștită și virtuoasă este să nu mă 
îngraș. 

După schimbarea stilului de viaţă, Tullia devenise și mai 
preocupată de averea ei. Tata nu era deloc încântat că, 
împreună cu procuratorii și sfătuitorii ei, Tullia se 


amestecase și în administrarea proprietăţilor lui. Tata era 
nevoit să deţină mai multe terenuri în Italia pentru a 
îndeplini criteriile financiare necesare statutului de 
senator. Voia să crească fertilitatea acestor pământuri prin 
lucrări de drenaj, irigaţii și cu ajutorul unor noi tehnici 
agricole, însă Tullia nu era de acord și susţinea cu tărie că 
atât timp cât existau sclavi, nu se putea folosi altă cale 
decât cea tradițională, adică economie la sânge și 
disciplină absolută. 

— Îngăduinţa față de sclavi și sentimentalismul aduc mai 
mari pagube, a spus Tullia. Experienţa a dovedit că presele 
de ulei și uneltele pentru agricultură, inclusiv sapa și 
plugul, trebuie făcute atât de trainice, încât sclavii să nu le 
poată strica. Doar datorită sclavilor mei a obţinut tatăl tău 
un profit așa de mare, căci înainte agricultura aproape îl 
dusese la faliment. 

Tata a fost nevoit să admită că Tullia avea dreptate, însă 
a adăugat cu amărăciune: 

— Și uite-așa mi-a pierit dorinţa de a-mi vizita 
pământurile. 

Tullia a încercat să-l consoleze spunându-i că era cazul 
să se gândească la sănătatea lui, și oricum avea destule 
îndatoriri în Roma. Așa că nu era cazul să se ostenească 
prea tare. 

Dar trebuie să povestesc despre Claudia. Nu mai e 
nevoie să spun cât de șovăielnic și apăsat de vinovăţie m- 
am dus să o vizitez. Nu se schimbase deloc la înfățișare. 
Cu toate astea, inițial am avut senzaţia că stăteam în faţa 
unei străine. Mi-a zâmbit bucuroasă la început, însă mai 
apoi zâmbetul i s-a șters de pe chip, iar ochii i s-au 
întunecat. 

— Am avut niște vise rele despre tine, a spus ea. Acum 
îmi dau seama că erau adevărate. Nu mai ești la fel ca 
înainte, Minutus. 

— Cum aș putea să fiu la fel? am exclamat. Am petrecut 


doi an în Britania, am scris o carte, am ucis barbari și am 
dobândit prin puterile mele panașul purpuriu de pe coif. 
Tu trăieşti aici la țară— izolată de toată lumea, dar mie nu- 
mi poţi cere să fiu același. 

Însă Claudia m-a privit în ochi, şi-a întins mâna și m-a 
mângâiat pe obraz. g 

— Ştii foarte bine la ce mă refer, Minutus. Insă am fost 
naivă să cred că vei respecta o promisiune pe care niciun 
bărbat n-ar fi putut să o respecte. 

Ar fi fost înțelept din partea mea dacă, înfuriat de 
vorbele ei, m-aș fi certat cu ea atunci, aș fi rupt prietenia și 
mi-aș fi văzut de-ale mele. E mult mai ușor să te înfurii 
când nu ai dreptate. Eu, în schimb, când am văzut cât era 
de dezamăgită, am luat-o în braţe, am sărutat-o și am 
mângâiat-o, cuprins de nevoia de a povesti măcar unei 
singure persoane pe lumea asta despre Lugunda și despre 
tot ce mi se întâmplase. 

Ne-am așezat lângă pârâu, pe o bancă din piatră, la 
umbra bătrânului ei copac, și i-am povestit cât de sincer 
am putut cum ajunsese Lugunda în viața mea, cum o 
învăţasem să citească și cât de folositoare îmi fusese în 
călătoriile mele printre britoni. Apoi am început să mă 
bpâlbâi și am simţit că trebuie să-mi plec privirea în 
pământ. Claudia m-a apucat de braţ cu ambele mâini, m-a 
scuturat încercând să se uite în ochii mei și mi-a cerut să 
continui. Astfel i-am mărturisit tot ceea ce mândria nu m-a 
împiedicat să spun, însă n-am îndrăznit să-i dezvălui că 
Lugunda îmi dăruise și un fiu. Mânat de vanitatea 
tinerească, m-am lăudat cu bărbăţia mea și cu faptul că 
Lugunda fusese fecioară. 

Spre uimirea mea, Claudia a fost deranjată mai ales de 
faptul că Lugunda era preoteasa zeiței iepure. 

— M-am plictisit să privesc păsările zburând de pe 
colina Vaticanului, a zis ea, nu mai cred în semne 
prevestitoare. Zeii Romei au devenit pentru mine 


asemenea unor statui fără nicio putere și nu mă surprinde 
faptul că, într-un ţinut străin, ai fost vrăjit, deoarece nu ai 
deloc experienţă. Insă dacă te căiești sincer pentru 
păcatele tale, eu îţi pot arăta o nouă cale de care oamenii 
au mai mare nevoie decât de magie, semne prevestitoare și 
statui din piatră. Cât timp ai fost plecat, am trăit niște 
lucruri pe care nu mi le-am închipuit niciodată ca fiind cu 
putinţă. 

Fără să bănuiesc nimic, am rugat-o să-mi spună despre 
ce era vorba, însă mi-a stat inima în loc când am aflat că 
soția unchiului ei, Paulina, începuse să se folosească de 
Claudia pe post de mesager ca să poată ţine legătura cu 
prietenii ei, implicând-o astfel pe Claudia mult mai 
puternic în mișculaţiile secrete și infame ale creștinilor. 

— Ei au puterea să-i vindece pe cei bolnavi și să ne ierte 
păcatele, mi-a explicat ea cu fervoare. Un sclav sau cel mai 
sărac dintre negustori este egal cu cel mai bogat și mai 
important om la mesele lor sfinte. În chip de salut ne dăm 
un sărut ca semn al iubirii noastre reciproce. Când duhul 
sfânt se pogoară peste cei care iau parte la întrunire, 
aceștia sunt copleșiți de un extaz divin care îi face pe 
oamenii simpli să vorbească în limbi necunoscute, iar 
chipurile celor sfinţi luminează în întuneric. 

M-am uitat la ea cu aceeași groază cu care privești un 
om foarte bolnav, dar Claudia mi-a cuprins ambele mâini 
într-ale ei. 

— Nu-i judeca înainte să ajungi să-i cunoști, a stăruit ea. 
Ieri a fost ziua lui Saturn și Sabatul evreilor. Azi e ziua 
sfântă a creștinilor, deoarece e a doua zi după Sabat, adică 
ziua în care regele lor s-a ridicat din morți. Insă cerul se 
poate deschide în orice zi, iar el se va întoarce pe pământ 
pentru a întemeia o împărăție de o mie de ani în care cei 
din urmă vor fi cei dintâi, iar cei dintâi vor fi cei din urmă. 

În timp ce spunea toate acestea, Claudia era înfricoșător 
de frumoasă și părea transfigurată ca un profet. Emana o 


forță devastatoare care mi-a paralizat voinţa și mi-a 
încețoșat mintea, căci atunci când mi-a spus „Vino, să 
mergem îndată să-i cunoști”, m-am ridicat parcă împotriva 
voinţei mele și am urmat-o. Crezând că îmi era frică, a 
încercat să mă liniștească asigurându-mă că nu trebuia să 
fac nimic din ceea ce nu voiam, ci doar să privesc și să 
ascult. Încercam să mă justific fată de mine însumi 
zicându-mi că trebuia să învăţ câte ceva despre aceste noi 
obiceiuri din Roma, așa cum încercasem să-i înțeleg și pe 
druizii din Britania. 

Când am ajuns în Transtiberium, cartierul evreiesc, 
acolo domnea agitația și dezordinea. Ne-au ieșit în cale 
femei care ţipau și fugeau, iar bărbaţii se băteau la fiecare 
colț de stradă cu pumnii, cu bâte sau cu pietre. Erau 
implicaţi în scandal chiar și evreii mai de seamă, cu bărbile 
lor cărunte și tunicile lor cu ciucuri, iar gărzile prefectului 
orașului nu păreau în stare să controleze situaţia. Cum 
reușeau să potolească o încăierare și să-i pună pe fugă pe 
făptași, o alta izbucnea imediat pe străduţa alăturată. 

— Pe toţi zeii, ce se întâmplă aici? l-am întrebat pe un 
gardian care încerca să-și tragă sufletul și își ștergea 
urmele de sânge de pe frunte. 

— Un oarecare Chrestus îi stârnește pe evrei unii 
împotriva altora, mi-a explicat el. După cum vezi, toţi 
derbedeii din oraș au venit aici. Mai bine îţi iei fata și 
plecaţi imediat, până nu e prea târziu. Au trimis după 
pretorieni. Curând o să se lase cu mai multe capete sparte. 

Claudia a privit încântată în jur și a scos un chiot de 
fericire. 

— Ieri evreii i-au dat afară din sinagogi și i-au bătut pe 
toți cei care îl recunosc pe Hristos, a spus ea, acum 
creștinii își iau revanșa. Primesc ajutor și de la ceilalţi 
creștini care nu sunt evrei. 

Pe ulițele înguste patrulau, într-adevăr, grupuri de sclavi 
vânjoși, fierari și hamali din portul de pe Tibru, care 


făceau bucăţi ușile închise ale prăvăliilor și intrau cu forța 
înăuntru. Strigăte de groază răsunau dinăuntru, însă evreii 
sunt neînfricaţi când se luptă în numele zeului lor nevăzut 
și s-au dovedit adversari redutabili. S-au adunat în faţa 
sinagogilor și au respins toate atacurile. N-am văzut să fi 
folosit cineva vreo armă adevărată, însă acestea fuseseră 
oricum interzise atât evreilor, cât și celorlalţi imigranţi, 
care veneau necontenit în Roma, în special din Orient. 

Pe ici, pe colo se mai vedeau câţiva bărbaţi între două 
vârste, care stăteau cu braţele ridicate în aer și strigau 
„Pace, pace, în numele lui lisus Hristos!”. Au și reușit să-i 
calmeze pe câţiva dintre bătăuși, făcându-i chiar să-și lase 
bâta sau piatra din mână, dar imediat aceștia intrau în altă 
luptă la câţiva pași mai încolo. Vorbele au stârnit o 
asemenea furie în rândurile evreilor drept-credincioși, 
încât s-au postat în fața frumoasei sinagogi construite de 
Iuliu Cezar și au început să-și smulgă bărbile și să-și rupă 
hainele de pe ei strigând „Blasfemie!”. 

Cu greu am reușit să o protejez pe Claudia. M-am zbătut 
să o ţin departe de vâltoare, căci se încăpățâna să ajungă 
în casa unde prietenii ei trebuiau să se adune în acea seară 
pentru ceremonia lor secretă. Când am ajuns în sfârșit 
lângă casa cu pricina, am văzut un grup de evrei înfocaţi 
târându-i afară și snopindu-i în bătaie pe cei care se 
ascunseseră înăuntru. Le-au distrus bunurile, le-au golit 
coșurile cu provizii aruncând merindele pe jos, în praf, și-i 
loveau pe oameni cu atâta sete, de parcă erau animale. 
Oricine încerca să scape era trântit la pământ și lovit cu 
picioarele în față. 

Nu știu cum s-a întâmplat. Poate am fost împins de 
simţul înnăscut al romanilor pentru ordine și disciplină, 
sau poate am încercat să-i apăr pe cei neajutoraţi de 
violenţa agresorilor, ori poate Claudia a fost cea care m-a 
îndemnat să mă implic, însă m-am trezit dintr-odată 
trăgând de barba unui evreu imens și încercând să-i smulg 


toiagul din mână, când el, în fervoarea lui religioasă, era 
cât pe ce să lovească o fată pe care o trântise la pământ. 
Apoi m-am trezit prins într-o bătaie în toată regula și 
luptam cu siguranță de partea creștinilor. Claudia mă 
încuraja de pe margine strigându-mi să lovesc din toate 
puterile, în numele lui lisus din Nazaret, pe toţi evreii cei 
răi care nu-l recunoșteau drept mântuitor. 

În toată acea învălmășeală erau implicaţi mii de oameni 
- bărbaţi, femei, tineri, bătrâni, chiar și copii. Evreii i-ar fi 
pus pe fugă pe creștini dacă aceștia din urmă n-ar fi primit 
un ajutor însemnat din partea susținătorilor lor de pe 
celălalt mal al Tibrului și de la oamenii din port. Iar luptele 
s-ar fi încheiat mult mai repede dacă Garda Pretoriană ar fi 
intervenit cu adevărat. 

Pe podul de peste Tibru care ducea spre cartierul 
evreiesc se iscase însă o altă dispută, legată de autoritate, 
între prefectul pretoriului și prefectul orașului, care se 
luaseră la ceartă în privinţa celui în sarcina căruia cădea 
reprimarea revoltei. Autoritatea legală și îndatorirea 
menţinerii ordinii în oraș îi reveneau prefecturii. Până la 
urmă, forțele de ordine au intervenit înarmate cu coifuri, 
scuturi și săbii și au pătruns în număr mare în cartierul 
evreiesc. După ce i-au ucis pe cei mai înverșunațţi dintre 
agitatori, s-a instalat panica pe străzi și toată lumea s-a 
ascuns în case, târându-i la adăpost și pe cei care își 
pierduseră cunoștința și căzuseră laţi în urma loviturilor. 

Mi-am venit repede în fire, am azvârlit imediat un toiag 
murdar de sânge care ajunsese cumva în mâna mea, iar 
Claudia m-a tras degrabă în casă. Mi-am dat seama 
îngrozit care ar fi consecinţele dacă aș fi arestat ca părtaș 
la răscoala religioasă a evreilor. Nu numai că mi-aş fi 
pierdut rangul de tribun, dar aș fi rămas și fără clavul 
purpuriu de pe tunică. Claudia m-a condus într-o pivniţă 
încăpătoare unde evreii creștini ţipau cu toţii în același 
timp, ciondănindu-se pe motiv de cine iscase toată 


tărășenia, iar femeile înlăcrimate oblojeau și bandajau 
rănile. Mai mulţi bătrâni tremurând de frică au venit din 
încăperile de sus, iar după straie nu arătau a evrei. Păreau 
îngroziți și probabil se întrebau în sinea lor, ca și mine de 
altfel, cum ar putea să scape basma curată din toată 
încurcătura aia. Împreună cu ei coborâse în pivniţă și un 
alt bărbat, pe care l-am recunoscut ca fiind Aquila, cel care 
făcea corturi, abia după ce și-a șters sângele și praful de 
pe faţă. Era într-o stare vrednică de plâns, deoarece evreii 
îl târâseră într-un canal, îl bătuseră măr și îi spărseseră 
nasul. Cu toate astea, a început să strige furios: 

— Sunteţi cu toţii niște trădători! Nu vă mai pot numi 
fraţii mei! Așadar pentru voi libertatea întru Hristos e doar 
o formă de a vă manifesta ura? Aţi fost bătuţi din cauza 
păcatelor voastre! Unde vă este răbdarea? Trebuie să fim 
supuși și să-i potolim cu faptele noastre bune pe cei care 
ne prigonesc. 

S-au auzit numeroase strigăte de protest: 

— Acum nu mai e vorba de păgânii pe care încercăm să-i 
învăţăm prin faptele noastre bune să-l preţuiască pe 
Dumnezeu! Acum e vorba de evreii care ne bat și care îl 
ocărăsc pe Domnul nostru lisus Hristos. Pentru el și pentru 
slava lui ne-am împotrivit celor răi, nu ca să ne apărăm 
vieţile amărâte. 

Mi-am croit loc prin mulțime până la Aquila, l-am tras de 
braţ și am încercat să-i șoptesc că trebuia să plec imediat. 
Însă când m-a recunoscut, faţa lui s-a luminat de bucurie și 
m-a binecuvântat. 

— Minutus, fiul lui Marcus Manilianus! a exclamat el. Ai 
ales și tu calea cea dreaptă? 

M-a îmbrățișat, m-a sărutat pe buze și a început să 
predice febril: 

— Hristos a suferit și pentru tine. De ce nu-i urmezi 
exemplul? Când oamenii îl ocărau, nu le răspundea cu 
aceeași monedă și nu ameninţa pe nimeni. Nu trebuie să 


răzbuni răul cu alt rău. Dacă suferi pentru Hristos, 
mulțţumește-i lui Dumnezeu pentru asta. 

Nu pot să reproduc acea avalanșă de cuvinte, căci a 
continuat netulburat, fără să ţină cont de protestele mele, 
iar fervoarea lui i-a cuprins rapid pe toţi ceilalți. Au 
început aproape toţi să se roage pentru iertarea păcatelor, 
deși erau câţiva care mormăiau printre dinţi că împărăţia 
nu va veni niciodată dacă evreilor li se permite să-i 
ponegrească, să-i persecute și să-i ucidă pe supușii lui 
Hristos. 

Între timp, poliţia arestase o mulţime de persoane 
indiferent dacă erau evrei drept-credincioși, creștini sau 
pur și simplu oameni care se nimeriseră din greșeală pe- 
acolo. 

Deoarece pretorienii păzeau podurile, mulţi oameni au 
fugit pe celălalt mal al Tibrului cu bărcile și au profitat de 
ocazie ca să dezlege vasele cu mărfuri trase la chei, care 
au fost împinse în derivă de curenţi. Orașul rămăsese fără 
pază, fiindcă toate forţele de ordine fuseseră, trimise în 
cartierul evreiesc. Pe străzi au început să se adune din ce 
în ce mai mulți oameni, scandând numele lui Hristos, 
despre care aflaseră pe celălalt mal al fluviului. Mulțimea 
furibundă jefuia prăvăliile și incendia casele. Prin urmare, 
după ce poliţia abia au reușit să instaureze calmul în 
cartierul evreiesc, prefectul a trebuit să-i trimită imediat 
să restabilească ordinea și în restul orașului. Asta a fost 
salvarea mea, deoarece se apucaseră să ia toate casele 
evreilor la scotocit pentru a-l prinde pe Chrestus, cel care 
stârnise toată zarva aia. 

Se făcuse seară de-acum. Stăteam descumpănit pe 
pământul bătătorit din pivniță cu capul în mâini și îmi 
dădeam seama că-mi era foarte foame. Creștinii au adunat 
alimentele care mai rămăseseră și au început să le împartă 
tuturor celor prezenţi. Aveau pâine și ulei, ceapă, terci de 
mazăre și vin. După obiceiul creștin, Aquila a binecuvântat 


pâinea și vinul, care semnificau trupul și sângele lui lisus 
din Nazaret. Am acceptat porţia oferită și am împărţit 
pâinea cu Claudia. Mi s-a dat puţină brânză și o bucată de 
carne uscată. Când mi-a venit rândul, am băut vin din 
aceeași cupă din care băuseră și ceilalţi. După ce toată 
lumea și-a potolit foamea, fiecare l-a sărutat cu blândeţe 
pe cel de lângă el. 

— O, Minutus, a izbucnit Claudia după ce m-a sărutat, 
sunt așa de fericită că ai mâncat din trupul lui și ai băut 
sângele lui întru iertarea păcatelor și viaţa veșnică. Nu 
simţi duhul sfânt încălzindu-ţi inima, ca și când te-ai fi 
lepădat de hainele zdrenţăroase ale vieţii tale anterioare și 
ai fi îmbrăcat straie noi? 

I-am răspuns cu amărăciune că singura căldură pe care 
o simțeam era din cauza vinului ieftin și acru. Însă abia 
atunci am priceput sensul cuvintelor ei și mi-am dat seama 
că tocmai participasem la una dintre acele mese secrete 
ale creștinilor. Eram așa de îngrozit, încât mi s-a făcut 
greață, deși știam că nu sânge băusem din cupă. 

— Prostii! am strigat furios. Când ţi-e foame și sete, 
pâinea e pâine și vinul e vin. Dacă nu se întâmplă nimic 
grav între voi, nu înţeleg de ce se povestesc atâtea lucruri 
nebunești despre superstiţiile voastre, însă mi-e și mai 
greu să pricep cum pot aceste obiceiuri inofensive să ducă 
la izbucniri atât de violente. Evreii se cred superiori, au 
cărţile lor sfinte, legile lor și Templul din Ierusalim. In 
Roma trăiesc izolaţi de romani și provoacă tot felul de 
conflicte din cauza trufiei lor ridicole. Refuză până și să 
mănânce în compania celor necircumciși. Dar văzând 
această masă ţinută secretă degeaba, căci n-are nimic 
deosebit, îmi dau seama că voi, creștinii, sunteţi chiar mai 
înfumuraţi decât evreii. 

Claudia s-a înfuriat și s-a răstit la mine: 

— lisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, nu face diferenţe 
între evrei și ceilalți oameni! Am fost învățată că atunci 


când cineva crede în el și se lasă scufundat în apă sau 
măcar stropit cu apă în numele lui, dobândește iertarea 
păcatelor și dreptul la viaţa veșnică. El nu li se adresa 
evreilor buni, ci păcătoșilor. Trebuie să recunoști că omul 
curăţat de păcate e mai bun decât cel ignorant, așa cum o 
haină curată e mai bună decât una murdară. 

Îmi sugera cu toată seriozitatea, să ascult învățăturile lui 
Aquila și ale celor care cunoșteau tainele lui Hristos ca să 
pot fi ulterior stropit cu apa sfântă. Spunea că trebuie să 
fiu orb dacă nu vedeam cum duhul sfânt se pogorâse 
asupra lor după masa sfântă și îi făcea să fie deosebiți de 
toți ceilalți. 

Eram prea obosit să mă mai contrazic cu ea, mai ales că 
se afla într-o ciudată stare de exaltare, așa că i-am făgăduit 
în cele din urmă că o să fiu mai atent la învăţăturile 
creștine. Nu mi se părea nimic rău în faptul că încercaseră 
să se apere de evrei. Însă eram convins că vor fi pedepsiţi 
dacă tulburările vor continua, indiferent dacă era vina lor 
sau a evreilor drept-credincioși. Aquila a recunoscut că 
existaseră și mai demult unele conflicte, însă nu atât de 
grave precum cele de acum. M-a asigurat că ei, creștinii, 
se întâlneau de regulă fără să atragă atenţia și că 
răspundeau cu fapte bune atunci când cineva le făcea rău. 
Totuși, evreii creștini aveau dreptul legal să meargă la 
sinagogi, să asculte scripturile și să-și exprime punctul de 
vedere. Mai ales că cei mai mulţi dintre ei contribuiseră 
financiar la ridicarea sinagogilor din Roma. 

În noaptea aceea caldă de vară, am condus-o pe Claudia 
pe lângă colina Vaticanului până la casa ei din afara 
orașului. Pe celălalt mal al fluviului flăcările încă se mai 
vedeau strălucind în bezna nopţii și încă auzeam murmurul 
mulţimii furibunde. Pe drumul spre Roma, numeroase 
căruţe încărcate cu de-ale gurii ce trebuiau să ajungă în 
pieţe staţionau într-un șir nesfârșit. Ţăranii se întrebau 
nedumeriţi ce se petrecea în oraș. Se zvonea că un anume 


Chrestus îi învrăjbea pe evrei și îi instiga să ucidă și să 
incendieze tot ce le ieșea în cale. Nimeni nu părea să 
spună ceva de bine despre evrei. Pe drum, am început să 
șchiopătez, iar capul parcă îmi crăpa de durere și chiar mă 
miram de ce nu simţisem până atunci efectele loviturilor 
pe care le încasasem în luptele de pe străzi. 

Când am ajuns în sfârșit la coliba Claudiei, mă simțeam 
atât de rău, încât ea n-a vrut să mă lase să plec, rugându- 
mă să rămân peste noapte. In pofida protestelor mele, m-a 
culcat în patul ei vechi, luminat de un opaiț. Ea însă se tot 
învârtea de colo-colo prin odaie și ofta din rărunchi, așa că 
a trebuit într-un târziu să o întreb ce are. 

— Nu sunt nici neprihănită, nici fără de păcat, s-a jelit 
Claudia, însă fiecare cuvânt pe care mi l-ai spus despre 
fata aia britonă mi-a pârjolit inima, deși nu-mi amintesc 
nici măcar numele ei. 

— Încearcă să mă ierţi că nu mi-am ţinut promisiunea, i- 
am spus. 

— Ce-mi pasă mie de promisiunea ta? a izbucnit Claudia. 
Pe mine mă blestem! Prin vine îmi curge sângele mamei 
mele, iar tatăl meu e desfrânatul de Claudius. Nu e vina 
mea că mă tulbură din cale-afară să te văd în patul meu. 

Însă avea mâinile reci ca gheaţa când le-a atins pe ale 
mele. Şi buzele îi erau reci când s-a aplecat și m-a sărutat. 

— O, Minutus, mi-a șoptit, n-am avut curajul să-ţi 
mărturisesc până acum că vărul meu, Gaius, m-a siluit 
când eram doar o copilă. Se distra uneori culcându-se cu 
surorile lui. Din cauza asta am început să-i urăsc pe toţi 
bărbaţii. Tu ești singurul pe care nu-l urăsc, deoarece m-ai 
acceptat drept prietenă așa cum sunt. 

Ce puteam să mai spun? Am tras-o în pat lângă mine să 
o liniștesc, deoarece tremura de frig și rușine. Nu pot să 
mă dezvinovăţesc invocând faptul că era cu cinci ani mai 
mare decât mine, ci trebuie să recunosc că m-am aprins 
imediat ce am simţit trupul ei lângă al meu. S-a lipit de 


mine râzând și plângând în același timp, iar eu mi-am dat 
seama că o iubeam. 

Când ne-am trezit a doua zi dimineaţă, eram atât de 
fericiți, că nu doream să ne gândim la nimic altceva în 
afară de noi doi. Claudia radia și mi se părea frumoasă, în 
ciuda trăsăturilor aspre și a sprâncenelor ei groase. 
Lugunda a devenit brusc doar o umbră îndepărtată. 
Claudia era o femeie matură în comparaţie cu fetița aceea 
necoaptă și capricioasă. Nu ne-am făcut niciun fel de 
promisiune și nici nu voiam să ne gândim la viitor încă. 
Când mă încerca un sentiment vag de vinovăţie, mă 
mângâiam cu gândul că ea, Claudia, știa foarte bine ce 
făcea. Cel puţin acum mai avea și altceva la care să se 
gândească în afară de superstiţiile creștinilor. Ceea ce 
avea darul de a mă bucura. 

Când am ajuns acasă, mătușa Laelia m-a dojenit aspru, 
spunându-mi răspicat cât de îngrijorată fusese din cauză 
că lipsisem toată noaptea fără să o anunţ dinainte. M-a 
privit iscoditor cu ochii ei înroșiţi și mi-a spus pe un ton 
plin de reproș: 

— Chipul tău strălucește ca și când ai ascunde un secret 
rușinos. Sper că nu ţi-ai petrecut noaptea în vreun bordel 
sirian. Mi-a adulmecat suspicioasă hainele. Nu, nu miroși a 
bordel, a continuat ea. Dar ai înnoptat tu undeva. Să nu te 
bagi acum în cine știe ce aventură amoroasă sordidă. Nu 
ti-ar aduce decât belele, și ţie, și nouă. 

Mă citise atât de bine, încât simțeam că îmi ard obrajii. 
Din fericire, nu părea prea preocupată să afle adevărul. 

— Să vezi ce s-a întâmplat, a schimbat ea brusc 
subiectul, aseară a încercat cineva să-l omoare pe 
prietenul meu, vrăjitorul Simon. Când traversa Tibrul, așa 
cum obișnuiește, ca să meargă la casele bolnavilor și să-i 
vindece cu puterile lui, a fost atacat de oamenii cu creastă 
și aproape omorât în bătaie. 

La început n-am înţeles la ce oameni cu creastă se 


referea mătușa Laelia, însă mi-am dat seama că de fapt 
confundase numele Chrestus cu latinescul cristatus”. 
După ce i-am explicat diferența, mătușa Laelia s-a enervat 
și mi-a spus pe un ton răstit: 

— Oricum ar fi, crestaţii ăștia abia așteaptă să-l ucidă pe 
Simon, deoarece îl pune în umbră pe unul de-al lor, Simon 
pescarul. Ei le ademenesc în secta lor secretă pe femeile 
bogate care erau prietene cu Simon, le fac farmece dându- 
le să bea sânge și le pun să se sărute cu alţi bărbaţi decât 
soţii lor. Simon a aflat care e locul unde se adună acești 
oameni, deși au încercat să-l păcălească și să se adune în 
altă parte. De aceea s-au răzbunat pe el, iar evreii nu i-au 
luat partea pentru că e samaritean. 

I-am răspuns că nu cred în povestea cu băutul sângelui 
și nici în săruturile adulterine. Mătușa Laelia stăruia însă 
că aflase totul chiar din gura martorilor trimiși de 
vrăjitorul Simon pe urmele „oamenilor cu creastă”. Nu 
puteam s-o contrazic, căci asta ar fi însemnat să-i dezvălui 
că fusesem și eu implicat în răscoala din cartierul evreiesc. 

După-amiază, prietenul meu, Lucius Pollio, al cărui tată 
devenise consul în acel an, a venit să mă viziteze; părea 
foarte agitat din cauza revoltei. 

— Evreii devin din ce în ce mai nerușinaţi la adăpostul 
statutului lor privilegiat, a spus el. Prefectul orașului a 
arestat și interogat oameni toată dimineaţa și are dovezi 
clare că un evreu pe nume Chrestus instigă sclavii și 
mulțimea la violenţă. Nu e un fost gladiator, cum era 
Spartacus, ci un răufăcător condamnat în lerusalim, care a 
înviat în mod misterios după ce fusese crucificat. Prefectul 
a poruncit să fie arestat și chiar a pus preţ pe capul lui. 
Dar mă tem că a fugit deja din oraș după ce a văzut că 
răzmerița a eșuat. 

Mă tenta extrem de tare să-i explic învățatului Lucius că 
în Hristos evreii îl vedeau pe mult așteptatul Mesia, însă 


27 Cu creastă (lat.). 


nu-i puteam da de înţeles că știam atât de multe despre 
superstiţiile demne de dispreţ ale evreilor. Am parcurs 
împreună manuscrisul cărţii mele pentru a pune la punct 
exprimarea. Lucius Pollio mi-a promis că mă ajută să 
găsesc un editor dacă trecea proba de foc a lecturii 
publice. După părerea lui, cartea era destul de bună, iar 
Claudius se va bucura să-și vadă evocată campania lui 
victorioasă din Britania. Din câte spunea Pollio, împăratul 
Claudius e flatat atunci când cineva se arată preocupat de 
Britania, iar în privinţa asta cartea mea se ilustra în chip 
deosebit, căci îmi manifestasem cu prisosinţă interesul. 

Prefectul orașului a rezolvat disputa referitoare la 
folosirea sinagogilor, cea care provocase izbucnirile 
violente, stabilind că aveau dreptul să le folosească toţi cei 
care contribuiseră financiar la construirea lor. Evreii 
drept-credincioși aveau propriile sinagogi, la fel și evreii 
mai puţin stricţi. Însă când evreii creștini au primit și ei o 
sinagogă, drept-credincioșii au scos din ea toate cărțile 
sfinte și au incendiat-o în timpul nopţii, preferând s-o știe 
arsă din temelii decât să fie lăsată pe mâna celor care îl 
proslăveau pe Hristos. Firește că acest incident a provocat 
noi conflicte. Până la urmă, evreii drept-credincioși au 
comis gafa monumentală de a duce cazul în fața 
împăratului. 

Claudius era deja enervat din cauza revoltelor care 
tulburau armonia proaspetei sale căsătorii. S-a înfuriat și 
mai tare când evreii au îndrăznit să-i reamintească faptul 
că n-ar fi fost împărat dacă n-ar fi existat ei. De fapt, era 
adevărat că Irod Agrippa, prietenul de pahar al lui 
Claudius, împrumutase de la evreii bogaţi din Roma suma 
de care Claudius avea nevoie ca să-i mituiască pe 
pretorieni după asasinarea lui Caligula și să-i câștige astfel 
de partea lui. Însă Claudius trebuia să plătească acum o 
dobândă exorbitantă și oricum prefera să nu-și amintească 
toată această poveste și din alte motive, care îi răniseră 


orgoliul. Ameţit de atâta băutură, Claudius a început să 
tremure de mânie și să scuture cu putere din cap. Limba i 
se împleticea mai tare decât de obicei. A reușit totuși să le 
poruncească evreilor să plece, amenințându-i că-i va izgoni 
pe toţi din Roma dacă-l mai deranjau vreodată. De 
asemenea, evreilor li s-a ordonat să-l predea prefectului pe 
răufăcătorul Chrestus, care se ascundea cu siguranţă în 
vreuna dintre pivnițele caselor din Transtiberium, din 
moment ce nu era de găsit pe nicăieri, în pofida 
recompensei pusă pe capul lui. 

In Roma trăiau cinci mii de evrei. Mulţi erau oameni 
bogaţi, de origine nobilă, chiar cetățeni romani. De când 
fuseseră aduşi sub stăpânirea Romei de Pompei, 
obiceiurile lor religioase începuseră să stârnească 
curiozitatea romanilor, în special a femeilor. Sabatul 
evreilor devenise de mai multă vreme un obicei roman și 
astfel mulţi oameni simpli considerau ziua lui Saturn zi de 
odihnă. Până și sclavii le cereau stăpânilor mai îngăduitori 
să-i lase să trândăvească în ziua de Sabat. 

Consiliul evreilor, care avea atribuţii de judecată, apăra 
privilegiile evreilor din Roma și reglementa colectarea de 
taxe pentru Templul din Ierusalim, a decis să facă presiuni 
asupra Senatului roman. Mai mulţi senatori îi simpatizau 
pe evrei, deoarece își administrau averile cu ajutorul 
acestora. În plus, femeile ușor impresionabile din familiile 
romane înstărite se arătau foarte receptive la problemele 
evreilor. În plus, cei mai creduli chiar se temeau de evrei 
din cauza vrăjitoriilor de care se spunea că sunt capabili. 
Evreii însă nu au luat prea în serios ameninţarea 
împăratului, dar, ca să fie siguri, au decis să întărească 
relaţiile cu cei care le erau prieteni și să expună în faţa 
Senatului ipoteza izgonirii lor din oraș. Senatorii le-au 
înţeles cu greu explicaţiile și le-au propus soluţia logică: să 
facă tot ce le stătea în putinţă să-l captureze pe Chrestus, 
care încă se ascundea în Roma, și să-l predea autorităţilor. 


Aceasta a fost singura idee a senatorilor. Evreii i-au 
lămurit că numitul Chrestus era de fapt omul care fusese 
răstignit la Ierusalim cu douăzeci de ani în urmă, iar 
învierea lui era o pură invenţie. Atunci senatorii și-au 
pierdut complet interesul față de caz. 

— Fiecare religie are o masă sfântă, a spus unul dintre 
senatori, în funcţie de zeul pe care îl venerează. Voi 
mâncaţi în seara de dinaintea zilei lui Saturn, când apare 
pe cer Luceafărul-de-seară. Dacă acest Chrestus a găsit 
atâţia supuși printre voi, noi nu le putem interzice mesele 
sacre, oricât de naivi și superstiţioși ar fi. Am putea face 
asta numai dacă ar contraveni bunelor moravuri sau ar 
aduce prejudicii statului. 

Evreii creștini și toţi cei care li se alăturaseră aveau și ei 
conducătorii lor. Când m-am dus să-l vizitez pe tata, în 
casa Tulliei, l-am găsit acolo, spre marea mea uimire, pe 
Aquila cel cu nasul rupt, împreună cu soţia lui, Prisca, și 
alți câţiva cetăţeni cinstiți, al căror singur cusur era că 
îmbrăţișaseră învăţăturile creștine. Voiam să vorbesc cu 
tata între patru, ochi despre Claudia. Consideram că era 
timpul să fac ceva în acest sens, din moment ce o vizitam 
deja de două ori pe săptămână și rămâneam la ea peste 
noapte, chiar dacă ea nu-mi dăduse de înțeles că ar 
aștepta ceva de la mine. 

Găsindu-i însă pe toţi acolo și văzând că le-am întrerupt 
adunarea, am vrut să fac cale-ntoarsă, însă tata m-a oprit, 
spunându-mi să aştept, apoi și-a reluat discursul 
adresându-li-se celorlalţi. 

— Ştiu destul de multe despre regele iudeilor. 
Călătoream prin Galileea când a fost răstignit și sunt 
martor că s-a ridicat din mormânt. Deși discipolii lui m-au 
respins, eu pot confirma că lisus n-a incitat sub nicio formă 
oamenii la violenţă, așa cum faceţi voi aici, în Roma. 

Mai auzisem deja aceste lucruri și nu puteam pricepe de 
ce un om înţelept și nu tocmai tânăr ca tata era încă 


frământat de aceleași lucruri. Aquila încerca să se justifice: 

— M-am născut evreu, mă duc la sinagogă și respect 
legile creștine, încercând pe cât îmi stă în putinţă să nu-i 
jignesc pe ceilalţi evrei. Respectarea strictă a învățăturilor 
e imposibilă pentru oameni. Ni s-a spus să ne iubim între 
noi, să ne iubim chiar și dușmanii. Așa ceva e de 
neconceput din cauza slăbiciunilor umane. Printre noi 
există unii care doresc să ne împăcăm cu evreii și să le 
cerem tuturor celor care ne ascultă să se lase tăiaţi 
împrejur. 

— Eu sunt o femeie simplă, a intervenit Prisca, însă 
înţeleg că noua lege s-a născut după ce lisus Hristos, fiul 
lui Dumnezeu, a venit pe pământ și și-a dat viaţa pentru 
iertarea păcatelor oamenilor. De aceea nu ar fi drept să le 
cerem celor care cred în el și îl așteaptă să se supună 
vechilor legi și să accepte circumcizia. 

— Noi nu avem nimic împotrivă, a luat cuvântul unul 
dintre cetăţenii romani, să ne supunem chiar și acelei 
intervenţii deloc plăcute și să suportăm durerea trecătoare 
a circumciziei dacă asta înseamnă adevărata iubire faţă de 
Hristos. Ne e teamă însă că un asemenea gest ne-ar 
deosebi de ceilalți fraţi ai noștri, iar cei mai slabi dintre ei 
ar putea chiar să se îndepărteze. Așa că circumcizia n-ar 
duce la nimic bun. În plus, dacă cineva îndrăznește să-și 
dezvăluie adevărata credinţă într-o sinagogă strigând 
„oameni buni, fraţii mei”, va fi redus la tăcere imediat și 
bătut, chiar și în ziua de Sabat, sau, dacă nu, în ziua 
imediat următoare. 

— Așa este, a zis Aquila cu tristeţe, orice am face, 
suntem ca un ghimpe în coasta tuturor. Evreii ne urăsc 
mai rău decât pe cei care se închină la idoli. Nici măcar 
între noi nu putem păstra iubirea reciprocă și smerenia, 
căci fiecare are impresia că știe mai multe decât ceilalţi. 
Cei mai zeloși și dornici să înveţe chiar și cu forța pe 
ceilalţi sunt aceia care au descoperit de curând calea lui 


Hristos. 

— Se spune, a adăugat Prisca, că însuși Hristos a 
aruncat foc pe pământ, a despărţit femeile de bărbaţii lor 
și i-a învrăjbit pe copii împotriva părinţilor. Exact asta se 
întâmplă acum în Roma. Nu înțeleg cum pot da roade 
iubirea și smerenia în mijlocul gâlcevilor, dezbinării, urii, 
răutăţii și invidiei. 

Ascultându-i, m-a cuprins furia, pe bună dreptate. 

— Ce vreţi de la tata? am strigat. De ce îl chinuiţi? Tata 
e un om bun la suflet și blajin. Nu vă voi lăsa să-l 
amestecați în certurile voastre prostești! 

Tata și-a îndreptat spatele. 

— Taci, Minutus! mi-a poruncit el. Apoi a continuat ca și 
când tocmai privise undeva în trecutul îndepărtat: De 
obicei, lucrurile pot fi limpezite dacă oamenii discută 
despre ele, însă aceste probleme cu cât sunt mai 
dezbătute, cu atât par să se adâncească mai tare. Dar dacă 
tot mi-aţi cerut sfatul, eu vă propun să cereţi o amânare. 
Pe vremea împăratului Gaius, evreii din Antiohia au avut 
de câștigat ascultând acest sfat. 

Cu toţii se uitau cu ochii căscaţi la tata, neînţelegând ce 
voia să spună. 

— Separaţi-vă de evrei, i-a lămurit el zâmbind distrat, nu 
mai mergeţi la sinagogă și nu mai plătiți taxele pentru 
Templu. Ridicaţi-vă propriile voastre lăcașe de întâlnire 
dacă vreţi. Printre voi există și oameni bogaţi. Poate reușiţi 
chiar să strângeţi daruri însemnate de la femei și bărbaţi 
care au impresia că își pot cumpăra pacea sufletească dacă 
sprijină cu bani anumiţi zei. Nu-i iritaţi pe evrei. Nu 
răspundeţi atunci când sunteţi jigniţi. Ţineţi-vă departe de 
toate, așa ca mine, și încercaţi să nu faceţi rău nimănui. 

— Sunt vorbe grele, au rostit cu toţii într-un glas. Noi 
trebuie să-l mărturisim pe regele nostru și să vestim 
împărăţia lui. Altfel nu suntem demni de el. 

Tata și-a desfăcut braţele și a oftat adânc. 


— Mai e multă vreme până va veni împărăţia lui, a zis, 
dar cu siguranţă spiritul lui este în voi, nu în mine. Faceţi 
cum doriţi. Dacă acest caz va ajunge în faţa Senatului, voi 
încerca să pledez în favoarea voastră. Dar vă rog să-mi 
permiteţi să nu menţionez nimic despre împărăție. Așa 
ceva nu va face decât să ridice suspiciuni împotriva 
voastră. 

Răspunsurile primite i-au mulțumit și au plecat chiar la 
timp, căci Tullia, care tocmai se întorsese dintr-una dintre 
vizitele ei, n-a fost deloc încântată când a dat nas în nas cu 
ei în curtea interioară. 

— O, Marcus, a spus ea impacientată, de câte ori trebuie 
să te rog să nu-i mai primești pe evreii ăștia dubioși? N-am 
nimic împotrivă să te duci să-i asculţi pe filosofi. Dacă te 
face să te simţi mai bine, ajută-i pe cei săraci, trimite-ţi 
doctorul să-i vindece pe cei bolnavi și dăruiește-le zestre 
fetelor orfane. Dar, pe toţi zeii, ţine-te departe de evrei, 
pentru binele tău! 

Apoi a dat cu ochii de mine și, cum era supărată, a 
început să mă critice pentru încălțămintea uzată, modul 
neglijent în care îmi stătea mantia și părul prost tuns. 

— Nu mai trăieşti printre soldaţii tăi neciopliţi, s-a răstit 
la mine, ar trebui să te îngrijești mai mult de înfățișarea ta, 
măcar din respect pentru funcţia tatălui tău. Poate ar 
trebui să-ţi trimit un bărbier și un slujitor care să aibă grijă 
de hainele tale. Presupun că mătușa ta e prea de modă 
veche și prea aiurită că să mai aibă grijă de tine. 

l-am răspuns ursuz că am deja bărbier, deși nu era 
adevărat. Nu-mi doream ca sclavii ei să îmi supravegheze 
fiecare pas. Cumpărasem unul la un moment dat, însă de 
ziua mea îl eliberasem, deoarece îmi părea rău pentru el, 
și îl ajutasem mai apoi să-și deschidă propria afacere în 
Subura. Vindea peruci femeilor și câștiga foarte bine. I-am 
spus Tulliei și că mătușa Laelia s-ar simţi profund jignită 
dacă un sclav străin ar veni să se ocupe de hainele mele. 


— Oricum, sclavii aduc mai mare bătaie de cap decât 
bucurie, am conchis. 

Tullia a replicat că asta e doar o chestiune de disciplină. 

— Totuși ce vrei să faci cu viața ta, Minutus? m-a 
întrebat. Am auzit că-ţi petreci nopţile prin bordeluri și îţi 
neglijezi studiile de retorică și exerciţiile date de 
profesorul tău. Dacă vrei să-ţi prezinţi în public cartea 
iarna asta, trebuie să-ţi disciplinezi trupul și să muncești 
din greu. În plus, ar cam fi cazul să te căsătorești cu o fată 
de rangul tău. 

I-am explicat că doream încă să mă bucur de tinereţe, în 
limitele bunului-simţ, desigur, și că nu făcusem nimic care 
să-mi provoace necazuri cu autorităţile ca alți cavaleri care 
se îmbătau sau făceau altele chiar și mai rele. 

— Mă ocup de mine, am spus, particip la exerciţiile de 
echitație, asist la procesele din pretoriu dacă e vreunul 
important, citesc. Chiar și filosoful Seneca s-a arătat 
binevoitor cu mine. Bineînţeles, la timpul potrivit voi 
candida pentru funcţia de chestor, însă deocamdată sunt 
prea tânăr și prea lipsit de experienţă pentru așa ceva. 

Tullia m-a privit compătimitor. 

— Sper că-ţi dai seama că e esenţial pentru viitorul tău 
să cunoşti oamenii potriviți. Ti-am obţinut invitaţii în 
casele celor mai bune familii, dar toţi s-au plâns că ai fost 
posac și tăcut și că n-ai răspuns gesturilor de prietenie. 

Aveam motivele mele să mă port așa. 

— Draga mea mamă vitregă, i-am spus, știi că îţi respect 
judecata, însă tot ce am văzut și auzit aici, în Roma, mă 
face să evit să mă apropii de oamenii care sunt, momentan, 
consideraţi potriviţi. În jur de două sute de cavaleri și nu 
mai zic câţi senatori au fost executaţi sau obligaţi să se 
sinucidă anul trecut pentru că, la momentul respectiv, ei 
erau oamenii potriviţi sau cunoșteau prea bine alți oameni 
potriviţi. 

— Datorită  Agrippinei totul s-a schimbat acum, a 


protestat Tullia poate cu prea mare vehemenţă. 

Însă cuvintele mele i-au dat totuși de gândit. După 
câteva clipe de reflecţie, mi-a făcut o propunere: 

— Cel mai înţelept lucru pe care l-ai putea face ar fi să-ţi 
dedici timpul curselor de care, alăturându-te suporterilor 
unei echipe. E o activitate apolitică, însă te-ar ajuta să-ţi 
faci relaţii utile. Şi, oricum, îţi plac caii. 

— M-am săturat de cai, am replicat. 

— Caii sunt mai puţin periculoși decât femeile, a spus 
Tullia cu venin în voce. 

Tata a privit-o cu un aer meditativ și a spus că o dată 
avea și ea dreptate. 

— N-ai face decât să atragi atenţia, a continuat Tullia ca 
să se răzbune pentru comentariul răutăcios făcut de tata, 
dacă ai avea dintr-odată propriii tăi cai, deși tatăl tău și-ar 
permite asta. E doar o chestiune de timp până va trebui să 
ne transformăm pământurile arabile în pășuni. Cultivarea 
cerealelor în Italia va deveni neprofitabilă odată ce portul 
din Ostia va fi terminat. Dar e prea puţin probabil că o să 
devii un bun crescător de cai. Mulţumește-te să pariezi la 
curse. 

Însă aveam cu ce să-mi ocup timpul și fără cursele de cai 
de la circ. Trebuia să văd de casa mea veche de pe 
Aventin, să am grijă de Barbus, care devenise posac de 
când îmbătrânise, trebuia să o liniștesc pe mătușa Laelia 
și, pe deasupra, să-i iau apărarea și libertului meu gal pe 
care vecinii îl acuzaseră că răspândea un miros oribil 
atunci când făcea săpun. A fost relativ ușor să-i pledez 
cazul în faţa judecătorului, arătând că atelierele de 
tăbăcărie şi boiangerie provocau mirosuri mult mai 
neplăcute. Mai dificil de combătut a fost afirmaţia că 
folosirea  săpunului în locul pietrei ponce ducea la 
efeminare și contravenea convingerilor strămoșilor noștri. 
Era o acuzaţie mult mai gravă. Avocatul vecinului încerca 
să obţină interzicerea fabricării de săpun în Roma, 


invocându-i pe strămoșii strămoșilor noștri până la 
Romulus, care fuseseră cu toţi mulţumiţi de efectul 
sănătos al pietrei ponce. 

În pledoaria mea am preamărit Imperiul Roman și 
puterea Romei asupra întregii lumi. 

— Romulus nu ardea tămâie adusă din Orient lângă 
statuile zeilor, am strigat cu emfază. Strămoșii noștri nu 
cereau să li se aducă icre negre tocmai de pe celălalt țărm 
al Pontului Euxin și nici păsări exotice, limbi de flamingo 
sau pește din India. Roma este locul unde se amestecă, 
multe popoare și obiceiuri. Roma alege ce e mai bun dintre 
toate și înnobilează tradiţiile străine însușindu-și-le. 

Şi astfel folosirea săpunului n-a fost interzisă în Roma, 
iar libertul meu și-a îmbunătăţit produsele adăugând 
miresme și dându-le nume sofisticate. Am câștigat o mică 
avere datorită săpunului egiptean Cleopatra, chiar dacă 
era fabricat pe o străduță dosnică din Subura. Cei mai 
fideli clienţi ai lui, în afară de femeile romane, erau grecii 
și oamenii din Orient care trăiau la Roma. Utilizarea 
săpunului la băile publice încă era considerată imorală. 

Deși aveam multe treburi, serile, înainte să mă cufund în 
somn, ajungeam adesea să-mă întreb care era de fapt 
rostul meu pe lume. Uneori eram mulțumit de micile mele 
succese, însă alte dăţi mă simțeam deprimat deoarece 
totul mi se părea atât de lipsit de sens. Soarta și zeiţa, 
norocului guvernează existența umană, însă moartea e, 
mai devreme sau mai târziu, singurul deznodământ al 
fiecăruia. Da, eu mă puteam considera și fericit, și 
norocos, însă de fiecare dată când izbândeam în ceva, 
bucuria îmi era parcă umbrită și începeam imediat să mă 
simt nemulțumit de mine. 

Odată cu venirea iernii, a sosit în sfârșit și ziua cea 
mare. Urma să-mi citesc cartea în auditoriul Bibliotecii 
Imperiale de pe Palatin. Prin intermediul prietenului meu, 
Lucius Domiţius, însuși împăratul Claudius trimisese un 


mesaj prin care își anunţa prezenţa la lectura mea publică. 
În consecinţă, toţi cei care urmăreau să intre în grațiile 
împăratului s-au înghesuit să ocupe un loc în sală. 

Își făcuseră apariţia și câţiva ofițeri care fuseseră în 
Britania, precum și unii membri ai comisiei Senatului 
pentru chestiunile britonice. Printre ei se afla chiar și 
Aulus Plautius. Unii însă n-au mai încăput în sală și au 
trebuit să rămână afară. Aceștia i s-au plâns lui Claudius 
că, în pofida interesului lor faţă de subiect, n-au mai găsit 
loc înăuntru. 

Mi-am început lectura dis-de-dimineaţă și, în ciuda 
emoțiilor firești, am citit fără greșeală. Eram extrem de 
entuziasmat, ca orice autor care și-a desăvârșit opera cu 
multă trudă și multe sacrificii. N-am fost deranjat de nimic, 
cu excepţia lui Lucius Domiţius, care îmi șoptea și îmi 
făcea tot felul de semne, încercând să-mi arate cum să 
citesc și ce intonaţie să adopt. La prânz, a avut loc un 
ospăț mult prea fastuos, organizat de Tullia și plătit de 
tata. Apoi mi-am continuat lectura cu un capitol despre 
obiceiurile religioase ale britonilor. Am observat că mulţi 
moţăiau, deși, după părerea mea, aceasta era cea mai 
interesantă parte a cărții. 

La un moment dat a trebuit să mă opresc, deoarece și-a 
făcut apariția Claudius, așa cum promisese. S-a așezat pe 
locurile de onoare, alături de Agrippina, și l-au invitat pe 
Lucius Domiţius să stea între ei. Auditoriul devenise 
neîncăpător, însă Claudius s-a răstit la cei care se 
plângeau de lipsa locurilor: 

— Dacă vă interesează așa mult cartea, poate fi citită din 
nou. Atunci să faceţi bine să veniţi la timp, dar acum 
plecaţi, pentru că în curând n-o să mai putem nici să 
respirăm! 

Trebuie să spun că împăratul era de fapt puţin beat și 
din când în când râgâia zgomotos. N-am apucat să citesc 
decât câteva rânduri și m-a întrerupt: 


— Am o memorie proastă, dar poate îmi vei îngădui, 
datorită rangului meu de prim cetăţean și vârstei pe care o 
am, să fac câteva comentarii ca să-ţi explic unde ai 
dreptate și unde nu. 

A început așadar să-și expună punctul de vedere, într-un 
discurs interminabil, despre sacrificiile umane înfăptuite 
de druizi, relatând cum căutase în zadar în toată Britania 
coșurile imense din răchită în care erau ascunși prizonierii 
pe care îi ardeau de vii. 

— Desigur, le dau crezare martorilor oculari, a subliniat 
el, însă mai mult mă bizui pe ce văd cu ochii mei. De aceea 
nu pot lua de bun chiar tot ce spui. Dar, te rog, continuă, 
tinere Lausus. 

După ce am mai citit câteva rânduri, m-a întrerupt din 
nou cu o poveste despre ceva ce văzuse în Britania și ţinea 
neapărat să ne împărtășească. M-a derutat puţin faptul că 
audiența a izbucnit în râs, simțeam cum mă înroșesc până 
în vârful urechilor. Însă Claudius a avut și câteva 
observaţii judicioase la adresa lucrării mele. 

În cele din urmă, el și Aulus Plautius s-au adâncit într-o 
discuţie aprinsă pe marginea unor detalii legate de 
campania împăratului Claudius în Britania. Publicul le 
dădea apă la moară scandând „Vrem să auzim! Vrem să 
auzim!”, iar eu am fost nevoit să mă opresc. Doar prezenţa 
liniștitoare a lui Seneca m-a ajutat să-mi stăpânesc 
iritarea. Senatorul Ostorius, un om care părea să știe totul 
despre Britania, s-a implicat și el în discuţie. El susţinea că 
împăratul făcuse o mare greșeală politică întrerupându-și 
campania înainte să supună toate triburile britone. 

— A-i supune pe britoni e mai ușor de zis decât de făcut, 
a șuierat Claudius simțindu-se profund lezat. Ia arată-i 
cicatricile tale, Aulus. Ceea ce îmi aduce aminte că 
lucrurile nu stau tocmai bine în Britania, deoarece n-am 
avut timp să numesc un nou procurator care să-i succeadă 
lui Aulus Plautius. Noroc că ești tu aici, Ostorius! Nu cred 


că sunt singurul care s-a săturat să te audă cum le știi tu 
pe toate. Du-te acasă și pregătește-te de drum. Narcissus 
va scrie chiar azi scrisorile de împuternicire. 

Cred că lucrarea mea demonstrase deja publicului că a-i 
civiliza pe britoni nu era deloc o sarcină ușoară. Toată 
lumea a râs și, după ce Ostorius a părăsit sala, am fost 
lăsat să termin fără să mai fiu întrerupt. Claudius mi-a 
îngăduit să-mi închei expunerea la lumina făcliilor, de 
vreme ce întârzierea fusese pricinuită de divagaţiile lui. 
Când împăratul a început să aplaude, întreaga sală a 
izbucnit într-un ropot de aplauze, însoţite de urale. Nu mi 
s-a mai făcut nicio observaţie, deoarece orele erau deja 
înaintate și tuturor le era foame. 

O parte a publicului m-a însoţit la casa tatălui meu, unde 
Tullia organizase un banchet. Bucătarul ei era faimos în 
toată Roma, așa că până și împăratul Claudius ar fi fost 
dornic să ni se alăture. 

— Deși n-am fost invitat, a spus el, aș fi venit cu mare 
plăcere dacă draga mea soţie n-ar fi pregătit deja o cină 
copioasă pentru întâmpinarea mesagerilor din Parţia. Din 
nefericire, păcătoșii ăștia își tot fac de treabă pe aici. Dar 
în semn de mulțumire pentru căsnicia mea fericită, am 
decis să renovez templul lui Venus din Sicilia. Se spune că 
i s-ar fi prăbușit acoperișul. Cu siguranţă veţi dori cu toţii 
să mă ajutaţi ca să vă găsiţi și voi fericirea de care mă 
bucur eu acum, după atâtea dezamăgiri crunte. 

Claudius le-a înmânat celor prezenţi o listă care s-a 
umplut repede cu nume, căci nimeni n-a îndrăznit să 
părăsească sala înainte să se fi înscris în catastif. In 
dreptul numelor fiecare trecuse și câte o sumă cu care 
dorea să contribuie la renovarea templului, iar sumele 
variau în funcţie de rangul și averea fiecăruia. Fără 
îndoială că blestemau cu toţii printre dinţi neobrăzarea 
împăratului. 

La banchetul din casa tatălui meu nu s-a discutat prea 


mult despre carte. Seneca m-a prezentat celui care se 
ocupa de publicarea cărţilor lui. Era un om bătrân, subţire 
la trup, adus de spate și cu vederea slăbită de la atâta citit, 
care s-a oferit să-mi publice lucrarea în cinci sute de 
exemplare pentru început. 

— Sunt sigur că îţi poţi permite să-ţi publici și singur 
cărțile, mi-a spus el pe un ton prietenos, însă numele unui 
editor cunoscut contribuie la o mai bună vânzare a unei 
cărți. Liberţii mei au o sută de scribi cu experienţă, care 
pot copia o carte după dictare destul de repede și fără 
greșeli. 

Seneca îl lăudase cu asupra de măsură pe acest om, care 
nu-l dezamăgise nici măcar în perioada când se afla în exil 
și avusese grijă să umple bibliotecile cu numeroasele 
opere pe care filosoful le trimitea din Corsica la Roma. 

— Firește, câștig mai mult de pe urma traducerilor din 
limba greacă, a poveștilor de dragoste sau a jurnalelor de 
călătorie, mi-a explicat bărbatul, însă niciuna dintre cărţile 
lui Seneca nu mi-a adus pierderi. 

Am înţeles aluzia și l-am asigurat că eram gata să 
plătesc o parte din costurile aferente multiplicării cărții 
mele. Era într-adevăr o mare onoare pentru mine faptul că 
cineva atât de cunoscut garanta practic cu propriul nume 
pentru calitatea lucrării mele. După această discuţie, a 
trebuit să-l las ca să-i pot saluta și pe ceilalți oaspeţi. Erau 
atât de mulţi, încât mă luase cu ameţeală; băusem totuși și 
prea mult vin. M-a copleșit o tristeţe profundă când mi-am 
dat seama că nimănui dintre cei prezenţi nu-i păsa de fapt 
de cartea mea ori de viitorul meu. Cartea mea era pentru 
ei doar o ocazie să mănânce delicatese, să bea cel mai bun 
vin din Campania, să se studieze și să se critice unii pe 
ceilalţi și să se mire în sinea lor de succesul pe care tatăl 
meu îl obținuse, după părerea lor, fără nici cel mai mic 
merit. 

li simţeam lipsa Claudiei. Mă gândeam că era singura 


persoană din lume care mă înțelegea cu adevărat și căreia 
îi păsa de mine. Firește că nu îndrăznise să vină să mă 
audă citind, dar știam că aștepta nerăbdătoare să-i 
povestesc și aveam o bănuială că nici nu putea să doarmă 
de emoție. Mi-o închipuiam stând afară, lângă coliba ei, 
uitându-se la cerul iernatic spuzit de stele și privind către 
Roma în liniștea nopţii, tulburată numai de scârţâitul 
roţilor căruţelor cu zarzavaturi și de mugetele îndepărtate 
ale vitelor. Datorită nopţilor petrecute la ea, mă 
obișnuisem atât de tare cu aceste zgomote, încât 
prinsesem chiar drag de ele. Numai când mă gândeam la 
huruitul căruţelor, imaginea Claudiei parcă prindea viață 
în mintea mea și devenea așa de clară, că trupul începea 
să-mi tremure. 

Nu e nimic mai dezolant decât finalul unei mari 
petreceri, când torţele fumegă și se sting sub arcade, 
ultimii musafiri pleacă sprijiniți de sclavii lor care abia 
reușesc să-i urce în lectici, lumânările sunt stinse, vinul 
vărsat e curăţat de pe podelele lucioase din mozaic, iar 
voma e ștearsă de pe pereţii din marmură ai toaletelor. 

Tullia era evident încântată de succesul banchetului ei și 
vorbea plină de entuziasm cu tata despre anumiţi musafiri 
și despre ce ziseseră sau făcuseră unul și altul. Eu mă 
simţeam însă plin de amărăciune și complet străin de acea 
lume a lor. 

Dacă aș fi avut mai multă experienţă, aș fi înţeles că 
proasta mea dispoziţie era doar o consecinţă a vinului băut 
în exces. Însă, tânăr fiind, nu mi-am dat seama. Astfel nu 
m-a interesat nici măcar compania Tulliei și a tatălui meu, 
care s-au dres cu niște vin diluat și fructe de mare, în timp 
ce sclavii făceau curat în saloane. Le-am mulţumit pentru 
ospitalitate și am plecat singur, fără să mă gândesc la 
pericolele ce pășteau la tot pasul noaptea pe străzile 
Romei, tânjind doar după Claudia. 

În coliba ei era cald, iar patul mirosea dulceag a lână. A 


umplut vasul cu mangal ca să nu-mi fie frig. Mi-a spus că 
nu se aștepta să mai vin după o asemenea petrecere și 
după succesul cărții mele. În ochii ei negri au scânteiat 
lacrimi. 

— O, Minutus, acum știu sigur că mă iubeşti cu 
adevărat, mi-a șoptit. 

După ceasuri nesfârșite de plăcere și un somn scurt, 
dimineaţa rece de iarnă s-a strecurat în colibă. Simţeam 
cum zorii gri ai acelei zile de iarnă fără soare îmi pustiau 
sufletul în timp ce ne priveam unul pe celălalt palizi și 
obosiţi. 

— Claudia, am zis, ce o să se întâmple cu noi? Când sunt 
cu tine, parcă trăiesc dincolo de realitate, într-o lume 
diferită, printre stele. Doar cu tine sunt fericit. Însă nu mai 
putem continua așa. 

Cred că în sinea mea speram ca ea să-mi spună imediat 
că totul era perfect și că puteam merge mai departe fără 
să schimbăm nimic, căci cu greu am fi putut face altfel. 
Însă Claudia a oftat ușurată și a exclamat: 

— Minutus, te iubesc mai mult ca oricând pentru că ai 
adus în discuţie această problemă delicată! Normal că nu 
putem continua așa. Tu, ca bărbat, nu cred că poţi să-ţi 
imaginezi cu ce teamă aștept fiecare schimbare lunară. Și 
nici nu e prea demn pentru mine, ca femeie, să stau să 
aștept clipa în care vei binevoi să treci să mă vezi. Așa 
viața mea s-ar reduce doar la teamă și așteptare 
chinuitoare. 

Vorbele ei m-au rănit profund. 

— Ai reușit să ascunzi foarte bine aceste probleme, am 
replicat cu răceală. Până acum mi-ai dat de înţeles că ești 
fericită pentru simplul fapt că vin la tine. Și atunci ce 
propui? 

Claudia s-a stăpânit, n-a părut supărată, dimpotrivă, a 
început să-mi explice cu zâmbetul pe buze: 

— Fericirea și plăcerea uneori îţi iau minţile. Cei care se 


iubesc se mai și ceartă, însă după cuvinte urâte și lacrimi 
iubirea e și mai dulce. Totuși, azi nu pot să mă supăr. Și-a 
împreunat palmele și a continuat cu înflăcărare: Totul ar fi 
mult mai simplu dacă aș fi doar o sclavă pe care ai putea 
lua-o cu tine. M-aș mulţumi chiar și cu asta, numai să mă 
iubești. Dar ca fiică nelegitimă a împăratului Claudius, 
sunt practic o paria și, pentru că toată lumea se teme de 
firea lui capricioasă, niciun cetăţean cinstit nu îndrăznește 
să-mi ia apărarea. Claudius a pus să fie ucis soțul Antoniei, 
sora mea vitregă din cea de-a doua căsătorie a lui, 
deoarece intenţionează să o mărite, din considerente 
politice, cu Cornelius Sulla. Nici Antonia nu vrea să audă 
de mine pentru că îi trezesc amintiri dureroase. Claudius a 
divorţat de mama mea, invocând diverse pretexte, ca să se 
căsătorească cu mama ei. Paulina a încercat în zadar să-l 
convingă pe soțul ei să mă adopte, însă Aulus Plautius nu 
poate risca să cadă în dizgraţia împăratului, cu atât mai 
mult cu cât, atunci când s-a întors din Britania, a trebuit să 
adune toată familia ca să o convingă pe Paulina să renunţe 
la creștinism. Singura soluţie ar fi ca un cavaler mai sărac, 
în schimbul unei sume de bani, să mă recunoască drept 
fiica lui. 

— Da, dar odată cu asta ar recunoaște și că a comis 
adulter cu mama ta pe când aceasta era soţia împăratului 
Claudius, am observat eu. Așa ceva ar stârni un scandal 
imens, iar Claudius n-ar trece cu vederea niciodată un 
asemenea gest. 

În ciuda gingășiei ei, m-au trecut fiori reci când mi-am 
dat seama că în tot acest timp Claudia se gândise la 
căsătorie. Desigur, o iubeam și nu puteam trăi fără ea, însă 
mă speria gândul de a mă lega de cineva atât de devreme 
printr-o căsătorie care, în timp, ar fi devenit doar o piedică 
în calea viitorului meu. 

— Dacă ar muri Claudius? a șoptit Claudia, după care s-a 
uitat speriată în jur. 


— Mușcă-ţi limba! am exclamat îngrozit. Așa ceva nu se 
poate spune. Are o sănătate de fier, chiar dacă îl mai apucă 
uneori durerile de stomac și respiră cu greutate din cauza 
mâncării și a băuturii fără măsură. În plus, nu cred că 
Britannicus ar fi dispus să te recunoască ca soră vitregă 
dacă va ajunge împărat. Are oricum destule motive să se 
simtă rușinat din cauza mamei sale. 

— Gaius Caligula m-a recunoscut public drept verișoara 
lui, a stăruit Claudia, deși a făcut-o numai ca să-l supere pe 
Claudius. Însă pe atunci eram doar o copilă, şi pe deasupra 
prea îngrozită de ceea ce îmi făcuse. Dacă m-ar fi apreciat 
cu adevărat, cred că ar fi putut să-l silească pe Claudius să 
mă recunoască public drept fiica lui. Pe vremea aia nimeni 
nu și-ar fi imaginat că Claudius va ajunge împărat. Gaius îl 
ținea pe post de portar la bordelul de pe Palatin. Il uram 
așa de tare, că nici nu voiam să mă recunoască. Și oricum 
toată lumea credea că, din cauza nebuniilor lui Gaius, după 
moartea lui va fi reinstaurată republica. Dacă se întâmpla 
asta, originea mea n-ar mai fi avut nicio relevanţă. 

Nu doream să mai aud nimic despre trecutul rușinos al 
Claudiei. În cele din urmă, mi-a luat mâinile într-ale ei și, 
privindu-mă în ochi, mi-a spus: 

— Există o singură soluţie, Minutus. Hai să plecăm din 
Roma! Renunţă la cariera ta. Putem trăi fără teamă undeva 
în provincii până când Claudius va muri. 

Nu-i puteam înfrunta privirea și mi-am retras mâinile. 
Claudia s-a cutremurat și s-a uitat în pământ. 

— Mi-ai spus că îţi face plăcere să mă ajuţi să tund oile, 
a zis, și să aduni vreascuri pentru foc. Mi-ai lăudat apa din 
fântână și ai spus că mâncarea mea simplă e mai bună 
decât ambrozia zeilor. Putem găsi aceeași fericire în 
oricare colț al lumii, atât timp cât e îndeajuns de departe 
de Roma. 

Am reflectat o clipă, după care i-am spus grav: 

— Nu neg și nici nu-mi retrag cuvintele. Insă o 


asemenea decizie cântărește prea mult ca să fie luată 
dintr-o pornire de moment, dintr-un capriciu. Trebuie să 
luăm în seamă consecinţele. Nu putem pleca pur și simplu 
în exil. Apoi am adăugat din pură răutate: Şi dacă plecăm, 
ce o să se întâmple cu împărăţia pe care o aștepți și cu 
mesele secrete la care participi? 

Claudia părea complet descumpănită. 

— Oricum păcătuiesc cu tine, a oftat ea, iar când sunt cu 
ei, nu mai simt acea lumină ca la început. E ca și când ar 
putea vedea prin mine și m-ar pedepsi. De aceea am 
început să-i evit, iar sentimentul de vinovăţie devine din ce 
în ce mai apăsător de fiecare dată când ne întâlnim. Îmi vei 
distruge speranţele și credința dacă lucrurile vor continua 
așa. 

Când am ajuns la casa mea de pe Aventin, mă simțeam 
de parcă cineva ar fi aruncat o găleată apă peste mine. 
Ştiam că nu mă purtasem corect faţă de Claudia folosindu- 
mă de ea doar pentru propria mea plăcere și fără măcar 
să-i dau bani. Consideram însă că o căsătorie era un preţ 
prea mare pentru acele clipe de plăcere fizică și, pe lângă 
asta nici nu doream să plec din Roma după care tânjisem 
atât de mult când eram copil, în Antiohia, și apoi în iernile 
petrecute în Britania. 

Așa am ajuns să o vizitez din ce în ce mai rar pe Claudia 
și să-mi găsesc, în schimb, tot felul de alte îndeletniciri 
până când poftele trupului meu m-au readus în braţele ei. 
Insă după toate discuţiile acelea, nu ne mai simțeam 
fericiți împreună decât în pat. În rest ne chinuiam și ne 
acuzam reciproc, iar până la urmă m-a scos din sărite și 
am părăsit-o din nou. 

În primăvara următoare, Claudius i-a izgonit pe evrei din 
Roma pentru că nu trecuse nici măcar o zi fără dispute și 
tulburări sângeroase, care provocau agitaţie și nesiguranţă 
în tot orașul. În Alexandria, grecii și evreii se omorau unii 
pe ceilalţi, iar în Ierusalim izbucneau atât de multe 


răscoale, încât Claudius se săturase de ei definitiv. 

Liberţii lui influenţi au susținut această decizie, fiindcă 
acum puteau vinde la preţuri exorbitante permise speciale 
evreilor înstăriți care încercau să scape de exil. Claudius 
nici măcar nu și-a supus hotărârea aprobării Senatului, 
deși existau numeroși evrei care trăiau în Roma de mulţi 
ani și aveau cetăţenie romană. Împăratul a considerat că 
un edict scris era suficient, căci nu retrăgea cetăţenia 
nimănui. De asemenea, circula un zvon conform căruia 
evreii mituiseră o groază de senatori. 

Casele de pe celălalt mal al Tibrului au fost părăsite, iar 
sinagogile s-au închis. Mulţi evrei care nu aveau 
posibilităţi financiare s-au ascuns în diverse părţi ale 
orașului. Edilii au avut mult de furcă până au reușit să-i 
găsească pe toţi. Poliţia a ajuns să aresteze oameni chiar 
în plină stradă și să-i oblige să-și arate mădularul pentru a 
verifica dacă erau circumciși sau nu. 

Câţiva au fost prinși în toaletele publice, deoarece 
cetăţenii romani nu-i suportau pe evrei și chiar și sclavii le 
purtau pică. Evreii arestaţi erau trimiși să muncească la 
construirea portului din Ostia sau în minele din Sardinia - 
o mare pierdere, căci evreii erau mai degrabă negustori 
iscusiţi. Însă Claudius era de neînduplecat. 

Ura din sânul evreilor s-a întețit pe măsură ce se acuzau 
unii pe alţii că fuseseră cauza exilului. Au fost găsiți mulţi 
evrei morți de-a lungul drumurilor din afara Romei; nu se 
știa dacă fuseseră creștini sau drept-credincioși. Un evreu 
mort era doar un evreu mort, iar cei care păzeau 
drumurile nu se agitau prea tare din cauza acestor 
scandalagii atât timp cât crima nu se petrecea chiar sub 
nasul lor. „Un evreu bun e un evreu mort”, obișnuiau să 
spună ei în glumă, după ce verificau dacă trupul 
neînsufleţit avea organul tăiat împrejur. 

Creștinii necircumciși deplângeau dispariția mai-marilor 
și învăţătorilor lor, iar unii dintre ei chiar i-au urmat 


pentru a-i apăra de atacuri. Cei mai mulţi dintre aceștia 
erau oameni neștiutori și săraci, cu origini umile, chiar 
sclavi, apăsaţi de vieţile lor lipsite de speranţă. Exilarea 
evreilor creștini îi lăsase într-o stare de gravă confuzie și 
parcă erau o turmă fără păstor. 

Se agăţau cu disperare unii de alţii și continuau să se 
întâlnească și să împartă mâncarea sărăcăcioasă la mesele 
lor sfinte. Însă în sânul lor unul predica una, iar altul 
spunea altceva, și astfel au ajuns să se împartă în grupuri 
distincte, care nu făceau decât să se certe între ele. Cei 
mai în vârstă repetau cu înverșunare ceea ce auziseră cu 
urechile lor despre viaţa și învăţăturile lui lisus din 
Nazaret, însă ceilalți aveau tendinţa să-i contrazică și să 
vină cu propriile variante. 

Cei mai îndrăzneţi dintre ei își încercau puterile intrând 
într-un fel de transă și străduindu-se apoi să-i vindece pe 
bolnavi printr-o simplă atingere cu mâna. Însă nu reușeau 
întotdeauna. Simon vrăjitorul n-a fost exilat. Nu știu de ce, 
poate pentru că își cumpărase acest privilegiu sau poate 
pentru că, fiind samaritean, nu era considerat evreu. 

Mătușa Laelia mi-a spus că încă tămăduia bolnavii cu 
ajutorul puterilor lui magice. Eu credeam că îi vindeca 
doar pe cei care credeau în el și care se aflau astfel în 
puterea lui. Nu-mi doream sub nicio formă să-l revăd, însă 
reușise să atragă de partea lui numeroase femei romane 
bogate, care îl preferau pe el în locul celor care predicau 
smerenia, viaţa umilă, iubirea de oameni și întoarcerea 
fiului Dumnezeului lor coborând pe un nor din Rai. 
Încurajat de atenţia ce i se acorda, Simon începuse din nou 
să zboare și obișnuia să dispară brusc din mijlocul 
discipolilor lui și să reapară imediat în alt loc. 

Şi Barbus îmi făcea necazuri, deoarece își neglija 
atribuţiile de portar și o ștergea fără să-mi spună unde se 
duce. Mătușa Laelia se temea de hoţi și, în urma 
insistențelor ei, l-am mustrat pe Barbus, însă acesta a 


încercat să se justifice: 

— Sunt cetăţean roman și am aceleași drepturi ca toţi 
ceilalți. Aduc în această casă coșul cu cereale pe care îl 
primesc când se împart rațiile. Ştii că nu-mi pasă prea tare 
de zei. Am făcut sacrificii doar în cinstea lui Hercule și pe 
acelea numai când aveam cu adevărat nevoie. Însă atunci 
când omul începe să se simtă covârșit de greutatea anilor, 
trebuie să-și facă ordine în viaţă. Câţiva pompieri și alţi 
soldaţi bătrâni m-au convins să mă alătur unei societăţi 
secrete graţie căreia nu voi muri niciodată. 

— Lumea subpământeană e un loc al întunericului, am 
spus. Umbrele trebuie să se mulțumească să lingă sângele 
care se scurge de pe altarele de sacrificiu. N-ar fi mai 
înţelept să-ţi accepţi soarta, așa cum facem toţi, și să te 
împaci cu gândul că vei deveni cenușă atunci când viaţa ta 
va ajunge la capăt? 

Insă Barbus a clătinat din cap. 

— Nu am dreptul să dezvălui secretul celor inițiați, a zis 
el, dar pot să-ți spun că numele noului zeu e Mithra. S-a 
născut dintr-o stâncă. Păstorii au fost cei care l-au găsit și 
au îngenuncheat în faţa lui. Apoi el a ucis un taur uriaș șia 
adus tot ce e mai bun pe lume. A făgăduit nemurirea 
tuturor celor care se botează în sânge și îi devin astfel 
supuși. Dacă am înţeles bine, după ce voi muri, o să 
primesc membre noi și o să ajung într-o garnizoană 
minunată, unde sarcinile sunt ușoare, iar vinul și mierea 
din belșug. 

— Barbus, l-am avertizat eu, credeam că ești îndeajuns 
de trecut prin viață cât să nu crezi în povești de-astea 
pentru femei bătrâne. Ar trebui să urmezi o cură cu apă. 
Mă tem că băutura ţi-a luat minţile. 

Dar Barbus și-a ridicat braţele tremurânde într-un gest 
solemn și mi-a spus: 

— Nu, nu, atunci când rostește cuvintele magice, 
coroana lui strălucește risipind întunericul, iar clopotul 


sfânt răsună și îi face pe cei prezenţi să simtă fiorul până 
în stomac. Până și părul ţi se ridică. E imposibil să nu te 
convingi de puterile lui divine. După această ceremonie, 
mâncăm o masă sfântă, de obicei carne de taur, și un 
centurion e botezat cu sângele animalului sacrificat. Apoi 
bem vin și cântăm cu toţii. 

— Ce vremuri ciudate trăim, am spus, mătușa Laelia și-a 
găsit salvarea într-un vrăjitor samaritean, tata e preocupat 
de creștini, iar tu, bătrâne războinic, te-ai amestecat în 
misterele orientale. 

— Din Orient răsare soarele, a continuat Barbus, și, într- 
o anumită măsură, acest zeu care a ucis taurul este și zeul 
soarelui și al cailor. Adepții lui nu se uită de sus la un biet 
soldat ca mine și nici pe tine nu te împiedică nimic să afli 
cât mai multe despre zeul nostru atât timp cât vei păstra 
secretul. Printre noi există cavaleri romani mai tineri și 
mai bătrâni care s-au plictisit de zeii obișnuiți. 

Eram sătul la vremea aceea de cursele de cai și de 
pariuri, de actorii superficiali și vanitoși de la teatru și de 
discuţiile interminabile ale lui Pollio și ale prietenilor lui 
despre filosofie și poezie. De aceea, am promis să-l 
însoțesc pe Barbus la una dintre cinele secrete închinate 
zeului lor. Barbus a fost foarte bucuros și mândru de asta. 
Spre mirarea mea, în ziua respectivă a postit și s-a spălat 
cu sârg. Nici nu s-a atins de vin și chiar s-a îmbrăcat în 
haine curate. 

După lăsarea serii, Barbus m-a condus pe niște alei 
întortocheate și urât mirositoare până la un templu 
subteran aflat în valea dintre colinele Esquilin și Coelius. 
Când am coborât la subsol, într-o încăpere slab luminată și 
cu ziduri de piatră, am fost întâmpinați de un preot care 
purta un cap de leu pe umeri și care mi-a îngăduit, fără să 
comenteze, să particip la ceremonia misterioasă. 

— Nu avem de ce să ne fie rușine, mi-a explicat, nu 
cerem decât curăţenie, sinceritate și curaj din partea 


discipolilor lui Mithra pentru a primi în schimb după 
moarte pace în suflet și o viaţă veșnică tihnită. Văd că ești 
curat la chip și că ai ţinuta dreaptă, așadar cred că o să-ţi 
placă zeul nostru. Dar, te rog, dacă nu e absolut necesar, 
să nu vorbești despre noi cu străinii. 

În încăperea subterană se aflau o mulţime de bărbaţi, 
unii tineri, alții mai în vârstă. Printre ei am recunoscut, 
spre marea mea uimire, mai mulţi tribuni și centurioni din 
Garda Pretoriană. Unii dintre ei erau veterani și invalizi de 
război. Cu toţii purtau haine curate și câte o insignă care 
le indica rangul în cadrul cultului, în funcţie de gradul 
până la care fuseseră iniţiaţi. In această privinţă, gradul 
militar și averea nu aveau nicio însemnătate. Barbus m-a 
lămurit că atunci când un veteran cu o reputaţie 
impecabilă era botezat cu sânge, cei mai bogaţi dintre ei 
cumpărau taurul sacrificat. El era mulțumit cu rangul de 
corb pe care îl deţinea, căci nu dusese tocmai o viaţă fără 
de păcat și uneori mai uita că trebuie să spună doar 
adevărul. 

Acum încăperea era cufundată într-o beznă aproape 
totală, care făcea chipurile participanţilor imposibil de 
deslușit. Puteam distinge însă un altar, iar lângă el se afla 
imaginea unui zeu cu o coroană pe cap care ucidea un 
taur. Se așternuse o liniște ca de mormânt. Cel mai bătrân 
din adunare a început să recite texte sfinte pe care le știau 
pe de rost. Erau în latină și am reușit să înţeleg aproape 
tot. Am aflat că, în viziunea lor, în lume există o luptă 
neîncetată între lumină și întuneric, între bine și rău. La 
un moment dat, a fost stinsă și ultima flacără care lumina 
încăperea, apoi am auzit sunetul unei ape curgătoare 
misterioase și dangătul cristalin al unui clopot. Mulţi 
dintre cei prezenţi au oftat adânc, iar Barbus m-a strâns de 
braţ. Făcliile ascunse în pereţii de piatră s-au aprins 
treptat, dezvăluind mulțimea și statuia cu coroană a lui 
Mithra. 


Nu pot povesti mai multe despre ceremonia secretă, însă 
mărturisesc că am fost impresionat de pietatea solemnă a 
adepților lui Mithra și de credinţa lor în viaţa veșnică. 
După victoria luminii și a puterilor binelui, au fost aprinse 
torțele și au luat o masă simplă. Oamenii păreau destinși, 
feţele lor radiau de bucurie și discutau prietenoși unii cu 
ceilalți fără să ţină cont de rang sau de gradul de iniţiere. 
Masa consta în carne tare de taur și vin ieftin și acru, 
specific garnizoanelor militare. 

Judecând după cântecele lor evlavioase și conversațiile 
pe care le purtau, pot spune că erau oameni onești și 
simpli, care se străduiau din răsputeri să ducă o viaţă 
virtuoasă. Cei mai mulţi dintre ei erau văduvi sau 
necăsătoriți și își găsiseră un refugiu în acest zeu victorios 
al soarelui și în tovărășia celor asemenea lor. Cel puţin nu 
se temeau de magie și nu ţineau cont de alte semne 
prevestitoare în afară de ale lor. 

Din punctul meu de vedere, era o companie care îi făcea 
bine lui Barbus. Însă ceremoniile lor nu erau pe gustul 
meu. Probabil mă simţeam mult prea învăţat și prea tânăr 
printre acei bărbaţi serioși și maturi. După masă, au 
început să spună tot felul de povești, aceleași pe care le 
poate auzi oricine fără să participe la vreun ritual religios, 
lângă vreun foc de tabără, de la un capăt la celălalt al 
Imperiului Roman. 

Nu m-am mai întors la ei. 

Totuși, mintea îmi era încă răvășită. Datorită adepților 
lui Mithra, am început să reflectez mai mult asupra binelui 
și răului din viaţa mea. Mă gândeam că poate omul chiar 
este asemenea unei frunze purtate de vânt. Refuzam însă 
să cred că zeii pot fi cumpăraţi cu niște biete ofrande, dar 
nu credeam nici că botezul cu apă sau sânge poate spăla 
pe cineva de păcate. 

Imi imaginam că poate creștinii, în naivitatea lor, erau 
totuși mai fericiţi, deoarece ei credeau că printr-o singură 


atingere se pătrund de duhul sfânt, care îi ajută să 
discearnă între bine și rău. lar în viziunea lor, numai 
Mântuitorul îi poate salva pe oameni din ghearele răului. 
Mă gândeam la tata, care era un om simplu, dar văzuse el 
ceva în călătoriile sale printre evrei de care nu se mai 
putuse elibera niciodată Fiind tânăr și vanitos, mă 
credeam mai înțelept decât tata, însă nu era deloc așa. 

În momentele de neliniște sufletească, obișnuiam să iau 
vechiul pocal de lemn din cufărul unde îl tineam, îl 
mângâiam și mă gândeam la mama mea grecoaică pe care 
n-o cunoscusem niciodată. Beam vin din cupă în memoria 
mamei, deși mi-era puţin rușine, în același timp de aceste 
superstiții. De fapt, chiar simțeam o prezenţă maternă 
calda și blajină când sorbeam din acel pocal, însă n-aș fi 
îndrăznit să spun nimănui așa ceva. 

Mai târziu am început să mă chinui cu exerciţii de 
călărie, căci încercam o mai mare satisfacţie atunci când 
îmi istoveam trupul reușind să stăpânesc un cal nărăvaș, 
decât dacă petreceam o noapte cu Claudia. Am scăpat în 
acest fel și de conștiința încărcată, dar și de propriile-mi 
reproșuri. 

Tânărul Lucius  Domiţius se dovedea un călăreț 
remarcabil, însă ambiția lui cea mai mare era să aibă o 
ţinută impecabilă în șa și să defileze în toată splendoarea 
pe un cal perfect strunit. A fost desemnat cel mai bun 
dintre tinerii cavaleri și, ca să-i facem pe plac Agrippinei, 
noi, ceilalți tineri membri ai Ordinului Ecvestru, am 
acceptat să fie bătută o monedă de aur cu chipul lui. În mai 
puţin de un an, împăratul Claudius hotărâse să-l adopte. 

Pe o parte a monedei a fost imprimat profilul lui frumos, 
în jurul căruia era gravat un text ce conţinea noul lui nume 
primit după adopţie „Pentru Nero Claudius Drusus și în 
memoria bunicului său după mamă. Fratele lui Claudius, 
Germanicus”. Pe cealaltă parte erau inscripţionate 
următoarele cuvinte: „Ordinul Ecvestru își salută cu 


bucurie conducătorul”. De fapt, Agrippina a plătit pentru 
realizarea acestei monede, care a fost distribuită pe post 
de suvenir în toate provinciile, dar care putea fi utilizată ca 
orice altă monedă de aur bătută în templul lunonei 
Moneta. 

Firește că Agrippina își permitea acest mic capriciu care 
era, din punct de vedere politic, în avantajul fiului ei. 
Moștenise o avere de două sute de milioane de sesterți de 
la cel de-al doilea soţ al ei, Passienus Crispus, care fusese, 
pentru scurt timp, tatăl vitreg al lui Lucius Domiţius. În 
plus, Agrippina știa și cum să sporească această sumă 
profitând de pe urma statutului de soţie a împăratului, dar 
și de prietenia strânsa cu procuratorul trezoreriei statului. 

Numele de Germanicus avea o mai mare tradiţie și o 
istorie glorioasă în comparaţie cu Britannicus, pe care 
oricum nu-l plăceam din cauză că era epileptic și se temea 
de cai. Despre originea acestuia circulau încă tot felul de 
zvonuri alimentate de faptul că împăratul Gaius o 
căsătorise atât de brusc pe Messalina, o tânără de numai 
cincisprezece ani, cu decrepitul Claudius. 

Fiind unul dintre prietenii lui Lucius, am fost invitat la 
ceremonia de adopţie și la banchetul care a urmat. 
Intreaga Romă a recunoscut că Lucius Domiţius își merita 
noul statut datorită originii lui nobile dar și graţie purtării 
sale exemplare și minţii agere. De atunci am început să-i 
spunem Nero. Numele lui de adopţie fusese ales de 
Claudius în amintirea tatălui său, fratele mai tânăr al 
împăratului Tiberius. 

Lucius Domiţius, sau Nero, era cel mai versatil și mai 
talentat tânăr pe care l-am cunoscut vreodată, mult mai 
precoce atât fizic, cât și spiritual decât cei de vârsta lui. Îi 
plăceau luptele corp la corp și își învingea toţi adversarii, 
dar oricum toţi îl plăceau atât de mult, încât nimeni nu-i 
ţinea piept prea serios, nedorind să-l întristeze. Nero era 
așa de sensibil, că izbucnea în lacrimi ori de câte ori mama 


lui sau Seneca îl mustrau pe un ton mai sever. Cei mai 
buni profesori din Roma se ocupau de pregătirea lui, iar 
Seneca îi dădea lecţii de oratorie. Nu aveam nimic 
împotriva tânărului meu prieten, Nero, deși am băgat de 
seamă că putea minţi cu plăcere și abilitate atunci când 
făcea un lucru pe care Seneca îl considera greșit. Însă toţi 
tinerii fac asta și oricum nimeni nu putea să stea supărat 
pe Nero prea mult timp. 

Agrippina a avut grijă ca Nero să fie invitat la toate 
banchetele organizate de Claudius și să primească un loc 
cât mai aproape de împărat, chiar lângă Britannicus. Astfel 
nobilii din Roma și reprezentanţii provinciilor l-au 
cunoscut pe Nero și au avut ocazia să-i compare pe cei doi 
băieţi, preferându-l pe jovialul și fermecătorul Nero lui 
Britannicus cel posac. 

Agrippina îi invita pe fiii celor mai de seamă familii de 
patricieni din Roma să ia masa cu cei doi băieţi. Nero juca 
rolul de gazdă primitoare, iar Seneca dădea tonul 
conversațţiei, oferindu-le fiecăruia câte un subiect despre 
care să vorbească. Bănuiesc că lui Nero îi comunica 
dinainte subiectul și îl ajuta să-și facă un discurs, căci de 
fiecare dată se remarca printr-o elocvenţă ieșită din 
comun. 

Eram adesea invitat la aceste ospeţe, pentru că 
majoritatea musafirilor primiseră deja toga virilă, iar Nero 
mă simpatiza cu adevărat, însă m-am plictisit curând de 
discursuri împănate cu versuri răsuflate din Vergiliu și 
Horaţiu sau cu citate din poeţii greci. Așa că am început să 
mă pregătesc pentru aceste invitaţii citind operele lui 
Seneca și învățând pe de rost părţile lui preferate despre 
stăpânirea de sine, despre vremelnicia vieţii și despre 
calmul  imperturbabil al omului înţelept în faţa 
vicisitudinilor vieţii. De când îl cunoscusem pe Seneca, 
ajunsesem să-l respect foarte tare, deoarece nu exista ceva 
pe lume despre care să nu aibă o părere pertinentă, 


înțelegătoare și argumentată, pe care și-o exprima 
întotdeauna cu o voce bine strunită. Doream să verific însă 
dacă acel calm de netulburat rezista chiar și în faţa 
vanităţii înnăscute a omului. 

Evident că Seneca și-a dat seama de intenţiile mele, căci 
nu era prost, dar i-a făcut totuși plăcere să-și audă 
cugetările citate alături de cele ale marilor autori ai 
trecutului. Am fost îndeajuns de șiret cât să nu-i menţionez 
direct numele, ceea ce ar fi fost o lingușeală grosolană. M- 
am mărginit doar la a spune că „într-una din zilele trecute 
am citit într-o carte despre...” sau că „voi ţine mereu minte 
o frază despre...”. 

La un moment dat, Seneca ne-a dat ca subiect de 
discuţie măreția omului. Ceilalţi au vorbit despre 
Alexandru cel Mare, Iuliu Cezar, Augustus și despre toţii 
eroii din istoria Romei. Când mi-a venit rândul, le-am spus: 

— Gloria militară și măreţia umană nu merg întotdeauna 
mână în mână. Zilele trecute, când citeam o carte al cărei 
titlu îmi scapă acum, am dat peste următoarea idee care 
m-a marcat: niciun om nu e cu adevărat mare dacă nu e și 
un om bun. 

Însă tot Nero a ieșit în evidenţă și de data asta. Cu falsă 
modestie prefăcându-se că își caută cuvintele, a declarat 
că nu se putea gândi la măreţia umană fără să o asocieze 
cu suferinţa și vicisitudinile. A spus că îi apare în fața 
ochilor imaginea unei femei, căci și femeile pot de dovadă 
de o măreție remarcabilă. Se gândea la o femeie care, în 
pofida chinurilor îndurate în exil, nu se transformase într-o 
persoană rea și urâcioasă, dimpotrivă, suferinţa îi reliefase 
blândeţea, spiritul dreptăţii și bunătatea, așa cum focul 
curăță metalele de rugină. A afirmat că nu dorea să fie 
părtinitor, însă nu-și putea ascunde admiraţia și nu putea 
să nu închine un pahar în cinstea măreției absolute și a 
persoanei care o întruchipa. 

După o scurtă pauză de efect, menită să stârnească o și 


mai mare curiozitate printre noi, a adăugat: 

— Pentru mama mea, Agrippina! Dar vă rog să nu vă 
simţiţi obligaţi să beţi alături de mine dacă nu-mi 
împărtășiți părerea. Poate că doar mă orbește iubirea ce i- 
o port și astfel sunt părtinitor. 

Evident, am ridicat cu toţii cupele impresionați, am băut 
și am lăudat la unison elocvenţa lui Nero, care reușise, cu 
talentul lui, să atribuie un nou sens conceptului de măreție 
umană. Am recunoscut în sinea mea că Agrippina era 
demnă de toată admiraţia, căci în tinereţe asistase la 
decăderea fratelui ei, iar după ce fusese exilată pentru 
înaltă trădare și adulter cu propriul cumnat, își câștigase 
existența vânzând bureţi de mare, însă în ciuda 
problemelor rămăsese o femeie nobilă și bună. Agrippina 
nu dorea să se răzbune și să persecute pe nimeni dintre cei 
care o prigoniseră înainte. l-a grațiat pe toţi cei care 
fuseseră exilați și am auzit-o cu urechile mele zicând: 

— În fiecare seară mă gândesc la tot ce s-a petrecut în 
timpul zilei. Mă simt rău dacă bag de seamă că s-a scurs o 
zi fără să fac o faptă bună. 

Încuraja pe toată lumea să-și spună păsul în faţa ei, căci 
împăratul era ocupat cu treburi mult mai importante și nu 
se cuvenea să fie deranjat, cu chestiuni minore. S-a 
întâmplat chiar ca Agrippina să plătească datoriile unor 
senatori ajunși în pragul falimentului, care erau deja 
ameninţaţi cu pierderea scaunului de fildeș. Tot ea dădea 
numai sfaturi bune și acorda funcţii tinerilor ambiţioși. 

Toate asta m-au făcut să cred că Agrippina era singura 
care putea rezolva problema Claudiei într-un mod eficient 
și discret. Cu mătușa Laelia nu puteam discuta așa ceva, 
iar cu Tullia nici atât. Am decis să pândesc un moment 
prielnic ca să pot vorbi între patru ochi cu Agrippina. 

Adolescenţa a fost un chin pentru Nero, căci vocea 
începuse să i se schimbe, iar asta îl necăjea foarte tare. La 
paisprezece ani a primit toga virilă. A oficiat ca un 


adevărat bărbat sacrificiul în cinstea lui Jupiter și nu s-a 
poticnit deloc când a repetat cuvintele litaniei oferirii de 
ofrande. Ficatul animalului sacrificat îi prevestea un viitor 
strălucit. I-a chemat apoi la banchet pe toţi tinerii din 
Roma, iar Senatul a decis în unanimitate ca Nero să 
primească titlul de consul atunci când va împlini douăzeci 
de ani, dobândind totodată și un scaun de fildeș. 

La vremea aceea, a sosit la Roma o solie de pe faimoasa 
insulă a filosofilor, Rodos, ca să solicite autonomia și 
independenţa insulei. Nu știu dacă împăratul Claudius îi 
iertase pe cei din Rodos, dar Seneca considera că acesta 
era momentul oportun ca Nero să ţină primul discurs în 
faţa Senatului. Cu ajutorul filosofului, Nero și-a pregătit în 
secret și cu mare atenţie alocuţiunea. 

Tata mi-a povestit că toată lumea a rămas cu gura 
căscată când, după cuvântul trimisului din Rodos, urmat 
de câteva remarci ironice din partea senatorilor, Nero s-a 
ridicat sfios în picioare și s-a adresat tuturor cu un 
„onoraţi părinţi” rostit pe un ton emfatic. Toată lumea 
parcă s-a trezit brusc. După ce Claudius a încuviinţat din 
cap, Nero a urcat la tribună și a vorbit cu entuziasm 
despre istoria Rodosului, scoțând în evidenţă tradiţia 
filosofică a insulei și pomenindu-i pe romanii de seamă 
care își desăvârșiseră educaţia acolo. „Nu credeţi că a 
plătit destul această insulă trandafirie a înţelepţilor, a 
oamenilor de știință, a poeţilor și a oratorilor cât să-și 
răscumpere greșelile din trecut?”, „Nu merită bunăvoință 
măcar datorită renumelui ei?” și așa mai departe. 

Când a terminat, toţi îl priveau pe Claudius ca pe un 
criminal, căci el fusese cel care răpise libertatea acestei 
nobilei insule. Talentul oratoric al lui Nero îl emoţionase, 
făcându-l să se simtă vinovat. 

— Nu vă uitaţi la mine ca viţelul la poarta nouă! a spus 
împăratul pe un ton acru. Hotărâţi voi! Doar sunteţi 
Senatul Romei! 


S-a votat, iar propunerea lui Nero a primit peste cinci 
sute de voturi pentru. Ca să aibă totuși ultimul cuvânt, 
Claudius li s-a adresat trimișilor din Rodos: 

— Vă rog măcar să faceţi ce v-am cerut și să nu mai 
răstigniţi cetăţeni romani doar în baza legilor voastre. 

Toată lumea a izbucnit în râs și astfel povestea s-a 
încheiat într-o notă veselă. Chiar și senatorii mai bătrâni și 
cu experienţă l-au felicitat pe Nero pentru succesul 
discursului său. Tata mi-a spus că îl impresionase cel mai 
tare modestia lui Nero, care le-a răspuns umil celor care îl 
lăudau: 

— Nu e meritul meu, ci al profesorului meu, Seneca. 

Apoi s-a dus la Seneca și l-a îmbrățișat sub privirile 
tuturor. Acesta a zâmbit și a spus cu glas tare ca să poată 
auzi toată lumea: 

— Nici cel mai bun profesor din lume nu poate 
transforma într-un bun orator un discipol lipsit de talent. 

Senatorii mai în vârstă nu-l puteau suferi pe Seneca, 
deoarece considerau că trăia ca un om de lume și neglija 
preceptele stricte ale stoicismului. De asemenea, îl acuzau 
că își alegea discipolii numai dintre băieţii frumoși. De 
acest lucru însă nu era de vină doar Seneca. Nero detesta 
urâţenia fizică atât de tare, încât, atunci când vedea un 
chip slut sau un defect din naștere, își pierdea pofta de 
mâncare. În orice caz, Seneca nu mi-a făcut niciodată 
avansuri și nici nu-i permitea mult prea afectuosului Nero 
să-l sărute în public. 

După ce a primit funcţia de pretor, Seneca s-a ocupat 
mai mult de cazurile civile, care erau mai dificile și mai 
complexe decât cele penale, fiindcă implicau proprietăţi, 
averi, divorţuri și moșteniri. Mărturisea el însuși că nu 
putea condamna niciodată pe cineva la biciuire sau la 
moarte. Băgând de seamă că îi urmăream întotdeauna cu 
atenţie procesele de la pretoriu, într-o zi mi-a făcut o 
propunere. 


— Ești un tânăr talentat, Minutus Lausus, mi-a spus, 
vorbești greaca la fel de curgător ca latina și pari interesat 
de chestiunile juridice, așa cum îi stă bine unui adevărat 
roman. N-ai dori să devii ajutor de pretor și să te ocupi, de 
exemplu, de identificarea unor precedente și de studierea 
legilor din tabulariu?5, sub supravegherea mea? 

Îmi venea să sar în sus de bucurie, dar m-am abținut și 
doar l-am asigurat politicos că o asemenea însărcinare 
constituia o mare onoare pentru mine. Dar Seneca s-a 
întunecat la chip și mi-a spus pe un ton grav: 

— Îţi dai seama, sper, că majoritatea tinerilor romani şi- 
ar da un ochi pentru o asemenea ocazie de a avansa în 
carieră mai iute decât alţii. 

Firește că realizam acest lucru și l-am asigurat că îi voi 
fi veșnic recunoscător pentru acea dovadă nepreţuită de 
bunăvoință. Seneca a clătinat din cap. 

— Ştii, mi-a zis el, după standardele romane, eu nu sunt 
un om bogat. În prezent, îmi construiesc o casă nouă. Când 
va fi gata, sper să mă însor și astfel să pun punct tuturor 
bârfelor. Presupun că îţi administrezi singur averea și îmi 
poţi plăti lecţiile de drept pe care ţi le voi ţine. 

Am simţit cum mi se taie respiraţia, însă am reușit să-mi 
cer scuze pentru lipsa mea de agerime. Când l-am întrebat 
ce sumă consideră că ar fi potrivită, mi-a zâmbit și m-a 
bătut prietenește pe umăr. 

— Poate ar fi mai bine să te consulţi în privința asta cu 
bogatul tău tată, Marcus Mezentius. 

M-am dus direct la tata și l-am întrebat dacă zece 
monede de aur, de exemplu, ar fi o sumă prea mare pentru 
un filosof căruia îi plac modestia și viața simplă. Tata a 
pufnit în râs. 

— Cunosc prea bine traiul modest al lui Seneca, a 
exclamat el. Lasă totul în seama mea și nu-ţi mai face griji. 

Mai târziu am aflat că îi trimisese lui Seneca o sută de 


28 Arhivă publică sau particulară în Roma antică. 


monede din aur, adică o sută de mii de sesterţi, care după 
părerea mea era o sumă enormă. Seneca însă nu s-a simţit 
ofensat, ci s-a purtat cu mine chiar mai amabil decât 
înainte ca să-mi demonstreze că trecuse cu vederea gestul 
extravagant al tatălui meu parvenit. 

Am lucrat mai multe luni ca asistent al lui Seneca la 
pretoriu. M-a pus să iau notițe după pledoariile avocaţilor 
și uneori îmi dicta hotărârile lui. Nu era mare lucru, însă 
eu mă simțeam foarte important. Cel mai interesant era 
când mergeam cu Nero în tabulariu și căutam legile vechi 
gravate pe tăblițe de ceară, de care toată lumea uitase și 
care de multe ori erau contradictorii și se anulau reciproc. 
Am notat tot ce am găsit pentru a folosi informaţiile în 
avantajul nostru la un moment dat, în cazul în care vreun 
avocat va încerca vreodată să-și dea prea multă 
importanţă. 

Seneca era extrem de corect în deciziile pe care le lua și 
cântărea de fiecare dată cu multă chibzuială situaţia. 
Niciun avocat cu talent oratoric nu-l putea duce de nas, 
căci el era cel mai mare orator al vremii. În ciuda bunei 
sale credințe, unii oameni, supăraţi probabil fiindcă 
pierduseră vreun proces, au răspândit zvonuri potrivit 
cărora filosoful era corupt și aștepta mită. Dar, bineînţeles, 
asemenea lucruri se spun despre toţi pretorii. Seneca 
susţinea cu tărie că nu acceptase niciodată un dar înainte 
de pronunţarea sentinţei. 

— Pe de altă parte, argumenta Seneca, dacă e în litigiu 
un teren în valoare de un milion de sesterţi, e normal ca 
partea câștigătoare să ofere apoi judecătorului un dar sau 
două. Niciun om nu poate trăi doar din salariul de pretor, 
din care trebuie să organizeze și spectacole de teatru 
gratuite pentru popor cât timp ocupă această funcţie. 

Venise din nou primăvara. Iarba verde, razele calde ale 
soarelui și acordurile cristaline ale ţiterelor făceau ca 
gândurile noastre să zboare de la complicatele texte 


juridice la mult mai plăcutele versuri ale lui Ovidiu și 
Properţiu. Momentul mult așteptat venise în sfârșit. Într-o 
seară caldă, când norii străluceau aproape aurii pe cerul 
Romei, Nero m-a luat cu el la o plimbare prin grădinile de 
pe colina Pincius. Acolo ne-am întâlnit cu mama lui, care îi 
instruia pe grădinari pentru muncile obișnuite de 
primăvară. Era îmbujorată din cauza căldurii, iar chipul i s- 
a luminat ca de fiecare dată la vederea frumosului ei fiu. 

— Ce e cu tine, Minutus Manilianus? m-a întrebat ea. 
Arăţi ca și când ai fi măcinat de o suferinţă tainică. Ţi se 
citește neliniștea în privire și bag de seamă că nu te poţi 
uita în ochii mei. 

Am fost nevoit să o privesc în ochi, care păreau limpezi 
și înţelepţi ca ai unei zeițe. 

— Chiar îmi îngădui să-ţi împărtășesc problemele mele? 
m-am bâlbâit eu. 

M-a luat prietenoasă de braţ și m-a condus cât mai 
departe de grădinari și de sclavii care săpau pământul, 
apoi mi-a cerut să-i spun deschis și fără teamă ce mă 
apăsa. Am început să-i povestesc despre Claudia, însă 
după primele cuvinte m-a întrerupt, deși expresia calmă de 
pe chipul ei nu se schimbase: 

— Reputația  Plautiei Urgulanilla a fost mereu 
îndoielnică, a zis ea cu un aer gânditor. Am făcut 
cunoștință cu ea când eram mai tânără, deși acum îmi 
doresc ca asta să nu se fi întâmplat. Cum ai ajuns să 
cunoști o asemenea fată? Din câte știu, nu are voie să 
calce în oraș. Bastarda asta nu păzește oile la ferma lui 
Aulus Plautius? 

I-am povestit cum ne întâlniserăm, însă pe măsură ce 
vorbeam, mă tot întrerupea cu întrebări ca să-și facă o idee 
mai clară, după cum zicea ea. 

— Ne iubim, mi-a scăpat până la urmă, și mi-ar plăcea să 
ne căsătorim dacă ar exista o cale. 

— Minutus, a protestat imediat Agrippina, fete ca 


aceasta nu sunt menite să fie soţii. 

M-am străduit din răsputeri să laud părţile bune ale 
Claudiei, însă Agrippina aproape că nici nu mă asculta. Cu 
lacrimi în ochi, privea absentă apusul care însângera 
cerut, lăsându-mi impresia că o supărasem foarte tare. În 
cele din urmă, a intervenit: 

— Te-ai culcat cu ea? Spune-mi sincer. 

A trebuit să-i spun adevărul. Chiar am comis greșeala de 
a-i mărturisi că eram fericiți împreună, deși asta nu era 
întru totul adevărat din cauza certurilor tot mai dese din 
ultima vreme. 

— I-ai făcut cadouri? m-a iscodit ea. 

— Normal, i-am dat câteva mici daruri, așa cum face 
orice îndrăgostit, am consimţit eu senin. 

— I-ai dat și bani? a continuat Agrippina să mă descoasă. 

După câteva clipe de șovăială, am recunoscut că îi 
dădusem o dată sau de două ori câteva monede de argint 
ca să cumpere mâncare și vin pentru amândoi. 

— E cu cinci ani mai mare ca tine, a remarcat sec 
Agrippina. 

Am fost nevoit să recunosc și asta. Ea a căzut pe 
gânduri, clătinând din capul ei frumos, cu trăsături atât de 
fine, și în cele din urmă m-a fixat cu o privire ca de gheaţă. 
Rușinat, am întrebat-o cu jumătate de gură dacă exista 
vreo posibilitate ca o familie decentă să o adopte pe 
Claudia. 

— Vai, Minutus, bietul de tine, în ce încurcătură ai 
intrat! a exclamat ea pe un ton compătimitor. Nu există 
nici măcar o singură familie respectabilă în toată Roma 
care ar accepta așa ceva. Nimeni n-ar face una ca asta nici 
pentru toţi banii din lume. Dacă o familie i-ar îngădui să-i 
poarte numele, acea familie ar pierde pe dată respectul 
tuturor. 

Am mai încercat o dată să-i explic, alegându-mi cu grijă 
cuvintele, însă Agrippina era de neclintit. 


— E datoria mea ca protectoare a Ordinului Ecvestru să 
mă gândesc în primul rând la binele tău și nu la fata aia cu 
moravuri ușoare, mi-a spus. Nu ai habar cât e de rău 
famată. Nu vreau să intru în amănunte, căci, orbit cum 
ești, nu m-ai crede. Dar promit să mă gândesc la această 
problemă. Poate ar fi cazul să discut despre asta și cu 
Claudius, deși n-aș vrea să-i trezesc amintiri neplăcute. 
Stai liniștit, Minutus, și nu te mai frământa din cauza asta. 
Ai procedat corect și înţelept că mi-ai cerut sfatul. Păcat că 
n-ai făcut asta înainte să te lași sedus de această fată 
nenorocită. 

Deși eram din ce în ce mai bulversat și nesigur, am 
încercat să-i demonstrez că înţelesese greșit. Claudia nu 
era o persoană rea sau depravată. Am asigurat-o că nu m- 
aș fi gândit niciodată să mă căsătoresc cu ea dacă lucrurile 
ar fi stat astfel. Recunosc că Agrippina a avut multă 
răbdare cu mine. M-a pus să-i povestesc cu lux de 
amănunte tot ce făcusem cu ea în pat și apoi m-a învăţat 
care erau diferenţele dintre felul în care se poartă la 
așternut o femeie virtuoasă și una depravată, făcându-mă 
să-mi dau seama că Claudia era mult mai experimentată ca 
mine în asemenea chestiuni. 

— Chiar și divinul Augustus l-a exilat pe Ovidiu, 
deoarece cartea lui imorală încerca să demonstreze că 
iubirea e o artă, mi-a zis Agrippina. Cu siguranţă că tu ești 
de acord cu ideile lui. Însă asemenea idei își au locul în 
lupanare. Și cea mai bună dovadă în acest sens e faptul că 
nu îndrăznești să te uiţi în ochii mei fără să roșești. 

În orice caz, am simţit că mi s-a luat o mare greutate de 
pe inimă atunci când am lăsat totul în seama Agrippinei. 
M-am repezit să-i spun Claudiei că problema noastră era 
pe mâini bune. Nu-i zisesem dinainte care erau planurile 
mele ca să nu-i dau speranţe deșarte. Însă după ce i-am 
povestit discuția mea cu Agrippina, Claudia a pălit atât de 
tare, încât pistruii de pe obrajii ei au căpătat o nuanţă 


urâtă de maro, contrastând puternic cu pielea albă ca 
varul. 

— Minutus, Minutus, ce ai făcut? a început ea să se 
tânguie. Ești chiar atât de neghiob? 

Bineînţeles că m-am simţit profund jignit dinaintea 
acestei dovezi de nerecunoștință, căci făcusem totul 
pentru ea. Imi trebuise mult curaj ca să discut niște lucruri 
așa de delicate cu prima doamnă a Romei. Am încercat să 
aflu de la Claudia ce avea împotriva nobilei Agrippina, însă 
n-a vrut să-mi explice. Stătea înlemnită, cu mâinile în poală 
și refuza până și să se uite la mine. N-a reacţionat nici la 
mângâierile mele. Claudia mi-a dat mâna la o parte cu un 
gest brutal, ceea ce m-a făcut să cred că avea probabil 
ceva pe conștiință despre care nu dorea sau nu putea să-mi 
vorbească. N-am reușit să obţin niciun răspuns de la ea, în 
afară de faptul că i se părea inutil să-mi explice din 
moment ce eram așa de nătâng, încât să mă încred într-o 
femeie ca Agrippina. 

Am plecat furios. Era numai vina ei, ea stricase relaţia 
noastră cu pălăvrăgelile ei neîncetate despre căsătorie și 
viitor. Deja mă îndepărtasem destul de mult de coliba ei, 
când a ieșit în prag și a strigat în urma mea: 

— Ne despărţțim așa, Minutus? Nu ai nici măcar o 
singură vorbă bună pentru mine? Poate nu ne vom mai 
vedea niciodată. 

Eram dezamăgit, pe bună dreptate, că nu răspunsese 
mângâierilor mele, așa cum făcuse și altădată când ne 
împăcaserăm după o ceartă. Așa că am blestemat: 

— Pe Hercule, chiar sper să nu ne mai vedem niciodată! 

Nici n-am apucat să ajung bine pe celălalt mal al 
Tibrului că regretam deja acele cuvinte grele și m-aș fi 
întors să-mi cer iertare dacă orgoliul nu m-ar fi împiedicat. 
__ Vreme de o lună nu s-a mai întâmplat nimic semnificativ. 
Însă, la un moment dat, Seneca m-a luat deoparte și mi-a 
zis: 


— Minutus Lausus, ai douăzeci de ani și e vremea să 
înveţi să administrezi o provincie, pentru binele carierei 
tale. După cum probabil știi, fratele meu a fost numit 
guvernatorul Achaiei datorită meritelor lui. Tocmai mi-a 
scris că are nevoie de un asistent care cunoaște legile și 
care are ceva experienţă militară. Ești puţin cam tânăr, e 
drept, însă te cunosc destul de bine. Iar tatăl tău a fost așa 
de generos cu mine, încât cred că ar trebui să beneficiezi 
de această ocazie excelentă de a avansa. Ar fi perfect dacă 
ai pleca cât mai repede cu putinţă. Poţi să te duc: la 
Brundisium, de unde vei lua primul vas care pleacă spre 
Corint. 

Mi-am dat imediat seama că era un ordin, nicidecum o 
simplă favoare însă un tânăr în situaţia mea nici nu-și 
putea dori mai mult. Corint e un oraș plin de viaţă, nu 
departe de Atena. In tururile de inspecţie puteam vizita 
toate locurile importante din Grecia. Peste câţiva ani după 
ce îmi voi fi încheiat misiunea, aș fi putut candida pentru o 
funcţie publică. Limita minimă de treizeci de ani putea fi 
trecută ce vederea datorită meritelor deosebite sau 
recomandărilor unor persoana importante. l-am mulţumit 
ceremonios lui Seneca și am început imediat să-mi fac 
bagajele. 

De fapt, această șansă a venit în cel mai potrivit 
moment. Se știa deja în Roma că triburile britone se 
uniseră ca să-l pună la încercare pe Ostorius. Cu Vespasian 
se obișnuiseră, însă Ostorius nu era încă familiarizat cu 
atmosfera din Britania. Deja mă temeam să nu fiu trimis 
înapoi acolo, căci nu-mi surâdea deloc ideea. Până și icenii, 
care fuseseră aliaţii cei mai pașnici și cei mai de nădejde ai 
Romei, începuseră să atace garnizoanele romane izolate și, 
din cauza Lugundei, ar fi fost dificil să lupt împotriva lor. 

Totuși nu am putut pleca fără să-mi iau rămas-bun de la 
Claudia, oricât de urât se purtase cu mine. Așa că într-o zi 
m-am dus să o văd, însă i-am găsit coliba pustie. Nimeni nu 


a răspuns la strigătele mele și până și turma ei de oi 
dispăruse. Am alergat uimit până la ferma familiei Plautius 
ca să întreb de ea. Însă acolo am fost întâmpinat cu 
răceală și nimeni nu părea să aibă nici cea mai mică idee 
unde se afla Claudia. Se comportau cu toţii ca și când era 
interzis să-i pronunţe numele. 

M-a cuprins o asemenea îngrijorare, că am fugit înapoi 
în oraș și m-am dus direct la mătușa ei, Paulina, acasă la 
Aulus Plautius. Bătrâna, îmbrăcată în haine cernite ca de 
obicei, părea mai necăjită ca niciodată, însă nu mi-a oferit 
nicio informaţie exactă despre Claudia. 

— Cu cât vorbești mai puţin despre asta, cu atât mai 
bine, mi-a spus Paulina privindu-mă cu ostilitate. Ai 
distrus-o, dar poate că asta s-ar fi întâmplat oricum, mai 
devreme sau mai târziu. Ești încă tânăr și-mi vine greu să 
cred că-ți dai seama ce ai făcut. Oricum ar fi, nu te pot 
ierta. Mă rog la Dumnezeu și sper ca măcar el să te poată 
ierta. 

Toată această secretomanie mă exaspera și mă umplea 
de presimţiri negre. Nu mai știam ce să cred. În sinea mea 
nu mă simţeam vinovat, pentru că tot ceea ce se petrecuse 
între mine și Claudia fusese alegerea ei. Însă nu mai 
aveam timp, trebuia să mă grăbesc. 

Mi-am schimbat hainele și m-am dus rapid pe Palatin să- 
mi iau la revedere de la Nero, care mi-a spus că mă invidia 
pentru șansa de a mă familiariza îndeaproape cu 
străvechea cultură greacă. Ţinându-mă de mână, ca semn 
al prieteniei noastre, m-a condus la mama lui, deși aceasta 
era ocupată cu verificarea rapoartelor trezoreriei 
împreună cu morocănosul Pallas. Pallas era considerat cel 
mai bogat om din Roma. Era atât de arogant, încât nu le 
vorbea niciodată sclavilor, ci își exprima dorințele doar 
prin gesturi pe care trebuiau să le priceapă cu toţii 
imediat. 

Am băgat de seamă că Agrippina n-a fost deloc încântată 


că o deranjam, însă, ca de obicei, s-a bucurat să-l vadă pe 
Nero. Mi-a urat succes în noua misiune, dar m-a și 
avertizat asupra vieţii libertine din Corint. De asemenea, 
mi-a dorit să caut să aflu tot ce era mai bun din cultura 
greacă, dar să rămân un bun roman. 

Am bâiguit ceva, privind-o drept în ochi, și i-am făcut un 
semn disperat. A înţeles ce doream fără să fie nevoie de 
cuvinte. Libertul Pallas nu a considerat de demnitatea lui 
să se uite la mine, ci foșnea nerăbdător sulurile de 
pergament și scria niște cifre pe tăblița lui de ceară. 
Agrippina i-a spus lui Nero să bage de seamă cu câtă 
pricepere aduna Pallas sumele mari și să înveţe de la el, 
iar pe mine m-a condus în altă încăpere. 

— E mai bine ca Nero să nu audă discuţia noastră, a 
spus ea, e încă un băiat inocent, chiar dacă poartă toga de 
bărbat. 

Asta nu era deloc adevărat, căci Nero se lăuda că se 
culcase cu o sclavă și că încercase chiar să aibă relaţii cu 
băieţi doar așa, de distracţie, însă nu-i puteam spune așa 
ceva mamei lui. Agrippina m-a privit cu ochii ei limpezi și 
cu chipul ei senin de zeiţă și a oftat. 

— Îmi închipui că dorești să afli ceva despre Claudia. Nu 
vreau să te dezamăgesc. Știu că atunci când ești tânăr, pui 
la suflet lucrurile astea. Dar e mai bine să ţi se deschidă 
ochii la timp, oricât de dureros ar fi. Am pus să fie 
supravegheată. Pentru binele tău, trebuia să aflu adevărul 
despre viața și năravurile ei. Nu mă deranjează că nu a 
ţinut cont de faptul că i se interzisese răspicat să pună 
piciorul în oraș. Nu mă deranjează nici că a luat parte la 
niște mese secrete ale sclavilor, unde am înţeles că s-au 
întâmplat niște lucruri nu tocmai plăcute. Însă mi se pare 
de neiertat faptul că în afara orașului, fără să se păzească, 
se vindea pentru bani străinilor, păstorilor și oricui era 
dispus să plătească. 

Acea acuzaţie îngrozitoare și incredibilă m-a lăsat fără 


grai. Agrippina mă privea compătimitor. 

— Chestiunea a fost rezolvată la tribunal cu cea mai 
mare discreţie, a continuat ea. Au existat numeroși 
martori. Pentru binele tău, nu-ţi voi spune numele lor. Ţi s- 
ar face prea rușine. Pentru că mi s-a făcut milă, Claudia n- 
a fost pedepsită așa cum prevede legea. N-a fost biciuită și 
nici rasă în cap. A fost trimisă într-un oraș de provincie, 
într-o casă izolată ca să-și îndrepte purtarea. Nu-ţi voi 
spune unde se află ca nu cumva să mergi acolo și să faci 
vreo prostie. În caz că vei dori să o mai vezi după ce te 
întorci din Grecia, mă voi îngriji de acest lucru dacă ea își 
va schimba obiceiurile. Dar trebuie să-mi făgăduiești că nu 
vei încerca să iei legătura cu ea până atunci. 

Aproape că nu-mi venea să cred ce auzeam și am simţit 
brusc cum mi se înmoaie genunchii și era cât pe ce să 
leșin. Încercam să-mi amintesc tot ce mi se păruse ciudat 
la Claudia, experienţa ei și faptul că era neobișnuit de 
pasională. Agrippina și-a pus mâna ei delicată pe braţul 
meu și a clătinat ușor din cap. 

— Gândește-te bine, Minutus, mi-a spus, numai orgoliul 
tău tineresc te împiedică să vezi cât de grav ai fost înșelat. 
Învață din această lecţie să nu mai ai încredere în femeile 
depravate și în vorbele lor. Ai avut noroc că ai reușit să 
scapi la timp din capcana ei venind și vorbind cu mine. A 
fost înţelept din partea ta. 

Am privit-o îndelung încercând să descopăr cel mai mic 
semn de nesiguranță pe chipul ei plin sau în ochii ei 
luminoși. Ea m-a mângâiat ușor pe obraz și m-a întrebat: 

— Uită-te în ochii mei, Minutus Lausus, pe cine crezi, pe 
mine sau pe fata aceea needucată, care a înșelat cu atâta 
nerușinare încrederea ta naivă? 

Bunul-simţ și sentimentele mele confuze mă îndemnau 
să o cred pe acea femeie nobilă, soţia împăratului, și nu pe 
Claudia. Mi-am plecat capul, căci ochii mi se umpluseră de 
lacrimi fierbinţi din cauza dezamăgirii atât de dureroase. 


Agrippina m-a strâns în braţe, lipindu-mi capul de pieptul 
ei moale. În vâltoarea tuturor trăirilor contradictorii care 
mă chinuiau, am simţit brusc un fior fierbinte de dorinţă, 
făcându-mă să-mi fie și mai rușine de mine însumi. 

— Te rog, nu-mi mulțumi acum, deși am făcut multe 
pentru tine și nu a fost o sarcină tocmai plăcută, mi-a 
șoptit ea la ureche, iar respiraţia ei caldă m-a făcut să 
tremur și mai tare. Ştiu că o să vii să-mi mulțumești mai 
târziu, după ce vei reflecta temeinic asupra situaţiei. Te- 
am salvat de la cel mai mare pericol care-l pândește pe un 
tânăr aflat în pragul maturității. 

De teamă să nu dea peste noi vreun intrus, m-a 
îndepărtat arborând un zâmbet încântător. Obrajii îmi 
ardeau și erau uzi de lacrimi, așa că nu-mi doream să mă 
vadă cineva. Agrippina m-a condus afară pe o ușă 
lăturalnică. Am coborât pe străduța abruptă a zeiţei 
Victoriei cu capul plecat, împiedicându-mă de pietrele albe 
din caldarâm. 


CARIEA A V-A 
CORINT 


Corintul e o adevărată metropolă, e orașul cel mai 
animat și cel mai tolerant din întreaga lume, dacă e să te 
iei după localnici. Deși Mummius”? l-a ras de pe faţa 
pământului acum două sute de ani, orașul a renăscut din 
propria cenușă și adăpostește acum peste jumătate de 
milion de locuitori veniţi din toată lumea, mulțumită, în 
mare parte, divinului Iuliu Cezar. Privind de sus, de pe 
Acropole, străzile Corintului par să strălucească în bezna 
nopții. Pentru un tânăr abătut, care se căiește amarnic 
pentru propria-i naivitate, Corint și atmosfera lui vie și 
pură de culoare e remediul perfect. 

Servitorul meu, Hierax, cred că a regretat adesea că m-a 
implorat cu atâta ardoare și cu lacrimi în ochi să-l cumpăr 
pe vremea când era de vânzare la piaţa de sclavi. Știa să 
citească, să scrie, să facă masaj, să gătească, să se 
târguiască cu negustorii și vorbea atât greaca, cât și 
latina. M-a convins că vizitase numeroase ţări împreună cu 
foștii lui stăpâni și că învățase să le facă viaţa mai comodă. 

Era și cazul să fie un sclav de cea mai bună calitate 
având în vedere preţul exorbitant cerut în schimbul lui. 
Dar, desigur, existau și motive pentru o reducere. Hierax 
m-a rugat să nu negociez prea mult, deoarece stăpânul lui 
renunțase fără tragere de inimă la el din cauza unor 
probleme financiare pricinuite de un proces nedrept. 
Bănuiam că Hierax urma să primească o parte din bani 
dacă reușea să se vândă la un preţ bun cu ajutorul limbii 
lui mieroase. Dar în starea mea de spirit de la acea vreme, 
chiar nu m-am simţit capabil să mă tocmesc. 


Lucius Mummius - general roman, a cucerit Grecia în anul 
146 î.Hr. 


Bineînţeles că Hierax spera să găsească în mine un 
stăpân tânăr și prietenos, căci se temuse să nu sfârșească 
într-o casă de oameni bătrâni și acri, cu obiceiuri stricte. 
Aerul meu melancolic și tăcut l-a obligat însă să-și ţină 
gura, oricât de dificil i se părea, căci era un grec adevărat 
și avea sporovăială în sânge. Nici măcar drumul până acolo 
nu reușise să mă liniștească și nu aveam chef să vorbesc 
cu nimeni. De aceea, începusem să dau ordine în stilul lui 
Pallas, prin gesturi. Hierax făcea tot ce-i stătea în putinţă 
să-mi intre în gratii, fiindcă se temea probabil că în spatele 
înfățișării mele blajine se ascundea un stăpân nemilos, 
care își afla plăcerea în pedepsirea sclavilor. 

Hierax se născuse și crescuse într-o familie de sclavi. Nu 
era un tip puternic, însă l-am cumpărat ca să scap de 
corvoada de a căuta un altul, căci nu avea defecte vizibile 
și dinţii îi erau în bună stare, chiar dacă era trecut de 
treizeci de ani. Bănuiam, firește, că trebuia să fie ceva în 
neregulă cu el din moment ce era de vânzare, însă un om 
cu funcţia mea nu putea călători fără un servitor. La 
început mi-a adus numai necazuri, însă după ce l-am 
învăţat să fie tăcut și să pară la fel de încruntat ca mine, a 
început să se îngrijească exemplar de bagajele mele, de 
haine și de mâncare. Reușea chiar să îmi radă barba încă 
moale, de băieţandru, fără să mă taie prea rău. 

Mai fusese în Corint și a ales niște odăi potrivite pentru 
noi la hanul Corabia și Felinarul, în apropiere de templul 
lui Neptun. Era uluit că nu m-am repezit să aduc ofrande 
zeilor drept mulțumire că trecusem cu bine de călătoria 
primejdioasă pe mare. După ce m-am spălat și mi-am 
schimbat hainele, am preferat să merg imediat în for să-l 
înștiinţez pe proconsul de venirea mea. 

Guvernatorul provinciei Achaia locuia într-o casă 
frumoasă cu  propilee, iar curtea exterioară era 
împrejmuită de un zid gros cu posturi de gardă din loc în 
loc. În dreptul porţii stăteau doi legionari care se scobeau 


în dinţi și flecăreau cu trecătorii, ţinându-și scutul și 
sulițele sprijinite de zid. Au aruncat o privire ironică 
clavului purpuriu de pe tunica mea, însă m-au lăsat să 
intru fără discuţii. 

Proconsulul Iunius Annaeus Gallio m-a întâmpinat 
îmbrăcat după moda grecească, mirosind a uleiuri 
parfumate și cu o cunună de flori pe cap, de parcă tocmai 
se pregătea de un banchet. Părea un om de treabă și mi-a 
oferit niște vin de Samos în timp ce parcurgea scrisoarea 
fratelui său, Seneca, și restul corespondenţei pe care o 
adusesem cu mine de la Roma. Am băut doar jumătate din 
vinul din cupă și n-am vrut să accept mai mult, căci 
simţeam o silă profundă faţă de întreaga omenire în care, 
din nefericire, mă născusem și în care îmi pierdusem 
complet încrederea. 

După ce a citit toate scrisorile, Gallio a devenit grav și 
m-a măsurat cu atenție din priviri. 

— Cred că ar fi mai prudent să porţi toga numai la 
tribunal, mi-a sugerat el. Trebuie să ținem cont că Achaia e 
Achaia, iar cultura ei e mai veche și incomparabil mai 
înrâurită de spirit decât cea a Romei. Grecii se supun 
propriilor legi și au orânduirea lor. Politica Romei în 
Achaia este să ne implicăm cât mai puţin cu putinţă și să 
lăsăm lucrurile să-și urmeze cursul firesc dacă nu suntem 
obligaţi să intervenim. Atacurile violente sunt rare aici. 
Cea mai mare problemă într-un oraș-port ca acesta sunt 
hoţii și șarlatanii. Nici măcar nu avem încă un amfiteatru, 
aici, în Corint, însă există o arenă excelentă pentru cursele 
de care. În plus, în fiecare seară au loc spectacole de 
teatru, iar un tânăr cavaler cuviincios are la îndemână 
felurite plăceri. 

— Nu am venit în Corint pentru plăceri, i-am spus eu 
iritat, ci ca să dobândesc experiența necesară pentru 
ocuparea unei funcţii publice. 

— Sigur, sigur, a încuviinţat Gallio, mi-am dat seama de 


asta din scrisoarea fratelui meu. Poate e mai bine să te 
prezinţi mai întâi comandantului cohortei din garnizoana 
locală. E vorba despre vestitul Rubrius, deci ai face bine 
să-l tratezi cu respect. În plus, ai putea să te ocupi de 
exerciţiile militare, poate le impulsionezi puţin, căci sub 
comanda lui soldaţii s-au cam lenevit. Mai târziu vei putea 
călători prin împrejurimi să inspectezi și alte garnizoane. 
Nu sunt prea multe. În Atena și în alte câteva orașe sacre 
nici nu e recomandat să porți echipamentul militar roman, 
ci straie zdrențăroase de filosof. O dată pe săptămână 
organizez un tribunal în aer liber, chiar aici lângă casă. La 
astfel de ocazii trebuie, desigur, să fii prezent. Aici 
procesele au loc după-amiază, nu dimineaţa devreme. Asta 
e, trebuie să ne adaptăm obiceiurilor locului. Dar acum hai 
să-ți arăt casa și să te prezint celor din cancelaria mea. 

Sporovăind prietenos despre una sau alta, m-a prezentat 
trezorierului și avocatului său, administratorului taxelor și 
impozitelor din Achaia și reprezentantului comercial al 
Romei. 

— Mi-ar plăcea să te invit să locuiești în casa mea, mi-a 
spus Gallio, însă e mai avantajos pentru Roma dacă vei sta 
în oraș, fie într-un han bun, fie în propria ta casă. Așa vei 
putea să cunoști mai mulţi oameni și să afli cât mai multe 
despre nevoile, obiceiurile și problemele lor. Nu uita că 
Achaia trebuie tratată cu grijă, ca un fulg. Chiar acum 
aștept niște oameni învăţaţi și filosofi să vină în vizită la 
cină, a continuat el. Te-aș pofti și pe tine, însă bag de 
seamă că ești obosit de pe drum și nici mâncarea n-ar fi pe 
gustul tău, cum văd că nu e nici vinul meu. Du-te și 
odihnește-te mai întâi, refă-te după călătorie, plimbă-te 
prin oraș și du-te la Rubrius când vrei. Nu e grabă. 

M-a prezentat și soţiei lui. Purta o mantie grecească 
brodată cu fir de aur, sandale aurii din piele și avea o 
bentiță din aur în părul atent aranjat. Ne-a aruncat o 
privire ștrengărească, mai întâi mie, apoi lui Gallio, după 


care a devenit serioasă și m-a salutat pe un ton tânguitor 
ca și când ar fi purtat în suflet toată tristețea din lume. 
Apoi și-a dus repede mâna la gură, a chicotit, ne-a întors 
spatele și a fugit din încăpere. 

Mi-am zis că iberica Helvia, în pofida frumuseţii ei, era 
în mod evident cam imatură. Gallio și-a ascuns zâmbetul, a 
privit cu un aer solemn în urma soției sale și, parcă 
citindu-mi gândurile, mi-a confirmat părerea. 

— Așa e, Lausus, e mult prea tânără și nu-și poate 
asuma pe de-a-ntregul îndatoririle rangului său. Din 
fericire, asta nu contează prea mult aici, în Corint. 

A doua zi de dimineață am vrut să trimit un mesaj 
garnizoanei ca să cer un cal și o gardă de onoare care să 
mă escorteze în momentul în care urma să-mi raportez 
sosirea. Aveam dreptul să cer asta, firește, însă nu-l 
cunoșteam încă pe Rubrius și m-am gândit că poate era 
mai bine să nu întind coarda. M-am îmbrăcat așadar 
adecvat, cu platoșa mea împodobită cu acvila imperială, cu 
apărătorile pentru picior și încălţările cu întărituri de 
metal în vârf, iar pe cap mi-am așezat coiful cu creastă 
roșie. Hierax mi-a aranjat pe umeri mantia roșie de tribun, 
fixând-o cu cleme. 

Apariţia mea a stârnit o asemenea vâlvă în han, că până 
și bucătarii și servitorii s-au adunat la ușă să mă 
urmărească plecând. După ce am parcurs o scurtă distanţă 
în armura mea zăngănitoare, oamenii au început să se 
strângă în jurul meu și să se holbeze. Bărbaţii arătau cu 
degetul creasta roșie de pe coiful meu strigând ceva, 
femeile se apropiau şi-mi atingeau curioase platoșa, iar 
niște pramatii de copii se ţineau după mine urlând cât îi 
ţinea gura. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că de fapt 
își băteau joc de splendida mea ţinută militară. 

A fost o situaţie atât de jenantă, că îmi venea să scot 
sabia din teacă și să-i plesnesc pe toţi cu latul ei. Dar am 
intuit că un asemenea gest n-ar fi făcut decât să atragă și 


mai tare atenţia asupra mea. Roșu la faţă, m-am adresat 
primului poliţist care mi-a ieșit în cale. Mi-a croit drum, 
altoind cu nuiaua lui de trestie micile pramatii urlătoare, 
însă chiar și așa cel puţin o sută de persoane tot s-au ţinut 
scai după mine, escortându-mă până la intrarea în 
garnizoană. 

Soldaţii aflaţi la post și-au luat repede suliţele și 
scuturile proptite de zid. Unul dintre ei a dat semnalul de 
alarmă din trâmbiță când a văzut gloata gălăgioasă care se 
îndrepta spre tabără. Mulțimea nu avea nici cea mai mică 
intenţie să pună piciorul în interiorul garnizoanei ca să 
primească o mamă de bătaie. S-au oprit cu toţii grupaţi în 
semicerc în faţa vârfurilor ascuţite ale sulițelor soldaţilor 
și au început să-mi strige urări de bine, asigurându-mă de 
recunoștința lor, căci nu mai văzuseră de ani de zile un 
spectacol atât de nemaipomenit. 

Centurionul cohortei a venit în fugă să mă întâmpine, 
îmbrăcat doar într-o cămașă de casă. O mână de legionari 
cu sulițe și scuturi s-au aliniat rapid în curte, într-un soi de 
rând, speriaţi de semnalul de alarmă. Pun pe seama 
tinereţii și a lipsei mele de experienţă faptul că m-am răstit 
la ei, dându-le ordine, deși nu aveam dreptul, deoarece nu 
mă prezentasem încă în faţa lui Rubrius. După ce i-am pus 
să alerge câte doi până la zid și înapoi și să stea drepţi 
perfect aliniaţi, i-am predat comanda centurionului. Stătea 
lângă mine mut de uimire, într-o poziţie neglijentă, cu 
picioarele rășchirate, nebărbierit și cu mâinile în șolduri. 

— Comandantul Rubrius doarme după exercițiile 
epuizante de noapte și nu poate fi deranjat, m-a anunţat. Şi 
soldaţii sunt obosiţi din aceeași cauză. N-ar fi mai bine să 
vii cu mine să bem o cupă de vin și să-mi spui cine ești, de 
unde vii și cum de-ai apărut aici ca însuși zeul războiului, 
încruntat și scrâșnind din dinţi? 

După chipul și picioarele lui brăzdate de cicatrici, mi-am 
dat seama că era un veteran cu multă experienţă, așa că n- 


am avut de ales și i-am acceptat propunerea. Un tânăr 
cavaler poate fi pus la punct imediat de un centurion 
bătrân ca el și nu doream să mă fac și mai tare de râs în 
faţa numărului tot mai mare de soldaţi care se strângeau 
în jurul nostru. 

Centurionul m-a condus în odaia lui, care mirosea a piele 
și metal lustruit, și a început să-mi toarne vin dintr-un 
urcior. l-am spus că, din cauza unui jurământ, nu puteam 
să accept decât apă și legume, iar el m-a privit mirat. 

— Corint nu e un loc pentru exilați, mi-a spus, trebuie că 
provii dintr-o familie cu adevărat importantă dacă te afli 
aici drept pedeapsă pentru ce-ai făcut în Roma. 

Își scărpina fără jenă bărbia, scoțând un sunet aspru, 
apoi a căscat de i-au trosnit fălcile și a luat o gură de vin. 
La rugămintea mea, însă, l-a adus de îndată pe scribul 
comandantului Rubrius, care a venit cu registrul cohortei, 
și mi-a zis: 

— În oraș nu avem alţi soldaţi decât paznicii din grădina 
proconsulului și pe cei doi de la porţile casei acestuia. Atât 
în Cenchreae, cât și în Lycaea - știi tu, porturile - avem 
garnizoane permanente. Soldaţii locuiesc acolo ca să nu 
trebuiască să bată tot timpul drumul până în port și înapoi. 
Potrivit registrului, chiar suntem o cohortă, excluzându-i 
pe ingineri, pe croitori și pe alţi specialiști. În caz de 
nevoie, ne putem descurca singuri pe câmpul de luptă. 

Am întrebat de cavalerie. 

— De fapt, nu avem niciun cavalerist aici momentan, mi- 
a răspuns el. Normal, există câţiva cai la dispoziţia 
comandantului și a guvernatorului, însă amândoi preferă 
lectica. Poţi primi și tu una dacă nu te descurci fără cal. 
Evident, cavaleria locală trebuie să ne sprijine la ordin. 

Când am întrebat despre întreținerea armelor și a 
echipamentului, ordinele de zi și programul de exerciţii, 
centurionul m-a privit nedumerit. 

— Mai bine îl întrebi pe Rubrius de toate astea, mi-a 


spus. Eu sunt doar subalternul lui. 

Ca să mai treacă timpul, am inspectat garnizoana care 
părea părăsită, barăcile soldaţilor prăfuite și pline de 
pânze de păianjen, magazia de arme, popota și altarul 
pentru sacrificii. Garnizoana nu avea propria acvilă, ci 
emblema obișnuită cu canafuri a cohortelor și plăcuţa 
comemorativă. Turul acela de inspecţie m-a lăsat confuz și 
șocat. 

— Pe Hercule, am tipat, unde sunt toţi oamenii? Ce s-ar 
întâmpla dacă ar trebui să plecăm pe neașteptate la luptă? 

Centurionul deja se săturase de mine. 

— Şi asta să-l întrebi tot pe comandantul Rubrius, mi-a 
replicat pe un ton tăios. 

Rubrius m-a chemat abia pe la prânz. Camera lui era 
frumos mobilată în stil grecesc și am observat că avea în 
preajma lui cel puţin trei femei tinere care îl serveau. Era 
chel, cu fața plină și brăzdată de vinișoare sparte, cu buze 
vineții și își trăgea piciorul stâng la mers. M-a întâmpinat 
prietenos; i-am simţit respiraţia duhnind a vin când m-a 
îmbrățișat și mi-a spus imediat să mă așez și să mă simt ca 
acasă, fără să se formalizeze câtuși de puţin. 

— Având în vedere că vii din Roma, trebuie să fii 
surprins să constaţi cât de leneși suntem noi aici, în 
Corint, a spus Rubrius. Bineînţeles, era cazul ca un tânăr și 
energic cavaler să vină și să pună lucrurile pe picioare. 
Măi să fie, ești și tribun, nu? Din Britania, bag de seamă. E 
o distincție militară importantă, dar nu-ți conferă și 
autoritate. 

L-am întrebat despre atribuţiile mele oficiale și o vreme 
a rămas tăcut, căzut pe gânduri. 

— În Corint, mi-a zis el în cele din urmă, nu trebuie să 
fim mereu în gardă. Dimpotrivă, consiliul orașului și 
locuitorii s-ar simţi jigniți dacă am fi. Cei mai mulţi dintre 
legionarii de aici sunt căsătoriți. Au permisiunea mea să 
trăiască alături de familiile lor, să practice o meserie sau 


să se ocupe de comerţ. Din când în când, de regulă cu 
ocazia sărbătorilor romane, îi chemăm pe toţi la ordin, 
desigur. Însă numai în interiorul garnizoanei, ca să nu 
atragem prea mult atenţia asupra noastră. 

Mi-am permis să-i spun că soldaţii pe care îi văzusem eu 
erau lipsiţi de orice tragere de inimă și nedisciplinaţi, că 
magazia de arme era plină de praf și barăcile mizerabile. 

— Tot ce se poate, a recunoscut Rubrius, a trecut ceva 
vreme de când am inspectat ultima oară barăcile 
soldaţilor. Viaţa socială în Corint are un preţ destul de 
mare pentru un om bătrân ca mine. Din fericire, am un 
centurion foarte de treabă. El se ocupă de tot. Intreabă-l 
pe el tot ce vrei să știi. Din punct de vedere oficial, tu ar 
trebui să fii mâna mea dreaptă, însă centurionul s-ar simţi 
jignit dacă dintr-odată n-aș mai ţine cont de el. Aţi putea să 
colaboraţi și să aveţi un statut oarecum egal, atât timp cât 
nu mă deranjaţi cu reclamaţii unul la adresa celuilalt. M- 
am săturat de câte certuri am avut parte în viaţă. Nu vreau 
decât să-mi aștept pensionarea în liniște și pace, că nu mai 
am mult până atunci. Apoi mi-a aruncat o privire tăioasă și 
mi-a spus cu o indiferenţă prefăcută: Poate se-ntâmplă să fi 
auzit că sora mea, Rubria, e cea mai în vârstă dintre 
virginele vestale. 

— Să ţii minte întotdeauna, a continuat el cu un sfat 
prudent, Corint e un oraș grecesc, chiar dacă locuitorii de 
aici provin din numeroase părţi ale lumii. Onorurile 
militare n-au prea mare însemnătate aici. Arta de a te 
comporta în societate este mai importantă. Pentru început, 
privește în jur și ia aminte, iar după aia fă-ţi tu un program 
de sarcini de serviciu, însă te rog să nu-mi obosești prea 
tare soldații. 

A trebuit să mă mulţumesc cu aceste instrucţiuni și să 
plec. Centurionul, care mă aștepta afară, m-a privit chiorâș 
și m-a întrebat pe un ton rece: 

— Deci? Te-ai lămurit? 


Am văzut doi legionari intrând agale în garnizoană cu 
scuturile în spate și cu lăncile pe umăr. Am rămas mut de 
uimire când centurionul mi-a explicat calm că asta 
însemna schimbarea gărzii. 

— Dar nici măcar nu sunt chemaţi la apel! am strigat 
indignat. Li se permite să umble așa, cu picioarele 
murdare, cu părul lung și fără să fie însoţiţi de un subofițer 
sau de vreo escortă? 

— Nu obișnuim să facem paradă din schimbarea gărzii 
aici, în Corint, mi-a spus centurionul calm. Mai bine ţi-ai 
pune în cui coiful cu creastă roșie și te-ai obișnui cu 
obiceiurile locale. 

Totuși nu s-a împotrivit când le-am ordonat veteranilor 
să se asigure că barăcile vor fi curățate, armele lustruite, 
că soldaţii se vor bărbieri, își vor tunde părul și că în 
general vor încerca să arate ca niște romani. Le-am promis 
că a doua zi în zori o să mă întorc în inspecţie. Pentru orice 
eventualitate, le-am poruncit să curețe carcera și să facă 
rost și de nuiele. Veteranii se uitau surprinși când la mine, 
când la centurionul cu fața schimonosită de furie, însă s-au 
abținut de la comentarii. Am ţinut cont de sfatul primit și 
mi-am lăsat echipamentul de paradă în magazia de arme. 
Pentru drumul de întoarcere la han, am îmbrăcat o tunică 
simplă din piele și mi-am pus pe cap un coif rotund. 

Hierax îmi gătise varză și fasole. După ce am mâncat și 
am băut apă, m-am retras în odaia mea complet descurajat 
și fără nici cea mai mică dorință de a-mi face noi 
cunoștințe sau de a vizita împrejurimile. 

Când m-am întors a doua zi la garnizoană, mi-am dat 
seama imediat că în lipsa mea se petrecuseră unele 
schimbări. Gărzile de la porţi păreau vigilente, își ţineau 
lăncile în mână și m-au salutat voioși. Centurionul purta 
echipamentul de instrucţie. Făcea tot posibilul să-i 
zorească pe soldaţii chiauni de somn către hârdaiele cu 
apă să se spele, ţipând la ei cu un glas răgușit. Bărbierul 


era ocupat până peste cap, în altarul negru de funingine 
sfârâia focul, iar curtea mirosea a curăţenie și nu a cocină 
de porci ca în ziua precedentă. 

— Îmi cer scuze că nu ţi-am anunţat sosirea așa cum se 
cuvine, a spus ironic centurionul, însă comandantul 
Rubrius e foarte strict în privința somnului de dimineaţă. 
Acum te rog să preiei comanda. Eu o să stau deoparte și o 
să privesc. Oamenii așteaptă cu nerăbdare un sacrificiu. 
Poţi cumpăra câţiva porci dacă un taur ţi se pare prea 
scump. 

Datorită felului în care fusesem crescut și educat, nu 
știam prea multe despre oficierea sacrificiilor și nici nu 
aveam de gând să mă înjosesc ucigând niște bieţi porci 
guiţători. 

— Nu e timpul pentru sacrificii, am replicat, vreau mai 
întâi să mă conving dacă merită să rămân aici sau dacă 
mai bine renunţ la această misiune. 

Când am început exerciţiile, mi-am dat seama că numai 
câţiva dintre soldaţi aveau habar ce trebuie să facă sau 
erau în stare de un marș. Cei mai mulţi rămâneau fără 
suflare după o tură de alergat, însă reușeau să arunce 
sulițele cât de cât aproape de sacii cu paie care serveau 
drept ţintă. In timpul exerciţiilor cu săbii de lemn, am 
observat că existau printre ei și niște spadasini talentaţi. 
Când erau deja cu toţii istoviţi și lac de sudoare, 
centurionul a venit cu o propunere: 

— Ce ar fi, până ne mai tragem și noi sufletul, să ne arăţi 
cum te descurci și tu cu sabia? Deși acum sunt cam gras și 
bătrân, mi-ar face plăcere să-ţi demonstrez cum mânuiam 
noi sabia pe vremuri, în Panonia. Acolo, în Carnuntum, mi- 
am câștigat rangul de centurion. 

Spre surprinderea mea, am avut ceva de furcă cu el. M- 
ar fi țintuit la zid cu scutul în ciuda faptului că eu aveam 
sabia mai lungă, asta de n-ar fi rămas fără suflare foarte 
repede. Mișcările lui abile și soarele îmbietor al Corintului 


m-au făcut treptat să mă rușinez de atitudinea mea 
ţăfnoasă și să-mi dau seama că toţi oamenii aceia erau mai 
în vârstă și aveau câteva decenii de experienţă în plus faţă 
de mine. Trecuseră prin toate treptele de remuneratie 
posibile în legiunea romană. O legiune obișnuită 
beneficiază de până la șaptezeci de trepte de remuneraţie 
pentru a-i menţine astfel motivaţi pe legionari. 

Am încercat să fac pace cu centurionul. 

— Acum sunt pregătit să sacrific un vițel, i-am spus. Voi 
cumpăra și un berbec pe care îl vei jertfi tu. Cel mai bătrân 
dintre veterani va aduce ofrandă zeilor un purcel. Astfel 
vom avea cea mai bună carne pentru friptură. Doar n-o să- 
mi purtaţi pică pentru un mic exerciţiu ca să ne cunoaștem 
mai bine, nu? 

Centurionul m-a măsurat din cap până-n picioare și 
chipul i s-a luminat, 

— Voi trimite cei mai buni oameni la târgul de vite, a 
spus, ca să aleagă animalele. Bănuiesc că vei face rost și 
de niște vin, nu? 

— Poate ar fi mai bine ca după sacrificiu să punem 
carnea la păstrare într-un loc răcoros până mâine, am 
ezitat eu. Azi ar trebui să-i chemăm la apel pe toţi cei care 
figurează în registrul cohortei. 

— Rubrius n-ar fi deloc încântat de asta, a răspuns 
centurionul. Nu e nicio sărbătoare mâine. Dar eu te pot 
însoţi cu plăcere la casa fiecărui om în parte ca să-i cunoști 
pe toţi. Și, oricum, n-are nimeni nimic împotriva cărnii 
nefrăgezite, doar suntem legionari. 

Spre seară, când s-au întors soldaţii trimiși după 
animale, am avut un șoc. Târau după ei un taur zdravăn și 
un berbec, ambii legaţi bine la ochi și de picioare. Porcul 
era adus într-o ladă de lemn pusă în căruţa garnizoanei. 
Primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost suma 
exorbitantă pe care probabil trebuia să o plătesc în 
schimbul animalelor, însă n-am apucat să mă gândesc prea 


mult, căci în scurt timp a trebuit să mă lupt pentru 
propria-mi viaţă. 

După ce au închis porţile, soldaţii au dezlegat taurul și 
berbecul și au dat drumul porcului, care a rupt-o la fugă 
guițând. Taurul mugea înfiorător și s-a repezit cu coarnele 
direct în zid, berbecul fugea speriat, iar oamenii s-au 
împrăștiat cuprinși de panică în toate direcţiile, încercând 
care mai de care să se pună mai repede la adăpost sau pur 
și simplu căţărându-se pe zidul garnizoanei. 

În toiul învălmășelii, și-a făcut apariţia Rubrius, care a 
început să urle furios din pragul odăii sale: 

— Blestemat să fii, Minutus Manilianus! Ce tărășenie ai 
mai pus la cale ca să-mi tulburi liniștea? N-a venit încă 
vremea Saturnaliilor! 

Cei mai curajoși s-au repezit să tragă căruţa la fereală 
de teamă ca nu cumva taurul furios să dea peste ea și să 
spargă urcioarele cu vin. 

— Animalul pentru sacrificiu trebuie să fie sănătos și 
viguros, dar blând, și să se lase ucis în cinstea zeilor, mi-a 
spus centurionul cu asprime. Aș vrea să văd cum o să pui 
tu cununa pe capul taurului ăstuia și cum o să-l mâni lângă 
altar. Dacă n-o să reușești, va fi un semn rău, care va abate 
peste noi numai necazuri. 

— Tu ocupă-te de berbecul tău, am răcnit eu. Soldaţii 
ascut deja cuțitul pentru porc. 

Ținând cununa strâns în mână, m-am apropiat tiptil de 
taur și am încercat să-l liniștesc invocând numele lui 
Jupiter. Animalul însă scurma pământul cu copitele și 
părea să se pregătească de atac. 

De-abia am reușit să fug din calea lui când s-a repezit să 
mă sfâșie. Avea coarnele puternice și ascuţite - neprețuite 
în cazul unui animal de sacrificiu, însă eu nu eram deloc 
impresionat. Am izbutit cumva să-i arunc cununa peste 
coarne, iar taurul a scuturat din cap până când a rămas 
agăţată doar de una din ele, acoperindu-i un ochi, ceea ce 


l-a înfuriat și mai tare. 

Mi-am dat seama că totul fusese pus la cale de soldaţi ca 
să-și bată joc de mine. Era la mijloc onoarea mea și nu 
puteam să-i las să mă facă de râs. Am înșfăcat repede din 
fierărie cea mai mare secure. Apoi, sărind ca un iepure ca 
să evit atacurile taurului, l-am ademenit în cele din urmă 
în apropierea altarului, unde l-am lovit cu toată puterea în 
moalele capului, făcându-l să se prăbușească pe-o parte, 
mugind și dând din copite. 

Atunci le-am strigat soldaţilor să-mi vină în ajutor și să-l 
imobilizeze, potrivit datinilor ceremoniei de sacrificiu. Însă 
niciunul nu a răspuns chemării mele. Scos din minţi de 
furie, am început să tai de unul singur gâtul animalului cu 
securea, iar sângele a ţâșnit, împroșcându-mă de sus până 
jos, însă eu am continuat ritualul spintecând abdomenul 
animalului pentru a ajunge la ficat. Taurul nu s-a mai 
împotrivit deloc, ceea ce pe moment m-a mirat, însă abia 
apoi am observat că îi zdrobisem capul de la prima 
lovitură. 

Am rostit cu o voce tremurândă rugăciunea de sacrificiu 
în cinstea zeului Marte, apoi am smuls cu o mână ficatul 
taurului și l-am ridicat în aer, arătând tuturor că era 
perfect sănătos. Abia atunci soldaţii mi-au venit în ajutor. 
Au jupuit animalul și l-au tranșat în câteva clipe, aruncând 
picioarele și măruntaiele pe altar. Centurionul și-a prins și 
el berbecul, ucigându-l dintr-o singură lovitură. Speriat de 
mirosul de sânge, porcul s-a oprit din guițat, iar veteranul 
i-a aplicat o lovitură mortală în gât. Probabil arătam 
înspăimântător, murdar de sânge din cap până-n picioare 
mai rău ca un măcelar, strigând la Jupiter, Marte și 
Hercule să împartă frăţește sau după bunul lor plac 
animalele sacrificate. 

Rubrius se calmase între timp și a recunoscut că nu 
văzuse un sacrificiu atât de iute și sângeros nici măcar în 
condiţii de război, însă nici că-și dorea să mai vadă așa 


ceva vreodată. Le-a permis hetairelor lui să ia porția sa din 
carnea tăiată și le-a dat instrucţiuni cum să o gătească, 
într-un vas de lut rezistent la foc, și cu ce fel de mirodenii 
să o condimenteze. De restul cărnii s-a ocupat bucătarul, 
care s-a mișcat destul de repede. Eu am rămas lângă altar 
și mai puneam din când în când lemne pe foc ca nu cumva 
să se stingă din cauza grămezii de măruntaie însângerate. 

Firește, nu puteam refuza să particip alături de soldaţi la 
festinul de după sacrificiu. S-au întrecut în a-mi alege cele 
mai bune bucăţi de carne din oală. A trebui să beau și niște 
vin. Din cauza agitaţiei acelei zile, cred că numai carnea 
mâncată m-a ameţit, iar vinul mi-a înmuiat imediat 
genunchii după lunga perioadă de abstinenţă. La lăsarea 
întunericului, în garnizoană au apărut, furișându-se, niște 
femei asupra meseriei cărora nu exista nicio îndoială, deși 
unele dintre ele erau chiar frumoase. Tin minte că am 
început să plâng în faţa centurionului și i-am spus că nu 
trebuie să aibă încredere în nicio femeie, căci toate umblă 
cu înșelătorii ca să-i prindă în capcană pe cei creduli. De 
asemenea, îmi amintesc că soldaţii m-au purtat pe braţe 
prin toată curtea, cântând în cinstea mea cântecele vechi 
și deocheate ale legiunii din Panonia. Nu-mi aduc aminte 
nimic altceva. 

Când s-a schimbat ultima gardă de noapte, m-am trezit, 
cu hainele pline de propria-mi vomă, pe unul dintre 
paturile de lemn din barăcile soldaţilor. Tinându-mă cu 
mâinile de cap, m-am împleticit până afară unde am văzut 
toată curtea plină de oameni dormind laţi pe jos, care pe 
unde căzuse. Mă simţeam îngrozitor de rău și, când mi-am 
ridicat privirea, mi s-a părut că stelele dansau pe cerul 
care începea să se lumineze de ziuă. M-am spălat cât de 
bine am putut, însă îmi era atât de rușine de purtarea mea, 
încât m-aș fi străpuns cu propria sabie dacă armele n-ar fi 
fost puse sub cheie cu o seară în urmă. 

Bâjbâind pe străzile Corintului slab luminate de torţele 


aproape stinse, am nimerit în cele din urmă hanul meu. 
Hierax era treaz, așteptându-mă îngrijorat. Când a văzut în 
ce stare jalnică mă aflam, m-a dezbrăcat, mi-a șters 
picioarele și mâinile cu o cârpă umedă, mi-a dat ceva acru 
să beau și m-a culcat în pat sub o cuvertură de lână. Când 
m-am trezit iarăși, blestemând ziua în care mă născusem, 
mi-a dat grijuliu un gălbenuș de ou bătut cu câteva picături 
de vin. Înainte să apuc să mă mai gândesc la jurământul 
meu, deja mă înfruptam mort de poftă dintr-o tocană cu 
carne delicioasă. 

Oftând ușurat, Hierax a devenit vorbăreţ. 

— Binecuvântaţi să fie toţi zeii, a spus el, cei cunoscuţi și 
cei necunoscuţi, dar mai ales zeița Fortuna a ta. Imi 
făceam griji pentru tine și aveam senzaţia că ţi se întunecă 
raţiunea. Nu e firesc și nici drept pentru un tânăr așa nobil 
ca tine să vadă totul în negru, să mănânce numai varză și 
să bea doar apă. Mi s-a luat o piatră de pe inimă când te- 
am văzut venind acasă duhnind a vin și murdar de vomă. 
Mi-am dat seama că ești iarăși un om normal. 

— Mă tem că m-am făcut de rușine în tot Corintul, am 
răspuns cu amărăciune. Îmi aduc aminte vag că am dansat 
dansul grecesc al caprei împreună cu legionarii. Când 
proconsulul Gallio va auzi asta, sunt sigur că mă va trimite 
imediat înapoi la Roma, unde o să sfârșesc un biet avocat 
sau un amărât de scriitor. 

Însă Hierax m-a forţat să ies cu el pe străzile largi ale 
Corintului, spunându-mi că plimbarea îmi va face bine. Am 
admirat împreună locurile de seamă din oraș, etamboul 
putrezit al navei străvechi a argonauţilor din templul lui 
Neptun, izvorul lui Pegas și urma copitei lui imprimată în 
stâncă. Hierax a încercat să mă convingă să urcăm pe 
munte până la templul lui Venus, dar mai aveam totuși 
destulă luciditate cât să-l refuz. 

Am vizitat în schimb minunea Corintului, o platformă din 
lemn unsă cu grăsime pe care sclavii puteau tracta vase 


destul de mari din Cenchreae până în Lycaea și invers. 
Dacă n-aș fi văzut cu ochii mei, aș fi crezut că o asemenea 
operaţiune necesită hoarde întregi de sclavi și sute de 
lovituri de bici, însă constructorii greci de nave, cu 
ajutorul unui troliu și al unor roţi, ticluiseră totul cu atâta 
iscusinţă, că navele alunecau aproape singure pe scânduri. 
Un marinar, băgând de seamă interesul nostru, a jurat pe 
Nereide* că invenţia era atât de bună, încât nu era nevoie 
decât să ridice pânzele corabiei și aceasta era împinsă de 
vânt în direcţia potrivită. L-am crezut, deoarece vasele 
alunecau cu mare ușurință, însă Hierax m-a avertizat să nu 
iau de bune toate poveștile marinarilor. 

La apusul soarelui, Hierax m-a condus într-un birt situat 
într-o frumoasă grădină. De acolo puteam admira întreg 
orașul cu luminile lui strălucitoare, marea violetă și munții 
de un albastru difuz. S-a uitat rapid pe lista de bucate șia 
comandat fără să mă întrebe ce doresc. l-am îngăduit să 
mănânce alături de mine, deoarece nu consideram că mai 
am motive să mă simt superior. Am mâncat din nou carne 
și am băut vinul proaspăt cu gust rășinos din Atica. Am 
început să mă simt mai bine, gândurile negre s-au risipit, 
iar Hierax s-a apucat să-mi povestească despre viaţa lui și 
chiar m-a făcut să râd de câteva ori. 

Totuși a doua zi, când m-am întors în garnizoană, încă 
mă simțeam extrem de rușinat. Din fericire, nu mai exista 
nicio urmă a orgiei, se făcuse curăţenie, soldaţii de gardă 
stăteau ţanţoși la locul lor, iar rutina zilnică era în plină 
desfășurare. Rubrius m-a chemat la el și m-a mustrat plin 
de tact: 

— Ești încă foarte tânăr și lipsit de experienţă. Nu era 
cazul să-i întărâţi pe acești războinici bătrâni să se lupte 
unii cu alţii și să se încaiere ca ultimii beţivi o noapte 


3 Nimfe ale mării în mitologia greacă, despre care se credea că 
se iveau printre talazuri la chemarea corăbierilor aflaţi în 
primejdie pentru a le veni în ajutor. 


întreagă. Sper că e ultima dată când se întâmplă așa ceva. 
Încearcă să nu dai frâu liber firii tale dure de roman și să 
te adaptezi pe cât poţi vieţii rafinate din Corint. 

Așa cum îmi promisese, centurionul m-a dus să-i cunosc 
pe soldaţii din registrul cohortei care practicau diverse 
meserii în oraș. Deveniseră fierari, tăbăcari, ţesători, iar 
mulți dintre ei se folosiseră de cetăţenia romană, 
dobândită după ani lungi de serviciu militar, ca să se 
căsătorească și să intre în familiile unor negustori bogaţi, 
asigurându-și astfel anumite privilegii, dar și o viaţă 
comodă și îndestulată. Echipamentele lor erau roase de 
șobolani, vârfurile sulițelor ruginite, iar scuturile nu și le 
mai lustruiseră de când lumea. Unii dintre ei nici măcar 
nu-și mai găseau echipamentul. 

Cu toţii ne-au oferit vin și mâncare, chiar și monede de 
argint. Unul dintre legionari, care devenise negustor de 
parfumuri și care nu-și putea găsi scutul pe nicăieri, a 
încercat să mă înghesuie într-o încăpere cu o fată. Când l- 
am dojenit, a început să se tânguie: 

— Bine, bine, bănuiesc că vrei bani atunci. Dar îi plătim 
deja cu toţii atât de mult lui Rubrius pentru dreptul de a 
practica o meserie, că nu mai rămân prea multe drahme și 
pentru punga ta. 

Când mi-am dat seama unde bătea, m-am grăbit să-l 
asigur că nu venisem să primesc mită, ci doar să verific, 
căci asta îmi era funcţia, dacă toţi oamenii înscriși în 
registrul cohortei aveau echipamentul corespunzător și se 
îngrijeau de armele lor. Negustorul de parfumuri s-a 
liniștit și m-a asigurat că își va cumpăra un scut de la 
târgul de vechituri imediat ce va avea puţin timp liber. Mi- 
a făgăduit și că va participa la instrucţie dacă trebuie, 
declarând că niște efort fizic îi va prinde bine deoarece, 
din cauza meseriei, stătea prea mult timp jos și începuse 
să se îngrașe cam tare. 

Mi-am dat atunci seama că era mai înţelept să nu mă 


amestec prea mult în treburile comandantului Rubrius, mai 
ales că sora lui era cea mai importantă preoteasă din 
Roma. 

— Cel mai bine e să avem o măsură în toate, m-a sfătuit 
centurionul. Este și în avantajul Romei să nu facem paradă 
în Corint cu abilităţile noastre militare. Suntem doar o 
cohortă, adică a zecea parte dintr-o legiune. Nu avem 
acvilă și nici măcar un nume. Suntem o unitate 
independentă, iar garnizoana noastră are o tradiţie ce 
datează încă din vremurile lui Sulla și Pompei. Însă în 
timpul serviciului militar fiecare trebuie să se gândească și 
la viitorul lui. În Grecia nu există suficient pământ pentru 
veterani, iar celor obișnuiți cu confortul din Corint le e 
groază să se apuce să muncească pământul undeva 
departe de confortul orașului. 

Mi-a pierit definitiv cheful să mă amestec în treburi 
care, în mod vădit, nu ţineau de mine. Centurionul era un 
om cu care te puteai înțelege ușor. Am conceput împreună 
un program care măcar în aparenţă le dădea soldaţilor 
ceva de făcut. După ce am verificat posturile de gardă, am 
stabilit că toate santinelele vor face schimbul în funcţie de 
soare și de clepsidră. Pe timpul gărzii, soldaţii nu mai 
aveau voie să moţăie sau să stea jos și trebuiau să poarte 
în permanenţă tot echipamentul. Nu înţelegeam rolul 
gărzii duble de la porţile orașului, însă centurionul mi-a 
explicat că acel loc fusese păzit de peste o sută de ani și nu 
se cădea să întrerupem tradiţia. I-ar fi jignit pe corinteni, 
și totuși din taxele plătite de ei era întreţinută garnizoana 
din oraș. 

După o vreme, am ajuns la concluzia că îmi îndeplinisem 
cu brio îndatoririle de tribun în Corint. Legionarii își 
depășiseră antipatia iniţială faţă de mine și mă salutau 
prietenoși. In ziua în care proconsulul făcea pe 
judecătorul, m-am prezentat dinaintea lui îmbrăcat în togă. 
Un scrib grec parcursese dinainte toate cazurile, iar Gallio 


a poruncit plictisit să i se ducă scaunul de judecător afară, 
în faţa casei. 

Gallio s-a dovedit a fi un judecător blând și corect. Ne-a 
cerut tuturor părerile, a glumit când și când, i-a interogat 
minuţios chiar el pe martori și a amânat fiecare caz care i 
s-a părut că nu fusese îndeajuns de clar expus prin 
intermediul pledoariilor avocaţilor sau al declaraţiilor 
martorilor. A refuzat să dea vreo sentinţă în situaţiile pe 
care le considera triviale și le-a cerut părților implicate să- 
și rezolve singure problema, altfel vor fi amendate pentru 
lipsă de respect faţă de tribunal. După încheierea ședinței, 
m-a invitat la masă și a început să-mi vorbească despre 
bronzurile corintene, la mare modă în vremea aceea 
printre colecționarii din Roma. 

— Îmi plac obiectele de artă şi le colecţionez cu drag, 
mi-a explicat el. Vasele corintene din bronz, vechi de o 
sută de ani, au o valoare inestimabilă și pot fi mult mai 
preţioase decât banii. Colecţionarea de artefacte n-are 
cum să fie o meserie propriu-zisă, dar sunt de acord cu 
fratele meu că omul bogat și leneș își poate pierde timpul 
cu astfel de îndeletniciri până la sfârșitul vieţii. Există 
numeroase obiceiuri mult mai rele. Totuși un bărbat 
adevărat se definește prin faptele sale. De aceea consider 
că un apeduct construit în cartierul săracilor pentru 
combaterea mizeriei și a bolilor, ridicarea unui pod sau 
chiar organizarea unui spectacol de teatru cu un mesaj 
moralizator pentru oameni reprezintă realizări mult mai 
mari decât o colecţie de artefacte din bronz, a cărei 
singură motivaţie e lăcomia. 

După cină, m-a condus în biblioteca sa unde mi-a arătat 
cărți rare și valoroase, îngăduindu-mi binevoitor să citesc 
orice doream. M-a asigurat că aveam toate motivele să aflu 
cât mai multe despre tradiția guvernării romane în Achaia. 

— Însă cititul și filosofia nu înseamnă viaţa ideală, mi-a 
spus. Tinereţea nu e veșnică și toți vom ajunge să 


regretăm ocaziile pierdute. Totuși, nu abuza de plăcerile 
Corintului și nici nu irosi prea mulţi bani pentru sacrificiile 
în cinstea zeului războiului. Nu mai are nici măcar un 
templu în toată Achaia. În ziua de azi, Afrodita e cea care 
le poartă de grijă negustorilor prosperi. 

Mi-am dat seama că aflase despre gluma soldaţilor pe 
seama mea, însă am considerat mai înţelept să nu-mi cer 
scuze pentru purtarea mea. Când m-am întors la han, 
descurajat de înțelepciunea sobră a lui Gallio și de 
banalitatea proceselor, Hierax a avut o sugestie: 

— Nu încape îndoială că ai suficientă avere cât să 
trăiești după bunul-plac, dar să locuiești ani de zile într-un 
han chiar e o risipă. Corint e un oraș înfloritor. Ar fi mai 
cuminte să-ţi investești banii într-o casă și să-mi permiţi 
să-ţi asigur și acolo o viaţă cât mai comodă. Dacă totuși nu 
ai destui bani să cumperi o casă, în calitate de cetățean 
roman și cu funcţia ta, sigur primești împrumut oricât vei 
avea tupeul să ceri. 

— Casele trebuie întreținute, am protestat, iar servitorii 
se ceartă tot timpul. În plus, dacă voi avea casă, va trebui 
să plătesc și taxe. De ce să-mi iau pe cap atâtea griji? E 
mai simplu să ne mutăm la un han mai ieftin dacă ai 
impresia că aici mă jupoaie de bani. 

— De-aia sunt aici și sunt sclavul tău, a stăruit Hierax, 
ca să fac tot ce-mi stă în puteri să te scap de griji. Dă-mi 
încuviințarea ta și o să mă ocup de tot. Tu nu trebuie decât 
să-ţi scrii numele pe un document aflat în templul lui 
Mercur. În timp, te va costa scump să întorci ospitalitatea. 
Gândește-te, de exemplu, cât ar trebui să plătești la han 
dacă ai invita șase oameni la un ospăț cu mâncare și vin. 
Dacă ai avea casa ta, m-aș îngriji eu de cele necesare, aș 
cumpăra vinul mai ieftin de la piaţă și l-aș povăţui pe 
bucătar. Și nici n-ai mai fi nevoit să trăiești așa, în văzul 
lumii, ca acum, să știe orice străin când îţi golești bășica 
udului sau când îţi sufli nasul. 


Mi-am dat seama că propunerea lui era de bun-simt și 
astfel, în câteva zile, am devenit proprietarul unei case 
destul de spaţioase, cu două niveluri și cu grădină. Camera 
de oaspeţi avea o pardoseală superbă din mozaic și existau 
mai multe încăperi decât aveam nevoie. M-am ales 
totodată cu un bucătar și cu un portar grec. Casa era 
mobilată cu mobile clasice și confortabile. Nimic nu părea 
modern și ostentativ. Am văzut chiar și două statuete 
reprezentându-i pe zeii greci ai căminului, așezate pe 
soclurile lor de-o parte și de alta a altarului, unsuroase și 
înnegrite de funingine de vechi ce erau. Hierax cumpărase 
la o licitaţie și niște măști de ceară ancestrale, însă i-am 
spus că nu aveam nevoie de strămoșii altora. 

Rubrius, centurionul bătrân, și avocatul grec al lui Gallio 
au fost primii mei musafiri. Hierax a adus un înţelept grec, 
o dansatoare talentată și un cântăreţ la flaut ca să 
întreţină buna dispoziţie. Mâncarea a fost excelentă. 
Musafirii au plecat la miezul nopţii într-o stare decentă de 
ebrietate. Ulterior am aflat că s-au dus direct la cel mai 
apropiat bordel, de unde mi-au trimis mie nota de plată ca 
să mă iniţieze în cutumele din Corint. Nu eram căsătorit, 
de aceea ar fi trebuit să aduc câte o femeie de la templul 
de pe munte pentru fiecare dintre oaspeţii mei. Insă eu 
refuzam să adopt asemenea obiceiuri. 

După ce m-am obișnuit cu casa mea, am început să-mi 
petrec timpul citind sau studiind cazurile mai complicate 
de care trebuia să se ocupe Gallio. După o vreme, când a 
considerat că e momentul, Hierax a venit la mine și mi-a 
spus: 

— Ești tânăr, holtei și ai casa ta. Ai putea să găsești aici, 
în Corint, o fată frumoasă, cu o purtare aleasă și care știe 
și să cânte. Asta ţi-ar întări statutul, mai ales că o femeie îi 
poate fi de folos în multe privințe unui bărbat, nu doar în 
pat. În plus, văzându-te mereu singur, locuitorii Corintului 
ar putea începe să creadă că îi preferi pe cei de genul tău, 


căci grecii sunt adesea predispuși la astfel de metehne. 

— Hierax, l-am întrebat, chiar e imposibil ca lumea de 
aici să aibă o părere bună despre un om care de bunăvoie 
refuză să mai atingă o femeie și încearcă, atât cât îi stă în 
putinţă, să se menţină curat? 

— Nu, nu, în Corint nimeni n-ar putea avea o părere 
bună despre un asemenea om. Dimpotrivă, lumea ar crede 
că ascunde secrete rușinoase. Observându-mi însă 
expresia dezaprobatoare, s-a grăbit să adauge: Evident, 
sunt în oraș și câţiva pitagoreici și niște discipoli de-ai lui 
Apollonius din Tyana, însă acești filosofi care se înfrânează 
au intrat deja în a doua jumătate a vieţii. 

— Hierax, am replicat pe un ton ameninţător, dacă te 
mai aud o singură dată vorbind despre asta sau dacă vei 
încerca să strecori vreo fată în patul meu atunci când o să 
fiu ameţit de vin, te voi spânzura de degetul mare de la 
picior și te voi biciui. Pot să mă arăt nemilos dacă cineva 
își bate joc de principiile mele. 

Totuși nu știu ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă Hierax 
nu ar fi făcut tot ce îi stătea în puteri să mă transforme 
treptat în stăpânul pe care și-l dorea. Era din nou zi de 
judecată. Gallio, încă mahmur după petrecerea din seara 
precedentă, nici n-apucase să se așeze bine și să-și pună 
pe el toga de judecător, că dinaintea lui s-a înfățișat un 
grup de vreo sută de evrei care târau după ei doi indivizi, 
la rândul lor evrei. Așa cum obișnuiesc evreii, au început 
să vorbească toţi odată până când Gallio, după ce a zâmbit 
îngăduitor câteva clipe, i-a întrerupt poruncindu-le tăios ca 
unul singur să ia cuvântul și în numele celorlalți. După ce 
s-au sfătuit, unul dintre ei a făcut un pas în faţă șii s-a 
adresat judecătorului: 

— Acest individ, a spus vorbitorul arătând spre unul din 
cei doi evrei aduși cu forța, ademenește oamenii să-l 
slujească pe Dumnezeu prin practici nelegiuite. 

Atunci mi-am dat seama, cuprins de panică și 


exasperare, că până și în Corint urma să fiu implicat în 
disputele evreilor, și de data asta chiar în calitate de jurat. 
L-am privit cu atenţie pe bărbatul învinuit. Era aproape 
chel, avea o privire ageră și urechi mari. Purta o mantie 
ponosită din blană de capră și afișa o atitudine semeaţă. 

Mi-am adus aminte ca prin vis că îl mai văzusem cu 
mulți ani în urmă în casa tatălui meu din Antiohia. Şi- 
atunci m-am speriat și mai tare, căci în Antiohia provocase 
atât de multe probleme, încât evreii care credeau în 
Hristos preferaseră să-l izgonească pentru a pune punct 
astfel disensiunilor. Însă el a continuat să dezbine 
comunităţile evreiești de pe alte meleaguri. 

Bărbatul deschisese deja gura ca să se apere, dar Gallio, 
ghicind ce urma să spună, i-a făcut semn să tacă și le-a zis 
evreilor: 

— Dacă era vorba de vreo faptă nelegiuită, v-aș fi 
ascultat răbdător. Dacă vă sfădiți în privinţa credinţei 
voastre și a legii iudaice, atunci e doar problema voastră. 
Nu doresc să judec așa ceva. 

Le-a poruncit apoi să plece și s-a întors spre noi: 

— Dacă le-aș da evreilor un deget, mi-ar luat toată mâna 
și n-aș mai scăpa în veci de ei. 

Evreii și-au dat seama că se făcuseră de râs în faţa 
romanilor și au plecat în cele din urmă făcând mare zarvă 
și blestemând de zor. Iritat de gălăgie, lui Rubrius i-a venit 
o idee: 

— N-ar fi mai bine să-i grăbim puţin cu coada suliţei ca 
să ne asigurăm că nu se întorc să facă scandal în faţa 
tribunalului? 

— De ce să băgăm mâna în cuibul cu viespi? a refuzat 
ferm Gallio. N-am reuși decât să-i întărâtăm. Să ne facem 
că nu i-am văzut și că nu știm nimic. Singura soluţie ar fi 
să-i izgonim pe evrei din Corint, dar, din punct de vedere 
financiar, orașul nu și-ar putea permite o asemenea 
pierdere. 


Dar Gallio n-avea să scape chiar așa ușor de evrei. După 
încheierea ședinței de judecată, Gallio ne-a invitat din nou 
la masă, însă de această dată a fost absent și adâncit în 
gânduri. După masă, m-a luat deoparte și mi-a spus între 
patru ochi: 

— Îl cunosc pe omul acela pe care evreii voiau să-l 
învinuiască. Locuiește în Corint de un an și își câștigă 
cinstit traiul făcând corturi, îl cheamă Pavel. Se spune că 
și-ar fi schimbat numele ca să-și ascundă trecutul și că l-ar 
fi ales pe cel nou în cinstea guvernatorului din Cipru, 
Sergius Paulus“. Învățăturile lui l-au impresionat foarte 
mult pe Sergius, care nu e deloc un om simplu și 
superstiţios, deși a încercat la un moment dat să prezică 
viitorul în stele și i-a îngăduit unui vrăjitor să trăiască în 
casa lui. Așadar, Pavel nu e un om neînsemnat. Mi s-a 
părut că ochii lui pătrunzători mă sfredeleau și priveau 
prin mine văzând o altă lume atunci când stătea fără 
teamă înaintea mea. 

— E cel mai recalcitrant dintre evrei, am izbucnit eu fără 
să mă gândesc. Când eram copil, în Antiohia, a încercat să- 
| ademenească și pe tata în intrigile evreilor. 

— Cred că erai prea tânăr la vremea aceea ca să poți 
înţelege învăţăturile lui, a spus plin de tact Gallio. Înainte 
să vină în Corint, se spune că a predicat în piaţa publică 
din Atena. Atenienii l-au ascultat și chiar i-au îngăduit să 
predice și altădată. N-oi fi tu mai înţelept decât ei. De fapt, 
a adăugat el, mi-ar plăcea foarte tare să-l invit aici, în 
secret, la un moment dat ca să aflu mai multe despre 
învăţăturile lui. Dar, dacă s-ar ști, ar da naștere multor 
bârfe și evreii bogaţi din Corint s-ar simţi jigniţi. Trebuie 
să par absolut nepărtinitor. Din câte am auzit, Pavel și-a 
înființat propria sinagogă, lângă sinagoga evreilor, și se 


31 Guvernator al Ciprului în perioada împăratului Claudius, 
convertit la creștinism de Apostolul Pavel. Este menţionat în 
Faptele Apostolilor. 


deosebește în chip plăcut de ei, deoarece îi primește pe 
toţi cei care vin să-i asculte predicile și chiar îi preferă pe 
greci în locul evreilor. 

Era evident că Gallio reflectase îndelung asupra acestor 
lucruri, de vreme ce a continuat pe același subiect: 

— Când eram la Roma, n-am crezut o iotă din povestea 
aia stupidă despre Chrestus, sclavul fugar. Trăim vremuri 
în care raţiunea se clatină. Ca să nu mai vorbim de zei, 
care sunt doar niște plăsmuiri născocite pentru bucuria 
oamenilor simpli. Dar nici înțelepciunea nu-l poate face pe 
om mai bun și nici pacea în suflet nu o aduce. Am văzut 
asta în cazul stoicilor și al epicurienilor. Poate acest biet 
evreu chiar a descoperit vreun secret divin. Altfel de ce ar 
stârni învăţăturile lui așa multe certuri, ură și invidie în 
rândul evreilor? 

Nici nu mai are sens să reproduc restul aiurelilor lui 
Gallio. În cele din urmă, mi-a dat un ordin: 

— Du-te și află mai multe despre învăţăturile acestui om, 
Minutus. Ești cel mai în măsură să facă asta, deoarece îl 
știi încă din vremea copilăriei tale petrecute în Antiohia. În 
plus, ai deja destule cunoștințe despre Iahveh al evreilor, 
despre obiceiurile și legea lor. Am auzit ca tatăl tău era 
renumit în Antiohia, pentru că mijlocea cu succes 
conflictele dintre evrei și consiliul orașului. 

Căzusem în capcană și toate protestele mele s-au 
dovedit zadarnice, căci Gallio părea surd la ele. 

— Trebuie să-ţi învingi prejudecățile, mi-a spus. Dacă 
dorești să urmezi calea adevărului, trebuie să fii sincer, în 
măsura în care ţi-o permite funcţia. Ai destul timp la 
dispoziţie. Și, oricum, există modalităţi mult mai rele de a-l 
petrece decât studierea învățăturilor acestui evreu, care se 
dă drept mântuitor al lumii. 

— Şi dacă o să mă vrăjească cu puterile lui magice? am 
întrebat cu amărăciune. 

Insă Gallio n-a considerat că întrebarea mea merita un 


răspuns. 

Ordinul e ordin. Trebuia să-l îndeplinesc cât puteam de 
bine. În fond, chiar era important ca Gallio să-și facă o idee 
clară despre ce predica acel agitator periculos și influent. 
În ziua lui Saturn, m-am îmbrăcat în straie grecești, am 
găsit sinagoga evreilor și am intrat în clădirea de alături. 
Aceasta din urmă nu era o sinagogă în adevăratul sens al 
cuvântului, ci o casă deloc bătătoare la ochi a unui 
negustor de pânză, pe care proprietarul o pusese la 
dispoziția grupării întemeiate de Pavel. 

Camera de oaspeţi de la etaj era plină de oameni simpli, 
care așteptau cu un licăr de bucurie în priviri. Se salutau 
cu căldură. Și pe mine m-au primit cu aceeași amabilitate 
și nimeni n-a întrebat cum mă cheamă. Cei mai mulţi erau 
meșteșugari, mici negustori sau sclavi, dar printre ei se 
aflau și câteva femei care purtau podoabe de argint. 
Judecând după hainele lor, foarte puţini erau evrei. 

A sosit și Pavel, însoţit de câţiva discipoli. A fost 
întâmpinat cu urale întocmai ca un mesager al 
adevăratului Dumnezeu, iar unele dintre femei au izbucnit 
în lacrimi de bucurie când l-au văzut. A început să 
vorbească cu vocea lui puternică și pătrunzătoare, și era 
atât de transportat de propriile cuvinte, încât parcă emana 
o adiere caldă înspre mulţimea înghesuită și asudată care 
îl asculta mută de uimire. 

Glasul lui îmi dădea fiori. Am încercat să-l ascult cu 
atenţie și să-mi fac câteva însemnări pe o tăbliță de ceară. 
La început a citat din cărțile sfinte ale evreilor ca să 
demonstreze că lisus din Nazaret, cel care fusese răstignit 
în Ierusalim, era de fapt Mesia sau Hristos, așa cum 
prevestiseră profeţii. 

Era interesant că vorbea deschis despre trecutul lui. 
Fără îndoială, era un om foarte inteligent, deoarece 
avusese privilegiul de a studia la renumita școală de 
filosofie din orașul lui natal, Tars, și, mai târziu, fusese 


școlit de profesori faimoși la Ierusalim. În tinereţe făcuse 
parte din Marele Sinedriu al evreilor. A spus că fusese un 
adept înfocat al legii iudaice și îi persecutase pe discipolii 
lui lisus. Chiar păzise hainele lapidatorilor, participând 
astfel indirect la prima execuţie ilegală a unui membru al 
sectei săracilor, cum mai erau denumiți creștinii. 
Prigonise, acuzase și târâse în faţa tribunalului mai mulţi 
adepţi ai noii credinţe și, până la urmă, la cererea lui, i se 
acordase și dreptul de a-i aresta pe susţinătorii lui lisus din 
Nazaret care se refugiaseră în Damasc din cauza 
persecuțiilor. 

Însă, în drum spre Damasc, i s-a arătat o lumină 
nepământeană care l-a orbit. lisus însuși i-a apărut în cale, 
iar de atunci a devenit un alt om. În Damasc, și-a recăpătat 
vederea când a fost atins de un anume Anania, adept al lui 
lisus din Nazaret, care nu dorise decât să-i demonstreze 
câtă suferință presupune slăvirea numelui Domnului. 

Și a suferit mult. A fost biciuit de nenumărate ori. O dată 
a fost aproape ucis cu pietre. Spunea că poartă cicatricile 
iubirii lui pentru Hristos pe tot corpul. Cei care îl ascultau 
auziseră toate acestea de multe ori, însă îl urmăreau cu 
atâta atenţie, de parcă era prima dată și, din când în când, 
scoteau câte o exclamaţie de bucurie. 

Pavel le-a spus să se uite în jur și să vadă cu ochii lor că 
nu erau prea mulţi oameni învăţaţi, puternici sau 
importanţi printre ei. Asta dovedea că Dumnezeu îi alesese 
pe cei simpli și  dispreţuiți de semenii lor, căci 
înţelepciunea lumii acesteia e nebunie înaintea lui 
Dumnezeu“? - Pavel a mai vorbit despre duhul sfânt și 
despre iubire, iar discursul său a fost cel mai impresionant 
și cel mai convingător din câte am auzit vreodată. A spus 
că omul trebuie să-l iubească pe aproapele său așa cum se 


322 Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 3:19, 
Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 
1994. 'Toate citatele urmează această ediţie. 


iubește pe sine însuși și că orice lucru făcut pentru ceilalţi 
dacă nu e făcut din iubire, nu va aduce nimănui niciun 
folos. Susţinea, răspicat că o persoană își poate împărţi 
toată avuţia săracilor și își poate da flăcărilor propriul 
trup, dar dacă nu simte iubirea adevărată, sacrificiul ar fi 
în zadar“. 

Această ultimă frază mi s-a întipărit în minte. Și Gallio 
spusese că înţelepciunea nu-l face pe om mai bun. Am 
început să meditez la acest aspect și n-am mai ascultat cu 
atenţie cuvintele lui Pavel, care au trecut pe lângă mine ca 
ropotul unei furtuni de vară. Cu siguranţă era cuprins de 
exaltare și sărea de la un subiect la altul în funcţie de ceea 
ce îi dicta duhul sfânt să zică. El însă părea să cunoască și 
să înţeleagă foarte bine ceea ce susţinea. În privinţa asta, 
era extrem de diferit de creștinii pe care îi cunoscusem la 
Roma, unde unul spunea una, iar altul spunea altceva. Tot 
ce auzisem până atunci părea o joacă de copii în 
comparaţie cu discursul convingător al lui Pavel. 

Am încercat să identific ideile principale ale predicii lui 
și am notat câteva chestiuni pe care intenţionam să le 
dezbat cu el după aceea, potrivit obiceiului grecesc. Mi-a 
fost foarte greu, deoarece zbura ca vântul de la o idee la 
alta. Chiar dacă în sinea mea nu eram de acord cu el, 
trebuie să recunosc că nu era deloc un om neînsemnat. 

Pavel și-a încheiat expunerea binecuvântându-i pe toţi 
cei prezenţi, iar unii începuseră să vorbească repede și 
curgător în tot felul de limbi necunoscute. Pavel i-a 
ascultat și a consimţit că duhul sfânt se pogorâse asupra 
lor, însă nu părea încântat de faptul că nu se puteau 
exprima pe înţelesul tuturor. Din punctul lui de vedere, era 
mai important să poată spune câteva vorbe cu sens prin 
care să-i povăţuiască și pe ceilalţi decât să rostească zeci 


3 „Și de aș împărţi toată avuţia mea și de aș da trupul meu ca să 
fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește”, Epistola 
către Romani a Sfântului Apostol Pavel 13:3. 


de mii de cuvinte în limbi pe care nu le pricepe nimeni. 

Mai mulţi oameni s-au adunat în jurul lui și unii încercau 
chiar să-i atingă hainele ca să dobândească măcar o parte 
din harul lui. El răspundea răbdător la toate întrebările, 
dădea sfaturi tuturor, însă în cele din urmă a obosit. 
Obrajii lui până atunci roșii de la flacăra mistuitoare a 
duhului sfânt au devenit dintr-odată livizi și parcă i se 
lăsaseră în jos. În acel moment, discipolii lui apropiaţi și-au 
făcut loc prin mulțime până la el și i-au rugat pe oameni, în 
numele lui Hristos, să nu-l mai chinuie cu întrebări 
prostești. S-au oferit, în schimb, să răspundă ei la toate 
nelămuririle naive asupra cărora unii încă stăruiau. 

Intr-un sfârșit, tuturor celor care nu erau botezați li s-a 
cerut să plece, adică celor care nu făceau parte din cercul 
de apropiaţi ai lui Pavel. Unii l-au implorat să-i boteze 
punându-și mâna pe capul lor, însă Pavel a refuzat ferm și 
le-a spus că vor fi botezați de învățătorii lor, care primiseră 
și ei harul acesta. La început, când abia venise în Corint, 
făcuse greșeala de a boteza câţiva oameni, însă mai apoi i- 
a auzit lăudându-se că primiseră sfânta taină chiar de la 
Pavel și dobândiseră astfel o parte din harul lui. Nu dorea 
să mai fie răspândite asemenea idei false, fiindcă el nu se 
considera cu nimic superior faţă de ceilalți. 

Copleșit de gânduri, m-am întors acasă și m-am încuiat 
în camera mea. Firește că nu credeam ce spusese Pavel. 
De fapt, chibzuiam cum aș putea să-l contrazic. Îmi 
stârnise interesul însă latura lui umană și eram nevoit să 
recunosc că trăise probabil o experiență de neînțeles, care 
îl marcase profund și îi schimbase radical viaţa. În mod 
normal, vedeniile nu sunt ceva nemaiîntâlnit; mai ales în 
cadrul ritualurilor secrete, oamenii au astfel de halucinaţii 
și rămân cu impresia că au intrat într-un soi de contact cu 
divinitatea. Totuşi acest om părea diferit, iar fiinţa lui 
emana o forță nemaivăzută, nepământeană. 

Era cu atât mai curios faptul că nu căuta să obţină 


privilegii sau daruri de la cei bogaţi și influenţi, așa cum 
obișnuiau să facă preoţii rătăcitori ai lui Isis sau alți aşa- 
ziși vizionari. Cel mai nenorocit dintre sclavi sau omul cel 
mai sărac cu duhul părea să fie la fel sau poate chiar mai 
însemnat pentru el decât nobilii și învățații. Și Seneca 
spunea că sclavii sunt oameni, însă asta nu-l făcea să 
dorească să trăiască printre sclavi. Prefera alt gen de 
companie. 

Mi-am dat seama în cele din urmă că oricum încercam 
să privesc lucrurile, de fapt căutam argumente împotriva 
lui Pavel, nicidecum în favoarea lui. O forță superioară 
părea să vorbească prin el, dovadă că nu puteam analiza 
obiectiv și rațional toate balivernele lui de om dement ca 
mai apoi să i le reproduc cu zâmbetul pe buze lui Gallio. 
Rațiunea îmi spunea că n-aş fi simţit o aversiune atât de 
vie față de siguranța absolută afișată de Pavel dacă 
învăţăturile lui n-ar fi lăsat o impresie deosebită asupra 
mea. 

Obosit de atâtea frământări, am simţit din nou nevoia de 
a bea din cupa de lemn a mamei mele, pe care tata o 
preţuia atât de tare și de care nu mă mai atinsesem de 
multă vreme. Am găsit-o în cufărul meu, am turnat niște 
vin în ea și am sorbit câteva guri. În odaie era aproape 
beznă, însă n-am aprins nicio lumină. 

Din cauza funcţiei mele, eram obligat să particip la 
execuţii. Atunci când un om e decapitat, trupul lui se mai 
zbate spasmodic câteva secunde, apoi se abandonează 
morţii. Mi-am amintit de un episod din Britania când, după 
ce atacasem și pândisem un sat întreg, un legionar 
începuse să lovească cu vârful din metal al încălţărilor lui 
cadavrele britonilor și mă întreba printre hohote de râs: 
„După părerea ta, care e diferenţa dintre leșul unui om și 
cel al unui animal? Explică-mi, înţeleptule cu creastă roșie 
pe coif!” 

Filosofia înclinată spre rațiune din ziua de azi refuză 


orice speranţă neamului omenesc. Omul are de ales între o 
viaţă de plăceri sau un trai disciplinat în slujba statului și a 
binelui comun. O molimă, o piatră căzută de pe un 
acoperiș sau prăvălirea într-o groapă pot pune capăt cât ai 
clipi vieţii unui om. Cel înţelept își ia zilele atunci când 
viaţa devine de nesuportat. Plantele, pietrele, animalele și 
oamenii nu sunt decât niște îngrămădiri de atomi fără 
noimă. E tot una dacă ești un om bun sau unul rău. Zeii, 
sacrificiile, semnele prevestitoare nu-s decât superstiții 
acceptate de stat, în care se încred numai femeile și 
oamenii naivi. 

Desigur, exisă și oameni precum Simon vrăjitorul sau 
druizii, care, dezvoltându-și anumite puteri spirituale, 
reușesc să cufunde un om într-un somn adânc, ca de 
moarte sau să-i controleze pe cei lipsiţi de voință. Insă 
acele puteri se află înlăuntrul lor și nu provin din afară. Eu 
sunt convins de asta, deși druizii au impresia că și-au 
dobândit puterile datorită viziunilor pe care le-au avut 
când au pășit în lumea subpământeană. 

Un om înţelept poate servi drept exemplu pentru ceilalţi 
numai prin vorbele și faptele lui, iar moartea lui voluntară 
va demonstra că viaţa și sfârșitul ei nu sunt decât niște 
fleacuri. Totuși, nu cred că un trai atât de raţional este și 
unul de dorit. 

Cum stăteam cufundat în întuneric, dintr-odată parcă m- 
am simţit eliberat de orice fel de gând. Ţinând în mână 
pocalul ei din lemn șlefuit, am început să simt prezenţa 
stranie și milostivă a mamei. Mă gândeam, de asemenea, 
la tata care chiar credea că acel rege al iudeilor înviase din 
morţi după ce fusese răstignit și susţinea că îl văzuse cu 
ochii lui când călătorea împreună cu mama prin Galileea. 
De când eram copil, mă temeam că se va face de rușine 
dinaintea oricărui om respectabil povestind acele istorii 
smintite. 

Însă ce importanţă mai aveau pentru mine părerile 


oamenilor respectabili din moment ce viaţa mea nu avea 
niciun sens? Desigur, e un ţel nobil să fii cavaler în slujba 
unui imperiu care are drept ţel să instaureze pacea și să 
ofere întregii lumi legea și disciplina romană. Dar, în acest 
caz, pot fi drumurile bune, apeductele și podurile 
impresionante și casele trainice din piatră un scop în 
viață? De ce trăiesc eu, Minutus Lausus Manilianus, și de 
ce exist eu pe lume? M-am întrebat și încă mă întreb acest 
lucru, chiar și aici, în această staţiune balneară unde 
doctorii încearcă să-mi vindece problemele de stomac. 
Astfel, ca să treacă timpul mai repede, îmi aștern viaţa pe 
hârtie pentru tine, fiul meu - tu, care tocmai ai primit toga 
virilă. 


A doua zi mi-am luat inima în dinţi și m-am dus pe ulița 
meșterilor de corturi ca să vorbesc cu Pavel între patru 
ochi. La urma urmei, era cetățean roman, nu doar un 
simplu evreu. Cel mai bătrân din breaslă știa foarte bine 
pe cine căutam și a izbucnit într-un râs zgomotos. 

— Te referi la evreul învăţat, nu? m-a întrebat el. Cel 
care a întors spatele legii și predică acum noua credinţă, 
amenințându-i pe evrei cu o mare vărsare de sânge și 
pretinzându-le nu doar să se lase circumciși, ci și jugăniţi. 
Totuși e un om bun și un meșteșugar desăvârșit. N-are 
nevoie de prea multe încurajări. Poate predica și în timp ce 
muncește dacă vrea. De multe ori m-am distrat foarte tare 
pe seama lui. Notorietatea de care se bucură atrage noi 
clienţi. Vrei un cort nou sau o pelerină de ploaie? 

Cum am reușit să scap de el, am luat-o la vale pe ulița 
plină de praf, presărată din loc în loc cu câlţi din păr de 
capră, până am ajuns în dreptul unui atelier cu ușa larg 
deschisă unde, spre uimirea mea, l-am găsit pe Aquila din 
Roma stând alături de Pavel. Soţia lui, Prisca, m-a 
recunoscut imediat și a scos un chiot de bucurie, 
spunându-i lui Pavel cum mă cheamă și cum îi ajutasem o 


dată pe creștinii din Roma să lupte împotriva evreilor 
drept-credincioși. 

— Dar vremurile alea s-au dus, a adăugat ea repede, mă 
căiesc că m-am lăudat cu așa ceva. Acum am învăţat să 
întoarcem și celălalt obraz și să ne rugăm pentru iertarea 
păcatelor celor care ne ocărăsc. 

A continuat să sporovăiască, așa cum făcea de obicei, iar 
bărbatul ei rămăsese la fel de tăcut ca întotdeauna; nici 
măcar nu s-a întrerupt din munca lui monotonă ca să mă 
salute. I-am întrebat cum se descurcau în Corint. Nu aveau 
motive de nemulțumire, însă Prisca a început să plângă 
aducându-și aminte de morții pe care îi lăsaseră în urmă, 
zăcând în șanțuri pe marginea drumurilor. 

— Însă ei au dobândit viaţa veșnică, a conchis ea, și n-au 
murit blestemând, ci slăvindu-l pe lisus, cel care i-a 
mântuit de păcate. 

Nu m-am obosit să-i răspund, căci nu era decât o femeie 
proastă, care făcuse mult rău atât alor lor, cât și evreilor 
drept-credincioși. M-am adresat însă pe un ton respectuos 
lui Pavel: 

— Ţi-am ascultat predica de ieri deoarece trebuie să fac 
un raport minuţios despre calea voastră. Am niște 
contraargumente asupra cărora aș dori să discutăm. Insă 
nu putem vorbi aici. Ai accepta să vii în casa mea, la cină, 
în seara asta? Din câte mi-am dat seama, nu ai nimic de 
ascuns și credinţa ta nu îţi interzice să iei masa în 
compania unui roman. 

Am fost surprins să constat că Pavel n-a fost deloc 
impresionat de invitaţia mea. Cu chipul lui istovit și cu 
ochii pătrunzători, m-a privit fix și mi-a spus laconic că 
înţelepciunea lui Dumnezeu anulează orice argumente, 
făcându-le să pară absurde. Menirea lui nu era să dezbată, 
ci să-l mărturisească pe lisus Hristos, graţie revelaţiei pe 
care o avusese. 

— Eu am auzit însă că ai vorbit în piaţa publică din 


Atena, am obiectat eu. Nu cred că ai putut scăpa de 
atenieni fără să discuțţi cu ei. 

Am avut senzaţia că Pavel nu dorea să-și amintească de 
episodul din Atena, când probabil se făcuse de râs. S-a 
încumetat totuși să-mi povestească faptul că văzuse în 
Atena un altar închinat zeului fără chip. Dacă am înţeles 
bine, susţinea că acest Dumnezeu al cerului și pământului 
a creat oamenii ca să caute să afle împărăţia lui, căci 
trupul și sufletul omului aparțin lui Dumnezeust. Omul însă 
nu trebuie să-l caute pe Dumnezeu în întunericul 
ignoranței, ci trebuie să facă tot ce-i stă în puteri pentru a 
fi mai bun. Căci Dumnezeu a stabilit deja ziua în care 
întreaga lume va fi supusă judecății și, drept dovadă lisus 
Hristos a înviat din morti. 

Ascultându-l, am înţeles ce simţiseră probabil atenienii 
la auzul unor asemenea vorbe. Pavel a stăruit că mulţi 
oameni l-au crezut atunci în Atena, printre care și un 
judecător de la tribunalul orașului. Totuși n-aș putea spune 
dacă oamenii aceia chiar fuseseră convinși de acest orator 
ciudat, dar talentat, sau dacă, din bun-simt, preferaseră să 
nu-l contrazică pentru a nu-l jigni. 

— Ai putea măcar să răspunzi la câteva întrebări simple, 
am insistat eu, deși îmi cam pierdusem răbdarea, cu atât 
mai mult cu cât bănuiesc că ai nevoie să mănânci, la fel ca 
toţi oamenii. Promit să nu-ţi tulbur judecata cu obiecţii 
retorice. Nici nu vreau să mă contrazic cu tine, ci doar să 
te ascult. 

Aquila și Prisca l-au încurajat amândoi să accepte 
invitația mea, asigurându-l că nu auziseră niciodată nimic 
de rău despre mine și că în timpul tulburărilor din Roma 
ajunsesem din greșeală să particip la una dintre cinele 
iubirii organizate de creștini. În plus, l-au încredinţat că 


3 „Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, 
care sunt ale lui Dumnezeu”, Epistola întâia către Corinteni a 
Sfântului Apostol Pavel 6:20. 


tatăl meu îi ajuta pe creștini și se purta ca un om cu frica 
lui Dumnezeu. Astfel, Pavel chiar n-ar fi avut de ce să fie 
suspicios în privinţa mea. 

Îl priveam cum își continua neclintit munca lui monotonă 
și îmi părea din ce în ce mai epuizat. Începusem să cred că 
era bolnav. Dintr-odată s-a oprit ca și când ar fi primit un 
îndemn tainic. Faţa i s-a luminat, a început să zâmbească 
și vocea parcă i-a devenit și mai pătrunzătoare când mi-a 
promis amabil că va veni în casa mea și îmi va răspunde la 
întrebări. 

Insă Prisca m-a tras deoparte și mi-a spus că Pavele 
deja sătul de invitaţiile curioșilor cu dare de mână. Mi-a 
explicat că nu mănâncă decât legume și nu bea decât apă, 
însă, după părerea ei, trebuia să încerc să-l servesc și cu 
altceva, deoarece postise deja prea mult. Mi-a mai atras 
atenţia că, înainte de orice, trebuia să înțeleg că Pavel nu 
era nici vrăjitor, nici făcător de minuni, deși îi putea 
vindeca pe cei bolnavi cu puterea duhului sfânt. M-a rugat 
să nu caut să-l supăr, căci în pofida prezenţei duhului sfânt 
înlăuntrul lui, era un om sensibil și adesea descurajat. Ea 
bănuia că avea probabil și o problemă de natură fizică, 
deoarece mereu spunea că e un om slab. Răutatea, 
minciunile și prefăcătoria din rândul celor despre care 
crezuse că au înţeles mesajul bucuriei îi amărâseră 
sufletul. Totuși, cu ajutorul lui Hristos care i se arăta, 
reușise să găsească forță în propria slăbiciune. 

Vorbele Priscăi nu mă surprindeau, căci oamenii ieșiţi 
din comun au deseori o purtare contradictorie, precum și, 
în multe cazuri, defecte care nu ne-ar trece niciodată prin 
cap atunci când ne gândim la meritele lor. Însă niciun om 
nu poate fi întru totul ceea ce dorește să fie. Atunci n-ar 
mai fi om, ci zeu. 

Când am ajuns acasă, am poruncit să fie pregătită cina 
și m-am uitat cu atenţie în jur. În mod straniu, mobila și 
toate obiectele care îmi aparţineau mi se păreau străine. 


Până și Hierax îmi părea un necunoscut, deși aveam 
impresia că îl mai văzusem undeva. Cine erau portarul și 
bucătarul? Din discuţia pe care am avut-o cu ei n-am putut 
afla nimic, deoarece îmi răspundeau numai ce credeau că 
vreau să aud. 

Ar fi trebuit să fiu mulţumit de viaţa mea. Aveam bani, 
renume, o funcţie importantă, protectori nobili și un trup 
sănătos. Mulţi nu reușesc să obţină într-o viață de om 
lucrurile pe care eu le aveam la o vârstă fragedă. Și totuși 
nu eram fericit. 

Pavel și însoțitorii lui au sosit odată cu ivirea pe cer a 
primelor stele, însă el și-a lăsat prietenii afară și a intrat 
singur. În semn de curtoazie, acoperisem statuetele zeilor 
căminului cu o pânză, deoarece știam că idolii îi ofensau 
pe evrei. L-am rugat pe Hierax să aprindă în cinstea 
oaspetelui meu lumânările parfumate din ceară de albine. 

După felul întâi alcătuit din legume simple, i-am oferit 
carne, însă i-am explicat că nu era obligat să mănânce 
dacă credința lui interzice consumul de carne. Totuși, 
Pavel a gustat puţin, zâmbind, și mi-a spus că nu dorea să 
mă jignească și nici măcar să mă întrebe de unde luasem 
carnea. În compania grecilor se comporta ca un grec, iar în 
compania evreilor era evreu. A băut și vin amestecat cu 
apă, însă a pomenit că urmează să facă un legământ și să 
reînceapă postul foarte curând. 

Nu voiam să-l atrag în vreo capcană cu mâncăruri 
interzise sau cu întrebări viclene. Când am început să 
vorbim, am încercat să-mi formulez ideile cu mare grijă. 
Cel mai important lucru pentru Gallio și pentru Roma era 
să aflu cu exactitate care era poziţia lui în raport cu 
Imperiul Roman și cu binele public. 

M-a asigurat cu toată sinceritatea că el sfătuia de regulă 
pe toată lumea să se supună autorităţilor, să respecte 
legea și ordinea și să se ferească să facă vreun rău. 

Nu-i instigase pe sclavi împotriva stăpânilor lor? Nu. 


După părerea lui, fiecare om trebuie să se mulțumească cu 
locul pe care îl are pe lume. Sclavul trebuie să se supună 
voinţei stăpânului, iar stăpânii trebuie să se poarte bine cu 
slugile și să nu uite că există un Stăpân al tuturor. 

Adică împăratul? Nu. Pavel se referea la Dumnezeu cel 
viu, făcătorul cerului și al pământului, și la lisus Hristos, 
fiul lui, cel care a făgăduit să se întoarcă pe pământ pentru 
a judeca viii și morții. 

Pentru moment, am încercat să evit acea problemă mai 
delicată și l-am întrebat ce sfaturi le dădea celor care se 
converteau la creștinism. Era evident că meditase îndelung 
la acest lucru, însă s-a mărginit doar la a-mi spune: 

— Să-i ajute pe cei suferinzi, să aibă grijă de cei slabi și 
să fie îngăduitori cu toată lumea. Niciodată să nu se 
răzbune pentru un rău săvârșind un alt rău, ci să încerce 
să facă întotdeauna numai fapte bune. Să se arate mereu 
voioși. Să se roage neîncetat. Să fie recunoscători pentru 
fiecare clipă. 

De asemenea, mi-a spus că îi sfătuise pe fraţii lui creștini 
să ducă o viaţă liniștită și să muncească. Nu e treaba lor 
să-i judece pe desfrânaţi, pe cei lacomi, pe beţivi, pe 
cămătari sau pe idolatri. Căci altminteri ar fi obligaţi să 
părăsească ei înșiși această lume. Însă dacă un om care s-a 
alăturat creștinilor se dovedește a fi desfrânat, lacom, 
beţiv sau idolatru și nu dă semne că ar dori să se îndrepte, 
trebuie evitat, iar ceilalți creștini ar face bine să nu ia 
masa împreună cu el. 

— Să înţeleg că nu mă judeci, am spus eu schițând un 
zâmbet, deși sunt, din punctul tău de vedere, idolatru, 
desfrânat și beţiv? 

— Tu nu ești unul de-ai noștri, mi-a răspuns, nu e treaba 
mea să te judec. li judec doar pe ai noștri. Pe tine te va 
judeca Dumnezeu. 

A spus-o pe un ton așa de serios și de ultimativ, că m-a 
trecut un fior rece. Deși mă hotărâsem să nu-l jignesc, n- 


am putut să mă abțin să nu-i pun o întrebare răutăcioasă: 

— Şi când va veni această zi a judecății, după cunoștința 
ta? 

Pavel a răspuns că nu era treaba lui nici să facă profeţii. 
Ziua judecății avea să vină pe neașteptate, ca un hoţ în 
puterea nopţii. Însă mi-am dat seama că era convins că 
această zi avea să vină în timpul vieţii lui. 

— Dar lămurește-mă, te rog, cum se va petrece totul? 
am stăruit eu. 

Pavel s-a ridicat brusc în picioare. 

— Domnul se va pogon din ceruri și cei care au murit 
întru Hristos vor învia primii. Apoi noi, cei care vom fi în 
viaţă, îl vor întâlni pe Dumnezeu printre norii din cer și 
vom rămâne de-a pururea alături de el. 

— Păi, și judecata despre care vorbeşti atât de mult? l- 
am întrebat. 

— Domnul lisus se va arăta într-o flacără alături de 
îngerii lui cerești, a spus Pavel, și se va răzbuna pe cei 
care nu l-au recunoscut pe Dumnezeu în inima lor și care 
nu se supun învățăturilor Domnului nostru lisus Hristos. 
Drept pedeapsă, aceștia vor fi condamnaţi la osândă 
veșnică departe de lumina lui Dumnezeu și de puterea lui 
nemărginită. 

Trebuie să recunosc că n-a încercat nicio clipă să-mi 
câștige bunăvoința, ci doar a spus ceea ce gândea. Totuși, 
la un moment dat, s-a mai domolit și mi-a zis că n-ar trebui 
să nesocotesc bunătatea și răbdarea lui Dumnezeu, pe 
care îl mânie însă inima împietrită și stăruitoare în păcat. 
Nici această mânie nu trebuie nesocotită. 

Mi-am dat seama că Pavel nu ura pe nimeni, însă se 
temea de furia lui Dumnezeu și îi părea rău pentru cei care 
vor fi loviți de ea. Se arăta dispus să renunţe chiar la 
propria mântuire doar pentru a-i salva pe alţii, atât de mult 
se temea de ziua Judecăţii de Apoi. M-a întrebat direct 
dacă chiar cred că îndură în van biciuirile, pietrele cu care 


e lovit, primejdiile călătoriilor, truda, necazurile, postul, 
frigul, mulţimea care se strânge zilnic în jurul lui și grija 
congregaţiilor pe care le întemeiase în diferite provincii 
din Orient și care puteau oricând să se lepede de 
învăţăturile lui și să-i urmeze pe profeţii mincinoși. 

Cuvintele sale m-au mișcat, căci era un om sincer 
devotat credinţei lui. Totuși am observat subtil că mulţi 
filosofi sunt pelerini, deoarece îi mistuie o dorinţă 
nestăvilită de a călători, și astfel nu se pot stabili nicăieri. 
De aceea sunt nevoiţi să înfrunte necazurile și greutăţile 
unui trai mereu pe drumuri. 

Înţepătura mea n-a părut să-l deranjeze, dimpotrivă, mi- 
a răspuns radiind de fericire și încredere: 

— Așa e, am prins drag de chinurile, nevoile și 
prigonirile îndurate în numele lui Hristos. De aceea, când 
sunt slab, atunci sunt tare. 

Fără să-l întreb, a început să-mi povestească despre 
îngeri, despre puterea răului, despre călătoriile lui în 
diferite ţări și despre autoritatea pe care o avea asupra 
credincioșilor creștini din lerusalim. Cel mai tare m-a uimit 
însă că nu a încercat deloc să mă convertească și pe mine. 
Spre sfârșit, n-am mai putut să-l ascult cu atenţie, fiindcă 
mă simțeam copleșit de siguranţa lui și de puterea pe care 
o emana și care vorbea parcă în locul lui. 

Percepeam din ce în ce mai limpede prezenţa acestei 
puteri în timp ce mă învăluiau parfumul plăcut al 
lumânărilor, mireasma mâncării gustoase, mirosul de 
tămâie și de cașmir curat. Mă simţeam bine în compania 
lui. Însă, ca într-un vis, încercam totuși să mă rup de el. 
Dintr-odată m-am smuls din acea moleșeală și am 
exclamat: 

— Cum poţi să-ţi închipui că știi totul mai bine decât 
restul oamenilor? 

A dat din umeri și a răspuns cu toată modestia: 

— Trudesc întru Domnul. 


Și nu o afirma cu trufie, ci era absolut convins de 
adevărul spuselor sale. M-am ridicat brusc cu mâna la 
frunte și am început să mă plimb prin odaie în sus și-n jos, 
având senzaţia că mă aflam sub efectul unei vrăji. Dacă 
avea dreptate, eram în fața șansei vieţii mele de a afla un 
răspuns la întrebările care mă frământau și de a descoperi 
scopul propriei existente. 

— Nu pricep ce spui, am recunoscut cu vocea 
tremurândă, dar pune-ţi mâinile tale puternice pe capul 
meu dacă așa se obișnuiește la voi, ca să mă las pătruns de 
duhul tău sfânt și să te pot înţelege. 

Însă el nu m-a atins. În schimb, mi-a promis că se va 
ruga pentru mine ca lisus să-mi lumineze mintea și să 
devină astfel Mântuitorul meu, căci timpul e scurt, iar 
lumea aceasta e deja pe drumul spre pieire. După cea 
plecat, tot ce îmi spusese mi se părea nebunie curată. Am 
scos un țipăt de furie și îmi reproșam propria naivitate. Am 
dat cu piciorul în scaune și am spart vasele de lut, 
azvârlindu-le pe podea. 

Hierax a venit imediat. Văzând starea în care eram, l-a 
chemat pe portar în ajutor. Cu mari strădanii, au reușit 
împreună să mă culce în pat. Eu însă plângeam în hohote, 
iar din gura mea a ieșit un țipăt neomenesc, care nu-mi 
aparţinea. Mă simţeam ca și când o putere ciudată pusese 
stăpânire pe trupul meu făcându-l să tremure din toate 
încheieturile și apoi ar fi ieșit din mine prin acel strigăt 
îngrozitor. 

În cele din urmă, am adormit istovit. Dimineaţa, mă 
durea capul tot corpul îmi era amorţit, așa că am rămas 
toată ziua în pat și am luat sleit de puteri doftoria amară 
pe care mi-o pregătise Hierax. 

— De ce l-ai primit pe vrăjitorul evreu? m-a dojenit el. 
Evreii nu aduc nimic bun. Au darul de a-i tulbura pe 
oamenii simţitori. 

— Nu e vrăjitor, am protestat, iar dacă nu e nebun, 


atunci e cel mai puternic om pe care l-am cunoscut 
vreodată. Mă tem că e confidentul unui zeu de nepătruns. 

Hierax m-a privit vizibil îngrijorat. 

— M-am născut și am crescut într-o familie de sclavi, mi- 
a spus, de aceea am fost educat să privesc viața de jos de 
tot. Însă sunt mai bătrân ca tine, am călătorit mult, am 
întâlnit răul și binele și am învăţat să cunosc oamenii. 
Dacă vrei, voi merge să-l ascult și eu pe acest evreu și apoi 
îti voi spune drept ce părere am. 

Loialitatea lui m-a impresionat. M-am gândit că mi-ar fi 
util să aflu ce va crede Hierax despre Pavel. 

— Da, du-te, am spus, ascultă învăţăturile lui Pavel și 
încearcă să le înţelegi. 

Apoi am scris un raport succint pentru Gallio adoptând 
un ton cât mai oficial. 


„Minutus Lausus Manilianus despre evreul Pavel 

I-am ascultat predicile în sinagoga adepților lui. L-am 
chestionat apoi între patru ochi. A vorbit fără reţineri. N-a 
încercat să mă atragă de partea sa. Nu ascunde nimic. 

Este evreu și provine din părinţi evrei. A studiat în Tars, 

apoi în lerusalim, e cetăţean roman de când s-a născut, 
familie înstărită. 
__ Rabin. Fost membru al Marelui Sinedriu din Ierusalim. 
In trecut, i-a persecutat pe discipolii și pe adepţii lui lisus 
din Nazaret. A avut o revelaţie. In Damasc, l-a recunoscut 
pe lisus drept Mesia al evreilor. 

A trăit în deșert. În Antiohia s-a certat cu Simon 
pescarul, discipolul cel mai important al lui lisus. Ulterior 
s-au împăcat. A primit dreptul de a-l vesti pe lisus 
Mântuitorul chiar și celor necircumciși. 

A călătorit în provinciile din Orient. A fost adesea 
pedepsit. Tactica: vizitează mai întâi sinagogile evreiești. Îl 
vestește pe lisus drept Mesia. E bătut. Îi convertește pe 
aceia care sunt interesaţi de Dumnezeul evreilor. 


Circumcizia nu e obligatorie. Legea iudaică nu trebuie 
respectată. Cel care crede că lisus e Mântuitorul va fi 
iertat și va primi viaţă veșnică. 

Nu e agitator. Nu instigă sclavii la revoltă. Încurajează 
traiul liniștit. Nu dojenește pe nimeni în afară de 
credincioșii lui. Are o personalitate puternică. Îi 
influențează mai ales pe cei molipsiţi de iudaism. 

Notă: E convins că lisus din Nazaret se va întoarce într-o 
zi ca să judece întreaga lume, când mânia lui Dumnezeu îi 
va pedepsi pe toţi cei necredincioși. Este, în anumite 
privinţe, un fel de dușman al omenirii. 

Din punct de vedere politic, nu reprezintă o ameninţare 
pentru Roma. Provoacă certuri și dezbinare între evrei. 
Insă acest lucru e în avantajul Romei. 

Nu am găsit nimic condamnabil la acest om.” 


I-am dus lui Gallio scurtul meu raport. După ce l-a citit, 
m-a privit îndelung; bărbia îi tremura ușor. 

— Ai un stil foarte laconic, mi-a spus. 

— E doar o pro memoria, am răspuns iritat, dar, dacă 
dorești, pot să-ţi spun mai multe despre el. 

— Care e secretul lui divin? m-a întrebat Gallio cu un aer 
obosit. 

— Nu știu, am replicat fără să stau pe gânduri. Însă 
imediat am plecat capul, am început să tremur și am 
recunoscut: Dacă n-aș fi roman, poate aș renunţa la rangul 
de tribun și la misiunea mea și l-aș urma. 

Gallio m-a privit cercetător, și-a îndreptat spatele și și-a 
ridicat bărbia. 

— Am greșit că te-am trimis pe tine să investighezi, mi-a 
spus tăios, ești prea tânăr. Apoi a clătinat dezaprobator din 
cap și a adăugat: Da, chiar așa, înţelepciunea lumii și 
plăcerile vieţii nu te-au pătruns încă. Ești bolnav de 
tremuri așa? Avem apeducte excelente aici, însă se mai 
întâmplă ca oamenii să bea din greșeală apă murdară și să 


se îmbolnăvească de așa-numita febră corinteană. Am avut 
și eu. Nu te teme, nu cred că lisus din Nazaret se va 
întoarce prea curând să judece omenirea. 

— Înţelegi, bănuiesc, că e vorba de o învăţătură 
străveche, a continuat Gallio pe un ton mai prietenos, 
adică de lupta etemă dintre bine și rău, lumină și 
întuneric, în care până la urmă forțele binelui înving, dar 
lumea va fi distrusă de flăcări. Ideea asta s-a născut din 
nevoia primitivă de a stabili o ordine în lume. Lumea însă e 
guvernată de hazard și de Fortuna, de aceea omul bun și 
virtuos pierde adesea, iar cel rău și necinstit iese de multe 
ori învingător. Din câte am înţeles, Pavel susţine că până și 
cel mai nenorocit dintre oameni, chiar și un sclav poate 
obține mântuirea pe lumea cealaltă. De acord, însă Roma 
n-are treabă cu lumea cealaltă. Dimpotrivă, ne ţinem 
departe de ea cu orice preţ. Ne e de-ajuns să stăpânim 
lumea aceasta. După părerea mea, evreii sunt furioși din 
cauză că Pavel îl declară Mesia pe lisus din Nazaret și 
afirmă că împărăţia lui nu e pe pământ. Credinţa evreilor e 
că Mesia va veni ca să fie regele acestei lumi și va 
întemeia o împărăție de o mie de ani, care va fi a evreilor. 
Credinţa lor dă însă naștere tensiunilor politice. Mereu 
apare câte un fals Mesia în Ierusalim, iar lisus din Nazaret 
nu e singurul răstignit din acest motiv. Mai demult, când 
Roma încă nu impusese ordinea și legea în Ierusalim, 
evreii înșiși au ucis cu pietre un așa-zis Mesia. 

— Însă el e singurul care a înviat din morţi, am spus cu 
sfială, și s-a arătat mai multor oameni după aceea. Sau cel 
puţin așa susţin creștinii. 

Gallio a tresărit și mi-a zis pe un ton răstit: 

— Vise și halucinaţii! Astea-s lucruri pentru femei. 

Totuși, cred că Gallio nu era absolut dezinteresat de 
chestiunile supranaturale, deoarece obișnuia să vorbească 
despre ele din când în când. În plus, ce roman poate să 
rămână complet indiferent la superstiții? Dar, ca să 


schimbe subiectul, Gallio m-a invitat să bem niște vin, a 
chemat-o și pe soţia lui să ni se alăture și a început să ne 
citească o piesă de teatru pe care o scrisese în latină, 
tradusă după un model grecesc. Din când în când ne mai 
citea și câte un vers în greacă pentru a ne demonstra cât 
de bine se potrivește limba noastră cu ritmurile grecești. 

Piesa era despre războiul troian. Ar fi trebuit să mă 
intereseze subiectul, deoarece troienii, prin Enea, sunt 
strămoșii romanilor. Însă după ce am băut cam mult vin, 
m-am trezit zicând: 

— Greaca scrisă e frumoasă, însă azi pare o limbă 
ciudată urechilor mele, o limbă moartă. Pavel vorbește 
limba vie a oamenilor. 

Gallio m-a privit cu milă. 

— În graiul oamenilor simpli se pot scrie doar cele mai 
crude satire, a zis el, și-abia atunci limba vulgului capătă o 
notă comică. Așa cum actorii ostieni din Roma folosesc în 
spectacole limbajul negustorilor din pieţe. Auzi, filosofie în 
limba vorbită! Ţi-ai pierdut minţile, Minutus! 

S-a înroșit brusc la faţă și a făcut sul manuscrisul. 

— E timpul să ţi se scoată din cap prostiile evreiești, a 
spus ferm. Încă nu ai fost la Atena. Există un conflict la 
graniţa în Delphi care trebuie rezolvat de către o persoană 
de încredere. Și în Olympia sunt probleme legate de 
programul jocurilor. Poţi pleca imediat! Secretarul meu de 
la cancelarie îți va da toate informaţiile necesare și o 
scrisoare de împuternicire. 

Frumoasa Helvia i-a mângâiat cu vârfurile degetelor 
fruntea și obrajii lui plini și a intervenit în discuţie: 

— De ce trimiţi un tânăr așa de talentat într-o călătorie 
atât de obositoare? Grecii oricum te vor informa cu privire 
la toate disputele lor. Doar suntem în Corint. O prietenie 
cu o femeie matură l-ar ajuta pe acest băiat să capete 
experiență mult mai bine decât umblatul de colo-colo. 

M-a privit peste umărul lui Gallio cu un zâmbet 


prietenos și și-a aranjat rochia care îi alunecase, 
dezvelindu-i umărul alb ca laptele. Dacă aș fi fost mai 
priceput atunci, aș putea descrie acum cu lux de amănunte 
modul aproape artistic în care cădeau faldurile rochiei ei, 
coafura extravagantă și bijuteriile indiene rare pe care le 
purta. Însă atunci n-am stat să o privesc și să o admir, ci 
am sărit în picioare și am strigat: 

— Voi face cum poruncești, proconsulule! 

Așa a răsădit Pavel discordia chiar și între mine și Gallio. 
Mi-am lăsat casa în grija lui Hierax și am plecat din Corint 
însoţit de câţiva soldaţi din cohortă și de un ghid grec. 

Există deja mult prea multe descrieri excelente ale 
orașelor Delphi, Olympia și Atena ca să mă apuc să 
zugrăvesc și eu atracțiile și priveliștile lor nemaipomenite. 
Nici măcar romanii n-au reușit să jefuiască decât o mică 
parte din valoroasele obiecte de artă pe care le adăpostesc 
aceste orașe, deși recunosc că ne-am dat toată silința, de 
la Sulla încoace, să îmbogăţim Roma pe seama tezaurelor 
grecești. 

Însă oricât de mult îmi osteneam trupul vizitând toate 
minunile Greciei, frumuseţea de netăgăduit al cărei martor 
eram nu însemna nimic pentru mine. Nu mă impresionau 
nici marmura pictată, nici sculpturile în fildeș și nici cele 
mai frumoase statuete din aur de pe lumea asta. 

Am lămurit destul de repede conflictul din Delphi. Ca să 
mă arăt imparţial, am acceptat invitaţiile la banchetele 
ambelor părți implicate. În Delphi, am avut ocazia să o văd 
cu ochii mei și pe Pythia în plin delir. Preoţii ei au descifrat 
din cuvintele ininteligibile pe care le îngăima câteva 
preziceri măgulitoare pentru mine. Nu pot să le reproduc 
aici. 

Lângă Olympia se află câteva terenuri și un templu pe 
care comandantul Xenofon le-a închinat zeiței Artemis 
acum patru sute de ani. O zecime din recolta zonei 
respective era folosită pe vremuri pentru sărbătoarea 


grânelor organizată de localnici. În acele vremuri de mult 
apuse, oricine putea culege după bunul-plac fructe din 
bătrâna livadă a zeiţei. 

Însă de-a lungul anilor, se schimbaseră multe și templul, 
din nefericire, ajunsese o ruină. Pe timpul lui Pompei, până 
și statuia zeiței fusese furată din lăcașul de cult și dusă la 
Roma. Localnicii se plângeau că omul care luase în 
stăpânire pământurile închinate lui Artemis nu se ocupa de 
ele cum s-ar fi cuvenit. Ei păstraseră cu sfințenie o piatră 
inscripționată pe care încă se mai putea distinge următorul 
mesaj: „Acest loc este dedicat lui Artemis. Cel care se 
bucură de el trebuie să doneze în fiecare an o zecime din 
recoltă. Din ce rămâne trebuie să se asigure și întreţinerea 
templului. Cel care nu va ţine socoteală de asta va fi 
pedepsit de zeiță”. 

La adunarea localnicilor, câţiva oameni în vârstă au 
depănat amintiri din timpuri trecute, când vinul, făina și 
dulciurile erau împărţite la sărbătoarea lui Artemis și toată 
lumea avea dreptul să vâneze liber pe teritoriile sacre. I- 
am lăsat să vorbească până au terminat tot ce aveau de 
zis. În cele din urmă, proprietarul actual al pământurilor a 
promis că va respecta datinile sărbătorii recoltei, însă 
întreţinerea templului era peste posibilităţile lui. Atunci 
am intervenit și am pronunţat sentinţa. 

— Aceasta nu este o decizie pe care s-o ia Roma, am 
spus. Trebuie să ajungeţi la o înţelegere cu zeița, așa cum 
e scris în piatră. 

Hotărârea mea n-a fost pe placul nimănui. Eram încă în 
Olympia când am auzit că proprietarul căzuse într-o 
prăpastie în timpul unei partide de vânătoare. Probabil 
Artemis își cerea partea. Cum nu avea moștenitori direcţi, 
locuitorii zonei și-au împărţit între ei, fără dispute, 
pământurile zeiței. Am hotărât să ţin minte acest caz ca să 
i-l povestesc lui Claudius dacă aveam să-l mai întâlnesc 
vreodată. Împăratului îi plăceau pietrele memoriale 


străvechi și cu siguranţă ar fi contribuit la restaurarea 
templului. 

Am ajuns, în sfârșit, și la Atena. Așa cum era obiceiul, 
mi-am scos armura la intrarea în oraș, mi-am pus o mantie 
albă, o cunună pe cap și am pornit pe jos către centru, 
însoţit doar de ghidul meu grec. I-am trimis pe soldaţi să 
se relaxeze în Pireu, la adăpostul garnizoanei romane din 
port. 

Ceea ce mi se povestise s-a dovedit adevărat, în Atena 
chiar sunt mai mulţi idoli decât oameni. Există însă și 
clădiri frumoase, ridicate de regii orientali, iar în for 
filosofii se plimbă urmaţi de discipolii lor de dimineaţă 
până seara. Pe fiecare străduţă se află câte un magazin de 
suvenire unde se găsesc în mare parte mărunţișuri ieftine, 
dar și copii în miniatură extrem de scumpe ale idolilor sau 
ale templelor. 

După vizitele oficiale obligatorii la prefectura orașului și 
la Areopag, m-am dus la cel mai bun han, unde am dat 
peste câţiva tineri din Roma, care își desăvârșeau educaţia 
la Atena înainte să-și înceapă cariera de funcţionari în 
slujba imperiului. Unii dintre ei își elogiau profesorii, alţii, 
în schimb, au început să-mi înșire numele unor hetaire 
celebre și preţurile acestora, dar și tavernele cele mai 
bune unde trebuia neapărat să ajung. 

La început am fost asaltat de tot felul de ghizi care 
doreau să-mi arate frumuseţile Atenei, însă după câteva 
zile în care m-am perindat prin toate pieţele și i-am 
ascultat pe toţi predicatorii posibili, figura mea a devenit 
cunoscută și m-au lăsat în pace. Din câte mi-am dat seama, 
filosofii din Atena se întreceau în a-și instrui ascultătorii în 
arta dobândirii liniștii sufletești. Vorbeau cu înflăcărare și 
umor, folosind metafore surprinzătoare și se dădeau în 
vânt după dezbateri. 

Printre ei se aflau și câţiva filosofi cu părul lung, 
îmbrăcaţi în haine din piele de capră. Acești predicatori 


hoinari se lăudau că ar fi călătorit în India și Etiopia, unde 
studiaseră înțelepciunea secretă a acelor popoare. 
Spuneau nişte minciuni atât de sfruntate despre 
presupusele lor călătorii, că publicul a izbucnit în râs. Cei 
mai neciopliţi dintre ei au fost chiar izgoniți de membrii 
Areopagului, însă, în mod normal, oricine era liber să vină 
în for și să vorbească despre orice, atât timp cât nu aducea 
ofense zeilor sau nu aborda subiecte politice. 

Mâncam, beam și încercam să mă bucur de viaţă. Îmi 
făcea plăcere să stau la soare pe o bancă lucioasă din 
marmură de la marginea pieţei, după o masă copioasă, și 
să privesc umbrele fugitive ale trecătorilor. Anecdotele 
atice sunt extrem de ironice, iar, într-o întrecere, cel care 
reușește să stârnească cele mai multe hohote de râs e 
desemnat câștigător. Totuși râsul locuitorilor din Atica mi 
se părea lipsit de bucurie, iar ideile din spatele lui nu m-au 
marcat deloc, fiindcă nu vădeau înţelepciunea adevărată. 
Mi se părea că tot ce se învăţa în Atena pe atunci avea de 
fapt ca scop punerea în evidenţă a unui mod de viaţă 
rafinat, complet opus stilului dur și brutal al romanilor, și 
nu filosofia autentică. 

Un preot isteţ al lui Dionysos s-a așezat o dată lângă 
mine și a început să-mi vorbească despre mistere. Fără să 
vreau, am spus că învăţăturile filosofice pe care le auzisem 
în pieţele Atenei nu mi se par reale, ci doar pură oratorie 
de cea mai bună calitate, însă complet inutilă. 

— Tu nu știi, străine, mi-a spus el, că nu-i poţi înţelege 
pe zei decât într-o stare euforică. Deslușirea sublimului e 
strâns legată de ceremonii mistice și orgii în care poţi fi 
inițiat numai de preoți, și nu de filosofii obișnuiți. 

Incerca să mă convingă că oamenii din Atena separaseră 
filosofia despre viaţă de secretele divine, despre care nu se 
vorbea, deoarece nimeni nu găsea cuvintele potrivite. 
Acestea din urmă pot fi doar trăite. Eu însă nu doream să 
fiu iniţiat în misterele lor. Aflasem încă de când eram în 


Roma că presupun suferinţă și desfrâu. În cele din urmă, 
preotul s-a mulțumit doar cu câteva drahme și a plecat în 
căutarea unei victime mai lesnicioase. 

Totuși, din pură sfidare, am hotărât să rămân în Atena și 
să studiez acolo până când proconsulul Gallio avea să mă 
cheme înapoi în Corint. Dar, în starea în care eram, cărțile 
din biblioteci nu mă captivau deloc și nici nu găseam vreun 
profesor al cărui discipol să-mi doresc să fiu. Deveneam 
din ce în ce mai abătut de la o zi la alta și mă simțeam 
complet străin în Atena. Din când în când, luam masa și 
beam în compania unor tineri romani doar ca să am ocazia 
să vorbesc în latina cea limpede, în loc de bolboroselile în 
greacă. 

O dată am mers cu ei la o hetairă faimoasă, unde am 
ascultat muzică interpretată la flaut și am admirat dansuri 
și tot felul de acrobaţii. Am crezut-o pe gazda noastră cea 
zâmbitoare când ne-a spus că pentru ea senzualitatea era 
o artă desăvârșită. Însă nu s-a atins de mine și niciunul 
dintre musafirii ei nu era obligat să studieze arta 
simţurilor cu ajutorul sclavelor ei bine instruite. Până și ea 
însăși prefera să se converseze cu oaspeţii, și nu să se 
culce cu ei. Cerea însă o sumă atât de mare pentru 
serviciile ei, încât numai boșorogii depravaţi și putred de 
bogaţi își permiteau să o plătească. Era deci atât de 
bogată, că n-avea niciun interes să ne ademenească pe noi, 
niște bieţi tineri romani, să ne risipim banii. 

— Poate școala mea e doar pentru cei care au ajuns deja 
la o vârstă venerabilă, mi-a spus în cele din urmă, deși sunt 
mândră de arta mea. Tu ești tânăr. Ştii ce înseamnă setea 
și foamea. Vinul cu gust de rășină și pâinea săracilor sunt 
mai bune atunci când ești flămând decât vinul din Cipru și 
limbile de flamingo atunci când ești sătul. Dacă te vei 
îndrăgosti de o tânără fecioară, umărul ei dezgolit îţi va 
năuci simțurile mult mai tare decât satisfacerea tuturor 
poftelor trupești. Alungă încruntătura aia și bucură-te de 


viaţă cât ești încă flăcău. 

— Mai bine spune-mi câte ceva despre secretele divine, 
am sugerat eu la fel de încruntat. O slujești pe Afrodita 
prin arta ta? 

M-a privit gânditoare cu ochii ei frumoși conturaţi cu 
machiaj. 

— Afrodita e capricioasă și neîndurătoare, dar e o zeiță 
minunată, mi-a spus. Cel care dorește cu orice preţ să-i 
intre în gratii și îi aduce cele mai multe ofrande va rămâne 
nemulțumit pentru totdeauna. Ea s-a născut din spuma 
mării și este întocmai ca aceasta, diafană și efemeră. 
Dispare la fel de repede ca valurile înspumate atunci când 
cineva își dorește cu lăcomie trupul ei desăvârșit. S-a 
încruntat și ea, și-a ridicat mâinile și a început să-și 
privească absentă unghiile roșii. Pot să-ţi dau ca exemplu 
un capriciu al Afroditei, a continuat. Printre noi se află o 
femeie care nu își arată vârsta; chipul ei n-are nicio 
zbârcitură, e fără de cusur. Ani de-a rândul a fost model 
pentru sculptori și a dobândit astfel o mare faimă. Zeița i-a 
băgat în cap că trebuie să reușească să-i seducă pe toți 
filosofii renumiţi care vin în Atena să vorbească despre 
virtute și stăpânire de sine. Din pură vanitate, și-a propus 
să-i umilească și să-i facă să plângă în braţele ei. Mulţi au 
căzut în capcană când o vedeau ascultându-i cu atâta 
atenţie în fiecare seară, deși ea nu era deloc interesată de 
înțelepciunea lor. Unii dintre filosofi ajunseseră să o 
considere cea mai inteligentă femeie pe care o întâlniseră 
vreodată, fiindcă părea atât de pasionată de spusele lor. 
Însă ea și-a folosit toate farmecele doar ca să-i facă să-și 
încalce principiile și virtuțile. Cum reușea să-i aducă în 
acel punct, îi alunga și refuza să-i mai întâlnească, chiar 
dacă unii se târau în genunchi în fața ușii ei, iar un amărât 
chiar și-a luat viața pe pragul casei ei. Însă acum ceva 
timp, acum șase luni parcă, a sosit în Atena un evreu 
învăţat. 


— Un evreu! am exclamat, sărind ca ars în picioare. 

Simţeam cum mi se ridică părul în cap. Hetaira mi-a 
înţeles greșit reacţia și a povestit mai departe: 

— Da, știu, evreii sunt vrăjitori puternici, dar acesta era 
diferit. Ţinea discursuri în for. Membrii Areopagului l-au 
luat la întrebări despre învăţăturile lui, așa cum se 
întâmplă de obicei. Era un bărbat cu nasul coroiat, chel și 
cocoșat, însă plin de înflăcărare. Ea l-a invitat în casa ei, 
împreună cu alți musafiri, ca să-l asculte, dar s-a îmbrăcat 
decent și și-a acoperit capul din respect faţă de el. Totuși, 
orice făcea, nu reușea să-l ispitească, iar până la urmă a 
renunţat și a început să-l asculte cu seriozitate. De când a 
plecat evreul din Atena, ea a devenit foarte abătută și nu 
mai primește pe nimeni în vizită, în afară de câţiva atenieni 
care au fost și ei impresionați de învăţăturile evreului. Nu 
există filosof care să nu găsească măcar un adept sau doi 
în Atena. Așa s-a răzbunat capricioasa Afrodita pe această 
femeie vanitoasă, care îi adusese însă multă glorie, reușind 
să facă atâţia bărbaţi virtuoși să calce strâmb. În ceea ce 
mă privește, am ajuns la concluzia că evreul acela nu era 
un simplu om învăţat, ci fusese vrăjit de zeiţă ca să reziste 
tuturor ispitelor. Biata femeie suferă încă atât de mult 
după el și se simte atât de umilită, încât ameninţă să ne 
părăsească pentru a duce o viață modestă cu economiile 
strânse de-a lungul timpului. 

A râs, îndemnându-mă din priviri să râd și eu alături de 
ea. Însă nu mi se părea nimic amuzant. Așa că a redevenit 
serioasă. 

— Tinereţea trece repede, a recunoscut ea, frumuseţea 
se ofilește, însă adevărata putere de seducţie poate dăinui, 
în ciuda scurgerii anilor, cu ajutorul zeiţei. Un exemplu în 
această privinţă a fost, până de curând, cea mai bătrână 
femeie dintre noi, care, la șaptezeci de ani, era atât de 
atrăgătoare, că putea fermeca orice tânăr. 

— Cum o cheamă și unde o pot găsi? am întrebat. 


— Nu mai e printre noi, a răspuns hetaira. Zeița i-a 
îngăduit să moară în patul ei. Inima i s-a oprit când își 
practica arta pentru ultima dată. 

— Nu mă refeream la ea, ci la femeia convertită de 
evreu. 

— Numele ei este Damaris. Poţi afla cu ușurință unde 
locuiește, toată lumea știe. Dar ţi-am spus, e distrusă din 
cauza nereușitei sale și refuză să mai primească musafiri. 
Dar ce nu-ţi place în casa mea? 

Mi-am adus aminte că trebuia să mă arăt curtenitor, așa 
că am început să-i laud casa, distracţiile pregătite special 
pentru noi, vinul dulce și aromat, dar și frumuseţea ei fără 
seamăn, până când s-a liniștit și a uitat de întrebarea care 
o deranjase. După un răstimp pe care l-am considerat 
potrivit, m-am ridicat, mi-am lăsat darul pe o tavă și m-am 
întors la han într-o stare de spirit ca vai de lume. Parcă era 
un blestem, nici măcar în Atena nu puteam scăpa de 
umbra evreului Pavel. Evident că despre el era vorba în 
povestea hetairei. 

M-am chinuit să adorm preţ de multe ceasuri. Am 
ascultat zgomotele nocturne ale hanului până când lumina 
zorilor a pătruns timidă în camera mea prin crăpăturile 
obloanelor. Îmi doream să fiu mort sau să nu mă fi născut 
vreodată, deși nu aveam motive reale de nemulţumire. 
Izbândisem mult mai mult în viață decât majoritatea 
tinerilor de vârsta mea. Eram perfect sănătos, cu excepţia 
defectului abia sesizabil de la picior, care oricum nu mă 
împiedica să obţin orice îmi doream, mai puţin o funcţie de 
preot în vreun colegiu roman. De ce fusesem văduvit de 
orice strop de fericire? De ce profitase Claudia cu atâta 
cruzime de naivitatea mea? Ce mă făcuse să-mi pierd 
cumpătul atât de tare când l-am întâlnit pe Pavel? 

Într-un târziu, am căzut într-un somn adânc și am dormit 
până la prânz. Când m-am trezit, știam că visasem ceva 
frumos, însă nu-mi puteam aminti ce anume. Spre 


deosebire de gândurile mele din noaptea care tocmai 
trecuse, eram aproape convins că nu aflasem din 
întâmplare despre hetaira Damaris. Această convingere 
îmi dădea o stare bună, așa că am mâncat cu poftă și m-am 
dus la bărbier, unde mi-am ondulat părul. De asemenea, 
mi-am aranjat cu grijă faldurile mantiei grecești. 

Am găsit fără multă trudă frumoasa casă a lui Damaris. 
Bătătorul de la ușă era din bronz corintean și avea forma 
unei șopârle. Am bătut de mai multe ori. Un trecător mi-a 
făcut un semn obscen și a clătinat din cap în semn că 
așteptam degeaba să mi se răspundă. Într-un târziu, ușa s- 
a deschis și a apărut o sclavă înlăcrimată toată. Când m-a 
văzut, a încercat să-mi trântească ușa în nas, însă am 
reușit să o împiedic punând un picior în prag și rostind 
primul lucru care mi-a trecut prin cap: 

— L-am întâlnit pe evreul Pavel în Corint! Vreau să 
vorbesc cu stăpâna ta, nimic mai mult. 

Fata a șovăit, însă m-a lăsat totuși să intru într-un salon 
ticsit cu statui colorate, o canapea frumos decorată și 
covoare orientale. Peste puţin timp, și-a făcut apariţia 
Damaris, sumar îmbrăcată și cu picioarele goale. Chipul ei 
radia de bucurie și speranţă când m-a întâmpinat cu 
gesturi nerăbdătoare. 

— Cine ești, străine? m-a întrebat. Chiar îmi aduci vești 
de la Pavel? 

Am încercat să-i explic că mă întâlnisem cu Pavel cu 
mult timp în urmă, în Corint, și că purtasem o lungă 
conversaţie cu el, care mă marcase atât de tare, că îmi 
fusese imposibil să o uit. De aceea, când auzisem că și pe 
ea o tulburaseră învăţăturile evreului rătăcitor, mă 
hotărâsem să o întâlnesc ca să discutăm despre el. 

În timp ce vorbeam, i-am studiat înfățișarea lui Damaris 
și mi-am dat seama că era o femeie ai cărei ani de glorie 
trecuseră. Lumina de pe chipul ei a pierit și s-a îndepărtat 
de mine. Trebuie să fi fost foarte frumoasă în tinereţe, căci 


și acum trupul ei de silfidă era fără cusur. Era îmbrăcată 
provocator, machiată cu multă măiestrie și avea părul 
atent aranjat. Invăluită într-o lumină mai slabă, putea încă 
să impresioneze orice bărbat. 

S-a așezat descumpănită pe o canapea și mi-a făcut 
semn să o imit. Trebuie să-mi fi observat privirea 
iscoditoare, căci și-a trecut mâna prin păr așa cum fac 
toate femeile, și-a aranjat rochia și și-a ascuns picioarele 
goale sub faldurile acesteia. Insă apoi n-a mai făcut niciun 
gest. Mă privea fix, cu ochii larg deschiși. Dintr-odată, am 
început să mă simt bine în prezenţa ei. l-am zâmbit. 

— Evreul ăla îngrozitor, am spus, mă face să mă simt ca 
un șoarece prins în cursă. Pe tine nu, Damaris? Hai să ne 
gândim împreună cum să scăpăm din această capcană și 
cum să ne recăpătăm pofta de viaţă. 

A zâmbit și ea, însă și-a ridicat mâna într-un gest de 
apărare. 

— De ce te temi? m-a întrebat. Pavel este mesagerul lui 
Hristos cel înviat din morţi și propovăduiește mesajul 
bucuriei. Nu cunoscusem în viața mea gustul fericirii 
adevărate până să-l întâlnesc pe el. 

— Tu ești cea care i-a făcut pe cei mai înţelepţi dintre 
bărbaţi să calce strâmb! am strigat uimit. Vorbești ca și 
când n-ai fi în toate minţile! 

— Vechii mei prieteni chiar cred că mi-am pierdut 
minţile, a recunoscut ea fără să șovăie, însă prefer să fiu 
nebună din cauza învățăturilor lui, decât să revin la fosta 
mea viață. El a văzut în mine cu totul altceva decât 
înţelepţii ăia libidinoși cu bărbile lor albe. M-a făcut să-mi 
fie rușine de cea care eram. Însă, cu ajutorul Domnului, 
păcatele mele au fost iertate. Urmez noua cale cu ochii 
închiși, căci duhul sfânt mă călăuzește. 

— Dacă așa stau lucrurile, am spus tăios, atunci nu avem 
nimic să ne spunem. 

Insă ea nu m-a lăsat să plec. Şi-a acoperit ochii cu mâna 


și a stăruit: 

— Nu pleca! Era menit să vii. Ceva ţi-a rănit inima și te-a 
tulburat, altfel n-ai fi venit. Dacă vrei, îți pot face 
cunoștință cu fraţii mei care l-au ascultat și cred în spusele 
lui. 

Așa am cunoscut-o pe Damaris și pe câţiva greci care 
obișnuiau să vină în fiecare seară pe ușa din dos a casei ei 
ca să discute despre Pavel și despre noua învăţătură. Îi 
tentase încă de la început să meargă la sinagogă din 
curiozitate faţă de zeul fără chip. De asemenea, citiseră și 
cărțile sfinte ale evreilor. 

Se simţiseră atrași de învăţătura lui Pavel, deoarece nu 
le pretindea nici să se lase tăiaţi împrejur, nici să respecte 
cu stricteţe legea iudaică. Credeau că lisus din Nazaret 
este mântuitorul și fiul lui Dumnezeu, născut printre 
oameni și venit pe această lume ca să mântuie oamenii de 
păcate prin suferințele, moartea și învierea lui. Erau 
originari din Atica, cu toţii oameni învăţaţi. Astfel găsiseră 
tot felul de explicaţii complicate despre cum putuse lisus 
să fie în același timp om și fiul lui Dumnezeu. Puteau vorbi 
la nesfârșit despre acest subiect fără să obosească. Din 
discuţiile lor aprinse am dedus că se credeau mult mai 
înţelepţi decât Pavel, deși îl recunoșteau drept mesagerul 
lui Dumnezeu, însă simpla credinţă nu le era de ajuns, căci 
aspirau la înțelegerea unor cunoștințe tainice. 

Cel mai învăţat dintre ei era Dionisos, judecător în 
Areopag, care, datorită funcţiei, trebuise să-l interogheze 
oficial pe Pavel în legătură cu credinţa sa. Primise vești din 
Salonic și Berea că evreul stâmea dispute oriunde se 
ducea. Insă Pavel i se adresase judecătorului politicos și 
recitase magistral versuri ale poeţilor greci. Totuși, o 
afirmaţie referitoare la învierea morţilor îi stârnise 
curiozitatea lui Dionisos, de aceea, după interogatoriul 
oficial, luase legătura cu Pavel și mersese să-i asculte 
predicile. 


Dionisos cunoștea teoriile lui Philon din Alexandria, care 
scrisese despre un car cu patru roţi condus de puterea 
Domnului. Dionisos susținea că Philon se folosise de 
înţelepciunea orficilor și de vechile învățături ale Egiptului 
pentru a descifra tainele scripturilor sfinte ale evreilor. Pe 
vremuri, explica Dionisos, interpreţii mesajelor divine erau 
Pitagora, Platon, Pindar și Eschil. Un om învăţat ca el 
considera că era datoria lui să valorifice toate cunoștințele 
pe care le avea pentru a înţelege mesajul lui Dumnezeu. 
lar apoi, în lumina cunoașterii, fără ispitele plăcerilor 
senzuale, va pătrunde înţelepciunea divină. 

Ca să fiu sincer, discursul lui Dionisos era atât de erudit 
și de complicat, încât nici măcar prietenii lui nu-l 
înțelegeau pe de-a-ntregul. Dar cu siguranţă avea intenţii 
bune. Damaris îl asculta zâmbind absentă, așa cum 
probabil îi ascultase și pe ceilalţi înţelepţi din trecutul ei. 

După discuţii, Damaris ne oferea o masă simplă în cursul 
căreia împărțeam cu toţii pâinea și beam vin în numele lui 
Hristos, deoarece Pavel îi învățase să facă astfel. Atenienii 
însă trebuiau să dea o semnificaţie pompoasă până și unei 
mese atât de sărăcăcioase precum aceea. Spuneau că are 
înţelesuri atât materiale, cât și simbolice; e înălțătoare din 
punct de vedere moral, dar reprezintă și o năzuinţă mistică 
spre comuniunea cu Hristos și o pecetluire a frăţiei dintre 
participanți. 

În timp ce ei discutau, de obicei eu o priveam doar pe 
Damaris. După mese, mă bucuram să o sărut, așa cum 
prevedea cutuma creștină. Nu văzusem niciodată o femeie 
atât de graţioasă și totuși atât de naturală ca ea. Orice 
gest al ei era de o frumuseţe rară, iar vocea așa de dulce, 
că atunci când vorbea, îi ascultam sunetul glasului, mai 
degrabă decât cuvintele. Orice făcea, făcea cu atâta 
gingășie, încât era o plăcere doar să o privești. Plăcerea se 
transforma într-o bucurie caldă când îi sărutam buzele moi 
în semn de prietenie. 


Pavel le dăduse de furcă grecilor, cărora oricum le plac 
disputele. Deși aveau încredere deplină în el, prin firea lor 
de greci, nu puteau să accepte spusele lui fără să le 
dezbată. Fermecat de Damaris, preferam să o contemplu 
pe ea și lăsam astfel cuvintele lor să-mi treacă asemene 
unui murmur pe lângă urechi. 

Au recunoscut cu toţii că orice om aspiră în sinea lui 
către lumina lui Dumnezeu, însă au început imediat să se 
certe dacă această năzuința poate fi găsită și la pietre, 
plante și animale. Dionisos a spus că Pavel avea cunoștințe 
secrete impresionante despre puterile spirituale, însă era 
de părere că el însuși avea cunoștințe și mai profunde 
despre ierarhia și tipul puterilor spirituale. Asemenea 
vorbe mie mi se păreau precum susurul unui pârâu. 

Imi făcusem un obicei din a-i aduce mici daruri lui 
Damaris, flori sau fructe confiate, prăjituri sau cea mai 
curată miere de violete din Hymettus. Primea cadourile 
mele privindu-mă în ochi cu căutătura ei senină, de femeie 
trecută prin viaţă, făcându-mă să mă simt tânăr și stângaci 
în comparaţie cu ea. Mi-am dat seama curând că era o 
prezenţă, constantă în gândurile mele și că nu făceam 
decât să aștept momentul când aveam să merg să o văd 
iarăși. j 

Când eram doar noi doi, îmi vorbea mult despre ea. Işi 
amintea de copilăria ei, de florile de pe câmpiile de lângă 
țărmul Pontului Euxin. Nu prea voia să vorbească despre 
cum ajunsese să practice acea meserie, nici despre 
experienţele ei ca hetairă, deși femeile ca ea se laudă 
adesea cu succesul lor și ea ar fi avut, fără îndoială, cu ce 
să se fălească. 

Totuși mi-am dat seama că nici nu doream să știu prea 
multe despre trecutul ei neguros. Când o priveam, 
observam pe chipul ei marcat de încercările vieţii câte o 
expresie copilăroasă, probabil o reminiscență a fetiţei 
naive care plecase de acasă să culeagă flori de câmp și le 


căzuse victimă hoţilor de copii. Acea copilă neajutorată 
ajunsese pe o corabie care o dusese departe și avea să se 
transforme mai târziu în faimoasa Damaris din Atena, 
frumoasa cu trupul sculptat în marmură și fildeș, imaginea 
vie a Afroditei. 

Cred că în timpul conversaţiilor noastre am învăţat mai 
multe din felul ei de a se purta, decât din ceea ce spunea. 
Firește, a venit și clipa, când am fost nevoit să recunosc că 
mă îndrăgostisem nebunește de ea. Tânjeam după ea, 
doream să o am lângă mine, doream să-i simt atingerea și 
să o sărut mai mult decât orice altceva pe lume. Aventurile 
mele amoroase anterioare îmi păreau nesemnificative în 
comparaţie cu ceea ce puteam descoperi în braţele ei. Era 
ca și când totul se transforma în scrum când mă gândeam 
la ea. 

Eram îngrozit de mine însumi. Era oare aceasta 
pedeapsa mea, să fiu îndrăgostit pentru tot restul vieţii de 
o hetairă cu douăzeci de ani mai mare ca mine, veștejită și 
conștientă de tot răul pe care îl făcuse? Când am acceptat 
adevărul, mi-a venit să fug din Atena, însă nu mai puteam 
să fac asta. Acum îi înțelegeam pe toţi înţelepţii care 
oftaseră după ea, îl înţelegeam și pe filosoful care se 
sinucisese pe pragul casei ei când realizase că dorinţa lui 
era fără speranţă. 

Nu mai aveam scăpare. Trebuia să mă duc la ea. Când 
eram iar împreună și o priveam, buzele îmi tremurau, iar 
ochii îmi înotau în lacrimi fierbinţi de dorinţă. 

— Iartă-mă, Damaris, am șoptit, mă tem că m-am 
îndrăgostit de tine. 

Damaris s-a uitat la mine senină și m-a mângâiat pe 
mână cu vârfurile degetelor. N-a fost nevoie de nimic mai 
mult ca un fior teribil să-mi scuture tot corpul. M-am 
surprins oftând prelung. 

— Şi eu mă temeam de asta, a spus Damaris, bănuiam că 
așa o să se întâmple. La început a fost doar un nor 


nevinovat la orizont, însă acum bântuie o furtună 
groaznică în sufletul tău. Trebuia să te izgonesc înainte să 
se întâmple asta. Dar sunt și eu femeie, totuși. 

Își sprijinea bărbia în palmă, estompându-și astfel 
ridurile de pe gât, și privea fix înainte. 

— Așa se întâmplă mereu, a zis ea cu tristeţe în glas. 
Gura se usucă, limba ţi se împleticește, iar ochii se umplu 
de lacrimi. 

Avea dreptate. Limba mi se împleticise, iar gura îmi era 
atât de uscată, că nu puteam scoate nici măcar un sigur 
cuvânt. M-am aruncat în genunchi în faţa ei și am încercat 
să o cuprind în braţe. Însă ea s-a tras ușor înapoi și mi-a 
spus: 

— Nu uita că mi s-au oferit o mie de monede de aur 
pentru o singură noapte. Odată, un bărbat proaspăt 
îmbogăţit a pierdut o mină de argint din cauza mea și a 
trebuit să-și ia viața de la capăt în sărăcie. 

— Pot să fac rost de o mie de monede de aur, i-am 
făgăduit, chiar și de două mii, dacă îmi lași timp să vorbesc 
cu bancherii. 

— Uneori o floare îmi era de ajuns dacă prindeam drag 
de un tânăr arătos, a spus, dar hai să nu vorbim despre 
asta acum. Nu vreau daruri de la tine. Iţi voi oferi eu unul. 
Darul meu este convingerea neclintită, la care am ajuns în 
urma tuturor experienţelor mele, că plăcerea fizică e un 
chin care nu îţi oferă satisfacţii reale, ci doar îţi stârnește 
dorința pentru o plăcere și mai mare. A te lăsa pradă 
iubirii trupești e ca și când te-ai arunca în vâlvătaia 
focului. Focul meu s-a stins însă. Nu voi mai aprinde 
niciodată rugul pentru a sacrifica pe altcineva. Nu înţelegi 
că mi-e rușine de vechea mea viață? 

— Mi-ai atins mâna cu vârfurile degetelor, am suspinat 
plecându-mi capul, în timp ce lacrimile mi se scurgeau pe 
pardoseala din marmură. 

— Am greșit, a recunoscut Damaris, dar am vrut să te 


ating ca să nu mă uiţi niciodată. Minutus, dragul meu, 
dacă ne despărțim acum, ne vom aminti doar lucruri bune 
unul despre celălalt și nu vom nutri gânduri rele. Am 
descoperit o nouă cale. Cine știe, poate și drumul tău va 
duce într-o bună zi către aceeași fericire eternă pe care o 
simt eu acum. 

Mistuit de dorinţă, am rugat-o, am implorat-o, m-am 
umilit și i-am jurat că nimic nu e mai important pentru 
mine pe lumea asta în afară de ea. Nu mă interesau nici 
averea, nici rangul de cavaler, nici toată gloria Romei. 
Eram dispus să renunţ la toate pentru ea. Numai să mă 
primească măcar o singură dată în braţele ei și să mă 
iubească. Eram sincer. 

Damaris a oftat și lacrimi cristaline au început să i se 
prelingă pe obraji. Mi-a mângâiat părul cu atingerea ei 
ușoară ca o adiere, însă eu mă simțeam ca lovit de trăsnet. 

— Părul tău miroase a mentă, a șoptit ea. 

Apoi și-a retras brusc mâna și și-a încleștat pumnii. 

— Așadar ești dispus să renunti la tot doar pentru a-ţi 
satisface poftele trupului, a oftat. Poate acum înţelegi, în 
sfârșit, că și eu sunt dispusă să renunţ la tot trecutul meu, 
deoarece am descoperit singura cale adevărată. Înţelegi, 
Minutus? Dumnezeu iubește nespus de mult lumea creată 
de el, căci s-a născut om pe această lume și a suferit ca să 
mântuie omenirea de păcate. De aceea singura iubire 
adevărată e cea care îi face pe oameni să-și întoarcă fața 
către Dumnezeu. 

Dar eu nu voiam să o înţeleg. 

— Nu-mi ţine predici, femeie blestemată! am strigat cu 
vocea gâtuită de dorinţă. Am promis că-ţi dau oricâţi bani 
vei dori. 

Damaris s-a crispat și m-a privit cu o expresie imobilă. 
Apoi a devenit extrem de palidă și, după o lungă tăcere 
apăsătoare, mi-a spus pe un ton dispreţuitor: 

— Cum dorești. Vino mâine seară ca să am timp să mă 


pregătesc. Dar să nu mă învinovăţești pe mine după aceea! 

Promisiunea aproape că m-a făcut să leșin de bucurie, 
deși vorbele ei ascundeau ceva de rău augur. Am plecat cu 
genunchii tremurându-mi și, arzând de nerăbdare, m-am 
plimbat fără ţintă prin oraș, am urcat pe Acropole și am 
admirat marea roșiatică precum vinul ca să treacă timpul 
mai repede. În ziua următoare, m-am dus la terme și m-am 
antrenat la gymnasium ca să-mi redobândesc flexibilitatea, 
deși fiecare mișcare bruscă parcă îmi pârjolea trupul când 
mă gândeam la Damaris. 

În cele din urmă, s-a lăsat amurgul cenușiu și primele 
stele ale serii s-au ivit pe cer. Am bătut cu putere în ușa lui 
Damaris, însă nu a venit nimeni să-mi deschidă. M-a 
copleșit o imensă dezamăgire, imaginându-mi că probabil 
se răzgândise și își încălcase promisiunea. Apoi am împins 
ușa și, spre uimirea mea, am descoperit că nu era încuiată, 
așa că am intrat și am observat că salonul era luminat 
puternic. 

Insă m-a izbit un miros neplăcut. Canapeaua era 
acoperită cu o cuvertură zdrenţăroasă. Fumul opaiţelor 
înnegrise pereţii. Izul rânced de tămâie mă sufoca. M-am 
uitat nedumerit de jur-împrejurul camerei de obicei atât de 
frumoasă apoi, pierzându-mi răbdarea, am lovit cu pumnul 
tava pe care musafirii obișnuiau să lase darurile. Zgomotul 
a răsunat în toată casa. Într-o clipă, Damaris a apărut în 
încăpere, târșâindu-și picioarele. Am privit-o îngrozit. Nu 
era acea Damaris pe care o știam. 

Își dăduse pe buze cu un roșu strident, părul îi era 
încâlcit și neîngrijit ca al prostituatelor din port și era 
îmbrăcată într-o rochie jerpelită, care duhnea a vin și a 
vomă. În jurul ochilor își trasase niște cercuri negre 
grotești și cu aceeași culoare își evidenţiase fiecare rid de 
pe chip, de arăta ca o hoașcă depravată. 

— Uite-mă, Minutus! Sunt Damaris a ta, a spus ea cu o 
voce inexpresivă. lată-mă aici așa cum mă vrei. la-mă! 


Sunt de ajuns cinci monede de cupru. 

Am înţeles mesajul. Toată forța mi s-a scurs din trup și 
am căzut în genunchi în faţa ei, plângând din pricina 
dorinţei mele neostoite. 

— Iartă-mă, Damaris, draga mea, am spus în cele din 
urmă. 

— Acum înţelegi, Minutus, mi-a șoptit cu o voce caldă, 
asta voiai să-mi faci. Până aici voiai să mă cobor. E același 
lucru, indiferent dacă se petrece într-un pat cu așternuturi 
parfumate sau în miros de cocină împuţită de porci și 
urină, sprijinită de un zid, în port. 

Am plâns amarnic, eliberându-mă de toată dezamăgirea, 
cu capul în poala ei, fără să o mai doresc însă. Ea mă 
mângâia pe creștet ca să mă aline și îmi șoptea vorbe pline 
de afecţiune. Într-un târziu, m-a lăsat singur, s-a dus să se 
spele pe faţă, și-a pus haine curate și și-a pieptănat părul. 
Chipul ei era luminat de o bucurie atât de pură, că m-a 
făcut să-i zâmbesc cu buze tremurătoare. 

— Îţi mulţumesc, dragul meu Minutus, mi-a spus. În 
ultima clipă ai înţeles, deși ai avut puterea să mă târăști 
înapoi în trecutul meu. Toată viaţa îţi voi fi recunoscătoare 
pentru bunătatea ta, aceea de a nu-mi răpi fericirea cu 
greu dobândită. Intr-o zi vei înțelege că fericirea întru 
Hristos e deasupra oricărei fericiri lumești. 

Am stat unul lângă altul și ne-am ţinut de mână vreme 
îndelungată. Am vorbit ca de la frate la soră sau, mai 
degrabă, ca de la mamă la fiu. Am încercat să-i explic 
prudent că poate numai ceea ce vedem cu ochii noștri e 
adevărat și toate celelalte nu sunt decât jocul înșelător al 
imaginaţiei. Insă Damaris mă privea cu ochii ei blânzi și 
senini. 

— Starea mea de spirit oscilează între cea mai neagră 
deznădejde și cea mai strălucitoare bucurie, a zis ea, însă 
în momentele mele bune mă cuprinde o fericire care 
depășește toate hotarele pământești. Pentru mine asta 


înseamnă iertarea, adevărul și mila. Nu am nevoie nici să 
cred și nici să înţeleg nimic altceva. Pentru tine însă cel 
mai bine e să te întorci în Corint și să reflectezi la tot ce s- 
a întâmplat, iubitul meu. Poate n-o să ne mai întâlnim 
niciodată în viaţa asta. Eu nu știu ce voi face. L-aș însoţi 
bucuroasă pe Pavel, însă o femeie cu o faimă ca a mea i-ar 
aduce numai rușine. Deși lisus, cel care l-a trimis la mine, 
nu a condamnat niciodată femeile păcătoase. Acum însă 
Pavel e sub supraveghere, îl acuză de tot felul de lucruri. 
Prezența mea i-ar aduce numai necazuri. Dar, dacă te vei 
întâlni cu el în Corint, transmite-i salutări de la Damaris. 

Când m-am întors la han, încă buimăcit de dezamăgire, 
neștiind nici ce să cred, nici ce să sper, eram așteptat de 
unul dintre soldaţii din escorta mea. Purta o mantie 
murdară și nu avea sabie. Îmi imaginam cum se strecurase 
îngrozit printre nenumăraţii idoli ai Atenei și cum fusese 
terorizat de proverbiala atotștiinţă a atenienilor. Cum m-a 
văzut, a căzut pe loc în genunchi și a început să mă 
implore: 

— Iartă-mă că ţi-am nesocotit ordinele, tribunule, însă 
camarazii mei și cu mine nu mai putem suporta viaţa din 
port. Calul tău lâncezește chinuit de dor și ne-a aruncat 
din șa ori de cât ori am încercat să-l plimbăm, așa cum ne- 
ai poruncit. Ne certăm încontinuu pe bani și provizii cu 
gărzile din port. Dar cel mai tare ne necăjesc blestemațţii 
de locuitori ai Aticii, care ne jecmănesc cu viclenia lor și ne 
fac să ne simţim ca niște oi, deși suntem obișnuiți cu 
pungașii din Corint. Cel mai rău dintre toţi e un sofist care 
ne-a lăsat în pielea goală demonstrându-ne că Ahile nu 
poate întrece într-o cursă o broască ţestoasă. Râdeam de 
scamatorii din Corint, care ascund o mărgea colorată sub o 
cupă de vin din trei și apoi cineva trebuie să ghicească sub 
care dintre ele se află. Insă acest atenian șmecher ne 
aduce în pragul nebuniei, căci cine n-ar pune rămășag pe 
faptul că Ahile poate întrece o broască ţestoasă? Insă el 


împarte distanţa în două și apoi împarte jumătăţile din nou 
în părţi egale și așa mai departe, până demonstrează că 
Ahile are mereu puţin mai mult de parcurs și nu poate 
ajunge la capăt înaintea broaștei țestoase. Am încercat și 
noi să ne întrecem cu o broască ţestoasă și firește că am 
depășit-o imediat, însă n-am fost capabili să descoperim 
greșeala din raţionamentul lui, deși ne-am străduit o 
groază și am pus multe rămășaguri cu el. Stăpâne, pe 
toate acvilele Romei, te rugăm, du-ne înapoi în Corint până 
nu ne pierdem minţile definitiv! 

Șuvoiul lui de văicăreli nu mi-a lăsat ocazia să rostesc 
vreun cuvânt. Când a terminat tot ce avea de zis, l-am 
mustrat aspru pentru felul în care se purtase, însă n-am 
avut chef să-i explic enigma broaștei țestoase; nu eram în 
dispoziţia necesară pentru așa ceva. În cele din urmă, l-am 
lăsat să-mi ia lucrurile, i-am plătit hangiului banii pe care îi 
datoram și am părăsit Atena fără să-mi iau la revedere de 
la nimeni, într-o asemenea grabă, că am uitat la spălătorie 
două tunici pe care nu aveam să le mai văd vreodată. 

Când am văzut starea deplorabilă în care se aflau 
soldaţii mei, am început să mă simt tare vinovat că îmi 
neglijasem îndatoririle de tribun din cauza farmecelor lui 
Damaris. Ín port, soldaţii s-au spălat rapid și și-au tuns 
unul celuilalt, cu mâinile tremurânde, părul și barba. Își 
amanetaseră până și săbiile în cea mai prăpădită tavernă, 
iar pentru asta ar fi meritat să fie răstigniţi. 

Mă învinovăţeam pentru toate câte li se întâmplaseră, 
așa că le-am cumpărat niște vin ca să-și mai recapete 
forţele. Le eram totuși recunoscător că nu-mi vânduseră 
șaua și calul, pe care îl lăsaseră să pască la marginea 
orașului și chiar îi dăduseră din raţia lor de ovăz. Le-am 
achitat datoriile și i-am eliberat, căci unii dintre ei fuseseră 
încarceraţi în port, fiindcă nu putuseră să-și plătească 
mâncarea. Citind raportul pe care l-am primit în 
garnizoană, mi-am dat seama că nu era recomandabil să 


fac scandal din cauza modului mizerabil în care fuseseră 
trataţi. Le-am oferit o soldă frumoasă din propriul buzunar, 
însă atunci au luat-o imediat din loc în căutarea tâlharului 
grec care le dăduse vieţile peste cap. Doreau să-i ofere 
bani ca să le dezlege misterul lui Ahile și al broaștei 
țestoase, cu care intenționau ulterior să câștige multe 
pariuri în garnizoana din Corint. 

Grecul însă s-a jurat pe Apollo că explicaţia era un 
secret divin pe care capul lor sec nu-l putea pătrunde, așa 
cum le era imposibil să priceapă ce e infinitul. A încercat 
în schimb să-i înveţe teorema lui Pitagora, însă nici asta n- 
a fost cu putință, deoarece niciunul dintre ei nu știa să 
numere. 

Am plecat din Pireu atât de deznădăjduiţi, că ne-a luat 
trei zile să ajungem înapoi în Corint, deși, în mod normal, 
drumul dura o singură zi. Am înnoptat în Eleusis și 
Megara. Pe drum, soldaţii și-au revenit, au prins putere și 
chiar cântau din toată inima când am intrat, în sfârșit, în 
Corint. 

l-am încredințat pe toţi centurionului garnizoanei. 
Comandantul Rubrius m-a primit cu tunica pătată de vin și 
cu o cunună din frunze de viță-de-vie care-i stătea într-o 
rână pe cap. Nu părea să-și amintească prea clar cine sunt, 
căci mă tot întreba cum mă cheamă. Încerca să se scuze 
pentru memoria lui proastă, punând-o pe seama vârstei și 
a unei lovituri la cap pe care o primise în Panonia, iar 
acum abia aștepta să se pensioneze. 

Apoi m-am dus să-l vizitez pe proconsul, însă secretarul 
lui Gallio mi-a spus că locuitorii din Delphi se adresaseră 
împăratului în legătură cu disputa lor și că plătiseră deja 
taxa de apel. În plus, oamenii care locuiau pe pământurile 
sacre ale lui Artemis de lângă Olympia îi trimiseseră 
împăratului o plângere scrisă în care mă acuzau că o 
insultasem pe zeiță și pricinuisem astfel moartea 
proprietarului terenurilor. Evident, făcuseră asta ca să-și 


salveze pielea, căci împărţiseră pământurile între ei și 
lăsaseră templul în paragină. Din fericire, nu exista niciun 
raport din Atena referitor la purtarea mea prin acele 
locuri. Asta pentru că, probabil comandantul din Pireu nu 
știa să scrie. 

Eram descumpănit, însă Gallio m-a primit prietenos, m-a 
îmbrățișat și m-a poftit imediat la masă. 

— Cred că ești tobă de înţelepciune ateniană, mi-a spus, 
dar hai să vorbim mai întâi despre treburile din Roma. 

În timp ce mâncam, mi-a povestit că fratele lui, Seneca, 
îi scrisese să-i spună că tânărul Nero se dezvolta pe zi ce 
trece și se purta atât de respectuos cu senatorii și 
cavalerii, că ajunseseră cu toţii să-l considere miracolul și 
bucuria omenirii. Ca să-i facă pe plac Agrippinei Claudius 
îl căsătorise cu fiica lui în vârstă de opt ani, Octavia, pe 
care o avea din căsătoria cu Valeria Messalina. 

Din punct de vedere legal, căsătoria constituia un incest, 
căci Nero fusese adoptat de Claudius, însă acest aspect 
minor își găsise rezolvarea graţie unui senator amabil care 
o adoptase pe Octavia înainte de căsătorie. Britannicus nu 
părea să evolueze așa de frumos ca Nero. Era adesea 
bolnav, stătea numai în odăile lui de pe Palatin și se arăta 
distant faţă de mama sa vitregă. Veteranul cu un singur 
braț, Burrus, fusese numit comandant unic al Gărzii 
Pretoriene. Acesta era un prieten vechi de-al lui Seneca și 
nutrea un mare respect față de Agrippina, deoarece era 
fiica marelui Germanicus. 

— Împăratul e bine, m-a informat Gallio aruncând o 
privire spre scrisoare și vărsând în același timp puţin vin 
pe jos. E la fel de capricios ca înainte și suferă din când în 
când de niște mici probleme cu stomacul. Cea mai 
importantă știre din punct de vedere financiar e că portul 
din Ostia a fost terminat, iar vasele cu cereale pot fi acum 
descărcate acolo. Mlaștinile și nisipul din Ostia au înghiţit 
milioane de monede de aur, însă de-acum înainte Roma nu 


va trebui să se mai teamă vreodată că proviziile vor ajunge 
cu întârziere. O dată, un grup de cetăţeni, furioși că nu își 
primiseră marfa la timp, l-au înghesuit atât de tare pe 
Claudius într-un zid, că trăsese o spaimă soră cu moartea. 
Preţul cerealelor din Egipt și Africa va scădea și nu va mai 
fi nevoie să cultivăm cereale în Italia. Senatorii cei mai 
prevăzători au început chiar să crească vite și își vând în 
străinătate sclavii care le lucrau pământurile. 

În timp ce Gallio vorbea în maniera lui părintească, 
toate temerile mele s-au risipit și mi-am dat seama că nu 
aveam de ce să-mi fac griji pentru o eventuală pedeapsă 
din cauză că zăbovisem atâta vreme în Atena. Totuși m-a 
privit iscoditor în timp ce își continua discursul pe același 
ton blajin. 

— Eşti așa de palid la chip, iar ochii tăi par goi, lipsiţi de 
viaţă, mi-a zis în cele din urmă. Studiile în Atena le-au 
sucit minţile și altor tineri onorabili, să știi. Am auzit că ai 
fost instruit de o femeie deșteaptă. Asemenea lucruri sunt, 
firește, istovitoare pentru corp, dar și destul de 
costisitoare. Sper că nu te-ai înglodat în datorii. Ştii ce, 
Minutus? Cred că puţin aer proaspăt de mare ţi-ar prinde 
bine. 

Inainte să apuc să-i dau vreo explicaţie, și-a ridicat 
braţul în semn de avertisment și mi-a spus zâmbind: 

— Viaţa ta personală nu mă privește. Cel mai important 
este că tânărul Nero și frumoasa Agrippina îţi transmit 
salutări cordiale prin intermediul scrisorii fratelui meu. Lui 
Nero îi e dor de tine. Trebuie să aducem laude Fortunei că 
o femeie atât de înțeleaptă și puternică precum Agrippina 
e alături de Claudius și preia din povara atribuţiilor 
imperiale. Am înţeles că i-ai trimis Agrippinei un pocal 
superb din bronz corintean. E mulţumită că ești așa de 
atent cu ea. 

Într-o clipă, mi s-a făcut dor de Roma, căci viaţa acolo 
părea mai simplă și supusă unei ordini raţionale. Dar 


totodată știam că nu puteam fugi de probleme mutându- 
mă în altă parte. Dilema în care mă găseam m-a făcut să 
oftez adânc. Gallio a zâmbit dus pe gânduri. 

— Am auzit că te-ai certat cu Artemis în călătoria ta, a 
continuat el. Ar fi înțelept dacă i-ai aduce personal o 
ofrandă în templul din Efes. Am motive să-i trimit o 
scrisoare confidențială proconsulului din Asia. Cu această 
ocazie îl vei întâlni și va trebui să-i povestești totodată 
despre talentele ieșite din comun ale lui Nero, despre 
purtarea lai umilă în faţa Senatului și despre cât de bine îl 
crește Agrippina. Căsătoria lui Nero cu Octavia are o 
anumită importanţă politică pe care poate o înţelegi dacă 
stai și chibzuiești un pic. Desigur, nu trăiesc încă 
împreună, deoarece Octavia e încă o fetiță. 

Dar în mintea mea domnea o ceaţă totală, astfel că n-am 
putut decât să dau prostește din cap în loc de răspuns. 
Prin urmare, Gallio a detaliat subiectul. 

— Să rămână între noi, însă atât originea lui Britannicus, 
cât și cea a Octaviei sunt cel puţin îndoielnice, având în 
vedere reputaţia Messalinei. Dar Claudius îi consideră 
copiii lui și, din punct de vedere legal, chiar sunt. Nici 
măcar Agrippina nu ar îndrăzni să-i rănească orgoliul de 
bărbat aducând în discuţie o problemă atât de delicată. 

Am recunoscut că auzisem astfel de povești în Roma 
înainte să plec în Britania. 

— Pe vremea aia, am adăugat, asemenea bârfe despre 
Messalina păreau să fie răspândite intenţionat, de aceea 
nu le-am luat în serios. Era tânără, frumoasă și îi plăceau 
distracţiile. Claudius era bătrân pe lângă ea. Totuși nu pot 
să cred toate lucrurile îngrozitoare care se spun despre ea. 

Gallio își legăna nerăbdător cupa cu vin pe care o ţinea 
în mână. 

— Adu-ţi aminte că cincizeci de senatori și vreo două 
sute de cavaleri și-au pierdut capetele sau au fost obligaţi 
să se sinucidă din cauza nesocotinţei Messalinei. Dacă nu 


s-ar fi întâmplat așa, era puţin probabil ca tatăl tău să 
primească clavul purpuriu de senator. 

— Dacă am înţeles bine cuvintele tale, proconsulule, am 
spus șovăitor, Claudius are probleme cu stomacul și 
amețeli. Într-o zi va trebui să plătească tributul pe care îl 
vom plăti cu toţii, oricâte sacrificii am aduce noi în cinstea 
unui geniu ca el. 

— Să nu mai spui niciodată asemenea cuvinte! a 
exclamat Gallio. În pofida slăbiciunilor lui, Claudius e un 
conducător atât de iscusit, încât Senatul îl poate ridica la 
rangul de zeu după ce va muri, deși unii ar considera asta 
un gest ridicol. Însă un om prevăzător trebuie să-și 
desemneze din timp succesorul. 

— Nero imperator... am șoptit ca prin vis. Dar e încă un 
copil... 

Atunci mi-a trecut pentru prima dată prin minte această 
posibilitate. Nu putea decât să mă bucure, căci eu eram 
prieten cu Nero cu mult înainte ca mama lui să ajungă 
soţia împăratului. 

— Să nu te sperie gândul acesta, tribunule Minutus, a 
spus Gallio, însă a-l rosti în gura mare e periculos atât timp 
cât Claudius e în viață. Ca să aranjăm toate iţele 
destinului, ar fi util dacă această idee excelentă ar răsări 
în rândurile elitelor conducătoare din provincii. N-aș avea 
nimic împotrivă dacă din Efes ai călători spre Antiohia, de 
exemplu, mai ales că e și orașul tău de baștină. Se spune 
că liberții tatălui tău au adunat multe bogății și au mare 
influenţă în zonă. Ar trebui să le spui lucruri bune despre 
Nero, nimic mai mult. Și să nu cumva să pomenești ceva 
despre viitor. Ai mare grijă în acest sens. Cei cu care 
vorbești pot să tragă și singuri concluziile. În Orient există 
mai multe minţi înțelepte și cu fler politic decât își 
imaginează Roma. 

Mi-a acordat câteva clipe să reflectez asupra ideii, apoi a 
continuat: 


— Desigur, va trebui să-ţi plătești singur călătoria. Eu îţi 
voi da câteva scrisori ca să ai un pretext să te întâlnești cu 
destinatarii lor între patru ochi. Insă ceea ce spui va fi din 
propria ta inițiativă și sub nicio formă la îndemnul sau în 
numele meu. Ești o fire deschisă și încă atât de tânăr, că 
nimeni nu te va bănui de comploturi sau intrigi politice. Și 
oricum nici nu se pune problema de așa ceva, sper că-ţi dai 
seama de asta. Există însă romani care suferă chinurile 
exilului din cauza capriciilor și bănuielilor nefondate ale lui 
Claudius. Acești oameni au prieteni în Roma. Să nu-i eviţi, 
căci atunci când Claudius va fi mort, toţi cei exilați vor fi 
iertaţi, la fel și evreii. Fratele meu, Seneca, a promis acest 
lucru, deoarece și el a îndurat opt ani de exil. Poţi să 
menţionezi câteva detalii despre problemele cu stomacul 
ale împăratului, dar nu uita să spui că este probabil doar o 
greață inofensivă. Pe de altă parte, cancerul de stomac are 
aceleași simptome. Să nu mai spui nimănui, însă Agrippina 
e foarte îngrijorată din cauza problemelor de sănătate ale 
lui Claudius. E pofticios și nu e capabil să ţină o dietă 
echilibrată. 

Nu puteam să cred decât că Gallio se îmbătase cu 
propriul vin, din moment ce îndrăznea să-mi spună cu voce 
tare asemenea lucruri. Probabil îmi supraestima ambiția, 
pe care o considera o calitate înnăscută a fiecărui tânăr 
roman. Căci și mie-mi curge sânge de lupoaică prin vine. 
Dar a reușit totuși să-mi împuie capul cu gânduri 
clocotitoare și m-a făcut să-mi ocup mintea și cu altceva 
decât cu Damaris din Atena. 

Mi-am făcut curaj să aduc în discuţie starea ciudată în 
care îl găsisem pe Rubrius, căci eu eram responsabil de 
garnizoană în cazul în care Rubrius se transformase într- 
un beţiv fără minte. 

— A, Rubrius, n-am ce să-i fac, mi-a explicat succint 
Gallio. Tocmai din cauza stării lui e mai bine să pleci. Se va 
ocupa centurionul de garnizoană în lipsa ta. Cheltuielile 


garnizoanei sunt oricum în ordine dacă vine cenzorul pe 
aici. M-am ocupat personal de asta. Altceva nu pot face. Eu 
am fost ales prin vot de Senat și am ajuns aici, hegemon în 
Achaia, cu împuternicire și din partea împăratului. În ceea 
ce te privește, poţi călători oricât vrei, chiar și un an. 

În cele din urmă, mi-a spus să mă gândesc bine la 
propunerea lui, să cântăresc lucrurile și apoi m-a trimis 
acasă. Se făcuse deja seara târziu, însă la intrarea în casa 
mea torțele ardeau cu o flacără mare și puteam lesne auzi 
un vacarm de cântece și glasuri răsunând dinăuntru. Mă 
întrebam dacă Hierax nu cumva aflase de sosirea mea și 
pregătise un soi de petrecere de bun venit. Când am intrat, 
am dat peste o mulțime de oameni, femei și bărbaţi 
laolaltă, care tocmai terminaseră de mâncat în camera de 
zi. Se vedea limpede că erau cu toţii foarte beţi. Unul 
dintre ei ţopăia cu ochii închiși, iar altul bolborosea ceva 
într-o limbă pe care n-o înțelegeam. Hierax se învârtea 
printre ei făcând pe gazda și sărutându-i cu foc pe toţi 
musafirii. Când m-a zărit, s-a fâstâcit, însă și-a recăpătat 
imediat stăpânirea de sine. 

— Binecuvântată fie întoarcerea ta, stăpâne Minutus, a 
exclamat el. După cum vezi, învăţăm împreună cântece 
sfinte. Ti-am îndeplinit porunca și am aflat mai multe 
despre noua învăţătură a evreilor. Se potrivește ca o 
mănușă unui simplu sclav ca mine. 

Portarul și bucătarul au devenit brusc serioși, ieșind din 
starea aceea de exaltare, și au îngenuncheat repede în faţa 
mea. Când Hierax a băgat de seamă că începeam să mă 
înfurii, m-a tras repede deoparte. 

— Nu te enerva, stăpâne, mi-a spus. Totul e în ordine. Pe 
omul ăla sever, Pavel, l-a cuprins deznădejdea dintr-un 
motiv sau altul, și-a tăiat părul și a plecat la Ierusalim ca 
să dea socoteală oamenilor sfinţi de acolo. După plecarea 
lui, noi, creștinii, am început să ne certăm în privinţa celui 
care ar fi cel mai potrivit să îi povăţuiască mai departe pe 


ceilalți. Evreii sunt niște egoiști și au impresia că știu totul 
când vine vorba de Hristos. Așa că am ajuns să folosesc 
casa ta ca loc de întâlnire unde noi, cei necircumciși, 
punem în practică noile învățături cât de bine putem. De 
asemenea, aici mâncăm puţin mai bine decât la mesele 
comune, unde veneau neinvitaţi o grămadă de oameni 
săraci, fără un ban în buzunar. Plătesc chiar eu pentru 
această masă. Am prins-o în mreje pe văduva aia bogată de 
acolo. Mai mult, mi-am făcut și câţiva prieteni folositori 
printre creștini. Asta e de departe cea mai bună societate 
secretă din care am făcut parte vreodată. 

— Așadar ai devenit creștin? Ai fost botezat? Te-ai căit 
pentru păcatele tale și așa mai departe? am întrebat eu 
uluit. 

— Păi, tu mi-ai poruncit să fac asta, a zis Hierax pe un 
ton defensiv. Dacă n-aș fi avut permisiunea ta, nu m-aș fi 
alăturat niciodată lor, căci eu nu sunt altceva decât sclavul 
tău. Dar datorită creștinilor mi-am lepădat veșmântul de 
sclav păcătos. Potrivit învățăturilor lor, tu și cu mine 
suntem egali în fața lui Hristos. Trebuie să fii blând cu 
mine, iar eu te voi sluji cât de bine voi putea, așa cum am 
făcut mereu. Dacă reușim să scăpăm de evreii ăia 
îngâmfaţi, societatea noastră - o societate a iubirii - va 
deveni podoaba Corintului. 

— Podoaba sau paguba? l-am întrebat ironic. 

Însă eram atât de obosit și mă durea capul așa de tare, 
încât i-am lăsat în pace să cânte, să recite rugăciunile 
învățate de la evrei, să vorbească limbi ciudate și să 
danseze după bunul lor plac. M-am dus la culcare. 

A doua zi de dimineaţă, Hierax își revenise din beţie și 
se purta mult mai umil, însă i-a căzut fața când i-am spus 
că trebuia să plec în Asia și să-l iau cu mine, căci nu mă 
puteam descurca fără servitor într-o călătorie atât de 
lungă. 

— Așa ceva nu e cu putinţă! a urlat Hierax smulgându-și 


părul din cap. Abia am pus un picior aici și pentru binele 
tău m-am implicat în tot felul de afaceri utile. Dacă ești 
obligat să-ţi închei socotelile aici și acum, mă tem că vei 
pierde foarte mulţi bani. Nici nu-i pot părăsi pe creștini 
acum când Pavel tocmai a plecat și se ceartă cu toţii. Sunt 
văduve și orfani care au nevoie de protecţia mea. Așa spun 
învăţăturile creștine. În plus, sunt printre puţinii care se 
pricepe la bani. Am auzit o poveste interesantă despre un 
stăpân care le-a dat slugilor lui niște monede de aur, iar 
după un timp le-a cerut socoteală despre felul în care 
făcuseră banii să se înmulțească. N-aș vrea să par o slugă 
nepricepută în ziua socotelii. 

În absența mea, Hierax luase în greutate, devenind cam 
dolofan. Într-o călătorie lungă și anevoioasă nu mi-ar fi fost 
de prea mult ajutor. Din contră, probabil n-ar fi făcut decât 
să se plângă și să ofteze, tânjind după confortul din Corint. 

— Curând voi comemora ziua în care a murit mama, am 
spus. Să mergem împreună în faţa autorităţilor. Te voi 
elibera și astfel vei putea rămâne în Corint să ai grijă de 
casă. Îmi dau seama că aș avea numai de pierdut dacă aș 
vinde tot ce am aici. 

— Tocmai voiam să sugerez și eu asta, a răspuns Hierax 
nerăbdător. Cred că Dumnezeul creștin mi-a dat această 
idee strălucită. Am strâns ceva bani, așa că pot plăti chiar 
eu jumătate din taxa de eliberare. Am aflat deja de la un 
avocat de la prefectură ce sumă ar fi rezonabilă pentru 
eliberarea mea. M-am îngrășat așa de tare, că nici nu mai 
sunt bun pentru munca fizică. Am și anumite defecte pe 
care am reușit să le ascund de tine, dar care fac ca preţul 
meu să scadă considerabil într-o licitaţie. 

Nu am acceptat oferta lui, deoarece m-am gândit că 
avea nevoie de acele economii ca să înceapă o nouă viaţă 
și ca să poată supravieţui într-un oraș lacom cum e 
Corintul. Prin urmare, am plătit eu taxa de eliberare la 
prefectură și i-am înmânat personal toiagul colorat de 


libert. Totodată, i-am dat împuternicirea să-mi 
administreze casa și proprietățile din Corint. De fapt, în 
sinea mea, chiar mă bucuram să scap de el și de toate 
acele chestiuni financiare plictisitoare. Nu-mi plăcea nici 
ușurința cu care se alăturase creștinilor și nu doream să 
mai fiu responsabil de soarta lui, decât în măsura în care 
un fost stăpân răspunde de soarta liberţilor săi. 

Hierax Lausius m-a însoţit în portul Cenchreae, unde m- 
am îmbarcat pe un vas care naviga spre Efes. Mi-a 
mulțumit încă o dată că îi permisesem să se numească 
Lausius - nume pe care îl considera mult mai măreț și mai 
demn decât modestul Minutus. Lacrimile lui de despărţire 
au fost, cred, destul de sincere, dar bănuiesc că a răsuflat 
ușurat când a văzut corabia îndepărtându-se și a scăpat 
astfel de un stăpân mult prea tânăr și imprevizibil. Marea 
părea roșie ca vinul în lumina amurgului. Speram din tot 
sufletul ca briza sărată de toamnă să-mi limpezească 
mintea, să mă elibereze din acea pâclă de gânduri deșarte 
și de amintirea dureroasă a iubirii mele neîmplinite. 
Damaris, Damaris. 


CARTEA A VI-A 
SABINA 


Banditul Troxobores, căpetenia triburilor din munţi, a 
profitat de răscoalele din Armenia, care le dădeau de furcă 
legiunilor din Siria, și a trimis trupe până în inima Ciliciei, 
de unde au înaintat spre zona de coastă, jefuind porturile 
și perturbând comerţul pe mare. Bătrânul rege al Ciliciei, 
Antiochus, era neputincios, fiindcă toţi soldaţii lui fuseseră 
trimiși în Armenia. Până la urmă, locuitorii din Kleitor au 
început să asedieze orașul-port Anemurium. În drumul 
meu din Efes spre Antiohia, m-am întâlnit cu o parte din 
cavaleria siriană, condusă de prefectul Curtius Severus, 
care se îndrepta în grabă spre Anemurium pentru a-l 
apăra. Având în vedere circumstanţele extrem de grave, 
am considerat că era datoria mea să mă alătur lor. 

Am suferit o înfrângere severă lângă zidurile 
Anemuriumului, unde terenul le convenea mult mai bine 
luptătorilor lui Troxobores, obișnuiți cu condiţiile dificile 
din munţi, decât cavaleriei noastre. Totuși, Severus poartă 
o parte din vină, deoarece a crezut că poate speria și pune 
pe fugă ceata aia de bandiți doar cu sunetul trâmbiţelor și 
atacuri în galop, fără să se intereseze înainte de starea 
terenului din zonă sau de forţa trupelor lui 'Troxobores. 

M-am ales cu o coastă ruptă și cu răni la un braț și la 
picior. Cu o frânghie în jurul gâtului și cu mâinile legate la 
spate, am fost dus în ţinuturile muntoase, greu accesibile, 
ale tâlharilor. Am fost ostaticul lui 'Troxobores timp de doi 
ani. Liberţii tatălui meu din Antiohia ar fi plătit oricând 
taxa de răscumpărare, însă Troxobores era un om viclean 
și agresiv, care prefera să ţină prizonieri câţiva nobili 
romani, decât să-și umple ascunzătorile cu aur. 

Proconsulul din Siria și regele Antiochus au minimalizat 
cât de mult au putut amploarea răscoalei în rapoartele 


trimise la Roma, spunând că ţineau situaţia sub control și 
că o puteau înăbuși cu propriile forțe. Se temeau de furia 
lui Claudius, de aceea se fereau să-i spună adevărul. 

— Dacă mă încolțesc, a spus Troxobores, aurul nu-mi 
poate salva viaţa. Dar pe voi, cavaleri romani, pot să vă 
răstignesc oricând și o să primesc în schimb un alai 
splendid către lumea cealaltă. 

Pe noi, ostaticii, 'Troxobores ne trata după bunul lui plac, 
câteodată bine, iar alteori mai puţin bine. Când era în 
toane bune, ne invita la banchetele lui barbare, ne dădea 
mâncare și băutură, iar după ce se îmbăta, cu ochii plini de 
lacrimi, ne numea prietenii lui. Însă, la un moment dat, ne- 
a închis într-o peșteră împuţită, a blocat intrarea și 
primeam mâncare doar printr-o gaură de mărimea unui 
pumn. Nu ne dădeau decât o cantitate infimă de pâine, cât 
să nu murim de foame, și am fost lăsaţi să zăcem acolo zile 
în șir, în propriile excremente. În timpul acestei captivităţi, 
doi dintre noi și-au luat viaţa tăindu-și gâtul cu o piatră 
mai ascuţită. 

Rănile mele se infectaseră și au început să mă chinuie 
din ce în ce mai tare. Se umpluseră de puroi și chiar am 
crezut că o să mor. În timpul acelor doi ani de prizonierat, 
am învăţat să trăiesc în cele mai mizerabile condiţii, umilit, 
așteptându-mă în orice clipă să fiu schingiuit sau ucis. 
Iulius, fiule, unicul meu fiu, când vei citi aceste rânduri, 
după moartea mea, adu-ţi aminte de cicatricile de pe 
chipul meu, despre care credeai când erai mic că le 
dobândisem în timpul serviciului militar din Britania. Ti-am 
spus asta din orgoliu, însă nu erau opera britonilor. M-am 
pricopsit cu ele cu mult timp înainte ca tu să te naști, într-o 
peșteră întunecoasă din Cilicia, unde am fost lovit în mod 
rușinos de nenumărate ori cu fața de zidul peșterii ca să 
învăţ ce înseamnă supunerea. Gândește-te la asta înainte 
de a-ţi judeca așa aspru tatăl cel avar și de modă veche. 

Deși 'Troxobores reușise să adune și să pregătească 


mulţi oameni în vremurile lui de glorie, i-a pierdut pe toţi 
după prima înfrângere. Succesul i se urcase la cap și a 
făcut greșeala de a se aventura la luptă în câmp deschis, 
iar trupele sale lipsite de disciplină n-au putut face faţă. 

Regele Antiochus i-a tratat omenos pe prizonieri, i-a 
eliberat repede și i-a trimis înapoi în munţi ca să-i 
informeze pe ceilalţi că vieţile le vor fi cruţate dacă aveau 
să-l părăsească pe Troxobores. Cei mai mulţi dintre 
oamenii lui Troxobores au considerat că era cazul să iasă 
din joc după ce adunaseră destulă pradă. Așa că l-au lăsat 
baltă și s-au întors în satele lor de baștină pentru a-și trăi 
restul vieţii în liniște și bogăţie - atât cât se putea având în 
vedere condiţiile din Cilicia. Troxobores a cerut ca 
dezertorii să fie găsiţi și uciși, semănând astfel vrajbă 
printre prietenii și aliaţii din propriul lui trib. 

În cele din urmă, până și cei mai loiali aliaţi s-au săturat 
de capriciile și de cruzimea lui și l-au luat prizonier 
încercând astfel să-și salveze propria piele. Acest lucru s-a 
întâmplat exact la momentul potrivit, fiindcă armata 
regelui Antiochus era foarte aproape. Sclavii au dărâmat 
zidul ridicat în fața intrării în peștera unde eram ţinuţi 
prizonieri și am văzut ţepele care fuseseră înfipte în 
pământ pentru execuţia noastră. Tovarășii mei de suferinţă 
au întrebat dacă Troxobores urma să fie răstignit în locul 
nostru. Însă regele Antiochus l-a decapitat imediat ca să 
pună capăt cât mai repede acelei povești triste. 

M-am despărțit de tovarășii mei de captivitate fără 
niciun regret, căci după toată bezna, foametea și mizeria 
din peșteră ni se cam acrise unii de alţii. Ei s-au întors în 
Antiohia, însă eu m-am îmbarcat pe o corabie de război în 
Anemurium, cu destinaţia Efes. Regele Antiochus ne-a 
oferit o despăgubire generoasă pentru caznele pe care 
fuseserăm nevoiţi să le îndurăm, dar mai ales ca să ne 
cumpere tăcerea. 

În Efes, am fost bine primit de proconsulul de atunci al 


Asiei, Iunius Silanus, care m-a invitat la reședința situată 
în afara orașului și l-a adus pe doctorul său personal ca să 
se ocupe de mine. Silanus avea în jur de cincizeci de ani, 
era cam încet la minte, însă avea o reputaţie așa de 
imaculată, că însuși împăratul Gaius îl numise la vremea 
lui „cap sec aurit”, căci era și putred de bogat. 

Când am adus vorba despre Agrippina și Nero, Silanus 
mi-a interzis să rostesc chiar și un singur cuvânt în faţa lui 
despre problemele de stomac ale lui Claudius. Mai mulţi 
oameni importanţi fuseseră recent izgoniți din Roma 
deoarece întrebaseră un astrolog cât avea să mai trăiască 
împăratul. După acel incident, Senatul dăduse o lege prin 
care toţi caldeenii erau exilați din Roma. Silanus avea 
impresia că Agrippina se făcea într-un fel vinovată de 
moartea fratelui lui, Lucius, la fel cum o considera și pe 
Messalina responsabilă de nenorocirea lui Appius Silanus, 
pe care aceasta îl visase în niște ipostaze nu tocmai 
favorabiles5. Suspiciunile lui nebunești m-au scos din 
sărite. 

— Cum poţi gândi așa ceva despre prima doamnă a 
Romei? am întrebat furios. Agrippina e o femeie nobilă. 
Fratele ei, Gaius, a fost împărat, iar ea e soţia unui împărat 
și urmașa divinului Augustus. 

Silanus a zâmbit tâmp și mi-a spus: 

— Nici cea mai aleasă origine nu mai reprezintă o 
garanţie în Roma. Probabil îţi amintești de Domiţia Lepida, 
mătușa lui Nero, care l-a crescut cu atâta dragoste când 
Agrippina a fost exilată pentru purtarea ei desfrânată și 
pentru înaltă trădare. Domiţia a avut mereu grijă de Nero 
când suferea din cauza severităţii Agrippinei. De curând, a 
fost condamnată la moarte, deoarece se spune că ar fi 
încercat să-i facă rău Agrippinei cu tot felul de vrăjitorii. Și 


5 Appius Silanus a fost executat de împăratul Claudius după ce 
Valeria Messalina a susţinut că acesta complota să-l ucidă pe 
împărat, fapt care i se arătase în vis. 


Domiţia e urmașa lui Augustus, la fel ca răposatul ei soț, 
Appius. Pe de altă parte, a continuat Silanus, dacă 
împăratul Claudius s-ar stinge, deși nu putem vorbi despre 
așa ceva cu voce tare, și eu sunt urmașul lui Augustus. Nu 
m-ar surprinde ca Senatul roman să prefere un bărbat mai 
în vârstă unui tânăr necopt. Reputația mea e fără pată și 
nici nu am vreun dușman. 

În privinţa asta avea dreptate, Silanus era considerat 
atât de prost, încât nimeni nu-l putea urî. Dar, firește, 
trufia lui prostească m-a iritat. 

— Chiar vrei să devii împărat? am întrebat mirat. 

Iunius Silanus s-a îmbujorat ca o fată mare. 

— Te rog să nu răspândești ideea, a spus el, doar 
Senatul va decide. Dar, ca să fiu sincer cu tine, chiar nu 
pot să-l sprijin pe Nero. Tatăl lui era atât de violent și crud, 
că o dată în for i-a scos ochiul unui cavaler roman care nu 
se înclinase în faţa lui îndeajuns de respectuos. 

Datorită averii lui, Silanus trăia ca un rege în Asia. Mi-a 
mai spus că Gallio, după ce își isprăvise serviciul militar, 
căzuse victimă unei tuberculoze ereditare și se întorsese la 
Roma ca să-și pună în ordine toate afacerile înainte să se 
retragă în uscatul și căldurosul Egipt pentru a se întrema. 

Bănuiesc că mai avea și alte treburi în Egipt în afară de 
a-și îngriji sănătatea. Totuși nu-i puteam scrie despre 
așteptările  năucitoare ale lui Silanus, în schimb, 
consideram necesar să-i raportez că în provincii Nero nu 
se bucura de prea mare sprijin, așa cum credeau mama lui 
și Seneca. 

După ce m-am tot gândit, i-am scris până la urmă direct 
lui Seneca. Şi i-am povestit despre perioada mea de 
captivitate. La finalul scrisorii, am adăugat doar 
următoarele: „Proconsulul Iunius Silanus s-a purtat foarte 
prietenos și ospitalier cu mine și nu vrea să mă lase să mă 
întorc acasă înainte să mi se vindece complet rănile, care 
încă supurează. Regret însă că acesta nu are o părere așa 


de bună, cum am eu, despre Agrippina și Nero. Se laudă că 
ar fi descendentul lui Augustus și crede că are numeroși 
prieteni printre senatori. Nu știu dacă ar fi mai bine să mă 
întorc la Roma sau să rămân deocamdată aici. Aștept sfatul 
tău”. 

Perioada de captivitate mă transformase într-un om 
posac și lipsit de vlagă. Lăsam timpul să se scurgă pe 
lângă mine și nu îmi venea să fac nimic. Il însoţeam pe 
Silanus la cursele de cai și chiar am câștigat ceva bani 
pariind pe echipa lui. De asemenea, în Efes exista și un 
teatru foarte bun. Iar dacă nu era chiar nimic de făcut, mă 
puteam duce oricând să vizitez templul, care e o adevărată 
minune. Treptat mi-am recăpătat puterile graţie mâncării 
bune, patului confortabil și tratamentului extraordinar. Am 
început din nou să călăresc și luam parte la vânătorile de 
mistreți organizate de tribunii lui Silanus. 

Doctorul lui Silanus deprinsese meșteșugul pe insula 
Kos, iar când l-am întrebat de remuneraţia pe care i-o 
datoram, a început să râdă. 

— Efes e cel mai nepotrivit loc de pe pământ pentru a 
practica arta tămăduirii, mi-a spus. Aici există sute de 
vrăjitori veniţi din tot felul de ţări, iar preoţii lui Artemis îi 
fac bine pe oameni, în mod miraculos, cu ajutorul 
credinţei. La modă e acum un evreu care poate să vindece 
suferinzii și să-i liniștească pe cei agitaţi printr-o simplă 
atingere. Hainele lui sunt vândute prin toată ţara și au 
puterea de a lecui orice boală, însă nu se mulțumește cu 
atât. A închiriat școala lui Tyrannus ca să-i înveţe și pe alţii 
meseria lui. Însă e invidios pe alţi vrăjitori evrei și vorbește 
cu dispreţ despre cărţile lor magice și idolii lor 
tămăduitori. 

— Evreii sunt cauza tuturor tulburărilor, am zis cu 
amărăciune, căci nu se mai mulțumesc să-și venereze zeul 
și legea sfântă între ei, ci au început să-i ademenească și 
pe greci. 


— Tu și cu mine suntem oameni cultivați, a spus 
doctorul, noi știm că există un singur Dumnezeu, care se 
găsește în tot ceea ce e viu. Zeii cu chip cioplit sunt doar 
niște simboluri. După părerea mea, zeul evreilor nu are 
nimic în comun cu singurul Dumnezeu absolut al acestei 
lumi. 

Cuvintele lui au reușit să mă enerveze. 

— Am obosit să mă tot gândesc la zei, am replicat. Am 
făcut asta în zadar când zăceam în propria scârnă, într-o 
peșteră întunecoasă, fără speranţă. Nu mai vreau să aud 
niciun cuvânt despre evrei. Tot ce trebuie să faci pentru 
mine e să mă vindeci, nimic mai mult. 

Toamna este plăcută în Ionia. Helios, libertul lui Iunius 
Silanus care îi administra proprietăţile din Asia, se îngrijea 
de mine în toate privinţele, aranja spectacole și aducea 
bufoni care să mă distreze în timpul meselor, iar 
câteodată, când păream plictisit, chiar trimitea câte o 
sclavă frumoasă în patul meu. Zilele aurii și nopţile de un 
albastru închis se scurgeau una după alta. Nu-mi mai 
doream nimic altceva decât o viaţă obișnuită. Era o 
perspectivă suficient de bună cât să-mi dea speranţă 
pentru viitor. Am devenit nepăsător. 

În prag de iarnă, un bătrân cavaler pe nume Publius 
Celer a sosit în Efes cu un vas roman. Odată cu el am 
primit și vestea că împăratul Claudius murise din cauza 
bolii lui de stomac, așa cum toată lumea se aștepta de 
multă vreme. Aphranius Burrus, prefectul pretoriului, îl 
dusese pe Nero în castrul pretorienilor, unde acesta ţinuse 
un discurs și le promisese soldaţilor răsplata cuvenită în 
asemenea cazuri. In uralele tuturor, fusese proclamat 
împărat, iar Senatul confirmase în unanimitate decizia. 

Proconsulul lunius Silanus a studiat cu atenţie decretul 
și scrisorile aduse de Celer de la Roma. Publius Celer era 
un om puternic, în pofida vârstei înaintate, și părea să știe 
foarte bine ce vrea. O lovitură de sabie îi lăsase o cicatrice 


la unul din colțurile gurii, făcându-l să arate ciudat, de 
parcă ar fi avut în permanenţă o grimasă ironică. 

Pentru mine avea un mesaj din partea lui Seneca. Acesta 
îmi mulțumea pentru scrisoare și mă chema de urgenţă 
înapoi la Roma: Nero avea nevoie de prietenii lui loiali, 
deoarece încerca să impună un nou regim, mult mai 
tolerant. Crimele, disputele și greșelile trecutului fuseseră 
uitate și iertate. Exilaţii se puteau întoarce la Roma. Cu 
ajutorul senatorilor, Nero spera să pogoare fericirea 
asupra întregii omeniri. 

Au fost luate toate măsurile administrative necesare. 
Toţi cârmuitorii din Asia au decis să comande câte o 
statuie reprezentându-l pe Nero realizată de cel mai bun 
sculptor din Roma. Iunius Silanus însă, deși era un om 
foarte bogat, nu a organizat un banchet în cinstea lui Nero, 
așa cum ar fi trebuit, ci a preferat să-și invite doar 
prietenii cei mai apropiaţi la casa lui de la ţară. Astfel că n- 
am fost mai mult de treizeci de oameni la ospăț. După ce s- 
au adus ofrande în memoria împăratului Claudius, 
proclamat deja zeu de Senat, Iunius Silanus și-a întors faţa 
lui dolofană către Celer și i-a spus plin de venin: 

— Hai să încetăm cu toată pălăvrăgeala asta și spune-ne 
mai bine ce s-a întâmplat cu adevărat în Roma. 

Publius Celer a ridicat dintr-o sprânceană, a zâmbit 
ironic cu gura lui strâmbă și l-a întrebat pe Silanus: 

— Te-a copleșit povara îndatoririlor tale? De ce ești așa 
de agitat? La vârsta și constituţia ta, nu cred că-ţi fac bine 
emoţiile prea puternice. 

Într-adevăr, Iunius Silanus gâfâia și se purta extrem de 
nepoliticos, așa cum obișnuiesc să facă oamenii 
dezamăgiţi. Totuși Publius Celer a încercat să depășească 
momentul și s-a apucat să ne povestească pe un ton jovial: 

— În ziua funeraliilor lui Claudius, Nero - ca fiu al 
împăratului - a ţinut discursul funebru obișnuit în for. Nu 
știu dacă și l-a pregătit el singur sau dacă l-a ajutat 


Seneca. În pofida tinereţii lui, Nero s-a dovedit a fi un 
orator foarte talentat. A vorbit cu o voce clară, însoţindu-și 
alocuţiunea de gesturi ample și expresive. Senatorii, 
cavalerii și toţi cei prezenţi ascultau cu gura căscată când 
Nero preamărea faimosul neam al Claudienilor, titlurile de 
consul, triumfurile repurtate de înaintașii lui Claudius, 
preocupările lui de savant și pacea instaurată în timpul 
domniei lui. Apoi Nero și-a schimbat cu iscusinţă tonul și a 
început să laude, dând de înţeles că era forțat de 
împrejurări, înţelepciunea, geniul și abilităţile 
extraordinare de conducător ale lui Claudius. Atunci 
publicul nu și-a mai putut stăpâni râsul, iar hohotele 
întrerupeau constant discursul noului împărat. Au râs 
chiar și când și-a deplâns propria durere neconsolată și 
inima grea în urma acestei pierderi de neînlocuit. 
Procesiunea funerară a devenit o simplă mascaradă. 
Nimeni n-a încercat să-și ascundă ușurarea enormă că 
Roma a scăpat, în sfârșit, de un boșorog ramolit, crud, 
iubitor de plăceri și lacom. 

Iunius Silanus și-a izbit cu atâta putere cupa aurită de 
mânerul canapelei, că m-a stropit cu vin pe faţă. 

— Claudius făcea parte din generaţia mea, a urlat, și nu 
permit ca amintirea să-i fie întinată. Când senatorilor le va 
veni mintea la cap, își vor da seama că băiatul de 
șaptesprezece ani al unei femei însetate de putere nu 
poate conduce întreaga lume. 

Insă Celer nu părea deranjat de vorbele lui. 

— Claudius a fost proclamat zeu, ne-a zis, cine ar vorbi 
de rău un zeu? Acum se află în Câmpiile Elizee, mai presus 
de orice critică și orice ocară. Ar trebui să știi asta, 
proconsulule. Fratele lui Seneca, Gallio, a spus probabil în 
bătaie de joc că împăratul Claudius a fost ridicat la ceruri 
cu un cârlig agăţat de bărbie, așa cum târâm de obicei 


trupul unui trădător de la Tullianum* până în apele 
Tibrului. Însă o asemenea glumă nu face decât să 
demonstreze că oamenii îndrăznesc acum să vorbească 
liber în Roma. 

În timp ce lunius Silanus era încă turbat de furie, 
Publius Celer și-a schimbat tonul și a continuat: 

— Când Nero a fost proclamat imperator, i-a dedicat 
victoria mamei sale, rostind în faţa poporului următoarele 
cuvinte: „În cinstea celei mai bune mame”. De asemenea, li 
s-a adresat umil senatorilor rugându-i să-l sfătuiască 
pentru a fi un bun conducător. Nero nu e implicat în 
conflicte sau războaie și nu pare să aducă după el necazuri 
sau  răzbunări. Nici măcar nu doreşte puterea 
judecătorească, ci consideră că aceasta trebuie separată 
de puterea politică. Vrea ca Senatul să-și redobândească 
drepturile, iar el, în calitate de împărat, se va ocupa numai 
de legiuni și de treburile desemnate de Senat. 

Silanus a izbucnit în hohote de râs așa de puternice, că 
faţa lui rotofeie a devenit în câteva clipe stacojie. 

— Şi vrei să spui că Senatul a înghiţit o lingușeală atât 
de evidentă? a strigat. O înșelătorie mai mare nici că se 
putea! Eu o cunosc prea bine pe Agrippina! 

Chipul lui Publius s-a întunecat și în glas i-a răsunat o 
notă de avertisment. 

— Proconsulule, ai face bine să închini un pahar în 
cinstea împăratului și să uiţi ranchiuna. 

Când i s-a făcut semn, Helios a adus o nouă cupă din aur 
plină cu vin și i-a întins-o lui Celer. Acesta a amestecat 
vinul cu apă sub ochii noștri, a gustat, iar apoi i-a dat cupa 
lui Silanus deoarece el o izbise pe a lui. Silanus a sorbit 
vinul din două înghiţituri, ca de obicei, căci nu avea cum să 
refuze să bea în cinstea împăratului. 

După ce a pus cupa pe masă, a dat să-și continue 


36 Tullianum sau Carcera Mamertină - faimoasă închisoare din 
Roma antică. 


discursul pe aceeași notă, însă dintr-odată venele de pe 
tâmple i s-au umflat, și-a dus mâinile la gât, a început să 
horcăie într-o sforţare zadarnică de a spune ceva și s-a 
făcut vânăt la chip. Cu toţii ne holbam la el îngroziţi, 
înainte ca vreunul dintre noi să apuce să facă vreo 
mișcare, Silanus s-a prăbușit la pământ, iar trupul lui gras 
s-a mai zvârcolit cuprins de spasme de câteva ori înainte 
să-și dea ultima suflare chiar sub privirile noastre. 

Am sărit toţi în picioare panicaţi, incapabili să scoatem 
vreo vorbă. Numai Publius Celer și-a păstrat calmul și ne-a 
spus: 

— Eu l-am avertizat să nu se mai agite. Era prea tulburat 
din cauza veștilor neașteptate pe care tocmai le-a primit și 
a făcut o baie mult prea fierbinte înainte de masă. Dar 
haideţi mai bine să privim acest atac de inimă ca pe un 
semn bun, nu ca pe unul rău. Aţi auzit cu toţii cu câtă ură 
vorbea despre împărat și despre mama lui. Fratele lui mai 
tânăr, Lucius, și-a pierdut viaţa aproape la fel doar ca să le 
strice petrecerea de nuntă Agrippinei și lui Claudius, 
deoarece Claudius tocmai îi rupsese logodna cu Octavia. 

Am început să vorbim toţi odată despre cum poate ceda 
inima unui om prea gras din cauza emoţiilor prea 
puternice și despre cum se înnegrise brusc la chip. Helios 
l-a adus cu forța pe doctorul lui Silanus care se culcase 
deja, potrivit obiceiurilor sănătoase deprinse pe insula Kos. 
Părea înspăimântat, a întors cadavrul cu faţa în sus, a 
cerut să se facă mai multă lumină și s-a uitat suspicios în 
gâtul lui Silanus. Apoi i-a acoperit capul cu mantia fără să 
rostească un cuvânt. 

Când Publius Celer l-a luat la întrebări, a recunoscut cu 
vocea stinsă că îl prevenise de multe ori pe stăpânul lui să 
nu se mai îndoape cu mâncare și a confirmat că toate 
semnele indicau un atac de inimă. 

— Un asemenea eveniment nefericit trebuie consemnat 
într-un raport oficial întocmit de un doctor și fiecare dintre 


noi trebuie să semneze în calitate de martor, a spus 
Publius Celer. O moarte subită ca asta poate da apă la 
moară gurilor rele, mai ales când e vorba de o persoană 
importantă. Așadar, trebuie menţionat explicit în raport că 
eu însumi am gustat vinul înainte să i-l dau lui. 

Ne-am uitat buimaci unul la altul. Într-adevăr, Publius 
Celer păruse să fi sorbit el primul, însă era la fel de posibil 
doar să fi dus cupa la buze fără să bea dacă aceasta 
conţinea într-adevăr otravă. Redau aici exact ceea ce s-a 
întâmplat, căci ulterior s-a spus că Agrippina îl trimisese 
pe Celer cu sarcina clară de a-l otrăvi pe Silanus. 
Coincidenţă sau nu, moartea lui a survenit la momentul 
oportun. 

Circulau bârfe că Publius Celer i-ar fi mituit atât pe 
Helios, cât și pe doctor, iar numele meu a fost de 
asemenea adus în discuţie, făcându-se aluzii răutăcioase la 
adresa prieteniei mele cu Nero. Procesul lui Celer, intentat 
la solicitarea Senatului în așa fel încât chestiunea să fie 
investigată cât mai bine, a fost amânat ani la rând și în 
cele din urmă clasat când Celer a murit de bătrâneţe. Aș fi 
depus bucuros mărturie în favoarea lui, căci văzusem cu 
ochii mei cum se petrecuse totul. 

Ulterior, Helios a primit o funcţie importantă în serviciul 
lui Nero. 

Moartea fulgerătoare a proconsulului a stârnit, firește, 
mare agitaţie în Efes și în întreaga provincie Asia. 
Funeraliile n-au fost fastuoase ca să nu stârnească 
neliniște în rândul oamenilor, iar trupul i-a fost incinerat în 
grădina sa preferată de pe latifundiul lui. După ce rugul 
funerar s-a stins, am adunat cenușa și am pus-o într-o urnă 
frumos decorată ce a fost expediată urgent la Roma pentru 
a fi așezată în mausoleul familiei Silanus, care se umpluse 
cam repede. Publius Celer a preluat atribuţiile răposatului 
Silanus până când Senatul și-a făcut timp pentru a 
desemna un nou proconsul al provinciei Asia dintre cei 


care își așteptau rândul. Mandatul lui Silanus oricum s-ar 
fi încheiat curând. 

Schimbarea conducerii imperiului provocase neliniște în 
Efes, iar moartea proconsulului a înrăutățit situaţia. 
Nenumăraţii ghicitori, făcători de minuni, vânzători de 
cărţi de magie neagră și mai ales argintarii - care vindeau 
copii în miniatură ale templului lui Artemis ca suvenire - 
au profitat la maximum de această ocazie pentru a provoca 
agitaţie pe străzi și pentru a-i molesta pe evrei. 

Motivul principal era, desigur, Pavel. Am aflat atunci că 
se afla în Efes de doi ani și semăna discordie. El era 
tămăduitorul misterios despre care îmi vorbise ironic 
doctorul lui Silanus, deși în momentul respectiv nu mi-am 
dat seama. Pavel reușise să-i convingă pe adepţii săi să-și 
adune toate calendarele astrologice și toate cărțile de vise, 
care valorau vreo două sute de mii de sesterți, și să le ardă 
în for, în semn de protest la adresa rivalilor lor. Rugul din 
for a stârnit mânia oamenilor superstițioși din Efes și nici 
măcar celor instruiți nu le-a fost pe plac să vadă cărțile 
arzând. Aceștia din urmă nu se încredeau în previziuni 
astrologice, horoscoape și interpretarea viselor, însă 
teama lor era ca nu cumva să urmeze cărțile de filosofie și 
poezie. 

M-a cuprins furia când am auzit că Pavel e din nou cauza 
tuturor tulburărilor. Aș fi plecat imediat din Efes, însă 
Publius Celer se temea de izbucnirea unor noi răscoale și 
m-a rugat să preiau comanda cavaleriei orașului și a 
garnizoanei romane. 

N-a trecut mult timp până când consiliul orașului ne-a 
trimis un mesaj extrem de îngrijorat potrivit căruia o 
mulțime impresionantă ocupase toate străzile principale și 
se îndrepta spre teatrul grecesc, unde urma să aibă loc o 
adunare neautorizată. Argintarii îi atacaseră pe doi 
tovarăși de-ai lui Pavel în plină stradă și îi luaseră pe sus, 
iar ceilalţi discipoli abia reușiseră să-l rețină pe Pavel, 


împiedicându-l să se ducă după ei, spre teatru. Consiliul 
orașului îi trimisese un mesaj lui Pavel, avertizându-l să 
stea departe de mulţime ca să nu fie linșat. 

Când a devenit limpede că situaţia nu putea fi ţinută sub 
control de consiliul orașului, Publius Celer mi-a poruncit să 
adun cavaleria, iar el a plasat o cohortă de infanteriști la 
intrarea în teatru. Zâmbea cu privirea lui glacială și 
nelipsita grimasă din colţul gurii și mi-a spus că aștepta de 
multă vreme o asemenea ocazie ca să le dea o lecţie 
acestor oameni gălăgioși și nesupuși despre ce înseamnă 
ordinea și disciplina romană. 

Însoţit de un trâmbiţaș și de un comandant de cohortă, 
m-am dus la teatru să dau semnalul de atac în cazul în care 
mulțimea avea să devină violentă. Oamenii erau agitaţi și 
făceau o hărmălaie de nedescris în acel teatru imens, însă 
mulți dintre ei nu aveau habar despre ce se petrecea de 
fapt și veniseră la nimereală, după obiceiul grecesc, doar 
să tipe cât îi ţinea gura. Nimeni nu părea să aibă vreo 
armă. Mă gândeam ce panică s-ar crea dacă am fi nevoiţi 
să evacuăm teatrul cu forţa. 

Cel mai în vârstă dintre argintari a încercat să facă 
liniște ca să-și poată începe discursul. Însă mulţimea era 
așa de zgomotoasă, încât a trebuit să ridice tonul, astfel că 
glasul i-a devenit răgușit și spart. Chiar și așa, am reușit să 
deslușesc că îl acuza pe evreul Pavel că îi amăgea nu doar 
pe oamenii din Efes, ci și pe cei din întreaga provincie, 
făcându-i să creadă că zeii cu chip cioplit nu sunt zei. 

— Suntem ameninţaţi, suntem în primejdie, striga el cu 
vocea lui spartă. Măreţul templu al lui Artemis e pe cale să 
piardă respectul de care se bucură, iar zeița va rămâne 
fără puteri. Ea, care este venerată în toată Asia și în 
întreaga lume! 

Mulțimea striga la din toţi rărunchii: 

— Preamărită fie Artemis din Efes! 

Ţipetele neîntrerupte au durat atât de mult, că 


trâmbiţașul meu și-a pierdut răbdarea și-a dus trâmbiţa la 
buze, însă eu nu l-am lăsat să sufle. 

Un grup de evrei cu cămăși cu ciucuri stătea în 
apropierea vorbitorului și, în cele din urmă, au împins în 
faţă un argintar care a răcnit: 

— Lăsaţi-l pe Alexandros să vorbească! 

Din câte am putut să-mi dau seama, acest Alexandros 
dorea să explice că evreii drept-credincioși nu erau adepții 
lui Pavel și că acesta din urmă nici măcar nu se bucura de 
susținerea tuturor creștinilor din Efes. 

Dar când oamenii au băgat de seamă, din cauza straielor 
lui, că e evreu, nu l-au mai lăsat să-și termine discursul, și 
pe bună dreptate, deoarece nici evreii drept-credincioși nu 
privesc cu ochi buni existenţa idolilor. Ca să-l reducă la 
tăcere, mulţimea a izbucnit din nou într-un cor asurzitor: 

— Preamărită fie Artemis din Efes! 

De această dată, tipetele au durat, fără exagerare, două 
linii de clepsidră. 

Publius Celer a apărut lângă mine cu sabia scoasă. 

— De ce nu dai semnalul? a făcut el pe un ton agresiv. 
Putem împrăștia toată adunarea asta cât ai clipi. 

— Asta ar însemna ca sute de oameni să se calce în 
picioare, l-am avertizat eu. 

Insă lui Celer părea să-i surâdă ideea, așa că am 
adăugat repede: 

— Nu fac decât să o preamărească pe Artemis a lor. Ar fi 
o blasfemie și o gafă politică dacă am împrăștia mulțimea 
dintr-un asemenea motiv. 

Când prefectul orașului ne-a zărit stând nehotărâţi lângă 
una dintre intrările în teatru, ne-a făcut semne disperate 
să așteptăm. Avea suficientă autoritate cât să liniștească 
mulțimea, ceea ce a și făcut, treptat, după ce a luat 
cuvântul. 

Apoi au fost aduși cei doi creștini. Fuseseră bătuţi, iar 
hainele de pe ei erau rupte, însă nu păţiseră altceva mai 


rău. Ca să-și dovedească disprețul, evreii i-au scuipat, însă 
prefectul a intervenit și le-a transmis oamenilor să nu 
comită vreo faptă necugetată, reamintindu-le că orașul 
Efes fusese ales să adăpostească statuia lui Artemis, care 
căzuse din ceruri. După părerea lui, discipolii lui Pavel nu 
erau nici profanatori, nici blasfematori, însă aceștia puteau 
fi oricând chemaţi la judecată dacă poporul considera că 
săvârșiseră ceva rău. Juraţii aveau să decidă în privinţa lor. 

— Din pricina celor petrecute astăzi, suntem în pericol 
de a fi acuzaţi de răzmeriţă, a subliniat el arătând spre noi, 
romanii, deși nu există niciun temei în acest sens. 

Apoi i-a rugat pe toţi cei prezenţi în tribune să plece în 
liniște spre casele lor. Cei mai precauţi s-au uitat 
îngrijoraţi la creasta roșie de pe coiful meu, apoi la trupa 
de cavaleriști de lângă mine și au început să o ia încet spre 
ieșire. In acele clipe totul părea extrem de nesigur. Publius 
Celer scrâșnea din dinţi de nervi, căci dacă ar fi găsit un 
motiv întemeiat să atace, ar fi putut, după obiceiul roman, 
să jefuiască și prăvăliile argintarilor. Din fericire, 
spectatorii mai instruiți și-au amintit la timp de 
evenimentele nefericite din trecut și s-au grăbit să plece. 
Ca să-și potolească furia, Celer le-a permis soldaţilor să ia 
cu asalt teatrul și să snopească în bătaie câţiva răzvrătiți și 
câţiva evrei care rămăseseră pe acolo. Însă nimic mai grav 
nu s-a petrecut. 

Apoi Celer a revărsat asupra mea un potop de reproșuri: 

— Amândoi am fi fost putred de bogaţi acum dacă nu te- 
ai fi arătat așa de nehotărât! În plus, înăbușirea unei 
răscoale ne-ar fi adus în fruntea listei cavalerilor romani. 
Am fi putut pune răzmerița pe seama cârmuirii prea 
îngăduitoare a lui Silanus. Trebuie să profităm de ocazie 
atunci când ni se ivește, altfel o pierdem pentru totdeauna. 

Insă, din punctul meu de vedere, era mai bine că 
reușisem să ținem mulțimea în frâu fără violenţă. Degeaba 
am încercat să-i explic acest lucru, o ţinea în continuare 


pe-a lui. Pavel a fost nevoit să stea ascuns o vreme, apoi să 
fugă din oraș. După ce îi trimisesem, prin intermediari, un 
avertisment serios, am auzit că se dusese până la urmă în 
Macedonia. Fără să mă laud, pot să spun că atunci chiar i- 
am salvat viața, cu atât mai mult cu cât înverșunatul Celer 
era însetat de sânge. Dacă Pavel era cu adevărat 
mesagerul lui Dumnezeu, eu am fost cu siguranţă cel care 
a mijlocit salvarea lui. Există multe lucruri de neînțeles pe 
pământ, cât și în ceruri. 

După dispariţia lui Pavel, liniștea s-a așternut din nou în 
Efes, iar evreii și-au găsit alte preocupări. Printre ei erau 
și mulţi meșteșugari exilați din Roma pe vremea lui 
Claudius, care doreau să se întoarcă acolo odată cu 
venirea primăverii. 

Furtunile iernii erau în toi, iar în port nu dădeai nici 
mort peste vreo corabie care să se îndrepte spre Roma. 
Dar căzusem în dizgraţia lui Publius Celer și, ca să evit o 
ceartă cu el, m-am îmbarcat până la urmă pe un mic vas 
încărcat cu statui ale lui Artemis, al cărui echipaj risca o 
călătorie până în Corint în asemenea condiţii neprielnice 
bazându-se pe protecţia zeiţei. Am avut norocul să nu ne 
lovească vântul năprasnic care sufla din nord, însă am fost 
nevoiţi să ne adăpostim de mai multe ori în porturi, pe 
diverse insule. 

În Corint, Hierax Lausius mă dăduse dispărut din cauză 
că nu primise vești de la mine de atâta amar de vreme și 
ţinea doliu, închipuindu-și că eram probabil mort. Se 
îngrășase mai mult ca niciodată și părea cam cu nasul pe 
sus, vorbind cu aerul unui mare înțelept. Se însurase cu 
văduva aia grecoaică bogată și luase în grijă doi băieţi 
orfani ca să le asigure educaţia și un viitor prosper. Mi-a 
arătat mândru prăvălia de carne pe care și-o deschisese. În 
timpul verii, ţinea marfa proaspătă cu apă rece de izvor 
adusă din munţi. De asemenea, se implicase și în negoţul 
pe mare și mai cumpărase câţiva sclavi pricepuţi ca să-și 


înfiinţeze o turnătorie în bronz. 

După ce i-am povestit despre tulburările din Efes, a 
clătinat din cap cu un aer atotștiutor. _ 

— Şi în Corint am avut probleme, mi-a spus. Îţi amintești 
că Pavel a plecat de aici spre Ierusalim ca să se sfătuiască 
cu bătrânii înţelepţi, însă, din câte am auzit, aceștia au 
considerat că învăţăturile lui sunt prea încâlcite și nu i-au 
acordat sprijin deplin. De aceea, nici nu mă mir că, de 
supărare, predică acum cu și mai mult zel. Cu siguranţă 
are har de la Hristos, din moment ce poate vindeca 
oamenii de boli, dar creștinii mai prudenti preferă să se 
țină departe de el. 

— Așadar tot creștin ești, nu? am întrebat surprins. 

— Cred că sunt chiar un creștin mai bun decât eram 
înainte, a spus Hierax. Am sufletul împăcat, o soţie bună, 
iar afacerile îmi merg strună. Un mesager pe nume Apollos 
a venit aici, în Corint. A studiat scripturile evreiești în 
Alexandria și a fost instruit de Aquila și de Prisca în Efes. E 
un orator convingător și a dobândit repede mulţi adepţi. 
Așa că s-a format în jurul lui un grup care organizează 
întâlniri și mese și care s-a separat de ceilalți creștini. 
Deoarece era trimis de Prisca, a fost primit aici cu prea 
multă căldură, înainte să ne dăm seama că e un om atât de 
însetat de putere. Din fericire, aici se află și Chefa, cel mai 
important dintre discipolii lui lisus din Nazaret. El a 
călătorit în numeroase locuri ca să liniștească spiritele și 
în primăvară intenţionează să meargă la Roma ca să 
împiedice izbucnirea vechilor conflicte odată cu 
întoarcerea evreilor exilați. În el am mai multă încredere 
decât în oricine altcineva, deoarece învăţăturile lui au fost 
rostite chiar de lisus din Nazaret. 

Hierax vorbea cu atâta respect despre Chefa, că m-a 
făcut să-mi doresc să-l cunosc și eu, deși mă săturasem 
deja până-n gât atât de creștini, cât și de evrei. Am aflat că 
acest Chefa era la origine un pescar din Galileea pe care 


lisus din Nazaret îl învățase, acum vreo douăzeci și cinci 
de ani, înainte să mă nasc eu, să pescuiască oameni. Cu 
siguranţa nu fusese deloc ușor, deoarece Chefa era un om 
simplu din popor și nu vorbea o boabă grecește, de aceea 
avea un tălmaci care îl urma peste tot în călătoriile lui. M- 
am gândit că aveam toate motivele din lume să-l întâlnesc 
pe cel care reușise să facă din Hierax un om pios, căci nici 
măcar Pavel, cu toată înţelepciunea și credinţa lui, nu 
înfăptuise un asemenea miracol. 

Chefa locuia cu unul dintre evreii care credeau în 
Hristos, un om care vindea pește conservat în ulei și care 
nu era în niciun caz bogat. Când am intrat în casa lui, 
condus de Hierax, a trebuit să mă ţin cu mâna de nas din 
cauza mirosului insuportabil de pește și m-a iritat nisipul 
împrăștiat peste tot pe podea de numeroșii vizitatori care îi 
treceau pragul. Era de fapt o încăpere înghesuită și prost 
luminată. Amfitrionul evreu al lui Chefa ne-a salutat cu un 
aer speriat, temându-se parcă să nu-i pângăresc casa cu 
prezența mea. Făcea parte în mod clar dintre evreii care 
credeau în Hristos, dar încercau să respecte legea iudaică, 
evitând pe cât le stătea în putinţă contactul cu creștinii 
greci necircumciși. Situaţia lui era și mai ingrată decât cea 
a grecilor, fiindcă evreii drept-credincioși îl urau și mai 
tare, considerându-l trădător; în plus, din cauza legii 
iudaice, conștiința lui nu era niciodată împăcată. 

Evreul Chefa purta o haină cu ciucuri în partea de jos. 
Era un om solid, cu părul des și cu o barbă căruntă. 
Mâinile lui mari și puternice arătau că era obișnuit cu 
munca fizică. Avea un aer calm și netemător, însă când s-a 
uitat la mine, am avut pentru o clipă senzaţia că zăresc în 
privirea lui o scânteie de viclenie specifică oamenilor de la 
ţară. Simpla lui prezenţă emana siguranţă, însă era cu 
totul diferit de Pavel, care îi tulbura pe oameni și îi făcea 
să-și pună întrebări fără noimă. 

Recunosc că nu-mi amintesc prea multe despre 


conversaţia pe care am purtat-o cu el. Hierax a vorbit cel 
mai mult, încercând să se bage pe sub pielea profetului. 
Am avut însă ceva probleme cu tălmaciul, un evreu 
subţirel, mult mai tânăr decât Chefa, care răspundea la 
numele de Marcus. Chefa vorbea în aramaică, în propoziţii 
scurte. Ascultându-l, îmi reveneau în minte amintiri din 
copilăria mea petrecută în Antiohia și încercam să înţeleg 
ce spunea înainte ca tălmaciul să apuce să traducă. Totuși 
asta n-a făcut decât să mă încurce mai tare. De fapt, 
spusele lui Chefa nu m-au impresionat în mod deosebit și 
nici nu mi se păreau memorabile. Cel mai bun lucru la el 
era sentimentul liniștitor de siguranţă pe care îl răspândea 
în jur. 

Chefa a încercat să ne demonstreze într-un mod pueril 
că era un om învăţat citând din cărțile sfinte ale evreilor. A 
ignorat lingușelile lui Hierax și l-a sfătuit să-l laude numai 
pe Dumnezeu, tatăl lui lisus Hristos, care, după mare mila, 
lui îi îngăduise lui Hierax să renască și să spere la viaţa 
eternă. 

Hierax a fost atât de mișcat de cuvintele evreului, că i-au 
dat lacrimile. A recunoscut că, într-adevăr, sufletul lui 
renăscuse, însă trupul tot îi era stăpânit de dorinţă și 
egoism. Chefa nu l-a judecat, ci îl privea cu blândeţe și 
înţelepciune. Lăsa senzaţia că îi putea citi toate gândurile 
doar uitându-se la el, cunoscându-i astfel toate slăbiciunile, 
dar și străduinţa de a se îndrepta pe care o nutrea în inima 
lui de sclav. 

L-am întrebat pe Chefa dacă nu îl deranja prezenţa mea, 
un roman necircumcis, așa cum se întâmpla adesea în 
cazul evreilor din Roma. Mi-a spus că este întotdeauna 
deschis faţă de cei care vor să afle mai multe despre 
învăţăturile lui. E primul care acceptase să boteze o familie 
romană. Capul acestei familii era un centurion 
necircumcis, a menționat el mândru. A ținut să ne spună că 
botezul păgânilor netăiați împrejur nu era nicidecum 


iniţiativa lui Pavel. Eu l-am mai întrebat însă ce fel de har 
crede că există în apă. Din punctul meu de vedere, apa e 
doar apă. În plus, toate popoarele au obiceiul de a-și 
purifica trupul cu ajutorul apei înainte de a primi misterele 
divine. 

Tot într-o manieră naivă, Chefa a început să ne 
povestească istoria străveche a evreilor despre Noe, care 
reușise să se salveze din calea apelor cu o arcă pe care o 
construise cu mâinile lui. La fel, creștinii vor fi salvaţi de 
lisus Hristos. Pentru mine însă erau doar vorbe goale. 
Observându-mi scepticismul, Chefa a pus problema altfel, 
explicându-mi că scopul botezului nu era să spele păcatele 
trupului, ci să-i dea omului conștiința curată, căci așa e 
voia lui Dumnezeu. 

Când plictiseala începuse probabil să mi se citească 
limpede pe chip, Hierax a intervenit și l-a rugat pe Chefa 
să ne povestească despre felul cum scăpase din mâinile 
împăratului Irod și despre minunile pe care le înfăptuise în 
numele lui lisus Hristos. Însă Chefa continua să mă 
privească cu mare atenţie și nu părea să vrea să se laude. 
S-a apucat, în schimb, să facă haz de propria persoană, 
povestindu-mi cât de puţin înţelesese din învăţăturile lui 
lisus atunci când îl urma peste tot, înainte ca acesta să fie 
răstignit. 

Nu s-a sfiit să spună că singurul lui merit era acela că îl 
recunoscuse primul pe lisus Hristos, deși la început nu 
știuse prea clar ce însemna asta. La cina cea din urmă, 
când lisus spălase picioarele discipolilor săi, el, Chefa, îi 
ceruse să-i spele și capul. Nu-și putea aminti dacă o 
spusese în glumă sau nu. În plus, credinţa lui era atât de 
slabă, încât era cât pe ce să se înece în Marea Galileei 
când a încercat să pășească pe apă, așa cum făcuse 
Hristos. 

— El pășea pe apă? am întrebat cu ironie în glas. 

Hierax a intervenit rapid spunându-mi că da, lisus 


mergea pe apă, Chefa îi povestise deja asta. A adăugat că 
tocmai acest fapt îi întărise convingerea că nazarineanul 
era cu adevărat Hristos, căci un om obișnuit n-ar fi în stare 
de așa ceva. 

— La Roma, vrăjitorul Simon zbura deasupra norilor, l- 
am întrerupt ca și când n-aș fi auzit vorbele lui. Nu tu ai 
fost cel care l-a făcut să cadă de și-a rupt piciorul? 

Chefa a evitat să răspundă direct la întrebarea mea, însă 
a recunoscut că Simon încercase să cumpere cu bani 
puterea lui făcătoare de minuni și se folosise de numele lui 
Hristos, deși practica magia neagră. Mai grav era că 
oamenii neștiutori îl confundaseră pe Simon cu Chefa, al 
cărui nume adevărat era tot Simon. lisus îl numise Chefa, 
care înseamnă piatră în aramaică. Prefera să folosească 
acest nume tocmai pentru a nu mai fi asociat cu vrăjitorul 
Simon, căci acesta era faimos în toate orașele pe unde 
trecuse. Nu părea să-i facă deloc plăcere să-și amintească 
de vrăjitor. 

Şi-a reluat imediat povestea și mi-a spus că nici nu 
reușise să rămână treaz cât lisus se ruga în ultima lui 
noapte petrecută pe pământ. Când lisus fusese prins, el îl 
urmase. lar apoi, când se încălzea lângă focul din curtea 
închisorii, a tăgăduit de trei ori că îl cunoștea pe Iisus din 
Nazaret, exact cum prezisese acesta din urmă când Chefa 
se fălise că era pregătit să împărtășească toate chinurile 
lui. 

Chefa mi-a lăsat impresia că tocmai poveștile lui simple 
îi dădeau putere; povești pe care le repetase an după an și 
le învățase pe de rost. În felul lui naiv de pescar neștiutor 
de carte putea reproduce cuvânt cu cuvânt învăţăturile lui 
lisus din Nazaret și prin purtarea lui umilă le dădea un 
exemplu altor creștini, ca Hierax, care se umflau în pene 
când pomeneau numele lui Hristos. 

Nu, Chefa chiar nu era o persoană dezagreabilă, însă 
bănuiam că putea fi înfricoșător atunci când se enerva. 


Nici el n-a încercat să mă convertească, deși m-a cântărit 
din priviri o vreme, ceea ce m-a ofensat puţin. 

Chiar dacă mi-a explicat cu plăcere destule amănunte 
despre calea lui, a făcut-o într-un fel care parcă îmi sugera 
că nu mă considera printre cei aleși. Nu că aș fi dorit să 
mă alătur creștinilor, dar mi-ar fi plăcut să-i pot da peste 
nas spunându-i: „Tu chiar crezi că mă poţi convinge așa 
uşor?”. 

În drum spre casă, Hierax a început să-mi vorbească 
despre propria lui percepţie asupra creștinismului: 

— Noi, creștinii, ne considerăm cu toţii fraţi. Dar așa 
cum oamenii sunt diferiţi, și noi suntem diferiţi. Astfel, 
avem adepţii lui Pavel, pe cei al lui Apollos, pe cei ai lui 
Chefa și noi, restul, cei care pur și simplu credem în 
Hristos și facem ceea ce considerăm că este corect. De 
aceea se nasc invidii și ajungem să ne sfădim tot timpul. 
Ultimii convertiți sunt cei mai aprigi la mânie și primii care 
le reproșează celor mai tăcuţi modul de viaţă auster. De 
când l-am cunoscut pe Chefa, m-am străduit să nu mă mai 
cred mai bun sau mai fără de păcate decât ceilalţi. 

Deoarece am zăbovit în Corint mai mult decât mă 
așteptasem, m-a cuprins neliniștea și nu mă mai puteam 
simţi acasă nici măcar în propria mea locuinţă. Am 
cumpărat un mic car cu cai minunat sculptat în fildeș drept 
cadou pentru Nero. Mi-am adus aminte că se juca cu ceva 
asemănător pe vremea când era copil și mama lui nu-l lăsa 
să participe la curse. 

Saturnaliile trecuseră deja de ceva vreme când, în 
sfârșit, după o călătorie pe o mare răscolită de furtună, m- 
am întors în Roma trecând mai întâi prin Puteoli. 

Mătușa Laelia era adusă de spate și pusă pe hartă, 
reproșându-mi că nu-i mai scrisesem de trei ani de zile. 
Numai Barbus s-a bucurat sincer să mă revadă și mi-a spus 
că de câte ori mă visase rău, plătise să fie sacrificat un 
taur ca Mithra să mă aibă în pază. După ce i-am povestit 


pe scurt prin ce trecusem, a ajuns la concluzia că numai 
taurul lui îmi salvase viața și mă scăpase din mâinile 
tâlharilor din Cilicia. 

Primul lucru pe care doream să-l fac era să-l vizitez pe 
tata, faţă de care mă simțeam complet străin. Insă mătușa 
Laelia, care între timp se mai liniștise, m-a tras deoparte și 
mi-a spus: 

— Ai face bine să nu mai pleci nicăieri până când nu afli 
tot ce s-a petrecut în Roma. 

Cu un soi de entuziasm răutăcios, mi-a povestit cum 
împăratul Claudius, în ultimele lui zile, hotărâse să-i 
acorde toga virilă lui Britannicus, în pofida vârstei fragede, 
iar apoi, la beţie a vorbit în gura mare nu tocmai măgulitor 
despre Agrippina, făcând-o ahtiată după putere. Așa că 
Agrippina îi dăduse să mănânce ciuperci otrăvite. Așa se 
zvonea peste tot în Roma, iar Nero știa această poveste. Se 
spunea chiar că ar fi afirmat zâmbind că tocana de ciuperci 
îl preschimbă pe om în zeu. Într-adevăr, Claudius fusese 
proclamat zeu, iar Agrippina pusese să se ridice un templu 
în memoria soţului ei decedat, însă existau prea puţini 
doritori să facă parte din colegiul lui de preoți. 

— Așadar, Roma e exact cum am lăsat-o, un cuib de 
vipere bârfitoare, am spus cu amărăciune. Știm de doi ani 
de zile că Claudius suferea de cancer la stomac, deși el nu 
recunoștea asta. De ce ţii neapărat să-mi strici buna 
dispoziţie? O cunosc personal pe Agrippina și sunt prieten 
cu Nero. Cum aș putea să cred asemenea lucruri 
îngrozitoare despre ei? 

— Şi secretarul lui, Narcissus, a ajuns în braţele lui 
Hades, a continuat mătușa Laelia ca și când nici nu m-ar fi 
auzit. Spre lauda lui, a ars înainte să se sinucidă toate 
documentele secrete ale împăratului Claudius. Agrippina 
ar fi dat orice să pună mâna pe ele. Astfel Narcissus a 
salvat vieţile multor oameni, iar Agrippina a trebuit să se 
mulțumească cu cele o sută de milioane de sesterţi pe care 


le-a dobândit de pe urma acestui libert avar. Nu știu dacă 
mă crezi, dar am senzaţia că Roma ar fi fost înecată într-o 
baie de sânge dacă Agrippina ar fi procedat după capul ei. 
Din fericire, Seneca și prefectul Burrus sunt oameni 
înţelepţi și au reușit să o oprească la timp. Seneca a fost 
ales consul după ce a scris o satiră extrem de răutăcioasă 
despre transformarea în dovleac a lui Claudius“, spre 
deliciul Senatului. De-aia acum nimeni nu se poate abţine 
să nu râdă când Claudius e numit zeu. E doar o răzbunare 
prostească pentru lungul exil pe care a trebuit să-l îndure, 
însă noi, cei care știm cum stăteau lucrurile în Roma la 
vremea aceea, suntem conștienți că și-a meritat pedeapsa 
după povestea scandaloasă cu sora Agrippinei. Biata fată 
și-a pierdut și viaţa în cele din urmă. Chiar nu știu la ce ne 
putem aștepta dacă un filosof a ajuns să ia decizii în 
treburile de stat. Tinerii au și început să umble îmbrăcaţi 
în haine indecente, ca grecii, dacă nu mai e Claudius să-i 
oblige să poarte toga. 

Mătușa Laelia a mai continuat să trăncănească o vreme 
până când am reușit să scap de ea. În timp ce mă 
îndreptam în grabă spre casa tatălui meu de pe colina 
Viminalis, am băgat de seamă că atmosfera din Roma chiar 
era mult mai relaxată decât înainte. Oamenii îndrăzneau să 
râdă în plină stradă. Nenumăratele statui din for erau 
acoperite de tot felul de poezele amuzante pe care oamenii 
le citau cu glas tare, spre deliciul tuturor. Nimeni nu se 
deranja să le șteargă și chiar dacă era abia după-amiază, 
pe străzi începuseră deja să apară câţiva tineri cu părul 
lung, beti, cântând la ţiteră. 

Atriumul Tulliei era ticsit, ca de obicei, de o mulţime de 
oameni care încercau să obţină o audienţă sau vreo 
favoare, printre ei numărându-se, spre mâhnirea mea, și 
evrei de care tata nu părea să mai scape vreodată. Când 


3 Divi Claudii Apokolokyntosis (Prefacerea în dovleac a divinului 
Claudius) a fost atribuită lui Seneca de către Dio Cassius. 


m-a zărit, Tullia și-a întrerupt discuţia cu două bătrâne, 
bârfitoare renumite, și, spre mirarea mea, a venit și m-a 
îmbrățișat cu afecţiune. Pe degetele ei grăsuţe străluceau 
multe inele și încercase să-și ascundă pielea lăsată de la 
gât sub numeroase coliere masive. 

— Chiar era timpul să te întorci la Roma, Minutus! a 
exclamat ea. Ai rătăcit destul. Când tatăl tău a auzit că ai 
dispărut fără urmă, s-a îmbolnăvit de supărare, însă l-am 
mai alinat eu amintindu-i de propria-i purtare din tinereţe. 
Văd că arăţi destul de bine, băiat rău ce ești! Te-ai implicat 
în vreo încăierare la beţie prin Asia de ai cicatricile alea 
urâte pe faţă? Mă temeam că tatăl o să moară tot jelind 
după tine. 

Tata îmbătrânise. Însă funcţia de senator îl făcea să 
adopte o ţinută mult mai demnă decât de obicei. Când l-am 
privit după atâta timp, am observat că avea cei mai trişti 
ochi pe care îi văzusem vreodată la cineva. Nu ne-a venit 
ușor să ne vorbim, oricât de tare se bucura să mă revadă. 
l-am povestit cu plăcere toate aventurile prin care 
trecusem, însă am minimalizat perioada captivității, 
făcând-o să pară aproape nesemnificativă. În cele din 
urmă, l-am întrebat, mai mult ironic, ce mai voiau evreii de 
la el. 

— Acum  procuratorul  ludeei este Felix, fratele 
trezorierului Pallas, mi-a spus tata. Trebuie să-l știi, e omul 
care s-a însurat cu o strănepoată de-a Cleopatrei. Din 
cauza lăcomiei lui, plouă cu plângeri din partea evreilor. 
Sau mai degrabă evreii au veșnic câte o problemă, nimeni 
nu e suficient de bun pentru ei și întotdeauna cineva ucide 
pe altcineva. Uneori am senzaţia că toată Iudeea e în 
mâinile unei bande de tâlhari. Mereu au loc jafuri și 
incendieri acolo, iar Felix nu poate ţine lucrurile sub 
control. Evreii încearcă să aducă toată tărășenia în faţa 
Senatului, însă ce senator ar dori să se implice în așa 
ceva? Pallas e mult prea puternic pentru a se cobori la un 


asemenea nivel, iar Senatul are oricum destule probleme 
reale în Armenia și Britania de care trebuie să se ocupe. 
Chiar acum urmează să ne întrunim pe Palatin, a continuat 
tata. Agrippina vrea să asculte discuţiile Senatului ascunsă 
după o draperie. Cred că va fi mult mai confortabil decât în 
vechea curie, unde unii dintre noi trebuie să stea în 
picioare dacă se întâmplă vreo minune și ne strângem cu 
toţii. Iarna e atât de frig acolo, că îţi degeră picioarele. 

— Şi Nero? am întrebat nerăbdător. Ce părere ai despre 
el? 

— Ştiu că Nero și-a dorit să nu fi învăţat vreodată să 
scrie în ziua în care a trebuit să semneze prima 
condamnare la moarte, a zis tata. Poate că într-o zi chiar 
va deveni speranța omenirii, așa cum mulţi își doresc din 
suflet. Măcar a redat consulilor și senatorilor o mare parte 
din puterea judecătorească. N-aș putea să spun dacă a 
făcut-o din respect pentru noi, senatorii, sau doar pentru a 
scăpa de povara proceselor ca să-și poată petrece timpul 
într-un mod ceva mai relaxant și mai plăcut. 

Tata vorbea doar ca să se audă vorbind. Era încruntat, 
privea în gol și nu părea să manifeste nici cel mai mic 
interes faţă de problemele statului. Dintr-odată, s-a uitat în 
ochii mei și m-a întrebat: 

— Minutus, fiule, ce ai de gând să faci cu viaţa ta? 

— Timp de doi ani am trăit într-o peșteră întunecoasă, 
am spus, umilit și mai nenorocit decât un sclav. Dintr-o 
toană de-a zeiței Fortuna, mi-am pierdut doi ani din viaţă. 
Singurul gând care îmi vine în minte e că doresc să 
recuperez acești ani. Mă bucur că sunt viu și vreau să 
trăiesc ca un om obișnuit, fără supărări inutile și fără să 
dau cu piciorul bucuriilor vieţii. 

Tata a făcut un gest spre pereţii lucioși ai camerei, 
dorind parcă să sugereze luxul și grandoarea care 
domneau în casa Tulliei. 

— Poate și eu trăiesc într-o peșteră întunecoasă, a zis cu 


adâncă tristețe în glas. Mă supun unor obligaţii și 
îndeplinesc sarcini pe care nu mi le-am dorit. Însă tu ești 
sânge din sângele mamei tale și nu trebuie să te irosești. 
Mai ai pocalul ei de lemn? 

— E doar o vechitură, de aceea tâlharii din Cilicia nici nu 
s-au obosit să mi-o ia, am spus. Când nu primeam apă zile 
în șir, iar limba ni se lipea de cerul gurii și respiraţia ne 
duhnea precum cea a fiarelor, câteodată mă prefăceam că 
beau din ea, imaginându-mi că era plină, însă nu era. 
Deliram doar. 

Am avut grijă să nu-i povestesc tatălui meu despre Pavel 
și Chefa, deoarece voiam să uit complet de ei, ca și când 
nu i-aș fi întâlnit vreodată. 

— Mi-aș dori să fiu un sclav sărac și neînsemnat, a zis 
tata, ca să-mi pot lua viaţa de la capăt. Însă pentru mine e 
prea târziu. Lanţurile mi-au intrat deja în carne. 

Pe mine nu mă atrăgea câtuși de puţin acest vis filosofic 
despre viaţa umilă. Seneca descrisese cu multă elocvenţă 
binecuvântarea sărăciei și a liniștii sufletești, dar în 
realitate până și el fusese vrăjit de putere, onoruri și 
bogăţie, deși susținea că nu aveau cum să corupă un om 
înţelept, așa cum nici sărăcia și exilul nu reușiseră să o 
facă. 

Am ajuns într-un târziu să discutăm despre chestiuni 
financiare. După ce s-a consultat cu Tullia, care avea ceva 
planuri pentru mine, tata a hotărât ca, mai întâi, să-mi dea 
un milion de sesterți ca să pot trăi cum se cuvine unui 
tânăr de rangul meu, găzduind banchete și stabilind 
legături utile. A promis să-mi dea și alți bani dacă voi avea 
nevoie, căci el nu-și putea cheltui toată averea oricât de 
mult s-ar fi străduit. 

— Tatăl tău e un om lipsit de ambiţii, mi s-a plâns Tullia. 
Dacă ar avea vreun scop, ar fi mai fericit și viaţa lui ar 
căpăta sens. Nici măcar nu-l mai interesează lecturile 
publice, deși am construit în casa noastră un auditoriu 


special pentru asta. Am sperat că poate măcar tu îţi vei 
continua cariera de scriitor. Ar putea aduna instrumente 
muzicale sau picturi grecești și să devină un colecţionar 
renumit. Unii oameni cresc pești rari, alţii au gladiatori, iar 
tatăl tău și-ar permite chiar să crească armăsari de curse. 
Asta ar fi cea mai costisitoare, dar totodată cea mai nobilă 
ocupaţie pe care ar putea-o avea un om de vârsta a doua. 
Insă nici pomeneală, el e prea încăpățânat. Preferă să 
elibereze sclavi sau să le facă daruri unor oameni 
nevrednici. In fine, probabil că ar putea avea obiceiuri 
mult mai rele. Am făcut amândoi compromisuri și am ajuns 
până la urmă să găsim un mod de viaţă care să fie pe 
placul amândurora. 

Tata și Tullia și-ar fi dorit să rămân la cină, însă eu m-am 
gândit că ar trebui să merg fără întârziere la Palatin ca să- 
mi anunţ întoarcerea înainte ca vestea să ajungă acolo prin 
alte surse. Atât de important mă credeam. Gărzile m-au 
lăsat să intru fără să mă controleze. Vremurile se 
schimbaseră într-adevăr foarte mult. Am fost uimit să văd 
câţi cavaleri stăteau pe coridoarele boltite ale palatului 
așteptând momentul prielnic pentru o audienţă. M-am 
prezentat câtorva oficiali de la curte, dar Seneca era atât 
de ocupat cu nenumăratele lui sarcini zilnice, încât nu mă 
putea primi sub niciun chip, iar împăratul Nero se 
închisese în camera lui de lucru ca să scrie poezii. Nimeni 
nu avea voie să-l deranjeze când se afla în compania 
muzelor. 

M-a mâhnit să constat cât de mulţi oameni încercau prin 
orice mijloace să intre în grațiile tânărului împărat. Când 
era cât pe ce să plec, m-a abordat unul dintre numeroșii 
asistenţi ai lui Pallas, care m-a condus până în camera 
Agrippinei. Am găsit-o străbătând neliniștită încăperea în 
lung și-n lat, lovind cu piciorul scaunele și covoarele 
orientale scumpe. 

— De ce n-ai venit imediat la mine? mi-a zis nervoasă. 


Sau și tu ţi-ai pierdut tot respectul față de mine? Bine faci, 
rău primești. Nu cred că există vreo altă mamă care să fi 
făcut atâtea sacrificii pentru fiul ei și prietenii lui. 

— Augusta, mamă a imperiului, am exclamat, deși știam 
că un asemenea titlu nu i se cuvenea, căci oficial nu era 
decât preoteasa zeului Claudius, nu poţi să mă acuzi de 
nerecunoștință! Nici prin cap nu mi-a trecut să deranjez o 
văduvă îndurerată cu problemele mele mărunte. 

Agrippina mă privea în continuare suspicioasă, a oftat, a 
început să-și frământe mâinile și mi-a spus: 

— Sunt mama împăratului și nu pot lăsa durerea pe care 
o simt să mă copleșească. Nero este tânăr și are nevoie de 
mine ca să poată face față îndatoririlor grele. Eu cunosc 
mai bine decât oricine altcineva interesele statului și 
binele public. Îndur mai ușor această perioadă de doliu, 
fiindcă, în ultimele lui zile, Claudius a dat semne clare de 
nebunie. Nici măcar testamentul nu-l putem face public 
din această cauză. Moartea a fost o ușurare pentru bietul 
de el. Cred că îi e mult mai bine acum printre zei. 

În timp ce vorbea, Agrippina m-a luat de mână, și-a lipit 
pieptul voluptuos de braţul meu și i-am simţit pe faţă 
adierea respirației cu parfum de violete. Eram stânjenit. 

— Ce bine că te-ai întors, Minutus Lausus! Eşti un 
bărbat cu o inimă bună, în ciuda greșelilor tale din trecut, 
pe care oricum le-ai comis doar din cauza lipsei de 
experienţă. În momentul acesta, Nero are nevoie mai mult 
ca niciodată de prietenii lui adevăraţi. Mi se pare că a 
început să mă evite intenţionat, deși la început stătea 
mereu lângă mine, în aceeași lectică, sau mă urma 
îndeaproape. Probabil știi că Senatul mi-a permis să merg 
chiar și pe Capitoliu. Nero irosește sume enorme de bani 
pe niște prieteni care nu sunt demni de el, muzicanți, 
actori, conducători de care și tot felul de scriitorași 
mărunți. Pare să nu aibă habar de valoarea banilor. Pallas 
e îngrijorat. Datorită lui exista, cât de cât, o ordine în 


finanţele statului pe vremea bietului Claudius, când 
vistieria imperială era strict separată de trezoreria 
statului. Nero însă nu înţelege diferenţa. În plus, s-a 
îndrăgostit de o sclavă. Poţi să-ţi imaginezi așa ceva? 
Preferă să se întâlnească cu o amărâtă de sclavă, decât cu 
propria lui mamă. Asta nu-i purtare demnă de un împărat. 
Și prietenii lui dezgustători îl încurajează să comită tot 
felul de fapte imorale. Cred totuși că ar trebui să 
preţuiască mai tare iubirea mea maternă, decât o legătură 
trecătoare. 

Agrippina, frumoasa cu voinţă de fier, de obicei așa de 
sobră și mândră ca o zeiță, era atât de supărată, încât și-a 
vărsat tot amarul, bizuindu-se poate prea mult pe prietenia 
mea. 

— Seneca m-a dezamăgit, a exclamat ea. E un ipocrit 
blestemat și viclean! Eu l-am adus înapoi din exil. Eu l-am 
numit profesorul lui Nero. Mie îmi datorează și funcţia pe 
care o are acum. Mie și numai mie trebuie să-mi 
mulțumească pentru toate succesele lui. Știi că există niște 
probleme în Armenia, nu? Când Nero urma să primească 
un sol de acolo, m-am dus să mă așez unde îmi e locul, 
adică lângă el. Dar Seneca l-a pus pe Nero să mă conducă 
afară din încăpere. A făcut-o cu sfială, însă oricum a fost o 
ofensă publică. E adevărat că o femeie nu trebuie să se 
amestece în treburile politice, însă Nero e împărat tocmai 
datorită acestei femei! 

Pot să-mi închipui ce ar fi gândit trimisul din Armenia 
dacă ar fi văzut o femeie lângă împărat. În privinţa asta, 
cred că Nero a procedat mai înţelept decât Agrippina. Dar, 
desigur, n-am putut spune asta. Am privit-o îngrozit, așa 
cum privești o leoaică rănită, și mi-am dat seama că 
ajunsesem la timp ca să fiu martorul unei lupte decisive în 
urma căreia se va hotări adevăratul conducător al Romei - 
Agrippina sau sfetnicii lui Nero. Nu mi-aș fi imaginat în 
veci așa ceva, căci îl știam pe Nero complet dependent de 


mama sa. 

În starea de confuzie în care mă găseam, am încercat să- 
i povestesc încercările prin care trecusem, însă Agrippina 
nu avea răbdare să mă asculte. A devenit atentă abia când 
am adus vorba de atacul de inimă suferit de Silanus. 

— E cel mai bun lucru care se putea întâmpla, a spus ea. 
Altfel am fi fost nevoiţi, într-o bună zi, să-l judecăm pentru 
trădare. Toţi membrii familiei lui s-au dovedit a fi niște 
vipere. 

Chiar atunci a apărut un servitor care ne-a anunţat că 
Nero se pregătea să cineze, târziu ca de obicei. Agrippina 
mi-a dat un brânci. 

— Fugi, prostuțule! m-a îndemnat ea. Du-te la el chiar 
acum și nu lăsa pe nimeni să te împiedice. 

Eram atât de fâstâcit de prezenţa ei, încât chiar am rupt- 
o la fugă și le-am spus servitorilor care încercau să mă 
oprească că fusesem invitat de împărat. Nero mânca în 
sala mică de mese, care nu putea găzdui decât cel mult 
cincizeci de oaspeţi. Era deja atât de plină, că nu puteai 
arunca un ac. Nu erau nici suficiente canapele, deși se 
înghesuiau câte trei oameni pe una, iar câţiva invitaţi 
trebuiseră să se mulțumească cu scaune simple. Nero era 
vesel, îmbrăcat lejer și chipul lui tineresc radia de fericire. 
La început m-a privit îndelung ca și când nu mă vedea 
bine, însă apoi m-a îmbrățișat și m-a sărutat. A poruncit să 
fie adus un scaun pentru mine, pe care l-a așezat lângă 
locul lui de onoare. 

— Muzele au fost darnice cu mine, a zis el pe un ton 
declamativ, apoi mi-a șoptit la ureche, Minutus, Minutus, 
ai iubit vreodată din tot sufletul? Să iubești și să fii iubit. 
Ce altceva își mai poate dori o fiinţă umană? 

A mâncat repede, înfulecând lacom în timp ce îi dădea 
indicaţii lui Terpnus, un individ îmbrăcat într-o haină lungă 
de muzician. Habar n-aveam că era cel mai mare cântăreţ 
la ţiteră al timpurilor noastre până când nu mi s-a spus. 


Atât de ignorant eram pe vremea aceea. În timpul mesei, 
Terpnus a compus muzica pentru versurile de dragoste 
scrise de Nero în acea după-amiază și apoi a început să le 
cânte musafirilor, care ascultau cu gurile căscate, aproape 
fără să răsufle. 

Vocea lui era bine lucrată și atât de puternică, încât ne 
pătrundea drept în suflet. A cântat acompaniindu-se cu 
măiestrie la ţiteră. Când a terminat, l-am aplaudat frenetic. 
Nu știu cât de bune erau poeziile lui Nero sau cât de tare 
se inspirau din operele altor poeţi, însă datorită 
interpretării lui 'Terpnus ne-au impresionat profund pe toti, 
iar eu chiar nu mă dau în vânt după muzică. Cu falsă 
sfiiciune, Nero ne-a mulţumit tuturor pentru aplauze, apoi 
a luat instrumentul de la Terpnus și a început să cânte la el 
cu alean. N-a îndrăznit să cânte și cu vocea, deși mulţi l-au 
rugat să o facă. 

— Într-o zi o să cânt, a spus el cu modestie, după ce 
Terpnus mă va învăţa și mă va ajuta să-mi întăresc glasul 
cu exerciţiile necesare. Știu că am o voce promițătoare, iar 
dacă voi ajunge vreodată să cânt, vreau să mă măsor doar 
cu cei mai buni. Asta e singura mea ambiţie. 

L-a rugat pe Terpnus să cânte iar și iar și nu se mai 
sătura să-l asculte. Se uita urât la cei care se plictisiseră 
de muzică și începuseră să șușotească peste cupele cu vin. 
Sincer să fiu, și mie mi-a fost destul de greu să mă abţin să 
nu casc. M-am uitat în jur la ceilalți musafiri și am 
observat că Nero nu-și alegea prietenii în funcţie de 
originile nobile sau de statutul social, ci doar de propriile 
simpatii. 

Cel mai distins oaspete era Marcus Otho, care 
descindea, la fel ca și tata, din regii etrusci. Senatul 
ridicase o statuie pe Palatin în cinstea tatălui lui. El însă 
era faimos pentru firea lui risipitoare și nesăbuită, și mi- 
am adus aminte că auzisem odată că tatăl lui îl bătea 
adesea chiar și după ce primise toga virilă. Și Claudius 


Senecio se afla printre invitaţi, deși tatăl lui nu fusese 
decât unul dintre liberţii împăratului Gaius. Amândoi erau 
niște tineri arătoși, cu maniere alese și cu un 
comportament încântător atunci când doreau. Un alt 
musafir era o rudă înstărită de-a lui Seneca, Annaeus 
Serenus, cu care Nero discuta în momentele în care 
Terpnus își dregea vocea cu miere și gălbenuș de ou. 

Când savura muzica, Nero părea cufundat într-o stare de 
reverie, semănând cu o statuie din marmură a lui 
Endymion?’ datorită trăsăturilor lui frumoase și părului 
roșcovan. În cele din urmă, mai toţi musafirii au plecat la 
casele lor. Au mai rămas cu Nero vreo zece oameni, 
printre care mă număram și eu, căci nu îmi ceruse să plec. 
Ca orice tânăr cu poftă de viaţă, Nero nu simţea că se 
distrase suficient și ne-a propus să ne deghizăm și să 
mergem în oraș ca să ne facem de cap. 

Şi-a tras pe el o tunică de sclav și și-a acoperit capul cu 
o glugă. Eram cu toţii îndeajuns de beţi cât să ni se pară 
amuzant aproape orice, așa că am pornit împleticindu-ne 
pe străduţele înguste, râzând și strigând, până am ajuns în 
for, unde am făcut brusc liniște când am trecut pe lângă 
așezământul virginelor vestale. Otho a spus ceva obscen la 
adresa lor, fapt care mi-a demonstrat cât era de 
necredincios. 

Pe strada aurarilor, ne-am întâlnit cu un cavaler roman 
beat care se plângea că rămăsese fără companie. Nero l-a 
stârnit la ceartă și l-a trântit la pământ în încăierare. Era 
foarte puternic pentru cei optsprezece ani ai lui. Otho și-a 
dat jos mantia, l-am întins pe cavaler pe ea și l-am aruncat 
apoi de câteva ori în sus, prăpădindu-ne de râs. Intr-un 
sfârșit, Senecio i-a făcut vânt într-un canal, însă l-am tras 
repede înapoi de teamă să nu se înece. Urlând cât ne ţinea 


3 În mitologia greacă, păstor de o rară frumuseţe, care, ca să 
rămână veșnic tânăr, l-a rugat pe tatăl său, Zeus, să-l cufunde 
într-un somn etern. 


gura, bătând în obloanele prăvăliilor și rupând firmele 
acestora - pe care le păstram ca trofee, am ajuns în fine pe 
străduţele împuţite din Subura. 

Acolo i-am pus pe fugă pe clienţii unei cârciumioare care 
era încă deschisă și l-am obligat pe proprietar să ne aducă 
de băut. Vinul era groaznic, după cum ne așteptam. Așa că 
i-am spart urcioarele, vărsând pe podea licoarea acrișoară 
care s-a scurs până în stradă. Serenus a promis să-l 
despăgubească pe cârciumar când l-a văzut plângând 
neputincios. Nero era foarte mândru de o tăietură cu care 
se alesese pe obraz și ne-a interzis să-l pedepsim pe 
negustorul de vite din Latium care îl lovise. În pofida 
protestelor noastre, decizia lui Nero a fost de neclintit și 
chiar l-a numit pe acel bădăran beţiv un om onorabil. 

Senecio dorea să ne ducem la un bordel, însă Nero a 
refuzat trist, spunând că el nu se poate apropia nici de cea 
mai bună prostituată din cauza severităţii mamei lui. Însă 
Serenus, cu un aer complice, ne-a pus pe toţi să jurăm că 
vom păstra secretul și ne-a dus apoi într-o casă cochetă de 
pe Palatin. Ne-a spus că o cumpărase și o aranjase special 
pentru cea mai frumoasă femeie din lume. Nero părea 
confuz și timid și a întrebat de mai multe ori dacă „putem 
îndrăzni să o deranjăm atât de târziu” sau „crezi că aș 
putea să îi citesc o poezie?”. 

Totul era doar o mascaradă, căci în casa respectivă nu 
locuia nimeni alta decât Acte, o libertă grecoaică, fata de 
care Nero se îndrăgostise nebunește. Serenus se prefăcea 
că e iubitul ei doar ca să-i poată duce nenumăratele daruri 
de la Nero. Trebuie să recunosc că Acte era extrem de 
frumoasă. Probabil era și foarte îndrăgostită, din moment 
ce a fost încântată să se trezească la prima oră a dimineţii 
ca să-l vadă pe Nero beat și pe prietenii lui chercheliţi. 

Nero ne jura că Acte se trage din dinastia Attalidă% și că 


3 Dinastie conducătoare a regatului Pergamon în perioada 282- 
129 î.Hr. 


avea de gând să demonstreze asta întregii lumi într-o zi. 
Mie însă nu mi s-a părut tocmai potrivit faptul că ţinea 
neapărat să ne-o arate pe fată goală ca să se laude cu 
pielea ei fină și albă ca laptele. Acte era o prezenţă foarte 
agreabilă, părea educată și nu era deloc dornică să se 
dezbrace în faţa noastră. Insă Nero se bucura să o vadă 
roșind din cauza propunerii lui nerușinate, susținând că nu 
le poate refuza nimic prietenilor lui. In plus, dorea să 
vedem cu ochii noștri că era cu adevărat cel mai fericit și 
norocos tânăr din lume. 


Așa a început noua mea viaţă la Roma, și nu era nici pe 
departe o viaţă care-mi făcea cinste. După o vreme, Nero 
mi-a promis sprijinul în cazul în care exista vreo funcţie pe 
care mi-o doream. Chiar era gata să mă recomande pentru 
un post de comandant de cohortă în Garda Pretoriană. Am 
refuzat spunând că nu vreau decât să fiu prietenul și 
tovarășul lui de distracţie ca să învăţ să mă bucur de viaţă. 
I-a plăcut răspunsul meu. 

— O alegere înţeleaptă, Minutus, mi-a spus. Orice 
funcţie, oricât de măruntă, te va face să-ţi pierzi mult timp. 

Trebuie spus spre cinstea lui Nero că atunci când era 
nevoit să judece cazurile pe care nu le putea da pe mâna 
prefectului orașului sau prefectului Burrus, lua decizii 
corecte și cumpătate. Îi obliga pe avocaţi să reducă 
pălăvrăgeala și cerea verdicte scrise celorlalţi judecători 
ca să evite posibilele lingușeli. După ce citea trei verdicte 
distincte, îl enunţa și pe al lui în ziua următoare și lua 
hotărârea după propria judecată. In pofida tinereţii lui, se 
prezenta mereu impecabil în public, cu toate că în mod 
normal adopta stilul neglijent specific artiștilor și își purta 
părul lung. 

Nu-l invidiam pentru poziţia lui privilegiată. E foarte 
greu să fii împăratul Romei la optsprezece ani și să 
trebuiască să conduci întreaga lume, chinuit în 


permanenţă de o mamă posesivă și avidă de putere. Cred 
că numai iubirea pasională pentru Acte l-a salvat pe Nero 
de sub influența mamei lui și l-a îndepărtat de aceasta, 
deși a fost un pas neplăcut pentru el. Însă nu mai putea 
tolera cuvintele jignitoare ale Agrippinei la adresa lui Acte. 
Oricum, ar fi putut face o alegere mult mai nepotrivită. De 
bine, de rău, Acte nu se amesteca niciodată în treburile 
politice și nici măcar nu avea pretenţia ca el să-i ofere 
daruri, deși se bucura, firește, când primea ceva. 

Pe căi aproape imperceptibile, Acte reușea să ţină în 
frâu latura crudă și violentă a lui Nero, specifică 
Domiţienilor. De asemenea, nutrea un mare respect pentru 
Seneca, cel care sprijinea tacit relaţia lor, deoarece 
considera că ar fi fost mult mai periculos dacă Nero s-ar fi 
îndrăgostit de vreo tânără aristocrată romană sau de vreo 
femeie căsătorită. Căsătoria lui Nero cu Octavia era doar 
de formă, căci nici măcar nu dormiseră vreodată în același 
pat, Octavia fiind încă prea mică. În plus, Nero nu putea să 
o sufere deoarece era sora lui Britannicus. Să spun drept, 
Octavia nu era o fată prea atrăgătoare. Era o fire retrasă și 
arogantă, cu care nu prea se putea discuta serios, și, din 
nefericire, nu moștenise frumuseţea și farmecul mamei 
sale, Messalina. 

Agrippina era o femeie inteligentă și și-a dat seama până 
la urmă că reproșurile și izbucnirile violente de furie nu 
făceau decât să adâncească prăpastia dintre ea și Nero. 
Așa că s-a transformat din nou în acea mamă iubitoare și 
devotată, care îl mângâia și îl săruta cu pasiune, și chiar i- 
a propus să împartă dormitorul ca să poată deveni astfel 
cea mai bună și cea mai apropiată confidentă a lui. Astfel, 
Nero era măcinat în permanenţă de remușcări. O dată, 
când alegea un cadou pentru Acte dintre nenumăratele 
rochii și bijuterii din palat, i-a trimis un dar și Agrippinei, 
chinuit de conștiință. Deși intenţia lui fusese nobilă, 
Agrippina a pălit de furie și i-a explicat ţipând că toate 


lucrurile de valoare din palat erau deja ale ei, căci le 
moștenise de la Claudius, și doar mulțumită ei Nero avea 
acces la ele. 

Şi eu am devenit ţinta furiei oarbe a Agrippinei, 
deoarece, după părerea ei, nu fusesem sincer și nu îi 
spusesem nimic despre năzbâtiile lui Nero și ale 
prietenilor lui și nici despre opiniile lor politice. Această 
femeie care fusese atâta vreme reţinută și calmă, probabil 
înrăită de experienţele dure prin care trecuse, părea să-și 
fi pierdut toată stăpânirea de sine când a realizat că nu 
avea să conducă Roma prin intermediul fiului ei. Chipul ei 
schimonosit era de o urâţenie înfricoșătoare, ochii ei 
sclipeau precum cei ai Medusei, iar limbajul îi devenise 
atât de vulgar, încât îţi venea greu s-o asculţi. Îmi 
schimbasem părerea bună despre ea. 

Cred că principala și cea mai profundă cauză a rupturii 
dintre Agrippina și Nero era faptul că el o iubise enorm, 
mult mai mult decât e firesc pentru un fiu să-și iubească 
mama, iar Agrippina îl sedusese intenţionat. Simţea iubire 
și în același timp repulsie faţă de mama lui, de aceea a 
fugit de ea și s-a refugiat în braţele lui Acte. De asemenea, 
se elibera de furia acumulată de-a lungul anilor bătându-se 
cu te miri cine noaptea, pe străzile lăturalnice ale Romei. 
Pe de altă parte, învăţăturile lui Seneca îl ajutaseră să-și 
menţină o oarecare liniște interioară, sau cel puţin reușea 
să păstreze aparenţa unui discipol merituos. Cea mai mare 
greșeală a Agrippinei a fost faptul că nu și-a mai putut 
stăpâni gelozia nebunească. 

Burrus, bătrânul prefect al pretoriului, era un om 
integru, cu o reputaţie impecabilă, însă tot Agrippinei îi 
datora funcţia, de aceea se simţea acum între ciocan și 
nicovală. Imi lăsase impresia că era unul dintre puţinii 
romani care nu aveau nicio ambiţie personală, ci voiau 
doar să-și dovedească loialitatea față de cei care le 
făcuseră bine. Avea un braț beteag, motiv pentru care nici 


nu cred că ar fi trebuit să ajungă într-o asemenea funcţie, 
deși se străduia să se ridice la înălțimea așteptărilor și 
chiar reușea, atât cât îi stătea în putinţă unui om ca el. Se 
împovăra adesea cu sarcini pe care le-ar fi putut delega 
altora, însă nu avea suficientă experienţă ca să-și aleagă 
ajutoare destoinice. Trebuia să îndeplinească și rolul de 
judecător în cazurile litigioase din provincii și în cazurile 
penale. Prefectul orașului se ocupa de procesele civile 
interne. 

Însă autoritatea supremă era împăratul, adică Nero, pe 
care însuși Burrus îl proclamase în castrul pretorienilor. 
Probabil acela fusese cel mai important moment din viața 
lui Burrus. Îl considera pe Nero protejatul lui și se purta 
întocmai ca un tată. Il compătimea pentru povara rangului 
său și găsea adesea pretexte ca să plece de pe Palatin doar 
ca să nu mai audă comentariile răutăcioase ale Agrippinei 
la adresa fiului ei. 

Singurul sprijin al Agrippinei, și cel mai puternic 
totodată, era libertul grec Pallas, care se considera 
descendentul regilor legendari din Arcadia și care, după ce 
slujise Imperiul Roman sub trei împărați, devenise atât de 
încrezut, încât nu vorbea niciodată cu sclavii lui, 
pretinzând că nu dorea să-i fie interpretate greșit 
cuvintele; astfel dădea toate ordinele în scris sau prin 
semne. Bârfele despre o presupusă relaţie dintre el și 
Agrippina mie unuia mi se păreau irelevante. În orice caz, 
Pallas fusese cel care îl sfătuise pe Claudius să se însoare 
cu ea. Normal, se simţea flatat de prietenia pe care prima 
doamnă a Romei o manifesta fără reţineri faţă de el, un 
fost sclav. 

Pallas îl considerase dintotdeauna pe Nero un băieţel 
prostuț și profita de fiecare ocazie să-i demonstreze că 
experienţa lui era indispensabilă în gestionarea finanţelor 
statului. Când Nero a dorit să micșoreze impozitele ca să 
se bucure oamenii din Roma și din provincii, Pallas s-a 


prefăcut că acceptă bucuros, însă apoi l-a întrebat 
sarcastic pe împărat de unde își imagina că va lua banii 
necesari statului, demonstrându-i pe hârtie, cu cifre 
exacte, că imperiul ar da faliment dacă ar fi reduse taxele. 
Oricâte talente ar fi avut Nero, nu se pricepea deloc la 
cifre și considera calculele o muncă de sclavi, nedemnă de 
un împărat. 

Pallas era un om curajos. Cu un sfert de secol în urmă, 
își riscase viața călătorind pe insula Capri ca să demaște 
conjuraţia lui Seianus împotriva împăratului Tiberius. 
Averea lui era enormă, se spunea că ar fi avut în jur de trei 
sute de milioane de sesterți, și se bucura de o influență pe 
măsură. li respecta pe Octavia și Britannicus, deoarece 
erau copiii lui Claudius, și nu fusese direct implicat în 
moartea nefericită a Messalinei. Când acceptase să se 
ocupe de trezoreria statului, îi smulsese lui Claudius 
promisiunea că nu i se va cere niciodată socoteală pentru 
faptele sale. I-a cerut același lucru și lui Nero chiar în ziua 
în care acesta a preluat puterea, după ce plătise din banii 
statului suma pe care Nero le-o promisese pretorienilor. 

Insă Pallas era deja bătrân și începuse să obosească, mai 
ales că administrarea finanţelor statului nu prea putuse să 
țină pasul cu procesul accelerat de dezvoltare prin care 
trecea Roma în acea perioadă și rămăsese blocată în 
același mecanism rigid dictat de vechile tradiţii. Cel puţin 
asta auzeam zicându-se în numeroase cercuri. El însă tot 
se considera de neînlocuit. Când se certa cu Nero, 
amenința mereu că va părăsi postul, lucru care - după 
părerea lui - ar fi însemnat un dezastru financiar pentru 
imperiu. După o astfel de dispută a conchis ironic: 

— Întreab-o pe mama ta ce părere are dacă pe mine nu 
mă crezi. 

Dar și Agrippina îl ameninţa pe Nero: 

— Poate ar fi mai bine să facem public testamentul lui 
Claudius într-o adunare a Senatului. Cred că e timpul ca 


Britannicus să te ajute cu sarcinile imperiale. 

— O să mă retrag pe insula Rodos, a ţipat Nero. Acolo 
îmi voi desăvârși talentele artistice și voi putea trăi în 
liniște alături de iubita mea. Nu mai suport veșnicele tale 
toane și toate acuzaţiile pe care mi le aduci! 

Această idee îi trecuse adesea prin cap, căci era extrem 
de pasionat de muzică și poezie. Avea chiar o listă cu 
prietenii pe care i-ar fi luat cu el pe insula Rodos. Prefera 
să renunţe la tot, decât să împartă puterea cu Britannicus. 
Nero știa foarte bine că Britannicus îi putea deveni oricând 
egal, așa cum prevedea și testamentul nedeschis al lui 
Claudius, cu sprijinul și protecţia Agrippinei și ale lui 
Pallas. 

Seneca se temea și el pentru poziţia lui, de aceea a luat 
o hotărâre decisivă în numele lui Nero. Cu ajutorul mai 
multor bancheri iscusiţi din Roma, a elaborat un plan 
detaliat de gestionare a finanţelor statului și o reformă 
drastică a sistemului de colectare a taxelor. Bineînţeles, 
toate schimbările erau în beneficiul statului, căci nu se 
putea altfel. Apoi, după ce s-a consultat cu Burrus, a trimis 
Garda Pretoriană să ocupe Palatinul și să păzească forul. 

— Eşti sau nu ești împărat? i-a spus lui Nero. Cheamă-l 
pe Pallas și spune-i că trebuie să plece. 

Insă Nero nu dorea să facă asta, deoarece îl respecta pe 
Pallas și se temea de el. A încercat să se eschiveze: 

— N-ar fi mai bine să-i trimit un ordin scris, așa cum 
face și el mereu? 

Seneca știa că sarcina de a-l privi pe Pallas în ochi și a-i 
da o asemenea veste nu era deloc ușoară, însă dorea să-l 
călească pe Nero. 
Pallas auzise, desigur, niște zvonuri legate de ordin, însă îl 
dispreţuia atât de tare pe filosoful Seneca, încât nu s-a 
sinchisit să le ia în serios. 
Și pentru că Nero dorea să fie mereu înconjurat de prieteni 
apropiaţi care să îi ofere sprijinul moral de care avea 


nevoie când făcea pe împăratul, s-a nimerit să fiu martorul 
acestei întâmplări dezagreabile. 

Când Pallas a primit mesajul că era așteptat de Nero, 
gărzile erau deja pregătite să-l împiedice să-i dea de veste 
Agrippinei. Trebuie să recunosc că a apărut în fața 
împăratului mândru ca un prinţ și nicio emoție nu s-a putut 
citi pe chipul lui brăzdat de riduri în timp ce Nero, cu 
obișnuita sa graţie, a ţinut un discurs elogios la adresa lui, 
în care n-a omis să-i menţioneze pe regii din Arcadia, și i-a 
mulțumit călduros pentru toate serviciile aduse imperiului. 

— Nu mai pot îndura să te văd îmbătrânind înainte de 
vreme, strivit de povara imensă a responsabilităţilor de 
care tu însuţi te-ai plâns adesea, a conchis Nero. Drept 
dovadă supremă a bunăvoinţei mele, îţi îngădui să te 
retragi fără întârziere la casa ta de la ţară, renumită 
pentru confortul și luxul ei, ca să-ţi petreci apusul vieţii 
bucurându-te de averea adunată, fără ca reputaţia să-ţi fie 
întinată de cea mai mică suspiciune sau greșeală. 

— Sper că îmi dai voie, înainte să plec, să depun 
jurământul de purificare în Capitoliu, așa cum trebuie să 
facă orice om cu funcţia mea, a fost tot ce a putut rosti 
Pallas. 

Nero a răspuns că nu-i poate cere așa ceva unui slujitor 
atât de credincios și de nădejde, însă dacă Pallas ţinea 
neapărat să-și liniștească astfel conștiința, nimeni nu-l 
putea împiedica. Dimpotrivă, jurământul chiar ar pune 
capăt nesfârșitelor bârfe despre lăcomia lui Pallas, care tot 
circulau de ceva vreme prin Roma. 

Ne-am exprimat și noi asentimentul cu aplauze 
furtunoase, ovaţii și hohote de râs. Nero se umfla în pene 
ca un cocoș și zâmbea satisfăcut de sine însuși, cu mantia 
lui imperială de culoarea purpurei pe umeri. Pallas ne-a 
aruncat fiecăruia în parte câte o privire glacială. N-o să uit 
niciodată acea căutătură atât de încărcată de dispreţ rece 
adresată nouă, cei mai buni prieteni ai lui Nero. Abia mai 


târziu aveam să-mi dau seama că o avere de trei sute de 
milioane de sesterţi e o răsplată dreaptă pentru un om 
care se ocupase, timp de douăzeci și cinci de ani, de 
resursele financiare enorme ale Imperiului Roman. Seneca 
a adunat cam tot atât în numai cinci ani, drept 
compensație pentru perioada petrecută în exil, ca să nu 
mai vorbim de averea mea, a cărei mărime o vei cunoaște 
într-o zi, Iulius, după ce eu voi fi dispărut dintre cei vii. 
Nici măcar eu nu m-am deranjat mulţi ani să aflu măsura 
ei reală sau măcar pe cea aproximativă. 

Prezenţa pretorienilor în for și în alte locuri publice a 
atras rapid atenţia oamenilor, care s-au adunat în grupuri 
numeroase pe străzi, iar vestea că Pallas căzuse în 
dizgrație a stârnit un val de bucurie. Ce poate ferici mai 
tare norodul decât prăbușirea de pe piedestal a unui om 
bogat și influent? În scurt timp, la fiecare colţ de stradă au 
apărut saltimbanci care se întreceau în a imita aroganta lui 
Pallas și compuneau pe loc cântece batjocoritoare la 
adresa lui. 

Dar când Pallas a coborât de pe Palatin, urmat de cei opt 
sute de liberti și ajutoare ale lui, mulţimea a amuţit și s-a 
dat la o parte din calea lor făcând loc procesiunii. Pallas s- 
a despărţit de funcţia sa asemenea unui rege oriental, cu o 
suită impresionantă și strălucitoare, înveșmântată în straie 
scumpe și etalând odoare de aur și argint și bijuterii care 
mai de care. Cine poate fi mai ostentativ decât un fost 
sclav? Evident că Pallas însuși le poruncise tuturor 
sclavilor săi să se îmbrace cu cele mai bune haine pentru 
acel marș de adio. 

El purta o tunică simplă, albă, și așa a urcat pe 
Capitoliu. A intrat mai întâi în templul lunonei Moneta, 
apoi în trezoreria statului, adică templul lui Saturn. Și-a 
depus jurământul de purificare dinaintea fiecărei statui în 
parte, repetându-l și în templul lui Jupiter. 

Sperând să arunce în haos orânduirile financiare ale 


statului, Pallas și-a luat cu el toţi liberţii, care fuseseră 
învăţaţi de-a lungul anilor să îndeplinească diverse sarcini, 
gândindu-se că astfel Nero va fi nevoit să-l cheme înapoi 
peste câteva zile. Dar Seneca era pregătit pentru așa ceva. 
Cinci sute de sclavi pricepuţi, oferiţi cu împrumut de 
bancheri, au ocupat imediat casa lui Pallas de pe Palatin. 
In plus, mai mulţi dintre oamenii lui Pallas l-au abandonat 
imediat ce a părăsit orașul și s-au întors de bunăvoie la 
vechile lor posturi. Seneca a luat asupra lui sarcina de a 
decide în privinţa chestiunilor financiare la nivel înalt și a 
întemeiat un fel de bancă a statului, care a împrumutat 
sume enorme Egiptului și regilor triburilor din Britania. 
Era o afacere profitabilă pentru Seneca, de vreme ce 
filosoful pretindea dobânzi exorbitante. 

Nero n-a îndrăznit să dea ochii cu mama lui mai multe 
zile la rând. Agrippina considera că fusese jignită de 
moarte, se închisese în încăperile ei de pe Palatin și îl 
primea în vizită doar pe Britannicus cu suita și profesorul 
lui, arătând astfel pe cine avea să susţină în viitor. Fiul lui 
Vespasian, Titus, era unul dintre prietenii lui Britannicus, 
așa cum era și nepotul lui Seneca, Annaeus Lucanus, un 
tânăr extrem de inteligent, în pofida vârstei lui fragede, și 
care scria niște poezii atât de bune, încât nu avea cum să 
nu-i atragă atenţia lui Nero, căruia îi făcea mare plăcere 
compania poeţilor și a artiștilor de orice fel. Chiar organiza 
concursuri de poezie, însă nu putea accepta ca altcineva să 
fie desemnat mai bun ca el. 

Pe cât de mândru era Nero de rolul pe care îl jucase în 
îndepărtarea lui Pallas, pe atât de neliniștit era în privinţa 
mamei sale. Ca un fel de pedeapsă, și-a dedicat tot timpul 
exersându-și vocea sub îndrumarea lui Terpnus. Postea și 
stătea întins pe spate ore în șir cu o tăbliță de plumb pe 
piept. Vocalizele lui erau monotone la ascultat și, ca să fiu 
sincer, nouă ni se făcea rușine cu el și aveam grijă să nu-l 
audă niciun senator mai în vârstă sau vreun trimis sosit în 


vizită. 

Nero devenise din ce în ce mai serios. Dorea mereu săi 
se povestească despre viaţa culturală bogată de pe insula 
Rodos. Critica aspru comportamentul  necioplit al 
romanilor și îi venea rău dacă i se întâmpla să vadă vreun 
senator, în aparenţă manierat, suflându-și nasul cu 
degetele în loc să folosească o bucată de pânză. Ca să-și 
ostoiască neliniștile, Nero se ducea seară de seară la 
teatru, însă de fiecare dată rămânea în loja lui, ferit de 
contactul cu spectatorii obișnuiți. În acele vremuri era la 
modă ca un actor sau cântăreţ foarte talentat să iasă în 
evidenţă și să domine scena, iar ceilalți actori, corul și 
muzicanţii doar să-l acompanieze din prosceniu. Desigur, 
aceste vedete primeau o remuneratie pe măsura talentului. 
Nero spunea adesea că nu există sunet mai încântător 
decât ropotul aplauzelor și ovaţiile a mii de spectatori 
extaziațţi. 

O dată, când spectatorii au început să se certe 
disputându-și meritele actorilor preferaţi, în tribune a 
izbucnit o încăierare. Atunci Nero n-a mai putut rezista, a 
ieșit din ascunzătoarea lui și a început să strige, 
încurajându-i pe bătăuși. Altădată, tot în toiul unui conflict, 
a aruncat chiar cu propriul scaun în public și l-a lovit pe un 
pretor în cap. Din cauza asta a trebuit să o ștergem de 
acolo imediat. 

Veștile bune care au sosit din Armenia chiar în acea 
perioadă i-au sporit lui Nero încrederea în forțele proprii. 
Urmând sfaturile lui Seneca și Burrus, Nero îl chemase din 
Germania pe Corbulo, cel mai mare comandant roman, și îl 
trimisese în Armenia ca să pună capăt tulburărilor de 
acolo. Faptul că acest stat-tampon fusese ocupat de parți 
era un motiv suficient pentru izbucnirea unui război, 
potrivit tradiţiei politice romane. 

În pofida luptei acerbe pentru dobândirea statutului de 
comandant suprem, Corbulo și proconsulul Siriei reușiseră 


prin incursiuni victorioase repetate să ocupe malurile 
Eufratului, și s-au dovedit atât de hotărâți, încât parții au 
decis să părăsească și de această dată Armenia fără să 
declare război. Senatul a dispus să fie organizat, la Roma, 
un banchet în semn de recunoștință, i-a dat dreptul lui 
Nero să sărbătorească victoria printr-un marș triumfal și a 
împodobit fasciile lictorilor cu ghirlande din ramuri de 
măslin. 

Aceste măsuri au fost luate mai mult pentru a tempera 
starea generală de neliniște, căci mulţi oameni se 
temuseră că decizia lui Nero de a-l trimite pe Corbulo în 
Armenia avea să ducă la izbucnirea unui război cu Partia. 
Viața economică din Roma avusese și ea de suferit de pe 
urma presupusei iminențe a unui război, iar diminuarea 
activităţii din templul lui Mercur îi afectase pe toţi 
negustorii. 


La sfârșitul anului, Saturnaliile au fost sărbătorite mai 
frenetic ca niciodată, timp de patru zile. Oamenii s-au 
întrecut în a-și trimite cadouri scumpe unii altora, iar 
bătrânii avari, care au dorit să păstreze tradiţia și să 
dăruiască numai figurine din lut și pâine coaptă, au fost 
luaţi în derâdere. Darurile primite de Nero au umplut o 
întreagă încăpere din palatul de pe Palatin, căci nobilii 
bogaţi din provincii se dovediseră care mai de care mai 
inventivi și îl copleșiseră cu daruri dintre cele mai 
extravagante. Cancelaria imperială era ocupată cu 
întocmirea unei liste cu toate cadourile oferite împăratului, 
valoarea acestora și numele expeditorilor, căci Nero 
considera că poziţia lui impunea răsplătirea fiecărui dar cu 
unul și mai scump. 

Grupuri întregi de saltimbanci mișunau pe străzi, 
sunetul ţiterelor se auzea în fiecare colţ al orașului, 
oamenii cântau și vorbeau tare sclavii se făleau îmbrăcaţi 
cu hainele stăpânilor lor, care serveau umili la ospeţe și le 


îndeplineau poruncile, căci pe toată durata acelei sărbători 
a lui Saturn sclavii și stăpânii erau consideraţi egali. 

Nero a organizat tradiționalul banchet pe Palatin și i-a 
invitat pe toţi tinerii aristocrați din Roma. În urma tragerii 
la sorţi, el a primit rolul de rege al Saturnaliilor, având 
astfel puterea de a ne porunci să facem orice năzbâtie îi 
trecea prin cap. Băuserăm deja atât de mult vin, încât cei 
mai puţin rezistenți vomitaseră pe pereţi, când lui Nero i-a 
venit ideea să-l pună pe Britannicus să ne cânte. Era clar 
că intenţiona să-l umilească, iar Britannicus trebuia să se 
supună regelui sărbătorii, chiar dacă buzele au început să-i 
tremure. Ne pregăteam să râdem copios, dar, spre uimirea 
noastră, Britannicus a luat ţitera și a interpretat 
emoționant cel mai trist cântec pe care l-am auzit vreodată 
și care începea cam așa: „O, patrie; o, patrie mamă; măreț 
regat al lui Priam”. 

L-am ascultat înmărmuriţi, evitând să ne privim în ochi 
unii pe alţii, iar când Britannicus a terminat de cântat acea 
melopee despre Troia muribundă, o liniște dezolantă s-a 
așternut peste imensa sală de banchete. Nu puteam să-l 
aplaudăm, fiindcă, prin acel imn de jale, își destăinuise 
convingerea că fusese privat pe nedrept de puterea care i 
se cuvenea. Dar nu ne venea nici să râdem, pentru că 
momentul fusese mult prea trist. 

Vocea frumoasă și interpretarea reușită a lui Britannicus 
au fost o surpriză neplăcută pentru Nero, care a izbutit 
totuși să-și ascundă adevăratele sentimente și să laude cu 
multă elocvenţă talentul fratelui său vitreg. Peste puţin 
timp, Britannicus a părăsit banchetul, plângându-se că nu 
se simţea bine. Cred că îi era teamă să nu facă o criză de 
epilepsie din cauza agitaţiei care-l stăpânea. Prietenii lui 
au plecat odată cu el, iar alţi câţiva tineri cu o educaţie 
strictă au profitat de ocazie și s-au retras la rândul lor. Cu 
sau fără motiv, Nero a interpretat gestul lor ca pe un 
afront și s-a înfuriat. 


— Acest cântec prevestește un război civil, a strigat el. 
Amintiţi-vă că Pompei avea doar optsprezece ani, iar 
divinul Augustus nouăsprezece când au condus legiunile în 
războaiele civile. Nu trebuie să aștepți nu știu câţi ani ca 
să fii un bun comandant. Dar dacă Roma preferă un 
epileptic fricos în locul meu, atunci eu renunţ de bunăvoie 
la tot și mă retrag pe insula Rodos. Eu nu voi târî niciodată 
Roma într-un război civil. Mi-e groază numai să mă 
gândesc la așa ceva! Mai degrabă mi-aș tăia venele sau aș 
lua otravă, decât să accept ca patria mea să treacă printr-o 
asemenea grozăvie. 

Cuvintele lui ne-au speriat așa beţi cum eram. Câţiva s- 
au ridicat de la locurile lor, și-au luat grăbiţi rămas-bun și 
au plecat. Cei care am rămas am început să-l lăudăm pe 
Nero și să-l asigurăm că Britannicus nu avea nicio șansă în 
faţa lui. 

— La început vom fi amândoi regenţi, a spus Nero, așa 
mă amenință mama. lar apoi va urma războiul civil. Cine 
știe, poate morocănosul ăsta de Britannicus ticluiește deja 
o listă de proscripţie“. Și poate vor fi și numele voastre 
acolo. 

Până și ideea în sine era înspăimântătoare. Din păcate, 
Nero spunea un adevăr dureros, deși noi am încercat să 
glumim şi să-i amintim că, în calitate de rege al 
Saturnaliilor, putea spune orice dorea. În cele din urmă, 
ne-am întors la jocuri, însă sarcinile pe care ni le dădea 
erau scandaloase. Unul dintre noi trebuia să facă rost de 
un pantof de-al unei vestale virgine. Lui Senecio i-a 
poruncit să o trezească și să o aducă acolo pe aristocrata 
bătrână și bogată care îl ajutase să obţină un loc bun pe 
Palatin, în ciuda originii lui umile. Însă după ce s-a plictisit 
de aceste năzbâtii, Nero a născocit niște porunci de-a 


% Listă publică ce cuprindea numele persoanelor declarate în 
afara legii sau condamnate la moarte, fără proces, pentru 
delicte politice. 


dreptul imposibile. Mulţi au părăsit sala când l-au auzit 
strigând într-un final: 

— Cununa mea de lauri celui care mi-o va aduce pe 
Locusta! 

Toată lumea părea să fi auzit de Locusta, însă eu m-am 
trezit întrebând naiv: 

— Cine e Locusta? 

Nimeni n-a vrut să-mi răspundă, însă Nero a spus: 

— Locusta e o femeie care a suferit mult și care știe să 
prepare hrana zeilor. Poate vreau să gust din ea, deoarece 
am fost profund rănit în această seară. 

— Dă-mi mie cununa ta de lauri, am strigat fără să acord 
mare atenţie cuvintelor lui. Oricum mie nu mi-ai dat încă 
nicio poruncă. 

— Da, a consimţit Nero, Minutus Lausus, cel mai bun 
prieten al meu, trebuie să primească sarcina cea mai 
dificilă. Minutus va fi eroul Saturnaliilor. 

— După noi, haosul, a spus Otho. 

— Nu, să fie haos chiar acum! a exclamat Nero. 
Încercarea moarte n-are. 

Chiar în acel moment, și-a făcut apariţia în încăpere 
aristocrata bătrână, pe jumătate goală și beată ca o 
bacantă, presărând crengi de mirt, în vreme ce Senecio 
alerga rușinat în urma ei, încercând în zadar să o 
oprească. Femeia aceasta știa totul despre Roma, așa că 
am întrebat-o unde puteam să o găsesc pe Locusta. N-a 
părut surprinsă de întrebarea mea, ci a chicotit ducându-și 
mâna la gură, după care mi-a spus să întreb de ea în 
cartierul de pe colina Coelius. Am pornit într-acolo 
imediat. Orașul era bine luminat și n-a trebuit să bâjbâi 
prea mult până să găsesc căsuţa Locustei. După ce am 
bătut politicos la ușă, mi-a deschis, spre uimirea mea, un 
pretorian nervos, care refuza să mă lase să intru. Nu a 
renunţat la tonul agresiv decât în clipa în care a observat 
clavul purpuriu de cavaler de pe tunica mea. 


— Femeia numită Locusta e arestată din cauza unor 
acuzaţii grave, mi-a explicat el. Nu are voie să vadă și să 
vorbească cu nimeni. Din pricina ei, am pierdut toată 
sărbătoarea Saturnaliilor. 

Am fost nevoit să mă reped până în castrul pretorienilor 
ca să-l găsesc pe superiorul lui, care, din fericire, s-a 
dovedit a fi lulius Pollio, fratele prietenului meu din 
tinereţe, Lucius Pollio. Era tribun acum în Garda 
Pretoriană și n-a avut cum să refuze porunca regelui 
Saturnaliilor. Dimpotrivă, a profitat de ocazie ca să ajungă 
în preajma lui Nero. 

— Femeia respectivă e în grija mea, a spus el, așa că va 
trebui să vin și eu cu Locusta ca să o păzesc. 

Locusta nu era încă o femeie bătrână, însă faţa ei arăta 
ca o mască mortuară, și avea un picior atât de betegit din 
cauza torturii, încât a trebuit să o suim într-o litieră ca s-o 
putem duce pe Palatin. Pe drum nu a scos absolut niciun 
cuvânt, mulţumindu-se să privească doar înainte cu o 
expresie acră. Prezenţa ei îmi inspira ceva sinistru, de rău 
augur. 

Nero se mutase în salonul mai mic cu ultimii musafiri 
rămași și trimisese la culcare toţi sclavii. Am fost surprins 
să văd că Seneca și Burrus se alăturaseră petrecerii 
tocmai atunci, la miezul nopţii. Nu știu dacă Nero îi 
chemase sau dacă fusese ideea lui Otho, înspăimântat de 
starea lui Nero. Nu mai rămăsese nici urmă din bucuria 
Saturnaliilor. Cu toţii păreau cuprinși de o neliniște 
apăsătoare și își fereau privirile. 

Când a zărit-o pe Locusta, Seneca i-a spus lui Nero: 

— Tu ești împăratul. Alegerea îţi aparţine. Soarta a decis 
deja. Însă îngăduie-mi să mă retrag. 

Şi-a acoperit capul cu un colţ al mantiei și a plecat. 
Burrus ezita. 

— Sunt eu mai slab ca mama mea? a ţipat Nero. E ceva 
greșit să vorbesc cu prietena mamei mele ca s-o întreb 


despre hrana zeilor? 

În naivitatea mea, credeam că Locusta fusese în trecut 
una dintre bucătăresele de la palat. 

— Tu ești împăratul, i-a răspuns Burrus cu tristeţe în 
glas. Tu știi mai bine ce faci. 

A părăsit și el încăperea cu capul plecat și cu braţul lui 
beteag atârnându-i neputincios pe lângă corp. 

Nero s-a uitat în jur cu ochii bulbucaţi de furie. 

— Plecaţi cu toţii, a poruncit el. Plecaţi și lăsaţi-mă 
singur cu scumpa prietenă a mamei mele. Avem multe 
lucruri importante de discutat despre arta culinară. 

L-am condus politicos pe Iulius Pollio în salonul mare, 
acum pustiu, și i-am oferit niște vin și ce am mai găsit de 
mâncare. 

— De ce e acuzată Locusta? am întrebat. Ce legătură are 
cu Agrippina? 

— Nu știi că Locusta e cea mai pricepută otrăvitoare din 
Roma? a zis el mirat. Ar fi fost deja condamnată de mulţi 
ani după legea iuliană“!, însă, datorită Agrippinei, a scăpat 
întotdeauna basma curată. În urma interogatoriului sub 
tortură, care le este aplicat tuturor otrăvitorilor, a fost 
pusă sub arest la domiciliu. Cred că poveștile ei au fost 
atât de înfricoșătoare, că anchetatorii s-au speriat și au 
lăsat-o în pace. 

Eram șocat, incapabil să mai rostesc vreo vorbă. Iulius 
Pollio mi-a făcut cu ochiul, și-a turnat ceva de băut și a 
continuat: 

— N-ai auzit nici de mâncarea de ciuperci care l-a 
preschimbat pe Claudius în zeu? Toată Roma știe că Nero 
este împărat doar graţie colaborării iscusite dintre mama 
lui și Locusta. 

— Am călătorit multă vreme prin provincii și n-am dat 


“ Legea iuliană (Lex Iulia) - lege introdusă de Octavian 
Augustus în anii 18-17 î.Hr, care reglementa moravurile 
societăţii romane. 


crezare tuturor bârfelor din Roma, am răspuns șovăielnic 
în timp ce gândurile mi se învălmășeau în minte. 

Inițial m-am gândit că Nero dorea să facă rost de otravă 
pentru a-și pune capăt zilelor, așa cum ne ameninţase, însă 
apoi am început să văd lucrurile mai clar. 

Începeam să înţeleg rostul prezenţei lui Burrus și a lui 
Seneca dacă, într-adevăr, Nero, ofensat de 
comportamentul sfidător al lui Britannicus, dorea să o 
interogheze personal pe Locusta ca să o acuze pe mama lui 
de otrăvirea împăratului Claudius. Ameninţând-o pe 
Agrippina cu așa ceva, ar fi putut s-o reducă la tăcere sau, 
în urma unui proces secret, chiar s-o izgonească din Roma. 
Firește, nu avea cum să-și acuze public propria mamă. M- 
am mai liniștit la acest gând, însă tot nu-mi venea să cred 
că Agrippina îl otrăvise pe Claudius. Doar auzisem cu doi 
ani înainte să moară de cancerul la stomac de care 
suferea. 

— Cred că ar fi mai bine, am spus după ce am cumpănit 
câteva clipe, dacă noi doi nu vom sufla niciodată vreo 
vorbă despre ceea ce s-a întâmplat în seara asta. 

Iulius Pollio a izbucnit în râs. 

— Mie nu-mi va fi greu, a zis el. Un soldat execută 
ordinele fără să comenteze. 

O seară care începuse bine se încheiase extrem de prost 
pentru mine. În drum spre casa mea de pe Aventin, mă 
chinuiau tot felul de gânduri sumbre, căci îmi dădeam 
seama că mă implicasem fără să vreau în jocurile politice 
ale celor puternici. Cu siguranţă, Nero ar fi putut să dea de 
Locusta și fără ajutorul meu, însă eram convins că 
Agrippina se va înfuria foarte tare când va afla că eu 
fusesem mijlocitorul. lar mânia Agrippinei nu era deloc 
ușor de îndurat, căci avea un limbaj extrem de dur și lipsit 
de menajamente când era nervoasă. 

Am dormit foarte prost în noaptea aceea și m-au chinuit 
coșmarurile. A doua zi, m-am dus să vizitez proprietatea de 


la ţară a tatălui meu, cea de lângă Caere, și l-am luat cu 
mine doar pe Barbus. Era perioada din an când se însera 
cel mai devreme și se lăsase un frig strașnic, însă speram 
ca atmosfera liniștită și viaţa tihnită de la ţară să fie 
propice pentru concretizarea unui plan pe care îl aveam în 
minte de multă vreme: să scriu o carte despre experienţele 
mele din Cilicia. 

Nu aveam talent de poet, îmi dădusem seama de asta. 
Nu puteam să scriu o relatare obiectivă despre răzvrătirea 
locuitorilor din Kleitor fără să-i pun pe regele Ciliciei și pe 
proconsulul din Siria într-o lumină nefavorabilă. Atunci mi- 
am amintit de cărţile de aventuri pe care le citisem în casa 
lui Silanus ca să-mi trec timpul și m-am hotărât să scriu o 
anecdotă despre bandiți în același stil comic, exagerând 
părțile amuzante ale captivității mele și trecând sub tăcere 
greutăţile și suferința. Vreme de mai multe zile, m-am 
afundat atât de tare în scris, că am pierdut complet 
noţiunea timpului și m-am rupt de locul unde mă aflam. 
Cred că scriind și persiflând acele momente cumplite am 
reușit să mă eliberez de povara amintirilor dureroase din 
acea perioadă rușinoasă a vieţii mele. 

Tocmai când așterneam pe hârtie ultimele rânduri, am 
primit de la Roma vestea năucitoare că Britannicus 
suferise o criză gravă de epilepsie chiar în toiul cinei de 
împăcare a familiei imperiale. Fusese dus în patul său, însă 
la scurt timp murise; fapt care a îngrozit pe toată lumea, 
căci, de obicei, își revenea repede după aceste crize. 

Invocând obiceiul străbunilor lui de a lăsa cât mai 
grabnic în urmă evenimentele dureroase, Nero incinerase 
trupul lui Britannicus chiar în acea noapte pe o ploaie 
torențială, apoi îi dusese cenușa, fără vreo ceremonie sau 
vreun discurs public, în mausoleul divinului Augustus. În 
cuvântarea despre acest incident pe care trebuise să o ţină 
în faţa Senatului și a poporului, Nero ceruse sprijinul 
întregii naţii, care era singura lui speranţă de viitor după 


ce pierduse atât de brusc sprijinul fratelui său vitreg în 
treburile guvernării. „Părinţi ai poporului și cetăţeni ai 
Romei, veniţi alături de împăratul vostru! Acum are nevoie 
de voi mai mult ca niciodată, deoarece trebuie să îndure 
singur povara puterii, fiind ultimul bărbat dintr-o nobilă 
familie.” Așa se încheiase discursul lui Nero, însă în 
cuvintele lui am recunoscut imediat stilul ipocrit al lui 
Seneca. 

Oamenii se încred bucuroși în ceea ce speră să fie 
adevărat, astfel că primul meu gând a fost unul de ușurare. 
În mintea mea, moartea neașteptată a lui Britannicus 
rezolva toate conflictele politice într-o manieră convenabilă 
atât pentru Nero, cât și pentru Roma. Agrippina nu-l mai 
putea da de exemplu pe Britannicus când își acuza fiul de 
nerecunoștință. Năluca unui război civil iminent s-a 
îndepărtat. 

Totuși, în adâncul sufletului meu, eram încă măcinat de 
îndoieli, deși refuzam să accept asta. De aceea am și rămas 
mai mult timp în Caere și nu simţeam nevoia să mă întorc 
la Roma. Am auzit că Nero le împărţise prietenilor lui și 
senatorilor influenţi averea enormă pe care o moștenise de 
la Britannicus. Se spunea că ar fi dat cadouri exorbitante 
în stânga și-n dreapta, încercând parcă să le intre în graţii 
tuturor. Nu-mi doream câtuși de puţin să obţin vreo parte 
din averea lui Britannicus. 

Când m-am întors în cele din urmă la Roma, la începutul 
primăverii, am aflat că Nero o privase pe Agrippina de 
privilegiul de a avea gardă de onoare și îi poruncise să se 
mute de pe Palatin în casa dărăpănată a defunctei mătuși a 
lui Claudius, bătrâna Antonia. Nero se ducea din când în 
când să o viziteze acolo, însă de fiecare dată în prezenţa 
unor martori ca să o oblige să se abţină de la vreo 
izbucnire nervoasă. 

Agrippina începuse să construiască un templu în 
memoria lui Claudius, pe colina Coelius, însă Nero a dispus 


să fie imediat dărâmat, spunând că avea nevoie de acel loc 
în scopuri proprii. Avea planuri mari pentru extinderea 
palatului imperial. Astfel, statutul Agrippinei de preoteasă 
a zeului Claudius nu mai avea niciun sens. Am auzit de la 
mătușa Laelia că Agrippina era din nou ocolită de toată 
lumea și se simţea la fel de singură cum fusese în cea mai 
dificilă perioadă a vieţii ei, atunci când trăia Messalina. 

— Eu sunt o femeie de modă veche, mi-a spus mătușa 
Laelia, și nu pot să învăţ dansurile grecești. Nero 
construiește pe Câmpul lui Marte un amfiteatru imens din 
lemn și vrea ca soțiile și fiicele patricienilor să apară pe 
scenă atunci când va fi gata. Senatorii și cavalerii au 
promis că vor vâna fiare acolo. Însă Nero a dat un decret 
potrivit căruia nimeni nu mai poate fi ucis în amfiteatru, 
nici măcar criminalii condamnaţi la moarte. Până și 
gladiatorii vor lupta cu săbii de lemn. Însă nu înţeleg un 
lucru, a continuat ea uitându-se chiorâș la mine, dacă 
moartea lui Britannicus era necesară din punct de vedere 
politic, de ce a trebuit să ai tu legătură cu otrăvirea lui? Se 
spune că ai adus-o din proprie iniţiativă pe rău famata 
Locusta în faţa lui Nero. După ce ai făcut această grozăvie, 
ai fugit în Caere. Se zvonește că faţa lui Britannicus s-ar fi 
învineţit foarte tare din cauza otrăvii, așa cum mi-ai 
povestit că i s-a întâmplat și lui Silanus, în Efes. Au 
încercat să ascundă asta cu praf de cretă, însă ploaia a 
îndepărtat creta și adevărul a ieșit la iveală când îl duceau 
spre rugul funerar. Mă mir doar că Nero nu te-a răsplătit 
cu vreo moșie, căci o meriţi. Se zvonește că i-a dat 
L.ocustei o fermă modestă și câţiva sclavi pricepuţi, care să 
deprindă tainele faimoasei arte culinare sub îndrumarea 
ei. 
Îngrozit de acuzaţia teribilă a mătușii Laelia, am început 
să mă bâlbâi în încercarea de a mă disculpa. Însă ea și-a 
pus mâna pe umărul meu și mi-a spus pe un ton blajin: 

— Minutus, după toate astea nu mai ai o reputaţie 


tocmai bună în Roma. Pentru mine însă vei fi întotdeauna 
ca un fiu. Noi, cei care am trăit pe vremea împăratului 
Gaius, nu acordăm prea mare importanţă unor asemenea 
incidente politice inevitabile. Dacă ești într-adevăr așa de 
hotărât și cu sânge rece cum se spune, ar trebui să și 
profiti de pe urma faptelor tale. Nu are niciun rost să-ţi 
pătezi renumele fără să ai ceva de câștigat. 

M-am apucat să jur în faţa ei că eram nevinovat și am 
întrebat-o cu inima cât un purice dacă tata auzise aceste 
zvonuri. 

— Tatăl tău nu e deloc cu picioarele pe pământ, mi-a 
răspuns mătușa Laelia, el trăiește în lumea lui, chiar dacă 
e senator. Noi, femeile bătrâne cu experiență de viaţă, 
discutăm, facem schimb de zvonuri și tragem concluzii. 
Totuși acuzaţiile care ţi se aduc pot fi nedrepte. Eu oricum 
îţi voi lua mereu apărarea în faţa celorlalţi și le voi spune 
că ești un tânăr mult prea naiv ca să te amesteci în astfel 
de povești. Cred însă că lucrul cel mai înţelept pe care l-ai 
putea face în acest moment este să te căsătorești cu o fată 
cinstită. Le-ai da astfel oamenilor alt subiect de discuţie. În 
plus, e timpul să te așezi la casa ta. 

Nu pricepeam cum ar putea să-mi reabiliteze numele o 
căsătorie, atât timp cât oamenii continuau să răspândească 
bârfe nedrepte și răutăcioase despre mine. Însă conștiința 
îmi spunea că trebuia să lămuresc lucrurile și să scot la 
lumină adevărul, oricare ar fi fost acesta. 

Fiul lui Vespasian, Titus, prieten cu Britannicus, zăcea 
bolnav din seara acelei cine când Britannicus suferise criza 
fatală. M-am hotărât să-i fac o vizită, mai ales că îl 
cunoșteam bine pe tatăl lui, chiar dacă îl cam evitasem pe 
Titus de când mă alăturasem cercului de apropiaţi ai lui 
Nero. 

Titus era încă slăbit și palid din cauza bolii și m-a privit 
suspicios când am apărut pe neașteptate la el acasă cu 
câteva daruri. Originea etruscă a gintei Flavia era mult 


mai evidentă în trăsăturile feţei lui pătrățoase, în forma 
bărbiei și a nasului, decât pe chipul lui Vespasian. Semăna 
izbitor cu o statuie etruscă, cel puţin așa mi s-a părut mie, 
care tocmai mă întorsesem din Caere. 

— Am fost în Caere de la sărbătoarea Saturnaliilor până 
de curând, i-am spus, și am scris o poveste de aventuri pe 
care sper să o transform într-o piesă de teatru. Așa că nu 
prea știu ce s-a mai întâmplat prin Roma, deși mi-au ajuns 
la urechi niște bârfe răuvoitoare. Se pare că numele meu a 
fost pomenit în legătură cu moartea fulgerătoare a lui 
Britannicus. Cred că tu mă cunoști îndeajuns de bine cât 
să nu dai crezare acestor răutăţi. Spune-mi adevărul! Cum 
a murit Britannicus? 

Titus m-a privit fără pic de teamă și mi-a răspuns: 

— Britannicus a fost singurul și cel mai bun prieten al 
meu. Într-o zi, îi voi ridica o statuie din aur printre cele ale 
zeilor de pe Capitoliu. Cum mă pun un pic pe picioare, o să 
merg la tatăl meu, în Britania. În acea seară la cină, am 
stat lângă Britannicus. Nero nu ne-a dat voie să stăm la 
masă. Era o seară răcoroasă și amândoi am cerut ceva cald 
de băut. Cel care i-a pregătit băutura lui Britannicus a 
făcut-o intenţionat atât de fierbinte, că acesta s-a fript la 
limbă când a gustat-o. Atunci Britannicus a cerut să-i fie 
turnată și niște apă rece în cupă, apoi a băut și, dintr- 
odată, n-a mai putut vorbi și nici vedea ceva. Am înșfăcat 
cupa din mâna lui și am sorbit puţin din ea. Brusc, m-a luat 
și pe mine cu ameţeală și totul părea să se învârtă în faţa 
ochilor mei. Din fericire, am vomitat și nu m-am ales decât 
cu o îngrozitoare stare de rău. De atunci bolesc. Poate că 
aș fi murit și eu dacă n-aș fi vomitat. 

— Așadar tu chiar crezi că Britannicus a fost otrăvit și că 
ai băut și tu puţină otravă? am întrebat, căci nu-mi venea 
să-mi cred urechilor. 

Titus m-a fixat cu o privire serioasă de adult. 

— Nu cred, a spus, ci știu cu siguranţă. Și nu mă întreba 


cine se face vinovat de asta. Oricum nu e mâna Agrippinei, 
căci ea a fost îngrozită când a văzut scena. 

— Dacă tot ce spui e adevărat, am zis, atunci încep să 
cred că ea l-a otrăvit pe Claudius, așa cum se zvonește. 

Titus s-a uitat compătimitor la mine cu ochii lui 
migdalaţi. 

— Nu știai asta? m-a întrebat. Până și câinii din Roma 
urlau a moarte în jurul Agrippinei când a ieșit să se plimbe 
prin for, după ce pretorienii îl proclamaseră pe Nero 
împărat. 

— În cazul acesta, puterea e un lucru mai oribil decât 
mi-am imaginat, am oftat. 

— Puterea e o povară mult prea grea să fie dusă pe 
umeri de un singur om, oricât de abil ar fi acesta, a spus 
Titus. Niciunul dintre conducătorii Romei n-au putut să 
îndure această povară fără să decadă moral. De aceea 
poate republica era, totuși, mai bună, în ciuda 
persecuțiilor, războaielor civile și nedreptăţilor comise 
asupra celor din provincii. Britannicus era un admirator al 
republicii. El nu ar fi împărţit niciodată puterea cu o 
femeie ca Agrippina. Moartea mamei lui a fost pricinuită 
de numeroasele bârfe pe care Agrippina le răspândea. Tot 
Agrippina i-a otrăvit tatăl. Însă Britannicus era nevoit să-și 
ascundă adevăratele sentimente, la fel și Octavia. Singura 
greșeală pe care a făcut-o a fost în seara aceea, când și-a 
exprimat fățiș ura faţă de Nero. Ar trebui să învăţăm din 
greșeala lui. 

Deși era încă foarte tânăr, Titus vorbea cu mare 
stăpânire de sine. Când l-am lăudat pentru asta, mi-a 
explicat oarecum stânjenit: 

— Am avut destul timp cât am fost bolnav să cuget la 
toate, dar încă prefer să gândesc de bine despre oameni. 
Și despre tine am o părere bună, cu atât mai mult cu cât ai 
venit aici să afli adevărul. Știu că puterea fără opreliști îi 
face pe oameni maeștri în arta ipocriziei, însă nu cred că ai 


venit trimis de Nero să mă întrebi ce părere am despre 
moartea celui mai bun prieten al meu. Il cunosc și pe Nero. 
Are acum impresia că banii și darurile îi vor face pe 
prietenii lui să uite totul. Probabil și el își dorește foarte 
tare să uite. Însă aveam oricum un cuţit la îndemână, în 
caz că ai fi venit să-mi faci rău. 

A scos un pumnal de sub pernă și l-a aruncat pe podea 
ca să-mi demonstreze că avea deplină încredere în mine. 
Părea extrem de sigur pe el și înţelept. Am tresărit 
amândoi cuprinși de un sentiment de vinovăţie când o 
tânără frumos îmbrăcată și-a făcut brusc apariţia în odaie, 
urmată de o sclavă care ducea un coș. Fata era zveltă și 
lată în umeri ca însăși zeița Diana. Avea trăsături 
frumoase, dar aspre, iar părul ei era pieptănat în bucle 
scurte, după ultima modă grecească. M-a privit iscoditor 
cu ochii ei verzui, care îmi păreau atât de familiari, că n- 
am reușit decât să mă holbez prostește la ea. 

— N-o cunoşti pe verișoara mea, Flavia Sabina? m-a 
întrebat Titus. Mă vizitează în fiecare zi și îmi aduce 
mâncarea prescrisă de doctor. Supraveghează personal 
prepararea bucatelor. Nu vrei să iei prânzul cu mine, ca 
prieten al meu? 

Mi-am dat seama că fata era fiica prefectului Romei, 
Flavius Sabinus, fratele mai mare al lui Vespasian. 
Probabil că o mai văzusem pe la vreun banchet sau la vreo 
procesiune festivă, căci figura ei îmi părea tare cunoscută. 
Am salutat-o cu multă cuviinţă, însă simțeam că limba mi 
se uscase și mă uitam la ea ca vrăjit. 

Fără să pară câtuși de puţin tulburată, ne-a servit chiar 
ea prânzul spartan pe care îl pregătise. Nu exista nici 
măcar un urcior cu vin în coș. Am mâncat din politeţe, însă 
mâncarea îmi rămânea în gât când mă uitam la ea și mă 
gândeam că nici o altă femeie nu mă impresionase atât de 
mult la prima vedere. 

Nu puteam să înţeleg de ce mă simțeam așa. Nu părea 


deloc interesată de mine, dimpotrivă, era distantă și 
ţeapănă, retrasă în sine, taciturnă, dar în același timp 
conștientă de rangul ei de fiică a prefectului orașului. Pe 
măsură ce timpul se scurgea, deveneam din ce în ce mai 
convins că totul nu era decât un vis și chiar dacă am băut 
numai apă, mă simțeam foarte ametit. 

— Tu de ce nu mănânci nimic? am întrebat-o în cele din 
urmă. 

— Eu am pregătit mâncarea, mi-a răspuns ea pe un ton 
ironic, nu sunt paharnicul tău. În plus, n-am de ce să-mi 
împart pâinea și sarea cu tine, Minutus Manilianus. Știu 
cine ești. 

— Cum de mă cunoști, iar eu nu te știu pe tine? am 
protestat jignit. 

Flavia Sabina și-a ridicat fără sfială degetul arătător și 
mi-a pipăit ochiul stâng. 

— Ca să vezi, ochiul tău e perfect sănătos, a spus ea 
răutăcioasă. Dacă aveam mai multă experienţă, ţi l-aș fi 
scos atunci, dar sper măcar că ţi l-am învineţit cum 
trebuie. 

— V-aţi bătut când eraţi mici? a întrebat Titus mirat. 

— Nu, eu locuiam în Antiohia când eram copil, am 
răspuns cu un aer absent. 

Dar imediat am avut o revelaţie care m-a făcut să-mi 
ardă obrajii de rușine. Sabina mă fixa cu privirea savurând 
confuzia și stânjeneala care mi se citeau pe chip. 

— Aha, îţi amintești! a exclamat ea. Erai beat și destul 
de turbulent, însoţit de niște bădărani și de niște sclavi. 
Era miezul nopții și vă făceaţi de cap pe străzi. Am aflat 
mai apoi cine ești, însă tata n-a vrut să te pună să dai 
socoteală în faţa judecătorului din motive pe care le știi 
prea bine. 

Îmi aminteam perfect. La un moment dat, toamna 
trecută, într-una dintre escapadele nocturne în compania 
lui Nero, încercasem să îmbrăţișez o fată care venea în 


direcția mea, însă ea mi-a tras o lovitură atât de zdravănă 
cu pumnul ei micuţ, că am căzut lat. Am avut ochiul vânăt 
o săptămână. Insoţitorul ei ne atacase, iar Otho se alesese 
cu niște arsuri pe faţă de la o torţă. Fusesem atât de beat 
în noaptea aceea, încât mai târziu nu mi-am mai amintit 
mare lucru din ce se petrecuse. 

— Nu ţi-am făcut niciun rău i-am spus, încercând să mă 
dezvinovăţesc, te-am sprijinit doar când te-ai lovit de mine 
în întuneric. Dacă aș fi știut cine ești, firește că aș fi venit 
să-mi cer scuze a doua zi. 

— Minti, a replicat ea. Și să nu îndrăznești să te mai 
atingi de mine, că s-ar putea s-o păţești mai rău. 

— N-aș mai îndrăzni vreodată, am răspuns încercând s-o 
dau pe glumă. De-acum încolo, o voi lua la fugă când o să- 
mi ieși în cale. M-ai lovit foarte tare. 

Și totuși nu am rupt-o la fugă, ci chiar am însoţit-o pe 
Sabina până la casa prefectului. Ochii ei verzui străluceau 
de veselie, iar braţul ei alb dezgolit părea ca de marmură. 
O săptămână mai târziu, tatăl meu, împreună cu o suită de 
două sute de liberțţi și sclavi, s-a dus la Flavius Sabinus să 
ceară mâna fiicei lui pentru mine. 

Tullia și mătușa Laelia avuseseră în minte alte variante, 
însă au recunoscut că nici această logodnă nu era deloc de 
lepădat. Ginta Flavia nu era înstărită, însă averea tatălui 
meu compensa acest lucru. 

La cererea Sabinei, am fost căsătoriţi printr-o 
confareaţie“?, deși eu nu intenţionam să devin membru al 
vreunui colegiu de preoţi. Dar Sabina susţinea că o 
căsătorie trebuie să fie pentru toată viaţa, iar ei nici nu-i 
trecea prin gând să divorţeze. Firește, i-am făcut pe plac. 
Insă nu avea să treacă prea mult timp de la căsătorie până 


42 Căsătorie religioasă rezervată patricienilor în baza vechiului 
drept roman. Această formă de uniune era considerată 
indisolubilă. În cazuri foarte rare se admitea divorțul, însă era 
un proces extrem de complicat. 


să bag de seamă că își impunea voinţa în mai toate 
privinţele. 

Banchetul de nuntă a fost splendid. Pe cheltuiala tatălui 
meu și în numele prefectului Romei, au primit mâncare 
gratuită toţi invitaţii, nu doar senatorii și cavalerii. Nero a 
venit la ospăț și la procesiunea nupţială, unde a fost 
însoţitorul miresei și a cântat, acompaniat de flaut, un 
cântecel deocheat pe care îl compusese el însuși. În cele 
din urmă, și-a stins politicos făclia și a plecat fără mare 
agitaţie. 

Am dat la o parte vălul roșu de pe capul Sabinei și 
mantia galbenă de nuntă, dezgolindu-i umerii. Însă când 
am vrut să desfac nodurile cingătorii late din in, ea s-a 
așezat și privindu-mă stăruitor cu ochii ei verzi, mi-a spus: 

— Sunt o femeie sabină. la-mă cum au fost luate femeile 
sabine! 

Insă nu aveam nici cal și nici nu m-aș fi priceput să o 
răpesc, așa cum își dorea ea. De fapt, nici măcar n-am 
înţeles foarte clar ce voia de la mine. Mă obișnuisem, de pe 
vremea când o iubeam pe Claudia, cu gesturi tandre și 
îngăduinţă reciprocă. 

Sabina a fost dezamăgită, însă a închis ochii, și-a 
încleștat pumnii și m-a lăsat să fac ce am vrut cu ea, adică 
ceea ce vălul roșu îmi dădea dreptul să fac. În cele din 
urmă, și-a încolăcit braţele ei puternice în jurul gâtului 
meu, mi-a dat un sărut fugar, apoi s-a întors cu spatele și s- 
a culcat. Mi-am spus în sinea mea, încercând să mă 
conving singur, că eram doi oameni normali, fericiţi și 
obosiţi după noaptea nunţii și am adormit cu un oftat de 
mulţumire. 

Abia mult mai târziu am descoperit ce așteptări avea 
Sabina de la dragostea carnală. Cicatricile de pe faţa mea 
o induseseră în eroare făcând-o să creadă că eram un cu 
totul alt om decât în realitate. Prima noastră întâlnire, în 
noaptea aceea pe stradă, o făcuse să viseze că puteam să-i 


ofer ceea ce își dorea, însă se înșelase foarte tare. 

Nu-i port pică. Oricum, ea a fost mult mai dezamăgită de 
mine decât am fost eu de ea. Cum și de ce a ajuns 
persoana care e astăzi, n-aș putea să spun. Venus este o 
zeiță capricioasă și adesea crudă. Iunona e mult mai 
onestă și mai demnă de încredere atunci când vine vorba 
de familie. Însă, în alte privinţe, într-o căsnicie monotonia 
se instalează oricum, mai devreme sau mai târziu. 


CARTEA A VII-A 
AGRIPPINA 


Ne-am petrecut cea mai fierbinte parte a verii pe malul 
mării, în Caere, iar soţia mea, Flavia Sabina, a găsit o 
metodă să-și satisfacă dorința de activitate ocupându-se de 
construcţia unei noi și moderne case de vară în locul vechii 
colibe de pescari cu acoperiș din stuf. În același timp, mă 
urmărea cu atenţie și îmi observa defectele fără ca eu să 
fiu conștient de asta și fără să mă iscodească în legătură 
cu planurile mele de viitor, deoarece băgase de seamă că 
mă indispuneam când aducea vorba de o posibilă carieră în 
vreo funcţie publică. După ce ne-am întors în oraș, s-a 
sfătuit cu tatăl ei. Drept urmare, prefectul Romei m-a 
chemat la el și mi-a făcut următoarea propunere: 

— Amfiteatrul din lemn e aproape gata, iar Nero însuși 
va fi prezent la festivitatea de deschidere. Îmi dă ceva 
bătăi de cap, deoarece sosesc încontinuu animale sălbatice 
extrem de scumpe, din toate colţurile lumii. Fosta 
menajerie de pe Via Flaminia e mult prea mică, iar Nero 
are niște pretenţii mai aparte. Vrea animale dresate, care 
să ofere spectacole nemaivăzute până acum în Roma, iar 
senatorii și cavalerii își vor demonstra în arenă abilităţile 
de vânători. De aceea animalele care vor fi vânate nu 
trebuie să fie prea sălbatice. Pe de altă parte, lupta dintre 
ele trebuie să fie îndeajuns de spectaculoasă pentru public. 
Așadar avem nevoie de un administrator iscusit, care va fi 
responsabil de animale și care se va ocupa de organizarea 
tuturor evenimentelor ce vor avea loc în amfiteatru. Nero e 
dispus să-ţi ofere ţie această funcţie, fiindcă ai experienţă 
cu animalele sălbatice, și este o poziție importantă, extrem 
de utilă orașului. 

Era numai vina mea; mă lăudasem că reușisem să prind 
un leu viu în tinereţe, că doborâsem un taur furios în 


Corint și că salvasem vieţile tovarășilor mei în Cilicia când 
una dintre căpeteniile tâlharilor se distrase făcându-ne să 
intrăm în peștera unui urs. Însă a avea grijă de sute de 
animale sălbatice și a organiza spectacole în amfiteatru mi 
se părea o responsabilitate enormă și nu consideram că am 
calificările necesare unei asemenea funcţii. I-am explicat 
asta socrului meu, dar el s-a înfuriat. 

— Vei primi de la vistieria împăratului oricâţi bani vei 
avea nevoie, mi-a zis el tăios. Cei mai experimentați 
îmblânzitori de animale din toate provinciile vor candida 
pentru acest post ca să intre în servicii Romei. Tot ce 
trebuie să faci e să dai dovadă de judecată și de bun-gust 
în alegerea programului spectacolelor. Sabina te va ajuta. 
A avut grijă de menajerie de mică și îi place să dreseze 
animale sălbatice. 

Așa ceva era o noutate pentru mine. Blestemându-mi 
soarta, m-am întors acasă și am început să mă plâng 
deznădăjduit Sabinei: 

— Ca să-ţi fac pe plac, aș accepta mai degrabă funcţia 
de chestor, decât să fiu dresor de animale. 

Sabina m-a scrutat cu un ochi critic, și-a aplecat capul 
într-o parte și mi-a spus: 

— Nu, tu n-ai putea niciodată să fii consul, bietul de tine. 
De ce ai refuza viaţa palpitantă a unui administrator de 
menajerie? În plus, ai fi primul cavaler care ar avea o 
asemenea atribuţie. 

l-am spus că preocupările mele sunt mai curând 
cărturărești. 

— Ce înseamnă faima dobândită într-o sală de lectură, a 
replicat ea pe un ton dispreţuitor, unde cincizeci sau o sută 
de oameni aplaudă de bucurie că ai terminat, în sfârșit, de 
citit? Eşti un pierde-vară și un fricos. N-ai pic de ambiţie. 

Sabina era atât de furioasă, că n-am riscat să o supăr 
mai tare, deși faima dobândită de pe urma unor fiare 
împuţite nu mă atrăgea deloc. Am pornit imediat către 


menajerie și, după un scurt tur de inspecţie, am constatat 
că situaţia era chiar mai rea decât îmi spusese prefectul 
orașului. Animalele erau lihnite în urma drumului lung și 
nu aveau mâncarea potrivită. Un tigru de mare preţ era pe 
moarte și nimeni nu părea să aibă habar ce mănâncă în 
mod normal rinocerii, aduși cu mari cheltuieli din Africa și 
care îl striviseră sub copite pe unul dintre dresori. Apa era 
murdară. Elefanții refuzau să se atingă de nutreţ. Cuștile 
erau mult prea mici și mizerabile. Girafele erau aproape 
moarte de frică, fiindcă fuseseră puse lângă cuștile leilor. 

Simţeam că îmi plesnește capul din cauza mugetelor și 
răgetelor animalelor  chinuite, iar  duhoarea era 
insuportabilă. Niciunul dintre angajaţii și sclavii menajeriei 
nu părea dispus să-și asume vreo responsabilitate. „Nu e 
treaba mea” e răspunsul pe care l-am primit de fiecare 
dată când am încercat să întreb pe cineva ceva. Mi-au spus 
chiar că animalele flămânde și speriate se luptă mai bine 
în arenă dacă reușim să le ţinem cât de cât în viaţă până în 
ziua spectacolului. 

Sabina părea foarte interesată de două gorile imense și 
păroase. Erau mai mari decât un om și fuseseră aduse la 
Roma dintr-o zonă îndepărtată și necunoscută a Africii. N- 
au dat nicio atenţie cărnii care le fusese așezată dinainte și 
nici apă nu voiau să bea. 

— Locul acesta trebuie refăcut de la cap la coadă, am 
spus hotărât. Dresorii au nevoie de mai mult spaţiu, iar 
cuștile trebuie să fie îndeajuns de mari ca animalele să 
poată umbla încoace și-ncolo. De asemenea, toate cuștile 
trebuie aprovizionate cu apă curentă. Fiecare animal 
trebuie îngrijit de oameni anume pregătiţi, care să 
cunoască obiceiurile și necesităţile fiecărei specii. 

Ingrijitorii aflaţi lângă mine mă priveau șocați și clătinau 
dezaprobator din cap. 

— Ce rost ar avea? a intervenit unul dintre ei. Animalele 
vor muri oricum în arenă. 


Auzind asemenea explicaţie, m-am înfuriat și am aruncat 
mărul din care mușcasem spre cușca gorilelor. 

— Chiar trebuie să vă biciuiesc ca să vă faceţi treaba? 
am urlat. 

Sabina și-a pus mâna pe umărul meu ca să mă 
liniștească făcându-mi totodată semn să mă uit la cușca 
gorilelor. Am văzut uimit cum un braţ păros s-a strecurat 
printre gratii și a înșfăcat mărul în care bestia și-a înfipt 
apoi dinţii mari și înfricoșători, înghiţindu-l dintr-o singură 
îmbucătură. M-am încruntat încercând să par cât mai 
sever, și am spus: 

— Daţi-le un coș cu fructe și apă proaspătă într-un vas 
curat! 

Îngrijitorul a izbucnit în râs. 

— Animalele sălbatice sunt carnivore, mi-a spus, poţi 
vedea asta după forma dinţilor. 

Sabina i-a smuls biciul din mână și l-a plesnit cu el peste 
faţă. 

— Așa vorbeşti cu superiorul tău? a tipat ea. 

Omul era speriat și furios, dar, ca să mă facă de râs, a 
adus până la urmă un coș cu fructe pe care l-a golit în 
cușca gorilelor. Animalele înfometate s-au înviorat brusc și 
s-au repezit la mâncare  înfulecând cu lăcomie. 
Surprinzător, le-au plăcut chiar și strugurii. Ingrijitorilor li 
s-a părut totul atât de curios, că s-au adunat cu toţii în faţa 
cuștii și priveau uluiţi. S-au oprit din râs când le-am 
poruncit. 

După ce mi-am impus autoritatea, mi-am dat seama că 
problema cea mai mare nu era lipsa de experienţă, ci 
indiferența și indisciplina. Atât șefilor, cât și sclavilor li se 
părea normal să fure din mâncarea animalelor, pe care 
oricum le hrăneau când își aduceau ei aminte. Spuneau cu 
nonșalanţă că unele animale muriseră din cauza bolilor. De 
asemenea, mi se părea foarte grav că îngrijitorilor le era 
frică de animale, le urau chiar, și uneori le întărâtau fără 


rost, doar ca să se amuze. 

Arhitectul care proiectase amfiteatrul din lemn al lui 
Nero și care era responsabil și de construcţie considera ca 
fiind sub demnitatea lui să se gândească la cuști și ţarcuri 
pentru animale. Dar după ce a văzut schițele mele și a 
ascultat explicaţiile Sabinei potrivit cărora amfiteatrul era 
un proiect grandios ale cărui anexe înglobau de fapt un 
cartier cu totul nou, a devenit mult mai interesat. Asociaţii 
lui l-au încurajat să se implice mai tare, deoarece miroseau 
câștiguri considerabile și doreau astfel ca lucrările să fie 
încheiate cât mai curând cu putinţă. 

I-am concediat sau le-am dat altceva de făcut celor pe 
care i-am prins chinuind animalele ori celor care se 
temeau prea tare de ele. Sabina și cu mine am conceput o 
uniformă plăcută ochiului pentru numeroșii angajaţi ai 
menajeriei. De asemenea, am construit o casă pentru noi 
doi în incinta menajeriei, căci mi-am dat seama curând că 
trebuia să fiu prezent acolo zi și noapte dacă doream să am 
cu adevărat grijă de acele animale preţioase. 

Am renunţat complet la viaţa socială și ne-am dedicat în 
totalitate animalelor. Sabina chiar a adus niște pui de leu 
în patul nostru și mă obliga să-i hrănesc cu lapte dintr-un 
corn, fiindcă mama lor murise când îi fătase. In toată acea 
agitaţie zilnică, am dat uitării viața noastră de cuplu 
căsătorit. A administra o menajerie este o sarcină 
interesantă, dar în același timp extrem de solicitantă și 
implică nenumărate responsabilități 

După ce am făcut ordine în menajerie am adus provizii și 
îngrijitori devotați și eficienţi pentru toate animalele, 
trebuia acum să începem planificarea evenimentelor 
pentru ceremonia de inaugurare a amfiteatrului, care se 
apropia cu pași îngrijorător de repezi. 

Asistasem deja la destule lupte cu animale ca să știu 
cum trebuie organizate partidele de vânătoare în arenă, ca 
vânătorii să fie cât mai în siguranţă dar în același timp să 


ofere un spectacol pe cinste. Era mai dificil să alegem 
fiarele care urmau să se lupte între ele, căci publicul era 
obișnuit să vadă cele mai ciudate combinaţii. Imi pusesem 
mari speranțe în numerele de dresaj, mai ales că 
îmblânzitori experimentați din toate provinciile se ofereau 
în permanenţă să mă ajute fără ca eu să le solicit serviciile. 

Cel mai complicat a fost să păstrăm secretul în legătură 
cu programul ceremoniei de deschidere, deoarece 
antrenamentele erau destul de expuse curioșilor. Eram 
mereu  asaltaţi de spectatori care doreau să vadă 
menajeria, așa că până la urmă am stabilit o taxă de acces 
pentru toţi cei care veneau să admire animalele. Am folosit 
banii obţinuţi astfel pentru întreţinere, deși aș fi putut să-i 
păstrez eu, așa cum plănuisem iniţial. Copiii și sclavii 
aveau intrare liberă dacă nu făceau parte dintr-un grup 
prea mare. 

Mă obișnuisem cu tot felul de oameni care veneau de 
fapt să-mi ceară vreo favoare și cu gălăgia și mofturile 
copiilor. Cel mai ciudat însă era un om care dresa niște 
purici să tragă un car minuscul, grupaţi câte patru. Işi 
câștiga existența oferindu-le astfel de spectacole copiilor 
de patricieni. 

Nu putea să priceapă că un asemenea număr nu era 
deloc potrivit într-un amfiteatru, în faţa a sute de mii de 
spectatori. La un moment dat, am refuzat să-l mai primesc. 
Simţind că visele lui fuseseră spulberate, și-a strivit puricii 
și s-a sinucis în fața porţii menajeriei, nu înainte de a mă 
acuza că aș fi un om rău și lipsit de înţelegere. 

Cu o săptămână înaintea marii inaugurări, un bărbat 
șchiop și bărbos a venit la mine. L-am recunoscut pe Simon 
vrăjitorul abia când a început să-mi vorbească. Interdicţia 
de a practica ghicitul în stele era încă în vigoare, așadar 
nu se mai putea folosi de frumoasa lui mantie caldeeană 
brodată cu semnele zodiacale. Arăta ca vai de lume și era 
sărac lipit pământului. Avea o privire rătăcită și mi-a cerut 


un lucru atât de bizar, că iniţial am crezut că își pierduse 
complet minţile. Dorea să ofere un spectacol în amfiteatru 
în care să zboare ca să-și redobândească faima. 

Din câte am putut desluși din povestea lui încâlcită, 
puterile sale de a-i vindeca pe cei bolnavi se risipiseră și 
astfel își pierduse popularitatea. Susţinea că fiica lui 
murise din cauza altor vrăjitori invidioși. Creștinii din 
Roma îl urau și îl persecutau în asemenea hal, că ajunsese 
în pericol să rămână pe drumuri acum, la bătrâneţe. De 
aceea dorea să-și demonstreze puterile divine în faţa 
tuturor romanilor. 

— Știu că pot să zbor, mi-a spus. Înainte obișnuiam să 
zbor sub privirile unor mulțimi impresionante și mă 
ascundeam în spatele norilor, până când a apărut unul 
dintre mesagerii creștini care m-a blestemat și m-a făcut 
să cad în for și să-mi rup piciorul. Vreau să dovedesc că 
pot încă să zbor. Odată, într-o noapte cu furtună, m-am 
aruncat din turnul de pe Aventin și mi-am folosit mantia pe 
post de aripi. Am zburat fără nicio greutate și am aterizat 
nevătămat pe propriile picioare. 

— De fapt, eu n-am crezut niciodată că poţi să zbori, am 
răspuns sceptic. Cred că totul era doar o iluzie și nu făceai 
decât să îi vrăjești pe oameni ca să aibă impresia că te văd 
cum zbori. 

Simon vrăjitorul își frământa mâinile osoase și a început 
să-și smulgă fire din barbă. 

— Poate era doar o iluzie, a spus el, însă trebuia să mă 
conving singur că pot zbura și am făcut-o cu o asemenea 
hotărâre, încât am senzaţia că într-adevăr am zburat. Dar 
nu mai vreau să ajung până la nori. Îmi va fi de-ajuns dacă 
voi reuși să zbor o dată sau de două ori în jurul 
amfiteatrului. Atunci voi avea din nou încredere în puterile 
mele și în faptul că îngerii mei mă poartă prin aer 
deasupra tuturor. 

— Dacă mai ai vreo putere, i-am propus după ce am 


chibzuit câteva clipe, fă mai degrabă ceva ca gorilele alea 
din Africa să devină blânde. Altminteri nu știu ce o să fac 
cu ele. Sunt niște animale extrem de furioase. Le-aș putea 
pune să se lupte doar cu o haită de câini, căci devin extrem 
de agitate când văd un câine lătrând în faţa cusștii lor. Dar 
cred că niciun fel de gard de protecţie nu va putea să le 
țină în frâu odată lăsate libere în arenă. Iar publicul sigur 
s-ar speria. 

Vrăjitorul Simon a acceptat să vadă fiarele doar ca să-mi 
câștige bunăvoința. Le-a fixat cu privirea, a început să dea 
din mâini și tot rostea ceva în limba samariteană. Însă una 
din gorilele uriașe a luat un pumn de murdărie de pe 
fundul cuștii și, printre gratii, i l-a aruncat vrăjitorului 
drept în ochi. Cealaltă gorilă a apucat un băț cu care a 
început să lovească furios barele de fier ale cuștii. Simon 
și-a șters mizeria de pe faţă și a spus supărat: 

— Astea nu sunt nici pe jumătate fiinţe umane, că altfel 
s-ar supune. 

Nu-i stătea gândul decât la zburat, așa că în cele din 
urmă l-am întrebat cum gândise spectacolul pe care avea 
de gând să-l ofere. Mi-a explicat că dorea să punem un 
stâlp înalt în mijlocul arenei. Urma să fie ridicat cu ajutorul 
unui coș până sus în vârf ca să nu fie nevoit să se urce 
singur sub privirile a sute de mii de oameni. Mă scruta cu 
ochii lui pătrunzători și vorbea atât de convingător, că 
începuse să-mi vâjâie capul. Mă gândeam că, cel puţin, așa 
ceva nu se mai văzuse niciodată într-un amfiteatru roman 
și era treaba lui dacă dorea atât de tare să-și asume riscul 
de a cădea și de a-și rupe gâtul. Poate încercarea lui 
nesăbuită chiar va avea sorți de izbândă. 

Nero a venit la amfiteatru să-i privească pe niște tineri 
greci care exersau un dans cu săbii. Era o zi caldă de 
toamnă, iar Nero nu purta nimic altceva în afară de o 
tunică pe care urmele de sudoare deveneau din ce în ce 
mai vizibile pe măsură ce se agita și striga încurajându-i pe 


tineri. La un moment dat, chiar s-a alăturat dansului ca să 
le arate cum se face. Când i-am povestit despre 
propunerea vrăjitorului Simon, a devenit brusc foarte 
entuziasmat. 

— Zborul în sine e performanţă remarcabilă, a zis Nero, 
totuși trebuie să-l îmbrăcăm într-o formă artistică pentru a 
obţine un număr excepţional. El poate fi Icar, dar în cazul 
acesta, trebuie să-l punem alături de el și pe Dedal. Poate 
chiar și pe Pasiphae“, ca să râdă publicul. 

Era atât de încântat și avea atâtea idei, că am mulţumit 
Fortunei pentru un asemenea noroc. Am hotărât că Simon 
trebuia să-și radă barba, să se îmbrace ca un tânăr grec și 
să aibă aripi aurite, prinse de umeri. 

Când i-am adus la cunoștință vrăjitorului Simon 
cerinţele imperiale, a refuzat categoric să se bărbierească, 
spunând că asta l-ar lăsa fără puteri. Nu avea nimic 
împotriva aripilor. Când i-am explicat mai multe despre 
Dedal și vaca lui din lemn, mi-a povestit de un anume 
Samson, care, potrivit unui mit evreiesc, își pierduse toate 
puterile după ce o femeie vicleană îi tăiase părul. Însă 
când i-am spus că nu are suficientă încredere în puterile 
lui, Simon a acceptat pe loc toate condiţiile. L-am întrebat 
dacă dorește să ridicăm imediat stâlpul sau dacă are 
nevoie de timp să exerseze, dar mi-a zis că antrenamentele 
n-ar face decât să-l obosească. Prefera să se izoleze, să 
postească și să citească incantaţii magice ca să-și adune 
toate forţele pentru ziua spectacolului. 

Nero dorea un program deopotrivă educativ și amuzant. 
Pentru prima dată în istorie, urma să aibă loc un 
eveniment grandios care nu presupunea vărsare de sânge 
omenesc. Astfel, în afară de momentele artistice puse în 
scenă fără cusur, oamenii trebuiau să aibă parte și de 


% Soţia regelui Minos. A nutrit o dragoste nefirească faţă de 
taurul care devasta ţara lui Minos. Din unirea monstruoasă a 
taurului cu Pasiphae s-a născut Minotaurul. 


distracţie. În pauze, aveau să fie împărțite daruri mulţimii: 
păsări fripte, fructe, prăjituri și tăblițe din fildeș pentru 
loterie, la care oamenii puteau câștiga ulterior, prin 
tragere la sorţi, grâne, haine, aur, argint, animale, sclavi 
sau chiar pământuri. 

Nero nu dorise să apeleze la gladiatori profesioniști. Dar 
ca să dea mai mult prestigiu și suspans spectacolului, 
hotărâse ca jocurile să înceapă cu o luptă între patru sute 
de senatori și șase sute de cavaleri. A fost distractiv pentru 
popor să privească niște oameni atât de importanţi și cu o 
reputaţie impecabilă luptându-se unii cu alţii cu săbii din 
lemn şi sulițe boante. Grupurile de cavaleri și-au 
demonstrat abilităţile de călăreţi, însă mulţimea a devenit 
agitată și nemulțumită văzând că nimeni nu era rănit sau 
ucis. Spectatorii au început să huiduie. Pretorienii 
însărcinaţi cu paza au vrut să-și facă datoria și s-au 
răspândit rapid prin tribune, printre oameni, însă Nero le-a 
făcut semn să se retragă, spunând că Roma va trebui să se 
obișnuiască cu libertatea. 

Acest ordin a provocat ropote de aplauze și o bucurie 
generală. Cei nemulțumiți s-au abținut de la comentarii ca 
să demonstreze că erau demni de încrederea împăratului. 
Doi senatori grași, care s-au luptat gâfâind cu plase și 
tridente, au fost atât de caraghioși, că au stârnit hohote de 
râs. Însă cei doi domni s-au înfuriat atât de tare unul pe 
celălalt, că sigur s-ar fi rănit dacă tridentele ar fi fost 
ascuţite sau dacă plasele ar fi avut la capete obișnuitele 
greutăţi din plumb cu ajutorul cărora puteai dobori la 
pământ un om voinic. 

Trei bărbaţi au iscat ţipete de groază când au lăsat niște 
șerpi uriași să se târască pe trupurile lor, iar Nero s-a 
simţit jignit de faptul că nimeni nu și-a dat seama că îl 
întruchipau pe Laocoon și fiii lui. Vânătoarea de lei, tigri și 
zimbri a decurs fără incidente, spre dezamăgirea 
publicului. Succesul tinerilor cavaleri vânători mi se datora 


în mare parte mie, deoarece ridicasem în arenă, din motive 
de siguranţă, câteva turnuri de protecţie unde stăteau 
arcașii. Eu nu m-am bucurat prea tare de spectacol, pentru 
că ajunsesem să mă atașez de animale și nu-mi făcea deloc 
plăcere să le văd ucise. 

O tânără îmblânzitoare de lei a primit aplauze înfocate. 
Era o femeie zveltă și sprintenă care și-a făcut apariţia 
dintr-o intrare întunecoasă și a alergat până în mijlocul 
arenei, urmată îndeaproape de trei lei aparent furioși. 
Tribunele au fremătat puternic, însă femeia a oprit leii cu 
biciul, i-a făcut să se așeze ascultători pe nisip, ca niște 
căţeluși, apoi, la comanda ei, au început să sară printre 
cercuri. 

Rumoarea și ropotele aplauzelor trebuie să fi iritat însă 
fiarele, căci atunci când femeia tocmai executa numărul 
cel mai îndrăzneţ - forțându-l pe mascul să-și caște fălcile 
ca ea să-și așeze capul în gura lui, leul și-a închis brusc 
gura, omorând-o. Surpriza nesperată i-a făcut să jubileze 
pe spectatori, care au răsplătit momentul cu aplauze 
îndelungi și furtunoase, clipe în care eu am avut răgazul să 
salvez leii. 

Un grup de sclavi cu torţe aprinse și drugi din fier încins 
i-au înconjurat imediat și i-au mânat înapoi în cuștile lor. 
Altfel arcașii ar fi fost nevoiţi să-i ucidă. Drept să spun, 
eram atât de îngrijorat pentru soarta preţioșilor mei lei, că 
am sărit în arenă neînarmat ca să-i ajut pe sclavi să-și ducă 
la bun sfârșit misiunea. 

Eram însă așa de nervos, că i-am tras o lovitură în falcă 
masculului cu vârful din metal al încălţărilor ca să dea 
drumul capului îmblânzitoarei. Leul a scos un răget 
înfricoșător, dar probabil și lui îi părea rău din cauza 
accidentului, așa că nu s-a năpustit asupra mea. 

După ce un grup de negri cu trupurile pictate a hăituit 
un rinocer, în mijlocul arenei a fost adusă o vacă din lemn, 
iar clovnul Paris a interpretat povestea lui Dedal și a lui 


Pasiphae, în timp ce un taur imens încăleca cu atâta 
înflăcărare vaca din lemn, că mulţi spectatori au avut 
impresia că Pasiphae însăși se ascundea de fapt în 
interiorul ei. 

Vrăjitorul Simon, cu aripile lui aurii imense, a oferit un 
spectacol cu totul surprinzător. Paris a încercat prin tot 
felul de gesturi să-l determine să facă câţiva pași de dans, 
dar Simon a refuzat invitaţia fluturându-și solemn aripile 
maiestuoase. Doi marinari l-au ridicat cu ajutorul unui coș 
până în vârful stâlpului ametitor de înalt, unde fusese 
înjghebată o platformă pe care să poată sta Simon. Câţiva 
evrei din rândurile de sus ale tribunelor au început să 
profereze blesteme și înjurături, dar restul spectatorilor i- 
au redus repede la tăcere, iar Simon s-a ridicat în picioare 
pe platformă și a făcut o piruetă ca să-i salute pe toţi 
spectatorii. Era cel mai important moment al vieţii sale. 
Cred că a fost convins până în ultima clipă că poate să-i 
umilească și să-i distrugă pe toţi rivalii lui. 

Și-a fluturat semeţ aripile încă o dată și apoi a sărit în 
gol în direcţia lojei imperiale, dar s-a prăbușit atât de 
repede și așa aproape de împărat că Nero a fost împroșcat 
cu câţiva stropi de sânge. A murit pe loc, firește, iar mai 
târziu s-a tot discutat dacă într-adevăr zburase sau nu. 
Unii oameni susțineau că văzuseră cum i se pricinuiseră 
stricăciuni la aripa stângă când marinarii îl ridicau cu 
coșul. Alţii credeau că blestemele îngrozitoare ale evreilor 
îl făcuseră să cadă sau că poate ar fi reușit să zboare dacă 
i s-ar fi permis să-și păstreze barba. 

Dar spectacolul trebuia să meargă mai departe. 
Marinarii au legat imediat o frânghie groasă între prima 
galerie și partea de jos a stâlpului. Apoi, spre uimirea fără 
margini a spectatorilor, din galerie a ieșit un elefant care 
pășea grațios pe sfoară până a ajuns pe nisipul din centrul 
arenei. În spinarea lui se afla un cavaler renumit în toată 
Roma pentru curajul lui de-a dreptul nebunesc. Desigur, 


nu el îl învățase pe elefant să meargă pe frânghie, căci 
animalul ar fi putut să facă asta și fără călăreț. Insă 
cavalerul a primit în final aplauzele pentru o demonstraţie 
de cutezanţă și abilitate nemaivăzute până atunci într-un 
amfiteatru roman. 

Spectatorii încă aplaudau când am dat drumul în arenă, 
pe o altă poartă, unui alt elefant. Condus de dresor, pășea 
șovăielnic pe nisipul arenei, împleticindu-se ca un om 
ameţit de alcool. Chiar era beat. Cel mai greu fusese să 
stabilim momentul potrivit să-i dăm o găleată de vin dulce. 
Observasem absolut întâmplător că animalul se năpustise 
însetat asupra unei cupe cu vin și atunci hotărâsem pe loc 
să improvizez această scurtă continuare a numărului de 
echilibristică. 

Dresorul de elefanţi era un actor desăvârșit. Se prefăcea 
că voia să convingă elefantul să meargă pe frânghie, însă 
animalul se împotrivea clătinându-se și își scutura capul în 
semn de protest. Atunci i s-a mai adus rapid încă o găleată 
cu vin. A sorbit vinul cu poftă și abia atunci au înţeles 
spectatorii că elefantul era cherchelit bine. 

Sub efectul băuturii, animalul se legăna prostește și, la 
un moment dat, s-a ridicat pe picioarele din spate, s-a 
prăbușit, apoi s-a ridicat repede pe toate cele patru 
picioare, probabil mirându-se și el că i se întâmplase așa 
ceva. A făcut apoi câţiva pași pe frânghie demonstrând un 
echilibru uimitor, dar până la urmă a căzut cu zgomot la 
pământ. Dresorul îl încuraja să mai încerce o dată și, drept 
răsplată, i s-a mai adus o găleată cu vin. Elefantul s-a suit 
iar pe frânghie și s-a descurcat de minune, dovedindu-se 
un saltimbanc excelent, iar hohotele de râs din tribune 
parcă îl bucurau. Era un moment incredibil de reușit pe 
care nu-l pregătiserăm dinainte. 

Elefantul a mers pe frânghie cu pași mărunți până 
aproape de tribune, unde s-a prăbușit epuizat. A rămas 
neclintit în locul unde căzuse, cufundat în somnul adânc al 


beţivilor. A fost norocul nostru, căci dresorul nu îndrăznise 
să se urce în spatele lui temându-se că trupul imens al 
animalului îl va zdrobi când se va izbi de pământ, iar în 
zona tribunelor nu era nimeni ca să-l conducă, deoarece nu 
ne imaginaserăm că va reuși să ajungă până acolo. Cred că 
a fost un spectacol pe cinste și publicul a plecat satisfăcut. 

La lăsarea amurgului, când mulţimea începuse să 
părăsească tribunele și să se împrăștie pe străzile Romei, 
elefantul s-a trezit și s-a ridicat. Cu capul plecat și cu 
trompa atârnând jalnic a executat docil comenzile 
dresorului și a coborât scările până în zona cuștilor, dar 
fără să privească în jur, asemenea unui om mahmur 
rușinat de faptele comise la beţie. 

Supravegheam retragerea elefantului și, în același timp, 
încercam să trag cu urechea la discuţiile spectatorilor care 
se îndreptau către ieșiri, când a apărut arhitectul 
amfiteatrului. Era posomorât și își ștergea aproape fără 
oprire broboanele de sudoare de pe frunte cu o bucată de 
pânză pe care o avea la gât. Șocat de înfățișarea lui, l-am 
întrebat ce păţise. 

— Niciodată n-a mai existat un amfiteatru din lemn atât 
de mare, a răspuns el. În ciuda tuturor probelor pe care le- 
am făcut înainte de spectacol, astăzi cred că mi-a stat 
inima de câteva ori crezând că întreaga construcţie se va 
prăbuși. Când a căzut elefantul, mi-a sărit inima din piept. 
Puteai măcar să mă avertizezi în privința acestor numere. 
Mii de oameni ar fi murit dacă galeria s-ar fi rupt! 

În pofida grijilor lui exacerbate, cred că poporul a plecat 
încântat de ceea ce văzuse în arenă. Saltul fatal al 
vrăjitorului Simon și moartea surprinzătoare a dresoarei 
de lei au fost considerate cele mai spectaculoase numere, 
singura nemulțumire fiind aceea că se petrecuseră mult 
prea repede. Senatorii și cavalerii care fuseseră nevoiţi să 
facă pe vânătorii erau fericiți că scăpaseră nevătămați. 
Doar spectatorii de modă veche s-au plâns că nu fusese 


vărsat niciun stop de sânge uman în cinstea zeilor romani 
și invocau melancolici vremurile pline de cruzime ale 
împăratului Claudius. 

Majoritatea spectatorilor și-au ascuns dezamăgirea, căci 
Nero împărţise daruri scumpe în timpul pauzelor. În plus, 
retragerea pretorienilor fusese pe placul poporului, căci 
oamenii au o înclinaţie înnăscută către libertate. Mai puţin 
de o sută de spectatori fuseseră grav răniţi în bătăile 
pentru lozurile din fildeș. 

Octavia, soţia împăratului, îndurase în tăcere ofensa lui 
Nero de a o lăsa pe Acte să privească spectacolul din loja 
imperială. Firește, Acte urmărise evenimentele printr-o 
gaură. Agrippinei nu i se oferise loc în lojă, iar Nero a dat 
de înţeles tuturor că mama lui nu se simţea bine. Se spune 
că o persoană din tribune ar fi strigat că poate mâncase și 
ea niște ciuperci. Eu n-am auzit așa ceva, dar se zice că 
Nero s-a bucurat să constate că oamenii profitau până și 
de această ocazie să-și manifeste libertatea de exprimare 
fără teamă în prezenţa lui. 

Menajeria mea suferise pierderi masive în urma 
spectacolului, însă mai aveam câteva animale și 
intenţionam să le folosesc ca bază de pornire într-un 
proiect prin care speram să fac rost de fiare din toate 
colţurile pământului. Doream ca spectacolele viitoare să 
nu depindă de o ocazie sau alta, ci să poată fi organizate 
ori de câte ori va considera Nero că e momentul să 
distreze poporul. Cunoscând firea capricioasă a 
împăratului, m-am gândit că aveam toate motivele să mă 
pregătesc din timp pentru posibile evenimente politice în 
urma cărora punerea în scenă a unor astfel de distracţii va 
fi absolut necesară pentru a liniști poporul și a-l face să 
uite incidentele neplăcute. 

A doua zi, leșurile rinocerilor uciși se transformaseră 
deja într-o masă compactă și gelatinoasă. Fuseseră lăsate 
să fiarbă la foc mocnit toată noaptea, după obiceiurile 


culinare africane, în niște gropi pregătite special. Doream 
să-l servesc pe împărat cu această delicatesă rară, care, 
din câte știam eu, nu mai fusese niciodată preparată la 
Roma. M-am uitat însă cu nostalgie în jur la cuștile goale, 
la sclavii care se întorseseră la munca lor zilnică și la casa 
modestă în care Sabina și cu mine trăiserăm o viaţă 
agitată, dar fericită, aș putea spune acum, uitându-mă în 
urmă. 

— Sabina, am exclamat plin de recunoștință, fără 
experienţa ta cu animalele și fără energia ta neostoită, n-aș 
fi reușit niciodată să îndeplinesc onorabil această sarcină. 
În pofida răsturnărilor de situaţie și a greutăților, cu 
siguranţă vom duce dorul acestor zile când vom reveni la 
viața noastră obișnuită. 

— Să revenim? m-a întrerupt brusc Sabina, iar chipul i s- 
a crispat. Ce vrei să spui, Minutus? 

— Păi, am dus la bun sfârșit misiunea încredinţată de 
tatăl tău și de împărat și sper că sunt amândoi mulţumiţi, 
am răspuns eu. Acum îi voi oferi un nou preparat culinar 
împăratului, iar procuratorul nostru se va ocupa de partea 
financiară, alături de trezorierul împăratului. Nero nu se 
pricepe la cifre și, ca să fiu sincer, nici eu nu înţeleg 
calculele complicate decât în linii mari. Dar cred că totul 
este în ordine și nu-mi pare rău după banii pe care i-am 
pierdut. Poate Nero se va revanșa cumva, însă cea mai 
mare răsplată pentru mine a fost faptul că poporul a 
aplaudat. Mai mult de-atât nu cer, dar nici nu cred că aș 
rezista să trăiesc în continuare într-o asemenea tensiune. 

— Care din noi a avut mai mult de tras? s-a răstit 
Sabina. Nu pot să cred ce-mi aud urechile. Abia ai făcut 
primul pas. Vrei să spui că ai de gând să lași baltă leul, 
care acum nu mai are dresor, sau pe gorilele alea imense, 
aproape umane, dintre care una tușește de ţi se rupe inima 
și are nevoie de îngrijire? De celelalte animale nici nu mai 
zic. Nu, Minutus, probabil ești doar obosit sau prost 


dispus. Tata a acceptat să păstrezi această funcţie sub 
supravegherea mea. Asta îl scutește de multe neplăceri, 
căci nu mai e nevoit să se tocmească să obțină subvenţiile 
mizerabile de la stat. 

Acum nu-mi venea mie să cred ce auzeam. 

— Flavia Sabina, am spus, n-am de gând să-mi petrec tot 
restul vieţii îngrijind animale, oricât de preţioase și 
frumoase ar fi. Dinspre partea tatălui meu ne tragem din 
regii etrusci din Caere, sunt la fel ca Otho sau ca oricare 
altul. 

— Originile tale sunt cel puţin îndoielnice, a replicat 
Sabina furioasă. Ca să nu mai vorbim de mama ta 
grecoaică. Măștile mortuare din casa tatălui tău au fost 
moștenite de Tullia. În ginta Flavia bărbaţii au fost mereu 
cel puţin consuli. Dar trăim în alte vremuri acum. Pot să 
pun rămășag cu tine că un bun administrator de menajerie 
are o influenţă mult mai mare la curtea lui Nero decât unii 
generali din Armenia sau chiar decât unchiul meu din 
întunecata Britanie. Cei mai buni conducători de care au 
statui în pieţele publice și n-am niciun dubiu că actorii și 
cântăreții talentaţi o să aibă și ei statuile lor în curând. 
Pentru scris cărticele însă nu cred că i s-a ridicat cuiva 
vreo statuie și probabil nici n-o să i se ridice vreodată. 

— Dar Seneca... am încercat eu să o contrazic. 

Sabina însă era atât de pornită, că nu m-a lăsat să-mi 
termin fraza. 

— Lui Seneca i-a fost ridicată statuie pentru meritele 
sale de profesor al lui Nero și pentru succesul dobândit ca 
om politic, nicidecum pentru scrierile lui. Tu chiar nu 
pricepi că a fi administratorul menajeriei înseamnă să ai 
de fapt o poziţie politică pentru care ești invidiat de toti, 
deși nimeni nu recunoaște asta public? 

— Nu mă interesează să fiu invidiat de grăjdari și 
muzicanți, am protestat cu încăpățânare. Ştiu deja doi 
senatori mai în vârstă care își acoperă nasul cu toga când 


mă văd, dorind parcă să se apere de duhoarea menajeriei. 
Acum cinci sute de ani cei mai nobili dintre patricieni se 
mândreau cu mirosul de bălegar, dar acum sunt alte 
timpuri. Şi trebuie să-ți mărturisesc că m-am săturat să 
împart patul cu puii de leu. Te arăţi mai afectuoasă cu ei 
decât faţă de mine, soţul tău. 

Chipul Sabinei aproape pălise de mânie. 

— M-am ferit să te rănesc și n-am adus până acum vorba 
de calităţile tale de soţ, a spus ea stăpânindu-și cu vizibilă 
dificultate furia. Un bărbat mai inteligent și mai plin de 
tact și-ar fi dat seama de multă vreme și ar fi tras singur 
concluziile. Noi doi suntem foarte diferiţi, Minutus. Dar 
căsnicia e căsnicie și patul nu e cel mai important aspect al 
ei. În locul tău, aș fi fericit să văd că soția mea își găsește 
alte pasiuni cu care își umple viața pustie. Am hotărât 
așadar, în numele tău, că vom rămâne la menajerie. Și tata 
e de aceeași părere. 

— În cazul acesta, probabil și tata are o părere, am 
ameninţat-o fără vlagă. Nu va plăti la nesfârșit cheltuielile 
menajeriei. 

Dar vorbele mele n-au avut niciun ecou. Cel mai dureros 
însă a fost reproșul surprinzător al Sabinei cu privire la 
incapacitățile mele de soţ. 

Trebuia să duc preparatele din rinocer la Palatin cât 
erau calde, așa că am pus capăt discuţiei. Nu era 
nicidecum prima noastră ceartă, dar era de departe cea 
mai serioasă și cea mai dureroasă. I-am însoţit pe bucătarii 
africani la palatul imperial. Nu m-au binedispus nici măcar 
aclamațţiile entuziaste ale oamenilor care mă recunoșteau 
pe stradă și veneau la mine cu zâmbetul pe buze să mă 
felicite și să mă întrebe ce pregăteam pentru următorul 
spectacol. 

Specialitatea africană a fost apreciată la palat, chiar 
dacă un neavenit a ţinut să spună că ar fi trebuit mai multe 
condimente indiene. Nero m-a invitat la masă, ceea ce era 


normal. Când am menţionat în treacăt că ar trebui să 
discutăm cheltuielile legate de menajerie, mi-a spus 
nepăsător să lămuresc acest lucru cu trezorierii lui. 

— Dragul meu profesor Seneca a reușit să 
bramburească atât de tare trezoreria statului și vistieria 
împăratului, că nici nu mai știu de unde trebuie să cer 
bani, mi-a zis Nero râzând. Totuși, nu cred că ai înșela 
vreodată statul. Dacă ai face-o, ar trebui să te arunc în faţa 
fiarelor tale și n-aș vrea să fiu nevoit să recurg la așa ceva. 

Apoi a poruncit să mi se plătească o jumătate de milion 
de sesterți în semn de mulțumire pentru eforturile depuse. 
Ceea ce mi-a confirmat bănuiala că nu avea nici cea mai 
mică idee despre costurile aferente menajeriei. De fapt, n- 
am primit niciodată suma respectivă, însă nici n-am 
insistat, deoarece tata nu ducea lipsă de bani. 

Am subliniat cu o voce cam acră că ar fi mult mai 
important pentru mine dacă funcţia de administrator al 
menajeriei ar fi considerată o îndatorire oficială în folosul 
imperiului, ca atunci când mă voi retrage să o pot trece pe 
lista realizărilor mele de onoare. Propunerea mea a iscat o 
discuţie aprinsă pe care socrul meu a încheiat-o brusc 
declarând că o funcţie atât de importantă nu poate fi lăsată 
la mâna senatorilor capricioși, care ar putea s-o ofere unei 
persoane nepotrivite. După părerea lui, numirea în acest 
post cădea în sarcina împăratului, așa cum erau și funcţiile 
de bucătar-șef la palatul imperial, îngrijitor al garderobei 
imperiale sau administrator al grajdurilor, și putea fi 
pierdut numai dacă persoana desemnată ar cădea în 
dizgraţia împăratului. 

— După expresia satisfăcută a împăratului, deduc că te 
bucuri încă de încrederea lui, mi-a spus socrul meu în cele 
din urmă. Din partea mea, ca prefect al orașului, tu ești 
administratorul, așa că nu strica o discuţie atât de 
importantă cu asemenea comentarii meschine. 

Nero a început să ne împărtășească cu mult entuziasm 


planurile lui pentru organizarea unor jocuri după modelul 
celor grecești, o dată la cinci ani, cu care dorea să educe 
poporul și să-i rafineze gusturile. 

— Am putea proclama că scopul suprem al acestor jocuri 
este să asigure continuitatea tradiţiilor și dăinuirea 
veșnică a imperiului, a spus Nero cu un aer meditativ. Mă 
voi ocupa personal să devină cele mai importante și 
grandioase jocuri ale tuturor timpurilor. La început pot fi 
numite simplu „Jocurile lui Nero”, până când poporul se va 
obișnui cu ele. Vor include competiţii muzicale, atletice și 
tradiționalele curse de care. Mă gândesc chiar să le invit 
pe virginele vestale la întrecerile atletice, din moment ce 
preotesele zeiței Ceres beneficiază de același drept în 
cadrul Jocurilor Olimpice. Astfel spectatorii vor asemui 
jocurile mele cu cele din Olympia. Cele mai nobile sporturi 
vor fi practicate în inima Romei. De asemenea, este un 
proiect convenabil și din punct de vedere politic; 
moștenirea lăsată de vechea Eladă ni s-a transmis nouă și 
trebuie să o folosim cum se cuvine. Să dovedim deci că 
suntem demni de ea! În primul rând, trebuie să construim 
alte terme și un gymnasium pentru antrenamentele 
atleţilor. 

Planurile lui măreţe nu mă încântau, deoarece logica îmi 
spunea că asemenea jocuri similare celor grecești puteau 
să eclipseze succesul spectacolelor cu animale și implicit 
să diminueze importanța funcţiei mele. Dar poporul va 
prefera întotdeauna să se delecteze cu un spectacol la 
amfiteatru, decât să urmărească tot felul de cântăreţi și 
sportivi. Eram convins de asta, căci cunoșteam foarte bine 
poporul roman. Totuşi, interesul exagerat al lui Nero 
pentru arte și discursurile lui sforăitoare pe această temă 
păreau să transforme amfiteatrul într-o distracţie de o 
moralitate îndoielnică. 

M-am întors la casa din incinta menajeriei într-o 
dispoziție nu tocmai fericită. Spre disperarea mea, când 


am intrat pe ușă, le-am găsit pe Sabina și mătușa Laelia în 
mijlocul unei dispute aprinse. Mătușa Laelia venise să 
recupereze trupul vrăjitorului Simon pe care dorea să-l 
îngroape fără incinerare, după obiceiul evreiesc, căci 
Simon nu mai avea alți prieteni care să-i facă acest ultim 
serviciu. Evreii săpaseră grote subterane în afara orașului, 
unde își îngropau morţii. Mătușa Laelia pierduse enorm 
timp încercând să afle locul acestor cimitire aproape 
secrete. 

— Nu înţeleg rostul unei asemenea înmormântări, se 
tânguia mătușa Laelia. Dacă ar fi după mine, m-aș mulţumi 
și cu rugul funerar, însă vrăjitorul Simon considera că va 
avea nevoie de trupul său intact în cazul în care evreii și 
samaritenii vor învia din morţi. Simon îmi era prieten 
vechi, care m-a ajutat mult la nevoie și m-a scăpat de 
chinurile prin care trec de obicei femeile când 
îmbătrânesc. Poate ar fi reușit să zboare dacă evreii nu l-ar 
fi blestemat. 

M-am interesat și am aflat că nimeni nu revendicase în 
timp util trupul vrăjitorului, așa că fusese oferit animalelor 
drept hrană, cum se proceda de regulă cu leșurile 
sclavilor. Nu-mi plăcea deloc această practică, dar era 
avantajoasă, fiindcă reducea cheltuielile. Bineînţeles, ne 
asiguram să nu fie stricată carnea. Le interzisesem 
subordonaţilor mei să hrănească animalele cu leșurile 
oamenilor care muriseră de diverse boli. 

În acest caz, consideram că Sabina se pripise. Vrăjitorul 
Simon fusese un om respectat la viaţa lui și ar fi meritat o 
înmormântare potrivit obiceiurilor poporului său. Nu mai 
rămăsese din el decât un craniu ronţăit și câteva oase. Atât 
au mai găsit sclavii după ospăţul leilor pe care trebuiseră 
să-i gonească cu o coadă de mătură ca să poată salva până 
și acele rămășițe. 

Am pus resturile într-o urnă cumpărată în grabă, pe care 
i-am dat-o apoi mătușii Laelia și am rugat-o să n-o deschidă 


vreodată dacă ţine la liniștea ei sufletească. Sabina și-a 
manifestat fățiș disprețul pentru sentimentalismul nostru. 

Din noaptea aceea, am început să dormim în paturi 
separate. În pofida amărăciunii care îmi otrăvea sufletul, 
am dormit cum nu mai dormisem de mult timp, căci nu mai 
erau puii de leu care să se urce în permanenţă pe mine. 
Mai ales că dinţii lor deveniseră deja ascuţiţi ca un vârf de 
ac. 

După moartea vrăjitorului Simon, mătușa Laelia și-a 
pierdut tot cheful de viață și dramul de rațiune cu care 
fusese înzestrată. Era deja o femeie bătrână. Însă în loc să 
ascundă asta sub haine frumoase, sulimanuri și peruci, 
cum făcea înainte, a renunţat complet să mai lupte și s-a 
izolat în casă. Mormăia tot timpul în sinea ei și vorbea doar 
despre vremurile de altădată pe care și le amintea cu 
siguranță mai bine decât pe cele actuale. 

Când am constatat că nu mai știa nici măcar cine era 
împăratul și că pe mine mă confunda cu tatăl meu, m-am 
hotărât să-mi petrec nopţile, ori de câte ori puteam, în 
vechea mea casă de pe Aventin. Sabina n-a avut nimic 
împotrivă, din contră, părea chiar mulţumită să se ocupe 
singură de menajerie. 

Sabina se simţea fericită în compania dresorilor de 
animale, care, în pofida abilităţilor lor profesionale demne 
de respect, erau niște oameni neștiutori ce nu puteau 
purta o conversaţie decât despre fiarele lor. Sabina se 
descurca foarte bine când supraveghea descărcarea 
animalelor de pe vasele cu care erau aduse în Roma și 
negocia mult mai bine ca mine preţul lor. Și, mai presus de 
orice, reușea să menţină ordinea și o disciplină strictă 
printre angajaţii menajeriei. 

Curând mi-am dat seama că mie nu-mi rămânea mare 
lucru de făcut dacă mă îngrijeam ca Sabina să aibă în 
permanenţă bani pentru menajerie. Subvenţiile alocate de 
la vistieria împăratului nu ajungeau decât pentru 


întreţinere și aprovizionare. Tocmai de aceea mi se dăduse 
de înţeles că funcţia de administrator era doar onorifică și 
presupunea să-mi folosesc propriile resurse financiare. 
Oricum nici nu mi-aș fi dorit să depind de vistieria 
imperială, deoarece voiam ca spectacolele de la amfiteatru 
să fie independente. Numai cursele de care de la circ sunt 
organizate pentru bunăstarea comună și se află sub 
patronajul statului și al zeilor romani. 

Mulțumită libertului meu gal, fabrica de săpun producea 
o grămadă de bani. Unul dintre liberţii mei egipteni făcea 
alifii scumpe pentru femei, iar Hierax îmi trimitea daruri 
exorbitante din Corint. Însă liberţii mei investeau 
profiturile și în afaceri noi. Producătorul de săpun și-a 
extins afacerea în toate orașele mari ale imperiului, iar 
Hierax cumpăra și vindea terenuri în Corint. Tata mi-a 
spus cu blândeţe că menajeria nu prea era o afacere 
profitabilă. 

Deoarece guvernarea lui Nero era destul de permisivă și 
imperiul prospera, oamenii întreprinzători aveau 
nenumărate posibilități de a se îmbogăţi. Tata era de 
părere că renumele pe care mi-l adusese menajeria nu 
valora doi bani, din moment ce nu-mi aducea niciun 
beneficiu. Deși el era de acord să mă finanţeze în 
continuare, Tullia nu se arăta deloc încântată și se plângea 
că va muri săracă dacă lucrurile aveau să continue în acest 
fel. În plus, mă acuza că nu eram niciodată capabil să mă 
impun și cedam mereu în faţa mofturilor Sabinei. 

Observam cum  liberţii și imigranții din Roma se 
îmbogăţeau în doar câţiva ani datorită afacerilor lor. 
Orașele din provincii aproape eclipsau Roma cu luxul lor, 
cu atât mai mult cu cât aceasta devenise neîncăpătoare 
pentru numărul enorm de locuitori, care sporea tot timpul. 

Ca să contribui la atenuarea crizei de locuințe, am 
construit câteva clădiri de șase etaje cu apartamente de 
închiriat pe un teren care fusese pârjolit de un incendiu și 


pe care îl cumpărasem la un preţ de nimic graţie socrului 
meu. De asemenea, am câștigat câţiva bani din 
organizarea și finanţarea unor expediţii în Thessalia, 
Armenia și Africa, dar și din vânzarea surplusului de 
animale orașelor din provincii care găzduiau jocuri și 
spectacole. Cele mai bune animale le păstram pentru noi, 
firește. 

Însă cele mai mari câștiguri îmi reveneau din comerțul 
pe Marea Roșie, unde mă asociasem cu scopul de a 
achiziționa și transporta animale rare din India. Marfa era 
îmbarcată pe corăbii și adusă în Roma prin Alexandria, iar 
în India expediau la schimb produse manufacturiere din 
Gallia și vinuri din Campania. 

În urma unei înţelegeri cu prinții arabi, Roma a primit 
dreptul de a avea o bază maritimă și o garnizoană în 
punctul cel mai sudic al Mării Roșii. Acestea erau absolut 
necesare, deoarece, odată cu sporirea bogăției și 
prosperității poporului roman, crescuse și cererea pentru 
produse de lux, iar parții nu permiteau caravanelor 
romane să le străbată teritoriile decât dacă li se plătea o 
taxă consistentă. 

Alexandria a avut cel mai mult de câștigat de pe urma 
acestei situaţii, în timp ce alte mari centre comerciale 
precum Antiohia și Ierusalim au avut de suferit din cauza 
scăderii preţurilor produselor aduse din India. De aceea 
marii negustori din Siria, prin intermediul unor mesageri, 
au început să împrăștie zvonuri referitoare la iminenţa 
unui război cu Parţia, în urma căruia ar putea fi deschisă o 
rută comercială directă către India. 

După stabilizarea situaţiei din Armenia, Roma încheiase 
legături comerciale cu hyrcanienii, care controlau apele 
sărate ale Mării Caspice, la nord de Parţia. Astfel a fost 
statornicită o rută comercială către China, planurile 
partilor au fost zădărnicite, iar mătasea și porţelanul au 
ajuns în Roma pe apele Pontului Euxin. Trebuie să 


recunosc că nu prea aveam habar despre toate astea, la fel 
ca majoritatea nobilimii romane. Se spunea că durează doi 
ani pentru ca mărfurile din China să fie transportate până 
pe coasta Pontului Euxin cu ajutorul unor cămile. 
Oamenilor cu judecată însă nu le venea să creadă că există 
o ţară atât de îndepărtată și susțineau că totul nu era 
decât o invenţie a negustorilor ca să-și justifice preţurile 
exorbitante. 

În momentele când era mai ursuză ca de obicei, Sabina 
mă îndemna să merg personal în India să aduc tigri, sau în 
China după legendarii dragoni, sau chiar să călătoresc pe 
Nil în jos, până în întunecata Nubie, unde se puteau vâna 
rinoceri. De exasperare, simţeam și eu uneori nevoia de a 
pleca într-o lungă călătorie, dar judecata îmi spunea că 
existau oameni cu mai multă experienţă în capturarea 
animalelor și mai rezistenți decât mine la încercările cu 
care te poţi confrunta într-o asemenea călătorie. 

De aceea, în fiecare an, în ziua comemorării morţii 
mamei mele, eliberam câte un sclav de la menajerie și îl 
pregăteam de drum. Am trimis un libert grec amator de 
călătorii în Hyrcania, de unde urma să încerce să ajungă în 
China. Avea avantajul de a ști să scrie și să citească, iar eu 
speram că voi reuși să scriu o nouă carte pe baza 
însemnărilor lui. Însă n-am mai primit niciodată vreo veste 
de la el. 

După căsătorie și după moartea lui Britannicus, 
începusem să-l evit într-o oarecare măsură pe Nero. Acum, 
dacă stau și mă gândesc, îmi dau seama că Sabina a fost o 
cale de scăpare din cercul restrâns al apropiaților lui Nero, 
ceea ce justifică poate atracţia mea subită și prostească 
faţă de ea. 

Ca să mă bucur de timpul liber, am început să organizez 
acasă banchete modeste pentru scriitorii din Roma. 
Annaeus Lucanus, fiul unuia dintre verii lui Seneca, a fost 
extrem de încântat când l-am lăudat fără rețineri pentru 


talentul său. Lui Petronius, care era cu cinci ani mai mare 
ca mine, i-a plăcut cărticica mea despre bandiții din 
Cilicia, deoarece folosisem intenţionat latina vulgară. 

Petronius era un om rafinat și nutrea ambiția, după ce 
își va fi încheiat îndatoririle politice, să-și dedice viaţa 
artelor. Era un prieten destul de solicitant, pentru că 
dormea toată ziua și stătea mereu treaz noaptea. Susţinea 
că circulaţia căruţelor din Roma pe timp de noapte îl 
împiedică să adoarmă. 

Am început să plănuiesc și parţial chiar am scris un ghid 
despre animalele sălbatice, despre cum pot fi capturate, 
transportate, despre îngrijirea și dresarea lor. Ca să-l fac 
cât mai interesant pentru cititor, am inserat numeroase 
incidente palpitante la care fusesem martor sau pe care le 
auzisem de la alţii. Am exagerat în măsura în care un 
scriitor are dreptul să o facă pentru a stârni interesul 
cititorilor. Petronius considera că va fi o carte excelentă și 
utilă, din care a împrumutat și el câteva expresii mai 
grosolane în latina vulgară. 

Nu mai participam la escapadele nocturne ale lui Nero 
în părţile rău famate ale orașului, fiindcă socrul meu era 
prefectul Romei. În privinţa asta, s-a dovedit că luasem o 
decizie înţeleaptă, căci aceste distracţii au avut până la 
urmă un final trist. 

Nero nu se supăra niciodată dacă mânca bătaie și nu 
purta pică nimănui, deoarece considera că înfrângerile 
sunt normale într-o luptă, dreaptă. Însă, la un moment dat, 
un senator ghinionist, care nu încerca decât să apere 
onoarea soţiei sale, s-a nimerit să-l lovească pe Nero foarte 
tare în cap. Apoi, după ce și-a dat seama cu groază pe cine 
bătuse, a fost atât de prost, încât i-a scris o scrisoare în 
care își cerea iertare pentru fapta sa. Nero n-a avut altă 
opţiune decât să se minuneze că un om care își lovise 
împăratul era în continuare în viaţă și, pe deasupra, avea 
tupeul să se laude cu asta trimițând scrisori nerușinate. 


Astfel, senatorul a fost obligat să-și taie venele cu ajutorul 
medicului său. 

Seneca a fost foarte deranjat de acest incident și a 
hotărât că era necesar ca Nero să-și găsească o altă cale 
de a-și manifesta impulsurile violente. De aceea a renovat 
circul împăratului Gaius din apropierea Vaticanului și l-a 
transformat într-un loc de distracţie destinat exclusiv 
împăratului. Cel puţin acolo Nero putea, sub privirile 
prietenilor și nobililor de încredere, să-și exerseze 
abilităţile de călăreț și conducător de care după voia 
inimii. 

În plus, Agrippina i-a dăruit vila ei de vacanţă 
înconjurată de grădini care se întindeau până la colina 
Janiculum, cu multele ei bordeluri. Seneca spera că 
exerciţiile fizice pe care Nero le practica în secret îi vor 
domoli și pasiunea lui exagerată, nedemnă de un împărat 
pentru muzică și cântat. Nero a devenit curând un 
conducător de car îndrăzneţ și neînfricat, căci oricum 
iubea caii încă din copilărie. 

Totuși nu era nevoit să privească prea des înapoi atunci 
când conducea un atelaj de armăsari iberici într-o cursă, 
căci nu se temea că alţii îl vor lovi și-l vor răsturna. Dar nu 
oricine are abilitatea de a struni un atelaj de cai iberici în 
curbele strânse ale circului. Mulţi pasionaţi de curse și-au 
rupt gâtul pe pistă sau au rămas ologi pe viaţă căzând și 
neizbutind să-și dezlege la timp hăţurile de brâu. 

Şi eu eram la fel de sceptic în privinţa aspirațiilor 
muzicale și artistice ale lui Nero. L-am rugat o dată să-mi 
dăruiască ţitera lui și mai târziu am dat-o unui muzicant 
amărât, care își făcea veacul cântând prin cârciumi, să se 
laude cu ea. L-am și învăţat câteva cântece de dragoste 
compuse de Nero, care au avut mare succes în rândul 
beţivanilor spectatori. A devenit faimos, iar povestea lui a 
ajuns până la urmă și la urechile lui Nero, care mi-a 
mulțumit bucuros că datorită mie talentul lui de muzician 


și poet devenise cunoscut chiar și în rândul oamenilor de 
jos. Reacţia lui m-a uimit, căci gestul meu fusese doar o 
glumă. 

În Britania, Flavius Vespasian se certase rău cu 
Ostorius, motiv pentru care fusese chemat înapoi la Roma. 
Tânărul Titus reușise să se remarce sub comanda tatălui 
său, iar o dată preluase comanda cavaleriei și sărise în 
ajutorul lui Vespasian, care fusese înconjurat de britoni. 
Totuși, Vespasian încă susţinea că s-ar fi descurcat și 
singur. 

Seneca găsea drept inutile și periculoase veșnicele 
războaie mărunte din Britania. Afirma că împrumuturile 
acordate regilor britoni aduseseră pacea în Britania într-o 
manieră mult mai eficientă decât expedițiile punitive, care 
nu erau altceva decât o povară pentru trezoreria statului. 
Nero i-a permis lui Vespasian să ocupe funcţia de consul 
pentru câteva luni, apoi l-a promovat într-un distins 
colegiu de preoţi, iar ulterior l-a numit proconsul în Africa. 

Când ne-am întâlnit la Roma, Vespasian m-a cercetat cu 
privirea și mi-a spus: 

— Te-ai schimbat foarte mult în ultimii ani, Minutus 
Manilianus, și nu mă refer numai la cicatricile de pe faţă. 
Când erai în Britania, n-aș fi crezut că o să ajungem 
vreodată rude și că te vei însura cu fiica fratelui meu. Dar 
un tânăr ca tine se descurcă mult mai bine în Roma decât 
în Britania, unde nu s-ar alege decât cu reumatism și cu o 
căsătorie după obiceiurile britonilor. 

Aproape că uitasem de căsătoria mea de formă din 
ţinuturile icenilor. Întâlnirea cu Vespasian mi-a reînviat în 
minte experienţele dureroase prin care trecusem acolo și l- 
am rugat să nu mai deschidă acest subiect niciodată. 

— Nu există legionar care să nu aibă vreun bastard prin 
vreun colţ de lume, mi-a spus Vespasian încercând să mă 
liniștească. Însă Lugunda ta nu s-a mai recăsătorit. Îl 
crește pe fiul tău în spirit roman. Aristocraţii iceni sunt 


deja la fel de civilizaţi ca noi, romanii. 

Cuvintele lui m-au îndurerat, cu atât mai mult cu cât 
soția mea, Sabina, nu părea să aibă nici cea mai mică 
intenţie de a-mi face un copil și nu mă mai culcasem cu ea 
de foarte multă vreme. Dar am îndepărtat năluca 
Lugundei, așa cum făcusem și în trecut, iar Vespasian a 
fost de acord să păstreze secretul în legătură cu căsătoria 
mea din Britania, deoarece cunoștea firea nu tocmai 
blândă a nepoatei lui. 

La banchetul organizat de socrul meu în cinstea lui 
Vespasian am întâlnit-o pentru prima oară pe Lollia 
Poppaea. Se spunea că mama ei fusese cea mai frumoasă 
femeie din Roma și că îi atrăsese atenţia împăratului 
Claudius într-o asemenea măsură, că Messalina se ocupase 
să nu mai existe printre cei vii, deși mie tot nu-mi venea să 
cred lucrurile rele care încă se spuneau despre Messalina. 

Tatăl Poppaeei, Lollius, fusese în tinereţe unul dintre 
prietenii lui Seianus și asta i-a adus antipatia tuturor pe 
vecie. Lollia Poppaea era căsătorită cu un cavaler 
neînsemnat pe nume Crispinus și folosea numele bunicului 
ei, Poppaeus Sabinus, deoarece nu dorea să poarte numele 
infam al tatălui ei. Poppaeus Sabinus fusese consul și 
celebrase un triumf în urma victoriilor de pe câmpul de 
luptă. 

Așadar Poppaea era rudă cu Flavius Sabinus, însă 
legăturile familiei lor erau atât de întortocheate, așa cum 
sunt de obicei în toate familiile nobile romane, că nu mi-a 
fost niciodată clar ce grad de rudenie exista între ei. Pe 
mătușa Laelia nu o puteam întreba, deoarece o cam lăsase 
memoria și confunda adesea oamenii. Când am salutat-o 
pe Poppaea Sabina, mi-am exprimat și regretul că soţia 
mea nu avea nimic în comun cu ea, în afară de nume. 

Poppaea m-a privit inocentă cu ochii ei gri larg deschişi. 
Aveam să observ mai târziu că li se schimba culoarea în 
funcţie de lumină și de starea ei de spirit. 


— Crezi că sunt atât de bătrână și trecută, deși am 
născut doar o singură dată, că nici măcar nu pot fi 
comparată cu Sabina, verișoara mea feciorelnică cu trupul 
zvelt ca al lui Artemis? mi-a spus ea făcându-se că-mi 
înţelege greșit cuvintele. Sabina și cu mine avem aceeași 
vârstă. 

Simţeam că mă ia cu ameţeală când mă uitam în ochii ei. 

— Nu, am protestat degrabă, voiam să spun că tu ești 
cea mai modestă și cea mai pură femeie măritată pe care 
am văzut-o vreodată în Roma și nu pot decât să îţi admir 
frumuseţea acum când te văd pentru prima oară fără văl. 

— Trebuie să port văl, a zis Poppaea cu un zâmbet sfios, 
ca să mă protejez de soare, căci pielea mea e foarte 
sensibilă. O invidiez pe Sabina ta, care pare la fel de 
bronzată și robustă ca Diana, pocnind din bici în arenă sub 
razele fierbinţi ale soarelui. 

— Nu e Sabina mea, chiar dacă suntem căsătoriţi, am 
spus eu cu amărăciune. E mai degrabă Sabina leilor și a 
dresorilor de lei. Nu e o persoană blajină, nu e deloc o 
companie plăcută, iar limbajul ei devine tot mai vulgar de 
la un an la altul. 

— Nu uita că suntem rude, m-a avertizat Poppaea 
Sabina. Cu toate astea, nu sunt singura persoană din Roma 
care se întreabă de ce un om simţitor ca tine a ales-o 
tocmai pe Sabina, deși puteai avea pe oricine altcineva. 

I-am făcut semn să se uite în jur și i-am spus că la baza 
unei căsătorii există și alte motive în afară de faptul că doi 
oameni se plac. Totuși tatăl Flaviei Sabina era prefectul 
Romei, iar unchiul ei un comandant care dobândise insigna 
triumfală. Nu știu ce mă apucase, dar, incitat de prezenţa 
sfioasă a Poppaeei, am început să vorbesc despre tot felul 
de lucruri, sărind de la un subiect la altul, și n-a trecut 
mult până ca ea să recunoască rușinată că suferea din 
cauza căsniciei nefericite cu acel centurion neînsemnat și 
arogant din Garda Pretoriană. 


— E nevoie ca un bărbat să aibă și alte calităţi pe lângă 
atitudinea semeaţă, platoșa strălucitoare și coiful cu 
creastă roșie, a suspinat ea. Eram doar o copilă naivă când 
am fost măritată cu el. După cum vezi, sunt fragilă. Pielea 
mea e așa delicată, că trebuie să mă spăl în fiecare zi cu 
pâine de grâu muiată în lapte de măgăriţă. 

Insă nu era atât de sfioasă și de fragilă cum voia să pară, 
și am simţit asta când și-a apăsat din greșeală un sân de 
cotul meu. Pielea ei era uimitor de albă, nu mai văzusem 
niciodată ceva asemănător și nici nu știu cu ce aș putea să 
o compar ca să o descriu, că nu sunt poet. Am bâiguit tot 
felul de  banalităţi despre aur, fildeș și porţelanul 
chinezesc, dar cred că privirea mea trăda cât de vrăjit 
eram de frumuseţea și prospeţimea ei. 

N-am putut sta de vorbă prea mult, pentru că trebuia să 
mă ocup de numeroasele mele îndatoriri în calitate de 
ginere al gazdei. Dar mintea nu-mi stătea decât la ochii 
cenușii ai Poppaeei și la pielea ei strălucitor de albă. Fiind 
atât de distrat, m-am poticnit când am citit jurămintele 
străvechi către zeii protectori ai căminului. 

În cele din urmă, soţia mea, Sabina, m-a tras deoparte și 
mi-a spus pe un ton tăios: 

— Ai privirea destul de tulbure și ești roșu la faţă ca și 
când ai fi beat, deși nu s-a băut prea mult vin până acum. 
Nu te lăsa prins în mrejele Lolliei Poppaea. E o târâtură cu 
sânge rece. Are un preţ, ce-i drept, dar cred ca e prea 
mare pentru un prost ca tine. 

M-am înfuriat, căci Poppaea părea atât de inocentă, 
încât era imposibil să se prefacă. Dar, în același timp, 
comentariul răutăcios al Sabinei m-a incitat, dându-mi 
speranţe că poate aș avea o șansă dacă acţionam cu tact și 
mă apropiam îndeajuns de Poppaea. 

Când am luat o scurtă pauză de la treburile mele, am 
abordat-o iarăși. Nici măcar nu mi-a fost greu, căci femeile 
o evitau în mod intenţionat, iar bărbaţii se adunaseră cu 


toţii în jurul oaspetelui de onoare ca să-i asculte poveștile 
din Britania. 

În ochii mei orbiţi de farmecul ei, Poppaea părea un biet 
copil abandonat, chiar dacă își ţinea cât de sus putea capul 
cu pletele ei blonde. Simţțeam o mare afecţiune faţă de ea, 
însă când am încercat să-i ating braţul gol, s-a retras și mi- 
a aruncat o privire care exprima o dezamăgire profundă. 

— Asta e tot ce vrei, Minutus? mi-a șoptit ea cu 
amărăciune. Ești la fel ca toţi ceilalţi bărbaţi? Speram să 
îmi fii cu adevărat prieten. Acum înţelegi de ce prefer să- 
mi ascund faţa în spatele unui văl, decât să suport privirile 
pline de pofte ale bărbaţilor din jurul meu. Nu uita că sunt 
măritată. Dacă aș putea divorța, poate m-aș simţi mai 
liberă. 

Mi-am cerut iertare și am asigurat-o că mai degrabă mi- 
aș tăia venele decât să-i fac vreun rău. Mai avea puţin și 
izbucnea în lacrimi. S-a sprijinit istovită de mine și i-am 
simţit astfel trupul lipindu-se de al meu. Din spusele ei, am 
înţeles că nu avea banii necesari să divorţeze și numai 
împăratul ar fi putut să dezlege căsnicia ei, deoarece 
Poppaea provenea dintr-o familie de patricieni. Însă nu 
cunoștea pe nimeni de la palatul imperial care să fie 
îndeajuns de influent încât să-i poată prezenta cazul 
dinaintea lui Nero. 

— Am avut deja ocazia să cunosc caracterul josnic al 
tuturor bărbaţilor, a spus ea. Dacă îi cer ajutorul unui 
necunoscut, acesta nu va face decât să profite de faptul că 
sunt o persoană lipsită de apărare. Ce bine ar fi dacă aș 
avea un prieten adevărat care s-ar mulțumi cu 
recunoștința mea veșnică, fără să-și dorească alte lucruri 
care îmi insultă decenţa. 

Intr-un final, am condus-o acasă. Soţul ei, Crispinus, își 
dăduse acordul bucuros ca să se poată îmbăta liniștit. Erau 
atât de săraci, că nici măcar nu aveau o litieră care să-i 
aștepte afară, așa că am invitat-o pe Poppaea în a noastră. 


La început a șovăit, însă până la urmă m-a lăsat să mă așez 
lângă ea, drept care i-am simţit atingerea tot drumul. 

Am hotărât să nu mergem direct la castrul pretorian, 
căci noaptea era prea frumoasă și senină, iar Poppaea era 
la fel de sătulă de mirosul de sudoare din garnizoană pe 
cât eram și eu de duhoarea din menajerie. Ne-am oprit pe 
cel mai apropiat deal ca să admirăm priveliștea și luminile 
din pieţe. Nu știu exact cum, dar am ajuns la casa mea de 
pe Aventin, deoarece Poppaea dorea să o întrebe ceva pe 
mătușa Laelia despre bietul ei tată. Insă mătușa Laelia se 
culcase, firește, iar pe Poppaea n-o lăsa inima să o 
trezească la o asemenea oră. Așa că am stat împreună și 
am băut puţin vin, admirând răsăritul deasupra 
Palatinului. Visam cu ochii deschiși, imaginându-ne cum ar 
fi arătat lucrurile dacă și ea, și eu am fi fost liberi. 

Poppaea s-a sprijinit încrezătoare de braţul meu și mi-a 
spus că dintotdeauna își dorise să aibă parte de un prieten 
devotat și sincer, însă nu găsise așa ceva până acum. După 
ce am stăruit îndelung, a acceptat în cele din urmă o sumă 
de bani împrumut ca să poată demara procedurile de 
divorț. 

Ca să o încurajez, i-am povestit despre firea prietenoasă 
a lui Nero, despre mărinimia lui faţă de cei apropiaţi și 
despre toate celelalte calităţi ale sale. Poppaea era 
curioasă, ca toate femeile, mai ales că nu-l cunoscuse 
personal pe Nero. l-am spus și despre Acte, despre 
frumuseţea și manierele ei alese, dar și despre celelalte 
femei din preajma lui Nero. Am recunoscut că uniunea 
dintre Nero și Octavia nu se consumase încă, pentru că ea 
era sora lui Britannicus și propria lui soră vitregă, și 
oricum Nero o considera profund antipatică și 
dezgustătoare. 

Poppaea Sabina se pricepea să mă flateze și să mă 
determine, prin întrebări abile, să-i spun cât mai multe, 
așa că am ajuns să-i admir inteligenţa la fel de mult ca 


frumuseţea. Mi se părea surprinzător că o femeie atât de 
sensibilă și încântătoare, care născuse deja un fiu, putea să 
pară așa neimpresionată și, totuși, în străfundul sufletului 
ei pur să simtă un dispreţ profund faţă de metehnele ce 
umbreau strălucirea curții imperiale. O preţuiam din ce în 
ce mai tare și pe cât de inaccesibilă mi se părea, pe atât o 
doream mai tare. 

Când ne-am despărţit, imediat după răsăritul soarelui, 
chiar înainte ca trâmbiţele să sune deșteptarea în 
garnizoană, mi-a dat un sărut amical. Când i-am simţit 
buzele moi topindu-se sub buzele mele, am fost așa de 
subjugat, încât am jurat că voi face orice îmi stă în puteri 
să o ajut să scape de acea căsnicie mizerabilă. 

În următoarele zile parcă trăiam într-un vis. Toate 
culorile mi se păreau mai vii decât înainte, soarele nu mai 
era atât de fierbinte și nici noaptea așa de întunecată. 
Parcă eram beat, am încercat chiar să scriu poezii. Ne-am 
întâlnit din nou în templul Minervei și ne prefăceam că 
priveam împreună picturile și sculpturile maeștrilor greci. 

Poppaea Sabina mi-a spus că avusese o discuţie serioasă 
cu soţul ei, iar Crispinus fusese de acord să divorțeze dacă 
avea să primească o sumă consistentă drept compensație. 
Dând dovadă de o judecată înţeleaptă, Poppaea mi-a 
explicat că era mai simplu să-i dea lui Crispinus cât cerea, 
decât să irosească banii pe avocaţi și pe acuzaţii reciproce, 
care oricum trebuiau dovedite și nu ar fi făcut decât să 
ducă la un scandal public. 

Însă o îngrozea gândul de a primi mai mulţi bani de la 
mine. Avea niște bijuterii pe care intenţiona să le vândă, 
deși erau niște amintiri de familie preţioase. Totuși 
considera că libertatea ei valorează mult mai mult. 

Poppaea m-a făcut să mă simt stânjenit când am obligat- 
o să accepte un ordin de plată cu o sumă enormă, adresat 
bancherului meu. În semn de recunoștință, mi-a permis să 
o însoțesc pe celălalt mal al râului, în casa unui profet 


evreu. I-am cumpărat de acolo niște alifii destul de scumpe 
pe care numai evreii le știau prepara după reţete străvechi 
din vremea regelui Solomon. 

Am constatat surprins că Poppaea cunoștea destule 
lucruri despre zeul evreilor și despre cărțile lor sfinte. 
Această pietate copilărească o făcea să pară și mai naivă și 
mai pură în ochii mei. 

Așadar nu mai rămânea decât ca Nero să-și dea acordul 
pentru dizolvarea căsătoriei. Doar el avea acest drept, în 
calitate de pontifex maximus“, o funcţie pe care o putea 
exercita oricând dorea. Nu o făcea însă prea des, căci asta 
i-ar fi adus, pe lângă treburile lui în slujba statului, 
nenumărate îndatoriri de natură religioasă. 

Nu îndrăzneam să mă adresez lui Seneca, deoarece, 
după ce rămăsese văduv, se însurase cu o femeie care avea 
pe jumătate vârsta lui și nici nu dorea să audă de divorțuri. 
În plus, funcţia îl ţinea atât de ocupat, că trebuia să aștepți 
luni de zile pentru a putea ajunge la el. 

Nu voiam nici să stârnesc suspiciuni prezentându-i 
personal cazul lui Nero, care ar fi putut să mă bănuiască 
de intenţii neonorabile. Şi eu eram căsătorit, și, în ultima 
vreme, Nero făcea tot felul de remarci sarcastice la adresa 
mea, sfătuindu-mă să-mi văd mai bine de menajerie, decât 
să îmi pierd vremea purtând discuţii despre filosofie și 
muzică. Astfel de afirmaţii mă necăjeau foarte tare. 

Însă mi-am adus aminte de Otho, care era cel mai bun 
prieten al lui Nero și care avea atâţia bani și atâta 
influenţă, că îndrăznea chiar să se ia la ceartă cu împăratul 
dacă îi venea cheful. Otho avea slăbiciunea de a se bărbieri 
la sânge și părea aproape spân. Am folosit acest pretext ca 
să-i spun într-o zi că știam o femeie care își îngrijea tenul 
sensibil cu lapte de măgăriţă. 

Asta i-a captat imediat interesul și mi-a dezvăluit că 
atunci când exagera cu băutura și pierdea prea multe 


+ Mare preot (lat.). 


nopţi la rând, își spăla și el faţa cu pâine de grâu muiată în 
lapte. Așa am ajuns să-i povestesc, cu titlu confidential, 
despre Poppaea Sabina și despre căsnicia ei nefericită. 
Bineînţeles că dorea să o cunoască personal înainte să-i 
prezinte problema lui Nero. 

Bucurându-mă ca prostul, am dus-o pe Poppaea în casa 
luxoasă a lui Otho. Frumuseţea, modestia și pielea ei 
năucitor de albă l-au impresionat atât de tare, încât i-a 
promis din toată inima că va vorbi cu Nero și o va ajuta. 
Dar înainte de asta, dorea să cunoască circumstanţele. 

Prin urmare, Otho a descusut-o zâmbind pe Poppaea în 
privinţa celor mai intime amănunte ale căsniciei ei. Când a 
băgat de seamă că întrebările lui mă stânjeneau atât de 
tare, că nici nu mai știam unde să-mi întorc privirea, mi-a 
propus să-i las singuri. Am acceptat cu plăcere, deoarece 
îmi imaginam că Poppaea prefera să vorbească între patru 
ochi cu un bărbat versat și înţelegător ca Otho. 

În spatele ușilor închise, au discutat până spre lăsarea 
serii. Într-un sfârșit, Poppaea a ieșit, a venit la mine și m-a 
luat de mână. Și-a lăsat timidă ochii în jos și și-a acoperit 
bărbia cu vălul. Otho mi-a mulțumit că i-am făcut 
cunoștință cu o femeie așa de încântătoare și ne-a asigurat 
că va face tot posibilul să rezolve problema divorțului. Am 
observat niște urme roșii pe gâtul alb al Poppaeei, probabil 
din cauza conversaţiei delicate căreia trebuise să-i facă 
față. Avea într-adevăr o piele foarte sensibilă. 

Otho s-a ţinut de cuvânt. În prezenţa a doi judecători și 
cu toate documentele necesare, Nero a dizolvat oficial 
căsătoria Poppaeei cu Crispinus. Poppaeei i s-a permis să- 
și păstreze fiul, iar câteva săptămâni mai târziu Otho s-a 
însurat cu ea în taină, fără să respecte termenul de nouă 
luni, așa cum se obișnuiește. A fost o lovitură atât de 
cruntă pentru mine, că iniţial refuzam să cred. Aveam 
senzaţia că se prăbușise cerul și m-a luat o durere de cap 
așa de violentă, că am fost nevoit să mă închid într-o 


cameră întunecoasă timp de câteva zile. 

Când mi-am mai revenit, am ars pe altarul casei toate 
poeziile mele, jurând să nu mai scriu în viaţa mea așa ceva; 
o promisiune pe care nu am încălcat-o până în ziua de azi. 
Nu puteam să-l acuz pe Otho, căci simţisem pe pielea mea 
efectul farmecelor Poppaeei. Îmi imaginasem că un bărbat 
ca Otho, faimos pentru numeroasele lui aventuri amoroase 
cu femei și cu tineri, n-ar fi niciodată atras de o făptură 
atât de timidă și lipsită de experienţă ca Poppaea. Poate că 
Otho își dorea o schimbare și considera că Poppaea va 
avea o influenţă pozitivă asupra sufletului lui ușuratic. 

Am primit o invitaţie personală la nuntă scrisă chiar de 
Poppaea și le-am trimis în dar un set cu cele mai frumoase 
pocale din argint pe care le-am putut găsi. Insă la banchet 
probabil am arătat ca o umbră venită din lumea de dincolo. 
Poppaea s-a apropiat de mine radiind de fericire și mi s-a 
părut mai frumoasă ca oricând. M-a cuprins cu braţele ei 
albe ca zăpada, m-a strâns la piept și m-a sărutat cu 
acordul lui Otho, spunând că este atât de fericită doar 
datorită mie. 

Mi-a promis că îmi va da înapoi cât de curând datoria, 
însă îmi imaginam că nu dorea să discute cu Otho despre 
bani chiar din primele zile de căsnicie. Ulterior avea să 
uite de tot. N-a mai pomenit niciodată de banii aceia, iar 
eu n-am putut să fiu într-atât lipsit de tact încât să-i 
amintesc. Nunta a avut loc într-un cerc restrâns din cauza 
proaspătului divorț al Poppaeei. Nici Otho nu dorea mare 
fast și cu atât mai puţin să-l invite pe Nero, deși acesta era 
tare curios să afle ce fel de femeie îl subjugase atât de 
repede pe Otho, cel renumit pentru nestatornicia lui. La 
petrecere am băut mai mult decât de obicei și cred că asta 
m-a făcut să-i spun Poppaeei, cu lacrimi în ochi, că poate 
aș fi putut și eu să divorțez. 

— Dar atunci de ce n-ai spus nimic? a exclamat ea 
mâhnită. Eu m-am gândit că nu-i pot provoca o asemenea 


durere verișoarei mele, Flavia Sabina. Desigur, are și Otho 
defectele lui. E puţin efeminat și își trage un picior când 
merge, în schimb la tine abia se observă că șchiopătezi. 
Însă mi-a făgăduit că va începe o nouă viaţă și că se va 
descotorosi de prietenii din cauza cărora s-a dedat 
anumitor vicii. Nici nu vreau să vorbesc despre ei. Bietul 
Otho, e așa de sensibil și influenţabil. Dar sper ca prezenţa 
mea să-l transforme în alt om. 

— E și mai bogat ca mine, am spus eu fără să-mi ascund 
amărăciunea. Face parte dintr-o familie străveche și e 
prietenul cel mai apropiat al împăratului. 

Poppaea m-a privit cu reproș. 

— Chiar crezi asta despre mine, Minutus? a șoptit ea cu 
buze tremurânde. Credeam că ai înţeles că faima și averea 
nu înseamnă nimic pentru mine când mă simt atrasă de o 
persoană. Nici pe tine nu te privesc de sus, chiar dacă ești 
doar un biet administrator de menajerie. 

Era atât de rănită și atât de frumoasă, încât m-a 
înduioșat și am implorat-o să mă ierte. 

Multă vreme după nuntă, Otho a fost parcă alt om. S-a 
ţinut departe de petrecerile lui Nero, iar când acesta din 
urmă i-a trimis invitaţie specială, a acceptat, însă a plecat 
acasă devreme, spunând că nu o poate lăsa pe frumoasa 
lui consoartă să aștepte. S-a lăudat atât de mult cu 
frumuseţea Poppaeei și cu talentul ei desăvârșit în arta 
amorului, încât Nero a devenit din ce în ce mai curios și l-a 
rugat pe Otho să o aducă pe tânăra lui soţie la palat. Otho 
însă a refuzat motivând că soţia lui era mult prea timidă și 
mândră. A mai găsit și alte scuze, însă n-a omis să 
menţioneze că nici măcar Venus, cea născută din valurile 
înspumate ale mării, nu era mai frumoasă decât Poppaea 
scăldându-se în fiecare dimineaţă în lapte de măgăriţă. 
Otho cumpărase un întreg grajd cu măgărițe care erau 
mulse special pentru ea. Eram măcinat de o gelozie cruntă, 
așa că evitam toate întâlnirile unde era prezent Otho. 


Prietenii mei scriitori mă tachinau din cauza melancoliei în 
care căzusem în ultima vreme. M-am consolat, în cele din 
urmă, cu gândul că trebuia să-i doresc binele dacă o 
iubeam cu adevărat. Privind din afară, părea că Poppaea 
alesese cea mai bună partidă pe care o putea găsi în 
vremurile acelea în Roma. 

Soţia mea, Flavia Sabina, se înstrăinase de mine mai 
mult ca niciodată și nu exista dată să ne vedem și să nu ne 
certăm. Am început să mă gândesc serios la divorţ, deși 
mă temeam destul de tare de mânia celor din ginta Flavia. 
Imi imaginam că nici Sabina n-ar fi de acord, deși îmi 
dăduse de înţeles destul de clar că o făcusem să deteste 
plăcerile patului nuptial. De aceea n-o deranja dacă mă 
culcam când și când cu vreo sclavă, atât timp cât o lăsam 
pe ea în pace. Totuși nu aveam niciun motiv legitim care să 
justifice dizolvarea confareaţiei. În plus, Sabina și-a ieșit 
din minţi când am abordat acest subiect, mai mult de 
teamă că în urma divorţului și-ar putea pierde mult 
iubitele animale. Așadar nu mi-a rămas decât să sper că 
într-o zi avea să fie sfâșiată în bucăţi de unul dintre leii ei, 
pe care îi intimida cu voinţa ei ieșită din comun silindu-i să 
facă  acrobaţii incredibile, cu ajutorul  dresorului 
Epafroditus. 

Şi așa au trecut primii cinci ani ai domniei lui Nero. A 
fost cea mai fericită și cea mai înfloritoare perioadă din 
câte cunoscuse lumea vreodată. Probabil nici nu va mai 
exista alta la fel. Eu însă nu-mi găseam locul și mă 
simţeam ca un animal în cușcă. Am început treptat să-mi 
neglijez ţinuta, nu mă mai interesa nici călăritul și m-am 
îngrășat destul de tare. Oricum, nu era mare diferenţă 
între mine și ceilalți tineri romani în ceea ce privește 
aspectul exterior. Dădeai la tot pasul de bărbaţi neîngrijiţi, 
cu părul lung, leoarcă de sudoare, cântând la ţiteră - o 
nouă generaţie care dispreţuia și își bătea joc de 
rigiditatea vechilor obiceiuri romane. Eu eram indiferent la 


orice, simțeam că cei mai frumoși ani din viaţă trecuseră 
pe lângă mine pe nesimţite, deși nu împlinisem încă 
treizeci de ani. 

Apoi Nero și Otho s-au certat. Ca să-l enerveze pe Nero, 
Otho a dus-o într-o zi pe Poppaea pe Palatin. Normal că 
Nero s-a îndrăgostit nebunește de ea și, întocmai ca un 
copil răsfăţat, era obișnuit să obţină tot ce își dorea. Însă 
Poppaea i-a respins avansurile spunându-i că nu avea 
nimic să-i ofere din ceea ce Otho nu-i dăduse deja. 

După cină, Nero a deschis o sticluță cu unul dintre cele 
mai preţioase parfumuri ale sale și le-a oferit tuturor 
musafirilor să-l încerce. Ulterior, când Nero a fost invitat 
în casa lui Otho, acesta din urmă a pulverizat același 
parfum asupra tuturor oaspeţilor cu ajutorul unor 
recipiente speciale din argint. 

Se spunea că Nero, mistuit de chinurile iubirii, a 
poruncit să fie dus acasă la Otho în puterea noptii, însă a 
bătut zadarnic în ușă, căci nimeni n-a venit să-i deschidă. 
Otho nu l-a putut primi, deoarece Poppaea considera că nu 
era o oră potrivită pentru vizite. Se zvonea chiar că Otho l- 
ar fi ameninţat pe Nero în prezența unor martori, 
declarându-i: „În mine îl vezi pe viitorul împărat”. 

Nu știu dacă această idee îi venise în urma vreunei 
profeţii sau dacă i-o băgase cineva în cap. Totuși Nero 
reușise să-și păstreze calmul și să râdă dispreţuitor. „Nici 
măcar consul nu te văd”, i-ar fi spus împăratul. 

Spre marea mea uimire, Poppaea m-a chemat la ea într- 
o frumoasă zi de primăvară, când cireșii din grădinile lui 
Lucullus erau în floare. Credeam că reușisem să o uit, însă 
indiferența mea s-a spulberat într-o clipă când am primit 
mesajul ei. M-am dus imediat să o văd, tremurând de 
emoție. Poppaea era mai frumoasă ca oricând. Micuţul ei 
fiu îi era alături, iar ea se purta cum îi stă bine unei mame 
iubitoare. Era îmbrăcată într-o rochie de mătase care mai 
mult dezgolea decât să acopere formele ei încântătoare. 


— O, Minutus, a exclamat, ce dor mi-a fost de tine! Ești 
singurul meu prieten dezinteresat! Am mare nevoie de 
sfatul tău. 

Fără să vreau, am devenit suspicios, căci îmi aduceam 
bine aminte ce se întâmplase ultima dată când o ajutasem 
cu sfaturile mele. Însă Poppaea mi-a zâmbit cu atâta 
candoare, că îmi era imposibil să o bănuiesc de intenţii 
rele. 

— Cred că ai auzit în ce încurcătură oribilă sunt din 
cauza lui Nero, a spus ea, nu înţeleg cum de s-a întâmplat 
așa ceva. Eu nu l-am încurajat câtuși de puţin, doar mă 
cunoști. Însă Nero nu-mi dă pace cu sentimentele lui, iar 
bietul Otho riscă să cadă în dizgrație doar ca să-mi apere 
onoarea. 

S-a uitat la mine iscoditor. Ochii ei cenușii au devenit 
dintr-odată violet, iar părul atât de frumos aranjat o făcea 
să arate ca o statuie grecească din fildeș și aur. 

— Lucrul cel mai îngrozitor e că nu pot fi complet 
indiferentă față de Nero, a recunoscut ea frângându-și 
degetele fine. E bărbat frumos, iar părul roșu și 
impetuozitatea lui mă atrag. În plus, are un suflet nobil și e 
un adevărat artist. Când îl aud cântând, sunt atât de 
fermecată, că nu pot să-mi iau ochii de la el. Dacă ar fi 
lipsit de egoism, așa cum ești tu, ar încerca să mă 
protejeze de flacăra propriilor mele sentimente, nu să o 
ațâțe. Poate el nici nu înţelege ce emoţii copleșitoare 
trezește în mine doar simpla lui prezenţă. Minutus, tremur 
din toată ființa numai când îl văd, cum n-am tremurat în 
faţa nici unui bărbat. Din fericire, am reușit să ascund asta 
și să-l evit pe cât de mult îmi îngăduie actuala mea poziţie 
socială. 

Nu știu dacă ea realiza cât de tare mă dureau cuvintele 
ei, în pofida glasului sfios și încântător. 

— Eşti în mare pericol, draga mea Poppaea, i-am spus 
îngrozit. Trebuie să fugi. Roagă-l pe Otho să candideze 


pentru un post de proconsul într-o provincie. Mutaţi-vă din 
Roma. 

Poppaea mă privea cu ochii mari ca și când n-aș fi fost în 

toate minţile. 
_ — Cum să trăiesc în altă parte? Aș muri de plictiseală! 
Insă mai e ceva mult mai periculos și mai ciudat. Nu ţi-aș 
spune dacă n-aş avea deplină încredere în discreţia ta. Un 
prezicător evreu, și știi cât de bine se pricep evreii la astfel 
de lucruri, mi-a spus cu puţin timp în urmă - și te rog să nu 
râzi - că într-o zi voi fi soţie de împărat. 

— Scumpa mea Poppaea, i-am spus, n-ai citit ce a scris 
Cicero despre profeţii? Nu-ţi bate capul tău frumușel cu 
asemenea prostii. 

Poppaea s-a îmbufnat. 

— De ce spui că sunt prostii? m-a întrebat pe un ton 
acru. Otho provine dintr-un neam străvechi și are mulţi 
prieteni în Senat. Nero nu poate să facă nimic în privința 
acestei profeţii decât dacă ne dizolvă căsătoria. În plus, și 
el o are pe Octavia, deși jură că nu se va culca niciodată cu 
ea, atât de mult o detestă pe biata fată. Pe de altă parte, 
nu pot să înţeleg cum un tânăr împărat poate și își dorește 
să aibă în pat o fostă sclavă. Mi se pare atât de înjositor și 
vrednic de dispreţ, încât clocotesc de furie numai când mă 
gândesc la asta. 

I-am explicat că Acte era o femeie frumoasă și blajină, 
care nu se amesteca în treburile lui Nero. Nimeni nu 
auzise vreodată să fi încercat, să-și folosească poziţia 
privilegiată pentru a obţine ceva. 

— În plus, cred că iubirea ei pentru Nero e sinceră, am 
conchis eu. 

Poppaea s-a enervat așa de tare, că a bătut din picior, 
izbind în podea cu sandalele ei aurite, i-a tras o palmă 
fiului său și a tipat la el să iasă din cameră. 

— Iubire de sclavă! a izbucnit ea pe un ton batjocoritor. 
Nero are nevoie de o femeie aristocrată, cu adevărat 


demnă de el. Probabil de aceea s-a îndrăgostit așa tare de 
mine. Dar se înșală amarnic dacă are impresia că mă poate 
ademeni să comit adulter, oricât de puternice ar fi 
sentimentele mele faţă de el. Nu sunt atât de slabă! 

Am rămas tăcut, căzut pe gânduri. 

— Ce vrei de fapt de la mine? am întrebat-o în cele din 
urmă cu oarecare suspiciune. 

Poppaea m-a mângâiat blând pe obraz, a oftat adânc și 
m-a învăluit cu o privire caldă. 

— Of, Minutus, chiar nu ești prea isteţ. Dar probabil 
tocmai de aceea te plac așa mult. O femeie are nevoie de 
un prieten cu care să poată vorbi deschis despre orice. 
Voiam doar să mă eliberez de o povară, iar faptul că m-am 
destăinuit ţie este pentru mine o mare ușurare. 

S-a apropiat fără sfială și și-a lăsat capul pe umărul meu. 
A suspinat privindu-mă în ochi cu gura întredeschisă, 
dezvăluindu-și dinţii ei albi ca niște perle și vârful limbii. 

— De ce tremuri? Ti-e frig? m-a întrebat cu un aer 
inocent. Dacă mi-ai fi prieten adevărat, te-ai duce la Nero 
și i-ai povesti totul. Cu siguranţă te va primi dacă îi spui că 
vii din partea mea. E atât de îndrăgostit, încât sunt 
convinsă că ar face totul pentru mine. 

— Totul? Ce vrei să spui? am întrebat-o. Ziceai că te 
bizui pe discreţia mea. 

Poppaea mi-a luat mâna inertă și a petrecut-o în jurul 
mijlocului ei. 

— Spune-i că trebuie să mă lase în pace, a stăruit ea, 
căci mă face să mă simt extrem de vulnerabilă. Sunt 
femeie totuși, iar el e un bărbat irezistibil. Insă dacă din 
cauza slăbiciunii mele m-aș lăsa sedusă, ar trebui să-mi iau 
viaţa, fiindcă n-aș putea trăi cu o asemenea rușine. Te rog 
să-i spui neapărat. Povestește-i și despre profeție, căci nu 
pot îndura gândul că Otho ar putea să-i facă vreun rău. 
Într-un moment de rătăcire, i-am relatat lui Otho despre 
profeție și acum regret nespus. Nu bănuiam cât de 


ambițios este de fapt. 

Nu aveam niciun chef să-i rezolv iarăși problemele 
Poppaeei. Dar în prezența ei mă simțeam complet 
neajutorat, iar încrederea ei oarbă în mine mi-a stârnit 
acea pornire tipic bărbătească de a-i ocroti pe cei slabi. 
Insă începusem să nutresc o vagă bănuială că Poppaea nu 
avea nevoie de fapt de protecţie. Pe de altă parte, mă 
gândeam că timiditatea și modestia ei nu pot fi doar niște 
măști și că ochii ei fumurii nu puteau să mă înșele chiar 
atât de tare. Îmi era imposibil să cred că s-ar fi sprijinit cu 
atâta familiaritate de mine și că m-ar fi lăsat să o 
îmbrăţișez dacă ar fi bănuit ce dorinţă mistuitoare trezea 
în trupul meu nerușinat. 

După ce l-am căutat destulă vreme pe Nero, l-am găsit în 
cele din urmă la circul împăratului Gaius. Se afla în toiul 
unei curse nebunești și gonea cu o viteză ameţitoare, 
concurând împotriva fostului exilat Gaius  Sofronius 
Tigellinus, pe care îl numise șeful grajdurilor. La intrare 
stăteau niște gărzi doar de formă, căci în tribune se 
adunaseră destui oameni ca să-l încurajeze și să-l aplaude 
pe Nero. 

A trebuit să aștept ceva timp până când împăratul, plin 
de praf și sudoare, și-a scos în sfârșit coiful și și-a desfăcut 
fâșiile de pânză cu care își înfășurase picioarele ca să le 
protejeze. Tigellinus l-a lăudat pentru progresele rapide, 
dar l-a și criticat dur pentru greșelile pe care le făcuse în 
curbe și când trăsese prea tare de hăţuri. Nero îl asculta 
docil și accepta toate sfaturile pe care le primea de la 
Tigellinus. Cunoștinţele acestuia din urmă despre cai erau 
incontestabile, iar Nero se încredea pe bună dreptate în el. 

Tigellinus nu ceda în fața nimănui, era nemilos și își 
trata sclavii extrem de brutal. Era înalt, musculos, cu 
trăsături bine conturate și privea cu aroganță în jur, de 
parcă era convins că nu există nimic pe lume care să 
reziste în faţa durității lui. Pierduse o dată tot ce avea, însă 


în exil câștigase o avere crescând cai și administrând 
pescării. Se spunea că nicio femeie sau tânăr nu erau în 
siguranţă în preajma lui. 

Am încercat să-i dau de înţeles lui Nero prin mimică și 
gesturi că aveam să-i comunic un mesaj important. Acesta 
mi-a îngăduit să-l însoțesc la baia publică din grădină. 
Când i-am șoptit la ureche numele Poppaeei Sabina, i-a 
expediat pe toţi ceilalţi și, în semn de prietenie, m-a lăsat 
să-i curăţ de praf cu piatra ponce trupul bine clădit. Cu 
întrebări abile, a reușit să afle de la mine tot ce-mi spusese 
Poppaea. 

— Te rog să o lași în pace, am conchis eu cu un aer 
solemn. Asta e tot ce vrea de la tine, ca să nu ajungă să fie 
sfâșiată de propriile sentimente. Nu-și dorește decât să fie 
o soţie cinstită. Ai văzut doar cât este de timidă și 
inocentă. 

Nero a pufnit în râs, dar a redevenit imediat serios și a 
dat din cap de câteva ori. 

— Desigur, m-aș fi bucurat mai tare dacă îmi aduceai o 
cunună de lauri în vârful lăncii, mesagerule, a zis. Mă 
surprinde cât de bine le înţelegi pe femei. Eu m-am săturat 
însă de mofturile lor. Mai sunt și alte femei pe lume în 
afară de Lollia Poppaea. Așa că o voi lăsa în pace. Va 
trebui să aibă și ea grijă să nu-mi mai tot iasă-n cale, așa 
cum obișnuiește să facă. Salut-o din partea mea și 
transmite-i că are pretenţii cam mari. 

— Tocmai că nu are nicio pretenţie, am protestat eu 
confuz. 

Nero m-a privit compătimitor. 

— Mai bine ţi-ai vedea de animalele tale și de soţia ta, 
m-a povăţuit el. Trimite-l pe Tigellinus să-mi spele părul. 

Mi-a cerut să plec pe un ton nu tocmai prietenos. Dar îl 
înţelegeam; dacă era așa îndrăgostit de Poppaea, mi se 
părea normal să fie dezamăgit de refuzul ei. M-am întors 
degrabă la Poppaea să-i duc veștile bune, dar, spre 


surprinderea mea, ea nu s-a bucurat deloc. Dimpotrivă, a 
spart în bucăţi un vas mic pe care îl avea în mână, 
împrăștiind pe podea pomada scumpă care se afla 
înăuntru, iar mirosul puternic m-a ameţit. Faţa i s-a 
schimonosit, urâtă. 

— Mai vedem noi cine o să râdă la urmă, el sau eu! a 
strigat ea în culmea furiei. 

Îmi amintesc prea bine acea zi din toamna următoare în 
care m-am certat cu administratorul apeductelor când i-am 
explicat insistent că era nevoie de apeducte noi și mai 
mari, care să alimenteze cu apă menajeria. De câteva zile 
bătea un vânt fierbinte care împrăștia un praf roșiatic 
peste tot, iar mie îmi provoca dureri de cap. 

Existau în permanenţă dispute referitoare la împărţirea 
resurselor de apă, deoarece nobilii bogaţi aveau propriile 
lor conducte, legate la apeductele principale, care le 
asigurau constant apa necesară termelor lor private, 
grădinilor și iazurilor. Însă din cauza numărului tot mai 
mare de locuitori din Roma, criza de apă devenise acută. 
Înţelegeam situația dificilă cu care se confrunta 
administratorul. Funcţia lui nu era deloc de invidiat, chiar 
dacă un om lipsit de principii putea deveni extrem de 
bogat în perioada cât deţinea funcţia. Pe de altă parte, 
consideram că menajeria avea un statut special și că nu 
era cazul să plătesc pentru ceva ce mi se cuvenea de 
drept. N-am ajuns la niciun compromis. Eu ceream, el 
refuza. Reușeam cu mari eforturi să menţinem discuţia la 
un nivel politicos. Îmi venea să plec și să las totul baltă, 
însă furia soției mele ar fi fost chiar mai greu de suportat. 

— Ştiu pe de rost deciziile edililor și ale senatorilor cu 
privire la distribuirea apei, am spus furios. O să mă duc 
personal la Nero, deși urăște să fie deranjat cu astfel de 
probleme mărunte. Mă tem că vei avea de suferit. 

Administratorul apeductelor, care era un om mărginit, a 
zâmbit ironic. 


— Fă cum vrei, mi-a zis. Dar, în locul tău, nu l-aș enerva 
pe Nero cu prostii legate de apa din Roma într-un 
asemenea moment. N-ai auzit că începând de azi- 
dimineaţă, toate procesele au fost amânate pe o perioadă 
nedeterminată? lar Seneca ar oferi apă mai degrabă 
sclavilor, decât animalelor tale sălbatice. Senatul s-ar 
înfuria dacă ar auzi că oamenii de rând, cetăţeni romani, 
sunt nevoiţi să cumpere apă de la vânzătorii ambulanti, în 
timp ce fântânile arteziene din menajeria ta funcţionează 
zi și noapte. 

Nu mai cutreierasem străzile Romei de multă vreme, așa 
că nu eram la curent cu bârfele. De aceea l-am întrebat 
curios ce se mai întâmplase. 

— Chiar nu știi sau te prefaci? m-a întrebat el suspicios. 
Otho a fost numit proconsul în Lusitania și a fost sfătuit să 
plece cât mai repede. În această dimineaţă, Nero a dizolvat 
oficial căsătoria lui cu Poppaea, la cererea lui Otho, 
desigur. Toate celelalte cazuri au fost lăsate baltă, căci 
Nero era nerăbdător să o consoleze pe sărmana Poppaea 
Sabina, care, probabil, chiar acum se mută pe Palatin. 

Am simţit ca și când aș fi primit o lovitură puternică în 
cap, care oricum mă durea deja înfiorător. 

— O cunosc pe Poppaea Sabina! am strigat. N-ar 
accepta niciodată așa ceva! Nero a dus-o pe Palatin cu 
forța. 

Administratorul a clătinat din capul lui cărunt. 

— Mă tem că vom avea o nouă Agrippina care-i va lua 
locul celeilalte, a zis, despre care se spune că s-ar muta 
din casa Antoniei la ţară, în Antium. 

Nu eram în stare să mai fiu atent la insinuările lui 
răutăcioase. N-aveam în minte decât numele Agrippinei. 
Am uitat complet de animalele mele însetate și de 
heleșteul secat al hipopotamilor. Mă gândeam că numai 
Agrippina mai putea să o salveze pe Poppaea Sabina de 
intenţiile necurate ale lui Nero. O mamă trebuia să aibă 


suficientă influenţă asupra fiului ei ca să-l împiedice să o 
dezonoreze public pe cea mai frumoasă femeie din Roma. 
Trebuia să o apăr pe Poppaea, căci acum îi era imposibil să 
se apere singură. 

Am alergat disperat până la vechea casă de pe Palatin a 
bătrânei Antonia, unde domnea o asemenea neorânduială 
din cauza mutării, că nu m-a împiedicat nimeni să intru. 
Am găsit-o pe Agrippina cuprinsă de o furie rece. Alături 
de ea era Octavia, aceeași fată tăcută care nu se alesese 
cu nimic în urma căsătoriei cu împăratul în afara statutului 
de soţie. Antonia, sora ei vitregă și fiica lui Claudius din 
prima căsnicie, se afla și ea acolo. Era însoţită de cel de-al 
doilea soţ, Cornelius Sulla. Apariţia mea neașteptată i-a 
făcut pe toţi să tacă brusc. Doar Agrippina mi s-a adresat 
pe un ton tăios: 

— Ce surpriză plăcută după atâţia ani! Credeam că ai 
uitat tot ce am făcut pentru tine și că ești la fel de 
nerecunoscător ca fiul meu. Bucuria mea este cu atât mai 
mare, cu cât ești singurul cavaler din Roma care a venit să- 
și ia adio de la o biată femeie exilată. 

Simţindu-mă încolţit, am încercat să o dreg: 

— Poate că am neglijat prietenia noastră, dar nu avem 
vreme acum pentru discuţii inutile. Trebuie să o salvezi pe 
Poppaea Sabina din ghearele lacome ale lui Nero și să o iei 
sub protecţia ta. Cu această faptă îngrozitoare, fiul tău se 
va face și pe el însuși de rușine în faţa întregii Rome, nu 
doar pe nevinovata Poppaea Sabina. 

Agrippina m-a privit cu o expresie ţeapănă, a clătinat din 
cap și a ţipat la mine: 

— Am făcut tot ce am putut, am plâns, am blestemat, 
numai să-mi salvez fiul din mâinile acelei desfrânate și 
ticăloase care l-a sedus! Drept răsplată, mi-a poruncit să 
plec din Roma. Poppaea s-a agăţat de Nero ca o lipitoare și 
a obţinut ce-a vrut. 

Am încercat să-i explic că Poppaea nu dorea decât ca 


Nero s-o lase în pace, însă Agrippina a râs dispreţuitor. Nu 
avea o părere bună despre nicio femeie. 

— Muierușca aia l-a înnebunit pe Nero cu năravurile ei 
de femeie ușoară, a spus Agrippina. El are o slăbiciune 
pentru asemenea lucruri, deși am făcut tot ce mi-a stat în 
puteri să ţin departe de ochii lumii această latură a lui. 
Câteodată i se-ntunecă totul în faţa ochilor și trebuie să se 
ferească de lumina zilei. Pasiunea lui nebunească pentru 
distracţii josnice și nedemne de el este o dovadă clară în 
acest sens. Însă am început să-mi scriu memoriile pe care 
le voi încheia în Antium. Am sacrificat totul de dragul fiului 
meu, am comis păcate pe care numai el mi le poate ierta. 
Acum totul trebuie să iasă la iveală, căci oricum întreaga 
lume știe deja. 

În ochii ei a apărut o lucire stranie, iar dintr-odată și-a 
ridicat mâinile ca și când încerca să îndepărteze o nălucă. 
Apoi s-a uitat la Octavia și a mângâiat-o pe obraz. 

— Văd umbra morţii pe faţa ta, a spus Agrippina, obrajii 
tăi sunt reci ca gheaţa. Dar tot răul ar dispărea dacă Nero 
și-ar reveni din această nebunie. Nici măcar împăratul nu 
poate sfida dorinţa Senatului și a poporului. Târâtura aia 
cu pielea albă ca laptele și-a ales greșit ţinta, căci nimeni 
nu se poate încrede în Nero. E îngrozitor de ipocrit și e un 
actor înnăscut. 

Când m-am uitat la Antonia, o femeie frumoasă în pofida 
palorii chipului său, am avut senzaţia că mă bântuie o 
stafie a trecutului, amintindu-mi de sora ei vitregă, 
Claudia, care își bătuse joc de dragostea mea. Cred că mă 
tulburaseră prea tare acuzaţiile teribile ale Agrippinei la 
adresa Poppaeei, căci, fără să-mi dau seama, m-am auzit 
întrebând: 

— Că tot ziceai de memorii, îţi mai amintești de Claudia? 
Ce mai face? Și-a îmbunătăţit purtarea? 

Cred că Agrippina ar fi ignorat cu desăvârșire întrebarea 
mea dacă n-ar fi fost așa de furioasă. 


— Întreabă la bordelul din portul Misenum, a răspuns ea 
rânjind cu răutate. Doar ţi-am spus că am trimis-o pe 
Claudia ta într-un loc unde își va putea desăvârși educaţia. 
Un bordel e locul potrivit pentru o bastardă. 

Mă fixa cu o privire ca a Medusei. 

— Cred că ești cel mai prost și cel mai credul om pe care 
l-am întâlnit vreodată, a continuat ea. Pur și simplu ai 
căscat gura și ai înghiţit toate acuzaţiile false de curvie la 
adresa ei. Iar în ceea ce o privește pe ea, a fost de-ajuns că 
a îndrăznit să se încurce cu un cavaler roman. Dacă aș fi 
știut cât de nerecunoscător ești, nu mi-aș fi dat niciodată 
osteneala să o împiedic să te înjosească. 

Antonia a râs cu zgomot și a întrebat: 

— Ai trimis-o într-adevăr pe Claudia într-un bordel, 
dragă mamă vitregă? Chiar mă întrebam cum de a încetat 
să mă agaseze să o recunosc drept sora mea vitregă și de 
ce n-am mai văzut-o la chip. 

Nările Antoniei fremătau. Și-a trecut mâna peste gât, ca 
și cum ar fi vrut să înlăture o insectă nevăzută. Avea o 
frumuseţe stranie și delicată, așa plăpândă cum era. 

Mă simțeam complet năucit și nu puteam rosti niciun 
cuvânt. M-am uitat îngrozit la acele două femei 
monstruoase. Gândurile mi s-au limpezit brusc și am 
înţeles într-o clipă, ca lovit de trăsnet, că toate lucrurile 
rele pe care le auzisem de-a lungul anilor despre Agrippina 
erau cât se poate de adevărate. 

Mi-am dat seama și de faptul că Poppaea Sabina 
profitase cu nerușinare de prietenia mea ca să-și 
împlinească propriile ambiţii. Am devenit conștient de 
toate aceste lucruri într-o secundă, ca într-o viziune. Parcă 
ar fi trecut mulţi ani peste mine într-o singură clipă, iar 
inima îmi era ca de piatră. Poate că, inconștient, 
așteptasem acel moment ca să mă maturizez. Aveam 
senzaţia că gratiile cuștii în care fusesem prizonier 
pieriseră, iar eu m-am trezit brusc om liber. 


Cea mai mare prostie a vieţii mele fusese să vorbesc cu 
Agrippina despre Claudia. li făcusem astfel Claudiei foarte 
mult rău și trebuia să mă revanșez cumva. Era musai să-mi 
iau viaţa de la capăt; să o reiau din acel moment, petrecut 
cu mulţi ani în urmă, când Agrippina îmi otrăvise sufletul 
împotriva Claudiei și distrusese dragostea mea pentru ea. 
Nu aveam de gând să mai fiu vreodată credul. 

— Să revenim la memorii, am spus, până la urmă de cea 
murit Iunius Silanus? L-ai otrăvit cu ajutorul lui Publius 
Celer, nu? Pe moment, chiar am crezut că a murit de 
inimă. 

— Am făcut-o pentru binele fiului meu, a replicat 
Agrippina pe un ton defensiv. El însă mușcă mâna care l-a 
hrănit. 

Nu era adevărat. Agrippina nu-l hrănise niciodată, căci 
Nero crescuse cu o doică. Fiul acestei doici fusese numit 
de Nero procurator în Egipt. Misterioase sunt căile 
destinului. Acea întâlnire m-a ajutat să înţeleg totul în 
afară de un singur lucru - că Antonia avea să devină marea 
mea iubire, unica iubire a vieţii mele. Dar cum aș fi putut 
să bănuiesc atunci așa ceva? 


Voiam să acţionez cât se poate de precaut, așa că m-am 
dus la Misenum pretinzând că mă interesa să aflu dacă era 
posibil să aduc animale din Africa cu ajutorul navelor flotei 
romane. Comandantul flotei se numea Anicetus, un fost 
bărbier, care fusese primul profesor al lui Nero pe vremea 
când acesta din urmă era doar un băiețel. Marina militară 
e un caz aparte. Niciun cavaler roman nu e interesat de ea 
și nu dorește să lupte pe un vas de război. In prezent, 
comandantul ei este un individ pe nume Plinius, care a 
scris o enciclopedie și care se folosește de vasele de război 
și de marinari ca să colecţioneze plante și pietre rare din 
diferite părţi ale lumii. Fără îndoială, navele de război ar 
putea fi utilizate în scopuri mult mai rele. Măcar așa 


marinarii mai plimbă și înnobilează popoarele de barbari 
cu sânge de roman. 

Parvenitul de Anicetus m-a primit foarte respectuos, căci 
eram aristocrat din naștere, cavaler și fiu de senator. Pe de 
altă parte, clienţii tatălui meu aveau multe interese în zona 
șantierului naval, iar Anicetus primea cadouri generoase 
de la ei drept mită. După ce s-a lăudat cu educaţia lui 
grecească, cu picturile din colecţia personală și cu 
numeroasele sale obiecte de artă, s-a îmbătat și a început 
să-mi povestească, tot felul de istorioare obscene, 
dezvăluindu-și astfel adevăratul caracter, de om depravat. 

— Fiecare om are viciile lui, mi-a spus, e un lucru firesc 
și de înţeles. Nu e nimic rușinos. Virtutea nu e decât o 
prefăcătorie. I-am băgat în cap lui Nero acest adevăr acum 
mulţi ani. Nu urăsc nimic mai tare decât oamenii care se 
pretind virtuoși. Cum o vrei? Grasă sau slabă, brunetă sau 
blondă? Poate preferi băieţii? Pot să-ţi fac rost de fetițe 
sau de babe, de o acrobată sau chiar de o virgină 
neprihănită. Vrei să privești cum e biciuită sau vrei să fii tu 
cel biciuit? Putem să organizăm și un mister dionisiac așa 
cum trebuie dacă vrei. Numai să-mi spui! Dă-mi un semn și 
pot să-ţi îndeplinesc cele mai tainice dorinţe doar de 
dragul prieteniei noastre sincere. Ăsta e Misenum, 
înţelegi? Nu e departe de Baiae, Puteoli sau Neapole, cu 
toate viciile lor preluate din Alexandria. Datorită insulei 
Capri, am moștenit priceperea divinului Tiberius în astfel 
de lucruri, dar și în Pompei există niște bordeluri pe cinste. 
Vrei să vâslim până acolo? 

M-am prefăcut că sunt timid, însă el voia să-mi 
demonstreze cu orice preţ că experienţa lui nemărginită 
într-ale plăcerilor carnale nu era doar o bravadă. Fiindcă 
tot spera să-mi dau și eu drumul la limbă, a început să-mi 
povestească nonșalant: 

— Mie îmi place să seduc femeile tinere care vin aici din 
Baiae. Însă cel mai tare mă incită cele măritate, dar fără 


experienţă. Le dau să bea smirnă sau musculiţe din 
Lusitania. Dacă asta nu le aţâţă îndeajuns de tare, le pun 
un praf somnifer în vin. Dimineaţa se trezesc buimace și 
nici măcar nu-și mai amintesc ce li s-a întâmplat. Am 
această pasiune pentru femeile aristocrate probabil din 
cauza originii mele modeste. Inainte eram sclav, ceea ce 
cred că ai auzit deja; nu vreau să mă laud, însă mă 
consider un om învăţat. Dacă ai ști pe cine am ademenit în 
patul meu de curând... Dar nu, nu pot să spun. E periculos 
să dai nume. 

Ca să mă dovedesc demn de încrederea lui, i-am spus: 

— Cândva mi se părea incitant să mă deghizez și să ies 
nopțile în lupanarele din Subura alături de discipolul tău 
eminent, Nero. Nu cred că am simţit vreodată o plăcere 
mai mare ca în acele bordeluri infecte frecventate de 
sclavi. Ştii cum e, uneori omul se satură de delicatese și se 
bucură mai tare de pâine și ulei rânced. Dar eu nu sunt ca 
tine. De când m-am căsătorit, am pus capăt distracţiilor. 
Acum însă recunosc că am o dorinţă arzătoare de a încerca 
bordelurile marinei, despre care am auzit că sunt extrem 
de bine organizate datorită ţie. 

Anicetus a zâmbit libidinos, a dat din cap înţelegător și 
mi-a spus: 

— Avem trei case numai ale noastre: una pentru ofiţeri, 
alta pentru marinari și ultima pentru sclavii de la galere. 
Nu știu dacă mă crezi, dar uneori sunt vizitat de matroane 
aristocrate din Baiae, sătule de viaţa lor luxoasă și care vor 
să-și petreacă noaptea într-un bordel. Cele mai îndrăzneţe 
preferă sclavii de la galere și le întrec chiar și pe cele mai 
bune curve ale noastre în pasiunea cu care își oferă 
serviciile. Din motive lesne de înţeles, nou-venitele trebuie 
să îi servească mai întâi pe ofiţeri, apoi pe marinari, iar 
abia după trei ani pe sclavi. Unele rezistă chiar și zece ani 
practicând această meserie istovitoare, dar cred că media 
e de cinci ani. După asta unele se spânzură, altele, firește, 


se îmbolnăvesc și nu mai pot munci, iar altele ajung să bea 
atât de mult, că devin o pacoste. Dar primim mereu 
prospături de la Roma sau din alte orașe ale Italiei. În 
bordelurile marinei ajung femeile acuzate și pedepsite 
pentru fapte imorale, adică alea care fură de la client sau 
cele care îi lovesc cu urciorul de vin pe mușterii prea 
insistenți. 

— Ce se întâmplă cu cele care nu mai sunt bune de 
muncă? am întrebat eu. 

— Puţine ajung să nu mai poată fi folosite nici măcar de 
sclavii de la galere, a răspuns Anicetus. Nu-ţi face griji. 
Niciuna nu pleacă vie din casele mele. Mereu există 
anumiţi bărbaţi care își află plăcerea în a omori când și 
când câte o femeie. Aceștia trebuie ţinuţi în frâu, totuși. 
Scopul meu este să le protejez de marinarii violenţi pe 
femeile cuviincioase din împrejurimi. De pildă, există pe 
listele mele un bărbat, cumsecade de altfel, care o dată pe 
lună vrea să bea sânge din jugulara tăiată a unei femei. 
Din cauza acestei mici slăbiciuni, colegii lui îl leagă cu 
lanţuri la locul lui de pe corabie. Partea amuzantă e că de 
fiecare dată după ce face asta regretă amarnic și ne 
imploră să-l biciuim până la moarte. 

Nu-mi venea să cred toate poveștile lui Anicetus. Era 
doar un fanfaron care încerca să mă șocheze cu 
desfrânarea lui, pentru că se știa în sinea lui doar un om 
slab și nesigur. Îmi dădeam seama că exagerase la greu și 
că se obișnuise să îndruge verzi și uscate, ca marinarii, că 
tot petrecea atâta vreme printre ei. 

M-a dus mai întâi la templul lui Venus. Era un loc 
frumos, de unde se deschidea o superbă priveliște asupra 
mării de un albastru intens, scânteind în lumina soarelui. 
Din templu se putea ajunge foarte discret în cazărmile 
marinei printr-un tunel subteran. Primele două bordeluri 
pe care le-am vizitat nu erau cu nimic diferite de 
lupanarele din Roma; aveau chiar și apă curentă. Însă casa 


destinată sclavilor de la galere arăta mai mult ca o 
închisoare. Era înconjurată de un zid mare din piatră. Mi-a 
fost greu să îndur chipurile livide și privirile aproape 
abrutizate ale femeilor de acolo. Deși m-am uitat cu atenţie 
la fiecare femeie care mi-a ieșit în cale, n-am reușit să dau 
de Claudia în niciuna dintre cele trei case de toleranţă. 
Atunci mi-a trecut prin minte o idee înspăimântătoare, mi- 
am zis că poate Claudia nu putuse să suporte gândul că 
ajunsese într-un asemenea loc și, negăsind altă cale de 
scăpare, se spânzurase. 

— Nu e cumva pe-aici o femeie numită Claudia, care a 
fost exilată din Roma acum mulţi ani din cauza vieţii ei 
desfrânate? am îndrăznit în cele din urmă să întreb. 

Dormitoarele care aduceau mai mult cu niște celule erau 
despărțite de un coridor cu pereţi făcuţi din rogojini. 
Anicetus mi-a spus mândru să mă uit deasupra ușilor, unde 
erau pictate grosolan diverse flori. 

— Fiecare nou-venită, a început el să-mi explice, 
primește un nume de floare. Nu are voie să folosească nici 
un alt nume aici. Nou-venitele moștenesc numele celor de 
dinaintea lor. 

Am mormăit în grabă că inventase un sistem foarte bun, 
apoi am repetat întrebarea. Anicetus a șovăit. 

— Cred că există undeva o listă cu numele adevărate și 
cu semnele lor particulare. Cenzorii ne cer așa ceva. 
Probabil ai observat că nu sunt însemnate cu fierul încins 
pe frunte sau pe fund, n-ar fi pe gustul clienţilor. 

— Această Claudia de care îţi spuneam, am continuat eu 
cu un aer chipurile nepăsător, susținea că e bastarda 
împăratului Claudius. Eram doar curios să văd cum o duce 
aici. 

Anicetus și-a dus mâna la gură, a început să chicotească 
precum babele, apoi mi-a spus: 

— Aha, înţeleg unde vrei să ajungi. Nu-ţi face griji. A mai 
fost la noi o fată care susţinea că e Livia, fosta soţie a 


împăratului Gaius, și o alta care semăna atât de bine cu 
Agrippina, încât puteai să juri că sunt rude. Nero a și 
încercat-o o dată să vadă ce gust ar avea incestul. Evident, 
niciuna nu era sănătoasă la cap. Cu asemenea femei e 
greu, căci nu pot fi folosite decât pentru a-i face pe clienţi 
să râdă. Dacă nici după ce sunt biciuite zdravăn nu se 
vindecă de sminteală, sunt trimise la bucătărie sau sunt 
folosite ca spălătorese. 

Ca să-mi facă pe plac, Anicetus a cerut să-i fie adusă 
lista. A luat la rând, urmărind cu degetul, numele înscrise 
cu câţiva ani în urmă. 

— Claudia Urgulanilla din Roma, a citit el mirat cu voce 
tare. Dispoziţia poliţiei. Mai întâi, Trandafir. Apoi, Crin. A 
venit aici înaintea mea. Se pare că a fost considerată 
nepotrivită și a fost mutată să se ocupe de alte sarcini. Nu 
există vreo menţiune că ar fi murit. 

În ziua următoare, am găsit-o pe Claudia în fortăreaţa 
maritimă din Puteoli. Însă nu mai era cea pe care o știam; 
dinaintea mea a apărut o femeie îmbătrânită înainte de 
vreme, cu părul și sprâncenele rase din cauza păduchilor. 
Era îmbrăcată într-o tunică zdrenţăroasă de sclavă și lucra 
de zor în bucătăria fortăreței. 

Ochii îi rămăseseră neschimbaţi, unica dovadă că era 
într-adevăr Claudia. M-a recunoscut imediat, deși iniţial n- 
a schiţat niciun gest. Am cumpărat-o fără probleme în 
schimbul unui sac de monede, de argint. Cred că aș fi 
putut să o primesc chiar gratis, însă am considerat că 
trebuia să fiu totuși precaut și să nu atrag atenţia 
cenzorilor. 

Când am ajuns la cel mai bun han din oraș, Claudia mi-a 
vorbit pentru prima dată de când ne revăzuserăm. 

— Cred că m-ai căutat de zor, dragă Minutus, mi-a zis cu 
asprime, de m-ai găsit așa repede. N-au trecut decât șapte 
ani de când ne-am văzut ultima oară. Ce vrei de la mine? 

La insistențele mele, a acceptat să îmbrace niște haine 


decente, să-și pună o perucă și să-și deseneze un soi de 
sprâncene cu un fard negru pentru ochi. Pentru că 
muncise la bucătărie, se mai împlinise și nu avea nicio 
problemă de sănătate. Însă nu dorea să scoată o vorbă 
despre viaţa ei în Misenum. Avea mâinile aspre ca lemnul, 
tălpile tăbăcite, iar pielea, arsă de soare, căpătase o 
nuanță maro închis. În ciuda hainelor și a perucii, nu putea 
fi luată drept altceva decât o sclavă. Cu cât o priveam mai 
mult, cu atât mi se părea mai străină. 

În cele din urmă, n-am mai rezistat și am izbucnit, 
disperat: 

— Agrippina, numai Agrippina e de vină pentru soarta 
ta. În naivitatea mea tinerească, am încercat să pun o 
vorbă bună în favoarea ta, aveam cele mai bune intenţii. 
Ea m-a păcălit. 

— Nu m-am plâns de soarta mea, mi-a răspuns Claudia 
tăios. Tot ce mi s-a întâmplat a fost din voia Domnului, ca 
trupul meu mândru să cunoască umilința. Crezi că aș fi 
supravieţuit dacă Hristos nu mi-ar fi dat putere? 

Dacă superstiția creștină o ajutase să treacă peste 
umilințele sclaviei, nu aveam de ce să o contrazic. De 
aceea am schimbat subiectul și am început să-i povestesc 
precaut despre mine. Ca să-i recâștig încrederea, i-am 
spus despre întâlnirea mea din Corint cu Pavel și cu Chefa 
și cum devenise libertul meu, Lausius Hierax, un creștin 
influent. Claudia m-a ascultat tăcută cu capul rezemat în 
palmă, iar în ochii ei negri apăruse o mică rază de bucurie. 

— Aici, în Puteoli, mi-a zis, avem mai mulţi fraţi printre 
marinari, care s-au convertit după ce au auzit că lisus din 
Nazaret a mers pe apă. Altfel n-aș fi scăpat niciodată din 
bordelul din Misenum. 

— Viaţa unui marinar e plină de pericole, am spus. Se 
zice că Puteoli și Neapole sunt gropile de gunoi ale 
Orientului din multe puncte de vedere. Nu mă surprinde că 
noua credinţă a ajuns și aici odată cu evreii. 


Claudia m-a privit iscoditor. 

— Dar tu, Minutus? m-a întrebat. Tu crezi în ceva? 

M-am gândit bine, apoi am clătinat din cap. 

— Nu, Claudia, nu mai cred în nimic. Mi-e sufletul 
împietrit. 

— În cazul acesta, a spus Claudia hotărâtă, 
împreunându-și mâinile aspre, trebuie să te ajut și să te 
aduc pe calea cea bună, chiar și cu forţa. Sunt sigură că 
așa ne-a fost scris, ca pașii să-ți fie călăuziţi încoace, după 
atâţia ani, și să-mi răscumperi libertatea. In comparaţie cu 
viața din Misenum, sclavia a fost cel mai mare dar de la 
Dumnezeu. 

— Nu m-a călăuzit nimeni, am contrazis-o enervat, am 
început să te caut din proprie iniţiativă imediat ce am auzit 
chiar din gura Agrippinei că mă minţise în privinţa ta. 

Claudia mi-a aruncat o privire compătimitoare. 

— Minutus, mi-a spus, tu nu ai voinţă și n-ai avut 
niciodată. Dacă ai fi avut, toate ar fi fost altfel acum. Nu 
vreau să părăsesc grupul de creștini din Puteoli, dar îmi 
dau seama că trebuie să merg cu tine la Roma și să încerc 
zi și noapte să te conving să te smerești și să te alături 
supușilor împărăției tainice a lui Hristos. Hai, nu te uita 
așa speriat la mine. În el găsești adevărata pace și singura 
bucurie de pe această lume, care va pieri curând. 

Mi-am zis că viaţa grea o făcuse pe Claudia să-și piardă 
minţile și de aceea nu am îndrăznit să stau la discuţii cu 
ea. Am călătorit împreună până în Antium pe un vas 
comercial care transporta animale sălbatice, iar de acolo 
am pornit către Ostia. Apoi am dus-o în secret în casa mea 
de pe Aventin, unde i-am oferit o slujbă de servitoare, iar 
mătușa Laelia a prins imediat drag de ea, deoarece o 
confunda cu doica ei din copilărie. Mintea mătușii Laelia 
rătăcea prin vremurile de mult apuse ale copilăriei și era 
cea mai fericită când se juca cu păpuși. 

Insă n-a trecut zi în care Claudia să nu mă sâcâie 


turuind despre lisus din Nazaret. Am fugit din propria casă 
și m-am refugiat la menajerie, însă acolo Sabina mi-a făcut 
viața un coșmar cu răutăţile ei. Devenise tot mai 
încrezătoare în forțele proprii după ce o rudă de-ai ei 
ajunsese în conducerea trezoreriei imperiului, și astfel nu 
mai depindea întru totul de banii mei ca înainte. De fapt, 
ea era cea care se ocupa de menajerie, comanda toate cele 
trebuincioase și organiza spectacolele ce aveau loc în 
amfiteatru. Chiar apărea în faţa publicului ca să-și 
demonstreze dibăcia ca îmblânzitoare de lei. 

Cred că viaţa lui Nero devenise în acea perioadă cel 
puţin la fel de insuportabilă ca a mea. A căzut din lac în 
puț exilându-și mama în Antium și recunoscând-o public pe 
Lollia Poppaea drept iubita lui, pe care o chemase să-i fie 
alături pe Palatin. Poporul nu agrea defel purtarea lui față 
de Octavia. Poppaea îl cicălea și se jelea necontenit, 
cerându-i să se despartă în mod legal de Octavia, și-i băga 
frica-n oase, pe bună dreptate, insistând asupra 
comploturilor puse la cale de Agrippina. Ca să-și asigure 
liniștea, Nero s-a văzut nevoit să-l exileze și pe soţul 
Antoniei, Cornelius Sulla, la Massilia. Firește, Antonia a 
plecat cu el și nu am mai văzut-o timp de cinci ani. 

Seneca se opunea vehement divorțului imperial, iar 
bătrânul Burrus a afirmat că dacă Nero divorțează de 
Octavia, ar trebui să renunţe și la tron. Dar Lollia Poppaea 
nici nu se gândea să plece pe insula Rodos și să trăiască 
acolo drept soţia a unui artist oarecare. 

Nero nu se mai întâlnea cu Acte pentru că Poppaea nu-i 
îngăduia, însă nici asta n-a reușit să o calmeze. N-o 
linișteau nici darurile scumpe, nici tot luxul așternut de 
împărat la picioarele ei, căci Otho i le dăduse deja pe 
toate. Îl acuza pe Nero că era sub papucul mamei lui, de 
care încă se temea, și că se prosterna în faţa lui Seneca 
precum o slugă. Erau vorbe extrem de dureroase pentru 
tânărul împărat, chiar dacă era adevărat că nu se simţea în 


siguranţă nicio clipă atâta vreme cât Agrippina era în 
viaţă, iar divorţul de Octavia îi stătea ca un ghimpe în 
coastă. 

Ca să se elibereze de toată tensiunea pe care o 
acumulase în ultima vreme, Nero s-a aventurat iar 
deghizat pe străzile Romei, în vâltoarea tâlhăriilor și a 
încăierărilor nocturne. O iubea nebunește pe Poppaea, 
însă ea știa cum să procedeze ca să obţină tot ce voia de la 
el și îi otrăvea astfel toate clipele de tandreţe cu 
reproșurile și lacrimile ei. 

Sincer să fiu, și eu eram atât de necăjit în acea perioadă, 
încât m-am alăturat din nou escapadelor nocturne ale lui 
Nero. O dată, când ne aflam în mijlocul unei cârciumi 
devastate, înconjurați de scaune rupte și vase sparte, Nero 
era atât de beat, că a izbucnit în lacrimi și mi-a spus 
printre sughiţuri de plâns că lumea nu era capabilă să 
înţeleagă cât e el de sensibil. Într-un moment ca ăsta, 
nimeni n-ar fi crezut că acesta era împăratul Romei și 
stăpânul întregii lumi. 

Poate că Agrippina și-a săpat singură groapa din cauza 
setei neostoite de putere și a geloziei ei fără margini. 
Deţinea o avere imensă pe care o moștenise de la al doilea 
soţ și de la Claudius și, în pofida îndepărtării lui Pallas, se 
bucura încă de o influenţă incredibilă. Totuși nu mai avea 
niciun prieten adevărat. Nero însă nu era atât de îngrijorat 
de un posibil complot pus la cale de Agrippina, cât se 
temea că aceasta avea să-și facă publice memoriile pe care 
le scria cu mâna ei, în Antium, căci nu îndrăznea să le 
dicteze nici celui mai credincios dintre sclavi, într-un 
moment de nebunie, probabil, împrăștiase în toată Roma 
vestea despre existența acestor memorii, de aceea mulți 
oameni implicaţi în crimele ei îi doreau moartea. 

În sinea mea, o acuzam că îmi distrusese viaţa atunci 
când eram încă tânăr, aveam inima deschisă și o iubeam 
sincer pe Claudia. O găseam vinovată pentru toate relele 


care mi se întâmplaseră de-a lungul timpului. O dată am 
vizitat-o pe Locusta, în căsuţa ei de la ţară. Locusta era o 
femeie unsă cu toate alifiile. Mi-a zâmbit, atât cât poate 
zâmbi o mască mortuară, și mi-a spus destul de direct că 
nu eram singura persoană care venea la ea cu același scop. 

Mi-a mărturisit că, în principiu, n-avea nimic împotrivă 
să prepare otravă pentru Agrippina. Din punctul ei de 
vedere, era doar o chestiune de bani. Însă apoi a clătinat 
din cap și mi-a spus că încercase deja toate variantele și 
dăduse greș. Agrippina era din cale-afară de precaută, își 
gătea singură mâncarea și nu îndrăznea să se atingă nici 
măcar de fructele din propria grădină, căci puteau fi 
otrăvite cu ușurință. Atunci am înţeles că viața nu era 
deloc o plăcere pentru Agrippina, chiar dacă se răzbuna 
scriindu-și memoriile. 

Nero și-a găsit pacea sufletească și liniștea alături de 
Poppaea când a luat, în sfârșit, decizia de a-și ucide mama. 
Din motive politice, moartea Agrippinei devenise pentru el 
la fel de necesară cum fusese și cea a lui Britannicus. N- 
am auzit nici măcar un murmur de împotrivire din partea 
lui Seneca, deși el nu dorea să se amestece personal în așa 
ceva. 

Dar întrebarea era cum să fie plănuită crima în așa fel 
încât să pară un accident? Nero își dorea o poveste plină 
de dramatism. De aceea s-a sfătuit cu prietenii lui 
apropiați. 

Tigellinus, care avea motive personale să o urască pe 
Agrippina, a promis să o ucidă strivind-o cu caii și carul lui 
dacă reușea cineva să o convingă să se plimbe singură pe 
străzile din Antium. Eu am propus să ne folosim de 
animalele sălbatice, dar nu exista chip să le strecurăm 
cumva în grădina bine păzită din jurul casei Agrippinei. 

Nero credea că eram de partea lui numai datorită 
sentimentelor mele față de Poppaea. Nu avea habar că 
eram măcinat de propria dorinţă neînduplecată de 


răzbunare. Agrippina își merita cu prisosință moartea 
pentru toate crimele pe care le înfăptuise și mi se părea 
corect să moară chiar de mâna fiului ei. Iulius, fiule, și ţie 
îți curge prin vine sânge de lupoaică, chiar mai pur decât 
al meu. Încearcă să-l ţii în frâu mai bine decât a reușit să o 
facă bătrânul tău tată. 

Dar până la urmă, Sabina, soţia mea, ne-a ajutat să 
descoperim o metodă cu adevărat spectaculoasă. Un 
inginer grec i-a arătat o corabie mică în care puteau fi 
închise animale sălbatice. Cu un sistem special de pârghii 
și cu ajutorul unui mâner, un bărbat puternic putea 
desface vasul în bucăţi, eliberând astfel fiarele. 

Sabina a acceptat entuziasmată invenţia, sperând să 
poată organiza o naumahie“, deși, din cauza costurilor 
ridicate, eu nu doream să ne complicăm și cu animale 
marine. Dar Sabina a câștigat și de aceasta dată, iar noua 
invenţie a stârnit o asemenea curiozitate, încât până și 
Anicetus de la Misenum a venit la Roma special pentru 
spectacol. 

În punctul culminant, corabia s-a desfăcut în bucăţi, 
conform planului. Mulțimea de spectatori era încântată să 
vadă tauri și lei luptându-se cu monștri marini în apă sau 
înotând către uscat unde cădeau seceraţi de bravii 
vânători. Nero aplauda cu putere și i-a strigat lui Anicetus: 

— Poţi să-mi construiești o corabie ca aia? Dar să fie mai 
mare și mai frumos decorată, demnă de mama împăratului. 

l-am promis că îi voi pune la dispoziţie lui Anicetus 
schițele și desenele inginerului grec, însă consideram că 
organizarea unui asemenea moment artistic presupunea 
implicarea mult prea multor oameni, ceea ce făcea 
imposibilă păstrarea secretului. 

Drept răsplată, Nero m-a invitat la sărbătorile de 
primăvară în cinstea Minervei, organizate în Baiae, ca să 


45 Spectacol ce consta într-o luptă navală pe o suprafaţă de apă 
special amenajată. Se organiza de regulă în amfiteatre. 


văd cu ochii mei spectacolul pe care îl pregătise cu 
minuţiozitate. În public și în faţa Senatului, Nero începuse 
să joace rolul fiului spășit, care tânjește după mila și 
iertarea mamei lui. Susţinea că neînțelegerile și certurile 
puteau fi depășite și date uitării dacă exista suficientă 
bunăvoință de ambele părți. 

Evident că spionii Agrippinei au transmis imediat 
informaţia la Antium. Astfel Agrippina n-a fost deloc 
surprinsă sau suspicioasă când a primit o scrisoare 
minunat compusă din partea lui Nero, care conţinea și o 
invitaţie la sărbătorile Minervei din Baiae. Era o ocazie 
numai bună, căci Minerva e zeiţa înțelepciunii, iar o 
împăcare departe de Roma și de certăreață Poppaea părea 
destul de plauzibilă. 

Ziua Minervei e o zi a păcii, o zi când nu trebuie vărsat 
niciun strop de sânge și nicio armă nu este ţinută la 
vedere. Intenţia lui Nero era să trimită corabia specială, cu 
tot cu marinari, să o aducă pe Agrippina de la Antium ca să 
dovedească faptul că dorea cu adevărat să își repună 
mama în drepturi. Cu ajutorul unei clepsidre, am calculat 
că vasul urma să fie scufundat pe timp de zi. 

În plus, bănuitoare din fire cum era, Agrippina putea 
chiar să refuze să se îmbarce și să prefere călătoria pe 
uscat. Până la urmă, a ajuns în Misenum pe o triremă cu 
propriul echipaj format din sclavii ei de încredere. Nero s-a 
dus să o întâmpine împreună cu întreaga lui suită și 
insistase ca Seneca și Burrus să fie de faţă, să întărească 
prin prezenţa lor semnificația politică a reconcilierii. 

N-am putut să nu admir extraordinarul talent actoricesc 
al lui Nero când, emoţionat până la lacrimi, a alergat 
dinaintea mamei sale, a îmbrăţișat-o și a salutat-o ca și 
când ar fi fost cea mai bună mamă din lume. Agrippina, la 
rândul ei, se străduise din răsputeri să arate cât mai bine, 
purta cele mai frumoase haine, în care arăta ca o silfidă, 
iar datorită unui strat gros de machiaj părea lipsită de 


expresie precum statuia unei zeițe. 

Ziua Minervei e renumită pentru atmosfera ei veselă de 
primăvară, așa că oamenii care nu știau prea multe despre 
treburile și problemele statului au ovaţionat-o și au 
aplaudat-o frenetic pe Agrippina, în timp ce aceasta era 
escortată către moșia ei de la ţară, din Bauli, de lângă 
lacul Locrinus. La pontoanele de pe malul lacului erau 
ancorate mai multe nave de război, iar alături de ele se 
afla și un somptuos vas de agrement. La ordinul lui Nero, 
Anicetus l-a pus la dispoziţia Agrippinei. Însă ea a precizat 
că după acea noapte pe care avea să o petreacă în Bauli 
prefera să se întoarcă la Baiae, care nu era departe, 
deoarece dorea să se bucure de ovaţiile mulţimii adunate 
de-a lungul drumului. 

La ceremonia oficială închinată Minervei, la Baiae, Nero 
a lăsat-o pe Agrippina să fie în centrul atenţiei, iar el a stat 
tot timpul în spatele ei, ca un școlar timid. Prânzul festiv 
oferit de mai-marii orașului, urmat de numeroase 
discursuri în timpul siestei s-au lungit atât de mult, încât 
banchetul lui Nero a început abia după lăsarea 
întunericului. Seneca și Burrus se numărau printre invitaţi, 
iar Agrippina ocupa locul de onoare. Nero stătea la 
picioarele ei și purtau o discuţie aprinsă. S-a băut o 
cantitate impresionantă de vin. Insă când Agrippina a 
exclamat că se făcuse târziu și dorea să plece, Nero a 
devenit serios și, cu voce joasă, a început să-i ceară 
părerea în legătură cu tot felul de treburi politice. 

Din câte am reușit să înţeleg, discutau despre viitorul 
statut al Lolliei Poppaea. Agrippina era de neclintit, mai 
ceva ca o stâncă. IÎnșelată de atitudinea umilă a lui Nero, i- 
a mărturisit că tot ce voia de la el era să o trimită pe 
Poppaea în Lusitania, înapoi la Otho. Dacă accepta să facă 
asta, Agrippina l-a asigurat că se va putea baza din nou pe 
tot sprijinul și dragostea ei maternă, căci ea nu-i dorea 
decât binele. 


Nero a reușit chiar să verse câteva lacrimi de supărare, 
dar le-a dat tuturor de înţeles, inclusiv Agrippinei, că 
mama lui era pentru el cea mai importantă femeie din 
lume. A recitat și câteva poezii pe care le scrisese în 
cinstea ei. 

Vinul și succesul i se cam urcaseră la cap Agrippinei, 
căci oamenii înclină să creadă ceea ce speră să fie 
adevărat. Dar am băgat de seamă că era încă vigilentă și 
nu se atingea de cupa cu vin dacă nu-l vedea pe Nero bând 
primul din ea și nici nu mânca nimic dacă Nero sau 
servitoarea ei, Acerronia, nu gustau înainte din același vas. 
Nu cred că se mai punea problema de vreo bănuială, ci 
doar de un obicei pe care Agrippina și-l formase de-a 
lungul anilor și care devenise acum un reflex. 

Şi Anicetus s-a dovedit a fi un actor la fel de talentat 
când și-a făcut apariția supărat nevoie mare și ne-a spus că 
navele militare folosite pentru festivitate se ciocniseră 
accidental de trirema Agrippinei, care acum era atât de 
avariată, încât nu mai putea fi folosită pentru drumul de 
întoarcere la Antium. Dar, desigur, era disponibil vasul de 
agrement având la bord un echipaj complet. 

Am însoţit-o cu toţii pe Agrippina în portul luminat 
aproape ca ziua. La despărţire, Nero i-a sărutat ochii și 
pieptul și a sprijinit-o când s-a urcat la bordul vasului, căci 
picioarele i se poticneau din cauza vinului. Cu o voce bine 
modulată și-a luat adio de la mama lui: 

— Rămâi cu bine, mamă! Tu m-ai născut! Doar prin tine 
pot conduce lumea! 

Sincer să fiu, aceste ultime cuvinte de rămas-bun mi s- 
au părut puţin cam exagerate în comparaţie cu tot 
spectacolul strălucit jucat de Nero. Noaptea era liniștită și 
cerul spuzit de stele. Când vasul s-a îndepărtat, dispărând 
din raza luminilor din port, Seneca și Burrus s-au retras. 
Noi, ceilalți complici, ne-am întors și am continuat 
petrecerea. 


Nero era tăcut; dintr-odată s-a făcut alb ca varul și s-a 
dus afară să vomite. Pentru o clipă am crezut cu toţii că 
Agrippina reușise să picure câţiva stropi de otravă în cupa 
lui, dar apoi ne-am dat seama că se resimțea de fapt după 
acea zi extrem de solicitantă. Firea lui sensibilă nu putea 
suporta tensiunea crescândă a așteptării, deși Anicetus 
căuta să-l liniștească asigurându-l că planul nu avea cum 
să dea greș, deoarece aranjase totul cu multă iscusinţă. 

Ulterior am aflat ce s-a întâmplat de la un centurion de 
marină pe nume Obaritus, căruia Anicetus îi încredinţase 
comanda vasului. Agrippina se dusese imediat în cabina ei, 
special pregătită, însă n-a reușit să adoarmă. A intrat la 
bănuieli când a realizat că se afla în mijlocul mării 
întunecate, la mâna unor marinari necunoscuţi și avându-i 
alături numai pe Acerronia și pe procuratorul ei, Crepeius 
Gallus. 

Atunci l-a trimis pe Gallus la pupa să ceară să se 
schimbe cursul spre Bauli, deoarece se hotărâseră să 
înnopteze acolo și să continue călătoria până la Antium a 
doua zi de dimineaţă, pe lumină. Anicetus, care știa că 
Agrippina își câștigase existenţa în timpul exilului pe 
insula Pandataria scufundându-se după bureţi de mare, se 
îngrijise ca vasul să se dezintegreze treptat, în două etape. 

Prin acţionarea primei pârghii, puntea încărcată cu 
greutăţi de plumb avea să se prăbușească, apoi o a doua 
pârghie urma să provoace frângerea întregii corăbii. Ca o 
măsură de precauţie, cei care se ocupau de cabine nu știau 
nimic despre acest plan. Doar câţiva dintre marinari 
fuseseră încunoștinţaţi. 

Însă un idiot pusese în cabina Agrippinei un pat cu 
baldachin; astfel, când acoperișul s-a prăbușit, baldachinul 
solid a protejat-o și nu s-a ales decât cu o rană la umăr. 
Momentul decisiv a prins-o pe Acerronia îngenuncheată, 
masându-i picioarele stăpânei ei, prin urmare și ea a 
scăpat nevătămată. Doar Gallus a fost ucis pe loc, strivit 


sub greutatea acoperișului. 

Haosul domnea pe vas după ce o parte din punte se 
surpase. Agrippina și-a dat seama imediat ce se petrecea, 
căci marea era calmă, iar corabia nu se ciocnise de nimic. 
I-a poruncit Acerroniei să se târască până pe ce mai 
rămăsese din punte și să strige: „Sunt Agrippina! Salvaţi-o 
pe mama împăratului!”. 

Cum a auzit aceste vorbe, centurionul i-a pus pe 
marinari să o lovească cu bâtele până și-a dat ultima 
suflare. Apoi a încercat să apese pe cealaltă pârghie, însă 
aceasta se înțepenise și nu se clintea din loc. De aceea 
singura soluţie era să răstoarne cumva corabia. Puntea 
care se prăbușise sub greutatea încărcăturii de plumb 
înclinase vasul destul de tare, însă mai mulţi marinari se 
repeziseră în partea cealaltă ca să ţină totuși nava pe linia 
de plutire. În toiul agitaţiei, Agrippina s-a strecurat tiptil 
afară din cabină, a intrat discret în apă și a înotat până la 
mal. Deși băuse mult vin și era rănită la umăr, a izbutit să 
înoate pe sub apă fără să tulbure cât de puţin suprafaţa 
luminată de stele nopţii. 

După ce a ajuns destul de departe cât să nu mai poată fi 
văzută, Agrippina a dat peste o barcă de pescari care 
tocmai se întorcea la țărm. Pescarii au ajutat-o și, la 
rugăminţile ei, au dus-o până în Bauli. 

Centurionul era un om cu sânge rece, altfel Anicetus nu 
l-ar fi ales să îndeplinească o asemenea misiune. Când și-a 
dat seama că femeia moartă era Acerronia și că Agrippina 
dispăruse, a dus vasul, așa avariat și înclinat într-o parte, 
înapoi în Baiae ca să-i raporteze eșecul lui Anicetus. În 
timp ce el se îndrepta în grabă spre reședința lui Nero, 
marinarii neștiutori au împrăștiat în tot orașul veștile deloc 
plăcute despre accidentul care se petrecuse în timpul 
noptii. 

Locuitorii din Baiae s-au adunat cu toții în port; unii s-au 
aruncat în apă, iar alții au pornit cu bărcile să o caute pe 


Agrippina. Când haosul și confuzia ajunseseră la apogeu, 
adevărații salvatori ai Agrippinei, pe care ea i-a răsplătit 
regește, s-au întors și au spus tuturor că mama împăratului 
era teafără și nu avea decât niște răni superficiale. Atunci 
mulțimea a decis să meargă în Bauli, într-o procesiune a 
bucuriei, să o felicite pe Agrippina că scăpase ca printr-o 
minune. 

Nero, încordat, dar fără să bănuiască nimic, înconjurat 
de prietenii apropiaţi, se pregătea mai în glumă, mai în 
serios să-şi jelească mama. Plănuia să organizeze 
ceremonii funerare în toate provinciile imperiului și avea 
deja pregătit un discurs pe care urma să-l ţină în faţa 
poporului și a Senatului. 

Cuprins de remușcări, m-a întrebat dacă era cazul să 
propună ca Agrippina să fie proclamată zeiță, căci era 
totuși fiica marelui Germanicus, sora împăratului Gaius, 
văduva împăratului Claudius și mama împăratului Nero, 
prin urmare o femeie mult mai însemnată pentru istoria 
Romei decât Livia“. Am început să ne prostim care mai de 
care și să ne propunem unii pe alţii, în bătaie de joc, ca 
membri de onoare în colegiul preoţilor noii zeițe 
Agrippina. 

Chiar în toiul veseliei, a dat buzna centurionul Obaritus 
cu mesajul că nava nu se rupsese conform planului, iar 
Agrippina dispăruse fără urmă. Speranţele că s-ar fi înecat 
s-au năruit imediat, căci și-au făcut apariţia și pescarii, în 
fruntea unei mulţimi entuziaste, ca să anunţe că Agrippina 
fusese salvată. Văzuseră luminile încă aprinse în sala 
banchetului și sperau ca Nero să-i răsplătească. Acesta 


% Livia Drusilla (58 î.Hr. - 29 d.Hr.), cunoscută și sub numele de 
Livia Augusta, a fost soţia împăratului Augustus precum și 
sfătuitoarea acestuia. Ea a fost mama împăratului Tiberius, 
bunica paternă a împăratului Claudius, străbunica paternă a 
împăratului Caligula și stră-străbunica din partea mamei a 
împăratului Nero. A fost zeificată de Claudius în anul 42 d.Hr. 


însă s-a panicat și i-a chemat îndată pe Seneca și Burrus, 
exact ca un școlar care, după ce a făcut o năzbâtie și este 
prins, se întoarce plângând la profesorii lui. 

Am avut prezenţa de spirit să-i poruncesc lui Anicetus 
să-i aresteze imediat pe pescari și să-i închidă la loc sigur 
ca să-și aștepte acolo răsplata și să nu mai împrăștie 
zvonuri care să înrăutăţească situaţia. Din fericire pentru 
Nero, se părea că Agrippina nu le pomenise nimic despre 
suspiciunile ei, căci prea vorbeau înflăcăraţi despre fapta 
lor. 

Seneca și Burrus au ajuns în același timp, primul desculţ 
și îmbrăcat numai într-o tunică. Nero se purta ca un nebun 
și alerga dintr-un colţ în altul al sălii. Anicetus a povestit 
pe scurt tot ce se întâmplase. Copleșit de sentimente de 
vinovăţie, Nero se temea acum pentru propria viaţă. 
Imaginaţia lui bogată l-a făcut să se jelească în gura mare, 
înșirând toate lucrurile oribile care își închipuia că aveau 
să se petreacă. Credea că Agrippina își înarmase deja 
sclavii și că avea să-i asmuţă pe soldaţi împotriva lui sau că 
se afla deja în drum spre Roma ca să-l acuze de tentativă 
de ucidere în faţa Senatului, arătându-le senatorilor rănile 
de pe trupul ei și povestindu-le despre moartea brutală a 
celor doi servitori. 

Seneca și Burrus erau oameni cu experienţă în 
chestiunile politice și n-au avut nevoie de prea multe 
explicaţii. Seneca i-a aruncat o privire întrebătoare lui 
Burrus, iar acesta a ridicat din umeri. 

— Eu n-aş trimite pretorienii sau gărzile personale 
germane s-o ucidă pe fiica lui Germanicus, a spus acesta. 
Cu o silă care i se citea lesne pe chip l-a privit pe Anicetus, 
apoi a continuat: Lăsaţi-l pe Anicetus să ducă la bun sfârșit 
ce a început. Eu mă spăl pe mâini de toată treaba asta. 

Lui Anicetus n-a trebuit să i se spună de două ori. Se 
temea, pe bună dreptate, pentru viaţa lui, căci Nero, de 
furie, îi trăsese deja un pumn în faţă. A promis solemn că 


își va îndeplini sarcina cu ajutorul marinarilor. Nero se uita 
la Seneca și Burrus cu o căutătură neliniștită. 

— Abia în seara asta voi scăpa de tutelă și voi primi 
puterea deplină ce i se cuvine unui adevărat împărat, a 
strigat el pe un ton plin de reproș. Însă voi primi acest 
drept datorită unui fost bărbier și actual libert, nu datorită 
lui Seneca, marele om de stat, sau datorită generalului 
Burrus. Du-te, Anicetus, grăbește-te și ia cu tine pe oricine 
dorește să facă acest mare serviciu împăratului. 

Imediat a devenit livid la chip ca o stafie și a făcut câţiva 
pași în spate auzind că unul dintre liberţii Agrippinei, 
Agerinus, venise și dorea să-l vadă, cu un mesaj din partea 
mamei lui. 

— Mă omoară! a exclamat Nero înșfăcând o sabie pe 
care a ascuns-o sub mantie. 

De fapt, nu avea de ce să se teamă, căci Agrippina, 
epuizată din cauza efortului și a sângelui pierdut, cântărise 
bine situaţia și își dăduse seama că trebuia să zâmbească 
și să-i facă jocul lui Nero, prefăcându-se că nu băgase de 
seamă tentativa de omor. Așa că Agerinus și-a făcut 
apariția tremurând și i-a transmis lui Nero mesajul 
Agrippinei bâlbâindu-se ușor: „Bunăvoinţa zeilor și spiritul 
protector al împăratului m-au salvat de la o moarte 
neprevăzută. Deși știu că vei fi înspăimântat și îngrijorat 
când vei afla de primejdia prin care a trecut mama ta, să 
nu vii să mă vizitezi deocamdată. Am nevoie de odihnă”. 

Când și-a dat seama că nu avea de ce să se teamă de 
Agerinus, Nero și-a venit în fire, a lăsat sabia să-i cadă 
chiar la picioarele libertului, apoi a sărit ca ars, arătând 
acuzator cu degetul către armă și a început să strige pe un 
ton dramatic: 

— Sunteţi martori cu toţii că propria mea mamă și-a 
trimis libertul să mă ucidă! 

Ne-am repezit și l-am imobilizat pe Agerinus ignorând 
protestele acestuia. Nero a poruncit să fie închis, însă 


Anicetus a considerat că era mai înțelept să i se taie gâtul 
cât mai repede. Așadar Anicetus prinsese gustul sângelui. 
Am hotărât însă că era cazul să-l însoțesc și să mă asigur 
că-și duce la bun sfârșit sarcina și că nu se răzgândește în 
ultimul moment. Nero a alergat afară în urma noastră și a 
alunecat din cauza sângelui ce se scurgea pe podele din 
trupul lui Agerinus. 

— Mama mea a vrut să-mi ia viaţa, a exclamat el ușurat, 
nimeni nu se va mira când va afla că și-a luat până la urmă 
propria viaţă văzând că fapta ei a fost dată în vileag. Faceţi 
ceea ce trebuie! 

Centurionul Obaritus a venit cu noi fiindcă dorea să-și 
repare cumva eșecul. 

Anicetus l-a pus pe ajutorul său, Herculeius, să dea 
alarma în cazarma marinei. Am reușit să găsim și niște cai. 
Ne-au însoţit și câţiva marinari, care alergau desculți în 
spatele nostru și care au reușit cu ţipete înfiorătoare și 
fluturându-și armele să împrăștie mulţimea ce se îndrepta 
spre Bauli să o felicite pe Agrippina. 

Când am ajuns în Bauli, mijea de ziuă. Anicetus le-a 
ordonat marinarilor să încercuiască locuinţa Agrippinei. 
Am spart ușa de la intrare și i-am pus pe fugă sclavii care 
ne opuneau rezistență. Câţiva au încercat să păzească ușa 
dormitorului neînţelegând ce se întâmplă. După ce au 
încasat câteva lovituri, au luat-o la goană. Ca să fiu foarte 
sincer, eram atât de speriaţi și zăpăciţi, că ne-am rănit cu 
propriile arme. M-am ales și eu cu o rană destul de 
dureroasă între degetul mare și arătător, însă în clipele 
acelea tensionate nici n-am observat-o. 

În dormitor ardea o lumină slabă. Agrippina stătea în 
pat, cu umărul oblojit cu comprese calde. Servitoarea care 
o îngrijea a rupt-o la fugă, iar Agrippina a întins mâna 
după ea și a strigat-o în zadar: 

— Mă părăsești și tu? 

Anicetus a închis ușa în urma noastră, căci nu era cazul 


să existe spectatori. Agrippina ni s-a adresat cu o voce 
lipsită de vlagă: 

— Dacă aţi venit să mă întrebaţi de sănătate, spuneţi-i 
fiului meu că mă simt puţin mai bine. 

Însă când ne-a zărit armele, vocea ei a devenit mult mai 
fermă și a exclamat ameninţător: 

— Dacă aţi venit să mă ucideţi, nu pot să cred că aveţi 
ordin de la fiul meu. El n-ar încuviinţa niciodată matricidul. 

Anicetus, Herculeius și Obaritus au înconjurat patul cu 
mișcări întrucâtva stinghere, neștiind cum să înceapă, căci 
Agrippina părea teribil de impunătoare chiar și așa, rănită, 
în pat. Stăteam cu spatele lipit de ușă, asigurându-mă că 
rămâne închisă. În sfârșit, Herculeius a lovit-o pe 
Agrippina în cap, însă a făcut-o cu atâta stângăcie, încât 
aceasta nici măcar nu și-a pierdut cunoștința. Planul era să 
o aducă în stare de inconștienţă, iar apoi să-i taie venele, 
ca varianta sinuciderii să fie cât de cât plauzibilă. 

Agrippina își pierduse orice speranţă, așa că și-a dezvelit 
partea de jos a corpului, și-a desfăcut picioarele și a tipat 
către Anicetus: 

— Haide, străpunge pântecul care l-a adus pe lume pe 
Nero! 

Centurionul a luat-o în serios, a scos sabia și i-a 
îndeplinit dorința.. Apoi s-au năpustit cu toţii asupra ei 
înjunghiind-o și lovind-o cu sete. I-au provocat numeroase 
răni, iar în cele din urmă Agrippina și-a dat duhul cu un 
horcăit. 

După ce ne-am asigurat că era moartă, am luat cu toţii 
câte o amintire din camera ei, iar Anicetus le-a poruncit 
sclavilor să spele trupul și să-l pregătească pentru rugul 
funerar. Am luat o mică statuetă din aur a Fortunei aflată 
lângă pat, în speranţa că era cea pe care împăratul Gaius, 
la vremea lui, o purta tot timpul cu el. Mai târziu s-a 
dovedit că nu era aceeași. Am fost foarte dezamăgit. 

Un mesager a pornit în galop către împărat să-l anunţe 


că mama lui se sinucisese. Nero a venit deîndată în Bauli, 
căci trimisese deja Senatului, cu ajutorul lui Seneca, un 
mesaj prin care îi informa pe senatori despre tentativa de 
omor asupra lui, iar acum voia să se asigure personal că 
Agrippina murise într-adevăr. 

Nero a ajuns atât de repede, că servitorii încă spălau și 
ungeau corpul complet gol al Agrippinei. S-a apropiat de 
mama lui, a atins rănile de pe trupul ei cu degetele și a 
spus: 

— Priviţi cât de frumoasă e mama mea, chiar și moartă. 

În grădină au fost adunate lemnele pentru rug. Întins pe 
canapeaua din camera de zi, trupul Agrippinei a fost 
așezat fără altă ceremonie pe rug. Când fumul a început să 
se înalțe spre nori, am băgat de seamă ce frumoasă era 
acea dimineaţă în Bauli. Marea era de un albastru 
sclipitor, păsările cântau și toţi copacii  înfloriseră, 
scăldând grădina într-o bogăţie de culori. Numai drumurile 
erau pustii. Lumea era speriată și se ascunsese în case, 
căci nimeni nu știa sigur ce se întâmplase cu adevărat. 

Rugul încă ardea când o armată întreagă de tribuni și 
centurioni și-a făcut apariţia într-un galop nebunesc. Când 
a auzit ropotul copitelor și a văzut că marinarii s-au retras 
din calea cailor, Nero a privit disperat în jur, căutând o 
cale de scăpare. Însă călăreţii au sărit imediat din șa și s- 
au repezit la el ca să-i strângă mâna și să-și exprime într- 
un glas bucuria că reușise să zădărnicească planul 
criminal al mamei sale. 

Cavalerii fuseseră trimiși de prefectul Burrus ca să arate 
poporului speriat cum stăteau lucrurile. Burrus însă nu se 
înfăţișase, fiind mult prea rușinat de tot ce se petrecuse. 
Rămășițele Agrippinei au fost adunate în grabă din cenușă 
și îngropate în grădină, apoi pământul a fost bătătorit și 
netezit. Nero nu i-a îngăduit mamei lui niciun fel de 
monument funerar, nici măcar o movilă, ca nu cumva 
mormântul ei să ajungă loc de pelerinaj politic. 


Ne-am făcut curaj și ne-am dus la templul din Bauli să 
depunem o ofrandă de mulţumire pentru salvarea 
miraculoasă a lui Nero. În templu însă Nero a început să 
audă sunete de trâmbiţă și niște ţipete puternice. Spunea 
că i se întunecase totul dinaintea ochilor, deși soarele 
strălucea cu putere pe cer. 

Am ciulit cu toţii urechile și într-adevăr parcă se auzea 
un bocet, răsunând din ce în ce mai clar de undeva de 
deasupra dealurilor. Am început să socotim și am ajuns la 
concluzia că împăratul Claudius sigur greșise și 
sărbătorise noul secol înainte de vreme. Această voce 
neomenească, tânguitoare părea din altă lume și anunţa 
probabil venirea unei noi ere. Așa ceva nu auzi decât o 
dată în viaţă. Nu putea fi decât o prevestire. 

Am încercat să-l liniștim pe Nero și să-l asigurăm că era 
începutul unei noi epoci, una strălucitoare, epocă în care 
va deveni suveran cu adevărat. Nero însă a refuzat să ne 
asculte, și-a acoperit urechile cu mâinile și a plecat pe dată 
la Neapole ca să scape din acel loc teribil al morţii. Când a 
ajuns acolo, a constatat că în fiecare templu oamenii, 
cuprinși de entuziasm, făceau deja sacrificii în semn de 
recunoștință. 

Întreaga seară, Nero a fost asaltat de tot felul de 
delegaţii din toate orașele Campaniei, care veneau să-l 
felicite. Dar el privea în gol, cu o expresie îngrozită pe chip 
și tresărea la orice zgomot mai puternic. De câte ori 
încerca să adoarmă, se trezea peste doar câteva clipe 
părându-i-se că aude un strigăt înfiorător, leoarcă de 
sudoare, și susținea că zeițele răzbunării îl chinuie. 

În loc să ne răsplătească, Nero ne-a alungat pe mine și 
pe Anicetus spunând că nu suportă să ne vadă, fiindcă 
fuseserăm niște proști și îi stricasem minunatul spectacol 
pus la cale. L-am lăsat singur, căci nu era deloc o plăcere 
să-l vedem atât de tulburat. 

Ultimele cuvinte ale Agrippinei au început să mă 


bântuie. În acele clipe fatale, tensiunea mă împiedicase să 
mă gândesc prea mult la ceea ce făceam și oricum 
acționasem animat doar de setea mea neostoită de 
răzbunare. Chiar dacă Agrippina și-a meritat soarta din 
pricina crimelor ei, matricidul rămâne matricid. 

Mi se părea odios când îmi aminteam că Agrippina însăși 
ceruse să-i fie spintecat pântecul drept pedeapsă că 
adusese pe lume un om ca Nero. Nu era deloc un semn de 
bun augur. Mă consolam însă cu gândul că Seneca și 
Burrus aveau să-l ţină în frâu pe Nero, poate mai mult 
decât o făcuseră până atunci. 

Moartea Agrippinei n-a fost o surpriză nici pentru Senat 
și nici pentru popor, căci toată lumea se aștepta la un 
eveniment cutremurător. În noaptea în care murise 
Agrippina, o furtună teribilă se abătuse asupra Romei, 
lucru neobișnuit pentru acel anotimp. Trăsnetele loviseră 
toate cele paisprezece cartiere ale orașului, de aceea 
Senatul hotărâse deja să facă obișnuitele sacrificii pentru a 
cere îndurare zeilor. Când vestea morţii Agrippinei a ajuns 
în Roma, sacrificiile de îndurare au fost înlocuite cu 
ofrande de mulţumire. Ura înăbușită faţă de Agrippina era 
atât de puternică, încât Senatul a cerut ca ziua ei de 
naștere să fie trecută pe lista zilelor nefaste. 

Teama lui Nero de posibila izbucnire a unor tulburări s-a 
dovedit nefondată. Când a ajuns în sfârșit la Roma de la 
Neapole, a fost întâmpinat ca un erou victorios. Senatorii 
erau îmbrăcaţi ca de sărbătoare, iar femeile și copiii îi 
cântau imnuri de slavă și aruncau flori înaintea lui din 
tribunele ce fuseseră înjghebate în grabă de-a lungul 
drumului pe unde avea să treacă împăratul. 

Când Nero a urcat pe Capitoliu să-și aducă propria 
ofrandă zeilor în semn de mulțumire, parcă toată Roma 
scăpase dintr-un coșmar oribil. Era o zi superbă de 
primăvară, iar oamenii erau atât de fericiţi, încât au crezut 
minciuna cusută cu aţă albă a lui Seneca despre 


sinuciderea Agrippinei. Oricum, ideea de matricid le părea 
atât de odioasă celor mai bătrâni, că nimeni nu dorea nici 
măcar să se gândească la așa ceva. 

Mă grăbisem să ajung primul la Roma și m-am dus 
direct la Claudia. 

— Claudia, am strigat tremurând de mândrie, te-am 
răzbunat! Agrippina e moartă, iar asta și cu înlesnirea 
mea. Propriul ei fiu a poruncit să fie ucisă. Pe Hercule, mi- 
am plătit datoria pe care o aveam faţă de tine. Nu mai 
trebuie să jelești din cauza umilințelor pe care a trebuit să 
le înduri. 

Ca să dau mai multă greutate cuvintelor mele, i-am 
oferit mica statuetă a Fortunei pe care o luasem de pe 
măsuţa de lângă patul Agrippinei. Însă Claudia mă privea 
ca pe un monstru și m-a împins cu ambele mâini de lângă 
ea, îngrozită. 

— Nu ţi-am cerut niciodată să mă răzbuni. Mâinile tale 
sunt murdare de sânge, Minutus. 

Chiar aveam un bandaj pătat de sânge la o mână. De 
aceea i-am explicat imediat că nu-mi mânjisem mâinile cu 
sângele Agrippinei, ci doar mă tăiasem singur cu sabia din 
greșeală. Însă asta nu prea mi-a fost de folos. Claudia a 
început să-mi facă morală, invocând judecata lui lisus din 
Nazaret care se va abate asupra mea și se purta atât de 
prostește, că m-a făcut să mă răstesc furios la ea: 

— Dacă e așa cum spui, eu n-am fost decât o unealtă a 
Dumnezeului tău! Consideră moartea Agrippinei drept o 
pedeapsă din partea lui Hristos pentru păcatele ei. Iar 
evreii sunt cel mai răzbunător neam de pe această lume. 
Am citit asta în cărțile lor sfinte. Îţi irosești de pomană 
lacrimile jelind moartea unei femei ca Agrippina. 

— Unii oameni au urechi, însă nu aud nimic, a replicat 
Claudia supărată. Minutus, tu chiar n-ai priceput niciun 
cuvânt din tot ce am încercat să te învăţ? 

— Ești cea mai nerecunoscătoare femeie din lume, 


blestemată să fii, Claudia! am urlat eu scos din minţi. Ti- 
am suportat până acum pălăvrăgeala despre Hristos, dar 
nu-ți mai sunt dator cu nimic. Ţine-ţi gura și pleacă din 
casa mea! 

— Să mă ierte Hristos pentru mânia mea, a mormăit 
Claudia printre dinţi, dar acum nu mă mai pot stăpâni. 

M-a lovit cu palmele ei aspre peste ambii obraji cu atâta 
putere, că urechile au început să-mi ţiuie. Apoi m-a apucat 
de ceafă și m-a forțat să îngenunchez, deși sunt mai înalt 
ca ea. 

— Roagă-te, Minutus, mi-a spus pe un ton poruncitor, 
roagă-te să-ţi ierte Cerurile acest păcat îngrozitor. 

Respectul de sine m-a împiedicat să mă lupt cu ea și 
oricum era neobișnuit de puternică în vremea aceea, 
probabil de la munca grea de sclav. M-am târât în patru 
labe afară din cameră, iar Claudia a aruncat cu statueta de 
aur după mine. După ce m-am ridicat din nou în picioare, i- 
am strigat pe servitori cu vocea tremurând de furie și le- 
am poruncit să adune toate lucrurile Claudiei și să le ducă 
afară din casă. Am cules de pe jos statueta Fortunei, care 
acum avea o aripă îndoită, și am plecat către menajerie ca 
să mă fălesc măcar în faţa Sabinei cu fapta mea. 

Spre surprinderea mea, Sabina a fost prietenoasă și 
chiar m-a mângâiat pe obrajii care-mi ardeau din cauza 
loviturilor Claudiei. A acceptat bucuroasă statueta și a 
ascultat de bunăvoie, deși puţin distrată, povestea mea 
despre cele petrecute în Baiae și Bauli. 

— Eşti un bărbat adevărat și unul chiar mai curajos 
decât credeam, Minutus, a spus Sabina în cele din urmă, 
dar nu trebuie să te lauzi la prea multă lume cu ceea ce s-a 
întâmplat. Important e că Agrippina este moartă. Nimeni 
nu va plânge după ea. Curva de Poppaea a primit și ea ce 
merită. După toate astea, Nero nu va mai îndrăzni să 
divorţeze de Octavia. Măcar atât cred că pricep și eu din 
politică. 


Afirmația ei m-a uimit, dar Sabina mi-a pus afectuoasă 
mâna pe buze. 

— E primăvară, Minutus, mi-a șoptit ea, păsările ciripesc 
și leii în călduri rag atât de puternic, că se cutremură 
pământul sub ei. Simt dorinţa, iar trupul meu freamătă, 
Minutus. Pe lângă asta, am ajuns la concluzia că ar trebui 
să avem un copil, pentru binele gintei Flavia, dar și pentru 
familia ta. Nu cred că sunt o femeie stearpă, deși tu ești 
indiferent și stai departe de patul meu. 

Acuzaţia ei era nedreaptă. Am crezut însă că își 
schimbase părerea despre mine datorită faptei mele 
curajoase, sau că povestea mea îi trezise instinctele, căci 
pe unele femei le stârnește sexual să vadă lucruri 
îngrozitoare, de exemplu, incendii sau sânge scurgându-se 
în nisip. 

Am privit-o pe soţia mea și mi-am dat seama că era fără 
cusur, chiar dacă n-avea pielea albă ca zăpada precum 
Lollia Poppaea. Ne-am culcat împreună două nopţi la rând, 
ceea ce nu mai făcuserăm de multă vreme, însă n-am mai 
atins extazul din primele noastre nopţi după nuntă. Și 
Sabina era ţeapănă ca o scândură și, în cele din urmă, a 
recunoscut că își făcuse datoria mai mult de dragul familiei 
ei, decât din plăcere. 

Opt luni mai târziu s-a născut fiul nostru. La început, m- 
am temut că va trebui să-i curmăm zilele, așa cum se 
obișnuiește cu copiii născuţi prematur. Insă era destul de 
sănătos și bine dezvoltat, iar nașterea a provocat o mare 
bucurie la menajerie. l-am invitat pe toţi cei ce lucrau 
acolo, sute de oameni, la ospăţțul dat în cinstea primului 
nostru fiu și aproape că nu mi-a venit să cred cât de 
emoționațţi și afectuoși au fost dresorii de animale, pe care 
îi consideram niște brute, la vederea bebelușului. 

Aproape că nu mai scăpăm de negrul Epafroditus, care 
venea tot timpul să mângâie copilul și să-l ţină în braţe, 
neglijând animalele. Insista să plătească din banii lui o 


doică pentru copil. Până la urmă am acceptat, deoarece 
am considerat că e un gest prin care lucrătorii mei doresc 
să-mi demonstreze cât de mult mă respectă. Mai ales că 
uneori aveam senzaţia că funcţia mea era numai de formă, 
Sabina fiind adevărata stăpână a menajeriei. 

Însă nu reușeam să scap de Claudia. Când m-am întors 
liniștit la casa mea de pe Aventin, câteva zile mai târziu, 
mi-am găsit toți servitorii, inclusiv pe bătrânul Barbus, 
adunaţi în camera de oaspeţi, iar pe locul meu de onoare 
stătea nimeni altul decât evreul făcător de minuni Chefa. 
În jurul lui se aflau câţiva tineri pe care nu-i cunoșteam. 

Unul dintre ei tălmăcea în latină poveștile în limba 
aramaică ale lui Chefa. Mătușa Laelia ţopăia extaziată și 
aplauda cu mâinile ei noduroase. M-am înfuriat atât de 
tare, că îmi venea să alung pe toată lumea cu biciul, însă 
Claudia s-a grăbit să-mi explice că evreul Chefa se afla sub 
protecţia senatorului Pudens Publicolus și că trăia în casa 
acestuia, la distanţă de evreii de pe celălalt mal al râului 
ca să nu provoace alte conflicte între evrei și creștini. 
Pudens era un bătrân nebun, însă făcea parte din ginta 
Valeria, așa că am fost nevoit să-mi înghit cuvintele și să 
nu zic nimic de rău. 

Chefa își amintea foarte bine de întâlnirea noastră din 
Corint și mi s-a adresat foarte prietenos, spunându-mi pe 
nume. Nu știu ce lucruri rușinoase îi povestise Claudia, dar 
era evident că Chefa mă considera un păcătos mizerabil. 
Cel puţin s-a arătat binevoitor și mi-a zis că mila lui 
Dumnezeu și iertarea păcatelor se pogorâseră pe pământ 
odată cu lisus din Nazaret. 

Nu avea pretenţia să-l cred, însă mi-am dat seama că 
dorea să mă împac cu Claudia și să o las să rămână mai 
departe în casa mea. Cum-necum, chiar asta s-a întâmplat 
în final și, spre uluiala mea, i-am strâns mâna Claudiei, am 
sărutat-o, ba mai mult, am luat parte chiar la cina lor 
sfântă, căci eram totuși gazda. 


Nu vreau să povestesc mai multe despre acest incident 
rușinos. Mai târziu l-am întrebat ironic pe Barbus dacă îl 
abandonase pe Mithra și devenise creștin. Barbus nu mi-a 
dat un răspuns direct, ci s-a mulțumit să mormăie: 

— Sunt bătrân. Reumatismul cu care m-am căptușit pe 
vremea când eram legionar mă chinuie atât de tare, că aș 
face orice să scap de dureri. Nu trebuie decât să mă uit la 
acest bătrân pescar și durerile dispar ca prin minune. 
Când am mâncat din pâinea lui și am băut din vinul lui, m- 
am simţit mult mai bine câteva zile la rând. Preoţii lui 
Mithra n-au putut să mă vindece, deși nimeni nu știe mai 
multe ca ei despre reumatismul legionarilor. 


PARIEA A DOUA 
FIUL MEU, IULIUS 


„Pentru a stinge zvonul, Nero a pus la cale învinuirea unor 
oameni, urâţi de toată lumea pentru infamiile lor, și i-a 
supus la chinurile cele mai crunte; lumea îi numea 
«creștini». Numele li se trage de la Hristos, care, în 
vremea împăratului Tiberius, fusese condamnat la moarte 
de Ponţiu Pilatus. Reprimată pentru moment, această 
superstiție funestă se răspândea din nou nu numai prin 
Iudeea, locul de obârşie a acestui flagel, dar și la Roma, 
unde se revarsă de pretutindeni toate grozăviile sau 
ticăloșiile și își găsesc mulțime de adepţi. Mai întâi, au fost 
închiși cei ce mărturiseau; apoi, după indicaţiile lor, o 
mulțime de oameni nu atâta dovediţi că ar fi pus foc, cât 
învinuiți de ură față de neamul omenesc. Cei care trebuiau 
să moară au fost prefăcuţi în prilejuri de batjocură, 
acoperiţi cu piei de fiare, piereau sfâșiaţi de câini, mulţi 
erau pironiţi pe cruci sau daţi pradă flăcărilor, iar alţii, 
după ce se întuneca, erau arși, ca să servească la iluminat 
în timpul nopţii.” 
Tacit, Anale 
Cartea a XV-a (44)“ 


„1. Dar, pentru a lăsa deoparte exemplele din vechime, să 
trecem la cei care au devenit «atleți» cu foarte puţin timp 
înainte; să cercetăm exemplele nobile din generaţia 
noastră. 2. Din cauza rivalităţii și a invidiei, cei mai mari și 
mai deștepţi drepţi stâlpi ai Bisericii au fost prigoniţi și s- 
au luptat ca niște atleți până la moarte. 3. Să îi punem 
înaintea ochilor noștri pe bunii apostoli: 4. Pe Petru, care, 


+ Cornelius Tacitus, Anale, trad. De Gheorghe Guţu, Editura 
Humanitas, București, 1995, pp. 430-431. 


din pricina rivalităţii nedrepte, nu una, nici două, ci mai 
multe chinuri a suferit și, astfel, dând mărturie, s-a dus 
către locul de slavă care i se cuvenea. 5. Din rivalitate și 
vrajbă, Pavel a primit premiul pentru răbdarea sa. După ce 
a purtat de șapte ori lanţuri, după ce a fost pus pe fugă, 
după ce a fost bătut cu pietre, făcându-se propovăduitor și 
în Răsărit, și în Apus, a primit nobilul renume datorită 
credinţei lui. 7. Invăţând întreaga lume dreptatea și 
ajungând până la cele mai depărtate hotare ale Apusului și 
dând mărturie înaintea conducătorilor, s-a eliberat, astfel, 
din lume și a fost ridicat către locul cel sfânt, devenind 
pentru toţi cel mai important model de răbdare. 


1. Acestor bărbaţi, care și-au petrecut viaţa într-un chip 
legiuit, li se adăugase o mare mulţime de oameni aleși, toţi 
cei care, pătimind, din pricina rivalităţii, multe cazne și 
torturi, au devenit între noi un preafrumos exemplu. 2. 
Unele femei care, din pricina rivalităţii, au fost prigonite 
ca Danaidele și ca Dircele și au pătimit cazne îngrozitoare 
și necuviincioase, au dus până la capăt cursa cea sigură a 
credinţei și, deși firave la trup, au primit o distinsă 
răsplată. 3. Rivalitatea a înstrăinat pe soţii de bărbaţii lor 
și a schimbat vorba rostită de părintele nostru Adam: 
Acesta (este) acum os din oasele mele și carne din carnea 
mea. 4. Rivalitatea și vrajba a(u) stârpit naţii mari.” 
Clement din Roma, Epistolă către corinteni I (5-6)% 


% Sfântul Clement, Epistolă către corinteni I, în Părinţii 
Apostolici, Scrieri, vol. I, trad. De Cristina Ciubotaru, Nicolae 
Mogage și Dan Batovici, ediţie îngrijită de Adrian Muraru, 
Editura Polirom, Iași, 2010, pp. 53-55. 


CARTEA A VIII-A 
POPPAEA 


Bănuiala soţiei mele s-a adeverit, căci s-au scurs doi ani 
până când Nero a îndrăznit să se gândească serios la 
divorţul de Octavia. Când s-a întors la Roma după moartea 
mamei sale, a considerat mai prudent din punct de vedere 
politic să o trimită pe Poppaea cât mai departe de Palatin 
și să-și petreacă nopţile cu ea în taină. A grațiat mulţi 
exilați, a repus în funcţie senatori destituiţi și a împărţit 
averea colosală pe care o moștenise de la Agrippina cu 
atâta dărnicie, încât oricine putea primi o parte dacă nu se 
sfia să accepte. Totuși, aristocrația romană nu s-a lăcomit 
prea tare la proprietăţile, obiectele de valoare și sclavii 
Agrippinei. Nero a oferit cea mai mare parte din bani 
mulţimii prezente la spectacolele de la Circus Maximus, 
aruncându-i la întâmplare printre spectatori. 

Ca să-și împace conștiința și să câștige încrederea 
oamenilor, Nero a mers atât de departe, încât a propus 
public Senatului eliminarea tuturor taxelor. Evident, își 
dădea și el singur seama că un asemenea lucru era 
imposibil; Senatul însă a fost pus într-o poziţie extrem de 
ingrată când senatorii au fost nevoiţi să respingă categoric 
iniţiativa lui Nero, din motive bine întemeiate. 

Totuși au fost adoptate reforme semnificative în 
perceperea taxelor. Anumite impozite pe vânzări au fost 
diminuate și, cel mai important, fiecare cetățean primea 
dreptul de a ști cum, de ce și cu ce sumă urma să fie 
impozitat. Perceptorii au bombănit nemulţumiţi, căci astfel 
pierdeau posibilitatea de a reţine o cotă din taxele 
colectate, dar comercianții au avut de câștigat, pentru că 
puteau să păstreze aceleași preţuri și să plătească un 
impozit pe vânzări mai mic. 

Nero obișnuia să apară în fața mulţimii costumat în 


conducător de car de curse, într-un car cu patru cai, 
deoarece, după spusele lui, așa se înfățișau în trecut regii 
și zeii. Ca să ofere un bun exemplu aristocrației, a 
participat la marile jocuri din postura de actor și muzician, 
urmând modelul grecesc, și s-a acompaniat singur la 
țiteră. După moartea mamei lui, vocea îi devenise mai 
puternică și avea o rezonanţă aparte. Însă din motive de 
siguranţă și pentru a evita posibile manifestări ostile, 
Burrus ordonase unui grup de pretorieni să menţină 
ordinea în amfiteatru și să-l aplaude pe Nero. El însuși a 
dat tonul bătând din palme, chiar dacă în sinea lui, militar 
fiind, era profund  stânjenit de comportamentul 
împăratului. Probabil își imagina că Nero avea și alte 
pasiuni, poate chiar mai rușinoase. 

Drept urmare, obiceiurile grecești au ajuns în sfârșit să 
cucerească Roma. Majoritatea senatorilor și a membrilor 
Ordinului Ecvestru au participat la jocurile lui Nero, iar 
tinerele aristocrate s-au unduit pe ritmuri grecești. Chiar 
și unele matroane respectabile și-au pus la încercare 
supleţea picioarelor în arenă. În ceea ce mă privește, nu 
aveam nimic împotriva acestor distracţii educative pentru 
popor, care m-au scutit de multe probleme și cheltuieli. 
Dar oamenii de rând nu păreau să se dea în vânt prea tare 
după niciun spectacol, cu excepţia curselor de care. 

Spectatorii recunoșteau că dansatorii, cântăreții și 
actorii profesioniști se descurcau incomparabil mai bine 
decât amatorii. Însă dezamăgirea a fost mare când publicul 
a constatat că programul jocurilor nu includea nici măcar 
în pauze lupte între animale sălbatice, iar de gladiatori nici 
nu se punea problema. Nobilii din generaţiile mai vârstnice 
au fost revoltați, deoarece considerau că gimnastica, băile 
fierbinţi și muzica efeminată le slăbea tinerilor romani 
caracterul și capacitatea de a lupta, tocmai acum când 
Roma avea nevoie de tribuni pricepuți. 

Ca un semn de rău augur, războiul a izbucnit din nou în 


Armenia, iar o femeie teribilă pe nume Boadicea a unit 
toate triburile britonilor stârnind o răscoală devastatoare 
în Britania. O întreagă legiune a fost anihilată, câteva 
orașe romane rase de pe faţa pământului, iar procuratorul 
a pierdut controlul situaţiei în asemenea hal, încât a fost 
nevoit să se refugieze în Gallia. Cred că regina Boadicea 
nu ar fi câștigat niciodată atât de mulţi susţinători dacă 
legiunile n-ar fi fost obligate să-și asigure existenţa pe 
spinarea britonilor și dacă dobânda împrumuturilor oferite 
de Seneca prinților britoni ar fi fost plătite la timp. 
Barbarii nu pricep nici în ziua de azi cum funcţionează 
sistemul monetar roman. 

Tinerii cavaleri romani nu s-au înghesuit să meargă în 
Britania să fie trași în ţeapă sau arşi de vii de Boadicea. 
Preferau să cânte la ţiteră în Roma, îmbrăcaţi cu tunici 
grecești, și să-și poarte părul lung. Nero chiar a sugerat 
Senatului să ia în considerare retragerea tuturor legiunilor 
din Britania - provincie care nu aducea decât probleme. 
Ţara aceea înghițea mai multe resurse decât era în stare 
să producă, iar cele trei legiuni de acolo puteau fi utilizate 
mai degrabă pentru a ţine sub control parții, care 
amenințau granița de la răsărit. A patra legiune fusese 
deja pierdută. 

În timpul discuţiilor aprinse din Senat, Seneca - avocatul 
păcii și iubirii de oameni - a ţinut un discurs strălucit în 
care a făcut referire la victoriile divinului Claudius în 
Britania. Un împărat nu poate abandona cuceririle tatălui 
său adoptiv fără să-și distrugă propria reputaţie, susținea 
el. De fapt, Seneca se gândea cu siguranţă la enormele 
sume de bani pe care le investise în Britania. 

A mai afirmat că transferul celor trei legiuni în est n-ar 
face decât să-i sperie și să-i întărâte pe parți. Pompei, dar 
mai ales Crassus simţiseră pe pielea lor ce înseamnă un 
război adevărat împotriva Parţiei. Înfrângerile minore 
suferite de Corbulo în Armenia nu aveau nicio importanţă 


reală, deoarece Armenia nu era decât un tampon între cele 
două imperii. Atât romanii, cât și parții și-o disputau doar 
ca să-și identifice unii altora punctele slabe. 

Un senator mai în vârstă s-a ridicat în picioare și a 
afirmat că Seneca era cu siguranţă un filosof iscusit, însă 
nu era cazul să se pronunţe în chestiuni de război, fiindcă 
nu luptase niciodată cu sabia în mână. Într-adevăr, Seneca 
abia reușise să se ţină în șa în timpul ultimei procesiuni 
festive. Dar asta nu-l deosebea cu nimic de numeroși alţi 
senatori care aveau aceeași problemă din cauză că erau 
foarte grași. De aceea Claudius le permisese să meargă pe 
jos și să-și conducă armăsarii de dârlogi în timpul 
paradelor și procesiunilor triumfale. În mărinimia lui, Nero 
le-a acordat tuturor dreptul de a folosi șaua de război în 
locul tradiţionalei blăni de oaie, inclusiv în cadrul jocurilor 
organizate anual de cavaleri în cinstea lui Castor și Pollux. 
Astfel, aceste jocuri care înainte presupuneau forță și 
abilități serioase de călăreț au devenit doar o mascaradă și 
nu mai aveau niciun sens. Acest decret, cel mai nefericit 
dintre toate decretele date de Nero, este încă în vigoare. 

Tu, Iulius, nici nu-ți poţi imagina cum e să strunești un 
armăsar nărăvaș în cadrul acestor jocuri închinate zeilor 
călărind doar pe blana sacră de oaie. O, tempora, o, mores 
e tot ce pot să spun. Și nici nu am împlinit cincizeci de ani 
când scriu aceste rânduri. Dar să revin asupra dezbaterii 
din Senat referitoare la Britania. 

Un alt senator a întrebat dacă fuseseră absolut necesare 
uciderea a șaptezeci de mii de cetățeni romani și aliați și 
jefuirea și incendierea a două orașe înfloritoare doar 
pentru a proteja profitul lui Seneca. Acesta din urmă s-a 
înroșit destul de tare și a asigurat Senatul că banii romani 
investiţi în Britania au fost folosiţi pentru a civiliza acel 
ţinut, pentru a încuraja comerțul și pentru a asigura 
puterea romanilor. Acestea puteau fi confirmate și de alţi 
senatori care își investiseră banii astfel. 


— Previziunile sunt sumbre! s-a făcut auzit un glas. 

Dar Seneca s-a apărat cu îndârjire și le-a explicat că nu 
era vina lui dacă regii britoni mișei folosiseră banii obţinuţi 
din împrumuturi în scopuri proprii și pentru a achiziționa 
arme. Comportamentul abuziv al legiunilor era principalul 
motiv al războiului, de aceea considera că trebuiau 
pedepsiți comandanții și trimise întăriri în Britania 
neîntârziat. 

Retragerea din Britania ar fi fost un hap prea amar 
pentru Senat și ar fi călcat în picioare orice urmă de 
mândrie romană. Prin urmare, s-a decis ca ţara să nu fie 
evacuată. Dimpotrivă, au fost trimise acolo mai multe 
trupe. Câţiva taţi fără inimă chiar și-au obligat fiii majori 
să-și taie părul și să devină tribuni militari în întunecata 
Britanie. Şi-au luat ţiterele cu ei, dar orașele pustiite, 
ororile războiului și strigătele sumbre ale britonilor i-au 
convins foarte curând să lase muzica și să lupte ca niște 
bărbaţi. 

Am un motiv anume pentru care insist asupra discuţiilor 
despre Britania, deși eu, unul, nu le-am fost martor. 
Boadicea era regina icenilor. După moartea soţului ei, 
legiunile îi interpretaseră testamentul în așa fel încât 
reieșea că pământurile lui urmau să fi moștenite de 
romani. Boadicea, femeie fiind, nu avea noţiuni juridice 
prea clare. Chiar și noi, romanii, trebuie să apelăm la 
avocaţi pentru a putea interpreta corect testamentele. 
Când Boadicea a contestat decizia și a cerut ce i se 
cuvenea invocând legea britonă, a fost biciuită de 
legionari, fiicele i-au fost siluite, iar proprietăţile jefuite. 
Oricum, legionarii deposedaseră mulţi alți nobili iceni de 
pământuri, comiseseră crime și alte atrocități. 

Din punct de vedere legal, dreptatea era de partea 
legionarilor, deoarece regele icenilor, care nu știuse să 
scrie sau să citească, pregătise un testament prin care îi 
ceda împăratului roman tot regatul său. Sperase că în 


acest fel avea să asigure protecţia văduvei și fiicelor sale, 
de invidia nobililor iceni rivali.  lIcenii fuseseră 
dintotdeauna aliații romanilor, chiar dacă nu nutreau de 
fapt o simpatie prea mare pentru aceştia. 

După sosirea întăririlor, s-a dat o bătălie decisivă 
crâncenă, iar britonii conduși de această femeie războinică 
au fost învinși. Romanii s-au răzbunat pentru barbariile la 
care fuseseră supuse femeile romane la ordinele 
Boadiceei. Din cauza dezonoarei suferite, Boadicea le 
îngăduise oamenilor ei să se dedea la fapte abominabile. 
La scurt timp după suprimarea revoltei, un val de sclavi 
britoni a început să sosească la Roma - doar femei și băieţi 
foarte tineri, căci britonii adulţi nu erau consideraţi buni 
de sclavi - și, spre dezamăgirea poporului, Nero 
interzisese folosirea prizonierilor de război în luptele de la 
amfiteatru. 

Intr-o bună zi, am primit vizita unui negustor de sclavi 
care târa după el, legat de o frânghie, un băieţel de cel 
mult zece ani. Se purta ciudat, secretos și îmi tot făcea 
semne cu ochiul, în speranţa că voi trimite afară din odaie 
orice posibil martor la discuţia noastră. Apoi a izbucnit 
într-un lung șir de văicăreli despre vremurile foarte grele, 
cheltuielile nenumărate și împuţinarea cumpărătorilor. 
Intre timp, băiatul privea în jur cu o căutătură mânioasă. 

— Acest tânăr războinic, mi-a explicat negustorul de 
sclavi, a încercat să-și apere mama cu sabia când legionarii 
noștri furioși au siluit-o și ucis-o. Din respect pentru 
curajul lui, soldaţii nu l-au omorât, ci mi l-au vândut mie. 
Poţi vedea după membrele lui perfecte, pielea fină și ochii 
verzi că se trage din nobilii iceni. Poate călări, înota și știe 
să se descurce cu arcul și săgețile. N-o să-ţi vină să crezi, 
dar știe să scrie și să vorbească destul de bine în latină. 
Am auzit că s-ar putea să vrei să-l cumperi și să-mi oferi în 
schimbul lui un preţ mai bun decât aș obţine dacă l-aș 
vinde la piaţa de sclavi. 


— Cine ţi-a spus așa ceva? am exclamat surprins. Am 
destui sclavi, îmi fac viața un calvar și mă privează de 
propria-mi libertate, ca să nu mai vorbim că adevărata 
bogăţie e de fapt singurătatea. 

— Un vraci al icenilor aflat în slujba Romei, pe nume 
Petro, l-a recunoscut pe băiat în Londinium, a spus 
negustorul, mi-a dat numele tău și m-a asigurat că vei plăti 
suma cea mai mare în schimbul lui. Dar cine să se încreadă 
într-un briton? Arată-i cartea, băiete! 

Negustorul i-a dat băiatului o palmă peste cap, iar 
acesta a scotocit la cingătoare și a scos rămășițele rupte și 
murdare a ceea ce fusese odată cartea de vise egipteano- 
caldeeană. Am recunoscut-o de cum am atins-o, și în clipa 
aceea mi s-au înmuiat genunchii. 

— Pe mama ta o chema Lugunda? l-am întrebat pe băiat, 
deși cunoșteam răspunsul. Însuși numele lui Petro în 
această poveste confirma faptul că băiatul era propriul 
meu fiu, cel pe care nu îl văzusem niciodată. M-am aplecat 
să-l cuprind în braţe și să-l recunosc drept fiul meu, chiar 
dacă nu aveam niciun martor, însă el mi-a tras un pumn în 
față și m-a mușcat de obraz. Chipul negustorului s-a 
întunecat de furie și a început să bâjbâie după bici. 

— Nu-l lovi, i-am spus, vreau să-l cumpăr. Cât ceri pe el? 

Negustorul m-a cântărit din ochi și apoi s-a lansat iar 
într-un lung discurs despre cheltuielile și pierderile pe 
care le suportase. 

— Ca să scap de el, a zis în cele din urmă, o să-l vând în 
schimbul a doar o sută de monede din aur, căci băiatul e 
încă sălbatic. 

Zece mii de sesterţi era un preţ nebunesc pentru un 
băiat minor, având în vedere că femeile tinere bune de 
așternut erau vândute la piaţa de sclavi în schimbul a doar 
câteva monede din aur. Şi nu era vorba de preţ în sine, 
pentru că, evident, aș fi plătit chiar mai mult dacă era 
necesar, dar simțeam nevoia să stau puţin pe gânduri și să 


cumpănesc bine situaţia. Negustorul mi-a interpretat 
greșit tăcerea și a început să-și laude marfa, explicându-mi 
că existau destui bărbaţi bogaţi în Roma care deprinseseră 
obiceiurile orientale, iar băiatul avea tocmai vârsta 
potrivită pentru ei. Totuși a micșorat preţul, mai întâi la 
nouăzeci, apoi la optzeci de monede de aur. 

De fapt, eu mă gândeam cum să procedez ca fiul meu să 
nu rămână sclav. O achiziţie oficială presupunea existenţa 
unui martor a cărui declaraţie trebuia consemnată într-un 
act de vânzare-cumpărare. Doar în acest fel contractul era 
valid, iar băiatul trebuia marcat cu fierul încins, cu 
simbolul „MM”, devenind oficial proprietatea mea, fapt 
care l-ar fi împiedicat să obţină vreodată cetățenia romană, 
chiar și după ce l-aș fi eliberat. 

— Poate ar fi mai bine să-l fac conducător de car de 
curse, m-am decis în cele din urmă. Acel Petro pe care l-ai 
pomenit a fost, într-adevăr, un prieten de-al meu pe 
vremea când luptam în Britania. Am încredere în 
recomandarea lui. Nu putem semna o înţelegere scrisă 
prin care tu recunoști faptul că Petro, tutorele băiatului, ţi 
l-a încredinţat să mi-l aduci ca să am grijă de el? 

Negustorul mi-a aruncat o privire piezișă. 

— Eu va trebui să plătesc impozitul pentru vânzarea lui, 
nu tu, a zis, deci chiar nu pot micșora preţul. 

M-am scărpinat în creștet, tot frământându-mă și 
încercând să găsesc o soluţie. Problema era extrem de 
delicată și putea fi lesne interpretată drept o tentativă de a 
mă sustrage de la plata taxelor ridicate aplicate comerțului 
cu sclavi. Dar trebuia să profit cumva de poziția mea 
privilegiată de ginere al prefectului orașului. 

Mi-am pus repede pe mine toga și am pornit toţi trei 
către templul lui Mercur. Printre oamenii de acolo, am dat 
peste un bărbat care își pierduse titlul de cavaler și care, 
în schimbul unei sume rezonabile, a fost de acord să 
semneze în calitate de al doilea martor necesar la 


întocmirea unui asemenea document. Astfel, am redactat 
un act întărit de jurămintele celor doi. 

Așadar, potrivit mărturiilor fostului cavaler şi 
negustorului de sclavi, băiatul era un briton născut liber ai 
cărui părinți, Ituna și Lugunda, fuseseră uciși în timpul 
războiului din cauză că erau prieteni ai Romei. Prin 
intermediul druidului Petro, care se bucura de o reputație 
impecabilă, cei doi apucaseră să-și trimită fiul la Roma ca 
să fie crescut de bunul lor prieten, cavalerul Minutus 
Lausus Manilianus. 

Intr-o clauză specială era specificat că eu, în calitate de 
tutore al băiatului, urma să mă ocup de moștenirea 
acestuia din ţinuturile icenilor după ce pacea va fi 
restabilită în Britania. Acest lucru a făcut povestea mult 
mai plauzibilă, cu atât mai mult cu cât preoţii zeului 
Mercur bănuiau oricum că voi avea ceva de câștigat de pe 
urma băiatului atunci când va fi împărţită prada de război. 

— Cum îl vom numi? a întrebat notarul. 

— Iucundus“”, am spus. A fost primul nume care mi-a 
venit în minte. 

Au izbucnit cu toţii în râs, căci băiatul, cu mutra lui 
posacă, părea orice numai o persoană fericită și senină nu. 
Preotul m-a avertizat că o să am mult de furcă până voi 
reuși să fac din el un bun roman. 

Redactarea acordului, pecetluirea documentului, 
precum și darul uzual acordat colegiului preoţilor zeului 
Mercur s-au ridicat la o sumă de bani mai mare decât ar fi 
fost impozitul pe vânzare. Negustorul de sclavi începuse să 
regrete afacerea și mă considera un cumpărător mult mai 
șiret decât eram de fapt. Deja își depusese jurământul, 
deci nu mai avea cum să dea înapoi, însă până la urmă i- 
am plătit cele o sută de monede de aur pe care le 
pretinsese la început ca să scap de el fără alte complicaţii. 

După ce am părăsit în sfârșit templul lui Mercur, băiatul 


+9 Plăcut, agreabil, prietenos (lat.). 


m-a apucat pe neașteptate de mână ca și când se simţea 
singur în furnicarul străzii și în zgomotul vieţii de zi cu zi. 
M-a cuprins o senzaţie stranie în timp ce-i adăposteam în 
palma mea mâna micuță și îl conduceam către casă prin 
tumultul Romei. Mă gândeam la posibilitatea de a-i obţine 
cetăţenia romană atunci când va fi mai mare, urmând să-l 
adopt în cazul în care aș fi putut să o conving pe Sabina să 
accepte așa ceva. Însă toate aceste probleme păreau acum 
foarte îndepărtate. 

Totuși fiul meu lucundus mi-a adus mai multă bătaie de 
cap decât bucurie. La început a refuzat să vorbească și 
ajunsesem să cred că ororile războiului îl lăsaseră fără 
grai. Spărgea tot felul de obiecte prin casă și se încăpăţâna 
să nu poarte hainele obișnuite pentru un băiat roman. 
Claudia n-a reușit nici ea să obţină vreun progres în ceea 
ce-l privește. Prima dată când s-a întâlnit cu un băiat 
roman de vârsta lui, lucundus s-a repezit la el și a început 
să-l lovească cu o piatră în cap până când Barbus a reușit 
să-i despartă. Barbus a sugerat să i se tragă o mamă de 
bătaie pentru asta, însă eu eram de părere că ar trebui 
utilizate mai întâi metode ceva mai blânde, așa că am stat 
de vorbă chiar eu cu lucundus. 

— Sunt convins că jelești moartea mamei tale, i-am spus. 
Ai fost târât până aici ca un câine, cu o frânghie la gât, dar 
nu ești în niciun caz câine. Trebuie să te faci mare și să te 
porţi ca un bărbat. Noi toţi nu-ţi vrem decât binele. Spune- 
ne, ce ţi-ar plăcea cel mai tare să faci? 

— Să omor romani! a strigat lucundus. 

Am oftat ușurat. Cel puţin aveam certitudinea că băiatul 
putea vorbi. 

— Nu poţi face asta aici, la Roma, am spus cu un glas 
domol, dar poţi învăţa obiceiurile și tradiţiile romane și, 
într-o zi, poate te voi face cavaler roman. Dacă te ţii de 
treabă, te vei putea întoarce în Britania când vei fi mai 
mare și acolo vei avea ocazia să ucizi romani folosind chiar 


tacticile de luptă ale romanilor. Arta războiului la romani 
este mult mai avansată decât la britoni, așa cum ai avut 
deja ocazia să vezi cu ochii tăi. 

Iucundus s-a îmbufnat, dar probabil că vorbele mele au 
avut totuși efect asupra lui. 

— Barbus este un veteran bătrân, am continuat 
încercând să-i intru în voie, chiar dacă acum îi tremură 
capul. Întreabă-l pe el. Iti poate povesti despre bătălii și 
războaie mult mai multe decât mine. 

Astfel, Barbus avea din nou prilejul să ne spună cum 
înotase cu tot echipamentul pe el, traversând Dunărea 
printre sloiurile de gheaţă, cu un centurion rănit în 
spinare. Şi-a arătat cicatricile și a explicat că disciplina și 
rezistența fizică sunt indispensabile oricărui războinic 
eficient. Prinsese iarăși gustul vinului și se plimba 
împreună cu băiatul de-a lungul și de-a latul Romei, îl 
ducea să se scalde în Tibru și îl învăţa să înjure în latină. 
Dar până și Barbus era uluit de temperamentul năvalnic al 
lui lucundus. Într-o zi m-a luat deoparte și mi-a spus: 

— Iucundus e un băiat isteţ, însă chiar și eu, un bătrân 
trecut prin viaţă, sunt oripilat de ce mi-a povestit că le va 
face romanilor, deopotrivă bărbaţi și femei, într-o bună zi. 
Mă tem că a asistat la niște lucruri înfiorătoare atunci 
când revolta britonilor a fost înăbușită. Cel mai grav e 
faptul că aleargă pe coline și strigă în gura mare tot felul 
de blesteme la adresa romanilor în limba lui barbară. 
Venerează în secret zeii lumii subpământene și sacrifică 
șoareci în cinstea lor. Sigur e posedat de puteri malefice. 
N-o să reuşim în veci să-l educăm până când nu va fi 
eliberat de demonii care-l stăpânesc. 

— Şi cum am putea să-l ajutăm? am întrebat sceptic. 

— Chefa creștinul se pricepe de minune să scoată 
demonii din oameni, a zis Barbus ferindu-și privirea. Dintre 
toți oamenii pe care i-am întâlnit, el este cel mai priceput 
la așa ceva. La porunca sa, un nebun de legat devine blând 


ca un mielușel. 

Barbus se temea să nu mă înfurii, însă eu, dimpotrivă, 
mă gândeam că măcar o dată aș putea profita de pe urma 
prezenţei creștinilor în casa mea. Văzându-mă că înclin să 
accept, Barbus a început să-mi povestească cu însufleţire 
că evreul Chefa, ajutat de câţiva discipoli care vorbeau 
latina, le propovăduia copiilor despre umilință și supunere 
faţă de părinţi. Mulţi cetăţeni îngrijoraţi de lipsa tot mai 
mare de respect a tinerilor își trimiteau copiii la școala lui 
din ziua sfântă, unde lecţiile erau gratuite. 

Câteva săptămâni mai târziu, lucundus a venit fuga la 
mine, m-a apucat de mână și m-a tras în camera mea. 

— Spune-mi e adevărat? m-a întrebat cu sufletul la gură. 
Chiar există o împărăție nevăzută al cărei împărat a fost 
crucificat de romani? Și chiar se va întoarce curând și îi va 
arunca pe toţi romanii în foc? 

Am remarcat totuși că băiatul dădea dovadă de o bună 
judecată, căci nu crezuse pe loc ceea ce auzise, ci venise 
să mă întrebe. Însă eram pus totodată într-o situaţie destul 
de ingrată. 

— Este adevărat că romanii l-au răstignit, i-am răspuns 
prudent, iar pe inscripţia de pe cruce se zicea că ar fi fost 
regele iudeilor. Tata a văzut această întâmplare cu ochii 
lui, la vremea respectivă, și încă susţine că cerul s-ar fi 
întunecat și stâncile s-ar fi crăpat atunci când el a murit. 
Luminaţii creștini cred că se va întoarce curând și acum ar 
cam fi timpul, fiindcă au trecut peste treizeci de ani de la 
moartea sa. 

— Chefa e mai tare ca un druid, a spus lucundus, e mult 
mai puternic decât druizii din Britania, deși e evreu. Are 
tot felul de pretenţii. Vrea ca oamenii să se spele și să 
poarte haine curate, să se roage, să rabde insultele, iar 
dacă sunt loviți, să întoarcă și celălalt obraz. Are felurite 
încercări pentru a verifica stăpânirea de sine a fiecăruia, la 
fel ca Petro. Avem și semne secrete prin care cei iniţiaţi se 


recunosc unul pe celălalt. 

— Sunt convins că Chefa nu te învaţă lucruri rele, i-am 
zis, iar ceea ce îţi cere presupune un mare efort de voinţă. 
Dar ai face bine să-ți dai seama că toate acestea sunt 
secrete și trebuie să le ţii doar pentru tine. 

Cu aerul că îi împărtășesc cea mai mare taină, am scos 
pocalul de lemn al mamei și i l-am arătat. 

— Acesta e un pocal magic, i-am spus solemn, însuși 
regele iudeilor a băut odată din el. Acum vom bea 
amândoi, dar nu trebuie să destăinui asta nimănui, nici 
măcar lui Chefa. 

Am turnat niște vin și niște apă și am sorbit amândoi din 
cupa de lemn, fiul meu și cu mine, în odaia aceea slab 
luminată. Aveam senzaţia că lichidul din cupă nu se 
împuţina pe măsură ce beam, dar era doar o iluzie 
provocată de lumina difuză. M-a învăluit un sentiment de 
adâncă afecțiune și am realizat dintr-odată, ca într-un vis, 
că ar trebui să-i spun tatei adevărul despre lucundus, în 
eventualitatea în care mie mi s-ar întâmpla ceva rău. 

Fără să mai pierdem vremea, am pornit către frumoasa 
casă a Tulliei de pe colina Viminalis. lucundus se purta 
exemplar și privea în jur cu ochi mari, căci nu mai văzuse 
în viața lui o locuință atât de somptuoasă. Senatorul 
Pudens, protectorul lui Chefa, locuia într-o casă de modă 
veche, iar eu nu mai făcusem nicio îmbunătăţire în casa 
mea de pe Aventin, deși devenise destul de înghesuită 
odată cu trecerea anilor. S-o reconstruiesc ar fi însemnat 
s-o supăr pe mătușa Laelia. 

L-am lăsat pe băiat în compania Tulliei, iar eu m-am 
închis împreună cu tata în camera lui ca să-i povestesc 
despre lucundus. Nu-l mai văzusem pe tata de foarte multă 
vreme. Mi s-a făcut milă de el când am observat ce mult 
chelise și cât se gârbovise, dar cred că era normal, căci 
avea deja peste șaizeci de ani. M-a ascultat fără să mă 
întrerupă și fără să mă privească în ochi nici măcar o 


singură dată. În cele din urmă, mi-a vorbit: 

— Cum se repetă destinele taţilor în vieţile fiilor... Așa 
cum mama ta a fost grecoaică, mama fiului tău a fost o 
britonă din tribul icenilor. În tinereţea mea, am fost târât 
într-un scandal rușinos când m-au acuzat că am otrăvit pe 
cineva și am falsificat un testament. Despre tine am auzit 
niște lucruri atât de îngrozitoare, încât nici nu pot să le 
cred. Niciodată n-am fost prea încântat de căsătoria ta cu 
Sabina, chiar dacă tatăl ei e prefectul orașului. N-am nicio 
tragere de inimă să îl cunosc pe fiul pe care ţi l-a dăruit, pe 
Lausus al tău, din motive pe care nu cred că mai e nevoie 
să ţi le explic. Ce sclipire de înţelepciune te-a făcut să-l 
încredinţezi pe lucundus lui Chefa? Îl cunosc pe Chefa încă 
din vremea când călătoream prin Galileea. Acum nu mai e 
o persoană atât de smucită și de exaltată cum era atunci. 
Ce planuri ai pentru viitorul băiatului? 

— Cred că ar fi cel mai bine, am spus, dacă aș putea să-l 
duc la școala de pe Palatin unde oratori celebri și discipoli 
ai lui Seneca îi educă pe copiii regilor aliaţilor noștri și pe 
cei ai nobilimii din provincii. Latina lui stricată n-ar atrage 
atenţia acolo. Şi-ar putea face prieteni de nădejde printre 
cei asemenea lui, asta dacă Chefa va reuși să-l 
îmblânzească mai întâi. Când Britania va fi reorganizată și 
va avea o altă administraţie, va fi nevoie de o nouă 
aristocrație romanizată. Băiatul e de viţă nobilă din partea 
mamei. Problema e că, din anumite motive, Nero nu 
dorește să mă vadă în momentul de faţă, deși suntem 
prieteni. 

— Sunt membru al Senatului, a zis tata după câteva 
momente de reflecţie, și niciodată nu am cerșit vreo 
favoare din partea lui Nero. De asemenea, am învăţat să- 
mi ţin gura închisă în Senat, fapt pe care i-l datorez mai 
degrabă Tulliei, căci locuim împreună de atâţia ani, iar ea 
trebuie să aibă mereu ultimul cuvânt. Situaţia e foarte 
confuză și toate evidenţele din Britania au fost distruse, 


prin urmare, un avocat iscusit ar putea găsi cu ușurință 
dovezi care să ateste că părinţii băiatului primiseră 
cetățenia romană în schimbul serviciilor aduse Romei. Ar 
trebui să fie chiar foarte ușor, având în vedere că nici nui 
se cunoaște tatăl. Și nici măcar nu ar fi o denaturare a 
adevărului dacă tu ai fost căsătorit după legile britone cu 
mama lui. Mama ta are o statuie în fața prefecturii din 
Myrina. Ai putea să plătești și tu pentru ridicarea unei 
statui a Lugundei lângă templul lui Claudius, după ce 
Camulodunum va fi reconstruit. Îi datorezi asta mamei 
fiului tău. 

Partea cea mai ciudată era că Tullia devenise între timp 
destul de încântată de lucundus și nu știa cum să-l mai 
răsfeţe. In ciuda eforturilor ei titanice, frumuseţea 
începuse să i se ofilească, iar obrajii ei odată plini erau 
acum brăzdaţi de riduri. Când a aflat soarta tragică a 
mamei lui lucundus, a izbucnit în lacrimi și l-a strâns la 
piept. 

— Îmi pot da seama după forma gurii, a nasului și a 
sprâncenelor, precum și după ochii lui că provine dintr-o 
familie nobilă, a strigat. Părinţii lui trebuie că au fost lipsiţi 
de discernământ, din moment ce l-au încredinţat unui om 
ca Minutus. Credeţi-mă. Pot să deosebesc grâul de neghină 
dintr-o singură privire. 

lucundus i-a îndurat răbdător toate mângâierile și 
sărutările întocmai ca un miel dus la tăiere. Învățăturile lui 
Chefa începuseră așadar să dea roade. 

— Zeii nu mi-au îngăduit să am eu însămi copii, numai 
încercări fără sorţi de izbândă, ceea ce mi-a adus numai 
probleme în tinereţe, în primele două căsnicii, a continuat 
Tullia să se jelească. Cel de-al treilea soţ era sterp din 
cauza vârstei înaintate, deși în rest avea toate bogăţiile pe 
care mi le puteam dori. lar Marcus și-a irosit sămânţa pe o 
grecoaică ușuratică. Dar gata, să nu mai vorbim despre 
asta. Nu vreau să jignesc amintirea mamei tale, dragul 


meu Minutus. Acest tânăr briton îmi pare a fi un semn bun 
pentru noi. Marcus, trebuie să-l salvezi pe frumosul 
lucundus din mâna fiului tău pămpălău. Altfel, cine știe, s- 
ar putea ca Sabina să-l facă într-o bună zi îmblânzitor de 
animale. Nu putem să-l adoptăm și să-l creștem ca pe 
copilul nostru? 

Eram atât de șocat, că amuţisem, și nici tata nu știa ce 
să spună. Acum, când îmi amintesc, pot doar să presupun 
că trebuie să fi fost vreo putere supranaturală în pocalul 
de lemn al mamei. 

Astfel am fost scutit de un angajament extrem de dificil, 
mai ales că atunci nu eram cu adevărat pregătit să am 
grijă de nimeni, cum nu sunt nici acum. Asta am învăţat de 
la tine, Iulius. Din multe motive, reputaţia mea nu era 
tocmai bună, însă tata era privit ca un prostănac cu inimă 
mare. Nu avea ambiţii și nimeni n-ar fi crezut vreodată că 
s-ar implica de bunăvoie în intrigile politice. Deoarece era 
considerat expert în chestiunile orientale, ocupase postul 
de pretor timp de două luni, însă numai de formă. La un 
moment dat, printr-un noroc chior, a fost propus consul. 
Totuși, lucundus avea un viitor incomparabil mai bun fiind 
fiul lui adoptiv, decât dacă ar fi rămas în grija mea. 

Interpretându-mi greșit tăcerea, Tullia s-a enervat și s-a 
răstit la mine: 

— Nu vreau să mă laud, dar judecata mea nu m-a trădat 
niciodată și nici nu știu să mă fi înșelat vreodată în privinţa 
oamenilor. Cu o singură excepţie: din cauza amintirilor 
frumoase din tinereţe, m-am lăsat dusă de nas și m-am 
măritat cu un bărbat bleg ca Marcus. Nu cred că trebuie 
să te gândești la moștenire, Minutus. Faci destui bani din 
vânzarea de săpun. În plus, ai risipit o avere pe animalele 
alea sălbatice. Ca să nu mai zic că mi-e și rușine să încerc 
să ghicesc în fața acestui băiat nevinovat ce bogății ai 
dobândit de pe urma Agrippinei, după ce ai mușcat mâna 
care te-a hrănit. 


Povestea s-a sfârșit totuși în chip fericit. Tata a reușit să 
strecoare cu ușurință numele britonului Ituna pe listele 
cetățenilor romani, fiindcă nu existase vreodată un alt 
bărbat cu acest nume. Firește că nu, Ituna fusese porecla 
mea, folosită numai de fraţii mei briganţi și de druidul 
Petro. Așadar, lucundus a devenit peste noapte cetățean 
roman din naștere, deși era încă minor. După ce a fost 
adoptat de tata, a fost trecut în capul listelor cavalerilor 
atunci când a primit toga virilă, căci fiii de senator 
beneficiau de acest drept. 


La scurt timp după ce am rezolvat această problemă, am 
auzit că Burrus, prefectul pretoriului, avea un furuncul în 
gât și era pe moarte. Nero și-a trimis de îndată medicul 
personal să-l îngrijească. Văzând gestul mărinimos al 
împăratului, Burrus și-a scris testamentul pe care l-a dat 
spre păstrare la loc sigur, în templul Vestalelor. Abia apoi 
i-a permis doctorului să-i ungă gâtul, folosindu-se de o 
pană, cu leacul lui infailibil. Noaptea următoare era deja 
mort. Probabil ar fi murit oricum, fiindcă boala se agravase 
și avea halucinaţii din cauza febrei. 

Burrus a fost înmormântat cu mare fast. Înainte ca rugul 
funerar să fie aprins pe Câmpul lui Marte, Nero l-a 
proclamat pe Tigellinus prefect al pretoriului. Însă fostul 
negustor de cai nu avea suficientă experienţă în treburile 
juridice; de aceea cazurile externe i-au fost încredințate lui 
Fenius Rufus, un om cu origini evreiești, umblat prin lume 
datorită funcţiei de inspector pentru comerțul cu cereale 
pe care o deținuse vreme îndelungată. 

Am bătut strada bijutierilor în sus și-n jos în căutarea 
unui dar suficient de valoros. În cele din urmă, m-am 
hotărât asupra unui colier cu mai multe șiraguri de perle 
perfecte pe care l-am trimis, împreună cu următoarea 
scrisoare: „Minutus Lausus Manilianus o salută pe 
Poppaea Sabina. Venus s-a născut din spuma valurilor. 


Perlele sunt o ofrandă demnă de Venus, însă cea mai 
strălucitoare dintre aceste umile perle nu se poate asemui 
cu strălucirea pielii tale. Nu o voi putea uita niciodată. 
Sper ca aceste nestemate să-ți reamintească de prietenia 
noastră. Anumite semne prevestitoare arată faptul că 
profeția pe care ai avut cândva plăcerea să mi-o 
împărtășești este pe cale să se împlinească”. 

Probabil eram primul care interpreta semnele atât de 
bine, căci Poppaea m-a chemat la ea, mi-a mulţumit pentru 
darul meu minunat și m-a întrebat cum de știam că era 
însărcinată, când ea însăși aflase abia cu câteva zile în 
urmă. N-am putut decât să pun totul pe seama originii 
mele etrusce, datorită căreia aveam uneori niște vise mai 
neobișnuite. 

— După moartea mamei lui, mi-a spus Poppaea, Nero a 
fost supărat și a încercat să mă dea la o parte. Dar acum 
totul este din nou bine. Are nevoie de prietenii adevăraţi, 
care sunt de partea lui și care îl sprijină necondiţionat. 

Aici avea dreptate. După ce Nero i-a reproșat public 
Octaviei că era stearpă și a informat Senatul că intenţiona 
să se despartă de ea, în oraș au izbucnit tulburări violente. 
Ca să pună la încercare sentimentele poporului, Nero 
ceruse să fie ridicată o statuie a Poppaeei în for, în 
apropiere de fântâna  virginelor vestale. Mulțimea 
furibundă a dărâmat-o, a împodobit cu ghirlande statuia 
Octaviei și și-a croit drum spre Palatin, Garda Pretoriană 
fiind nevoită să facă uz de arme pentru a o convinge să 
plece. 

Bănuiam că abilul Seneca își băgase nasul în toată 
afacerea asta din moment ce răscoala fusese spontană și 
totuși minuţios pusă la punct. În orice caz, Nero era 
înspăimântat și, până la urmă, a chemat-o înapoi pe 
Octavia, aflată deja în drum spre Campania, unde fusese 
trimisă din ordinul lui. Norodul a urmat-o mergând în 
spatele lecticii ei și, când a revenit pe Palatin, au fost 


depuse ofrande de mulțumire în templele de pe Capitoliu. 

A doua zi, pentru prima dată după doi ani, am fost 
chemat urgent de Nero. Una dintre servitoarele Octaviei o 
acuzase de adulter cu un cântăreţ la flaut pe nume 
Eucerus. Procesul avea loc în mare secret și fusese 
pregătit de Tigellinus. Octavia nu era prezentă. Poppaea o 
acuza și ea pe Octavia de vrăjitorie și tentativă de otrăvire. 
Avocaţii au respins însă învinuirile ei considerând că nu 
era tocmai persoana potrivită s-o arate cu degetul pe 
Octavia. Au preferat să se mărginească la cazul de adulter, 
singurul care justifica organizarea unui proces secret. 

Fusesem chemat în calitate de martor, deoarece îl 
cunoșteam pe Eucerus. N-am putut să spun decât că 
muzica de flaut îi predispune pe oameni la gânduri frivole 
și că văzusem cu ochii mei cum Octavia suspina și îl privea 
melancolică pe Eucerus când cânta la cină. Am adăugat 
totuși, în spiritul dreptăţii, că o văzusem pe Octavia oftând 
și cu alte ocazii, fiind o fire melancolică, așa cum bine știa 
toată lumea. 

Sclavele Octaviei au fost supuse unui interogatoriu sub 
tortură, iar mie mi s-a făcut greață privind acele scene 
oribile. Unele au mărturisit, însă nu au putut explica unde, 
când și în ce fel fusese înfăptuit adulterul. La un moment 
dat, Tigellinus a intervenit, fiindcă interogatoriul nu se 
desfășura conform planurilor sale, și i s-a adresat 
nerăbdător unei fete frumușele: 

— Nu era acest adulter un subiect comun de discuţie 
printre servitori? 

— Dacă m-aș încrede în tot ce spune lumea, i-a replicat 
fata, părţile intime ale Octaviei sunt mult mai curate decât 
gura ta, Tigellinus! 

Hohotele de râs din sală au fost atât de puternice, că 
interogatoriul a trebuit întrerupt. Năravurile lui Tigellinus 
nu mai erau de mult un secret, iar acum reușise să-și 
scoată în evidenţă și ignoranţa în chestiunile juridice prin 


întrebări formulate astfel încât să le oblige pe sclave să 
recunoască ceva care în mod evident nu era adevărat. 
Simpatia judecătorilor se îndrepta către sclavi și nu i-ar fi 
permis lui Tigellinus să le provoace răni foarte grave, 
încălcând astfel legea. Tribunalul a suspendat ședința până 
a doua zi. Singurul martor care urma să mai fie audiat era 
comandantul flotei, vechiul meu prieten, Anicetus din 
Misenum. Prefăcându-se jenat, a povestit, având grijă să 
specifice momentul și locul, cum Octavia, pe vremea când 
se afla la Baiae, manifestase un interes deosebit pentru 
flotă și dorise să îi cunoască personal pe toţi căpitanii și 
centurionii. 

Anicetus înţelesese greșit intenţiile ei și încercase să se 
apropie de ea mai mult decât se cuvenea, dar Octavia i-a 
respins avansurile. El însă, orbit de o dorinţă nebunească, 
îi dăduse să bea o băutură adormitoare și profitase de ea, 
faptă pe care avea să o regrete amarnic. Acum nu putea 
decât să implore mila împăratului, deoarece conștiința îi 
impunea să-și recunoască vina. 

Faptul că Anicetus avea conștiință era o noutate 
absolută pentru toată lumea, inclusiv pentru el însuși. 
Povestea lui era foarte plauzibilă însă, cu atât mai mult cu 
cât părea să aibă o atitudine extrem de smerită. Juraţii l-au 
crezut, știau cu toţii că era un om lipsit de scrupule, în 
plus, cunoștea faptul că Octavia avea o aluniţă în formă de 
inimă în josul pântecului. Dar asta putea afla și de la Nero 
sau de la vreo sclavă. Însă după ce a depus pios jurământul 
sacru, cu capul acoperit de un văl alb, slăvind geniul 
împăratului, nici cel mai sceptic judecător n-a mai putut 
trece cu vederea mărturia lui. 

Din pură curiozitate, am luat cuvântul și am întrebat de 
ce nu puneau o bătrână cu experienţă să verifice dacă 
Octavia era sau nu virgină. Mă gândeam că astfel s-ar 
lămuri mult mai repede totul. Nero afirmase de multe ori 
în faţa tuturor că nici nu-i trecea prin cap să se culce cu 


ea, deoarece îl apuca repulsia numai când o vedea. Juraţii 
nu pot pune la îndoială cuvântul împăratului, de aceea, 
dacă se dovedea că Octavia nu mai era virgină, adulterul 
era confirmat. 

Auzind spusele mele, Nero s-a făcut roșu ca racul, însă a 
reușit să rostească, fără să se bâlbâie, că se culcase totuși 
de mai multe ori cu Octavia când era beat. Era prima dată 
când îndrăznea să recunoască așa ceva, după ce se 
lăudase adesea că nu suporta nici măcar să o atingă. 

Juraţii însă au explicat că nu avea nicio importanţă din 
punct de vedere legal dacă Octavia era virgină sau nu, 
fiind femeie căsătorită. Întrebarea mea a fost considerată 
irelevantă și o ofensă la adresa lui Nero. 

Tribunalul a pronunţat divorţul, Octavia a fost exilată pe 
insula Pandataria și credinciosul Anicetus a fost trimis la 
baza navală din Sardinia. Nero a reușit fără ajutorul lui 
Seneca să compună un discurs emoţionant despre tot ce se 
întâmplase şi să-l rostească în faţa Senatului și a 
poporului. A explicat cum Octavia, bazându-se pe Burrus, a 
crezut că avea Garda Pretoriană de pariea ei. Ca să 
câștige și flota, l-a sedus pe comandantul Anicetus. Însă a 
rămas însărcinată cu acesta și, conștientă de propria-i 
depravare, și-a provocat un avort, ca o criminală. 

Toată povestea asta a părut extrem de veridică celor 
care nu o cunoșteau personal pe Octavia. Până și eu, care 
fusesem prezent la procesul secret și cunoșteam deja 
detaliile, am ascultat-o minunându-mă. Dar mi-am dat 
seama că o anumită doză de exagerare era necesară din 
cauza popularității de care se bucura Octavia în rândul 
oamenilor. Ca să evite protestele, Nero a cerut să fie 
distruse imediat toate statuile Octaviei. Insă oamenii s-au 
retras în case parcă în semn de doliu, iar Senatul n-a putut 
lua o decizie pentru că n-a existat cvorum. Astfel, 
declaraţia lui Nero n-a fost dezbătută, și oricum nu era loc 
de discuţii, nefiind vorba de o propunere de lege, ci doar 


de un comunicat oficial. 

Douăsprezece zile mai târziu, Nero s-a căsătorit cu 
Poppaea Sabina, însă petrecerea de nuntă n-a fost prea 
veselă. Cu toate astea, darurile au umplut o cameră 
întreagă a reședinței de pe Palatin. Ca de obicei, Nero a 
întocmit o listă cu toate darurile primite și s-a ocupat ca 
fiecare dintre cei care le trimiseseră să primească o 
scrisoare specială de mulţumire. Existau zvonuri că făcuse 
și o altă listă cu toţi senatorii și cavalerii care nu 
trimiseseră nimic sau care, pe motiv de boală, nu 
participaseră la nuntă. In consecinţă, odată cu darurile 
venite ceva mai târziu de prin provincii, au început să 
curgă și altele, însoţite de numeroase scuze și explicaţii. 
Sinedriul evreiesc din Roma i-a trimis Poppaeei niște cupe 
din aur împodobite cu struguri, în valoare de peste 
jumătate de milion de sesterți. 

Statui înfăţișând-o pe Poppaea Sabina au fost ridicate 
peste tot în Roma în locul celor ale Octaviei. Tigellinus le-a 
ordonat pretorienilor să le păzească zi și noapte. Astfel 
oameni cu totul nevinovaţi care au dorit să le decoreze cu 
vreo cunună de flori s-au ales cu o lovitură cu scutul sau cu 
latul sabiei în moalele capului drept mulţumire. 

Într-o noapte, cineva a acoperit capul unei statui imense 
a lui Nero de pe Capitoliu. Vestea s-a împrăștiat curând în 
întreaga Romă și toată lumea a înţeles semnificaţia acestui 
gest. După legile străbunilor noștri, cel care comite un 
paricid sau matricid trebuie să fie legat și băgat într-un sac 
împreună cu un șarpe, o pisică și un cocoș, apoi aruncat în 
apă. Din câte știu, aceasta a fost prima dată când cineva a 
insinuat public că Nero își ucisese mama. 

Socrul meu, Flavius Sabinus, era extrem de îngrijorat de 
atmosfera apăsătoare care se instalase în Roma. Când a 
auzit că o viperă vie fusese găsită pe pardoselile din 
marmură a palatului de pe Palatin, le-a ordonat gărzilor să 
stea cu ochii în patru și să ia măsuri la primele semne de 


suspiciune. Așa s-a ajuns ca soţia unui cavaler bogat să fie 
arestată pentru că își făcea plimbarea de seară cu pisica ei 
în braţe. Un sclav care se afla în drum spre templul lui 
Aesculapius, ducând cu el un cocoș pe care dorea să-l 
sacrifice pentru sănătatea stăpânului lui, a fost biciuit. 
Aceste întâmplări au provocat o veselie generală, deși 
socrul meu acţiona doar din bună-credinţă, fără urmă de 
intenţii rele. Nero, în schimb, s-a înfuriat atât de tare pe el, 
încât l-a eliberat temporar din funcţie. 

Pentru noi, cei care judecam cu cap lucrurile, era 
limpede ca lumina zilei că despărţirea de Octavia era doar 
un pretext pentru unii ca să defăimeze numele lui Nero pe 
toate căile posibile. E adevărat că Poppaea Sabina se afla 
la a treia căsătorie, însă era mult mai frumoasă și mult mai 
inteligentă decât mofturoasa Octavia. Totuși, generaţia 
mai în vârstă, care-i era potrivnică lui Nero, ar fi făcut 
orice să stârnească tulburări în sânul poporului. 

Îmi tot pipăiam gâtul în acele zile și mă întrebam cum o 
fi să-ţi pierzi capul la propriu. O lovitură militară părea 
iminentă. Pretorienii nu-l plăceau pe Tigellinus pentru că 
avea origini modeste, fusese gearabaș de cai și menținea 
ordinea într-un mod extrem de dur, aproape barbar. Se 
certase atât de rău cu Fenius Rufus, cu care împărțea 
funcţia, încât nu mai suportau să stea amândoi în aceeași 
încăpere. Unul din ei, de regulă Rufus, ieșea imediat ce 
apărea celălalt. 

Noi, prietenii lui Nero, cei care îi doream sincer binele, 
ne-am adunat pe Palatin într-un consiliu solemn. Tigellinus 
era cel mai în vârstă și cel cu voinţa cea mai puternică. 
Oricât de mult îl antipatizam cu toţii, n-am putut să nu-i 
dăm dreptate când i s-a adresat pe tonul cel mai serios lui 
Nero: 

— Aici, în oraș, pot să garantez pentru ordinea și 
siguranţa ta. Dar în Massilia se află exilatul Sulla, care se 
bucură de sprijinul Antoniei. E sărac și a încărunţit înainte 


de vreme din cauza umilinţelor la care a fost supus. Știu 
din surse demne de încredere că are legături cu cercurile 
nobililor din Gallia, oameni care o admiră pe Antonia 
pentru că este fata lui Claudius. Legiunile din Germania 
sunt și ele atât de aproape, încât simpla prezenţă a lui 
Sulla în Massilia reprezintă un pericol pentru imperiu și 
pentru binele comun. 

Nero a recunoscut că avea dreptate și, cuprins de 
disperare, a spus: 

— Nu pot să-mi imaginez de ce nimeni nu o iubește pe 
Poppaea Sabina așa cum o iubesc eu. În clipa de faţă, se 
găsește într-o situaţie delicată și nu trebuie expusă nici 
celei mai neînsemnate emoţii. 

— Plautius este un pericol chiar mai mare pentru tine, a 
continuat Tigellinus, exilul lui în Asia a fost o mare 
greșeală, căci acolo erau deja destule probleme și fără 
prezenţa lui. Străbunicul lui a fost un Drusus. În plus, cine 
îţi poate garanta loialitatea lui Corbulo și a legiunilor lui? 
Socrul lui, senatorul Lucius Antistius, și-a trimis acolo unul 
dintre liberţi ca să-l zorească pe Plautius să profite cât mai 
mult de această șansă. Asta am aflat din surse demne de 
încredere. Pe deasupra, este și foarte bogat, iar averea în 
mâinile unui bărbat ambițios poate fi la fel pe periculoasă 
ca și sărăcia. 

— Cunosc foarte bine situaţia din Asia, am intervenit eu. 
Am auzit că Plautius nu acceptă decât compania filosofilor. 
Etruscul Musonius, care e bun prieten cu Apollonius din 
Tyana, a plecat de bunăvoie în exil alături de el. 

Tigellinus și-a împreunat mâinile într-un gest triumfător. 

— Vezi, stăpâne! a exclamat el. Filosofii sunt cei mai 
nepotriviți sfetnici, mai ales atunci când șoptesc mieros la 
urechile tinerilor opiniile lor nerușinate despre libertate și 
tiranie. 

— Cine ar putea să insinueze că aș fi tiran? a strigat 
Nero indignat. Le-am dat oamenilor mai multă libertate 


decât a făcut-o oricare alt conducător înaintea mea și mă 
supun Senatului, trimițând spre aprobare orice propunere 
aș avea. 

L-am asigurat îndată că, în ceea ce privește bunăstarea 
naţiunii, el era cel mai blând și cel mai îngăduitor 
conducător din câţi existaseră vreodată. Însă acum 
chestiunea ţinea de binele imperiului și nimic n-ar fi fost 
mai teribil decât un război civil. 

Chiar în acel moment Poppaea Sabina a dat buzna peste 
noi, îmbrăcată sumar, cu părul despletit și cu lacrimile 
șiroindu-i pe obraji. S-a trântit la pământ în faţa lui Nero, 
și-a lipit pieptul de genunchii lui și l-a implorat: 

— Nu-mi pasă de mine sau de poziția mea, nici măcar de 
fiul nostru nenăscut, însă acum e vorba despre viaţa ta, 
scumpul meu Nero. Ai încredere în Tigellinus. Ştie ce 
spune. 

Doctorul Poppaeei o urmase în fugă. 

— Există riscul să lepede copilul dacă nu-și găsește 
liniștea, a stăruit el cu blândeţe, încercând să o desprindă 
de Nero. 

— Cum să-mi găsesc liniștea cât timp ce femeia aia 
dezgustătoare complotează în Pandataria? se jelea ea. Ţi-a 
pângărit patul nuptial, practică cea mai periculoasă 
vrăjitorie și a încercat de câteva ori să mă otrăvească. Mi 
s-a făcut rău de mai multe ori azi doar pentru că sunt atât 
de speriată! 

— Cel care a pornit pe un drum nu mai poate da înapoi, 
a spus ferm Tigellinus. Nero, dacă nu-ţi pasă de propria 
viaţă, fac apel la mărinimia ta în calitate de prieten al 
nostru. Ne pui vieţile tuturor în pericol cu nehotărârea de 
care dai dovadă. Primii care vor avea de suferit în cazul 
unei lovituri de stat vor fi cei care îţi doresc binele și nu își 
urmăresc doar propriile interese, așa cum face Seneca, de 
exemplu - în faţa inevitabilului chiar și zeii trebuie să se 
încline. 


Ochii lui Nero s-au umplut de lacrimi amare. 

— Fiţi martorii mei, a declarat el, că acesta este cel mai 
dificil moment al vieţii mele, când sentimentele trebuie să 
cedeze în faţa intereselor imperiului și a binelui comun. 
Mă supun iminenţei politice. 

Chipul lui Tigellinus s-a luminat și și-a ridicat braţul în 
semn de salut. 

— Acum ești un adevărat conducător, Nero! Pretorieni 
de încredere sunt deja în drum spre Massilia. Am trimis un 
întreg manipul în Asia, luând în calcul posibilitatea unei 
rezistențe armate. Nu puteam suporta gândul că oamenii 
care te invidiază vor profita de aceste oportunităţi să te 
înlăture și să facă rău patriei. 

În loc să se-nfurie văzând aroganţa lui Tigellinus, Nero a 
oftat ușurat și l-a lăudat pentru că se dovedea un prieten 
adevărat. Apoi a întrebat cu gândurile aiurea cât îi ia unui 
curier să ajungă în Pandataria. 


Câteva zile mai târziu, Poppaea Sabina m-a întrebat cu 
un aer secretos: 

— Vrei să vezi care este cel mai de preţ dar de nuntă pe 
care mi l-a făcut Nero? 

M-a condus în camera ei și a ridicat o cârpă plină de 
pete maronii de pe un coș de nuiele dezvăluindu-mi capul 
plin de sânge al Octaviei. Frecându-și încântătorul ei nas, a 
spus: 

— Pfui, începe deja să miroasă și să atragă muștele. 
Doctorul meu mi-a poruncit să-l arunc, însă darul ăsta de 
nuntă îmi întărește convingerea că eu sunt adevărata 
consoartă imperială. Trebuie să-l privesc din când în când. 
Închipuie-ţi, a continuat ea, când pretorienii au pus-o într-o 
baie fierbinte ca venele să-i poată fi deschise fără durere, a 
tipat ca o fetiță care și-a stricat jucăria: „N-am făcut 
nimic”. Avea, la urma urmei, douăzeci de ani, dar trebuie 
să fi fost destul de înceată la minte. Cine știe cu cine a 


conceput-o Messalina? Poate chiar cu nebunul de 
Claudius. 

Nero a cerut Senatului să aducă ofrande de mulțumire la 
templele de pe Capitoliu ca să prevină poporul asupra 
pericolului care pândea imperiul. Douăsprezece zile mai 
târziu, capul cu păr încărunţit înainte de vreme al lui 
Cornelius Sulla a sosit de la Massilia, iar Senatul a 
continuat de bunăvoie să aducă ofrande de mulţumire 
zeilor. 

În oraș s-a împrăștiat un zvon năprasnic potrivit căruia 
Plautius pornise o răscoală în Asia. Războiul civil și o 
înfrângere în Orient erau deja niște ipoteze atât de 
plauzibile, încât preţul aurului și cel al argintului 
începuseră să crească și mulți oameni s-au grăbit să-și 
vândă atât pământurile, cât și casele din oraș pe o nimica 
toată. Am profitat de ocazie și am încheiat câteva afaceri 
extrem de profitabile. 

Când capul lui Plautius a ajuns într-un final din Asia, 
după o întârziere pricinuită de furtuni și vremea 
nefavorabilă, ușurarea tuturor a fost atât de mare, încât nu 
numai senatorii, ci și simplii cetățeni au început să aducă 
ofrande de mulţumire templelor. Nero a avut cel mai mult 
de câștigat din această situaţie și l-a repus pe Rufus în 
fosta sa funcţie de inspector pentru comerțul cu cereale, 
numindu-l totodată procurator asupra rezervelor de 
cereale ale imperiului. Tigellinus a făcut o selecţie și a 
trimis la pensie un număr mare de pretorieni, care s-au 
retras în colonia veteranilor de la Puteoli. Cât despre mine, 
eram cu cel puţin cinci milioane de sesterţi mai bogat după 
toate aceste evenimente. 

Seneca a participat la toate procesiunile triumfale și la 
depunerea de ofrande, însă multă lume a băgat de seamă 
că picioarele îi erau tot mai nesigure și că mâinile îi 
tremurau puternic. Avea deja peste șaizeci și cinci de ani și 
se îngrășase considerabil, faţa îi era buhăită, iar obrajii 


vineţi. Nero s-a ferit de el cât a putut și a evitat să rămână 
singur în compania lui ca să nu fie nevoit să-i asculte 
reproșurile. 

Dar într-o zi Seneca a solicitat o audienţă oficială. 
Precaut, Nero și-a chemat toţi prietenii să-i fie alături 
sperând că Seneca nu-i va aduce acuzaţii în public. Seneca 
însă a ţinut un discurs elegant și elogios la adresa lui Nero 
lăudându-l pentru viziunea sa și pentru fermitatea cu care 
reușise să salveze patria de pericolele care o 
ameninţaseră; pericole pe care nici măcar el, cu 
experiența lui îndelungată, nu fusese capabil să le 
deslușească. 

— Statutul de suveran glorios te-a maturizat, a spus el 
privindu-l pe Nero. Te-am cunoscut acum paisprezece ani, 
când erai doar un copil remarcabil. Ești împărat deja de 
opt ani. În toată această perioadă, m-ai răsplătit cu atâta 
recunoștință și bogăţie, încât simt că povara a devenit prea 
grea. Eu, însă, n-am avut niciodată cu ce să te răsplătesc 
pentru bunătatea ta, în afara cunoștințelor dobândite de-a 
lungul anilor mei de singurătate. Bunicul tău din partea 
mamei, divinul Augustus, i-a permis servitorului său, 
Agrippa, să se retragă în Mytilene. Lui Maecenas i s-a 
îngăduit să se bucure în liniște de bătrâneţe chiar în oraș, 
fiind însă atât de izolat, că era ca și cum ar fi trăit undeva 
la ţară. Nu mă compar cu acești bărbaţi exemplari, însă 
cred că noi doi am ajuns la capăt de drum. Mi-ai oferit tot 
ce îi poate oferi un suveran prietenului lui, ba chiar mai 
mult de-atât, și asta a stârnit invidii. Evident, eu nu te-aș 
bănui niciodată de nimic rău, dar averea mea a devenit o 
cruce mult prea grea. Fiind om bătrân, deja nu mai suport 
nicio grijă, oricât de mică. Am nevoie de ajutor. Vreau să- 
mi las toată averea pe mâna procuratorilor tăi, căci eu nu o 
mai pot administra. Ţi-o dau așadar înapoi. Nu te îngrijora, 
n-o să rămân pe drumuri. Vreau doar să nu mă mai simt 
apăsat de acest lux inutil ca să mă pot întoarce la 


activitatea mea spirituală. Tu ești în floarea vârstei și ai 
deja o experienţă însemnată ca suveran. E momentul ca 
noi, prietenii tăi bătrâni, să ne retragem și să ne odihnim. 

Nu sunt un om lacom, deși unii mă consideră așa. Cred 
totuși că o avere de trei sute de milioane de sesterţi putea 
fi împărţită mai multor oameni. Discursul lui Seneca ne-a 
emoţionat și cred că eram cu toţii dispuși să preluăm 
îngrozitoarea povară a bogăției sale, care îl istovea. Nu era 
un secret că grădinile și palatele lui Seneca le eclipsau 
chiar și pe cele ale lui Nero. Acesta din urmă era vizibil 
ușurat și bucuros că Seneca nu-l dojenise. Ne-a făcut cu 
ochiul, apoi, prefăcându-se îngrozitor de trist, a spus: 

— Învățătorul meu iubit, cel mai frumos și cel mai 
important dar de la tine este că pot răspunde fără să mă 
pregătesc dinainte discursului tău atât de emotionant. Tu 
m-ai învăţat arta oratoriei și doar datorită ţie pot vorbi 
acum fără trudă și fără emoţii. Nu m-ai apărat în luptă cu 
sabia în mână, cum au făcut strămoșii noștri Maecenas și 
Agrippa pentru Augustus. Însă m-ai educat, mi-ai dat 
sfaturi înțelepte și m-ai susţinut când eram tânăr și lipsit 
de experienţă. Așa e, te-am recompensat cu bogății, însă 
sporirea lor ţi se datorează în întregime. Din câte știu eu, 
nu te-a acuzat nimeni, cel puţin nu în public, că statul ar fi 
avut de pierdut din felul cum ai colectat dobânzile din 
Egipt și Britania. În plus, averi au primit și mulţi alţii, mai 
nevrednici ca tine. Să nu uităm de Pallas! 

După o scurtă pauză, a continuat: 

— Nici cu toată generozitatea mea n-ai putut să aduni o 
avere atât de mare precum cea a senatorului Volusius, de 
exemplu. Mi-e și rușine să recunosc că liberțţii sunt chiar și 
mai bogaţi. Vorbele tale mă stânjenesc, căci tu - cel mai de 
încredere și cel mai apropiat prieten al meu - nu ești încă 
omul cel mai bogat din Roma. Eşti sănătos, îţi îndeplinești 
exemplar sarcinile și te mai poţi bucura mult timp de-acum 
înainte de roadele muncii tale. Eu, în schimb, abia fac 


primii pași, încă șovăielnici, în calitate de suveran 
adevărat. Cum m-aș putea descurca fără tine? În tinereţe, 
de câte ori m-am abătut de la calea cea dreaptă, tu m-ai 
chemat de fiecare dată și m-ai mustrat. Tu ești singurul 
care mă apără și care îndrăznește să mă critice atunci 
când nu cânt bine. De aceea îndrăznesc și eu, la rândul 
meu, să fiu sincer cu tine. Să nu crezi că vei primi laude 
pentru dovada ta supremă de altruism! Dacă îmi lași 
averea ta, nimeni nu va crede că vrei doar să te odihnești 
acum, la bătrâneţe. Dimpotrivă, toată lumea va zice că eu 
sunt un om lacom, iar tu te temi de cruzimea mea. Tu cu 
siguranţă vei avea parte de glorie, chiar dacă îmi întorci 
acum spatele, însă pentru mine asta e o rușine, dragul meu 
prieten. O asemenea purtare nu e demnă de un filosof ca 
tine. 

Nero l-a îmbrățișat, l-a sărutat de mai multe ori, apoi i-a 
spus: 

— Când eram doar un băieţandru, mi-ai interzis să te 
sărut ca să nu te duc în ispită. Dar acum, în faţa prietenilor 
mei, sper că îmi îngădui să-ţi dovedesc sinceritatea și 
bunele mele intenții. 

După această întrevedere, Seneca a încetat să mai 
primească orice fel de vizite, și-a concediat garda de 
onoare și s-a mutat la ţară, în minunatul său palat din 
apropiere de Praeneste. A pus toate aceste schimbări pe 
seama sănătăţii lui tot mai șubrede și s-a justificat spunând 
că era foarte ocupat cu un tratat de filosofie despre 
plăcerile refuzului. Se spunea că urma o dietă strictă și că 
evita oamenii, deci nu se bucura aproape deloc de averea 
imensă pe care o deţinea. 

Mi s-a oferit onoarea neașteptată de a fi numit pretor 
extraordinar. Tigellinus se făcuse de râs la procesul 
împotriva Octaviei și avea deci nevoie de ajutor din partea 
unei persoane cu o minimă pregătire juridică, în plus, se 
zvoneau tot felul de lucruri rele despre cercul de prieteni 


ai lui Nero. De aceea, împăratul a hotărât că era cazul să 
nu ne mai ofere doar daruri, ci și funcţii publice ca să 
dobândim astfel respectul și recunoașterea poporului, deși 
cei mai mulţi ocupau funcţiile doar de formă și pentru 
puţin timp. 

Probabil că această promovare se datora prieteniei mele 
cu Poppaea, precum și susţinerii lui Tigellinus, care mă 
considera un bărbat fără ambiţii prea mari. Tulburat de 
atmosfera pe care o creaseră crimele politice, precum și de 
tensiunea întreţinută de sarcina Poppaeei, Nero a simţit 
nevoia să demonstreze că este un bun conducător și a 
soluționat toate procesele străine care așteptau decizia 
pretoriului și care se acumulaseră într-un număr 
inacceptabil de mare. 

Un semn prevestitor neașteptat i-a sporit încrederea lui 
Nero în forţele proprii. În timpul unei furtuni iscate din 
senin, un trăsnet a lovit o cupă de aur pe care o ţinea în 
mână, aruncând-o la pământ. Nu cred că trăsnetul a lovit 
într-adevăr cupa, însă probabil s-a descărcat undeva foarte 
aproape de împărat, ceea ce l-a făcut să scape pocalul de 
spaimă. Iniţial, s-a dorit ca incidentul să rămână secret, 
dar povestea s-a răspândit totuși destul de repede în tot 
orașul și a fost, bineînţeles, interpretată ca un semn de rău 
augur. 

Însă potrivit vechilor superstiții etrusce, cel care este 
lovit de fulger și nu este ucis poate fi considerat alesul 
zeilor. Nero, care credea în semne prevestitoare, începuse 
acum să se creadă un sfânt și a încercat o vreme să se 
poarte în consecinţă, mai ales că toate crimele acelea 
dictate de interesele politice încă îi tulburau conștiința 
mult prea sensibilă. 

Apollonius din Tyana, cel mai cunoscut filosof din acea 
vreme, se afla în vizită la Roma. Se spunea că ar fi 
prevestit incidentul cu trăsnetul. Însă unul dintre discipolii 
săi a stârnit indignare când, în gymnasium-ul preferat al 


lui Nero, a spus că termele murdăresc de fapt corpul uman 
și sunt doar o pierdere de vreme. Pentru asta Tigellinus l-a 
exilat din Roma. Când a încercat să-l tragă la răspundere 
și pe Apollonius, înțeleptul cu barbă albă l-a speriat atât de 
tare pe fostul geambaș de cai în urma unei simple discuţii, 
încât a renunțat complet la orice acuzaţie. Totuși, 
Apollonius a părăsit de bunăvoie Roma. 

Când m-am instalat în noua mea funcţie de la pretoriu, 
Tigellinus mi-a pus la dispoziţie o cameră ticsită cu o 
colecție impresionantă de documente prăfuite. Toate erau 
cereri de judecată de la cetățeni romani care trăiau în 
străinătate și care apelau la bunăvoința împăratului. 
Tigellinus a pus câteva deoparte. 

— Am primit daruri substanţiale ca să grăbim decizia 
pentru aceste cazuri, a spus. Pregătește-le așadar pe 
acestea mai întâi. Te-am ales pe tine să mă ajuţi, fiindcă ai 
demonstrat că ai o anume flexibilitate când vine vorba de 
probleme dificile și urgente, dar și pentru că ești atât de 
bogat, încât integritatea ta nu ar putea fi pusă la îndoială. 
Părerile senatorilor despre tine la numire n-au fost deloc 
măgulitoare.  Ocupă-te ca zvonurile privitoare la 
integritatea noastră indiscutabilă să fie împrăștiate în 
provincii. Dacă ţi se oferă daruri, refuză-le, deși poţi 
sugera că eu, în calitate de prefect, aș avea posibilitatea să 
urgentez soluționarea problemelor. Dar ţine minte că 
verdictul final al pretoriului nu poate fi cumpărat. Numai 
Nero are autoritatea de a lua decizia finală, îndrumat de 
sfaturile noastre. 

A dat să plece, dar, înainte să iasă, s-a întors către mine 
și a adăugat: 

— Avem un vrăjitor evreu arestat de doi ani. E posedat. 
Îl hărţuia și pe Seneca cu scrisorile lui. Însă va fi eliberat, 
deoarece Poppaea nu trebuie să fie ţinta nici unei vrăjitorii 
cât timp este gravidă. Poppaea îi simpatizează mult prea 
mult pe evrei. Eu nu vreau să-l întâlnesc. Sunt deja sătul 


de vicleniile vrăjitorului Apollonius, iar acest evreu a vrăjit 
deja câţiva pretorieni care îl păzeau, iar acum nu mai sunt 
buni să păzească absolut nimic. 

Atribuţiile mele nu erau nici pe departe atât de 
complicate cum îmi imaginasem la început. Cele mai multe 
cazuri datau încă de pe vremea lui Burrus și erau deja 
însoţite de rapoartele unui avocat mult mai versat decât 
mine. După moartea Agrippinei, Nero îl evitase pe Burrus 
și tărăgănase procesele ca să-l expună nemulțumirii 
generale pricinuite de încetineala cu care se soluționau 
litigiile. 

Din curiozitate, am parcurs imediat documentele 
referitoare la vrăjitorul evreu. Spre surprinderea mea, mi- 
am dat seama că era vorba de vechea mea cunoștință, Saul 
din Tars, sau Pavel, cum își spunea el. Era acuzat că 
adusese insulte Templului din Ierusalim și, potrivit 
documentelor, fusese arestat chiar acolo când Felix era 
încă procurator. După moartea Agrippinei, acesta fusese 
concediat pe motiv că era fratele lui Pallas. Noul 
procurator, Festus, îl trimisese pe Pavel în închisoare la 
Roma și documentele confirmau că, într-adevăr, era 
arestat de doi ani. Cu toate astea, beneficia de 
permisiunea de a trăi liber în oraș, își plătea singur 
paznicul, iar printre acte se afla și o recomandare de la 
Seneca în favoarea eliberării lui. Nu știam că Pavel era 
îndeajuns de înstărit încât să-și poată permite să facă apel 
la împărat. 

În două zile, alesesem deja un număr de cazuri în care 
Nero putea să-și manifeste bunăvoința și generozitatea, 
dar în ceea ce-l privea pe Saul-Pavel, am considerat 
necesar să-i fac o vizită mai întâi. Voiam să mă asigur că, 
în faţa Tribunalului Imperial, nu va comite imprudenţa de 
a-l face pe Nero să-și piardă vremea cu discuţii de prisos. 
Oricum eliberarea lui fusese deja hotărâtă. 

Pavel trăia destul de confortabil în două camere pe care 


le închinase în casa unui negustor de mărunţișuri evreu 
destul de înstărit. Îmbătrânise mult în ultimii ani, faţa îi 
era brăzdată de riduri și chelise chiar mai tare decât 
înainte. Conform dispoziţiilor, era, bineînţeles, în lanţuri, 
dar cei doi pretorieni care îl păzeau îl lăsau să-și trăiască 
normal viața, să primească vizite și să trimită scrisori 
oriunde dorea. 

Doi discipoli locuiau cu el și avea chiar propriul doctor, 
un evreu pe nume Lucas din Alexandria. Din câte am putut 
să-mi dau seama, Pavel nu ducea lipsă de bani, din 
moment ce își putea permite o locuinţă atât de comodă și 
paznici îngăduitori, în locul celulelor comune împuţite de 
la închisoarea publică. Cea mai cruntă închisoare, Carcera 
Mamertină, ieșea din discuţie în cazul lui, nefiind 
considerat un pericol la adresa imperiului. 

În documente era numit Saul, după numele lui real, dar, 
ca să-l aduc într-o dispoziție prietenoasă, l-am salutat 
folosind numele de Pavel. M-a recunoscut imediat și mi-a 
răspuns la salut cu atâta familiaritate, încât m-am hotărât 
îndată să-i trimit afară pe secretarul meu și pe ambii lictori 
ca nu cumva să fiu acuzat de sfidarea tribunalului. 

— Ne ocupăm de cazul tău, l-am informat eu, se va 
soluţiona în câteva zile. Împăratul este în toane bune 
acum, înainte să i se nască pruncul, dar trebuie să te 
stăpânești atunci când te vei înfățișa dinaintea lui. 

Pavel a afișat zâmbetul unui om care a suferit mult. 

— Mi s-a încredinţat misiunea de a răspândi mesajul 
bucuriei, a răspuns el, indiferent dacă momentul este 
oportun sau nu. 

L-am întrebat din curiozitate de ce îl considerau 
pretorienii vrăjitor. El mi-a relatat o lungă istorie despre 
cum naufragiaseră el și însoțitorii lui când se aflau în drum 
spre Roma. Doctorul Lucas a continuat povestea când 
Pavel a obosit. Pavel m-a asigurat că nu adusese nicio 
insultă Templului din Ierusalim și că acuzaţia era falsă și 


lipsită de temei, sau, în cel mai rău caz, fusese pricinuită 
de vreo neînțelegere. Procuratorul Felix l-ar fi eliberat fără 
îndoială dacă ar fi acceptat să plătească îndeajuns de mulţi 
bani pentru asta. 

Nu avea decât cuvinte de laudă la adresa romanilor, căci 
îi salvaseră viaţa ducându-l de la Ierusalim în Cezareea. 
Patruzeci de evrei fanatici juraseră să nu aibă liniște, să nu 
bea și să nu mănânce până când nu-l vor fi ucis. 

— Dar îmi vine greu să cred că vor să moară de foame, a 
zis Pavel zâmbind fără urmă de ranchiună. 

In fața legii, pledoaria lui se baza pe faptul că, evreu 
fiind, e adeptul școlii fariseilor. Fariseii se bucurau de o 
mare popularitate în Marele Sinedriu al Ierusalimului. 
Saducheii ajunseseră la putere numai din întâmplare. 
Festus îl condamnase în Cezareea, deși adversarii lui din 
Ierusalim nu se  dovediseră capabili să-și probeze 
acuzaţiile. Le era, de fapt, recunoscător gardienilor lui, 
fără de care se temea că ar fi fost asasinat de evrei. 

I-am explicat că temerile lui erau nefondate, deoarece, 
în timpul domniei lui Claudius, evreii primiseră un 
avertisment sever, iar acum evitau să se dedea la violenţe 
împotriva creștinilor în incinta orașului. Chefa avusese, de 
asemenea, o influență pozitivă în privinţa calmării 
spiritelor în Roma și îi convinsese pe creștini să se ţină 
departe de evrei. Mi-am exprimat convingerea că 
ameliorarea situaţiei se datora, în primul rând, adepților 
lui Iisus din Nazaret, care, graţie lui Chefa, deveniseră din 
ce în ce mai mulţi, iar printre ei se numărau foarte puţini 
evrei circumciși. 

Insă atât doctorul Lucas, cât și Pavel au făcut o mutră 
acră când m-au auzit menţionând numele lui Chefa. Acesta 
din urmă se arătase foarte prietenos față de prizonierul 
Pavel și chiar îi pusese la dispoziţie serviciile celui mai bun 
discipol al său, tălmaciul grec Marcus. Însă Pavel se pare 
că abuzase de prietenia lui Chefa și îl trimisese pe Marcus 


în călătorii lungi cu scrisori către congregaţiile de creștini 
pe care le înființase și asupra cărora încă veghea, 
asemenea unui leu ce își apără prada. Probabil de aceea 
Chefa nu le mai îngăduia creștinilor din turma lui să 
meargă să asculte și predicile lui Pavel. 

Lucas mi-a spus că își petrecuse doi ani din viaţă 
cutreierând Galileea și Iudeea ca să strângă informaţii 
despre lisus din Nazaret, despre minunile înfăptuite de el 
și despre învăţăturile lui de la oameni care le auziseră 
chiar din gura nazarineanului. Își luase meticulos notițe în 
limba aramaică și se gândea serios să scrie propria 
versiune despre viaţa lui lisus în limba greacă pentru a 
demonstra că Pavel știa tot la fel de multe pe cât știa 
Chefa. Un grec înstărit pe nume Teofil, pe care Pavel îl 
convertise la creștinism, promisese deja că va răspândi 
cartea. 

Din câte puteam să-mi dau seama, Pavel și Lucas 
primeau donaţii frumușele de la comunităţile de creștini 
din Corint și Asia, pe care Pavel le ţinea dinadins departe 
de evrei și de alte grupări creștine. Am remarcat că își 
petrecea timpul scriindu-le acestora din urmă tot felul de 
scrisori dojenitoare, din moment ce nu avea prea mulţi 
adepţi în Roma. De asemenea, aveam sentimentul că 
intenţiona să rămână în Roma după eliberare, dar știam 
prea bine că veșnic stârnea tulburări ori de câte ori își 
făcea apariția pe undeva. Prin eliberarea lui, care fusese 
deja stabilită, puteam să atrag asupra mea mânia evreilor, 
iar creștinii dezbinațţi ar fi sărit unii la gâtul celorlalţi, dacă 
el n-ar fi plecat din oraș. Prin urmare, i-am făcut o 
propunere prudentă. 

— Nu e loc pentru doi cocoși în aceeași curte, i-am spus. 
Pentru binele tău și pentru al meu, ar fi cel mai indicat să 
părăsești Roma imediat ce vei fi eliberat. 

Chipul lui Pavel s-a întunecat, iar doctorul Lucas a spus 
că veniseră la Roma să vestească binecuvântarea lui 


Hristos. Pavel a recunoscut totuși că lisus Hristos îl făcuse 
un veșnic rătăcitor, care oricum nu putea sta într-un loc 
foarte mult timp. Astfel, întemnițarea era o încercare. 
Fusese însărcinat să-i facă pe toţi oamenii să urmeze 
învăţăturile lui Hristos și se gândea acum să pornească 
spre provincia Baetica din Iberia, așa cum plănuise mai 
demult. Existau acolo numeroase orașe-port de origine 
elenă, unde principala limbă vorbită era greaca. L-am 
încurajat să călătorească și până în Britania dacă era 
necesar. 

Dar, bineînţeles, în ciuda rugăminţii mele pline de bune 
intenţii, Pavel n-a putut să-și ţină gura când a fost adus în 
faţa împăratului, în pretoriu. Nero era într-o dispoziţie de 
zile mari și, cum a dat cu ochii de Pavel, a exclamat: 

— A, prizonierul acesta e evreu! Atunci trebuie să-l 
eliberez! Altfel Poppaea va fi furioasă. De când e 
însărcinată, îl respectă pe zeul evreilor mai mult ca 
oricând. 

Nero a îngăduit binevoitor să fie pusă clepsidra pentru a 
măsura timpul alocat discursului apărării, apoi s-a apucat, 
pe furiș, să studieze documentele pentru cazurile 
următoare. Pavel era recunoscător că avea, în sfârșit, 
ocazia să se apere de toate acuzaţiile și l-a rugat pe Nero 
să-l asculte cu răbdare, căci disputele religioase ale 
evreilor poate nu-i erau încă familiare. Şi-a început 
istorisirea de la Moise, adăugând și propria lui poveste de 
viaţă, descriind cum lisus din Nazaret i se arătase în chip 
de Mesia după ce Pavel îi persecutase pe creștini. 

Am strecurat sub nasul lui Nero un raport întocmit de 
procuratorul Festus, în care Pavel era descris drept un 
nebun inofensiv, căruia de prea multă învăţătură îi slăbise 
mintea. Regele Irod Agrippa, care înţelegea cel mai bine 
credința evreilor, recomandase la rându-i ca Pavel să fie 
eliberat. Nero dădea din cap aprobator, prefăcându-se că 
ascultă, deși nu cred că a înţeles nici măcar un cuvânt din 


ce spunea Pavel. 

— Așa se face că nu am putut să nu mă supun viziunii 
sfinte, a declarat iarăși Pavel. O, dacă ţi-ai deschide și tu 
ochii, ai putea să ieși din întuneric la lumină, din regatul 
Satanei în împărăţia lui Dumnezeu. Dacă ai crede în lisus 
din Nazaret, păcatele tale ar fi iertate și ţi-ai câștiga locul 
veșnic în lumea sfinţilor. 

În acel moment nisipul din clepsidră s-a scurs, iar Pavel 
a trebuit să se oprească. 

— Om bun, a spus Nero ferm, în niciun caz nu doresc să 
fiu menţionat în testamentul tău. Nu caut să obţin 
moșteniri. Astea nu sunt decât bârfe! Spune-le tuturor 
evreilor. Ai face bine dacă te-ai osteni să te rogi la zeul tău 
pentru soția mea, Poppaea Sabina. Biata femeie are mare 
încredere în același zeu despre care și tu mi-ai vorbit cu 
atâta convingere. 

A poruncit apoi să-i fie scoase lanţurile lui Pavel și a 
spus că ar trebui trimise în dar Templului din Ierusalim, ca 
o dovadă a bunelor lui intenţii față de credinţa evreilor. Imi 
imaginez că evreii n-au fost deloc încântați de acest gest. 
Cheltuielile de judecată au fost suportate de Pavel, în 
calitate de petent. 

În câteva zile, am reușit să rezolvăm o ditamai grămada 
de cazuri. Cele mai multe verdicte au fost achitări. 
Singurele rămase nerezolvate au fost cele despre care 
Tigellinus spunea că era mai avantajos pentru el ca 
petentul să moară de bătrâneţe înainte de pronunţarea 
vreunei sentințe. După două luni, am fost revocat din 
funcţie, însă am primit public laude pentru eficienţa și 
onestitatea mea. Nimeni nu mă mai vorbea urât pe la spate 
ca înainte. 

Cazul lui Pavel a fost nesemnificativ, dar procesul în 
urma asasinării prefectului Pedanus Secundus a stârnit 
mare vâlvă în toată Roma și a căpătat o însemnătate 
istorică. Așa cum am menţionat mai înainte, Nero îl 


revocase din funcţie pe socrul meu într-un moment de 
supărare, îl numise în locul lui pe Pedanus. Însă, la doar 
două luni după aceea, Pedanus a fost ucis cu brutalitate de 
sclavul lui, care l-a înjunghiat în timp ce se odihnea. 
Adevăratul motiv al crimei n-a fost niciodată elucidat, dar 
nu pot crede că socrul meu a fost implicat în vreun fel. 
Spun asta cu toată sinceritatea. 

Legile romane străvechi prevăd că atunci când un sclav 
își ucide stăpânul, trebuie condamnaţi la moarte toţi 
ceilalţi sclavi care trăiesc în casa respectivă. Aceasta e o 
lege necesară, dictată de experienţă și de nevoia de a 
menţine siguranţa publică. Insă Pedanus avea peste cinci 
sute de sclavi în gospodăria sa, iar poporul a început să 
protesteze și a blocat drumul către locul unde urma să 
aibă loc execuţia. Senatul a trebuit convocat pentru a 
dezbate această chestiune. Lucrul cel mai șocant și, în 
același timp, dovada supremă a decăderii obiceiurilor 
noastre seculare a fost faptul că mulţi senatori voiau să 
împiedice respectarea legii în acest caz. Câţiva dintre 
prietenii lui Seneca chiar au declarat că sclavii sunt tot 
oameni, iar cei nevinovaţi nu trebuie pedepsiţi laolaltă cu 
vinovatii. Senatorul Pudens și chiar propriul meu tată s-au 
ridicat în picioare și s-au opus unei asemenea cruzimi. 
Până și sclavului criminal i s-au găsit scuze, pe motiv că nu 
făcuse decât să se răzbune din cauza suferințelor pe care i 
le pricinuia probabil stăpânul lui. 

Alţii au subliniat însă, pe bună dreptate, că nimeni nu se 
va mai simţi în siguranţă în propria casă dacă sclavii lui 
Pedanus vor fi achitaţi. Strămoșii noștri au orânduit cu 
înţelepciune legile și nu s-au încrezut, din motive 
întemeiate, nici măcar în sclavii născuţi în gospodărie și 
legaţi de stăpânul lor încă din copilărie. Pe când astăzi, 
există sclavi care provin din tot felul de popoare. Au 
obiceiuri bizare și venerează zei ciudati. 

Din câte știu eu, atunci s-au făcut, pentru prima dată, 


referiri directe la faptul că în Senat existau oameni care 
deveniseră, în secret, adepţii unei religii străine și care 
încercau de fapt să-i protejeze pe cei asemenea lor. Când 
s-a votat, din fericire pentru Roma, apărătorii legii au ieșit 
victorioși. 

Mulțimea care se adunase în fața casei lui Pedanus era 
înarmată cu pietre și amenința că va da foc locului. 
Pretorienii au fost chemaţi în ajutorul poliţiei orașului, iar 
Nero a ţinut un discurs sever pentru popor. Rânduri duble 
de soldaţi flancau străzile de-a lungul cărora cinci sute de 
oameni erau duși la execuţie. 

Ploua cu pietre și ocări, însă nu era o răzmeriţă în 
adevăratul sens al cuvântului. Mulţi dintre sclavii lui 
Pedanus păreau să fie creștini, căci alţi creștini se tot 
amestecau prin mulţime și le explicau oamenilor că nu 
trebuie să se dedea la violenţe, căci învăţătura lor nu 
îngăduia ca răul să fie răzbunat cu rău. 

Partea bună după toate aceste incidente nefericite a fost 
faptul că socrul meu, Flavius Sabinus, și-a redobândit 
funcţia de prefect. Iar Senatul și poporul au găsit curând 
alte subiecte de discuţie și au dat uitării întreaga dispută. 
Sarcina  Poppaeei a început să stârnească oarece 
sentimente de compasiune printre oamenii mai 
impresionabili. 

Poporul are memorie scurtă. Unii oameni afirmau, mai 
nou, că Roma scăpase de o mare primejdie prin moartea 
Octaviei și a susținătorilor ei. Alţii chiar îl compătimeau pe 
Nero, spunându-și cât de greu îi fusese să dea asemenea 
ordine, având în vedere că de obicei era generos și 
îngăduitor. 

Nero dorea ca moștenitorul lui să vină pe lume la 
Antium, unde se născuse și el. Probabil se gândea că un 
asemenea eveniment fericit ar purifica moșia de acolo, pe 
care o moștenise de la Agrippina, și va alunga toate 
amintirile dureroase. Cu siguranță, considera Roma, 


toropită de arșiţa verii și invadată de tot felul de miasme, 
un loc nesănătos pentru naștere. 

Înainte ca Poppaea să plece la Antium, am avut plăcerea 
să o reîntâlnesc. Sarcina nu-i afectase deloc frumuseţea, 
iar în ochii ei se distingea o licărire blajină, care îi 
conferea o expresie de-o blândeţe și feminitate aparte. 

— E adevărat, i-am zis cu băgare de seamă, că ai început 
să-l venerezi pe zeul evreilor? Așa se spune prin Roma. Se 
zvonește că l-ai făcut pe Nero să-i favorizeze pe evrei în 
dauna altora. 

— Trebuie să recunoști, a replicat Poppaea, că profeția 
evreilor s-a adeverit. În momentele cele mai dificile pentru 
mine, ca să-mi asigur poziţia, am promis să-l respect 
întotdeauna pe zeul lor, care este atât de puternic, încât 
nici nu are un chip. Şi pe Moise îl respect. Nici măcar n-aş 
îndrăzni să plec la Antium să nasc dacă n-aș putea să iau 
cu mine un doctor evreu. De asemenea, mă vor însoţi și 
câteva bătrâne evreice înțelepte și, bineînţeles, doi doctori 
iscusiţi, unul grec și unul roman, doar ca să fiu sigură. 

— Sper că nu vrei să fie și Nero circumcis, i-am spus eu 
în glumă. 

Însă Poppaea s-a supărat și mi-a răspuns pe un ton rece: 

— N-ar trebui să-ţi baţi joc de lucrurile sfinte. Am auzit 
povești despre femei pioase, supuse zeului nevăzut, care 
au avut o influenţă pozitivă asupra soților lor. Păcatele lor 
au fost șterse cu buretele, iar urmașii lor binecuvântaţi. 

— Ai auzit de lisus din Nazaret, regele iudeilor? am 
întrebat-o. 

— Ştiu că sunt mai multe feluri de oameni sfinţi printre 
evrei, a zis Poppaea. Au legi stricte, dar o femeie 
evlavioasă de rangul meu nu trebuie să țină prea mult cont 
de reguli atâta timp cât îl recunosc pe Moise și nu beau 
sânge. 

Mi-am dat atunci seama că ideile ei despre credinţa 
evreilor erau la fel de vagi cum erau pentru mulţi alţi 


romani, care pur și simplu nu puteau concepe un zeu fără 
să-l asocieze unei imagini. Mi se luase o piatră de pe inimă. 
Dacă Poppaea ar fi știut că evreii îl urau pe Pavel ca pe 
ciumă, nu ne-ar fi fost deloc recunoscătoare mie și lui Nero 
că-l eliberasem ca să continue să provoace zâzanie în sânul 
evreilor. 

Așadar, Poppaea a plecat la Antium și speram ca pruncul 
ei să se nască repede, căci Nero era o companie extrem de 
dificilă în acea perioadă de așteptare. Când cânta, trebuia 
să fie felicitat. Când își conducea carul, trebuia să îi fie 
lăudată îndemânarea. A profitat de absenţa Poppaeei ca să 
se îmbete în fiecare noapte și nici nu mai ţinea cont în 
compania cui făcea asta. Începuse să se întâlnească din 
nou, în taină, cu Acte și a avut mai multe relaţii pasagere 
cu doamne de viţă nobilă care nu erau prea stricte în ceea 
ce privește caracterul sacru al căsătoriei. Tigellinus i-a 
făcut cunoștință cu băieţii lui preferaţi. Când am discutat 
despre asta, Nero mi i-a dat exemplu pe greci ca să-și 
justifice faptele. 

— Când trăsnetul a lovit cupa din mâna mea, a 
argumentat el, am devenit un om sfânt. A fost un semn că 
ar trebui să fiu proclamat zeu după ce voi muri. Zeii se 
însoțesc și cu femei, și cu bărbaţi. Nu m-aș simţi îndeajuns 
de zeu dacă n-aș putea să iubesc băieţi frumoși. Oricum, 
Poppaea preferă să-mi fac de cap cu băieţi, dacă vreau, 
decât cu femei ambiţioase. Astfel nu are de ce să fie 
geloasă sau să se teamă că voi lăsa vreo femeie însărcinată 
din greșeală. 

Il vedeam foarte rar pe fiul meu, lucundus. Barbus se 
mutase din casa mea la Tullia, deoarece se considera 
mentorul băiatului. Prezenţa lui chiar era necesară, pentru 
că Tullia îl răsfăța pe lucundus și-l lăsa să facă tot ce 
dorea. Se înstrăina din ce în ce mai mult de mine. 

Eram tolerat în casa de la menajerie a soţiei mele, 
Sabina, numai atunci când voia bani. Micuţul Lausus îmi 


era complet străin. În mod surprinzător, era smead și avea 
părut cârlionțat. Nu simţeam nicio pornire să-l iau în braţe 
și să mă joc cu el, iar Sabina îmi reproșa asta, spunându- 
mi că eram un tată fără inimă. 

Am încercat să-i explic că băiatul avea destui taţi cu care 
să se joace printre îmblânzitorii de animale. Era purul 
adevăr. l-am spus că atunci când mă duceam să-l văd, 
Epafroditus apărea imediat și se băga în seamă numai ca 
să-mi demonstreze cât de mult îl preferă Lausus pe el. 
Sabina s-a enervat din cale-afară și mi-a poruncit să nu 
cumva să îndrăznesc să fac glume atât de nepotrivite în 
prezenţa altora. 

Ea avea propriul cerc de prietene printre matroanele 
nobile, care își luau copiii cu ele să vadă animalele și să 
admire trucurile îndrăzneţe ale dresorilor. Era la modă 
printre aristocrați să crească gazele și leoparzi, și am avut 
mult de furcă cu tot felul de pungași fără scrupule care îmi 
încălcau drepturile exclusive și aduceau astfel de animale 
în oraș ca să le vândă la preţuri mai mici. Copoii sălbatici 
din Britania erau și ei foarte populari printre patricienii 
Romei, așa că am primit sume frumoase în schimbul unor 
pui de asemenea rasă. 

Într-un sfârșit, Poppaea a dat naștere unei fetiţe 
zdravene, iar Nero a fost așa de încântat, de parcă ar fi 
avut un băiat. A copleșit-o pe Poppaea cu daruri și se purta 
întru totul ca un tânăr tată năuc de fericire. 

Toţi membrii Senatului au mers la Antium să-și prezinte 
personal urările, la fel cum a procedat orice om care se 
credea important în Roma. Toate navele care acostau în 
Ostia erau ticsite de daruri. Drumul și așa jalnic dintre 
Aricia și Antium era atât de aglomerat cu tot felul de 
vehicule și lectici, încât deplasarea se făcea insuportabil 
de lent. Unul dintre liberţii mei a făcut o avere punând la 
dispoziția călătorilor locuri de cazare și mâncare gătită în 
diverse puncte de-a lungul drumului. 


Senatul a ţinut o întrunire festivă în colonada Agrippinei 
din Antium și a decretat trei zile de sărbătoare. De 
asemenea, a alocat o sumă considerabilă pentru renovarea 
templului Pomonei și a dispus să fie ridicată o statuie din 
aur a Fortunei în templul lui Jupiter. Au fost organizate și 
numeroase spectacole pentru popor. 

Fetița a primit numele de Claudia. I s-a conferit imediat 
și titlul onorific de Augusta. La ceremonia cupei de vin, un 
prost s-a apucat să sugereze că Poppaea Sabina ar trebui 
cinstită în aceeași manieră; nimeni nu a îndrăznit să se 
opună sugestiei, deoarece Nero însuși era de față. Poppaea 
Sabina a trimis mai multe obiecte din aur în semn de 
mulțumire Templului din Ierusalim, iar doctorul ei evreu a 
primit cetăţenia romană. 

În ceea ce mă privește, mă pregătisem temeinic cu mult 
timp înainte. Pe întreaga durată a sărbătorii, am organizat 
la amfiteatrul din lemn tot felul de lupte între animale. Au 
fost atât de palpitante, că au eclipsat în ochii mulţimii 
cursele de la Circus Maximus, și nu sunt singurul care 
spune asta. Virginele vestale mi-au onorat spectacolele cu 
prezenţa lor și i-am auzit pe oameni zicând că ridicasem 
dresura de animale la rang de adevărată artă. 

Sabina și-a făcut apariţia în arenă înveșmântată ca o 
amazoană, într-un car aurit tras de patru lei, în uralele 
copleșitoare ale spectatorilor. Cu eforturi supraomenești, 
reușisem să fac rost de câteva gorile imense și păroase în 
locul celor care muriseră de o boală de plămâni. Am vrut 
să le am încă de când erau destul de mici, fiindcă fuseseră 
dresate de niște pitici cu pielea galbenă care trăiesc în 
întunecata Africă alături de aceste maimute gigantice. 

Maimuţele se puteau lupta una cu cealaltă folosind 
pietre și bâte. Le-am îmbrăcat în gladiatori pe cele mai 
docile dintre ele, iar unii dintre spectatori chiar au crezut 
că erau oameni, nu animale. Pe tema asta, s-au iscat 
discuţii în contradictoriu în tribune. Până la urmă, 


certurile s-au transformat într-o încăierare în toată regula, 
în care un cetăţean a fost ucis și alți câţiva zeci răniţi. 
Așadar întreaga reprezentaţie a avut succesul pe care mi l- 
aș fi dorit. 

De data asta măcar am obţinut o compensație pentru 
banii pe care îi pierdusem cu menajeria. Seneca nu-și mai 
ținea ochii lui de vultur aţintiţi asupra trezoreriei statului, 
iar Nero nu cunoștea valoarea banilor și nici nu înţelegea 
foarte clar diferenţa dintre trezoreria Romei și vistieria 
împăratului. Așa că am solicitat bani de la ambele și, cu 
sprijinul liberților mei, am învestit totul în locuinţe din 
Roma și pământuri în Caere. 

Am devenit coproprietarul primului edificiu cu mai multe 
etaje din Roma, paisprezece mai exact. Orașul ajunsese 
atât de înghesuit, încât aceste clădiri înalte erau singura 
soluţie de a economisi spaţiul și de a oferi locuinţe tuturor. 
Însă cele mai multe terenuri potrivite pentru asemenea 
construcţii fuseseră deja ocupate de grădinile 
aristocraților și ale noilor îmbogăţiţi. A fi proprietar de 
grădini în Roma devenise un lux suprem și teribil de 
costisitor. 

Pentru a câștiga simpatia poporului, familiile foarte 
bogate îngăduiau totuși oamenilor de rând să se plimbe 
prin grădinile lor ca să admire arborii bătrâni, fântânile 
arteziene și statuile grecești. Nu le interziceau decât să își 
scrijelească numele pe trunchiurile copacilor sau să se 
împreuneze prin tufișuri. 

Dar fericirea lui Nero ca părinte n-a ţinut mult. Era o 
toamnă umed, apele Tibului crescuseră îngrijorător de 
mult, iar aburii lor otrăviți au împrăștiat în tot orașul o 
troahnă care nu era fatală pentru adulţi, însă a secerat un 
număr mare de copii. 

Până și Nero căzuse la pat și răgușise atât de tare, încât 
abia mai putea scoate o vorbă, temându-se că își va pierde 
vocea pentru totdeauna. In toate templele aveau loc 


sacrificii pentru izbăvirea glasului său, fie la inițiativa 
Senatului, fire a simplilor cetăţeni. 

Abia începuse el să se pună pe picioare, când fiica lui s-a 
îmbolnăvit și a murit în câteva zile, în ciuda eforturilor 
doctorilor și a rugăciunilor evreilor. Poppaea era răvășită 
de durere și lipsa de somn. Chiar l-a acuzat furioasă pe 
Nero că îmbrăţișase și sărutase copilul tot timpul, deși era 
bolnav. 

Nero era însă stăpânit de impresia superstiţioasă că nu 
fuseseră făcute suficiente sacrificii publice și private ca să- 
i îmbuneze pe zei și să-și recapete glasul. De aceea zeii o 
luaseră pe fiica lui. Asta i-a întărit convingerea că trebuia 
să devină cel mai mare artist al vremii lui, lucru care i-a 
alinat suferinţa. 

Impresionat de cumplita întâmplare, Senatul i-a acordat 
imediat rangul de zeiță Claudiei Augusta, iar la funeralii a 
fost purtată pe o pernă, însoţită de un alai format din toţi 
senatorii. S-a decis, de asemenea, să fie ridicat un templu 
în onoarea ei și să se întemeieze un colegiu special de 
preoţi pentru a o cinsti. Nero considera însă că vocea lui 
trebuia de fapt venerată în noul templu și că ofrandele vor 
face ca glasul să-i devină și mai frumos. 

Noii preoţi aveau deci, pe lângă sacrificiile oficiale pe 
care trebuiau să le facă, un ritual secret pe care nu le era 
îngăduit să-l dezvăluie nimănui. Vocea lui Nero a devenit, 
într-adevăr, mult mai puternică, așa cum se întâmplase și 
după moartea Agrippinei. Părea mai sonoră și dulce ca 
mierea, iar publicul a fost extrem de emoţionat. Eu, unul, 
n-am fost prea mișcat atunci când l-am auzit, însă 
reproduc ceea ce mi-au spus alţii, mult mai în măsură să 
judece asemenea lucruri. 

Nero a început să se îngrașe și obrajii îi deveneau din ce 
în ce mai plini după ce i s-a spus că vocile de tenori cele 
mai puternice cereau un trup zdravăn, care să poată face 
faţă efortului de a cânta. Poppaea era mulţumită că el își 


ocupa timpul perfecţionându-și vocea, și astfel se ţinea 
departe de îndeletnicirile desfrânate. 

După moartea fiicei sale, Nero și-a petrecut toată iarna 
pregătindu-și glasul. Era atât de obosit după aceste 
vocalize, că a început să neglijeze complet problemele 
statului. Refuza să participe la întrunirile Senatului, 
deoarece se temea să nu răcească din cauza pardoselii reci 
ca gheaţa din curie. A acceptat până la urmă să se alăture 
senatorilor și a venit desculț, așa cum cerea tradiţia. Avea 
însă picioarele înfășurate în lână și se ridica umil de la 
locul lui ori de câte ori i se adresa consulul. Însă după un 
prim strănut, a plecat în grabă, lăsând chestiuni 
importante să fie rezolvate în comisiile din Senat. 


Într-o zi de iarnă, chiar înainte de Saturnalii, Claudia mi- 
a transmis că trebuia să mă vadă, deoarece dorea să 
discutăm ceva foarte important între patru ochi. După ce 
am încheiat treburile zilnice cu liberţii și clienţii mei, i-am 
îngăduit să vină în camera mea, deși mă temeam că va 
începe din nou să-mi turuie despre căinţă și botezul 
creștin. Claudia însă era agitată și își frângea mâinile. 

— Vai, Minutus, a început ea pe un ton plângăreţ, sunt 
sfâșiată de sentimente contradictorii. Sunt aruncată de 
colo-colo ca un lucru de prisos. Am procedat greșit când 
te-am rugat să te folosești de funcţia ta ca să-l eliberezi pe 
Pavel. 

La momentul respectiv, ca să scap de ea și de cicăleală, 
o lăsasem să creadă că Pavel își redobândise libertatea 
datorită insistențelor ei. 

— Stai liniștită, că împăratul l-a eliberat doar pentru că 
este evreu. Dar ce s-a mai întâmplat? Nu e de-ajuns că v- 
am îngăduit, atât ţie, cât și tuturor servitorilor mei, să vă 
rugaţi și să cântaţi în fiecare dimineaţă? li deranjaţi pe 
vecini și iar se spun lucruri urâte despre mine. 

— Când au auzit că Pavel e liber, a continuat ea, evreii 


din Ierusalim s-au înfuriat atât de tare, că l-au ucis cu 
pietre pe Iacov, stâlpul“ și cel dintâi dintre fraţii noștri. 
Persecuţiile din Ierusalim au devenit îngrozitoare, iar 
bătrânii sfinţi au fost nevoiţi să fugă din oraș. Procuratorul 
Festus nu ia nicio măsură împotriva crimelor. Din contră, 
chiar îi întărâtă pe fanaticii din Ierusalim și pe galileeni să 
se omoare între ei. Iudeea e plină de tâlhari care îi ucid în 
bătaie pe oamenii pașnici. 

— Acum sper că n-o să-mi ceri să-l destitui pe 
procuratorul Festus, am spus ironic. Nu face altceva decât 
să aplice principiul de căpătâi al politicii romane: „dezbină 
și stăpânește”. 

— Se zic multe lucruri nu tocmai bune despre Pavel, se 
tânguia Claudia. Evreii circumciși, care se consideră 
superiori față de ceilalți oameni, spun că Iacov a fost 
lapidat din vina lui Pavel. Dacă n-ar fi fost atât de urât de 
Sinedriul din Ierusalim, oamenii sfinţi n-ar fi fost alungaţi 
de acolo. Adepții lui Pavel se adună acum în jurul pioasei 
Prisca și al soţului ei, Aquila. Însă ei nu-i acceptă în cercul 
lor decât pe cei care poartă haine scumpe și au inele de 
aur pe degete. Restul evreilor creștini citesc epistolele lui 
Iacov, pe care le-a scris înainte de a muri și în care atrage 
atenţia asupra învățăturilor false ale lui Pavel. 

— Hristos al tău să aibă milă de tine! am exclamat. Vrei 
să separ eu grâul de neghină? O cunosc pe Prisca. Pe 
vremea când trăia în exil în Efes, și-a riscat viața ca să-l 
ajute pe Pavel după răbufhnirile violente ale poporului. Voi 


5 Pavel îi numește pe Iacov, Chefa (cunoscut mai ales sub 
numele de Petru) și Ioan cei trei „stâlpi” ai creștinismului, care 
vor propovădui învăţătura creștină printre evreii din Ierusalim, 
în timp ce Pavel și adepţii săi vor predica printre păgâni: „Și 
cunoscând harul ce mi-a fost dat mie, Iacov și Chefa și Ioan, cei 
socotiți a fi stâlpii, mi-au dat mie și lui Barnaba dreapta spre 
unire cu ei, pentru ca noi să binevestim la neamuri, iar ei la cei 
tăiați împrejur” (Epistola către galateni a Sfântului Apostol 
Pavel 2:9). 


creștinii, chiar nu puteţi trăi în liniște și pace? 

— Eu sunt doar o biată femeie, a spus Claudia 
întristându-se. Pavel, Chefa și Iacov se întreceau în a ne 
apăra de falși profeţi. Iacov a afirmat în epistola sa că 
venirea Domnului pe pământ se apropie, iar judecătorul 
așteaptă deja în prag. Tremur când mă gândesc că se va 
prăbuși cerul cu un tunet asurzitor, totul se va nărui, iar 
focul va nimici tot ce e făcut de mâna omului. Chefa a zis 
că așa se va întâmpla. Cred că nu sunt îndeajuns de 
credincioasă și nu pot înţelege totul cum ar trebui. 

Am profitat de scurta ei pauză și am intervenit: 

— Probabil acum înţelegi de ce nu m-am grăbit să fiu 
botezat de creștini, deși aproape am ajuns să cred că lisus 
din Nazaret e Hristos. 
Dar învăţăturile creștinilor nu sunt deocamdată limpezi și 
clocotesc precum apa fierbinte în oală. Nu te îngrijora prea 
tare din pricina venirii lui Hristos. Tatăl meu consideră că 
nici măcar discipolii lui nu știu sigur când se va petrece 
aceasta, așa cum n-au priceput învăţăturile lui nici pe 
vremea când era om. Chefa chiar recunoaște că l-a înţeles 
greșit în multe privinţe. Tu nu trebuie decât să fii 
credincioasă și să ai răbdare, dar fără să te amesteci în 
disputele lor religioase. Ai încredere în Chefa, care chiar 
dacă nu se laudă cu faptele lui, a făcut multe minuni în 
numele lui Hristos, după cum susţin numeroși martori. Şi 
tata îl ajută cu sfaturi, deși la un moment dat a fost 
supărat pe el, fiindcă afirma că numai evreii circumciși îl 
pot urma pe Hristos. 

Claudia m-a ascultat și a devenit apoi, în mod 
surprinzător, mai blândă cu mine. Însă părea să aibă și 
altceva pe suflet. 

— O, Minutus, a izbucnit ea, am făcut un lucru despre 
care n-am îndrăznit să-ți vorbesc până acum. Dar mai întâi 
uită-te la mine. Crezi că m-am schimbat cumva? 

Ca să spun cinstit, îmi fusese uneori atât de antipatică 


din cauza poliloghiilor ei insuportabile despre creștini, 
încât nici măcar nu mai voiam să mă uit la ea. Dar, mișcat 
de atitudinea ei supusă, am privit-o de aproape și, spre 
surprinderea mea, tenul ei ars de soare pe vremea când 
era sclavă își recăpătase strălucirea și catifelarea. Era 
frumos îmbrăcată și își purta părul după ultima modă 
grecească. Am bătut din palme de uimire și am măgulit-o 
cu sinceritate: 

— Arăţi precum cea mai nobilă dintre femeile romane, 
cu chipul tău și ţinuta dreaptă. Bănuiesc că ţi-ai spălat fața 
cu lapte de măgăriţă, în taină. 

Claudia s-a rușinat. 

— M-am îngrijit de înfățișarea mea, a spus ea repede, 
însă nu din vanitate, ci pentru că mi-ai dat în grijă 
gospodăria ta imensă. Modestia și naturaleţea sunt 
podoabele cele mai de preț ale unei femei, dar clienţii tăi și 
negustorii de carne nu gândesc așa. Voiam de fapt să-mi 
spui dacă vezi pe chipul meu vreo asemănare cu împăratul 
Claudius? 

— Nu, bineînțeles că nu, i-am spus imediat ca să o 
liniștesc, n-ar trebui să-ţi faci astfel de griji. Infăţișarea 
bătrânului Claudius nu era deloc una demnă de laudă. Tu, 
în schimb, ai devenit o femeie frumoasă, cu atât mai mult 
acum că ţi-ai subţiat și sprâncenele. 

Claudia era vădit dezamăgită de vorbele mele. 

— Te înșeli, sunt sigură, a spus ea ursuză, mătușa 
Paulina și cu mine am fost în mare taină să o vedem pe 
sora mea vitregă, Antonia. Ne e milă de ea că trăiește atât 
de singură. Claudius a pus să fie ucis primul ei soţ, iar din 
porunca lui Nero a fost ucis și cel de-al doilea. Prin 
urmare, nimeni nu mai îndrăznește să se apropie de ea 
acum, de când s-a întors de la Massilia. Suferinţa a făcut-o 
să privească lucrurile diferit. Ne-a servit cu mied, tartă cu 
fructe și mi-a dăruit o podoabă din aur pentru păr. După 
cum stau lucrurile acum, cred că ar fi pregătită să mă 


recunoască oficial drept sora ei. Căci, până la urmă, ea și 
cu mine suntem singurele vlăstare ale gintei Claudia 
rămase în viaţă. 

Mă șoca să constat că era încă dominată de vanităţile ei 
imaginare, întreţinute de data aceasta de ambiția sa tipic 
feminină. 

— Ai uitat că, din cauza originii tale, Agrippina ţi-a adus, 
prin acuzaţii false, cea mai mare rușine? am exclamat 
indignat. In plus, Nero, care a fost adoptat de Claudius, nu 
cred că ar fi prea fericit să afle că are o soră 
nerecunoscută. 

— Evident că nu i-am povestit Antoniei prin ce am 
trecut, a spus Claudia necăjită. l-am zis doar că m-am 
retras la ţară de teama Agrippinei. Cred că m-a crezut. Și 
parcă toate acele amintiri dureroase s-au șters ca prin 
minune după ce am iertat-o pe Agrippina pentru fapta ei 
îngrozitoare. Am învăţat să mă căiesc și să iert pe vremea 
când umblam în zdrenţe de sclavă, cu părul și sprâncenele 
rase; îți amintești doar. Simt că am fost complet izbăvită 
de toate păcatele, care nici măcar nu erau ale mele. 

Se uita la mine cu ochii ei ciudat de strălucitori, oftând 
atât de tare, încât pieptul i se ridica, iar deodată m-a 
apucat de braţ cu amândouă mâinile, făcându-mă să mă 
trag în spate, speriat. 

— Ce vrei de fapt, Claudia? am întrebat-o. 

— Minutus, cred că știi și tu că viaţa ta nu mai poate 
continua așa. Căsătoria cu Sabina nu e o căsătorie 
adevărată. Eşti un prost dacă nu-ţi dai seama de asta. 
Toată Roma râde de tine. Ín tinereţe mi-ai făcut o 
promisiune. Acum ești bărbat în toată firea, iar diferenţa 
de vârstă dintre noi nu mai pare atât de mare pe cât părea 
atunci. De fapt, abia dacă se observă. Minutus, trebuie să 
te desparţi de Sabina, măcar de dragul poziţiei tale 
sociale. 

Mă simţeam ca un animal sălbatic înghesuit într-un colţ 


al cuștii și dresat cu un drug încins. 

— Doar nu vorbeşti serios! am strigat revoltat. 
Superstiţiile creștine trebuie să-ţi fi afectat judecata. M-am 
tot temut de asta. 

Claudia mă privea fix și părea nerăbdătoare. 

— Un creștin trebuie să se ferească de viaţa desfrânată, 
a zis ea, vădit frământată de gânduri. Se spune că însuși 
lisus din Nazaret ar fi spus că un bărbat care se uită cu 
dorinţă la o femeie comite adulter cu ea în inima lui. Am 
auzit asta de curând și este ca o rană deschisă pentru 
mine, pentru că văd că-i la fel și în cazul femeilor. Iar viaţa 
îmi devine insuportabilă când te văd în fiecare zi, căci nu 
te pot privi fără ca inima să-mi fie mistuită de dorinţă. 
Noaptea mă perpelesc în pat și mușc perna de dor. 

Cuvintele ei nu puteau decât să mă măgulească. Deja o 
priveam cu alţi ochi. 

— De ce nu mi-ai spus nimic până acum? am întrebat. De 
milă, m-aș fi îndurat să mă culc cu tine în oricare noapte. 
Mie nu mi-au trecut prin cap niciodată asemenea gânduri, 
din cauza purtării tale pline de arțag. 

Claudia a scuturat din cap cu putere. 

— N-am nevoie de mila ta. Aș comite un păcat dacă m-aș 
culca cu tine fără legământul căsătoriei. Faptul că poţi să 
sugerezi așa ceva dovedește cât de împietrită ţi-e inima și 
cât de puţin mă preţuiești. 

Decenţa m-a împiedicat să-i reamintesc în ce condiţii 
trăia atunci când am găsit-o. Oricum, ideile ei erau de-a 
dreptul nebunești și m-am simţit ca lovit cu leuca numai la 
auzul lor. 

— Antonia, a continuat ea, ar putea să jure în timpul 
celui mai sacru ritual, în faţa vestalelor, că eu sunt fiica 
legitimă a lui Claudius și ne curge același sânge prin vine. 
E aproape sigură că dorește să facă asta, chiar și numai să- 
l] enerveze pe Nero. Astfel căsătoria cu mine n-ar fi 
complet lipsită de valoare pentru tine. Dacă am avea un 


copil, vestalele ar ști că este de spiţă nobilă. Iar dacă 
situația se schimbă, fiul nostru ar putea ajunge chiar și în 
cea mai înaltă funcţie din Roma. Antonia e foarte supărată 
că n-a avut copii cu niciunul din foștii ei soți. 

— Cum ar putea un fruct uscat să mai aibă încă seminţe? 
am ţipat. Adu-ţi aminte prin ce ai trecut! 

— Nu e nimic în neregulă cu mine, a spus Claudia 
indignată, corpul meu îmi confirmă asta în fiecare lună. Ţi- 
am spus, m-am lepădat de trecutul meu. Ai putea să te 
convingi de asta dacă ai vrea. 

Când am încercat să fug din cameră, ea s-a agăţat de 
mine, încercând să mă împiedice, și în încleștarea care a 
urmat nu știu cum am ajuns să ne atingem reciproc. Rănile 
vechi nu se închid niciodată, iar eu nu mă mai culcasem cu 
o femeie de multă vreme. În câteva clipe, am ajuns să ne 
sărutăm cu pasiune și, odată ce am cuprins-o în braţe, 
Claudia și-a pierdut complet stăpânirea de sine. Apoi a 
început să plângă, dar, chiar și așa, mă strângea la piept 
cât putea de tare. 

— Desfrânarea mea e cea mai bună dovadă că prin vine 
îmi curge sângele stricat al lui Claudius, a spus ea. M-ai 
făcut din nou să păcătuiesc și trebuie să îndrepţi asta. 
Dacă ești îndeajuns de bărbat, du-te direct la Sabina și 
vorbește cu ea despre divorţ. 

— Dar am un fiu cu ea, am protestat eu, cei din familia 
Flavia nu m-ar ierta niciodată. În plus, tatăl Sabinei este 
prefectul orașului. Statutul meu ar avea mult de suferit 
dacă fac una ca asta! 

— Nu vreau s-o vorbesc de rău pe soţia ta, a zis Claudia 
în șoaptă, dar există creștini printre angajaţii de la 
menajerie, iar viaţa destrăbălată a Sabinei e un subiect 
destul de comun printre ei. 

M-am forțat să râd cu dispreţ. 

— Sabina e o femeie rece în faţa plăcerilor trupești, am 
spus dispreţuitor și sigur pe mine. Cred că știu mai bine 


lucrurile astea. Nu, n-aș putea să găsesc niciun motiv 
serios ca să divorţez, căci pe ea n-o deranjează câtuși de 
puţin dacă îmi satisfac nevoile cu alte femei. Și, mai presus 
de orice, știu sigur că nu s-ar despărți niciodată de leii din 
menajerie. Ţine mai mult la ei decât la mine. 

— N-ar împiedica-o nimeni să rămână în menajerie, a zis 
Claudia, are propria ei casă acolo, pe la care tu dai tot mai 
rar în ultima vreme. Puteţi fi prieteni, chiar dacă vă 
despărțiți. Spune-i că știi totul, dar că dorești un divorț 
fără scandal public. Băiatul poate păstra numele tău. Dacă 
ai fost atât de neghiob încât să-l iei în braţe, acum nu mai 
poţi schimba nimic. 

— Încerci să insinuezi că Lausus nu e fiul meu? Nu mi- 
am imaginat că poţi fi atât de haină! Unde ţi-e bunătatea 
creștină? 

Claudia și-a pierdut de tot cumpătul. 

— Toată lumea din Roma știe că nu e fiul tău! a tipat ea 
cât o ţinea gura. Sabina s-a culcat cu dresori de animale, 
cu sclavi, probabil și cu maimuţele alea! Le-a amestecat și 
pe alte femei nobile în curvăsăria ei. Nero râde pe la 
spatele tău, ca să nu mai zic de drăguţii ăia de prieteni ai 
tăi. 

Mi-am luat toga de pe jos, am pus-o pe mine și am 
aranjat faldurile cât de bine am putut, deși îmi tremurau 
mâinile de furie. 

— Ca să-ți dovedesc cât valorează vorbele tale 
răutăcioase, i-am spus, voi discuta cu Sabina. Apoi mă voi 
întoarce și voi pune să fii biciuită pentru că ești o 
servitoare nepricepută și o bârfitoare veninoasă. Poţi să te 
întorci la creștinii tăi îmbrăcată în aceleași zdrențe de 
sclavă în care ai venit în casa mea. 

Am pornit în goană către menajerie cu toga fluturând de 
parcă aș fi fost alergat de Furii, fără să-i văd pe oamenii de 
pe stradă și să răspund la saluturi. Nici măcar nu mi-am 
anunţat soţia că voi veni, ci am dat năvală în camera ei, în 


pofida strădaniilor sclavilor de a mă împiedica. Sabina s-a 
desprins imediat din braţele lui Epafroditus și a început să 
ragă ca un leu, cu ochii scânteind de furie: 

— Ce-i cu purtările astea, Minutus? Ti-ai pierdut și 
ultima fărâmă de judecată? După cum ai văzut, încercam 
să scot cu limba un fir de praf din ochiul lui Epafroditus. 
Nu mai vede bine și nu se poate ocupa de leii primiţi 
alaltăieri din Numidia. 

— Am văzut cu ochii mei, am replicat tăios, că mai 
degrabă el încerca să găsească ceva într-un loc ascuns al 
tău. Aduceţi-mi sabia și o să-l ucid pe acest sclav 
nerușinat, care a îndrăznit să-mi batjocorească patul 
nuptial! 

Acoperindu-și goliciunea, Sabina s-a grăbit să închidă 
ușa și le-a poruncit sclavilor să plece. 

— Ştii bine că purtăm cât mai puţine haine atunci când 
îmblânzim animalele, s-a apărat ea. Faldurile veșmintelor 
n-ar face decât să-i enerveze pe lei. Ai înţeles greșit. Și 
trebuie să-i ceri imediat iertare lui Epafroditus că l-ai 
numit sclav. Și-a primit libertatea cu mult timp în urmă, la 
fel și cetățenia romană, chiar de la împărat, care a fost 
impresionat de calităţile lui, demonstrate în amfiteatru. 

Doar pe jumătate convins, am strigat mai departe să mi 
se aducă sabia. 

— Aici și acum te rog să-mi dai o explicaţie pentru toate 
zvonurile rușinoase care circulă în Roma pe seama ta, am 
tunat eu. Mâine mă voi adresa împăratului pentru divorț. 

Sabina s-a crispat, i-a făcut semn din ochi lui 
Epafroditus și i-a poruncit rece: 

— Strânge-l de gât! Il înfășurăm într-un covor și apoi îl 
ducem afară, la cuștile leilor. Au mai avut și alţii accidente 
când se jucau cu leii. 

Epafroditus s-a apropiat de mine cu pumnii lui uriași 
încleștaţi. Era un bărbat foarte puternic și mult mai înalt 
decât mine. Deși furia mea era pe deplin îndreptăţită, am 


început să mă tem serios pentru propria-mi viaţă. 

— Acum nu mă înţelege greșit, Sabina, am adăugat 
repede, de ce aș dori să-l insult pe tatăl fiului meu? 
Epafroditus este cetăţean roman și îmi e egal în drepturi. 
Să rezolvăm asta între noi. Sunt convins că niciunul nu 
dorește un scandal public. 

— Sunt un om dur, a spus Epafroditus împăciuitor, dar 
chiar nu vreau să-l ucid pe soţul tău, Sabina. Ne-a trecut 
mereu cu vederea relaţia și probabil are acum motivele lui 
dacă dorește divorţul. Tu însăţi ai suspinat de multe ori 
după libertate, fii înţelegătoare totuși. 

Sabina i-a răspuns în bătaie de joc, pe un ton vădit 
dispreţuitor: 

— Îţi tremură genunchii la vederea unui șchiop cu mutra 
plină de cicatrici, mare bărbat ce ești? Hercule să ne 
salveze, căci mădularul tău e mai mare decât curajul. Nu 
pricepi că e mai simplu să-l omor acum și să moștenesc tot 
ce are, decât să cad în dizgrație pentru totdeauna din 
cauza lui? 

Epafroditus mi-a evitat privirea și m-a înșfăcat brusc de 
gât cu atâta forţă, încât era zadarnic să mă zbat. Glasul mi 
s-a înecat și o negură mi se așternuse pe ochi, dar am 
izbutit să dau de înţeles că eram dispus să le ofer orice 
considerau că valorează cât viaţa mea. Epafroditus a slăbit 
strânsoarea. 

— Evident că poţi să-ți păstrezi proprietăţile și postul de 
la menajerie, am îngăimat eu printre tusete, dacă ne 
despărțim ca oamenii. Draga mea Sabina, iartă-mi 
izbucnirea nechibzuită. Fiul tău îmi va purta în continuare 
numele și va primi partea lui de moștenire la timpul 
cuvenit. În numele iubirii care ne-a unit odată, nu doresc 
să te fac vinovată de o crimă, căci într-un fel sau altul tot o 
să fii dată în vileag. Haideţi să bem niște vin și să luăm 
masa împreună în semn de pace, tu, eu și cumnatul meu 
adoptiv, pentru ale cărui braţe puternice am cel mai mare 


respect. 

Epafroditus a izbucnit în lacrimi și m-a îmbrățișat. 

— Nu, nu, a exclamat, n-aş fi putut niciodată să te 
sugrum. Hai să fim prieteni toţi trei. Va fi o mare onoare 
dacă dorești să mănânci la aceeași masă cu mine. 

Și eu aveam în ochi lacrimi de durere și ușurare. 

— Măcar atât pot să fac, am exclamat, din moment ce 
mi-am împărţit deja nevasta cu tine. Onoarea ta este și a 
mea! 

Când Sabina ne-a văzut îmbrăţișaţi atât de strâns, și-a 
venit și ea în fire. Ne-am desfătat cu toate bunătăţile care 
existau în casă, am băut vin împreună și chiar l-am chemat 
pe Lausus să ni se alăture ca Epafroditus să-i poată vorbi 
și să-l ţină în braţe. Din când în când, mă trecea câte un 
fior rece gândindu-mă la ce tragedie s-ar fi putut întâmpla 
din cauza prostiei mele, însă vinul a reușit să-mi readucă 
buna dispoziție. Când alcoolul mi s-a urcat la cap, m-a 
cuprins melancolia. 

— Cum să se încheie totul așa, am întrebat-o pe Sabina, 
când eram atât de fericiţi împreună și eu atât de 
îndrăgostit de tine la început? 

— Nu m-ai înţeles niciodată, Minutus, a spus Sabina 
emoţionată, dar nu îţi reproșez asta și regret că te-am 
insultat când ţi-am zis că nu ești destul de bărbat. Poate 
dacă mi-ai fi învineţit ochii uneori, așa cum am făcut eu 
prima dată când ne-am întâlnit, sau dacă m-ai fi biciuit 
câteodată, totul ar fi fost altfel acum. Îţi aduci aminte cum 
te-am rugat să mă iei cu de-a sila în noaptea nunţii? Dar tu 
nu ai în tine nimic din bărbăţia copleșitoare a unui siluitor, 
indiferent cât m-aș zbate, cât aș da din picioare, cât aș 
mușca sau cât aș ameninţa că ţip. 

— Întotdeauna am crezut, i-am spus consternat, că, într- 
o relaţie de iubire, o femeie își dorește cel mai mult 
tandreţe și ocrotire. 

Sabina a clătinat din cap cu o privire compătimitoare. 


— O asemenea amăgire, a replicat ea, demonstrează 
doar cât ești de naiv și incapabil să înţelegi femeile. 

După ce ne-am pus de acord în privinţa chestiunilor 
financiare și l-am mai lăudat puţin pe Epafroditus 
numindu-l un om de onoare și cel mai mare artist al arenei, 
am pornit, întremat de vin, spre casa lui Flavius Sabinus ca 
să-l informez de divorţ. Sincer să fiu, mă temeam mult mai 
rău de mânia lui decât de Sabina. 

— Am băgat de seamă de multă vreme că nu prea 
mergeau toate bine în căsnicia voastră, a spus el evitând 
să mă privească în ochi, dar sper ca divorţul de Sabina să 
nu afecteze respectul și prietenia care s-au statornicit între 
noi doi. Aș avea mari probleme, de exemplu, dacă ai vrea 
acum înapoi împrumuturile pe care mi le-ai acordat. Noi, 
cei din familia Flavia, nu suntem atât de înstăriți pe cât ne- 
am dori. Fratele meu, Vespasian, e nevoit să se întreţină 
din comerțul cu catâri. Funcţia de proconsul în Africa l-a 
sărăcit mai mult ca niciodată. Mă tem că va fi obligat să 
părăsească Senatul dacă cenzorul va observa că nu 
îndeplinește condiţiile financiare necesare. 

Nero plecase pe neașteptate la Neapole după ce îi 
intrase în cap că acela era locul potrivit pentru prima lui 
apariţie publică spectaculoasă în calitate de cântăreț. 
Publicul de acolo avea origine greacă și era astfel mult mai 
sensibil și receptiv la artă decât romanii. Deși se arăta 
încrezător în talentul lui, ca orice artist, Nero era copleșit 
de emoţii înaintea fiecărui spectacol. Tremura și transpira 
atât de rău, încât trebuia să-și aducă propriii aplaudaci 
plătiţi, care dădeau tonul primului ropot de aplauze, 
ajutându-l pe împărat să se liniștească. 

Am pornit îndată pe urmele lui, mai ales că prezenţa 
mea era necesară datorită funcţiei pe care o deţineam. 
Minunatul teatru din Neapole era plin până la refuz, iar 
vocea splendidă a lui Nero a aruncat publicul în extaz. 
Câţiva spectatori din Alexandria s-au făcut remarcaţi, 


deoarece își exprimau admiraţia în felul lor tradiţional, 
bătând din palme în ritmul muzicii. În toiul spectacolului, 
pământul a început dintr-odată să se zguduie. Spectatorii 
s-au panicat imediat, însă Nero a continuat să cânte ca și 
când nimic nu s-a întâmplat. A fost îndelung aclamat 
pentru extraordinara stăpânire de sine de care a dat 
dovadă, iar publicul a prins curaj datorită cutezanţei lui. 
Mai târziu, mi-a mărturisit că fusese așa de absorbit de 
cântat, încât nici măcar nu băgase de seamă cutremurul. 

Succesul l-a bucurat atât de mult, că a organizat rapid și 
alte spectacole. A cântat în fiecare seară, câteva zile la 
rând. Până la urmă, consiliul orașului a trebuit să-l 
mituiască pe profesorul lui de muzică pentru a-l convinge 
pe Nero să se oprească pentru a nu-și suprasolicita, vocea 
divină. De fapt, viaţa de zi cu zi și comerțul, atât pe uscat 
cât și pe apă, fuseseră date peste cap de spectacolele sale. 
I-a răsplătit pe alexandrini pentru aprecierea lor, oferindu- 
le daruri și cetăţenia romană. De asemenea, s-a hotărât să 
meargă la Alexandria cât mai curând cu putință ca să 
cânte în faţa unui public demn de valoarea lui. 

După ce l-am felicitat, la momentul potrivit, pentru 
succesul lui răsunător, Nero m-a întrebat: 

— Dacă n-aş fi fost împărat, crezi că aș fi putut să-mi 
câștig existenţa, ca artist undeva în vreun colţ al lumii? 

I-am spus că ar fi fost mai liber, poate, și în anumite 
privințe mai bogat dacă ar fi fost artist și nu suveranul 
Romei, căci împăratul trebuie să se lupte cu zgârciţii de 
procuratori pentru fiecare subvenție de la stat. I-am zis că 
era datoria mea de pretor să organizez un spectacol de 
teatru pentru popor. Însă nu găsisem până atunci, în toată 
Roma, un cântăreţ îndeajuns de bun. Așadar, cu sfială 
prefăcută, i-am făcut o sugestie: 

— Dacă ai apărea într-un spectacol finanţat de mine, 
faima îmi va fi garantată. Ţi-aș plăti un milion de sesterţi 
onorariu și, bineînţeles, îţi poţi alege singur repertoriul. 


Din câte știu, acesta era cel mai mare onorariu oferit 
vreodată unui cântăreţ pentru o singură reprezentaţie. 
Până și Nero a fost uimit. 

— Chiar consideri că vocea mea valorează un milion de 
sesterți, a întrebat el, și că vei câștiga simpatia oamenilor 
cu ajutorul ei? 

I-am zis că mi-ar face cea mai mare favoare dacă ar 
accepta. Nero s-a încruntat și s-a prefăcut că se gândește 
la numeroasele lui îndatoriri. 

— Ar trebui să-mi fac apariţia îmbrăcat în actor, a spus 
el în cele din urmă, cu coturni în picioare și cu o mască pe 
faţă. Dar, ca să-ţi fac pe plac, sigur că pot să port o mască 
după asemănarea chipului meu. Să punem la încercare 
gusturile artistice ale Romei! Nu-mi voi dezvălui numele 
decât după încheierea spectacolului. Accept invitaţia ta 
numai cu această condiţie. Şi cred că voi opta pentru rolul 
lui Oreste, căci îmi doresc de multă vreme să cânt asta. 
Cred că intensitatea emoţiilor transmise de vocea mea va 
zgudui chiar și inimile împietrite din Roma. 

Vanitatea lui de artist l-a făcut să aleagă dinadins un rol 
de matricid ca să-și stimuleze propriile sentimente și 
emoţii. Într-un fel, îl înţelegeam. Scriind o carte amuzantă, 
reușisem să mă eliberez de povara experienţelor 
prizonieratului din Cilicia, care mă adusese în pragul 
nebuniei. Pentru Nero, șocul provocat de uciderea 
Agrippinei fusese o experienţă tulburătoare de care 
încerca să se izbăvească prin cântat. Mă temeam însă că 
mă expusesem unui pericol cam mare prin faptul că îl 
invitam să facă așa ceva. Era posibil ca publicul să nu-l 
recunoască pe Nero și să nu-și manifeste îndeajuns 
aprecierea. 

Sau chiar mai rău. O mască semănând cu chipul lui Nero 
pentru rolul matricidului putea duce la o interpretare 
greșită a întregului spectacol, care avea șanse să fie luat 
drept o demonstraţie făţișă împotriva împăratului. Dacă 


publicul rămânea cu o asemenea impresie, eram un om 
pierdut. Mai mult, unii puteau să-l acuze pe Nero, iar alţii 
să-i ia apărarea, ieșind astfel o încăierare în care mulţi 
oameni puteau să fie uciși. 

Prin urmare, nu mi-a rămas nimic altceva de făcut decât 
să împrăștii zvonul că Nero însuși plănuia să apară în rolul 
lui Oreste în spectacolul meu. Cei mai mulţi dintre 
senatorii și cavalerii de modă veche au refuzat că creadă 
că un împărat s-ar cobori până într-acolo încât să se facă 
de râs cu bună știință. De asemenea, rolul în sine le-a 
întărit convingerea că totul era doar o glumă proastă. 

Din fericire, Tigellinus și cu mine trăgeam amândoi 
foloase de pe urma acestei povești. Tigellinus a adus o 
întreagă cohortă de pretorieni ca să menţină ordinea în 
tribune și să aplaude în timpul spectacolului, luându-se 
bineînţeles după aplaudacii profesioniști ai lui Nero. Câţiva 
tineri cavaleri, care aveau ceva cunoștințe muzicale și deci 
n-ar fi aplaudat în momentul greșit, au fost desemnaţi 
conducătorii grupurilor de pretorieni. Toți aplaudacii 
trebuiau să exerseze dinainte ovaţiile, aplaudatul cu 
palmele ușor arcuite ca să aibă ecou mai puternic și oftatul 
melancolic în punctele esenţiale. 

Zvonurile despre un posibil spectacol cu implicaţii 
politice au adus în tribune și persoane care, în mod 
normal, nu s-ar fi deranjat să onoreze invitația unui pretor 
ca mine. Publicul era atât de numeros, încât câțiva oameni 
au fost călcaţi în picioare la intrare, iar sclavii mai forțoși 
ai senatorilor în vârstă au trebuit să-și croiască drum și să- 
și care stăpânii în cârcă până la locurile de onoare 
destinate senatorilor. Era ca în zilele cele mai bune ale 
curselor de care. 

Nero era atât de emoţionat și tensionat, încât a vomitat 
înainte de spectacol. Apoi a început să facă gargară cu tot 
felul de băuturi recomandate de profesorul lui de muzică 
pentru a-și întări corzile vocale. Dar trebuie să recunosc că 


a avut o prestație extraordinară pe scenă. Vocea lui 
puternică a răsunat în tot teatrul, adică în douăzeci de mii 
de perechi de urechi. Se identificase într-atât cu personajul 
său cel crud, încât mai multe femei simţitoare au leșinat de 
emoție și de căldura provocată de înghesuiala din tribune. 

Ovaţiile, oftaturile și aplauzele au venit exact în 
momentele potrivite - Spectatorii obișnuiți s-au alăturat de 
bunăvoie corului de aplaudaci. Insă la final, când Nero s-a 
repezit pe scenă cu mâinile murdare de sânge, huiduielile 
și rumoarea s-au întețit, venind mai ales dinspre locurile 
rezervate senatorilor și cavalerilor, și nici măcar cele mai 
puternice ropote de aplauze n-au putut să le acopere. 
Credeam că îmi sosise clipa cea de pe urmă. Cu genunchii 
tremurând, m-am împleticit până în culise ca să-l însoțesc 
pe Nero pe scenă pentru a dezvălui poporului că împăratul 
însuși fusese cel care cântase. Dar, spre marea mea 
uimire, Nero plângea de bucurie, era leoarcă de sudoare și 
transfigurat de oboseală. 

— Ai văzut cât de tare am impresionat mulţimea? a spus 
el. Au strigat și au fluierat ca Oreste să fie pedepsit pentru 
matricid. Nu cred că s-a mai întâmplat vreodată ca 
publicul să se implice atât de tare într-o piesă de teatru. 

Ștergându-și sudoarea și zâmbind triumfător, Nero a 
pășit pe scenă ca să primească ovațţiile, care au devenit 
tunătoare după ce am anunţat că împăratul în persoană 
jucase în piesă. Mulțimea a strigat ca un singur om, 
îndemnându-l să mai cânte o dată. 

Am avut onoarea de a-i înmâna împăratului ţitera. A 
cântat din toată inima, acompaniindu-se singur la ţiteră - 
ca să demonstreze cât de bine mânuia acest instrument, 
până când s-a făcut atât de întuneric, încât nu i se mai 
putea distinge chipul. Abia atunci și-a încheiat 
reprezentaţia, mai mult forţat de împrejurări decât de 
bunăvoie, însă nu înainte de a anunţa că în curând va 
apărea din nou în faţa publicului dacă este dorit. 


Când i-am dat onorariul de un milion de sesterţi promis, 
i-am mai spus și că aranjasem să fie adusă o ofrandă de 
mulțumire în cinstea geniului său, în cinstea fiicei lui 
moarte și în cinstea lui Apollo, căci zeul s-ar fi mâniat dacă 
era trecut cu vederea. 

— Deși cred că l-ai întrecut deja pe Apollo și nu mai ai 
nevoie de sprijinul lui, am adăugat. 

L-am mai întrebat cât îi datoram pentru bis, însă el a 
renunţat la acești bani și m-a sfătuit să le ofer mai bine 
daruri altor artiști ca nu cumva să devină invidioși pe 
succesul lui. 

— Nimeni nu e mai invidios și mai încrezut decât tenorii, 
mi-a explicat el cu sinceritate. Trebuie să cânt în 
Alexandria ca să le închid definitiv gura tuturor confraţilor 
cântăreţi. In plus, îndată ce voi fi îndeajuns de bine 
pregătit, voi face un turneu în Grecia ca să dovedesc 
întregii lumi că n-a mai existat vreodată un cântăreţ așa de 
talentat ca mine. 

În timp ce el își savura încă succesul, i-am solicitat în 
treacăt să-mi dezlege discret căsătoria pe motiv de 
nepotrivire între mine și Sabina. Am menţionat că doream 
amândoi divorțul și aveam deja consimţământul părinţilor 
în această privinţă. 

Nero mi-a spus râzând că își dăduse seama de multă 
vreme că numai din cauza depravării nu pusesem capăt 
acelei căsătorii ciudate. M-a întrebat curios dacă era 
adevărat că Sabina avea legături trupești cu gorilele 
gigantice din Africa, așa cum se bârfea prin oraș. Nu de 
alta, dar își dorea să participe, măcar în secret, la un 
asemenea spectacol. L-am rugat să o întrebe direct pe 
Sabina despre asta, căci ne era așa de silă unul de altul, 
încât nu mai doream să ne vorbim vreodată. Nero mi-a 
spus că, în pofida separării, va trebui să îi permit Sabinei 
să-și continue numerele de la amfiteatru, care erau o 
distracţie importantă pentru popor. Am primit actele de 


divorţ în dimineaţa următoare și nici măcar n-a trebuit să 
plătesc taxa obișnuită. 

Mi-am câștigat reputaţia de om cutezător și lipsit de 
scrupule, căci spectacolul cu Nero în rolul lui Oreste a 
stârnit uimire și discuţii nesfârșite. Totul era pregătit 
pentru călătoria împăratului în Alexandria, corăbiile îl 
așteptau în Ostia, iar alaiul era format din cinci sute de 
persoane. Însă când Nero aducea ofrande ca să se asigure 
că lăsa Roma în paza zeilor, ceva neplăcut s-a petrecut în 
templul  vestalelor. Fiind pontifex maximus, adică 
mijlocitorul suprem între lumea oamenilor și cea a zeilor, 
avea dreptul să se apropie de focul veșnic vegheat de 
slujitoarele Vestei. Dar în clipa în care a vrut să iasă din 
templu, s-a făcut brusc întuneric, mantia s-a agăţat într-un 
cârlig și niște mâini nevăzute parcă îl trăgeau înapoi. Cel 
puţin așa a povestit el, considerând incidentul un semn că 
trebuia să rămână în Roma. 

În Alexandria, războiul civil era în toi, grecii și evreii 
atacându-se și omorându-se unii pe alţii. Din această 
cauză, mai-marii orașului nu erau deloc încântați de vizita 
lui Nero, temându-se că împăratul își va da seama că nu 
erau capabili să ţină situaţia sub control și să pună capăt 
revoltelor. 

Eu cred însă că evreii din Alexandria, care aveau multe 
crime și fărădelegi pe conștiință, luaseră de fapt legătura 
cu Poppaea și o puseseră să-l roage să renunţe la călătorie. 
Nici Poppaea nu își dorea ca Nero să plece, căci de-a 
lungul istoriei, călătoriile în Egipt se  dovediseră 
primejdioase pentru împărații romani. Se temea să nu 
apară vreo nouă Cleopatră care să-i intre în graţii lui Nero. 

Însă, potrivit bârfelor, în timpul vizitei la templul 
vestalelor, Nero sedusese o vestală pe nume Rubria, care 
păzea focul sacru. Se zvonea că împăratul se jucase atât de 
mult cu fecioara vestală, încât până și focul se stinsese. În 
întuneric, Rubria fusese cea care îl apucase de mantie și îl 


trăsese înapoi. Dar Nero a considerat asta un semn rău. 
Dacă n-aș fi știut că Rubriei îi curgea prin vine același 
sânge ca al lui Rubrius, superiorul meu din Corint, nu m-aș 
fi îndoit vreodată de neprihănirea ei. Totuși era deja o 
femeie în vârstă, iar focul sacru nu s-a stins niciodată de la 
fondarea Romei. Așadar, cred că erau doar zvonuri 
neîntemeiate. 

Profitând de ocazie, dușmanii împăratului au început să 
născocească povești mârșave despre el, bazate pe același 
principiu la care recursese și el când anunţase adulterul 
Octaviei: cu cât e mai sfruntată minciuna, cu atât va fi mai 
ușor de crezut, după cum spusese chiar el o dată. 

A fost un adevăr care s-a întors împotriva lui. Cu cât era 
mai nerușinată scornirea despre Nero, cu atât erau mai 
dispuși oamenii să creadă. In schimb, poveștile adevărate 
despre numeroasele lui fapte bune nu interesau pe nimeni. 

Bineînţeles că au existat și alți conducători ai Romei 
care au minţit poporul. Divinul Iuliu Cezar a fost obligat să 
emită zilnic o proclamaţie scrisă pentru a contracara 
propria-i lipsă de cuvânt, ca să nu mai zic de elogioasa 
inscripţie funerară a divinului Augustus, care omite să 
menţioneze crimele nenumărate săvârșite de acesta. 

Mi-am reorganizat viaţa în urma divorțului și am ajuns 
până la urmă într-o dilemă. Despărțirea mi-a adus liniște, 
fiindcă nu mai eram sub papucul Sabinei, însă, evident, 
nici nu-mi dădea prin minte să mă însor cu Claudia. Din 
punctul meu de vedere, exagerase în chip absurd 
însemnătatea unui fleac precum acela că ne culcaserăm 
unul cu altul datorită unei atracţii întâmplătoare din 
tinereţe. I-am spus verde în faţă că nu eram de părere că 
un bărbat trebuia să se căsătorească cu orice femeie care 
îi cădea în braţe de bunăvoie. Altminteri n-ar fi posibilă 
nicio relaţie normală între oameni. După părerea mea, 
ceea ce se întâmplase între noi nu era nici un păcat, nici 
înjositor pentru ea. 


Nici măcar Hristos, în timpul vieţii lui pe pământ, n-a 
vrut să judece o femeie adulteră, deoarece considera că 
aceia care o învinuiau erau oricum la fel de vinovaţi ca și 
ea. Am auzit spunându-se asta despre el. Dar Claudia era 
supărată și susţinea că știe mult mai bine ca mine 
poveștile despre Hristos, căci le auzise chiar din gura lui 
Chefa. Cedase și păcătuise cu mine, prin urmare se 
considera depravată și se simţea din ce în ce mai 
păcătoasă de fiecare dată când dădea ochii cu mine. 

Am făcut deci tot posibilul să o evit. Mi-am dedicat 
timpul unor noi oportunităţi de afaceri care aveau să-mi 
consolideze poziţia socială și să-mi domolească temerile. 
Unul dintre liberții mei m-a ajutat să realizez că se puteau 
obține bani frumoși din comerțul cu cereale și din importul 
de ulei pentru gătit. In comparaţie cu aceste nevoi 
fundamentale, mătasea din China, mirodeniile din India și 
alte bunuri de lux aduse în mare parte pentru nobilime 
erau niște mărunţișuri. Mulțumită afacerilor mele cu 
animale sălbatice, stabilisem deja legături comerciale 
solide cu Africa și Iberia. M-am împrietenit cu Fenius 
Rufus și astfel am început să mă ocup de comerţul cu 
cereale, iar unul dintre liberţii mei chiar a plecat în Iberia 
ca să-și deschidă o agenţie pentru achiziţia uleiului de 
măsline. 

Toate aceste chestiuni m-au făcut să călătoresc din ce în 
ce mai des la Ostia, care se transformase într-un oraș nou 
și frumos. De mult mă iritau acuzaţiile Claudiei cum că aș 
fi obţinut profituri criminale de pe urma chiriașilor mei din 
Subura și de pe Aventin. Ea considera că oamenii care 
locuiau acolo trăiau inuman de înghesuiți, în mizerie și în 
condiţii nesănătoase. Mi-am dat imediat seama că de fapt 
creștinii săraci se plânseseră la ea în speranţa că vor 
obţine o micșorare a chiriei. 

Dacă micșoram chiriile, cererea pentru locuinţe de 
închiriat ar fi fost și mai mare, și toţi ceilalți proprietari m- 


ar fi acuzat de concurenţă neloială. Ştiam că toate clădirile 
erau într-o stare proastă, însă reparaţiile ar fi costat o 
avere, iar eu mă aflam într-un moment în care aveam 
nevoie de bani și chiar trebuia să cer împrumuturi pentru 
a-mi putea finanța afacerile cu cereale și ulei. Așa că am 
luat o decizie bruscă: mi-am vândut mai multe case 
închiriate și, cu banii obţinuţi, am cumpărat câteva 
terenuri ieftine și neamenajate la periferia Ostiei. 

Claudia însă mi-a făcut reproșuri amare, spunându-mi că 
îi pusesem pe chiriași într-o situaţie mult mai rea decât 
înainte. Noii proprietari nu făcuseră nicio reparaţie, 
dimpotrivă, ridicaseră preţul chiriilor ca să-și recupereze 
sumele imense pe care mi le plătiseră în schimbul caselor. 
I-am replicat că n-avea nici cea mai mică idee despre 
afaceri, ci doar îmi irosea banii pe fapte milostive, care nu- 
i aduceau niciun folos, nici măcar notorietate. Creștinii 
consideră că e normal să-i ajuţi pe cei săraci, însă ei îi 
mulțumesc numai lui Hristos pentru ajutorul pe care îl 
primesc. 

Claudia, la rândul ei, mă acuza că arunc sume enorme 
pe spectacole păgâne. Nici măcar nu făcea diferenţa între 
piesele de teatru și spectacolele cu animale de la 
amfiteatru și refuza să mă asculte când încercam să-i 
explic că ţinea de datoria mea să fac asta, deoarece eram 
pretor, iar tata, senator. Simpatia poporului era absolut 
necesară pentru un om cu funcţia mea. Creștinii, în 
schimb, erau în mare parte doar oameni fără căpătâi și 
sclavi care nu aveau nici măcar cetăţenie romană. 

N-am reușit să-i închid gura Claudiei până când nu i-am 
spus că nu se purta ca o descendentă adevărată a 
Claudienilor. Tatăl ei fusese atât de pasionat de 
spectacolele de la amfiteatru, încât nici nu pleca să 
mănânce până când animalele sălbatice nu-l sfâșiau în 
bucăţi pe condamnat, chiar dacă toţi oamenii se duceau să 
ia prânzul la ora obișnuită și lăsau amfiteatrul gol pentru 


câteva ceasuri. Nero, care era ceva mai uman, interzisese 
încă de la începutul domniei sale uciderea condamnaților 
în arenă cu ajutorul animalelor sălbatice și luptele până la 
ultima picătură de sânge între gladiatorii profesioniști. 

Recunosc că uneori m-am folosit de slăbiciunile de 
femeie ale Claudiei ca să o fac să înceteze cu trăncăneala 
ei veșnică. Îi închideam gura cu sărutări și o mângâiam 
până când nu mai putea rezista ispitei și se prăbușea 
râzând în braţele mele. Însă apoi se întrista mai tare ca 
niciodată și chiar mă ameninţa cu mânia surorii ei vitrege, 
Antonia, dacă nu aveam de gând să-mi spăl păcatele luând- 
o de nevastă. De parcă mânia Antoniei mai avea vreo 
greutate politică. 

Atunci când eram împreună, nici nu-mi trecea prin cap 
să-mi iau vreo măsură de precauţie. Ştiam prin ce trecuse 
Claudia în Misenum, deși nu voiam să mă gândesc la asta, 
căci eram într-un fel vinovat de cele întâmplate. Speram ca 
totul să fie conform zicalei „pe cărarea bătătorită nu crește 
iarba”. 

Așadar, spre surprinderea și oroarea mea absolute, când 
m-am întors o dată din Ostia, Claudia m-a tras într-un colţ 
și mi-a șoptit în taină, cu ochii sclipindu-i de mândrie, că 
era însărcinată cu mine. Am refuzat să o cred și i-am spus 
că trebuie să fie doar victima propriei închipuiri sau că 
poate avea vreo boală de femei. Am chemat în grabă un 
doctor grec care studiase în Alexandria și care mi-a 
confirmat că era perfect sănătoasă și că nu se înșelase. Mi- 
a explicat că ovăzul încolţise imediat după ce fusese udat 
cu urina Claudiei, ceea ce era un semn sigur de sarcină. 

Într-o seară, când m-am întors în locuinţa mea de pe 
Aventin într-o dispoziție chiar bună și fără să bănuiesc 
nimic, le-am găsit în propria mea casă pe frumoasa 
Antonia, fiica lui Claudius, și pe bătrâna Paulina, pe care 
nu o mai văzusem de când plecasem în Achaia. Slăbise 
foarte mult de la atâta postit și era îmbrăcată tot în negru, 


exact cum o știam. Ochii ei bătrâni erau luminaţi de o 
sclipire supranaturală. 

Antonia părea stânjenită de prezenţa mea, dar și-a 
păstrat atitudinea arogantă și și-a ţinut capul sus. Când 
tocmai mă întrebam dacă ar trebui să-mi prezint cu 
întârziere condoleanţele pentru dispariţia subită, a soţului 
ei, Cornelius Sulla, mătușa Paulina a zis cu severitate: 

— Ai trecut cu vederea datoria pe care o ai față de 
Claudia. În numele lui Hristos, îţi cer să te căsătorești cu 
ea imediat, după lege. Dacă nu ai teamă de Dumnezeu, 
atunci ar trebui să te temi de familia Plautius. E în joc 
reputaţia noastră. 

— Nu pot să zic că admir purtarea ta față de sora mea 
vitregă, a adăugat Antonia, și nici nu mi-aș dori pentru ea 
un soț atât de nepotrivit, ca tine. Însă este gravidă doar 
pentru că tu ai sedus-o, iar acum nu mai e nimic de făcut. 

— Chiar crezi povestea aia nebunească despre originea 
ei? am spus eu surprins și deja furios. Ești o femeie 
inteligentă... Claudius n-a recunoscut-o niciodată. 

— N-a făcut-o din motive politice, a replicat Antonia. 
Tatăl meu, Claudius, s-a despărţit de Plautia Urgulanilla ca 
să se însoare cu mama mea, Aelia, care era fiica adoptivă a 
lui Seianus, după cum știi. Claudia s-a născut la cinci luni 
de la divorț și, din respect pentru mama mea, Seianus a 
considerat că era nepotrivit să i se ofere statutul legal de 
fiică a împăratului. Ştii cât de influent era Seianus pe 
atunci. Claudius s-a căsătorit cu mama doar ca să câștige 
încrederea lui. Îmi amintesc că ea se plângea adesea de 
felul în care se purta tatăl meu. Dar au existat numeroase 
zvonuri și despre mama Claudiei, iar eu am fost prea 
mândră ca să o recunosc, chiar și în secret, pe Claudia 
drept sora mea vitregă. Insă acum nu mai e loc pentru 
orgolii și doresc să repar cumva nedreptatea care i s-a 
făcut Claudiei. 

— Doar n-ai devenit și tu creștină? am întrebat-o eu pe 


un ton sarcastic. 

Intrebarea mea a făcut-o pe Antonia să roșească. 

— Nu sunt încă iniţiată, a spus ea, dar le permit sclavilor 
mei să se închine lui Hristos. Am înţeles că și tu faci la fel. 
Nu vreau ca străvechiul neam al Claudienilor să se stingă 
odată cu mine. Sunt gata să-ţi adopt copilul dacă tu ești 
așa lipsit de inimă și nu-l vrei. În felul acesta le-aș da lui 
Nero și Poppaeei un subiect la care să mediteze. 

Atunci am înţeles că făcea totul mai mult din ură pentru 
Nero, decât din iubire pentru Claudia. 

— Pe patul de moarte, a intervenit mătușa Paulina, 
Urgulanilla a declarat sub cel mai solemn jurământ că fiica 
ei, Claudia, era într-adevăr copilul lui Claudius. N-am fost 
prietenă apropiată cu Urgulanilla din cauza vieţii ei 
destrăbălate din ultimii ani, dar nu pot să cred că există 
vreo femeie care ar minţi pe patul de moarte în legătură cu 
niște lucruri atât de serioase. 

— Vorbiţi la fel ca toate femeile, am spus dispreţuitor. 
Nu vă pot crede pentru că habar n-aveţi de legi, e evident! 

— N-ar crede nimeni că ai lucrat la pretoriu timp de 
două luni dacă ar vedea cât ești de neinformat! a exclamat 
Claudia. Oameni care cunosc legile mi-au confirmat că un 
copil născut la cinci luni după divorţ e considerat 
rezultatul unei căsătorii legale dacă e abandonat. Există 
astfel de cazuri încă de pe vremea republicii. Faptul că 
tatăl își recunoaște copilul luându-l în braţe nu înseamnă 
nimic din punct de vedere legal. Acest gest are o 
semnificaţie mai degrabă religioasă. Aș fi perfect 
îndreptăţită să primesc o parte din averea lui Claudius 
drept moștenire și m-aș putea adresa tribunalului pentru 
asta. 

— Tatăl tău te-a trimis în pielea goală înapoi la mama ta, 
a intervenit Antonia puţin iritată. Judecătorul s-ar putea să 
considere că te-a abandonat. Cred că e mai înțelept să nu 
vorbești despre tradiţii. 


— Tradițiile sunt mai importante decât procedurile 
legale, am întărit eu spusele Antoniei. De multe ori, 
reclamantul și pârâtul mor înainte de judecarea cazului, 
iar astfel avocaţii ajung să împartă între ei moștenirea 
dacă părțile nu fac apel direct la împărat. Însă mă îndoiesc 
că scumpa mea Claudia va putea apela la Nero în acest 
caz, deși e renumit pentru corectitudinea și imparţialitatea 
lui. 

— Haideţi să nu mai răscolim fără rost trecutul, a 
intervenit iarăși Paulina pe un ton împăciuitor. Problema a 
fost încă de la început că tu, membru al Ordinului 
Ecvestru, nu ai dorit să te căsătorești cu o bastardă. Din 
același motiv, precum și de teama lui Claudius, soţul meu a 
refuzat să o adopte pe Claudia. Dar, de fapt, Claudia este 
cetățean roman și copil legitim. Acest statut ar fi fost de 
netăgăduit dacă n-ai fi fost fiica împăratului. 

Claudia a izbucnit în lacrimi, pesemne căzând mai ușor 
pradă emoţiilor din cauza sarcinii. 

— Nici nu cred că bietul meu tată mă ura cu adevărat, se 
tânguia ea, era un om slab, atât de influenţat probabil de 
nenorocita de Messalina, iar mai apoi de scorpia de 
Agrippina, încât n-a îndrăznit să mă recunoască, deși 
probabil și-a dorit. În inima mea, l-am iertat deja. 

Reflectând serios la toate complicațiile legale ale acestei 
chestiuni, mi-am amintit cu câtă iscusinţă reușisem să-l fac 
pe lucundus cetățean roman. 

— Claudia a fost nevoită să trăiască vreme de mulţi ani 
ascunsă într-un orășel de la ţară, am spus dus pe gânduri. 
Nu cred că ar fi absolut imposibil să-i înscriem numele pe 
listele cetăţenilor dintr-un oraș îndepărtat, drept fiica 
orfană a unor părinţi oarecare, A și B. Putem alege un oraș 
în care, de exemplu, arhivele au fost distruse de un 
incendiu. Există milioane de cetăţeni în numeroase 
provincii și știm cu toţii că unii imigranţi lipsiţi de scrupule 
susţin că au dobândit cetăţenia, însă fără să poată dovedi 


acest lucru și fără să fie acuzaţi, căci în ziua de azi e 
oricum destul de greu să demonstrezi contrariul. Astfel aș 
putea să mă căsătoresc cu Claudia. 

— Nu mă lua pe mine cu alfabetul! a spus Claudia 
furioasă. Tatăl meu a fost Tiberius Claudius Drusus, iar 
mama, Plautia Urgulanilla. Dar îţi mulțumesc că accepti să 
mă iei de nevastă. Consider cuvântul tău drept o 
propunere oficială și am doi martori onorabili care pot să o 
confirme. 

Paulina și Antonia s-au grăbit să mă felicite zâmbind. 
Căzusem într-o cursă, mi-am dat seama imediat, deși eu nu 
făcusem decât să discut la nivel teoretic despre o 
chestiune legală. După o scurtă dispută, ne-am decis să 
întocmim un document referitor la originea Claudiei pe 
care Antonia și Paulina urmau să-l depună, în mare secret, 
în arhivele vestalelor. Am hotărât ca nunta să aibă loc în 
liniște, fără sacrificii sau fast, iar pe listele cetăţenilor 
numele Claudiei va fi trecut drept „Plautia Claudia 
Urgulanilla”. Mie îmi rămânea să mă asigur că autorităţile 
nu vor pune întrebări inutile când vor înregistra toate 
actele. Atribuţiile propriu-zise ale Claudiei rămâneau în 
mare parte aceleași, căci oricum se îngrijea de gospodăria 
mea de multă vreme. 

Am acceptat totul cu inima strânsă, fiindu-mi imposibil 
să procedez altfel. Acum mă temeam că fusesem implicat 
într-un joc politic împotriva lui Nero. Mătușa Paulina sigur 
nu avea intenţii rele, dar în privinţa Antoniei lucrurile nu 
stăteau deloc așa. 

— Sunt cu câţiva ani mai tânără decât Claudia, a zis ea 
în cele din urmă, dar Nero nu-mi va îngădui să mă 
căsătoresc din nou. Niciun bărbat de condiţie bună nu va 
îndrăzni să se însoare cu mine dacă își amintește ce s-a 
întâmplat cu Cornelius Sulla. Poate totul ar fi stat altfel 
dacă Sulla n-ar fi fost un idiot incorigibil, care n-a știut să 
profite de ceea ce îi oferise Fortuna. Mă bucur așadar 


pentru Claudia, că ea, fiică legitimă a împăratului, se poate 
căsători, fie și în secret. Dragul meu Minutus, poate 
isteţimea ta, curajul tău și averea vor compensa lipsa altor 
calități pe care mi-ar fi plăcut să le aibă soţul Claudiei. 
Ţine minte că prin această căsătorie te vei înrudi atât cu 
ginta Claudia, cât și cu ginta Plautia. 

Paulina și Claudia ne-au cerut să ne rugăm împreună cu 
ele în numele lui Hristos pentru binecuvântarea căsniciei 
noastre. Antonia a zâmbit ironic. 

— Numele contează mai puţin, a spus ea, dacă ai 
încredere în puterea lui. Eu cred, pentru că știu cât de tare 
îl urăsc evreii. Este inadmisibil cât de mult sunt favorizați 
evreii la curtea imperială. Poppaea le oferă funcţii 
importante, iar Nero îi copleșește cu daruri nebunești pe 
actorii evrei, deși aceștia refuză insolent să-și facă apariţia 
pe scenă în zilele de sâmbătă. 

Mândra Antonia, în amărăciunea ei, nu avea alte gânduri 
decât să le facă în ciudă lui Nero și Poppaeei cu orice chip. 
Chiar dacă nu era influentă, putea fi o femeie periculoasă. 
Le-am mulţumit stelelor mele norocoase că îi dăduseră 
înţelepciunea să vină în casa mea după lăsarea 
întunericului, într-o litieră cu draperiile trase. 

Mă simțeam atât de năpăstuit, încât m-am umilit luând 
parte la rugăciunile creștine și cerând izbăvirea păcatelor. 
Eram convins că aveam nevoie de tot ajutorul ceresc în 
acea încurcătură. Chefa, Pavel și alţi câţiva bărbaţi creștini 
reușiseră să înfăptuiască miracole cu puterea numelui lui 
lisus din Nazaret. După ce musafirele noastre au plecat, 
am mers până-ntr-acolo încât, înainte de culcare, am băut 
împreună cu Claudia din cupa miraculoasă a mamei mele. 
Cred că în clipa aceea ne-am simţit pentru prima dată 
împăcaţi unul cu celălalt. 

De atunci înainte am dormit în același pat ca și când am 
fi fost deja căsătoriţi și nimeni din casă n-a băgat de 
seamă. Nu pot să tăgăduiesc, orgoliul meu era mângâiat 


de gândul că împărțeam așternutul cu fiica împăratului. De 
aceea m-am purtat atent cu Claudia și i-am făcut toate 
capriciile în perioada sarcinii. Drept urmare, creștinii s-au 
instalat în casa mea, iar rugăciunile lor pline de evlavie 
răsunau atât de puternic de dimineaţă până seara, încât 
vecinii erau foarte deranjati. 


CARIEA A IX-A 
TIGELLINUS 


Mă rugam în zadar de Claudia să se mute în casa mea 
din Caere în perioada sarcinii ca să nu sufere din cauza 
căldurii insuportabile a verii. Ea refuza pe motiv că nu 
avea ce face acolo și nu dorea să stea degeaba. Eu îmi 
petreceam cea mai mare parte a timpului în oraș din cauza 
îndatoririlor mele. Cred totuși că nu plictiseala o împiedica 
pe Claudia să plece, ci voia de fapt să rămână aproape de 
creștinii ei ca să poată lua parte la ceremoniile lor secrete. 

Nu plouase de foarte mult timp, exceptând câteva 
furtuni scurte cu tunete și fulgere. Roma era chinuită de 
căldură, mizerie, miasme și praf. Îi invidiam pe cei care se 
bucurau de umbra arborilor din grădini și de apa 
răcoritoare în casele lor de la ţară. 

În grădina mea de pe Aventin, frunzele copacilor erau 
acoperite de praf și iarba foșnea de uscată ce era. Mătușa 
Laelia era singura persoană care se bucura de căldură. Ea, 
care din cauza vârstei de obicei tremura de frig, a ieșit în 
grădină și a adulmecat aerul ca o mare cunoscătoare. 

— Chiar că e o vreme de foc în Roma, a spus ea. 

A rămas apoi tăcută câteva clipe. Dintr-odată, a început 
să povestească, pentru a suta oară, istoria marelui 
incendiu care pârjolise pantele Aventinului cu mulţi ani în 
urmă. Bancherul tatălui meu cumpărase atunci terenurile 
mistuite de flăcări la un preţ mic și construise acolo casele 
care îmi aduseseră mie toată averea necesară pentru a fi 
membru în Ordinul Ecvestru, până când le vândusem iarna 
precedentă în schimbul unei sume frumușele. 

Când am tras aer în piept, am simţit miros de fum, însă 
nu m-am îngrijorat, fiindcă știam că, pe o asemenea 
căldură, pompierii erau în alertă în toate cartierele 
orașului. Pe lângă asta, fusese strict interzisă aprinderea 


vreunui foc care nu era absolut necesar. Nici măcar nu 
bătea vântul. Aerul era îmbâcsit și sufocant încă de la 
primele ore ale dimineţii. 

De undeva din depărtare se auzea sunet de trâmbiţă și o 
rumoare ciudată. Abia când am ajuns în oraș, mi-am dat 
seama că partea dinspre Palatin a Circus Maximus era 
cuprinsă de flăcări. Nori imenși de fum se înălțau spre cer, 
iar focul mistuia prăvăliile de ceară, tămâie și pânză. 
Aceste construcţii micuţe, care se aprindeau ușor, nu 
aveau niciun fel de zid de protecţie, așa că focul se 
extindea ca fulgerul. 

Oamenii se agitau ca furnicile în preajma flăcărilor. Cred 
că am văzut brigăzi de pompieri venite din trei zone 
diferite ale orașului făcând tot ce le stătea în puteri să 
stăvilească furia mării de flăcări, care ameninţa să se 
extindă. Nu mai văzusem în viața mea un incendiu atât de 
puternic. Era o priveliște sinistră, dar nu mă îngrijoram 
încă prea de tare. Dimpotrivă, mă gândeam că brigada de 
pompieri din partea mea de oraș n-ar fi trebuit să vină 
acolo, ci să fi rămas mai bine să vegheze pantele 
Aventinului. 

L-am trimis pe unul dintre însoțitorii mei să o avertizeze 
pe Claudia și pe cei din gospodărie, iar în drum spre 
menajerie am trecut pe la prefectură ca să aflu cum 
izbucnise incendiul. Un mesager fusese trimis călare să-l 
aducă rapid pe fostul meu socru de la moșia lui de la ţară, 
însă adjunctul lui părea oricum să aibă totul sub control. Li 
învinuia de neglijență pe micii comercianţi evrei și pe 
oamenii care se ocupau de prăvăliile de lângă poarta 
Capua, însă era convins că marfa lor extrem de inflamabilă 
avea să ardă repede. De fapt, credea că menţinerea ordinii 
era o sarcină mult mai dificilă decât stingerea focului, 
deoarece sclavii și cerșetorii profitau de situaţie și se 
îmbulzeau în zona respectivă ca să jefuiască prăvăliile de 
lângă circ. 


După ce am inspectat menajeria, care era destul de 
afectată de căldură, m-am consultat cu doctorul veterinar 
asupra felului în care puteam să păstrăm proviziile 
alterabile de carne și am poruncit să le fie aduse 
animalelor raţii suplimentare de apă. De asemenea, am 
hotărât să fie turnată apă și peste cuști. Am discutat 
amical cu Sabina, căci după divorţ ne înţelegeam mult mai 
bine ca înainte. 

Sabina mi-a cerut să merg la administratorul 
apeductelor și să mă asigur că furnizarea de apă către 
menajerie nu urma să fie sistată din cauza focului. Am 
liniștit-o spunându-i că nu trebuia să-și facă griji, deși toţi 
patricienii probabil îl asaltaseră deja cu aceeași problemă, 
ca nu cumva să rămână fără apa necesară grădinilor lor pe 
o asemenea vreme toridă. 

La oficiul pentru distribuţia apei mi s-a spus că 
raționalizarea nu putea fi revocată decât printr-o decizie a 
Senatului sau printr-un decret imperial. Insă pentru 
moment nu se punea problema de așa ceva. În consecinţă, 
restricțiile urmau să rămână neschimbate. Puteau trece 
zile întregi până s-ar fi adunat toţi senatorii, căci în timpul 
verii, Senatul se reunește numai în cazul în care exista o 
ameninţare la adresa statului, iar Nero se afla la Antium. 

După ce m-am mai liniștit, am urcat pe Palatin, m-am 
plimbat pe lângă clădirile luxoase ale palatului imperial, 
pustii în perioada verii, și m-am alăturat mulţimii adunate 
în partea care dădea spre Circus Maximus să privească 
incendiul. Erau sclavi, servitori și grădinari de la reședința 
imperială. Nimeni nu părea speriat, deși în toată zona de la 
poalele colinei se întindea un foc violent ale cărui flăcări 
mistuitoare scoteau un fum gros. 

Incendiul era atât de puternic, încât a dat naștere unor 
vălătuci cenușii care întunecau cerul, și îi simțeam 
permanent pe obraji aburul fierbinte. Scântei și bucăţi 
aprinse de pânză pluteau prin aer, ajungând până în locul 


unde ne aflam noi. Unii dintre sclavi stingeau indiferenți 
mici porţiuni de iarbă care ardeau mocnit și cineva a 
înjurat când o scânteie i-a sărit pe tunică, făcând o gaură 
în material. Irigaţiile funcționau în grădini, prin urmare 
nimeni nu arăta din cale-afară de îngrijorat. Pe chipurile 
privitorilor nu se putea distinge decât entuziasmul stârnit 
de scenele spectaculoase care se desfășurau chiar sub 
ochii lor. 

Când am încercat să privesc spre Aventin prin norul 
dens de fum, am observat că focul începuse să se extindă 
de-a lungul colinei și se îndrepta încet, dar sigur către 
partea mea de oraș. M-a cuprins brusc panica și le-am 
spus însoţitorilor mei să meargă acasă singuri. Apoi am 
împrumutat un cal din grajdurile lui Nero, căci observasem 
un mesager galopând în mare viteză de-a lungul Via Sacra, 
către forum. 

Negustorii precauţi își închiseseră deja prăvăliile și 
numai în marile pieţe se mai vedeau câteva gospodine 
rătăcite făcându-și cumpărăturile ca într-o zi obișnuită. Am 
reușit să mă întorc acasă pe o rută ocolitoare, de-a lungul 
malului Tibrului, și în drumul meu am zărit oameni care se 
furișau prin pâcla de fum ducând cu ei fie obiecte furate, 
fie ceea ce mai reușiseră să salveze din ghearele 
incendiului. 

Străzile înguste erau ticsite de grupuri de oameni pradă 
agitaţiei. Mame cu lacrimi în ochi își adăposteau la piept 
pruncii, în timp ce taţii stăteau neliniștiţi în faţa caselor și 
se întrebau confuzi unul pe celălalt ce ar trebui să facă. În 
mod normal, nimeni nu are voie să-și părăsească locuința 
în timpul unui incendiu, căci poliţiei orașului i-ar fi astfel 
imposibil să menţină ordinea. 

Mulţi spuneau deja că era cazul ca împăratul să se 
întoarcă de la Antium. Și eu începusem să cred că trebuiau 
luate măsuri urgent. Însă nu puteam decât să-i fiu 
recunoscător Fortunei că menajeria mea era situată la 


periferia orașului, dincolo de Câmpul lui Marte. 

Odată ajuns acasă, le-am poruncit imediat cărăușilor să 
scoată afară lecticile și le-am spus Claudiei și mătușii 
Laelia să meargă în cel de-al paisprezecelea cartier al 
orașului, pe celălalt mal al Tibrului, împreună cu toţi cei 
din gospodărie. Trebuiau să ia cu ele cât mai multe obiecte 
de valoare, câte puteau duce, căci alte mijloace de 
transport nu puteau fi folosite în timpul zilei. 

Numai portarului și celui mai puternic dintre sclavi le- 
am poruncit să rămână pe loc ca să păzească proprietatea 
de hoţi. Având în vedere împrejurările cu totul neobișnuite, 
le-am dat și arme. Mi se părea extrem de important ca toţi 
ai casei să se grăbească, deoarece îmi imaginam că alţii 
urmau să ia aceeași cale cât de curând, iar străzile înguste 
ale Aventinului aveau să fie înțesate de refugiaţi. 

Claudia s-a împotrivit vehement și mi-a zis că mai întâi 
trebuia să le trimită un avertisment prietenilor ei creștini 
și să-i ajute să plece pe cei mai bătrâni și mai plăpânzi 
dintre ei. Aceștia fuseseră mântuiți de Hristos, deci 
preţuiau mai mult decât vasele noastre de aur și argint, 
din punctul ei de vedere. I-am arătat-o pe mătușa Laelia. 

— Poftim, uite o persoană în vârstă pe care trebuie să o 
protejezi, am ţipat, și poate te gândești măcar la copilul 
nostru nenăscut! 

În acel moment, Aquila și Prisca și-au făcut apariţia în 
curtea noastră gâfâind, leoarcă de transpiraţie, cărându-și 
în spate toate rezervele de pânză și piei de capră. M-au 
implorat să le îngădui să-și depoziteze toate bunurile în 
siguranţă în casa mea, căci focul se apropia deja de 
atelierul lor. Prostia lor m-a scos din sărite cu atât mai 
mult cu cât Claudia, care avea încredere în ei, le-a spus că 
pe noi nu ne păștea încă niciun pericol. Aquila și Prisca nu 
puteau merge în partea evreiască a orașului, fiindcă evreii 
îi cunoșteau deja și îi urau mai rău ca pe ciumați. 

Toate aceste discuţii și flecăreala femeilor ne-au făcut să 


pierdem mult timp preţios. În cele din urmă, am fost 
obligat să-i trag o palmă mătușii Laelia, iar pe Claudia am 
împins-o cu forța într-o lectică. Au pornit la drum chiar la 
timp, căci imediat după plecarea lor au apărut câţiva 
creștini cu feţele înnegrite de funingine și cu arsuri pe 
braţe, care îl căutau pe Aquila. 

Cu braţele ridicate și cu ochii ieșiţi din orbite, strigau că 
auziseră cu urechile lor că cerul și pământul vor dispărea 
și știau că lisus Hristos, întocmai cum făgăduise, va cobori 
pe un nor către Roma. Așadar toţi creștinii trebuiau să-și 
lepede poverile și să se adune pe colinele orașului ca să-l 
întâmpine pe Domnul și noua lui împărăție. Ziua judecății 
sosise. 

Prisca însă era o femeie cu judecată și stăpânită, așa că 
nu se încredea în asemenea baliverne. Le-a poruncit, în 
schimb, nou-veniţilor să facă liniște, spunându-le că ea nu 
văzuse nimic din toate cele povestite de ei, iar singurii nori 
de pe cer erau cei de fum. 

Și eu i-am asigurat că, deși Roma părea ameninţată de o 
mare nenorocire, un incendiu în două sau trei cartiere nu 
însemna distrugerea întregului oraș. Oamenii speriaţi erau 
foarte săraci și, asemenea tuturor amărâţilor, obișnuiau să 
se încreadă orbește în cei cu un statut social privilegiat. 
Prin urmare, clavul purpuriu de pe toga mea a fost un 
argument îndeajuns de puternic cât să-i convingă că eu 
știam mai bine ca ei cum stăteau lucrurile. 

M-am gândit că era vremea să-i chem pe pretorieni și să 
decretăm starea de urgenţă. Nu aveam prea multe 
cunoștințe despre așa ceva, însă bunul-simţ îmi spunea că 
era necesar să înlăturăm orice obstacol, fără să cruțăm 
nici clădirile de locuinţe, căci unele dintre ele erau oricum 
sortite pieirii. Apoi trebuiau aprinse contrafocuri. Tine de 
natura umană faptul că am calculat lucrurile în așa fel 
încât casa mea să fie pe lista zonelor ce puteau fi salvate. 

Am pornit în galop să mă consult cu triumvirii din partea 


mea de oraș, cărora le-am declarat că îmi voi asuma 
responsabilitatea pentru orice măsuri vor fi luate, însă ei, 
în neliniștea și îndărătnicia lor, mi-au strigat că ar fi cazul 
să-mi văd de treburile mele, căci nu era vorba de niciun 
pericol deocamdată. 

Apoi m-am întors călare în for, unde nu era nici urmă de 
foc, în afara norilor de fum ce pluteau deasupra 
acoperișurilor. Mi s-a făcut rușine că mă lăsasem pradă 
unei panici exagerate, căci toată lumea părea să se poarte 
normal, ca într-o zi oarecare. M-am calmat de tot când mi 
s-a spus că fuseseră consultate cărțile sibiline*!, iar marii 
preoţi se zbăteau să afle în cinstea cărui zeu trebuiau 
făcute mai întâi sacrificii ca să împiedice extinderea 
pârjolului. 

Un taur negru ca tăciunele, acoperit de ghirlande a fost 
dus în templul lui Vulcan. Mai mulţi bătrâni susțineau că, 
judecând după experienţele trecute, ar fi mai bine să fie 
făcute sacrificii și în cinstea Proserpinei. Susţineau cu 
tărie că spiritele protectoare și zeii străvechi ai Romei nu 
vor permite focului să se răspândească prea mult. Insă 
trebuia descoperit în cărțile sibiline motivul pentru care se 
înfuriaseră zeii. 

Cred că focul ar fi fost ţinut sub control dacă în acea 
primă zi s-ar fi luat măsuri clare și drastice. Însă nimeni n- 
a îndrăznit să-și asume responsabilitatea, deși adjunctul lui 
Tigellinus a trimis, pe răspunderea lui, două cohorte de 
pretorieni ca să evacueze străzile amenințate și să menţină 
ordinea. 

Prefectul Flavius Sabinus a ajuns în oraș abia spre 
lăsarea serii și le-a ordonat tuturor brigăzilor de pompieri 
să protejeze Palatinul, unde flăcări mistuitoare dansau deja 
în vârful brazilor din grădini. A poruncit să fie pregătite 
berbecele și arsenalul de asediu, însă acestea nu aveau, să 


51 Culegere de oracole păstrată pe Capitoliu, consultată ori de 
câte ori imperiul era în primejdie. 


fie folosite până a doua zi, când Tigellinus urma să se 
întoarcă de la Antium și să preia comanda supremă, 
împuternicit de împărat. Nero nu dorea să-și întrerupă 
vacanţa din cauza incendiului și nu considera că prezenţa 
lui în oraș era absolut necesară, chiar dacă mulţimea 
înspăimântată îl chema să se întoarcă. 

Când Tigellinus și-a dat seama că era cu neputinţă să 
salveze clădirile de pe Palatin, a ajuns și el la concluzia ca 
Nero trebuia să vină și să-i liniștească pe oameni. Auzind 
aceasta, Nero s-a îngrijorat atât de tare de soarta operelor 
lui de artă grecești, că a călărit fără întrerupere tot drumul 
de la Antium până la Roma. Senatori și cavaleri bogaţi au 
venit, de asemenea, în număr mare de la locuinţele lor de 
vacanţă. Însă nici măcar autoritatea lui Tigellinus n-a putut 
să-i determine să fie raţionali, căci fiecare dintre ei se 
gândea numai la casa și avuţiile lui. Contrar tuturor 
regulilor, au adus cu ei care și boi, așa că străzile au 
devenit mai aglomerate ca niciodată. 

Nero și-a stabilit reședința în Grădinile lui Maecenas, pe 
colina Esquilin, și a avut propuneri inspirate în momentele 
critice. Flavius Sabinus n-a mai putut face altceva decât să 
stea și să plângă. Chiar și eu am fost înconjurat de flăcări 
și m-am ales cu destule arsuri când călăuzeam un grup de 
refugiaţi. 

Din Turnul lui Maecenas, Nero putea să vadă cu ochii lui 
teribila amploare a incendiului și marca pe o hartă zonele 
amenințate, care, potrivit sfaturilor lui Tigellinus, trebuiau 
evacuate cât de repede posibil și pârjolite pentru a 
împiedica extinderea focului. Măsurile erau acum mult mai 
precise, iar patricienii au fost goniţi din casele lor, în timp 
ce berbecele făcea una cu pământul hambarele de cereale 
extrem de periculoase în asemenea situaţii. N-au fost 
cruţate nici măcar templele sau clădirile superbe pe locul 
cărora trebuiau aprinse contrafocurile. 

Nero considera că era mult mai important să fie salvate 


vieţile oamenilor în locul bogățiilor, așa că a trimis sute de 
mesageri să conducă miile de refugiaţi către zonele care 
păreau să fie cruţate de incendiu. Cei care încercau să 
rămână în casele sortite pieirii erau luaţi pe sus de bărbaţi 
înarmaţi, iar transportul mobilei sau al altor obiecte 
masive era strict interzis din cauza străzilor înguste. 

Nero însuşi, murdar de fum și funingine, alerga 
împreună cu garda sa personală dintr-un loc în altul, 
liniștindu-i pe oamenii speriaţi și dându-le instrucţiuni. 
Uneori chiar lua în braţe câte un copil care plângea și-l 
ducea la mama lui, timp în care îi mai și îndemna pe 
oameni să se adăpostească în grădinile lui, aflate pe 
celălalt mal al fluviului. Toate clădirile publice de pe 
Câmpul lui Marte au fost folosite drept adăposturi pentru 
refugiaţi. 

Senatorii, care încercau să-și salveze măcar măștile 
mortuare ale familiei sau statuile zeilor căminului, nu 
înțelegeau de ce soldaţii îi goneau din propriile case 
lovindu-i cu latul săbiilor, apoi le incendiau locuinţele cu 
torţe. 

Din nefericire, din cauza focului devastator, s-a pornit 
un vânt năprasnic care a împrăștiat flăcările și scânteile 
chiar peste zonele evacuate, pe o suprafaţă mare cât un 
amfiteatru. Pompierii, epuizați după mai multe zile de efort 
continuu, n-au putut să oprească extinderea focului, 
pentru că mulţi dintre ei au adormit chiar în post, fiind 
înghiţiţi de flăcări. 

O zonă mult mai vastă a fost pregătită pentru 
amplasarea unor contrafocuri cu scopul de a proteja 
Subura, însă Tigellinus cedase tentaţiei omenești de a 
păstra copacii foarte bătrâni din grădina lui, astfel că 
vâlvătaia, care în acea a șasea zi aproape că se stinsese, a 
izbucnit din nou din cauza lor și s-a extins peste Subura, 
unde a cuprins cu o viteză ameţitoare clădirile înalte din 
lemn, iar oamenii de la ultimele etaje nici măcar n-au mai 


apucat să coboare. Sute, poate chiar mii de oameni au ars 
de vii. 

Atunci a început să se împrăștie zvonul că Nero a dat foc 
intenţionat orașului, o idee atât de absurdă, încât unii 
chiar au luat-o de bună. Existau, la urma urmei, 
nenumărați martori care văzuseră soldaţii cu torţe în mână 
incendiind clădiri. Confuzia generală, alimentată de 
nesomn și de efortul supraomenesc al multora dintre 
oameni, a fost așa de mare, că unii începuseră să creadă 
până și poveștile răspândite de creștini despre ziua 
judecății. 

Bineînţeles că nimeni n-a îndrăznit să-i spună lui Nero 
despre aceste bârfe. Cum era un actor neîntrecut, a reușit 
să-și menţină calmul și, în timp ce focul încă făcea ravagii, 
i-a convocat pe cei mai buni arhitecţi din Roma ca să 
plănuiască reconstrucția orașului. De asemenea, s-a îngrijit 
ca refugiații să primească provizii din orașele învecinate. 
Însă în timpul uneia dintre inspecţiile lui zilnice prin oraș, 
când cerceta până unde se întinsese focul și făcea 
promisiuni încurajatoare celor care pierduseră totul, au 
izbucnit din ce în ce mai multe strigăte amenințătoare. 
Oamenii au început să arunce cu pietre în pretorieni, unii 
mai nebuni chiar îl acuzau pe Nero de distrugerea 
orașului. Acesta a fost profund jignit, însă și-a păstrat 
zâmbetul pe buze: 

— Bieţii oameni, trebuie să-și fi pierdut minţile, a spus el 
plin de compasiune. 

S-a întors în Grădinile lui Maecenas și a dat în sfârșit 
dispoziție ca apeductele să fie deschise la capacitate 
maximă, chiar dacă asta însemna ca părțile orașului 
neafectate de incendiu să rămână fără apă. Am pornit în 
grabă către menajerie să le spun angajaţilor mei să umple 
din timp rezervoarele. De asemenea, am poruncit ca toate 
animalele să fie ucise în cazul în care focul se va extinde 
până la amfiteatrul din lemn. 


Un asemenea lucru părea imposibil în acel moment, însă 
din cauza nopţilor nedormite, a ochilor care mă usturau și 
a arsurilor care mă dureau, eram gata să iau în calcul 
chiar și distrugerea totală a Romei. Nu puteam tolera ca 
animalele să alerge libere printre refugiați. 

Spre seară, am fost trezit dintr-un somn adânc de un 
mesager care mi-a transmis că Nero dorea să mă vadă. 
Imediat ce am plecat de la menajerie, Sabina a poruncit să 
fie ucis pe loc oricine va încerca să le facă vreun rău 
animalelor. 

Cum mă îndreptam spre grădinile lui Maecenas prin 
orașul luminat de flăcări, cu o pelerină udă pe cap ca să 
mă apere, mintea mea obosită era stăpânită de senzaţia că 
venise sfârșitul lumii. Mă gândeam la groaznicele profeţii 
ale creștinilor și la filosofii greci, care susțineau că totul s- 
a născut din foc și în foc va pieri. 

Am dat peste un grup de beţivi cu gura mare; din lipsă 
de apă, oamenii își potoliseră setea într-o prăvălie de 
vinuri abandonată și trăgeau niște femei după ei. Evreii, 
adunaţi în grupuri compacte, intonau tot felul de imnuri în 
cinstea zeului lor. La un colţ de stradă m-am ciocnit din 
greșeală cu un bărbat năuc, cu barba pârlită de flăcări, 
care m-a îmbrățișat, a făcut semnul secret al creștinilor și 
mi-a cerut să mă căiesc pentru păcatele mele, căci ziua 
judecății sosise. 

Lângă turnul lui Maecenas, Nero își aștepta nerăbdător 
prietenii. Spre surprinderea mea, l-am găsit îmbrăcat în 
mantia galbenă de cântăreţ, și având o cunună de lauri pe 
cap. Tigellinus stătea plin de respect lângă el, ţinându-i 
țitera. 

Nero avea nevoie de public, așa că trimisese după toţi 
oamenii sus-puși despre care știa că se aflau în Roma. 
Chemase, de asemenea, o mie de pretorieni, care ajutaseră 
la stingerea focului și care tocmai mâncau și beau așezați 
pe iarbă, în jurul copacilor bine udaţi din grădină. Sub noi, 


părţile cuprinse de flăcări ale orașului străluceau ca niște 
insule sângerii în întunericul nopţii, iar norii groși de fum 
se înălțau până la cer. 

Nero nu mai putea aștepta. 

— În faţa noastră se întinde o priveliște cum n-a mai 
văzut niciun muritor de la distrugerea Troiei încoace, a 
spus el cu emfază. Apollo însuși mi s-a arătat în vis. Când 
m-am trezit, din inimă îmi izvora numai poezie, parcă eram 
cuprins de o nebunie divină. Vă voi cânta un cântec pe 
care l-am compus despre arderea Troiei. Cred că aceste 
strofe vor dăinui peste ani și ani și îl vor face pe poetul 
Nero nemuritor. 

Un crainic a repetat aceste cuvinte ca să se asigure că le 
auzise toată lumea, în timp ce Nero urca în turn. Nu era 
loc pentru foarte mulţi oameni înăuntru, dar bineînţeles că 
toți am făcut ce am putut ca să stăm cât mai aproape de el. 
Nero a început să cânte, acompaniindu-se la ţiteră. Vocea 
lui puternică răsuna dincolo de ziduri, acoperind 
zgomotele scoase de foc, răzbătând până la ascultătorii din 
grădinile apropiate. Cânta de parcă ar fi fost vrăjit, iar 
scribul lui îi amintea strofele pe care împăratul i le dictase 
în timpul zilei. Însă, în timp ce cânta, Nero compunea și 
alte versuri pe care un al doilea scrib le nota imediat, 
adăugând strofă după strofă. 

Fusesem la teatru de destule ori încât eram familiarizat 
cu operele clasice și puteam să-mi dau seama că Nero 
prelua și modifica versuri bine-cunoscute, fie inconștient, 
într-un moment de inspiraţie, fie dinadins, așa cum îi este 
îngăduit unui artist. A cântat neîntrerupt preţ de câteva 
ore. Centurionii abia reușeau să-i ţină treji pe pretorieni, 
lovindu-i cu bastonul. Cunoscătorii însă susțineau că nu 
mai auziseră niciodată o interpretare atât de frumoasă, 
într-un context atât de neobișnuit. Aplaudau cu putere din 
când în când și spuneau că o asemenea experienţă e 
demnă de povestit copiilor și nepoților. 


În sinea mea, mă întrebam totuși dacă nu cumva Nero 
înnebunise de alesese să cânte într-o noapte ca aceea. M- 
am liniștit gândindu-mă că probabil era atât de rănit de 
acuzaţiile care îi fuseseră aduse, încât simţea nevoia să se 
elibereze de povară prin îndeletniciri artistice. 

S-a oprit din cântat doar în momentul în care fumul a 
început să-l deranjeze și s-a pornit să tușească și să-și sufle 
nasul în propria mantie. Am profitat de ocazie și l-am 
implorat cu toţii într-un glas să-și menajeze vocea divină. 
El însă, roșu la faţă și transfigurat de efort și bucurie, a 
promis că își va relua recitalul seara următoare. Pe ici, pe 
colo se vedeau nori imenși de abur ridicându-se spre cer, 
căci toate apeductele fuseseră deschise, iar apa năvălea 
peste ruinele fumegânde ale orașului. 

Casa Tulliei de pe colina Viminalis era destul de 
aproape, așa că m-am hotărât să merg într-acolo să mă 
odihnesc în primele ore ale dimineţii. Nu-mi făcusem griji 
pentru tata până atunci, deoarece locuinţa lor se afla în 
siguranţă pentru moment. Nici măcar nu știam dacă se 
întorsese de la ţară sau nu, însă nu-l văzusem alături de 
ceilalţi senatori printre spectatorii lui Nero. 

L-am găsit singur, păzindu-și casa aproape abandonată, 
cu ochii injectaţi din cauza fumului. Mi-a spus că Tullia, cu 
ajutorul a o mie de sclavi, luase toate obiectele de valoare 
din casă încă din primele zile ale incendiului și le dusese la 
una dintre proprietăţile lor de la ţară. 

lucundus, care fusese tuns ca un adevărat roman în 
primăvară și purta un clav purpuriu, subţire pe tunică, se 
întâlnise cu câţiva colegi de la școala de pe Palatin și se 
aventuraseră cu toţii să privească focul. Avea arsuri destul 
de grave la ambele picioare, cu care se alesese când dintr- 
un templu în flăcări ţâșnise brusc un jet puternic de aur și 
argint topit. Fusese adus acasă, iar Tullia îl luase cu ea la 
ţară. Tata credea că va rămâne olog pe viaţă. 

— Măcar așa fiul tău nu va trebui să efectueze serviciul 


militar și să-și verse sângele prin deșerturile din răsărit, 
undeva dincolo de Eufrat, a adăugat el bâlbâindu-se puţin. 

Eram mirat de faptul că tata băuse prea mult vin, dar 
mi-am închipuit că era foarte tulburat de accidentul lui 
lucundus. Din felul cum îl priveam a înţeles că băgasem de 
seamă că era ametit de băutură. 

— Nu mai contează că m-am apucat iar să beau vin, a zis 
el mânios. Cred că ziua morţii mele se apropie. Nu deplâng 
soarta lui lucundus. Era oricum prea iute de picior, iar 
pașii îl purtau numai pe cărări primejdioase. E mai bine să 
descoperi olog împărăţia lui Dumnezeu, decât să ai inima 
împietrită. Eu însumi am rămas olog sufletește după 
moartea mamei tale, Minutus. 

Tata era deja trecut bine de șaizeci de ani și îi plăcea să 
trăiască în trecut, printre amintiri. Un om de vârsta lui se 
gândește mult mai mult la moarte decât unul de vârsta 
mea. De aceea, la vremea respectivă, n-am luat prea în 
serios presimțţirile lui. 

— Ce ziceai despre deșerturile din Orient și de Eufrat? l- 
am întrebat eu curios. 

Tata a luat o gură zdravănă din vinul negru pe care îl 
avea în cupa lui de aur. 

— Printre prietenii de la școală ai lui lucundus, a zis el, 
se numără și fii ai regilor din Orient. Părinţii lor, care sunt 
prieteni ai Romei, consideră prăbușirea Parţiei absolut 
vitală pentru Orient. Acești tineri sunt mai romani decât 
romanii înșiși, iar lucundus este educat în același spirit. In 
comisia pentru chestiuni orientale din Senat a fost ridicată 
de multe ori această problemă: cum va reuși Corbulo să 
obţină pacea în Armenia? Roma va trebui să-și găsească un 
aliat acolo, iar astfel Parţia va fi prinsă la mijloc. 

— Cum poţi să te gândești la război acum când în Roma 
e dezastru? am exclamat. Trei zone întregi ale orașului zac 
în ruine, iar alte șase încă ard. Clădiri străvechi și 
monumente au pierit în flăcări. Templul Vestei a ars din 


temelii, tabulariul la fel și, odată cu el, toate tablele de 
legi. Reconstruirea Romei va dura mulţi ani și presupune o 
sumă atât de mare de bani, încât nici nu pot să mi-o 
imaginez. Cum poţi să crezi că un război mai e posibil în 
asemenea condiţii? 

— Tocmai din cauza asta, a spus tata căzut pe gânduri, 
nu am nici viziuni, nici revelații, deși au început să mă 
bântuie niște vise premonitorii și trebuie să le caut un 
înţeles. Dar visele sunt vise și e inutil să discutăm acum 
despre ele. Logic vorbind, cred că reconstrucția Romei va 
presupune creșterea taxelor în provincii. Asta va stârni 
nemulțumire, căci oamenii bogaţi și negustorii îi lasă de 
obicei pe oamenii simpli să plătească taxele. Când 
nemulțumirile se vor amplifica, cârmuirea va fi găsită 
vinovată. Potrivit celor mai însemnate teorii despre 
conducerea, unui stat, războiul este cea mai bună metodă 
de a îndrepta atenţia poporului către altceva decât 
problemele interne. Iar dacă războiul a început, se vor găsi 
întotdeauna bani ca să poată continua. Ştii și tu, a 
continuat el, că lumea se plânge tot mai mult că puterile 
Romei au slăbit și că adevăratele virtuţi războinice au 
dispărut. E adevărat că tinerii iau în râs valorile 
strămoșilor lor și fac parodii după relatările istorice ale lui 
Titus Livius. Totuși, curge sânge de lupoaică și prin vinele 
lor. 

— Nero nu vrea război! am protestat eu. Chiar era 
pregătit să renunţe la Britania. Nu-și dorește decât laurii 
artei. 

— Un conducător este întotdeauna forțat să 
îndeplinească dorinţa poporului atunci când e nevoie, altfel 
nu va rezista mult pe tron, a zis tata. Desigur, oamenii nu 
doresc război, ei vor pâine și circ. Dar există forțe mult 
mai puternice care stau în umbră și consideră că ar avea 
multe de obţinut de pe urma războiului. Niciodată în 
istorie oamenii n-au făcut averi așa de mari ca în ziua de 


azi. Liberţii trăiesc mai în lux decât nobilii în Roma, căci 
nu-i obligă nicio tradiţie să le pese de stat mai mult decât 
de ei înșiși. Deocamdată nu știi, Minutus, însă banii pot 
avea o putere enormă atunci când sunt folosiţi pentru 
atingerea propriilor scopuri. Că tot veni vorba de bani, a 
adăugat el, există, din fericire, unele lucruri care valorează 
mai mult. Sper că ai pus cupa de lemn a mamei tale la loc 
sigur, nu? 

Brusc, m-a cuprins o panică teribilă, deoarece în timpul 
discuţiei mele aprinse cu Claudia uitasem complet de cupa 
fermecată. Din câte bănuiam, casa mea de pe Aventin 
fusese de mult înghițită de flăcări și cupa odată cu ea. Am 
sărit imediat în picioare. 

— Dragul meu tată, i-am spus, ești mai beat decât crezi. 
Ar fi mai bine să dăm uitării năzăririle tale. Acum du-te la 
culcare, căci eu trebuie să mă întorc la îndatoririle mele. 
Nu ești singurul bântuit de gânduri sumbre în seara asta. 

Într-o manieră plină de emfază și sentimentalism, ca de 
om beat, tata m-a rugat să nu uit de premoniţiile lui atunci 
când va fi mort, adică peste puţin timp. Am plecat de la el 
și am pornit direct către Aventin, ocolind flăcările. Căldura 
degajată de foc m-a obligat să trec podul în partea 
evreiască a orașului, apoi să mă întorc pe celălalt mal cu 
barca, printr-un punct accesibil în susul fluviului. Toţi cei 
care deţineau o barcă se puteau îmbogăţi de pe urma 
transportului de refugiaţi de-o parte și de cealaltă a 
Tibrului. 

Spre surprinderea mea, partea Aventinului de lângă 
malul râului părea încă intactă. M-am rătăcit de câteva ori 
din cauza norilor denși de fum și am constatat că din 
templul Lunii nu mai rămăsese decât un morman de ruine 
fumegânde. 

Însă casa mea era neatinsă, deși se afla chiar în lângă 
zona cuprinsă de flăcări. Singura explicaţie la care m-am 
putut gândi era că vântul, care avusese un efect devastator 


în alte locuri, ţinuse focul la distanţă de vârful Aventinului, 
deși în zonă nu exista nici măcar un singur contrafoc 
adecvat. Doar câteva case fuseseră dărâmate la 
întâmplare. 

Zorii s-au revărsat peste prăpădul celei de-a opta zi a 
incendiului. Sute de oameni stăteau îngrămădiţi la mine în 
grădină - bărbaţi, femei și copii. Chiar și bazinele de apă 
goale erau pline cu oameni care dormeau în ele. Pășind cu 
greutate printre ei, am reușit să ajung în casă, unde nu 
îndrăznise nimeni să intre, deși ușile erau larg deschise. 

M-am repezit în camera mea, unde am găsit cufărul 
încuiat și, pe fundul lui, cupa din lemn învelită într-o 
bucată de mătase. Când am luat pocalul în mână, am fost 
cuprins - sub efectul oboselii - de o teamă inexplicabilă, ca 
și când chiar era un obiect făcător de minuni. M-a fulgerat 
gândul că acel pocal tainic al zeiţei Fortuna, faţă de care 
până și liberţii din Antiohia arătaseră mult respect, îmi 
protejase casa de flăcări. Însă imediat nu m-am mai putut 
gândi la nimic și, cu pocalul în mână, m-am prăbușit în pat 
și am căzut în cel mai adânc somn din viaţa mea. 

Am dormit până s-au ivit pe cer primele stele ale serii și 
am fost trezit de cântecele religioase ale creștinilor și de 
strigătele lor puternice de bucurie. Eram așa de chiaun, că 
am strigat-o furios pe Claudia și i-am poruncit să nu mai 
facă atâta zgomot. Aveam impresia că era dimineaţă, iar 
clienţii și liberţii mei mă așteptau ca de obicei. Abia când 
am ieșit în curte, mi-am amintit de nenorocirea care se 
abătuse peste noi în ultimele zile. 

Am strigat către Aquila, care dădea tonul rugăciunilor și 
cântecelor creștinilor: 

— Ia mai tăceţi, nebunilor! Orice om sănătos la cap se 
înfurie când vă aude strigând de bucurie într-o asemenea 
zi. Vecinii mă privesc de multă vreme cu suspiciune și se 
întreabă ce fel de lucruri se petrec în casa mea. 

Aquila și-a continuat rugăciunea cu voce joasă, iar 


mulţimea speriată a început să șoptească. După ce au 
terminat, Aquila mi-a spus: 

— Așa cum ni s-a poruncit, am stat aici zi și noapte, 
sufocaţi de fum și aproape arşi de flăcări. Hristos însă n-a 
venit. De aceea, am ajuns la concluzia că distrugerea 
Romei a fost doar un semn și un avertisment. Până la ziua 
judecății, cât mai mulţi oameni trebuie să găsească calea 
cea dreaptă. Acum ne e foame și sete. Doamne, dă-ne 
hrană și apă, căci altminteri o să pierim, chiar dacă am 
scăpat din ghearele flăcărilor. 

Și mie mi-era cumplit de foame, însă după ce am 
cotrobăit puţin prin casă, mi-am dat seama că nu mai 
aveam nici măcar o firimitură de pâine. Oamenii aceia 
mizerabili goliseră toate cămările și băuseră până și ultima 
picătură de apă din bazinele din grădină. Aquila și Prisca 
au dat însă vina pe Claudia, spunând că creștinii 
consumaseră doar hrana dată de Dumnezeu, adică pâine și 
apă amestecată cu foarte puţin vin. Casele din jur erau 
părăsite, așa că i-am trimis, pe răspunderea mea, să caute 
în ele mâncare și să-mi aducă și mie. Apă însă n-au găsit 
nicăieri. 

— Potoliţi-vă setea cu apă din Tibru, le-am spus, așa cum 
fac și alţii. Pe Câmpul lui Marte și în grădinile Agrippinei 
se împarte mâncare gratuită pentru toată lumea. Însă nu 
știu unde se mai găsește apă de băut, căci rezervele au 
fost complet epuizate din cauza focului. 

Luminile care pâlpâiau pe cer arătau că flăcările încă 
făceau ravagii în oraș. Cu toate astea, ce era mai rău părea 
să fi trecut. Mi-am căutat sclavii prin mulţimea din grădină 
și i-am lăudat pentru curajul de a rămâne acolo să-mi 
vegheze casa cu riscul propriilor vieţi. Le-am cerut apoi 
sclavilor străini să plece de îndată înapoi la stăpânii lor ca 
să nu fie pedepsiţi. 

Astfel am reușit să reduc puţin aglomeraţia din grădină, 
însă câţiva mici negustori și meșteșugari, care pierduseră 


tot ce aveau, m-au implorat să le permit să rămână acolo o 
vreme, căci nu aveau unde să se ducă. Erau însoţiţi de 
familiile lor, de bătrâni și copii, și nu m-a lăsat inima să-i 
izgonesc  trimițându-i printre ruinele fumegânde ale 
orașului. 

Câteva dintre templele de pe Capitoliu erau încă în 
picioare, porticurile lor neatinse de flăcări se înălţau în 
faţa luminilor care brăzdau cerul. Acolo unde ruinele 
începeau să se răcească, niște pierde-vară își riscau viața 
căutând metale topite. Tigellinus a dat ordin ca zonele 
distruse de foc să fie păzite de soldaţi ca să se evite 
tulburările, și nici măcar proprietarilor nu li se permitea să 
se întoarcă la ce mai rămăsese din casele lor să salveze ce 
se mai putea salva. 

La menajerie, angajaţii mei au fost nevoiţi să facă uz de 
sulițe, arcuri și săgeți ca să ţină mulţimea departe de 
rezervele noastre de apă și provizii. Câteva căprioare și 
câţiva cerbi, care fuseseră lăsaţi liberi în ţarcurile lor, au 
fost furaţi și măcelăriți, însă nimeni n-a îndrăznit să se 
atingă de zimbri. 

Cum toate termele fuseseră distruse de incendiu, Nero 
și-a încununat a doua lectură a poeziilor sale îmbăindu-se 
în bazinul sacru. Era o aventură destul de riscantă, însă el 
se încredea foarte tare în calităţile lui de înotător și în 
forța sa fizică, iar apa murdară a Tibrului nu era potrivită 
pentru el. Oamenii n-au prea fost de acord cu această idee 
a împăratului și îl acuzau în șoaptă că irosea și ultimele 
rezerve de apă potabilă, asta după ce dăduse foc orașului. 
De fapt, Nero era la Antium când izbucnise incendiul, dar 
cine dintre cei care voiau să instige poporul împotriva lui 
mai stătea să-și bată capul cu asemenea amănunte? 


Niciodată n-am admirat mai tare forța și capacităţile 
organizatorice ale Romei, decât atunci când am văzut cât 
de repede au fost ajutaţi locuitorii aflaţi în nevoie și cât de 


eficient s-au desfăşurat curăţenia și reconstructia. 
Orașelor din împrejurimi și din provincii li s-au solicitat 
provizii și haine. Locuinţe temporare au fost ridicate 
pentru cei rămași fără case. Vasele pentru comerţul cu 
grâne care erau goale au fost încărcate cu moloz, pe care 
apoi îl deșertau în mlaștinile de lângă Ostia. 

Preţul grânelor a fost micșorat la doi sesterți, cel mai 
mic preţ de care auzise cineva vreodată. Eu n-am fost 
afectat de această ieftinire, căci statul le-a plătit 
despăgubiri tuturor negustorilor de grâne. Golurile rămase 
în urma incendiului au fost umplute cu pământ, iar pantele 
colinelor nivelate. Nero și-a însușit toată porţiunea dintre 
colinele Palatin, Coelius și Esquilin, unde dorea să 
construiască un nou palat imperial. Terenuri și străzi noi, 
mult mai late au fost trasate în zonele pline de ruine fără 
să se mai ţină cont de planurile anterioare ale orașului. 

Celor care doreau și puteau să-și reconstruiască 
locuințele conform noilor reglementări edilitare le-au fost 
acordate împrumuturi din trezoreria statului. Cei care nu 
considerau că pot termina lucrările până la un anumit 
termen au pierdut însă acest drept. 

Era obligatoriu ca toate casele să fie reconstruite din 
piatră și înălțimea maximă era de trei niveluri. În plus, 
toate clădirile trebuiau să fie prevăzute cu o arcadă 
orientată spre stradă și în fiecare curte era musai să existe 
câte un rezervor de apă. Distribuţia apei a fost regândită 
în așa fel încât patricienii nu mai puteau folosi oricâtă apă 
doreau pentru grădinile și termele lor. 

Normal că aceste măsuri absolut necesare au stârnit 
nemulțumirea generală, și nu doar printre cei bogaţi. 
Oamenii se plângeau de noile străzi late și luminoase, care, 
deși mult mai sigure decât fostele străduţe șerpuite, nu 
ofereau niciun pic de umbră sau adăpost în arșiţa verii și 
nici măcar cotloane mai ferite, pe timpul nopţii, pentru 
îndrăgostiţi. Din cauza asta, lumea se temea că 


îndrăgostiţii vor fi nevoiţi să se refugieze între patru pereţi 
și astfel numărul căsătoriilor timpurii și forţate va crește 
considerabil. 

Orașele bogate și oamenii înstăriți din provincii s-au 
grăbit să trimită de bunăvoie daruri și bani pentru 
reconstrucţia Romei. Chiar și așa, nu existau suficiente 
resurse și s-a ajuns la inevitabila mărire a taxelor, care a 
adus atât orașele, cât și oamenii în pragul falimentului. 

Reconstrucţia Circus Maximus, a templelor și teatrelor - 
după planurile măreţe ale lui Nero - părea că va aduce pe 
toată lumea la sapă de lemn. Nemulțumirea poporului s-a 
întețit când s-a răspândit vestea că Nero intenţiona să 
construiască un palat uriaș, nemaiîntâlnit până atunci și că 
dorea să păstreze doar pentru folosul lui mai multe zone, 
chiar în centrul orașului. Așadar Nero a pus stăpânire pe 
întreaga porţiune unde se aflaseră magaziile de cereale 
care fuseseră dărâmate cu berbecele, și astfel varianta că 
el ar fi provocat incendiul din oraș doar ca să facă rost de 
spaţiu pentru noul palat imperial devenea și mai plauzibilă. 

Mai demult chiar îi scăpase, la nervi, o afirmaţie potrivit 
căreia dorea să reconstruiască Roma sau să mute capitala 
imperiului în Orient. Aceste vorbe rostite într-o doară au 
fost răspândite și exagerate. Se mai zvonea că noua 
capitală urma să poarte numele de Neronia. „Dacă n-a 
incendiat el Roma, atunci a stârnit furia zeilor, pentru că s- 
a înjosit să cânte, iar un împărat nu trebuie să aibă astfel 
de îndeletniciri”, obișnuiau să spună cei de modă veche și 
totodată să-i avertizeze pe cetăţeni că urmau și alte 
nenorociri din cauza lui Nero. 

Spre toamnă, niște furtuni teribile au curăţat ruinele și 
ultimele urme de cenușă. Zi și noapte, căruţe trase de boi 
cărau pietre pentru, noile clădiri ale Romei. Zgomotul și 
bubuiturile neîncetate de pe șantiere făceau viaţa în oraș 
un calvar, iar pentru a grăbi terminarea lucrărilor nu se 
mai ţinea cont nici măcar de zilele de sărbătoare. Poporul, 


obișnuit cu distracţii, mese gratuite și spectacole în arenă, 
se plângea că traiul devenise plictisitor și din cale-afară de 
greu. 

Amploarea distrugerilor și teama constantă de pericolul 
unui nou incendiu au rămas ca un ghimpe în coasta 
fiecărui cetățean roman. Chiar și bărbaţi cu rangul de 
consul povesteau în gura mare cum fuseseră izgoniți din 
propriile case și cum soldaţii beţi, care acționau după 
instrucţiunile date de împărat, dăduseră foc proprietăţilor 
lor cu mult înainte ca incendiul să se apropie de ele. 

Alţii povesteau cum creștinii își manifestaseră fățiș 
bucuria și intonaseră cântece de mulțumire pe toată 
perioada dezastrului, iar oamenii de rând oricum nu făceau 
nicio diferenţă între creștini și evrei. Se făceau aluzii la 
faptul că partea evreiască a orașului, aflată pe celălalt mal 
al Tibrului, nu fusese atinsă de flăcări, după cum se 
întâmplase și cu alte zone, chiar din inima Romei, locuite 
tot de evrei. 

Traiul izolat al evreilor, cele zece sinagogi independente 
și autoritatea pe care o avea sinedriul evreiesc erau 
aspecte care îi iritaseră dintotdeauna pe romani. Evreii 
nici măcar nu îngăduiau efigia împăratului roman în 
sinagogi, iar nenumăratele povești despre vrăjitoriile lor 
erau deja la ordinea zilei. 

Deși Nero era învinuit în tot orașul atât fățiș, cât și în 
secret pentru provocarea incendiului, oamenii își dădeau 
prea bine seama că el, ca împărat, nu putea fi pedepsit. 
Deși acuzaţiile la adresa lui le confereau celor mai mulţi o 
plăcere răutăcioasă, nenorocirea care se abătuse asupra 
Romei era atât de mare, încât era nevoie și de un alt ţap 
ispășitor. 

Membrii vechilor familii nobile, care își pierduseră 
amintirile și măștile funerare din ceară ale strămoșilor, 
erau cei mai înverșunaţi acuzatori ai lui Nero. Erau 
sprijiniți și de noii îmbogăţiţi, care se temeau că își vor 


pierde averile din cauza taxelor. Oamenii de rând, în 
schimb, apreciau rapiditatea și grija cu care fuseseră 
ajutaţi cei aflaţi în nevoie, cu atât mai mult cu cât nu 
trebuiseră să plătească pentru ajutorul primit. Prin 
tradiţie, împăratul e tribunul poporului pe viaţă, iar 
oamenii de rând îl consideră apărătorul drepturilor lor 
împotriva abuzurilor nobililor, astfel persoana lui e 
sacrosanctă. Prin urmare, norodul simțea o plăcere 
răutăcioasă văzând că nobilii trebuiau să renunţe la 
terenurile lor în favoarea împăratului, iar privilegiile 
aristocrației erau din ce în ce mai limitate. Însă ranchiuna 
față de evrei și faţă de statutul lor privilegiat era o rană 
veche. 

Se spunea că evreii prevestiseră incendiul. Mulţi oameni 
își aminteau cum Claudius, în vremea sa, îi alungase din 
Roma. N-a trecut mult până când au apărut primele 
acuzaţii că evreii ar fi provocat incendiul doar ca să-și vadă 
îndeplinită profeția și să facă bani de pe urma suferinţei 
romanilor. Asemenea vorbe erau extrem de periculoase, de 
aceea mai mulţi evrei drept-credincioși s-au adresat 
Poppaeei, încercând să ajungă prin intermediul ei la Nero 
ca să-i explice marea diferenţă dintre ei și creștini. Era o 
sarcină dificilă, căci lisus din Nazaret fusese evreu și 
învăţăturile potrivit cărora el era Mântuitorul fuseseră 
răspândite tot de evrei. În plus, majoritatea creștinilor din 
Roma era încă formată din evrei care se rupseseră de 
sinagogi, chiar dacă mulţi creștini nu erau circumciși. 

Poppaea se considera o femeie evlavioasă, care respecta 
Templul din Ierusalim și care cunoștea legendele sfinte ale 
lui Avraam, Moise și ale altor evrei sfinţi. Însă, ca măsură 
de siguranţă, evreii i-au povestit puţin și despre Mesia, cel 
despre care profeţeau scripturile, fapt care a derutat-o și a 
făcut-o să mă cheme imediat la locuința ei de pe colina 
Esquilin ca s-o lămuresc și s-o ajut să înţeleagă ce doreau 
evreii de fapt. 


Nu eram prea încântat de idee, însă am răspuns râzând: 

— Mulţi oameni învăţaţi s-au întrebat în zadar toată 
viaţa ce vor de fapt evreii. Mai bine să-i ascultăm pe ei și 
să vedem ce au de zis. 

— În Ierusalim și în toate ţările unde există evrei și 
sinagogi, avem două grupări, fariseii și saducheii, au 
început ei să ne explice. Avem noi disputele noastre, însă 
suntem cu toţii evrei drept-credincioși. Evreii creștini sunt 
însă niște răzvrătiți, ca o otravă. Când saducheii au ajuns 
la putere în Ierusalim, l-au lapidat pe Iacov, conducătorul 
lor, iar pe ceilalţi i-au alungat din oraș. Însă acum, din 
nefericire, fariseii sunt din nou în frunte și îi tolerează pe 
adepţii lui Iacov, atât timp cât sunt circumciși. 

Poppaea a clătinat din frumosul ei cap cu plete aurii șia 
spus mirată: 

— Eu am fost învățată că un om îl poate recunoaște pe 
Dumnezeul vostru și poate crede în el și fără să fie tăiat 
împrejur. Circumcizia e o treabă tare neplăcută pentru un 
bărbat. 

— Așa este, au recunoscut ei, însă creștinii au profitat cu 
nerușinare de asta doar ca să facă învăţătura lor mai ușor 
de înţeles. Oricine îl poate recunoaște pe Hristos al lor, 
însă el nu e Mesia cel adevărat. 

— Am auzit de creștini, a spus Poppaea zâmbind 
binevoitoare, însă credeam că venerează același zeu ca 
mine și ca voi. Dar până la urmă, ce doriţi de la mine? 

— Vor să le rezolvi disputele, am spus eu cu dispreţ. 

Evreii însă s-au arătat indignaţi de cuvintele mele. 

— Ăsta nu e un lucru de glumă, au spus ei, Hristos al 
creștinilor nu este Mesia al evreilor. Blestemaţi fie cei care 
îi confundă. Noi nu avem nimic de-a face cu ei, îi renegăm, 
fie ei circumciși sau nu. Acești creștini au răspândit 
profeţiile despre ziua judecății și au intonat cântece de 
mulțumire în timpul incendiului. Fărădelegile lor nu ne 
apartin nouă. 


— Creștinii nu sunt niște nelegiuiți, m-am grăbit eu să 
adaug. Sunt oameni umili și poate chiar naivi. Probabil 
sunt mult mai proști decât voi. Nu cred și evreii în judecata 
de apoi și în împărăţia de o mie de ani? 

Evreii s-au uitat chiorâș la mine și, după ce s-au sfătuit 
între ei, au zis: 

— Nu discutăm cu câinii despre asemenea chestiuni. Nu 
dorim decât să ne asigurăm că vina creștinilor nu va cădea 
pe umerii noștri. Îi credem în stare de orice rău. 

Din punctul meu de vedere, conversaţia luase o turnură 
destul de neplăcută. 

— Poppaea, văd din privirea ta tulbure că urmează să ai 
o durere de cap, am spus repede. Haideţi să recapitulăm 
pe scurt chestiunea. Evreii neagă orice legătură cu 
creștinii și susțin că îi urăsc. Se consideră, în schimb, niște 
oameni extrem de pioși și au o părere proastă despre toţi 
creștinii, dar una bună despre ei înșiși. Asta e tot. 

Când am observat expresia acră de pe chipul evreilor, 
am continuat: 

— Poate că se află printre creștini foști criminali și hoți 
care s-au îndreptat și le-au fost iertate păcatele. Se spune 
că regele lor a venit anume să-i caute pe cei păcătoși, și nu 
pe cei drepţi. Însă, în general, creștinii sunt blajini și 
împăciuitori, le dau de mâncare săracilor, le ajută pe 
văduve și îi alină pe cei întemnițați. Nu știu să fi făcut vreo 
faptă rea. 

Poppaea devenise curioasă. 

— Despre ce vină vorbesc? a întrebat ea. Există ceva 
ciudat în toată această chestiune, ceva ce nu pot să 
înţeleg. 

— Trebuie să fi auzit toate acele zvonuri absurde, tot 
mai răspândite printre oameni, despre cauza urgiei care s- 
a abătut asupra Romei, am spus pe un ton sarcastic. Cred 
că evreii încearcă să explice pe ocolite și cam prea târziu 
că nu ei au incendiat Roma. Ei consideră că o asemenea 


ipoteză e la fel de absurdă ca a-l acuza pe împărat de 
același lucru. 

Sarcasmul meu era însă zadarnic, căci Poppaea se 
temea mult prea tare de vrăjitoriile evreilor. Chipul ei s-a 
luminat dintr-odată. 

— Acum înţeleg! a exclamat ea. Mergeţi în pace, oameni 
sfinți. Nu voi permite nimănui să vă bănuiască de vreo 
faptă rea. Aţi făcut bine că m-aţi informat că nu-i 
recunoașteţi pe creștini drept evrei. 

Evreii au binecuvântat-o rostind un „aleluia”, și au 
plecat. 

— Îţi dai seama că îi urăsc pe creștini doar din invidie, i- 
am spus când evreii nu mai erau de față. Creștinii au atras 
de partea lor mulţi evrei drept-credincioși și astfel atât 
Ierusalimul, cât și sinagogile au de pierdut foarte multe 
daruri. 

— Dacă evreii au motiv să-i urască pe creștini, a spus 
Poppaea, înseamnă că acești creștini sunt periculoși și 
dăunători. Tu însuţi ai spus că sunt criminali și hoţi. 

Apoi a refuzat să mai asculte vreo explicaţie, căci nu mai 
era loc de așa ceva în capul ei fermecător. Cred că s-a dus 
direct la Nero și i-a spus că periculoasa sectă a creștinilor, 
formată numai din criminali, incendiase orașul. 

Nero a fost mulțumit să audă așa ceva și i-a poruncit 
imediat lui Tigellinus să găsească argumente în sprijinul 
acestei acuzaţii. Evreii însă nu trebuiau implicaţi în 
această investigaţie, deoarece credinţa lor era numai 
aparent asemănătoare cu învăţăturile primejdioase ale 
creștinilor. 

O anchetă de-o asemenea anvergură cădea în sarcina 
prefectului orașului, însă Nero avea mai mult încredere în 
Tigellinus. În plus, credinţa creștină își avea originile în 
Orient și cei mai mulţi adepţi ai acesteia erau imigranţi din 
Răsărit. Pe Tigellinus nu-l interesau chestiunile religioase, 
ci doar îndeplinea ordinele. Și-a început așadar cercetările 


printre sărmanii Romei. 

Această sarcină nu s-a dovedit prea dificilă. Într-o 
singură după-amiază, acoliţii lui au strâns aproximativ zeci 
de suspecți care au recunoscut de bunăvoie că erau 
creștini și care au fost foarte surprinși când s-au trezit 
arestaţi pe loc și duși în temniţele pretoriului. Au fost 
întrebaţi direct dacă dăduseră foc Romei astă vară, iar ei 
au negat cu vehemenţă. Apoi au fost întrebaţi dacă mai 
cunoșteau alţi creștini. În naivitatea lor, au înșirat toate 
numele pe care și le puteau aminti. Tot ce le rămânea de 
făcut soldaţilor era să meargă și să-i scoată din casele lor 
pe bărbaţii și femeile respective, însă cu toţii au venit fără 
să se împotrivească. 

Până la lăsarea nopţii, aproape o mie de creștini 
fuseseră arestaţi, majoritatea oameni de condiţie foarte 
modestă. Soldaţii se lăudau că nu trebuiseră decât să se 
amestece prin mulţime și să întrebe dacă exista vreun 
creștin prin preajmă, iar smintiţii recunoscuseră imediat și 
se lăsaseră arestaţi. 

Tigellinus era șocat de numărul mare de oameni pe care 
trebuia să-i interogheze. Cum nu era loc pentru toţi, s-a 
gândit că ar fi o idee bună să-i trieze puţin. La început, i-a 
eliberat pe toţi evreii care au demonstrat că sunt 
circumciși. Le-a vorbit pe un ton dur unor cavaleri care 
fuseseră aduși odată cu mulțimea, iar apoi i-a pus în 
libertate, de vreme ce nu putea acuza un cavaler roman că 
incendiase orașul. 

Alţi câţiva cetăţeni înstăriți, deranjaţi de săracii printre 
care nimeriseră, susțineau că totul nu era decât o 
neînțelegere și i-au oferit daruri prefectului ca să 
lămurească situaţia. Pe aceștia Tigellinus i-a eliberat fără 
discuţii, deoarece considera că vina trebuie să le aparţină 
criminalilor și sclavilor fugiţi de la stăpâni. Dorea să facă o 
curăţenie temeinică în păturile de jos ale Romei, căci 
acum, după incendiu, orașul devenise foarte nesigur pe 


timp de noapte. Aceasta era concepţia lui despre creștini. 

La început, arestaţii au fost calmi, invocau numele lui 
Hristos când discutau între ei și nu înțelegeau de ce 
anume erau acuzaţi. Dar când au văzut că erau sortaţi și 
eliberaţi la nimereală și când au auzit de la alţii că toată 
lumea era întrebată dacă dăduse foc Romei sau dacă știa 
ceva despre incendiu, s-au speriat și au început chiar să se 
îndoiască unii de ceilalţi. 

Separarea celor circumciși de restul prizonierilor a 
trezit suspiciuni că adepţii răposatului Iacov, susținuți de 
Ierusalim, aveau de-a face cu toată tărășenia. Acești 
oameni se ţinuseră mereu departe de creștini, rămânând 
fideli propriilor obiceiuri evreiești și considerându-se mult 
mai pioși decât ceilalţi. Dispute violente au izbucnit, de 
asemenea, și între adepţii lui Chefa și cei ai lui Pavel. În 
consecinţă, s-a ajuns în situaţia în care prizonierii rămași 
se denunţau între ei în funcţie de secta din care făceau 
parte. 

Chiar și cei care își păstraseră calmul și nu se 
amestecaseră în aceste discuţii au fost atrași până la urmă 
în cercul vicios al urii și răzbunării, sfârșind prin a-i pâri 
pe cei din jur. Unii, care judecau cu mai multă 
înţelepciune, considerau că era în avantajul tuturor să 
denunțe cât mai mulţi oameni cu putinţă, în special dintre 
cei sus-puși. 

„Cu cât suntem mai mulţi, se gândeau ei încrezători, cu 
atât va fi mai complicată, organizarea unui proces. Pavel a 
fost eliberat. Tigellinus va ceda când va vedea cât de mulţi 
și de influenţi suntem.” 

Pe timpul nopţii, pretorienii au arestat familii întregi din 
toată Roma. Evreii drept-credincioși i-au denunţat cu 
plăcere pe cei care credeau în Hristos și au cerut să fie 
închiși. Totuşi sinedriul evreilor a decis a doua zi 
dimineaţă că evreii trebuie să se ţină departe de această 
afacere, în pofida tuturor disputelor, ca să nu atragă 


asupra lor furia poporului, care nu prea ţinea cont de 
diferenţe. Oricât de porniţi erau evreii pe cei care se 
abătuseră de la credinţa lor, de această dată raţiunea a 
învins ura. 

Dimineaţă, Tigellinus a avut parte de o trezire nu tocmai 
plăcută, după ce sărbătorise toată noaptea în compania 
vinului și a băieţilor, în faţa ochilor lui buimaci s-a înfățișat 
priveliștea unui grup imens de oameni bine îmbrăcaţi care 
ședeau umili, alături de familiile lor, pe iarbă, într-un fel de 
tabără improvizată pe terenul destinat antrenamentelor 
pretorienilor. l-au fost arătate liste interminabile cu 
numele oamenilor care fuseseră denunţaţi ca fiind creștini 
și a fost întrebat dacă era necesar să fie verificate casele și 
să fie arestate și persoanele cu rangul de senator sau de 
consul. 

Iniţial a refuzat să creadă asemenea acuzaţii și a 
considerat că nelegiuiţii creștini îi târau în noroi pe 
cetăţenii onorabili doar din rea-voinţă. Așa că a început să 
se plimbe ameninţător cu biciul în mână printre prizonierii 
pe terenul de exerciţii întrebând când și când: „Ești într- 
adevăr creștin?” Cu toţii au recunoscut bucuroși și 
încrezători că erau supușii lui Hristos. 

Erau oameni cu o înfățișare respectabilă și păreau așa 
de nevinovaţi, încât Tigellinus n-a avut puterea să-i 
altoiască cu biciul, dimpotrivă, chiar a ajuns la concluzia 
că fusese comisă o greșeală teribilă. Împreună cu colegii 
lui, au socotit după numele de pe listă că trebuiau arestaţi 
în jur de douăzeci de mii de oameni, aparţinând tuturor 
păturilor sociale. A pedepsi un număr așa impresionant de 
oameni părea o nebunie. 

Zvonurile despre arestarea în masă a creștinilor se 
împrăștiaseră, bineînţeles, în toată Roma. Tigellinus a fost 
asaltat curând de tot felul de indivizi pizmași și răuvoitori 
care doreau cu toţii să-i povestească cum îi văzuseră cu 
propriii ochi pe creștini adunaţi pe pantele colinelor în 


timpul incendiului, înălțând imnuri de slavă și prevestind 
că focul se va abate din cer asupra întregii Rome. 

În pretoriu domnea haosul. Oamenii care fuseseră 
adăpostiţi temporar pe Câmpul lui Marte au profitat de 
ocazie și au pătruns în casele în care știau că se află 
creștini, i-au maltratat și le-au jefuit magaziile, fără să mai 
facă vreo deosebire între creștini și evrei. 

Acum, după ce fuseseră daţi în vileag vinovaţii pentru 
incendiu, mulțimi furibunde și-au făcut apariţia la pretoriu 
fără să fie împiedicate de gărzi, târând după ele creștini și 
evrei bătuţi și plini de sânge pentru a fi arestaţi. Tigellinus 
a avut însă suficientă judecată și le-a vorbit ferm acestor 
oameni, interzicându-le să aplice legea de capul lor, în 
ciuda furiei de nestăvilit ce îi cuprinsese, și i-a asigurat că 
împăratul îi va pedepsi pe cei vinovaţi după faptele lor 
îngrozitoare. Apoi i-a trimis pe pretorieni să reinstaureze 
ordinea în oraș. În timpul acestor ore agitate ale dimineţii, 
creștinii erau mai în siguranţă între zidurile pretoriului, 
decât ar fi fost în propriile lor case. 

De la primele ore ale dimineţii, refugiaţi creștini 
înspăimântați au venit să se adăpostească în casa și în 
grădina mea de pe Aventin, în speranţa că statutul și 
rangul meu le vor asigura o oarecare siguranţă. Vecinii 
însă mă amenințau, strigau ocări și aruncau cu pietre 
peste zidurile care împrejmuiau grădina. N-am îndrăznit 
să-mi înarmez sclavii, altminteri creștinii ar fi putut să fie 
acuzaţi și de împotrivire armată, așa că m-am asigurat 
doar că intrarea era păzită temeinic. Fusesem pus într-o 
situaţie foarte neplăcută. Noroc că, în haosul de după 
incendiu, Claudia acceptase să plece împreună cu 
servitorii la casa mea din Caere și să nască acolo. 

Grija pe care i-o purtam Claudiei m-a făcut mai atent și 
am încercat să nu mă port prea dur faţă de mult iubiții ei 
creștini ca să nu atrag ghinion asupra nașterii. După ce am 
reflectat și am luat în calcul diferite posibilităţi, am stat de 


vorbă serios cu ei și i-am sfătuit să părăsească imediat 
orașul, căci era evident că se pregătea o condamnare 
severă a tuturor supușilor lui Hristos. 

Creștinii însă au protestat declarând că nimeni nu putea 
dovedi că făcuseră ceva rău; din contră, încercaseră să se 
ferească de toate viciile și păcatele și să ducă o viaţă 
liniștită. Poate din cauza slăbiciunii lor umane păcătuiseră 
împotriva lui Hristos, însă nu-i greșiseră cu nimic 
împăratului sau Romei. 

Prin urmare, doreau să angajeze avocaţi care să le apere 
surorile și fraţii întemnițați și aveau de gând să meargă 
personal să le ducă mâncare și băutură ca să le aline 
suferința. La momentul acela nu se cunoștea numărul 
enorm de oameni ce fuseseră arestaţi în timpul nopţii. 

Ca să scap de ei, le-am promis, într-un târziu, bani și 
posibilitatea de a se refugia la proprietăţile mele din 
Praeneste și Caere. Însă nu au acceptat până nu le-am 
făgăduit că voi merge eu însumi în faţa lui Tigellinus ca să 
le iau apărarea creștinilor cum știam eu mai bine. Aveam 
rangul de pretor, iar creștinii mă găseau mult mai util 
cauzei lor decât ar fi fost un avocat necunoscut. În cele din 
urmă, au plecat șovăind, sfădindu-se în gura mare, iar 
grădina mea a rămas pustie în urma lor. 

Între timp, creștinii arestaţi din tabăra de lângă pretoriu 
avuseseră timp să se organizeze și să se adune în jurul 
mai-marilor lor, care, după ce s-au sfătuit între ei, au decis 
să dea uitării neînțelegerile și să-și pună toată încrederea 
numai în Hristos. Erau convinși că el își va trimite duhul 
sfânt să-i apere. Erau cu toţii înfricoșaţi de urletele de 
durere pe care le auzeau răsunând din temnițe și încercau 
să-și alunge temerile cu rugăciuni și cântece dătătoare de 
speranţă. 

Printre ei erau și oameni care cunoșteau legile și care 
mergeau la fiecare bărbat și femeie ca să-i liniștească, 
povestindu-le despre cazul lui Pavel. Lucrul de căpătâi era 


acum ca nimeni să nu mărturisească, chiar și sub 
ameninţarea torturii, că ar avea vreo implicare în 
incendierea orașului. O asemenea declaraţie falsă ar putea 
avea un efect nimicitor asupra tuturor creștinilor. 
Persecuţia și suferințele întru Hristos fuseseră prevestite, 
iar ei trebuiau să se încreadă numai în Hristos și în nimeni 
altcineva. 

Când am ajuns la pretoriu, am rămas uluit de numărul 
mare de oameni care fuseseră arestaţi. La început mi-a 
venit inima la loc, căci nici măcar un nebun n-ar fi crezut 
că toţi oamenii ăia se făceau vinovaţi de incendiere. 

M-am întâlnit cu Tigellinus la momentul potrivit, 
deoarece era complet zăpăcit, neavând nici cea mai mică 
idee ce să facă. S-a repezit la mine și a început să strige că 
eu îi povestisem lui Nero tot felul de bazaconii despre 
creștini, căci oricare dintre oamenii aceia putea a fi orice, 
numai răufăcător nu. 

Am tăgăduit vehement, explicându-i că nu-i spusesem lui 
Nero nici măcar un cuvânt despre creștini. 

— N-am auzit decât de bine despre ei, am zis. Sunt 
inofensivi și, în cel mai rău caz, se ceartă între ei pe 
chestiuni religioase, dar nu se amestecă niciodată în 
treburile statului și nici nu iau parte la distracțţiile 
poporului. Nici măcar nu merg la teatru. E o nebunie să 
acuzi asemenea oameni de incendierea Romei! 

Pe chipul lui Tigellinus s-a ivit un rânjet înfricoșător, a 
desfășurat una dintre liste și a citit cu voce tare propriul 
meu nume. 

— Tu trebuie că știi cel mai bine, a spus el dispreţuitor, 
din moment ce ai fost denunţat ca fiind creștin. Și soţia ta 
a fost denunţată, la fel și toţi cei din gospodăria ta. 

Am simţit cum se prăbușește cerul peste mine și n-am 
putut să scot o vorbă. Dar Tigellinus a izbucnit în râs și m- 
a fixat cu privirea, încercând parcă să afle cât mai multe 
informaţii. 


— Doar nu crezi că iau în serios asemenea zvonuri, nu? a 
zis el. Te știu, îţi cunosc reputaţia și chiar dacă aș avea 
suspiciuni în ceea ce te privește, n-aș putea niciodată să 
mă îndoiesc de soţia ta, Sabina. Cel care te-a pârât nici 
măcar nu știa că ai divorţat de ea. Sunt criminali înrăiţi 
care, din pură rea-voinţă, vor să arate că elitele Romei 
sunt amestecate în superstiţiile lor. Însă toată această 
conspirație pare să fie totuși uimitor de amplă, a continuat 
el, și ceea ce mă surprinde e că recunosc bucuroși și de 
bunăvoie că îl venerează pe Hristos și îl consideră 
Dumnezeul lor. Nu pot să cred decât că li s-au făcut 
farmece, iar eu trebuie să pun capăt acestei vrăjitorii. 
Când vor vedea că vinovatii sunt pedepsiţi, sunt sigur că se 
vor speria și vor renunţa rapid la această sminteală. 

— Poate ar fi mai înțelept să distrugi listele alea cu 
suspecți, i-am spus prudent. Și ce vrei să spui prin 
„vinovaţii”? 

— Probabil că ai dreptate, a zis Tigellinus zâmbind 
prietenos. Nu știu dacă îţi vine să crezi, dar sunt denunţaţi 
ca presupuși creștini până și unii dintre consuli și senatori. 
Ar fi mai bine să ţinem asemenea insulte departe de ochii 
lumii, altfel oameni de vază vor îndura oprobriul public. 
Nici nu cred că o să-i aduc la cunoștință lui Nero astfel de 
lucruri nebunești. 

M-a privit sfredelitor, cu o licărire de mulţumire în ochii 
lui nemiloși. Bănuiam că va păstra listele și că le va folosi 
pentru șantaj, căci, desigur, orice om important din Roma 
ar fi fost dispus să plătească oricât ca să împiedice o 
asemenea rușine să-i păteze numele. L-am întrebat din nou 
la ce s-a referit prin „vinovaţii”. 

— Am mai multe mărturisiri decât îmi trebuie, s-a lăudat 
el. 

Când am declarat că refuz să cred asta, m-a dus jos în 
temnițe și mi-a arătat una după alta, victimele sale care 
gemeau, pe jumătate moarte. 


— Bineînţeles, n-am pus să fie torturați decât criminalii 
și sclavii fugiţi de la stăpân. Şi încă vreo câţiva care mi s-a 
părut că ascund ceva, m-a lămurit el. O bătaie zdravănă a 
fost suficientă în cazul celor mai mulţi dintre ei, dar, după 
cum vezi, pentru unii a trebuit să folosim fierul încins și 
cleștele. Sunt destul de puternici creștinii ăștia. Unii au 
murit fără să mărturisească, doar au tipat implorând 
ajutorul lui Hristos. Alţii, în schimb, și-au recunoscut 
faptele imediat ce au dat cu ochii de instrumentele de 
tortură. 

— Ce au recunoscut? am întrebat ridicând tonul. 

— Că au dat foc Romei la porunca lui Hristos, firește, a 
spus Tigellinus insolent  privindu-mă fix în ochi. 
Observându-mi însă expresia dezaprobatoare, a adăugat: 
Sau orice altceva dorești. Unul sau doi au admis vag că au 
fost de faţă când soldaţii au incendiat casele. Însă n-am 
obţinut nicio confesiune despre existența vreunei 
conspirații. Mulţi care chiar păreau oameni cumsecade au 
recunoscut de bunăvoie că socotesc focul abătut asupra 
orașului o pedeapsă din partea zeului lor pentru păcatele 
Romei. Nu ţi se pare suficient? Iar alţii mi-au spus că se 
așteptau să-l vadă pe zeul lor pogorându-se din ceruri, în 
timp ce focul făcea ravagii, ca să-i judece pe toţi cei care 
nu cred în Hristos. Asta sună a conspirație împotriva 
statului. Prin urmare, toţi creștinii trebuie pedepsiţi pentru 
asemenea superstiții, indiferent dacă au pus foc cu mâna 
lor sau dacă nici măcar nu auziseră despre acest plan 
mârșav. 

Privirea mi s-a oprit asupra unei tinere mânjite toată de 
sânge, care zăcea legată cu niște curele din piele pe o 
masă de piatră. Gura îi sângera, iar sânii și membrele ei 
erau pline de răni provocate de cleștele încins. Imi era 
limpede că se prăpădea încet din cauza hemoragiei. 

— Oare ce ţi-a mărturisit biata fată? am întrebat. 

Tigellinus și-a frecat palmele și mi-a evitat privirea. 


— Încearcă să mă înţelegi și pe mine, a spus, toată 
dimineața m-am luptat cu o mahmureală groaznică. 
Trebuia să am și eu parte de puţină plăcere în toată treaba 
asta. Şi eu am fost foarte curios să văd ce are ea de 
mărturisit. Ei bine, n-am aflat nimic, decât că nu știu ce 
mare domn, sau ceva de genul ăsta, va veni curând și mă 
va arunca în foc drept pedeapsă pentru faptele mele rele. 
O fată tare răzbunătoare. Cu toţii aduc vorba despre foc ca 
și când i-ar atrage în mod deosebit. Dar există oameni 
cărora le face plăcere să privească focul, altfel nu înţeleg 
de ce Nero a ales tocmai noaptea aceea să cânte din turnul 
lui Maecenas. 

M-am prefăcut că o privesc mai îndeaproape pe fată, 
deși mi se făcea rău când mă uitam la ea. 

— Tigellinus, am exclamat prefăcându-mă surprins, fata 
asta arată ca o evreică! 

Tigellinus m-a înșfăcat îngrozit de braţ. 

— Orice-ar fi, să nu-i sufli o vorbă Poppaeei! mi-a spus. 
Pe toţi zeii din lumea de dincolo, cum aș putea să 
deosebesc o evreică de o fată obișnuită? N-au niciun semn 
distinctiv pe corp, așa cum au bărbaţii. Dar sigur era 
creștină! Nu și-a recunoscut sminteala, deși îi făgăduisem 
să o las în viaţă dacă era dispusă să renunţe la superstiţiile 
alea. Trebuie să fi fost vrăjită! 

Din fericire, după acest incident Tigellinus s-a speriat și 
a decis să nu-și mai tortureze victimele. A încercat să le 
readucă în simţiri ca să-și poată primi pedeapsa dată de 
împărat pentru incendierea orașului. Ne-am întors în 
camera lui specială de interogatorii unde i s-a spus că 
senatorul Pudens Publicola, din străvechea gintă Valeria, 
venise însoţit de un evreu bătrân și cerea imperios să 
vorbească cu Tigellinus. 

Neplăcut surprins, Tigellinus s-a scărpinat în cap și s-a 
uitat neajutorat la mine. 

— Pudens e un bătrân blând și neghiob, a spus el, de ce- 


ar fi furios pe mine? Poate am arestat din greșeală vreun 
client de-al lui. Stai aici și ajută-mă, dacă tot știi atâtea 
despre evrei. 

Senatorul Pudens a intrat cu capul lui alb de bătrâneţe 
tremurând de furie. Spre surprinderea mea, era însoţit de 
Chefa, cu toiagul lui tocit de păstor și cu chipul lui bărbos 
roșu de agitaţie. Cea de-a treia persoană era un tânăr palid 
la faţă de spaimă, pe nume Cletus, care vorbea mai multe 
limbi și pe care îl mai văzusem o dată când fusese 
tălmaciul lui Chefa. 

Tigellinus s-a ridicat în picioare și a dat să-l salute 
respectuos pe Pudens, însă bătrânul s-a repezit la el, a 
încercat să-l lovească cu sandaua lui roșie de senator și a 
izbucnit într-o tiradă zgomotoasă de insulte: 

— Tigellinus, geambaș de cai nenorocit, curvar și 
pederast, ce crezi că faci? Ce-i cu toate acuzaţiile astea 
false la adresa creștinilor? Cât de departe ai impresia că 
poţi merge cu neobrăzarea asta? 

Tigellinus a încercat spășit să-i explice că el nu 
amestecase niciodată viața privată cu atribuţiile funcţiei de 
prefect al pretoriului, că nu era singurul pederast din 
Roma și că nu se rușina câtuși de puţin de faptul că fusese 
crescător de cai în zilele când trăia în exil. 

— Încetează cu insultele, dragul meu Pudens, a încheiat 
el. Tu, care ești atât de iubit de popor, gândește-te la 
demnitatea ta și la faptul că te adresezi unui slujitor al 
imperiului, și nu unui om oarecare. Dacă ai vreo acuzaţie 
să-mi aduci, voi asculta cu răbdare ce ai de zis. 

Chefa și-a ridicat braţele și a început să vorbească cu 
voce tare în aramaică fără măcar să se uite în direcţia 
noastră, ca și când i se adresa unui străin care se afla în 
aceeași cameră cu noi. Speriat, Tigellinus și-a îndreptat 
privirea către punctul în care se uita Chefa. 

— Cine e acest evreu, a întrebat Tigellinus, ce spune și 
cui i se adresează? Sper că nu e vreo vrăjitorie și că l-aţi 


controlat să nu cumva să aibă talismane magice sau 
amulete periculoase asupra lui. 

Scuturându-l pe Tigellinus de braţ, am reușit să-l fac să 
mă asculte. 

— E mai-marele creștinilor, i-am explicat, faimosul 
Chefa. Se spune că a înviat oameni din morți și a făcut 
minuni. Pe lângă el, Simon vrăjitorul, în zilele lui bune, 
pare un ageamiu. Chefa se află sub protecţia senatorului 
Pudens de când l-a vindecat de dropică. 

Tigellinus și-a făcut degetele coarne pentru a alunga 
spiritele rele. 

— E evreu, a zis Tigellinus hotărât, n-am nimic cu el. 
Spune-i să înceteze cu vrăjitoriile, să plece și să-și ia 
toiagul fermecat cu el. Altminteri o să mă înfurii. 

Cletus a tradus în greacă cuvintele lui Chefa. Avea un 
limbaj îngrijit, aproape poetic și părea că repetase de 
multe ori acel discurs. Tigellinus se ocupase în tinereţe cu 
orice altceva, numai cu învățatul nu, și înţelegea prea 
puţină greacă, dar s-a prefăcut totuși că îl ascultă. Ştiam 
că se rușina de lipsurile lui în această privinţă, de aceea 
am tradus repede în latină ceea ce reţinusem din tirada lui 
Chefa. 

— Se roagă la lisus din Nazaret sau Hristos, i-am spus, 
implorându-l să-i aducă pacea. E un om care se aprinde 
repede și a avut multe de suferit la viaţa lui din cauză că e 
iute la mânie. Susţine că învățătorul lui trebuia să-l certe 
mai des. Creștinilor li s-a poruncit ferm să răsplătească 
faptele rele cu fapte bune și să-i ierte pe cei care îi 
prigonesc. Acum se teme însă că, din cauza furiei, nu va 
putea respecta aceasta poruncă. 

Tigellinus și-a pierdut stăpânirea de sine. 

— Cum poate să i se adreseze lui Hristos ca și când ar fi 
aici cu noi? a întrebat Tigellinus cu ochii larg deschişi de 
teamă. Eu nu-l văd! Asta e doar o vrăjitorie ordinară! 
Lămurește-l imediat că eu nu-l prigonesc și nici nu-i doresc 


răul. 

Între timp, senatorul Pudens se liniștise și a spus: 

— Slăvitul Chefa a venit personal să răspundă tuturor 
acuzațiilor inventate de tine împotriva creștinilor. Îţi cere 
să-i eliberezi pe toţi și să-l închizi pe el în schimb. El este 
păstorul lor. Toţi ceilalţi, de la cel mai mic la cel mai 
însemnat, nu sunt decât oile lui. 

Tigellinus s-a lipit de perete, faţa lui măslinie a pălit, iar 
buzele au început să-i tremure. 

— Ia-l de aici, a murmurat Tigellinus, înainte să pun să 
fie alungat cu biciul din pretoriu! Spune-i să plece definitiv 
din oraș. Investighez conspirația creștinilor împotriva 
Romei la ordinele împăratului. Incendiatorii au mărturisit 
deja. Recunosc că mulţi creștini respectabili poate nici 
măcar nu știau despre acest plan îngrozitor. Poate că 
bătrânul vrăjitor cu toiagul ăla scârbos nu știa nici el. 

Pudens l-a ascultat cu gura căscată, iar gușa care-i 
atârna sub bărbie îi tremura. 

— Toată lumea știe, a replicat senatorul plin de reproș, 
că împăratul însuși a fost cel care a dat foc Romei ca să 
pună mâna pe terenurile dintre colinele Coelius și Esquilin 
pentru planurile lui smintite. Dar Nero se înșală amarnic 
dacă are impresia că poate arunca vina pe niște oameni 
nevinovaţi. Să se păzească de mânia poporului dacă aceste 
lucruri vor deveni cunoscute. 

Tigellinus s-a uitat în jur temându-se că pereţii ar fi 
putut avea urechi. 

— Eşti om bătrân, Pudens, a zis el ameninţător, mintea 
ţi-e tulburată. Nu lăsa asemenea bârfe să-ţi scape de pe 
buze. Sau ești și tu creștin, și rătăcirea te-a făcut să te 
amesteci în toate astea? Ai grijă. Numele tău e pe liste, 
chiar dacă, evident, nu plec urechea la asemenea acuzaţii. 
Un membru al Senatului nu poate fi creștin. 

A încercat să râdă, însă rămăsese cu privirea aţintită 
asupra lui Chefa, tresărind ori de câte ori acesta făcea 


vreo mișcare. Pudens și-a amintit de rangul și de statutul 
său și și-a dat seama că mersese totuși prea departe. 

— În fine, poate există fanatici și habotnici printre 
creștini, a spus el, poate chiar și falși profeţi. Poate un lup 
în blană de oaie a reușit să se strecoare printre ei. Dar 
Chefa vrea să dea socoteală în numele lor la procesul 
public. Sper doar că nu va rosti, îndemnat de duhul sfânt, 
vorbe care îl vor înspăimânta până și pe Nero. 

Tigellinus se mai potolise puţin. 

— Nu sunt un om rău, a zis Tigellinus, ci mereu sunt 
gata să cad la înţelegere. Însă vrăjitorul tău evreu nu poate 
da socoteală în locul celor învinuiți. El are aceleași 
drepturi și aceeași poziție privilegiată ca toţi ceilalți evrei 
blestemaţi. Nero mi-a interzis în mod categoric să-i 
amestec pe evrei în toată povestea asta, însă nici Hercule 
însuși n-ar putea să facă diferenţa între evreii drept- 
credincioși și ereticii creștini în aceste grajduri ale lui 
Augias. Cred că Roma ar fi un oraș considerabil mai liniștit 
fără evrei, dar asta e doar părerea mea și atât. Trebuie să 
mă supun voinţei împăratului. 

I-am redat pe scurt lui Cletus spusele lui Tigellinus, iar 
acesta le-a tradus pentru Chefa, al cărui chip începuse din 
nou să se facă stacojiu de furie. La început, Chefa a 
încercat să vorbească pe un ton destul de stăpânit, însă, în 
scurt timp, s-a aprins atât de tare, încât cuvintele îi 
deveniseră tunătoare. Cletus încerca să tălmăcească, eu 
interveneam din când în când, iar Pudens vorbea și el, 
exprimându-și opiniile lui. Ajunseserăm la un moment dat 
să vorbim toţi odată și niciunul nu mai putea urmări ce 
spunea celălalt. În cele din urmă, Tigellinus și-a ridicat 
braţele și ne-a cerut să facem liniște. 

— Destul! a strigat Tigellinus. Din respect pentru părul 
tău alb, Pudens, și ca să-i fac pe plac acestui puternic 
vrăjitor, sunt de acord să eliberez zece sau douăzeci sau, 
hai să spunem, o sută de creștini pe care îi poate desemna 


chiar el. Să meargă în tabăra de pe terenul de exerciţii și 
să aleagă. Am oricum prea mulţi creștini și aș fi foarte 
mulțumit să scap de câţiva dintre ei cu ocazia asta. 

Însă Chefa n-a fost de acord cu această propunere 
rezonabilă, deși a reflectat puţin asupra ei. Insista să fie 
arestat în locul tuturor celorlalţi, a căror libertate o cerea 
cu încăpățânare. Mi s-a părut o idee absurdă, dar, după ce 
m-am mai gândit, mi-am dat seama că a fost o mișcare 
înţeleaptă din partea lui. Dacă ar fi ales o sută-două de 
oameni din mulţimea aceea imensă, ar fi provocat 
disensiuni mai puternice ca niciodată între creștini, într-un 
moment în care conducătorii diferitelor grupări ajunseseră 
în sfârșit la un oarecare consens. 

Până la urmă, negocierile noastre au ajuns într-un 
impas. Deși se temea de farmece, Tigellinus și-a pierdut 
răbdarea când a constatat că evreul îi submina autoritatea. 
A ieșit în grabă din încăpere și l-am auzit răcnind un ordin 
gărzilor să-l alunge pe evreul ăla obraznic cu biciul cât mai 
departe de pretoriu. 

— Dar nu faceţi uz de violență mai mult decât e necesar, 
a spus Tigellinus, și în niciun caz să nu vă atingeţi de 
senatorul Pudens. Face parte din ginta Publicola. 

Dar lui Tigellinus i-a venit greu să-i facă pe pretorieni să 
îndeplinească ordinul, fiindcă unii dintre ei îl ascultaseră 
pe Pavel vorbind, pe vremea când îl păziseră, și 
dobândiseră de atunci un fel de respect pentru creștini. 
Tigellinus nu putea să îi învinovăţească, deoarece și el se 
temea foarte tare de Chefa din cauza faimei lui de mare 
vrăjitor. Chiar și centurionii de la pretoriu îl avertizaseră 
serios să nu se atingă de un om atât de sfânt. 

Până la urmă, Tigellinus s-a văzut nevoit să promită o 
soldă dublă oricui va binevoi să-l escorteze pe Chefa afară 
din tabără și să se asigure că acesta va rămâne dincolo de 
ziduri. Astfel a reușit să găsească cinci zdrahoni, care se 
încurajau unii pe alţii, zicând că nu se tem de puterile 


lumii de dincolo. După ce au luat fiecare câte o gură 
zdravănă de vin, au năvălit în camera de interogatoriu și 
au început să-l împingă afară pe Chefa cu lovituri strașnice 
de bici. 

Pudens n-a putut să intervină, deoarece nici măcar un 
senator nu are dreptul să împiedice îndeplinirea unui ordin 
militar. N-a putut decât să-l insulte și să-l amenințe pe 
Tigellinus, care, preocupat de propria-i siguranță, păstra 
distanţa și-i zorea pe pretorieni țţipând la ei cât îl ţinea 
gura. 

Curelele plumbuite ale bicelor trosneau când se izbeau 
de capul și umerii lui Chefa, dar semeţul bătrân își 
îndrepta spatele, zâmbea blajin, îi binecuvânta pe soldaţi și 
le cerea să lovească mai cu sete, căci era o bucurie pentru 
el să sufere în numele lui Hristos. Ca să le facă sarcina mai 
ușoară, și-a dat jos mantia aspră ca să nu se păteze de 
sânge și i-a dat-o senatorului Pudens să o ţină. Pudens ar fi 
fost fericit să aibă grijă de ea, însă eu nu puteam îngădui 
ca un senator să facă asta, așa că am luat mantia și mi-am 
pus-o pe braţ. 

Innebuniţi de frică, soldaţii îl loveau pe Chefa cât de tare 
puteau și se răneau din greșeală unii pe alţii din cauza 
avântului. Sângele șiroia pe faţa lui Chefa, pierzându-se în 
barba lui cenușie. Tunica i s-a preschimbat curând în 
zdrenţe, stropii de sânge împroșcau podeaua și pereţii, iar 
Pudens și cu mine trebuia să ne ferim. Dar cu cât îl loveau 
mai puternic, cu atât Chefa zâmbea mai fericit, ţipând din 
când în când de plăcere și implorându-l pe Hristos să-i 
binecuvânteze pe acei bărbaţi, căci îi ofereau o bucurie 
fără seamăn. 

Pe măsură ce privea acea scenă crudă, Tigellinus se 
convingea tot mai tare că evreul Chefa era un vrăjitor 
teribil, chiar mai rău decât Apollonius din Tyana, deoarece 
nici măcar nu simţea durerea fizică. A strigat la soldaţi să 
lase bicele și să-l scoată afară mai repede pe Chefa. 


Acestora însă le era frică să-l atingă, deși toată povestea 
începuse deja să-i rănească în orgoliul lor de soldaţi. 
Întărâtaţi de râsetele și de vorbele batjocoritoare ale 
camarazilor lor, au început să înjure în gura mare, l-au 
înșfăcat pe Chefa de mâini și de picioare, făcându-l să-și 
piardă echilibrul, în ciuda faptului că se zbătea mai ceva ca 
un taur, ferindu-se totuși să-i lovească sau să-i rănească. 

Au reușit să-l târască prin culoarul boltit până la treptele 
de marmură, unde s-a smuls din strânsoarea lor și a 
promis că va merge de bunăvoie către ieșire dacă aveau 
să-l biciuiască tot drumul până acolo. Soldaţii i-au făcut pe 
plac, însă i-au spus că braţele le erau paralizate de puterile 
lui, de aceea loviturile nu vor mai avea aceeași forță. 

Creștinii arestaţi au venit în fugă către Chefa, fără să-i 
mai poată împiedica cineva. li strigau extaziați numele și 
au îngenuncheat în semn de respect, formând un șir 
impresionant de-o parte și de alta a drumului pe care 
pășea. El zâmbea bucuros și i-a îndemnat să îndure 
încercările la care sunt supuși. Apoi i-a binecuvântat 
ridicându-și braţele în aer și a strigat numele lui Hristos. 
Prizonierii și-au recăpătat credinţa și curajul după ce au 
văzut rănile sângerânde ale lui Chefa și au renunţat la 
suspiciunile pe care le nutreau unii față de ceilalţi. 

Pudens și cu mine l-am însoţit o vreme pe Chefa. 
Tigellinus ne urmărea de la o distanță apreciabilă 
încercând în zadar să-și redobândească atitudinea 
sfidătoare și trufașă pe care o avea înainte de acest 
incident. Am profitat de ocazie să schimb câteva vorbe cu 
Cletus. I-am explicat gravitatea acuzațiilor și l-am rugat 
insistent să-l convingă pe Chefa să se ascundă sau să 
părăsească orașul. 

Creștinii nu aveau nimic de câștigat, ba dimpotrivă, dacă 
Chefa ar fi ajuns în mâinile lui Nero. Faptul că era evreu 
nu cred că l-ar fi putut proteja prea multă vreme, deoarece 
poporul era învrăjbit împotriva creștinilor. Cletus părea un 


tânăr înţelept. M-a ascultat cu atenţie, a încuviinţat și mi-a 
spus că provenea din Umbria. N-am înţeles ce relevanţă 
avea asta pentru discuţia noastră. Acum mulţi ani, i-am 
asigurat o pregătire într-ale legilor, pe vremea când era 
considerat moștenitorul toiagului lui Chefa, datorită 
numeroaselor lui calităţi și cunoștințelor de limbi străine. 
Când scriu aceste rânduri, am auzit deja că unul dintre 
discipolii lui Pavel se întrece cu Cletus pentru a dobândi 
toiagul de păstor al lui Chefa. Treaba lor, să se ocupe ei de 
creștini. Eu, un om bolnav, nu mă mai amestec în astfel de 
lucruri. 

Chefa era într-adevăr hotărât să rămână lângă poartă și 
să aștepte acolo fără să mănânce și să bea, însă Pudens a 
reușit până la urmă să-l convingă să renunţe la această 
idee și l-a încredinţat însoţitorilor săi spunându-le să-l ducă 
în cea mai mare taină înapoi acasă. I-a îngăduit chiar să-i 
folosească propria lectică. Chefa ar fi preferat să meargă 
pe jos, însă picioarele i se împleticeau de emoție și din 
cauză că pierduse mult sânge. Pudens s-a reîntors la 
Tigellinus să poarte negocieri într-o manieră rezonabilă, 
tipic romană. 

Când i-a văzut pe creștini murmurând veseli și 
îmbulzindu-se în grădina pretoriului, Tigellinus și-a venit 
imediat în fire și a ordonat să fie conduși cu toţii înapoi în 
perimetrul taberei improvizate, poruncindu-le prizonierilor 
care se aflau în imediata lui apropiere să meargă și să 
curețe petele de sânge de pe podeaua și pereţii camerei de 
interogatoriu. Creștinii s-au uitat uluiţi unii la alţii, căci nu 
aveau nici perii și nici găleți cu apă. Tigellinus a pufnit în 
râs: 

— Din partea mea, puteţi să lingeţi podeaua dacă vreţi, 
nu mă interesează decât să fie curată. 

Prin urmare, creștinii au îngenuncheat și au șters cu 
grijă fiecare strop de sânge cu propriile haine. Considerau 
această sarcină una închinată zeului lor, amintindu-le de 


patimile lui Hristos. 

Fiind un om raţional, Pudens a încercat să obţină cât 
mai mult și a insistat ferm pe lângă Tigellinus să-și ţină 
cuvântul și să elibereze o sută de creștini, așa cum 
promisese. Tigellinus, care dorea să-i facă pe plac 
senatorului datorită originii sale respectabile, a acceptat 
fără crâcnire: 

— În ceea ce mă privește, ai îngăduinţa mea să alegi, 
dacă vrei, două sute dintre cei care tăgăduiesc că au avut 
ceva de-a face cu incendierea orașului. 

Pudens a pornit imediat către tabără înainte ca 
Tigellinus să apuce să regrete vorbele acelea rostite într- 
un moment de ușurare. Tigellinus însă n-a cumpănit prea 
mult și a adăugat cu glas tare în urma lui Pudens: 

— Pentru fiecare om eliberat aştept o sută de sesterţi în 
vistieria mea personală. 

Ştia că Pudens nu era un om bogat, dimpotrivă, abia 
reușea să-și menţină veniturile deasupra pragului impus 
senatorilor. La un moment dat, împăratul Claudius chiar 
achitase din propriul buzunar suma necesară, ca Pudens să 
nu fie nevoit să părăsească Senatul din cauza sărăciei. De 
aceea, Tigellinus își dădea seama că nu putea obţine mai 
mulţi bani de la el. 

Dintre miile de creștini arestaţi, Pudens i-a ales pe 
bărbaţii despre care știa că erau apropiaţi de-ai lui Chefa 
și pe femeile care aveau copii acasă sau care aveau un 
motiv întemeiat să se întoarcă degrabă la gospodăriile lor. 
N-a considerat necesar să aleagă și fete tinere, deoarece a 
presupus că nu aveau cum să fie acuzate de incendiere 
premeditată și niciuna dintre ele nu părea să fie 
ameninţată de vreun pericol sau vreo pedeapsă, de vreme 
ce nu existau probe solide pentru un proces. 

Pudens i-a alinat și i-a încurajat pe prietenii lui creștini 
asigurându-i că niște oameni respectabil ca ei aveau să fie 
eliberaţi cu siguranţă. Creștinii nu s-au înghesuit prea tare 


în jurul lui, iar unii dintre cei aleși de el chiar au refuzat să 
plece, preferând să rămână alături de ceilalți credincioși și 
să treacă prin aceleași încercări. Pudens a strâns până la 
urmă trei sute de oameni care urmau să fie răscumpăraţi și 
eliberaţi. Intr-un final, a început să negocieze cu 
Tigellinus, iar acesta din urmă a fost nevoit să treacă cu 
vederea numărul creștinilor și să-i facă pe plac 
senatorului, mulțumindu-se cu numai zece mii de sesterţi 
pentru toți. 

Încurajat de toanele bune ale lui Tigellinus, am întrebat 
dacă îmi era îngăduit și mie să răscumpăr câţiva prizonieri 
pe care îi știam adepţi ai lui Pavel. Consideram că era 
important să fie eliberaţi și câţiva dintre discipolii lui 
Pavel; în caz contrar, puteau să apară bârfe răutăcioase că 
adepţii lui Chefa se bucură de tratament preferenţial. 

Aceștia din urmă considerau învăţăturile lui Pavel inutil 
de complicate. Insă cei care îl ascultau și îl înțelegeau 
susțineau că pătrund misterele divine mult mai bine decât 
ceilalți. Mă simțeam mulţumit și eram bucuros că puteam 
să mă dau mare în fața Claudiei că îi ajutasem pe creștinii 
aflaţi la ananghie fără să dobândesc vreun câștig de pe 
urma acestei fapte. 

Tigellinus nici măcar nu mi-a perceput vreo taxă pentru 
eliberarea lor, fiindcă avea nevoie de ajutorul meu la 
redactarea documentelor necesare procesului, fiind 
singurul care putea descrie cât mai obiectiv superstiția 
creştină. De asemenea, nutrea un soi de respect pentru 
mine, deoarece nu-mi era teamă de Chefa și îndrăznisem 
să rămân în aceeași încăpere cu el. Și-a exprimat 
recunoștinţa în câteva vorbe reţinute. 

Se temea teribil de Chefa, mai ales că soldaţii care îl 
biciuiseră nu-și mai puteau folosi mâinile. Se jeleau ca vai 
de ei, cu braţele complet paralizate, și îl acuzau pe prefect 
că le ordonase să se atingă de vrăjitor. Cred că exagerau 
doar ca să primească mai mulţi bani. Sau cel puţin n-am 


auzit ca suferinţa lor să fi fost una îndelungată. 

Tigellinus se considera acum pregătit să prezinte cazul 
în faţa lui Nero. M-a rugat să-l însoțesc, căci mă dovedisem 
informat și îi cunoșteam personal pe creștini. În plus, 
considera că era de datoria mea să vin cu el, fiindcă eu îl 
întărâtasem pe Nero oferindu-i Poppaeei informaţii 
eronate despre creștini. De asemenea, socotea că mila mea 
pentru creștini și faptul că nu păream dispus să cred toate 
fărădelegile pe care el le descoperise în urma 
interogatoriilor erau oportune pentru raportul ce urma să-i 
fie prezentat lui Nero; aș fi adus astfel o notă de 
imparţialitate. 

Am pornit călare către colina Esquilin. După lărgirea și 
pavarea străzilor, acum se putea circula cu cai și cu alte 
vehicule în oraș și pe timpul zilei pentru a înlesni 
construcţia clădirilor. Nero era într-o dispoziţie de zile 
mari. El și suita lui tocmai se desfătaseră cu o masă 
copioasă, băuseră vin și se răcoriseră cu o baie rece ca să 
poată continua să bea și să mănânce până la lăsarea serii - 
ceea ce devenise un tabiet de-al lui. 

Era extrem de mulțumit că descoperise metoda perfectă 
de a face poporul să dea uitării nemulțumirile pe care le 
avea faţă de el, distrăgându-i atenţia către nelegiuiţii 
creștini. Spera ca astfel să reducă la tăcere clevetirile 
înveninate la adresa lui. N-a fost deloc deranjat de 
numărul impresionant al creștinilor arestaţi, după cum 
reieșea din raportul lui Tigellinus. Nero oricum îi 
considera pe toţi oameni fără căpătâi, hoţi și criminali. 

— Trebuie doar să găsim o pedeapsă pe potriva faptei 
îngrozitoare pe care au comis-o, a zis Nero. Cu cât va fi 
mai dură pedeapsa, cu atât va crede mai multă lume că ei 
se fac vinovaţi de incendierea Romei. Cu această ocazie, 
putem organiza spectacole și piese de teatru pentru popor 
cum nu s-au mai văzut. Nu putem folosi amfiteatrul din 
lemn, deoarece subsolurile de acolo sunt încă utilizate ca 


locuințe temporare pentru cei rămași fără case, iar Circus 
Maximus a ars din temelii. Va trebui să folosesc circul meu 
de pe Vatican. E puţin înghesuit, e adevărat, dar 
spectacolele se pot desfășura acolo, iar ospăţul gratuit 
pentru popor va avea loc seara, în grădinile mele de la 
poalele colinei Janiculum. 

Nu prea înţelegeam ce avea în minte, dar am îndrăznit 
să menţionez că era necesar mai întâi un proces public și 
că nu aveau cum să fie condamnaţi prea mulţi oameni 
pentru incendiere, având în vedere puţinele dovezi 
existente împotriva lor. 

— Proces public? a întrebat Nero. Creștinii sunt 
nelegiuiți și sclavi fugari fără cetăţenie. Nu e nevoie de o 
sută de juraţi ca să-i judece pe acești oameni. Un decret 
din partea prefectului e suficient. 

Tigellinus i-a explicat că surprinzător de mulţi oameni 
dintre cei arestaţi erau cetățeni romani cărora nu le putea 
fi adusă nicio acuzaţie, cu excepţia faptului că se 
declaraseră creștini, și că îi era dificil să adăpostească, 
timp de mai multe zile, cinci mii de suflete în tabără 
improvizată lângă pretoriu. 

De asemenea, chiar dacă ar fi fost condamnaţi de un 
tribunal obișnuit, unii dintre prizonieri păreau să aibă 
îndeajuns de mulţi bani cât să poată prelungi procesul 
făcând recurs la împărat. Prin urmare, împăratul trebuia 
să stabilească de la bun început dacă a fi creștin era un 
delict suficient de serios pentru a fi condamnat de tribunal. 

— Ai spus cinci mii? a întrebat Nero entuziasmat. 
Nimeni n-a folosit vreodată atât de mulţi oameni într-un 
spectacol, nici măcar în cele mai fastuoase marșuri 
triumfale. Cred că un singur spectacol va fi destul. Nu 
putem organiza un ospăț pentru popor care să se întindă 
pe mai multe zile, căci asta n-ar face decât să întârzie și 
mai tare lucrările la clădiri. Din partea mea, poţi să-i pui să 
defileze prin oraș înainte să-i aduci pe toţi în circul meu. 


Astfel poporul va savura un prim moment al spectacolului 
și va avea ocazia să-și manifeste aversiunea faţă de faptele 
cumplite ale creștinilor. Dacă vrei, lasă vreo câţiva să fie 
sfâșiaţi în bucăţi de mulţime, dar ai grijă să nu-ţi scape 
lucrurile de sub control. 

Mi-am dat seama că Nero nu avea încă o imagine prea 
realistă despre toată chestiunea și nici nu realiza 
proporţiile ei. 

— Chiar nu înţelegi? i-am spus. Cei mai mulţi dintre ei 
sunt oameni respectabili! Sunt fete și băieţi acolo pe care 
nimeni n-ar putea să-i bănuiască de vreo nelegiuire. Unii 
chiar poartă toga. Doar nu te gândești serios să lași 
poporul să pângărească toga romană? 

Chipul lui Nero s-a întunecat și m-a scrutat preţ de 
câteva clipe, în vreme ce gâtul lui gros și gușa se 
încordaseră. 

— Văd că te îndoiești de inteligența mea, Manilianus, a 
zis el manifestându-și vădit nemulțumirea prin folosirea 
numelui meu de familie. Însă imediat a izbucnit în râs, căci 
îi venise o altă idee: Tigellinus, nu-i putem pune să defileze 
goi prin Roma? Oamenii s-ar distra și mai tare și așa n-ar 
mai ști cine e respectabil și cine nu. Apoi a clătinat din 
cap. Inocenţa lor aparentă, a continuat Nero, e doar de 
faţadă. Am învăţat din proprie experienţă să mă tem de cei 
care își ascund răutatea în spatele evlaviei și obiceiurilor 
virtuoase. Știu atât de multe despre superstiţia creștină, 
încât cea mai severă dintre pedepse e prea blândă pentru 
cât rău au făcut acești oameni. Vreţi să vă povestesc? 

A privit în jur întrebător. Știam că era mai bine să 
păstrăm tăcerea atunci când dorea să vorbească, prin 
urmare l-am îndemnat să continue. 

— Superstiţia creștină, a spus Nero, e atât de rușinoasă 
și de îngrozitoare, încât nu putea să-și aibă originile decât 
în Orient. Creștinii practică o vrăjitorie înspăimântătoare 
și ameninţă că vor da foc întregii lumi într-o bună zi. Se 


recunosc unii pe ceilalți cu ajutorul semnelor lor secrete și 
se adună serile în spatele ușilor ferecate să mănânce carne 
de om și să bea sânge. Pentru asta, strâng copii 
abandonaţi și îi jertfesc în cadrul întâlnirilor lor de taină. 
După ce mănâncă și beau, se împreunează unii cu alţii în 
toate chipurile firești și nefirești. Se împerechează chiar și 
cu animale sau cel puţin cu oile, din câte am auzit. 

A privit triumfător în jur. Cred că Tigellinus era nervos, 
căci din cauza lui Nero nu apucase să prezinte rezultatele 
interogatoriilor. Probabil simțea nevoia să vorbească în 
numele lui, iar atunci când i s-a acordat ocazia, a spus cu 
dispreţ: 

— Nu îi poţi acuza de desfrânare. Știu oameni, nu 
departe de acest loc, care se ascund în spatele ușilor 
încuiate ca să se destrăbăleze. 

Nero a început să râdă în hohote. 

— E cu totul altceva, a zis el, dacă oamenii se adună de 
bunăvoie ca să se distreze și să înveţe lucruri noi 
împreună. Dar nu-i spuneţi Poppaeei, căci ea nu e atât de 
tolerantă pe cât ar trebui. Creștinii însă fac toate astea în 
cadrul unei conspirații în numele zeului lor, sperând că așa 
vor obţine avantaje față de alţi oameni. Cred că totul le 
este permis și că, în ziua în care vor pune mâna pe putere, 
îi vor judeca pe toţi ceilalţi. Asta e o idee care chiar ar 
putea fi periculoasă, dacă n-ar fi atât de ridicolă. 

Nu ne-am alăturat hohotelor lui de râs cam forțate. Fiul 
vărului lui Seneca, tânărul Lucanus, care devenise cam 
arogant datorită renumelui de poet pe care îl dobândise, 
dorea să fie mereu în centrul atenţiei. De aceea a început 
să vorbească doar ca să-i facă în ciudă lui Nero: 

— Nu înţeleg de ce nu sunt arestaţi și evreii. E cel mai 
odios popor dintre toate câte există. Nu sunt diferiţi de 
creștini, iar noua superstiție a apărut chiar în sânul lor. 
Intr-o încăpere ascunsă a Templului din Ierusalim 
venerează un zeu cu cap de măgar. Pompei și centurionii 


lui au văzut asta cu ochii lor când au dat foc templului 
evreilor. 

N-am mai putut să tac. 

— Nu-i adevărat! am exclamat. Zeul evreilor nu are chip. 
Prin asta se deosebesc ei de celelalte popoare. Creștinii 
venerează același zeu, doar că au adăugat și alte lucruri 
învățăturilor evreilor. 

— Ştiu dintr-o sursă absolut sigură, a spus Nero dând 
din cap în semn de încuviinţare, că Pompei chiar a pătruns 
în sanctuarul lor și a fost extrem de surprins să constate că 
nu era nimic acolo. Soldaţii însă au auzit înainte de asediu 
tot felul de povești false despre credinţa evreilor, pe care 
probabil le-au reţinut greșit, de aceea unii au susţinut cu 
încăpățânare că Pompei chiar văzuse un cap de măgar. Așa 
stau lucrurile. 

Lucanus abia împlinise douăzeci și cinci de ani, însă 
faima de poet i se urcase la cap. 

— Cred că eu știu mai bine, a izbucnit el. Am studiat 
relatarea lui Pompei cu mai multă atenţie decât oricare 
dintre contemporanii mei pentru epopeea mea despre 
războiul civil. Evreii chiar sunt un popor odios. 

Nero s-a uitat lung la el și a strivit în pumn, fără să-și 
dea seama, un cotor de măr pe care îl avea în mână, iar 
zeama i s-a scurs printre degete. Furia lui Nero era mult 
mai periculoasă atunci când nu se manifesta vizibil. Gestul 
lui involuntar mi-a dat de înţeles că era cazul să fiu 
prudent. 

— Lucanus, dragul meu băieţaș, a spus Nero cu un glas 
tărăgănat, am auzit deja destule despre epopeea ta în care 
îl prezinţi pe Pompei ca pe un erou al libertăţii, iar pe 
strămoșul meu, Iuliu Cezar, drept un tiran. Evident, poetul 
are libertatea de a privi lucrurile în felul lui, de aceea nu 
te-am criticat niciodată că ai falsificat istoria. M-am 
mulțumit să cizelez, cu înţelepciunea și cunoștințele mele, 
câteva dintre versurile tale necuviincioase, pe care le-am 


pus pe seama vârstei tale fragede. Te avertizez însă că e 
mai bine să stai departe de treburile statului din zilele 
noastre, din care nu înţelegi nimic. 

Lucanus a început să tremure, s-a înroșit și s-a uitat 
stăruitor la noi în speranţa că-i vom lua apărarea și îi vom 
întări spusele. 

— Orice om cultivat cunoaște ideea de bază a epopeii 
mele, a spus el în cele din urmă pe un ton împăciuitor. Era 
tiranului, care tocmai a început, este doar voia sorții. 
Pompei a luptat pentru libertatea Romei, însă n-a putut să 
lupte și împotriva destinului implacabil. Şi astfel a pierdut. 

Petronius, care avea rang de consul și era un scriitor pe 
care îl admiram foarte tare, și-a lăsat mâna pe umărul lui 
Lucanus și a spus zâmbind: 

— Îţi vom asculta oricând cu mare plăcere opera dacă ne 
vei trata pe banii soţiei tale cu friptură delicioasă de 
curcan și vin din Cipru, ca data trecută. Ce-i drept, stilul 
tău e cam bombastic și dai dovadă, de prost gust 
câteodată, așa cum spunea și Nero în maniera lui elegantă. 
Dar, din cauza unui mic reproș care îţi rănește vanitatea, 
nu e cazul să-l numești tiran. Nero e cel mai bun suveran 
al tuturor timpurilor. 

Cu Petronius nu știai niciodată când vorbea serios și 
când era ironic. Însă Nero se ameţise atât de tare din 
cauza vinului, încât s-a emoţionat și a uitat complet de 
Lucanus. 

— Ştiţi cu toţii cât sunt de blând, ne-a spus Nero, și cum 
mi-am dorit să nu fi știut să scriu atunci când a trebuit să 
semnez prima condamnare la moarte. Dacă am făcut 
vreodată rău, a fost doar din motive politice, pentru a 
menţine pacea. Şi știți foarte bine, prieteni, că am 
coșmaruri din cauza asta și Furiile vin după mine în vis cu 
torţele lor aprinse. Am remușcări din pricina unor fapte pe 
care le-am săvârșit constrâns de datoria mea faţă de 
imperiu. Asta nu dovedește decât că sunt un om bun. Însă 


Petronius procedează greșit că îmi aduce aminte de latura 
mea sensibilă tocmai astăzi, când datoria mă obligă să-i 
pedepsesc pe incendiatorii Romei în cel mai nemilos mod 
cu putinţă. 

— Pivniţele de sub circul de pe Vatican sunt prea mici ca 
să adăpostească mii de oameni, a insistat Tigellinus. Eu 
cred în continuare că nu e necesar să târâm cetăţeni 
romani în toată tărășenia asta. Propun să mi se îngăduie 
să-i eliberez pe toţi cei care promit că vor renunţa la 
superstiția creștină și care sunt, de altfel, cetăţeni 
onorabili. 

— În cazul ăsta, n-ar mai rămâne prea mulţi de pedepsit, 
a protestat Nero, cu toţii vor promite orice numai să-și 
salveze pielea dacă li se va da ocazia. Sunt implicaţi toţi în 
acea conspirație odioasă, chiar dacă nu au luat parte 
direct la incendiere. Dacă voi considera că sunt prea mulţi, 
ceea ce nu prea cred având în vedere crimele 
înfricoșătoare pe care le-au comis, atunci îi voi lăsa să 
tragă la sorţi. Așa se procedează și pe timp de război, când 
o legiune a suferit o înfrângere rușinoasă. În Armenia, lui 
Corbulo i s-a acordat permisiunea să execute câte un om 
din zece, desemnat prin tragere la sorți. Printre cei 
executaţi s-au nimerit atât oameni curajoși, cât și lași. Îţi 
propun să procedezi la fel, căci aceia care vor scăpa vor fi 
oricum atât de speriaţi de pedeapsa aplicată celorlalţi, 
încât superstiția creștină va dispărea din Roma pentru 
totdeauna. 

Tigellinus a remarcat iritat că nimeni nu-l acuzase 
vreodată de prea mare mărinimie de când se afla în 
funcţie. 

— Punctul meu de vedere este unul practic, a spus 
Tigellinus. Execuţia a mii de oameni într-o manieră 
artistică, așa cum dorești, e imposibil de înfăptuit într-o 
singură zi, în amfiteatrul tău înghesuit, chiar și dacă 
umplem toată arena cu cruci. Vreau să mă spăl pe mâini de 


toată treaba asta. Dacă totuși nu dorești ceva artistic, 
atunci, desigur, o execuţie în masă poate fi aranjată, deși 
am senzaţia că nu va fi neapărat un spectacol distractiv 
pentru popor. Spectatorii s-ar plictisi. Nu există nimic mai 
monoton decât execuțiile neîntrerupte cât e ziua de lungă. 

Eram cu toţii atât de șocați de cuvintele lui, încât nimeni 
n-a îndrăznit să scoată o vorbă. Ne închipuiserăm că vor fi 
executaţi câţiva creștini, iar ceilalți folosiţi într-un soi de 
spectacol. 

Petronius a clătinat din cap și a spus repede: 

— Nu, împărate, așa ceva n-ar fi de bun augur. 

— Nu vreau ca tu și poate nici eu să fim acuzaţi de 
încălcarea drepturilor cetăţenilor, a continuat Tigellinus. 
Trebuie să batem fierul cât e cald. Asta e o chestiune 
destul de urgentă. Am vreo două sute de mărturisiri, însă 
nu sunt suficiente pentru un proces, iar cei care au 
recunoscut nu prea mai pot fi arătaţi în public. 

Stânjenit şi vizibil enervat de privirile noastre 
dezaprobatoare, Tigellinus a adăugat: 

— Unii dintre ei au murit încercând să fugă. Asemenea 
lucruri se întâmplă adesea. 

Din nou am avut sentimentul că s-a prăbușit cerul peste 
mine, însă de data asta trebuia să deschid gura și să 
vorbesc: 

— Imperator, am spus, îi cunosc pe creștini și le știu 
tradiţiile obiceiurile. Sunt oameni pașnici care își văd de 
ale lor fără să se amestece în treburile statului și se feresc 
de toate relele. N-am auzit decât lucruri bune despre ei. 
Sunt naivi poate în credinţa lor că un anume lisus din 
Nazaret, pe care ei îl numesc Hristos și care a fost 
crucificat în ludeea pe vremea procuratorului Pilat din 
Pont, va veni și îi va mântui de toate păcatele și le va da 
viață veșnică. Dar naivitatea nu este o crimă. 

— Așa e! Ei cred că vor fi iertaţi pentru crimele lor 
îngrozitoare și că totul le este îngăduit, s-a răstit Nero. 


Dacă asta nu e o învăţătură periculoasă, atunci aș vrea să 
știu ce altceva poate fi considerat un pericol pentru stat. 

Unii au explicat destul de șovăielnic că pericolul 
reprezentat de creștini era poate exagerat de zvonuri. 
Totuși, erau cu toţii de acord că dacă o parte din ei ar fi 
pedepsiţi, atunci ceilalţi s-ar speria și ar renunţa la 
superstiţia lor. 

— De fapt, cu toţii urăsc întreaga omenire, a conchis 
triumfător Tigellinus, și cred că Hristos al lor va veni și te 
va osândi pe tine preamărite, și pe mine să fim arși de vii 
pentru fărădelegile noastre. 

Nero a râs și a ridicat din umeri. Spre lauda lui, Nero nu 
se sinchisea de atacurile îndreptate împotriva slăbiciunilor 
lui, ba chiar îi trata cu umor pe cei care compuneau 
versuri răutăcioase despre el. 

Dar și-a ridicat brusc privirea când Tigellinus s-a întors 
către mine și a zis: 

— N-ai spus tu, Minutus, că creștinilor ăstora nu le plac 
nici măcar spectacolele de teatru? 

— Urăsc teatrul? a exclamat Nero ridicându-se încet în 
picioare. Era revoltat, căci nu putea tolera insultele la 
adresa calităţilor lui vocale. În acest caz, a continuat 
împăratul, sunt într-adevăr dușmanii omenirii și merită 
toate pedepsele din lume. li vom acuza de incendiere 
premeditată și de faptul că urăsc neamul omenesc. Nu 
cred că le va lua cineva apărarea. 

M-am ridicat în picioare, genunchii îmi tremurau 
puternic. 

— Preamărite, am stăruit, am luat eu însumi parte când 
și când la mesele sfinte ale creștinilor. Pot să declar sub 
jurământ că nu s-a întâmplat nimic nepotrivit acolo. Au 
băut vin, au mâncat pâine și alte bucate obișnuite. Ei spun 
că acestea reprezintă trupul și sângele lui Hristos. După 
masă se sărută între ei, dar probabil că nu e nimic rău în 
asta. 


Nero a fluturat din mână ca și când ar fi îndepărtat o 
muscă. 

— Nu mă enerva, Manilianus, a spus el. Chiar dacă ai 
niște calităţi, știm cu toți că nu ești tocmai un geniu. 
Creștinii te-au dus de nas. 

— Exact, a adăugat Tigellinus, Minutus al nostru este 
mult prea credul. Vrăjitorii creștini l-au făcut să vadă altfel 
realitatea. Chiar și eu am fost pus în situaţii dificile în 
timpul interogatoriilor. Pe dinafară, afișează un chip blajin, 
par respectabili și le dau de pomană săracilor. Dar oricine 
cercetează misterele lor se expune vrăjitoriei practicate de 
acești oameni. 

N-am reușit decât să-l facem pe Nero să-și dea seama că 
două sau trei mii de prizonieri erau de-ajuns pentru 
spectacolul lui și i-a dat permisiunea lui Tigellinus să-i 
elibereze pe cei care promiteau să renunţe la superstiție, 
atâta vreme cât rămâneau destui oameni pentru 
organizarea unui proces. 

— Să ne gândim între timp la ceva plăcut care să-i 
amuze pe spectatori, a propus împăratul. Tigellinus, 
trebuie să te ocupi să existe și câțiva tineri sănătoși, fete și 
băieţi, pentru spectacolul de teatru, nu doar sclavi 
însemnați cu fierul roșu. 

Cum am mai spus, oamenii cred ceea ce speră să fie 
adevărat. Când m-am întors în tabăra de lângă pretoriu 
împreună cu Tigellinus, credeam că Nero avea în minte 
vreo piesă de teatru amuzantă și totodată umilitoare drept 
pedeapsă pentru creștini, pe care avea mai apoi să-i 
elibereze, după ce va fi executat câţiva ca să dea 
satisfacţie poporului. Tigellinus n-a spus nimic; el avea 
propriile planuri despre care eu nu știam la momentul 
acela. 

Am luat-o către terenul de exerciţii unde se afla tabăra. 
Prizonierii erau deja moleșiţi din cauza căldurii, căci era o 
zi fierbinte de toamnă. Primiseră apă și mâncare, însă nu 


ajunseseră pentru toată lumea. Mulţi dintre ei, înfometați 
și însetaţi, au cerut permisiunea să-și facă singuri rost de 
hrană, așa cum prevedea legea și cum se obișnuia. 

Când Tigellinus a observat printre prizonieri un bărbat 
respectabil înveșmântat în togă, s-a oprit lângă el și i s-a 
adresat pe un ton prietenos: 

— Ai participat la incendierea Romei? 

După ce a primit un răspuns negativ, a continuat: 

— Ai mai fost pedepsit pentru vreo altă faptă rușinoasă? 

După ce a primit și la această întrebare un răspuns 
satisfăcător, a exclamat încântat: 

— Bun! Pari un om onorabil. Eşti liber dacă promiţi că te 
vei lepăda de credința dăunătoare a creștinilor. Presupun 
că ai o sută de sesterţi să plătești costurile detenţiei. 

Însă răspunsul primit de această dată l-a surprins 
neplăcut pe Tigellinus. Ca să fiu sincer, și eu am fost uimit 
să-i aud replicând calm, unul după altul, că nu se puteau 
lepăda de Hristos, care îi izbăvise de păcate și îi chemase 
în împărăţia lui. Însă au recunoscut totodată că ar merge 
bucuroși la casele lor și ar plăti cincizeci, o sută sau chiar 
și cinci sute de sesterți ca să acopere cheltuielile pe care 
arestarea lor le pricinuise statului. 

Până la urmă, Tigellinus și-a pierdut cumpătul și l-a lovit 
cu bastonul pe unul dintre creștini. 

— Ia-l de-aici pe Hristos al tău! a răcnit el. Voi vă bateţi 
joc de mine, idioţilor! 

După ce s-a mai învârtit o vreme printre ei, a găsit cu 
greu doar doi cetăţeni romani care susțineau că ajunseseră 
acolo din greșeală și că nu aveau nicio legătură cu 
creștinii. Toţi ceilalți cereau organizarea unui proces, 
gândindu-se la bunăvoința împăratului - manifestată din 
plin în cazul lui Pavel, și susțineau că pot dovedi că toate 
acuzaţiile aduse creștinilor erau neîntemeiate. 

Dar timpul era prea scurt, iar Tigellinus trebuia să se 
grăbească. De aceea, se făcea că nu-i aude și mormăia în 


continuare: „Te lepezi de Hristos, nu?”. Apoi răspundea 
iute fiecărei tăgăduiri „Bine, atunci poţi pleca”. Nici măcar 
n-a mai cerut mită, atât timp cât prizonierii mai de soi 
acceptau să plece fără alte discuţii. Dar cei mai mulţi erau 
atât de încăpăţânaţi, încât se întorceau în taină în tabără și 
se ascundeau printre ceilalţi creștini. 

Tigellinus îi trimisese pe pretorieni să împrăștie între 
timp prin oraș vestea că vinovatii de incendierea Romei 
urmau să defileze printre ruine, de-a lungul Via Sacra, 
până pe malul celălalt al fluviului, unde aveau să fie închiși 
în circul lui Nero. I-a înștiințat pe soldaţi că el nu avea 
nimic împotrivă dacă unul-doi prizonieri erau lăsaţi să 
scape, pierzându-se prin mulțime în timpul defilării. Câţiva 
oameni mai în vârstă și femeile mai neputincioase se 
plângeau că drumul era prea lung, însă Tigellinus le-a spus 
ironic că nu poate face rost de lectici pentru toată lumea 
pentru acea mică promenadă. 

O mulțime gălăgioasă s-a adunat repede de-a lungul 
drumului și a început să arunce cu noroi și pietre în 
creștini. Însă coloana de prizonieri s-a dovedit neînchipuit 
de lungă, că până și cei mai înverșunaţi dintre scandalagii 
au obosit cu mult înainte să se întrevadă destinaţia. Eu 
călăream când înaintea, când în spatele procesiunii să mă 
asigur că pretorienii își făceau treaba și îi apărau pe 
creștini de furia norodului. 

Unii loveau prizonierii atât de tare, încât aceștia din 
urmă cădeau seceraţi, într-o baltă de sânge. Când am 
ajuns pe Via Sacra, cerul s-a înroșit brusc și o liniște 
stranie s-a așternut peste mulțimile furibunde înșirate de-a 
lungul drumului. Preţ de câteva clipe, întreg orașul a părut 
cufundat într-o tăcere fantomatică. Pretorienii priveau 
agitati în jur, căci printre ei se răspândise zvonul că urmau 
să se deschidă cerurile, iar Hristos se va cobori în mare 
slavă să-și apere oamenii. 

Istoviţi de foame, sete și nesomn, mulţi dintre creștini s- 


au așezat pe marginea drumului când nu i-au mai ţinut 
picioarele, însă nimeni n-a mai îndrăznit să-i agreseze în 
acele momente. Strigau după ceilalți, rugându-se să nu fie 
lăsaţi în urmă și astfel lipsiți de bucuria de a-l slăvi pe 
Hristos. Atunci, cei mai îndrăzneţi au luat căruțele folosite 
la căratul molozului și pietrelor pentru construcții și i-au 
pus în ele pe cei care se prăbușiseră lângă drum. Curând, 
la coada procesiunii s-au înșirat vreo sută de căruţe și 
astfel nimeni nu mai rămânea în urmă. Tigellinus n-a făcut 
nimic să împiedice acest lucru. A ajuns însă la concluzia că 
creștinii erau mai încăpăţânaţi în credinţa lor decât și-ar fi 
putut închipui vreodată. 

Însă a făcut o mare greșeală când a călăuzit procesiunea 
către insula lui Aesculapius și către partea evreiască a 
Vaticanului. Seara se lăsase deja. Când mulţimea care 
însoțea procesiunea a dat ochii cu evreii, spiritele s-au 
dezlănțuit și nimeni n-a mai putut împiedica ce a urmat. 
Unii au început să-i agreseze pe evrei și au pătruns cu 
forţa în casele lor pentru a le prăda. Tigellinus a trebuit să 
le ordone soldaţilor să restabilească ordinea, așa că șirul 
de prizonieri pașnici, care își continuau în liniște drumul, 
au trebuit să-și găsească singuri calea până la circul de pe 
Vatican. 

I-am auzit pe bărbaţii și femeile din fruntea procesiunii 
întrebându-se dacă se îndreptau în direcţia potrivită. Unii 
s-au rătăcit prin bezna din grădinile Agrippinei, dar până 
dimineaţă toată lumea descoperise cumva un drum către 
circ. S-a spus că nici măcar un singur creștin nu fugise, 
dar îmi vine greu să cred așa ceva. La căderea 
întunericului, când luptele erau în toi în cartierul evreiesc, 
ar fi fost foarte simplu pentru oricine să se furișeze înapoi 
spre casă. 

Evident, n-a fost destul spaţiu pentru toţi oamenii aceia 
în pivnițe și grajduri, așa că mulţi dintre ei au trebuit să se 
întindă direct pe nisipul din arenă. Tigellinus le-a îngăduit 


să-și înjghebeze paturi din rezervele de fân și a dat drumul 
apei în apeductele din grajduri. N-a făcut aceste lucruri 
din mărinimie, ci pentru că el, ca roman, era responsabil 
de soarta creștinilor. 

Existau printre prizonieri și câţiva copii care își 
pierduseră părinţii și câteva fete pe care pretorienii le 
aleseseră ca să le violeze - legea romană prevede că nicio 
virgină nu poate fi supusă unei pedepse fizice, cărora a 
trebuit să le poruncesc cu asprime, în numele lui Hristos 
să plece acasă, altfel ar fi refuzat să se supună. Nu am fost 
singurul care, în toată zăpăceala, a trebuit să apeleze la 
Hristos. l-am auzit pe pretorienii care se îngrijeau să 
menţină ordinea la cozile pentru apă dând ordine stângace 
în care îl invocau pe Hristos. Altminteri n-ar fi reușit 
niciodată să-i strunească pe creștini. 

Complet descurajat, am pornit împreună cu Tigellinus 
prin întunericul nopţii înapoi către colina Esquilin să-i dăm 
raportul lui Nero. Acolo ospăţul era în toi, iar Nero era 
deja destul de beat. Îl alungase pe Lucanus, deoarece 
continuase să repete cu înverșunare că evreii se bucurau 
când Roma ardea. Petronius se retrăsese și el acuzând 
niște dureri de stomac. Uneori avea crampe dureroase 
când se afla în compania lui Nero. În locul lor, Nero 
chemase câţiva senatori de încredere și trei avocaţi 
versati. 

— Pe unde-ai umblat? a zis nerăbdător Nero când m-a 
văzut. O dată am și eu nevoie de tine și exact atunci 
dispari. Spune-mi, ce animale sălbatice ai la menajerie? 

l-am spus că opțiunile erau foarte limitate, fiindcă 
fuseserăm obligați să reducem numărul animalelor din 
cauza lipsei de apă și nutreţ pricinuite de incendiu. Pentru 
un spectacol cu vânători, i-am explicat fără să bănuiesc 
nimic, nu aveam practic niciun animal, în afară de niște 
zimbri hyrcanieni și de câţiva câini de vânătoare. Sabina 
avea leii ei, desigur. 


— Dar din cauza noilor taxe zdrobitoare pentru apă, am 
continuat posomorât, nu cred că voi putea să măresc 
numărul de animale pe care le deţinem. 

— În timpul stăpânirii mele, a spus Nero, am fost acuzat 
de prea multă blândeţe și de adâncirea prăpastiei dintre 
popor și adevăratele virtuţi romane. Prin urmare, le voi 
oferi oamenilor măcar o dată ceea ce vor, oricât de 
dezagreabil consider eu că este. Totuși crimele 
îngrozitoare ale creștinilor și ura lor profundă faţă de 
omenire îndreptăţesc întrutotul decizia mea. Așa că vor fi 
dați animalelor sălbatice. Am parcurs deja toate miturile 
ca să găsesc o scenă potrivită și de efect. Cincizeci de 
virgine le pot întruchipa pe danaide”? și cincizeci de tineri 
pot fi soţii acestora. Dirce® să fie legată de coarnele unui 
taur. 

— Dar, în timpul stăpânirii tale, am protestat îngrozit, 
nici cei mai răi dintre criminali n-au fost condamnaţi să 
moară în acest fel. Credeam că am isprăvit cu obiceiurile 
barbare! Nu sunt pregătit pentru un asemenea lucru. Nu 
am animalele sălbatice necesare. Refuz. Nici nu vreau să 
mă gândesc la așa ceva. 

Am observat că Nero era atât de furios, încât i se 
umflaseră venele de la gât. 

— Roma se înșală dacă are impresia că mă tem să văd 
sânge vărsat pe nisipul arenei, a tunat Nero. Vei face cum 
spun eu! Cele care o vor interpreta pe Dirce vor fi legate 
de coarnele unui zimbru, iar câinii pot sfâșia în bucăţi alte 
câteva sute de fete. 


52 În mitologia greacă, cele cincizeci de fiice ale regelui Danaos 
al Argosului, care și-au ucis soţii în noaptea nunţii. Pentru 
această faptă au fost condamnate să umple veșnic, în Infern, un 
butoi fără fund. 

5 Soţia lui Lycus, regele cetăţii Teba. A chinuit-o pe Antiope, 
prima soţie a lui Lycus, și, drept pedeapsă, a fost ucisă de fiii 
acesteia, Amphion și Zethus. 


— Stăpâne, am intervenit speriat, câinii sunt antrenați 
să vâneze doar animale sălbatice. Nu se vor atinge de 
oameni. După ce am reflectat câteva clipe, am adăugat 
precaut: Desigur, am putea să-i înarmăm pe prizonieri și 
să-i punem să vâneze zimbri cu ajutorul câinilor. Chiar și 
vânătorii cu experienţă își pot pierde viaţa într-o asemenea 
înfruntare. Ai văzut cu ochii tăi. 

Nero m-a privit fix, apoi mi-a spus cu o voce periculos de 
calmă: 

— Îmi sfidezi poruncile, Manilianus? Cred că am fost 
destul de clar când ţi-am spus ce fel de spectacol aștept de 
la tine mâine. 

— Mâine?! am exclamat. Nu ești în toate minţile, 
stăpâne! Nu e suficient timp să ne pregătim. 

Nero și-a înălțat capul său falnic și s-a uitat fix la mine. 

— Nimic nu e imposibil pentru Nero, a spus el fălindu- 
se. Mâine sunt lIdele. Senatul se va reuni la răsăritul 
soarelui, iar eu va trebui să-l informez că incendiatorii au 
fost descoperiţi. Spectacolele vor începe imediat ce 
senatorii vor ajunge la amfiteatru. Decizia mea într-un 
asemenea caz este un decret legal și de netăgăduit, și 
astfel nu mai e nevoie de proces public. Prietenii mei 
învăţaţi care se află aici pot confirma acest lucru. Doar din 
respect pentru Senat și pentru a pune capăt o dată pentru 
totdeauna anumitor zvonuri răutăcioase, voi merge să-i 
informez oficial pe senatori și îi voi invita personal în 
tribune să vadă cu ochii lor că Nero nu se teme de sânge. 

— Nu am animalele sălbatice necesare pentru așa ceva, 
am replicat tăios, pregătit în același timp să încasez vreo 
cupă aruncată în cap sau o lovitură în stomac. 

Recurgea uneori la asemenea gesturi care n-aveau nicio 
consecință, căci Nero se calma imediat dacă își descărca 
furia prin violenţă fizică. Dar de data asta era mai tăcut ca 
niciodată și, palid de mânie, m-a privit fix. 

— N-am fost eu cel care te-a numit administratorul 


menajeriei? m-a întrebat rece. Sunt animalele tale sau ale 
mele? 

— Fără îndoială că menajeria este a ta, am spus, chiar 
dacă eu am cheltuit o groază de bani pentru întreţinerea ei 
și pot demonstra asta cu ușurință. Animalele însă sunt 
proprietatea mea personală. În actele de la trezorerie poţi 
verifica faptul că am vândut animale pentru jocurile de-a 
vânătoarea, iar pentru spectacolele cu animale dresate am 
cerut o taxă pe măsura încasărilor obţinute. Însă nu vreau 
să vând și nici să închiriez animalele mele pentru ceea ce 
dorești tu acum. Nici tu, nici Senatul nu mă puteţi obliga 
să vă pun la dispoziţie proprietatea mea personală pentru 
a satisface un capriciu plin de cruzime. Legile romane îmi 
garantează acest drept, sau mă înșel? 

Avocaţii și senatorii prezenţi au fost nevoiţi să-mi dea 
dreptate. Dintr-odată, Nero mi-a zâmbit prietenos și mi-a 
spus: 

— Chiar discutam mai devreme și cazul tău, dragul meu 
Minutus. Ti-am luat apărarea cât de bine am putut, însă 
ești mult prea implicat în superstiţia creștină. Ştii prea 
multe despre creștini. De asemenea, în vară, în timpul 
incendiului, ai furat un cal de mare preţ din grajdurile 
mele de pe Palatin și nu l-ai mai înapoiat niciodată. Nu ti- 
am amintit de asta până acum, deoarece Nero nu e un om 
meschin, indiferent de ceea ce se spune despre el. In plus, 
nu ţi se pare ciudat că numai casa ta a scăpat neatinsă de 
incendiul de pe Aventin? Se aude că te-ai recăsătorit fără 
să-mi spui. Nu te teme, sunt multe motive pentru care poţi 
tăinui o căsătorie, însă mă deranjează să se spună că un 
prieten de-al meu și soţia lui sunt creștini. Ai și recunoscut 
cu gura ta că ai participat la mesele lor secrete. Sper ca 
aici, între prieteni, vei putea să lămurești pe loc aceste 
acuzaţii odioase. 

— Bârfele sunt bârfe, am protestat în culmea 
exasperării, aș fi zis că tu dispreţuiești zvonurile nefondate 


mai mult decât oricine altcineva, stăpâne. Nu mi-am 
închipuit că ai pleca vreodată urechea la așa ceva. 

— Dar tu mă obligi să o fac, Minutus, a zis Nero cu 
blândeţe. Fiind prietenul tău, mă pui într-o poziţie foarte 
dificilă. Este o necesitate politică să fie pedepsiţi toți 
creștinii cât mai repede și cât mai drastic. Sau ai prefera 
să mă acuzi pe mine de incendierea Romei, așa cum fac 
unii senatori în spatele meu, din cauza invidiei moștenite 
de la înaintași? Te opui pedepsei dorite de mine și trebuie 
să știi că refuzul tău este unul de natură politică, iar eu nu 
pot să-l privesc decât ca pe o dovadă că ești împotriva 
mea. Presupun că nu dorești să mă forţezi să te condamn 
pentru că ești creștin. Dacă nu-ţi dai animalele sălbatice, 
îţi vei pierde capul, fiindcă înseamnă că ești dușmanul meu 
și al omenirii. Aceasta ar fi și singura metodă legală ca 
statul să intre în posesia proprietăţii tale personale. Chiar 
iubești creștinii și animalele sălbatice mai mult decât pe 
mine și propria-ţi viață? 

A zâmbit satisfăcut; știa că mă încolţise. Am mai șovăit 
puţin, doar de formă. In apărarea mea, trebuie să spun că 
mă gândeam mai degrabă la Claudia și la fiul meu 
nenăscut, adică la tine, Iulius, și nu la mine. Mă rog, cel 
mai mult mă gândeam la voi doi. 

Până la urmă am cedat. 

— Desigur, am spus, putem să înveșmântăm niște 
prizonieri în piele de urs sau de lup. Poate câinii o să-i 
atace, dacă vor simţi miros de animale sălbatice. Însă nu- 
mi lași timpul necesar, stăpâne, să organizez un spectacol 
de calitate. 

Au izbucnit cu toţii în râs de ușurare și nimeni n-a mai 
adus vorba de legătura mea cu creștinii. Poate că Nero a 
vrut doar să mă sperie și nu neapărat să mă amenințe. 
Dacă verifica însă socotelile menajeriei ar fi putut să-mi 
confiște animalele, iar eu aș fi avut probleme serioase din 
moment ce îmi acoperisem toate cheltuielile atât din 


trezoreria statului, cât și din vistieria personală a lui Nero, 
în măsura în care resursele acestora mi-au permis. 

Ceea ce vreau să spun e că Nero ar fi avut la dispoziţie 
animalele mele, indiferent de decizia mea. Prin urmare, 
consider că am ales singura variantă posibilă. Orice om cu 
judecată îmi va da dreptate. Nu văd la ce le-ar fi folosit 
creștinilor dacă, din pură încăpățânare, aș fi ajuns să mi se 
taie capul. Când am luat decizia respectivă, bineînţeles că 
nu știam care erau intenţiile tatălui meu în legătură cu 
acea poveste regretabilă. _ 

Ar fi fost zadarnic să mă împotrivesc. Inainte să se 
ivească pe cer primele stele ale nopţii, Nero își trimisese 
deja vestitorii în tot orașul să anunţe marele eveniment 
festiv care urma să aibă loc în circul lui de pe Vatican. 

M-am grăbit atât de tare să mă întorc la menajerie, încât 
n-am mai apucat să stabilim decât momentele principale 
ale spectacolului. În noaptea aceea a trebuit să-mi găsesc 
timp să aleg animalele și să le trimit cu barca pe celălalt 
mal al fluviului, ceea ce n-a fost deloc o sarcină ușoară, aș 
zice eu. Am dat imediat alarma la menajerie și am aprins 
torţe și vase mari cu ulei, așa că locul era luminat ca ziua. 

Evident, animalele au devenit agitate când au fost 
trezite din somn de luminile puternice și de zarva 
generală. Huruiala provocată de roţile căruţelor trase de 
boi, amestecată cu mugetele zimbrilor, al elefanților și 
răgetele leilor au iscat un asemenea tărăboi, că se auzea 
până la Câmpul lui Marte, iar oamenii s-au repezit afară 
din adăposturile lor temporare cu gândul că focul 
izbucnise din nou. 

În afara vehiculelor pe care le aveam deja, am 
rechiziționat carele din lemn masiv utilizate zi și noapte 
pentru a aduce pietre de construcţie de la carierele din 
afara orașului. Am cerut să fie golite pe loc. Tigellinus mi-a 
pus la dispoziție o cohortă de pretorieni pe care i-am 
cinstit cu bani și vin ca să muncească în cea mai mare 


viteză, deși erau deja epuizați după ce stătuseră la datorie 
fără răgaz două zile la rând. Cel mai serios obstacol de 
care m-am lovit era, desigur, Sabina care s-a repezit la 
mine chiar din patul lui Epafroditus. 

— Eşti nebun? a ţipat ea. Ce faci? Ce înseamnă toate 
astea? 

Nu dorea cu niciun chip ca leii dresați să participe la 
spectacolul lui Nero, căci tot efortul ei îndelungat și toată 
răbdarea s-ar fi dus pe apa sâmbetei dacă leilor li se 
îngăduia dintr-odată să sfâșie un om în bucăţi. Din fericire, 
Epafroditus s-a dovedit ceva mai înţelept, și-a dat seama că 
era o urgenţă și m-a ajutat să închid în cuști trei lei 
neîmblânziţi care fuseseră aduși din Africa cu câteva luni 
în urmă. Problema era că animalele mâncaseră deja de 
seară și erau mult prea sătule. Câţiva sclavi bătrâni, care 
își aminteau grandioasele spectacole cu animale ale 
împăratului Claudius organizate cu cincisprezece ani în 
urmă, au clătinat sceptici din cap și mi-au spus că aceste 
animale nu aveau să fie de prea mare folos. 

Mi-au explicat că fiarele alese să-i sfâșie pe răufăcători 
sunt, de obicei, înfometate timp de trei zile. În plus, 
animalele trebuiau întărâtate înainte să intre în arenă. Mi- 
am dat seama că aveam mare nevoie de experienţa lor. 

Era însă dificil, căci Nero dorea un spectacol artistic, nu 
o simplă partidă de vânătoare în care animalele sunt ucise 
la grămadă. Însă mă grăbeam atât de tare, încât n-am mai 
avut răgazul să mă gândesc la succesul spectacolului. Mă 
consolam cu gândul că făceam tot ce îmi stătea în puteri, 
iar mai mult de atât nu putea să-mi ceară nimeni. 

Nu aveam cușcă pentru transportul zimbrilor hyrcanieni, 
fiindcă aceștia erau de regulă ţinuţi doar într-un ţarc bine 
împrejmuit și transportaţi numai printr-un tunel subteran 
până la amfiteatrul din lemn. A trebuit să-i prindem și să-i 
legăm chiar în ţarcul în care pășteau. Când mă gândesc că 
erau în jur de treizeci de animale puternice, iar prinderea 


lor s-a desfășurat în semiîntuneric, în timp ce acestea 
alergau în toate părţile și se împungeau unele pe altele 
înnebunite de zgomot și de lumina torţelor, îmi dau seama 
că merit ceva respect pentru că am dus totul la bun sfârșit 
înainte de răsăritul soarelui. 

A trebuit să dau și eu o mână de ajutor după ce doi 
pretorieni lipsiţi de experienţă fuseseră împunși cu 
coarnele și omorâţi, iar alţi câţiva s-au ales cu răni atât de 
grave, încât aveau să rămână ologi pe viaţă. Unul dintre 
zimbri m-a călcat cu copita și mi-a zdrelit pielea de pe 
picior, dar nu mi-a rupt niciun os, și nici n-am băgat de 
seamă durerea în iureșul clipei. Un urs mi-a amorțţit braţul 
cu o lovitură, însă mi-a făcut plăcere să simt forţa 
incredibilă pe care o au aceste bestii. 

A trebuit să-i scol cu de-a sila din paturile lor pe croitorii 
și cizmarii din tot orașul. Din întâmplare, aveam suficiente 
piei de animale sălbatice, căci folosirea acestora pe post de 
cuverturi de pat sau decoraţiuni pentru pereţii caselor nu 
mai era la modă de când rafinamentul grecesc pătrunsese 
în gospodăriile nobililor. Acest lucru îmi provocase 
pierderi financiare considerabile, însă acum îi mulțumeam 
Fortunei că aveam destule rezerve în magaziile mele. 

Când s-a mijit de ziuă, în circul lui Nero domnea haosul. 
Organizatorii spectacolului de teatru duceau costumele, 
soldaţii ridicau stâlpi și sclavii înjghebau adăposturi și 
colibe din frunze în jurul stâlpilor. Case întregi au fost 
construite în grabă pe nisipul arenei, iar eu am cerut să fie 
căraţi niște bolovani imenși și așezați grămadă în mijlocul 
arenei. 

Era cu neputinţă să domolești certurile violente care se 
iscau, deoarece fiecare om implicat considera că sarcina 
pe care o avea de îndeplinit era cea mai importantă și 
reprezenta contribuţia proprie la reușita spectacolului. Cei 
mai enervanţi erau creștinii, care stăteau tolăniţi peste tot 
sau umblau brambura încurcând pe toată lumea. 


Arena era extrem de înghesuită. Am fost nevoit să 
folosesc toate pivnițele și grajdurile și să întăresc rapid 
pereţii, fiindcă amfiteatrul acela nu fusese utilizat până 
atunci decât pentru curse. Cei mai vânjoși dintre creștini 
au fost puși la treabă, iar ceilalți au fost duși în tribunele 
spectatorilor. Nu existau destule private pentru un număr 
atât de mare de prizonieri, așa că până la urmă au trebuit 
să se apuce să curețe toate locurile pe care le murdăriseră. 
Însă, chiar și așa, a trebuit să folosim cantităţi 
impresionante de tămâie și parfum ca să îndepărtăm 
mirosul neplăcut din zona lojei imperiale și a locurilor 
pentru senatori. Recunosc că animalele mele purtau și ele 
o parte de vină pentru duhoare insuportabilă, însă eu mă 
obișnuisem într-atât cu mirosul animalelor sălbatice, încât 
nici nu-l mai simţeam. 

Creștinii deveniseră agitaţi din cauza balamucului 
general și s-au adunat în grupuri ca să se roage și să-l 
slăvească pe Hristos. Unii dintre ei săreau și dansau 
cuprinși de extaz, dându-și ochii peste cap. Alţii vorbeau în 
niște limbi pe care nu le înțelegea nimeni. Văzând așa 
ceva, mulţi dintre pretorieni au spus că stârpirea unor 
asemenea vrăjitorii din Roma era prima măsură înţeleaptă 
luată de Nero de când devenise împărat. 

Însă nici măcar cei mai ageri dintre creștini nu-și puteau 
imagina ce soartă îi aștepta și priveau miraţi toate 
pregătirile. În toiul acelei debandade, unii care mă știau 
din vedere veneau la mine să mă întrebe cât timp vor mai 
rămâne arestaţi și când va începe procesul. 

Susțineau că au multe treburi importante de rezolvat. 
Am încercat în zadar să le explic că verdictul fusese deja 
stabilit și că era cel mai bine să se pregătească de o 
moarte demnă întru cinstirea lui Hristos și să ofere un 
spectacol memorabil Senatului și poporului roman. Însă ei 
clătinau din cap și refuzau să mă creadă. 

— Vrei doar să ne sperii ca să te amuzi pe seama 


noastră, îmi spuneau, asemenea lucruri nu se pot întâmpla 
în Roma. 

În toată agitația aceea, ar fi putut fugi fără să bage 
cineva de seamă, strecurându-se printre sclavii aduși să 
muncească la amenajarea circului pentru spectacol. 
Oricum, nu era mare deosebire între hainele lor și cele ale 
sclavilor. Cei care purtaseră togi fuseseră obligaţi să se 
schimbe ca să nu atragă atenţia poporului în timp ce 
defilaseră prin oraș spre arenă. Creștinii însă nu voiau nici 
în ruptul capului să-și abandoneze fraţii la necaz și să-și 
dovedească vinovăția evadând. Preferau să se roage lui 
Hristos. 

Nu m-au crezut nici măcar când au fost obligaţi să se 
dezbrace, iar croitorii și cizmarii au început să le coasă în 
grabă pieile de animale pe ei. Dimpotrivă, unii râdeau și le 
dădeau sfaturi croitorilor. 

Fetele și băieţii imitau sunetele animalelor sălbatice și 
se prefăceau că se zgârie unii pe alţii când erau 
înveșmântaţi în piei de panteră sau lup. Vanitatea umană e 
atât de mare, încât chiar s-au întrecut, pentru pieile cele 
mai frumoase când au văzut că erau obligaţi să le poarte. 
Cu toate astea, nu realizau ce se punea la cale, deși auzeau 
lătratul neîncetat al câinilor mei de vânătoare închiși în 
pivnițe. 

Când organizatorii spectacolului de teatru au început să- 
i aleagă pe cei mai frumoși și mai atrăgători dintre creștini 
pentru numărul lor, m-am gândit că ar fi cazul să-mi văd și 
eu interesele, așa că am pus să fie selectate cele mai 
frumoase treizeci de femei pentru scena cu Dirce. În timp 
ce Danaidele și mirii lor egipteni erau costumaţi, am reușit 
să adun ceea ce consideram că era o rezervă 
îndestulătoare de femei cu vârste cuprinse între 
șaisprezece și douăzeci și cinci de ani și le-am grupat într- 
o parte ca nu cumva vreun șmecher din trupa de la teatru 
să vină și să mi le ia de sub nas. 


Cred că creștinii au întrezărit pentru prima dată situaţia 
reală când primele raze de lumină au început să cadă 
peste nisip și soldaţii s-au apucat să-i răstignească pe cei 
mai răi dintre criminali. Fusesem nevoit să folosesc 
grinzile și scândurile aduse în acest scop ca să întăresc 
pereţii grajdurilor. Însă oricum nu era indicat să fie 
ridicate prea multe cruci, deoarece asta ar fi stricat atât 
priveliștea, cât și spectacolul în sine. 

Tigellinus a trebuit să plece în fugă la Senat. Fără să 
stea prea mult pe gânduri, a poruncit să fie ridicate în 
mijlocul arenei numai paisprezece cruci, câte una pentru 
fiecare cartier al orașului. In plus, de fiecare parte a 
intrărilor mai era loc de câteva cruci. În afară de acestea, 
a ordonat să mai fie pironiţi cât de mulţi creștini încăpeau 
pe gardul de lemn care înconjura pista pentru curse. 

Ca să mai câștige spaţiu, Tigellinus trimisese sub 
escortă o mie de bărbaţi și o mie de femei în grădinile 
Agrippinei, unde Nero urma să invite poporul la un ospăț 
în aceeași seară. Însă spectatorii trebuiau să primească de- 
ale gurii și în timpul spectacolului. 

Amfiteatrul de pe Vatican era prea departe de oraș, fapt 
ce îi împiedica pe spectatori să meargă acasă să mănânce 
de prânz. Datorită excelentei organizări a bucătăriilor 
imperiale, nenumărate coșuri de nuiele pline cu mâncare 
au fost aduse imediat, câte unul la zece spectatori. Au fost 
pregătite coșuri speciale cu vin și pui prăjit pentru 
senatori și alte două mii de coșuri destinate Ordinului 
Ecvestru. 

Mie mi se părea inutil ca atât de mulţi creștini să fie 
țintuiţi de gardul care împrejmuia arena, mai ales că asta 
presupunea folosirea multor piroane scumpe. În plus, mă 
temeam că ţipetele celor răstigniţi aveau să perturbe 
spectacolul, chiar dacă la început, poate pentru că 
fuseseră luaţi prin surprindere, s-au dovedit cu toţii 
uimitor de tăcuţi. Nu spun asta din invidie. Pur și simplu 


devine monoton să priveşti oameni răstigniţi zvârcolindu- 
se de durere, mai ales când sunt în număr atât de mare. 
Așadar nu aveam nici cea mai mică urmă de teamă că 
atenţia mulţimii ar putea fi distrasă de la animalele mele în 
avantajul lui Tigellinus. 

Însă atunci când aproape o mie de oameni urlă de 
durere, pot acoperi până și cel mai înfiorător răget de urs, 
poate chiar și răgetele leilor, ca să nu mai zic de 
explicaţiile crainicilor pentru spectacolele de pantomimă. 
Prin urmare, mă gândesc că am procedat corect adunându- 
i pe câţiva dintre mai-marii creștinilor și trimiţându-i să-i 
roage pe cei crucificaţi să nu facă gălăgie în timpul 
spectacolului sau, dacă ţinea neapărat să urle, măcar să 
rostească numele lui Hristos ca să știe toată lumea motivul 
pentru care erau pedepsiţi. 

Învăţătorii creștini, dintre care cei mai mulţi fuseseră 
deja înveșmântaţi în piei de animale, și-au înţeles perfect 
sarcina. Au început să le vorbească prizonierilor care ţipau 
de durere și i-au asigurat că aveau parte de cea mai mare 
cinste, căci li se îngăduia să moară pe cruce la fel ca lisus 
din Nazaret. Chinurile lor aveau să fie scurte în comparaţie 
cu viaţa veșnică ce îi aștepta în împărăţia lui Hristos și 
chiar în seara aceea urmau să ajungă în rai. 

Învăţătorii vorbeau atât de convingător, încât mi-a venit 
să zâmbesc. Însă atunci când le-au spus oamenilor cu și 
mai multă fervoare că aceea era ziua celei mai mari 
bucurii, în care cei nevinovaţi sufereau întru slava lui 
Hristos și, ca martori ai lui, se vor înălța la ceruri, am 
început să-mi mușc buzele. 

Învăţătorii păreau să invidieze soarta celor răstigniţi. 
Pentru mine însă totul era doar un spectacol. De aceea le- 
am zis destul de tăios că din partea mea, puteau să 
schimbe oricând suferința scurtă ce îi aștepta pe ei cu 
agonia lentă a crucificării dacă asta le era dorința. Erau 
complet și iremediabil orbiţi, încât unul dintre ei și-a rupt 


pielea de urs de pe el și m-a implorat să-i acord cinstea de 
a fi crucificat. N-am putut decât să mă supun voinţei lui și 
le-am ordonat pretorienilor să-l răstignească într-unul 
dintre locurile rămase libere. 

Pretorienii, enervaţi de această sarcină în plus, l-au 
snopit în bătaie, căci braţele le amorţiseră și îi dureau de 
câte piroane bătuseră cu baroasele. Legea prevede că cei 
care urmează să fie crucificaţi trebuie mai întâi biciuiţi, de 
milă, ca să moară mai repede pe cruce. Din nefericire, nu 
aveam timp să-i biciuim pe toţi. Unii pretorieni mai 
milostivi s-au mulţumit să-i lovească cu vârful sulițelor pe 
ici, pe colo ca să le dea drumul la sânge. 

Trebuie să îmi declar admiraţia față de abilităţile 
organizatorice ale romanilor datorită cărora porunca lui 
Nero, care păruse inițial destul de absurdă, a fost 
îndeplinită în chip strălucit. Când oamenii au început să se 
înghesuie prin intrările amfiteatrului în lumina limpede a 
dimineţii, iar drumurile de afară erau ticsite de spectatori, 
toate tribunele fuseseră deja curățate, construcţiile 
pregătite în arenă, protagoniștii costumaţi, ordinea 
evenimentelor deja stabilită, rolurile distribuite, iar 
răstigniţii se aflau la locurile lor zvârcolindu-se de durere 
și văitându-se fără să facă prea multă gălăgie. 

Mulțimea părea încântată de urletele câinilor și de 
mugetele zimbrilor, iar spectatorii mai entuziaști s-au 
luptat să prindă cele mai bune locuri. În schimb, toţi cei 
care au trecut în liniște de porțile amfiteatrului au primit 
pâine proaspăt coaptă și un drob de sare. De asemenea, 
oricine dorea căpăta și câte o cupă cu vin diluat cu apă. 

Am simţit o mare mândrie că sunt roman când m-am 
spălat rapid și m-am schimbat, lângă o căpiţă de fân în 
grajduri, în straiele de sărbătoare cu clav purpuriu. 
Freamătul tot mai intens al mulțimii nerăbdătoare, care 
aștepta cu încordare începerea spectacolului, m-a 
impresionat profund. După ce am golit câteva cupe cu vin, 


mi-am dat seama că mândria mea se datora în mare parte 
bucuriei manifestate de creștini. Se îndemnau unii pe 
ceilalți să nu se plângă și se încredințau reciproc că era 
mai bine să râdă de fericire în timp ce așteptau veghind ca 
martori la porţile împărăției lui Hristos. 

Trebuie să recunosc că ar fi fost neplăcut pentru mine 
să-i aud plângând sau protestând și să ne oblige să folosim 
biciul pentru a menţine ordinea, așa cum se întâmpla pe 
vremuri cu criminalii care piereau în astfel de 
reprezentații. Însă creștinii păreau la fel de entuziasmați și 
nerăbdători ca și spectatorii din tribune. Cu cât vinul mi se 
urca mai tare la cap, cufundându-mă într-o plăcută 
toropeală, cu atât eram mai convins că acel spectacol, cel 
puţin în ceea ce mă privea, nu putea fi decât un succes. 

Mă îndoiesc că aș fi fost la fel de calm și mândru dacă aș 
fi știut ce se întâmpla chiar în acele clipe în curie. 


CARTEA A X-A 
MARTORII 


Așa cum se obișnuiește în ziua Idelor, exceptând lunile 
de vară, Senatul s-a întrunit la răsăritul soarelui în curie, 
care, spre iritarea multora, supravieţuise marelui incendiu, 
rămânând aproape neatinsă. Evenimentele petrecute cu o 
zi în urmă, numeroasele zvonuri, vestea că Nero dorea să 
ţină un discurs și faptul că la circ urma să aibă loc un 
spectacol deosebit erau motivele care îi determinaseră pe 
senatori să se adune în număr mare pentru plictisitoarea și 
teribil de matinala ședință. Întrunirile din ziua Idelor erau 
de obicei anoste, căci nu se discutau decât probleme 
minore. 

Nero dormise atât de mult, încât nu a ajuns la timp 
pentru a participa la ceremonia de prezentare a 
ofrandelor. Insă și-a făcut apariţia mai târziu, plin de 
energie, și i-a întâmpinat pe cei doi consuli cu un sărut, 
cerându-și nenumărate scuze pentru întârzierea cauzată 
de nişte chestiuni de mare însemnătate pentru stat. 

— Însă, a spus el în glumă, sunt pregătit să suport orice 
pedeapsă va decide Senatul să-mi aplice pentru neglijenţa 
mea, deși cred că părinţii mei senatori vor fi îngăduitori cu 
mine după ce vor auzi ce am de spus. 

Senatorii și-au înăbușit căscaturile și s-au așezat cât mai 
comod în scaunele lor din fildeș, pregătiți pentru o 
plicticoasă demonstraţie de elocvenţă, în cea mai bună 
tradiție a lui Seneca. Insă Nero s-a mărginit la a rosti 
câteva vorbe despre moralitatea vieţii trăite potrivit 
poruncilor zeilor și moștenirii lăsate de părinţii noștri, 
după care a trecut direct la subiect. 

— Focul devastator din vară, cea mai mare nenorocire 
abătută asupra Romei după ravagiile galilor, nu e o 
pedeapsă născocită de zei din cauza, anumitor evenimente 


politice necesare care s-au petrecut în Roma, așa cum unii 
răuvoitori susțin cu încăpățânare, ci o atrocitate 
planificată, cea mai înfiorătoare crimă comisă vreodată 
împotriva omenirii și a statului. Autorii acestei crime sunt 
așa-zișii creștini, a căror superstiție odioasă s-a răspândit 
pe tăcute inimaginabil de mult printre răufăcătorii din 
Roma și printre oamenii cei mai neștiutori și de cea mai 
joasă speţă. Conjuraţia e cu atât mai periculoasă, cu cât, la 
prima vedere, acești creștini demni de dispreţ par a se 
purta ireproșabil, miluindu-i pe cei săraci cu mese gratuite 
și pomeni, ca mai apoi, în timpul ceremoniilor lor secrete, 
să le dezvăluie ura lor înfricoșătoare față de umanitate în 
toată hidoșenia ei. În cadrul acestor ritualuri, se înfruptă 
cu carnea semenilor lor și beau sânge de om. Practică 
vrăjitoria chipurile pentru a-i vindeca pe cei bolnavi, 
subjugându-i astfel cu vrăjile lor. Unii dintre cei fermecaţi 
chiar le-au donat toată averea, pe care creștinii o vor folosi 
la îndeplinirea scopurile lor mârșave. 

Nero a făcut o pauză ca să le ofere senatorilor 
impresionați ocazia să-și manifeste teroarea și dezgustul. 
Apoi a continuat: 

— Din respectul pe care vi-l port, nu pot și nici nu doresc 
să dezvălui toate ororile care se petrec în cadrul 
ritualurilor respingătoare ale creștinilor. Însă lucrul cel 
mai îngrozitor e că acești creștini înspăimântători, care 
deja s-au înmulţit peste măsură, au dat foc Romei la 
ordinul zeului lor, apoi s-au adunat fericiți pe coline să-și 
aștepte regele, care vrea să distrugă orașul, să întemeieze 
un nou imperiu și să-i supună celor mai crude pedepse pe 
toţi cei care nu cred în el. Din cauza acestui plan, creștinii 
au evitat să-și îndeplinească îndatoririle ce le revin în 
calitate de cetăţeni aflaţi în serviciul statului, căci oricât de 
rușinos și incredibil ar părea, un număr considerabil de 
cetățeni romani, în nesăbuința lor și în speranţa unei 
viitoare recompense, s-au alăturat conspirației. Semnele 


clare ale urii creștinilor față de tot ceea ce alţii consideră 
sfânt e refuzul acestora de a aduce vreodată ofrande zeilor 
romani, faptul că detestă artele și refuză să meargă la 
teatru. Cu toate acestea, conspirația a fost dejucată cu 
ușurință, deoarece acești indivizi lași s-au pârât cu 
înverșunare unii pe ceilalţi imediat ce au fost prinși. De 
îndată ce el, Nero, a fost înștiințat de această chestiune, a 
luat măsurile necesare pentru a proteja statul și a-i 
pedepsi pe incendiatorii Romei. A beneficiat de sprijinul 
extraordinar al prefectului pretoriului, Tigellinus, care 
merită recunoştinţa deplină a Senatului. Majoritatea 
creștinilor sunt de origine străină și nici măcar nu vorbesc 
limba latină. Cei mai mulți provin din acele hoarde de 
străini care vin tot timpul în oraș; niște oameni fără 
rădăcini, cu obiceiuri rușinoase, despre care senatorii 
romani trebuie să fi auzit cu siguranţă. Proporţiile 
alarmante ale conjuraţiei l-au îndreptăţit pe Tigellinus să-i 
aresteze pe toţi ca să restabilească ordinea în oraș, căci 
poliţia nu a reușit să facă faţă fără ajutor. Faptul că a fost 
nevoie de toată forța pretorienilor dovedește cel mai bine 
cât de periculoși sunt creștinii. Nero însă nu dorește să-l 
priveze pe prefectul orașului, Flavius Sabinus, de onoarea 
de a organiza un spectacol grandios în care răufăcătorii 
vor fi pedepsiți. Flavius Sabinus, renumit pentru 
devotamentul și promptitudinea sa, merită un asemenea 
privilegiu, căci oamenii lui au luptat cot la cot cu 
pretorienii să-i aresteze pe nelegiuiţii împrăștiați în toate 
cartierele orașului. 

Pentru a le acorda mai-marilor orașului răgazul necesar 
să reflecteze asupra chestiunii, Nero a continuat cu o 
scurtă prezentare a originilor superstiției creștine. A 
explicat cum a fost întemeiată în Galileea de un fanatic 
evreu pe nume Hristos. Acesta a fost condamnat la moarte 
de procuratorul Pilat din Pont, în timpul domniei 
împăratului Tiberius, ca dușman al statului, și drept 


rezultat tulburările au încetat pentru o perioadă de timp. 
Dar cum discipolii lui au împrăștiat zvonul că acest 
criminal s-a ridicat din morți, superstiția a reapărut în 
Iudeea, de unde s-a răspândit din ce în ce mai departe, în 
tot imperiul ca o ciumă de neoprit. 

— Evreii s-au dezis de superstiția creștină, de aceea ei 
nu pot fi acuzaţi că ar avea vreun amestec în această 
conspirație, așa cum susţin anumiți oameni din cauza 
prejudecăţilor și a urii lor faţă de evrei. Dimpotrivă, evreii 
trăiesc sub protecţia drepturilor lor speciale, conduși de 
propriul lor consiliu de înţelepţi, fiind astfel printre cei mai 
de nădejde locuitori ai Romei. 

Această afirmaţie n-a fost primită cu prea multă căldură 
de Senat, care nu aprobase niciodată drepturile 
excepţionale pe care mulţi împărați le acordaseră evreilor 
din Roma și pe care le reconfirmau adesea. De ce ar trebui 
să tolerăm un stat în stat? 

— Adesea se spune că Nero e prea uman când vine 
vorba de pedepsirea criminalilor, a continuat el pe un ton 
răspicat. Se mai spune că îngăduie să fie date uitării 
tradiţiile stricte moștenite de la strămoșii noștri și că îi 
îndeamnă pe tineri să ducă o viaţă efeminată, în loc să 
cultive virtuțile militare. Acum a sosit momentul ca Nero 
să demonstreze că nu se teme să vadă sânge, așa cum 
sugerează unii stoici acriţi. O fărădelege nemaiîntâlnită 
reclamă o pedeapsă pe măsură. Nero și-a pus la 
contribuție imaginaţia artistică și vrea să le ofere 
senatorilor și poporului roman un spectacol care speră să 
rămână pentru totdeauna în istoria Romei. Stimaţi părinţi, 
veţi vedea cu ochii voștri, în circul meu, cum îi pedepsește 
Nero pe creștini, dușmanii omenirii. 

După ce vorbise despre el protocolar, la persoana a 
treia, a revenit la persoana întâi și a sugerat umil ca toate 
celelalte probleme să fie amânate până la următoarea 
întrunire a Senatului. Apoi le-a spus senatorilor că puteau 


merge la amfiteatru dacă cei doi consuli nu aveau nimic 
împotrivă. 

Consulii i-au mulțumit lui Nero în virtutea funcţiilor 
deţinute pentru previziunea sa și pentru fermitatea cu care 
acţiona în scopul de a păzi patria de pericol și și-au 
exprimat bucuria că adevărații incendiatori ai Romei 
fuseseră descoperiţi. În plus, se punea astfel capăt multor 
zvonuri prostești care se tot răspândeau. Consulii au 
propus să fie făcut public un rezumat al discursului lui 
Nero, în calitate de act oficial, și au aprobat sugestia de a 
încheia întâlnirea. Așa cum era de datoria lor, au întrebat 
totuși dacă vreunul dintre venerabilii senatori dorea poate 
să spună ceva, deși ei considerau că totul era îndeajuns de 
limpede. 

Senatorul Paetus Thrasea, al cărui orgoliu fusese rănit 
de înțepătura lui Nero cu privire la acreala stoicilor, a 
cerut cuvântul și a sugerat în bătaie de joc că Senatul ar 
trebui, totodată, să se decidă asupra ofrandelor de 
mulțumire aduse zeilor pentru că scutiseră Roma de un 
asemenea pericol. După părerea lui, se mai aduseseră și 
altădată ofrande pentru tot felul de fapte abominabile. De 
ce n-ar fi creștinii un prilej la fel de bun? Mai ales că Nero 
oricum părea să se teamă de vrăjitorii la fel de mult 
precum se temea și de filosofia care îi dă în vileag pe cei 
prefăcuţi. Dar împăratul s-a făcut că n-a auzit și a bătut din 
picior în semn că se grăbea, așa că Senatul a votat rapid 
pentru jertfa obișnuită oferită în cinstea lui Jupiter Custos 
și a altor zei. Consulii au întrebat apoi nerăbdători dacă 
mai exista cineva care dorea să vorbească. 

Atunci, contrar obiceiurilor lui, tatăl meu, Marcus 
Mezentius Manilianus, s-a ridicat în picioare pentru ca 
vocea să-i fie auzită mai bine și, bâlbâindu-se, a cerut 
dreptul de a lua cuvântul. Mai mulţi senatori aflaţi în 
preajma lui l-au tras de togă și i-au șoptit să tacă din gură, 
deoarece părea beat. Însă tata și-a strâns toga în jurul 


braţelor și a început să vorbească, în timp ce capul lui chel 
tremura de furie. 

— Consuli, dragi colegi și tu, Nero, primul între egali, a 
spus el, știți cu toţii că rar s-a întâmplat să deschid gura la 
întrunirile Senatului. Nu pot să mă laud că am fost 
înzestrat cu o mare înțelepciune, deși timp de 
șaptesprezece ani am făcut tot ce am putut pentru binele 
public în comisia pentru chestiunile orientale. Am văzut și 
am auzit multe lucruri josnice și dezonorante în această 
curie, însă ochii mei bătrâni n-au văzut niciodată ceva atât 
de rușinos precum spectacolul la care am asistat în 
această dimineaţă. Oare am decăzut atât de tare, încât 
Senatul roman consimte execuţia a, din câte știu, mii de 
bărbaţi și femei, dintre care sute de cetățeni romani și 
chiar și câţiva cavaleri, în modul cel mai crud cu putinţă, în 
baza unor crime nedovedite, fără un proces legal, 
acceptând totul ca și cum ar fi fost vorba de o banală 
înștiinţare? 

S-au auzit strigăte dezaprobatoare, iar lui Tigellinus i s-a 
îngăduit să ofere o explicaţie: 

— Nu există nici măcar un singur cavaler printre ei. Sau 
dacă este vreunul, atunci și-a tăinuit rangul, fiindu-i 
probabil rușine pentru fapta sa. 

— Să înţeleg din ceea ce spui, a întrebat Nero vizibil 
iritat, că te îndoiești de onoarea și cinstea mea, Marcus 
Manilianus? 

— M-am săturat să tac și să înghit, a continuat tata, 
toate lăturile din această cloacă romană mi-au ajuns până- 
n gât. Dar acum mărturisesc că, pe vremea lui Pilat din 
Pont, am călătorit în Ierusalim și Galileea și l-am văzut cu 
ochii mei pe lisus din Nazaret răstignit, cel care nu numai 
că e numit Hristos, ci chiar este Hristos și fiul lui 
Dumnezeu. De asemenea, am văzut mormântul lui gol și că 
înviase din morţi a treia zi, în ciuda tuturor minciunilor 
născocite de evrei. 


Mulţi dintre cei prezenţi au strigat că tata înnebunise, 
însă cei mai curioși i-au cerut să continue. De fapt, 
majoritatea senatorilor îi purtau pică lui Nero, căci 
senatorii sunt împotriva puterii imperiale în general, 
întotdeauna să-ți amintești asta, Iulius, fiule. 

Așa că tata a fost lăsat să vorbească mai departe: 

— În tăcere și în pofida slăbiciunii mele omenești, l-am 
recunoscut pe Hristos încă din vremea aceea, deși de-a 
lungul vieţii mele n-am fost capabil să-i urmez mesajul. Dar 
cred că mă va ierta de păcate și poate îmi va îngădui un 
mic loc în împărăţia lui oricum ar fi ea, căci în privinţa 
aceasta nu sunt încă prea lămurit. Cred că este o împărăție 
a milei, a păcii și a simplităţii, aici, acolo sau oriunde în 
altă parte. Însă această împărăție n-are nicio însemnătate 
politică. Prin urmare nici creștinii nu au vreun ţel politic, 
ba mai mult, ei cred că singura libertate adevărată pentru 
o fiinţă umană se află întru Hristos și în urmarea căii lui. 
Drumurile către ea pot fi numeroase și nu doresc să mă 
amestec în toate aceste dispute, dar cred cu tărie că toate 
duc în cele din urmă către împărăţia lui. lisus Hristos, fiul 
lui Dumnezeu, ai milă de sufletul meu păcătos! 

Consulii l-au întrerupt după aceste vorbe, deoarece 
deviase de subiect și începuse să filosofeze. 

— Nu vreau să vă pun la încercare răbdarea cu prostii, a 
zis Nero la rândul lui. Marcus Manilianus a spus ceea ce 
avea de spus. În ceea ce mă privește, mereu am considerat 
că tatăl meu, zeul Claudius, a fost nebun când a poruncit 
să fie executată soţia lui, Messalina, împreună cu mulţi alți 
nobili, fapt care a adus în Senat atâţia membri inutili. Din 
respect pentru el, nu vreau să vorbesc acum despre asta, 
căci voi l-aţi proclamat zeu după ce a murit, spre norocul 
Senatului și al poporului, înainte să-și piardă minţile de 
tot. Vorbele lui Marcus Manilianus dovedesc că nu este 
demn să poarte clavul și sandalele roșii. Evident că mintea 
îi e tulburată, din ce motive, n-aș putea să știu. Propun, din 


respect pentru vârsta lui înaintată, să-l separăm de grupul 
nostru și să-l trimitem undeva, într-un loc îndepărtat, unde 
își va recăpăta sănătatea mintală. În privinţa asta cred că 
suntem de acord în unanimitate și nu mai e nevoie să 
votăm. 

Însă mai mulţi senatori aveau chef să-l enerveze pe 
Nero, din moment ce oricum nu suportau ei consecinţele. 
Așa că l-au încurajat pe Marcus să continue, dacă încă mai 
avea ceva de zis. Din pură răutate, Paetus Thrasea a luat 
primul cuvântul: 

— Firește, a spus el cu naivitate prefăcută, suntem cu 
toţii de acord că Marcus Mezentius nu e în toate minţile. 
Dar nebunia divină îi transformă uneori pe oameni în 
clarvăzători. Poate el e înzestrat cu acest dar datorită 
strămoșilor lui etrusci. Dacă nu crede că focul a fost pus 
de creștini, fapt ce pare destul de probabil judecând după 
ceea ce am auzit, poate atunci ne va spune cine este 
adevăratul vinovat? 

— Râzi cât poftești, Paetus Thrasea, a replicat tata 
furios, însă și sfârșitul tău e aproape. Nu e nevoie de darul 
clarviziunii ca să înţelegi că eu nu învinovăţesc pe nimeni 
pentru incendiul din Roma, nici măcar pe Nero. Ştiu că 
mulți dintre voi și-ar dori să audă o asemenea acuzaţie 
rostită cu voce tare, și nu doar în șoaptă. Eu nu-l cunosc pe 
Nero. Cred însă și vă asigur că toţi creștinii din Roma sunt 
nevinovaţi și nu au nicio legătură cu incendiul. Iar pe ei, în 
schimb, îi cunosc bine. 

Nero a clătinat din cap cu un aer trist și a ridicat o 
mână. 

— Cred că am fost destul de clar în privinţa faptului că 
nu-i acuz pe toţi creștinii din Roma de incendiere, a spus 
împăratul, ci i-am condamnat în calitate de inamici publici, 
acuzaţie pentru care există destule dovezi. Dacă Marcus 
Manilianus dorește să se declare singur inamic public, 
problema devine serioasă și nu mai poate fi trecută cu 


vederea invocând scuza unei boli mintale. 

Insă Nero se înșela profund dacă avea impresia că-l 
putea speria și reduce la tăcere pe tata, care era cel mai 
încăpățânat om, în pofida firii sale, blânde și taciturne. 

— Intr-o noapte, a continuat tata, pe malul lacului din 
Galileea, am cunoscut un pescar care fusese biciuit. Am 
motive întemeiate să cred că era de fapt lisus din Nazaret, 
cel înviat din morţi. Mi-a făgăduit că voi muri întru 
preamărirea numelui său. Nu am înţeles atunci ce a vrut să 
spună și am crezut că prevestea ceva rău. Acum înţeleg 
însă și îi mulțumesc pentru profeție. Întru slava lui lisus 
Hristos, fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că sunt creștin, am 
fost botezat, cred în învăţăturile creștine și particip la 
mesele sfinte. Doresc să am parte de aceeași pedeapsă ca 
și ei. Şi, mai mult, vreau să vă spun, onoraţi senatori, în 
cazul în care nu știți deja, că Nero însuși este cel mai mare 
dușman al omenirii. Și voi sunteţi dușmanii omenirii, din 
moment ce răbdaţi tirania unui om nebun ca el. 

Nero le-a șoptit ceva consulilor, care au decretat imediat 
că întrunirea avea caracter secret, pentru că Roma nu 
trebuia supusă umilinţei de a afla că un membru al 
Senatului tocmai își făcuse publică ura față de omenire, 
luând apărarea unei superstiții îngrozitoare. Tata își 
alesese drumul. Considerând că votul era de prisos, unul 
din consuli a afirmat că Senatul hotărâse în unanimitate 
să-l deposedeze pe Marcus Mezentius Manilianus de clavul 
și sandalele lui roșii. 

Corect ar fi fost să-l ducă în arenă să fie executat alături 
de ceilalţi creștini, însă, pentru a evita o asemenea rușine, 
s-a decis să fie escortat în afara orașului, unde avea să fie 
decapitat cu sabia. 

Tigellinus a propus ca tata să fie biciuit înainte de 
execuţie. Poate că senatorii ar fi acceptat propunerea dacă 
n-ar fi venit din partea lui Tigellinus. Însă așa au respins 
ideea pe motiv că tata era un om cu mintea rătăcită și un 


fost senator. 

În faţa întregii adunări a Senatului, senatorii desemnaţi 
de consuli i-au scos tatălui meu toga și tunica, sandalele 
roșii i-au fost smulse din picioare, iar scaunul lui de fildeș 
a fost sfărâmat în bucăţi. După ce toate acestea s-au 
petrecut într-o tăcere deplină, senatorul Pudens Publicola 
s-a ridicat brusc în picioare și, cu vocea tremurândă, a 
anunţat că și el era creștin. Insă prietenii lui mai în vârstă 
l-au apucat și l-au tras cu forţa înapoi la locul lui, 
acoperindu-i gura cu mâinile, vorbind tare și râzând cu 
zgomot ca să-i acopere cuvintele. Nero a spus că se 
abătuse deja suficientă rușine asupra Senatului, prin 
urmare ședința era închisă și nu se mai obosea să ia în 
seamă vorbele fără noimă ale unui bătrân. Pudens 
provenea din ginţile Valeria și Publicolia. Tata, în schimb, 
era doar un umil Manilianus prin adopţie. 


Pe vremea aceea, relaţia lui Nero cu Senatul nu era încă 
atât de tensionată și nici nu își lua cu el garda personală 
când participa la ședințele din curie. Nero era mulţumit, 
credea că le dăduse senatorilor cea mai bună veste 
posibilă. Aceștia au început să se îndrepte către lecticile 
care îi așteptau în for. Doreau să meargă spre circul de pe 
Vatican într-o procesiune festivă. Tigellinus l-a chemat 
imediat pe centurionul care era de gardă în faţa curiei. I-a 
ordonat să adune zece pretorieni și să-l ducă pe tata la cel 
mai apropiat loc de execuţie din afara orașului fără să 
atragă atenţia. 

Normal că centurionul și oamenii lui erau furioși, fiindcă 
se temeau să nu piardă spectacolul de la amfiteatru din 
cauza acestei sarcini ivite din senin. Cum tata rămăsese 
aproape gol, au smuls o mantie de la unul dintre sclavii 
care se opriseră să caște gura la senatorii ce părăseau 
curia și i-au aruncat-o pe trup. Sclavul a rupt-o la fugă în 
urma tatălui meu, jelindu-se și încercând să recupereze 


singura haină pe care o avea. 

Soţiile senatorilor își așteptau consorţii în lectici. Din 
cauza drumului lung până la circ, se stabilise că grupul 
format din senatori și soțiile lor avea să se strângă chiar în 
faţa amfiteatrului, unde statuile zeilor Romei fuseseră deja 
așezate pe soclurile lor. 

Tullia se impacientase când a văzut că tata nu mai 
venea, așa că a coborât din lectică să-l caute. Era 
îngrijorată, deoarece el se purtase mai ciudat ca de obicei 
cu o seară în urmă. Când Tullia a întrebat de soţul ei, 
niciunul dintre senatori n-a îndrăznit să-i răspundă, căci 
discuţiile din cadrul întrunirii fuseseră declarate secrete și 
juraseră cu toţii să le tăinuiască. Neliniștea și confuzia au 
sporit când Pudens a poruncit cu voce tare să fie dus 
înapoi acasă, pentru că nu dorea să asiste la un spectacol 
atât de macabru. 

Câţiva senatori, care îi simpatizau în secret pe creștini, 
îl urau pe Nero și respectau comportamentul demn al 
tatălui meu, deși îl considerau puţin nebun, au prins curaj 
și au urmat exemplul lui Pudens, îndepărtându-se de grup. 

În timp ce Tullia alerga încolo și-ncoace prin faţa curiei 
ca o găină agitată, plângându-se în gura mare cât de 
distrat și de mocăit e tata, a zărit un sclav tânguindu-se și 
un bătrân cu o mantie de sclav pe umeri, escortat de câţiva 
pretorieni. Când s-a apropiat de ei, l-a recunoscut pe tata. 
Încremenită de uimire, s-a așezat în faţa lor cu braţele 
desfăcute, în încercarea de a-i opri. 

— Ce mai pui la cale, Marcus? a întrebat ea. Ce 
înseamnă asta? Nu te oblig să asiști la spectacol dacă ţi se 
pare așa dezagreabil. Mai sunt și alţii care nu vor să-l 
vadă. Vino, hai să mergem acasă în liniște dacă asta 
dorești. Nici măcar n-o să mă cert cu tine. 

Grăbindu-se să treacă, centurionul a lovit-o cu bastonul 
și i-a poruncit să se dea la o parte. La început, Tullia a 
rămas înmărmurită, parcă refuzând să creadă ceea ce 


tocmai i se întâmplase. Imediat însă s-a înfuriat atât de 
tare, încât s-a repezit la centurion să-i scoată ochii, 
strigând cât o ţinea gura că va fi pus în lanţuri pentru că a 
îndrăznit să se atingă de soţia unui senator. 

Şi astfel scandalul a ajuns la urechile tuturor. Mai multe 
femei au coborât din lectici, ignorând protestele soţilor lor, 
și s-au grăbit să-i sară în ajutor Tulliei. Când grupul de 
femei în veșminte scumpe i-a înconjurat pe pretorieni, 
toate ţipând și cerând explicaţii, tata s-a simţit stânjenit de 
toată zarva provocată de ele și i-a poruncit Tulliei să tacă: 

— Nu mai sunt senator. Merg cu centurionul de 
bunăvoie. Adu-ţi aminte de rangul tău și nu mai ţipa ca o 
precupeaţă. Din partea mea, poţi merge singură la 
spectacol. Nu cred că ar putea să te împiedice cineva. 

— Hercule, salvează-mă, a exclamat Tullia izbucnind în 
lacrimi, nimeni nu m-a mai făcut „precupeaţă” până acum. 
Dacă te-a supărat așa tare ce am zis despre creștinii tăi 
noaptea trecută, puteai să-mi fi spus de-a dreptul, în loc să 
fii îmbufnat toată seara. Nu e nimic mai rău pe lume decât 
un bărbat care nu vorbește și care stă mut ca boul zile în 
șir. 

Câteva dintre soțiile senatorilor au încuviinţat râzând, în 
speranţa că vor aplana conflictul. 

— Așa e, Manilianus, au spus ele, nu e nevoie să renunțţi 
la scaunul tău de fildeș doar din cauza unei mici dispute. 
Incetează acum cu prostiile astea și iart-o pe Tullia dacă 
te-a jignit în vreun fel. Până la urmă, sunteţi soţ și soţie și 
aţi încărunţit împreună de-a lungul anilor, ca doi oameni 
respectabili. 

Tullia s-a simţit profund ofensată de vorbele lor și și-a 
smuls vălul de sărbătoare de pe cap. 

— Uitaţi-vă cu ochii voştri, bârfitoare bătrâne, a tipat ea, 
ia vedeţi dacă puteţi să-mi găsiţi un singur fir de păr alb în 
cap! Nu e deloc vopsit, deși, bineînţeles, folosesc uleiuri 
arabe ca să redea culoarea naturală a părului meu. Toate 


prostiile cum că mi-aș vopsi părul sunt doar bârfe 
invidioase. 

— Acesta e un moment serios al vieţii mele, a spus tata 
adresându-i-se centurionului, poate cel mai serios din câte 
au existat. Nu mai pot suporta nici măcar o clipă toată 
sporovăială asta de femei. Duceţi-mă departe de gălăgia 
asta îngrozitoare, așa cum vi s-a ordonat. 

Însă femeile se ţineau scai după ei, iar centurionul nu 
îndrăznea să-și pună oamenii să le dea la o parte, fiindcă 
primise deja o palmă zdravănă, deși abia o atinsese pe 
Tullia. În plus, nici nu înţelegea prea bine ce se petrecea. 

Când Tigellinus a observat mulțimea care începuse să se 
adune și zarva tot mai mare, și-a croit drum printre oameni 
până la tata, negru de furie, și a lovit-o pe Tullia cu pumnul 
în piept. 

— Lua-te-ar Orcus să te ia, cățea nenorocită! a răcnit el. 
Nu mai ești soţie de senator și nici sub protecţia rangului. 
Dacă nu-ţi închizi gura imediat, o să pun să fii arestată 
pentru tulburarea liniștii și pentru insulte aduse Senatului. 

Tullia s-a făcut palidă ca un cadavru când și-a dat seama 
că Tigellinus vorbea serios, însă teama subită care a 
cuprins-o n-o împiedica să se ţină mândră. 

— Slugă a diavolului ce ești, a exclamat ea nevenindu-i, 
de nervi, decât o expresie împrumutată de la prietenii 
creștini ai tatei, vezi-ţi de tocmelile tale cu negustorii de 
cai și de împreunările cu băieţei frumoși. lți depășești 
atribuţiile și autoritatea când lovești o femeie romană 
chiar în faţa curiei. Doar prefectul orașului are dreptul să 
mă aresteze. Purtarea ta grosolană va stârni mai multă 
furie decât solicitarea mea politicoasă de a ști ce se 
petrece și unde este dus soţul meu, împreună cu garda lui 
de onoare. Voi face apel la împărat! 

Nero îl dojenise deja pentru coordonarea defectuoasă a 
arestărilor creștinilor ceea ce îl iritase destul de tare pe 
Tigellinus. Așa că i-a făcut Tulliei semn să privesc spre 


curie. 

— Nero se află încă acolo, a zis dispreţuitor, dă fuga și 
vorbește cu el. Ştie prea bine tot ce se petrece. 

— Nu-ţi pune viața în pericol pentru mine, draga mea 
Tullia, a avertizat-o tata, și nu-mi strica ultimele clipe de 
viață. lartă-mă dacă te-am rănit și iartă-mă că nu am fost 
soţul pe care ţi l-ai dorit. Întotdeauna mi-ai fost o soţie 
bună, în pofida faptului că avem păreri diferite despre 
multe lucruri. 

Tullia s-a bucurat atât de tare la auzul acestor vorbe, 
încât a uitat complet de Tigellinus și l-a cuprins în braţe pe 
tata. 

— Chiar mi-ai spus „draga mea Tullia”? a exclamat 
emoțţionată. 

Așteaptă-mă o clipă și mă voi întoarce de îndată. 

Zâmbind printre lacrimi, a pornit către Nero, care a 
părut stânjenit să o vadă, însă ea l-a salutat cu respect. 

— Fii atât de bun și explică-mi, i-a spus ea, ce fel de 
neînțelegere nefericită e asta? Orice poate fi îndreptat 
dacă există bunăvoință de ambele părți. 

— Soţul tău m-a jignit profund, i-a răspuns Nero, dar, 
firește, pot trece asta cu vederea. Din păcate, a declarat 
public în faţa Senatului că e creștin. Senatul l-a revocat din 
funcţie și l-a condamnat să fie executat cu sabia ca inamic 
public. Fii bună și păstrează tăcerea, dorim să evităm un 
scandal. Pe tine nu te-a învinuit nimeni. Iți poţi păstra 
proprietăţile, însă cele ale soţului tău vor fi confiscate de 
stat din cauza fărădelegii sale. 

Tullia refuza să-și creadă urechilor. 

— Ce vremuri trăim! a strigat ea. Nu există nici o altă 
acuzaţie adusă soţului meu în afară de faptul că, în nerozia 
lui, a trecut la creștinism? 

— Pedeapsa este aceeași pentru toţi creștinii, care 
trebuie să plătească pentru nelegiuirile lor, a zis Nero 
începând să-și piardă răbdarea. Pleacă acum și nu mă mai 


deranja, căci, după cum vezi, mă grăbesc. Datoria mea față 
de Roma este să conduc procesiunea senatorilor către 
amfiteatru în calitate de prim cetăţean al imperiului. 

Atunci Tullia și-a înălţat mândră capul, fără să-i mai pese 
de pielea lăsată care-i atârna sub bărbie: 

— Am în spate un trecut tumultuos și nu m-am purtat 
întotdeauna așa cum s-ar fi cuvenit pentru o doamnă de 
rangul meu. Sunt însă o femeie romană și voi merge 
alături de soțul meu acolo unde se va duce el. Unde se află 
Gaius, trebuie să fie și Gaia”. Și eu sunt creștină. 
Recunosc acum public. 

Nu era adevărat. Dimpotrivă, Tullia îi amărâse în mod 
constant viaţa tatălui meu cu cicăleala ei necontenită și cu 
disprețul pe care îl manifesta faţă de prietenii lui creștini. 
S-a întors cu faţa către mulțimea curioasă și a strigat cât o 
ținea gura: 

— Ascultaţi-mă cu toţii, voi, Senatul și tot poporul 
roman. Eu, Tullia Manilia, fostă Valeria, fostă Sulla, sunt 
creștină. Trăiască Hristos din Nazaret și împărăţia lui! 

Ca să înlăture orice îndoială, a adăugat tot în gura mare 
și un „aleluia”, deoarece îi auzise pe evrei repetând acel 
cuvânt în timpul întâlnirilor din casa tatălui meu, când se 
contraziceau cu ceilalţi creștini în privinţa diferitelor căi 
de urmat. 

Din fericire, vocea ei nu răzbătea prea departe, iar 
Tigellinus a reușit să-i acopere imediat gura cu mâna. 
Când soțiile senatorilor au observat cât de tare se înfuriase 
Nero, s-au întors îndată în lectici, hotărâte să-i tragă de 
limbă cu prima ocazie pe soţii lor ca să afle ce se petrecuse 
în curie. Nero a reușit cu greu să-și păstreze atitudinea 
demnă. 


5 În timpul ceremoniei nuptiale, mirele și mireasa trebuiau să 
rostească cuvintele: „Ubi tu Gaius, ibi ego Gaia” (Unde ești tu, 
Gaius, acolo voi și eu, Gaia), simbolizând legământul dintre cei 
doi. 


— O să primești ceea ce dorești, femeie nebună, dacă 
nu-ţi ţii gura! a șuierat împăratul. Ar trebui să te trimit în 
arenă să fii pedepsită alături de ceilalţi, însă ești prea 
urâtă și zbârcită ca să o poţi întruchipa pe Dirce. Așadar 
vei pieri de sabie, la fel ca soţul tău. Iar pentru asta să le 
fii recunoscătoare strămoșilor tăi, nu mie. 

Insă Tullia oricum făcuse atâta scandal în public, că 
oricât și-ar fi dorit Nero, n-ar fi îndrăznit s-o trimită pe 
soția unui fost senator să fie sfâșiată în arenă de animalele 
sălbatice, sub ochii poporului. În timp ce pretorienii o 
conduceau pe Tullia prin mulţime înapoi la tata, Nero și-a 
vărsat nervii pe Tigellinus ordonându-i să aresteze pe toată 
lumea din gospodăria tatălui meu și să-i ducă direct la circ 
pe toţi cei care recunoșteau că erau creștini. Totodată, 
edilii trebuiau să sigileze casa și să confiște toate actele 
referitoare la averea Tulliei și a tatei. 

— Şi să nu vă atingeţi de nimic, le-a spus Nero 
ameninţător, eu mă consider moștenitorul lor. Dacă v-aţi fi 
făcut treaba, nu mai trebuia să mă ocup eu personal de 
asemenea lucruri. 

Doar gândul la averea impresionantă a Tulliei și a tatei îi 
mai domolea furia. 

Câţiva creștini așteptau  neliniștiţi în faţa curiei 
deznodământul întrunirii, sperând până în ultima clipă că 
autoritatea Senatului avea să-i salveze pe cei condamnaţi 
de ororile din arenă. Printre ei se afla și un tânăr care 
purta clavul îngust purpuriu și care nu părea interesat să 
ajungă la amfiteatru ca să-și asigure un loc în tribunele 
rezervate cavalerilor. 

Băgând de seamă că pretorienii, cu centurionul în 
frunte, îi escortau pe Tullia și pe tata către cel mai 
apropiat loc de execuţie, acesta i-a urmat, însoţit de alţi 
câţiva creștini. Pretorienii discutau cum să facă să-și 
îndeplinească sarcina în cel mai scurt timp posibil ca să 
poată ajunge și la spectacol. Au hotărât în cele din urmă să 


se îndrepte spre poarta Ostia și să îi execute pe cei doi 
lângă monumentul funerar de acolo. Locul cu pricina nu 
era chiar potrivit pentru execuţii, dar cel puţin se afla 
dincolo de zidurile Romei. 

— Dacă nu e loc de execuţie, atunci îl facem noi acum, 
glumeau căci doamna nu poate să meargă prea departe cu 
sandalele alea din aur. 

Tullia le-a replicat că n-avea nicio problemă să meargă 
la fel de mult ca soţul ei și că nimeni n-o putea împiedica. 
Ca să-și întărească spusele, chiar îl sprijinea pe tata, care 
era cocoșat de trecerea anilor, neobișnuit cu efortul fizic și 
începuse să se împleticească, încă ameţit după ce băuse 
toată noaptea. Cu toate astea, n-a fost nici beat, nici nebun 
când s-a ridicat și a vorbit în Senat, căci se pregătise 
minuțios pentru acel moment. 

Acest lucru a ieșit la iveală în timpul percheziţiei casei 
lui. În mod limpede, își petrecuse ultimele săptămâni 
punându-și în ordine toate chestiunile financiare și în cea 
din urmă noapte avusese grijă să ardă toate catastifele cu 
socoteli, precum și lista de liberţi, împreună cu toată 
corespondenţa dintre ei. Tata și-a ţinut întotdeauna 
afacerile departe de ochii lumii și n-a considerat niciodată 
că bogăţiile liberţilor lui îi aparţin, chiar dacă a acceptat 
de fiecare dată darurile pe care aceștia i le trimiteau din 
provincii. O făcea însă doar ca să nu-i jignească. 

Mult mai târziu, am aflat că le trimisese liberţilor săi de 
încredere sume enorme de bani gheaţă pentru ca valoarea 
averii lui să nu fie niciodată identificată în urma ordinelor 
de plată. Edilii au avut mult de furcă cu procesul de 
succesiune, iar până la urmă Nero n-a primit mai nimic de 
valoare, cu excepţia imensei moșii de la ţară a Tulliei și, 
bineînţeles, casa de pe colina Viminalis cu toate obiectele 
ei de artă și vasele din aur, argint și sticlă. 

Cea mai mare problemă a edililor a fost că pretorienii îi 
arestaseră, din cauza ordinului pripit dat de Nero, pe toţi 


oamenii din casă care se declaraseră creștini. Printre cei 
arestaţi au fost procuratorul tatei și ambii scribi, a căror 
moarte Nero avea să o regrete amarnic mai târziu. În total, 
treizeci de oameni din casa tatei au sfârșit în arenă. 

Pentru mine, cel mai mare regret a fost că fiul meu, 
lucundus, și bătrânul Barbus s-au aflat printre prizonieri. 
Din cauza rănilor cu care se alesese în urma incendiului, 
lucundus rămăsese atât de betegit, încât nu se putea mișca 
decât cu mare trudă și cu ajutorul unor cârje. A fost dus la 
amfiteatru într-o lectică, însoţit de servitoarea bătrână a 
Tulliei. Această femeie era extrem de răutăcioasă și avea o 
gură spurcată, însă recunoscuse de bunăvoie că era 
creștină când auzise că și Tullia făcuse la fel. 

Niciunul dintre cei trei nu a realizat pe deplin de ce 
fuseseră trimiși la amfiteatru până în momentul în care s- 
au trezit închiși în grajduri. Tot drumul speraseră că Nero 
dorea ca toţi creștinii să asiste la pedepsirea publică a 
incendiatorilor Romei. Pretorienii fuseseră atât de grăbiţi, 
încât nu consideraseră necesar să-i informeze ce soartă îi 
aștepta. 


Lângă poarta Ostia se aflau numeroase magazine de 
suvenire, cârciumi, hanuri pentru ţărani, care aveau 
grajduri și lectici de închiriat, toate cu greu scăpate din 
ghearele focului. Brusc, tata a spus că îi e foarte sete și că 
dorește să se răcorească cu niște vin înainte de execuţie. 
S-a oferit să cumpere băutură și pentru pretorieni, ca să se 
revanșeze pentru necazurile pe care el și soţia lui le 
provocau în acea zi de sărbătoare. 

N-am auzit niciodată de vreun soldat care să refuze vinul 
atunci când i se oferă. Centurionul a acceptat bucuros 
propunerea, deși se grăbea foarte tare să ajungă la circ. S- 
au consolat cu gândul că spectacolul oricum avea să 
dureze până seara. 

Evident, tata nu avea bani la el, căci nu e demn de un 


senator să se plimbe cu punga la brâu. Cârciumarul a 
refuzat categoric să-i dea băutură pe datorie după ce a 
auzit că va fi executat, iar averea avea să-i fie confiscată. 
Insă chiar atunci, din grupul de curioși care îi urmase până 
acolo, s-a desprins un bărbat ce ducea de obicei lectica 
tatei; avea o punguţă unde Tullia pusese o grămadă de 
monede din argint pe care, potrivit obiceiului, le-ar fi 
aruncat oamenilor ce priveau procesiunea senatorilor. 

Cârciumarul a adus imediat din pivniță cele mai bune 
urcioare cu vin pe care le avea și au băut cu toţii, căci și 
pretorienii erau înfierbântaţi din cauza vremii neobișnuit 
de calde din acea toamnă. Acum când tata nu mai avea 
niciun statut privilegiat, i-a invitat fără probleme să bea 
alături de el pe oamenii care veniseră în urma lor și pe 
câţiva ţărani care nu auziseră de festivitățile de la circ și 
veniseră degeaba în oraș să vândă fructe. 

După câteva cupe cu vin, Tullia a devenit ursuză și, după 
bunul ei obicei, l-a întrebat pe tata dacă era absolut 
necesar să se îmbete din nou, mai ales într-o companie așa 
nedemnă. 

— Dragă Tullia, a replicat tata cu blândeţe, încearcă să 
ţii minte că nu mai am niciun rang. De fapt, având în 
vedere că amândoi am fost condamnaţi la moarte, suntem 
mai nenorociţi decât acești oameni prietenoși care au avut 
bunăvoința să bea cu noi. Trupul meu e istovit. N-am 
pretins niciodată că aș fi un om curajos. Vinul alungă orice 
sentiment neplăcut pe care l-aș mai putea avea. Cel mai 
tare mă bucur că nu trebuie să mă mai gândesc la 
stomacul meu și nici la mahmureala groaznică de a doua 
zi, pe care tu ai înrăutăţit-o de fiecare dată cu vorbele tale 
usturătoare. Dar acum să lăsăm în urmă lucrurile astea, 
draga mea Tullia. Gândește-te și la acești soldaţi onorabili, 
a continuat el și mai însufleţit, care din cauza noastră 
pierd multe momente palpitante din spectacolul în care 
creștinii din circul lui Nero pășesc în împărăție prin gura 


animalelor sălbatice, prin flăcări, pe cruci și prin toate 
celelalte căi la care Nero, cu imaginaţia lui de artist, s-a 
putut gândi. Vinul, femeile și cântecele sunt singurele 
bucurii ale unui soldat. Vă rog, oameni buni, nu vă jenaţi 
de prezenţa mea și cântaţi dacă doriţi. Însă ţineţi pentru 
voi poveștile despre femei cel puţin până diseară, deoarece 
n-ar fi potrivite pentru urechile virtuoasei mele soții. 
Pentru mine, aceasta este o zi de mare bucurie, căci astăzi 
se adeverește o profeție cu care mi-am bătut capul 
aproape treizeci și cinci de ani. Dragii mei fraţi și tu, buna 
mea soție, să bem pentru slava lui Hristos! Nu cred că se 
va supăra, având în vedere momentul și situaţia în care ne 
aflăm. În ceea ce mă privește, are multe alte lucruri mai 
rele pentru care să mă judece decât această beţie 
nevinovată. Intotdeauna am fost un om slab și egoist. Nu 
am altă speranţă decât că el s-a născut om pentru a găsi și 
a aduce pe calea cea bună oile îndărătnice și cu blana, 
flocăită. Imi amintesc vag o poveste potrivit căreia a pornit 
o dată, în miez de noapte, în căutarea unei oi pierdute pe 
care el o considera mai importantă decât toată turma. 

Pretorienii îl ascultau cu atenţie. 

— Sunt foarte înțelepte cuvintele tale, nobile 
Manilianus, au spus soldaţii. In legiune e la fel: cei mai 
slabi și cei mai lenți stabilesc ritmul marșurilor și decid 
soarta bătăliei. Nimeni nu poate lăsa în urmă un camarad 
rănit sau înconjurat de dușmani, chiar dacă asta înseamnă 
să pună în primejdie soarta întregului manipul. 
Ambuscadele, desigur, sunt cu totul altceva. 

Au început să-și compare cicatricile și să discute despre 
faptele vitejești pe care le săvârșiseră în Britania, în 
Germania, în ţările dunărene și în Armenia și datorită 
cărora fuseseră numiţi în Garda Pretoriană, în capitala 
imperiului. Centurionul a ridicat cana de lut de pe masă și 
a exclamat: 

— Pentru moartea partilor și gloria Romei! Roma nu va 


fi niciodată în siguranță până nu cucerește Parţia. Îl 
cunosc prea bine pe Corbulo. Să bem în cinstea lui, 
quirites*! 

Tata a acceptat să bea pentru Corbulo, deoarece auzise 
că era un om cinstit care își risca viaţa în luptă cot la cot 
cu soldaţii lui. Insă a refuzat să bea pentru moartea 
partilor, motivând că nu dorea răul nimănui. 

Centurionul a tăcut și a privit încurcat spre cer ca să-și 
dea seama după poziția soarelui cât timp se scursese. Tata 
a profitat de ocazie și i s-a adresat Tulliei pe un ton blajin: 

— De ce ai spus că ești creștină? a întrebat-o el. Tu nu 
crezi că lisus din Nazaret e fiul lui Dumnezeu și 
mântuitorul lumii. Nu trebuia să faci asta. Nici măcar n-ai 
fost botezată. Ai participat la sfânta împărtășanie 
împotriva voinţei tale doar ca să-ţi faci datoria de gazdă, 
însă n-ai gustat niciodată din pâinea și vinul ce fuseseră 
binecuvântate în numele lui Hristos. Mă doare să văd că 
te-am târât după mine la pierzanie. Mă gândesc foarte 
serios că tu, ca văduvă, ai fi putut să trăieşti viaţa pe care 
ţi-o doreai. În scurtă vreme ţi-ai fi găsit un nou soţ mai bun 
ca mine, căci eu te văd încă frumoasă și te-ai păstrat bine. 
Şi bogată. Cred că ar fi fost coadă de pretendenti la poarta 
casei tale după ce perioada de doliu s-ar fi încheiat. Acest 
gând nici măcar nu-mi stârnește gelozia, deoarece 
fericirea ta e mai importantă pentru mine decât capriciile 
mele. Noi doi n-am căzut niciodată de acord în privinţa lui 
Hristos și a împărăției lui. 

— Voi fi o creștină la fel de bună ca tine, dragul meu 
Marcus, a spus Tullia bosumflată, când voi muri alături de 
tine întru slava numelui lui Hristos. Mi-am împărțit averea 
săracilor ca să te fac fericit atunci când nu mai puteam 
suporta veșnicele tale îmbufnări. N-ai băgat de seamă că 
nu ţi-am reproșat că ne-ai făcut numele de râs în faţa 


5 Quiris (lat.) - cetățean roman cu toate drepturile politice și 
militare. 


Senatului cu încăpăţânarea ta îngrozitoare? Eu am părerile 
mele în privinţa purtării tale prostești, însă într-un moment 
ca acesta le voi păstra pentru mine ca să nu te rănesc din 
nou. 

Tullia s-a emoţionat și a uitat de nemulțumiri. Şi-a 
petrecut braţele pe după gâtul tatălui meu, l-a sărutat și i-a 
udat obrajii cu lacrimile ei. 

— Nu mi-e frică de moarte, i-a spus ea, dacă mor alături 
de tine, Marcus. Nu pot suporta gândul că o să rămân 
văduvă după tine. Ești singurul bărbat pe care l-am iubit 
vreodată cu adevărat, deși a trebuit să divorțez de două ori 
și să-l îngrop pe unul din foștii mei soţi înainte să te 
regăsesc pe tine. O dată m-ai abandonat fără milă, nu ţi-a 
păsat câtuși de puţin de simțămintele mele. M-am dus 
până în Egipt după tine. Așa e, aveam și alte motive să 
merg acolo, însă și tu erai cu o evreică în Galileea și apoi a 
apărut grecoaica aia sinistră, Myrina, în privinţa căreia n-o 
să mă poţi convinge că avea o bună reputaţie nici dacă îi 
ridici o sută de statui în toate pieţele publice din Asia. Însă 
pe atunci aveam și eu slăbiciunile mele. Important e totuși 
faptul că mă iubești și îmi spui că sunt frumoasă, deși am 
părul vopsit, gușa îmi atârnă, iar gura mi-e plină de dinţi 
din fildeș. 

— Ai reușit să-mi ascunzi toate aceste mici defecte, a 
spus tata mirat. Dinţii tăi sunt pentru mine la fel de 
strălucitori ca mai demult, în Baiae, când înfloreau 
trandafirii. Am conștiința încărcată din cauza purtării 
noastre rușinoase și nedrepte faţă de soţul tău de atunci. 
Singura mea scuză e că pe vremea aceea îmi jurai în o mie 
de chipuri și cu o mie de sărutări că nu l-ai iubit niciodată 
și că te căsătoriseși numai la dorința familiei tale, 
făgăduindu-mi că vei divorța de îndată ce avea să fie 
posibil. Nu te-ai grăbit să te ţii de cuvânt. Nu voiam să-ţi 
întinez numele și să te fac de râs în societate. De aceea am 
plecat în Alexandria. 


Amândoi s-au lăsat cuprinși de farmecul amintirilor și au 
depănat îmbrăţișaţi toate clipele frumoase pe care le 
trăiseră împreună. Tullia i-a mărturisit că regretă greșelile 
din tinereţe, când îl rănise. Tata însă i-a șoptit că 
momentele acelea din Baiae erau mult prea dulci ca 
vreunul din ei să le regrete și că se simțea mult mai tânăr 
numai când se gândea la trandafirii de acolo. 

În timp ce tata și Tullia discutau în șoaptă, îmbrăţișaţi, 
tânărul creștin cu clavul îngust pe tunică, îmbărbătat de 
vin, l-a întrebat pe centurion dacă primise ordin să 
aresteze și alţi creștini. Centurionul a tăgăduit ferm și a 
spus că i se poruncise să-i execute doar pe tata și pe Tullia, 
în cea mai mare taină. Atunci tânărul cavaler a mărturisit 
că și el era creștin și i-a propus tatei să ia sfânta cină 
împreună, ca tata să prindă putere, chiar dacă nu era 
seară și nici nu aveau cum să păstreze caracterul secret al 
ritualului. Dar poate se descurcau având în vedere 
împrejurările. 

Centurionul a declarat că n-avea nimic împotrivă și că 
nu se temea de vrăjitorii. Din contră, era chiar curios, 
deoarece auzise foarte multe despre creștini. Tata a 
încuviințat bucuros, însă i-a cerut tânărului să 
binecuvânteze pâinea și vinul. 

— Eu nu pot face asta, a spus tata, din pricina vanităţii și 
încăpățânării mele. Duhul sfânt s-a arătat în Ierusalim 
discipolilor lui Isus din Nazaret, care au botezat mulţi 
oameni, împărtășindu-le harul. Mi-am dorit din toată inima 
să fiu botezat atunci, odată cu ceilalţi, însă m-au refuzat 
fiindcă nu eram circumcis și mi-au cerut totodată să nu 
mai vorbesc vreodată despre asemenea lucruri pe care nu 
le înţeleg. Am ţinut minte porunca lor toată viaţa și nu am 
iniţiat pe nimeni, deși am mai povestit din când în când, 
poate din greșeală, unele întâmplări pe care le-am văzut 
sau despre care știu că sunt adevărate, și am îndreptat 
anumite concepţii greșite. Am fost botezat aici, în Roma, 


când Chefa m-a rugat să-i iert intransigenţa de atunci. 
Întotdeauna s-a simţit îndatorat faţă de mine, deoarece, pe 
vremea când ne aflam pe muntele din Galileea, i-am 
împrumutat asinul meu ca să o poată duce înapoi acasă, la 
Capernaum, pe soacra lui pe care o dureau picioarele. 
Ilertaţi-mi vorbăria. Bag de seamă că soldaţii privesc spre 
cer. Pălăvrăgeala despre vremurile de odinioară e o 
slăbiciune a bătrânilor. Cred că vinul îmi dezleagă prea 
tare limba. 

Totuși, la rugăminţile tânărului, tata a mai povestit câte 
ceva despre ziua în care fusese răstignit lisus Hristos. A 
recunoscut însă că nu știa prea multe despre duhul sfânt. 

— Să vă povestească alţii, care cunosc asemenea lucruri 
mult mai bine decât mine, a spus tata. Eu nu sunt sigur de 
nimic, în afară ele slăbiciunile mele. De fapt, am o singură 
certitudine. După ce acești oameni cumsecade îmi vor tăia 
gâtul întru slava lui Hristos, voi ajunge în împărăţia lui sau 
oriunde va dori el să ajung. Nu știu cum e împărăţia, însă 
mă las cu inima împăcată în mâinile lui. 

Au îngenuncheat, Tullia odată cu ei, și, rostind câteva 
cuvinte, cavalerul a binecuvântat pâinea și vinul drept 
trupul și sângele lui Hristos. Au primit împărtășania cu 
lacrimi în ochi, apoi s-au sărutat cu gingășie. Tullia a spus 
că trupul i-a fost străbătut de un fior, ca și când ar fi avut o 
presimţire a paradisului. Dorea să meargă de mână cu tata 
acolo sau oriunde aveau să-l poarte pașii pe acesta. 

Pretorienii au recunoscut că nu găseau nimic rău în acea 
vrăjitorie, iar centurionul a tușit cu subințeles după ce a 
privit încă o dată spre cer. Tata a plătit repede băuturile, a 
lăsat un bacșiș generos și a dat restul banilor centurionului 
și pretorienilor ca să-i împartă între ei, cerându-le încă o 
dată iertare pentru necazurile pe care le pricinuise și 
binecuvântându-i în numele lui Hristos. Centurionul a 
sugerat cu delicateţe că ar fi mai bine să se așeze în 
spatele monumentului funerar, fiindcă i se poruncise să 


îndeplinească sarcina cât mai discret cu putinţă. 

În acel moment, cavalerul creștin a izbucnit în plâns și a 
spus că atunci când binecuvântase pâinea și vinul, avusese 
brusc convingerea că nu mai dorea să aștepte până la 
sfârșitul vieţii. Era chinuit de gândul că mulţi creștini umili 
aveau să sufere în arenă de dragul lui Hristos, iar el se 
temea că nu va fi îndeajuns de puternic să înfrunte 
încercările ce aveau să vină. Așa că l-a rugat pe centurion 
să-i îngăduie să pornească în cea mai importantă călătorie 
a sa tăindu-i și lui capul, căci era la fel de vinovat ca toți 
ceilalți creștini, prin urmare, merita aceeași pedeapsă ca 
ei. 

Centurionul era uluit, dar, după ce a stat pe gânduri 
câteva clipe, trebuie să-și fi zis că nu și-ar trăda cu nimic 
misiunea dacă i-ar acorda tânărului șansa de a muri 
împreună cu tata și Tullia. Drept consecinţă, alţi câţiva 
oameni, care stătuseră până atunci pe margine și 
ascultaseră conversaţia, au implorat să li se ofere și lor 
bucuria de a muri întru Hristos. Trebuie să adaug că toţi 
băuseră alături de tata o cantitate generoasă de vin, sau 
cel puţin așa mi s-a povestit ulterior. 

Centurionul însă a refuzat categoric spunând că 
bunăvoința lui avea totuși niște limite. Putea să mai 
execute încă o persoană și chiar să menţioneze asta în 
raportul lui, însă uciderea mai multor oameni nu era sub 
nicio formă un detaliu minor și ar atrage după sine 
obligația de a umple cu explicaţii numeroase tăblițe de 
ceară, iar abilităţile lui de scrib nu erau atât de bune pe 
cât ar fi trebuit. 

In schimb, a recunoscut că tot ceea ce văzuse și auzise îl 
impresionase profund, de aceea își dorea să afle mai multe 
despre toate acele lucruri într-o bună zi. Hristos era cu 
siguranță un zeu puternic dacă reușea să transforme 
moartea într-o bucurie pentru supușii săi. El, cel puţin, nu 
auzise vreodată pe cineva să accepte să moară de 


bunăvoie pentru Jupiter, de exemplu, și nici măcar pentru 
Bacchus. Totuși, poate unii s-ar sacrifica pentru Venus. 

Pretorienii i-au dus pe Tullia, pe tata și pe tânărul 
cavaler - al cărui nume centurionul ametit de alcool l-a 
scrijelit în ultimul moment pe tăbliţa lui de ceară - în 
spatele monumentului funerar și i-au ales pe cei mai buni 
trei  spadasini care erau în stare să le separe 
condamnaților capul de trup dintr-o singură lovitură. Tata 
și Tullia au murit îngenuncheaţi, ţinându-se de mână. Unul 
dintre creștinii care a fost de faţă și care mi-a povestit 
totul a spus că pământul s-a cutremurat, iar cerul s-a 
deschis în două cuprins parcă de flăcări, orbindu-i pe toţi. 
Dar probabil mi-a spus toate astea ca să mă facă să mă 
simt mai bine, sau poate le visase mai târziu. 

După obicei, pretorienii au tras la sorți cine urma să 
păzească cadavrele până vor veni rudele să le ia în 
primire. Creștinii care erau, de faţă s-au oferit să se ocupe 
ei de funeralii, deoarece, potrivit principiilor creștine, toţi 
supușii lui Hristos sunt fraţi, și deci astfel s-ar fi înrudit cu 
decedaţii. Centurionul știa că afirmaţia lor era îndoielnică 
din punct de vedere legal, însă a acceptat bucuros oferta, 
pentru că nu dorea ca soldaţii să piardă spectacolul de la 
amfiteatru. Era ora prânzului când pretorienii își 
isprăviseră treaba și au pornit spre amfiteatrul de pe 
celălalt mal al fluviului, nutrind speranţa că mai aveau încă 
o șansă să prindă un loc în picioare la spectacol. 

Creștinii s-au îngrijit de trupul tatei, al Tulliei și al 
tânărului cavaler. Din respect pentru familia străveche din 
care provenea, nu voi dezvălui numele lui, căci era 
singurul fiu al unor părinţi în vârstă, cărora fapta lui 
smintită le-a adus o mare suferinţă. Îl răsfăţaseră și nu 
acordaseră prea multă importanţă legăturilor lui cu 
creștinii, în speranţa că, odată cu trecerea timpului, avea 
să se plictisească de asemenea prostii, la fel cum băieţii 
dau uitării toate meditaţiile filosofice sterpe după ce se 


însoară. 

În naivitatea lor, chiar se bucurau că fiul lor nu-și 
pierdea vremea cântând la ţiteră și nici nu-și cheltuia banii 
pe vin și femei ușoare. Mi s-a relatat că avea chipul senin 
și luminos atunci când a fost dus în spatele monumentului 
funerar să fie executat. Părinţii lui, după ce s-au chinuit o 
vreme învinovăţindu-se pentru soarta sa, au hotărât în cele 
din urmă să-l uite, pentru ca numele familiei să nu fie pătat 
de moarta lui rușinoasă. Au adoptat un alt tânăr dintr-o 
gintă ilustră și l-au făcut pe el moștenitorul familiei. 

Trupurile fără suflare au fost pregătite cu grijă și 
îngropate în pământ fără a mai fi incinerate. Astfel, tata nu 
a avut parte de mormântul pe care îl cumpărase în 
cimitirul regilor etrusci din Caere, dar nu cred că asta l-ar 
fi deranjat. La vremea aceea, creștinii începuseră să sape 
galerii sub pământ, amenajând camere speciale ca să-și 
îngroape morţii. Se spune că întâlnirile lor secrete au loc 
tot în aceste galerii subterane. Acest lucru este considerat 
o dovadă vădită a faptului că toată credinţa lor e greșită, 
din moment ce nu respectă nici măcar odihna veșnică a 
celor morți. Însă indiferent de ceea ce se spune, Iulius, fiul 
meu, tu să respecţi catacombele și să le lași în pace când 
va veni vremea ta, căci într-una dintre ele se odihnește 
părintele tatălui tău, așteptând ziua învierii. 


La ora prânzului, coșurile cu merinde au început să fie 
împărţite spectatorilor de la amfiteatru. Nero, îmbrăcat în 
conducător de car, a făcut câteva tururi de arenă în galop, 
în carul său aurit, tras de armăsari albi ca zăpada, 
salutând mulțimea entuziasmată și urându-le tuturor poftă 
bună. Spectatorilor le-au fost aruncaţi și bani, însă de 
această dată nu s-a făcut risipă ca de obicei, deoarece 
construcţia noilor clădiri îi adusese lui Nero destule 
greutăţi financiare. Spera însă că acest spectacol 
neobișnuit îi va răsplăti pe oameni pentru toate necazurile 


lor, și în această privinţă chiar nu se înșela. 

Între timp, eu mă liniștisem și mă simţeam destul de 
mulțumit, chiar dacă spectacolul de după prânz era în 
mare parte responsabilitatea, mea. Piesa de teatru gândită 
de Nero a fost un eșec în ochii publicului. Cred că vina le 
aparține organizatorilor, care nu aveau nici cea mai mică 
idee despre cum gândeau creștinii. 

E adevărat că nu am competenţa necesară să critic pe 
nimeni, dar cred că oamenii ar fi fost complet nemulţumiţi 
de ceea ce au văzut în acea dimineaţă dacă n-ar fi existat 
câinii mei de vânătoare, care au oferit un număr excelent 
imediat după procesiunea zeilor și a senatorilor și după ce 
s-a dat citire discursului lui Nero, într-o formă prescurtată. 
Zeci de creștini îmbrăcaţi în piei de animale sălbatice au 
fost aduși în arenă, apoi vreo douăzeci de câini au fost 
eliberați printre ei. 

Câinii și-au îndeplinit de minune misiunea odată ce au 
simţit gustul sângelui și nu s-au ferit să atace oamenii. I-au 
alergat prin arenă pe creștini, i-au doborât cu abilitate la 
pământ dintr-o singură mușcătură la picior și, fără să 
șovăie o clipă, s-au repezit direct la gâtul victimelor, fără 
să piardă timpul cu mușcături inutile. Fuseseră înfometați 
și nu primiseră mâncare nici măcar dimineaţa, însă n-au 
stat să-și devoreze victimele, ci s-au mulțumit doar să le 
lingă sângele ca să-și potolească setea, apoi au reluat 
imediat vânătoarea. 

Câinii s-au dovedit remarcabil de ascultători. După ce și- 
au îndeplinit sarcina, au reacţionat prompt la auzul 
fluierului dresorilor și s-au întors la locurile lor ca să fie 
legaţi cu lanţurile, întocmai ca într-o partidă de vânătoare 
obișnuită. Eu pregătisem arcașii pentru orice eventualitate 
și le poruncisem să ucidă patrupezii dacă ar fi devenit de 
nestăpânit din cauza gustului de sânge. Deoarece 
evenimentele fuseseră planificate să se deruleze cu 
repeziciune, nu puteam pierde vremea cu prinderea 


câinilor. Însă iscusinţa dresorilor m-a impresionat foarte 
tare. 

Nunta Danaidelor nu a ieșit deloc așa cum ar fi trebuit. 
Deși costumaţi corespunzător, băieţii și fetele creștine n- 
au binevoit să execute dansurile nupţiale și au rămas 
grupaţi și apatici în mijlocul arenei. Actorii profesioniști au 
trebuit să intervină ca să mascheze lipsa lor de entuziasm. 
Ideea inițială fusese ca, după nuntă, miresele să-și ucidă 
mirii în diverse feluri, așa cum făcuseră fetele lui Danaus. 
Insă tinerele creștine au refuzat categoric să ucidă pe 
cineva, deși băieţii ar fi avut astfel parte de o moarte 
ușoară. 

Caronieniis* au trebuit să-i bată pe unii dintre ei cu 
bâtele până și-au dat sufletul, iar ceilalți au fost legaţi și 
așezați între mănunchiurile de nuiele, alături de alţi 
nelegiuiți care așteptau ca rugul să fie aprins. Trebuie să 
recunosc că mulţimea s-a distrat copios când Danaidele 
alergau de colo-colo cu site în mâini, între focul aprins și 
găleţile cu apă, încercând în zadar să-l stingă. Strigătele 
de durere ale creștinilor arși pe rug erau atât de puternice 
încât muzica orgii hidraulice și a orchestrei n-a putut să le 
acopere. Asta le-a determinat pe fete să-și între în rol și să 
le curme în cele din urmă chinurile. 

În final, o casă din lemn frumos decorată, plină cu femei 
și bărbaţi creștini mai în vârstă, captivi în spatele ușilor și 
ferestrelor ferecate, a fost incendiată pentru a oferi 
publicului o imagine vie a ororilor provocate de marele foc, 
iar flăcările au început să le înghită trupurile prizonierilor. 
Mulţi și-au pierdut viaţa în încercarea de a stinge acel rug, 
când și-au zvârlit sitele și s-au aruncat în flăcări într-o 
tentativă zadarnică de a-și scoate afară părinţii, fraţii sau 
surorile. 

Intregul amfiteatru a izbucnit în râs, în special rândurile 
de sus ale tribunelor, unde stăteau oamenii simpli. Câţiva 


5 Locuitori din Caronia, localitate din Sicilia. 


senatori însă și-au întors ostentativ capul. Din zona 
cavalerilor s-au auzit remarci critice la adresa cruzimii 
inutile, deși, normal, cea mai potrivită pedeapsă pentru 
incendiatorii Romei era să fie arși de vii. 

Între timp, cei arestaţi în casa tatei de pe colina 
Viminalis ajunseseră la amfiteatru și fuseseră închiși la 
grămadă alături de ceilalți prizonieri. Când Barbus și 
lucundus și-au dat seama ce urma să li se întâmple, au 
încercat în van să stea de vorbă cu mine. Gărzile s-au 
prefăcut că nu-i aud, mai ales că mulţi dintre prizonieri 
invocau orice pretext să le atragă atenţia când ţipetele de 
durere au început să se audă până jos, în pivnițe și 
grajduri. 

Pentru a menţine ordinea, prizonierii fuseseră deja 
separați în funcţie de momentele în care urmau să intre în 
arenă, așa că eu nu aveam niciun motiv să cobor în 
subteran. Mă bizuiam pe experiența angajaţilor de la 
menajerie, drept care am rămas în tribune, la locul meu de 
onoare, ca să primesc aplauzele cuvenite în calitate de 
organizator al numerelor cu animale. Oricum n-aș fi avut 
timp să mă duc la ei, chiar dacă aș fi fost înștiințat că 
exista cineva care dorea să-mi vorbească. 

În plus, Iucundus, confuz și neajutorat în cârjele lui, era 
mai mult sau mai puţin convins că frăţia lui cu niște băieţi 
din Orient pe care îi cunoscuse la școala de pe Palatin, un 
fapt cu totul neînsemnat, fusese descoperită și acum urma 
să-și primească pedeapsa. Băieţii aceia, în naivitatea lor 
tinerească, susțineau înfrângerea Parţiei și stabilirea, 
capitalei imperiului în Orient. Într-un fel, la asta se gândea 
și Nero câteodată, când se sătura de nazurile Senatului. 
Dar, spre deosebire de Nero, ei doreau ca puterea absolută 
să fie transferată vechilor familii regale din Orient, în urma 
unui război victorios în Parţia. 

Normal că n-ar fi luat nimeni în serios asemenea idei 
scornite de mintea unor băieţi dacă s-ar fi aflat de 


existența lor. Dar lucundus, care nu avea decât 
cincisprezece ani și abia primise toga virilă, își dădea atâta 
importanţă, încât avea impresia că era pedepsit pentru 
acel complot politic. 

Era doar o iluzie puerilă, indusă probabil și de evreii 
creștini, care susțineau uneori că Ierusalimul ar fi trebuit 
să fie capitala lumii. Poate însuși Chefa a avut o 
contribuţie, făcându-i-se dor de Ierusalim și de coasta 
Mării Galileei după atâta amar de vreme petrecută în 
Roma. I-o fi povestit lui lucundus despre Ierusalim, iar 
băiatul înţelesese greșit, amestecând ideile creștine cu 
propriile lui fantasmagorii. Oricum, cine poate ghici ce idei 
năstrușnice trec prin capul unui băiat de cincisprezece 
ani? Tu, Iulius, știi cu siguranţă. Eu însă nu mai știu. 

Când și-a dat seama că erau sortiţi pieirii, lucundus și-a 
pus toată încrederea în Barbus, dar văzând că nu reușeau 
să dea nicicum de mine, au decis să moară onorabil 
împreună. Şi nu știu dacă aș fi putut să-i ajut chiar de aș fi 
știut de soarta lor, fiindcă Nero era extrem de pornit din 
cauză că tata îl insultase în faţa Senatului. 

Din motive practice, s-a hotărât ca partea secundă a 
spectacolului să fie compusă doar din luptele cu animale 
sălbatice.  Stânjeniţi de eșecul piesei de teatru, 
organizatorii au renunţat la cea de-a doua piesă cu un 
conţinut ceva mai deocheat. Oricum n-ar fi putut să o pună 
în scenă, fiindcă vestalele își făcuseră apariţia în ultimul 
moment, amintindu-și probabil că și templul lor pierise în 
incendiu și dorind astfel să se bucure de pedepsirea 
vinovaţilor. Din cauza vestalelor, nu puteau apărea în 
arenă oameni complet dezbrăcaţi, spre marea dezamăgire 
a majorităţii spectatorilor. Tigellinus, care venise odată cu 
senatorii, a trebuit să ordone să fie acoperite în mare 
grabă anumite părți din trupurile creștinilor. Mulțimea și-a 
manifestat nemulţumirea, însă, din respect pentru vestale, 
n-a strigat nimeni cuvinte obscene. 


Pentru a face spectacolul mai interesant și mai variat, 
hotărâsem să-i înarmăm pe creștinii care doreau să se 
lupte cu animalele. Dacă era după mine, le-aș fi dat arcuri, 
săgeți și sulițe, căci știam sigur că n-ar fi rănit pe nimeni 
datorită credinţei lor. Nici Nero nu s-ar fi opus, fiindcă nu 
era un om laș, mai ales dacă avea și un public atât de 
numeros în faţa căruia putea să se laude. 

Tigellinus însă mi-a interzis categoric să le dau astfel de 
arme, susținând că el era responsabil de viaţa împăratului. 
Prin urmare, tot ce au primit creștinii au fost câteva săbii, 
pumnale și bâte cu ţinte, care le-au fost înmânate la 
intrarea în arenă. 

lucundus și Barbus au ales să lupte cu săbii împotriva 
leilor. Au primit imediat armele - din nefericire, cei mai 
mulţi creștini nu doreau să ofere un spectacol adevărat și 
doar câţiva și-au exprimat preferința pentru o anumită 
armă. Sperau că vor ajunge mult mai repede în rai dacă nu 
vor opune nicio rezistenţă. 

După pauză, ca să înveselesc mulţimea, am trimis în 
arenă un grup de creștini îmbrăcaţi în piei de animale și o 
haită de câini după ei. Insă de această dată câinii n-au dat 
ascultare comenzilor dresorului și, după ce și-au îndeplinit 
sarcina, au început să alegre bezmetici prin nisipul arenei. 
N-am protestat, deoarece câinii ăștia de vânătoare sunt 
niște bestii destul de scumpe și chiar nu voiam să fie uciși 
fără rost. 

Apoi a venit rândul celor trei lei nedresațţi. Erau niște 
animale superbe de care mă simțeam tare mândru. 
Urmând sfatul unor angajaţi cu mai multă experienţă, 
păstrasem special pentru lei un grup format din femei și 
bărbaţi bătrâni și nevolnici, ologi și copii nu prea 
dezvoltați, căci, după informaţiile pe care le primisem, 
nimic nu distra mulţimea mai tare și nu stârnea râsete mai 
puternice decât copiii sau ologii fugind de animalele 
sălbatice. De aceea Ilucundus era o pradă perfectă pentru 


lei. 

Membrii grupului sortit măcelului s-au adunat, 
șchiopătând și sărind, în mijlocul arenei, iar dresorii de 
câini erau pregătiţi, pentru orice eventualitate, să-i apere 
cu bicele de colții bestiilor. Din fericire, câinii n-au 
manifestat niciun interes faţă de ei, deoarece nu erau 
înveșmântaţi în piei de animale. Apoi lucundus și Barbus 
au pășit în arenă cu săbiile în mâini, în fruntea unui grup 
de aproximativ zece creștini înarmaţi. 

Publicul a izbucnit în hohote de râs la vederea acestui 
tânăr ce șontâcăia ţanţoș sprijinindu-se în cârje, însoţit de 
un bătrân știrb, care l-a salutat pe împărat cu sabia în fața 
lojei imperiale. Am fost deranjat de reacţia publicului și i- 
am aruncat o privire lui Nero. Bănuiesc că se simţea jignit 
de râsete și de judecata mea greșită în calitate de 
organizator, deși n-aș fi avut cum să prevăd acel moment, 
dar a reușit totuși să păstreze aparențele și să râdă odată 
cu ceilalți spectatori. 

Trebuie să recunosc că și eu am fost amuzat de 
atitudinea trufașă afișată de lucundus și de Barbus până în 
momentul în care i-am recunoscut. Când au intrat în arenă, 
croindu-și drum spre centru, și i-au așezat pe ceilalţi 
creștini înarmaţi într-un cerc format în jurul bătrânilor și 
copiilor, încă nu aveam idee cine erau de fapt. 

Nici în cel mai negru coșmar nu mi i-aș fi imaginat pe 
propriul meu fiu și pe servitorul cel mai fidel sfârșind în 
arenă uciși de animalele sălbatice. Chiar m-am întrebat 
cine avusese ideea genială să pună personajele alea 
caraghioase în fruntea celor care urmau să se lupte cu leii. 
Publicul se prăpădea de râs din cauza atitudinii lor 
cutezătoare și a zelului cu care îi pregăteau pe ceilalţi 
pentru înfruntarea ce urma. Câţiva spectatori chiar s-au 
înecat cu mâncare. 

Cred că atât lucundus, cât și Barbus se simțeau profund 
ofensaţi de râsetele publicului. Aleseseră să lupte cu leii 


deoarece Barbus îi povestise lui lucundus cum eu, în 
tinereţe, capturasem un leu cu mâinile goale, în Antiohia. 
Bineînţeles, Barbus nu uitase să adauge cât de curajos 
fusese și el cu acea ocazie și oricum considera că leii erau 
animalele sălbatice pe care le cunoștea cel mai bine. 

Din motive ce ţineau de siguranţă, îi spusese lui 
Iucundus să-și lase cârjele și să îngenuncheze în spatele lui 
cu sabia în mână ca să nu fie doborât la primul atac al 
fiarelor. Dorea să-l protejeze pe băiat cu trupul lui și să-i 
ofere mai apoi ocazia de a-și dovedi curajul. Ca să-i 
răsplătească încrederea pe care o avea în el, cred că 
Barbus îi spusese lui lucundus că eu eram tatăl lui 
adevărat. 

Nimeni în afară de Barbus și de tata nu mai știa acest 
lucru. Nici măcar Claudiei nu-i vorbisem vreodată despre 
consecinţele greșelii mele din tinereţe, deși mă lăudasem 
în faţa ei cu povești despre Lugunda după ce m-am întors 
din Britania. 

Când poarta s-a deschis și leii au fost lăsaţi liberi în 
arenă, lucundus a încercat să-mi atragă atenţia strigându- 
mi numele și fluturându-și vesel sabia ca să-mi arate că nu 
se temea. În clipa aceea, vălul mi-a căzut de pe ochi și i-am 
recunoscut pe el și pe Barbus. Am simţit de parcă stomacul 
mi s-ar fi prăbușit până la genunchi. Cuprins de disperare, 
am tipat să fie întrerupt spectacolul. 

Noroc că nu m-a auzit nimeni în vacarmul iscat, căci, 
atunci când leii au năvălit în arenă, mulțimea a început să 
strige entuziasmată și mulţi spectatori s-au ridicat în 
picioare ca să vadă mai bine. Dacă aș fi oprit spectacolul în 
punctul culminant ca să-l salvez pe lucundus, Nero 
probabil s-ar fi înfuriat atât de tare, încât m-ar fi trimis și 
pe mine în arenă alături de fiul meu și nu văd cine ar fi 
avut de câștigat. Imediat ce am reușit să-mi vin în fire cât 
de cât și să-mi recapăt stăpânirea de sine, m-am bucurat 
să constat că nimeni nu băgase de seamă strigătul meu din 


acel moment de panică. 

Sabina considera leii proprietatea ei și recursese la 
toate metodele la care ea și Epafroditus se putuseră gândi 
ca să-i întărâte și să le stârnească pofta de sânge. Ca 
spectacolul să fie mai captivant, îi rănise chiar ea cu 
cuțitul pe creștini pentru a face șchiopătatul lor mai 
autentic și pentru ca mirosul de sânge să-i ațâțe și mai tare 
pe lei. 

Invidioasă pe succesul meu din acea zi, s-a lăudat mai 
târziu cu isprava ei crudă, pe care o considera de fapt 
cheia reușitei întregului spectacol. Îngrozit, tatăl ei, 
Flavius Sabinus, a rupt din clipa aceea orice legătură cu ea 
pentru totdeauna. Fratele ei mai mic, Titus Flavius, care 
nu trebuie confundat cu Titus, fiul lui Vespasian, în 
încercarea de a-și ispăși acest păcat, a început să 
frecventeze în secret adunările creștinilor. Insă această 
decizie bănuiesc că a fost influenţată și de ura lui Flavius 
Sabinus față de Tigellinus. 

Așadar, cele trei creaturi superbe s-au repezit feroce în 
arenă. Dar din cauza trecerii bruște de la întuneric la 
lumina zilei, cel mai mare dintre lei s-a împiedicat de niște 
resturi care încă ardeau mocnit, s-a dat de-a berbeleacul și 
și-a ars coama. Bineînţeles că asta l-a înfuriat mai tare ca 
niciodată, deși nu păţise nimic grav. Leii erau buimăciţi din 
pricina luminii și sporeau tensiunea generală tot 
învârtindu-se fără direcţie și scoțând răgete înfricoșătoare. 
La început n-au observat grupul de creștini din mijlocul 
arenei și s-au apucat să-i sfâșie la întâmplare pe cei 
răstigniți pe gardul de protecţie. 

Văzând ce păţise leul, lui Barbus i-a venit ideea să ia o 
bucată de lemn în flăcări și i-a încurajat pe ceilalţi creștini 
înarmaţi să facă la fel. Fluturând lemnul în aer și suflând 
peste el, a reușit să-l aprindă mai tare și și-a făcut astfel 
rost de o adevărată torță pe care o mânuia cu stânga, în 
timp ce în dreapta avea sabia, ca să înfrunte leii. Alţi 


câţiva creștini au reușit să facă la fel înainte ca leul să le 
observe siluetele alergând și să-l lovească pe unul dintre ei 
în spate, trântindu-l fulgerător la pământ fără măcar să-i 
acorde răgazul să-şi folosească sabia.  Strigăte 
batjocoritoare au răsunat din tribune, căci oamenii 
credeau că se întorsese cu spatele la leu de frică, deși el 
fugea cât putea de repede ca să ajungă înapoi la creștinii 
neînarmati și să-i apere. 

Atunci câinii, care mişunau liberi prin arenă, s-au 
implicat pe neașteptate în joc. Așa cum fuseseră dresati, s- 
au grupat într-o haită și au început să-i atace fără teamă 
pe lei. Astfel, creștinilor le-a fost ușor să se apere la 
început, căci leii, scoțând răgete înfiorătoare, au trebuit 
mai întâi să scape de câini. Cu puţin noroc, Barbus a reușit 
să-l lovească în ochi pe unul dintre lei înainte să se 
prăbușească, iar lucundus, care stătea în genunchi în 
spatele lui, și-a înfipt sabia în pântecul animalului. În timp 
ce leul se tăvălea pe jos vlăguit, lucundus s-a târât mai 
aproape de el și a izbutit să-i aplice o lovitură fatală, însă 
leul, în chinurile morții, i-a sfâșiat scalpul, iar sângele i-a 
ţâșnit în ochi, orbindu-l. Publicul aplauda frenetic. 

După ce a bâjbâit după Barbus și și-a dat seama că 
acesta era mort, lucundus a luat torţa și a agitat-o orbește 
în timp ce încerca să-și șteargă sângele din ochi cu aceeași 
mână cu care ţinea sabia. Unul din ceilalți doi lei și-a pârlit 
botul în flacăra torței și s-a speriat crezând că era fierul 
încins al dresorului. Apoi s-a îndepărtat în căutarea unei 
prăzi mai ușoare. Am început să mă tem că spectacolul va 
fi un eșec și că mă bizuisem prea mult pe presupusa 
nepricepere a creștinilor de a mânui armele. 

În arenă însă mai erau doar câţiva câini care au obosit 
curând, iar cei doi lei rămași în viaţă au scăpat rapid de ei 
înainte să se repeadă la creștini. Dulăii erau așa de 
neînfricaţi, că niciunul dintre ei n-a fugit cu coada între 
picioare. Unul din lei l-a lovit pe ultimul câine cu laba, 


zdrobindu-i coloana vertebrală și lăsându-l lat, urlând de 
durere. Unul sau doi iubitori de câini din tribune s-au 
ridicat în picioare și au strigat că era un spectacol mult 
prea crud, deoarece câinii n-ar trebui chinuiţi. Unul dintre 
creștini, cuprins de milă, i-a curmat animalului suferinţa cu 
o lovitură de sabie. 

lucundus încă era în stare să lupte. Un creștin înarmat 
cu o bâtă, văzând că lucundus era cel mai priceput în lupta 
cu sabia dintre ei, a sărit să-i apere spatele. Împreună au 
izbutit să rănească grav unul dintre lei. Publicul era în 
extaz, iar vreo doi spectatori chiar și-au ridicat degetul 
mare în sus, dar bineînţeles era un gest prematur și 
zadarnic. lucundus și-a găsit sfârșitul. 

Restul spectacolului a fost doar un măcel neinteresant. 
Cei doi lei s-au repezit la grupul de creștini rămași fără 
apărare, care nici măcar n-au fugit, lucru ce poate ar fi 
amuzat mulţimea. Au rămas cu toţii strânși laolaltă, iar leii 
au fost nevoiţi să-i sfâșie unul câte unul. Am poruncit să fie 
aduși de urgenţă în arenă doi urși în ajutorul leilor. La 
final, când toţi creștinii fuseseră uciși, leii și urșii au încins 
o luptă teribilă, iar leul rănit a fost răsplătit cu ropote de 
aplauze pentru, curajul orb de care a dat dovadă. 

Eram mâhnit de moartea lui lucundus, deși îmi 
ajunseseră la urechi anumite întâmplări petrecute în 
grădina lui Tigellinus, în timpul incendiului din Roma, care 
confirmau că lucundus își meritase pedeapsa. Dar voi 
reveni asupra lor mai târziu. Eram responsabil de acea 
parte a spectacolului și totul trebuia să meargă mai 
departe. Chiar atunci unul dintre sclavii de la proprietatea 
mea din Caere s-a apropiat de mine, radiind de fericire, și 
m-a anunţat că soţia mea, Claudia, născuse un băiat 
perfect sănătos chiar în acea dimineaţă. Atât mama, cât și 
copilul se simțeau bine, iar Claudia îmi cerea îngăduinţa 
să-l numească pe băieţel Clement. 

N-am putut decât să consider de bun augur faptul că 


tocmai când fiul meu, lucundus, își pierduse viaţa într-o 
luptă neînfricată cu un leu, am primit vestea că mi se 
născuse un alt fiu. Numele de Clement, cel blând adică, nu 
mi se părea potrivit, având în vedere împrejurările în care 
aflasem de venirea lui pe lume, dar de bucurie am hotărât 
să-i fac pe plac Claudiei în această privinţă, căci știam 
prea bine că mă aștepta clipa în care trebuia să-i dau o 
mulţime de explicaţii. Însă în inima mea tu te numești 
Iulius de aproape zece ani și ești singurul meu fiu. 

Spectacolul a continuat toată după-amiaza cu un 
program destul de variat. Desigur, am avut parte de multe 
surprize, care oricum sunt inevitabile atât timp cât în 
arenă se află animale sălbatice. Aceste surprize au fost în 
mare parte fericite și publicul le-a pus pe seama, talentului 
meu de organizator. Spectatorii au făcut numeroase 
pariuri, care au iscat mai multe încăierări, așa cum se 
întâmplă de obicei la asemenea evenimente. 

În ultimele rânduri ale tribunelor stătea un grup de 
evrei, care erau saduchei și considerau o onoare să se 
îmbrace precum romanii, să se bărbierească și să asiste la 
curse de care. Unul dintre ei era atât de bucuros de 
pedeapsa aplicată creștinilor, încât a strigat un „aleluia” 
care, din câte știu eu, e unul dintre numele secrete ale 
zeului lor. Mulțimea a fost indignată. Câţiva bărbaţi 
zdraveni l-au înșfăcat și l-au azvârlit pe rândurile de mai 
jos, de unde a fost aruncat din ce în ce mai jos până a 
căzut în cele din urmă drept în faţa fiarelor. Spectatorii au 
fost așa de încântați, că toţi ceilalți evrei au trebuit să 
dispară iute sub protecţia pretorienilor ca să nu fie cu toţii 
azvârliţi în arenă. Poporul era încă furios pe evrei, fiindcă 
partea lor de oraș nu fusese atinsă de flăcări. 

Mulţi oameni au crezut că acest incident fusese pus la 
cale de mine și că făcea parte din spectacol. Tribunele au 
început să strige în cor „Bravo, Minutus! Mai vrem!” și au 
tinut-o așa până când, din respect pentru Poppaea și Nero, 


a trebuit să mă ridic în picioare și să spun adevărul, oricât 
de mult mi-aș fi dorit să-i las să creadă că întâmplarea 
amuzantă mi se datorase. 

Soarele începuse deja să apună când spectacolul a atins 
punctul culminant, adică momentul Dircelor și al zimbrilor 
hyrcanieni. Entuziasmul mulţimii nu mai avea limite când 
porţile arenei s-au deschis toate odată și vreo treizeci de 
zimbri au dat năvală, fiecare cu câte o fată îmbrăcată 
sumar legată de coarne. Din pură invidie, organizatorii 
piesei de teatru erau foarte interesaţi de acest număr, 
pentru care doreau să primească ei toate laudele. Până la 
urmă, după o lungă discuţie în contradictoriu, îi lăsasem să 
le lege pe fete de coarnele animalelor, dar bineînţeles că ei 
și ajutoarele lor nu s-au descurcat, așa că au fost nevoiţi să 
apeleze la angajaţii mei cu experienţă. 

Bolovanii pe care mă chinuisem să-i aduc în mijlocul 
arenei s-au dovedit a fi inutili. In timp ce oamenii de la 
teatru, cu portavoce în mâini, răcneau către mulțime 
povestea lui Dirce, zimbrii s-au scuturat, le-au azvârlit pe 
fete în aer fără nici cel mai mic efort și le-au străpuns cu 
coarnele până le-au omorât. Doar câţiva zimbri și-au strivit 
victimele de pietre, așa cum ar fi trebuit să facă toţi și cum 
spune legenda, dar asta n-a fost vina mea. 

Creștinii care mai rămăseseră au fost apoi duși în arenă 
și lăsaţi pradă zimbrilor. Spre bucuria mea, au renunţat la 
apatia lor caracteristică și s-au repezit în fugă, cu un curaj 
incredibil, stăpâniţi parcă de dorința de moarte, direct în 
coarnele animalelor. Mulțimea îi aclama făcând un zgomot 
infernal și chiar începuse să simtă puţină milă pentru ei. 
Insă când numărul s-a încheiat, zimbrii au început să-i 
atace pe cei crucificaţi, răsturnând crucile și împungând 
gardul de protecţie cu atâta putere, încât cei care erau 
așezați în primele rânduri au început să se teamă serios că 
va ceda. Dar spectacolul era aproape gata. 

După ce am aruncat o privire spre cer, am răsuflat 


ușurat și am chemat niște arcași să ucidă zimbrii. Aceștia 
și-au făcut treaba cu atâta iscusinţă și curaj, de cele mai 
multe ori în luptă directă, că spectatorii i-au aplaudat 
îndelung, deși eu mă temusem că acest ultim număr, 
absolut necesar, avea să plictisească publicul. 

La final, Tigellinus dorea să dea foc gardului de 
protecţie cu tot cu creștinii răstigniţi de-a lungul lui, însă 
Nero a refuzat, căci se temea că flăcările se vor extinde și 
îi vor arde tot amfiteatrul. În timp ce mulţimea părăsea 
tribunele îndreptându-se spre ieșiri, câţiva pretorieni au 
coborât în arenă și i-au ucis cu sulițele pe creștinii care 
mai erau încă în viaţă, fiindcă Nero considera că e just să 
nu fie lăsaţi să sufere mai mult decât fraţii lor arși de vii 
sau omorâţi de animalele sălbatice. 

În cazul în care se întreabă cineva de ce nu i-am cruțat 
pe preţioșii mei zimbri sălbatici, trebuie să spun că așa 
ceva ar fi fost lipsit de sens și ar fi diminuat valoarea 
întregului spectacol dacă unii curioși ar fi rămas acolo 
toată seara să urmărească îndelungata și anevoioasa 
sarcină de a-i prinde. În plus, erau atât de sălbatici, încât 
mai mulți angajaţi ai menajeriei ar fi putut să-și piardă 
viaţa în încercarea de a-i captura. Oricum, aveam de gând 
să-i trimit lui Nero o notă de plată atât de mare, că n- 
aveam de ce să regret pierderea inevitabilă a animalelor 
mele. 

Tigellinus, care întotdeauna voia să fie în centrul 
atenţiei, credea că are pregătite cele mai bune surprize 
pentru mulţimea ce se îndrepta cu pași iuți către ospăţul 
festiv promis de Nero, în grădinile Agrippinei. Se folosise 
de autoritatea pe care o avea și poruncise ca toată zona să 
fie iluminată de trei mii de creștini, care fuseseră special 
separați în acea dimineaţă de restul grupului și plasați sub 
pază în grădini. 

În timp ce spectacolul se desfășura în amfiteatru, de-a 
lungul aleilor din grădini și în jurul fântânilor arteziene au 


fost ridicaţi stâlpi și ţăruși de care au fost legaţi cu lanţuri 
mai mulţi creștini. Când n-au mai rămas lanţuri și nici 
frânghii, prizonierii au fost ţintuiți de stâlpi cu ajutorul 
unor piroane bătute în palme. Apoi au fost unși cu ceară și 
rășină, aduse cu mult efort și în cantităţi mari de 
procuratorul lui Tigellinus. S-a dovedit însă că n-aveau să 
ajungă pentru un iluminat de durată, astfel a trebuit 
utilizat și ulei. Pretorienii cărora li se încredinţase această 
sarcină erau nemulţumiţi că trebuiau să piardă spectacolul 
de la amfiteatru ca să sape gropi și să ridice stâlpi în acea 
zi călduroasă de toamnă. 

La lăsarea întunericului, când mulţimea a părăsit în 
grabă amfiteatrul, pretorienii au dat fuga înainte și au 
aprins torţele vii ca să lumineze aleile. Au ars urlând de 
durere și împrăștiind în jur o duhoare înecăcioasă, din 
cauza căreia oamenii n-au apreciat prea tare acea 
priveliște incredibilă. Dimpotrivă, cei mai educați dintre 
spectatori și-au pierdut pofta de mâncare din pricina 
mirosului grețos de carne umană arsă și au plecat la casele 
lor. Alţii se temeau că flăcările aveau să se extindă în toată 
grădina, căci stropi de rășină și ceară încinsă săreau în 
iarba uscată când creștinii se zvârcoleau. Mulţi oameni 
stingeau cu talpa sandalelor tăciunii fierbinţi care cădeau 
la baza stâlpilor. 

Drept urmare, când Nero, încă îmbrăcat în conducător 
de car, și-a făcut apariția galopând printre acele torţe 
umane, nu a primit ovaţiile pe care le aștepta. L-a 
întâmpinat, în schimb, o liniște apăsătoare și i-a zărit pe 
câţiva senatori îndreptându-se înapoi către oraș. 

Nero a coborât din carul său ca să-i salute pe oameni și 
să le strângă mâinile, însă nu a râs nimeni la glumele sale. 
Când a încercat să-l convingă pe Petronius să mai rămână, 
acesta din urmă a declarat că asistase la un spectacol 
plictisitor din prietenie, dar stomacul său avea totuși o 
limită de cât putea să suporte. N-avea chef să mănânce 


nici cea mai bună friptură din lume atât timp cât era 
condimentată cu fumul scârbos de carne de om arsă. 

Nero și-a mușcat buzele. Cu obrajii lui plini și 
înveșmântat în costumul de conducător de car, părea mai 
degrabă un luptător musculos și scăldat în sudoare. Şi-a 
dat seama că trebuia să născocească altă cale de a-i distra 
pe oameni ca să se revanșeze pentru ideile lipsite de gust 
ale lui Tigellinus. 

Ca să pună capac la toate, oameni pe jumătate 
carbonizaţi au început să se prăbușească de pe stâlpii de 
care fuseseră legaţi când frânghiile au ars, iar alții își 
smulseseră mâinile pironite sub tortura cumplită a focului 
și s-au repezit cuprinși de flăcări direct în mulţime. 
Siluetele lor care cu greu mai puteau fi considerate 
umane, contorsionate de durere, urlând, târându-se și 
prăbușindu-se la pământ n-au stârnit decât teroare și 
dezgust. Infuriat, Nero a poruncit să fie uciși cu toţii, 
inclusiv cei care erau încă legaţi de stâlpi și ţipau foarte 
tare, deranjând interpretarea artistică a orchestrei. A mai 
poruncit să fie arsă cât de multă tămâie se putea găsi și să 
se stropească peste tot cu parfum, care fusese inițial 
păstrat special pentru invitaţi. Oricine își poate lesne 
imagina cât a costat toată această extravaganţă, ca să nu 
mai zic de lanţurile din fier distruse. 

Eu eram prins cu treburile mele la amfiteatru. Am primit 
felicitări scurte pentru spectacolul reușit din partea 
câtorva spectatori mai de soi. Coborâsem rapid în arenă 
imediat ce totul se încheiase ca să-i supraveghez pe 
caronienii care își făceau treaba cu bâtele lor, dar în 
special ca să adun rămășițele lui lucundus și ale lui 
Barbus, pe care le-am găsit cu ușurință. Spre surprinderea 
mea, am descoperit sub grămada de trupuri sfârtecate un 
tânăr creștin complet nevătămat, care-și acoperea capul cu 
mâinile. După ce s-a șters de sângele care se scursese 
peste el, am observat că era teafăr, fără urme de 


mușcături, zgârieturi sau lovituri. Privea în gol către 
stelele de pe cer și m-a întrebat dacă se afla deja în rai. 
Apoi mi-a spus că se aruncase pe jos, în nisip, refuzând să 
opună rezistenţă, ceea ce oricum n-ar fi făcut decât să 
înfurie animalele sălbatice. Era limpede de ce reușise să 
scape; nici leii și nici zimbrii nu se ating de un om care se 
preface mort. Mulţi dintre cei care încearcă să prindă 
asemenea animale își salvează viața cu ajutorul acestui 
șiretlic. 

Am privit ca pe un fel de semn faptul că scăpase cu viaţă 
și i-am așezat propria mea mantie pe umeri ca să-l protejez 
de bâtele caronienilor. Am fost răsplătit pentru fapta mea, 
căci mi-a povestit cu fidelitate tot ce făcuseră și ce 
discutaseră lucundus și Barbus cât timp fuseseră închiși 
alături de ceilalți creștini. 

Prizonierii stătuseră atât de înghesuiți într-un spaţiu 
neîncăpător, încât nici n-avuseseră cum să se așeze și, din 
întâmplare, tânărul acela se nimerise lângă lucundus. 
Barbus, care din cauza vârstei înaintate surzise destul de 
rău, îi ceruse lui lucundus să vorbească mai tare când 
acesta îi șoptea la ureche despre conspirația prostească 
pusă la cale de prietenii lui necopţi. 

Tânărul creștin considera un miracol faptul că scăpase 
viu și spunea că probabil Hristos avea nevoie de el pentru 
alte scopuri, deși el sperase să ajungă în acea seară în rai, 
împreună cu fraţii lui creștini. I-am dat niște haine, căci 
erau destule pe-acolo, și am avut grijă să fie lăsat să plece 
din amfiteatru nevătămat, pe o ieșire lăturalnică. 

Mi-a zis că speră ca Hristos să mă binecuvânteze pentru 
milostivenia și fapta mea bună și mi-a mărturisit 
convingerea lui că ar trebui să caut și eu calea cea 
adevărată într-o bună zi. Nu i-am răspuns, pentru că nu 
voiam să-l supăr, însă l-am întrebat cum îl cheamă. Mi-a 
spus că fusese discipolul lui Pavel și că era botezat cu 
numele de Clement. Această coincidenţă extraordinară m-a 


făcut să accept cu inima împăcată capriciul Claudiei de a- 
mi numi fiul Clement, cel puţin deocamdată. 

Tânărul a interpretat greșit expresia mea mirată și mi-a 
explicat că nu era sub nicio formă o fire domoală și blajină, 
ci chiar trebuise să se smerească și să se pocăiască din 
cauza caracterului său năvalnic. De aceea se aruncase la 
pământ și refuzase să răzbune răul cu alt rău. M-a mai 
binecuvântat o dată și a pornit spre Roma pe cărarea 
luminată de torţele umane. Era atât de convins că Hristos 
îl cruțase pentru o misiune ce avea să-i fie încredinţată, 
încât nu cred că a suferit prea tare că nu i se îngăduise să 
ajungă în rai odată cu ceilalţi. 

L-am reîntâlnit trei ani mai târziu, când am primit 
însărcinarea de a media disputele interne ale creștinilor - 
parte a îndatoririlor mele de serviciu - și îl sprijineam pe 
Cletus”. Se discuta aprins cine avea să moștenească 
toiagul de păstor după Lin. Clement mi s-a părut mult prea 
tânăr pentru o asemenea responsabilitate și cred că 
ulterior, după o perioadă de post și smerenie, a înţeles și el 
asta. 

Fără îndoială că va veni într-o zi și vremea lui, dar tu nu 
trebuie să-ţi baţi capul cu asta, Iulius. Creștinii nu au nicio 
importanţă politică, deoarece împărăţia lor nu e pe 
pământ, de aceea cred că religia lor nu va supravieţui în 
faţa altor religii orientale. Dar, de dragul bunicii tale, 
Myrina, să nu-i persecuţi niciodată, chiar dacă uneori te 
vor provoca. 

După ce m-am despărţit de tânărul cel norocos, m-am 
întors în arenă mulțumit, căci partea mea de spectacol 
fusese un succes deplin. Când am auzit de fapta crudă și 
nejustificată a Sabinei, m-am certat îngrozitor cu ea. Am 
adunat apoi rămășițele lui lucundus și ale lui Barbus. De 


5 Cletus sau Anaclet a devenit al treilea papă roman, după Sf. 
Petru și Sf. Lin. A murit ca un martir în vremea împăratului 
Domițian. 


asemenea, le-am acordat câtorva oameni speriați 
permisiunea de a căuta resturile rudelor lor dacă mai 
puteau să le identifice. N-am vrut să accept numeroasele 
daruri pe care aceștia mi le-au oferit în schimbul 
îngăduinţei mele. Cele mai multe cadavre trebuiau duse la 
o groapă comună aflată lângă locul de execuţie al 
plebeilor, care era, din fericire, în apropiere. 

Prin urmare, am reușit să plec la timp cu conștiința 
împăcată către festinul lui Nero, iar acolo, la vederea 
ororilor  născocite de Tigellinus, mi-am exprimat 
dezaprobarea față de iniţiativa lui arogantă. Calculasem 
deja că mâncarea era insuficientă pentru numărul mare de 
spectatori invitaţi, așa că poruncisem să fie rapid jupuiţi și 
preparaţi zimbrii ca să-i pot invita pe oameni, din partea 
mea, să se înfrupte din carnea lor delicioasă. 

Însă pofta de mâncare mi-a pierit rapid când am 
observat privirile ciudate ale câtorva senatori, care apoi 
mi-au întors spatele fără măcar să-mi răspundă la salut. 
Nero mi-a mulțumit pentru contribuţia mea la spectacol cu 
o surprinzătoare lipsă de entuziasm și cu un aer oarecum 
vinovat. Abia atunci am aflat, chiar din gura lui, de 
pedeapsa aplicată tatălui meu și Tulliei, căci apariţia în 
arenă a lui lucundus și Barbus rămăsese pentru mine o 
enigmă, în ciuda celor relatate de tânărul creștin. Chiar 
îmi propusesem să-l iau la rost pe Nero când avea să fie în 
toane bune și să-l întreb cum fusese posibil ca fiul adoptiv 
al unui senator să fie amestecat printre creștini și dat 
animalelor sălbatice. 

Nero mi-a povestit despre nebunia care pusese stăpânire 
pe tata în acea dimineaţă în Senat: 

— M-a insultat în faţa întregului Senat, însă nu eu l-am 
condamnat.  Confraţii lui senatori au pronunţat în 
unanimitate sentința, așa că nici n-a mai fost nevoie de vot. 
Un senator nu poate fi condamnat nici măcar de împărat 
fără consimțământul celorlalţi senatori. Mama ta vitregă a 


transformat totul într-un scandal prin purtarea ei 
nestăpânită, deși, cu gândul la reputaţia ta, eu aș fi 
preferat să păstrez totul secret. Tânărul briton adoptat de 
tatăl tău și-a luat prea în serios îndatoririle de fiu și a 
recunoscut că era creștin. Altminteri nu ar fi fost niciodată 
dus în arenă. Oricum era olog și n-ar fi ajuns în veci un bun 
cavaler. N-are rost să jelești moartea lor, mai ales că tatăl 
tău avea de gând să te dezmoștenească, probabil din cauza 
tulburării de care suferea. Așadar, nu vei pierde nimic, 
chiar dacă eu intenţionez să-i confisc averea. Ştii și tu cât 
îmi e de greu să găsesc banii necesari ca să pot duce un 
trai decent. 

Mi s-a părut cel mai sigur să-i explic că tata îmi 
încredinţase o parte din moștenire cu șaptesprezece ani în 
urmă ca să pot îndeplini criteriile financiare obligatorii 
pentru a intra în Ordinul Ecvestru. Însă eu vândusem 
terenurile de pe Aventin înainte ca toate casele de acolo să 
fie distruse de incendiu. De asemenea, primisem de la tata 
sume mari pentru menajerie, însă de pe urma 
spectacolelor de la amfiteatru împăratul însuși avusese 
destul de câștigat. 

Nero mi-a spus cu mărinimie că oricum nu pretindea 
ceea ce primisem cu atâta vreme în urmă, din moment ce 
considera că averea tatei era îndeajuns de consistentă și 
atât trezoreria statului, cât și propriile lui planuri de 
construcţii aveau să beneficieze de pe urma ei. Mi-a mai 
acordat permisiunea de a alege câteva suvenire din casa 
tatălui meu, însă trebuia să-i las mai întâi pe magistrați să 
le înregistreze. 

Ca să evit orice suspiciune ulterioară, m-am simţit 
obligat să declar că tata îmi dăduse, printre altele, un 
pocal care avea mare valoare sentimentală pentru mine. 
Nero s-a arătat curios la început, însă și-a pierdut tot 
interesul după ce i-am spus ca era doar o cupă din lemn. 

Atunci mi-am dat seama că purtarea nesăbuită a tatălui 


meu mă expusese unui mare pericol și am adăugat 
precipitat că de această dată nu aveam de gând să-i cer lui 
Nero nici măcar un singur sesterţ în schimbul animalelor 
mele sălbatice, cu atât mai mult cu cât știam că avea 
nevoie de fiecare monedă pe care o putea economisi ca să- 
și producă o locuinţă demnă de un împărat. l-am dăruit și 
restul de carne de zimbru ca să o ofere poporului și i-am 
propus să vândă cantitatea imensă de haine care rămăsese 
la amfiteatru, la fel și bijuteriile și obiectele de preţ 
adunate de la prizonieri. Poate astfel reușea să strângă 
suma de care avea nevoie să plătească măcar construcția 
câtorva colonade din noua arcadă ce urma să lege clădirile 
de pe Palatin și Coelius cu Palatul de Aur de pe colina 
Esquilin. 

Nero a fost încântat și a promis să ţină minte gestul meu 
generos. Se simţea ușurat că nu-i reproșam moartea 
tatălui meu și a băiatului pe care el îl considera fratele 
meu vitreg. Abia acum a recunoscut meritul pe care îl 
aveam în reușita spectacolului, admițând că oamenii din 
trupa de teatru eșuaseră lamentabil și că Tigellinus nu 
provocase decât neplăceri. Singurul element pe care îl 
considera de succes, în afară prestaţiei animalelor 
sălbatice, era muzica superbă asigurată de orga hidraulică 
și de orchestră, un aspect de care se îngrijise personal. 

Din punctul meu de vedere, zgomotul produs de muzică 
nu făcuse decât să deranjeze animalele și să distragă 
atenţia spectatorilor de la punctele culminante ale 
spectacolului, însă asta era doar părerea mea și am 
păstrat-o pentru mine. Mi s-ar fi părut nepotrivit să judec 
eforturile lui oricât de mici, având în vedere că ale mele 
fuseseră încununate de un asemenea succes. Chiar și așa, 
mă simțeam descurajat și nu aveam poftă de mâncare. 
Imediat ce am reușit să scap de privirile pline de invidie, 
am depus o ofrandă în cinstea tatei și am băut două cupe 
cu vin. Mi-am trimis curierul să afle unde fusese executat 


tata și unde se aflau trupul lui și cel al Tulliei. Însă n-au 
mai fost de găsit, așa cum am menţionat deja. 

A trebuit să mă mulțumesc să incinerez doar rămășițele 
lui Iucundus și Barbus, a doua zi dimineaţă, pe un rug 
funerar înjghebat în grabă. Cred că Barbus își câștigase 
dreptul de a avea un rug precum cel al fiului meu, datorită 
loialității de care dăduse dovadă și perioadei îndelungate 
în care îmi fusese alături. După ce am stins cu vin ultimele 
flăcări, am adunat cenușa celor doi și am pus-o într-o urnă. 

Mai târziu am depus urna în mausoleul din Caere pe 
care îl ridicasem pe mormântul cumpărat de tata cu mult 
timp în urmă. lucundus avea sânge etrusc străvechi din 
partea tatălui, iar mama lui, Lugunda, era de viţă nobilă 
britonă. Barbus, la rândul lui, și-a manifestat devotamentul 
până la moarte, o dovadă incontestabilă că avea un suflet 
nobil. Pe capacul urnei lor se află un cocoș etrusc din 
bronz, care vestește viața lor veșnică, însă asta vei vedea 
cu ochii tăi, Iulius, când vei merge la Caere cu cenușa 
lacomului și nevrednicului tău tată. 


Am fost nevoit să particip la banchetul lui Nero ca să nu- 
l jignesc plecând foarte devreme. Recunosc că a avut mare 
succes cu micile demonstraţii artistice pe care le pregătise 
în zonele iluminate ale grădinilor - dansuri frumoase, satiri 
care vânau nimfe ascunse prin tufișuri, o scenă cu Apollo și 
Dafne și alte asemenea, care îi distrau pe oameni și îi 
îndemnau pe cei mai simţitori la gânduri frivole. Datorită 
cărnii de zimbru, festinul a fost îmbelșugat, iar din 
fântânile arteziene ţâșnea vin care nu era amestecat cu 
apă. 

Cum incendiatorii își ispășiseră pedeapsa cuvenită, cele 
mai de seamă matroane din Roma, împreună cu toate 
colegiile de preoţi, pregătiseră o superbă masă de 
împăcare, care a devenit momentul culminant al 
banchetului oferit de împărat. În acest scop, au fost aduse 


din temple cu mare grijă două conuri sacre din piatră albă. 

Acestea tronau acum pe soclurile lor sfinte într-un cort 
luminat și special împodobit de femei, unde a avut loc 
tradiționala cină sfântă. Era un ritual atât de vechi, încât 
nici măcar cei în vârstă nu-l cunoșteau. Am privit curios 
ceremonia, aducându-mi aminte că romanii moșteniseră 
acest obicei misterios de la etrusci. Cuprins de entuziasm, 
m-am alăturat râsului ritualic al senatorilor și cavalerilor. 
Oamenii de rând nu aveau voie să râdă. Apoi intrarea în 
cort a fost acoperită și, puţin mai târziu, luminile, a căror 
licărire se zărea prin pânza groasă, s-au stins fără să le 
atingă cineva. Cu toţii am răsuflat ușuraţi când ceremonia 
s-a încheiat cu succes, căci se desfășurase întocmai cum 
prevedea tradiţia. 

În timp ce conurile de piatră sau, mai precis, zeii pe care 
îi reprezentau au rămas în întunericul cortului după 
încheierea cinei sfinte ca să se îmbrăţișeze pe soclurile lor 
sfinte întru propășirea Romei, Nero a organizat o piesă 
satirică menită să destindă atmosfera încărcată de 
sacralitate. Singurul lucru care i se poate reproșa e că s-a 
simţit obligat să participe, crezând că va câștiga simpatia 
poporului. 

Astfel, pe scenă, în văzul tuturor, acompaniat de imnuri 
nuptiale profane, a apărut însuși împăratul îmbrăcat în 
mireasă, cu faţa ascunsă înapoia unui văl roșu. Imitând cu 
talent o voce de femeie, a interpretat obișnuitul bocet. A 
fost condus către patul nupţial de Pitagora - un sclav 
chipeș îmbrăcat în mire. O zeiţă și-a făcut apariţia ca să o 
încurajeze și să o sfătuiască pe tânăra mireasă temătoare. 
Scâncind de teamă, Nero i-a permis mirelui să-i dezlege 
cele două noduri de la centură și, aproape dezbrăcaţi, s-au 
întins în pat unul în braţele celuilalt. 

Nero a imitat atât de bine gemetele și tipetele unei 
fecioare înspăimântate, că publicul s-a prăpădit de râs, 
ceea ce l-a determinat să mimeze mai departe extazul, fapt 


care le-a făcut pe multe doamne nobile să roșească și să-și 
acopere ochii cu mâinile. Atât el, cât și Pitagora și-au 
interpretat rolurile magistral, ca și când ar fi repetat scena 
înainte. Mulţi au afirmat râzând că Pitagora era amantul 
lui Nero, căci Poppaea nu reușise să-i satisfacă toate 
fanteziile, în pofida talentelor ei. 

Poppaea a fost așa de indignată de acest spectacol, încât 
a părăsit banchetul imediat. Un alt motiv îl constituia, 
desigur, și faptul că era din nou însărcinată în trei luni și 
trebuia să se îngrijească de sănătatea ei, iar programul 
palpitant care ţinuse toată ziua o obosise. 

Nero n-a fost deranjat de plecarea ei. Dimpotrivă, mai 
ales că invitaţii erau din ce în ce mai chercheliţi, a profitat 
de ocazie ca să iniţieze tot felul de jocuri destrăbălate în 
colţurile întunecate ale grădinilor. Invitase toate femeile 
din lupanarele care fuseseră cruţate de flăcări și plătise cu 
generozitate din propriul buzunar sumele percepute de 
acestea. Au luat parte la aceste jocuri și multe doamne 
nobile și bărbaţi căsătoriți la adăpostul întunericului. 
Tufișurile fremătau și foșneau, iar gemetele de plăcere ale 
bărbaţilor beti și ţipetele femeilor răsunau peste tot. 

Din cauza evenimentelor nefericite care se abătuseră 
asupra mea, am decis să nu iau parte la aceste distracţii 
imorale, deși poate aș fi avut ocazia să cunosc mai bine 
anumite femei nobile despre care n-ar fi bănuit nimeni că 
erau capabile de așa ceva. Așa că spre dimineaţă am 
plecat ca să aprind rugurile funerare ale lui lucundus și 
Barbus. 

În timp ce le udam cenușa cu vin, gândul mi-a fugit la 
Lugunda și la zilele tinereţii mele petrecute în Britania, 
când eram bun la suflet și atât de inocent, încât vomitasem 
când ucisesem primul briton. Chiar în clipele acelea din 
zori, deși pe atunci nu știam, Nero se întorcea pe Esquilin 
să se culce, plin de praf și cu hainele murdare de vin și cu 
cununa de lauri strâmbă. 


Poppaea era ţâfnoasă, asemenea tuturor femeilor 
însărcinate. Stătuse trează așteptându-l să se întoarcă și i- 
a aruncat niște cuvinte grele. In beţia lui, Nero a fost 
cuprins de o asemenea furie, că i-a tras un picior în burtă, 
după care s-a prăbușit în pat și a dormit buștean, ca 
ultimul beţiv. Când s-a trezit, nici măcar nu-și mai amintea, 
ce se întâmplase până i s-a spus că Poppaea lepădase. Se 
simţea foarte rău și n-o mai puteau ajuta nici cei mai buni 
doctori din Roma și nici evreicele ei bătrâne cu formulele 
magice și vrăjitoriile lor. 

Tot respectul pentru Poppaea, care nu i-a făcut nici 
măcar un singur reproș lui Nero când și-a dat seama că 
starea ei era fără speranţă. Chiar și pe moarte, ea a 
încercat să-i aline conștiința încărcată de vinovăţie 
amintindu-i că oricum dorise întotdeauna să moară înainte 
ca frumuseţea ei să se ofilească. Voia ca Nero să și-o 
amintească până în ziua morții lui așa cum arăta atunci, cu 
frumuseţea-i răpitoare neatinsă de bătrâneţe. Ştia că Nero 
o iubea, în pofida acelui gest ce s-ar fi putut petrece între 
oricare alţi doi oameni căsătoriţi și devotați. Desigur că 
Nero trebuia să se recăsătorească din motive politice, însă 
tot ce își dorea Poppaea era ca el să nu se precipite în 
această privinţă. Poppaea nu dorea să i se incinereze 
trupul, ci să fie înmormântată după ritualurile evreiești. 

Din considerente politice, Nero nu putea accepta să fie 
înmormântată asemenea evreilor, însă le-a permis 
bătrânelor evreice să se adune în jurul trupului ei pentru 
obișnuitele bocete. A fost îmbălsămată după tradiţiile 
orientale, iar Nero, fără să stea pe gânduri, a trimis daruri 
Templului din Ierusalim și sinagogilor din Roma, întocmai 
cum ceruse Poppaea în testamentul ei. 

Apoi împăratul a ţinut un discurs omagial în cinstea 
Poppaeei în for, în fața Senatului și a poporului, și a plâns 
emoționat când a zugrăvit-o în amănunt cât era de 
frumoasă și specială, de la buclele ei aurii până la unghiile 


trandafirii de la picioare. N-a spus nimic despre celelalte 
trăsături ale Poppaeei; fie a uitat din cauza emoţiilor, fie 
nu le considera demne de menţionat. 

Totuși n-a îndrăznit să ceară Senatului ca Poppaea să fie 
proclamată zeiţă. Procesiunea funerară a însoțit trupul ei 
îmbălsămat și așezat într-un sicriu de sticlă pe ultimul 
drum către mausoleul divinului Augustus. Mulţi oameni au 
luat acest gest ca pe un afront, căci Nero nu-i oferise un 
loc în acel mausoleu nici măcar propriei sale mame, ca să 
nu mai vorbim de fosta lui consoartă, Octavia. Cu excepţia 
evreilor, poporul n-a plâns-o pe Poppaea, care nu se mai 
mulțumea cu potcoave de argint pentru catârii ei, ci dorea 
unele din aur. În plus, atrăsese nenumărate antipatii din 
cauza veșnicelor ei băi în lapte de măgăriţă. 

Eu am deplâns faptul că fermecătoarea Poppaea murise 
atât de tânără. Intotdeauna s-a arătat foarte prietenoasă 
faţă de mine și probabil ar fi încununat această prietenie în 
braţele mele dacă aș fi fost suficient de îndrăzneţ încât să 
i-o cer de-a dreptul. Nu era atât de virtuoasă precum am 
crezut la început, când m-am îndrăgostit orbește de ea, 
însă nu mi-am dat seama de asta decât în momentul în 
care s-a căsătorit cu Otho. 

Se spunea că Nero petrecea mult timp în mausoleu 
contemplând corpul îmbălsămat al Poppaeei și că a făcut 
tot ce a putut să găsească o femeie care să-i semene la 
înfățișare. Era slăbiciunea lui, așa cum se întâmplase pe 
vremuri, când avusese o relaţie cu o sclavă ce semăna leit 
cu mama lui, fapt cu care se lăudase adesea. 

Acum că ţi-am povestit toate acestea, trebuie să merg 
mai departe și să-ţi spun despre mama ta, Claudia, și 
despre atitudinea ei regretabilă față de mine. In același 
timp, trebuie să lămuresc rolul meu în conjuraţia lui Piso și 
în demascarea ei. Asta cred că va fi o sarcină mult mai 
dureroasă. 

Insă voi face tot posibilul, așa cum am făcut și până 


acum, să descriu totul cu măsură și cu sinceritate, fără să 
mă justific prea mult. Poate vei învăţa ceva despre 
slăbiciunile umane când vei citi toate astea într-o zi, lulius. 
Dispreţuiește-mă dacă dorești, eu nu am nimic de pierdut. 
Nu voi uita niciodată acea privire rece și lucidă a unui 
copil de paisprezece ani pe care mi-ai aruncat-o atunci 
când mama ta te-a trimis cu forța să-l vezi pe tatăl tău 
detestabil de bogat și detestabil de prost, aici, în această 
stațiune balneară îndepărtată, unde încerc să-mi tratez 
beteșugurile. A fost o privire care mi-a dat fiori, mai aprigă 
decât cel mai năprasnic vifor al iernii. Dar până la urmă tu 
faci parte din ginta lulia, ai sânge divin. Eu, în schimb, 
sunt doar Minutus Manilianus. 


CARTEA A XI-A 
ANTONIA 


Firește că am vrut să te recunosc oficial drept fiul meu și 
să-ţi dau numele ales de Claudia, însă am considerat mai 
înţelept să aștept puţin înainte să fac asta ca să-i las 
mamei tale răgaz să se liniștească. 

Nu am putut să împiedic să ajungă la urechile Claudiei, 
aflată la Caere, veștile despre ce se întâmplase la Roma și 
cum participasem, împotriva voinței mele, obligat de 
ordinele lui Nero, la organizarea execuţiei creștinilor. 
Desigur, trimisesem câţiva creștini în siguranță la 
proprietăţile mele de la ţară, iar pe alţii îi avertizasem, și 
poate chiar îi salvasem viața lui Chefa speriindu-l pe 
Tigellinus când i-am vorbit despre faima de vrăjitor a 
acestuia. 

Cunoșteam însă temperamentul vulcanic al Claudiei și 
știam prea bine cum nevestele în general interpretează 
greșit faptele soţilor lor, fără să ia în considerare 
necesităţile politice sau altele asemenea, pe care numai 
bărbaţii le înţeleg. Prin urmare, am hotărât că era cel mai 
bine să o las pe Claudia să-și revină și să chibzuiască la 
ceea ce aflase. 

În plus, aveam atât de multe treburi urgente în Roma, 
încât n-am putut pleca imediat la Caere. Completarea 
rezervelor de animale sălbatice și obţinerea de 
compensaţii financiare pentru pierderile suferite necesitau 
toată energia și eforturile mele. Insă trebuie să recunosc 
ca începusem să simt o anumită aversiune faţă de 
menajerie, în special când mă gândeam la Claudia. 

Sinuciderea surprinzătoare a mătușii Laelia a 
reprezentat un alt obstacol în calea călătoriei mele. Am 
făcut tot ce am putut să o ţin secretă, însă cu toate astea a 
dat naștere mai multor bârfe pe seama mea ca niciodată. 


Nu pot să cred decât că își pierduse minţile, altminteri mi- 
e greu să înțeleg ce alte motive ar fi putut avea mătușa 
Laelia să recurgă la un asemenea gest. Refuzase categoric 
să o însoţească pe Claudia la Caere, unde era mult mai 
liniște, motivând că nu-și putea petrece bătrâneţea în altă 
parte decât în Roma, pe Aventin. După incendiu își 
revenise cu greu, deoarece Claudia o dusese cu forța pe 
celălalt mal al fluviului, la loc sigur. Poate îmi pierdusem 
răbdarea și o cam neglijasem în perioada în care Claudia a 
fost plecată. Mătușa Laelia avea nevoie de ajutor la masă 
și se murdărea tot timpul. Mi s-a părut mai înţelept să o 
pun să mănânce separat când aveam musafiri. Oricum, n- 
ar fi recunoscut pe nimeni și ar fi vorbit numai despre 
trecut și despre împăratul Gaius, care în mintea ei 
rămăsese același băieţel adorabil. Desigur, i-i pusesem la 
dispoziţie, fără să-mi pese de bani, pe toţi sclavii și 
servitorii din casă. 

Mătușa Laelia nu le mai recunoștea nici pe prietenele ei 
bătrâne când mai veneau să o vadă. Cred că nu știa prea 
multe nici despre creștini, deși participa cu entuziasm la 
rugăciunile lor când Claudia era acasă. 

Bănuiesc că pierderea funcţiei de senator într-un mod 
atât de rușinos și execuţia tatălui meu au fost niște lovituri 
atât de puternice pentru ea, că a considerat de datoria ei 
să se sinucidă, mânată probabil de un simţ greșit al 
onoarei. Poate în mintea ei rătăcită socotea că și eu ar fi 
trebuit să procedez la fel, din respect pentru împărat și 
senatori, și a vrut de fapt să-mi ofere un exemplu de bun 
cetăţean roman. 

Şi-a convins servitoarea la fel de tulburată la minte să-i 
taie venele, iar când sângele ei nu tocmai tânăr a refuzat 
să curgă, deși stătea în apă fierbinte, a decis să își ia viața 
sufocându-se cu fumul emanat de mangalul pe care îl avea 
mereu în camera ei, deoarece, ca orice om bătrân, îi era 
tot timpul frig. I-a poruncit servitoarei să astupe cu grijă 


pe dinafară toate crăpăturile de la uși și ferestre. A avut 
încă suficientă judecată să facă acest lucru. 

Nu i-am simţit lipsa decât a doua zi, când servitoarea a 
venit la mine și m-a întrebat dacă ar trebui să aerisească 
camera. N-am putut să-i aduc vreun reproș acelei bătrâne 
simple și știrbe, care îmi repeta la nesfârșit că nu făcuse 
decât să asculte poruncile stăpânei sale. Eram oricum mult 
prea zguduit de această nouă rușine care se abătuse 
asupra reputației și numelui meu. 

Bineînţeles că am incinerat trupul mătușii Laelia cu 
toate onorurile cuvenite unui membru de familie și am 
ținut un discurs în memoria ei în cadrul unui praznic 
restrâns, deși mi-a venit cam greu să fac asta, fiindcă eram 
foarte furios. A fost de asemenea foarte dificil și găsesc 
ceva de spus despre viața mătușii Laelia și despre părțile 
ei bune. Nu am invitat-o pe Claudia la funeralii, deoarece 
abia născuse, însă i-am scris și am înștiințat-o despre acest 
incident trist, explicându-i totodată de ce nu puteam încă 
să plec din Roma. 

Ca să fiu sincer, am avut destule de îndurat în perioada 
aceea. Purtarea curajoasă a creștinilor în arenă și 
pedeapsa lor inumană, care provocase dezgustul tinerilor 
deja influenţaţi de cultura greacă, stârniseră o simpatie 
secretă pentru creștini în cele mai neașteptate cercuri, 
unde acuzaţiile lui Nero nu erau luate în serios. Am 
pierdut mulţi prieteni pe care îi consideram loiali. 

Drept mărturie a răstălmăcirilor și a relei-voinţe de care 
au dat dovadă, au ajuns chiar să spună despre mine că mi- 
aș fi denunţat fratele vitreg, acuzându-l că era creștin, de 
teamă să nu fiu nevoit să împart cu el averea moștenită de 
la tata. Despre tata se spunea că mă renegase din cauza 
reputației mele proaste și că ar fi aranjat special ca toată 
averea lui să fie confiscată de stat doar ca eu să nu mă 
bucur de ea. Ce-ar mai fi zis dacă ar fi știut că lucundus 
era chiar fiul meu? Așa mă privea societatea, într-un mod 


fals și ostil, și nu pot decât să-mi imaginez ce se spunea 
despre mine printre creștini. Desigur, eu îi evitam pe cât 
puteam ca să nu fiu bănuit că aș fi de partea lor! 

Atmosfera era de așa natură, că nu puteam să mă arăt 
pe stradă fără pază serioasă. Până și Nero se gândea acum 
să abolească pedeapsa cu moartea, căci demonstrase 
limpede că putea fi dur dacă era necesar. După ce a luat 
această decizie, nimeni, nici măcar în provincii, n-a mai 
putut fi condamnat la moarte, chiar și pentru cele mai 
cumplite crime. În schimb, cei osândiţi erau trimiși la 
muncă silnică să reconstruiască Roma și Circus Maximus, 
dar mai ales, noul palat al lui Nero, care începuse să fie 
numit Palatul de Aur. 

Această hotărâre n-a fost luată din bunătate și iubire de 
oameni. Nero începuse să se confrunte cu serioase 
probleme financiare și avea nevoie de forță de muncă 
gratuită pentru sarcinile cele mai grele. Senatul a ratificat 
decizia, deși în timpul dezbaterilor mulţi senatori au lansat 
avertismente ferme asupra consecinţelor abolirii pedepsei 
cu moartea și și-au exprimat opinia că acest lucru nu va 
duce decât la înmulţirea fărădelegilor. 

Atmosfera de nemulțumire generală și de nervozitate nu 
a fost declanșată doar de pedepsirea creștinilor, aceasta 
fiind doar un pretext pentru mulţi oameni care aveau 
nevoie să-și verse ura pe care o nutreau față de autoritatea 
imperială. Efectele taxării excesive impuse de costurile 
reconstruirii Romei și de planurile extravagante ale lui 
Nero în acest sens au început să fie pe deplin resimtite la 
toate nivelurile sociale abia acum. Preţul cerealelor fusese 
mărit în urma primelor măsuri de austeritate și până și 
sclavii au început să simtă micșorarea treptată a raţiilor de 
pâine, usturoi și ulei. 

Pot să-l înţeleg pe Nero. Construcţiile erau absolut 
necesare și, din moment ce obținuse atâtea terenuri după 
incendiu, era firesc să-și dorească un palat grandios, care 


să simbolizeze totodată puterea Romei. Era neplăcut să-i 
auzi pe călătorii veniţi din Alexandria și Antiohia vorbind 
urât despre Roma, așa cum se întâmpla înainte de 
incendiu, considerând-o un oraș învechit și murdar. În 
plus, dispreţuiau clădirile din capitala imperiului, care 
erau mici și nearătoase în comparaţie cu cele din orașele 
lor. 

Evident că Roma își putea permite construcţia unui Palat 
de Aur, mai ales că Nero distribuise în mod judicios munca 
pe o perioadă de câţiva ani, deși zorea încheierea 
construcţiilor cât putea. La început a spus că s-ar mulţumi 
cu o sală de dimensiuni rezonabile pentru banchete, câteva 
dormitoare şi absolut necesara colonadă pentru 
spectacole. Însă Nero nu era un om al cifrelor și, întocmai 
ca un artist, n-avea răbdare să asculte explicaţiile 
specialiștilor. A luat bani de unde a putut fără să se 
gândească la consecinţe. 

În schimb, apărea în postura de actor și cântăreţ în tot 
felul de spectacole de teatru și invita oamenii de rând să-l 
vadă. Orbit de vanitate, avea impresia că vocea lui 
minunată și plăcerea de a-l vedea pe scenă interpretând 
diferite roluri îi va face să uite de propriile sacrificii 
materiale deloc neglijabile, dar care păreau niște nimicuri 
pe lângă măreţia artei. In această privinţă se înșela 
profund. 

Mulţi oameni nu tocmai pasionaţi de muzică au început 
să privească veșnicele lui reprezentații ca pe o corvoadă 
nesuferită de care nu aveau cum să scape, căci Nero, la cel 
mai mic îndemn, revenea cu bisuri care se lungeau până 
târziu în noapte. 

Cred că muzica și aceste spectacole îl ajutau să uite de 
remușcări și de moartea îngrozitoare a Poppaeei. Nu s-a 
grăbit să se recăsătorească, ci urmărea cu atenţie cine 
aducea ofrande vocii lui minunate în templul fiicei sale 
moarte. 


Invocând diverse motive și, bineînţeles, gândindu-mă la 
tine, am reușit să o conving pe Claudia să rămână în 
atmosfera liniștită din Caere pentru încă trei luni. N-am 
citit cu prea mare atenţie scrisorile ei înverșunate ca să nu 
mă amărăsc și m-am mulțumit să-i răspund că intenţionam 
să vă aduc la Roma atât pe ea, cât și pe tine imediat ce 
îndatoririle aveau să-mi îngăduie, subliniind că așa era cel 
mai bine pentru siguranţa ei. 

După spectacolul de la amfiteatru, creștinii n-au mai fost 
persecutați aproape deloc atât timp cât se purtau cum 
trebuia. Totuși, se temeau, pe bună dreptate, de 
posibilitatea unei pedepse fără temei, prin urmare erau 
tăcuţi și se ţineau departe de ochii lumii. 

Când s-au adunat din nou în locurile lor secrete 
subterane, au început imediat să se certe între ei, 
întrebându-se unii pe alţii de ce existaseră atât de multe 
denunțţuri și de ce discipolii lui Pavel i-au pârât pe cei ai lui 
Chefa și viceversa. Cei care erau adepţii lui Iacov cereau 
circumcizia și respectarea legii evreiești, susţinând că 
învăţăturile false al lui Pavel și îngăduinţa umilă a lui 
Chefa aduseseră nenorocirea creștinilor. 

Când au început să ceară insistent să-i călăuzească ei pe 
creștini, li s-a amintit că numai grupul lor scăpase de 
persecuții, ceea ce nu era deloc întâmplător. Tensiunile din 
sânul creștinilor se accentuau și au dus până la urmă la 
crearea mai multor tabere secrete. Cei mai sensibili dintre 
ei au fost cuprinși de disperare, nemaiînțelegând care era 
calea cea mai bună să-l urmeze pe Hristos. Aceștia i-au 
evitat pe fanatici și s-au retras în propria lor singurătate. 

Evreii, atât cei creștini, cât și cei drept-credincioși au 
prins curaj când au văzut că nu mai aveau loc persecuții. 
Pentru că Nero părea îngăduitor, s-au gândit să conteste 
taxele aplicate evreilor. În plus, rudele acelui saducheu 
care își găsise moartea în arenă din cauza obrăzniciei sale 
cereau daune și pedepsirea vinovaţilor. 


Însă după moartea Poppaeei, bunăvoința lui Nero faţă 
de evrei s-a diminuat considerabil. Auzind cererile lor 
absurde, a poruncit să fie arestaţi îndată cinci sute de 
evrei, indiferent de credinţa lor. Au fost trimiși să 
muncească la reconstrucţia Circus Maximus, să care pietre 
și să taie blocuri mari de marmură. Oamenii de rând își 
băteau joc de ei și îi trăgeau de barbă. Această pedeapsă 
aplicată evreilor a fost pe placul poporului. Cred că era 
singurul lucru la vremea aceea pentru care îi erau 
recunoscători lui Nero. 

În cele din urmă, Claudia s-a întors la Roma fără să-mi 
mai ceară încuviințarea, împreună cu servitorii ei creștini 
cărora le oferisem refugiu în gospodăriile mele de la ţară 
în schimbul unor minime munci casnice. M-am repezit să o 
întâmpin cu un strigăt de bucurie, însă la început ea nici 
măcar n-a vrut să mi te arate, ci i-a poruncit doicii să te 
ducă în casă, departe de ochii mei blestemaţi. 

Le-a spus însoţitorilor ei să încercuiască zona și nu 
cumva să mă lase să scap. Trebuie să recunosc că, după ce 
m-am rugat la zeii căminului și la spiritul meu protector, 
m-am temut câteva clipe pentru viața mea când mi-am 
amintit că mama ta e fiica lui Claudius și a moștenit firea 
nemiloasă și nestatornică a tatălui ei. 

Însă după ce s-a învârtit puţin prin casă, Claudia a 
devenit mult mai rezonabilă și mi-a spus că dorește să aibă 
o discuţie serioasă cu mine. Am asigurat-o că nimic nu mi- 
ar face mai mare plăcere, însă vasele și pumnalele de 
decor trebuiau mai întâi duse afară din încăpere. 

Claudia m-a acuzat, bineînţeles, că eram un criminal, un 
asasin ordinar cu mâinile murdare de sânge și a insistat 
asupra faptului că fratele meu adoptiv ajunsese în rai, 
unde mă va acuza în fața lui Dumnezeu. Setea mea de a 
ucide va prăvăli mânia lui lisus Hristos asupra copilului 
meu. 

Eu însă am constatat ușurat că nu știa că lucundus a 


fost fiul meu, căci femeile dau dovadă de o intuiţie 
înfricoșătoare în asemenea chestiuni. Mă simțeam mult 
mai jignit de ipoteza ei aberantă potrivit căreia mătușa 
Laelia se sinucisese din cauza mea. Dar i-am spus că îi voi 
ierta vorbele rele și am rugat-o să-l întrebe pe Chefa, de 
exemplu, cât de multe făcusem pentru creștini și cum mă 
zbătusem să-l salvez pe el din ghearele lui Tigellinus. 

— Nu trebuie să-i crezi doar pe Prisca, Aquila și pe alţii 
ale căror nume nici nu merită pomenite, i-am spus, știu că 
ei sunt adepţii lui Pavel. Și ţine cont că l-am ajutat și pe 
Pavel la un moment dat să scape de mai multe acuzaţii. 
Nici măcar nu este urmărit în Iberia, deoarece Nero nu 
dorește să mai audă de creștini, în parte datorită mie. 

— Cred pe cine vreau, a răspuns Claudia furioasă, tu 
mereu te speli pe mâini de toate cele. Nu pot să-mi 
imaginez cum voi mai putea trăi alături de un bărbat ca 
tine, cu mâinile pătate de sângele celor credincioși. Nu 
regret nimic mai tare decât faptul că ești tatăl copilului 
meu. 

M-am gândit că poate era mai bine să nu-i amintesc cine 
făcuse primul pas în această privință, cum venise în patul 
meu și că eu eram cel care, la cererea ei insistentă, 
făcusem o femeie cinstită din ea luând-o în secret de 
nevastă. Din fericire, documentele, încredințate în taină 
vestalelor pentru a fi păstrate de acestea, arseseră în 
incendiu, iar arhivele statului pieriseră de asemenea în 
flăcări. Prin urmare, nu aveam de ce să mă tem că mariajul 
meu va fi descoperit. Așa că am fost înțelept și mi-am ţinut 
gura, fiindcă am dedus din vorbele mamei tale o dorinţă 
evidentă de a negocia. 

Claudia și-a enunțat condiţiile. Trebuia să-mi îndrept 
modul de viaţă pe cât de mult era cu putinţă unui păcătos 
ca mine. Trebuia de asemenea să mă rog lui Hristos să-mi 
ierte toate faptele rele și, întâi de toate, trebuia să renunţ 
imediat, fără întârziere, la menajerie și la funcţia de 


administrator pe care o deţineam. 

— Dacă nu te gândești la mine și la reputaţia mea, 
atunci poate te gândești măcar la fiul tău și la viitorul lui, a 
spus Claudia. Fiul tău este unul dintre ultimii oameni din 
Roma cărora le curge prin vine atât sânge Iulian, cât și 
Claudian. Pentru binele lui, trebuie să dobândești un statut 
respectabil. Atunci când va fi bărbat, nu trebuie să afle 
despre trecutul tău rușinos. 

Claudia credea că mă voi opune din răsputeri propunerii 
ei, deoarece investisem mulți bani în menajerie și în 
animalele sălbatice și primisem adesea felicitări pentru 
spectacolele mele. Mă găseam așadar într-o poziţie 
avantajoasă ca să-mi negociez cu ea viitorul. Mă 
hotărâsem deja în sinea mea să renunţ la menajerie. Nu 
pot să spun că motivul din spatele deciziei mele era 
măcelărirea creștinilor. Fusesem încă de la început 
împotriva acestei idei, însă, forțat de împrejurări, a trebuit 
să accept sarcina de a organiza totul cât de bine s-a putut, 
cu un efort enorm, în ciuda timpului scurt avut la 
dispoziție. Nu văd de ce ar trebui să-mi fie rușine de asta. 

Însă Nero îmi spusese că intenţiona să construiască o 
altă menajerie în vastele grădini din apropierea noului său 
palat. Ştiam deja că va trebui să-i donez toate animalele și 
că funcţia mea va fi ameninţată de noii lui sfetnici și 
liberţi. În plus, nici n-ar fi fost rentabil să întreţin două 
menajerii. 

M-am gândit și la tine. Îţi curge prin vine sângele 
împăratului Claudius și ar fi fost nedemn ca tatăl tău să 
rămână la nesfârșit un biet negustor de animale, oricât de 
mare ar fi fost faima pe care mi-o aduceau spectacolele cu 
animale dresate. 

Îmi aminteam cât de tare îl rănea pe Tigellinus să fie 
numit geambaș. În adâncul sufletului, și Flavius Vespasian 
se simţea profund ofensat de faptul că trebuia să se 
întrețină din comerțul cu catâri, deși catârii lui erau cei 


mai buni din toată Italia. Totuși în trecut fusese un 
excelent comandant de legiune, avusese rangul de consul 
și era membru în două colegii de preoţi. Cu cât scăpăm 
mai repede de menajerie, cu atât mai bine, căci îmi 
provoca pierderi materiale semnificative, mai ales că și 
Nero avea probleme financiare. 

Cea mai mare dificultate era să ajung la o învoială în 
privinţa banilor cu fosta mea soţie, Flavia Sabina. li 
făgăduisem fără ezitare jumătate din averea mea atunci 
când Epafroditus mă strangula, însă, pe măsură ce timpul 
trecea, acest gând mi-a devenit din ce în ce mai antipatic. 
Acum când aveam un fiu de care eram sigur că e al meu, 
mi se părea nedrept că micuțul bastard Lausus, în vârstă 
de cinci ani, să moștenească atât de mult. Nu aveam nimic 
împotriva lui Lausus în sine, însă pe măsură ce creștea, 
pielea îi devenea din ce în ce mai închisă la culoare, iar 
părul tot mai cârlionţat, așa că uneori mă simţeam 
stânjenit că trebuia să-i permit să-mi folosească numele. 

Pe de altă parte, știam foarte bine că puternicul 
Epafroditus făcea tot ce îi cerea Sabina, iar ea era 
îndeajuns de crudă încât să-i poruncească să mă ucidă 
dacă mă tocmeam prea mult. Aveam însă un plan excelent 
ca să scap de această problemă și, ca să pregătesc terenul, 
vorbisem deja cu Sabina despre el. 

Epafroditus primise statutul de libert și cetăţenia 
romană chiar de la Nero cu mult înainte ca eu să aflu de 
relaţia lui cu Sabina. Nu că Sabina nu s-ar fi culcat și cu 
alți dresori de animale, însă după divorţ Epafroditus a 
strunit-o destul de tare și chiar o bătea din când în când, 
spre satisfacția ei. 

Hotărâsem să-i cedez Sabinei menajeria cu tot cu sclavii, 
animalele sălbatice, angajamentele și tot ce mai 
presupunea și să-i propun lui Nero să-l numească pe 
Epafroditus administrator în locul meu. Epafroditus era 
cetățean roman, însă pentru buna mea reputaţie era 


important ca succesorul meu să fie și membru al Ordinului 
Ecvestru. 

Dacă reușeam să-l conving pe Nero să accepte un 
african în Ordinul Cavalerilor, pentru prima dată în istoria 
Romei, atunci Sabina ar fi putut să se mărite cu el în mod 
legal. Acest lucru era oricum mai ușor de realizat acum 
după ce tatăl ei o renegase și, în consecinţă, nu mai exista 
vreo obiecţie din partea gintei Flavia care să împiedice 
căsătoria, în schimbul acestor favoruri. Sabina îmi 
promisese că îl vor adopta pe Lausus și că vor renunţa la 
dreptul lui de a moșteni o parte din averea mea. Totuși ea 
nu credea că Nero va consimţi să fie numit cavaler roman 
un bărbat pe jumătate negru. 

Cu toate astea, eu îl cunoșteam pe Nero și îl auzisem de 
nenumărate ori lăudându-se că nimic nu e imposibil pentru 
el. În viziunea lui de artist și prieten al omenirii, pielea 
închisă la culoare sau originea evreiască nu reprezentau 
obstacole în calea obţinerii unei funcţii publice. In 
provinciile africane mulţi oameni de culoare dobândiseră 
titlul de cavaler în orașele lor de baștină datorită averii pe 
care o deţineau sau meritelor militare. 

Când am acceptat condiţiile de compromis ale Claudiei, 
chipurile șovăind și plângându-mă de pierderile pe care le 
sufeream, nu numai că nu aveam de fapt nimic de pierdut, 
ci chiar scăpăm de niște sacrificii financiare considerabile: 
pretenţiile Sabinei și ale bastardului Lausus. A meritat să 
fac tot ce îmi stătea în puteri pentru asta, deși Claudiei i- 
am prezentat perspectiva sumbră că Nero se va simţi jignit 
că renunţam la o funcţie în care mă numise el însuși. 
Aveam să cad în dizgrație și poate îmi riscam chiar viața 
făcând asta. 

Claudia mi-a replicat zâmbind că nu mai era nevoie să 
mă agit să obţin simpatia lui Nero din moment ce oricum 
îmi pusesem viaţa în pericol aducând pe lume un fiu căruia 
îi curge prin vine sângele lui Claudius. Am simţit un fior 


rece la ceafă la auzul remarcii ei, însă acum, că ne 
împăcaserăm, a acceptat binevoitoare să mi te arate. 

Erai un copil frumos, fără cusur. Mă scrutai cu ochii tăi 
negri și m-ai strâns puternic de degetul mare cu degețelele 
tale micuţe, de parcă voiai să-mi furi inelul de aur. Însă mi- 
ai furat inima, niciodată nu mai simţisem așa ceva. 

M-am enervat însă când Claudia a început să-ţi caute pe 
chip trăsăturile împăratului Claudius. l-am spus răspicat 
că nu e cazul să afirme asemenea prostii despre fiul meu. 
Claudius a fost un om urât, mai ales din cauza viciilor sale, 
iar tu erai un copil frumos, Iulius. Claudia n-a protestat, 
însă mi-a fost limpede că părerea ei era de neclintit. Se 
bucura cu siguranţă când vedea cât de mult te iubesc, 
chiar dacă mă considera nevrednic pentru rolul de tată. 
Știu că și tu crezi același lucru, am citit asta de multe ori 
în privirea ta dispreţuitoare. Eşti însă fiul meu și nu poţi 
schimba asta. 

Mi-am luat inima-n dinţi și i-am rugat pe Sabina, 
Epafroditus și Lausus să mă însoţească în audienţă la 
Nero, în partea deja terminată a Palatului de Aur, într-una 
din acele seri în care mă bizuiam pe faptul că își savurase 
cina și baia înviorătoare și că avea să continue să bea și să 
se distreze până târziu în noapte. Niște artiști tocmai 
finisau picturile murale de pe pereţii holurilor, iar sala 
circulară de banchete, strălucind toată de aur și fildeș, era 
doar pe jumătate gata. Tavanul era rotund, ca să imite 
bolta înstelată. Ţevuști din aur fuseseră special proiectate 
pentru a pulveriza parfum peste oaspeţi. Însă inginerii nu 
se puseseră de acord în privinţa tuturor detaliilor. 

Nero tocmai plănuia o imensă statuie care-l înfățișa și 
care urma să fie ridicată în faţa arcadei de legătură. Mi-a 
arătat schiţele și l-a flatat pe sculptor prezentându-mi-l ca 
și când ar fi avut același rang ca mine. Nu m-am declarat 
ofensat, deoarece era esenţial ca Nero să-și păstreze buna 
dispoziţie. 


L-a trimis de bunăvoie afară pe artist când i-am zis că 
doream să-i vorbesc între patru ochi și, privindu-mă cu un 
aer vinovat, mi-a spus că și el avea niște lucruri să-mi 
comunice, pe care le tot amânase de teamă să nu mă 
supere. 

I-am explicat cu lux de amănunte că mă dedicasem și 
făcusem sacrificii vreme îndelungată pentru binele 
menajeriei, însă acum simţeam că această sarcină mă 
depășea, în special din cauza noii menajerii care urma să 
fie ridicată în apropierea Palatului de Aur. l-am mai spus 
că nu mă simţeam capabil să îndeplinesc această nouă 
îndatorire, care presupunea un deosebit spirit artistic. I- 
am sugerat astfel că era preferabil să mă elibereze din 
funcţie. 

Când Nero și-a dat seama în ce direcţie se îndrepta 
lungul meu discurs, chipul i s-a luminat, a izbucnit într-un 
râs de ușurare și m-a bătut amical pe spate, în semn că-mi 
făcea o favoare. 

— Nu-ţi face griji, Minutus, a spus el, voi accepta 
cererea ta. Tot răul spre bine, căci oricum căutam un 
pretext să te destitui din funcţia de la menajerie. Începând 
din toamnă, oameni influenţi m-au tot asaltat cu plângeri 
referitoare la cruzimea exagerată a spectacolului pe care l- 
ai organizat și mi-au cerut să te înlătur drept pedeapsă 
pentru prostul gust de care ai dat dovadă. Trebuie să 
recunosc că anumite părţi ale spectacolului au fost destul 
de respingătoare, chiar dacă incendiatorii și-au meritat 
pedeapsa. Mă bucur că ţi-ai dat tu însuţi seama că nu-ți 
mai poţi menţine funcţia. N-am știut că aveai să abuzezi de 
încrederea mea și să aranjezi ca propriul tău frate vitreg 
să fie dat animalelor sălbatice din cauza unei dispute 
legate de moștenire. 

Am deschis gura ca să neg acea acuzaţie absurdă, însă 
Nero a continuat fără să mă lase să vorbesc: 

— Averea tatălui tău e o chestiune așa de complicată și 


afacerile lui sunt atât de obscure, că încă nici măcar nu am 
primit ceea ce mi se cuvine. Se zvonește că, în complicitate 
cu el, ai trecut pe numele tău cea mai mare parte a 
bogățiilor lui ca să înșeli statul și pe mine. Însă nu pot 
crede așa ceva despre tine, deoarece știu că tu și tatăl tău 
nu v-aţi înţeles prea bine. Altfel aș fi forțat să te exilez din 
Roma. O bănuiesc mai degrabă pe mătușa ta, Laelia, care 
a trebuit să se sinucidă pentru a scăpa de pedeapsă. Sper 
că nu ai nimic împotrivă dacă le cer magistraţilor să 
arunce o privire prin registrele tale. Niciodată n-aș face 
asemenea lucruri dacă nu m-aș găsi într-o situaţie 
financiară așa delicată, din cauza lăcomiei anumitor 
oameni care stau călare pe sacii lor cu bani și refuză să-l 
ajute pe împărat să aibă și el un loc decent în care să 
trăiască. După cum vezi, acum locuiesc într-o cocină unde 
îmi cade var în cap și miroase a vopsea. Dar ce-ţi pasă ţie 
de disconfortul meu? a continuat Nero. Ești la fel de 
indiferent faţă de suferința mea ca toţi ceilalţi oameni 
bogaţi pe care îi consideram prietenii mei. Nu știu dacă mă 
crezi, dar nici măcar Seneca nu s-a deranjat să trimită mai 
mult de zece milioane de sesterțţi; el, care în vremurile lui 
bune susţinea că dorește să-mi ofere tot ceea ce are, deși 
știa foarte bine că, din motive politice, nu puteam să 
accept așa ceva. Pallas ţine de banii lui ca o javră 
îmbuibată. Am auzit spunându-se despre tine că, înainte cu 
câteva luni de izbucnirea incendiului, ţi-ai vândut toate 
casele și terenurile aflate în acele părți din oraș care aveau 
să fie cele mai afectate de foc și ai cumpărat pământ ieftin 
în Ostia, care apoi a devenit nesperat de valoros. Mi se 
pare curios acest fler al tău. Dacă nu te-aș cunoaște, te-aș 
putea acuza că ai luat parte la conjuraţia creștinilor. 

A izbucnit într-un râs zgomotos. Am profitat de ocazie să 
răspund apăsat că averea mea stătea, desigur, oricând la 
dispoziţia lui, dar că nu eram nici pe departe atât de bogat 
precum fabula lumea. Prin urmare, nu aveam de ce să fiu 


băgat în aceeași oală cu unii ca Seneca sau Pallas. Dar 
Nero m-a bătut prietenește pe umăr. 

— Nu te enerva din cauza micii mele glume, Minutus, a 
zis. E spre binele tău să știi ce se bârfește despre tine. 
Impăratul se află într-o poziţie delicată. Trebuie să asculte 
pe toată lumea și niciodată nu știe cine are intenţii sincere. 
Insă judecata mea îmi spune că tu ești mai degrabă prost 
decât vizionar, așadar nu pot să mă port atât de urât încât 
să-ţi confisc proprietăţile doar pe seama bârfelor și a 
nelegiuirilor tatălui tău. E suficientă pedeapsa de a te 
revoca din funcţie pe motiv de incompetenţă. Dar nu știu 
pe cine să numesc în locul tău. Nu exista cereri pentru un 
asemenea post lipsit de însemnătate politică. 

Aș fi putut spune câteva lucruri despre însemnătatea 
acelei funcţii, însă am preferat doar să propun ca 
menajeria să fie dată pe mâna Sabinei și a lui Epafroditus. 
l-am explicat lui Nero că, dacă se întâmpla astfel, nu 
aveam de gând să cer nicio despăgubire, iar magistraţii nu 
ar fi fost nevoiţi să-și bată capul cu verificarea veniturilor 
mele. Căci, desigur, o asemenea măsură de precauţie nu 
era necesară în cazul unui om cinstit ca mine. Însă mai 
întâi trebuia ca Epafroditus să fie ridicat la rangul de 
cavaler. 

— Nu există niciun cuvânt în vreo lege romană cu privire 
la culoarea pielii unui cavaler roman, am spus. Singura 
condiţie necesară este deținerea unei anumite averi și a 
unui venit anual constant, dar, bineînţeles, depinde de 
bunăvoința ta pe cine dorești să numești. Însă pentru Nero 
nimic nu e imposibil, știu asta. Dacă vrei să iei în 
considerare propunerea mea, lasă-mă să-i chem pe 
Epafroditus și pe Sabina. Au și ei câte ceva de zis. 

Nero îl știa pe Epafroditus din vedere și după reputaţie 
și probabil se distrase pe seama naivității mele, împreună 
cu alți prieteni de-ai mei, înaintea divorțului. Acum îl distra 
faptul că tocmai eu puneam o vorbă bună pentru 


Epafroditus. A părut chiar și mai amuzat când Sabina l-a 
adus pe Lausus de mână și a putut compara culoarea pielii 
și părul creţ al băiatului cu cele ale lui Epafroditus. 

Cred că toate astea n-au făcut decât să îi întărească 
convingerea că sunt un om prost și credul. Însă eu nu 
aveam decât de câștigat. Nu-i puteam lăsa cu niciun chip 
pe magistrați să verifice cheltuielile menajeriei. Dacă Nero 
credea că Epafroditus se îmbogăţise atât de mult pe seama 
mea, încât deţinea acum averea necesară rangului de 
cavaler, era treaba lui. 

De fapt, Nero era ispitit de ideea de a-și dovedi puterea 
în fața Ordinului Ecvestru prin înscrierea numelui lui 
Epafroditus pe listele din templul lui Castor și Pollux. Era 
îndeajuns de abil încât să-și dea seama ce ecou urma să 
aibă o asemenea faptă în provinciile africane. Putea arăta 
astfel că toţi cetăţenii romani erau egali din punctul lui de 
vedere, că nu avea prejudecăţi și nu ţinea cont de culoarea 
pielii și de originile oamenilor. 

Totuși s-a prefăcut surprins și părea că înclină să refuze. 
Era doar un joc, desigur. Însă când i-am explicat că era 
necesar pentru buna mea reputaţie să las în locul meu un 
cetățean roman, iar Sabina a insistat și ea rugându-l să-i 
permită astfel o căsătorie legală, Nero a cedat cu zâmbetul 
pe buze, imaginându-și probabil că ne păcălise. Ştiam că 
asemenea decizii erau necesare pentru a câștiga simpatia 
poporului, mai ales că provinciile suportau cu greu 
impozitele exorbitante impuse de cheltuielile necesare 
reconstrucției Romei. . 

Așadar, planul meu a fost încununat de succes. În 
același timp, Nero a consimţit ca Sabina și Epafroditus să 
se căsătorească și să-l adopte pe băiat, care până atunci 
fusese considerat fiul meu. 

— li voi permite să folosească numele de Lausus în 
amintirea ta, nobile Manilianus, a spus Nero în bătaie de 
joc. E frumos din partea ta să-l încredinţezi întru totul pe 


băiat mamei lui și tatălui vitreg. Asta arată că respecţi 
iubirea maternă și nu ţii seama de propriile tale 
sentimente, cu toate că tu și băiatul semănaţi ca două 
picături de apă. 

Credeam că o păcălisem pe Sabina și că treceam astfel 
povara menajeriei pe umerii ei, însă mă înșelam amarnic. 
Nero l-a plăcut pe Epafroditus și i-a trecut cu vederea până 
și cele mai exorbitante cheltuieli. Epafroditus se ocupa ca 
animalele din noua menajerie să bea numai din troace din 
marmură, iar cuștile panterelor aveau gratii din argint. 
Nero a plătit totul fără să crâcnească. În schimb, eu 
fusesem nevoit să acopăr din buzunarul meu costurile 
enorme pentru apă după redistribuirea rezervelor în urma 
incendiului. 

Epafroditus știa cum să organizeze anumite spectacole 
cu animale care îl distrau pe Nero și pe care nu le pot 
descrie din motive ce ţin de decenţă. Astfel, datorită 
menajeriei, Epafroditus a devenit într-un timp foarte scurt 
un bărbat bogat și unul dintre preferaţii împăratului. 

Destituirea mea a pus capăt acuzațiilor care mi se 
aruncau în fiecare zi pe stradă. În schimb, oamenii au 
început să râdă de mine și mi-am recâștigat câţiva dintre 
foștii prieteni, cărora li se făcuse milă de mine acum când 
căzusem în dizgrație și devenisem subiect de glume. Cu 
toţii considerau o insultă la adresa mea faptul că 
succesorul meu la menajerie era un negru. 

Din fericire, nimeni nu bănuia că tocmai eu fusesem cel 
care propusese asta. Dacă aș fi spus adevărul, mi-aş fi 
atras antipatia întregului Ordin Ecvestru. Nero nici atât nu 
avea de gând să spună nimic, căci era mulţumit ca totul să 
fie pus pe seama geniului lui politic. Nu m-am plâns, 
fiindcă e mai bine să fii luat în râs, decât să te urască toată 
lumea. Claudia, fiind femeie, firește că n-a înţeles 
atitudinea mea  înţeleaptă, ci m-a implorat să-mi 
îmbunătăţesc reputaţia pentru binele fiului meu. Am 


încercat să mă port îngăduitor cu ea. 


Însă răbdarea mea era supusă la grele încercări. Mânată 
de mândria, maternă, Claudia dorea să le invite în vizită pe 
Antonia și pe Rubria, cea mai în vârstă dintre vestale, în 
ziua când ţi se dădea numele, ca eu să te recunosc oficial 
în faţa lor, din moment ce bătrâna Paulina murise în 
incendiu și nu mai putea să ne fie martoră. Claudia 
realizase ce însemna faptul că arhivele vestalelor fuseseră 
distruse. 

Bineînţeles, voia să rămână totul secret, însă, pentru 
orice eventualitate, insista să fie prezenţi și vreo doi 
creștini de încredere. Îmi repeta de fiecare dată că toţi 
creștinii învăţaseră mai bine ca oricine altcineva să-și țină 
gura închisă, având în vedere întrunirile lor secrete, însă 
după acea zi fatală de toamnă, eu consider că erau de fapt 
cei mai mari bârfitori și turnători. lar Antonia și Rubria 
erau femei. A le spune tot adevărul despre originea fiului 
meu era ca și când m-aș fi urcat pe acoperiș și aș fi strigat 
în gura mare, să mă audă tot orașul. 

Claudia însă s-a încăpățânat, în ciuda avertismentelor 
mele. Desigur, în principiu, era o mare onoare că Antonia, 
fata legitimă a lui Claudius, dorea să o recunoască pe 
Claudia drept sora ei vitregă și că venise să-ţi dea numele 
de Antonianus, atât în memoria ei, cât și a marelui tău 
străbun, Marc Antoniu. Mai înspăimântător era însă faptul 
că ea a promis să nu uite de tine atunci când avea să-și 
scrie testamentul. 

— Nici să nu pomenești de testament! am exclamat ca să 
o fac să abandoneze subiectul. Ești o femeie în floarea 
vârstei, cu mult mai tânără decât Claudia. Suntem de fapt 
de aceeași vârstă, iar Claudia are peste patruzeci de ani, 
căci e cu cinci ani mai mare ca mine. Eu nici nu mă 
gândesc să-mi fac vreun testament mulţi ani de-acum 
înainte. 


Claudiei nu i-a plăcut afirmaţia mea, dar Antonia și-a 
îndreptat corpul zvelt și mi-a aruncat pe furiș o privire 
dulce. 

— Cred că mă ţin bine pentru vârsta mea, a spus ea, iar 
Claudia ta începe să fie puţin trecută, dacă pot să spun 
așa. Uneori îmi lipsește compania unui bărbat plin de 
viață. Mă simt singură după căsniciile mele sfârșite 
amândouă cu o crimă, căci oamenilor le e teamă de Nero și 
mă evită. Dacă ar ști ei... 

Am băgat de seamă că ardea de nerăbdare să 
povestească ceva. Și Claudia a devenit curioasă. Doar 
bătrâna Rubria zâmbea cu expresia ei de vestală 
înţeleaptă. N-a trebuit să tragem prea mult de Antonia ca 
să ne spună cu falsă modestie că Nero îi ceruse insistent 
de câteva ori să fie consoarta lui. 

— Firește că n-aş putea accepta așa ceva, a spus 
Antonia. l-am zis fără ocolișuri că fratele meu vitreg, 
Britannicus, și sora mea vitregă, Octavia, sunt încă vii în 
amintirea mea. Din delicateţe, n-am spus nimic despre 
mama lui, Agrippina, deși, fiind nepoata tatălui meu, era 
verișoara mea și a ta, draga mea Claudia. 

Când a pomenit de moartea Agrippinei, m-a apucat un 
acces de tuse, iar Claudia a trebuit să mă bată pe spate și 
să mă atenţioneze să nu mai golesc cupa de vin așa 
repede. Mi-a mai sugerat să-mi amintesc de soarta 
nefericită a tatălui meu, care, năucit de excesul de vin, își 
provocase în Senat propria pieire. Încă tușind, am reușit să 
o întreb pe Antonia ce motiv îi oferise Nero pentru 
propunerea lui. Ea a clipit din ochii ei machiaţi cu albastru 
și a coborât privirea în pământ. 

— Nero mi-a spus că mă iubește în taină de multă 
vreme, s-a confesat ea. A zis că acesta e singurul motiv 
pentru care i-a purtat o asemenea dușmănie răposatului 
meu soț, Cornelius Sulla, pe care îl considera un bărbat 
mult prea laș pentru mine. Poate că asta justifică purtarea 


lui, deși, oficial, a invocat numai motive politice pentru 
uciderea lui Sulla în modesta noastră casă din Massilia. Să 
rămână între noi, însă recunosc că soțul meu avea legături 
secrete cu comandanții legiunilor din Germania. După ce 
ne-a arătat astfel că se încredea pe deplin în noi, rudele ei, 
a continuat: Am și eu orgoliul meu de femeie, așa că m-a 
mișcat puțin mărturisirea lui Nero. Dar având în vedere 
soarta nefericită a Poppaeei, i-am spus că n-aș vrea să mă 
lovească la un moment dat și să mă omoare. Nero a 
început să plângă și m-a asigurat că Poppaea nu se poate 
compara cu mine, ceea ce e adevărat. Mi-a promis că m-ar 
trata după cât preţuiesc, căci acum e mai matur după 
atâtea experienţe dureroase. Totuși i-am zis că diferenţa 
de vârstă dintre noi e prea mare; el abia a împlinit 
douăzeci și opt de ani. N-am vrut să-i mărturisesc că de 
fapt nu pot să sufăr apariţiile lui pe scenă și cântatul la 
țiteră, ca să nu mai zic de cursele de care. Un asemenea 
comportament e nedemn de familia noastră. Nu puteam 
să-l supăr cu asemenea afirmaţii, căci s-a purtat frumos și 
respectuos cu mine. 

Antonia privea în gol, gândindu-se parcă la ceva, însă și- 
a reluat șirul vorbelor: 

— Păcat că e așa nedemn de încredere și că îl urăsc atât 
de tare, căci poate fi înduioșător atunci când vrea. Însă nu 
mi-am pierdut capul și am stăruit asupra diferenţei de 
vârstă dintre noi. Am fost obișnuită încă din copilărie să-l 
privesc pe Nero ca pe un băieţel obraznic. Şi firește, chiar 
dacă l-aș ierta pentru ceea ce i-a făcut Octaviei, amintirea 
lui Britannicus rămâne un obstacol de netrecut. Octavia a 
avut partea ei de vină că l-a sedus pe Anicetus. Bănuiesc 
că a băut dinadins băutura aceea sau poate chiar s-a 
prefăcut inconștientă ca să-i ofere lui Anicetus ocazia de a 
face ceea ce și ea își dorea de fapt. 

Nu i-am spus ce actor iscusit putea fi Nero când venea 
vorba să tragă un avantaj. Având în vedere statutul lui, ar 


fi fost de mare preţ în ochii Senatului și ai poporului dacă 
ar fi reușit să se alieze a treia oară cu Claudienii, de 
această dată prin Antonia. 

M-am simţit descurajat la acest gând și, în sufletul meu, 
nu voiam ca tu să ai de înfruntat oprobriul public din cauza 
originii tatălui tău. Prin metode tainice, reușisem să fac 
rost de niște documente importante ale tatălui meu și de o 
serie de scrisori pe care tata i le scrisese Tulliei înainte ca 
eu să mă nasc, pe vremea când se afla în Ierusalim și în 
Galileea, însă pe care nu i le trimisese niciodată. Din acele 
epistole am înţeles că tata, complet dezorientat de 
nefericirea lui în dragoste și de trădarea Tulliei, ajunsese 
să dea crezare tuturor spuselor evreilor, inclusiv 
halucinaţiilor. Cel mai trist lucru, din punctul meu de 
vedere, e că așa am aflat adevărul despre trecutul mamei 
mele. Nu fusese decât o dansatoare pe care tata o 
eliberase. Nu știa nimic mai mult despre originea ei decât 
că provenea din insulele grecești. 

Așadar, statuia ei din orașul Myrina din Asia și toate 
documentele de care tata făcuse rost în Antiohia nu erau 
decât praf aruncat în ochii oamenilor pentru a-mi asigura 
mie un viitor onorabil. Așa am ajuns să mă întreb dacă 
într-adevăr mă născusem în urma unei căsătorii legiuite 
sau dacă tata, după moartea mamei, făcuse rost de acte 
doveditoare mituind autorităţile din Damasc. Datorită lui 
lucundus, aflasem și eu cât de ușor e să aranjezi astfel de 
lucruri dacă ai bani și influenţă. 

Nu i-am pomenit nimic Claudiei despre documentele și 
scrisorile tatei. Printre acte, care erau valoroase din punct 
de vedere financiar, se găseau de asemenea mai multe 
notițe în aramaică despre viaţa lui lisus din Nazaret scrise 
de un vameș evreu, o cunoștință de-a tatălui meu. Nu m-a 
lăsat inima să le distrug, așa că le-am ascuns, împreună cu 
scrisorile, în cel mai ferit loc, unde ţin și anumite hârtii 
care nu trebuie să vadă lumina zilei. 


Am încercat să-mi înving mâhnirea și am ridicat cupa în 
cinstea Antoniei, căci reușise să respingă cu mult tact 
avansurile lui Nero. A recunoscut în cele din urmă că îl 
sărutase o dată sau de două ori, ca o soră, ca să nu fie prea 
supărat din cauza refuzului ei. Căci Antoniei îi era milă de 
tânărul Nero din cauza pasiunii lui tainice fără speranţă. 

Antonia a uitat de ideea nefericită de a te include în 
testamentul ei. În schimb, te-am așezat pe rând pe 
genunchi, deși tipai ca din gură de șarpe și dădeai din 
picioare. Așa ai primit numele de Clement Claudius 
Antonianus  Manilianus, o moștenire îndeajuns de 
împovărătoare pentru un copil. Am renunţat la ideea de a 
te numi și Marcius, în cinstea tatălui meu, la care mă 
gândisem înainte ca Antonia să vină cu propunerea ei. 

Cei doi evrei creștini pe care Claudia îi chemase în 
calitate de martori au plecat, nu înainte de a jura în 
numele lui Hristos că nu vor dezvălui nimic din ceea ce 
văzuseră și auziseră. De bucurie și ca să mă asigur că se 
vor ţine de cuvânt, le-am dat fiecăruia câte cinci mii de 
sesterți. Deși Antonia n-ar fi avut nimic împotrivă să se 
ducă vestea că Nero o ceruse în căsătorie, eu i-am rugat 
totuși să păstreze secretul. 

Apoi am luat cu toţii cina, iar femeile discutau atât de 
însufleţite despre complicatele legături familiale dintre 
nobili, încât, ametit de vin, mi-am exprimat regretul că 
mătușa Laelia nu le putea auzi. În tinerețe, vinul m-a făcut 
de multe ori să spun lucruri nechibzuite. În urma vorbelor 
mele, în cameră s-a așternut o liniște apăsătoare până 
când Claudia mi-a luat apărarea, cred că pentru prima 
dată în viaţă: 

— Nu e nimic suspicios în legătură cu moartea Laeliei, a 
spus ea hotărâtă. Probabil vă amintiţi ce ploi îngrozitoare 
au căzut în toamna aceea, cum nu ne mai fusese dat să 
vedem de mulţi ani. A fulgerat și a tunat foarte tare zile în 
șir, iar Laelia era atât de speriată, încât se ascundea sub 


pat. Cred că n-a mai suportat teama și a preferat să moară. 
Avea dreptul să ia această decizie, la fel ca oricare 
cetăţean roman. 

Nu știu dacă Antonia și Rubria au crezut acea explicaţie, 
mai ales că atunci când mătușa Laelia murise, Claudia nu 
se afla în oraș. Însă poate servitoarea cu mintea rătăcită îi 
povestise ei ceva ce nu îndrăznise să-mi spună mie. 

În seara aceea, înainte să se urce în lectica ei și să plece 
spre casă, Antonia și-a luat la revedere de la mine cu un 
sărut frăţesc, că tot eram rude, chiar dacă în secret, și m-a 
rugat ca data viitoare când ne vom reîntâlni să îi spun 
„cumnată”. Încântat de atitudinea ei prietenoasă, i-am 
întors bucuros sărutul. Eram destul de beat. 

S-a plâns din nou de singurătate și și-a exprimat 
speranţa ca acum, din moment ce deveniserăm rude, să 
merg din când în când să o vizitez. Nu considera necesar 
să o iau și pe Claudia cu mine, de vreme ce era tare 
ocupată cu creșterea copilului, iar casa noastră imensă și 
vârsta începeau probabil să o apese destul de mult. Nu pot 
să neg că atenţia Antoniei mă flata. Era, până la urmă, prin 
naștere, cea mai nobilă femeie din Roma. 

Dar înainte să-ți povestesc cum a evoluat prietenia 
noastră, trebuie să revin asupra felului în care mergeau 
treburile în Roma. 

În goana lui după bani, Nero, sătul de plângerile care nu 
mai conteneau să sosească din provincii și de criticile dure 
al negustorilor în privinţa impozitului pe vânzări, a hotărât 
să taie nodul gordian și să scape într-o manieră nu tocmai 
legală de toate problemele. Nu știu cine i-a sugerat acel 
plan, că nu aveam acces la secretele din templul lunonei 
Moneta. În orice caz, oricine o fi fost, merită mult mai mult 
decât creștinii să fie declarat inamic public și să fie dat 
animalelor sălbatice. 

În cea mai mare taină, Nero a împrumutat darurile din 
aur și argint oferite zeilor Romei. Astfel l-a transformat pe 


Jupiter Capitolinul într-un creditor, iar el a împrumutat de 
la Jupiter. Desigur, avea dreptul legal să facă asta, deși zeii 
nu cred că erau de acord. După incendiu a cerut să fie 
strâns tot metalul topit, care nu mai era aur sau argint pur, 
ci conţinea și mult bronz. A poruncit apoi să fie făcute din 
el noi monede în templul lunonei Moneta, monede care 
conţineau cu o cincime mai puţin aur și argint decât cele 
obișnuite. Drept care monedele erau mai ușoare și, din 
cauza cuprului, mai mate decât vechile monede 
strălucitoare. 

Noile monede erau bătute în deplin secret și sub pază 
strictă, având scuza că activităţile din templul lunonei 
Moneta nu fuseseră niciodată publice, dar bineînţeles că 
anumite zvonuri au ajuns totuși la urechile bancherilor. 
Chiar și eu am început să mă îngrijorez când monedele au 
devenit din ce în ce mai puţine și toată lumea s-a apucat să 
facă presiuni cerând să se accepte ordine de plată sau o 
lună de păsuire atunci când plătea pentru achiziţii mai 
mari. 

N-am luat de bune acele zvonuri, deoarece îl consideram 
pe Nero prieten și nu-mi venea să cred că el - un artist, nu 
un om de afaceri - se putea face vinovat de o fărădelege 
așa de îngrozitoare ca falsificarea de monede, mai ales 
când oameni simpli fuseseră crucificați dacă falsificaseră o 
monedă sau două pentru propriul lor beneficiu. Însă am 
urmat exemplul tuturor celor din jur și am făcut rost de cât 
de multe monede am putut. Nu am acceptat biletele de 
ordin nici măcar în afacerile cu grâne și ulei, deși asta a 
stârnit animozitate printre clienţi. 

Deruta financiară se adâncise și mai tare, iar din cauza 
zvonurilor prețurile creșteau de la o zi la alta, chiar înainte 
ca Nero să-și pună în circulaţie noile monede calpe care 
trebuiau să le înlocuiască pe cele vechi într-o anumită 
perioadă de timp. La expirarea termenului, oricine era 
prins că folosește monede vechi era declarat dușman al 


statului. Numai impozitele și taxele vamale puteau fi 
plătite în continuare cu monedele vechi. 

Spre rușinea Romei, trebuie să recunosc că Senatul a 
aprobat această măsură cu o majoritate covârșitoare. Așa 
că Nero nu poate fi singurul învinovăţit pentru această 
încălcare a tuturor normelor bunei-cuviinţe și uzanțelor în 
afaceri. 

Senatorii care îl sprijineau pe Nero își justificau decizia 
susținând că reconstrucţia Romei impunea o schimbare 
fundamentală, mai ales că trezoreria statului se golise. 
Susţineau că bogatii aveau mai mult de suferit de pe urma 
acestui schimb de monede decât săracii, deoarece primii 
deţineau mai multe monede decât cei din urmă, iar Nero 
oricum nu considera că merită să falsifici monedele din 
aramă. Potrivit senatorilor, toate zvonurile nu erau decât 
prostii. De fapt, bogăţia senatorilor consta în mare parte 
din terenuri, iar mulți făceau afaceri prin intermediul 
liberţilor lor. Insă toţi cei care au votat în sprijinul lui Nero 
avuseseră timp berechet să pună la loc sigur monedele din 
aur și argint pe care le deţineau. 

Cei ce se opuneau proiectului, care încercau să-și apere 
interesele și nu fuseseră îndeajuns de inspirați cât să-și 
ascundă banii din timp, susțineau că moneda romană era 
încă din vremurile lui Augustus simbolul legii, adevărului 
și onoarei. Până și barbarii respectau moneda romană, și 
cunoșteau chiar și chipul împăratului datorită monedelor. 
Dar acești senatori erau în minoritate și nu-și permiteau 
să-l înfrunte public pe Nero, căci asta ar fi însemnat 
sfârșitul Senatului. 

În naivitatea lui, Nero își închipuia că o cincime din 
valoarea banilor îi va reveni lui. Aici s-a înșelat foarte tare. 
Pătura de mijloc, micii negustori, doctorii și meșteșugarii 
au avut cel mai mult de suferit, căci ei respectau legea și 
au schimbat banii buni cu cei noi fără să realizeze cum 
stăteau de fapt lucrurile. 


Chiar și cei mai simpli oameni de la ţară au avut 
inteligența să-și ascundă economiile în vase de lut pe care 
le-au îngropat în pământ. Până la urmă, în jur de un sfert 
din monedele aflate în circulaţie au fost schimbate cu cele 
noi. Bineînţeles, trebuie să se ţină cont și de faptul că o 
mare parte din totalul monedelor romane fuseseră 
răspândite în ţinuturile barbare, din India până în China. 

Această faptă de neconceput a lui Nero i-a făcut pe mulţi 
să se răzgândească în privinţa lui. Mă refer la oamenii care 
îl înţeleseseră și, din motive politice, îi iertaseră chiar și 
uciderea propriei mame. Membrii Ordinului Ecvestru care 
aveau afaceri și liberţii bogaţi care controlau comerţul au 
găsit motivul perfect să-și revizuiască opţiunile politice. 
Noile monede au bulversat întreaga economie a imperiului 
și nici măcar comercianții cu experienţă nu au scăpat fără 
pierderi usturătoare. 

Numai trândavii, care duceau o viaţă de huzur, au fost 
încântați de această mișcare și îl admirau pe Nero mai 
mult ca oricând, căci acum își puteau plăti datoriile cu bani 
care valorau cu o cincime mai puţin decât înainte. 
Zdrăngăneala ţiterelor cântăreților cu părul lung, care 
lălăiau cântecele satirice în faţa caselor bogaţilor sau 
lângă punctele de schimbat monede, mă irita și pe mine. 
Toţi acești pierde-vară erau mai convinși ca niciodată că 
nimic nu e imposibil pentru Nero. Credeau că îi ajuta pe 
săraci pe seama bogaţilor și îl admirau pentru că avea 
curajul să trateze Senatul după cum dorea. Erau mulţi fii 
de senatori printre acești tineri influenţabili. 

Ascunderea vechilor monede era o practică atât de 
răspândită, încât nicio persoană zdravănă la cap nu putea 
să o privească ca pe un delict. N-a speriat pe nimeni faptul 
că vreo doi-trei negustori săraci și câţiva oameni de la ţară 
au fost arestaţi și trimiși la muncă silnică. Nero s-a văzut 
nevoit să se abată temporar de la obișnuita lui blândeţe și 
să-i amenințe pe cei care păstrau monedele cu pedeapsa 


capitală. Cu toate acestea, nu a fost nimeni executat, căci, 
în străfundul sufletului lui, Nero își dădea seama că el era 
de fapt nelegiuitul și nu sărmanii care încercau să ascundă 
cele câteva monede de argint ce reprezentau economiile 
lor de-o viaţă. 

Şi eu am recurs la o metodă practică și l-am pus pe unul 
dintre liberţii mei să înfiinţeze rapid o bancă și să 
închirieze un punct de schimb în for, deoarece schimbul 
banilor devenise o chestiune la ordinea zilei, iar statul a 
trebuit să apeleze la serviciile bancherilor particulari ca 
să-și poată îndeplini obiectivele. Aceștia din urmă chiar 
primeau recompense pentru eforturile lor atunci când 
vechile monede erau returnate trezoreriei satului. 

Prin urmare, n-a fost nimeni surprins când libertul meu, 
concurând cu bancherii experimentați care în primă 
instanţă n-au priceput prea clar ce se petrecea, a oferit în 
schimbul monedelor de aur cu cinci la sută în plus. Le-a 
explicat clienţilor lui că proceda astfel ca să-și câștig un 
renume în rândul bancherilor și ca să-i ajute pe cei fără 
posibilități materiale. 

Cizmari, croitori și pietrari făceau cozi în faţa standului 
lui în timp ce bancherii cu experienţă priveau cu invidie de 
lângă standurile lor goale. Datorită libertului meu, am 
recuperat în câteva săptămâni pierderile pe care le 
suferisem în urma schimbului de monede, chiar dacă a fost 
obligat să ofere anumite sume colegiului preoţilor lunonei 
Moneta din cauza suspiciunilor că nu ar fi declarat toate 
câștigurile obţinută prin afacerea sa. 

În acea vreme, mergeam din ce în ce mai des în camera 
mea, în taină, încuiam ușa și beam din cupa Fortunei, 
deoarece credeam că am nevoie de noroc. Am iertat-o pe 
mama în sinea mea pentru originile ei nedemne, căci prin 
ea și eu eram pe jumătate grec, iar asta e de bun augur în 
afaceri. Se spune că un grec e-n stare să-l păcălească chiar 
și pe un evreu când vine vorba de bani, dar eu nu cred 


asta. 

Totuși, din partea tatălui meu, sunt roman get-beget și 
mă trag din regii etrusci, fapt care poate fi dovedit în 
Caere. Asta mă face să pun mare preţ pe cinstea în afaceri. 
Speculaţiile libertului meu cu ratele de schimb, precum și 
contabilitatea dublă pentru menajerie au avut consecinţe 
numai asupra trezoreriei statului și au fost măsuri luate de 
un om cinstit în legitimă apărare față de taxarea 
samavolnică. Dacă nu aș fi procedat astfel, n-aș fi putut 
ține nicio afacere normală. 

De exemplu, nu le-am permis niciodată liberţilor mei să 
pună cretă în făină sau uleiuri minerale în uleiul de gătit, 
așa cum făceau unii comercianţi lipsiţi de scrupule ca să 
câștige bani în plus. Oricum, poţi fi răstignit pentru 
asemenea fapte. I-am pomenit odată de aceasta chestiune 
lui Fenius Rufus, pe vremea când era supraveghetorul 
depozitelor de cereale, evident fără să menţionez vreun 
nume. M-a avertizat atunci că niciun om cu funcţia lui nu- 
și putea permite să treacă ca vederea înșelatul la vânzarea 
grânelor, indiferent despre cine era vorba. Ar putea să mai 
închidă ochii la un transport stricat de apa mării ca să 
ajute un prieten la ananghie, dar nu mai mult de-atât. 
Oftând, a recunoscut că în ciuda funcţiei lui importante, 
rămăsese un om mai degrabă sărac. 

Gândul îmi zboară de la Fenius Rufus la Tigellinus. 
Având în vedere că pe mine fusese nevoit să mă destituie 
din funcţia de administrator al menajeriei, Nero avea 
datoria să ia o decizie și în privinţa lui Tigellinus. Dacă eu 
intrasem în colimatorul celor care erau invidioși pe 
succesul meu, Tigellinus stârnise antipatii incomparabil 
mai mari din cauza comportamentului său. Se spunea că 
ospățul lui Nero fusese un dezastru, din cauza lui 
Tigellinus și a mirosului îngrozitor de oameni arși. 

Tot pe el îl considerau vinovat și de jocurile imorale din 
timpul banchetului. Se zvonea că Nero n-ar fi îndrăznit 


niciodată să aibă asemenea inițiative și să oblige doamnele 
din înalta societate să se culce cu sclavi. Ca de obicei, se 
exagera foarte mult. Motivul real pentru care Tigellinus 
devenise țapul ispăşitor și atrăsese tot disprețul poporului 
era lipsa lui de cunoștințe juridice absolut necesare 
funcţiei pe care o deţinea. Eu cred că firea lui dură și 
experienţele nefericite îl făcuseră să aibă o părere proastă 
despre legi. Oricum, afișa mereu o atitudine trufașă, care îi 
irita pe oameni. 

Astfel, Nero era avertizat de unii că își risca reputaţia 
protejându-l pe Tigellinus și asociindu-se cu el. De 
asemenea, faptul că Tigellinus se îmbogăţise imediat după 
numirea sa în funcţia de prefect al pretoriului era destul 
de curios și ar fi trebuit să-i stârnească suspiciuni 
împăratului. Nenumăratele daruri pe care i le oferise Nero 
nu puteau justifica totuși averea lui Tigellinus, chiar dacă 
împăratul își făcuse un obicei din a-i îmbogăţi pe prietenii 
lui atât de tare, încât aceștia nu mai erau tentaţi să 
accepte mită când ajungeau în funcţiile importante în care- 
i numise. Avea mare încredere în prietenii lui foarte 
apropiaţi. Ce fel de relaţii de prietenie aveau de fapt nu 
pot dezvălui, însă trebuie să spun că nu cred că un împărat 
poate avea prieteni adevăraţi. 

Cea mai gravă acuzaţie adusă lui Tigellinus din punctul 
de vedere al lui Nero era faptul că fusese la un moment 
dat iubitul secret al Agrippinei, motiv pentru care fusese 
exilat din Roma în tinereţe și condamnat să ducă un trai în 
sărăcie și plin de pericole. Când Agrippina a devenit soţia 
lui Claudius, a aranjat ca Tigellinus să se întoarcă, la fel 
cum a procedat și cu Seneca, care avusese o relaţie la fel 
de dubioasă cu sora Agrippinei. Nu prea cred că relaţia 
dintre Tigellinus și Agrippina a continuat și după aceea, 
cel puţin nu cât timp Claudius a fost în viaţă, însă 
Tigellinus a avut mereu o slăbiciune pentru ea, deși, din 
raţiuni politice, n-a putut împiedica asasinarea ei. 


Din multe motive, Nero a hotărât că ar fi înţelept să-l 
numească din nou pe mult mai experimentatul Fenius 
Rufus în funcţia de prefect adjunct al pretoriului, alături de 
Tigellinus. I s-au încredinţat cazurile din provincii, în timp 
ce Tigellinus se ocupa de partea militară. Evident că 
Tigellinus s-a înfuriat, fiindcă astfel pierdea cea mai 
importantă sursă a veniturilor lui. Ştiu din proprie 
experienţă că nimeni nu poate fi vreodată suficient de 
bogat încât să nu dorească să-și vadă crescând averea și 
mai tare. Nu e vorba de lăcomie, ci o consecinţă inevitabilă 
a bogăției și ţine de natura umană, de aceea oamenii nu i 
se pot împotrivi. 

Din cauza situaţiei financiare delicate, preţurile au 
continuat să crească cu mult mai mult de o cincime, cu cât 
micșorase Nero valoarea banilor. Acesta a dat numeroase 
edicte încercând să ţină preţurile sub control și să-i 
pedepsească pe cei care făceau speculă. Dar singurul 
rezultat a fost că produsele au dispărut pur și simplu de pe 
piață. Curând oamenii n-au mai putut cumpăra legume 
proaspete, carne, linte și rădăcinoase din hale sau pieţe, ci 
trebuiau să meargă la ţară sau să apeleze la negustorii 
care mișunau în zori din casă în casă, cu coșurile pline, 
sfidându-i pe magistrați și vânzându-și produsele la preţuri 
exorbitante. 

Nu a existat o penurie reală. Problema era că nimeni nu 
dorea să-și vândă marfa la preţurile impuse, ci prefera să 
ia o pauză și să-și păstreze bunurile. De exemplu, dacă 
cineva avea nevoie de sandale pentru o ocazie specială, de 
o tunică mai răsărită sau chiar de o centură, trebuia să se 
roage de negustor să-i scoată produsele necesare de sub 
tejghea, iar apoi încălca legea plătind preţul cuvenit, nu pe 
cel impus de împărat. 

Din toate aceste pricini, conspirația lui Piso s-a 
răspândit ca focul când s-a aflat că o mână de bărbaţi 
curajoși, membri ai Ordinului Ecvestru, erau pregătiţi să 


pună mâna pe putere și să-l dea jos pe Nero imediat ce 
aveau să se decidă cum vor împărţi ulterior puterea și cine 
îl va înlocui pe împărat. Penuria economică a făcut ca 
această conjurație să pară singura salvare a Romei și toată 
lumea s-a repezit să se alăture. Chiar și prietenii apropiaţi 
ai lui Nero au considerat că era mai sigur să își ofere 
sprijinul conjuraţiei, căci succesul ei părea garantat, din 
moment ce nemulţumirile erau în floare atât în Roma, cât 
și în provincii. În plus, conjuraţii aveau suficienţi bani 
pentru a-i mitui pe pretorieni. 

Fenius Rufus, care pe lângă funcţia de prefect se ocupa 
și de depozitele de cereale, fiindcă nu se găsise încă un 
înlocuitor la fel de cinstit, s-a alăturat fără șovăială 
conjuraţiei. Din cauza micșorării artificiale a preţului 
grânelor, suferise mari pierderi și era copleșit de datorii. 
Nero nu putea pricepe că statul ar fi trebuit să achite 
diferenţa dintre preţul adevărat al grânelor și cel impus. 
Nici cultivatorii din Egipt și Africa nu doreau să-și mai 
vândă cerealele la preţul respectiv, ci preferau să le 
păstreze sau nici măcar nu-și mai lucrau pământurile. 

Pe lângă Rufus, tribunii și centurionii Gărzii Pretoriene 
se implicaseră destul de mult în conjurație. Pretorienii 
erau furioși pentru că solda le era plătită în noile monede 
și nici nu fusese mărită. Conjuraţii erau atât de convinși de 
reușita lor, încât au decis să păstreze toată mișcarea 
numai în interiorul Romei, cu excepţia câtorva orașe din 
Italia, importante din punct de vedere strategic. Au refuzat 
așadar ajutorul unor oameni puternici din provincii, 
ofensând astfel multe persoane sus-puse. 

După părerea mea, cea mai mare greșeală a lor a fost 
convingerea că n-aveau nevoie de sprijinul legiunilor, pe 
care l-ar fi putut obţine destul de ușor, cel puţin în 
Germania și Britania. În Orient, Corbulo probabil că nu s- 
ar fi implicat, deoarece asculta orbește ordinele 
suveranului. În plus, era ocupat până peste cap cu războiul 


cu parții și nici nu avea ambiţii politice. Cred că era unul 
dintre puţinii oameni care nici măcar n-a auzit vreodată 
zvonurile referitoare la acel plan. 

Cum eu îmi pusesem afacerile în ordine, nu mi-am bătut 
prea tare capul cu nevoile poporului. Eram cuprins de un 
fel de vrajă. Aveam treizeci și cinci de ani și nu voiam să- 
mi mai pierd timpul cu fete imature decât pentru plăceri 
trecătoare. Mă simţeam la vârsta la care un bărbat este 
copt și pregătit pentru adevărata pasiune și își dorește 
alături o femeie cu experienţă și de aceeași condiţie. 

Încă îmi vine greu să scriu despre aceste lucruri. Poate e 
suficient să spun că, evitând să mă expun prea mult, am 
început să o vizitez pe Antonia destul de des. Aveam atât 
de multe să ne spunem, încât uneori nu reușeam să 
părăsesc casa ei minunată decât la revărsatul zorilor. Era 
fiica lui Claudius, având astfel și o parte din sângele stricat 
al lui Marc Antoniu. Dinspre mamă, se trăgea din familia 
Aelius. Mama ei era sora adoptată a lui Seianus. Aceste 
lămuriri sunt mai mult decât suficiente pentru cine 
cunoaște. 

Și mama ta era fiica lui Claudius. Trebuie să recunosc 
că, după ce te născuse pe tine și după viaţa grea pe care o 
dusese, era mult mai liniștită. Nici măcar nu mai 
împărțeam același pat. Într-adevăr, am suferit, căci 
simţeam o anumită lipsă, până când prietenia cu Antonia 
m-a vindecat. 

Într-o zi de primăvară, în zori, când păsările tocmai 
începuseră să cânte, iar mireasma florilor învăluia 
frumoasa grădină a Antoniei în care noile tufișuri și pomii 
plantați șterseseră și ultimele urme ale incendiului, am 
auzit pentru prima dată de conspirația lui Piso chiar de la 
Antonia. Senzaţia de fericire și prietenia mă copleșea, 
aproape mă istovea, stăteam lângă Antonia ţinându-ne de 
mână, sprijiniți de una dintre coloanele corintice ale casei 
ei de vară, incapabil să mă desprind de ea, deși ne luam 


deja rămas-bun de câteva ceasuri. 

— Minutus, iubitul meu, a șoptit ea. 

Poate greşesc că reproduc mărturisirea ei cuvânt cu 
cuvânt, dar, dacă mă gândesc bine, am scris deja anumite 
lucruri legate de Sabina care oricum îmi știrbesc bărbăţia. 

— O, iubitule, a exclamat ea, niciun bărbat n-a fost 
vreodată atât de tandru și de bun cu mine și n-a știut să 
mă ia în braţe așa ca tine. Știu acum că te voi iubi mereu. 
Mi-ar plăcea să ne reîntâlnim și după moarte, să fim două 
umbre în infern. 

— De ce vorbești de tărâmul de jos tocmai acum? am 
întrebat-o încordându-mă. Suntem fericiți. Da, sunt mai 
fericit decât am fost vreodată. Hai să nu ne gândim la 
Charon, deși aș dori să mi se pună în gură o monedă de 
aur din aia bună după ce mor ca să-l plătesc cum se cuvine 
și să ne ofere o călătorie demnă de o femeie cu rangul tău. 

Cu o seară în urmă, îi dăruisem Antoniei câteva monede 
din aur foarte vechi, de origine etruscă și pe care liberțţii 
mei le găsiseră într-un mormânt. E foarte greu să-i faci un 
cadou potrivit unei femei, iar eu voiam ca ea să nu uite 
darul meu. 

Nu sunt jefuitor de morminte, nici vorbă de așa ceva, 
însă colecţionarea obiectelor de bronz din mormintele 
etrusce era la modă pe atunci, așa cum este și acum. 
Aveam o colecţie impresionantă la moșia mea din Caere, 
iar numărul relicvelor creștea datorită săpăturilor pe care 
sclavii mei le făceau când lucrau pământul. Un libert de-al 
meu chiar își deschisese o afacere, însă, evident, le 
vindeam doar pe cele mai puţin valoroase. 

Mă gândisem adesea la moarte, deși pe atunci doream 
ca acel moment să întârzie cât mai mult. Voiam să o 
liniștesc pe Antonia, care se lăsa deseori pradă unei tristeţi 
chinuitoare după desfătarea din timpul întâlnirilor noastre. 

Însă de data aceasta Antonia avea să-mi spună ceva 
foarte serios. Mi-a strâns mâna cu degetele ei subțiri. 


— Minutus, a spus ea, nu-ţi mai pot ascunde nimic și nici 
nu vreau să o fac. Nu știu care din noi e mai aproape de 
moarte, tu sau eu. Timpul lui Nero se scurge și nu vreau să 
cazi și tu odată cu el. 

Eram uluit, însă Antonia mi-a povestit în șoaptă tot ce 
știa despre conjurație și despre capii ei. A recunoscut că 
promisese să-l însoţească, atunci când va veni vremea și 
Nero va fi mort, în calitate de fiică a lui Claudius, pe noul 
împărat în castrul pretorienilor ca să pună o vorbă bună în 
favoarea lui printre veterani. Bineînţeles că banii oferiţi în 
dar trebuiau să-i convingă mult mai abitir pe pretorieni 
decât cele câteva cuvinte rostite de cea mai nobilă femeie 
din Roma. 

— De fapt, nu mă tem așa tare pentru viața mea, cât mă 
tem pentru a ta, iubitule, a spus Antonia. Ești cunoscut 
drept unul dintre prietenii lui Nero, căci altfel nici n-ai fi 
putut să-ţi faci relaţii utile. Din motive lesne de înţeles, 
oamenii vor vrea să curgă sânge după moartea lui Nero, și 
pentru siguranța publică se impune o anume vărsare de 
sânge spre a întări încrederea în lege și ordine. N-aș dori 
să-ţi pierzi capul sau să fii zdrobit în picioare de mulţimea 
furibundă în for, așa cum prevăd instrucţiunile secrete 
care vor fi transmise oamenilor atunci când vom merge în 
castrul pretorian. 

Văzând că rămăsesem cu gura căscată, priveam năuc, 
iar genunchii îmi tremurau, Antonia și-a pierdut răbdarea 
și a bătut din piciorul ei drăgălaș. 

— Nu înţelegi? a zis ea. Conjuraţia e atât de întinsă și 
nemulțumirea atât de mare, încât planul poate fi pus în 
aplicare oricând. Fiecare om cu judecată încearcă să se 
alăture, deoarece e în avantajul lui. E doar o păcăleală 
zvonul că încă s-ar mai discuta cum, unde și când ar fi cel 
mai potrivit să fie ucis Nero. Acest lucru poate fi înfăptuit 
în orice moment. Mai mulţi dintre prietenii lui cei mai buni 
sunt alături de noi și ne-au jurat loialitate. Dintre 


apropiații tăi, îi voi numi doar pe Senecio, Petronius și 
Lucanus. Flota din Misenum e cu noi. Epicharis, pe care ar 
trebui s-o știi din auzite, l-a sedus pe Volucius Proculus, 
exact cum Octavia, la vremea ei, a încercat să-l seducă pe 
Anicetus. 

— Îl știu pe Proculus, am spus scurt. 

— Normal că îl știi, a replicat Antonia având brusc o 
revelaţie, doar a fost implicat în asasinarea mamei mele 
vitrege. Nu-ţi face griji, dragul meu. Nu aveam niciun fel 
de sentimente faţă de Agrippina. Dimpotrivă, cu mine s-a 
purtat chiar mai rău, dacă așa ceva e cu putinţă, decât cu 
Britannicus și Octavia. Doar din motive ce ţin de bună- 
cuviinţă am refuzat să contribui la ofrandele de mulțumire 
aduse după moartea ei. Nu trebuie să te temi de acea 
poveste veche. Îţi sugerez să te alături conjuraţiei cât de 
curând posibil ca să-ţi salvezi astfel viața. Dacă vei întârzia 
prea mult, n-o să te mai pot ajuta. 

Sincer să fiu, primul meu gând a fost să merg direct la 
Nero și să-l avertizez asupra pericolului ce-l păștea. Caz în 
care m-aș fi bucurat de recunoștinţa lui veșnică. Insă 
Antonia era suficient de versată încât să citească imediat 
șovăiala pe chipul meu. Mi-a atins buzele cu vârfurile 
degetelor. Cu capul înclinat într-o parte și cu rochia 
alunecându-i de pe pieptul ferm, mi-a vorbit din nou: 

— Minutus, doar n-o să mă trădezi, nu-i așa? Nu, ar fi 
imposibil să faci asta din moment ce ne iubim atât de tare. 
Am fost născuţi unul pentru celălalt, așa cum ai spus și tu 
adesea, în beţia clipei. 

— Firește că nu te-aș trăda, m-am grăbit eu să o asigur. 
Nici nu m-aș putea gândi la așa ceva. 

N-a reușit să-și stăpânească râsul și a ridicat din umeri 
în timp ce eu am continuat ușor iritat: 

— Despre ce păcăleală vorbeai? 

— Să nu crezi că n-am cumpănit îndelung întreaga 
poveste, a spus Antonia. Cel mai important lucru pentru 


mine și pentru ceilalți conjuraţi nu este uciderea propriu- 
zisă a lui Nero, ci persoana care va fi ajutată să îi ia locul 
după aceea. Conjuraţii încearcă să stabilească asta noapte 
de noapte, însă fiecare are propriile idei și viziuni asupra 
acestui subiect. 

— Gaius Piso, am spus pe un ton critic. Nu înţeleg de ce, 
dintre toţi oamenii, tocmai el a trebuit să fie conducătorul. 
Adevărat, este senator, membru al familiei Calpurnia și un 
bărbat chipeș. Are multe rude influente. Ca avocat, a 
afirmat adesea că vrea să apere drepturile cetăţenilor, însă 
mie mi se pare că a făcut-o mai degrabă ca să se audă 
vorbind, decât din convingere. E un om darnic și politicos. 
Trăiește în lux datorită averii pe care o deţine și îi place 
destrăbălarea la fel ca și lui Nero. E un om ambițios, deși 
în Senat n-a îndrăznit niciodată să se opună propunerilor 
împăratului. Totuși nu înţeleg ce vezi la el, draga mea 
Antonia, de accepti să-ţi riști viaţa pentru un asemenea om 
mergând cu el în castrul pretorienilor. 

Ca să spun drept, în sinea mea eram măcinat de gelozie. 
O cunoșteam pe Antonia și știam că nu era nici pe departe 
așa sobră cum s-ar fi putut deduce din ţinuta și aerul ei 
demn. Era mult mai versată decât mine în toate cele, deși 
credeam că știu o groază de lucruri. I-am privit chipul cu 
atenţie. Se vedea că îi făcea plăcere că eram gelos, a 
izbucnit în râs și m-a lovit ușor peste obraz. 

— O, Minutus, nu ţi-e rușine să gândești așa ceva despre 
mine? Nu m-aș băga niciodată în patul unui bărbat ca Piso 
doar ca să profit de pe urma lui, ar trebui să mă cunoști 
suficient de bine încât să știi asta. Aleg doar persoanele pe 
care le pot iubi, mereu am procedat așa. Și nu m-am legat 
de Piso în mod special. El e doar un paravan temporar. E 
suficient de prost încât să nu-și dea seama că toţi ceilalţi 
tes deja intrigi în spatele lui. De fapt, mulţi se întreabă ce 
folos ar aduce statului substituirea unui cântăreţ la ţiteră 
cu un actor, căci Piso a apărut în public pe scenă la teatru 


și asta i-a vătămat reputaţia, ca și lui Nero. Există alţii 
care doresc să reinstaureze republica și să confere toată 
puterea Senatului. O asemenea idee sminitită ar duce 
repede ţara în pragul unui război civil. Îţi povestesc toate 
astea ca să înţelegi câte interese opuse sunt în joc și de ce 
uciderea lui Nero trebuie amânată. Eu însămi am declarat 
că nu voi merge niciodată la pretorieni dacă asta ar fi în 
beneficiul Senatului. Așa ceva n-ar fi demn de fata unui 
împărat. M-a privit cu atenţie și mi-a citit gândurile: Ştiu la 
ce te gândești, a spus ea, dar te asigur că, din punct de 
vedere politic, e prea devreme să-l ai în vedere pe fiul tău, 
Claudius Antonianus. E doar un bebeluș, iar reputaţia 
Claudiei este atât de îndoielnică, încât nu cred că poate fi 
luat în considerare până când nu va primi toga virilă și 
Claudia va fi moartă. Atunci îmi va fi mai ușor să-l 
recunosc drept nepotul meu. Însă dacă tu îţi vei asigura 
din timp un loc-cheie în conjuraţia lui Piso, atunci îţi vei 
îndrepta situaţia și îţi vei face o carieră politică menită să-l 
ajute și pe Claudius Antonianus cât va fi încă minor. După 
cum vezi, m-am gândit deja la toate în locul tău. Nu crezi, 
dragule, că ar trebui să fim înţelepţi și să o lăsăm pe 
Claudia să trăiască și să se ocupe de creșterea băiatului 
pentru moment? Ar fi mult prea bătător la ochi dacă l-aș 
adopta imediat ce Nero va fi mort; mai bine să devină fiul 
meu sub o altă formă. 

Era pentru prima dată când Antonia, în ciuda reputației 
mele proaste și a originilor mele umile, sugera că ar fi 
dispusă să se căsătorească, cu mine într-o zi. Nu 
îndrăznisem să mă gândesc la o asemenea onoare nici 
măcar în cele mai intime momente ale noastre. Mi-am dat 
seama că mă înroșisem și că devenisem la fel de incapabil 
să articulez vreun cuvânt ca atunci când începuse să-mi 
vorbească despre conjurație. Antonia m-a privit zâmbind, 
s-a ridicat pe vârfuri și m-a sărutat pe buze, în timp ce 
părul ei mătăsos și moale îmi mângâia gâtul. 


— Ti-am spus că te iubesc, Minutus, mi-a șoptit la 
ureche. Te iubesc pentru modestia ta și pentru felul în care 
îti subestimezi propria valoare. Eşti bărbat, un bărbat 
minunat. Ești genul de om care poate să ajungă pe cele 
mai înalte culmi dacă are lângă el o femeie înţeleaptă care 
să-l îndrume. 

Vorbele ei mi s-au părut ambigue și nu atât de flatante 
precum probabil își închipuia ea. Însă era adevărat. Atât 
Sabina, cât și Claudia se purtaseră cu mine în așa fel încât 
întotdeauna cedasem în fața dorințelor lor de dragul păcii 
și înţelegerii. Credeam că Antonia are o atitudine mai 
demnă. Nu știu cum am ajuns până la urmă înapoi în casă 
să ne luăm la revedere încă o dată. 

Se luminase de zi și sclavii din grădină erau deja în toiul 
muncilor zilnice când m-am urcat șovăind în lectica mea, 
pe care o foloseam ca să evit să fiu văzut. Mi se învârtea 
capul, genunchii îmi tremurau și mă întrebam dacă voi 
putea suporta atât de multă iubire timp de cincisprezece 
ani, până când tu aveai să primești toga virilă. 

În orice caz, acum eram profund implicat în conjuraţia 
lui Piso și jurasem cu o mie de sărutări că voi face tot ce 
îmi va sta în putinţă să obţin o poziţie care să-mi îngăduie 
să-i ofer tot ce e mai bun Antoniei. În clipele de extaz, cred 
că am promis chiar să-l ucid cu mâna mea pe Nero dacă 
era nevoie. Însă Antonia nu considera necesar ca eu să-mi 
risc capul preţios. Mi-a explicat pedant că nu era potrivit, 
ca tatăl unui viitor împărat să fie implicat personal în 
asasinarea unui fost împărat. Ar fi constituit un precedent 
de rău augur și ar fi putut avea urmări nefaste pentru tine, 
fiule. 

Cred că în acea primăvară toridă am fost mai fericit 
decât fusesem vreodată în viața mea. Mă simţeam bine, 
puternic și, după standardele romane, destul de integru, 
așa că puteam să mă bucur din plin de pasiunea mea. Tot 
ce îmi propuneam îmi reușea și îmi aducea roade bogate, 


așa cum se întâmplă doar o dată în viaţă. Trăiam ca într-un 
vis și singurul lucru care mă deranja era curiozitatea 
insistentă a Claudiei, care dorea să știe unde mă duceam și 
de unde veneam. Nu-mi făcea plăcere să o mint mereu, 
mai ales că femeile dovedesc adesea un instinct puternic în 
astfel de situaţii. Imi era imposibil să evit certurile cu ea. 
Poate că o cam neglijasem în ultima vreme. Pe tine însă nu 
te-am neglijat niciodată, fiule. Dimpotrivă, te iubeam tot 
mai mult cu fiecare zi care trecea. Nu m-aș fi săturat 
niciodată de tine. Suspiciunea tipic feminină o făcea pe 
Claudia să creadă că petreceam atât de mult timp cu tine 
pentru a mă afla de fapt în preajma doicii tale, care era la 
vremea aceea o femeie superbă din Caere. Am lăsat-o să 
creadă ce voia ca nu cumva să afle lucruri mult mai grave 
despre mine. 


Mai întâi am intrat în legătură cu Fenius Rufus, cu care 
mă împrietenisem datorită afacerilor mele cu cereale. 
Prietenia noastră era mai degrabă o colaborare reciproc 
avantajoasă. Mi-a dezvăluit șovăind că era implicat în 
conspirația lui Piso și mi-a înșirat numele pretorienilor, 
tribunilor și centurionilor care juraseră să-i fie credincioși 
numai și numai lui după ce Nero avea să fie înlăturat. 

Rufus a fost vizibil ușurat când și-a dat seama că aflasem 
singur de conspirație. Și-a cerut scuze de câteva ori și m-a 
asigurat că fusese legat prin jurământul depus să nu-mi 
spună până atunci. A promis să-mi pună o vorbă bună la 
Piso și la ceilalţi capi ai conjuraţiei. N-a fost vina lui Rufus 
că arogantul de Piso și ceilalți Calpurnieni m-au tratat cu 
superioritate. Dacă aș fi fost mai sensibil, m-aș fi simţit 
jignit. 

Nici măcar nu s-au sinchisit de banii pe care i-am pus la 
dispoziţia conjuraţiei, ci au spus că aveau deja destui. Nu 
s-au temut nici că aș fi putut să-i dau în vileag, atât de 
convinși erau de victorie. Din contră, Piso a declarat, în 


felul lui insolent, că mă cunoștea și că îmi știa reputaţia 
îndeajuns de bine încât să fie convins că voi păstra secretul 
ca să-mi salvez pielea. Prietenia mea cu Petronius și cu 
tânărul Lucanus m-a ajutat, întrucât mi s-a permis să 
depun jurământul și să o cunosc pe Epicharis, o fiinţă 
rezervată, al cărei rol real în cadrul conjuraţiei nu-l 
conștientizam cu totul pe atunci. 

Când ajunsesem atât de departe, spre surprinderea mea, 
Claudia a adus într-o zi în discuţie această chestiune. M-a 
tot descusut pe ocolite până când și-a dat seama că nu 
aveam de gând să dau fuga la Nero și să-i povestesc tot ce 
îmi spusese. A răsuflat ușurată și mirată când am zâmbit 
compătimitor și i-am spus că jurasem de mult să-l înlătur 
pe tiran pentru libertatea ţării. 

— Nu pot să-mi închipui de ce au acceptat un om ca tine, 
a spus Claudia. Ar face bine să se miște repede până când 
n-o să afle toată lumea de planurile lor. Este cel mai rău 
lucru pe care l-am auzit vreodată. N-aș fi crezut așa ceva 
nici din partea ta. Chiar ai de gând să-l trădezi pe Nero 
așa, pur și simplu, când a făcut atât de multe pentru tine și 
te consideră prieten? 

Păstrându-mi o atitudine demnă, am replicat cu blândeţe 
că însuși comportamentul lui Nero mă făcuse să mă 
gândesc mai degrabă la binele comun, decât la o prietenie 
care îmi făcuse rău în nenumărate feluri. Eu nu suferisem 
prea mult de pe urma reformelor monetare grație liberţilor 
mei. Însă plânsul văduvelor și orfanilor îmi răsuna în 
urechi și, când mă gândeam la sărăcia cumplită în care 
trăiau oamenii de la țară și micii meșteșugari, mă simțeam 
pregătit să-mi sacrific onoarea, dacă era necesar, pe 
altarul patriei și pentru binele întregului popor roman. 

Am asigurat-o că nu îi împărtășisem până atunci opiniile 
mele, deoarece mă temusem să nu încerce să mă împiedice 
să-mi risc viaţa pentru libertate. În plus, speram ca ea să 
înţeleagă că păstrasem tăcerea asupra acţiunilor mele și 


pentru a evita să o amestec în acele intrigi periculoase. 
Claudia era încă suspicioasă, căci mă cunoștea bine, însă a 
trebuit să admită că procedasem corect. Ea însăși, după ce 
reflectase îndelung, se gândise să mă convingă sau chiar 
să mă forțeze, dacă trebuia, să mă alătur conjuraţiei 
pentru binele meu și al tău. 

— Trebuie să fi observat că nu te-am mai deranjat de 
multă vreme cu prietenii mei creștini, a spus Claudia. Nu 
mai e nevoie ca ei să se întâlnească în secret în casa 
noastră. Acum au locurile lor sigure, deci nu mai e necesar 
să-mi expun fiul unui asemenea pericol, chiar dacă mie, 
uneia, nu mi-e teamă să recunosc că sunt creștină. lar 
creștinii s-au dovedit a fi slabi și nehotărâţi. Moartea lui 
Nero ar fi în avantajul lor și ar reprezenta, în același timp, 
un fel de răzbunare creștină pentru toate faptele lui rele. 
Însă închipuie-ţi că nu vor să aibă nimic de-a face cu 
conjuraţia, deși nu pare c-ar putea să dea greș. Nu-i mai 
înţeleg. Nu spun decât că oamenii nu trebuie să ucidă și că 
răzbunarea noastră nu este și a lor. 

— Pe bunul Hercule, am exclamat uimit, ești nebună? 
Numai o femeie s-ar putea gândi să-i amestece pe creștini 
într-o chestiune în care sunt deja implicaţi prea mulţi 
oameni. Oricum nu-i dorește nimeni, pot să te asigur de 
asta. Implicarea lor l-ar obliga pe noul împărat să le 
promită privilegii. Ne-ajunge că evreii au un statut special! 

— O întrebare nu face rău nimănui, a replicat Claudia 
supărată, însă ei spun că n-au fost niciodată amestecați în 
politică și că doresc să se supună viitorului conducător 
legitim, indiferent cine va fi acesta. Zic că au propria lor 
împărăție care va veni cândva, însă eu am cam obosit să o 
tot aștept. În calitate de fiică a lui Claudius și de mamă a 
fiului meu, trebuie să mă gândesc puţin și la puterile 
pământești. Am ajuns la concluzia că înțeleptul Chefa 
vorbește mereu de supunere și se ţine departe de treburile 
statului din lașitate. Impărăţia nevăzută e un lucru frumos 


și măreț, însă de când am devenit mamă, m-am îndepărtat 
de acest ideal și mă simt mai degrabă romană decât 
creștină. 

I-am amintit că aveam și eu o contribuţie la conceperea 
ta, oricât de neînsemnată i s-ar părea. Claudia a fost 
mișcată de cuvintele mele, a izbucnit în lacrimi și m-a 
îmbrățișat. 

— Ce știi tu de visele unei mame, om rău și fără suflet, 
tu, care nu urmărești decât averea și plăcerile ieftine? 
Inainte de nașterea lui Clement am avut niște premoniţii 
și, pentru binele lui, am notat toate semnele care par să 
aibă legătură cu el. O, Minutus, copilul nostru va ajunge 
un om însemnat. Trebuie să avem grijă ca totul să-i fie 
prielnic până când va fi îndeajuns de matur ca să-și facă 
publică originea și să preia puterea imperială. 

— Claudia, tu îţi dai seama ce zici și la ce pericol ne 
expui pe amândoi, ca să nu mai spun de copil? Pereţii pot 
avea urechi. 

Claudia s-a smuls din brațele mele, și-a șters lacrimile și 
s-a răstit la mine: 

— Ai de gând să sprijini Senatul pentru reinstaurarea 
republicii de vorbești cu atâta patimă de binele ţării? 

— Nu sunt atât de prost, am replicat tăios. Asta ar duce 
la războaie civile  nesfârșite, liste de  proscripţie, 
confiscarea averilor și sfârșitul oricărui negoţ. 

— Dar tocmai aceste apele tulburi oferă cea mai bună 
șansă posibilă de a schimba lumea, căci până la urmă cu 
toţii vor dori restabilirea păcii și a ordinii. 

— Ce vrei să spui prin a schimba lumea? am întrebat-o 
neîncrezător. Ești gata să împingi mii, poate milioane de 
oameni către foamete, mizerie și moarte violentă doar 
pentru a crea un climat politic favorabil fiului tău până 
când acesta va primi toga virilă? 

— Republica și libertatea sunt valori pentru care mulţi 
oameni curajoși au fost pregătiţi să-și sacrifice viața, a 


spus Claudia. Tatăl meu, Claudius, vorbea adesea cu mare 
respect de republică și chiar era gata să o instaureze dacă 
ar fi fost posibil. A spus asta de nenumărate ori în 
discursurile lui din curie, când se plângea de povara 
copleșitoare care apasă pe umerii unui conducător absolut. 

— Tu însăţi ai spus în repetate rânduri că tatăl tău a fost 
un bătrân nebun, nedrept și crud, am replicat furios. [ţi 
mai aduci aminte cum ai scuipat statuia lui din bibliotecă 
prima dată când ne-am întâlnit? Nu te mai gândi la 
cuvintele pe care le rostea când era băut! Venea adesea 
beat la ședințele Senatului. Mai bine explică-mi ce ai vrut 
să spui prin schimbarea lumii. Sunt cuvinte ciudate și de 
rău augur. 

Simţindu-se încolţită, Claudia își frământa mâinile și îmi 
evita privirea. 

— Ideile lui Iisus din Nazaret ar putea fi folositoare și pe 
lumea aceasta sub domnia unui împărat înţelept. Cred că 
Hristos ar sprijini o asemenea împărăție, chiar dacă ar fi 
întemeiată de oameni. Capitala ar putea fi mutată, de 
pildă, la Ierusalim, care e un oraș sfânt. Chefa povestea 
mereu cu nostalgie despre lerusalim și despre toate 
templele sfinte de acolo. 

— Nu-l amesteca pe Chefa în ideile tale necugetate, 
femeie proastă! am strigat pierzându-mi cumpătul. Mai 
lipsește să-mi spui că Parţia trebuie cucerită, iar de acolo 
nu e decât un pas până în India. In acest caz, Roma ar fi 
prea departe și lerusalimul ar deveni centrul lumii 
civilizate. Îţi interzic categoric să-i bagi în cap fiului meu 
asemenea idei. Roma va fi întotdeauna Roma! Piatra care 
marchează centrul lumii trebuie să rămână în for, în faţa 
curiei, pe veci! 

— Nu uita că sunt fiica împăratului, a spus Claudia pe un 
ton rece. De aceea sunt mai înţeleaptă în privinţa 
treburilor politice decât tine. Tu nu vezi nimic în faţa 
ochilor în afară de bani. 


— Eşti femeie și vorbeşti ca atare, i-am întors-o 
dispreţuitor. 

Cuvintele mele au jignit-o profund pe Claudia. 

— Amintește-ţi de Livia. Fără ea, Augustus n-ar fi ajuns 
nicăieri. Agrippina l-a făcut împărat pe fiul ei, chiar dacă 
metodele ei au fost josnice. Ea ar fi putut deveni stăpâna 
lumii dacă Nero n-ar fi preferat mai degrabă ţitera, decât 
politica. De la Iulia“ încoace, puterea adevărată se obţine 
cu ajutorul femeilor. 

Aș fi avut multe de spus, totuși am decis să nu mă abat 
de la subiect. 

— Reinstaurarea republicii e o idee imposibilă, care nu 
are suficient sprijin. Singura întrebare este cine va fi 
împărat. După părerea mea, Piso e un om neînsemnat și, 
fără îndoială, asta crezi și tu. La cine te-ai gândit? 

Claudia m-a scrutat gânditoare. 

— Ce zici de Seneca? a spus ea cu inocentă prefăcută. 

Iniţial, ideea m-a uluit. 

— Ce am avea de câștigat dacă înlocuim un cântăreţ cu 
un filosof? am întrebat. 

Însă când m-am gândit mai bine, mi-am dat seama că 
era o propunere deșteaptă. Atât poporul, cât și provinciile 
erau de acord că primii cinci ani ai domniei lui Nero, când 
Seneca era la putere, au fost cei mai fericiţi din istoria 
Romei. Încă mai sunt numiţi „epoca de aur”, mai ales acum 
când trebuie să plătim taxe chiar și pentru a folosi 
toaletele publice. 

Seneca era putred de bogat, averea lui fiind estimată la 
trei sute de milioane de sesterţi, dar eu aveam informaţii 
mai exacte. Şi, cel mai convenabil, Seneca avea deja 
șaizeci de ani. Graţie vieţii lui cumpătate de stoic, putea să 


5 Iulia Cezaris, fiica împăratului Octavian Augustus, a doua 
soţie a împăratului Tiberius, bunica maternă a împăratului 
Caligula și a Agrippinei, străbunica lui Nero. Este folosită de 
tatăl ei ca instrument pentru încheierea, unor căsătorii politice. 


mai trăiască încă cincisprezece. Locuia la ţară, se ţinea 
departe de Senat și venea foarte rar în oraș din motive de 
sănătate, însă acestea erau doar pretexte menite să-l 
liniștească pe Nero. 

De fapt, dieta pe care trebuise să o ţină din cauza 
problemelor cu stomacul îi făcuse bine. Slăbise și devenise 
mai energic, nu mai gâfâia când mergea și nici nu-i mai 
atârnau fălcile puhave, atât de nepotrivite pentru un 
filosof. Avea abilități de bun conducător și probabil n-ar fi 
persecutat pe nimeni, iar un om de afaceri priceput putea 
să pună iarăși pe picioare viața economică a Romei și să 
umple trezoreria statului, în loc să o golească. La timpul 
potrivit, poate Seneca avea chiar să îi cedeze de bunăvoie 
locul unui tânăr educat după principiile lui. 

Firea blândă a lui Seneca și iubirea lui pentru oameni nu 
se deosebeau prea tare de învăţăturile creștine. Într-o 
lucrare despre științele naturii, pe care tocmai o încheiase, 
sugerase că există forțe ascunse în natură și în univers, 
care sunt dincolo de puterea de înțelegere a oamenilor, 
prin urmare, lucrurile durabile și palpabile nu sunt decât 
un văl subţire care acoperă ceva nevăzut ochiului. 
Coresponda din când în când cu Pavel și nu sunt sigur care 
din ei împrumuta ideile celuilalt, căci amândoi își exprimau 
cu entuziasm cugetările filosofice în epistole. 

Mă adâncisem destul de tare în gânduri, însă dintr-odată 
am bătut din palme și am exclamat surprins: 

— Claudia, ești un geniu politic! Îmi cer iertare pentru 
cuvintele mele urâte. 

Bineînţeles, nu i-am spus că propunându-l și sprijinindu-l 
pe Seneca puteam să obţin poziţia-cheie de care aveam 
nevoie în interiorul conjuraţiei. Ulterior, m-aș fi asigurat 
de recunoştinţa lui Seneca, mai ales că eram într-un fel 
unul dintre discipolii săi. În Corint servisem în calitate de 
tribun sub comanda fratelui său și mă bucurasem de 
încrederea lui deplină în raport cu treburile secrete ale 


statului. Vărul lui Seneca, tânărul Lucanus, devenise unul 
dintre prietenii mei cei mai buni de când îi lăudasem 
poeziile, deși eu nu sunt poet. 

Am discutat îndelung cu Claudia această chestiune în 
cea mai desăvârșită armonie. Amândoi descopeream din ce 
în ce mai multe beneficii ale acestei idei și deveneam tot 
mai încântați de ea pe măsură ce beam niște vin împreună. 
Claudia a adus vinul din proprie inițiativă și nu mi-a 
reproșat că am băut prea mult în exaltarea care mă 
cuprinsese. În cele din urmă, am ajuns în pat și, pentru 
prima dată după mult timp, mi-am îndeplinit faţă de ea 
îndatoririle de soț, îndepărtându-i în sfârșit orice 
suspiciune ar fi avut. 

Mai târziu, când m-am trezit lângă ea, agitat din cauza 
entuziasmului și a vinului, aproape îmi părea rău că într-o 
zi va trebui să mă eliberez de mama ta pentru binele tău. 
Un divorț obișnuit n-ar fi fost suficient pentru Antonia. 
Claudia trebuia să moară. Însă m-am gândit imediat că mai 
erau zece sau cincisprezece ani până atunci și se puteau 
petrece destule. Multe șuvoaie de primăvară aveau să 
treacă pe sub podurile de pe Tibru, mi-am spus în chip de 
consolare. Existau epidemii, ciume, accidente neprevăzute 
și, mai presus de toate, Parcele care cârmuiesc destinele 
omenirii. Nu avea rost să mă mâhnesc pentru un lucru 
inevitabil înainte de vreme. 

Planul Claudiei era atât de strălucit, încât n-am 
considerat necesar să-i spun Antoniei despre el. Oricum 
eram nevoiţi să ne întâlnim rar și în mare taină ca nu 
cumva să dăm naștere unor vorbe răuvoitoare ce ar fi 
putut să-i trezească suspiciuni lui Nero, care stătea, 
desigur, cu ochii pe Antonia. 

M-am dus neîntârziat să-l vizitez pe Seneca, cu pretextul 
că aveam niște afaceri de rezolvat în Praeneste și casa lui 
îmi era în drum. Ca să fiu sigur, aranjasem să am într- 
adevăr ceva de făcut în Praeneste. Exista acolo o școală de 


gladiatori al cărei proprietar era interesat de conjurație. În 
plus, voiam să vizitez și o comunitate de evrei. Se pare că 
moștenisem de la tata instinctul de a apără interesele 
acestor oameni. 

Seneca m-a întâmpinat în cel mai prietenos mod cu 
putință. Era evident că ducea o viaţă îmbelșugată și 
confortabilă la ţară, împreună cu soţia sa, care avea pe 
jumătate vârsta, lui. La început s-a văitat de durerile 
proprii vârstei, însă când și-a dat seama că aveam o 
problemă serioasă de discutat, vulpea bătrână m-a condus 
într-o casă de vară izolată, unde se retrăgea departe de 
lume ca să-și dicteze cărţile unui scrib și să ducă o viaţă de 
ascet. 

Ca să-mi demonstreze acest lucru, dar și altele, mi-a 
arătat un pârâu de unde sorbea apă de băut din căușul 
palmelor și câţiva pomi fructiferi datorită cărora avea de- 
ale gurii. În plus, soţia lui, Paulina, învățase să macine 
grâul cu o râșniță și să-i coacă ea însăși pâinea. Am 
recunoscut imediat acele obiceiuri și mi-am dat seama că 
trăia cu teama permanentă de a nu fi otrăvit. In goana lui 
după bani, Nero putea fi tentat de bogăţiile bătrânului său 
magistru și putea încerca, din considerente politice, să 
scape de el. Seneca încă avea mulţi prieteni care îl 
respectau ca filosof și om politic, însă din motive de 
siguranţă primea rar musafiri. 

Am trecut direct la subiect și l-am întrebat pe Seneca 
dacă dorea să accepte funcţia imperială după Nero și să 
restabilească pacea și ordinea în imperiu. Nu trebuia să fie 
implicat în asasinarea lui Nero. Tot ce avea de făcut era să 
fie prezent în oraș într-o anumită zi, gata să se ducă la 
pretorieni cu sacii de bani pregătiţi. Socotisem că treizeci 
de milioane de sesterți ar fi de-ajuns dacă fiecare soldat, 
de exemplu, ar primi două mii, iar tribunii și centurionii 
mai mult, în funcţie de grad. 

Fenius Rufus nu dorea niciun ban. Nu cerea decât ca 


Senatul să-l recompenseze ulterior pentru pierderile pe 
care le suferise în comerțul cu cereale din cauza capriciilor 
lui Nero. Era suficient ca datoriile să-i fie plătite într-o 
perioadă rezonabilă de timp. M-am grăbit să adaug că 
eram pregătit să contribui cu niște bani dacă, din 
considerente financiare, Seneca nu dorea să ofere întreaga 
sumă. 

Seneca s-a îmbăţoșat și s-a uitat la mine cu niște ochi 
înspăimântător de reci care nu exprimau nicio fărâmă de 
iubire față de umanitate. 

— Te cunosc prea bine și știu ce fel de om ești, Minutus, 
a spus el, așa că primul gând care mi-a trecut prin cap a 
fost că Nero te-a trimis special să-mi pună la încercare 
loialitatea într-un mod viclean, căci tu ești cel mai potrivit 
dintre prietenii lui pentru asemenea scopuri. Însă, în mod 
vădit, știi prea multe despre conjurație din moment ce poţi 
înșira atâtea nume. Dacă erai un informator, cu siguranță 
multe capete ar fi căzut deja până acum. Nu-ţi cer 
justificări, vreau doar numele celui care te-a trimis la mine. 

I-am spus că nu mă trimisese nimeni și că era numai 
ideea mea, deoarece îl consideram cel mai bun și cel mai 
nobil om care putea să conducă Roma. În plus, eram 
convins că aveam să găsesc destul sprijin pentru el printre 
conjuraţi dacă primeam acordul lui să duc mai departe 
această veste. Seneca s-a mai liniștit puţin. 

— Să nu crezi că ești primul care vine la mine în această 
chestiune, a zis el. Cel mai apropiat om al lui Piso, 
Antonius Natalis, pe care îl cunoști, a venit aici de curând 
să se intereseze de sănătatea mea șubredă și să afle de ce 
am refuzat atât de categoric să-l primesc pe Piso și să 
negociez direct cu el. Însă nu am niciun motiv să sprijin un 
om ca Piso. De aceea i-am răspuns că negocierile prin 
mijlocitori nu aduc nimic bun și, oricum, contactul cu ei nu 
e indicat pentru mine. Din acel moment, viaţa mea ar 
depinde de siguranţa lui Piso. Dacă e dată în vileag 


conjuraţia, lucru de care să ne ferească zeul de neînțeles, 
acea banală vizită în casa mea ar fi suficientă să mă ducă 
la pieire. 

— Nici uciderea lui Nero nu e un lucru simplu, a 
continuat Seneca cu un aer gânditor. Piso ar avea cea mai 
bună ocazie la vila lui din Baiae. Nero merge adesea în 
vizită fără să fie păzit ca să facă baie și să se distreze. Insă 
Piso afirmă cu ipocrizie că nu poate profana caracterul 
sacru al mesei și regulile ospitalităţii prin uciderea unui 
musafir, de parcă un om ca Piso ar fi venerat vreodată 
vreun zeu. De fapt, asasinarea lui Nero ar ofensa multe 
cercuri, căci sângele lui e sacru de când a fost lovit de 
fulger și, în plus, are prieteni care își aduc aminte numai 
de generozitatea lui și de lucrurile bune pe care le-a făcut. 
Nero nu-i neapărat un om rău, însă e vanitos și are un 
caracter slab. De fapt, Piso se teme că o asemenea crimă i- 
ar afecta reputaţia și l-ar împiedica să devină noul împărat. 
Nici asasinii lui Caligula n-au avut prea mult noroc. Lucius 
Silanus, de pildă, ar avea destule posibilităţi să-l înlăture 
pe Piso și să urce pe tron cu ajutorul unor oameni 
neimplicaţi în conjurație. Familia Silanus se trage din 
divinul Augustus. Însă Lucius Silanus a refuzat înţelept să 
consimtă la o crimă așa oribilă precum uciderea unui 
împărat. Piso însuși l-a exclus din conjurație pe consulul 
Atticus Vestinius, deoarece acesta din urmă e un om abil, 
care ar putea să încerce să reinstaureze republica. Iar în 
calitate de consul, ar avea mari șanse să pună mâna pe 
putere, cel puţin temporar, în urma unei crime. 

Mi-am dat seama că Seneca știa mai multe decât mine 
despre conjurație și, întocmai ca un politician versat, 
cântărise cu atenţie situaţia din acel joc al Fortunei. Așa că 
mi-am cerut scuze că l-am deranjat, deși eram mânat de 
bune intenţii, și l-am asigurat că nu avea de ce să-și facă 
griji din cauza vizitei mele. Aveam oricum niște treburi de 
rezolvat în Praeneste și era absolut firesc ca un fost 


discipol să facă un mic ocol și să se intereseze de 
sănătatea fostului său magistru. 

Am avut impresia că Seneca nu s-a bucurat deloc când 
m-am referit la mine ca la un fost discipol, însă m-a privit 
cu milă și mi-a zis: 

— Îţi voi spune și ție același lucru pe care am încercat să 
i-l explic și lui Nero. Un om își poate ascunde adevăratele 
trăsături de caracter pentru o vreme prin prefăcătorie. 
Insă în cele din urmă adevărul iese la iveală, iar lupul își 
leapădă pielea de oaie. Lui Nero îi curge sânge de lup prin 
vine, oricât de bun actor ar fi. La fel ca și ţie, Minutus, însă 
nu ești un lup la fel de puternic. 

Nu-mi dădeam seama dacă trebuia să mă simt mândru 
sau jignit de vorbele lui. Am întrebat în treacăt dacă crede 
că Antonia avea vreo legătură cu conjuraţia și dacă îl 
sprijinea pe Piso. Seneca a clătinat din capul lui ciufulit în 
semn de avertisment. 

— În locul tău, mi-a spus, nu m-aș încrede în Aelia 
Antonia în nicio privință. Însuși numele ei te înspăimântă. 
În ea se amestecă sângele abject a două familii străvechi și 
periculoase. Știu lucruri din tinereţea ei despre care nu 
vreau să vorbesc. Nu fac decât să te previn. Pe toţi zeii, n-o 
lăsaţi să se alăture conjuraţiei. Sunteţi nebuni dacă îi 
îngăduiţi. E mai avidă de putere decât Agrippina, care 
avea oricum și părţile ei bune, în ciuda a ceea ce a făcut. 

Avertismentul lui Seneca m-a atins drept în inimă, însă 
eram orbit de iubire și am crezut că vorbea doar din 
invidie. Un politician care a fost dat la o parte prea 
devreme e de regulă acrit și înverșunat împotriva tuturor. 
Seneca putea fi considerat un om dezamăgit. Și ca filosof 
Seneca era un om dezamăgit. În zilele lui de glorie, nu 
fusese deloc atât de remarcabil pe cât îi făcuse pe oameni 
să creadă. Chiar era omul potrivit să vorbească despre 
ipocrizie, deoarece el însuși era un maestru în arta 
disimulării. 


În timp ce ne luam rămas-bun, Seneca a recunoscut că 
nu credea că ar avea prea mari șanse în cazul unei lovituri 
de stat, însă era pregătit să vină în Roma într-o anumită zi 
și, dacă era necesar, îl putea sprijini pe Piso, deoarece era 
sigur că acesta, cu vanitatea și extravaganta lui, va crea o 
situaţie imposibilă. Poate abia ulterior ar fi un moment 
prielnic ca Seneca să intre în scenă. 

— Oricum trăiesc zilnic sub ameninţarea morţii, a spus 
el cu un zâmbet amar, deci nu am nimic de pierdut dacă 
îmi fac apariţia în oraș. Dacă Piso va câștiga puterea, îl voi 
sprijini. În cazul în care conspirația e dată în vileag, o 
perspectivă înfricoșătoare, voi muri la fel ca toţi ceilalţi. 
Însă omul înţelept nu se teme de moarte, căci este datoria 
pe care omenirea trebuie să o plătească într-o bună zi. Nu 
prea are importanţă dacă se întâmplă acum sau mai târziu. 


Însă pentru mine tocmai acest aspect era important. Așa 
că am pornit către Praeneste posomorât, reflectând la 
vorbele lui de rău augur. M-am gândit că ar fi bine să-mi 
iau niște măsuri de siguranţă în eventualitatea în care 
conjuraţia ar fi descoperită. Un om înţelept nu pune toate 
ouăle într-un singur coș. 

Încă am convingerea că revolta ar fi trebuit să 
izbucnească în provincii, cu ajutorul legiunilor, și nu în 
Roma. Normal, ar fi dus la vărsare de sânge, însă pentru 
asta sunt plătiţi soldaţii, iar în Roma n-ar fi fost nimeni în 
pericol. Dar orgoliul, egoismul și ambiția sunt întotdeauna 
mai puternice decât bunul-simţ. 

Dezastrul a început în Misenum. Proculus nu se simţea 
răsplătit îndeajuns pentru contribuţia lui la moartea 
Agrippinei. De fapt, era un incompetent și în calitate de 
comandant al flotei, oricât de puţine abilități presupune o 
asemenea funcţie. Anicetus nu era decât un fost bărbier, 
însă tot a reușit să păstreze flota într-o stare mai bună cu 
ajutorul căpitanilor lui experimentați. 


Proculus însă s-a bizuit numai pe judecata lui și, în 
pofida tuturor sfaturilor bune, a trimis flota pe mare. 
Douăsprezece nave au eșuat printre stâncile de lângă 
Misenum și s-au scufundat împreună cu echipajele lor. 
Oamenii pot fi înlocuiţi întotdeauna, însă navele de război 
sunt niște jucării extrem de scumpe. 

Nero a fost pe bună dreptate furios, deși Proculus s-a 
scuzat, spunând că nu făcuse decât să asculte de ordinele 
împăratului. Atunci Nero l-a întrebat dacă s-ar arunca în 
mare în cazul în care el i-ar porunci așa ceva. Proculus a 
recunoscut că într-un asemenea caz ar trebui să 
cântărească bine ordinul, fiindcă nu știa să înoate. Nero a 
replicat tăios că ar face bine să cântărească și alte ordine 
în același fel, căci poruncile naturii sunt mai potrivite pe 
mare chiar și decât cele ale împăratului. Nero putea găsi 
cu ușurință alt comandant, însă construcția a 
douăsprezece nave de război ar fi fost prea costisitoare. A 
ales să amâne această chestiune până după ce Palatul de 
Aur va fi încheiat. 

Bineînţeles că acest episod l-a jignit pe Proculus atât de 
tare, încât a cedat farmecelor lui Epicharis, o femeie foarte 
frumoasă și bine școlită în arta amorului. Din câte știu, nu 
practicase vreo altă artă înainte să ia parte la conjurație. 
Mulţi oameni au fost surprinși de nebănuitul ei elan politic 
când i-a sfătuit destul de tăios pe conjuraţi să acţioneze cât 
mai rapid. 

Eu cred că Nero o jignise cândva pe Epicharis. Probabil 
a dorit să-i pună la încercare talentele, pe care ulterior, în 
felul lui egoist, le-a vorbit de rău. Epicharis n-a putut să-i 
ierte asta și de atunci nu s-a mai putut gândi la altceva în 
afară de răzbunare. 

Epicharis se săturase de toate scuzele inventate ca să 
tărăgăneze declanșarea acţiunilor la Roma și a cerut ca 
Proculus să-și mobilizeze corăbiile și să navigheze spre 
Ostia. Proculus avea altă idee. Epicharis, femeie precaută, 


nu-i spusese toate numele conjuraţilor, așa că Proculus nu 
știa cât de întinsă era conspirația. Prin urmare, a ales între 
vrabia din mână și cioara de pe gard când s-a gândit că 
primul informator avea să fie cel mai bine răsplătit. 

S-a dus într-o fugă la Nero, în Roma, ca să-i spună tot ce 
știa. Nero, în vanitatea lui, era convins de popularitatea de 
care se bucura și, la început, nu prea l-a luat în seamă, mai 
ales că informaţia era ambiguă. Normal că a poruncit ca 
Epicharis să fie arestată și a dat-o pe mâna lui Tigellinus 
să o interogheze sub tortură. Pentru Tigellinus această 
îndeletnicire era o artă pe care o stăpânea la perfecţie, mai 
ales când venea vorba de o femeie frumoasă. De când 
începuse să se împreuneze și cu bărbaţi, nutrea un fel de 
ură faţă de femei și îi făcea plăcere să le chinuie. 

Însă Epicharis a rezistat și a negat totul, susținând că 
Proculus vorbea numai prostii. În plus, le-a spus atât de 
multe pretorienilor despre înclinațiile nefirești ale lui 
Tigellinus, încât acesta și-a pierdut interesul față de 
interogatoriu și a renunţat. Dar Epicharis fusese atât de 
schingiuită până în acel moment, încât n-a mai putut să 
meargă. 

Conjuraţii s-au mișcat rapid când au auzit că Epicharis 
fusese arestată. Tot orașul era cuprins de panică, fiindcă 
erau implicaţi o groază de oameni care se temeau acum 
pentru vieţile lor. Un centurion care fusese mituit de Piso a 
încercat să o ucidă pe Epicharis în închisoare, deoarece 
conjuraţii nu aveau încredere că o femeie putea să-și țină 
gura. Gărzile de la închisoare l-au oprit, căci Epicharis 
câștigase simpatia pretorienilor datorită poveștilor ei 
deochiate despre viaţa intimă a lui Tigellinus. 

Chiar a doua zi urma să aibă loc sărbătoarea lui Ceres 
din aprilie, iar în circul pe jumătate terminat erau 
planificate curse în cinstea zeiței pământului. Conjuraţii, 
considerau că acela era cel mai bun moment să-și pună 
planul în aplicare. Nero avea așa de mult spaţiu la 


dispoziţie în grădinile imense ale Palatului de Aur, că nici 
nu se mai arăta prin oraș. 

S-a decis în grabă ca uneltitorii să se așeze cât mai 
aproape de Nero în tribunele de la Circus Maximus. 
Lateranus, un zdrahon neînfricat, trebuia, într-un moment 
prielnic, să se arunce la picioarele împăratului ca să-i 
ceară o favoare și altfel să-l tragă în jos. Când Nero avea 
să fie la pământ, tribunii și centurionii dintre conjuraţi și 
oricare alţii erau îndeajuns de curajoși trebuiau să se 
prefacă că se reped să-i sară în ajutor, însă de fapt urmau 
să-l înjunghie până își dădea sufletul. 

Flavius Scevinus a cerut să i se îngăduie să-i dea lui 
Nero prima lovitură. Pentru el, ca rudă cu prefectul 
orașului - fostul meu socru era cel mai ușor să stea 
aproape de Nero. Era considerat atât de efeminat și 
desfrânat, că nici măcar Nero n-ar fi gândit ceva de rău 
despre el. De fapt, era puţin nebun și suferea adesea de 
halucinaţii. Nu vreau să spun lucruri urâte despre ginta 
Flavia, însă el credea că găsise într-un templu străvechi 
din Farentum unul dintre pumnalele Fortunei și îl purta 
întotdeauna la el. Potrivit vedeniilor lui, pumnalul acela 
era un semn că fusese ales pentru săvârșirea unor fapte 
măreţe. Nu avea nici cea mai mică îndoială cu privire la 
reușita lui când s-a oferit să fie primul care avea să-l 
înjunghie pe Nero. 

Piso trebuia să aștepte lângă templul lui Ceres. Fenius 
Rufus și alți conspiratori urmau să-l ia de acolo și să-l 
însoțească la castrul pretorian împreună cu Antonia. Odată 
ce Nero era mort, nu se așteptau nici măcar la Tigellinus 
să opună rezistenţă, căci era un om înţelept, care-și vedea 
doar interesele proprii. Conjuraţii se hotărâseră de fapt să- 
l execute imediat ce puneau mâna pe putere ca să facă pe 
plac poporului, însă Tigellinus nu avea cum să știe asta 
dinainte. 

Planul fusese întocmit cu minuţiozitate și era unul bun 


din toate punctele de vedere. Singurul lui defect a fost că 
lucrurile au mers anapoda. 


CARTEA A XII-A 
INFORMATORUL 


În seara de dinaintea sărbătorii lui Ceres, după discuţii 
îndelungi cu Antonius Natalis și după ce toţi ceilalţi 
părăsiserăm casa lui Piso Flavius Scevinus s-a dus acasă și 
s-a apucat să-și dicteze posomorât testamentul. În timp ce 
dicta, și-a scos faimosul pumnal norocos din teacă și a 
observat că lama cea veche era mult prea tocită din cauza 
anilor ce trecuseră peste ea. I l-a dat libertului său, 
Milichus, să îl ascută și i-a spus în câteva vorbe 
înfricoșător de încâlcite și cu gesturi ample să nu divulge 
secretul nimănui. Libertul a intrat imediat la bănuieli. 

Apoi, contrar obiceiurilor sale, Scevinus a organizat un 
ospăț pentru întreaga gospodărie, în timpul căruia a 
eliberat mai mulţi sclavi, plângând ușor cu o falsă voioșie, 
și le-a oferit bani în dar tuturor. După ospăț a clacat și, cu 
lacrimile șiroindu-i pe obraji, l-a rugat pe Milichus să 
pregătească bandaje și leacuri pentru a opri o hemoragie. 
Asta l-a convins definitiv pe Milichus că se punea la cale 
ceva rău. Probabil chiar auzise deja vorbindu-se despre 
conjurație, căci nu exista om să nu fi auzit. 

Ca să fie sigur, i-a cerut sfatul soţiei sale. Femeia, 
înţeleaptă, l-a convins că primul care ajunge la moară e cel 
care se alege cu grânele măcinate. Era o chestiune de 
viaţă și de moarte. Mai mulţi liberţi și sclavi auziseră și 
văzuseră aceleași lucruri ca și el, prin urmare nu avea 
niciun rost să păstreze tăcerea. Într-adevăr, Milichus avea 
toate motivele să se grăbească să fie el cel dintâi 
informator. În acel moment nu era nevoie să se gândească 
la conștiința lui, la viaţa stăpânului lui și la recunoștinţa pe 
care i-o datora acestuia pentru că-l eliberase. Ştia că 
recompensa bogată pe care sigur urma să o primească i-ar 
șterge în timp orice mustrare de conștiință. 


Lui Milichus nu i-a fost deloc ușor să plece din casă, 
deoarece Scevinus nu reușea să adoarmă chiar dacă băuse 
foarte mult. În plus, soţia lui Scevinus, Atria Gallia, 
renumită pentru frumuseţea, divorțurile și viaţa ei frivolă, 
ațâțată de masa festivă, avea pretenţii la Milichus pe care 
soţia acestuia trebuia să le treacă cu vederea și împotriva 
cărora Scevinus, din motive personale, nu putea face 
nimic. Mă gândesc că asta a jucat un rol important în 
sfatul pe care soţia lui i l-a dat lui Milichus. Ceea ce ar 
putea fi într-un fel scuza ei. 

Abia în zori a reușit Milichus să se strecoare până în 
grădinile lui Servilius cu pumnalul Fortunei ascuns sub 
mantie pe post de dovadă, însă gărzile bineînţeles că au 
refuzat să-l lase pe el, un libert, să intre în palat, și cu atât 
mai puţin i-ar fi îngăduit să-l vadă pe Nero cu noaptea în 
cap, înaintea sărbătorii lui Ceres. Chiar în acel moment s-a 
nimerit ca Epafroditus să ajungă la palat cu doi pui de 
ghepard pe care primise ordin să-i aducă lui Nero. 
Împăratul voia să i-i ofere soţiei consulului Vestinus, 
Statilia Messalina, căreia îi făcea curte, ca aceasta să se 
poată mândri în timpul curselor cu acele animale superbe 
ce urmau să stea lângă ea, în loja consulului. Epafroditus a 
observat disputa de la porţile palatului și s-a grăbit să-i 
liniștească pe soldaţii, care îl băteau pe Milichus cu cozile 
sulițelor ca să-l facă să tacă, deoarece, atunci când își 
dăduse seama că nu avea să fie lăsat înăuntru, Milichus 
începuse să strige după Nero cât îl ţinea gura. 

Mă întreb dacă Fortuna îmi mai fusese vreodată atât de 
favorabilă sau dacă mi-a mai fost de atunci încoace. Mi s-a 
dovedit cât se poate de limpede că generozitatea și 
mărinimia sunt răsplătite în viaţă. Epafroditus l-a 
recunoscut pe Milichus și l-a ajutat, pentru că Flavius 
Scevinus, fostul lui stăpân, era rudă cu soţia lui, Sabina. 
După ce Milichus i-a relatat care era misiunea sa, 
Epafroditus a înţeles de îndată gravitatea lucrurilor pe 


care tocmai le auzise. Amintindu-și că îmi era dator, l-a 
trimis imediat pe sclavul care ţinea gheparzii să-mi spună 
ce se petrecea. Apoi a pus ca Nero să fie trezit și s-a dus 
împreună cu Milichus și puii de ghepard direct la patul 
enorm al împăratului. 

Sclavul lui Epafroditus m-a trezit din somnul cel mai 
adânc. Din cauza prejudecăţilor Sabinei și ca să evit 
discuţiile cu Claudia, hotărâsem să nu iau parte la 
sărbătoarea lui Ceres, deși ar fi fost important pentru 
reputaţia mea să mă arăt alături de ceilalţi cavaleri cu o 
narcisă în mână și să particip la ceremoniile închinate 
mamei natură. Oricum, aș fi avut tot dreptul, deoarece 
toată lumea știa că mă ocup și de comerțul cu cereale. Dar 
mesajul sclavului m-a făcut să sar imediat în picioare. Am 
aruncat pe mine o mantie și, nebărbierit și nemâncat, am 
fugit către grădinile lui Servilius însoţit de sclav. 

Alergătura m-a obosit atât de tare, încât am hotărât să 
reiau exerciţiile fizice la gymnasium și să încep să călăresc 
cu regularitate, în cazul în care, printr-un noroc, viața avea 
să-mi fie cruţată. În timp ce alergam, încercam să evaluez 
rapid situaţia și să mă gândesc ce oameni ar fi în avantajul 
meu să denunțţ. 

Când am ajuns la palat, l-am găsit pe Nero încă prost 
dispus din cauză că fusese trezit brusc, deși oricum ar fi 
trebuit să fie deja în picioare pentru sărbătoarea lui Ceres. 
Căsca, jucându-se cu puii de ghepard în patul lui cu 
așternuturi de mătase, și vanitatea îl împiedica în 
continuare să creadă explicaţiile bâlbâite și disperate ale 
libertului. Totuși i-a trimis un mesaj lui Tigellinus cerându- 
i să discute din nou cu Epicharis, iar pretorienii erau deja 
în drum spre casa lui Flavius Scevinus să-l aresteze și să-l 
aducă în faţa lui Nero ca să ofere o explicaţie pentru 
comportamentul lui suspect. După ce a trăncănit despre 
testament și leacurile pentru hemoragie, Milichus și-a 
amintit că soţia lui îl sfătuise să pomenească și de lunga 


discuţie a stăpânului lor cu confidentul lui Piso, Natalis. 
Insă Nero își pierduse răbdarea și i-a făcut semn să se 
oprească. 

— Natalis poate veni să ne lămurească și singur, a spus 
împăratul, însă acum trebuie să încep să mă îmbrac pentru 
sărbătoarea lui Ceres. 

În pofida aparentei sale indiferenţe, Nero a pipăit ușor 
cu degetul mare lama coclită a pumnalului și probabil, în 
imaginaţia lui bogată, și-a și închipuit cum ar fi să simtă 
lama aceea înfiptă brusc în pieptul lui musculos. Asta l-a 
făcut să se arate mai binevoitor faţă de mine când am 
ajuns și am început să-i explic, gâfâind și ștergându-mi 
sudoarea de pe frunte, că aveam ceva important să-i 
comunic, ceva care nu putea suferi nicio clipă de amânare. 

I-am povestit pe scurt planul conjuraţilor de a-l ucide și 
i-am menţionat fără șovăială pe Piso și pe colaboratorul lui, 
Lateranus, ca fiind capii uneltirii. Nimic nu-i mai putea 
salva acum. Tot timpul am stat ca pe cărbuni încinși 
imaginându-mi ce avea să spună Epicharis ca să scape de 
alte torturi, acum că toată tărășenia fusese dată în vileag. 

Când am văzut puii de ghepard, mi-a venit ideea fericită 
de a-l denunța și pe consulul Vestinus, gândindu-mă la 
slăbiciunea lui Nero pentru soţia acestuia. În realitate, nu 
ne complicaserăm să-l primim pe Vestinus în rândul 
conjuraţilor din cauza vederilor lui republicane. Abia la 
auzul acestei vești Nero a devenit serios. Faptul că un 
consul în funcţie era implicat într-un complot ce urmărea 
înfăptuirea unei crime era o problemă destul de gravă. 
Fusese atât de sigur de simpatia poporului, încât acum a 
început să-și muște buzele și bărbia a început să-i tremure, 
de parcă era un copil supărat. 

Până la urmă, i-am denunţat de bunăvoie pe toţi 
senatorii părtași, deoarece era datoria mea de fiu să 
răzbun soarta tatălui meu, având în vedere că Senatul îl 
condamnase în unanimitate la moarte fără să mai voteze 


măcar și, drept consecinţă, și fiul meu lucundus își 
pierduse viaţa sfâșiat de animalele sălbatice. În mod clar 
nu le eram dator cu nimic senatorilor, iar pentru propriile 
mele planuri, pe viitor era preferabil să existe câteva locuri 
vacante în Senat. 

După ce am mai înșirat câteva nume, am luat o decizie 
rapidă și l-am menţionat și pe Seneca. El cu gura lui 
spusese că viaţa îi depindea de siguranţa lui Piso, deci nu 
mai era nimic de făcut nici în privinţa lui. Credeam că va 
cântări mult în favoarea mea faptul că eram primul 
denunţător al unui om atât de influent. Normal că nu am 
pomenit nimic de vizita pe care i-o făcusem lui Seneca. I- 
am sugerat doar lui Nero să verifice dacă Seneca venise 
sau nu în oraș pentru sărbătoarea lui Ceres. Toată lumea 
știa că filosoful stoic considera zeii o superstiție care n- 
avea decât valoare politică. 

La început, Nero a părut neîncrezător în vorbele mele. 
Și-a stăpânit însă cu măiestrie groaza și uimirea în faţa 
trădării atât de josnice din partea fostului său profesor, 
care îi datora numai și numai lui Nero averea și rangul. 
Seneca renunţase din proprie iniţiativă la funcţia influentă 
pe care o deţinea, prin urmare nu avea de ce să-i poarte 
pică lui Nero. Împăratul a vărsat câteva lacrimi și a izgonit 
puii de ghepard din pat în timp ce întreba cu disperare în 
glas de ce era atât de urât de oameni, deși făcuse tot ce 
putuse pentru binele poporului și al Senatului roman, 
sacrificându-și propria tihnă ca să ducă în spate povara 
îndatoririlor imperiale. 

— De ce nu mi-au zis nimic? se tânguia el. Am spus de 
nenumărate ori că prefer să fiu eliberat de sub jugul 
acestei puteri, fiindcă pot să mă întreţin cu talentul meu de 
artist oriunde în lume. De ce mă urăsc așa tare? 

Ar fi fost atât inutil, cât și periculos să m-apuc să-i explic 
de ce. Din fericire, Tigellinus și Flavius Scevinus au ajuns 
chiar în acele clipe și am fost anunţaţi că Epicharis aștepta 


în lectica ei, în grădină. Fusese schingiuită atât de rău, 
încât nu mai putea să meargă. 

Nero a considerat mai înțelept să pretindă că nu 
cunoștea adevăratul scop al conjuraţiei. Dorea să-i 
interogheze pe Milichus și pe Flavius Scevinus în același 
timp ca să-i confrunte. Mi-a cerut să plec și am acceptat 
bucuros, deoarece astfel aveam ocazia să o previn pe 
Epicharis și să ne hotărâm pe cine urma să mai denunţăm. 
În timp ce mă îndreptam spre ieșire, am băgat de seamă că 
Nero își chemase gărzile de corp germane aruncându-i o 
privire sarcastică lui Tigellinus. 

Amintirea conspirației lui Seianus era încă vie, când 
împăratul Tiberius avusese încredere oarbă în prefectul 
pretoriului. De aceea există, de regulă, două persoane 
însărcinate cu paza împăratului, care se ţin reciproc sub 
observaţie. Nero reinstituise această măsură de siguranță 
când îl numise din nou pe Fenius Rufus în aceeași funcţie 
ca pe Tigellinus, însă alesese persoana nepotrivită. Cu 
toate astea, nu aveam de gând să-l denunţ pe Fenius 
Rufus, căci era prietenul meu. Dimpotrivă, am decis să fac 
tot ce puteam să împiedic ca numele lui să fie asociat, 
chiar și din greșeală, cu revolta. Și despre asta doream să 
discut cu Epicharis. 

Lectica ei, cu perdelele trase, era așezată pe pământ, iar 
sclavii cărăuși se odihneau pe iarbă, însă cei doi soldaţi au 
refuzat categoric să mă lase să o văd pe prizonieră. In 
această situaţie, noile monede ale lui Nero s-au dovedit a fi 
foarte utile. Paznicii s-au dat la o parte, iar eu am tras 
perdelele. 

— Epicharis, am șoptit, sunt prietenul tău. Am ceva 
important să-ţi spun. 

Însă Epicharis nu mi-a răspuns. Atunci am observat că 
pe drum își desfăcuse bandajul murdar de sânge pe care îl 
primise de la vreun soldat mai mărinimos și și-l petrecuse 
ca pe un lat în jurul gâtului, iar celălalt capăt îl prinsese de 


o bârnă din acoperișul lecticii. Astfel, folosindu-se de 
propria greutate, deși era vlăguită de cazne, reușise să se 
spânzure. Fără îndoială, făcuse asta de teamă că n-ar mai 
fi putut îndura un alt interogatoriu. După ce m-am 
încredinţat că era moartă, am strigat după paznici, 
manifestându-mi vizibil surprinderea, și le-am arătat ce se 
întâmplase. În sinea mea, nutream un adânc respect faţă 
de gestul nobil al acestei femei care fusese oricum numai 
respectabilă nu. Luându-și viaţa, scăpa să îi mai dea în 
vileag pe părtașii ei nelegiuiţi și, în același timp, îmi 
acorda mie mână liberă. 

Firește, gărzile se temeau că vor fi pedepsite pentru 
neglijenţa lor. Însă nu exista timp pentru așa ceva. Nero se 
pusese pe treabă și nu dorea să fie deranjat cu amănunte 
nesemnificative. Sinuciderea lui Epicharis l-a convins 
definitiv de existenţa conjuraţiei și de faptul că flota era 
implicată. În ceea ce mă privește, imaginea pieptului și a 
membrelor zdrobite ale lui Epicharis m-a marcat atât de 
tare, încât am vomitat chiar acolo pe iarbă, lângă lectică, 
deși nu mâncasem nimic în acea dimineaţă. 

Bineînţeles că starea de rău fusese pricinuită și de 
spaima trasă sau, mai bine zis, de ușurarea bruscă 
provocată de curajul acestei femei remarcabile. Prin 
moartea ei, îmi oferise o poziție-cheie în deconspirarea 
conjuraţiei. 

Din pură recunoștință, am înmormântat-o pe cheltuiala 
mea, văzând că foștii ei prieteni, din motive lesne de 
înţeles, nu puteau să se ocupe de asta. Oricum, și ei înșiși 
urmau să aibă nevoie curând de o înmormântare. Pe placa 
de marmură de pe mormântul ei am gravat următoarele 
cuvinte: „În amintirea lui Epicharis, o artistă desăvârșită, 
cavalerii romani îți sunt recunoscători pentru loialitatea 
ta”. 

Consider că aveam dreptul să-i tachinez astfel pe 
membrii Ordinului Ecvestru, căci mulţi cavaleri îi datorau 


viaţa acestei femei. Și mai mulţi se bucuraseră de plăcerile 
artei ei, însă după ce murise, niciunul nu s-a mai obosit să-i 
cinstească memoria. Ordinul Ecvestru era implicat în 
conjurație într-o măsură mult mai mare decât Senatul. 
Prea puţini erau cei care nu cunoșteau planul și nu se 
alăturaseră deja lui Piso. 

În timp ce Nero îi interoga cu viclenie, Scevinus și-a 
recăpătat stăpânirea de sine și, privindu-l mândru pe 
împărat drept în ochi, l-a asigurat de nevinovăția sa. 
Pentru o clipă, Nero a șovăit, îndoindu-se de suspiciunile 
sale. 

— Pumnalul acela, a spus Scevinus cu un aer 
dispreţuitor, a fost dintotdeauna un dar sacru moștenit de 
la familia mea și în mod obișnuit se află în permanenţă în 
dormitorul meu. Acest sclav nenorocit, care a scuipat în 
patul meu și acum se teme de pedeapsă, l-a furat. Mi-am 
rescris testamentul de multe ori, așa cum face orice om 
înțelept atunci când circumstanţele din viaţa lui se 
schimbă. Şi nici nu e prima dată când eliberez sclavi, iar 
Milichus e cea mai bună dovadă în această privinţă. De 
asemenea, am mai dat bani de pomană până acum. 
Noaptea trecută m-am arătat mai generos decât de obicei, 
deoarece eram mai degrabă beat, iar din cauza datoriilor 
mele, am crezut că nu vor fi aprobate de creditori toate 
clauzele din fostul meu testament. De aceea m-am hotărât 
să-l schimb. Rugămintea referitoare la bandaje e o 
născocire smintită de-a lui Milichus. Eu ar trebui să-l acuz 
pe el, nu invers. Vei afla imediat de ce se teme acest sclav 
blestemat de mine dacă o chestionezi puţin pe soţia mea. 
De dragul reputației mele, n-am dorit să fac public faptul 
că mi-au batjocorit patul nuptial. Însă dacă s-a ajuns până 
în punctul în care un om nevinovat ca mine e acuzat că 
pune la cale o crimă împotriva împăratului, atunci clar e 
timpul să spun ce am de spus. 

Făcuse greșeala să menţioneze că avea datorii. Prin 


urmare, Nero a tras concluzia corectă că Scevinus nu avea 
nimic de pierdut, însă putea câștiga totul de pe urma 
conjuraţiei, din moment ce se afla în pragul falimentului. I- 
a chestionat separat pe Scevinus și pe Natalis despre ce 
discutaseră îndelung cu o seară în urmă. Evident că au 
spus povești destul de diferite, căci niciunul din ei nu se 
gândise să se pregătească dinainte pentru un asemenea 
interogatoriu. 

Tigellinus le-a arătat gulerul și ghearele de fier, dar și 
alte instrumente de tortură, însă n-a fost necesar nici 
măcar să-i atingă. Natalis, care știa cam tot ce era de spus 
despre conjurație, a cedat primul în speranţa că va avea 
ceva de câștigat de pe urma faptului că mărturisea de 
bunăvoie. L-a denunţat pe dragul lui Piso și pe alți câţiva, 
menţionând și legătura pe care o aveau cu Seneca. Eram 
recunoscător Fortunei ca avusesem inspiraţia să rostesc eu 
primul numele lui Seneca în acel context. 

Când Scevinus a aflat că Natalis mărturisise, a renunţat 
la orice speranţă deșartă și și-a dezvăluit rolul pe care-l 
jucase,  denunţându-i totodată pe Senecis, Lucanus, 
Petronius și, din nefericire, pe mine însumi. Chiar și așa, 
nu mi-a fost greu să spun că participasem la întâlnirea ce 
avusese loc cu o zi în urmă, pretinzând că eram prietenul 
lui Piso, doar ca să adun informaţii concrete despre 
conjurație și astfel să pot salva viaţa împăratului. 

Prevăzător fiind, nu insistasem să contribui la 
strângerea sumei necesare pentru mituirea pretorienilor, 
așa că l-am putut denunța fără teamă pe cel căruia i se 
încredinţaseră cele treizeci de milioane de sesterţi strânse. 
Nero s-a bucurat să facă rost așa ușor de o asemenea 
sumă, chiar dacă ulterior a adunat de o sută ori mai mult 
după ce a confiscat averile învinuiţilor. Cred că numai 
Seneca și Pallas i-au adus împăratului cel puţin o mie de 
milioane de sesterțţi. 

Pallas comisese gafa de a trimite o scrisoare în care îi 


mulțumea entuziast lui Piso pentru invitația de a se alătura 
conjuraţiei și în care își exprima regretul că nu putea fi 
alături de el în Roma, asigurându-l totodată că era aproape 
de conjuraţi măcar cu sufletul. Această misivă trimisă doar 
din curtoazie a fost suficientă ca Nero să semneze 
condamnarea la moarte a expeditorului. Oricum, toată 
lumea era convinsă de vinovăția lui Pallas, cu excepţia 
câtorva răuvoitori care l-au acuzat pe împărat că dispunea 
o condamnare la moarte fără să aibă dovezi suficiente. 

Nero însă acţiona sub presiunea momentului și a reușit 
chiar să convingă Senatul să declare starea de urgenţă, 
fapt care îi conferea împăratului puteri depline de a lua 
măsurile necesare. Nu cred că îl poate acuza cineva că ar 
fi profitat de pe urma acestei măsuri și a autorităţii sporite. 
Din contră, oamenii înţelepţi consideră că a fost chiar prea 
blând, căci atunci a avut ocazia de a zdruncina puterea 
Senatului și a Ordinului Ecvestru, însă n-a făcut-o. 

Nero nu dorea un scandal care i-ar fi periclitat lecţiile de 
muzică și vocalizele. Nu avea nevoie de așa ceva tocmai 
atunci, când se pregătea să apară pe scenele Greciei, 
leagănul culturii. Tot pentru binele reputației lui, Nero nu 
voia ca oamenii să afle cât de extinsă era de fapt conjuraţia 
sau cât de tare îl ura aristocrația, căci poporul ar fi putut 
crede că existau motive întemeiate în spatele acestor 
resentimente. În plus, nici viaţa privată a lui Nero nu era 
tocmai imaculată. 

Pentru a pune capăt zvonurilor, s-a gândit să se însoare 
după o anumită perioadă cu Statilia Messalina, care făcea 
parte din ginta Iulia și avea deci o origine mult mai nobilă 
decât Poppaea. Atât ea, cât și Nero mi-au fost ulterior tare 
recunoscători, fiindcă le oferisem ocazia să scape de 
istericul ei soţ, consulul Vestinus. Nero se arătase 
interesat de ea de multă vreme, dar Statilia Messalina 
considerase că nu avea nicio șansă în faţa Antoniei. Tot 
orașul știa că Nero o ceruse de soţie pe Antonia din 


considerente politice, iar oamenii cu judecată considerau 
că aceasta avea până la urmă să cedeze, chiar dacă din 
bună-cuviinţă trebuise iniţial să-l refuze. 

Când Nero a conștientizat dimensiunile conjurațţiei, 
primul lui gând a fost să anuleze festivitățile închinate lui 
Ceres, însă Tigellinus și cu mine l-am convins că o 
asemenea mișcare n-ar fi deloc înţeleaptă. Era mai chibzuit 
să ocupe orașul și Ostia în vreme ce oamenii asistau la 
curse. În plus, era mult mai simplu să fie arestaţi la circ 
toţi senatorii și cavalerii vinovaţi, fără să se atragă atenţia 
asupra acestui fapt, înainte ca aceștia să apuce să fugă din 
oraș și să caute adăpost în mijlocul legiunilor. Nero a 
trimis un mesaj colegiului preoţilor lui Ceres prin care 
anunţa că o ameţeală trecătoare îl împiedica să participe 
la ceremonia de depunere a ofrandelor și la curse. A 
promis însă că se va revanșa ulterior atât faţă de zeiţă, cât 
și faţă de popor. Mulțimea regreta foarte tare că împăratul 
nu era prezent pe pistă cu carul aurit și armăsarii lui 
superbi. 

Piso trebuia arestat imediat. Orbit de ambiţii, se dusese 
deja să aștepte lângă templul lui Ceres, împreună cu 
escorta lui. Acolo a aflat că Milichus îi dăduse în vileag și 
că Scevinus și Natalis fuseseră arestaţi. A făcut imediat 
cale întoarsă, deși cei mai curajoși din suita lui îl îndemnau 
să meargă urgent la castrul pretorian cu banii sau măcar 
să ţină un discurs în for prin care să-i cheme pe oameni în 
ajutor. 

O reacţie promptă poate ar fi reușit chiar și în acele 
condiţii să încline balanţa în favoarea lui. Fenius Rufus era 
în castru, Tigellinus nu-i mai stătea în cale aflându-se în 
oraș, iar numeroși tribuni și centurioni erau implicaţi în 
conjurație. Chiar dacă soldaţii l-ar fi trădat și poporul l-ar fi 
părăsit, măcar ar fi avut parte de o moarte onorabilă, 
arătându-se demn de renumele strămoșilor lui și 
dobândind totodată faima de apărător al libertăţii. 


Însă Piso nu era omul potrivit pentru rolul care îi fusese 
încredinţat, așa cum am relatat deja. După un moment de 
șovăială, a hotărât să se ducă pur și simplu acasă. Văzând 
cât era de neputincios, prietenii lui au pornit care încotro, 
încercând să salveze ce se mai putea salva. 

Ca să fie sigur, Nero trimisese să-l aresteze pe Piso 
numai pretorieni tineri, fiindcă se temea că veteranii 
sprijineau cu toţii conjuraţia din cauza disciplinei 
exagerate impuse de Tigellinus. Când l-au găsit soldaţii, 
Piso își tăiase deja venele. Lângă el se afla testamentul 
murdar de sânge, în care îl tămâia pe Nero, sperând să 
salveze astfel măcar o parte din avere pentru soția lui. 

Casa lui Lateranus a fost singurul loc în care cineva a 
opus rezistenţă. 

De aceea Lateranus a fost dus cu forța până la locul de 
execuţie a sclavilor în ciuda rangului său de consul. 
Tribunul Statius i-a retezat gâtul cu atâta grabă, încât s-a 
rănit la braţ. Insă Lateranus a fost singurul conjurat care a 
refuzat să divulge vreo informaţie, luând cu el în mormânt 
secretul că și Statius însuși era implicat în complot. De aici 
și graba acestuia din urmă. 

In rest, fiecare conjurat a vorbit de bunăvoie și i-a 
denunţat pe toţi ceilalţi înainte să fie executat. Poetul 
Lucanus și-a pârât chiar și mama, iar Iunius Gallio, fostul 
meu superior din Corint, și-a dat în vileag fratele, pe 
Seneca. La următoarea întrunire a Senatului, Gallio a fost 
acuzat de fratricid și s-a spus că era chiar mai vinovat 
decât Seneca, însă Nero s-a făcut că nu aude. Și mama lui 
Lucanus a fost lăsată în pace, deși întotdeauna îl vorbise 
de rău pe Nero, numindu-l „cântăreţ nerușinat din ţiteră” 
ca să sporească faima de poet a fiului ei. 

Doar în Praeneste s-a ajuns la lupte serioase după ce 
membrii școlii de gladiatori au refuzat să se predea. 
Gladiatorii însă și-au ucis stăpânul, care îi implicase în 
conjurație. Apoi au jefuit orașul și prăvăliile evreilor, au 


incendiat mai multe case, i-au bătut pe bărbaţi și le-au 
siluit pe femei. Faptele lor de o violenţă atroce au fost atât 
de grave, încât ecourile lor au ajuns imediat și în Roma. 

În pieţe și târguri, oamenii începuseră deja să vorbească 
despre un nou Spartacus. Unii au intrat în panică și au 
fugit din oraș doar cu o desagă în spinare. Gladiatorii au 
fost până la urmă învinși într-o singură zi. Conjuraţii erau 
urmăriţi în numeroase orașe ale Italiei, căci Nero nu ducea 
lipsă de informatori. Grădinile lui Servilius erau pline de 
oameni care trebuiau interogaţi înainte de execuţie. 

Mi-ar lua prea mult dacă aș face o listă cu toţi oamenii 
importanţi care au fost executaţi sau care s-au sinucis, deși 
Nero s-a arătat destul de indulgent și a redus considerabil 
numărul celor arestaţi și condamnaţi. Chiar dacă împăratul 
a dat dovadă de mare îngăduinţă, ar fi fost exagerat să i se 
ceară să nu ţină cont de vechile lui dispute sau de nevoia 
constantă de bani atunci când a hotărât pe cine condamna 
la moarte. 

În ciuda faptului că o avea alături pe Statilia Messalina, 
amintirea Poppaeei era încă vie în inima lui. De aceea a 
profitat de ocazie ca să-l exileze pe Rufius Crispinus doar 
pentru că fusese soţul ei. Din gelozie, nu-l suporta nici pe 
fiul Poppaeei din această căsătorie. Până la urmă, a 
poruncit să fie înecat, deoarece, tânăr și naiv cum era, se 
lăudase că va fi moștenitorul lui Nero și că va deveni într-o 
zi împărat. _ 

Orașul era plin de cadavre. Însă dintre toţi bărbaţii care 
au dat dovadă de curaj nu-l voi menţiona decât pe Subrius 
Flavus, care atunci când a fost întrebat de Nero cum 
putuse să nesocotească jurământul militar pe care îl 
făcuse, a răspuns cu francheţe: 

— N-ai avut niciodată un soldat mai credincios decât 
mine atât timp cât ai fost demn de dragostea mea. Am 
început să te urăsc atunci când ţi-ai ucis mama și soţia și 
te-ai transformat în conducător de car de curse, măscărici 


și incendiator. 

Scos din sărite de o asemenea sinceritate brutală, Nero 
a ordonat unui negru promovat recent la rangul de 
centurion să-l ducă pe Subrius pe cel mai apropiat câmp și 
să facă ce era de făcut. Negrul a ascultat porunca și a 
săpat la repezeală o groapă pe câmp. Flavus a băgat de 
seamă că groapa nu era suficient de adâncă și le-a spus în 
bătaie de joc soldaţilor care făceau glume pe seama lui: 

— Negrul ăla nici măcar nu poate săpa o groapă ca 
lumea. 

Centurionul de culoare era atât de înspăimântat de 
originile aristocratice ale lui Subrius Flavus, încât i-au 
tremurat mâinile când acesta din urmă și-a întins cutezător 
gâtul. Negrul a reușit să despartă capul de trup abia după 
a doua lovitură. 

Fenius Rufus a supravieţuit destul de mult, însă rolul de 
judecător, impus de funcţia pe care o deţinea, i-au făcut pe 
cei interogaţi să-l urască din ce în ce mai tare. A fost 
acuzat de atâţia oameni, că Nero a trebuit să le dea 
crezare până la urmă, chiar dacă Fenius Rufus încercase 
să fie un judecător sever ca să înlăture suspiciunile ce 
planau asupra lui. La porunca lui Nero, a fost doborât la 
pământ și legat la mâini de un soldat puternic chiar în 
timpul unui interogatoriu. Și-a pierdut viaţa la fel ca toţi 
ceilalţi. Lucru care m-a îndurerat profund, deoarece eram 
buni prieteni; un om mult mai egoist i-a luat locul în 
funcţia de administrator al depozitelor de cereale. 

Totuși numai slăbiciunea lui e de vină pentru acest 
deznodământ, căci a avut o ocazie excelentă de a schimba 
mersul lucrurilor. 

Seneca venise în Roma chiar pentru sărbătoarea lui 
Ceres, dar când a auzit ce se petrecuse, a rămas ascuns 
într-una dintre casele lui din oraș, de lângă cea de-a patra 


piatră miliar’. Nero l-a trimis pe Gavius Silvanus, un 
membru al gărzii sale personale, să-l întrebe pe Seneca ce 
avea de zis cu privire la mărturisirea lui Natalis. La lăsarea 
serii, Silvanus a dat ordin să fie încercuită casa și a intrat 
exact în momentul în care Seneca și soţia lui, Paulina, luau 
masa alături de câţiva prieteni într-o atmosferă oarecum 
încordată. 

Seneca a continuat să mănânce calm, însă a spus în 
treacăt că Natalis îl vizitase cu un mesaj de la Piso, care 
era nemulțumit că filosoful nu răspunsese invitaţiilor 
trimise. Seneca a pomenit de problemele lui de sănătate și 
a explicat că nu avea niciun motiv să se implice în ceva 
care i-ar fi provocat alte necazuri. Silvanus a trebuit să se 
mulțumească cu acel răspuns. 

Când Nero a întrebat dacă Seneca se pregătea să-și 
pună capăt zilelor de bunăvoie, Silvanus a recunoscut că 
nu observase niciun semn de teamă în comportamentul 
acestuia. Nero a fost obligat să-l trimită pe Silvanus înapoi 
la Seneca să-i comunice că trebuia să moară. A fost un 
ordin neplăcut pentru Nero și ar fi preferat, de dragul 
reputației lui, ca fostul său profesor să facă singur acest 
pas. 

Ca să arăt că viaţa lui Nero încă atârna de un fir de păr, 
trebuie să spun că Silvanus s-a dus de fapt direct la Fenius 
Rufus, în castrul pretorian, ca să-l informeze despre 
ordinul pe care îl primise și să-l întrebe dacă trebuia să-l 
îndeplinească sau nu. Şi Silvanus făcea parte dintre 
conjuraţi. Rufus încă mai avea posibilitatea să-l proclame 
pe Seneca împărat, să-i mituiască pe pretorieni și să 
pornească o rebeliune armată dacă el, din cauza funcţiei, 
nu-l putea ucide pe Nero. 

Ulterior m-am gândit la opţiunile lui Rufus. Pretorienii n- 
ar fi fost deloc încântați să pună pe tron un filosof în locul 


5 Piatra miliară marca distanţa de o milă romană (o mie de 
pași). 


unui cântăreţ din ţiteră, însă îl urau pe Tigellinus din cauza 
purtării sale nemiloase și probabil ar fi contribuit la 
căderea acestuia. În plus, știau cu toţii de averea enormă a 
lui Seneca și asta le-ar fi dat posibilitatea să ceară o mită 
destul de mare. 

Insă Rufus îl sprijinea pe Seneca din cu totul alte 
considerente. Avea origini evreiești, trăgându-se din 
Ierusalim, însă tăinuise acest lucru din pricina funcţiei 
importante pe care o deţinea. Tatăl lui era libert și fusese 
la vremea lui negustor de cereale în Cyrene, dar atunci 
când fiul s-a mutat la Roma, și-a folosit toată averea ca să-i 
convingă pe cei din familia Fenius să-l adopte. Rufus avea 
o pregătire temeinică într-ale legilor și a devenit un om de 
vază grație spiritului său practic. 

Nu știu de ce tatăl lui, Simon, își dorise ca fiul său să 
devină roman, însă sunt destul de sigur că Fenius Rufus 
nutrea simpatii pentru creștini. Tata îmi spusese odată că 
tatăl lui Fenius Rufus trebuise să-i care lui lisus din 
Nazaret crucea către locul unde acesta a fost răstignit în 
Ierusalim, dar pe moment nu mi-am amintit acest lucru. In 
scrisorile încâlcite trimise de tata din Ierusalim era de 
asemenea menţionat numele lui Simon din Cyrene și am 
dedus că tata îl ajutase pe Rufus să fie adoptat și să-și 
ascundă originile. Poate de aceea mi-a fost atât de ușor să- 
i câștig prietenia lui Rufus exact când aveam mai mare 
nevoie de ea, adică atunci când mi-am început afacerile cu 
grâne. 

Seneca pe tronul imperial ar fi fost un avantaj politic 
atât de însemnat pentru creștini, încât ar fi meritat să 
încalce câteva principii doar pentru atingerea unui 
asemenea scop. Dacă lucrurile s-ar fi petrecut așa, creștinii 
ar fi dobândit o poziţie-cheie și poate chiar ar fi avut 
puterea să influenţeze cursul istoriei. Acum însă sunt 
aproape daţi uitării și sortiți dispariţiei în câteva decenii. 

Lui Fenius Rufus trebuie să-i fi venit extrem de greu să 


ia o decizie, însă el era avocat și negustor de cereale, nu 
soldat. Deci n-a putut să ia o hotărâre fermă, ci a preferat 
să facă lucrurile în așa fel încât să nu fie expus. Prin 
urmare, i-a spus lui Silvanus să asculte de Nero. 

Spre onoarea lui, trebuie să spun că lui Silvanus i-a fost 
rușine să-l înfrunte pe Seneca, de aceea a trimis un 
centurion să-i dea teribila veste. S-au scris atât de multe 
lucruri edificatoare despre calmul de care a dat dovadă 
Seneca în fața morţii, încât nu mai are rost să insist pe 
acest subiect. În orice caz, nu cred că a fost prea frumos 
din partea lui să o sperie așa tare pe tânăra lui soţie, care 
avea toată viaţa înainte, ca să o convingă să moară alături 
de el. 

Bineînţeles, a consolat-o la început, potrivit spuselor 
prietenilor lui, și a pus-o să promită că nu va ţine doliu la 
nesfârșit după el, ci va trece peste pierderea suferită 
gândindu-se la preceptul după care Seneca se călăuzise în 
viaţă, acela de a se supune întotdeauna virtuţilor. Însă 
după ce a liniștit-o, a început imediat să-i descrie temerile 
despre ce va păţi când va ajunge pe mâinile lui Nero, cel 
însetat de sânge. Paulina a spus atunci că preferă să 
moară împreună cu soțul ei. 

— Ti-am arătat o cale prin care să-ţi faci viața mai 
ușoară, a spus Seneca, dar tu însăţi preferi o moarte 
onorabilă, iar eu nu cred că faci o alegere greșită. Să dăm 
amândoi dovadă de tărie de caracter în momentul 
despărțirii de această lume. 

S-a grăbit să-l roage pe centurion să le taie scurt venele, 
ca Paulina să n-aibă timp să se răzgândească. Insă Nero nu 
avea nimic împotriva Paulinei. Dimpotrivă, dăduse ordine 
clare să fie cruţată. De dragul reputației sale, evita 
cruzimea inutilă atunci când dicta o sentinţă. Centurionul 
însă s-a simţit obligat să-l asculte pe Seneca datorită 
statutului acestuia, însă a avut grijă să nu-i vatăme 
Paulinei vreo arteră sau vreun tendon când a tăiat-o. 


Corpul lui Seneca era destul de slăbit de vârstă și de 
dieta pe care o ţinea, astfel sângele îngroșat îi curgea 
foarte încet. Nu s-a scufundat într-o baie caldă, așa cum ar 
fi trebuit, ci a preferat să-i dicteze scribului câteva 
corecturi pentru lucrările lui. Când Paulina l-a întrerupt cu 
plânsul ei, i-a cerut să meargă în altă încăpere și i-a 
explicat că nu dorea să-i zdruncine hotărârea dându-i 
ocazia să vadă suferința cumplită prin care trecea el. 

În camera alăturată însă, la ordinele soldaţilor, sclavii 
lui Seneca i-au bandajat imediat femeii încheieturile, 
oprind astfel sângerarea. Paulina nu s-a împotrivit. Așadar, 
vanitatea fără margini de scriitor a lui Seneca i-a salvat 
viaţa tinerei sale soţii. 

La fel ca mulţi stoici, Seneca se temea de durere fizică; 
de aceea i-a cerut doctorului lui personal o licoare care să-l 
amorțească, așa cum îi dăduseră atenienii lui Socrate. 
Poate Seneca și-a dorit să rămână în amintirea posterităţii 
ca un egal al lui Socrate. După ce a terminat de dictat, iar 
centurionul își cam pierduse răbdarea, s-a dus în sfârșit să 
facă o baie fierbinte în baia cu aburi din casă, unde era 
atât de cald, că s-a sufocat. Trupul lui a fost incinerat fără 
vreo ceremonie, transformând o necesitate în virtute. Nero 
n-ar fi permis niciodată funeralii fastuoase de teamă să nu 
instige poporul la revoltă. 

Graţie centurionului, Paulina a mai avut mulţi ani de 
trăit. Însă a devenit palidă ca o stafie și se spune că s-a 
convertit în secret la creștinism. Îţi spun doar ce am auzit. 
Personal, n-am avut nicio dorinţă să intru în legătură cu 
această văduvă îndurerată și orice om înțelept poate 
înţelege de ce. Liberţii mei care se ocupau cu publicarea 
de cărți au luat în primire opera lui Seneca abia după 
moartea ei. 

Prietenul meu, scriitorul Petronius Arbiter, a murit, 
după cum o cerea faima de care se bucura, în urma unui 
mare banchet în timpul căruia a distrus toate obiectele de 


artă pe care le colecţionase ca să nu încapă pe mâinile lui 
Nero. Împăratul s-a mâhnit în special din cauza pierderii 
unor cupe din cristal pentru care îl invidiase dintotdeauna 
Petronius. Acesta din urmă și-a satisfăcut vanitatea de 
scriitor incluzând în testamentul său o listă amănunţită a 
viciilor lui Nero și a celor cu care le practicase. Erau 
menţionate toate momentele, locurile și numele, să nu-l 
bănuiască cineva că inventase totul. Fiind scriitor, probabil 
exagerase ca să-și amuze prietenii, cărora le-a citit cu voce 
tare testamentul în timp ce venele-i crestate sângerau 
necontenit. A cerut să fie bandajat de câteva ori, deoarece 
dorea, după cum singur a spus, să savureze cât putea de 
mult și moartea. 

I-a trimis testamentul lui Nero. Păcat că Petronius nu a 
îngăduit nimănui să facă o copie a documentului, pe 
motivul că îi datora asta lui Nero în cinstea vechii lor 
prietenii. Petronius a fost un om bun, cred că cel mai bun 
din câţi am cunoscut, deși poveștile lui erau tare vulgare. 
Nu m-a invitat la banchetul de rămas-bun, însă nu m-am 
simţit ofensat. Mi-a trimis un mesaj în care spunea că îmi 
înţelege comportamentul și că ar fi procedat la fel dacă ar 
fi avut ocazia. Cred că el și-ar fi dorit să mă invite, însă 
probabil și-a dat seama că nu m-aș fi simţit în largul meu în 
compania unora dintre prietenii lui Încă mai am scrisoarea 
lui plină de bun-simt, și întotdeauna mi-l voi aminti ca pe 
un prieten bun. 

Până la urmă, succesul lui literar se datora într-o 
anumită măsură și mie, deoarece cărticica mea amuzantă 
despre aventurile din Cilicia îl inspirase. El însă s-a 
descurcat incomparabil mai bine decât mine, căci eu nu 
mai aveam nici inspiraţie, nici tragere de inimă pentru așa 
ceva. Din fericire, cartea mea despre Cilicia fusese uitată, 
fapt care mă bucura, fiindcă reputaţia mea era mult mai 
importantă acum. 

Ce rost ar avea să înșir o listă cu numeroasele 


cunoștințe, prieteni nobili și oameni respectabili care au 
fost nimiciţi sau exilați în timpul acelor doi ani? E mai 
plăcut să povestesc despre recompensele pe care le-a 
oferit Nero celor ce  contribuiseră la înăbuşirea 
conspirației. Le-a dat pretorienilor câte două mii de 
sesterți de persoană, aceeași sumă pe care le-o 
promiseseră conjuraţii. De asemenea, le-a mărit solda 
acordându-le privilegiul de a primi cereale gratis, căci 
până atunci trebuiseră să cumpere, la fel ca toată lumea, 
la prețul obișnuit al pieţei. Tigellinus și alţi câţiva colegi 
de-ai săi au primit dreptul de a li se organiza un triumf. În 
cinstea lor, au fost ridicate statui pe Palatin. 

I-am dat de înţeles lui Nero că rândurile Senatului se 
cam subţiaseră și că locul tatălui meu era încă liber. Am 
subliniat că era mare nevoie de un om la fel ca tata în 
comisia pentru chestiuni orientale; un om care să poată 
oferi sfaturi în privinţa evreilor și care să știe să medieze 
între stat și interesele evreilor, având în vedere poziția 
specială de care se bucurau aceștia. De asemenea, pentru 
Nero era avantajos din punct de vedere politic să 
numească senatori dintre aceia care își demonstraseră 
loialitatea faţă de el, căci Senatul se dovedise de multe ori 
nu prea de încredere, iar mulţi senatori nutreau încă 
simpatii mai degrabă republicane. 

Nero a fost uimit de aluzia mea și a spus că totuși nu 
putea numi senator un om cu o reputaţie așa de proastă ca 
a mea. Cenzorii n-ar aproba niciodată. În plus, conspirația 
îl făcuse să-și piardă încrederea în oameni și nu mai putea 
privi cu ochi buni pe nimeni, nici măcar pe mine. 

Eu însă mi-am pledat cu multă înfocare cauza, 
explicându-i că deţineam proprietăţi în Caere și în alte 
părţi ale Italiei, precum și averea necesară funcţiei de 
senator. De asemenea, era în avantajul meu și faptul că 
procesul intentat de tata în Britania, în numele lui 
lucundus, referitor la moștenirea acestuia se încheiase 


după multe amânări și tărăgănări. Britonii pot primi 
moșteniri și pe linie maternă, iar Lugunda fusese de 
origine nobilă și preoteasă a zeiţei iepure. 

Lugunda, părinţii și fratele ei fuseseră uciși în răzmeriţa 
aceea. lucundus era singurul lor moștenitor și, ca fiu 
adoptiv al unui senator, devenise roman get-beget. Noul 
rege al icenilor aprobase cererea lui de a dobândi ce i se 
cuvenea din partea familiei. Drept despăgubire, primise, în 
afară de terenurile întinse pe care le moștenise, și câteva 
pășuni în ţinutul învecinat al catuvelaunilor, la rândul lor 
implicaţi în răscoală, și oricum acest gest mărinimos nu-l 
costa nimic în plus pe regele icenilor. Acesta mi-a trimis 
personal o scrisoare și mi-a cerut în schimb să încerc să-l 
conving pe Seneca să micșoreze măcar un pic dobânzile 
imense pe care le percepea și care amenințau să ducă de 
râpă viaţa economică abia renăscută a Britaniei. Eu eram 
moștenitorul legitim al lui lucundus, din moment ce tata îl 
adoptase. 

Am profitat așadar de ocazie ca să obţin acordul lui Nero 
în privinţa acestei moșteniri. Teoretic, ar fi avut dreptul să 
o confiște din cauza felului în care se purtase tata. Însă 
acum, datorită conjuraţiei, Nero făcuse rost rapid de atâţia 
bani, încât nu mai avea niciun motiv de nemulţumire. Am 
adus totuși vorba de investiţiile enorme făcute de Seneca 
în Britania și l-am sfătuit pe Nero să micșoreze dobânzile 
până la un nivel acceptabil ca să le câștige simpatia 
localnicilor. Însă împăratul considera tocmeala un lucru 
nedemn de el, așa că a decis să anuleze complet toate 
dobânzile, ajutând astfel economia Britaniei să se pună pe 
picioare. 

Această măsură a ridicat valoarea moștenirii mele în 
Britania, deoarece taxele au fost de asemenea micșorate. 
Spre bucuria mea, am fost primul care l-a informat pe 
regele icenilor de această reușită și am dobândit în acest 
fel o excelentă reputaţie în Britania, datorită căreia am 


fost ulterior ales membru în comisia pentru chestiunile 
britone a Senatului. În cadrul comisiei am ridicat probleme 
extrem de utile atât pentru britoni, cât și pentru mine. 

Am fost nevoit să-i trimit în Britania pe doi dintre cei 
mai iscusiți liberți ai mei din Caere ca să se ocupe de 
proprietăţile mele, de cultivarea pământului, să-l facă 
profitabil cu metodele agriculturii romane și să crească 
vite pe care să le vândă mai apoi legiunilor. Când au auzit 
propunerea mea, liberţii s-au întristat și au început să se 
vaite. Le era teamă de ceața, întunericul și frigul din 
Britania și credeau că pământul de acolo nu era roditor. 
Însă hotărârea mea era definitivă și nu exista cale de- 
ntors. Le-am dat cele douăsprezece volume din ghidul lui 
Lucius Columella despre agricultură, apărut de curând, și 
i-am încurajat să-l studieze și să aplice cu încredere 
sfaturile acestuia cu privire la drenarea și irigarea 
terenurilor, dar și pe cele referitoare la prevenirea bolilor 
animalelor. 

Au prins curaj abia când au auzit ce recompense 
generoase îi așteptau din venitul obţinut de pe urma 
muncii lor din Britania. Au pornit la drum având asupra lor 
scrisorile de împuternicire semnate de mine. Erau amândoi 
necăsătoriți, căci nu sunt atât de hain încât să trimit niște 
oameni cu familie într-o ţară barbară. Ulterior s-au însurat 
cu femei britone respectabile și au avut mare succes în 
afaceri, devenind până la urmă consilieri în Lugundanum, 
orașul pe care l-am întemeiat în memoria soţiei mele 
Lugunda. 

Noile metode utilizate în agricultură și creșterea vitelor 
mi-au adus câștiguri impresionante atât mie, cât și 
liberţilor mei, până când vecinii invidioși au început să 
copieze metodele noastre. Oricum, această parte a 
afacerilor mele a fost mereu extrem de profitabilă, chiar și 
după ce liberţii își luau cota cuvenită. Nu cred că m-au 
înșelat prea tare, deși amândoi s-au îmbogăţit peste 


măsură într-un timp extrem de scurt. Îi învăţasem să-mi 
urmeze principiul în afaceri: onestitatea în limite raţionale 
și rezonabile e întotdeauna mai utilă ca înșelăciunea, care 
aduce profit doar pe termen scurt. 

Astfel, mă mândream cu proprietăţi în Britania, dar și în 
Italia, când am fost numit senator. Și alţii primiseră funcţia 
de senator, iar reputaţia lor nu era cu nimic mai bună 
decât a mea. La primele ședințe ale Senatului la care am 
participat, m-am simţit destul de incomod în curie, mai 
ales la început, când depuneam ofrandele. Însă după 
câteva întruniri am prins curaj și am început chiar să iau 
cuvântul, ceea ce i-a făcut treptat pe ceilalţi senatori să mă 
accepte. Senatul oricum duce permanent lipsă de bărbaţi 
înţelepţi și energici, care pun responsabilitatea față de stat 
mai presus de propria lor tihnă. 

Am obţinut așadar funcţia pe care Claudia o dorea 
pentru mine. Până la urmă nu s-a spus nimic împotriva 
mea, cu excepţia faptului că nu aveam vârsta necesară 
unui asemenea rang. La auzul acestei remarci, Senatul a 
pufnit în râs, fiindcă se făcuseră atâtea excepţii în trecut 
de la regula limitei de vârstă, că acum nu mai ţinea nimeni 
cont de ea. Toată lumea știa ce intenţionase de fapt 
senatorul respectiv să insinueze la adresa mea, însă nu 
îndrăznise. La propunerea lui Nero, am fost votat în înalta 
funcţie de senator aproape în unanimitate. Nu m-am obosit 
să ţin minte cine votase împotriva mea, căci, după ședință, 
unii dintre aceștia au venit la mine zâmbind și mi-au 
explicat că propunerile mai puţin importante ale 
împăratului nu sunt niciodată votate în unanimitate pentru 
a pune în evidenţă autoritatea Senatului. Îmi aduc aminte 
cu recunoștință de acest lucru. 

Ca să explic mai clar importanţa rangului pe care îl 
dobândisem, trebuie să menţionez că senatorul roman e 
mai presus de orice rege din provincii. Să nu uiţi asta, 
fiule. Căci multor ţări aliate li s-a îngăduit să-și păstreze 


regii doar de formă. Îţi spun pentru că la vremea 
respectivă nici eu nu eram conștient de acest lucru. Am 
fost informat abia când am devenit membru al Senatului ca 
să-mi pot prețui funcţia așa cum se cuvine. 

E adevărat că în vremea aceea au devenit senatori mulţi 
oameni nevrednici, care îmi erau inferiori din multe puncte 
de vedere. Deși știam că e zadarnic, trebuia să votăm 
împotriva lor măcar pentru a demonstra autoritatea 
Senatului. Eu însă nu am trimis daruri senatorilor înainte 
de vot, căci doream să dovedesc tuturor că pot deveni 
senator pe căi cinstite. O asemenea funcţie îmi era absolut 
necesară, însă nu pentru mine și pentru vanitatea mea, ci 
pentru tine. După acea ședință în care am fost ales, am 
trimis totuși darurile cuvenite tuturor membrilor 
Senatului, inclusiv celor care votaseră împotriva mea. 
Acest lucru mi-a consolidat poziţia și m-a ajutat să le câștig 
simpatia. 

Nu ţi-am dat atât de multe detalii referitoare la ce s-a 
întâmplat cu conjuraţia lui Piso ca să mă disculp - căci nu 
am niciun motiv să fac asta, ci ca să amân cât de mult 
posibil ceva mult mai dureros. Cu siguranţă îţi dai seama 
că mă refer la Antonia. După atâţia ani, încă îmi dau 
lacrimile când trebuie să povestesc despre soarta ei. 


Imediat după sinuciderea lui Piso, Nero a pus să fie 
păzită casa Antoniei de pe Palatin, pe care aceasta o 
moștenise de la mama lui Claudius. Auzise din prea multe 
surse că Antonia fusese de acord să-l însoţească pe 
uzurpator în castrul pretorienilor. Exista chiar un zvon 
potrivit căruia Piso promisese să divorţeze de soţia lui și să 
se căsătorească cu Antonia atunci când avea să devină 
împărat, însă eu știam mai bine cum stăteau lucrurile. Dar, 
cine știe, poate Antonia, din dragoste pentru mine și 
gândindu-se la viitorul tău, chiar luase în calcul la un 
moment dat o asemenea căsătorie, necesară din punct de 


vedere politic. 

Totuși îmi vine greu să cred că Antonia ar fi acceptat 
vreodată să se mărite cu un om ca Piso. Cu atât mai mult 
cu cât ea îl refuzase până și pe Nero când îi ceruse mâna, 
deși acesta avea origini mult mai nobile decât Piso. Lui 
Nero nu-i poate fi negat nici talentul de conducător, căci se 
gândea întotdeauna la binele statului. Piso, în schimb, 
dovedise doar că era un om slab și lipsit de calităţi. 

N-am putut să mă mai bucur decât de o noapte în 
compania Antoniei. Acea noapte m-a costat un milion de 
sesterţi, bani care i-au ajutat pe soldaţi să-și învingă frica 
de Nero și de Tigellinus. Însă am fost mai mult decât fericit 
să dau această sumă. Ce înseamnă banii pe lângă iubire și 
pasiune? Aș fi renunţat fără să regret la toată averea mea 
dacă așa aș fi putut salva viaţa Antoniei. Sau, mă rog, aș fi 
renunţat la o mare parte din ea. Însă n-a fost posibil. 

În timpul acelei nopţi pline de melancolie ne-am gândit 
serios să lăsăm totul baltă și să încercăm să fugim 
împreună în India, unde aveam niște afaceri. Dar era totuși 
prea departe. Ne-am dat seama că am fi fost imediat 
prinși, căci înfățișarea Antoniei îi era cunoscută fiecărui 
roman, chiar și celor din provincii, datorită numeroaselor 
statui care o înfățișau, și astfel chipul ei nobil n-ar fi putut 
trece neobservat prea mult timp. 

Plângând îmbrăţișaţi, am abandonat toate speranţele 
zadarnice. Antonia m-a asigurat cu tandreţe că va muri 
împăcată și fericită, deoarece îi fusese dat să cunoască 
dragostea adevărată. A afirmat fără să șovăie că se 
gândise să mă recunoască drept soţul ei dacă destinul ar fi 
fost de partea noastră, după ce Claudia ar fi murit într-un 
fel sau altul. Această mărturisire e cea mai mare onoare de 
care am avut parte vreodată. Nu cred că procedez greșit 
spunându-ţi acest lucru. Nu vreau să mă laud cu asta, ci 
doar să-ţi dovedesc că m-a iubit cu adevărat. 

În acea ultimă noapte a vorbit mult și cu înfrigurare, 


povestindu-mi despre copilăria ei și despre unchiul ei, 
Seianus, care, după spusele Antoniei, l-ar fi făcut împărat 
pe Claudius dacă ar fi reușit să-l ucidă pe Tiberius și să 
obțină sprijinul Senatului. Astfel Roma ar fi scăpat de 
groaznica perioadă a domniei lui Qaius Caligula. Insă 
soarta a avut alte planuri și Antonia a recunoscut că pe 
vremea aceea Claudius n-ar fi fost oricum suficient de 
matur ca să domnească. Nu făcea decât să joace zaruri, să 
bea și o adusese în pragul falimentului pe mama Antoniei. 

Antonia n-avea decât cuvinte de laudă despre ambii ei 
soţi. În timp ce mă îmbrăţișa, a admis că le putea ierta 
acum numeroase lucruri pentru care îi urâse în trecut. A 
recunoscut cu tristețe în glas că ea era de vină pentru 
moartea primului ei soţ, deoarece fusese naivă și spusese 
multe lucruri rele despre el în faţa lui Claudius, care, 
mânat de sentimente paterne, hotărâse să-și elibereze fiica 
din acea căsătorie nefericită printr-o crimă. 

Se simţea vinovată și pentru moartea lui Sulla, fiindcă ea 
îl îndemnase pe soţul ei cel leneș să ia legătura cu 
legiunile de lângă Rin, amăgită de numele lui măreț, pe 
care nu-l merita de fapt. Insă apoi și-a încolăcit braţele în 
jurul gâtului meu și mi-a mărturisit cu o privire jucăușă că 
nu regreta moartea lui Sulla, fără de care ar fi trăit în 
continuare în exil în Massilia, prizonieră într-o căsnicie 
plictisitoare, și nu m-ar fi cunoscut pe mine, dragostea ei 
adevărată. 

Ca să-mi demonstreze că avea încredere oarbă în mine, 
mi-a povestit și alte lucruri, secrete de stat care ar fi 
periculoase chiar și astăzi dacă ar fi dezvăluite, deși 
circumstanțele s-au schimbat mult, iar stăpânirea de acum 
e mult mai cumpătată. Însă nu puteam sta de vorbă toată 
noaptea ţinându-ne de mână, căci moartea aștepta deja în 
pragul ușii. Ştiam acest lucru; de aceea sărutările noastre 
aveau gust de sânge, iar ochii ne erau înecaţi în lacrimi de 
durere. A fost o noapte de care ai parte numai o singură 


dată în viaţă, pe care nu o uiţi nicicând și după care orice 
altă plăcere sau distracţie devine doar o reflexie palidă. 
După Antonia, n-am mai iubit nicio femeie cu adevărat. 

Cum acele clipe irecuperabile se scurgeau și zorii zilei 
ne-au învăluit mult prea repede, Antonia mi-a făcut în cele 
din urmă o propunere ciudată, care la început m-a șocat, 
deși a trebuit să recunosc că era o idee înțeleaptă, în ciuda 
împotrivirilor mele inițiale. Amândoi știam că nu vom mai 
avea altă ocazie să ne întâlnim. Moartea ei era inevitabilă 
și nici măcar Fortuna nu o mai putea salva. Pentru că nu 
dorea să mai prelungească acea așteptare cumplită, mi-a 
propus să mă alătur tuturor celorlalţi care făcuseră deja 
asta și să o denunțţ lui Nero. Asta i-ar grăbi sfârșitul, ar 
îndepărta orice suspiciune ar mai fi putut avea Nero în 
privinţa mea și ţie ţi-ar asigura viitorul. 

Fiind sensibilă, ca orice femeie, și datorită sentimentelor 
pe care le nutrea pentru mine, te-a numit de mai multe ori, 
fără să-și dea seama, fiul, ei sau chiar fiul nostru și am 
avut senzaţia că era încercată de un sentiment nou pe care 
nu-l mai trăise până atunci. Antonia nu avusese copii. 

Simplul gând de a o denunța mi se părea dezgustător, 
însă ea m-a convins. Judecând la rece, nu era o idee rea să 
trag foloase de pe urma unui lucru care oricum nu putea fi 
evitat. Așa se face că în cele din urmă am acceptat 
propunerea Antoniei. 

În pragul dormitorului ei, mi-a mai dat câteva sfaturi 
utile referitoare la familiile aristocratice cu care trebuia să 
mă împrietenesc pentru binele tău; pe alţii în schimb, din 
același motiv, trebuia să-i împiedic cu orice preţ să obţină 
putere și funcţii importante, sau, dacă nu-mi era cu 
putinţă, măcar să-i compromit cât de mult posibil. 

Cu lacrimi în ochi, mi-a spus că singurul motiv pentru 
care își regreta moartea era că i-ar fi plăcut să aibă un 
cuvânt de spus, la timpul potrivit, în alegerea unei soții 
demne de tine. Nu mai sunt prea multe în Roma. Antonia 


mi-a cerut să-ţi aranjez logodna cât mai devreme și să 
acționez cu chibzuinţă în momentul în care fata aleasă va 
împlini doisprezece ani. Însă tu nu trebuie să ţii cont 
neapărat de propunerile mele convenabile. 

Paznicii se impacientaseră și au venit să mă zorească. A 
trebuit să ne spunem adio. Îmi voi aminti mereu de chipul 
Antoniei înlăcrimat zâmbitor, frumos și nobil, răvășit de 
acea noapte. Deși aveam un plan mai bun, care mi-a făcut 
mai ușoară despărţirea de ea, pașii aceia au fost cei mai 
grei din viața mea. 

Nu voiam să merg acasă, nici să dau ochii cu Claudia 
sau cu tine, fiul meu. Mi-am trecut timpul plimbându-mă 
prin grădinile de pe Palatin. Am zăbovit preţ de câteva 
clipe sprijinit de un pin bătrân și ars în incendiu, care în 
mod incredibil era încă în viaţă. Am privit către răsărit, și 
către apus, către miazănoapte și către miazăzi. Chiar dacă 
toate ar fi ale mele într-o bună zi, mă gândeam că aș fi dat 
tot pământul pentru un singur sărut de-al Antoniei și aș fi 
oferit toate perlele din India în schimbul braţelor ei dalbe, 
căci iubirea e minunat de oarbă. 

In realitate, Antonia era mai mare ca mine și deci 
trecută de prima tinereţe. Pe faţa ei gingașă se întipăriseră 
urmele experienţelor și ale suferinţei. În plus, nu i-ar fi 
stricat-niște rotunjimi pe ici, pe colo. În ochii mei însă 
supleţțea nu făcea decât să-i pună în evidenţă frumuseţea 
ei încântătoare. Tremurul nărilor și înfiorarea pielii ei, 
alături de freamătul pe care l-am simţit prima oară când 
am pășit în Roma, au fost cele mai frumoase experienţe de 
care am avut parte vreodată. 

Ca în transă, priveam forul care mi se întindea la 
picioare, edificiile lui străvechi și noua Romă născută din 
cenușă și ruine, dar și clădirile Palatului de Aur al lui Nero, 
care străluceau scăldate de răsăritul soarelui peste 
întreaga colină Esquilin. Nu-mi stătea mintea la terenuri și 
afaceri, însă mi-a trecut prin gând că poate casa mea de pe 


Aventin chiar devenise neîncăpătoare și, de dragul tău, era 
cazul să cumpăr una nouă și demnă de tine, cât mai 
aproape de Palatul de Aur. 

Mi-am dus palma streașină la fruntea-mi fierbinte ca să 
încerc să-ți ghicesc viitorul în zborul păsărilor, după 
obiceiul strămoșilor. Însă în clipa aceea soarele s-a ascuns 
în nori și am zărit un fulger înspre răsărit. Rândunelele de 
pe Capitoliu și-au luat zborul când un tunet puternic a 
răsunat în tot orașul. Am băgat de seamă agitația 
vânzătorilor ambulanți, care scrutau orizontul 
adumbrindu-și ochii și începuseră să-și acopere marfa sau 
să o ducă într-un loc sigur înainte de furtună. Erau departe 
de mine și păreau minusculi, ca niște șoricei. Insă norii au 
dispărut la fel de brusc precum apăruseră. Soarele s-a ivit 
pe cer la fel de puternic și orbitor. In acel moment n-am 
înţeles semnul. Aveam să-l pricep mult mai târziu. 

Am făcut cale-ntoarsă și am pornit în jos pe Palatin, 
traversând orașul către palatul lui Nero pentru a cere să 
fiu primit în cadrul audienţelor de dimineaţă ale 
împăratului. Dacă tot aveam de gând să o denunţ pe 
Antonia, trebuia să mă grăbesc ca să nu mi-o ia nimeni 
înainte. Gândindu-mă la absurditatea vieţii, am izbucnit în 
râs. Mergeam așa, jumate râzând, jumate plângând, ca un 
nebun. 

Mundus absurdus, lumea e absurdă, repetam cu voce 
tare pentru mine însumi ca și când aș fi descoperit un nou 
și uimitor adevăr. În starea în care mă aflam, mi se părea 
cea mai profundă înțelepciune, deși ulterior m-am liniștit și 
m-am mai răzgândit. 

Mi-am mai venit în fire când am început să-i salut pe cei 
care așteptau în salonul palatului, deși mi se părea că toţi 
au capete de animale. A fost o priveliște atât de șocantă, 
că a trebuit să-mi frec ochii cu mâinile ca s-o alung. În 
strălucitorul salon din argint și fildeș, cu podeaua decorată 
cu un mozaic imens ce înfățișa un banchet al zeilor, se 


adunaseră mulţi oameni care așteptau răbdători până la 
orele prânzului să-l vadă, fie și pentru o clipă, pe Nero. 
Intregul regn animal se afla acolo, de la cămile la arici, 
tauri și porci. Tigellinus semăna atât de izbitor cu un tigru 
jigărit, încât a trebuit să-mi duc mâna la gură când l-am 
salutat ca să-mi stăpânesc râsul. 

Acea halucinație stranie, pricinuită probabil de lipsa 
somnului, de fiorul iubirii și de zbuciumul meu interior, a 
dispărut în momentul în care Nero mi-a îngăduit să intru în 
dormitorul lui înaintea celorlalţi, căci primise mesajul meu 
în care precizam că era vorba despre ceva foarte 
important. Petrecuse noaptea cu Acte, ceea ce demonstra 
că se lepădase de vicii și că dorea să revină la obiceiurile 
firești. 

Nero nu-mi părea să semene cu vreun animal. Arăta în 
schimb ca un om în suferință; un om disperat de lipsa de 
încredere sau mai degrabă un copil răsfățat care nu putea 
să înţeleagă de ce alţii îl credeau un om rău, când el nu 
dorea răul nimănui și pe deasupra era și un mare cântăreţ, 
poate cel mai bun din vremea lui, după cum el însuși 
considera. Așa cum am mai spus, eu nu mă pot pronunţa în 
privinţa asta pentru că sunt aproape afon. 

Faptul că era împărat îl avantaja, desigur, pe Nero în 
competițiile muzicale. Știu că le oferea daruri celor mai 
talentaţi cântăreţi ca să-i convingă să invoce vreo 
răgușeală și să nu concureze împotriva lui; se înfuria 
foarte tare pe cei care, din orgoliu, refuzau asemenea 
aranjamente. Cântăreţii sunt oameni vanitoși. Nero însă nu 
le-a făcut niciodată vreun rău adversarilor săi din 
concursuri. Chiar obișnuia să organizeze diverse întreceri 
muzicale care îi purtau de regulă numele, însă n-a încercat 
vreodată să mituiască juriul. 

Dimpotrivă, de fiecare dată când participa la o 
competiție, era groaznic de emoţionat, asuda încontinuu și 
se temea să nu-i alunece ţitera din mână. O dată chiar s-a 


întâmplat să-i scape, însă, din fericire, juriul nu observase. 
Membrii juriului oricum știau că aveau să primească o 
recompensă bogată dacă decizia lor era una dreaptă. Cu 
toate astea, Nero era mereu la fel de agitat și nu se calma 
decât atunci când urca pe scenă și începea să cânte. 

Prietenul meu, Petronius, susținea că Nero avea motive 
să fie mândru de vocea lui puternică. Am încredere în 
părerea lui, căci nu era doar un scriitor excelent, ci și un 
om politic devotat, care își câștigase faima în perioada cât 
fusese proconsulul Bitiniei. Însă după ce și-a dovedit atât 
lui, cât și altora talentul de politician, a hotărât să-și 
încheie cariera, să renunţe la funcţie și să-și ocupe timpul 
cu îndeletniciri artistice lipsite de însemnătate. 

În fine, când am ajuns, Nero tocmai își făcea vocalizele, 
obicei pe care îl respecta cu stricteţe în fiecare dimineaţă. 
Vocea lui pătrundea în fiecare colţ al palatului. În pauze, 
făcea gargară. Nero nu îndrăznea nici măcar să mănânce 
fructe, deoarece un doctor îi spusese că dăunează vocii. Eu 
cred că un măr sau niște struguri merg bine cu pâinea cu 
miere de dimineaţă și ajută, de asemenea, la digestie, ceea 
ce e important pentru oricine trăiește pe picior mare după 
o anumită vârstă. 

Când am menţionat numele Antoniei, cu vocea 
tremurândă și limba împleticindu-mi-se, Nero s-a înecat cu 
apa cu sare cu care făcea gargară și a început să tușească, 
cât pe ce să se sufoce. Acte a trebuit să-l lovească pe 
spate, lucru care l-a enervat foarte tare și l-a făcut să o 
gonească afară din cameră. 

— Ce-ai de spus despre Antonia, informator blestemat? 
m-a întrebat Nero după ce Acte ieșise din încăpere, iar el 
își recăpătase glasul. 

I-am mărturisit așadar că Antonia fusese implicată în 
conjuraţia lui Piso, fapt pe care i-l ascunsesem până atunci 
din respect pentru tatăl ei, împăratul Claudius, care 
avusese bunăvoința să-mi dea numele de Lausus când 


primisem toga virilă. Conștiinţa însă nu-mi dădea pace, 
căci era în joc siguranța lui Nero. M-am aruncat în 
genunchi și i-am spus că Antonia încercase de multe ori 
noaptea, făgăduindu-mi recompense și funcţii înalte, să mă 
convingă să mă alătur conspirației. Socotea că eu, ca 
prieten apropiat al lui Nero, aveam cele mai bune ocazii 
să-l ucid cu otravă sau cu un pumnal. 

Ca să pun sare pe rană, i-am mai spus și că Antonia 
promisese să se mărite cu Piso după lovitura de stat. Acest 
zvon absurd i-a rănit orgoliul lui Nero mai mult decât orice 
altceva, fiindcă Antonia îi respinsese avansurile fără drept 
de apel. 

Insă tot șovăia și nu-i venea să se încreadă în spusele 
mele. Era peste puterea lui de înţelegere cum o femeie ca 
Antonia avusese încredere în mine, un om neînsemnat din 
punctul lui de vedere. 

A poruncit de îndată să fiu arestat și ţinut sub paza unui 
centurion de gardă, acolo în palat, într-una dintre 
încăperile neterminate, unde un meșter renumit încă lucra 
la o frescă maiestuoasă ce înfățișa lupta dintre Ahile și 
Hector lângă zidurile Troiei. Nero făcea parte din ginta 
Iulia și dorea să le reamintească oaspeţilor lui că familia sa 
se trăgea din legătura nepermisă a troianului Enea cu zeița 
Venus. De aceea nu aducea niciodată ofrande templului lui 
VulcanS, de exemplu, ci doar pomenea din când în când, 
cu dispreţ, de existenţa lui. Lucru care n-a fost niciodată 
pe placul influentei bresle a fierarilor. 

Mirosul de vopseluri mă irita la fel de tare ca 
seriozitatea artistului. Nu-mi permitea să vorbesc cu 
paznicul meu nici măcar în șoaptă ca să nu-l deranjăm din 
timpul îndeletnicirii lui atât de importante. Mă simţeam 


s Zeul Vulcan era considerat soțul lui Venus, zeița frumuseţii. În 
atelierele fierăriei lui divine, ucenicii săi - ciclopii - prelucrau 
fierul și celelalte metale, de aceea era privit ca un ocrotitor al 
breslei fierarilor. 


ofensat că Nero nu mă pusese sub paza unui tribun și că 
trebuia să mă mulţumesc cu un biet centurion. Bine că era 
măcar cavaler roman. Ca să treacă timpul și să-mi liniștesc 
zbuciumul interior, am fi putut discuta despre cai dacă 
artistul acela îngâmfat nu ne-ar fi interzis. 

N-am îndrăznit să-l insult deoarece era în grațiile lui 
Nero, care îl trata cu respect și chiar îi acordase cetăţenia 
romană. De atunci picta mereu îmbrăcat în togă, oricât de 
penibil arăta. Nero spusese la un moment dat că ar vrea 
să-l promoveze chiar la rangul de cavaler, însă ulterior a 
renunţat la această idee. Un dresor de animale de culoare 
era una, dar un meșter care nu făcea altceva decât să 
picteze ca să-și câștige existenţa... există totuși niște 
limite. Până și Nero a realizat asta. 

A trebuit să aștept până după-amiază. Nero îmi trimisese 
mâncare chiar de pe masa lui, prin urmare, nu consideram 
că am motive să-mi fie foarte teamă. Am jucat zaruri în 
liniște cu centurionul și am băut destul vin. El n-a băut 
prea mult, căci era de gardă și n-avea voie să se îmbete. 
Ca să o înduplec pe Fortuna, am pierdut intenţionat o 
sumă atât de mare, încât a trebuit să trimit pe cineva la 
bancherul meu să-mi aducă banii. 

Centurionul m-a asigurat că avea încredere în cuvântul 
meu, însă ar fi preferat să-mi achit datoria cât mai repede, 
căci multe capete mai însemnate decât al meu căzuseră 
înainte să apuce să-și onoreze promisiunile sau să-și 
îmbrăţișeze copiii. Am profitat de ocazie să-i trimit un 
mesaj și Claudiei ca să o înștiințez că fusesem arestat ca 
suspect. 

Deși știa că trebuia să fac tot ce-mi stătea-n puteri ca să- 
ţi asigur un viitor cât mai bun, mama ta, cu judecata ei de 
femeie, nu pricepea importanţa rolului de informator, un 
rău absolut necesar din considerente politice. Voiam să-și 
facă un pic de griji pentru siguranţa mea, deși nu eram nici 
pe departe atât de îngrijorat cum am lăsat să se înțeleagă 


din scrisoarea pe care i-am trimis-o. Eram totuși conștient 
de firea capricioasă a lui Nero și nu aveam încredere în 
sfetnicii lui, nici măcar în Tigellinus, deși acesta din urmă 
îmi era dator din mai multe motive. 

Eram așa de ispititor de bogat, încât puteam să fiu 
executat chiar și în urma unui denunţ mărunt, cu toate că 
făcusem tot posibilul să ascund adevăratele proporţii ale 
averii mele. Mi-am adus aminte cu înfrigurare de soarta 
consulului Vestinus, care nici măcar nu fusese membru al 
conjuraţiei. Din fericire, știam că Statilia Messalina era de 
partea mea datorită acestui incident. 

Desigur, nu era deocamdată căsătorită legal cu Nero, 
fiindcă legea prevede o perioadă de așteptare de nouă luni, 
însă Statilia pregătea deja un minunat banchet nuptial, iar 
Nero oricum gustase din plăcerile farmecelor ei încă de pe 
vremea când Vestinus era în viaţă. Cred că Nero revenise 
la Acte când Statilia începuse să aducă jertfe templului 
Lunii ca să se simtă o femeie mai bună. Ştiu că Acte 
împărtășea învăţăturile creștine și a încercat să scoată tot 
ce era mai bun din Nero, căci acesta avea într-adevăr 
destule calităţi, însă cred că o asemenea sarcină era 
dincolo de puterile oricărei femei. 

Statilia a făcut exact opusul. Ea a fost prima femeie din 
Roma care a introdus moda germană de a purta sânul 
stâng dezgolit. Își permitea să facă asta deoarece era 
mândră de sânii ei fermi și frumos conturaţi. Femeile care 
erau mai puţin înzestrate de la natură se simțeau ofensate 
de această nouă tendință și o considerau obscenă, de 
parcă ar fi fost ceva rău în a arăta un sân frumos. Până și 
preotesele care oficiază sacrificiile publice sau chiar și 
vestalele apar uneori cu sânii dezgoliţi, prin urmare 
obiceiul e mai degrabă o tradiţie veche de mii de ani și 
nicidecum ceva indecent. 

Eu aș considera mai degrabă indecent faptul că Statilia 
Messalina își îngrijea limba frecând-o cu o spatulă din 


fildeș și se folosea de tot felul de alte trucuri pentru a o 
face mai moale sau mai tare; desigur, lucruri la care se 
pricep toate femeile versate. Gusturile nu se discută, cum 
spunea prietenul meu Petronius, pe care îl apucau subit 
crampele numai în prezenţa lui Nero. 

Până la lăsarea serii, Tigellinus adunase deja destule 
dovezi care atestau implicarea Antoniei în conjurație de la 
cei care mai erau încă în viaţă în Tullianum. Doi 
informatori lași se apucaseră să ofere cât mai multe detalii 
în speranţa că vor primi și ei o parte din recompensă. Au 
jurat fără să stea pe gânduri că Antonia promisese într- 
adevăr să-l ia de bărbat pe Piso imediat după ce avea să 
scape de soţia lui, adăugând că își oferiseră până și daruri 
de logodnă. Când a fost percheziționată casa Antoniei, s-a 
găsit un colier de rubine indiene cumpărat în secret de 
Piso de la un bijutier sirian. Cum ajunsese în casa Antoniei 
nu știu și nici nu doresc să aflu. 

Toate aceste dovezi l-au convins în cele din urmă pe 
Nero. S-a prefăcut stupefiat și disperat dinaintea acestei 
descoperiri, deși în sinea lui era mulțumit că avea un motiv 
legal s-o ucidă pe Antonia. M-a invitat, ca pe o favoare, să 
văd menajeria din noua lui grădină, unde Epafroditus 
pregătise un spectacol privat pentru amuzamentul 
împăratului. Am fost surprins să văd doi tineri goi, un băiat 
și o fată, legaţi de niște stâlpi în apropierea cuștilor leilor. 
Epafroditus avea într-o mână fierul încins al dresorilor și în 
cealaltă sabia; mi-a făcut semn cu sabia să nu mă 
îngrijorez. 

Ca să fiu sincer, m-am speriat destul de tare când am 
auzit dintr-odată un răget furios și un leu și-a făcut apariţia 
repezindu-se la stâlpii cu pricina, cu coada biciuind aerul. 
S-a ridicat pe cele două labe din spate amenințând să 
sfâșie cu ghearele victimele dezbrăcate și le-a amușinat 
organele sexuale într-un mod dezgustător. Tinerii s-au 
zvârcolit de groază, însă, spre uimirea mea, n-au fost deloc 


răniți. După ce leul s-a mai liniștit puţin, Epafroditus a 
intrat în arenă și a înfipt sabia în burta animalului, făcând 
sângele să ţâșnească și leul să se răstoarne, agitându-și 
labele în aer și dându-și duhul într-un spectacol destul de 
credibil. 

După ce fata și băiatul au fost dezlegaţi și duși de acolo, 
încă tremurând de spaimă, Nero a ieșit din costumul de leu 
și a întrebat mândru dacă reușise să mă convingă cu 
abilităţile lui de actor, în pofida experienţei mele cu 
animalele sălbatice. Bineînţeles, l-am asigurat că totul 
fusese extrem de veridic. Nero mi-a arătat arcurile din oţel 
și toate șmecheriile costumului de leu, inclusiv săculeţul cu 
sânge pe care îl străpunsese Epafroditus cu sabia. M-am 
întrebat în sinea mea care era rostul acelui joc absurd ce 
părea să-i ofere mare satisfacţie lui Nero, dar de care era 
în același timp rușinat și nu îndrăznea să-l arate decât 
prietenilor foarte apropiaţi. 

Am ajuns la concluzia că Nero se simţea încă vinovat din 
cauza plăcerilor lui bolnave, iar sentimentul de 
culpabilitate s-a mai atenuat când Epafroditus l-a ucis 
simbolic cu sabia. Insă aceasta e doar părerea mea. Nu 
spun că aș avea neapărat dreptate. Acel joc, despre care s- 
au răspândit tot felul de zvonuri destul de repede, era 
considerat de toată lumea dovada supremă a depravării lui 
Nero. 

După ce îmi demonstrase în acest fel încrederea pe care 
o avea în mine, mi-a aruncat o privire vicleană și mi-a spus 
cu o nepăsare disimulată: 

— Există dovezi în privința vinovăţiei Antoniei pe care 
nu le pot trece cu vederea, oricât de mult m-ar îndurera 
faptul că va trebui să moară. Tu ai fost cel care mi-a 
deschis ochii. Deci ţie îţi voi încredința onoarea de a merge 
în casa ei pentru a-i pune capăt zilelor. Procedând așa, evit 
să transform toată treaba într-un scandal, căci e în joc 
reputaţia mea. Va beneficia de funeralii oficiale, iar urna 


cu cenușa ei va fi depusă în mausoleul divinului Augustus. 
Originea ei îi conferă acest drept. Voi spune Senatului și 
poporului că s-a sinucis din cauza unei tulburări mintale 
sau ca să scape de chinurile unei boli grave. Sau se poate 
invoca orice alt motiv, numai să fie ascultătoare și să nu 
facă tărăboi. 

Am fost atât de surprins, încât cuvintele mi-au rămas în 
gât, căci Nero parcă îmi citise gândurile. Oricum aveam de 
gând să-i cer favoarea de a-i duce personal cumplita veste 
Antoniei ca să pot petrece astfel ultimele momente cu ea și 
să o ţin de mână în timp ce sângele i se va scurge din 
trupul ei încântător. Acest gând mă ajutase să îndur 
tensiunea acelei lungi zile. Nero a interpretat greșit 
tăcerea mea. A râs, m-a plesnit pe spate și mi-a spus cu 
dispreț: 

— Îmi imaginez că e neplăcut să-i dezvălui Antoniei că 
ești un informator. Trebuie să se fi întâmplat ceva între voi 
în timpul întâlnirilor voastre secrete. O cunosc pe Antonia. 

Insă mă îndoiesc că credea cu adevărat că Antonia s-ar fi 
coborât la un bărbat ca mine din moment ce îl respinsese 
pe însuși Nero. Avea și el orgoliul lui de bărbat. Mi-a mai 
povestit apoi și despre colierul de la Piso găsit în casa 
Antoniei. 

— Încearcă să rezolvi această problemă într-un mod cât 
mai discret dacă vrei să-ți păstrezi locul în curie. Când 
Antonia nu-mi va mai sta în cale, voi putea să-mi dedic tot 
timpul îmbunătăţirii calităţilor mele vocale ca să pot 
participa la competiţiile din Grecia. Dacă pe lângă faima 
de cântăreţ voi conduce victorios un car tras de zece cai, 
ceea ce puţini ar avea curajul să încerce, intenţionez să 
impresionez lumea într-o zi și ca atlet. Doar știi cât sunt de 
puternic și cât de bine mă descurc în lupte. Va veni ziua 
când voi călări un leu cu sabia în mână și voi fi comparat 
cu Hercule. Epafroditus va alege pentru mine un leu imens 
și sălbatic de care n-o să mă tem prea tare, căci 


Epafroditus va lua toate măsurile să fiu în siguranţă. 

Văzând acel joc pervers și auzindu-i apoi cuvintele, mi- 
am dat seama că într-adevăr se credea zeu și că avea 
impresia că totul îi era permis. Aproape că îmi venea să 
dau crezare spuselor Agrippinei de mai demult potrivit 
cărora Nero își pierdea câteodată minţile. Dacă așa era, a 
reușit să se prefacă foarte bine în faţa poporului. 

Unii invidioși probabil susțineau că însăși construcţia 
Palatului de Aur era un semn clar al nebuniei împăratului. 
Dar, după cum am mai spus, bugetul imperiului permitea 
înălțarea unui asemenea edificiu. In plus, Roma a suportat 
cheltuielile presupuse de ridicarea și altor clădiri mult mai 
mari, ai căror ctitori nu sunt nicidecum consideraţi bolnavi 
mintal. De exemplu, amfiteatrul Colosseumului va fi gata în 
curând și va putea găzdui toată populaţia orașului. 

Trimiţându-mă la Antonia, Nero credea că mă umilește, 
fiindcă în sinea lui îi dispreţuia pe informatori. Însă aceștia 
nu sunt toţi la fel, lucru pe care cred că l-am demonstrat 
prin ceea ce am povestit. Motivele mele erau nobile, nu 
egoiste. Mă gândeam la tine, fiule, și totodată la viitorul 
dinastiei luliene. Să-mi salvez viaţa era mai puţin 
important pentru mine. lar Nero, fără să vrea, îmi oferea 
cea mai mare bucurie la care puteam spera în acele clipe, 
închipuindu-și că mă făcea de rușine. 

Am observat aceeași bucurie și pe chipul Antoniei când 
m-a revăzut, căci crezuse că ne despărțiserăm pentru 
totdeauna. Nu cred că a mai primit cineva condamnarea la 
moarte cu braţele deschise, cu ochii radiind de fericire și 
zâmbetul pe buze. Și-a manifestat atât de vizibil bucuria, 
că a trebuit să le spun imediat tribunului și soldaţilor să 
plece, explicându-le că era suficient să păzească pe-afară 
casa. Până la urmă, se poate spune că îndeplineam ordinul 
împăratului, care dorea discreţie totală. 

Ştiam că Nero aștepta cu nerăbdare vești despre 
moartea Antoniei. Nici lui nu-i era ușor. Dar bănuiesc că își 


imagina că avea să dureze ceva timp să o conving pe 
Antonia să se sinucidă fără multă zarvă. Desigur, n-a fost 
nevoie de niciun cuvânt, însă Nero nu avea de unde să știe 
asta. 

N-am vrut să irosesc timpul atât de preţios întrebând-o 
pe Antonia despre colierul lui Piso, deși eram mistuit de 
gelozie. Ne-am cufundat împreună în patima ultimei 
noastre îmbrăţișări, deși eu, din cauza extenuării psihice și 
a lipsei de somn, n-am fost chiar cel mai bun amant, însă 
măcar ne-am relaxat unul în braţele celuilalt, cu trupurile 
lipite unul de altul. 

Între timp, sclavele au pregătit apa fierbinte în cada ei 
de marmură roșie. Goală, a intrat în baie înaintea mea și 
m-a rugat cu lacrimi în ochi să duc totul la capăt cât de 
repede cu putinţă. l-am deschis vena de la încheietura 
cotului în apa fierbinte, cu delicateţe și cât mai nedureros 
posibil, cu ajutorul unui cuţit cu lama bine ascuţită. A 
încercat să ignore durerea ca să nu-mi provoace o 
suferință și mai mare, însă n-a putut să-și stăpânească un 
geamăt ușor. 

Când sângele a început să se ridice deasupra apei, 
colorând în roșu baia înmiresmată într-o pată roșiatică, 
Antonia m-a rugat să o iert pentru slăbiciunea ei și mi-a 
spus că, datorită vieţii îndestulate și ferite de primejdii, nu 
era obișnuită nici măcar cu cele mai mărunte dureri. Mi-a 
mărturisit că obișnuia să înfigă ace în pieptul sclavei care 
îi pieptăna buclele blonde dacă se întâmpla să o tragă din 
greșeală de păr. 

În timp ce o sprijineam pe Antonia, stând aplecat peste 
cadă, cu un braţ petrecut pe după gâtul ei, cu gura lipită 
de a ei și cu mâna ei într-a mea, propria-mi viaţă a început 
să-mi pară atât de lipsită de sens, încât am rugat-o să-mi 
îngăduie să mor alături de ea. 

— Acesta e cel mai mare compliment pe care l-am primit 
vreodată din partea unui bărbat, a șoptit ea cu vocea 


stinsă și mi-a sărutat lobul urechii, însă tu trebuie să 
trăiești mai departe de dragul fiului nostru. Să nu uiţi de 
toate sfaturile pe care ţi le-am dat pentru viitorul lui. De 
asemenea, nu uita să-mi pui în gură una dintre monedele 
tale etrusce din aur înainte să fiu pregătită pentru rugul 
funerar. Este cel mai preţios cadou pe care mi l-a făcut 
vreodată cineva, deși cu el va trebui să-l plătesc pe Charon 
ca să mă trateze potrivit rangului meu. N-aș vrea să mă 
înghesui cu mulţimea din luntre. 

Înnebunit de durere, cred că i-am pomenit ceva despre 
zeul evreilor și despre Hristos, care a mântuit omenirea de 
păcate prin moartea lui, iar mila lui e atât de mare, încât 
nu-l respinge pe niciun om care își întoarce faţa către el. 
Antonia mi-a șoptit cu chipul din ce în ce mai palid: 

— Știu că ești un om bun, dar nu încerca să mă faci să 
cred prostii, iubitul meu Minutus. N-ar fi demn ca eu, fiică 
de împărat, să cerșesc mila unui răstignit care a încercat 
să pună mâna pe putere. Nu pot să spun nici măcar că aș 
putea să fiu tolerantă faţă de superstiţiile creștinilor. Eu 
mă încred în vechii zei romani și sunt convinsă că cenușa 
mea va fi păstrată în mausoleul lui Augustus. Senatul și 
poporul sigur n-ar îngădui să fiu înmormântată în altă 
parte, așadar Nero va trebui să-mi acorde dreptul care mi 
se cuvine prin lege. Tu nu trebuie să participi la funeralii, 
chiar dacă nu-ţi vei putea ascunde durerea. Omul care 
țintește cât mai sus trebuie să înveţe ce înseamnă 
prefăcătoria și disimularea sentimentelor. Să nu uiţi asta, 
Minutus, căci nu ești deloc un bun actor. 

După aceste cuvinte a tăcut. Nu mai avea putere să 
vorbească. Când întunericul morţii începuse să o cuprindă, 
învăluind-o cu umbrele lui plutitoare, și-a închis ochii ca să 
nu văd în ei teama ei copilărească. Imediat apoi, buzele i- 
au rămas întredeschise sub ale mele, iar strânsoarea 
mâinii i-a slăbit. Însă eu am continuat să-i strâng în palmă 
degetele delicate și să-i sărut chipul până în ultima clipă. 


Murise, căci nu mai simțeam nici cea mai firavă adiere a 
respirației ei. l-am cărat apoi trupul murdar de sânge 
înapoi în pat și am spălat repede urmele de sânge de pe 
mine. Am remarcat încântat că Antonia folosea săpunul 
egiptean produs de libertul meu gal. De fapt, nu era cu 
adevărat egiptean, ci era fabricat în Roma, la fel ca toate 
celelalte săpunuri ale lui și deja foarte popularele prafuri 
pentru dinţi. Însă oamenii erau dispuși să plătească mai 
mult pentru săpunurile care aveau nume pompoase. 

Pentru o clipă, chiar m-am gândit să-i fac o bucurie și să- 
i spun că și Antonia aprecia invenţia lui, însă mi-am dat 
imediat seama că ar profita de o asemenea veste și s-ar 
lăuda, poate chiar la înmormântare, ca să-și promoveze 
mai bine afacerea. lar eu chiar nu voiam asta, oricât de 
egoist mă consideră unii când vine vorba de afaceri. Am 
hotărât, în schimb, să-i propun libertului să folosească 
numele Antoniei pentru un nou săpun balsamic, dorind 
astfel să cinstesc memoria ei. Un asemenea gest nu era 
periculos, căci Nero nu avea curaj să o acuze pe Antonia 
de înaltă trădare și să o transforme astfel într-un inamic 
public. 

După ce m-am îmbrăcat, i-am chemat înăuntru pe 
centurion și pe ceilalţi soldaţi din grădină ca să vadă cu 
ochii lor că Antonia se sinucisese de bunăvoie, apoi am 
lăsat trupul ei în grija sclavelor, însă nu înainte de a-i pune 
în gură o monedă foarte veche din aur. Am rugat-o pe una 
dintre servitoarele Antoniei să se asigure că nu va fura 
nimeni moneda, căci eu trebuia să mă întorc degrabă la 
Nero. 

Din cauza  încordării, Nero băuse o cantitate 
considerabilă de vin după jocul de-a leul și, spre 
surprinderea mea, mi-a mulțumit că îndeplinisem sarcina 
aceea neplăcută atât de repede. M-a asigurat încă o dată 
că puteam să păstrez tot pământul moștenit în Britania și 
că el însuși va pune o vorba bună în curie ca să primesc un 


scaun senatorial. Însă ţi-am povestit deja despre asta. Mă 
simt ușurat acum că am așternut pe hârtie cea mai tristă 
parte a poveștii mele. 


În comparaţie cu tot ce ţi-am povestit, mi s-a părut o 
nimica toată faptul că la două săptămâni după aceea era 
cât pe ce să-mi pierd viaţa din cauza Antoniei. Din fericire, 
aveam prieteni care m-au informat cu privire la 
investigaţiile demarate de Nero în legătură cu testamentul 
Antoniei. Astfel am avut vreme să o pregătesc pe Claudia, 
deși planul meu nu era deloc pe placul ei. 

Încă nu înţeleg de ce Antonia, o femeie versată și 
pricepută în chestiunile politice, a ţinut neapărat să te 
menţioneze în testamentul ei, deși o rugasem să nu facă 
asta. Înainte să moară nu i-am mai amintit de testament. 
Aveam alte lucruri de discutat și, ca să fiu sincer, uitasem 
complet de promisiunea nechibzuită pe care o făcuse 
atunci când a propus ca tu să primești numele de 
Antonianus. 

Acum trebuia să scap urgent de Rubria, căci, în calitate 
de vestală veterană, rămăsese singurul martor legal al 
adevăratelor tale origini. Nu vreau să-ţi dau prea multe 
amănunte despre întâlnirea mea cu ea. Tot ce pot să spun 
e că înainte de asta am vizitat-o pe bătrâna Locusta în casa 
ei cochetă de la ţară, pe care o primise în dar de la Nero. 
În grădini, discipolii ei cultivau diverse plante medicinale, 
iar ea ţinea sub observaţie cu o meticulozitate aproape 
superstițioasă poziţia stelelor și fazele lunii la semănarea 
și recoltarea seminţelor și ierburilor. 

Am constatat din nou cât de important este să-ţi faci 
prieteni în tinereţe, lăsând la o parte prejudecățile și 
răutățile oamenilor. Locusta a fost chiar bucuroasă să mă 
revadă și nici nu mi-a cerut bani în schimbul ajutorului. Am 
discutat îndelung despre Agrippina, Claudius și despre 
Roma de altădată, după care bătrâna tânjea atât de tare, 


încât nici nu voia să vadă noul oraș reconstruit după 
incendiu. Oricum, nici n-ar fi putut să o facă din cauza 
problemelor de sănătate. Evident că i-am dus daruri, 
printre care și un talisman evreiesc, deoarece cunoșteam 
prea bine pasiunea ei pentru obiecte magice. 

Din fericire, moartea neașteptată a Rubriei n-a trezit 
suspiciuni printre doctori. Locusta își desăvârșise atât de 
tare arta în ultimii ani, încât faţa Rubriei nici măcar nu se 
învineţise, căci Nero o lăsase bucuros să-și testeze 
leacurile pe anumiţi criminali care nu meritau altceva. 

Întâlnirea mea cu Rubria, chiar înainte de moartea ei, nu 
a ridicat întrebări, deoarece primea în mod obișnuit mulţi 
vizitatori în atriumul vestalelor. Am reușit astfel să strecor 
în locul meu secret documentul pecetluit în care aceasta 
atesta originea Claudiei, reitera mărturisirea Paulinei și 
confirma că Antonia o considera pe mama ta, Claudia, sora 
ei vitregă, motiv pentru care îţi oferise numele de 
Antonianus. 

Observasem mai multe semne care dădeau de înţeles că 
nu mai eram în grațiile lui Nero, prin urmare n-am fost 
surprins când m-a chemat la el. Bineînţeles, m-am dus bine 
pregătit. 

— Spune-mi despre căsătoria ta, Manilianus, că eu nu 
știu nimic despre asta, a zis Nero mușcându-și buzele în 
timp ce bărbia îi tremura puţin. Încearcă să-mi dai o 
explicaţie plauzibilă de ce Antonia l-a menţionat pe fiul tău 
în testamentul ei și de ce i-a dăruit chiar și numele ei. Nici 
măcar nu știam că ai alt fiu în afară de bastardul lui 
Epafroditus. 

I-am evitat privirea și m-am străduit din răsputeri să 
tremur de frică, însă nu a fost nevoie de un efort prea 
mare. Nero și-a imaginat că îi ascund ceva. 

— Aș fi înţeles dacă Antonia s-ar fi mulțumit să-i lase 
băiatului doar inelul cu pecete al unchiului ei, Seianus, a 
continuat Nero, însă mi se pare incredibil că i-a lăsat o 


parte din bijuteriile familiei Iulia, pe care ea le-a moștenit 
de la mama lui Claudius, bătrâna Antonia. Printre ele se 
află și o pafta despre care se spune că divinul Augustus ar 
fi purtat-o în război și în timpul ceremoniilor pentru 
sacrificiile oficiale. Şi mai ieșit din comun e faptul că nu 
există niciun document care să ateste căsătoria ta, iar fiul 
tău nu apare în noul recensământ, ca să nu mai vorbim de 
listele Ordinului Ecvestru, deși momentul cuvenit pentru 
asta a trecut deja de mult. E ceva foarte ciudat la mijloc. 
Am auzit lucruri de necrezut despre căsătoria ta secretă. 
Dar, ca să fiu corect, vreau să aud și varianta ta, deoarece 
știu că îndeletnicirile tale nedemne de un senator ţi-au 
adus mulţi dușmani. Lămurește-ţi purtarea. 

M-am aruncat la picioarele lui și am început să mă 
tângui prefăcându-mă că regret amarnic: 

— Am avut mustrări de conștiință din această cauză, 
însă mi-a fost mult prea rușine și n-am putut să dezvălui 
secretul nici unuia dintre prietenii mei. Soţia mea, Claudia, 
e evreică. 

Ușurat, Nero a izbucnit într-un râs atât de puternic, 
încât corpul lui vânjos a început să se scuture tot, iar din 
ochi au pornit să-i curgă lacrimi. Niciodată nu-i făcuse 
plăcere să condamne la moarte oamenii pe baza unor 
simple bănuieli, mai ales când era vorba de prietenii lui 
adevăraţi. 

— Dar, Minutus, mi-a spus cu reproș în glas după cea 
reușit să-și mai vină în fire, a fi evreu nu e o rușine. Ştii 
foarte bine cât de mult sânge evreiesc e amestecat în cele 
mai nobile familii romane, vechi de sute de ani. În 
amintirea dragei mele Poppaea, nu-i pot socoti pe evrei 
mai răi decât alți oameni. Chiar îi tolerez în serviciul 
statului, în limite rezonabile, desigur. Cât timp voi domni 
eu, toţi oamenii vor fi consideraţi egali, indiferent dacă 
sunt romani, greci, negri sau albi. N-am deci nimic 
împotriva evreilor. 


M-am ridicat și m-am străduit să par îndeajuns de spășit 
și rușinat. 

— Dacă asta ar fi tot, n-aș șovăi să-mi prezint soţia atât 
în fața ta, cât și a prietenilor mei, am spus, însă provine 
dintr-o familie de sclavi. Părinţii ei au fost niște liberți 
săraci ai mamei lui Claudius, Antonia, adică ai bunicii tale 
într-un fel. De aceea o cheamă Claudia. Acum cred că 
înţelegi de ce mi-e rușine cu ea. Probabil acesta este și 
motivul pentru care Antonia a binevoit să-i dea copilului 
meu niște giuvaieruri ieftine, s-a gândit la bunica ei. Și 
soția mea a fost cea care a dorit ca băiatul să se numească 
Antonianus. Cu toate acestea, am continuat eu tremurând 
de exaltare și de furie, testamentul acela, care a fost o 
adevărată surpriză și pentru mine, reprezintă doar o 
dovadă a răutăţii fără margini a Antoniei, care a dorit să 
atragă în acest fel suspiciunile asupra mea. Aflase că îi 
denunțasem pe Scevinus, Piso și pe toţi ceilalţi, deși, când 
și-a scris testamentul, n-avea de unde să știe că aveam să o 
denunţ și pe ea, mânat de propria-mi conștiință și de 
dorinţa de a-ţi garanta siguranţa. Văzând toate astea, nu 
regret cât de puţin că, am făcut-o. 

Nero s-a încruntat. Părea că reflectează și mi-am dat 
seama că îndoiala încolțise din nou în mintea lui. 

— Trebuie să mărturisesc că am și un anumit interes 
față de credința iudaică, am adăugat imediat. Nu e un 
delict, deși știu că e nepotrivit pentru un om de rangul 
meu. E mai bine ca asemenea lucruri să fie lăsate femeilor. 
Dar soţia mea e îngrozitor de încăpăţânată. Mă obligă 
întotdeauna să merg la sinagoga lui Iuliu Cezar. Și alţi 
romani fac asta. Membrii acestei comunităţi de evrei își 
rad barba, se îmbracă precum oamenii obișnuiți și merg la 
teatru. Bărbatul acela, care în urma unui incident de-a 
dreptul comic a fost aruncat fiarelor în circul tău din cauză 
că era evreu, era și el un membru al comunităţii de pe 
lângă sinagoga lui Cezar. Cu siguranţă îți aduci aminte de 


el. 

Am râs cu poftă, însă Nero continua să se holbeze la 
mine cu o figură sumbră. 

— Explicaţia ta s-ar putea să fie adevărată, a spus el, 
însă ai mare ghinion că Antonia a adăugat acest codicil 
acum șase luni. La vremea respectivă, n-avea de unde să 
știe că tu vei fi un amărât de informator și că vei trăda 
conjurațţia lui Piso. 

Mi-am dat seama că era cazul să fac și mai multe 
mărturisiri. Mă pregătisem pentru asta, deși, normal, am 
încercat să fiu prudent la început ca să nu-i stârnesc 
suspiciuni lui Nero cu sinceritatea mea subită. El oricum 
avea impresia că toată lumea îi ascunde ceva. De aceea l- 
am și lăsat să-și dea singur seama că mai aveam câteva 
secrete. 

Am privit în pământ și mi-am târșâit tălpile pe mozaicul 
ce-i înfățișă pe Marte și Venus îmbrăţișându-se, prinși în 
plasa din aramă a lui Vulcan, imagine care mi se părea 
extrem de potrivită pentru situaţia în care mă aflam. Mi- 
am frământat mâinile și m-am prefăcut că îmi caut 
cuvintele. 

— Spune-mi tot, a exclamat Nero tăios, altfel o să pun să 
ți se ia noile sandale de senator. Senatului i-ar plăcea asta, 
după cum știi. 

— Stăpâne, am strigat, mă bizui pe mărinimia și 
înţelepciunea ta. Ține-mi secretul rușinos doar pentru tine 
și, te rog, nu i-l împărtăși soției mele pentru nimic în lume! 
Gelozia ei e de nesuportat. Se află la vârsta aceea și chiar 
nu înţeleg pe deplin cum de am căzut în mrejele ei și m-am 
pricopsit cu ea. 

Nero și-a dat seama că urma o bârfă picantă și și-a 
trecut limba peste buze. 

— Se zice că evreicele au abilități deosebite în pat, a 
spus, și, desigur, ţi-au fost utile și legăturile ei cu alţi 
evrei. Nu mă poţi păcăli. Nu-ţi promit nimic. Spune-mi! 


— Fiind o femeie ambițioasă, am bâiguit eu, soția mea a 
avut ideea de a o invita pe Antonia când i-am dat numele 
fiului nostru și, în prezența martorilor, l-am luat pe 
genunchi și l-am recunoscut. 

— Așa cum l-ai recunoscut și pe Lausus, a remarcat 
Nero batjocoritor. Continuă. 

— Nu mi-am imaginat că Antonia va veni, am spus, 
pentru nepotul unui libert de-al bunicii ei. Însă pe atunci 
nu avea niciun prieten și cred că își dorea ca asta să se 
schimbe. Din politeţe, a adus-o cu ea și pe Rubria, bătrâna 
vestală, despre care trebuie să spun că s-a îmbătat destul 
de tare în acea seară. Odihnească-se în pace. Nu pot să 
cred decât că Antonia auzise ceva de bine despre mine și a 
vrut să mă cunoască sau poate că își căuta deja prieteni și 
susținători pentru uneltirile ei de mai târziu. După ce a 
băut destul vin, mi-a dat de înţeles că eram bine-venit în 
casa ei de pe Palatin, însă fără soţia mea. 

Nero s-a îmbujorat la chip și s-a aplecat ușor în faţă ca 
să audă mai bine. 

— Sunt îndeajuns de vanitos cât să mă fi simţit onorat de 
invitaţia ei, am continuat, deși am pus-o pe seama vinului 
sau vreunui alt motiv, însă am vizitat-o într-o seară și m-a 
primit neașteptat de călduros. Dar nu, stăpâne, nu 
îndrăznesc să povestesc mai departe. 

— Nu te sfii, a zis Nero. Știu de vizitele tale în casa ei. 
Se spune că durau până dimineaţa. De fapt, chiar m-am 
întrebat la un moment dat dacă fiul tău nu e chiar născut 
în taină de Antonia, dar am înţeles că are deja șapte luni și 
toată lumea știe că Antonia era stearpă ca o vacă bătrână. 

Roșind furios, am recunoscut că Antonia se dovedise 
foarte primitoare și în pat și se atașase atât de mult de 
mine, încât a dorit să mă vadă din ce în ce mai des, însă 
eu, din cauza soției mele, m-am temut prea tare ca această 
relaţie să nu fie descoperită. Probabil o mulțumisem atât 
de bine, că Antonia a ales să-l treacă pe fiul meu în 


testamentul ei, având în vedere că mie nu-mi putea lăsa 
nimic din motive ce ţin de bună-cuviinţă. 

Nero a început să râdă și s-a lovit cu palma peste 
genunchi. 

— Curvă bătrână! a ţipat el. Ei bine, s-a înjosit să se 
culce cu tine, nu-i așa? Dar n-ai fost singurul! Crezi sau nu, 
a încercat și cu mine când am curtat-o mai îndrăzneț, însă 
am făcut-o numai de dragul legăturilor familiale dintre noi. 
Eram beat, bineînţeles, dar îmi aduc aminte de nasul ei 
ascuţit și de buzele ei subţiri când se agăța de gâtul meu și 
încerca să mă sărute. După asta a împrăștiat povestea aia 
absurdă cum că eu aș fi cerut-o de nevastă. Colierul lui 
Piso spune destul de multe despre cât de depravată era. 
Probabil că se culca și cu sclavi dacă nu găsea altceva mai 
bun. Deci normal că ai fost bun și tu. 

N-am putut să nu-mi încleștez pumnii, însă am reușit să- 
mi ţin gura închisă. 

— Statilia Messalina e foarte încântată de colierul lui 
Piso, a zis Nero, chiar și-a vopsit sfârcurile în culoarea 
acelor rubine sângerii. 

Nero era așa încântat de afirmaţiile lui răutăcioase, 
încât simțeam că pericolul trecuse. Nero avea o părere 
proastă despre oameni în general, considera bunătatea o 
simplă prefăcătorie și gândea lumea după el însuși; lucruri 
care mi-au fost de mare folos în situaţia aceea. 

— Negustorul sirian de pietre preţioase a avut 
neobrăzarea să ceară înapoi colierul, a continuat Nero, și 
să afirme că doar i-l împrumutase lui Piso. Atunci m-am 
uitat în ochii lui și l-am întrebat direct cum era posibil ca 
un negustor inteligent să-i împrumute lui Piso un lucru 
atât de valoros, când știa tot orașul că acesta nu stătea 
deloc bine cu banii. N-a putut să-mi dea un răspuns și de 
atunci n-am mai auzit nimic de el. Probabil le mulțumește 
zeilor sirieni că n-a fost răstignit pentru lăcomia lui. Cu 
siguranță fusese implicat în conjurație, altfel nu i-ar fi 


oferit daruri lui Piso ca să-i intre în graţii. Nero însă nu e 
un om meschin, știi prea bine asta. 

Se înveselise și se relaxase, însă potrivit firii lui, era clar 
că vrea să mă pedepsească pentru lucrurile pe care i le 
ascunsesem și să mă facă de râs în tot orașul. A cumpănit 
câteva clipe. 

— Bineînţeles, a spus în cele din urmă, vreau să o 
cunosc pe soţia ta și să văd cu ochii mei că e evreică. Şi aș 
mai vrea să le pun câteva întrebări celor care au fost 
martori în ziua când fiul tău a primit numele. Bănuiesc că 
și ei sunt evrei. Mă voi adresa și celor de la sinagoga lui 
Iuliu Cezar să mă interesez cât de des ai frecventat acel 
loc. Între timp, fă-mi un serviciu și lasă-te circumcis, ca să 
clarificăm astfel lucrurile. Soţia ta va fi încântată de asta. 
Cred că e corect și normal să plătești cu acea parte a 
corpului cu care ai dezonorat-o pe sora mea vitregă. Şi fii 
recunoscător că sunt într-o dispoziţie bună și te las să 
scapi așa ușor. 

Eram îngrozit, de aceea m-am umilit în așa hal, că l-am 
implorat să nu-și bată joc de mine. Însă îmi pusesem singur 
ștreangul de gât. Nero a fost și mai încântat când m-a 
văzut așa de speriat și mi-a pus compătimitor mâna pe 
umăr. 

— E un lucru bun să existe în Senat un bărbat tăiat 
împrejur, care va apăra interesele evreilor. Astfel nu vor 
mai fi nevoiţi să vorbească în limba lor străină fără să fie 
înţeleși de ceilalți. Acum pleacă și fă ce ţi-am cerut. Apoi 
adu-o pe soţia ta aici împreună cu martorii și vino și tu cu 
ei dacă o să mai poţi să mergi. Vreau să verific personal că 
mi-ai îndeplinit ordinul. 

A trebuit să mă duc acasă și să-i povestesc Claudiei și 
celor doi martori, care așteptau înspăimântați și 
tremurând să mă întorc, că trebuia să ne înfăţișăm 
dinaintea împăratului la Palatul de Aur, în scurt timp. Apoi 
m-am dus direct la castrul pretorian să discut cu un 


chirurg militar, un palavragiu care mi-a spus că putea face 
mica operaţie fără probleme. În timpul serviciului său în 
Africa făcuse asta multor legionari și centurioni, care 
suferiseră veșnicele inflamații cauzate de nisipul fin. Încă 
avea ustensilele trebuincioase pentru așa ceva. 

Ca să-mi salvez reputaţia, nu am dorit să fiu circumcis 
de evrei, însă asta s-a dovedit o mare greșeală, căci evreii 
ar fi fost cu siguranţă mult mai pricepuţi. Am îndurat cu 
mult curaj tubul mizerabil și cuțitul neascuţit al 
chirurgului militar, dar rana nu s-a vindecat bine și curând 
a făcut puroi. De aceea, pentru mult timp, mi-a pierit orice 
dorinţă chiar și de a mă mai uita la o femeie. 

De atunci n-am mai fost niciodată eu însumi cu adevărat, 
deși unele femei s-au arătat foarte interesate de mădularul 
meu însemnat. La urma urmei, sunt și eu om și trebuie să 
recunosc că plăcerea lor era probabil mult mai mare decât 
a mea. Avantajul acestui fapt a fost că am putut avea 
ulterior o viaţă destul de virtuoasă. 

Nu mi-e rușine să povestesc, căci oricum toată lumea 
știe de gluma crudă a lui Nero pe seama mea; de aceea am 
și primit o poreclă pe care n-o pot menţiona din motive ce 
țin de buna-cuviinţă. 

Însă mama ta nu avea nici cea mai mică idee la ce să se 
aștepte din partea lui Nero, oricât de bine încercasem eu 
să o pregătesc. Când m-am întors de la castrul pretorian, 
șchiopătând și palid ca un mort, Claudia nici măcar nu m-a 
întrebat ce păţisem, ci pur și simplu a crezut că mă 
temeam de mânia lui Nero. Amândoi evreii creștini erau 
înspăimântați, în pofida străduinţelor mele de a-i încuraja 
și a darurilor promise în schimbul efortului lor. 

Nero n-a trebuit să-i arunce Claudiei decât o singură 
privire. 

— O hoașcă evreică, a strigat el imediat, îmi dau seama 
de asta după forma sprâncenelor și după buzele groase, ca 
să nu mai vorbim de nas. Mai are și părul cărunt. Am auzit 


că evreii albesc de tineri din cauza unui blestem egiptean. 
E uluitor că a mai putut avea un copil la vârsta ei. Dar 
evreii se înmulțesc cu spor. 

Claudia tremura de furie, însă n-a spus nimic, gândindu- 
se la binele tău. Apoi ambii evrei au mărturisit sub 
jurămintele sfinte ale Templului din Ierusalim că îi 
cunoșteau originile Claudiei și că aceasta era evreică 
născută din părinţi evrei, membri ai unei vechi familii 
respectabile, ai cărei strămoși ajunseseră în Roma ca 
sclavi în vremea lui Pompei. Au adăugat că Antonia 
cinstise numirea fiului meu cu prezenţa ei și îi permisese 
să primească numele de Antonianus, în memoria bunicii ei. 

Interogatoriul a înlăturat toate suspiciunile lui Nero. 
Ambii evrei creștini juraseră fals, însă îi alesesem special 
deoarece făceau parte dintr-o sectă de creștini care 
credeau în faptul că lisus din Nazaret interzisese orice 
formă de jurământ. Credeau cu tărie asta și considerau că 
îi pusesem să comită un păcat doar pentru că erau nevoiţi 
să jure, însă pentru ei nu conta dacă jurământul era 
adevărat sau fals. Făceau un sacrificiu pentru binele fiului 
meu și sperau că lisus avea să-i ierte, deoarece, în ciuda 
păcatului, intenţiile lor erau bune. 

Însă Nero n-ar fi fost el însuși dacă nu s-ar fi uitat la 
mine cu o sclipire jucăușă și nu ar fi spus: 

— Draga mea domina Claudia, sau mai bine zis 
serenissima, de când soţul tău, în ciuda defectelor lui, a 
reușit să obţină sandalele roșii de senator... Ei bine, 
domina Claudia, bănuiesc că știi că bărbatul tău s-a folosit 
de această ocazie ca să aibă o relaţie secretă cu nefericita 
mea soră vitregă, Antonia. Am martori care susţin că în 
fiecare noapte se împreunau într-un pavilion din grădina ei 
de vară. Am fost obligat să o supraveghez ca să mă asigur 
că nu avea să provoace vreun scandal cu destrăbălările ei. 

Claudia a pălit când a auzit asta. Trebuie să-și fi dat 
seama după expresia chipului meu că Nero spunea 


adevărul. Ea însăși mă boscorodise pe tema asta până 
când reușisem să o duc de nas spunându-i că adunam 
informaţii despre conjuraţia lui Piso, iar întâlnirile 
conjuraților aveau loc numai noaptea. 

Claudia și-a ridicat mâna și mi-a tras o palmă de a 
răsunat în toată încăperea. Am întors umil și celălalt obraz, 
așa cum spune lisus din Nazaret că trebuie să faci, iar 
Claudia a ridicat și cealaltă mână și m-a trosnit peste 
ureche. Am rămas puţin surd de atunci. Apoi a izbucnit 
într-o tiradă de insulte atât de vulgare, încât aproape că 
nu-mi venea să cred că ieșeau din gura ei. Aș putea spune 
că mai degrabă eu eram cel care urma învăţăturile lui 
Hristos, nu ea, căci am fost înţelept și mi-am ţinut gura. 

Claudia a revărsat un adevărat potop de blesteme 
îngrozitoare asupra mea și a răposatei Antonia, și nu s-a 
potolit până când Nero n-a oprit-o. El i-a reamintit că de 
morţi nu se vorbește decât de bine. I-a mai atras atenţia, 
pentru binele ei, că Antonia fusese sora lui vitregă și astfel 
nu putea îngădui ca alţii să-i jignească memoria. 

Ca să o îmbunez pe Claudia și să-i stârnesc cumva mila, 
mi-am dat la o parte mantia, mi-am ridicat tunica și i-am 
arătat bandajul murdar de sânge înfășurat în jurul 
mădularului meu, spunându-i că îndurasem deja o 
pedeapsă pe măsura greșelii mele. Nero m-a obligat să 
desfac bandajul, oricât de dureros ar fi fost, ca să se 
convingă că nu îl păcăleam și nu legasem o bucată de 
pânză muiată în sânge în jurul membrului meu nevătămat. 

— Chiar ești atât de prost, a spus el după ce s-a convins 
că eram circumcis, încât te-ai repezit să te tai? Eu 
glumeam doar și chiar am regretat ce am spus după ceai 
plecat. Dar trebuie să recunosc că îmi asculţi supus 
ordinele, Minutus. 

Claudiei nu i s-a făcut milă de mine. A bătut din palme și 
l-a felicitat pe Nero că născocise o pedeapsă la care ea nu 
s-ar fi gândit vreodată. Însă pentru mine era oricum o 


pedeapsă faptul că eram însurat cu Claudia. Cred că nu m- 
a iertat niciodată că am înșelat-o tocmai cu Antonia. Mi-a 
scos ochii cu asta mulţi ani după aceea, deși o femeie 
rațională ar fi trecut cu vederea o asemenea greșeală 
vremelnică a soţului ei. 

Oricum, pe vremea aceea, se purta foarte ciudat cu 
mine, fiindcă era la vârsta delicată a femeilor. Chiar e o 
minune că ţi-a putut da naștere. Totuși, eu am încercat să 
fiu răbdător și tolerant faţă de purtarea ei insuportabilă, 
căci era fiica împăratului Claudius, chiar dacă acest lucru 
era secret. Altfel aș fi cerut divorţul și te-aș fi luat cu mine. 
Nero nu s-ar fi opus, căci în ochii lui Claudia a rămas o 
simplă evreică, deși era invitată o dată pe an la banchetul 
din Palatul de Aur. Statilia Messalina era atât de 
orgolioasă, încât, după ce a devenit soţia lui Nero, nu a 
acceptat niciodată să o cunoască personal pe Claudia. 

Nero a considerat toată povestea încheiată și, după ce i- 
a expediat pe Claudia și pe cei doi evrei, a schimbat 
subiectul fără să-mi arate nici cea mai mică urmă de 
compasiune. 

— După cum știi, Senatul s-a decis asupra ofrandelor de 
mulțumire oferite pentru deconspirarea conjuraţiei, a zis, 
iar eu m-am hotărât să dăruiesc pumnalul norocos al lui 
Scevinus templului lui Jupiter de pe Capitoliu. Senatul vrea 
ca luna aprilie să fie numită luna lui Nero. Însă i-am rămas 
dator lui Ceres, pentru că am fost nevoit să-i negilijez 
sărbătoarea. În mod clar, ea a avut un rol important în 
faptul că am reușit să scap ca prin minune de ucigași. Zeii 
își apără rudele, după cum știi, însă nu pot lăsa Senatul să 
mă declare zeu și să-mi înalțe altare, așa cum vor cei mai 
mulţi dintre senatori. Din punctul meu de vedere, nu are 
rost să fiu proclamat zeu înainte să mor, căci asta m-ar 
împiedica să particip la întrecerile muzicale. Cât voi fi în 
viață, mă mulțumesc cu renumele de cântăreț. După 
moarte, mă voi alătura cu plăcere zeilor. 


Însă ideea de moarte l-a indispus. După ce a stat puţin 
pe gânduri, a continuat: 

— Am decis să construiesc un nou templu demn de 
Ceres. Cel vechi a fost ars de blestemaţii de creștini, iar eu 
n-am reușit să plănuiesc ridicarea unuia nou, deoarece 
sunt extrem de ocupat cu reconstrucţia Romei. Centrul 
cultului lui Ceres e din timpuri imemoriale pe Aventin, dar 
nu am putut găsi un loc îndeajuns de mare acolo, de aceea, 
ca să restabilim încrederea reciprocă și să pecetluim 
prietenia noastră, sunt convins că dorești să-i donezi lui 
Ceres casa și grădina ta de pe Aventin. Este cel mai bun 
loc posibil. Nu fi surprins, când o să ajungi acolo, dacă 
sclavii vor fi început deja să dărâme casa. Chestiunea e 
urgentă și eram sigur că pot conta pe acordul tău. 

Astfel Nero m-a obligat să renunţ la vechea casă a 
familiei Manilianus fără să primesc în schimb nicio 
despăgubire oricât de mică. N-am putut simţi nicio bucurie 
față de o asemenea onoare, deoarece știam că el avea să 
primească toţi laurii, fără să-mi pomenească măcar numele 
atunci când templul va fi gata. L-am întrebat cu 
amărăciune unde credea că îmi voi pune patul și toate 
lucrurile, având în vedere penuria de case cu care se 
confrunta Roma. E 

— Uite că la asta nu m-am gândit, a spus Nero. Însă casa 
tatălui tău, sau, mai bine zis, casa Tulliei e încă goală. N- 
am putut să o vând pentru că e bântuită. 

Am replicat că nu aveam de gând să cheltuiesc sume 
enorme pe o casă bântuită pe care nici nu mi-o doream, 
fiindcă era amplasată într-un loc neprielnic, deși se afla 
chiar aproape de Palatul de Aur. De asemenea, i-am 
explicat în ce ruină ajunsese și cât de prost împărțită 
fusese oricum de la început, chiar dacă era imensă. In 
plus, nu era renovată de doisprezece ani și avea o grădină 
de-a dreptul sălbatică, a cărei întreţinere m-ar costa o 
avere din cauza noilor taxe pentru apă. 


Nero m-a ascultat delectându-se cu descrierea mea. 

— Ca dovadă a prieteniei mele, a spus, mă gândisem să- 
ți vând casa tatălui tău la un preţ rezonabil. Dar mă 
dezgustă că ai început să te tocmești cu nerușinare și fără 
vreun drept chiar înainte să pomenesc vreun preţ. Nu mai 
regret că ţi-am cerut să te circumcizi. Ca să-ți demonstrez 
că Nero e Nero, îţi ofer gratis casa tatălui tău. Refuz să mă 
înjosesc târguindu-mă cu tine. 

Firește că i-am mulțumit din toată inima, deși nu mi-a 
dat casa chiar pe gratis, ci în schimbul vechii mele case de 
pe Aventin. Până la urmă, tot eu aveam de câștigat de pe 
urma acestui schimb. 

După ce ne-am despărțit, m-am dus la trezorierul meu și 
l-am rugat să întocmească urgent actele de proprietate și 
să înregistreze casa pe numele meu ca nu cumva Nero să 
uite de generoasa-i donaţie, așa cum se mai întâmpla din 
când în când. Din fericire însă, Nero nu fusese foarte beat 
și a ţinut minte ce mi-a promis. 

M-am gândit cu satisfacţie că totuși casa Tulliei merita 
circumcizia, și m-am alinat cu acest gând în tot timpul cât 
am suferit de durere și febră din cauza rănii infectate. Eu 
însumi făcusem tot posibilul să nu fie vândută casa aceea 
părăsită, împrăștiind zvonuri despre fantome și trimițând 
doi sclavi noaptea să facă zgomote și să trântească mobila. 
Noi romanii, suntem superstițioși când vine vorba de 
fantome și morți. 

Acum că am conștiința împăcată, pot să-ţi povestesc mai 
departe despre triumful lui Nero din Grecia, despre 
moartea regretabilă a lui Chefa și Pavel și despre cum am 
ajuns să particip la asediul Ierusalimului. 


CARTEA A XIII-A 
NERO 


Eliminarea membrilor conjuraţiei lui Piso a continuat 
pentru încă doi ani și s-a extins chiar și în rândul 
oamenilor înstăriți din provincii și din statele aliate, care în 
mod evident știuseră de complot, însă preferaseră să nu-i 
spună nimic împăratului. În mărinimia lui, Nero a înlocuit, 
ori de câte ori era posibil, pedeapsa capitală cu exilul. Cu 
averile confiscate de la conjuraţi a reușit să echilibreze cât 
de cât finanţele statului, în pofida cheltuielilor lui enorme. 

De fapt, pregătirile pentru războiul cu Parţia epuizaseră 
cea mai mare parte din fondurile imperiului. Nero avea un 
mod de viaţă chiar cumpătat în comparaţie cu unii dintre 
oamenii înstăriți și noii îmbogăţiți ai Romei. Datorită 
influenţei răposatului Petronius, Nero încerca să 
înlocuiască obiceiurile necioplite ale parveniţilor romani cu 
bunul-gust, însă, desigur, făcea adesea și greșeli, iar acum 
nu-l mai avea pe Petronius să-l sfătuiască. 

Pot spune spre cinstea lui Nero că n-a împovărat bugetul 
statului decât cu cheltuielile de transport atunci când a 
înlocuit operele de artă de pe Palatin, care fuseseră 
distruse de incendiu, cu statui noi și alte obiecte de preţ. A 
trimis o comisie formată din cunoscători într-ale artei să 
răscolească fiecare oraș important din Achaia și Asia ca să 
găsească sculpturile cele mai frumoase și să le aducă la 
Roma pentru Palatul de Aur. Această măsură a stârnit 
nemulțumiri considerabile printre greci, iar în Pergamon a 
izbucnit chiar o răscoală armată. Cu toate astea, comisia 
și-a îndeplinit magistral sarcina și a descoperit - chiar și în 
Atena sau Corint, care fuseseră complet jefuite în timpul 
cuceririi romane - statui și picturi nepreţuite ce datau din 
vremurile când Grecia era o mare putere. 

Negustorii înstăriți și proprietarii de corăbii din noul și 


înfloritorul Corint se descurcaseră de minune de-a lungul 
anilor să adune noi colecţii de artă. Iar pe insule, care nu 
mai fuseseră scotocite de la momentul cuceririi, au fost 
scoase la iveală statui vechi ce meritau locul de onoare 
oferit în camerele grandioase și în colonadele Palatului de 
Aur. 

Palatul era atât de spaţios, încât părea pustiu, deși 
comisia a trimis câteva corăbii pline cu obiecte. Nero le-a 
dăruit prietenilor lui unele sculpturi pe care le considera 
mai puţin valoroase, căci dorea să păstreze pentru el doar 
cele mai frumoase artefacte antice. Astfel am dobândit-o 
pe Afrodita mea din marmură, sculptată de Phidias, ale 
cărei culori s-au păstrat uimitor de bine. Eu continui să 
cred că e de mare valoare, în pofida scepticismului tău. Să 
încerci să calculezi odată cât de mult i-ar crește preţul 
dacă ar trebui să o vând la o licitaţie publică pentru a 
întreţine grajdul tău cu cai de curse. 

Fiindcă războiul cu Parţia era inevitabil și ca să-și 
liniștească propria conștiință, Nero a anulat reformele 
monetare imediat ce trezoreria statului s-a umplut de aur 
și argint și a poruncit să fie bătute monede curate din 
aceste metale în templul lunonei Moneta. Legiunile, care 
începuseră în secret să se mute către Răsărit pentru a 
întări forțele lui Corbulo, erau profund nemulțumite de 
valoarea tot mai mică a soldei lor, astfel compoziţia banilor 
trebuia reîntregită și din motive militare. 

Mărirea soldelor cu o cincime n-ar fi fost un lucru 
înțelept. Toată lumea știa că o asemenea măsură 
presupunea cheltuieli enorme. De aceea, pe termen lung, 
era mai avantajoasă reîntregirea banilor, decât majorarea 
soldelor. Nero le-a mai acordat legiunilor și anumite 
privilegii suplimentare, la fel cum le oferise pretorienilor 
cereale pe gratis. 

De fapt, totul era doar o jonglerie, o artă pe care mulţi 
oameni înţelepţi au încercat în zadar să o stăpânească. Nu 


o să spun nimic despre liberţii trezorieri, care au oricum 
destule pe cap și care au pus la cale tot planul. Însă 
consider scandalos faptul că monedele din argint 
amestecat cu cupru ale lui Nero au trebuit să fie schimbate 
la rata de zece la opt, astfel un om primea patru monede 
noi cu valoare întreagă pentru cinci din cele vechi. 

Eu n-am fost prea afectat, dar printre cei săraci aceste 
reforme au generat la fel de multe nemulțumiri ca și 
precedentele. Prin urmare, n-au contribuit deloc la 
popularitatea împăratului, deși el credea contrariul. Nero 
n-a înţeles niciodată chestiunile financiare, ci asculta 
orbește sfaturile sfetnicilor lui. Totuși legiunile s-au liniștit 
când solda lor a început să fie din nou plătită în argint pur. 

Nu vreau să-i iau apărarea lui Nero, însă chiar am 
convingerea că situaţia dezastruoasă a trezoreriei statului 
nu-i putea fi atribuită în totalitate, ci era întreţinută mai 
degrabă de funcţionarii responsabili de aceste activităţi. 
Nero nu se pricepea deloc la bani și nici nu considera că 
era treaba unui artist să se gândească la astfel de lucruri. 
Această atitudine a lui era o ispită enormă chiar și pentru 
cel mai corect funcţionar, fie că era vorba de liberţi sau 
chiar de senatorii care se ocupau de trezorerie. 

Văzând cursul evenimentelor și faptul că împăratul nu 
avea nici cea mai vagă noţiune despre valoarea banilor, am 
ajuns la concluzia că trebuie să fiu înţelept și să pun mâna 
pe o parte din câștiguri, căci oricum ar fi făcut-o cineva 
dacă nu eram eu. Mă gândeam, desigur, la viitorul tău. De 
exemplu, libertul meu care se ocupa de achiziţia cerealelor 
în numele meu a putut dovedi cu documente 
corespunzătoare că un vas plin cu grâne a ancorat în 
Ostia, iar marfa a fost descărcată și transportată în 
magaziile statului. Normal că vasul respectiv nu exista în 
realitate, însă niciun angajat al trezoreriei nu și-a dat 
seama. 

Iar asta nu s-a întâmplat o singură dată, ci de multe ori. 


Însă nu aveam cum să nu regret moartea prematură a lui 
Fenius Rufus. Așa cum am mai spus, succesorul lui era un 
om mult mai lacom și mai egoist decât dragul de Rufus. 
Oricum, aceste transporturi inexistente nici măcar nu mi- 
au adus așa de mulţi bani pe cât mă așteptam. 

Nero nu putea decât să dea din cap atunci când se 
discuta despre bani, deși considera că a făcut tot ce era 
posibil ca să amelioreze situaţia. Își sacrificase timp 
preţios pe care l-ar fi putut destina intereselor lui artistice 
parcurgând liste interminabile pentru a-i selecta pe 
oamenii bogaţi din provincii ale căror averi trebuiau 
confiscate, deoarece fuseseră implicaţi în conjuraţia lui 
Piso. 

De regulă, avea dovezi care confirmau că acei oameni îi 
erau ostili. De exemplu, exista mereu cineva care se 
bucura de plăceri imorale sau care uitase de ziua lui Nero 
sau, cel mai rău, care îi critica talentul de cântăreţ. 
Conștiința unui om bogat nu e niciodată fără pată. Atunci 
când Nero cânta pe scenă, cel mai înţelept era să încerci 
să nu te fure somnul și să te abţii de la căscat. Nu tolera să 
plece cineva în mijlocul spectacolului nici dacă 
respectivului i s-ar fi făcut rău. 

O dată, când imita ţipetele unui travaliu într-o tragedie, 
o femeie chiar a născut în tribune, căci nu îndrăznise să 
plece, în ciuda durerilor nașterii. Nero a fost foarte fericit 
că vocea lui puternică reușise să acopere urletele de 
durere ale femeii și astfel n-au observat incidentul decât 
cei care stăteau lângă ea. Se simţea în triumf și considera 
că talentul lui era desăvârșit. 

Ca să finanţeze războiul cu partii, a trebuit să impună 
taxe exorbitante pentru produsele de lux, în consecință 
acestea au început să fie vândute clandestin. Astfel au 
trebuit organizate inspecţii-surpriză în toate prăvăliile din 
oraș, iar comercianții erau din ce în ce mai iritaţi că li se 
confisca marfa și primeau mereu amenzi. 


Flavius Sabinus, fostul meu socru, era stânjenit de toate 
aceste măsuri pe care avea sarcina să le pună în practică 
în calitate de prefect al orașului și se temea totodată că din 
această cauză reputaţia lui va fi distrusă. Uneori îi avertiza 
din timp pe negustori, îndeosebi pe cei bogaţi, ca să nu fie 
luaţi prin surprindere de inspectorii lui. Știu asta sigur. Și 
nu avea niciun motiv să regrete sinceritatea de care a dat 
dovadă, căci în foarte scurt timp situaţia financiară i s-a 
îmbunătăţit considerabil. 

Nero era întărâtat și de vanitatea Statiliei Messalina. 
Statilia considera că îi stătea cel mai bine în violet și chiar 
nu se înșela în privința asta. Ca să poată purta numai ea 
această culoare, l-a pus pe Nero să interzică toate 
vopselurile violet. Firește, orice femeie romană care avea 
puţin respect de sine a păstrat toate articolele 
vestimentare violet din garderobă și a continuat să le 
poarte, însă doar acasă sau în compania prietenilor de 
încredere. 

Comerțul pe sub mână cu materiale violet a atins 
proporţii de neimaginat, iar negustorii au profitat atât de 
mult de pe urma lui, încât și-au plătit toate amenzile 
încasate în urma inspecțiilor. 

O singură dată s-a întâmplat ca Nero să ia măsuri 
împotriva unei femei care a îndrăznit să apară în public, la 
un spectacol de-al lui, îmbrăcată în violet. La insistenţele 
Statiliei Messalina, a poruncit unui procurator să confiște 
hainele și averea femeii respective. Acesta a fost 
dezbrăcată chiar în mijlocul spectacolului, însă nu cred că 
a deranjat-o prea tare, căci avea oricum ambii sâni 
dezgoliţi. Bănuiesc că Statilia a fost deranjată mai degrabă 
de acest lucru, decât de rochia ei violet. 

Nu există dovadă mai bună a naivităţii lui Nero în 
privința banilor decât faptul că s-a încrezut orbește într-un 
moșier din Cartagina, pe nume Cesellus Bassus, care 
susținea că găsise comoara reginei Didona. Bărbatul era 


foarte convingător, așa cum sunt toţi nebunii, și povestea 
cu înflăcărare că toate bogăţiile erau ascunse în străfundul 
unei peșteri. După spusele lui, acolo se afla o cantitate 
impresionantă de aur; era atât de mult, că nici nu putea fi 
măsurat decât în unităţile antice. 

Bassus era convins că aceea nu putea fi decât comoara 
reginei Didona, pe care aceasta o luase cu ea când fugise 
din Tyros. După ce întemeiase Cartagina, își ascunsese 
averea ca să nu ispitească noua comunitate și să nu-i 
afecteze virtuțile, dar și pentru a evita un conflict cu 
regele numidian din apropiere. 

Nero avea o imaginaţie foarte bogată și, auzind povestea 
lui Bassus, s-a gândit imediat că putea folosi acel aur ca să 
rezolve dintr-odată și pe cale cinstită toate problemele 
statului. L-a numit îndată cavaler pe Bassus și i-a pus la 
dispoziţie nave militare și oameni care să-l ajute să 
transporte comoara. Bassus era aclamat ca un erou. Toată 
lumea dorea să-l cunoască și să investească în expediţia 
lui. Ca să fiu sincer, am făcut și eu o mică investiție, pentru 
că Nero avea în permanenţă probleme financiare și 
promisese © recompensă consistentă celor care 
contribuiau la reușita acestei călătorii. 

Evident, au apărut și oameni care se credeau mai 
inteligenţi și care susțineau că întreaga poveste fusese 
născocită chiar de Nero ca să mai facă rost de niște bani. 
Însă eu sunt convins că n-a fost așa. Am organizat un 
banchet în cinstea lui Bassus ca să-mi asigur un statut 
privilegiat, și astfel am ajuns să fac cunoștință cu acest 
om. Era în mod clar nebun, însă, ca orice om cu mintea 
rătăcită, era sincer. La momentul acela, nu mi-am dat 
seama că nu era în toate minţile, deoarece se arăta extrem 
de sigur pe el și părea deosebit de elocvent. 

Nu încape îndoială că Bassus era onest, căci și-a distrus 
propriile pământuri săpând după mult râvnita comoară. 
Toate proprietăţile lui au fost complet avariate în urma 


săpăturilor. Când Nero și-a pierdut răbdarea, a fost nevoit 
să se întoarcă la Roma și să-și recunoască eșecul. Nu avea 
nicio scuză și susținea că până atunci toate visele lui 
fuseseră adevărate. 

Nero s-a înfuriat atât de tare, încât l-a închis în temniţă. 
Ulterior a regretat acel gest prea sever și s-a mărginit doar 
la a-i confisca averea. I s-a părut însă just să-i lase titlul de 
cavaler pe care i-l oferise de bunăvoie. Peste puţin timp, 
Bassus s-a sinucis, probabil covârșit de visele lui. 


Nero nu era tocmai entuziasmat de războiul cu Partia, 
oricât de necesar părea să fie pentru viitorul Romei și 
pentru deschiderea rutelor comerciale pe uscat spre 
Orient. Gândindu-mă la tine, am ajuns treptat să accept 
ideea, deși nu-mi plac deloc războaiele. Liberţii tatei din 
Antiohia au câștigat sume enorme din furnizarea de 
provizii legiunilor și m-au îndemnat să susţin prelungirea 
războiului în discursurile mele din cadrul comisiei pentru 
chestiuni orientale. Afacerea în sine era judicioasă și venea 
într-un moment potrivit. Nimicirea partilor va fi oricum o 
necesitate, într-o bună zi, pentru siguranța Romei. Însă eu 
nu mi-am dorit decât să nu se petreacă în timpul vieţii 
mele, și așa a fost. Rămâne totuși o sarcină de care va 
trebui să ne ocupăm într-o bună zi. 

Nero a fost de acord când i s-a propus să lase războiul 
propriu-zis pe mâinile lui Corbulo, iar el, în calitate de 
comandant suprem, să se rezume doar la a sărbători 
victoria. Nu cred că triumful în sine l-a motivat, ci gândul 
că va ţine un concert în Ecbatana prin care spera să 
câștige, graţie vocii lui minunate, devotamentul noilor săi 
supuși abia scăpaţi de ororile războiului. 

Niciunul dintre sfetnicii lui nu s-a obosit să-i spună ca 
parții nu sunt tocmai niște melomani și nici nu consideră 
cântatul o îndeletnicire demnă de un împărat. Preţuiesc 
mai tare călăritul și trasul cu arcul, după cum a aflat 


nefericitul triumvir Crassus la vremea lui. Ca să scape de 
el, străbunul tău Iuliu Cezar l-a trimis să lupte cu partii, 
care l-au ucis turnându-i aur topit pe gât ca să se sature, o 
dată pentru totdeauna, de bogăţie. Poate ar fi bine să ţii 
minte această poveste, fiule. Dacă va fi musai să meargă 
vreodată cineva în Parţia, să nu fii tu acela, trimite pe 
altcineva. 

De prisos să mai spun ceva despre istoria Parţiei și 
despre conducătorii ei, dinastia Arsacidă. E înţesată de 
fratriciduri, lovituri de stat, viclenie tipic orientală, adică 
tot felul de lucruri care nu s-ar petrece niciodată aici, în 
Roma. Niciun împărat roman n-a fost ucis vreodată în 
văzul lumii, cu excepţia străbunului tău, Iuliu Cezar. Iar el 
a fost responsabil de propria moarte deoarece a ignorat 
sfaturile bune, iar asasinii lui credeau sincer că fac un bine 
patriei. Gaius Caligula e un caz special, la fel cum nu e nici 
acum sigur dacă Livia l-a otrăvit pe Augustus sau dacă 
Tiberius a fost strangulat de Caligula. Chiar și Agrippina l- 
a otrăvit pe Claudius fără să bată la ochi. Indiferent ce 
părere are lumea despre aceste incidente, ele au fost 
tratate cu discreţie; în familie, ca să spun așa. 

Arsacizii, în schimb, se consideră moștenitorii de drept 
ai fostului Imperiu Persan și se mândresc cu crimele lor și 
cu iscusinţa cu care au fost săvârșite în timpul celor mai 
bine de patru sute de ani de domnie. Nu doresc să înșir 
toate disputele interne ale partilor, cu siguranţă au destulă 
experienţă să le întreţină. E de-ajuns să menţionez că 
Vologases a reușit să-și consolideze puterea și s-a 
transformat într-un adversar de temut al Romei. 

Ca să-l pună pe fratele lui, Tiridates, într-o poziţie 
ingrată, Vologases i-a dăruit tronul Armeniei, care în 
timpul campaniilor lui Corbulo fusese distrusă de trei ori și 
mai apoi recucerită dintr-un capriciu al Fortunei. S-a 
întâmplat ca în timpul acelui război în Armenia două 
legiuni să sufere o înfrângere atât de rușinoasă, încât, 


pentru a menţine disciplina, Corbulo a trebuit să execute 
fiecare al zecelea om prin tragere la sorţi. Reinstaurarea 
disciplinei și a dorinţei de luptă în sânul legiunilor siriene 
slăbite a necesitat ani de muncă asiduă, însă efortul a 
început treptat să dea roade. 

Dorind să salveze tot ce se mai putea dintr-o afacere 
proastă, Vologases a trebuit să recunoască Armenia drept 
aliata Romei în speranţa că așa îl va ţine pe fratele său cât 
mai departe de Ecbatana. In prezenţa legiunilor și a 
cavaleriei, Tiridates și-a depus coroana la picioarele 
împăratului roman. În acest scop, o statuie a lui Nero 
fusese pusă pe un scaun de senator. Tiridates a depus un 
jurământ potrivit căruia avea să vină personal la Roma să 
pecetluiască alianţa și să-și primească înapoi coroana chiar 
din mâna lui Nero. 

Însă nu a pus piciorul prea curând în Roma. Când era 
întrebat de ce, se tot eschiva, invocând printre altele și 
faptul că nu se putea expune riscurilor unei călătorii pe 
mare din motive religioase. Când i s-a propus să 
călătorească pe uscat, a refuzat pe motiv de sărăcie. 
Reconstruirea Armeniei îi consuma fără îndoială toate 
resursele financiare. 

Mărinimos, Nero a promis să-i acopere toate costurile 
necesare călătoriei pe uscat și chiar o escortă cât timp 
avea să stea la Roma, însă Tiridates tot n-a venit. Potrivit 
unor surse demne de încredere, acesta stabilea legături 
ciudat de apropiate cu nobilii armeni care mai rămăseseră 
în viață după ce romanii și parții îi executaseră pe toţi cei 
pe care îi capturaseră. 

În comisia senatorială pentru chestiuni orientale, 
sustragerea lui Tiridates era considerată suspectă. Eram 
convinși că agenţii secreţi parți făcuseră tot posibilul să 
răspândească zvonuri false în statele orientale aliate 
Romei, la fel și în provincii, în speranţa de a împiedica 
izbucnirea unui război. Mituiseră triburile germane ca să 


se mute și astfel să îngreuneze deplasarea legiunilor către 
răsărit. De asemenea, au încercat să instige la violenţă 
chiar triburile din Britania, promițându-le daruri 
generoase, cu scopul de a-i obliga pe romani să-și păstreze 
cele patru legiuni acolo ca să poată menţine pacea. 
Vologases îi folosea pe negustorii evrei ambulanți pe post 
de mesageri, căci știau numeroase limbi străine și erau 
obișnuiți să se adapteze repede la orice condiţii. 

Din fericire, am aflat din timp despre aceste intrigi de la 
bătrânul Petro, care era în Lugundanum. Hotărâsem să 
numesc un oraș în cinstea Lugundei datorită averii pe care 
o moștenisem de pe urma ei. Orașul era bine ales și avea 
un rol-cheie în ţinutul icenilor. Petro încă trăiește acolo și 
se bucură de o pensie bine-meritată, oferită drept 
recunoștință pentru loialitatea lui, iar prin intermediul său 
îmi păstrez legăturile de prietenie cu druizii și primesc 
informaţii despre planurile secrete ale triburilor. 

Spre norocul nostru, druizii nu au acordat sprijin 
revoltei, deoarece anumite semne prevestitoare le 
confirmaseră că stăpânirea romană asupra insulei lor nu 
avea să dureze prea mult. Eu însă nu dau doi bani pe 
superstiții și nu cred că îmi voi pierde proprietăţile de 
acolo. De aceea am așteptat ca valoarea terenurilor să 
crească și am continuat să fac noi investiţii în Britania. 

În orice caz, datorită legăturii mele cu druizii, am aflat 
de călătoriile suspecte ale negustorilor evrei în Britania. 
Urmându-mi sfatul, procuratorul i-a răstignit pe doi dintre 
ei, iar druizii înșiși au sacrificat alţi doi în cinstea zeilor 
lor, căci evreii, în pofida misiunii lor secrete, păreau mult 
prea siguri pe ei când venea vorba de chestiuni religioase. 
Până la urmă, a fost transferată o legiune din Britania în 
Orient. Un transfer mai mare cred că ar fi pus în pericol 
averea mea moștenită de la Lugunda. 

Treptat, după ce s-au luat numeroase măsuri de 
siguranţă, au fost masate zece legiuni în Orient. Nu le voi 


menţiona deoarece trupele trebuiau să-și schimbe des 
numărul și acvilele ca să deruteze iscoadele parților. 
Totuși, Vologases era extrem de bine informat asupra 
mișcărilor și poziţiei trupelor noastre și chiar știa despre 
disputa pentru pășunile de lângă Eufrat pe care doream să 
o prezentăm Senatului și poporului roman drept motivul 
oficial al războiului. La o întrunire secretă a comisiei 
noastre, chiar am decis să-i acordăm onoarea lui Corbulo, 
care încă dispunea de o mare forță fizică în ciuda vârstei, 
de a arunca o suliță peste Eufrat, în zona stăpânită de 
parți, ca o declaraţie de război. Corbulo ne-a informat într- 
o misivă că putea face asta și a promis să exerseze în 
fiecare zi ca să fie sigur că sulița nu va cădea în apă, ci va 
ajunge cât mai departe pe pământul disputat. 

Din punct de vedere militar, îndelung plănuita călătorie 
a lui Nero în Grecia reprezenta un paravan excelent pentru 
planurile noastre. Nici măcar parții nu se puteau îndoi de 
intenţiile lui Nero de a cuceri cununi de lauri cântând în 
cadrul jocurilor străvechi din Grecia. Călătoria lui a fost un 
bun pretext pentru a lua cu el o legiune pretoriană ca 
escortă, lăsând-o pe cealaltă în Roma să-i păzească tronul. 

Tigellinus a promis să-i ţină sub observaţie pe dușmanii 
lui Nero cât timp acesta va fi plecat, deși s-a plâns amarnic 
că nu i se acordase privilegiul de a călători împreună cu 
împăratul. Bineînţeles că oricine se considera un om 
important dorea să meargă cu Nero ca să asiste la triumful 
lui în competiţii și, mai ales, ca să se remarce în ochii 
împăratului. Se înghesuiau să-l însoțească mai ales cei 
care nu știau de războiul iminent și de oportunităţile care 
se iveau odată cu acesta. Dacă ar fi știut, poate ar fi 
invocat vreo boală sau vreo altă scuză doar ca să rămână 
acasă. 

Au ajuns la Roma și vești despre răzmeriţele evreilor din 
Ierusalim și Galileea, care, evident, erau încurajate de 
Parţia. Însă niciunul dintre noi nu le-a luat prea în serios. 


Mereu existau probleme în acel colţ de lume, indiferent 
dacă procurator era Felix sau Festus. Însă regele Irod 
Agrippa părea cu adevărat îngrijorat. De aceea, am hotărât 
până la urmă în cadrul comisiei pentru chestiuni orientale 
să fie trimisă o întreagă legiune din Siria, care să pună 
capăt tulburărilor. Deși misiunea în sine nu presupunea o 
mare onoare, legiunea se alegea măcar cu niște experienţă 
în zonă, mai ales că evreii, înarmaţi cu bâte și catapulte, 
nu aveau cum să opună rezistență serioasă în fața unei 
legiuni experimentate. 


Am pornit, în sfârșit, în călătoria la care Nero visase de 
multă vreme și care avea să-i încununeze cariera artistică. 
Ca să-și atingă țelul, ordonase dinainte ca întrecerile din 
cadrul jocurilor grecești să se desfășoare una după alta, 
astfel încât să poată participa la toate imediat ce va fi 
ajuns. 

Din câte știu, a fost singura dată când Jocurile Olimpice 
au trebuit să fie mutate mai devreme decât data cuvenită. 
Cred că oricine își poate da seama ce dificultăţi a presupus 
acest lucru, mai ales după cronologia grecească. Mândri 
de trecutul lor, grecii calculează și acum anii când au loc 
jocurile în funcţie de calendarul lor, începând cu primele 
jocuri din Olympia, deși ar trebui să ţină cont de 
întemeierea orașului, așa cum facem noi, romanii. Astfel 
am avea aceeași cronologie cu toţii. Dar grecilor mereu le- 
a plăcut să complice lucrurile. 

În ultima clipă, chiar înainte de plecare, Nero a refuzat 
să o lase pe Statilia Messalina să-l însoţească. A motivat că 
nu îi putea garanta siguranţa în cazul în care izbucnea 
războiul. Adevăratul motiv a ieșit la iveală abia în timpul 
călătoriei. Nero găsise, în sfârșit, persoana pe care o 
căuta; o persoană care semăna în toate privinţele cu 
Poppaea. Se numea Sporus și, din nefericire, nu era 
femeie, ci un tânăr incredibil de frumos. 


Tânărul spunea că în sinea lui se simțea mai mult fată 
decât băiat, de aceea, la cererea lui, Nero ceruse să-i fie 
făcută o operaţie și apoi i-a dat niște leacuri prescrise de 
un doftor din Alexandria, care opreau creșterea părului de 
pe faţă, măreau sânii și accentuau trăsăturile feminine. 

Ca să nu fiu nevoit să revin asupra acestei povești, care 
a stârnit multă ostilitate, voi spune de pe acum că, în 
Corint, Nero s-a căsătorit cu Sporus după tradiţie, cu 
zestre, văl și procesiune nupţială. De atunci l-a tratat ca pe 
soţia lui. A fost o ceremonie care a respectat toate datinile, 
dar care nu era sub nicio formă legitimă. Nero se 
împreuna și cu femei, și cu bărbaţi, așa cum fac toţi zeii de 
sex masculin. Alexandru cel Mare întărise această 
perspectivă când a fost numit zeu în Egipt, de aceea Nero 
susținea că înclinațiile sale reprezintă doar o dovadă în 
plus a naturii sale divine. 

Era atât de convins că procedase corect, încât a 
acceptat senin toate glumele grosolane la adresa lui 
Sporus. Ca să se amuze, l-a întrebat o dată pe un senator, 
cunoscut drept un adept al filosofiei stoice, ce credea 
despre căsătoria lui. Bătrânul i-a răspuns: 

— Ce bine ar fi fost pentru neamul omenesc dacă tatăl 
tău, Domiţius, ar fi avut o asemenea soţie. 

Nero însă nu s-a înfuriat, ci a râs apreciativ la auzul 
acestei glume cu subîinţeles. 

Aș vrea să spun câte ceva despre răbdarea de care 
dădea uneori dovadă Nero. Chiar înainte de călătoria 
noastră în Grecia, Datus - un actor talentat - l-a ironizat pe 
scenă. A fredonat un cântec intitulat „Rămâi cu bine, 
mamă”, ale cărui versuri, însoţite de gesturi cât mai 
sugestive, făceau aluzie atât de direct la moartea 
Agrippinei, încât până și cel mai prost dintre spectatori nu 
avea cum să nu înţeleagă. 

Când a intonat ultimul vers, „Orcus să-ți călăuzească 
pașii”, s-a întors către locurile senatorilor și a arătat cu 


degetul spre noi. Un asemenea gest era inadmisibil, mai 
ales că tot poporul știa cât de tensionată devenise relaţia 
dintre Nero și Senat. Datus a comis un delict grav 
sugerând că venise sfârșitul Senatului și pentru asta 
merita să moară. Nero însă a refuzat să-l pedepsească. A 
trebuit să ne mulțumim să-l exilăm din Roma, însă această 
pedeapsă nu era nici pe departe suficientă având în vedere 
gravitatea faptei lui. Aluzia lui ne-a înspăimântat pe noi, 
toţi cei prezenţi. Doar Nero a râs. 

S-au spus extrem de multe despre succesele lui Nero în 
competițiile muzicale grecești. A adus acasă peste o mie de 
cununi de învingător. Doar în cadrul curselor olimpice era 
să o păţească - în încercarea de a struni un atelaj de zece 
cai, a fost aruncat din car la o cotitură și abia a izbutit să 
taie hăţurile care i se încolăciseră în jurul mijlocului. 
Evident că s-a ales cu multe vânătăi, însă, în semn de 
respect pentru curajul lui, juriul a hotărât în unanimitate 
să-i acorde totuși o cunună. Nero însă a refuzat cununa de 
învingător pentru că nu terminase cursa și s-a mulțumit cu 
cele dobândite în urma competițiilor muzicale și luptelor 
corp la corp din Olympia. Îţi povestesc toate astea ca să-ţi 
demonstrez cât de curajos era Nero în fața pericolului 
adevărat și în întrecerile dificile. 

Nero a făcut tot ce a putut ca să arate că își însușise 
adevărata  sportivitate grecească și nu și-a criticat 
adversarii din cadrul competiţiilor muzicale atât de rău 
cum obișnuia să o facă în Roma. Victoriile lui au fost cu 
atât mai meritate, cu cât era urmărit de ghinion. A suferit 
o săptămână întreagă chinuit de o durere de dinte, până 
când, în cele din urmă, dintele cu probleme a fost scos. În 
timpul extracţiei, dintele s-a spart în bucăţi, în pofida 
iscusinței doctorului, și astfel a trebuit să-i sfredelească 
gingia pentru a scoate și rădăcina. Insă Nero a îndurat 
bărbătește chinul. 

Din fericire, alcoolul a reușit să-i aline puţin durerea, 


căci Nero s-a îmbătat cât de tare a putut înaintea 
intervenţiei, lucru pe care l-ar face și cel mai curajos 
dintre oameni înainte să se lase pe mâna unui doctor de 
dinţi. Cei care se pricep mai bine ca mine pot decide cât de 
tare i-au afectat vocea și abilitatea de a cânta durerea de 
dinte și umflătura provocată de intervenţie. 

În opinia mea, Nero și-a confirmat sportivitatea când i s- 
a oferit posibilitatea de a fi inițiat în misterele eleusine“!, 
însă a refuzat umil această onoare din cauza reputației lui 
de matricid. Gurile rele susțineau că de fapt se temea că 
zeii l-ar fi pedepsit dacă ar fi fost părtaș la acele mistere, 
cele mai sacre din toate timpurile. 

Însă erau doar afirmaţii fără temei. Nero știa că el însuși 
era mult mai zeu decât toţi zeii Greciei, chiar dacă 
refuzase acea onoare din pură modestie. Cei mai mulți 
dintre noi, senatorii, eram pregătiţi să-l proclamăm pe 
Nero zeu încă din timpul vieţii lui, oricând ar fi dorit asta. 

După ce am cumpănit bine lucrurile, am hotărât să nu 
iau parte nici eu la ceremoniile eleusine. Le-am explicat în 
cea mai mare taină preoţilor că fusesem obligat să trăiesc 
durerea de a îngădui să-mi fie executat propriul fiu, deși 
nu știusem că era el în clipele respective, de aceea 
conștiința nu-mi permitea să insult sfintele mistere cu 
prezenţa mea. Astfel am reușit să evit să-i jignesc pe preoţi 
și i-am spus lui Nero că, din prietenia pe care i-o purtam, 
refuzasem și eu să particip la ceremonii. Acest gest i-a 
întărit împăratului încrederea în mine și, totodată, 
prietenia noastră, fapt care avea să-mi fie curând de mare 
folos. 

De fapt, dacă m-aș fi lăsat iniţiat, ar fi fost mult prea 
complicat să-i explic ulterior Claudiei. Am renunţat pentru 


s Sărbători bianuale în Grecia antică, care aveau loc în templul 
din Eleusis și erau închinate zeiței Demetra și fiicei ei, 
Persefona. Susţineau credința m nemurirea sufletului. Iniţierea 
în cult se făcea prin mai multe ceremonii tainice de purificare. 


a-mi asigura liniștea, chiar dacă mai târziu mi-a părut rău 
când am văzut cât de fericiţi erau alţi senatori că li se 
împărtășiseră secretele divine pe care nimeni n-a îndrăznit 
vreodată să le divulge celor profani. 


Apoi am primit incredibila și rușinoasa veste că evreii 
învinseseră legiunea siriană, care fugise din Ierusalim. 
Drept ofrandă, evreii așezaseră în templul lor acvila pe 
care o capturaseră. Nu voi dezvălui numărul sau numele 
legiunii, deoarece a fost ștearsă din registrele militare, iar 
cenzorii încă refuză ca această înfrângere să fie 
menţionată în analele Romei. Istoricilor în general nu prea 
le place să pomenească despre revolta evreilor, deși 
Vespasian și Titus n-au fost în niciun caz rușinaţi de 
victoriile pe care le-au și sărbătorit mai târziu. Desigur, 
retragerea legiunii a fost înfăptuită în parte pentru a face 
economie, în momentul în care războiul cu parții a eșuat. 

La auzul acestei vești, unul dintre membrii comisiei 
senatoriale pentru chestiuni orientale a fugit ca un laș 
înapoi în Roma, iar altul și-a tăiat venele. Răzmerița aceea 
înspăimântătoare a evreilor a pus în pericol toată 
campania din Orient, în care se investiseră nu numai un 
efort supraomenesc, ci și sume enorme de bani. 

Respectând în mod ostentativ o veche tradiţie persană, 
Vologases a tras în ţeapă toate iscoadele romane pe care 
reușise să pună mâna, indiferent de rangul lor militar. Un 
asemenea gest e justificabil dacă e vorba de liberţi sau 
negustori, însă uciderea atât de rușinoasă a unor nobili 
centurioni și tribuni a fost o barbarie care contravenea 
tuturor normelor militare. Datorită statutului lor, acei 
oameni aveau dreptul să moară de sabie. lţi povestesc 
aceste lucruri ca să înţelegi cât de odioși erau parții și cât 
de mult decăzuseră valorile lor sub dinastia Arsacidă. 

Recunosc că a trebuit să-mi adun toată tăria de caracter 
că să-l pot privi pe Nero în ochi atunci când a cerut 


comisiei pentru chestiuni orientale să-i explice ce se 
întâmplase. Din punctul lui de vedere, era de necrezut că 
nu știusem că  răzvrătiţii evrei  întăriseră zidurile 
Ierusalimului și că reușiseră să facă rost de arme și să 
instruiască trupe în secret. Nu exista nicio justificare 
pentru înfrângerea unei legiuni întregi. 

Cum eram cel mai tânăr, am fost primul căruia i s-a 
cerut să-și exprime părerea, așa cum se obișnuia în 
consiliile noastre de război. Poate colegii mei doar se 
bazau pe prietenia dintre mine și Nero și nu-mi doreau cu 
bună știință răul. În plus, nu mi-a fost foarte greu să ofer o 
explicaţie. 

Am vorbit despre viclenia parţilor și despre sumele 
imense de bani pe care le folosise Vologases cu scopul de a 
submina forța militară a Romei, oriunde îi era cu putinţă. 
Evreii sigur primiseră sau cumpăraseră arme de la el, 
misiune ușor de îndeplinit datorită drumurilor prin deșert 
din Iudeea, nesupravegheate de santinelele noastre. 
Credinţa răsculaților evrei în cauza lor era atât de 
cunoscută, încât nu trebuia să surprindă pe nimeni că 
răscoala fusese tăinuită așa de bine. 

Problemele nesfârșite din vremea când Felix și Festus 
guvernaseră Cezareea le induseseră chiar și celor mai 
înţelepţi un fals sentiment de siguranţă. Mult zgomot 
pentru nimic, cum se spune. În Iudeea, la fel ca peste tot în 
lume, stăpânirea romană presupunea cârmuire prin 
dezbinare. 

— Cel mai mare miracol este, am conchis eu, că 
facțiunile dezbinate ale evreilor au putut să se unească 
pentru aceeași cauză. 

De asemenea, l-am menţionat prudent și pe marele zeu 
al evreilor, despre a cărui putere există numeroase 
referințe în cărţile lor sfinte, deși nu are nici chip, nici 
nume. 

— Chiar dacă se pot găsi explicaţii pentru multe aspecte 


ale acestei probleme, am spus, e imposibil de înţeles cum a 
putut Corbulo, pe mâinile căruia fusese lăsat războiul, să 
permită un asemenea lucru. În pofida succeselor dobândite 
deja în Armenia, e inadmisibil pentru un om cu reputaţia 
lui militară. Responsabilitatea de a menţine ordinea în 
Iudeea și Galileea îi revine lui, nu proconsulilor sirieni, și 
trebuia îndeplinită astfel încât aceste teritorii să constituie 
un sprijin în caz de război. Evident, Corbulo s-a concentrat 
asupra părţii de nord și i-a pregătit pe hyrcanieni să 
înfrunte trupele parţilor lângă marea de acolo, însă, 
îndreptându-și toată atenţia asupra unui detaliu minor 
dintr-un plan mult mai complex, i-a scăpat din vedere 
situaţia de ansamblu, a judecat greșit și astfel a 
demonstrat că nu e un conducător și un strateg militar 
priceput. 

Din punctul meu de vedere, așa stăteau lucrurile și, în 
orice caz, nu mă lega niciun fel de prietenie de Corbulo, pe 
care nici măcar nu-l cunoșteam. Oricum, prietenia trebuie 
lăsată deoparte atunci când imperiul e în pericol. Acest 
sentiment îi este inoculat fiecărui senator; și, desigur, 
trebuia să ţinem cont și de propria siguranţă. Nu ne 
permiteam să-l cruțăm pe Corbulo, oricâte onoruri ar fi 
adus deja Romei. 

Am fost îndeajuns de cutezător să afirm că războiul cu 
parții trebuia amânat, după părerea mea, până după 
înfrângerea revoltei din Ierusalim, care necesita 
implicarea a trei legiuni. Noroc că aceste legiuni se aflau 
deja pe poziții și aveau destule arme cât să dărâme până și 
cele mai puternice ziduri. Răscoala evreilor din Ierusalim 
putea fi înăbușită extrem de repede, am spus. Însă mi se 
părea mai periculos faptul că existau colonii independente 
de evrei practic în toate orașele imperiului, ca să nu mai 
vorbim de cele treizeci de mii de evrei din Roma. 

Dacă evreii, între care până atunci existaseră în 
permanență disensiuni, se uneau împotriva romanilor, 


urmările puteau fi devastatoare. Evreii din toate colțurile 
lumii strângeau bani pentru Templul din Ierusalim, însă 
abia acum ieșea la iveală că, de fapt, ei strânseseră fonduri 
pentru a finanța răscoala, care fusese pregătită de multă 
vreme. Fanaticii, în nebunia lor, credeau că vor întemeia 
împărăţia lui Mesia. 

Am explicat că, după știința mea, evreii voiau să 
stăpânească lumea cu ajutorul acestui Mesia. De aceea se 
și certau atât în privinţa lui. Poate chiar apăruse în 
Ierusalim vreun Mesia care instiga populaţia la violenţă. 

Nero mi-a îngăduit să-mi ţin discursul până la capăt și 
părea să se fi liniștit. Am adăugat repede că evreii din jurul 
sinagogii lui Iuliu Cezar nu aveau nicio legătură cu revolta. 
Puteam garanta asta personal, chiar dacă măruntele lor 
contribuții oferite Templului din Ierusalim fuseseră folosite 
greșit pentru a finanța răscoala. 

— Dar, am spus eu, și Poppaea oferea daruri templului și 
avea cele mai bune intenţii. 

Când am terminat ce aveam de zis, nimeni n-a mai 
îndrăznit să ia cuvântul. Nero a reflectat îndelung asupra 
problemei, încruntându-se și frământându-și buzele cu 
degetele, iar la un moment dat ne-a făcut semn nerăbdător 
să plecăm. Avea alte lucruri la care să se gândească și era 
mai bine să așteptăm încercând să ghicim ce pedeapsă ne 
pregătea pentru eșecul nostru. 

În calitatea sa de împărat, a hotărât să numească, fără 
acordul Senatului, un comandant capabil să cucerească 
Ierusalimul, căruia voia să-i dea toate trupele necesare ca 
să îndeplinească această misiune. Corbulo fusese deja 
chemat să dea socoteală despre ce se întâmplase și ce nu. 
Amânarea campaniei militare din Parţia pe termen 
nedefinit era o chestiune atât de serioasă, că Nero trebuia, 
mai întâi, să consulte semnele prevestitoare și să facă un 
sacrificiu. 

Am plecat oarecum ușuraţi și i-am invitat pe colegii mei 


la o masă îndestulată în locuinţa mea. Totuși, mâncarea 
ne-a cam stat în gât, deși bucătarii mei nemaipomeniţi se 
întrecuseră pe ei înșiși. Am vorbit și am băut vin 
neamestecat cu apă, iar musafirii mei și-au exprimat niște 
păreri atât de înverșunate și preconcepute despre evrei, 
încât am simţit nevoia să le iau apărarea. 

Evreii aveau cu siguranţă și părțile lor bune și, de fapt, 
prin această răscoală nu făceau decât să apere libertatea 
poporului lor. În plus, Iudeea era provincia împăratului, nu 
a Senatului. Nero însuși purta responsabilitatea izbucnirii 
revoltei, fiindcă numise în funcţia de procurator, după 
Felix, un pungaș nemilos precum Festus, care nu știa 
nimic despre evrei. 

Poate am fost prea înflăcărat în discursul de apărare a 
evreilor, deoarece colegii mei au început să mă privească 
surprinși în timp ce vinul li se cam urca la cap. 

— Se pare că zvonul este adevărat, a spus unul dintre ei 
pe un ton batjocoritor, și într-adevăr ești Sulă-Tăiată. 

Doream să păstrez secretă neplăcuta poreclă pe care o 
căpătasem, însă, din cauza versurilor prietenului tău 
bărbos, luvenal, o știe acum toată lumea. Nu, nu te 
învinuiesc, fiule, că ai adus cu tine acea strofă, când ai fost 
aici ultima dată, ca să-ţi rănești tatăl. Trebuie să știu ce 
cred oamenii despre mine și ce părere ai tu despre tatăl 
tău. lar poeţii din ziua de azi folosesc cuvinte grele în 
operele lor ca să-i enerveze pe cei mai în vârstă. Din câte 
îmi dau seama, ei cred că apără adevărul și discursul liber, 
prin opoziţie cu elocvenţa artificială moștenită de la 
Seneca. Poate că au dreptate. Insă barba au moștenit-o de 
la Titus, care a adus această modă în Roma când s-a întors 
de la Ierusalim. 

În fine, cam atât despre asta. M-am enervat așa de tare, 
că am aruncat cupa cu vin în capul colegului meu și chiar 
ne-am fi luat la bătaie, o rușine colosală pentru niște 
oameni cu rangul nostru, dacă n-am fi fost întrerupţi de un 


servitor care ne-a anunţat că unul dintre bucătarii mei își 
tăiase venele, deoarece nu-i apreciasem arta culinară. 

Pierderea unui bucătar priceput e o chestiune atât de 
gravă, încât ne-am venit amândoi în fire și am alergat până 
la nefericit ca să-l consolăm și să-i explicăm adevăratul 
motiv al apetitului nostru scăzut. l-am bandajat braţele, i- 
am dat niște leacuri pentru oprirea hemoragiei și am 
chemat un doctor grec care să-l ajute. Eu însumi am stat 
lângă patul lui până la o oră târzie din noapte. 

Spre bucuria mea, s-a însănătoșit, deși a fost palid și 
slăbit o perioadă bună de timp. Era atât de talentat, încât a 
conceput o dietă specială care ajuta la creșterea numărului 
de globule roșii din sânge și care conţinea sare și fier. Era 
într-o permanentă competiție cu celălalt bucătar. De aceea 
prefer să am câte doi, căci așa le stimulez spiritul 
competitiv și obțin astfel cele mai bune rezultate. 

Singura consecinţă serioasă a tentativei de sinucidere a 
fost că veștile despre revolta evreilor s-au răspândit în 
toată Achaia și în ţinuturile din Asia, iar obligaţia noastră 
ar fi fost să păstrăm totul secret. Însă n-am putut să nu-i 
spunem adevărul, căci trebuia să-l convingem să nu-și 
smulgă bandajele și să moară, și astfel am fost obligaţi să-i 
dezvăluim de ce nu avuseserăm poftă de mâncare. 

Ar fi fost exagerat să-l rugăm să-și ţină gura, căci nu era 
decât un biet sclav. Totuși, cred că am făcut bine arătându- 
mă milostiv și salvându-l, pentru ca apoi să veghez lângă 
patul lui. Dar bineînţeles că prietenul tău n-ar menţiona 
așa ceva în poeziile lui. 

Evident, nimic nu-l mai putea salva pe Corbulo. Nero 
nici nu mai dorea să-l vadă vreodată în faţa ochilor. Cum a 
coborât de pe vasul de război în Cenchreae, Corbulo a 
primit ordin să se sinucidă. 

— Dacă aș fi avut norocul să trăiesc sub alţi împărați, a 
spus el, aș fi cucerit întreaga lume pentru Roma. 

Apoi s-a înjunghiat cu propria sabie pe faleză, însă nu 


înainte de a cere ca aceasta să fie ulterior frântă și 
aruncată în mare ca să nu ajungă pe mâinile cuiva 
nedemn. În orice caz, eu nu cred că a fost un conducător 
militar de seamă, sau cel puţin asta a dovedit decizia lui 
proastă din clipa în care s-a trezit în faţa celei mai mari 
oportunităţi din carieră. 

Nero a avut suficientă înţelepciune cât să nu cedeze 
tentaţiei de a da un concert în Ecbatana. Cum era un actor 
priceput, a reușit să pară că se împiedică atunci când 
semnele prevestitoare au fost consultate în privinţa 
războiului. Astfel am putut vedea cu ochii noștri că zeii 
nemuritori încă nu doreau ca Parţia să fie subjugată și că 
era mai bine să amânăm campania împotriva ei pentru a 
evita alte ghinioane. Oricum era imposibil să procedăm 
altfel, căci Vespasian, de când se înfăţișase în zonă și 
adunase informaţii preţioase despre pregătirile de război 
ale evreilor, cerea cel puţin patru legiuni ca să poată 
captura Ierusalimul. 

Ciudate sunt căile destinului, cum obișnuiește să spună 
mama ta, mirându-se de succesul meu în afaceri. Așadar, 
Flavius Vespasian a fost cel desemnat de Nero, după 
bunul-plac al acestuia, drept vârful de lance în asediul 
Ierusalimului. Vespasian a protestat spunând că era sătul 
de războaie, că repurtase destule victorii în Britania și că 
se considera deja un om bătrân. Se mulțumea cu vârf şi- 
ndesat, după cum el însuși declara, să fie membru în două 
colegii de preoți. 

Din cauza vârstei și pentru că era chiar și mai afon decât 
mine, aţipise fără voie în timpul unui spectacol de-al lui 
Nero. Oricum nu știa prea multă greacă și nu putea 
înţelege versurile unei tragedii clasice, chiar dacă prețuia 
foarte tare arta. Drept pedeapsă, împăratul l-a pus să 
îndure procesele unei campanii punitive chinuitoare și 
rușinoase. Nero s-a înmuiat însă la văzul lacrimilor lui 
Vespasian și l-a consolat spunându-i că îi oferă șansa vieţii 


lui: să se îmbogăţească pe seama evreilor. Asta îl va ajuta 
să renunţe la comerțul cu catâri, îndeletnicire nedemnă de 
un senator, și să nu se mai plângă vreodată de sărăcie. 

Toată lumea a considerat numirea lui Vespasian o 
dovadă a faptului că Nero era nebun, căci Vespasian era 
atât de disprețuit în Roma, încât până și sclavii preferaţi ai 
împăratului îl tratau de sus ori de câte ori își făcea apariţia 
la Palatul de Aur. Era invitat doar o dată pe an, la ziua de 
naștere a lui Nero, iar această onoare îl costa câteva 
măgărițe pentru Poppaea, iar mai apoi pentru Statilia. 

Vespasian nu avea nicio legătură cu Orientul și nimeni 
nu s-ar fi gândit vreodată să-l propună membru în vreo 
comisie sau să-i încredințeze vreo însărcinare confidențială 
în cadrul Senatului. Nici măcar nu era consul în adevăratul 
sens al cuvântului, ci doar cu numele. Funcţia de senator îl 
obligase să participe la turneul lui Nero în Grecia, iar 
reumatismul cu care se căptușise în Britania nu era atât de 
grav încât să-l poată invoca drept scuză ca să rămână la 
Roma. Se plângea încontinuu de cheltuielile la care îl 
obliga această călătorie. Ca să economisească bani, trăgea 
la hanuri aflate în afara orașelor și prefera să se trezească 
la primul cântat al cocoșilor, decât să mai dea câţiva 
sesterți și să stea undeva în centru. Dar trebuie să 
recunosc că grecii chiar ne-au jupuit de bani cu preţurile 
lor exagerate pentru găzduire, probabil văzând în vizita lui 
Nero o ocazie unică de a se îmbogăţi. 

Pe de altă parte, Ostarius, pe care Claudius îl trimisese o 
dată din greșeală în Britania și care se descurcase bine 
acolo, ar fi condus bucuros legiunile ca să înăbușe revolta 
evreiască și chiar, s-a oferit voluntar de mai, multe ori. 
Drept urmare, Nero a devenit suspicios, oarecum pe bună 
dreptate, și a poruncit să fie executat. În schimb, 
încrederea lui Nero în Vespasian a crescut odată cu 
refuzul acestuia de a accepta misiunea, privind-o ca pe o 
pedeapsă pentru moleșeala care îl cuprinsese atunci și pe 


care nu mai contenea să o blesteme. 

Până și Nero se îndoia de alegerea pe care o făcuse, de 
aceea i-a cerut lui Vespasian să-l ia cu el și pe fiul său, 
Titus. Acesta din urmă făcuse, de asemenea, treabă bună 
în Britania și o dată, în tinereţe, chiar îi salvase viaţa 
tatălui său. Nero spera ca avântul tineresc al lui Titus să-l 
încurajeze pe Vespasian și să-l ajute să ducă la bun sfârșit 
cucerirea Ierusalimului, într-o perioadă rezonabilă de timp. 

Totuși, i-a atras atenţia lui Vespasian să evite pierderile 
inutile, căci auzise deja că zidurile Ierusalimului fuseseră 
întărite. În plus, datorită poziţiei strategice avantajoase a 
orașului, chiar și lui Pompei îi fusese greu să-l cucerească, 
iar Vespasian nici nu se putea compara cu Pompei în 
privința abilităților de comandant. 

Așa că Nero i-a cerut lui Vespasian să nu facă risipă și l- 
a îndemnat să asculte sfaturile tânărului Titus dacă va 
simţi că îl lasă judecata din pricina vârstei înaintate. De 
fapt, Vespasian nu împlinise încă nici șaizeci de ani, însă 
Nero, care abia făcuse treizeci, îi privea cu dispreţ pe cei 
în vârstă. La fel faci și tu la cei cincisprezece ani ai tăi 
când mă consideri un moș ramolit, deși abia peste doi ani 
împlinesc cincizeci, adică nici nu am ajuns încă la vârsta la 
care înţelepciunea maturității se desparte clar de pasiunile 
tinereţii. 

Nero a mai adăugat că atunci când se va întoarce în 
Roma, va avea grijă ca Domițian, fratele mai mic al lui 
Titus, să nu comită vreo prostie în lipsa tatălui său. 
Domițian era o fire dificilă, iar reputaţia sa avusese de 
suferit încă din copilărie din cauza purtării sale 
nechibzuite. Însă Nero s-a exprimat în așa fel încât i-a dat 
de înţeles lui Vespasian că fiul lui era un fel de garanţie 
pentru loialitatea sa. Oricum Vespasian i-ar fi fost 
credincios până la moarte lui Nero, căci nu-i stătea în fire 
să fie altfel. Nu pot decât să-i admir caracterul demn și 
onestitatea sa de netăgăduit. 


În Corint, am avut ocazia să-l reîntâlnesc pe fostul meu 
comandant și să reînnodăm relaţiile de prietenie punându-i 
la dispoziţie pe gratis spaţiul disponibil în noua casă a lui 
Hierax, unde eram oaspete și eu. Vespasian mi-a fost 
recunoscător pentru asta. Eram singurul nobil participant 
la acea călătorie care îl trata decent pe bătrânul și umilul 
Vespasian. 

Eu nu sunt deloc mofturos și n-am idei preconcepute 
atunci când vine vorba de prietenii mei, lucru pe care 
povestea vieții mele îl demonstrează cu prisosinţă. 
Consideram că tinereţea mea fericită petrecută sub 
comanda lui în Britania era un motiv suficient pentru a-i 
răsplăti atitudinea dură, dar prietenoasă de atunci cu o 
ospitalitate care, în fond, nu mă costa nimic. 

Trebuie să spun că făcusem tot ce-mi stătea în puteri să- 
i ajut pe cei din familia Flavia să iasă cât mai neșifonaţi din 
toată povestea conjuraţiei lui Piso, deși îmi fusese destul 
de greu având în vedere asasinatul pus la cale de Flavius 
Scevinus. Din fericire, acesta aparţinea celei mai puţin 
onorabile ramuri a Flaviilor. Eu fusesem cel care îl 
turnase, prin urmare aveam obligaţia de a pune o vorbă 
bună în favoarea celorlalţi din familie. Din punct de vedere 
legal, nu mai aveam nicio legătură cu familia lor după ce 
divorțasem de Sabina. Însă fratele lui Vespasian, Flavius 
Sabinus, și fratele mai mic al Sabinei, Flavius Clement, o 
urau atât de tare pe Sabina din cauza purtării ei crude, 
încât s-au arătat întotdeauna foarte prietenoși față de 
mine, dorind probabil să compenseze toată suferința pe 
care mi-o pricinuise fosta mea soţie. 

Vespasian n-a fost niciodată bănuit că ar fi avut vreo 
legătură cu complotul lui Piso, căci era atât de sărac, încât 
abia reușea să se menţină în Senat. Trecusem una dintre 
proprietăţile mele de la ţară pe numele lui când cenzorii 
constataseră că nu mai îndeplinea condiţiile financiare 
necesare. Și, oricum, toată lumea îl știa drept un om atât 


de cinstit, că nici cel mai abject informator nu s-ar fi gândit 
că merită să treacă numele lui pe lista trădătorilor. 

Iti povestesc aceste detalii ca să înţelegi ce legături 
vechi și puternice aveam cu ginta Flavia și cât de mult 
preţuia Vespasian prietenia mea, dovedită chiar și în 
vremea când sclavii lui Nero puteau să scuipe la picioarele 
lui fără să fie pedepsiţi, în pofida statutului lui de senator 
și consul. Nu exista nici urmă de egoism sau interes în 
prietenia mea. Uitasem de multă vreme visul pe care l-am 
avut când fusesem cufundat de druizi în acel somn adânc, 
căci de regulă nimeni nu crede asemenea lucruri. Sunt 
considerat un om care caută întotdeauna să profite din 
orice situaţie, așa cum reiese și din versurile prietenului 
tău. 

În casa lui Hierax, am avut din nou șansa să constat că 
multe persoane, aidoma nestematelor neșlefuite, ascund 
calități strălucitoare sub un exterior rugos, după cum a 
scris de curând tânărul tău prieten, Decimus luvenal, ca 
să-l flateze pe împăratul Vespasian. Îi cunosc prea bine pe 
cei asemenea lui. Are toate motivele să încerce să intre în 
grațiile împăratului, căci limbajul lui lipsit de orice bună- 
cuviinţă și versurile lui obraznice au jignit multă lume. 
Însă eu nu vreau să-l judec prea aspru, deoarece e 
prietenul tău. Așa cum fac toţi tinerii, îi admiri pe cei cu 
limba mai ascuţită decât tine. Dar nu uita că ești cu patru 
ani mai tânăr decât ticălosul ăla nespălat. 

Dacă există un lucru în privinţa căruia sunt sigur, acela 
e că versurile nerușinate ale lui luvenal nu vor dăinui. Am 
văzut stele mult mai strălucitoare pălind și stingându-se. În 
plus, băutul în neștire, limba lipsită de pudoare, nopţile 
pierdute și muzica egipteană cântată necontenit ar 
distruge și ultima fărâmă de talent poetic din oameni mult 
mai vrednici decât el. 

Nu scriu aceste lucruri doar pentru că m-ai lăsat să văd 
o strofă în care un tânăr mârșav mă ia în derâdere, ci 


pentru că nu pot sprijini publicarea lui cu conștiința 
împăcată. Nu sunt ignorant, ci doar îmi fac griji serioase 
pentru tine, fiule. 

În Corint am legat o asemenea prietenie cu Vespasian, 
că m-a rugat, înainte să plece în Egipt să preia comanda 
celor două legiuni de acolo, să-i pun la dispoziţie toate 
cunoștințele mele despre Orient și toate legăturile pe care 
le aveam cu evreii, dar și să-l însoțesc pe câmpul de luptă. 
Am refuzat politicos, fiindcă nu era vorba de un război 
adevărat, ci doar de o expediţie de pedepsire a unor supuși 
răsculați. 

Mă gândeam că acea bătălie nu mi-ar fi adus niciun fel 
de faimă militară, pe care, desigur, nu mi-o doream 
neapărat, dar care era absolut necesară unui om ca mine. 
Totuși, în adâncul inimii, sunt un om pașnic. La fel ca 
Nero, mă simțeam ușurat că marele război din Orient nu 
izbucnise nici de această dată și sper ca nici tu să nu fii 
forțat de împrejurări să ai de-a face cu asta. Insă Parţia 
trebuie subjugată până la urmă pentru binele Romei. Să ţii 
minte acest lucru. Nu mai există nicio ameninţare pentru 
Imperiul Roman în afara Orientului. 

Am cucerit și civilizat înspăimântătoarele triburi 
germane de la granița de nord în asemenea măsură, încât 
nu ne vor mai crea niciodată probleme. Cea mai bună 
dovadă în acest sens o reprezintă pretorienii germani. În 
scurt timp, acești oameni vor deveni mai romani decât noi, 
romanii, și sunt mai credincioși împăratului decât 
pretorienii obișnuiți. 

Însă Germania, cu pădurile și mlaștinile ei, este o ţară 
mult prea săracă să fie cucerită cu cheltuieli enorme. Nu 
merită să irosim banii pe așa ceva doar pentru câteva 
pietre semiprețioase și niște blănuri. Germania nu are 
viitor. Parţia este cu totul altceva, deoarece a deţine 
controlul asupra rutelor comerciale din Orient e o afacere 
extrem de profitabilă. Eu însă nu vreau să apuc acest 


război. Vă las vouă, tinerilor, această grijă. Să vă 
confruntaţi cu ea când eu nu voi mai fi. 

Recunosc faptul că liberțţii tatei din Antiohia și Egipt au 
câștigat cât pentru o viaţă de pe urma campaniei lui 
Vespasian. Măcar datorită acestui lucru îmi vine mai ușor 
să mă gândesc la Parţia. Sunt un om pașnic, însă am 
meritat insigna triumfală pe care am dobândit-o în urma 
faptelor mele vitejești despre care îţi voi povesti mai 
târziu. 


După plecarea lui Vespasian, ca să ţină secrete planurile 
acestuia, Nero le-a poruncit legiunilor pretoriene să 
reînceapă săpăturile la Canalul Corint. Lucrările 
începuseră deja de ceva timp, tot din ordinul lui Nero, însă 
semnele de rău augur îl determinaseră să le oprească. 
Gropile săpate se umpluseră peste noapte cu sânge, iar 
noaptea fuseseră auzite niște ţipete îngrozitoare, atât de 
puternice, încât au răzbătut - până în Corint și i-au speriat 
pe locuitori. Acesta este purul adevăr, căci îl știu din surse 
demne de încredere, nu doar o bârfă. 

Hierax reușise să obţină un profit considerabil de pe 
urma scurtăturii pe uscat“? utilizate pentru tractarea 
navelor până pe cealaltă parte a strâmtorii. Evident, 
proprietarii acestei scurtături, care investiseră sume 
enorme pentru a achiziționa sclavi puternici absolut 
necesari, nu priveau, cu prea mare îngăduinţă planul de a 
construi un canal maritim. Hierax avea rezerve 
substanţiale de sânge proaspăt, deoarece în măcelăriile lui 
vindea carne evreilor, de aceea trebuia să lase tot sângele 


€ Diolkos - drum special amenajat, în apropiere de Corint, care 
făcea posibilă tractarea navelor pe uscat de-a curmezișul 
Istmului Corint. Erau evitate astfel călătoriile lungi și 
primejdioase pe mare, pe lângă coastele Peninsulei Peloponez. 
Era folosit pentru transportul mărfurilor, dar și în vreme de - 
război pentru a accelera campaniile maritime. 


să se scurgă din leșurile animalelor, așa cum cereau evreii, 
înainte să le poată tranșa. 

Mereu avea vase pline cu sânge. De obicei îl folosea 
când cocea plăcinte pentru sclavii lui de la turnătoria de 
cupru. Sfătuit însă de partenerii lui de afaceri, n-a mai 
ţinut cont de câteva zile de pierderi și i-a trimis pe sclavii 
de la turnătorie să verse tot sângele în gropile săpate 
pentru construcţia canalului. Tot ei sunt autorii ţipetelor, 
și sunetelor macabre, o sarcină lesne de îndeplinit, așa 
cum ai aflat deja și din experienţa mea cu casa Tulliei care 
a devenit astfel, după multă osteneală, proprietatea mea. 

Bineînţeles că nu i-am spus lui Nero ce auzisem în casa 
lui Hierax, deoarece nici eu nu aveam vreun interes 
deosebit să sprijin construcţia canalului. Când pretorienii 
au refuzat să continue lucrările din pricina semnelor rele și 
din cauza muncii fizice istovitoare care nu era deloc pe 
placul lor, Nero s-a dus personal la faţa locului și a săpat 
ostentativ prima groapă cu propriile mâini, sub ochii 
soldaţilor și ai corintenilor. 

A ridicat primul coș cu pământ pe umerii lui imperiali și 
l-a cărat vitejește către locul unde avea să fie malul 
canalului. În această groapă n-a fost găsit niciun strop de 
sânge, iar ţipetele nocturne au încetat, astfel că pretorienii 
au prins curaj și au început să sape. Centurionii îi mai 
ajutau cu câte o lovitură de bici, căci ei nu puneau mâna 
pe lopeţi. Acest lucru a făcut ca pretorienii să înceapă să-l 
urască pe Nero chiar mai tare decât pe Tigellinus, care 
obișnuia să-i pedepsească punându-i să mărșăluiască până 
la epuizare. Preferau totuși să-și consume energia mai 
degrabă tropăind pe drumuri, decât mânuind hârleţul. 

După ce am cumpănit bine situaţia, am găsit suficiente 
motive să-i spun lui Hierax să nu mai umple cu sânge 
gropile canalului. Nu i-am explicat de ce îi ceream asta, i- 
am zis doar că era spre binele lui și că era cazul să accepte 
că pierduse. Hierax s-a conformat însă nu doar în urma 


sfatului meu, ci și pentru că Nero pusese paznici pe timpul 
nopții să împiedice accesul în zona de construcție. 

Hierax și prieteniile lui cu evreii din Corint mi-au fost de 
mare folos când, imediat după veștile despre înfrângerea 
legiunii din ludeea le-am trimis avertismente tuturor 
evreilor creștini înștiințându-i că era înţelept să păstreze 
tăcerea și preferabil să se ascundă. Nero poruncise ca toţi 
agitatorii evrei, atât din Italia, cât și din provincii să fie 
întemnițați și judecaţi pentru trădare imediat ce stârneau 
vreun conflict. 

Ar fi prea mult să-i ceri unui edil roman să facă diferenţa 
între împărăţia cerească și cea pământească sau între 
Hristos și alți Mesia atunci când se pune problema 
înăbușirii unei revolte. Din perspectiva raţională a unui 
roman, acțiunile evreilor creștini nu erau decât tulburări 
de natură politică deghizate sub aparenţe religioase. 
Lucrurile au fost înrăutăţite de numeroasele procese 
sumare împotriva creștinilor provocate de faptul că îl 
numeau pe Nero „Antihristul”, a cărui apariţie fusese 
prezisă de lisus din Nazaret. De fapt, Nero nu era deranjat 
de porecla atribuită, dimpotrivă, i se părea o dovadă că 
supușii creștini îl considerau un zeu egal lui Hristos și îl 
onorau astfel cu un nume pe măsură. 

Cel mai mare neajuns al creștinilor e acela că 
dispreţuiesc politica și evită orice fel de îndeletnicire de 
această natură, dar își pun toate speranţele într-o 
împărăție nevăzută, care, din câte îmi dau eu seama, nu 
poate constitui niciun pericol pentru imperiu. Așadar, când 
conducătorii lor vor muri, nu vor mai avea niciun viitor pe 
această lume, iar credința lor va dispărea din cauza 
gâlcevilor interne, căci fiecare dintre ei consideră că 
propriile convingeri religioase sunt cele adevărate. Eu sunt 
sigur de asta, în ciuda spuselor mamei tale. Femeile nu se 
pricep la treburile statului. 

În ceea ce mă privește, mereu i-am criticat pe creștini 


doar pentru a demonstra insignifianţa lor politică, fie că 
sunt circumciși sau nu. Însă e imposibil să-i explici așa 
ceva unui roman cu pregătire juridică și experienţă, care 
va clătina dezaprobator din cap și îi va privi întotdeauna cu 
suspiciune pe supușii lui lisus din Nazaret. 

Cu părere de rău, mărturisesc că n-am reușit să-l salvez 
pe Pavel, a cărui fire neliniștită îl făcea să se mute 
încontinuu dintr-un loc în altul. Primisem ultimele vești 
despre el de la comerciantul meu de ulei din Emporiae, un 
oraș-port prosper din nordul Iberiei, care începe să devină 
cam mlăștinos. Fusese alungat acolo la cererea evreilor 
drept-credincioși din oraș, însă, potrivit mesagerului meu, 
nu suferise răni prea serioase. 

In Iberia, ca și în alte părţi, fusese nevoit să se 
mărginească la a predica în orașele de pe coastă 
întemeiate de greci cu mult timp în urmă și în care încă se 
mai folosea limba greacă, deși legile erau gravate pe 
tăblițe de alamă în latină. Există numeroase astfel de orașe 
mari de-a lungul coastei iberice și deci destule ocazii 
pentru Pavel de a călători. Negustorul de ulei mi-a spus că 
acesta navigase către sud, spre Mainace, ca să ajungă în 
Iberia de vest, căci neliniștea lui caracteristică nu se 
ostoise deloc. 

Așadar el e singurul vinovat pentru faptul că nu primise 
avertismentul pe care îl trimisesem tuturor evreilor 
creștini. A fost încarcerat în Troada, în Bitinia, și totul s-a 
petrecut atât de brusc, încât toate documentele, cărțile și 
mantia de călătorie i-au rămas în odaia pe care o 
închinase. Bănuiesc că fusese nevoit să meargă în acea 
regiune a Asiei ca să-și încurajeze convertiţii, despre care 
credea că erau îndepărtați de calea cea dreaptă de alţi 
predicatori pe care îi numea cu amărăciune „profeţi 
mincinoși”, chiar dacă vorbeau, la fel ca el, în numele lui 
Hristos; însă, bineînţeles, nu erau atât de iniţiaţi în 
misterele divine precum era Pavel. 


Când informaţiile despre locul unde se afla Pavel au 
ajuns la Roma, cineva a dezvăluit imediat și ascunzătoarea 
lui Chefa, căci discipolii lui Pavel considerau asta o datorie 
față de mentorul lor. Chefa primise la timp avertismentul 
meu și părăsise Roma pentru a se refugia la Puteoli, dar se 
hotărâse să se întoarcă din drum când ajunsese abia la cea 
de-a patra piatră miliară de pe Via Appia. Drept motiv a 
invocat faptul că lisus din Nazaret i se arătase în toată 
slava lui, de care își aducea bine aminte, și l-a recunoscut 
imediat. 

— Unde te duci, piatra mea? l-a întrebat lisus. 

Chefa i-a răspuns că fugise din Roma, însă lisus i-a zis: 

— Atunci voi merge eu în Roma să fiu crucificat a doua 
oară. 

Lui Chefa i s-a făcut rușine și s-a întors în oraș spășit, 
dar bucuros că își văzuse din nou învățătorul. Deși era un 
om simplu, Chefa fusese primul dintre discipoli care îl 
recunoscuse pe lisus din Nazaret drept fiul lui Dumnezeu. 
Acesta este motivul pentru care lisus îl numise ulterior cel 
dintâi discipol al său, nu datorită trupului și minţii lui 
puternice, așa cum încă are impresia multă lume. 

Îţi spun ce am auzit, dar există și alte versiuni. Esenţial 
este totuși faptul că evreul Chefa a avut un fel de viziune 
când se afla pe Via Appia și asta l-a ajutat să facă, în 
sfârșit, pace cu Pavel înainte să moară amândoi. Evident, 
Pavel nu dăduse niciodată ochii cu lisus din Nazaret. lar 
Chefa, mânat de o oarecare invidie, spunea că el nu avea 
nevoie să născocească povești așa cum făcea Pavel, 
deoarece îl cunoscuse personal pe lisus din Nazaret în 
vremea când acesta trăise printre oameni. Însă asemenea 
cuvinte au fost spuse când disputa lor ajunsese la apogeu. 
Mai târziu, după acea viziune, Chefa s-a căit pentru 
vorbele sale și i-a cerut iertare lui Pavel. 

Imi părea rău pentru acest pescar umil, care, după zece 
ani petrecuţi în Roma, încă nu învățase suficientă latină 


sau greacă cât să nu mai aibă nevoie de tălmaci. Asta a 
provocat numeroase neînţelegeri. Se spune că cita greșit 
sau neglijent din cărţile sfinte ale evreilor și încerca astfel 
să demonstreze că lisus din Nazaret era adevăratul Mesia 
sau Hristos, de parcă asta ar mai fi contat pentru cei care 
oricum credeau acest lucru. Însă evreii creștini au o 
dorință aprigă de a-și dovedi cunoștințele discutând în 
contradictoriu asupra anumitor cuvinte și a înțelesului lor 
și făcând tot timpul referire la cărţile lor sfinte. 

Ar fi un lucru bun ca aceste cărți să fie traduse treptat în 
latină ca să capete astfel un înţeles incontestabil. Limba 
noastră e potrivită pentru asemenea lucruri. Și așa am 
pune punct unor discuţii nesuferite asupra semnificației 
corecte a cuvintelor, discuţii în urma cărora creștinii nu se 
aleg decât cu o durere de cap. 

Scripturile sfinte ale evreilor conţin și anumite povești 
foarte interesante, cu un mesaj moralizator. Poate le voi 
răspândi la un moment dat în limba latină cu ajutorul 
editorului meu. Cu timpul ar putea deveni chiar o afacere 
profitabilă. Evreii din Roma se vor romaniza încet-încet din 
motive practice, iar limba greacă va deveni secundară, 
deși stăpânirea ei la perfecţie încă denotă un anumit grad 
de cultură și civilizaţie. Totuși nu putem avea pretenţia ca 
argintarii,  croitorii, cizmarii și alți meșteșugari să 
cunoască două limbi, când în Roma au nevoie doar de 
latină ca să se descurce. Creștinismul va dispărea treptat 
înghiţit de valurile istoriei, însă evreii nu. Crede-mă, fiule, 
cunosc destule despre asta. 

O să mă mai gândesc totuși la acest subiect. Obișnuiesc 
să analizez cu atenţie toate detaliile înainte de a porni o 
nouă afacere, asta în cazul în care nu sunt nevoit să o 
prind pe zeița Fortuna din zbor. In afaceri nu mă bazez 
niciodată pe prima impresie, deși asta poate fi extrem de 
util în poezie și, mai ales, în politică. Mă gândesc că un 
asemenea proiect ar necesita mulţi traducători talentaţi și 


poate ar fi considerat bizar dacă un editor renumit ar 
publica în latină scripturile sfinte ale evreilor. Dar, evident, 
special pentru această sarcină aș putea să apelez la un 
editor libert evreu. 

O să mai reflectez, nu pot lua decizia acum. Am 
acumulat atâta avere, că nici eu nu mai știu exact câtă, 
deși sistemul de taxare din zilele noastre ne impune să 
irosim timpul și hârtia scumpă pentru a ne ţine socotelile. 
Noi, bogaţii, suntem storși ca un burete, ba pentru ziua de 
naștere a împăratului, ba cu tot felul de îndatoriri față de 
popor... Rangul nostru ne obligă să cheltuim o mulţime de 
bani. 

Nu pot decât să-i mulțumesc Fortunei că Vespasian nu s- 
a recăsătorit. Caenis e conștientă de statutul și drepturile 
ei. Se mulțumește și cu un urcior vechi din lut dacă are 
măcar câteva figurine pictate pe el. Am multe astfel de 
vase. Mă îndoiesc că o femeie precum Caenis ar putea face 
diferenţa între ceramica pictată cu negru și cea pictată cu 
roșu, deși o respect foarte tare pentru calităţile ei. Nu are 
nicio vină că este doar o libertă, bătrână și urâtă pe 
deasupra. Dar văd că Vespasian n-are pretenţii în privinţa 
persoanei care îi ţine de cald în pat. 


Revin însă la povestea mea. Din cercul discipolilor lui 
lisus din Nazaret, am reușit să-l salvez doar pe un anume 
loan, care fugise în Efes ca să scape de persecuțiile 
evreilor. Nu l-am cunoscut niciodată personal, dar se 
spune că e un om blând și amabil, care își petrece timpul 
scriindu-și memoriile şi  redactând discursuri de 
reconciliere în speranța că va atenua divergențele și 
dezbinarea dintre creștini. Tata îl plăcea foarte mult. A fost 
și el denunțat în aceste vremuri de trădări și invidie, însă 
proconsulul din Asia, care întâmplător îmi era prieten, a 
considerat că era suficient să-l exileze temporar pe o 
insulă. 


Am fost surprins să aflu că a povestit în scris mai multe 
viziuni tulburătoare pe care le avusese acolo. Se spune că 
atunci când îndrăznea să iasă din casă era fugărit de câini 
din cauza bărbii lui neîngrijite și a hainelor zdrenţăroase. 
Poate patrupezii miroseau de fapt că era evreu și că era 
disperat din cauza exilului. În cartea sa chiar a menţionat 
că nu-i plac câinii. Poate că s-a mai liniștit după cei s-a 
îngăduit să se reîntoarcă în Efes. 

Nero i-a pedepsit pe toţi membrii comisiei pentru 
chestiunile orientale trimițându-ne înapoi la Roma ca să 
avem grijă ca evreii de acolo să nu pornească și ei o 
revoltă. Ne-a spus ironic că ar fi cazul să ne ocupăm de 
asta chiar dacă eram lipsiţi de abilităţile necesare. Nu ne 
putea destitui din acea comisie, căci asta era treaba 
Senatului, dar, ca să-i facă pe plac lui Nero, senatorii au 
efectuat câteva schimbări, deși era dificil să găsească 
oameni dispuși să-și piardă timpul cu aceste sarcini 
ingrate. 

Așadar, eu nu mai făceam parte din comisia cu pricina 
când Nero a proclamat Achaia regat liber și i-a redat 
Greciei independenţa. Însă acest lucru n-a avut consecinţe 
serioase, așa cum se întâmplase în tinerețea mea, pe 
vremea când eram tribun în Corint. Pe de altă parte, grecii 
trebuiau acum să-și aleagă un guvernator, să-și întreţină 
singuri armata și să-și sape propriile canale maritime. În 
ciuda acestor aspecte, vestea a generat o bucurie imensă 
printre grecii care gândeau pe termen scurt. 

Am băgat de seamă că Nero n-a menţionat nici măcar o 
singură dată Senatul roman, ci a afirmat cât se putea de 
clar că Nero și numai Nero făcuse posibilă o asemenea 
declaraţie de independenţă. Îl auzisem cu urechile noastre 
la prezentarea lucrărilor pentru Canalul Corint 
exprimându-și speranţa că noua lui investiţie va aduce un 
mare profit Achaiei și poporului roman, fără nicio referință 
la Senat, deși acesta ar fi trebuit întotdeauna menţionat în 


discursurile oficiale. Corect ar fi fost „Senatului și 
poporului Romei”, și așa va fi mereu, oricât s-ar schimba 
vremurile. 

Astfel, nu era deloc surprinzătoare senzaţia că Orcus îmi 
ghida pașii și nici faptul că simțeam parcă respiraţia rece a 
lui Charon în ceafă când îi trimiteam pe evrei la moarte. 
Mai mulţi senatori prevăzători aveau același sentiment, 
deși nimeni nu spunea nimic, căci oricum cine mai avea 
încredere în ceilalţi? Din raţiuni de siguranţă, fiecare 
dintre noi avea tot timpul o rezervă de un milion de 
sesterți în monede de aur, ascunsă într-un car, atunci când 
călătorea undeva. 

Nero nici măcar nu ne-a permis să-l întâlnim în Neapole. 
Dorea ca procesiunea lui triumfală să pornească spre 
Roma de acolo, căci în teatrul din Neapole cântase pentru 
prima dată în public. În locul unui marș triumfal în 
adevăratul sens al cuvântului, dorea să-și facă intrarea în 
Roma în cadrul unei procesiuni artistice ca să-i distreze pe 
oameni și să le ofere câteva zile libere. Ideea în sine era 
înţeleaptă din punct de vedere politic, mai ales că toate 
campaniile din Orient eșuaseră, însă noi nu eram deloc 
mulţumiţi de faptul că trebuia să dărâmăm o parte din 
zidul orașului pentru a face loc acestui triumf. Niciun 
învingător nu mai ceruse vreodată așa ceva, nici măcar 
Augustus însuși. Vedeam cum Nero devenea treptat un fel 
de despot oriental. lar așa ceva nu e deloc potrivit pentru 
Roma, indiferent de ceea ce scrie acel tânăr ticălos și 
nespălat despre decăderea obiceiurilor noastre. 

Nu doar noi, senatorii, ci și cetățenii romani - desigur, 
mă refer la cei cu judecată sănătoasă - au clătinat 
dezaprobator din cap în momentul în care Nero și-a făcut 
apariţia în carul triumfal sacru al lui Augustus, intrând în 
oraș prin culoarul tăiat prin zid, și s-a îndreptat direct spre 
centru, urmat de cărucioare pline cu cununi de lauri. In loc 
de soldaţi, era însoţit de actori pe post de gărzi de onoare, 


muzicanți, cântăreţi și dansatori din toate colţurile lumii. Îi 
pusese pe artiști să picteze pânze enorme și să sculpteze 
statui impresionante, care nu ilustrau însă bătăliile lui 
glorioase, ci victoriile obţinute în numeroasele întreceri 
muzicale la care participase. Nero era îmbrăcat în 
purpură, purta o hlamidă cu stele din aur și avea pe cap 
două cununi olimpice din ramuri de măslin. 

Spre cinstea lui Nero trebuie spus că a respectat 
obiceiul străvechi de a urca umil în genunchi treptele 
abrupte ale Capitoliului și a oferit cele mai frumoase 
cununi ale sale nu doar lui Jupiter, ci și altor zei romani 
importanţi: Iunona și Venus. Chiar și așa, i-au rămas 
suficiente cununi ca să împodobească toţi pereţii sălii 
circulare de banchete din Palatul de Aur. 

Intoarcerea acasă a lui Nero n-a fost nici pe departe așa 
de plăcută precum ar putea crede un necunoscător. 
Statilia Messalina era răsfăţată și slabă din fire, la fel ca 
toate femeile, și nu putea tolera ca Nero să-i ofere lui 
Sporus exact aceleași drepturi conjugale de care beneficia 
și ea, iar împăratul să-și poată schimba patul nuptial după 
toanele de moment. S-au certat atât de tare, încât tipetele 
lor răsunau în tot palatul, însă, gândindu-se la soarta 
Poppaeei, Nero n-a îndrăznit să-și lovească soţia, iar 
Statilia a profitat cât a putut de acest lucru. După o vreme, 
plin de mânie, Nero a cerut să fie luate înapoi toate 
cununile de învingător oferite Ilunonei, zeița căsătoriei. În 
cele din urmă, a exilat-o pe Statilia la Antium, însă acest 
lucru s-a dovedit a fi numai în avantajul ei. 

Statilia Messalina jelește chiar și astăzi după Nero, 
aducându-și aminte de părţile lui bune, așa cum se cuvine 
unei văduve. Adesea împodobește ostentativ modestul 
mausoleu al Domiţienilor, care poate fi lesne observat de 
pe Câmpul lui Marte, cum te uiţi spre vârful colinei 
Pincius, în apropierea grădinilor lui Lucullus, unde în 
tinereţe, împreună cu Nero și Agrippina, văzusem cireșii 


înflorind. 

Nero se odihnește în mormântul Domiţienilor, dacă e 
într-adevăr mort. În provinciile din Orient, au apărut 
numeroase controverse legate de moartea lui. Oamenii nu 
cred că e mort, ci au impresia că se va întoarce într-o zi și 
vor reveni vremurile fericite ale domniei lui, incomparabil 
mai bune decât lăcomia statului de astăzi care ne 
împovărează cu nenumărate taxe. 

Din când în când, mai apare în Orient câte un sclav 
fugar care susţine că el e Nero și, desigur, parții sprijină 
mereu bucuroși aceste tentative de răzvrătire. Am 
crucificat deja doi Nero falși. Li s-a cerut să-și dovedească 
identitatea cântând, dar niciunul dintre ei nu a demonstrat 
calităţile vocale ale lui Nero. În orice caz, Statilia îi 
împodobește mereu mormântul cu flori, dacă o fi cu 
adevărat mormântul, lui. 


Înainte să-i apună steaua norocoasă, Nero a mai avut o 
ocazie să irosească bani și să distreze poporul. Regele 
Armeniei, Tiridates, sau, mai bine zis, fratele lui mai mare, 
Vologases, considera că e înţelept să încheie pace cu 
romanii, deoarece nu-și mai permitea să-i sprijine pe evrei 
cu bani și arme ca să zădărnicească asediul Ierusalimului. 
Oricum, Vologases era mulțumit, căci legiunile noastre 
erau ocupate cu Ierusalimul și lăsaseră Parţia în pace. 
Astfel Tiridates trebuia să vină personal la Roma să își ia 
coroana de la Nero. 

Tiridates a sosit pe uscat și a călătorit cu un asemenea 
alai, încât drumul lui l-a costat pe Nero sute de mii de 
sesterți pe zi. A fost găzduit în Roma în cel mai mare lux, 
cu preţul a unui milion de sesterţi pe zi, iar Tiridates a fost 
îndeajuns de milostiv încât s-a gândit să ne recompenseze 
și pe noi, bieţii membri ai comisiei pentru chestiuni 
orientale, cu câteva monede romane de aur. 

Ca să îţi faci o idee despre cât de tare se înșelau parții în 


privința noastră, menţionez că Vologases trimisese tot felul 
de scrisori și mesageri ca să se asigure dinainte că nu îl 
vom supune nici unei umilinţe pe iubitul său frate, pe care 
îl numise regele Armeniei numai de teama ca acesta să nu- 
i înfigă un pumnal în spate la un moment dat și să-i ia 
tronul. De parcă noi, romanii, am avea obiceiul să ne 
umilim supușii învinși în luptă dreaptă și mai ales un rege 
care vine la Roma cu intenţii pașnice ca să-și declare 
poporul și ţara aliaţi ai romanilor. 

Nero s-a arătat generos cu Tiridates și, din considerente 
politice, a cheltuit cât de mult a putut pentru ceremonia de 
înmânare a coroanei. Lui Tiridates i s-a permis să poarte 
sabie, deși era ţintuită în teacă, simbolizând astfel faptul 
că de acum încolo nu mai avea dreptul să scoată sabia fără 
acordul Senatului și al poporului roman. 

De această dată, Nero a fost înţelept și a folosit 
formularea tradiţională „Senatul și poporul Romei”, 
deoarece mulțimea remarcase lipsa lui Corbulo și toţi se 
întrebau de ce nu era și el prezent tocmai când problema 
Armeniei fusese, în sfârșit, rezolvată în favoarea Romei. 

La un moment dat, Nero l-a îmbrățișat pe Tiridates ca pe 
un frate sub privirile poporului. Chiar se împrieteniseră 
foarte tare, iar nopţile Tiridates îl învăţa pe Nero vechea 
magie persană. Se spune că în Parţia există anumite locuri 
sacre unde din pământ ţâșnește foc. Nişte martori de 
încredere mi-au spus că asemenea focuri nu se sting 
niciodată, ci ard neîncetat întru gloria acelor zei 
necunoscuţi. 

Totuși îmi vine greu să cred așa ceva. Însă pe lume 
există și se petrec multe lucruri ciudate, de aceea e mai 
bine să nu avem idei preconcepute. De exemplu, 
Epafroditus a reușit să facă rost de un urs alb ca zăpada 
pentru menajeria Palatului de Aur, care înoată într-un 
bazin cu apă și gheaţă și mănâncă pește. Dacă mi-ar fi zis 
cineva așa ceva pe vremea când eram administratorul 


menajeriei, n-aș fi crezut. 

Insă Nero și-a atras antipatia colegiilor de preoţi, 
deoarece studia în fiecare noapte magia neagră în 
compania lui Tiridates. Conflictele de natură religioasă nu 
trebuie sub nicio formă trecute cu vederea, căci se pot 
dovedi cele mai periculoase surse de ură, iar creștinii sunt 
cel mai bun exemplu în acest sens. Eu cred totuși că magia 
era doar un pretext și că de fapt Nero prinsese drag de 
tânărul Tiridates, pe care îl iniția în plăcerile lui, asta dacă 
partul nu era deja obișnuit cu astfel de practici orientale. 
Cert e că prietenia lor a devenit din ce în ce mai strânsă, 
deși șederea lui prelungită la Roma a costat statul o 
mulțime de bani. Până la urmă, Tiridates a acceptat să se 
întoarcă acasă pe mare și astfel costurile au fost mai mici 
decât cele ale primei călătorii. Se pare că perioada 
petrecută la Roma l-a ajutat să-și învingă prejudecățile de 
natură religioasă despre mare. 

M-am pierdut iar în amănunte ca să amân abordarea 
unui subiect despre care îmi vine greu să vorbesc. Datorită 
procesiunii triumfale a lui Nero și a altor treburi care l-au 
ținut ocupat ulterior, am reușit să întârzii destul timp 
execuțiile evreilor arestaţi. Însă, în cele din urmă, a venit 
și ziua când trebuia să-i prezentăm lui Nero de mult 
stabilitele pedepse cu moartea. Dacă aș mai fi găsit vreo 
scuză să le tergiversez, aș fi fost eu însumi suspectat, chiar 
și de colegii mei, de complicitate cu evreii. 

Ca să ne dregem greșelile și să ne salvăm reputaţia, noi, 
cei din comisia pentru chestiuni orientale, 
întreprinseserăm investigaţii temeinice asupra comunităţii 
evreiești din Roma și a potenţialului pericol pe care-l 
prezenta pentru siguranţa statului în urma revoltei din 
Ierusalim. Mulţi dintre noi se îmbogăţiseră în timpul 
acestei îndeletniciri extrem de profitabile. Cu conștiința 
împăcată, am înaintat lui Nero și Senatului un raport 
neutru. 


Am reușit să convingem Senatul, cu o strânsă majoritate 
că nu era nevoie de o persecuție serioasă a evreilor, ci era 
suficient să îndepărtăm elementele suspecte și agitatorii 
înverșunaţi. Am subliniat faptul că exilarea evreilor din 
Roma ar fi avut consecinţe grave asupra vieţii economice 
și nu ar fi adus niciun beneficiu poporului roman. Urmările 
nefaste ale acestei măsuri luate în timpul domniei lui 
Claudius constituie un exemplu destul de elocvent. În plus, 
Senatul nu avea niciun motiv să-i persecute pe oamenii 
care-și vedeau de treabă și duceau un trai ireproșabil doar 
la presiunea plebeilor invidioși. 

Propunerea noastră se baza pe argumente solide și a 
fost acceptată, în pofida atitudinii ostile create în jurul 
evreilor din cauza revoltei din Ierusalim. Ca să fiu sincer, 
mărturisesc că am apelat la metodele mele în 
instrumentarea cazului, deoarece Claudia avea numeroși 
prieteni printre evreii creștini. De exemplu, Aquila, cu 
nasul lui coroiat, și curajoasa Prisca ar fi fost cu siguranţă 
băgaţi în aceeași oală cu ceilalţi. Dar, bineînţeles, eu sunt 
un om despre care prietenul tău luvenal n-are nicio vorbă 
bună de spus; un om cu inima de piatră, un avar şi un om 
fără scrupule, care reușește întotdeauna să-și salveze 
pielea. Bănuiesc că prietenii mei îi oferă sume frumoase în 
schimbul unor copii ale versurilor sale, căci oamenii nu au 
bucurie mai mare decât bucuria răutăcioasă. Să ne veselim 
atunci, tu și cu mine, că prietenul tău bărbos poate măcar 
să-și plătească datoriile mulțumită mie, și asta fără să mă 
coste vreun ban. 

Dacă aș fi atât de lacom pe cât susţine el, atunci ar 
trebui să cumpăr acea strofă nenorocită și să iau eu toţi 
banii ce revin în urma publicării ei. Dar eu nu sunt ca 
Vespasian, care a impus taxe chiar și pentru a putea să-ţi 
faci nevoile. Discutam la un moment dat despre funeralii, 
iar el ne-a întrebat cât credem că ar costa funeraliile lui 
trezoreria statului. Am calculat că numai ceremonia ar 


ajunge la zece milioane de sesterţi. Nu era o sumă rostită 
doar să-l flateze, ci una cât se poate de reală, care putea fi 
demonstrată cu cifre. Vespasian a oftat adânc și a spus: 

— Daţi-mi o sută de mii acum și îmi puteţi arunca cenușa 
în apele Tibrului. 

Desigur, a trebuit să strângem o sută de mii de sesterţi 
în pălăria lui de paie demodată. Așadar, prânzul la care ne 
invitase s-a dovedit unul destul de scump și nici mâncarea 
n-a fost cine știe ce. Vespasian adoră obiceiurile simple și 
cinstite și vinul lui proaspăt de ţară. Ca să-mi păstrez 
funcţia, a trebuit să contribui financiar multă vreme la 
construcția amfiteatrului lui ce va fi o minune a lumii și pe 
lângă care Palatul de Aur al lui Nero va părea doar un 
capriciu al unui copil mofturos. 

Acesta este unul dintre puţinele lucruri în privinţa 
căruia Claudia și cu mine suntem de acord. Până la urmă, 
ea e totuși fiica împăratului Claudius, sora vitregă a fostei 
soţii a împăratului Nero, Octavia, și mama ultimului 
împărat al dinastiei Iulio-Claudiene. Dar ce tot spun? De ce 
să fii ultimul? La momentul potrivit, te vei căsători și poate 
voi apuca să-l ţin în braţe pe fiul tău, dacă vei îngădui o 
asemenea onoare tatălui tău lacom cu origine umilă. 

Mama ta mă îndeamnă bucuroasă să fac cât mai multe 
donaţii ca să zoresc construirea acestui amfiteatru. În 
zilele noastre, poporul e inofensiv din punct de vedere 
politic dacă are parte de pâine și circ pe gratis. Trebuie 
doar să fie în permanenţă mulțumit. Altminteri se poate 
trezi în mijlocul spectacolului să ceară schimbări 
periculoase sau chiar capul vreunui om, pe care îl 
antipatizează. 

Așa s-a întâmplat și cu prietenul meu Tigellinus în 
timpul scurtei domnii a lui Otho. Scăpase ca prin urechile 
acului de epurările survenite după încheierea domniei lui 
Nero. E adevărat că niciun om cu judecată nu putea să-i 
dorească răul, însă de această dată nu mai avea vreun 


prieten influent care să-i fie alături. S-a făcut alb ca varul 
când a auzit mulţimea din tribune scandând „Tigellinus în 
faţa fiarelor!” 

Evident că nu putea fi dat animalelor sălbatice. Era 
totuși senator roman și avea dreptul să fie ucis cu sabia. 
Moartea lui a fost o pură întâmplare. Se mai petrec și 
astfel de lucruri când poporul e în toane proaste. Însă cu 
cât e mai mare amfiteatrul și cu cât sunt mai grandioase 
spectacolele, cu atât mulțimea e mai fericită. Măcar atât 
lucru înţelege și mama ta, deși prietenii ei creștini 
dezaprobă donațiile mele. 


Dar de ce tot amân povestea? E ca atunci când te duci 
să ţi se scoată un dinte. Scurt și la obiect, Minutus, și gata, 
ai scăpat. Și nu sunt vinovat. Am făcut tot ce am putut 
pentru ei și nimeni nu cred că ar fi putut face mai mult. 
Nicio putere pământească n-ar fi avut cum să le salveze 
viaţa lui Pavel și lui Chefa. Acesta din urmă se întorsese în 
Roma de bunăvoie, deși a avut șansa să se ascundă în 
acele vremuri groaznice. 

Ştii că în ziua de azi toată lumea folosește numele latin 
al lui Chefa, Petru, dar eu prefer numele lui vechi, care îmi 
e foarte drag. Refuz să cred varianta că Petru ar fi fost 
libertul familiei Flavia și că ei îi dăduseră de fapt numele. 
El a fost un om liber, un pescar simplu de lângă Marea 
Galileei. 

Petru e traducerea în latină a lui Chefa, care înseamnă 
piatră în limba aramaică, iar numele i-a fost dat de Iisus 
din Nazaret. Nu știu de ce. Chefa nu era tare ca piatra, 
dimpotrivă, era un om iute la mânie și care s-a purtat ca 
un laș de multe ori. Chiar a tăgăduit că ar avea vreo 
legătură cu lisus din Nazaret în acea ultimă noapte, iar în 
Antiohia a dat dovadă de orice numai de curaj nu când s-a 
confruntat cu reprezentantul lui Iacov, care l-a acuzat că 
încălca legea iudaică luând masa cu cei netăiaţi împrejur. 


Cu toate acestea, Chefa e o figură de neuitat, sau poate 
tocmai defectele lui îl fac să fie un om memorabil. Cine 
știe? 

Se spune în prezent despre Pavel că și-ar fi luat numele 
după Sergius Paulus, care a fost guvernatorul Ciprului și, 
totodată, cel mai important om pe care l-a convertit la 
creștinism. Sunt doar zvonuri fără temei. Pavel și-a 
schimbat numele din Saul cu multă vreme înainte să-l 
cunoască pe Sergius și doar pentru că în greacă înseamnă 
„cel neînsemnat”, la fel ca numele meu în latină. 

Când tata mi-a dat acest nume detestabil, nu avea nici 
cea mai mică idee că mă transforma în tizul lui Pavel. 
Poate că în mare parte din cauza numelui meu m-am 
apucat să scriu aceste memorii, ca să demonstrez că nu 
sunt un om chiar așa de mărunt. Motivul principal însă 
este acela că mă aflu aici, în această staţiune, unde beau 
apă minerală, doctorii se îngrijesc de problemele pe care 
le am cu stomacul și, la început, n-am găsit altă cale de a- 
mi satisface nevoia de activitate. De asemenea, m-am 
gândit că ţi-ar putea fi de folos să afli măcar câte ceva 
despre tatăl tău înainte de ziua în care vei veni să-mi depui 
cenușa în mormântul din Caere. 

În timpul lungii perioade în care Chefa și Pavel au fost 
întemnițați, m-am asigurat personal că erau bine trataţi și 
am aranjat să se poată întâlni și discuta, fie și sub pază. 
Fiind consideraţi inamici publici periculoși, au fost închiși 
în Tullianum, departe de furia dezlănţțuită a poporului. Acel 
loc nu e tocmai prielnic, deși are o tradiţie glorioasă ce 
datează de mai multe sute de ani. Regele Numidiei, 
Iugurta, a fost strangulat acolo, iar galului Vercingetorix i- 
a fost zdrobit capul, dar și prietenii lui Catilina și-au 
pierdut viaţa între acei pereţi. Tot acolo, fiica lui Seianus a 
fost siluită înainte de a fi executată, așa cum prevede 
legea, căci romanii nu ucid niciodată o virgină. 

Chefa și Pavel au primit suficientă mâncare și apă. Am 


făcut rost de hârtie și unelte de scris pentru Pavel când am 
observat cât de agitat era din cauză că nu putea scrie și 
călători ca să-și poată continua astfel disputele cu ceilalţi 
evrei. Chefa nu căuta să-l contrazică, ci îl trata ca pe 
fratele lui. 

Pe cei curajoși chiar i-am lăsat să-i viziteze, însă prea 
puţini au îndrăznit. Eu însumi am reușit să strecor afară 
din Tullianum o scrisoare de-a lui Pavel în care cerea săi 
se aducă mantia din blană de capră și scrierile rămase în 
Troada. Nu mi s-a părut nimic rău în asta. Iarna e 
îngrozitor de frig în temniţă. 

Din scrisoare am înţeles că Pavel se temea de o moarte 
dureroasă, însă în asemenea cazuri Nero nu se preta la 
răzbunări meschine, chiar dacă era furios din cauza 
răscoalei evreiești și considera că toţi agitatorii evrei se 
făceau vinovaţi de izbucnirea ei. Pavel era cetățean roman 
și avea astfel dreptul de a fi executat cu sabia, un drept pe 
care judecătorii nu i l-au pus la îndoială în timpul 
procesului. Conform legii, Chefa a fost condamnat la 
crucificare, deși nu aveam nici cea mai mică dorinţă de a 
supune unui asemenea chin un om bătrân și un prieten de- 
al tatălui meu. 

M-am asigurat că-i voi putea însoţi pe ultimul lor drum 
în acea dimineaţă proaspătă de vară când au fost duși 
către locul execuţiei. Avusesem grijă să nu mai fie 
crucificat nici un alt evreu în același timp. Din cauza 
evreilor, exista tot timpul o mulţime de oameni adunată în 
locurile unde se desfășurau, de regulă, execuţii, însă eu 
doream ca Pavel și Chefa să moară în liniște și cu 
demnitate. 

La răspântia spre Ostia, a trebuit să aleg cu care din ei 
aveam să merg până la capăt în acea ultimă călătorie, căci 
se hotărâse ca Pavel să fie dus în același loc unde fuseseră 
uciși tata și Tullia. Judecătorii dispuseseră ca Petru să fie 
plimbat prin cartierul evreiesc în semn de avertisment, iar 


apoi să fie răstignit în locul de execuţie destinat sclavilor 
de lângă circul lui Nero. 

Pavel era însoţit de prietenul lui, doctorul Lucas, și 
știam că nu avea să se simtă jignit pentru că era cetățean 
roman. Chefa avea mult mai mare nevoie de protecţia mea 
și mă temeam, de asemenea, și pentru însoțitorii lui, 
Marcus și Linus. Așadar am ales să merg cu Chefa. 

N-ar fi trebuit să mă îngrijorez din pricina unor posibile 
reacţii ostile ale evreilor. În afară de câţiva bulgări de 
pământ, nimeni n-a aruncat cu altceva în Chefa. Evreii 
sunt evrei până în măduva oaselor și, de aceea, în pofida 
urii lor înverșunate, s-au mulțumit să privească în liniște 
cum un agitator evreu era dus să fie crucificat din cauza 
unei revolte izbucnite în Ierusalim. Chefa avea atârnată de 
gât obișnuita tăbliță pe care era inscripţionat în greacă și 
latină: „Simon Petru din Capernaum, galileean, dușman al 
poporului și al omenirii”. 

După ce am ieșit din oraș și am ajuns în dreptul 
grădinilor, căldura a devenit insuportabilă. Când am 
observat șiroaiele de sudoare scurgându-se de pe fruntea 
brăzdată a lui Chefa, am poruncit să-i fie luată crucea din 
spinare și să-i fie dată s-o care unui evreu din apropiere. 
Soldaţii aveau dreptul să facă asta. Apoi l-am rugat pe 
Chefa să urce în lectica mea pentru ultima parte a 
drumului, fără să mă gândesc o clipă la bârfele pe care 
avea să le stârnească acest gest. 

Dar Chefa n-ar fi fost Chefa dacă nu mi-ar fi răspuns 
tăios că putea să-și ducă singur crucea pe umerii lui laţi 
până la capăt, fără niciun ajutor. Nu dorea să stea lângă 
mine, ci prefera, a spus el, să simtă praful drumului sub 
picioare pentru ultima dată și căldura soarelui să-i încingă 
capul, la fel cum se întâmplase cu mult timp în urmă, când 
bătuse împreună cu lisus din Nazaret drumurile din 
Galileea. Nici măcar n-a acceptat ca funia cu care era legat 
să fie slăbită; spunea că lisus din Nazaret îi prezisese asta 


și nu voia să se facă de rușine trădând profeția. Totuși se 
sprijinea ostenit în vechiul lui toiag de păstor. 

Când am ajuns la locul execuţiei, care duhnea în arșiţa 
chinuitoare a verii, l-am întrebat pe Chefa dacă dorea să 
fie biciuit mai întâi. Acesta e un gest milostiv menit să-i 
grăbească moartea și deci să scurteze agonia 
condamnatului răstignit, deşi mulți barbari l-au înțeles 
greşit. Chefa a replicat că nu era necesar să fie biciuit, 
deoarece avea propriile lui planuri, însă mai apoi s-a 
răzgândit și a spus umil că și-ar dori să-și găsească 
sfârșitul asemenea multor altor martori înaintea lui. Şi 
lisus din Nazaret fusese biciuit. 

Însă Chefa nu se grăbea. l-am zărit un licăr de 
mulțumire în ochi când li s-a adresat însoţitorilor săi, 
Marcus și Linus: 

— Ascultaţi-mă amândoi! Ascultă-mă, Marcus, deși ţi-am 
mai spus asta în nenumărate rânduri. Ascultă și tu, 
Minutus, dacă dorești. lisus a spus: „Așa e împărăţia lui 
Dumnezeu, ca un om care aruncă sămânţa în pământ și 
doarme și se scoală, noaptea și ziua, și sămânţa răsare și 
crește, cum nu știe el. Pământul rodește de la sine: mai 
întâi pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic. Iar 
când rodul se coace, îndată trimite secera, că a sosit 
secerișul5”. 

A clătinat din cap parcă nevenindu-i să creadă, cu 
lacrimi de bucurie în ochi, și a început să râdă fericit. 

— lar eu, om prost ce sunt, a exclamat, n-am înţeles, 
deși am repetat tot timpul vorbele lui. Acum pricep în 
sfârșit. Rodul s-a copt, iar secera e aici. 

Cu ochii la mine, l-a binecuvântat pe Linus și i-a 
încredinţat toiagul lui tocit. 

— Veghează asupra oilor mele, i-a spus. 

Se comporta ca și când dorea să se asigure că urmăream 
totul și eram martorul celor petrecute. Apoi s-a îndreptat 


s Evanghelia după Marcu, 4:26-29. 


umil către soldaţi, care l-au legat de un stâlp și l-au biciuit. 
In ciuda forței lui fizice extraordinare, nu s-a putut înfrâna 
să nu geamă. La auzul loviturilor de bici și al vocii lui 
Chefa, unul dintre evreii care fusese crucificat cu o zi în 
urmă s-a deșteptat din chinurile morții, și-a deschis ochii 
febrili făcând muștele să-i zboare de pe pleoape și l-a 
recunoscut pe Chefa, însă nici măcar în acele împrejurări 
nu s-a putut abţine să nu-și bată joc de faptul că Iisus din 
Nazaret afirmase că el era Mesia. A început să citeze din 
scripturile sfinte ale evreilor doar ca să-l provoace pe 
Chefa, dar acesta nu avea chef de asemenea dispute. 

În schimb, le-a spus soldaţilor, după ce l-au biciuit, că 
dorea să fie răstignit cu capul în jos. Nu se simţea demn de 
a fi crucificat cu capul către rai, asemenea Domnului lisus 
Hristos, fiul lui Dumnezeu. A trebuit să-mi ascund un 
zâmbet. 

Chefa nu s-a dezminţit până în ultima clipă, căci era 
nevoie de firea lui destoinică de pescar pentru clădirea 
împărăției. Am înţeles de ce îl iubise Iisus din Nazaret. În 
acele clipe și eu l-am iubit. Este incomparabil mai ușor 
pentru un om bătrân să moară crucificat cu picioarele în 
sus, căci sângele i se scurge în cap, făcând să i se spargă 
venele. O stare de blândă inconștienţă îl cruţă apoi de 
multe ore de suferinţă. Soldaţii au pufnit în râs și i-au făcut 
pe plac bucuroși, căci și-au dat seama că asta i-ar scuti să 
stea o groază de timp în căldură ca să-l păzească pe 
muribundul răstignit. Când era deja atârnat pe cruce, 
Chefa a deschis gura parcă încercând să cânte, deși mi-am 
zis că nu prea avea motive să facă așa ceva. 

L-am întrebat pe Marcus ce încerca să spună Chefa. 
Marcus mi-a explicat că acesta cânta un psalm în care 
Dumnezeu îi conducea pe credincioșii lui către locuri de 
pășune și ape de odihnă. Spre bucuria mea, Chefa n-a 
trebuit să aștepte prea mult până să ajungă pe locurile lui 
de pășune. După ce și-a pierdut cunoștința, am mai 


așteptat puţin, timp în care trupul lui zvârcolea și zvâcnea, 
însă apoi, iritat de mirosul urât și de muște, i-am cerut 
centurionului să-și facă datoria. L-a pus pe un soldat să-i 
spargă tibia lui Chefa cu o scândură cu muchii ascuţite, iar 
el și-a înfipt sabia în gâtul condamnatului, spunând în 
glumă că asta era ucidere în stilul evreiesc, care 
presupunea ca trupul să fie golit de sânge înainte de 
ultima răsuflare. A curs o cantitate impresionantă de sânge 
din corpul bătrânului. Marcus și Linus au promis să se 
ocupe ca trupul să-i fie îngropat în locul care se găsește 
astăzi un cimitir părăsit, în spatele circului. Linus a plâns, 
Marcus făcuse asta deja, iar acum era calm și părea chiar 
împăcat. A reușit să-și păstreze cumpătul, însă ochii lui 
parcă priveau spre altă lume pe care eu n-o puteam vedea. 

Probabil te întrebi de ce am ales să-l însoțesc pe Chefa, 
și nu pe Pavel. Pavel era cetățean roman, în timp ce Chefa 
nu era decât un bătrân pescar evreu. Poate că purtarea 
mea dovedeşte că nu acţionez întotdeauna doar 
urmărindu-mi propriul interes. În plus, îmi plăcea mai mult 
de Chefa, deoarece era un om sincer și simplu, iar Claudia 
oricum nu mi-ar fi îngăduit niciodată să-i abandonez în faţa 
ultimului lor drum. Sunt dispus să fac orice pentru a avea 
liniște acasă. 

Mai târziu aveam să mă cert cu Lucas atunci când mi-a 
cerut să vadă relatarea scrisă în limba aramaică de un 
oficial de la vamă și moștenită de la tata, pe care n-am vrut 
să i-o dau. Cât timp Pavel fusese în închisoare în Cezareea, 
în vremea proconsulului Felix, Lucas avusese doi ani la 
dispoziție să vorbească cu fiecare martor ocular. Așadar n- 
am considerat că îi eram dator cu ceva. 

Lucas nu era nici măcar un doctor prea priceput, deși 
studiase în Alexandria. Nu l-aș fi lăsat niciodată să-mi 
trateze problemele de stomac, îl bănuiesc că l-a urmat pe 
Pavel cu atâta pasiune datorită darului acestuia de a 
tămădui prin credinţă, pentru a deprinde și el această artă 


sau pentru că își dăduse seama de modesta lui pricepere 
de doctor. Însă știa să scrie, deși doar în limba oamenilor 
de rând, nu în greaca folosită de oamenii educați. 

De Marcus mi-a plăcut întotdeauna foarte mult, dar 
Linus, care e mai tânăr, mi-a devenit chiar și mai drag 
odată cu trecerea anilor. În pofida reţinerii mele, până la 
urmă am fost nevoit să fac ceva ordine în disputele 
creștinilor, atât pentru binele lor, cât și ca să evit 
problemele cu oficialii romani. Chefa, la vremea lui, 
stabilise anumite diferențe în funcţie de grupările 
existente și a încercat să atenueze disensiunile interne, dar 
un om neștiutor ca el nu avea cum să posede abilităţile 
unui adevărat politician. 

Am plătit pentru ca Cletus să beneficieze de o pregătire 
juridică datorită purtării curajoase de care dăduse dovadă 
în castrul pretorian. Poate într-o bună zi acesta va reuși să- 
i împace pe toţi creștinii. În acest caz, ar putea obţine 
sprijin politic din partea lor. Însă nu-mi pun mari speranţe 
în asta. Creștinii sunt așa cum sunt și cu asta, basta. 


Mă simt mai în putere acum, iar doctorii sunt 
încrezători. Curând voi părăsi această staţiune cu apă 
sulfuroasă, de care m-am săturat până peste cap, și mă voi 
întoarce la Roma. Firește că m-am îngrijit de treburile 
mele cele mai importante, chiar dacă doctorii nu știu asta. 
Va fi minunat să simt din nou gustul vinului, iar după toată 
această perioadă de post și dietă cu apă, voi aprecia și mai 
mult decât înainte talentul celor doi bucătari ai mei. Voi da 
acum zor cu povestea mea, căci ce era mai rău a trecut 
deja. 

Când am auzit de aventurile secrete ale propretorului 
Iulius Vindex“, mi-am dat seama imediat ce vremuri ne 


4 Caius Iulius Vindex (25-68 d.Hr.) - senator roman și 
guvernator al Galliei. A pornit o răscoală împotriva lui Nero, 
care însă a eșuat, Vindex luându-și viaţa pe câmpul de luptă. 


așteptau. Realizasem deja cu mult timp în urmă că Piso ar 
fi reușit dacă vanitatea nu l-ar fi împins să disprețuiască 
ajutorul pe care l-ar fi putut primi din partea legiunilor. 
După moartea fulgerătoare a lui Corbulo și a lui Ostarius, 
comandanții de legiuni au început, în sfârșit, să se 
trezească din amorţeală și să înţeleagă că nici onorurile 
militare, nici loialitatea necondiționată nu pot salva pe 
nimeni de capriciile lui Nero. Constatasem și eu asta când 
am plecat din Corint. 

Am început să-mi vând rapid proprietăţile cu ajutorul 
bancherilor și al liberților mei și să strâng bani în monede 
de aur. Normal că aceste tranzacţii, al căror motiv mulţi 
oameni cu judecată nu-l pricepeau încă, au atras atenţia 
celor care erau mai bine informaţi. Asta nu mă deranja 
câtuși de puţin, deoarece mă bazam în totalitate pe 
ignoranta lui Nero în privinţa chestiunilor financiare. 

Faptele mele au provocat o oarecare neliniște în Roma, 
fiindcă preţurile caselor și al proprietăţilor de la ţară a 
scăzut considerabil. Am vândut fără să stau pe gânduri cât 
mai multe proprietăţi, deși banii sunt mai siguri investiţi în 
terenuri și chiar poţi obţine un profit mai mare dacă 
pământul încape pe mâna unor liberţi de nădejde. Nu m- 
am lăsat descurajat de preţurile în cădere, ci am continuat 
să vând și să strâng monede. Ştiam că într-o zi aveam să 
redobândesc totul dacă lucrurile se desfășurau conform 
planului meu. Îngrijorarea stârnită de faptele mele i-a 
făcut pe bancheri să reconsidere situaţia politică și astfel 
am contribuit la înfăptuirea unui lucru bun. 

V-am trimis pe tine și pe Claudia la casa mea de lângă 
Caere și am reușit, o dată în viaţă, să o fac pe Claudia să 
mă asculte și să rămână acolo, în siguranţă, până când 
aveam s-o chem înapoi. Deoarece se apropia aniversarea 
ta de trei ani, mama ta era foarte ocupată. Nu erai un 
băieţel cuminte și, ca să fiu cinstit, mă săturasem de 
alergatul tău neîncetat și de gălăgia pe care o făceai. Cum 


îmi luam ochii de la tine o clipă, cădeai într-o baltă sau te 
răneai. De aceea am fost bucuros să pornesc într-o 
călătorie menită să-ţi asigure viitorul. Din cauza Claudiei, 
n-am putut să-ţi modelez caracterul după voia mea, ci a 
trebuit să mă bazez doar pe calităţile moștenite de la 
înaintașii tăi. Oricum, autodisciplina adevărată vine din 
interior și nu poate fi impusă de altcineva. 

N-a fost deloc dificil să primesc permisiunea Senatului și 
a lui Nero de a părăsi orașul și de a merge la Vespasian în 
calitate de consilier pentru chestiunile evreieşti. 
Dimpotrivă, chiar am fost lăudat pentru disponibilitatea 
mea de a face tot ce-mi stă în puteri pentru binele 
imperiului. Nero însuși era de părere că un om de 
încredere trebuia să stea cu ochii pe Vespasian și să-l pună 
la treabă, deoarece avea senzaţia că bătrânul zăbovea 
inutil de mult în faţa zidurilor Ierusalimului. 

Pentru că eram senator, mi s-a pus la dispoziție o navă 
de război. Probabil că mulţi dintre prietenii mei s-au 
întrebat de ce un om iubitor de confort ca mine alegea să 
doarmă nopţile într-un hamac, ca să nu mai vorbim de 
mâncarea proastă, lipsa de spaţiu și nelipsiţii purici și 
păduchi. Însă aveam motivele mele. M-am simţit extrem de 
ușurat când mi-am văzut, în sfârșit, cele douăzeci de 
cufere grele din fier la bord, așa că am dormit buștean în 
prima noapte, până când am fost trezit de tropăitul 
picioarelor goale sus pe punte. Luasem cu mine trei liberti 
credincioși, care îmi păzeau cu rândul cuferele, pe lângă 
paza militară obișnuită. 

În Caere, îmi înarmasem sclavii, căci aveam deplină 
încredere în loialitatea lor. Nu m-au dezamăgit. Soldaţii lui 
Otho mi-au jefuit casa și mi-au distrus colecţia de vase 
grecești, de a cărei valoare nu-și dădeau seama, însă nu s- 
au atins nici de tine și nici de Claudia, iar acesta e numai 
meritul sclavilor mei. Încă mai există numeroase morminte 
necercetate, deci cred că îmi pot reface colecţia de vase. 


Din fericire, am avut parte de vreme bună, căci furtunile 
de toamnă nu începuseră încă. Pe drum m-am grăbit cât de 
mult am putut, dându-le sclavilor de la galere porţii în plus 
de mâncare și vin pe cheltuiala mea, chiar dacă eram privit 
ca un nebun de centurionul care se bizuia mai mult pe 
biciul lui și știa că putea înlocui orice sclav care se 
prăpădea pe drum cu unul dintre prizonierii evrei. Eu eram 
de altă părere. Cred că oamenii pot fi convinși să facă ceea 
ce vrei mai degrabă cu blândeţe, decât prin violenţă. Însă 
eu am fost mereu un om prea blând, la fel ca tata. 
Amintește-ţi că nu te-am lovit niciodată, fiul meu 
neascultător. Dar cum aș putea să lovesc un viitor 
împărat? 

Ca să-mi trec timpul, de-a lungul călătoriei am pus o 
mulțime de întrebări despre flotă. Printre altele, mi s-a 
explicat de ce marinarii, atât la bord cât și pe uscat, 
trebuie să meargă mereu desculți. Asta chiar n-o știam, 
deși mă întrebasem uneori. Credeam că e vreun obicei 
marinăresc. 

Acum am aflat că împăratul Claudius se înfuriase o dată 
la amfiteatru când niște marinari din Ostia, care așezau un 
parasolar deasupra locurilor spectatorilor chiar în mijlocul 
unui spectacol, au început să-i ceară bani pentru chinul 
îndurat din cauza încălţărilor de marș pe care trebuiseră 
să le poarte pe drumul până acolo. Astfel Claudius a 
interzis încălțările în toată marina și ordinul său a fost 
aplicat cu sfințenie de atunci. Noi, romanii, respectăm 
tradiţiile. 

Mai târziu am discutat despre asta cu Vespasian, însă el 
e de părere că marinarii trebuie să continue să meargă 
desculți, deoarece s-au obișnuit așa. Până acum asta nu le- 
a pricinuit niciun rău. 

— De ce să creăm cheltuieli și mai mari, când bugetul 
marinei e deja enorm? a spus el. 

Astfel, pentru centurionii din marină încă e o onoare să 


meargă desculți în misiuni, deși le place să poarte sandale 
moi și ostentative în timpul concediilor petrecute pe uscat. 

Mi s-a luat o piatră de pe inimă după ce am lăsat în grija 
unui bancher renumit din Cezareea cuferele mele 
valoroase, departe de pericolele care pândesc pe mare. 
Bancherii trebuie să aibă încredere unii în ceilalţi, 
altminteri, orice afacere decentă ar fi imposibilă. De aceea 
m-am încrezut în acest om, deși nu-l cunoșteam decât din 
schimbul de scrisori. Însă tatăl lui fusese în tinereţe 
bancherul din Alexandria al tatălui meu, sau cel puţin îi 
vânduse tatei niște documente de călătorie. Așa că, într-un 
fel, eram parteneri de afaceri. 

În Cezareea era pace, în sensul că locuitorii greci 
profitaseră de împrejurări și îi uciseseră pe toţi evreii din 
zonă, inclusiv femeile și copiii. În consecinţă, nici nu se 
punea problema de vreo revoltă în oraș. Singura activitate 
cu probleme era traficul intens al caravanelor păzite de 
soldaţi, care transportau echipament către legiunile din 
afara Ierusalimului. Joppa și Cezareea erau cele mai 
importante porturi care îi ofereau sprijin lui Vespasian. 

În drum spre tabăra lui Vespasian de dincolo de ziduri, 
am văzut că situaţia pentru civilii evrei rămași în viaţă era 
complet lipsită de speranţă. Legionarii nu făceau diferenţa 
între galileeni și samariteni, de fapt, între evrei în general. 
Prospera Galilee, cu tot cu milionul ei de locuitori, era 
distrusă - o mare pierdere pentru Imperiul Roman. 
Desigur, oficial Galileea nu ne aparținea nouă, ci 
cârmuirea îi fusese încredinţată lui Irod Agrippa, datorită 
vechilor lui legături de prietenie cu romanii. 

Am ridicat această problemă la prima mea întâlnire cu 
Vespasian și Titus. M-au primit cu mare căldură, deoarece 
erau curioși să afle ce se mai întâmpla în Gallia și la Roma. 
Vespasian mi-a spus că soldaţii erau furioși din cauza 
rezistenței îndelungate opuse de evrei și că suferiseră 
pierderi serioase din pricina fanaticilor care atacau 


drumurile din ascunzătorile lor din munţi. Fusese nevoit să 
le acorde comandanților săi autoritatea de a face pace cu 
orice preţ în zonele de ţară. Pregăteau și o expediţie de 
pedepsire pentru a distruge una dintre cele mai 
importante grupări ale evreilor, aflată lângă Marea 
Moartă. Se trăgea cu săgeți de pe meterezele acelei cetăţi 
și, potrivit unor surse de nădejde, fanaticii răniţi se 
refugiau acolo. 

Am profitat de ocazie ca să le ţin o scurtă lecţie despre 
credinţa și obiceiurile evreilor și să le explic faptul că, în 
mod evident, era vorba de o grupare a esenienilor®, în 
sânul căreia se refugiau cei ce nu voiau să plătească 
impozitele percepute de templu. Esenienii trăiesc izolaţi de 
lume și au fost mereu mai degrabă ostili faţă de Ierusalim. 
Nu exista niciun motiv să-i persecutăm. 

Fanaticii erau sprijiniți de câţiva oameni pașnici, care 
oricum nu urmăreau să fie implicaţi în răscoală, ci 
preferau să-și ducă mai departe în liniște viaţa lor modestă 
de familie fără să facă rău nimănui. Dacă unul dintre acești 
oameni găzduia în casa lui un fanatic rănit care căuta 
protecţie și îi oferea hrană și apă, o făcea din considerente 
religioase, și nicidecum pentru a sprijini revolta. Din câte 
aflasem de la însoțitorii mei de pe drum, esenienii 
oferiseră adăpost și mâncare și legionarilor romani răniţi, 
cărora le și oblojiseră rănile. De aceea, consideram că nu 
avea sens să-i ucidem. 

Vespasian a mormăit că pe vremea când fusesem în 
Britania nu prea aveam habar despre război, de aceea 


6 Sectă religioasă (sec. II î.Hr. - sec. II d.Hr.) caracterizată prin 
posesiunea în comun a bunurilor, ascetism și respectarea 
Sabatului. Esenienii nu se căsătoreau, condamnau sclavia și nu 
aduceau jertfe sau daruri Templului din Ierusalim, motive 
pentru care rabinii îi considerau eretici. Duceau o viaţă separată 
de restul societăţii, organizaţi în comunităţi izolate, iar 
principalele lor așezări se găseau pe malurile Mării Moarte. 


preferase să mă trimită la plimbare în călătorii de plăcere 
prin ţară și îmi oferise apoi titlul de tribun când tata 
devenise senator mai mult din raţiuni politice, decât 
datorită meritelor mele. Cu toate astea, reușisem acum să-l 
conving că nu avea rost să ucidem ţărani evrei și să le 
incendiem casele sărăcăcioase doar pentru că îi îngrijeau 
pe răniţi. 

Titus a fost de acord cu mine, deoarece era fascinat de 
sora lui Irod Agrippa, Berenice, și deci foarte interesat de 
evrei. Berenice trăia o relaţie incestuoasă cu fratele ei, 
după obiceiul ereditar al Ilrodienilor, însă Titus considera 
asta doar un semn că trebuie să se familiarizeze cu 
tradiţiile evreilor. Părea să tragă speranţe că marea 
dragoste a lui Berenice pentru fratele ei se va stinge, și 
atunci ea va începe să-i facă vizite în cortul lui confortabil 
din garnizoană măcar noaptea, când nu putea nimeni să o 
vadă. Asta era o chestiune în care nu doream să mă implic. 

Vorbele disprețuitoare ale lui Vespasian referitoare la 
călătoriile mele prin Britania mă răniseră profund. De 
aceea i-am replicat că, dacă nu avea nimic împotrivă, mi-ar 
plăcea să pornesc într-o plimbare de plăcere similară prin 
Ierusalim ca să văd cu ochii mei zidurile întărite ale 
orașului asediat și să descopăr potenţialele puncte slabe 
din defensiva evreilor. 

Era important de știut câţi mercenari parți deghizați 
existau printre evrei, ajutându-i la consolidarea zidurilor. 
Parţii aveau o experienţă vastă în asedii și defensive 
dobândită după conflictele din Armenia. În orice caz, în 
Ierusalim existau destui arcași parți, din cauza cărora nu 
era indicat să te aventurezi în apropierea zidurilor. Nu 
eram chiar atât de neștiutor într-ale războiului încât să 
cred că evreii nepricepuţi învăţaseră peste noapte să 
mânuiască arcul și săgețile. 

Propunerea mea l-a impresionat pe Vespasian. M-a privit 
lung, și-a trecut mâna peste gură și mi-a explicat râzând 


că, în cazul în care vorbisem serios, el nu putea să-și 
asume riscul de a expune un senator roman unui asemenea 
pericol. Dacă aș fi luat prizonier, evreii ar putea să-i ceară 
anumite concesii. Dacă mi-aș pierde viaţa în mod rușinos, 
aș face de râs atât Roma, cât și pe el, iar Nero și-ar putea 
închipui că mă trimisese dinadins în mâinile dușmanilor ca 
să scape de unul dintre prietenii apropiaţi ai împăratului. 

M-a măsurat cu o privire vicleană, iar eu îi cunoșteam 
foarte bine șiretlicurile. De aceea i-am spus că, pentru 
binele imperiului, prietenia trebuia lăsată deoparte. In 
plus, am subliniat că nu era cazul să mă insulte numindu- 
mă prietenul lui Nero. În această privinţă nu aveam de ce 
să ne ascundem unul de celălalt. Roma și viitorul 
pământului străbunilor noștri erau singurele noastre 
lumini călăuzitoare pe câmpul de luptă, unde leșurile 
puteau, ciorile negre se înfruptau din cadavre și legionarii 
uciși spânzurau ca niște saci uscați de soare de zidurile 
Ierusalimului. 

Adoptasem un ton declamativ, așa cum obișnuiam să fac 
în fața Senatului. Vespasian m-a bătut prietenește pe umăr 
cu mâna lui lată de ţăran, m-a asigurat că nu se îndoia cu 
niciun chip de motivele mele și că avea încredere în 
patriotismul meu. De aceea nici măcar nu se gândise că aș 
fi putut să mă strecor în Ierusalim ca să-l trădez, era 
imposibil să fiu atât de smintit. Însă în chinurile torturii, 
nici măcar cel mai puternic dintre bărbaţi nu-și mai poate 
tine gura închisă, iar evreii dovediseră că se pricep de 
minune la interogatorii și la obţinerea de informații. 
Considera că datoria lui de căpătâi era să-mi protejeze 
viața și să-mi garanteze siguranța, din moment ce mă 
pusesem de bunăvoie sub protecţia lui. 

M-a prezentat sfetnicului lui, Josephus, unul dintre 
conducătorii evreilor rebeli, care își trădase camarazii 
când aceștia hotărâseră să se sinucidă ca să nu cadă în 
mâinile romanilor. Josephus îi lăsase pe prietenii lui să 


moară, iar apoi se predase, viaţa fiindu-i cruţată după ce îi 
profeţise lui Vespasian că într-o zi va deveni împăratul 
Romei. Vespasian l-a pus, în glumă, în lanţuri de aur și i-a 
promis că-l va elibera în ziua în care profeția lui se va 
adeveri. Ulterior, când a fost eliberat, a avut nerușinarea 
de a se intitula Flavius Josephus. 

Acest trădător mârșav mi-a displăcut încă din prima 
clipă, iar faima de scriitor pe care a dobândit-o în ultima 
vreme nu m-a făcut deloc să-mi schimb părerea, 
dimpotrivă. În lucrarea lui ridicolă și mult prea 
voluminoasă despre revolta evreilor supraevaluează, după 
părerea mea, importanţa anumitor întâmplări și se pierde 
prea mult în tot felul de detalii nesemnificative. 

Atitudinea mea critică nu e influenţată în niciun caz de 
faptul că n-a considerat necesar să menţioneze numele 
meu în carte, deși asediul a fost amânat numai datorită 
mie, după ce am reușit să văd cu ochii mei cum stăteau 
lucrurile dincolo de ziduri. Ar fi fost o prostie din partea lui 
Vespasian, având în vedere situaţia lui, să-și folosească 
legiunile bine antrenate pentru atacuri zadarnice 
împotriva zidurilor neașteptat de solide, când foametea 
este un aliat mult mai de nădejde în asemenea cazuri. 
Pierderile inutile l-ar fi transformat într-un comandant 
extrem de nepopular printre legionari. 

Însă n-am tânjit niciodată ca numele meu să rămână în 
istorie, așadar refuzul acestui evreu detestabil de a-mi 
recunoaște meritele e lipsit de importanţă pentru mine. Nu 
le port niciodată pică oamenilor inferiori și, de obicei, nu 
caut să mă răzbun când sunt insultat, cel puţin dacă o 
ocazie favorabilă nu mă tentează să fac asta. E normal, că 
doar sunt și eu om. 

Chiar m-am oferit să public, prin intermediul unui libert 
de-al meu, cărţile lui Flavius Josephus, atât Istoria 
războiului iudeilor împotriva romanilor, cât și povestirile 
lui despre istoria și obiceiurile iudaice, în pofida 


numeroaselor inexactități pe care le conţin. Josephus însă 
a preferat ca lucrările sale să fie publicate de un evreu, în 
ciuda condiţiilor avantajoase pe care i le propusesem. 
Ulterior, am publicat o versiune abreviată și neautorizată a 
Istoriei războiului iudeilor, deoarece cartea părea să aibă 
mare succes la public. Libertul meu trebuia să-și întreţină 
familia și mama bătrână, de aceea nu m-am împotrivit ideii 
lui și sunt sigur că oricine ar fi procedat la fel. 

De fapt, îl pomenesc pe Josephus deoarece îl asculta 
servil pe Vespasian, iar pe mine mă  contrazicea 
întotdeauna. După informaţiile mele, Ierusalimul se afla în 
mâinile fanaticilor, niște oameni lipsiți de milă și de 
principii. Din cauza lor, evreii se omorau mai degrabă între 
ei. Asta și înseamnă de fapt o răzmeriţă: puterea e 
acaparată de radicali, care plătesc în final un preţ scump 
pentru victoria lor vremelnică. 

Josephus era de părere că acești radicali făceau 
imposibilă orice legătură cu orașul. Își pierduse deja multe 
iscoade din rândul evreilor, care cunoșteau Ierusalimul ca 
în palmă și s-ar fi descurcat chiar și cu ochii închiși pe timp 
de noapte. Am replicat tăios că nici nu-mi trecea prin cap 
să merg acolo noaptea și să-i provoc pe răsculați. Aveam 
de gând să mă duc ziua, cu ochii larg deschiși. Pentru 
orice eventualitate, voiam să iau cu mine și o escortă 
armată. 

A râs dispreţuitor la auzul propunerii mele și a spus că 
nu aveam habar în ce cuib de viespi doream să mă bag. 
Dacă, prin cine știe ce mijloace, aș fi reușit să mă strecor 
între zidurile Ierusalimului, cu siguranţă nu aveam cum să 
mai ies de acolo viu, considera el. După numeroase obiecţii 
și tot felul de minciunele, mi-a dat o hartă a orașului. Am 
învăţat-o pe de rost cât am așteptat să-mi crească barba. 

Barba în sine nu era o metodă prea sigură de a te 
deghiza în evreu, căci legionarii urmaseră exemplul 
adversarilor lor înverșunaţi și își lăsaseră bărbile să 


crească, iar Vespasian nu-i pedepsise pentru acest lucru. 
Chiar le-a permis legionarilor să plătească doar o amendă, 
în loc să fie biciuiţi. Acesta era numai unul dintre motivele 
pentru care devenise atât de popular, însă i-ar fi venit 
foarte greu să păstreze regulile armatei romane pe teren, 
căci până și fiul lui Titus etala o barbă mătăsoasă, sperând 
să o impresioneze astfel pe frumoasa Berenice. 

Sub pretextul că trebuia să descopăr cel mai sigur punct 
prin care puteam pătrunde în oraș, am pornit într-o 
excursie lungă în jurul Ierusalimului, având grijă să rămân 
mai mult sau mai puţin în afara bătăii arcurilor și 
catapultelor inamice. Firește, nu-mi riscam viața pentru 
gloria armatei. Aveam propriile motive, o făceam pentru 
tine. Așadar, am pus pe mine o platoșă groasă și un coif 
solid, chiar dacă un asemenea echipament m-a făcut la 
început să gâfâi și să transpir abundent. Insă în acele zile 
în care am dat târcoale zidurilor Ierusalimului am pierdut 
mult în greutate, trupul meu durduliu subţiindu-se, și 
astfel cingătorile platoșei nu mă mai strângeau. A fost 
numai spre binele meu. 

În timpul plimbărilor mele, am descoperit un loc de 
execuţie al evreilor, unde fusese răstignit lisus din 
Nazaret. Dealul mic avea într-adevăr forma unui craniu, 
așa cum mi se povestise, și de aceea primise un nume pe 
măsură. M-am uitat după stânca în care fusese săpat 
mormântul lui lisus din Nazaret, despre care se spune că 
ar fi înviat din morţi a treia zi, și n-a fost prea greu s-o 
găsesc, deoarece  asediatorii  curăţaseră zona și 


Golgota înseamnă „locul căpăţânii” în ebraică. Se crede că 
ebraicul „golgota” ar proveni de la aramaicul „gol goatha”, care 
înseamnă „muntele execuţiei”. Este posibil ca acest nume să fie 
dat și de faptul că era un loc de execuţie publică, prin urmare în 
zonă se aflau oseminte umane. Conform unei tradiţii răspândite 
printre creștini, Golgota e și locul în care a fost înmormântat 
capul lui Adam și este descris ca având forma unui craniu. 


îndepărtaseră vegetaţia ca să-i împiedice pe spioni să se 
furișeze afară din oraș. Am descoperit însă mai multe 
morminte săpate în stâncă și nu eram sigur care dintre ele 
fusese al lui lisus, iar detaliile vagi oferite de tata nu m-au 
ajutat prea tare. 

Văzându-mă cum mă târâm, plămânii luptându-mi-se 
pentru fiecare gură de aer și cu armura zdrăngănind, 
legionarii au început să râdă și m-au asigurat că n-aveam 
nicio șansă să găsesc un punct nesupravegheat în 
apropierea zidurilor pe unde aș fi putut să mă furișez în 
siguranţă, căci parții îi ajutaseră pe evrei să fortifice 
temeinic Ierusalimul. Legionarii nu prea se dădeau în vânt 
să mă protejeze cu scuturile lor, deoarece, când vedeau 
aceste carapace, cei de sus de pe ziduri aruncau cu plumb 
topit. M-au întrebat în bătaie de joc de ce nu purtam un 
coif cu creastă roșie și clavul purpuriu. Însă nu eram atât 
de nesăbuit și respectam iscusinţa arcașilor parți. În plus, 
nu doream să mă laud cu rangul meu, de aceea îmi și 
lăsasem sandalele roșii de senator în cort. 

Întotdeauna îmi voi aminti imaginea Templului din 
Ierusalim care strălucea pe muntele lui, înălțându-se 
deasupra zidurilor orașului. Părea de un albastru feeric 
dimineaţa și roșu ca sângele când soarele apunea peste 
vale Templul lui Irod era cu adevărat una dintre minunile 
lumii. După ani și ani de muncă fusese, în sfârșit, terminat, 
cu puţin timp înainte să fie distrus. Niciun muritor nu va 
mai avea ocazia să-l vadă iarăși. A pierit numai din vina 
evreilor. Eu însă n-am dorit să fiu părtaș la distrugerea lui. 

În acea perioadă, am fost prins în mrejele unor 
speculaţii religioase stârnite probabil de sentimentul că 
îmi riscam viața, lucru de care eram perfect conștient, însă 
mă sacrificam pentru viitorul tău. Cugetările mele de 
natură religioasă, provocate de încordarea în care trăiam 
permanent, m-au făcut să fiu ușor impresionabil, un lucru 
nepotrivit pentru un bărbat de vârsta mea. M-am gândit la 


lisus din Nazaret și la creștini și m-am hotărât să-i ajut să 
scape de povara evreilor pe care, în ciuda lui Pavel și a lui 
Chefa, încă o duceau în spate și care îi ţinea pe loc. 

Într-un fel, șansele păreau de partea creștinilor, mă 
refer în special la cei necircumciși, care rămăseseră destul 
de puţini în Roma din cauza lui Nero. Răscoala din 
Ierusalim a stârnit o ură puternică împotriva evreilor din 
capitala imperiului, care i-a convins până la urmă pe 
creștinii netăiați împrejur să nu se mai lase controlaţi de 
evreii creștini. Acest lucru a fost pricinuit poate și de 
faptul că saducheii, împreună cu alţi fanatici, îl lapidaseră 
pe lacov fără acordul romanilor, după ce ajunseseră la 
putere în Ierusalim. Însă Iacov fusese un susţinător al legii 
iudaice și al circumciziei. Saducheii nu au rezistat în 
fruntea Ierusalimului mai mult de jumătate de an, iar 
fariseii le-au luat locul și chiar i-au tăiat o ureche preotului 
suprem ales de saduchei pentru a-l împiedica pe viitor să 
mai primească o asemenea funcţie, care nu putea fi oferită 
oamenilor cu un defect fizic. Așadar, moartea lui lacov a 
fost totuși în avantajul creștinilor. 

Dar eu nu cred în viitorul politic al creștinilor, nici 
măcar și sub conducerea celui mai bun împărat posibil, 
căci sunt prea învrăjbiţi și dezbinaţi. Însă tata mi-a indus o 
anumită slăbiciune pentru lisus din Nazaret și învăţăturile 
lui. Acum un an, când problema mea cu stomacul ajunsese 
în cel mai grav stadiu, chiar eram pregătit să-l recunosc 
drept fiul lui Dumnezeu și mântuitorul omenirii, numai să 
aibă milă de mine. 

Cu siguranţă are o misiune și pentru mine, căci atunci 
când i s-a arătat tatei pe malul Mării Galileei, i-a profeţit 
că va aduce glorie numelui său. Totuși nu prea înţeleg cum 
ar putea să mai facă tata așa ceva, din moment ce a fost 
deja executat. Dar asta să rămână problema lor și sunt 
convins că au și lămurit-o deja, în cazul în care vorbele 
tatălui meu despre împărăţia nevăzută sunt adevărate. 


M-am gândit foarte mult la blândul și evlaviosul meu 
tată când mă târâm pe lângă zidurile Ierusalimului, în 
duhoarea aceea insuportabilă de cadavre și urină. Nu mai 
nutream niciun fel de resentiment față de el pentru că mă 
neglijase în copilărie. Chiar îl înţelegeam când mă 
gândeam ce sarcină dificilă mă aștepta și pe mine, căci 
trebuia să te educ potrivit rangului tău. E adevărat că tu ai 
parte de sprijinul și afecțiunea ambilor părinţi și ai la 
dispoziţie preţioasele obiecte istorice lăsate moștenire de 
Antonia, femeia de la care ţi-ai primit numele. Câţi tineri 
crezi că au ocazia să-și prindă pe toga virilă insigna 
divinului Augustus, pe care a purtat-o în bătălia de la 
Actium, când l-a învins pe Marc Antoniu, tatăl bunicului 
tău din partea mamei? Și uite așa îmi aduc aminte iar de 
Antonia... 

Serile beam adesea din cupa cea veche a mamei mele, 
deoarece simțeam că aveam nevoie de mult noroc pentru 
reușita planului meu periculos. Vespasian încă folosea 
vechiul pocal din argint moștenit de la bunica lui. Și-a 
amintit de cupa mea simplă de lemn, pe care o văzuse 
prima dată în Britania, și a recunoscut că începuse să 
simtă atunci un fel de prietenie paternă față de mine, 
fiindcă preţuiam suvenirul de la mama și nu adusesem cu 
mine vase din argint și cupe din aur, așa cum făceau mulţi 
tineri cavaleri bogaţi când își începeau cariera militară. 
Purtarea lor îi provoca pe dușmani, care aveau astfel 
motive în plus să-i jefuiască. Ca o dovadă a prieteniei 
noastre durabile, am făcut schimb de cupe sacre și am 
băut fiecare din vasul moștenit de la familiile noastre. 
Aveam un motiv întemeiat să-l las pe Vespasian să soarbă 
din cupa Fortunei. Urma să aibă nevoie de tot norocul din 
lume. 

M-am tot gândit dacă trebuia să îmbrac straie evreiești 
atunci când aveam să merg în oraș, însă mi-am dat seama 
că ar fi exagerat. Numeroși negustori evrei fuseseră 


crucificaţi peste tot în tabăra noastră militară drept 
avertisment pentru cei care îndrăzneau să se furișeze 
dincolo de ziduri după lăsarea nopţii și să vândă informaţii 
despre planurile noastre sau despre noile tehnici militare 
ale romanilor. 

Aveam coiful pe cap, platoșa și apărătorile pentru mâini 
și picioare în ziua în care am alergat spre zid, către locul 
pe care îl stabilisem dinainte. Am crezut că un asemenea 
echipament mă va proteja de primele lovituri, în caz că 
reușeam să pătrund în oraș. Santinelele noastre primiseră 
ordin să lanseze o ploaie de săgeți imediat după mine și să 
facă zgomot mare ca să le atragă atenţia evreilor asupra 
mea. 

Și-au făcut treaba cu un asemenea zel, încât am fost 
lovit în călcâi de una dintre săgeți și de atunci șchiopătez 
de ambele picioare. Îmi propusesem, dacă aveam să scap 
cu viaţă, să-l identific pe arcașul prea zelos și să mă asigur 
că primea cea mai severă pedeapsă posibilă pentru 
nerespectarea ordinelor. Li se poruncise să tragă pe lângă 
mine sau foarte aproape de mine, dar în niciun caz în 
mine. Însă când m-am întors, nu m-am mai obosit să 
găsesc pe nimeni, iar rana provocată de săgeată chiar m-a 
ajutat, făcându-mi povestea mai credibilă în faţa evreilor. 

După ce m-au înjurat puţin, evreii s-au repezit cu pietre 
și săgeți asupra unei patrule de romani care se prefăcea că 
vine în urma mea să mă prindă. Spre marea mea durere, în 
timpul acestei acţiuni au fost uciși doi bravi legionari, însă 
ulterior am luat asupra mea toate cheltuielile aferente 
întreţinerii familiilor lor. Făceau parte din Legiunea a XV- 
a, care venise tocmai din Panonia, și nu aveau să mai vadă 
vreodată mult iubitele lor maluri mlăștinoase ale Dunării, 
căci au murit pentru mine în ţinuturile evreilor, pe care 
apucaseră să le blesteme de peste o mie de ori. 

La rugăminţile mele, evreii au coborât în cele din urmă 
un coș și m-au ridicat cu ajutorul lui până sus peste zid. 


Mi-a fost atât de frică în coșul acela, care se balansa dintr- 
o parte în alta, că am reușit să-mi scot săgeata din călcâi 
fără să mai simt durerea. Vârful însă a rămas în rană, care 
a început curând să puroieze, iar când m-am întors în 
tabăra romană, a trebuit să apelez urgent la ajutorul unui 
chirurg militar, însă intervenţia lui m-a făcut să urlu de 
durere; probabil de asta am și rămas șchiop. Experienţa 
mea precedentă cu chirurgii militari fusese destul de 
neplăcută și ar fi trebuit să-mi servească drept 
avertisment. Însă acea rană a fost singura mea salvare din 
mâinile evreilor. După ce și-au manifestat furia la vederea 
straielor mele romane, mi-au dat în cele din urmă 
posibilitatea să le explic că eram tăiat împrejur și convertit 
la iudaism. După ce s-au convins de asta, m-au tratat ceva 
mai bine. Însă prefer să nu-mi amintesc de centurionul 
part, îmbrăcat în evreu, și de interogatoriul lui crâncen 
prin care ţinea să-mi verifice cu orice preţ identitatea și 
autenticitatea poveștii înainte să mă  încredinţeze 
adevăraţilor evrei. 

Voi spune doar că unghia smulsă de la degetul mare 
crește la loc destul de repede. Știu asta din experienţă. 
Totuși unghia de la degetul meu mare n-a fost considerată 
o dovadă de curaj demnă de laudă. In acest caz regulile 
militare sunt absurde, căci am avut mult mai mult de tras 
din cauza unghiei, decât în urma excursiilor în jurul 
zidurilor orașului, în raza de bătaie a catapultelor. Iar 
aceasta din urmă intră în categoria isprăvilor lăudabile. 

Aveam pentru fanatici o scrisoare din partea sinedriului 
sinagogii lui Iuliu Cezar prin care îmi era încredinţată 
autoritatea secretă de a purta negocieri în numele 
sinagogii. Ascunsesem aceste acte valoroase în haine și, 
desigur, nu i le arătasem lui Vespasian, căci îmi fuseseră 
încredințate în deplină taină. Nici parții n-au avut acces la 
ele, deoarece erau redactate în limba sfântă a evreilor și 
sigilate cu steaua lui David. 


Sinedriul sinagogii, care încă este cel mai influent din 
Roma, deși e alcătuit numai din saduchei, confirma în 
scrisoare ajutorul extrem de important pe care îl 
acordasem evreilor din Roma în timpul persecuțiilor ce au 
urmat revoltei din Ierusalim. Ca exemplu al sprijinului pe 
care îl oferisem, membrii sinedriului au menţionat moartea 
lui Pavel și Chefa, deoarece știau că și evreii din Ierusalim 
îi urau pe acei răspânditori de ciumă la fel de mult ca și ei. 
Consiliul fanaticilor era dornic să afle noi vești despre ce 
se mai întâmplase în Roma, căci nu mai primiseră nicio 
informaţie sigură de câteva luni, cu excepţia câtorva 
frânturi aduse de porumbeii voiajori egipteni. Titus 
încercase să-i împiedice și pe aceștia cu ajutorul unor 
vulturi dresați special, iar cei care au scăpat de vulturi s- 
au ales cu gâtul sucit de oamenii înfometați din Ierusalim 
înainte să apuce să ajungă cu mesajele la destinaţie, adică 
în porumbarul de sub acoperișul templului. 

Pentru siguranța mea și ca să nu le dau evreilor vreo 
idee, nu mi-am dezvăluit statutul de senator roman. Le-am 
spus doar că sunt un cavaler influent. Evident, i-am 
asigurat că în calitate de nou convertit, fapt dovedit de 
cicatricea mea, doream să fac tot ce îmi stătea în puteri 
pentru Ierusalim și pentru templul sfânt. De aceea mă 
alăturasem lui Vespasian și trupelor lui, făcându-l să 
creadă că puteam să obţin informaţii pentru el din 
Ierusalim. Săgeata ajunsese în călcâiul meu dintr-un 
ghinion, iar încercarea patrulei să mă prindă fusese doar o 
manevră vicleană de a-i păcăli pe evrei. 

Sinceritatea mea i-a impresionat pe membrii consiliului, 
care m-au crezut pe cât le îngăduia raţiunea în acele 
vremuri de război. Mi s-a dat voie să umblu liber prin oraș, 
sub protecţia unor paznici bărboși cu ochi aprigi, care îmi 
inspirau mai multă teamă decât locuitorii hămesiţi ai 
Ierusalimului. Am primit și permisiunea de a intra în 
templu, deoarece eram circumcis. Sunt deci unul dintre 


ultimii oameni care au avut șansa să vadă din interior 
Templul din Ierusalim în toată incredibila lui splendoare. 

M-am convins cu ochii mei că sfeșnicele din aur cu câte 
șapte braţe și vasele din aur erau toate la locurile lor. 
Numai acestea valorau o avere, însă nimănui nu părea să-i 
dea prin cap să le ascundă. Atât de mult ajunseseră acei 
fanatici să se încreadă în caracterul sfânt templului lor și 
în Dumnezeul lor atotputernic. Pentru o persoană raţională 
poate părea de necrezut, însă ei nu îndrăzniseră să 
folosească decât o mică parte din acea comoară imensă ca 
să cumpere arme și întăriri. Evreii preferau să se 
spetească fără simbrie decât să se atingă de bogăţiile 
templului, care stăteau ascunse în adâncul muntelui, în 
spatele ușilor închise. Întregul munte pe care se înălța 
templul era ca un fagure scobit; avea nenumărate încăperi 
pentru pelerini și o groază de culoare subterane. Insă 
nimeni nu poate ascunde un lucru atât de bine încât să nu 
mai fie găsit niciodată. 

Am constatat asta mai târziu, când am descoperit locul 
secret unde Tigellinus își păstra banii și documentele 
confidenţiale. Iniţial m-am gândit să le distrug pentru a nu 
pune în pericol autoritatea Senatului, deoarece înfățișau 
într-o lumină nefavorabilă opţiunile politice și obiceiurile 
intime ale multor membri ai celor mai vechi și importante 
familii din oraș. Oamenii aceia naivi instigaseră poporul să 
ceară ca Tigellinus să fie dat pradă fiarelor. Însă era 
incomparabil mai periculos mort decât viu dacă arhiva lui 
ar fi încăput pe mâna unei persoane lipsite de scrupule. 

Firește că i-am încredinţat lui Vespasian comoara lui 
Tigellinus, păstrând pentru mine doar câteva amintiri, însă 
nu i-am spus nimic despre actele secrete, iar el nici măcar 
nu m-a întrebat de ele, deoarece e mai înţelept și mai șiret 
decât pare. l-am dat comoara cu inima strânsă, fiindcă 
includea și două milioane de sesterţi în monede de aur pur, 
pe care i le dădusem lui Tigellinus înainte să plec din 


Roma, de vreme ce era singurul om care mi-ar fi putut 
pune la îndoială bunele mele intenţii și ar fi putut să-mi 
zădărnicească planurile. Îmi aduc aminte prea bine 
întrebările lui iscoditoare. 

— De ce îmi dai o sumă așa de mare fără să-ţi fi cerut? 
m-a întrebat Tigellinus. 

— Ca să întăresc prietenia noastră, i-am răspuns eu cu 
sinceritate, dar și pentru că poţi folosi acești bani în mod 
just, în cazul în care vor veni vremuri grele. Însă fie ca toţi 
zeii Romei să ne păzească de astfel de lucruri. 

Banii erau toţi acolo, căci Tigellinus era un om zgârcit. 
Însă știa cum să procedeze în momentele importante. El a 
fost cel care i-a pus pe pretorieni să-l abandoneze pe Nero 
când a înţeles că propria-i piele era în primejdie. De aceea, 
la început nu i-a dorit nimeni răul, iar Galba l-a primit 
destul de bine. Însă Otho a fost cel care a ordonat să fie 
ucis, fiindcă își simțea amenințată popularitatea 
vremelnică. Am regretat mereu moartea lui zadarnică, căci 
merita să apuce zile mai bune după toate necazurile pe 
care le îndurase în tinereţe. În timpul ultimilor ani de 
domnie ai lui Nero sufletul lui era atât de chinuit, că 
ajunsese să nu mai poată dormi și chiar s-a înrăit mai tare 
ca înainte. 

Dar de ce mă gândesc la el? Cea mai importantă sarcină 
a mea în Ierusalimul asediat era îndeplinită, adică 
descoperisem că întreaga comoară din templu era acolo, 
neatinsă. Datorită tehnicii noastre de asediu, aveam 
convingerea că nici măcar un șobolan cu o monedă de aur 
în gură nu putea scăpa din Ierusalim. 

Trebuie să înţelegi că pentru tine și viitorul tău am 
preferat să nu-i dau lui Vespasian conţinutul celor 
douăzeci de cufere din Cezareea ca să-l ajut să ajungă pe 
tronul imperial. Aveam încredere în onestitatea lui, însă 
situația financiară a Romei era foarte încurcată, iar 
războiul civil era iminent. A trebuit să verific dacă 


bănuielile mele erau corecte, acesta fiind sigurul motiv 
pentru care mi-am riscat viaţa intrând în Ierusalim. 

Bineînţeles că am adunat imediat informaţii despre 
fortificațiile orașului, despre ziduri, catapulte, rezerve de 
mâncare și apă, căci era în avantajul meu să menţionez 
toate astea în raportul pentru Vespasian. Orașul avea mai 
mult decât suficientă apă graţie unor rezervoare 
subterane. Chiar din primele zile ale asediului, Vespasian 
distrusese apeductul construit de procuratorul Pilat din 
Pont cu patruzeci de ani în urmă, la care evreii se 
împotriviseră din toate puterile, deoarece nu doreau să 
depindă de apa adusă din exterior. Acest fapt 
demonstrează de cât timp mocnea revolta și cât de mult 
așteptaseră evreii momentul prielnic. 

Însă orașul nu avea provizii de hrană. Am văzut mame 
slabe ca niște umbre, cu copii scheletici în braţe, 
încercând în van să stoarcă ultima picătură de lapte de la 
sânul lor. Îmi părea rău și de bătrâni, fiindcă nici aceștia 
nu primeau raţii. Fanaticii care purtau armele și lucrau la 
întărirea zidurilor aveau nevoie de toată mâncarea. 

La piaţa de carne am constatat că un porumbel sau un 
șobolan erau comori pentru care se plătea cât greutatea 
lor în argint. Am mirosit suspicios carnea tăiată, care avea 
un miros dulceag și pe care nici într-o situaţie disperată n- 
aș fi pus-o în gură, căci bănuiam de unde provenea. Dar se 
vindea și așa ceva la piaţă, atât timp cât era respectată 
legea evreiască de a lăsa sângele să se scurgă complet din 
corp. De sânge nu se atingea nimeni, deși era din belșug 
datorită sacrificiilor zilnice. 

La templu existau turme întregi de oi pentru sacrificiile 
zilnice în cinstea zeului însetat de sânge al evreilor, însă 
mulţimea înfometată nu se apropia de ele. Nici nu aveau 
nevoie de pază, căci erau animale sacre. Preoţii și membrii 
consiliului erau, deocamdată, bine hrăniţi. 

Suferințele poporului evreu m-au mișcat, căci, în balanţa 


Dumnezeului fără chip, lacrimile unui evreu cântăresc la 
fel de mult ca acelea ale unui roman, iar lacrimile copiilor 
mai mult decât cele ale unui adult, indiferent de limba sau 
culoarea pielii. Însă era necesar din punct de vedere politic 
ca asediul să continue, iar evreii au fost singurii vinovați 
de propria soartă din cauza încăpățânării de care au dat 
dovadă. 

Orice evreu care îndrăznea să pomenească de capitulare 
sau de negocieri cu romanii era imediat executat și cred că 
rămășițele lui sfârșeau în piaţa de carne, dacă pot să-mi 
exprim sincer părerea. Ca să stârnească mila, Josephus 
menţionează în relatarea lui doar o mamă care și-a mâncat 
propriul copil. Asemenea lucruri erau atât de frecvente în 
Ierusalim, că până și el a fost nevoit să le povestească 
pentru a păstra măcar aparenţa acurateţei istorice. 

Ulterior, i-am oferit lui Josephus un onorariu consistent 
pentru versiunea Războiului iudeilor vândută de libertul 
meu, deși aveam drepturi legale de publicare. Josephus 
însă a refuzat banii și, așa cum obișnuiesc să facă toţi 
scriitorii, doar s-a plâns din cauza abrevierilor pe care 
fuseserăm nevoiţi să le facem ca să asigurăm o mai bună 
vânzare a cărţii. Asigurările mele că abrevierile nu 
fuseseră decât spre binele cărţii lui lungi și plictisitoare nu 
l-au convins. La insistenţele lui, am schimbat titlul nostru, 
Răscoala iudeilor, cu cel original. M-a ameninţat că se va 
adresa împăratului dacă nu facem asta, argumentând că 
nu se putea organiza o procesiune triumfală pentru 
înăbușirea unei răscoale, ci doar în urma unei victorii într- 
un război adevărat. Cam atât de mare este vanitatea 
scriitorilor. 

Nu mai știu dacă ţi-am povestit că și tânărul Lucanus, 
cel care își denunţase propria mamă, a făcut niște ultime 
corecturi versurilor poemului său despre războiul civil în 
timp ce sângele îi șiroia din venele tăiate. Eu nu-mi doresc 
ca memoriile mele să fie publicate vreodată. Sper doar că 


vei învăţa ceva din ele și că te vor ajuta să nu-ți mai 
disprețuiești tatăl. Imi doresc să mă poţi înţelege mai bine 
măcar atunci când voi fi deja cenușă. 

După ce ne-am pus de acord asupra informaţiilor 
eronate referitoare la fortificațiile orașului pe care trebuia 
să i le duc lui Vespasian și despre modalităţile prin care 
sinagoga lui luliu Cezar din Roma urma să sprijine în 
secret răscoala fără să se expună riscurilor, consiliul 
evreilor m-a lăsat să plec. Legat la ochi, am fost condus 
printr-un pasaj subteran și împins afară într-o zonă plină 
de rămășițe umane și cadavre în descompunere. Mi-am 
julit pielea de pe genunchi și coate târându-mă prin acel 
loc și n-a fost prea plăcut să bâjbâi și să dau, când și când, 
peste vreo mână desprinsă dintr-un hoit, căci evreii îmi 
porunciseră să-mi dezleg pânza de la ochi abia după ce mă 
voi fi îndepărtat îndeajuns de mult de oraș. Dacă nu 
respectam ordinul, m-au amenințat că o săgeată îmi va 
străpunge trupul fără milă. 

După plecarea mea, au camuflat atât de bine intrarea în 
acel culoar subteran secret, încât ne-a venit foarte greu să 
o mai găsim. Însă până la urmă am descoperit-o, căci eu 
fusesem cel care trebuise să acopere cu pietre și pământ 
gaura aceea. Am reușit să refac în minte drumul pe care 
mă întorsesem și așa am ajuns să căutăm căi de a pătrunde 
în oraș în cele mai improbabile locuri. I-am convins pe 
legionari să sape promițându-le recompense. Chiar și așa, 
în decurs de un an întreg n-am descoperit decât trei astfel 
de tuneluri secrete. La câtva timp după întoarcerea mea de 
la Ierusalim, am început să-mi fac griji că garanţiile pentru 
viitorul tău se cam împuţinaseră. Însă n-ar fi fost cazul să 
mă îngrijorez. Comoara era încă acolo când Titus a cucerit 
orașul, iar Vespasian și-a plătit datoriile. 

Așa mi-am petrecut un an întreg în Orient, foindu-mă 
nerăbdător în jurul lui Vespasian până când a sosit 
momentul pe care îl așteptam pentru a-mi pune planurile 


în aplicare. 


CARTEA A XIV-A 
VESPASIAN 


Am profitat de perioada respectivă ca să-mi pun la punct 
planul viclean care îl avea în centru pe Vespasian. Cu 
siguranţă, el și-a dat seama, însă era un om precaut. Nero 
a murit în primăvara următoare, dacă o fi într-adevăr mort. 
Într-un an s-au perindat pe tronul imperial trei împărați 
diferiţi: Galba, Otho și Vitellius. De fapt, într-un fel au fost 
patru, dacă punem la socoteală lovitura de stat nerușinată 
a tânărului de numai optsprezece ani, Domițian, îndreptată 
împotriva propriului lui tată. Dar acesta e un detaliu 
nesemnificativ. 

M-a amuzat faptul că Otho a devenit împărat după 
Galba. Se pare că Poppaea ar fi devenit consoartă 
imperială chiar și dacă n-ar fi divorțat de Otho. Deci 
profeția s-a adeverit de două ori. Nu sunt un om 
superstiţios, însă cred că orice om inteligent trebuie uneori 
să acorde atenţie semnelor prevestitoare. 

Nu mă refer numai la cometa care a apărut pe cer în 
noaptea nașterii tale și i-a ţinut pe toţi locuitorii din Roma 
cu sufletul la gură. Există multe lucruri de neînțeles pe 
lumea asta care merită să fie cercetate. Uneori cad stele 
pe pământ și lasă în urma lor o dâră luminoasă, așa cum s- 
a întâmplat în noaptea aceea când mă plimbam cu Claudia 
pe malul Tibrului învolburat, iar norii păreau că luaseră 
foc. Steaua aceea avea un tâlc, însă pe atunci nu l-am 
înţeles. 

Că tot vorbeam de Otho, am rămas înmărmurit când am 
auzit că soldaţii lui mi-au distrus prețioasele vase grecești 
din Caere. Cred că a fost doar o întâmplare, căci nu înţeleg 
de ce ar fi avut Otho ceva împotriva mea. 

Vitellius a preluat apoi frâiele, sprijinit de legiunile 
germane, imediat ce a aflat de asasinarea lui Galba. Totuși, 


cred că motivul pentru prăbușirea rapidă lui Otho e faptul 
că a fost îndeajuns de nebun încât să fure sabia 
străbunului tău, Iuliu Cezar, din templul lui Marte, asupra 
căreia nu avea niciun drept moral sau legal. Acea sabie îţi 
aparţine ţie, lulius Antonianus Claudius, deoarece tu, 
dinspre mamă, ești urmașul dinastiei Iulio-Claudiene. Din 
fericire, sabia a fost recuperată și înapoiată templului lui 
Marte. 

Legiunile lui Otho au fost învinse la Bedriacum, iar 
acesta s-a sinucis pentru că nu dorea să mai prelungească 
războiul civil, deși avea destule trupe pe care se putea 
bizui. În ultima lui scrisoare, adresată văduvei lui Nero, 
Statilia Messalina, își exprima regretul că nu putea să-și 
respecte promisiunea de a se căsători cu ea. De asemenea, 
îi încredința Statiliei, prin această misivă, trupul și 
mărturisirea lui - un lucru de un sentimentalism nepotrivit 
pentru un comandant de trupe și împărat. 

Astfel, în scurt timp, Statilia s-a ales cu două morminte 
imperiale de care trebuia să se îngrijească. Ideea 
căsătoriei nu fusese a ei, ci a lui Otho, care dorea să se 
însoare cu văduva lui Nero doar din orgoliu, deși Statilia 
Messalina încă se bucura de o mare popularitate în rândul 
bărbaţilor romani. Otho spera ca astfel să-și consolideze și 
poziția politică. Statilia e în continuare o femeie frumoasă 
și curtată. E adevărat că s-a mai ofilit puţin, dar am auzit 
că arta amorului ei compensează acest mic neajuns. Eu n- 
am avut ocazia să mă bucur de ea, însă asta susțin mulţi 
bărbaţi în al căror cuvânt mă încred. 

E suficient să spun despre Aulus Vitellius că își 
petrecuse tinereţea în Capri, în preajma împăratului 
Tiberius. Îi recunosc cu drag meritele tatălui său“ și 
devotamentul față de imperiu, însă Aulus era atât de 


© Lucius Vitellius (cca 5 î.Hr. - 51 d.Hr.), tatăl viitorului împărat 
Vitellius, a deţinut mai multe funcţii importante în vremea 
împăraţilor Tiberius, Caligula și Claudius. 


depravat, încât până și propriul său tată a refuzat să-i 
acorde funcţia de proconsul. Aulus a reușit să obţină 
favoruri din partea a trei împărați mai degrabă graţie 
viciilor sale, decât virtuţilor. Nero îl considera prietenul 
lui, însă mie nu mi-a fost niciodată simpatic. l-am evitat 
compania cât am putut. Se spune despre el că atunci când 
a ajuns pe câmpul de luptă de la Bedriacum, a adulmecat 
aerul și a spus: 

— Un dușman mort miroase bine, iar dacă este cetățean 
roman, miroase și mai bine. 

E doar o dovadă a cruzimii sale fără margini. 

Singura lui faptă lăudabilă a fost atunci când a sfidat 
Senatul îndrăznind să oficieze un sacrificiu în memoria lui 
Nero, pe câmpul lui Marte, în prezenţa tuturor colegiilor 
de preoţi. La banchetul pe care l-a organizat după 
ceremonie, le-a cerut tuturor cântăreților din ţiteră să 
cânte numai melodii compuse de Nero și i-a aplaudat cu 
tot entuziasmul, ca și când Nero ar fi fost încă în viaţă. În 
acest fel a răscumpărat insultele pe care propretorul Iulius 
Vindex i le adresase lui Nero într-o scrisoare, care a și 
devenit motivul războiului civil. În scrisoarea sa, Vindex îl 
numea pe Nero muzicant lipsit de talent, căci știa că asta îl 
va jigni mai rău decât orice altceva. 

După părerea mea, cea mai mare greșeală a lui Vitellius 
a fost faptul că a desființat cohortele pretoriene și a 
executat o sută douăzeci de oameni, printre care tribuni și 
centurioni care se făceau vinovaţi de asasinarea lui Galba. 
Deși aceștia meritau mai degrabă să fie răsplătiți, și nu 
pedepsiţi. Așadar, nu e de mirare că un asemenea 
comportament arbitrar i-a făcut pe comandanții de legiuni 
să se îndoiască de abilităţile sale de împărat. 

Ca să nu mai vorbesc de numeroasele lui crime odioase 
săvârșite împotriva patricienilor. N-am să pomenesc decât 
faptul că nu i-a cruțat nici măcar pe anumiţi bancheri care 
i-ar fi putut fi de folos, ci, în speranţa unei îmbogăţiri 


rapide, i-a executat și le-a confiscat averile, fără să-și dea 
seama că e mult mai înţelept să mulgi vaca, decât să o 
măcelărești. 

A vrut să pună mâna și pe averea mea și chiar a încercat 
să-mi vândă casa din Roma la licitaţie, însă n-a avut noroc. 
Datorită renumelui meu, n-a primit nicio ofertă valoroasă. 
Nu cred că asta s-a întâmplat din cauză că oamenilor le era 
frică de mine, ci pentru că reușisem să câștig respectul 
tuturor graţie afacerilor mele. 

În cea de opta lună a domniei lui Vitellius, au ajuns la 
urechile mele niște informaţii care m-au determinat să 
cred că era momentul potrivit să-l conving pe Vespasian. 
Am promis să-i împrumut întreaga mea avere. Drept 
asigurare am cerut numai o parte din comoara din Templul 
din Ierusalim și alte prăzi de război. Pentru a-i finanța 
urcarea pe tron, i-am pus la dispoziție cele douăzeci de 
cufere cu aur. Desigur, ele nu reprezentau toată averea 
mea, dar am vrut să-l fac să realizeze cât de mult credeam 
în șansele lui. 

Precautul Vespasian a șovăit atât de mult, că, până la 
urmă, Titus, sfătuit de mine, a trebuit să falsifice o 
scrisoare prin care Galba, chipurile, îl numise pe 
Vespasian urmașul lui. Titus era cel mai priceput 
falsificator din câţi am întâlnit și putea imita cu precizie 
orice scris de mână. Asta spune multe despre caracterul 
lui. 

Nu știu sigur dacă Vespasian chiar a crezut în 
autenticitatea scrisorii de la Galba. Doar își cunoștea fiul. 
În orice caz, a suspinat toată noaptea în cortul lui până 
când n-am mai suportat și le-am dat câţiva sesterţi fiecărui 
legionar în parte ca la răsăritul soarelui să-l aclame ca pe 
un împărat. S-au bucurat când au auzit vestea și probabil 
ar fi făcut-o și pe gratis, dar am vrut să mă asigur. Sfătuiţi 
de mine, au împărtășit altor legiuni faptul că Vespasian era 
un comandant bun, înţelegător și talentat din punctul lor 


de vedere, de simpli soldaţi. 

Poate că sesterții mei au fost cheltuiţi fără rost, dar eu 
nu sunt un om zgârcit. Nimeni nu se îmbogățește dacă se 
limitează doar la a strânge bani, ci dacă riscă și acceptă că 
poate da greș. Zeița Fortuna trebuie prinsă din zbor, căci 
nu zăbovește prea mult în preajma oamenilor. Dacă nu 
suntem vigilenţi, își ia tălpășița cât ai clipi. 

Legiunile din Moesia și Panonia erau destul de 
îngrijorate în privința soldei lor. Fiind izolate în Gallia din 
cauza războiului civil, trebuiau să se întreţină singure și 
astfel au ajuns să jefuiască întreaga provincie obișnuită 
până atunci cu siguranța și pacea romană. Soldaţii au 
recurs la o asemenea măsură drastică din necesitate, căci 
disciplina se transformă în violență atunci când nu mai 
există nimeni să o menţină. Cred că așa se poate explica și 
comportamentul soldaţilor lui Otho în casa mea din Caere. 

Legiunile de lângă Dunăre, care fuseseră implicate în 
războiul civil împotriva voinţei lor, se temeau pe bună 
dreptate de pedeapsă. Iar faptul că Vitellius a desfiinţat 
cohortele pretoriene a fost un semnal de alarmă pentru ei. 
Insă un legionar adevărat își dorește disciplină și se 
mulțumește cu solda lui umilă atât timp cât o primește 
lunar în ziua stabilită, iar dacă are bani economisiţi, îi 
păstrează în cufărul legiunii sub protecţia acvilei și a 
altarului militar. 

După ce a fost proclamat împărat lângă zidurile 
Ierusalimului, Vespasian a fost surprins când a primit, 
câteva zile mai târziu, un mesaj de la legiunile din Moesia 
și Panonia care îi juraseră credinţă fără ca el să știe. S-a 
grăbit să trimită banii datoraţi legiunilor de lângă Dunăre, 
așa cum solicitau în scrisoare. Cuferele mele cu bani din 
Cezareea s-au dovedit a fi foarte utile, deși Vespasian a 
mormăit că numele lui era îndeajuns de însemnat cât să-i 
impresioneze pe negustorii din Siria și Egipt și să-i 
determine să îi acorde împrumuturi. La început, am avut 


opinii divergente cu privire la partea care mi se cuvenea 
mie din comoara din templu. 

I-am reamintit că Iuliu Cezar reușise să adune datorii 
imense doar graţie numelui său și bizuindu-se pe speranţa 
într-un viitor favorabil, iar creditorii i-au sprijinit 
aspiraţiile politice numai pentru că le promisese, în ultimă 
instanță, să le ofere toate bogăţiile obţinute din Gallia 
drept pradă de război. Însă Cezar fusese tânăr și mult mai 
remarcabil din punct de vedere militar și politic decât 
Vespasian, care era deja bătrân și renumit pentru 
simplitatea lui ieșită din comun. După câteva tratative, am 
ajuns la o înţelegere rezonabilă. 

Dacă Nero ar fi trăit, Vespasian nu și-ar fi încălcat 
niciodată jurământul militar și încrederea lui Nero. 
Loialitatea e demnă de toată aprecierea, însă împrejurările 
politice nu ţin seama de integritatea unui om atunci când 
intervin schimbările. 

În cele din urmă, Vespasian a acceptat să-și asume 
povara apăsătoare a îndatoririlor imperiale când și-a dat 
seama că statul era ruinat și că războiul civil nu avea să se 
mai încheie niciodată dacă el nu acţiona. A acceptat doar 
de dragul oamenilor obișnuiți de la ţară, care nu doreau 
decât liniște și pace și o viaţă de familie modestă și 
fericită. Cei mai mulți oameni sunt așa, de aceea n-au 
niciun cuvânt de spus în rânduirea lucrurilor de pe lumea 
asta. 

În plus, fiind un om pios, Vespasian simţea că era 
datoria lui să împlinească străvechea profeție potrivit 
căreia stăpânul lumii se va naște în Orient, iar un împărat 
se naște doar în momentul în care e proclamat, nu mai 
devreme. După părerea mea, Vespasian și-a îndeplinit 
îndatoririle de suveran mai bine decât oricare dintre 
înaintașii săi. Nu e vina lui că e un om atât de simplu și cu 
origini așa umile. El a întărit temelia pe care, într-o zi, tu 
vei putea clădi lumea cea nouă, fiule. 


Simt nevoia să-ţi spun tot ce știu despre moartea lui 
Nero, deși n-am fost martor la ea. Insă în calitate de 
prieten al lui Nero și din pură curiozitate, am considerat 
de datoria mea să aflu cât mai multe detalii despre această 
poveste cel puţin obscură. Bineînţeles, am făcut asta cu 
precauţie și pe cât mi-au permis circumstanţele ulterioare. 

Statilia Messalina crede cu tărie că Nero a murit așa 
cum se spune, fapt pe care îl confirmă și istoricii. Însă 
Nero o exilase la Antium, deci nici ea n-a fost de faţă. Iar 
în ceea ce o privește pe Acte, nu știu ce să zic. Deși 
vizitează cu sfințenie mormântul lui Nero, ceva mă face să 
cred că are ceva de ascuns. Ea a fost una dintre puţinii 
care au asistat la de-acum faimoasa sinucidere a lui Nero. 

Când Nero a realizat că revolta galilor sub conducerea 
lui Vindex începea să devină primejdioasă, s-a întors de la 
Neapole la Roma. Iniţial nu luase prea în serios această 
problemă, deși se simțea profund rănit de scrisoarea 
impertinentă a lui Vindex. Ajuns la Roma, Nero a convocat 
Senatul și pe cei mai importanţi membri ai Ordinului 
Ecvestru într-un consiliu secret la Palatul de Aur, însă, 
cum era un om sensibil, a băgat imediat de seamă 
atitudinea rece și răuvoitoare pe care aceștia o manifestau 
faţă de el. De aceea, nu a lungit prea tare discuţia, ci doar 
le-a prezentat noua orgă hidraulică ale cărei sunete pot 
acoperi orice alt zgomot într-un amfiteatru. 

A explicat că acea invenţie putea acoperi mulțimea 
adunată la spectacole, în cazul în care aceasta ar începe să 
tipe nemulțumită de noile taxe. Nero fusese nevoit să 
crească din nou preţul grânelor și chiar să introducă o taxă 
anuală pe avere ca să obţină suficienţi bani pentru 
inevitabilul război civil. Însă după această întrunire a fost 
cuprins de spaimă. Când a aflat că Galba se alăturase 
rebelilor din Iberia, a leșinat, căci și-a dat seama că omul 
lui nu ajunsese la timp să-i transmită lui Galba că ar fi spre 


binele statului să se sinucidă. 

În momentul în care veștile despre trădarea lui Galba s- 
au răspândit prin Roma, s-a iscat un val de ură năprasnică 
faţă de Nero, așa cum nu mai existase din vremea lui 
Octavian Augustus sau de la căderea lui Marc Antoniu. În 
mare parte, Nero era de vină pentru asta, deoarece fusese 
silit de împrejurările politice să mintă poporul, mai ales în 
privința morţii Agrippinei și a Octaviei. E adevărat că 
avusese motive întemeiate să facă asta, însă minciunile s- 
au întors până la urmă împotriva lui. Acum simţea pe 
propria piele ce mare dreptate avea când spunea: „cu cât e 
mai sfruntată minciuna, cu atât e mai ușor de crezut”. 

Nu vreau să reproduc tot ce s-a spus despre el și ce 
infamii au fost scrijelite pe statuile lui. Culmea 
impertinenţei a fost atunci când Senatul a ascuns cheile de 
la Capitoliu după ce Nero le ceruse ambelor ordine să-și 
reînnoiască jurămintele de credinţă și promisiunile sacre. 
Bineînţeles, cheile au fost găsite imediat, când, după o 
lungă așteptare și cuprins de furie, Nero a ameninţat că-i 
va executa pe loc pe toţi senatorii, fără să mai ţină seama 
de caracterul sacru al Capitoliului. Însă dispariţia cheilor a 
fost interpretată de spectatorii ce așteptau nerăbdători 
drept cel mai rău semn prevestitor pentru Nero. 

Nero încă avea destule opţiuni. Tigellinus îi făcuse o 
lungă listă de proscripţie, pe care am descoperit-o ulterior 
în ascunzătoarea lui secretă și pe care numele meu era 
trecut cu litere de-o șchioapă. Insă i-am iertat această 
greșeală de dragul prieteniei noastre. Am fost însă mai 
surprins de ușurința cu care afirma că uciderea unor înalţi 
oficiali era necesară din cauza revoltelor din Gallia și 
Iberia. Pe listă se mai aflau numele celor doi consuli, dar și 
ale multor senatori, de aceea m-am îngrozit când am citit- 
o. Mi-a părut rău că a trebuit să o distrug din raţiuni 
politice. Ar fi putut fi amuzant, mai târziu, să o citesc unor 
musafiri pe care trebuia să-i primesc în casa mea pentru că 


mă obliga funcţia, și nu pentru că mi-aș fi dorit prea tare 
compania lor. 

Dar sensibilitatea și iubirea de oameni l-au împiedicat pe 
Nero să pună în aplicare un plan drastic, care ar fi fost 
singura lui salvare, încă se mai bucura de sprijinul 
pretorienilor, graţie lui Tigellinus. Să se bazeze pe ei însă 
ar fi însemnat să taie până și ultima creangă uscată din 
copac și probabil se gândea că nici cel mai trainic arbore 
n-ar rezista unui asemenea tratament. 

După succesul artistic răsunător din Grecia, Nero 
manifesta tot mai puţin interes față de îndatoririle 
imperiale. Dacă Senatul ar fi fost mai de încredere, cred că 
treptat i-ar fi cedat o mare parte din putere. Dar probabil 
ai auzit de neînțelegerile din Senat și despre veșnicele 
invidii și intrigi. Nici măcar cel mai luminat împărat nu se 
poate baza întru totul pe Senat, nici măcar Vespasian. 
Sper să ţii minte mereu acest lucru, deși eu însumi sunt 
senator și fac tot ce-mi stă în puteri ca să apăr tradiţia și 
autoritatea Senatului. 

În orice caz, Senatul e o alternativă mai bună pentru a 
conduce imperiul decât poporul iresponsabil. Sunt 
necesare anumite calităţi pentru a fi membru al Senatului, 
în timp ce poporul urmează orbește pe oricine îi promite 
ulei pe gratis și îi oferă spectacole de teatru și zile libere 
sub pretextul nu știu căror sărbători. Norodul e un factor 
periculos și instabil pentru dezvoltarea sănătoasă a 
statului și poate zădărnici chiar și cele mai bune planuri. 
De aceea, oamenii trebuie să fie mulţumiţi, dar totodată 
ţinuţi în frâu. 

Nero nu își dorea un război, cu atât mai puţin unul civil, 
care era, în viziunea lui, cel mai mare rău ce i se putea 
întâmpla unui împărat, mai ales unui descendent al 
dinastiei Iluliene urmărit de amintiri dureroase. Nero ura 
războiul și îl acceptase pe cel împotriva parţilor numai la 
insistenţele Senatului. Era foarte mulţumit de prietenia 


sinceră pe care o legase cu Tiridates. Considera 
înlăturarea ambiţiosului Corbulo și moartea lui Ostorius 
absolut necesare pentru menţinerea păcii. Orice om cu 
judecata limpede înţelege acest lucru, chiar dacă Ostorius 
fusese recompensat în Britania pentru curajul lui. Totuși 
un împărat trebuie să fie prudent și să-i ţină sub control pe 
comandanții prea populari, care pot pune în primejdie 
liniștea și pacea. 

Nu a făcut nimic să suprime revolta din Gallia, deoarece 
dorea să evite vărsările de sânge inutile. Le-a răspuns 
ironic celor care îl criticau, spunându-le că poate era mai 
bine să se înfăţișeze singur dinaintea legiunilor care 
înaintau în triumf, apropiindu-se ameninţător de Roma, și 
să le câștige de partea lui cântându-le. Mie asta îmi dădea 
de înţeles că avea deja alte planuri. 

Nu erau doar vorbe goale când spunea că în tinereţe ar 
fi preferat să studieze în Rodos, decât să se apuce de 
politică. Întotdeauna a tânjit după Orient, însă n-a reușit 
niciodată să ajungă mai departe de Achaia. Fusese nevoit 
să renunţe la călătoria în Alexandria din cauza conflictelor 
sângeroase dintre greci și evrei. Însă își dorea foarte mult 
să călătorească în locuri îndepărtate. Cel mai bun exemplu 
în acest sens e faptul că a trimis la un moment dat niște 
pretorieni să escorteze un grup de învăţaţi într-o expediție 
la izvoarele Nilului. In plus, întotdeauna a fost interesat de 
comerțul cu India. E meritul lui că Roma beneficiază de o 
bază militară pe coasta Mării Roșii și poate astfel să 
controleze rutele comerciale maritime spre India. 

Probabil că Nero știa mai multe despre Parţia decât pot 
dezvălui informaţiile militare obișnuite referitoare la 
pășuni, drumuri, izvoare, poduri, trecători în munţi și 
fortificaţii. Lui îi plăcea să vorbească despre cultura 
partilor, deși noi râdeam mereu de el, căci pentru romani 
parții sunt și vor fi niște sălbatici până în ziua în care 
Roma îi va civiliza. 


După moartea lui Nero, m-am gândit că poate ideea lui 
de a ţine un concert în Ecbatana nu fusese doar o glumă. 
Am descoperit că, mai nou, ţitera și cântatul sunt la mare 
modă în cercurile aristocratice din Parţia. Sunt cam rămași 
în urmă. Aici, în Roma, ca o consecinţă nefastă a cuceririi 
Ierusalimului, răsună peste tot zdrăngănitul și zornăitul 
instrumentelor muzicale orientale, mai ales sistrumul și 
tamburinele sau cum s-or mai chema. 

Noua muzică, foarte populară printre tineri, îi face rău 
unui om bătrân ca mine. Uneori îmi amintesc de vremea 
când toată lumea zdrăngănea la ţiteră și mi se pare o 
adevărată epocă de aur prin comparaţie. Deși, știu, n-am 
ureche muzicală, după cum îmi spuneţi mereu tu și mama 
ta. Dar pur și simplu e de neînțeles pentru mine de ce 
atunci când înveţi sau citești trebuie să ai în urma ta un 
sclav care scutură dintr-un sistrum sau lovește două 
capace de oale din aramă unul de celălalt, în timp ce un 
cântăreț răgușit miorlăie balade egiptene. Aș înnebuni 
dacă aș fi obligat să ascult așa ceva tot timpul. Insă tu 
susţii cu fermitate că altfel nu te poţi concentra la studiu, 
iar mama ta îţi ţine isonul, ca de obicei, și îmi reproșează 
că nu înţeleg nimic. Cu siguranţă ţi-ai lăsa și barbă dacă ai 
putea la cei cincisprezece ani ai tăi. Din fericire, Titus se 
bărbierește din nou acum, după ce a trimis-o pe Berenice 
înapoi în Tiberiada, deși, sincer să fiu, cred că i-a fost mai 
greu să renunţe la barbă, decât la Berenice. 

Nero a rămas pasiv, rănit de minciunile și insultele 
publice pe care trebuise să le îndure. Trupele lui Galba se 
îndreptau victorioase și, mulțumită lui Nero, nepuse la 
încercare către Roma. Apoi a sosit ziua de dinaintea 
sărbătorii Minervei. Ca să-și salveze pielea, Tigellinus a 
pus Garda Pretoriană la dispoziția Senatului. Mai întâi, 
Senatul a fost convocat într-o întrunire extraordinară, în 
zori. Însă n-au fost chemaţi toţi membrii care se aflau în 


s Instrument muzical de origine egipteană. 


Roma, ci doar cei de încredere; firește, fără Nero, deși el 
ar fi avut tot dreptul să participe, fiindcă beneficia de 
aceleași drepturi ca senatorii și era de fapt chiar mai mare 
în rang decât ei. Tigellinus a avut grijă ca Garda 
Pretoriană și garda germană personală a împăratului să fie 
retrase din Palatul de Aur în timpul nopții. 

Consulii pe care Nero îi înlăturase au preluat 
conducerea ședinței, iar Senatul a decis în unanimitate să-l 
sprijine pe Galba - un bătrân chel și depravat, care prefera 
bărbaţii atletici pe post de iubiţi - și să-l proclame noul 
împărat. Tot în unanimitate Senatul l-a declarat pe Nero 
inamic al statului și l-a condamnat la moarte prin biciuire, 
după tradiţia înaintașilor. Senatul a trebuit să recunoască 
faptul că Nero era senator cu drepturi depline, pentru că 
senatorii nu pot fi judecaţi decât de egalii lor. Însă cu toţii 
erau convinși că Nero se va sinucide ca să scape deo 
asemenea pedeapsă inumană. Tigellinus a fost, firește, 
unul dintre cei mai înfocaţi oponenti ai lui Nero. 

Nero s-a trezit la miezul nopții, în dormitorul palatului 
său pustiu; „soaţa” lui, Sporus, dormea lângă el în pat. În 
slujba lui mai rămăseseră doar câţiva liberți și sclavi. Deși 
trimisese numeroase mesaje prietenilor lui, niciunul nu-i 
răspunsese, nemaivorbind să-i vină în ajutor. Parcă pentru 
a se convinge pe deplin de nerecunoștinţa oamenilor, Nero 
a pornit pe jos pe străzi, urmat de câţiva însoțitori 
credincioși, și a bătut în zadar la ușile câtorva case pe care 
chiar el le dăruise prietenilor lui de odinioară. Însă ușile au 
rămas închise, iar de dinăuntru nu a răzbit niciun sunet, 
nici măcar lătratul câinilor pe care nu se știe cum i-au 
făcut să tacă. 

Când s-a întors în dormitorul său din Palatul de Aur, 
Nero a constatat că deja i se furaseră lenjeria de pat din 
mătase și alte bunuri de preţ. A încălecat și a pornit în 
galop desculţ, cu capul acoperit și îmbrăcat doar cu o 
tunică și o mantie de sclav către ferma luxoasă a unui 


libert de-al lui, pe care omul i-o pusese la dispoziţie drept 
ascunzătoare. Această casă se află pe marginea Via 
Salaria, lângă cea de-a patra piatră miliară. Cred că îţi 
amintești că Seneca și-a petrecut ultima lui zi de viaţă în 
casa sa de lângă a patra piatră miliară și că evreul Chefa s- 
a întors la Roma după ce ajunsese până la a patra piatră 
miliară de pe Via Appia. 

Nero era însoţit de patru oameni: Sporus, libertul, 
Epafroditus - în mod surprinzător - și un altul, care a fost 
executat ulterior de Senat după ce l-a luat gura pe dinainte 
în for. Acte se afla deja în casa libertului și îl aștepta pe 
Nero. Cred că scena a fost foarte bine pusă la punct și 
interpretată magistral. Nero a fost unul dintre cei mai 
talentaţi actori ai timpului său și punea mare preţ pe 
scenografie, de aceea se supăra foarte tare dacă la teatru 
exista vreo lumină poziționată greșit care scotea în 
evidenţă vreun personaj secundar în timp ce cânta el. 

Când Nero se afla pe drum, a avut loc un cutremur și un 
trăsnet a lovit pământul chiar în faţa lui. Calul s-a speriat 
din cauza mirosului de cadavru care se împrăștiase în aer 
și s-a cabrat. Nero avea capul acoperit, dar când animalul 
s-a ridicat pe picioarele din spate, gluga i-a căzut, 
descoperindu-i faţa. Un bătrân pretorian la pensie s-a 
nimerit să-l vadă și, recunoscându-l, l-a salutat cu salutul 
cuvenit împăratului. Incidentul l-a făcut pe Nero să se 
grăbească și mai tare, căci se temea că planul lui va fi dat 
în vileag. Știu toate astea de la Epafroditus și de la libert. 
Ulterior, Sporus a dispărut fără urmă, iar Otho nu l-a mai 
găsit niciodată, deși i-ar fi plăcut foarte tare să-i pună la 
încercare talentele în pat. Otho i-a făcut avansuri Statiliei, 
deoarece se baza pe gusturile desăvârșite ale lui Nero în 
astfel de lucruri. 

Nu doresc să repet tot ce au povestit acești doi oameni 
despre agonia minţii rătăcite a lui Nero, despre groaza și 
suferinţa care îl chinuiau. Au spus că ajunsese să bea apă 


direct dintr-o baltă, sorbind din palmele făcute căuș, și a 
trebuit să-și curețe mantia de spini după ce se târâse prin 
tufișuri ca să ajungă la casa libertului. Au povestit totul în 
gura mare fără să clipească, spre bucuria Senatului și a 
istoricilor. După spusele lor, Nero își plănuise moartea cu 
meticulozitate, dar înainte de asta scrisese un discurs în 
care își cerea iertare pentru crimele comise din raţiuni 
politice și implora Senatul să-i cruţe viaţa și să-l numească 
procurator în vreo provincie neînsemnată din Orient, căci, 
în viziunea lui, fusese un bun conducător în serviciul 
Senatului și al poporului roman. Nero lăsase impresia că 
trăia sub ameninţarea morții. Insă cei doi n-au reușit să 
convingă niciun om cât de cât raţional. Singurii care i-au 
luat în serios au fost cei care făcuseră tot ce le stătuse în 
puteri să-l determine pe Nero să se sinucidă și astfel se 
bucurau că dorinţa li se îndeplinise în sfârșit. 

Nero a dorit să lase posterităţii niște ultime cuvinte 
memorabile: „Ce mare artist piere”. Vreau să subliniez 
aceste vorbe, căci abia mai târziu am realizat ce artist 
desăvârșit și ce prieten devotat omenirii a pierdut Roma 
odată cu Nero, indiferent cât de neplăcută era uneori 
compania sa din cauza firii lui capricioase și vanitoase. 

Însă nimeni nu trebuie să deţină puterea absolută la 
vârsta de șaptesprezece ani; să-ţi aduci aminte de asta, 
fiule, mai ales când îţi pierzi cumpătul din cauza tatălui 
tău. Puterea absolută îl schimbă și pe un om matur, cu 
judecată, iar întreaga istorie a Romei e un bun exemplu în 
această privinţă. Să nu neglijezi operele lui Titus Livius, 
deși e un mare mincinos. Trebuie să-l citești pentru cultura 
ta generală, oricât de învechite ţi se vor părea ideile lui. Ca 
să poţi face o comparaţie, să citești și istoria scrisă în 
greacă de Nicolaus din DamascS*. Tatăl tău a făcut rost cu 


© Istoric și filosof roman născut în jurul anului 64 î.Hr. A trăit în 
perioada primului împărat roman, Octavian Augustus, și a fost 
prieten apropiat și sfetnic al lui Irod cel Mare. Opera sa vastă a 


mari cheltuieli de toate cele o sută patruzeci și patru de 
volume ca tu să poţi învăţa din ele. 

După ce mormântul fusese săpat, lespezile de marmură 
clădite împrejurul lui, o cantitate suficientă de lemne 
fusese adunată și se adusese apă pentru a fi turnată peste 
marmura calcificată, și-a făcut apariţia un mesager de la 
Roma care avea o scrisoare pentru libert. Astfel a aflat 
Nero că Galba fusese proclamat împărat, iar el era 
condamnat la moarte prin biciuire. Spectacolul însă a 
continuat cu Sporus în rolul văduvei îndurerate. Dar un 
incident neprevăzut i-a obligat pe actori să se precipite. 

Veteranul credincios care îl recunoscuse pe Nero nu s-a 
grăbit să raporteze fuga împăratului, așa cum ar fi 
procedat orice om cu scaun la cap, ci s-a îndreptat, în 
schimb, direct către castrul pretorienilor, târându-și 
picioarele bătrâne și tremurânde. Acolo îi cunoșteau cu 
toţii faima de membru al cultului lui Mithra și se bucura de 
încrederea  centurionilor. Momentul era prielnic, căci 
Tigellinus se afla în Senat, unde toţi își exprimau cu mult 
foc ura faţă de Nero și zelul patriotic, astfel că pretorienii 
puteau acum să discute fără să fie întrerupți. 

Bătrânul a ţinut un discurs în fața camarazilor lui în care 
le cerea să-și amintească de jurământul făcut lui Nero și 
de recunoștința pe care i-o datorau acestuia, dar și de 
loviturile bastonului lui Tigellinus care le brăzdaseră 
spatele. Ambele legiuni pretoriene au decis în unanimitate 
să-l sprijine pe Nero. Erau convinși de generozitatea 
acestuia, în timp ce Galba era faimos pentru zgârcenia lui. 

Au hotărât să răspundă violenţei cu violenţă și nu s-au 
îndoit nicio clipă de rezultatul bătăliei, deoarece 
presupuneau că mulţi legionari îl vor abandona pe Galba 
când vor vedea trupele de elită ale Romei năpustindu-se 
asupra lor. Au trimis imediat o trupă de cavalerie sub 
comanda unui centurion să-l găsească pe Nero și să-l 


fost aproape în totalitate pierdută. 


aducă înapoi la adăpostul castrului pretorian. Însă oamenii 
au pierdut mult timp căutând ascunzătoarea lui Nero, 
fiindcă la început nici nu s-au gândit la vila libertului din 
afara Romei. 

Însă Nero se săturase de putere. L-a trimis pe libert să-i 
întoarcă din drum pe cavaleriști imediat ce a aflat de 
misiunea acestora. Apoi Epafroditus l-a înjunghiat în gât, 
așa cum o mai făcuse de atâtea ori în glumă în cadrul 
acelor jocuri ale lui Nero despre care ţi-am povestit deja. 
Probabil Nero a ales să fie înjunghiat în gât pentru a 
demonstra Senatului că și-a sacrificat chiar și coardele 
vocale de disperare și astfel să nu existe vreodată îndoieli 
asupra morții lui. Dacă ulterior avea să apară în Orient 
vreun mare cântăreţ, toată lumea trebuia să știe că acela 
nu era Nero, căci Nero murise cu gâtul tăiat. 

În timp se sângele ţâșnea artistic din rană, Nero, cu 
ultimele puteri, l-a primit pe centurion, căruia i-a mulțumit 
cu o voce stinsă pentru loialitate, apoi și-a dat ochii peste 
cap și a murit cu o ultimă horcăială atât de credibilă, încât 
bătrânul soldat, cu lacrimi în ochi, i-a așezat pe faţă mantia 
lui roșie de centurion ca Nero să moară precum un 
împărat, cu chipul acoperit. Și Iuliu Cezar își acoperise 
capul în semn de supunere față de zei în timp ce 
pumnalele asasinilor îi străpungeau trupul. Numai 
Vespasian a spus o dată, când vorbeam despre aceste 
întâmplări, că un împărat ar trebui să moară în picioare. El 
însă a ajuns împărat prin propriile forţe, de aceea cred că 
ar trebui să-i fie iertată această mică vanitate. 

Libertul și Epafroditus i-au explicat centurionului că era 
spre binele lui și al pretorienilor să se întoarcă în castru și 
să anunţe moartea lui Nero. Astfel îi împiedicau pe ceilalți 
să facă vreun lucru necugetat. L-au mai îndemnat să 
meargă imediat la Senat și, în speranţa unei recompense, 
să spună că îl urmăriseră pe Nero pentru a-l prinde și a-l 
preda Senatului, însă acesta reușise să se sinucidă. 


Petele de sânge de pe mantia cu care centurionul 
acoperise trupul împăratului erau o dovadă îndeajuns de 
convingătoare, dar, firește, ei doi erau de acord să-i taie și 
capul lui Nero și să-l ducă cu el în faţa Senatului, dacă 
socotea o asemenea faptă demnă de onoarea lui de soldat. 
Chiar și fără capul răposatului, l-au asigurat, putea fi sigur 
că va primi o recompensă. Mai ales că Nero își exprimase 
dorinţa ca trupul lui să fie incinerat întreg și fără fast. 

Centurionul și-a lăsat acolo mantia pătată de sânge 
drept dovadă, căci Senatul oricum avea să trimită o 
comisie pentru a investiga circumstanţele în care murise 
Nero. Imediat după plecarea lui și a cavaleriștilor, 
conspiratorii au trebuit să se miște rapid. Nu le-a fost greu 
să găsească un cadavru de dimensiunile lui Nero în acele 
vremuri tulburi când multe leșuri zăceau în șanțurile de pe 
marginea drumului după revoltele de dinaintea sosirii lui 
Galba. Așadar trupul stropit din belșug cu ulei a fost așezat 
repede pe rugul funerar și focul a fost aprins. Unde, cum și 
sub ce deghizare și-a continuat Nero călătoria n-aș putea 
să spun. Sunt aproape sigur că a pornit spre răsărit, 
probabil să ceară protecţia parţilor, bizuindu-se pe 
prietenia cu Tiridates. La curtea Arsacizilor s-au adunat 
atâtea secrete de-a lungul celor trei sute de ani pentru că 
aceștia pot să le păstreze mult mai bine decât romanii. Pe 
noi chiar și în Senat ne ia gura pe dinainte. Parţii, în 
schimb, stăpânesc arta tăcerii. 

Recunosc că inflația neașteptată de muzicanți din Parţia 
e singura dovadă concretă în sprijinul concluziilor mele. 
Dar știu sigur că Nero nu va mai încerca niciodată să pună 
mâna pe putere în Roma. Toţi cei care încearcă asta sau 
vor încerca în viitor, chiar dacă au cicatrici pe gât, sunt 
impostori și îi vom crucifica fără șovăială. 

Când au ajuns investigatorii, prietenii lui Nero tocmai 
turnau apă peste bucăţile de marmură ce ardeau mocnit. 
Acestea s-au prăbușit, sfărâmându-se și acoperind 


rămășițele trupului cu o crustă care îi estompa trăsăturile. 
Nero nu avea semne particulare după care trupul să-i 
poată fi identificat. Dintele pe care și-l scosese în Grecia îi 
fusese îndepărtat și mortului ca să nu existe dubii. 

Rămășițele au fost învelite într-o pânză albă brodată cu 
fir de aur, pe care Nero o folosise chiar în acea iarnă la 
sărbătoarea Saturnaliilor. Cu permisiunea lui Galba, s-au 
cheltuit câteva sute de mii de sesterţi pentru ceremoniile 
funerare. Acel trup pe jumătate carbonizat și acoperit de o 
crustă de praf alb a fost depus într-un sarcofag, în 
mausoleul Domiţienilor. Oricine poate merge acolo să 
constate că Nero e cu adevărat mort. Statilia și Acte n-au 
nimic împotriva celor care vin să-i cinstească memoria. 

Ti-am povestit de moartea lui Nero ca să fii pregătit în 
cazul în care se va întâmpla ceva neprevăzut. Nero avea 
numai treizeci și doi de ani când și-a născocit moartea 
pentru a evita războiul civil, pentru a-și ispăși crimele și 
pentru a începe o nouă viaţă. Unde s-a dus nu știe nimeni. 
Acum, când scriu aceste rânduri, el ar avea aproape 
patruzeci și trei de ani. 

Bănuielile mi-au încolţit în minte când mi-am dat seama 
că totul s-a întâmplat chiar în ziua comemorării morții 
Agrippinei și că Nero fugise din oraș cu capul acoperit și în 
picioarele goale, în semn de supunere faţă de zei. 
Dispariţia misterioasă a lui Sporus e o dovadă în plus. 
Nero nu putea trăi fără el, căci era imaginea vie a 
Poppaeei, așa cum am spus deja. Mulţi membri ai 
Senatului, oameni cu discernământ, îmi împărtășesc 
părerea despre moartea lui Nero, deși, firește, nu putem 
spune asta cu glas tare. 

Galba s-a arătat îngăduitor când a venit vorba de 
rămășițele lui Nero din respect față de popor, care îi 
deplângea sincer moartea. Galba însă a dorit să convingă 
pe toată lumea că Nero murise într-adevăr. De aceea, a 
trecut cu vederea faptul că Senatul îl declarase inamic al 


statului. Deoarece nu avea încredere în Senat, Galba a 
hotărât să limiteze durata funcţiei de senator la doi ani - o 
idee absurdă, căci un asemenea statut a fost dintotdeauna 
pe viaţă, de aceea tolerăm printre noi moșnegi care pierd 
timpul povestind despre epoca de aur de mult apusă. Asta 
e o boală de care putem suferi cu toţii. Așadar, îi 
respectăm răbdători pe cei cu vârste venerabile și le 
asigurăm un serviciu îndelungat, nu ca tinerii care nu 
apreciază astfel de lucruri până nu încalţă ei înșiși 
sandalele de senator. 

Prin urmare, nimeni n-a fost surprins când capul lui 
Galba a fost adus în for. Pentru că era atât de chel, 
soldatul care îl plimba de colo-colo a trebuit să-și bage 
degetele în gura mortului ca să-l poată ţine mai bine. După 
ce și-a primit recompensa de la Otho, soldatul le-a înmânat 
capul lui Galba altor pretorieni, care l-au purtat prin toată 
garnizoana râzând și țipând „Cupido Galba, bucură-te de 
tinereţe!”. 

În afară de proverbiala lui zgârcenie, din cauza căreia 
nu le plătise o primă considerabilă după ce urcase pe tron, 
soldaţii îl urau pe Galba pentru că se îndrăgostise de un 
paznic german uriaș, pe care îl chemase la el să petreacă o 
noapte întreagă, extenuându-l în fel și chip, însă a doua zi 
nu-l răsplătise nici măcar cu câţiva sesterţi ca să-și ia o 
cană cu vin, ci pur și simplu îi spusese că trebuia să fie 
recunoscător că i se oferise șansa de a se bucura de 
compania unui bătrân viguros ca el. Acesta a fost unul 
dintre motivele decăderii sale. Pretorienii suportaseră 
destul asemenea obiceiuri bolnăvicioase pe vremea lui 
Tigellinus. 


Dar să revin la Vespasian. A fost o încântare să-l văd 
atât de surprins când legionarii l-au proclamat împărat; 
protesta și gesticula, sărind în repetate rânduri de pe 
scutul cu care soldaţii l-au plimbat în jurul zidurilor 


Ierusalimului. Oricum, nu e prea comod să stai pe un scut, 
cu atât mai mult cu cât soldaţii îl și aruncau în sus în 
imensa lor bucurie. Erau beţi turtă datorită sesterţilor 
primiţi de la mine. Bineînţeles că mi-am primit înapoi o 
parte din bani graţie noului meu libert sirian, pentru care 
reușisem să obţin monopolul vânzării de vin în garnizoană. 
El s-a îmbogăţit de pe urma vânzării permiselor de 
negustor evreilor care doreau să facă comerț în 
garnizoană. 

După ce a trimis banii datoraţi legiunilor din Panonia și 
Moesia, dar și câteva reproșuri blânde cohortelor din 
Gallia pentru jafurile și tratamentul barbar la care îi 
supuneau pe locuitorii pașnici din regiune, Vespasian a 
pornit către Egipt. N-a fost nevoie să ia cu el niciuna dintre 
trupele aflate sub comanda lui Titus, deoarece știa că se 
putea baza în totalitate pe garnizoana egipteană. Trebuia 
să aibă grijă personal de Egipt, pentru că ne oferă hârtia 
de care avem nevoie ca să păstrăm în ordine detaliile 
legate de administrarea întregii lumi, ca să nu mai zic de 
evidenţa colectării impozitelor. 

Vespasian a dus arta taxării pe niște culmi neatinse de 
înaintașii săi, de aceea noi, oamenii înstăriți, avem 
senzaţia că ne iese sânge pe nas și pe urechi când ne 
stoarce el, ca să nu mai vorbim de partea dorsală, acesta 
fiind de fapt motivul pentru care încă mă aflu aici, în 
această stațiune. Doctorii au fost atât de îngrijoraţi din 
cauza stării mele de sănătate și a hemoragiilor care mă 
slăbeau din ce în ce mai tare, încât m-au sfătuit să-mi fac 
testamentul, în loc să-mi dea leacuri. 

După ce doctorii și-au pierdut speranţa în ceea ce mă 
privește, durerile crunte de stomac m-au făcut să mă 
întorc către lisus din Nazaret. Oamenii slabi devin umili în 
pragul morţii. Însă eu nu i-am făgăduit nimic. În 
comparaţie cu numeroasele mele greșeli, faptele mele 
bune cred că nu vor conta prea mult în ochii lui în ziua 


când va alege oile de capre. De aceea am considerat inutil 
să-i promit ceva. 

Doctorilor nu le-a venit a crede când hemoragiile au 
încetat brusc fără niciun tratament. Au hotărât în cele din 
urmă că viaţa nu-mi fusese în pericol nicio clipă și că boala 
mi s-ar fi tras din ranchiuna pe care o nutream pentru că 
Vespasian refuzase să-mi facă pe plac în privinţa anumitor 
impozite ca să-mi pot păstra veniturile și proprietăţile. 

Trebuie să recunosc că nu ne stoarce în folosul lui, ci 
pentru binele imperiului, însă totul ar trebui să aibă o 
limită. Chiar și Titus e revoltat că trebuie să plătești câteva 
monede de cupru pentru a putea folosi latrinele publice. 
Știu că noile latrine publice au apă curentă, scaune de 
marmură și sculpturi decorative, însă vechile noastre 
libertăţi cetățenești s-au dus pe apa sâmbetei. Astfel, 
oamenii săraci preferă să-și facă nevoile, în mod 
ostentativ, lângă pereţii templelor sau la ușile bogaţilor. 

Când am ajuns în Alexandria, Vespasian a hotărât să nu 
vâslim până în port deoarece apele erau pline de leșurile 
împuţite ale evreilor și grecilor uciși. Prefera să le acorde 
locuitorilor timpul necesar să-și rezolve disputele interne 
și să se liniștească, căci el nu dorea o altă vărsare de 
sânge. Alexandria e un oraș prea mare ca evreii și grecii să 
poată pune capăt atât de ușor disensiunilor dintre ei, cum 
se întâmplase, de exemplu, în Cezareea. Am acostat 
undeva în afara orașului, iar pentru mine era prima oară 
când puneam piciorul pe pământul sacru al Egiptului; 
păcat că am călcat într-o baltă plină de noroi și mi-am 
murdărit frumoasele sandale de senator. 

În dimineaţa următoare ne-am întâlnit cu o delegaţie din 
partea conducerii orașului, care radia în toată pompa 
egipteană - evrei și greci zâmbindu-și prietenoși, cerându- 
ne scuze cu voce tare pentru câţiva zănatici și asigurându- 
ne că acum poliţia orașului avea situaţia sub control. 
Delegaţia era formată din filosofi, cărturari și bibliotecarul- 


șef, împreună cu subordonații săi. Vespasian nu era un om 
învăţat, însă punea mare preţ pe cultură. 

Când Vespasian a auzit că Apollonius din Tyana se afla 
în oraș pentru a deprinde înţelepciunea egipteană și 
pentru a-i învăţa pe egipteni despre  meditaţiile 
gimnosofiștilor indieni” care-și contemplă buricul, și-a 
exprimat regretul profund că faimosul filosof considerase 
sub demnitatea lui să-i însoţească pe ceilalți și să-și 
întâmpine împăratul. 

Comportamentul lui Apollonius era de fapt o mișcare 
calculată. Era renumit pentru vanitatea lui și se spunea că 
era la fel de mândru de înţelepciunea lui ca și de barba sa 
albă și lungă până la mijloc. Dorea să intre în grațiile 
împăratului cu orice preț, însă a socotit că era mai bine să- 
l fiarbă puţin pe Vespasian și să-l facă să creadă că poate 
nu agrea lovitura lui de stat. Cu ceva timp în urmă, la 
Roma, Apollonius făcuse tot posibilul să-i câștige simpatia 
lui Nero, însă acesta din urmă nici măcar nu-l primise, 
deoarece prefera artele filosofiei. Apollonius nu l-a putut 
ierta niciodată pe Nero pentru o asemenea ofensă, de 
aceea, în timpul turneului lui Nero în Grecia, a trimis mai 
multe scrisori în Germania, instigându-l pe Vindex să 
pornească revolta. 

Nu se luminase bine de ziuă când Apollonius din Tyana 
și-a făcut apariția la intrarea palatului imperial din 
Alexandria și a cerut să fie lăsat înăuntru. Paznicii însă l-au 
oprit și i-au spus că Vespasian se trezise de mult ca să 
dicteze scrisori importante. 

— Acel om va fi un mare conducător, a spus Apollonius 
pe un ton mieros sperând că profeția lui va ajunge la 
urechile lui Vespasian, lucru care, firește, s-a întâmplat. 


7 Denumire dată de greci unor asceţi din India care considerau 
că hainele și mâncarea dăunează purității gândirii. Termenul 
este utilizat pentru prima dată de Plutarh în secolul I d.Hr, în 
lucrarea sa despre viaţa lui Alexandru cel Mare. 


Mai târziu s-a înfiinţat din nou la poarta palatului, 
așteptând o bucăţică de mâncare și o cană cu vin. De 
această dată, a fost dus imediat la Vespasian cu toate 
onorurile care i se cuveneau celui mai învăţat om din lume. 
Mulţi oameni încă îl consideră pe Apollonius un fel de zeu. 

Cred că Apollonius a fost surprins de bărbile cărunte ale 
legionarilor și de vinul acru pe care i l-a oferit Vespasian, 
căci fusese dintotdeauna obișnuit cu mâncare bună și nu 
dispreţuise niciodată arta culinară, chiar dacă postea din 
când în când pentru a-și purifica trupul. Însă și-a jucat mai 
departe cu abilitate rolul și a lăudat obiceiurile simple ale 
lui Vespasian, care dovedeau, după spusele filosofului, că 
victoria lui asupra lui Nero însemna tot ce era mai bun 
pentru imperiu. 

— Niciodată n-aş fi putut să mă revolt împotriva 
împăratului legitim, i-a tăiat-o Vespasian. 

Apollonius, care își închipuise că va face o impresie bună 
dacă ridică în slăvi contribuţia lui Vespasian la răscoala lui 
Vindex, a rămas mut de uimire, apoi a schimbat vorba 
întrebând dacă i se permitea să-i cheme înăuntru pe doi 
dintre renumiţii săi însoțitori care așteptau la intrare. 
Vespasian începuse să-și cam piardă răbdarea, deoarece 
fusese treaz aproape toată noaptea dictând cele mai 
urgente ordine și mesaje, însă a reușit să se stăpânească. 

— Ușa mea va fi mereu deschisă oamenilor înţelepţi, a 
spus el, dar pentru tine, neasemuitule Apollonius, și inima 
mi-e deschisă! 

Apoi, în prezenţa discipolilor lui, Apollonius a ţinut o 
prelegere convingătoare despre democraţie și despre 
necesitatea de a reinstaura democraţia în detrimentul 
autocrației care se dovedise atât de dezastruoasă. Eu m- 
am plictisit, însă Vespasian a părut să nu observe 
ghionturile mele și semnele pe care i le făceam cu ochiul și 
a ascultat liniștit până la sfârșit. 

— Mă tem foarte tare, a spus el, că autocraţia pe care 


Senatul a încercat din răsputeri să o limiteze a reușit să 
distrugă poporul roman. De aceea, momentan, e dificil să 
pun în practică sugestiile tale. Oamenii trebuie să fie mai 
întâi pregătiţi să accepte responsabilitatea care vine odată 
cu libertatea. Altminteri, vor exista nenumărate dispute, 
tulburări de tot felul și pericolul permanent al izbucnirii 
războiului civil. 

Apollonius a răspuns atât de prompt, încât m-a făcut să-i 
admir maleabilitatea. 

— Ce-mi pasă mie de întemeierea unui stat? a replicat. 
Eu trăiesc doar pentru zei. Dar nu vreau ca întreaga 
omenire să se ducă de râpă din cauza absenței unui bun 
păstor. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, o autocraţie 
luminată, străjuită cu grijă de un Senat ales cu 
înţelepciune, al cărui scop suprem este binele comun, e cel 
mai bun lucru posibil și cea mai desăvârșită formă de 
democraţie. 

A început să explice, pe ocolite, că dorea să cunoască și 
să înțeleagă înţelepciunea antică egipteană, să cerceteze 
piramidele și, poate, să bea din locul de unde izvorăște 
Nilul. Însă nu-și permitea să închirieze o barcă și să 
angajeze vâslași, căci era doar un om bătrân cu tălpile 
bătucite de atâtea călătorii. Atunci Vespasian a profitat de 
ocazie și a arătat cu degetul spre mine. 

— Eu n-am bani, a spus el, pot acoperi doar nevoile 
stricte ale imperiului, dar sunt sigur că știi deja asta, 
dragă Apollonius. Dar prietenul meu aici de față, Minutus 
Manilianus, este senator roman și un prieten al 
democraţiei la fel ca tine. E bogat și probabil îţi va da o 
barcă, vâslași și bani pentru călătoria ta către izvoarele 
Nilului, dacă îi vei cere asta. Și nici nu trebuie să te temi 
de vreun pericol în timpul călătoriei, căci un grup de 
învăţaţi se îndreaptă acolo chiar acum, au fost trimiși de 
Nero încă de acum doi ani și sunt păziţi de pretorieni. 
Alătură-te lor dacă poti. 


Apollonius era încântat de această promisiune care nu-l 
costa pe Vespasian niciun ban. 

— O, divinule Jupiter Capitolinul, a exclamat filosoful în 
extaz, tămăduitor al haosului, să-l ai în pază pe omul 
acesta! Templul tău de pe Capitoliu, care este acum 
distrus de mâini păgâne și pârjolit de flăcări, el ţi-l va 
înălța iarăși. 

Eram cu toţii șocați de această profeție și de un 
asemenea gând. Ca să fiu cinstit, am considerat purtarea 
lui drept pură prefăcătorie, însă, după numai două 
săptămâni, am aflat că Vitellius fusese detronat și că 
Flavius Sabinus și Domițian fuseseră nevoiţi să se 
baricadeze pe Capitoliu. Domițian fugise de la locul luptei 
ca un laș după ce se răsese în cap și se deghizase în preot 
al zeiţei Isis. S-a alăturat unui grup de preoţi când soldaţii 
lui Vitellius, după ce dăduseră foc templului și îi 
distruseseră zidurile cu catapultele, i-au eliberat pe 
sacerdoţi înainte de măcelul final. Fostul meu socru, așa 
bătrân cum era, a murit eroic cu sabia în mână pentru 
fratele lui, Vespasian. 

Domițian a fugit pe celălalt mal al Tibrului și s-a ascuns 
în casa mamei evreice a unuia dintre foștii lui prieteni de 
la școală. Mulţi membri ai familiilor prinților și suveranilor 
evrei merg la școala de pe Palatin. Unul dintre ei era fiul 
regelui din Chalkis, cel care îl ademenise și pe fiul meu, 
lucundus, în acea conjurație copilărească ce urmărea să 
distrugă Roma și să mute capitala imperiului în Orient. Îţi 
spun și asta, deși n-aveam de gând. 

Tigellinus îl îmbătase pe prinţul din Chalkis și apoi 
profitase de el pentru a-și satisface poftele. Apoi, în 
prezența colegilor lui de la școală, băiatul s-a sinucis, 
deoarece prejudecățile lui religioase îi interziceau să se 
împreuneze cu bărbaţi, iar după această întâmplare n-ar 
mai fi putut niciodată să moștenească tronul tatălui său și 
să devină rege. Faptul că în Roma s-a pornit din nou 


incendiul după ce aproape că se stinsese a fost de fapt o 
răzbunare pentru această ofensă gravă și nu este o 
coincidenţă că focul a izbucnit chiar în grădinile lui 
Tigellinus. lucundus a fost implicat în asta și deci n-a murit 
complet nevinovat. Dar așa a dispărut în flăcări vechea 
Subura, lăsând o pată rușinoasă în istoria Romei. 

Lașul de Domițian a crezut că nimeni nu se va gândi să-l 
caute în cartierul evreiesc, fiindcă evreii îl urau pe 
Vespasian și întreaga lui familie din cauza asediului 
Ierusalimului și a pierderilor suferite de răsculații evrei 
când încercaseră să se opună în câmp deschis trupelor de 
legionari. 

Când a venit vorba de pierderi și de luptele pentru 
putere din Alexandria, Apollonius din Tyana a încercat să 
le ia apărarea grecilor și să intervină în favoarea lor. 
Înainte de a se îmbarca pe vasul cumpărat de mine pentru 
călătoria pe Nil, a spus: 

— Am ciulit urechile când am auzit că ai nimicit treizeci 
de mii de evrei într-o singură bătălie și cincizeci de mii în 
alta. Chiar și așa m-am întrebat: „Cine e acest om? Ar 
putea să facă lucruri mult mai bune”. Evreii au trădat de 
multă vreme nu doar Roma, ci întreaga omenire. Un popor 
care dorește să se izoleze de alte popoare, care nu vrea să 
bea și să mănânce în compania altora și chiar refuză 
rugăciunile tradiţionale și ofrandele obișnuite aduse zeilor, 
ei bine, un asemenea popor e mai departe de noi decât 
Susa și Bactra. Ar fi mai bine dacă n-ar mai exista niciun 
evreu pe lume. 

Cel mai înţelept om al timpurilor noastre tocmai ţinuse 
un discurs atât de intolerant, încât m-am bucurat că îi 
finanțam călătoria și speram din tot sufletul ca vasul lui să 
se scufunde sau sălbaticii nubieni să-l străpungă cu o 
suliță încinsă. Normal că pălăvrăgeala lui nesfârșită despre 
democraţie mă irita cel mai tare. Vespasian se lăsase 
antrenat în tot felul de teorii despre dreptate și ajunsese 


să se gândească mai mult la binele poporului, decât la 
avantajele lui în calitate de împărat. 

Fără îndoială că Apollonius din [yana avea puteri 
supranaturale. Ulterior am ajuns la concluzia că văzuse 
Capitoliul arzând cu ochii minţii chiar în momentul în care 
acest lucru se petrecea. Câteva zile mai târziu, Domițian a 
ieșit din pivnița evreicei și, cu multă nerușinare, s-a 
autoproclamat împărat. Firește, și Senatul e de vină pentru 
asta, deoarece senatorii credeau că era mai avantajos 
pentru ei să aibă un tânăr de optsprezece ani pe tron, 
decât pe Vespasian, obișnuit să dea ordine când era 
nevoie. 

Domițian s-a răzbunat pe Vitellius pentru teroarea și 
umilința pe care le îndurase punându-i pe oameni să-l 
atârne de un stâlp, în for, cu capul în jos, iar apoi să-l ucidă 
lent cu lovituri de pumnal. Apoi trupul i-a fost târât până la 
apa Tibrului cu un cârlig de fier. De aceea să faci bine să 
nu te încrezi niciodată în puterea norodului. lubește-ţi 
poporul cât de mult vrei, fiule, însă disciplinează-ţi iubirea. 

Dar noi nu știam toate astea pe când ne aflam în 
Alexandria. Vespasian încă avea îndoieli în privinţa formei 
de guvernământ, deși fusese proclamat împărat. Îi era 
dragă republica, asemenea tuturor senatorilor în vârstă. 
Putem discuta despre asta oricând dorești, însă nu te lăsa 
păcălit. Extazul lui Apollonius nu îl convinsese pe 
Vespasian, mai ales că poșta care circula lent nu-i dădea 
nicio șansă să verifice viziunile filosofului. Dar, mai apoi, 
preoții Alexandriei i-au confirmat caracterul divin și astfel 
toate profeţiile vechi de un secol care prevesteau venirea 
unui împărat din Orient se adevereau în sfârșit. 

Intr-o dimineaţă fierbinte, când Vespasian își îndeplinea 
atribuţiile judecătorești în fața templului lui Serapis”!, 


11 Veche divinitate de origine egipteană al cărei cult a fost 
introdus de timpuriu în Grecia și ulterior la Roma. Serapis era 
socotit drept zeul vindecărilor miraculoase. 


unde i se așezase un podium de judecător în cinstea zeilor 
Egiptului, doi oameni bolnavi au fost aduși dinaintea lui și i 
s-a cerut ajutorul. Unul era orb, iar celălalt olog. Vespasian 
nu prea voia să încerce să-i vindece, deoarece în jurul 
templului se adunase o mulțime impresionantă, care venise 
să îl privească pe împărat, iar el nu avea niciun chef să se 
facă de râs în faţa poporului. 

Însă eu am fost cuprins de sentimentul că mai văzusem o 
dată toate acelea - coloanele templului, scaunul de 
judecător și mulţimea zgomotoasă. Chiar mi se părea că-i 
recunosc pe cei doi bărbaţi. Brusc, mi-am amintit visul pe 
care îl avusesem în tinerețe, când mă aflam în ţinuturile 
briganţilor. l-am reamintit de el și lui Vespasian și l-am 
încurajat să facă ceea ce îl văzusem făcând în visul meu. 
Șovăind, Vespasian s-a ridicat și a tras un scuipat zdravăn 
în ochii orbului, apoi i-a ars un șut strașnic ologului peste 
picior. Orbul și-a recăpătat vederea, iar piciorul beteag al 
ologului s-a înzdrăvenit atât de repede, că nu ne-a venit să 
ne credem ochilor. Abia atunci Vespasian a început să 
creadă s că fusese născut să fie împărat, chiar dacă după 
acest incident nu s-a simţit mai sfânt sau mai aproape de 
zei decât înainte, ori dacă se simţea, și-a ascuns bine 
sentimentele. 

Știu sigur că nu și-a mai încercat niciodată puterile în 
acest fel, deși l-am rugat o dată să-și așeze mâna divină pe 
dosul meu sângerând când a venit să mă vadă pe patul de 
moarte. Vespasian a refuzat și mi-a explicat că experienţa 
aceea stranie din Alexandria îl afectase atât de mult, încât 
ajunsese să se teamă serios că avea să-și piardă minţile. 

— Roma a avut deja destui împărați cu mintea rătăcită, 
mi-a spus. 

Avea dreptate, iar eu nu puteam expune Roma unei 
asemenea ameninţări, nici măcar pentru binele tău ori al 
sănătăţii mele. 

Mulţi oameni înclinați să creadă numai ceea ce pot 


vedea, auzi sau mirosi - oricât de înșelătoare sunt 
simțurile umane - refuză să dea crezare poveștii mele, mai 
ales că vrăjitoriile preoţilor egipteni sunt renumite. Dar eu 
însumi pot garanta că preoţii lui Serapis îi examinează cu 
mare atenţie pe bolnavi și verifică dacă sunt cu adevărat 
suferinzi înainte să încerce să-i vindece prin puterea 
credinţei. În viziunea lor, prefăcătoria și bolile imaginare 
sunt ofense aduse zeilor. 

Știu că Pavel era și el foarte strict în privinţa celor 
cărora le îngăduia să primească veșmintele lui ca să se 
vindece de diverse boli. Îi alunga fără milă din comunitatea 
creștinilor pe cei care se prefăceau bolnavi. Așadar, 
judecând după propria-mi experienţă, cred că Vespasian 
chiar i-a vindecat pe cei doi bărbaţi, deși nu vreau să 
deslușesc cum de sunt posibile astfel de lucruri. De 
asemenea, recunosc că Vespasian e înţelept că nu dorește 
să-și pună mai departe la încercare abilităţile. Probabil 
vindecarea prin credinţă e un proces extrem de obositor. 

Se spune că lisus din Nazaret nu suporta ca oamenii să-i 
atingă pe furiș nici măcar ciucurii mantiei, fiindcă îl sleiau 
de puteri. Chiar i-a vindecat pe cei bolnavi și a înviat 
morții, știu asta, însă o făcea numai când era implorat sau 
din milă pentru rudele acestora. De fapt, se pare că lisus 
n-a făcut cine știe ce minuni. Obișnuia să-i mustre pe cei 
care le vedeau, însă refuzau să creadă și să-i laude pe cei 
binecuvântaţi care credeau, deși nu le văzuseră niciodată. 
Cel puţin așa am auzit zicându-se. Însă credința mea nu 
valorează mai mult decât un grăunte de nisip. Mi-e tare 
teamă că nu e suficientă, dar voi încerca măcar să fiu 
sincer faţă de el. 

Că tot vorbeam de minunile egiptene, acestea mă duc cu 
gândul la un grec din Alexandria care își irosise întreaga 
moștenire și zestrea soţiei sale pe tot felul de invenţii 
demente. Acest om nebun a insistat atât de mult să-l vadă 
pe Vespasian, că a trebuit să-l primim până la urmă. Cu o 


lucire extatică în ochi, ne-a povestit despre invențiile lui și 
a lăudat în mod special puterea vaporilor de apă, despre 
care el spunea că pot mișca din loc până și pietrele de 
moară. 

— În cazul acesta, ce am mai face cu sclavii care își 
câștigă existența învârtind pietrele de moară? a întrebat 
Vespasian. Fă o socoteală să vezi câţi oameni ar rămâne 
fără slujbă și ar avea nevoie de ajutor din partea statului. 

Omul a calculat repede în gând și a recunoscut cu 
sinceritate că nu se gândise la pagubele pe care le-ar 
putea aduce invenţia lui economiei imperiului. Însă a 
stăruit mai departe explicând că forța apei clocotite ar 
putea fi utilizată în navigaţie dacă i s-ar da suficienţi bani 
să facă niște experimente. Astfel corăbiile n-ar mai 
depinde de vânt, așa cum se întâmplă cu toate navele 
comerciale și de război. 

Atunci am intervenit și am subliniat că astfel vasele 
scumpe care transportă grâne s-ar putea aprinde înfiorător 
de repede, ca să nu mai vorbim de pasageri, care s-ar afla 
în mare pericol dacă la bord ar arde permanent un foc 
pentru a menţine apa fierbinte. Și-așa prepararea hranei 
se dovedise destul de periculoasă pe mare, iar la cel mai 
mic semn de furtună focul pentru gătit trebuia stins 
urgent. Orice marinar prefera mâncarea uscată ca să nu se 
expună riscului unui incendiu în largul mării. 

Vespasian a remarcat că trirema grecească a fost, este 
și va fi mereu cea mai eficientă navă de război, deși, pe de 
altă parte, a recunoscut el, constructorii de nave calificați 
ajunseseră în Roma pe vremea lui Sulla, după ce acesta 
ocupase șantierul naval din Atena. Până atunci romanii 
trebuiseră să se mulțumească cu imitații ale navelor 
capturate, chiar dacă inventaseră podurile mobile încă din 
timpul războaielor punice și aveau astfel un mare avantaj 
în fața inamicului. A admis și că navele comerciale 
cartagineze erau cele mai bune din lume și nu exista niciun 


motiv pentru a le aduce modificări. 

Inventatorul a părut dezamăgit, dar Vespasian i-a oferit 
o sumă considerabilă de bani, cu condiţia să se abţină pe 
viitor de la alte descoperiri nebunești. Ca să fie sigur, a 
cerut ca banii să-i fie daţi soţiei inventatorului ca nu cumva 
el să-i cheltuiască pentru invențiile lui inutile. 

A procedat la fel și când obeliscul lui Nero a trebuit 
mutat pentru a face loc viitorului amfiteatru care se 
construiește din dorinţa lui Vespasian. 

Un inginer entuziasmat i-a explicat că lucrările ar putea 
fi executate cu ajutorul unor mașinării noi, care ar reduce 
totodată și cheltuielile. Oricine cred că își poate da seama 
ce sume enorme s-ar fi putut economisi dacă nu s-ar fi 
folosit cohorte întregi de sclavi și tot atâtea frânghii 
scumpe doar ca să mute un obelisc. Insă Vespasian a 
preferat să-l plătească pe inginer ca să distrugă planurile 
noilor mașinării, deoarece credea că aceste invenții ar fi 
lăsat mii de oameni fără muncă și fără posibilitatea de a se 
întreţine. 

În ceea ce mă privește, am admirat dintotdeauna 
mașinăriile de război și m-am gândit cât de ușor ar trebui 
să-i fie unui inginer inteligent să creeze astfel de 
mecanisme pentru agricultură, de exemplu, ca să-i 
scutească pe sclavi de muncile grele. Asemenea mașinării 
ar fi extrem de utile pentru săparea șanțurilor și asanarea 
solului, procedee pe care le-am moștenit de la etrusci. Am 
putea folosi chiar conducte din pământ ars în loc de 
legături din nuiele și pietre pe fundul șanţurilor pentru 
asanare, chiar dacă asta ar însemna să le săpăm mult mai 
adânci. Dar pot să-mi imaginez că o asemenea invenţie ar 
avea efecte economice dezastruoase. Cum și-ar mai câștiga 
sclavii uleiul și pâinea? Statul are oricum destul de furcă 
cu împărţirea grânelor gratuite pentru cetăţeni. Sclavii 
trebuie să aibă de muncă, preferabil munca cea mai grea, 
căci altfel ar începe să le treacă prin minte tot felul de 


gânduri prostești. Am învăţat acest lucru din experienţele 
nefaste ale generaţiilor trecute. 

Preoţii egipteni au inventat deja cam tot ce e necesar. 
De exemplu, au o stropitoare automată pentru apa sfântă 
care eliberează câte un jet de apă doar atunci când se 
introduce o monedă. Mașinăria e capabilă chiar să 
deosebească monedele autentice de cele false, deși pare 
de necrezut. 

În fine, îţi spun toate astea ca să te conving că minunea 
înfăptuită de Vespasian n-a fost vreo scamatorie. Mai ales 
că, datorită inovaţiilor lor tehnice, preoţii egipteni sunt 
foarte vigilenţi. De exemplu, nu l-au crezut pe Apollonius 
din Tyana când a afirmat că un leu care cerșea turtă dulce 
era de fapt reîncarnarea faraonului Amosis din Sais”. 

— Nu se cuvine ca un asemenea conducător să 
cerșească dacă îi e poftă de turtă dulce, a spus filosoful cu 
o expresie cât se poate de serioasă. 

Din respect pentru Apollonius, preoţii egipteni au pus un 
lanţ de aur la gâtul leului și l-au trimis apoi drept ofrandă 
unui templu din Lentopolis. Eu cred că preoţii ar fi vrut 
mai degrabă să scape de Apollonius decât de leu, deoarece 
le perturba ceremoniile tradiţionale cu învăţăturile lui din 
India. Şi eu sunt în asentimentul preoţilor din Alexandria. 

Am răsuflat ușurat când Vespasian, după o noapte 
întreagă de nesomn, s-a convins că zeii chiar îi hărăziseră 
să fie împărat. Ar fi fost un dezastru dacă s-ar fi lăsat 
influenţat de ideile democratice învechite și s-ar fi apucat 
să modifice structura imperiului. După ce m-am asigurat 
că intenţiile lui erau cele corecte, am îndrăznit să-i spun 
secretul meu. I-am povestit despre Claudia și i-am explicat 
că tu ești de fapt ultimul descendent de sex bărbătesc al 
dinastiei luliene. Din clipa aceea, am început să te numesc 
Iulius în sinea mea, chiar dacă oficial ai primit acest nume 


2 Amosis II (570-526 î.Hr.) - ultimul faraon al Egiptului înainte 
de cucerirea persană. 


odată cu toga virilă, iar Vespasian ţi-a așezat paftaua lui 
Augustus pe umăr cu propriile lui mâini. 

Vespasian m-a crezut imediat și n-a părut deloc surprins, 
așa cum poate ar fi trebuit să fie. O știa pe mama ta din 
vremurile în care împăratul Caligula obișnuia să o prezinte 
drept verișoara lui doar ca să-l enerveze pe unchiul său, 
Claudius. Vespasian a început să socotească pe degete ca 
să-și dea seama care erau legăturile de rudenie. 

— În acest caz, a spus el, fiul tău e nepotul lui Claudius, 
care la rândul lui era nepotul lui Tiberiuș. Iar soţia fratelui 
lui Tiberius a fost Antonia, fata mai mică a Octaviei, care 
era sora divinului Augustus, născută în urma căsătoriei cu 
Marc Antoniu. Octavia și divinul Augustus au fost copiii 
nepoatei lui luliu Cezar. De fapt, moștenirea tronului 
imperial s-a transmis pe linie femeiască în această familie. 
Tatăl lui Nero era fiul fiicei celei mari a lui Marc Antoniu. 
Dreptul lui ereditar era deci la fel de valabil precum cel al 
lui Claudius, chiar dacă acesta din urmă l-a adoptat de 
formă pe Nero când s-a însurat cu propria lui nepoată. 
Dreptul ereditar al fiului tău este fără îndoială legitim. 
Deci, ce vrei? 

— Vreau ca fiul meu să devină cel mai bun și cel mai 
nobil împărat pe care l-a cunoscut vreodată Roma, am 
spus, și nu am nicio îndoială, Vespasian, că tu, ca un om 
drept ce ești, îl vei recunoaște drept moștenitor legal al 
tronului atunci când va veni momentul potrivit. 

Vespasian a reflectat îndelung, încruntându-se strașnic 
și ţinându-și ochii pe jumătate închiși. 

— Câţi ani are fiul tău? a întrebat în cele din urmă. 

— Împlinește cinci ani toamna viitoare, am spus eu 
mândru. 

— Atunci nu e nicio grabă, a replicat Vespasian vizibil 
ușurat, să sperăm că bunăvoința zeilor va fi de partea mea 
și peste vreo zece ani și va vrea să duc povara puterii și să 
pun în ordine treburile statului. Atunci fiul tău va fi primit 


toga virilă. Titus are slăbiciunile lui și mă îngrijorează 
relația cu Berenice, dar de obicei responsabilitatea vine 
odată cu vârsta. Peste zece ani, Titus va avea peste 
patruzeci de ani și va fi un bărbat matur. Din punctul meu 
de vedere, are tot dreptul la tronul imperial dacă nu se va 
căsători cu Berenice. Ar fi un dezastru. Nu putem accepta 
o evreică pe post de consoartă imperială, chiar dacă 
provine din familia Irodienilor. Dacă Titus se va dovedi un 
om cu judecată, bănuiesc că îi vei permite să-și exercite 
dreptul de a urca pe tron, iar astfel fiul tău va avea timp să 
se maturizeze și să dobândească experienţă în funcţiile 
publice. Celălalt fiu al meu, Domițian, n-ar fi niciodată un 
bun împărat și numai gândul la așa ceva mă îngrozește. De 
fapt, am regretat mereu că l-am conceput, din greșeală, la 
beţie, o dată când eram în vizită în Roma. Trecuseră zece 
ani de la nașterea lui Titus și nu-mi imaginam că sămânţa 
mea ar mai da rod. Când mă gândesc la Domițian, mi se 
face rău. Nici măcar nu îndrăznesc să-mi sărbătoresc 
victoria, fiindcă aș fi obligat să-l iau cu mine. 

— Trebuie să sărbătorești victoria lui Titus după ce va 
cuceri lerusalimul, l-am sfătuit oarecum jenat. Ai jigni 
profund legiunile dacă n-ai face-o, mai ales că au suferit 
mari pierderi în războiul împotriva evreilor. 

Vespasian a oftat din greu. 

— Nu m-am gândit încă așa departe, a spus el. Sunt prea 
bătrân să mă caţăr pe treptele Capitoliului. Reumatismul 
cu care m-am pricopsit în Britania mă chinuie din ce în ce 
mai tare. 

— Dar eu te pot sprijini de o parte, iar Titus de cealaltă, 
l-am încurajat. Nu e așa dificil cum pare. 

Vespasian m-a privit și a zâmbit ștrengărește. 

— Ce ar crede oamenii dacă ar vedea așa ceva? a 
întrebat el cu un aer meditativ. Pe Hercule, mai bine tu 
decât mincinosul ăla fără scrupule de Domițian! 

A rostit aceste vorbe înainte să aflăm de victoria de la 


Cremona, de asediul Capitoliului și de comportamentul laș 
al lui Domițian. Totuși, în amintirea bunicii lui, Vespasian a 
trebuit să-i permită lui Domițian să călărească în spatele 
lui Titus în cadrul procesiunii triumfale, însă lui Domițian i 
s-a dat un catâr, și nu un cal, iar toată lumea a înţeles 
semnificaţia acestui gest. După ce am dezbătut toate 
aspectele succesiunii la tron ca niște oameni raţionali și 
totodată prieteni, am acceptat bucuros propunerea lui 
Vespasian ca Titus să domnească după el, adică înaintea 
ta, deși eu nu-l preţuiam atât de mult pe Titus cum o făcea 
tatăl său. Abilitatea lui de a falsifica scrisurile m-a făcut 
întotdeauna să mă îndoiesc de onestitatea sa. Însă iubirea 
paternă e oarbă. 

În cele din urmă, Vespasian mi-a făcut o propunere: 

— Dacă vrei, l-aș putea adopta cu plăcere pe fiul tău ca 
succesiunea la tron să-i fie asigurată. 

Nu puteam să-l ofensez atât de grav amintindu-i că 
originile tale nu se puteau compara cu ale lui. Ar fi 
însemnat o decădere dacă aș fi acceptat acea adopţie 
formală prin care ai fi luat numele umil, dar cinstit al 
gintei Flavia. l-am explicat cât mai respectuos cu putinţă 
că nu era necesară o asemenea măsură, deoarece aveam 
încredere în cuvântul lui. Însă Vespasian nu era atât de 
prost încât să nu înţeleagă tâlcul șovăielii mele. S-a 
întristat și mi-a spus: 

— Sper că voi fi un împărat bun, așa umil cum sunt. 
Înainte de moarte, îi voi încredința lui Titus secretul tău și 
îl voi pune să jure că îl va accepta pe fiul tău drept fratele 
și moștenitorul lui. Dar deocamdată să păstrăm asta doar 
pentru noi. Secretul îi va fi de folos și fiului tău ca să nu 
ajungă să aibă idei periculoase. Adu-ţi aminte de soarta 
fiului Poppaeei. 

— Ai fost ales de zei, Flavius Vespasian, l-am încurajat 
eu. Fără îndoială că vei fi un împărat bun. Amintește-ţi de 
acel tată care dorea ca fiul lui să înveţe să cânte la flaut și 


l-a trimis la cel mai puţin talentat profesor. Când toată 
lumea s-a mirat de alegerea lui, el a spus: „Așa va învăţa 
cum nu trebuie să cânte”. La fel ai procedat și tu, i-ai 
urmărit de la distanţă pe atâţia împărați lipsiţi de 
înzestrări, că acum știi cu siguranţă ce nu trebuie să faci. 


Când autoritatea lui Vespasian a fost reconfirmată în 
Roma, Titus a cucerit Ierusalimul la ordinul tatălui său. 
Ravagiile provocate în oraș au fost îngrozitoare, exact așa 
cum le-a descris Flavius Josephus în cartea lui. Insă avea 
să vină curând și prada de război, și așteptările mele n-au 
fost înșelate. Titus n-a vrut să distrugă templul, deoarece îi 
jurase în pat lui Berenice să nu facă asta. Însă, în timpul 
luptelor, focul n-a putut fi împiedicat să se răspândească. 
Evreii înfometați au luptat pentru fiecare casă și fiecare 
pivniţă, prin urmare legiunile au suferit pierderi majore, 
deși își imaginaseră că ocuparea orașului avea să fie mult 
mai simplă. 

Curând oricine va putea vedea portretul meu printre 
basoreliefurile de pe arcada triumfală pe care am hotărât 
să o ridicăm în for. Ca să fiu sincer, recunosc că la început 
Vespasian n-a fost întru totul de acord că și eu merit 
insigna triumfală pe care mi-am dorit-o atât de mult 
gândindu-mă la binele tău. A trebuit să-l lămuresc de mai 
multe ori că în timpul asediului eu avusesem al doilea rang 
după al lui și că mă expusesem fără teamă săgeţilor și 
pietrelor evreilor și chiar fusesem rănit la picior când 
alergam spre ziduri. 

Abia după ce Titus, în mărinimia lui, a pus o vorbă bună 
pentru mine s-a hotărât Vespasian să-mi acorde insigna 
triumfală. Niciodată nu m-a considerat un războinic în 
adevăratul sens al cuvântului, deoarece câștigurile mele în 
urma asediului și ocupării lerusalimului erau mai degrabă 
de ordin material. În Senat, noi, cei care avem insigne 
triumfale, suntem atât de puţini, încât ne poţi număra pe 


degetele de la o mână, iar printre noi se află și câţiva care 
au primit-o fără să facă nimic și deci fără să o merite, ca s- 
o spun p-aia dreaptă. 

După ce s-a căţărat pe treptele Capitoliului, Vespasian a 
umplut un coș cu pietre adunate dintre ruinele templului și 
l-a purtat pe umăr până jos în vale ca să le demonstreze 
oamenilor bunătatea și smerenia lui, dar mai ales ca să dea 
un bun exemplu poporului. A spus că dorește să împărțim 
cu toţii costurile aferente reconstruirii templului lui 
Jupiter. 

Vespasian a strâns și copii ale legilor străvechi, ale 
decretelor și privilegiilor care datau încă de la întemeierea 
orașului și fuseseră răspândite în toate colţurile lumii. A 
adunat aproape trei mii de asemenea tăblițe din bronz pe 
care le păstrează în noile arhive ale orașului, construite 
recent pe locul celor care s-au făcut scrum în flăcările 
marelui incendiu. 

Din câte știu, n-a avut nimic de câștigat de pe urma lor, 
deși ar fi putut astfel să-și urmărească descendența până 
în vremurile lui Vulcan dacă ar fi vrut. Însă lui nu-i trebuie 
decât cupa din argint a bunicii lui. În momentul în care 
scriu aceste rânduri, Vespasian e împărat deja de zece ani 
și ne pregătim să-i sărbătorim cea de-a șaptezecea 
aniversare. Și eu mai am doar doi ani până să împlinesc 
cincizeci și mă simt surprinzător de tânăr graţie curelor pe 
care le-am urmat și datorită condiţiilor de aici, de aceea nu 
mă grăbesc să părăsesc acest loc, ci prefer să rămân și să- 
mi scriu memoriile, ceea ce probabil ai observat deja. 

Doctorii mi-au îngăduit să mă întorc la Roma încă de 
acum o lună. 

Insă trebuie să-i mulţumesc Fortunei că mi-a acordat 
șansa să trăiesc experienţa acestei primăveri, experienţă 
pe care nu o crezusem posibilă. Mă simt mult mai tânăr și, 
acum ceva vreme, am cerut să mi se aducă aici calul 
preferat ca să reîncep să călăresc, deși ani la rând m-am 


mulțumit doar să-mi duc de dârlogi armăsarul în timpul 
procesiunilor. Datorită decretului lui Claudius, acest lucru 
e încă permis, iar noi, oamenii mai în vârstă, profităm de el 
pe măsură ce devenim din ce în ce mai greoi. 

Că tot pomeneam de Fortuna, mama ta a fost mereu 
ciudat de geloasă pe sărăcăciosul pocal de lemn moștenit 
de la mama mea. Poate îi amintește prea tare că ai un sfert 
de sânge grecesc în vine, deși, din fericire, nu știe ce 
origine modestă are acest sânge de fapt. Din motive lesne 
de înţeles, am ridicat și o statuie de-a mea în faţa 
prefecturii din Myrina. Cred că am dreptul la asta. După ce 
am obţinut insigna triumfală, Vespasian a trebuit să 
accepte amplasarea statuii mele în apropierea casei lui de 
pe Palatin ca semn al prieteniei noastre. Din întâmplare, 
statuia mea a ajuns pe soclul unde fusese cea a lui 
Tigellinus, pe care soldaţii lui Otho o dărâmaseră și o 
aruncaseră în Tibru. Oricum, nu cred că Tigellinus s-ar fi 
supărat pentru asta, căci eram buni prieteni, deși, din 
considerente politice, fusese nevoit să treacă numele meu 
pe lista de proscripţie. 

Acum câţiva ani, din cauza mamei tale, i-am trimis lui 
Linus cupa Fortunei când, într-un moment de saturație, mi- 
am dat seama că am gustat destul din succesul vieţii 
lumești. Creștinii cred că au nevoie de tot norocul din 
lume, iar lisus din Nazaret a băut din acea cupă după 
înviere, așadar cred că locul ei e printre creștini. Dar 
pentru că era un obiect așa vechi și s-ar fi uzat prea tare 
odată cu trecerea anilor, l-am recondiționat ferecându-l în 
aur și argint. Pe o parte are gravat în relief chipul lui 
Chefa, iar pe cealaltă chipul lui Pavel. 

Aceste portrete au fost chiar simplu de realizat, 
deoarece meșterul îi văzuse pe amândoi în carne și oase de 
multe ori și oricum s-a ajutat cu desene și mozaicuri făcute 
de alţii. E adevărat că ambii erau evrei și nu acceptau 
idoli, însă Pavel a respectat legea iudaică în toate celelalte 


privinţe și nu cred că îl deranjează că am reușit, cu 
ajutorul lui Linus, să păstrez chipul lui pentru posteritate, 
chiar dacă învăţăturile creștine n-au niciun viitor în 
comparaţie cu cele ale gimnosofiștilor sau cele ale frăţiei 
lui Mithra. 

Însă amândoi au fost oameni buni și acum, după ce au 
murit, parcă îi înţeleg mai bine decât înainte, așa cum se 
întâmplă adesea când defectele cuiva nu te mai împiedică 
să-ţi faci o idee clară despre felul în care a fost cu adevărat 
omul respectiv. În orice caz, creștinii au o imagine a 
chipului lui lisus din Nazaret. S-a imprimat pe o bucată de 
pânză când lisus s-a prăbușit la pământ, în Ierusalim, cu 
crucea în spate, iar o femeie i-a dat broboada ei ca să-și 
șteargă sângele de pe faţă. Forma chipului lui n-ar fi rămas 
imprimată pe pânză dacă el n-ar fi dorit asta, așadar, din 
câte înţeleg eu, el îngăduia reprezentarea chipurilor 
umane, spre deosebire de evreii drept-credincioși. 

Pocalul mamei mele e încă de mare ajutor, deși am 
senzaţia că puterea i s-a diminuat din cauza aurului și 
argintului. În orice caz, disputele interne ale creștinilor 
continuă fără încetare și la fel de violent ca înainte. Linus 
are mult de furcă din cauza lor și încearcă din răsputeri să- 
i împace și să-i împiedice să se ia la bătaie în timpul 
meselor sfinte. 

Nu mă voi înjosi să-ţi spun ce se întâmplă pe ulițele 
lăturalnice și întunecoase după ce ușile ferecate se deschid 
și participanţii la mesele sfinte pleacă spre casele lor. 
Același spirit intolerant care i-a dus la pierzanie pe Pavel și 
pe Chefa încă îi domină. Și acesta e unul dintre motivele 
pentru care eu afirm că nu vor avea niciun viitor. Aștept 
momentul când un creștin îl va ucide pe un altul în numele 
lui Hristos. Doctorul Lucas e așa de rușinat de tot ce se 
întâmplă cu creștinii, că nici nu se mai poate concentra să- 
și scrie cea de-a treia carte, așa cum plănuia, și a încetat 
să mai lucreze la ea. 


Nu-i ajută nici faptul că au început să li se alăture 
oameni educați, care se proclamă adepţi ai lui Hristos. 
Dimpotrivă, prezenţa lor pare să înrăutăţească situaţia. 
Chiar înainte să mă îmbolnăvesc, am invitat la masă doi 
sofiști în speranţa că educaţia și cunoștințele lor îi vor fi de 
folos lui Linus, însă între ei s-a iscat o discuţie atât de 
aprinsă, că aproape mi-au spart preţioasele vaze de sticlă 
din Alexandria. 

În Alexandra am avut ocazia să înţeleg arta producerii 
sticlei, deoarece am cumpărat un atelier falimentar cu tot 
cu sclavii pricepuţi care lucrau acolo. Așa am ajuns să 
deschid mai târziu astfel de ateliere în Gallia și Iberia, 
unde se găsește suficientă materie primă, iar preţurile 
sunt foarte mici. Produsele mele din sticlă sunt mai ieftine 
și aproape la fel de valoroase ca acelea din Alexandria, iar 
unele dintre ele ajung până în India. 

Motivul vizitei celor doi sofiști era unul cât se poate de 
practic. Credeam că oamenii învăţaţi, așa ca ei, pot 
înţelege cât de avantajos ar fi pentru creștini dacă mai- 
marii lor ar începe să poarte un fel de insignă care să le 
indice rangul, de exemplu, un chipiu asemănător celui 
purtat de preoţii lui Mithra, și eventual să adauge o spirală 
banalului lor toiag de păstor. Astfel de embleme, mă 
gândeam eu, i-ar încuraja pe oamenii de rând să se alăture 
creștinilor. 

Însă, în loc să avem o discuţie normală, cei doi au 
început să se certe. 

— Eu cred în împărăţia nevăzută, a spus unul din ei, în 
existenţa îngerilor și în faptul că lisus Hristos este fiul lui 
Dumnezeu, căci aceasta este singura explicaţie pentru 
felul de neînțeles și de-a dreptul nebunesc în care 
funcţionează lumea. Cred ca să pot înţelege. 

— Nu pricepi, biet neghiob, a spus celălalt, că raţiunea 
umană nu va putea înţelege niciodată divinitatea lui 
Hristos? Eu cred doar pentru că toate poveștile despre el 


sunt absurde și lipsite de sens. Deci cred pentru că e lipsit 
de rațiune. 

Inainte să se încaiere în toată regula, am intervenit: 

— Eu nu sunt un om cult, deși i-am citit pe filosofi și pe 
câțiva poeţi și am scris o carte despre Britania, care încă 
poate fi găsită pe rafturile bibliotecilor publice. Nu mă pot 
compara cu voi în ceea ce privește învăţăturile și arta 
dezbaterii. Nu sunt prea credincios și nu mă rog ca să 
obţin ceva, deoarece mi se pare fără sens să mă rog pentru 
niște lucruri despre care un Dumnezeu de neînțeles știe 
mai multe decât mine. Cu siguranţă, va avea grijă de 
nevoile mele dacă va dori. Sunt sătul de rugăciunile 
voastre nesfârșite. Dacă voi dori vreodată să mă rog, aș 
vrea să pot șopti înainte de clipa morţii mele: „Iisuse 
Hristoase, fiul lui Dumnezeu, milostivește-te de mine”. Nu- 
mi imaginez că toate faptele mele rele și greșelile vor fi 
răscumpărate în ochii lui de cele câteva fapte bune. Un om 
bogat nu e niciodată fără de vină, chiar și lacrimile vărsate 
de sclavii lui sunt păcatele lui. Dar nu mai contează, îi 
înţeleg și pe cei care renunţă la tot ca să-l urmeze pe 
Hristos. Eu însă prefer să-mi păstrez averea pentru fiul 
meu și pentru binele public, căci dacă renunţ la ea, ar 
putea încăpea pe mâinile unui om mai crud ca mine, spre 
nenorocirea celor care mănâncă o pâine datorită mie. 
Așadar, cruțaţi-mi vazele de sticlă, care nu sunt doar 
scumpe, ci îmi sunt și foarte dragi. 

Au reușit să se stăpânească din respect pentru rangul și 
poziția mea socială, deși poate au sărit unul la gâtul altuia 
imediat ce s-au văzut departe de casa mea și de vinul meu 
bun. Dar Iulius, fiule, să nu crezi că m-am convertit la 
creștinism. Știu atât de puţine despre lisus din Nazaret și 
despre împărăţia lui, încât nu îndrăznesc să-mi atribui un 
nume atât de pretenţios precum acela de creștin, de aceea 
n-am putut să primesc botezul lor, în pofida insistenţei 
mamei tale. 


Mă mulţumesc să rămân ceea ce sunt, cu slăbiciunile 
mele umane și cu neajunsurile mele. Nu vreau nici măcar 
să-mi justific faptele pe care le vei cunoaște datorită 
acestor memorii. N-am vrut decât să-ţi explic împrejurările 
care m-au obligat să comit anumite greșeli pe care mai 
târziu le-am regretat. Însă și acestea îţi vor fi de folos. 

În privinţa defectelor mele morale, pot să spun că niciun 
om nu e lipsit de vină, nici măcar cei sfinţi care își dedică 
viața lui Dumnezeu. Dar pot să te asigur că niciodată nu m- 
am folosit în mod intenţionat de un om doar ca să-mi 
satisfac o plăcere. Am fost mereu conștient de valoarea 
umană a persoanei din patul meu, indiferent dacă a fost 
vorba de o sclavă sau de o femeie liberă. Dar cred că 
greșelile morale cele mai grave nu se săvârșesc în pat, așa 
cum au mulți impresia; căci cea mai rea dintre ele este de 
fapt inima împietrită. Ai grijă, fiule, ca inima să nu ţi se 
transforme într-o piatră, oricât de sus vei ajunge și oricâte 
greutăţi vei avea de înfruntat în viaţă. O oarecare vanitate 
e îngăduită, în limite raţionale și rezonabile, atât timp cât 
nu-ţi vei preţui prea tare calitățile de om învăţat și poet. Să 
nu crezi că nu știu că încerci să te întreci cu luvenal în 
arta versurilor. 

Când scriu aceste rânduri, am sentimentul că iubesc 
întreaga lume pentru a-mi fi îngăduit să trăiesc încă o 
primăvară. Cred că atunci când mă voi întoarce în Roma, 
voi plăti datoriile prietenului tău luvenal, care poate să-și 
păstreze sănătos barba mai departe. De ce să te supăr și 
să te îndepărtez de mine dispreţuind un prieten care îţi e 
așa apropiat, deși nu înţeleg motivele apropierii dintre voi? 

Inima îmi tresaltă de dorinţa de a-ţi spune cât mai multe. 
Îţi voi povesti așadar despre experienţa acestei primăveri, 
căci nu am cui să-i spun, iar tu nu vei citi aceste memorii 
decât după moartea mea, când poate îl vei înțelege mai 
bine pe bătrânul tău tată. E mult mai ușor să ajungi să 
cunoști și să înţelegi un copil străin decât pe propriul tău 


fiu. Dar probabil acesta e blestemul oricărui tată de când e 
lumea, chiar dacă nu ne dorim decât tot ce-i mai bun 
pentru fiii noștri. 

Nu știu cum să încep. Ştii că niciodată nu mi-am dorit să 
mă întorc în Britania, în pofida intereselor mele financiare 
de acolo și a dorinţei de a vedea Lugundanumul 
transformându-se într-un oraș adevărat. Mă tem că n-aș 
mai vedea Britania ca pe ţinutul încântător care m-a 
fermecat în zilele tinereţii, când călătoream cu Lugunda. 
Poate eram vrăjit de druizi de ajunsesem să mi se pară 
frumoasă până și Britania, însă n-aș vrea să pierd această 
amintire ducându-mă iarăși acolo acum, cu simţurile mele 
înăsprite și amorţite de om la cincizeci de ani, când nu mai 
gândesc de bine nici măcar despre oameni. 

Însă în această primăvară am reușit să trăiesc ca și când 
aș fi din nou tânăr. Firește, n-a fost decât o fascinaţie 
vremelnică, din aceea care vine precum o furtună și le ia 
minţile oamenilor ca mine. Tu nu cred că te vei întâlni cu 
ea, fiule, dar și eu gândesc că e preferabil să n-o mai văd 
vreodată după această experienţă, atât pentru binele ei, 
cât și pentru al meu. 

Are origini destul de modeste, iar părinţii ei au păstrat 
cu stricteţe tradiţiile străvechi și obiceiurile simple de la 
ţară din cauza sărăciei. Până și tunica mea de mătase o 
surprinde. Mi-a făcut plăcere să-i povestesc diverse 
întâmplări din viaţa mea, începând cu puii de leu pe care 
fosta mea soţie, Sabina, i-a adus în patul nostru conjugal și 
m-a pus să-i hrănesc. M-a ascultat răbdătoare și, în același 
timp, am avut ocazia să observ cum i se schimba expresia 
ochilor ei neobișnuiţi. 

De asemenea, serile, a trebuit să-mi scotocesc prin 
memorie, pe măsură ce parţial scriam, parţial dictam 
aceste memorii, care sper că într-o zi îţi vor fi folositoare, 
ca să nu ajungi să te încrezi prea mult în bunătatea 
oamenilor și să fii dezamăgit. Niciun conducător nu poate 


să se încreadă cu toată inima în oameni. Este cea mai grea 
povară a puterii absolute. Și mai ţine minte, fiule, că o 
prea mare înrobire se răzbună. 

Te iubesc din toată inima și ești unicul sens al vieţii 
mele, chiar dacă tu nu simţi același lucru pentru mine. 
Deoarece am descoperit graţie ei o dragoste târzie, însă 
minunată și plină de tandreţe, am învăţat să te iubesc mai 
mult decât înainte și, de asemenea, s-o înțeleg mai bine pe 
mama ta și părțile ei mai puţin bune. li iert toate vorbele 
necugetate pe care mi le-a aruncat uneori. În schimb, sper 
ca ea să mă poată ierta pentru că nu pot fi altceva decât 
ceea ce sunt. Nu mai înveţi cal bătrân în buiestru. 

Nimic necuviincios nu s-a întâmplat între noi în tot 
timpul de când sunt aici, în această staţiune, care se află în 
apropiere de gospodăria părinţilor ei. O dată sau de două 
ori am sărutat-o și poate i-am mângâiat braţul. Nu mi-am 
dorit mai mult, căci nu vreau să-i fac rău și nici să 
cunoască atât de devreme pustiirea și deșertăciunea 
pasiunii. Îmi e de ajuns că poveștile mele o fac să se 
îmbujoreze, iar ochii îi strălucesc. 

Nu vreau să-ți spun numele ei. Nu îl vei găsi nici în 
testamentul meu, căci m-am ocupat pe alte căi să nu ducă 
lipsă niciodată de nimic și zestrea ei să fie îndeajuns de 
mare când va veni ziua potrivită și când va găsi un tânăr 
demn de ea. Poate că am exagerat în privinţa inteligenţei 
ei doar pentru că ascultă atât de răbdătoare și 
binevoitoare un bătrân ca mine, dar cred că viitorul ei soţ 
va găsi extrem de utile blândeţea ei înnăscută și puterea ei 
de înțelegere dacă va voi să își facă un viitor în slujba 
statului. 

Sigur va alege un membru al Ordinului Ecvestru, 
deoarece îi plac foarte mult caii. De dragul ei, am cerut să- 
mi fie adus aici armăsarul meu preferat și am reînceput să 
călăresc. Cred că simpla ei prezenţă și compasiunea ei m- 
au ajutat să mă fac din ce în ce mai bine și mi-au priit 


sănătăţii, căci relaţia noastră e lipsită de orice fel de 
pasiune copleșitoare. Presupun că te-ai enervat și chiar l-ai 
urât pe tatăl tău când ai băgat de seamă că armăsarul alb 
ca zăpada descendent de-al lui Incitatus - calul preferat al 
împăratului Gaius - a dispărut brusc din grajdul tău. M-a 
distrat să fac asta, măcar mi-am amintit ce înseamnă să fii 
senator roman cu adevărat. Gaius hotărâse să-l facă 
senator pe Incitatus, acesta fiind motivul pentru care a fost 
asasinat cu atâta cruzime, potrivit informaţiilor mele. 
Senatul a cam exagerat în acest caz, ar fi trebuit să 
găsească un motiv mai serios. 

Însă am auzit că după ce ai primit toga virilă, ai călărit 
pe armăsarul cel alb în cadrul paradei Ordinului Ecvestru. 
Iulius, un tânăr de vârsta ta n-ar trebui să facă asta, crede- 
mă. De aceea am hotărât că e mai bine să-ţi iau acel cal. 
Prefer să i-l dau unei fete înțelepte de cincisprezece ani, 
care trăiește la ţară, într-un loc tihnit. Până la urmă, eu 
sunt cel care îţi plătește grajdul, deși se cheamă că e al 
tău. 

Nu pot ignora bârfele din Roma care îmi tot ajung la 
urechi într-un fel sau altul. Încearcă să mă înţelegi când 
vei ajunge să citești asta. Nu consider necesar să mă 
justific. Poţi să mă urăști pentru că armăsarul tău frumos a 
dispărut subit. Da, poţi să mă urăști în continuare, dacă n- 
ai îndeajuns de multă minte să înţelegi de ce a fost necesar 
să fac asta. 

Mă gândesc să-i dau ei armăsarul, ca un dar de adio, 
căci a considerat că nu poate accepta un colier de aur 
drept suvenir. Cred că va accepta calul. Le-ar aduce un 
mic venit părinţilor ei dacă l-ar folosi la muncile câmpului 
și, totodată, poate ar crește și numărul cailor din această 
zonă. Deocamdată nu sunt prea mulţi. Până și iapa mea 
bătrână a stârnit mari invidii aici. 


Când mă gândesc la propria mea viaţă, îmi place să-mi 


amintesc o parabolă pe care cred că o știi de la prelegerile 
lui Linus despre viaţa lui lisus din Nazaret. Parabola spune 
că a fost odată un stăpân care le-a lăsat slugilor lui câteva 
monede de argint ca să vadă de gospodărie cât timp el era 
plecat. Unul dintre servitori și-a îngropat monedele în 
pământ, iar ceilalţi le-au înmulţit. Nimeni nu poate spune 
despre mine că mi-am îngropat monedele; dimpotrivă, mi- 
am sporit moștenirea, poate chiar mi-am însutit-o, dar nu 
vreau să mă laud. Vei vedea asta în testamentul meu. Nu 
mă refer însă numai la bogăţiile pământești, ci și la alte 
avuţii. Oricum, ca să scriu aceste memorii, am folosit de 
două ori mai multă hârtie egipteană scumpă decât a 
întrebuințat tata pentru scrisorile adresate Tulliei. La un 
moment dat, le vei putea citi și pe acelea. 

Stăpânul le-a spus slugilor sale cele harnice: „Slugă 
bună și credincioasă, intră întru bucuria domnului tău”. 
Cred că sunt niște vorbe tare frumoase, chiar dacă eu nu 
pot spera la așa ceva, căci nu am fost nici bun, nici 
credincios. Însă lisus din Nazaret are un fel ciudat de a le 
da oamenilor peste nas atunci când li se pare că știu prea 
multe. Nu trecuse nicio săptămână de când mă lăudasem 
în fața musafirilor mei certăreţi cu faptul că nu mă 
rugasem niciodată pentru ceva, când, din cauza durerilor 
de stomac, am început să-l implor pe lisus să oprească 
hemoragia înainte să sângerez până mor. Nici măcar cel 
mai bun doctor din Roma n-a putut să mă ajute. Insă până 
la urmă problema mea s-a rezolvat de la sine. Aici, în 
această staţiune cu apele ei minerale, mă simt mai sănătos 
și mai fericit decât m-am simţit vreodată în ultimii zece 
ani. De asemenea, am convingerea stranie că este nevoie 
de mine pentru îndeplinirea anumitor scopuri, deși eu n- 
am făcut nicio făgăduială. 

O să mai spun totuși câte ceva despre acest copil cu ochi 
radioși care mi-a ținut companie în ultima vreme și mi-a 


3 Evanghelia după Matei, 25:14-30. 


oferit o asemenea bucurie, că mi se topește inima numai 
când o văd. La început nu puteam să-mi dau seama de ce 
aveam impresia că o mai întâlnisem undeva, căci îmi părea 
întru totul cunoscută, chiar și în cele mai mici gesturi ale 
ei. I-am oferit ca prostul o bucăţică din săpunul Antoniei și 
un mic flacon cu parfum pe care îl folosise Antonia. Mi se 
părea că într-o oarecare măsură îmi amintește de Antonia 
și speram că miresmele bine cunoscute mie vor face ca 
asemănarea să pară și mai reală. 

Insă s-a petrecut exact invers. Am constatat că acele 
parfumuri grele nu se potriveau deloc cu atitudinea ei 
tinerească. Pur și simplu mă deranjau. Însă când am 
sărutat-o și i-am văzut ochii întunecându-se, am zărit 
trăsăturile Antoniei și ale Lugundei pe chipul ei, dar, cel 
mai ciudat, am văzut și fața mamei tale așa cum arăta pe 
vremea când era tânără. Când am ţinut în braţe preţ deo 
clipă trupul ei de fecioară, fără vreun gând necuviincios, 
am deslușit parcă în ea toate femeile pe care le-am iubit 
cel mai mult de-a lungul vieţii mele. Știu că după ea nu va 
mai exista nicio femeie în viața mea. Am avut parte de 
suficientă iubire. Un om nu are voie să ceară mai multă. 

După ce am scris cu mâna mea aceste ultime rânduri, 
însăși soarta a pus punct memoriilor mele. Un mesager 
tocmai a sosit de la Roma, pe un cal numai spume, să mă 
informeze că împăratul Romei, Vespasian, a murit lângă 
Raete, orașul de baștină al familiei sale. Nu a mai apucat 
să-și serbeze cea de-a șaptezecea aniversare, dar se spune 
că ar fi încercat să se ridice ca să moară în picioare, în 
braţele celor care îl sprijineau. 

Moartea lui va fi ţinută secretă timp de două zile, până 
când Titus va ajunge la Raete. Prima noastră sarcină în 
Senat va fi să-l proclamăm zeu pe Vespasian. Merită asta, 
deoarece a fost cel mai blajin, altruist, destoinic și cinstit 
dintre toţi împărații Romei. Nu e vina lui că provenea 
dintre plebei. Rangul lui de zeu va compensa acest lucru. 


Având în vedere că i-am fost prieten vechi, mi-am asigurat 
un loc în colegiul preoţilor lui, mai ales că până acum n-am 
avut niciodată vreo funcţie sacerdotală. E o adăugire 
necesară pe lista mea de merite, în vederea unui viitor cât 
mai bun pentru tine, dragul meu fiu. Scriu în grabă, cu 
mâna mea, al tău tată, Minutus Lausus Manilianus. 


Trei luni mai târziu, înainte să pun aceste însemnări la 
loc sigur: Mi se pare că Fortuna a început să mă ocolească. 
Teribila erupție a Vezuviului mi-a distrus noua casă pe 
care o construiam în Herculaneum, unde aveam de gând 
să-mi petrec bătrâneţea, la adăpostul acelui climat blând și 
într-o companie plăcută. Totuși norocul s-a îndurat de mine 
și nu m-am dus acolo, așa cum intenţionam, ca să mă cert 
cu meșterii în privinţa sumelor exagerate pe care mi le 
pretindeau. Dacă aș fi făcut-o, acum aș fi fost probabil 
îngropat sub muntele de cenușă. 

Mă tem însă că acesta este un semn de rău augur pentru 
împăratul Titus, care îmi e prieten bun și nu ne vrea decât 
binele, atât mie, cât și ţie. Din fericire, are încă tot viitorul 
în faţă și este deja considerat bucuria și încântarea 
tuturor. N-aș putea să spun de ce. Și Nero era văzut astfel 
în tinereţea lui. 

În orice caz, cred că Titus va fi un împărat bun și va 
conduce Roma mulţi ani de acum încolo ca să ţină în loc 
ambițiile și intrigile lui Domițian, iar în timp va confirma 
public faptul că tu ești moștenitorul de drept al tronului. 
Să nu ai niciodată încredere în Domițian. Ce așteptări poţi 
avea de la un om care își petrece timpul străpungând 
muștele de vii cu condeiul, asemenea unui băieţel 
neastâmpărat? 


EPILOG 


Minutus Lausus Manilianus, deţinătorul unei insigne 
triumfale și al rangului de consul, mai-marele colegiului 
preoţilor zeului Vespasian și membru al Senatului Romei, a 
suferit în timpul domniei împăratului Domițian o 
chinuitoare, dar extraordinară moarte ca martor creștin, în 
amfiteatrul  Flaviilor, care datorită coloanelor lui 
impresionante se mai numește și Colosseum. Odată cu el 
au murit soția lui născută evreică, Claudia, fiul său, 
Clement, dar și consulul Flavius Titus, văr cu Domițian și 
fiu al fostului prefect al Romei. Datorită originii nobile și 
pozițiilor importante pe care le dețineau, li s-a oferit 
onoarea de a fi uciși de lei. 

Senatorul Minutus Manilianus a acceptat să primească 
botezul creștin în ultima noapte petrecută în temnițele de 
sub arena Colosseumului de la un sclav care primise harul 
și care urma să moară în cadrul aceluiași spectacol. 
Senatorul Manilianus a avut anumite obiecţii și a declarat 
că ar fi preferat să moară din raţiuni politice, și nu în 
numele lui Hristos. 

În ultimul moment, între creștini a izbucnit o ceartă 
violentă în privinţa modului în care trebuia oficiat botezul. 
Printre ei se aflau unii care susțineau că tot trupul trebuia 
scufundat în apă, în timp ce alţii considerau că erau 
suficiente câteva picături de apă pe cap. După cum știm, 
amfiteatrul Flaviilor e dotat cu apeducte fără cusur, dar 
care sunt folosite în principal pentru gladiatori și 
animalele sălbatice. Condamnaţii nu primesc decât apă de 
băut, iar de data aceasta apa fusese raţionalizată, fiindcă 
numărul condamnaților era mare. Manilianus a pus capăt 
disputelor zicând că îi era de ajuns ca sclavul să scuipe pe 
capul lui chel. O asemenea blasfemie i-a amuţit pe toţi, 
până când soţia lui, Claudia, i-a spus că el va avea nevoie 


de mila lui Hristos mai mult decât oricine altcineva în 
momentul în care se va afla dinaintea leilor, din cauza 
vieţii lui desfrânate, avariţiei și inimii lui de piatră. 
Manilianus a mormăit că de-a lungul vieţii lui făcuse și 
câteva fapte bune, însă nimeni dintre cei care îl cunoșteau 
n-a crezut așa ceva. 

Când a pășit în arenă să înfrunte leii, s-a petrecut un 
miracol de la Dumnezeu. Cel mai bătrân dintre lei l-a ales 
pe el drept victimă, fie pentru că era mai corpolent, fie 
datorită rangului său, deși nu mai purta clavul purpuriu, ci 
era îmbrăcat într-o tunică, la fel ca toţi ceilalţi condamnați. 
Însă după ce l-a amușinat, leul a început să-i lingă supus 
mâinile și picioarele și l-a apărat de furia celorlalţi lei. 
Spectatorii s-au ridicat în picioare și au strigat stupefiaţi 
că Manilianus trebuia grațiat. De fapt, nu au folosit numele 
Manilianus, ci o poreclă care nu poate fi reprodusă aici din 
motive ce ţin de buna-cuviinţă. 

Dar când senatorul Minutus Manilianus și-a văzut soţia 
și fiul sfârtecaţi în bucăţi de lei, fără ca el să-i poată ajuta 
în vreun fel, a pășit înspre loja împăratului, urmat de leul 
bătrân, și-a ridicat mâna cerând poporului să facă liniște și 
a început să-i arunce împăratului Domițian niște acuzaţii 
atât de îngrozitoare, încât acesta din urmă a trebuit să 
poruncească imediat unui arcaș să-l ucidă, atât pe el, cât și 
pe leul care nu-și îndeplinise sarcina. Printre altele, 
Manilianus a susţinut că Domițian își otrăvise fratele, pe 
Titus, și că Vespasian nu i-ar fi îngăduit niciodată să fie 
împăratul Romei. 

Miracolul care i se întâmplase lui Manilianus i-a 
îmbărbătat pe ceilalţi creștini condamnaţi, care au murit 
vitejește, slăvindu-l pe Dumnezeu prin sacrificiul lor, căci o 
asemenea minune era cu siguranţă o dovadă a harului 
inexplicabil al lui Hristos. În timpul vieţii sale, nimeni nu 
și-ar fi imaginat că senatorul Manilianus era un om cu 
credinţă în Dumnezeu, iar soţia lui cu atât mai puţin. Insă 


amintirea lui rămâne vie printre numeroșii martori 
creștini. 

Prietenul cel mai bun al fiului său, poetul Decimus 
Iunius luvenal, a reușit să fugă în Britania, urmând sfatul 
lui Manilianus, care îi obținuse un loc în rândul cavalerilor 
Ordinului Ecvestru și îl ajutase să ocupe o funcţie publică. 
O vreme, luvenal a fost cenzor în orașul său natal, 
deoarece Manilianus considerase, judecând după propria 
experiență, că un om cunoscut pentru moravurile lui 
îndoielnice era cel mai potrivit să judece viciile și 
metehnele altora. Tot Manilianus îi plătise și călătoria de 
studii în Egipt, alături de fiul lui, însă nimeni n-a înţeles de 
ce a făcut-o.