Mika Waltari — Mikael Karvajalka

MIKA WALTARI 


vL] KAEL 
3 SKARV AJALKA 


SAR : 
£ 


Mika Waltari 


Mikael Karvajalka 


= 


Traducere: 
Teodor Palic 


y 
virtual-project.eu 


Original: Mikael Karvajalka (1948) 
Editura Polirom (2005) 


Tinereţea lui Mikael Karvajalka și nemaipomenitele lui aventuri 
prin multe ţări ale lumii până în anul 1527, povestite cu 
sinceritate de el însuși, în zece cărți 


Mika Waltari 

Fiu de preot, născut în anul 1908, absolvent al Colegiului 
Normal din Helsinki în 1926, Mika Waltari se bucură de un imens 
succes la apariţia primului său roman de factură expresionistă, 
Marea iluzie, în 1928. Tânărul scriitor se află în atenţia criticilor 
care fie îl contestă, fie îl laudă, comparându-l cu Paul Morand, 
Hemingway sau Scott Fitzgerald. După teologie, studiază 
filosofia şi estetica la Universitatea din Helsinki până în 1929. 
Redactor la Revista Finlandei, reporter la radio, cronicar literar, 
Mika Waltari se impune rapid ca romancier şi dramaturg. Autor 
extrem de prolific, scrie romane psihologice, istorice şi polițiste, 
nuvele şi povestiri, literatură pentru copii, piese de teatru şi 
scenarii de film. Romanul Femeia şi străinul, publicat în 1937, 
este tradus în şaisprezece limbi. Dar notorietatea internaţională 
i-o aduce Egipteanul, din 1945, tradus în peste treizeci de ţări, 
care-l propulsează printre cei mai citiţi autori din lume. Seria de 
romane istorice care urmează, ample fresce ale civilizaţiilor 
antice, precum şi cele despre Bizanţ sau Europa Evului Mediu, 
fermecătoare, exacte în relatarea evenimentelor descrise, 
justifică pe deplin popularitatea lui Waltari. În 1957 devine 
membru al Academiei Finlandeze, iar în 1970 primeşte titlul de 
Doctor honoris causa al Universităţii din Turku. Moare în 1979, la 
Helsinki. 

La Editura Polirom au fost traduse până în prezent romanele 
Etruscul (2002), Egipteanul (2003), Amantii din Bizanţ (2004) şi 
Mikael Karvajalka (2005). 


Cartea întâi 


Mikael Bast. Karvajalka 


M-am născut și am crescut într-o ţară depărtată din 
septentrion, pe care cosmografii o numesc Finlandia. Această 
țară întinsă și frumoasă nu este cunoscută în lumea civilizată, 
iar în legendele despre Finlanda sunt amestecați întotdeauna și 
crescătorii de reni, laponii, cei care locuiesc într-o ţară mult mai 
nordică, unde vara soarele nu apune niciodată și iarna este 
întuneric veșnic. Și în Finlanda verile sunt scurte și iernile lungi, 
dar, ca o recompensă pentru zgârcenia naturii, nopţile de vară 
sunt atât de luminoase încât, până și-n cele mai puţin luminate, 
poţi citi o carte tipărită cu litere mărunte. larna, zilele sunt 
scurte, pământul este acoperit cu pături groase de zăpadă, iar 
marea este îngheţată. În Golful Finlandei, pe această Mare 
Finonicum pot trece cu ușurință trupe de soldaţi cu tunuri, atât 
de groasă este gheața. Am povestit uneori despre aceste lucruri 
în țările de miazăzi prin care am trecut, dar întotdeauna am fost 
privit cu suspiciune. Oamenii din sud îi cred mai ușor pe 
povestitorii care pretind că există ţări atât de calde, încât 
smoala cu care sunt călăfătuite corăbiile fierbe. 

In sud, lumea își imaginează că ţinuturile nordice sunt sterpe, 
neospitaliere și locuite de păgâni sălbatici, acoperiţi cu blănuri 
de animale și bântuiţi de superstiții. Te pufnește râsul când auzi 
astfel de nerozii. Dar în Finlanda există două orașe mari: la 
răsărit Vyborg, iar la apus Abo sau Turku, orașul unde m-am 
născut. Casele din aceste orașe nu sunt construite din piatră, ci 
din lemn, un material ușor și călduros. De aceea, de multe ori au 
fost distruse în timpul războaielor și incendiilor. 

Cât despre păgânism și superstiții, trebuie spus că sunt multe 
sute de ani de când Finlanda trăiește în sânul Bisericii 
adevărate. Este greu de găsit printre marile temple ale 


5 


creștinătății vreunul care să egaleze catedrala din Turku. ȘI 
acum, când sunt atât de departe, amintindu-mi doar de această 
catedrală, sunt puternic emoţionat. M-am rugat și am făcut 
penitente în multe alte mari catedrale, dar nicăieri altundeva nu 
am simţit deșteptându-mi-se o atât de extatică nevoie de 
reculegere. Unul dintre motivele renumitelor pelerinaje în ţările 
nordului este vizitarea osemintelor Sfântului Henrik și ale 
Sfântului Hemminki, cele mai preţioase comori ale catedralei din 
Turku. Mă încumet să afirm că aceste relicve făcătoare de 
minuni nu sunt mai prejos de osemintele sfinților din alte ţări 
creștine. 

În aceste timpuri rele, ca o turmă de oi rătăcită de lumea 
creștină, poporul finlandez ar putea fi învinuit că s-a lepădat de 
credinţă, dar nu are el nicio vină dacă regele Gustav cel cupid și 
cu inimă împietrită, dând putere învăţăturii lui Luther, îl împinge 
înapoi la vremurile ignoranței, cruzimii și viciilor. Pentru acest 
popor, sensul vieţii este doar munca sârguincioasă. Îi vine greu 
să se răzvrătească, dar dacă se răzvrătește, furia îi este 
cumplită, și este cuprins de mai multă furie când nu i se 
respectă drepturile. De aceea, ţăranul înstărit Lalli! l-a omorât 
pe Sfântul Henrik, episcopul care i-a tulburat pacea casei și a 
cumpărat din gospodăria lui pâinea la care nu avea dreptul. Dar 
de la această întâmplare a trecut destul de multă vreme, iar 
poporul a înțeles că a greșit. De aceea sunt adorate acum 
sfintele oseminte ale episcopului Henrik, de aceea - fără să 
crâcnească - oamenii s-au obișnuit să dea bisericii ceea ce i se 
cuvine bisericii. 

Finlanda nu este o țară săracă. Pădurile sunt pline de vânat și 
râurile de pește, burghezii din Turku se ocupă cu mult interes de 
negoţul pe mare, de-a lungul țărmului Golfului Nordic există 
docuri unde se construiesc corăbii. Nu lipsesc nici buștenii de 
lemn, nici prăjinile pentru catarge. Din Turku pleacă în alte ţări 


1 Conform Cântecului morţii lui Henrik cel Sfânt, poezie populară de 
largă circulație în Evul Mediu, episcopul Henrik cel Sfânt - acela care, 
împreună cu regele Eric cel Sfânt al Suediei, a fondat în anul 1155 
prima dioceză creștină din Finlanda -, intrând în casa ţăranului Lalli și 
luând de la el alimente (pe care, de altfel, le-a plătit), în ciuda faptului 
că femeia lui Lalli nu a vrut să i le vândă, a încălcat unul dintre 
drepturile fundamentale promulgate de regii Suediei, pacea casei 
(fiecare om este stăpân în casa lui). 

6 


negustori care vând pește uscat, piei de animale, blide de lemn 
frumos meșteșugite, ba chiar și lingouri de fier, obţinute prin 
topirea minereurilor din lacuri. Negoţul de pește uscat și de 
heringi în saramură este un izvor de bogăţie pentru finlandezi, 
de aceea ţara aceasta nu-și va putea permite prea multă vreme 
să împărtășească falsa doctrină, care nici măcar nu ţine seama 
de zilele de post, a căror respectare strictă, conform exigenţelor 
Bisericii Catolice, este esenţială pentru prosperitatea unui mare 
număr de burghezi evlavioși. 

Finlanda ţine de regatul Suediei, arhiepiscopul Suediei este 
superiorul episcopului Finlandei, iar reprezentanţii comunităţilor 
finlandeze participă la alegerea suveranului Suediei. Pe 
intendenţii puternici și de temut ai cetăților însuși regele Suediei 
îi alege din rândurile elitei suedeze, dar în ceea ce privește 
clerul, Finlanda își are preoţii ei care cunosc limba ţării. Poporul 
vorbește propria lui limbă, care se deosebește de suedeză tot 
atât de mult ca ebraica de latină. 

Dreptul de suveran al Suediei a fost cauza a o sută cincizeci 
de ani de războaie, discordii, certuri și vărsări de sânge, care au 
dus la nefericirea regatului. Fusese stabilit ca regele 
Danemarcei să fie și rege al Suediei și să unească sub aceeași 
coroană nu doar Danemarca și Norvegia, ci și Suedia și Finlanda, 
ca acest întins și populat regat al nordului să devină unul dintre 
cele mai puternice regate ale Europei, poate cel mai puternic. 

Dar furioșii nobili ai Suediei s-au răzvrătit continuu împotriva 
regelui Danemarcei și au ales regenți doar dintre ei, iar în 
această răzvrătire i-au avut de partea lor chiar și pe ţăranii 
înstăriți, fiindcă toate războaiele și vărsările de sânge au fost 
urmate de o sărăcire a regatului, iar sărăcirea a generat 
cumplite sporiri ale dărilor, pe care nobilii Suediei cu viclenie le- 
au pus pe seama iutlandezilor?, deși vinovăția doar în patima lor 
după putere și în nesupunere își avea obârșia. 

Nu s-ar putea spune că Finlanda a fost amestecată în aceste 
pătimașe certuri, ci mai degrabă că a fost vita de povară mutată 
dintr-un grajd în altul, fiindcă poporul ei vrea doar să trăiască și 
să muncească în pace, iar nobilii sunt prea puţini și prea săraci 
ca să-și permită intrigi costisitoare și călătorii în Suedia. Cât 


? Numele populaţiei care locuiește în peninsula Iutlanda. Era folosit 
uneori de finlandezii Evului Mediu ca nume generic pentru danezi. 
7 


despre cei în mâinile cărora este ţara - intendenţii desemnați ai 
cetăților - foarte rar și-a pierdut vreunul capul din cauza 
intrigilor și disputelor pentru putere. 

Multe suferinţe i-a mai pricinuit Finlandei această așezare 
răsăriteană, mai cu seamă când ţarul Moscovei, cel care a învins 
puternicul Novgorod, a pornit război împotriva Suediei. Chiar 
dacă marea furie a rușilor a ajuns până-n apropierea orașului 
Turku, de-a trebuit să fie vândute preţioasele comori ale 
catedralei pentru arme și pulbere de tun, zidurile invincibilei 
fortărețe de hotar a Finlandei, Vyborg, au rezistat asediului. De 
atunci a început să i se ducă vestea Finlandei, mai precis de 
când a sărit în aer arsenalul din Vyborg, de le-au crăpat 
asediatorilor urechile  de-atâta zgomot și au fugit ei 
înspăimântați, chiar dacă deja cuceriseră o parte din zidurile și 
turnurile orașului. 

Am povestit despre ţara în care m-am născut și am crescut ca 
să nu se creadă că descendența îmi este păgână. 


2 


Astfel văd, cu ochii de copil ce-i păstrez în inima mea, 
frumosul oraș Turku: dulce poartă vântul norii albi și pufoși pe 
cerul albastru, ramurile albe de mesteacăn de pe malul râului cu 
apă verzuie îmbobocesc iar împrejurul imensului turn al 
catedralei croncănesc stăncuţe negre. În dreptul debarcaderelor 
este plin de corăbii și de bărci țărănești cu mărfuri. Săniile trase 
de boi înaintează încet, scrâșnind, de-a lungul străzilor. 
Magazinele negustorilor și artizanilor sunt deschise, din fierării 
se aude răsunetul metalului și, din vopsitorii, șiroaie de apă 
înroșită se scurg înspre râu. Flamurile hansei și breslei 
negustorilor flutură pe catarge, iar pe cele mai mari corăbii sunt 
tunuri de bronz prinse de punte cu odgoane. Calc cu picioarele 
goale peste iarba moale și caldă a verii. Mă strecor pe furiș în 
atelierul cu acoperiș de turbă, dar focul din vatră este stins și 
cositorul topit a încremenit pe căușul de turnare. Calfa doarme 
sforăind pe bancă și muștele roiesc împrejurul capului său, 
înţeleg deci că din nou s-a rătăcit bunicul să bea bere cu cei din 


ghildă:. Intru întristat în cameră și scotocesc în dulap până ce 
dau de o bucată uscată de pâine și de un hering îngălbenit, 
mănânc și umezesc cu lacrimi de copil pâinea uscată. Nu știu de 
ce plâng, sunt doar înspăimântat că mă aflu în camera 
întunecoasă, singur, înconjurat de un roi de muște care băzăie 
ameninţător și mă înţeapă cu răutate pe picioare. In sfârșit, mă 
duc să aștept lângă zidul bisericii, până când o femeie 
îmbătrânită înainte de vreme mă apucă supărată de mână și mă 
duce din nou acasă. 

Sau este iarnă. În întunericul spălăcit al dimineţii, din toate 
casele se înalță în văzduh coloane de fum. Pământul este 
acoperit cu o pătură groasă de zăpadă, râul este înghețat și de 
undeva, de departe, se aude clinchet fantomatic de clopoței. 
Bunica mă duce la biserică. Imi este îngrozitor de frig, încă și 
mai frig îmi este când stau îngenuncheat lângă ea pe 
pardoseala de piatră rece ca gheața. Nu înţeleg nici liturghia, 
nici rugăciunile, dar îngân ceva pentru mine, fiindcă toate 
acestea doar pentru sufletul meu se fac. Când, în sfârșit, ajung 
din nou în albăstriul camerei calde, aud vorbe furioase și ceartă. 
Incă nu înțeleg tot ce spun ei, dar știu că mama mea s-a aruncat 
în râu și că doar eu sunt vinovat pentru toate. De aceea mă 
duce bunica la biserică să mă rog împreună cu ea și cere ajutor 
tuturor sfinţilor pentru ca mamei mele să-i fie iertate păcatele, 
să nu rătăcească ea prea multă vreme în purgatoriu, unde 
chinurile sunt cumplite. Dar rugăciunile de mijlocire și slujbele 
de pomenire sunt scumpe. Uneori sosește la noi un călugăr în 
veșminte negre și descrie cu vorbe atât de înspăimântătoare 
toate suferinţele din purgatoriu, încât mă apucă plânsul, iar 
bunica îi dă ultimele vase de cositor din dulap, de aceea, chiar și 
de sărbători, noi mâncăm din străchini de lut și bem din cupe de 
lemn. În timpul iernii dispar toate lucrurile de valoare din casă, 
haine și unelte folositoare, fiindcă tot ce nu apucă bunica să 
ducă la biserică sau la mănăstire, este schimbat de bunicul pe 
bere și pe rachiu de Lubeck. El este un bărbat liniștit care stă cu 
coatele sprijinite pe genunchi pe bancă și privește fix la focul din 
vatră până când adoarme. Mai tot timpul îmi este foame, plâng 
deseori și nu mă joc cu nimeni, fiindcă bunica mă ţine la 
distanță de alţi copii. Doar visele și căldura ierbii de vară sunt 


3 Asociaţie de negustori, pe bresle, în Europa medievală. 
9 


rarele bucurii din copilărie de care îmi aduc aminte. Uneori m- 
am gândit să mă arunc și eu în apa râului. 

Adeseori bunicul spunea: 

— Să fi murit, să fi fost mort și eu! 

N-a trebuit să-și aștepte moartea prea mult; dacă un om și-o 
dorește, de cele mai multe ori, moartea vine nesperat de 
repede. 

Spre sfârșitul verii, într-o noapte, comandantul de marină 
iutlandez Otto Ruud și oamenii lui au ajuns cu corăbiile în Turku, 
au trecut pe lângă gardienii fortăreței care dormeau, iar în zorii 
zilei i-au luat prin surprindere pe locuitorii orașului, începând un 
atât de aprig măcel și jaf, cum nimeni nu-și amintea să se mai fi 
petrecut vreodată. M-am deșteptat în zgomotul armelor și 
trâmbiţelor, în dangătul clopotelor bisericii, dar atunci orașul era 
deja descurajat și învins, iar bărboșii marinari rebeli împingeau 
din spate mulţimea și-și înfigeau săbiile la întâmplare în bărbaţii 
și femeile care alergau cu stângăcie spre catedrală să-și 
găsească scăpare, așa despuiaţi cum fuseseră alungaţi din 
așternuturile lor. Un bărbat uriaș cu o sabie în mână a deschis 
cu o lovitură de picior ușa încăperii, dar, după ce-a văzut cu cine 
are de-a face, și-a pus sabia în teacă și a început să 
cotrobăiască în dulapuri și în cufere, sperând că va găsi acolo 
lucruri de preţ. Nu a găsit nimic altceva în afară de o sticlă de 
culoare verde, plină pe jumătate cu rachiu scump de Lubeck, la 
care bunicul ţinea nespus de mult. 

— la ce vrei, l-a îndemnat cu blândețe bunicul, dar nu te 
atinge de sticla mea! 

Poate i-a înţeles iutlandezul vorbele, poate nu, n-am de unde 
să știu. In orice caz, nu s-a supus poruncii bunicului meu, a dus 
sticla la gură și a început să bea ca și cum ar fi fost teribil de 
însetat. Cu mâinile tremurânde, bunicul a încercat să-i smulgă 
sticla, dar iutlandezul l-a împins cu braţul într-o parte, iar după 
ce a golit-o, a trântit-o de pământ și sticla s-a prefăcut în 
cioburi. Bunicul nu și-a mai putut stăpâni indignarea când a 
văzut cum ultimul lui lucru de preț a fost distrus prostește. Nu a 
mai putut răbda, a luat bâta din colţul camerei și l-a izbit atât de 
puternic în cap pe iutlandez, încât casca i-a răsunat. Fără nicio 
ezitare, iutlandezul a tras sabia din teacă și a înfipt-o în 
pântecele bunicului, după care, ca să-și retragă sabia, a lovit cu 


10 


piciorul trupul ce se prăbușea, iar sângele bunicului meu a curs 
pe podea ca dintr-un izvor. 

Apoi și răbdarea bunicii a ajuns la capăt. 

— Mi-ai omorât bărbatul și ai spart frumusețe de sticlă, 
ticălosule! a ţipat ea cu glas ascuţit. 

A pus mâna pe lopata de scos pâinea din vatră și a început 
să-l lovească pe iutlandez, care încerca din răsputeri să-și 
ferească faţa și braţele. lutlandezul blestema și urla, dar bunica 
urla mai tare decât el, cerându-le Sfintei Fecioare Maria și 
tuturor celorlalţi sfinți să-i vină în ajutor, așa că pe iutlandez nu 
l-a dus mintea la altceva decât să înfigă și în ea sabia, iar bunica 
s-a prăbușit însângerată pe podeaua de pământ. Deși eram 
înspăimântat, am avut timp să iau din dulap cuțitul și am 
început să-l înțep, dar eram prea mic ca să ajung mai sus de 
centura iutlandezului. El mi-a luat cuțitul din mână, m-a tras de 
urechi și și-a văzut de drum, ca și cum i-ar fi fost rușine de 
cruzimea sângeroaselor lui fapte. 

Bunica a murit cu numele Sfintei Fecioare pe buze și, chiar 
dacă nu primise ultimul mir, nu a avut teamă de ce urma să i se 
întâmple în lumea cealaltă. Bunicul s-a așezat pe podea, cu 
spinarea sprijinită de perete, și a spus: 

— Al dracului iutlandezul, cum a spart el sticla mea bună! 

A cugetat puţin și a șters cu dosul palmei spuma de sânge ce- 
i șiroia din gură. 

— Fugi la biserică, Mikael! m-a sfătuit bunicul. Acolo vei fi în 
siguranţă. 

Chipul i s-a îngălbenit, și-a înmuiat distrat degetele în propriul 
sânge, a desenat de-o parte și de alta a lui câte o cruce și a 
început să recite, bâlbâindu-se, Pater noster. Dar observând că 
încă mai eram acolo, și-a întrerupt rugăciunea și a spus: 

— De-acuma, dac-am ajuns să stau cu matele-n braţe, niciun 
leac nu mă mai poate face bine. Doar o bere bună mi-ar mai 
împrospăta sufletul și mi-ar bucura trupul acesta pieritor. Du-te, 
băiatule bun, și, de vei găsi pe undeva, cere pentru mine o 
halbă de bere! 

Butoiul cu bere din pivniţă era de multă vreme uscat și, deși 
am încercat cu slabele mele puteri de copil să-l înclin, n-am 
reușit să scurg de-acolo nicio picătură. De aceea am luat halba 
de lemn și am plecat la vecini să le cer bere pentru bunicul. Pe 


11 


stradă am văzut multe lucruri triste, pe care nu vreau să le 
povestesc, dar o halbă plină cu bere am primit, și m-am întors 
acasă călcând cu multă atenţie, să n-o răstorn. Poate de aceea 
nimeni nu mi-a făcut mie niciun rău, fiindcă iutlandezii îi 
persecutau doar pe cei care alergau sau încercau să se 
refugieze în biserică. Am ridicat halba de bere până la buzele 
bunicului, el a golit-o mulțumit și a spus: 

— Ești un băiat bun și binecuvântat, Mikael, să nu gândești 
niciodată altfel! 

Apoi și-a făcut cu fervoare cruce și a murit. 

Am gândit că nu mai are nevoie de mine și am plecat spre 
biserică, fiindcă așa mi-a poruncit. Dar cei care se refugiaseră 
acolo zăvorâseră deja porțile, iar toţi iutlandezii făceau gălăgie 
mare în fața porţii principale și zbierau amenințându-i, 
blestemându-i și poruncindu-le să deschidă mai înainte ca ei, 
iutlandezii, să-și piardă răbdarea. Dacă tot n-am putut intra în 
biserică, m-am căţărat pe zidul ce o împrejmuia și am aruncat 
cu pietre și cu cărămizi în iutlandezi, până când unul dintre ei, 
învârtindu-și sabia în aer, m-a făcut să sar de pe zid. M-am 
împiedicat și m-am izbit cu capul de un bolovan, apoi n-am mai 
știut nimic despre lucrurile de pe acest pământ, ci am crezut că 
trăiesc printre îngeri, în cer. Astfel a luat sfârșit copilăria mea și 
cred că pe atunci aveam șase sau șapte ani. Pentru că jefuirea 
orașului Turku s-a întâmplat în anul 1509, la paisprezece ani 
după ce în Vyborg a sărit în aer depozitul de pulbere al 
arsenalului, și mai înainte cu cinci ani de beatificarea Sfântului 
Hemminki, probabil că m-am născut în anul 1502 sau în 1503. 


3 


Îmi amintesc că m-am trezit într-un pat, între așternuturi moi 
de in. Un câine mare îmi lingea obrajii. Când i-am împins botul la 
o parte, foarte mirat, câinele a prins cu grijă mâna mea între 
dinți și a vrut să ne jucăm împreună. Mai târziu a apărut o 
femeie osoasă, îmbrăcată în straie cernite, care m-a privit cu 
ochi cenușii și reci și mi-a adus un blid cu supă ca să mănânc. 
Tot timpul am crezut că sunt în cer și am fost uimit că ea nu are 


12 


aripi cu care să-mi facă vânt. De aceea, oarecum rușinat, am 
întrebat-o: 

— Sunt în cer? 

Femeia mi-a pipăit cu mâinile ei tari ca lemnul mâinile, gâtul 
și fruntea și m-a întrebat: 

— Te mai doare capul? 

Mi-am atins capul și am constatat că este înfășurat cu pânză. 
Am scuturat din cap în semn că nu mă doare, dar această 
mișcare a deșteptat o durere cumplită în ceafă. 

— Cum te cheamă? a întrebat femeia. 

— Mikael, am spus eu. 

Acest lucru îl știam bine, fiindcă purtam numele sfântului 
arhanghel. 

— Al cui ești tu? a întrebat ea. 

La început n-am știut ce să spun. 

— Al lui Mikko Mikonpoika*, turnătorul de cositor, am răspuns 
și am întrebat-o curios: Este adevărat că sunt în cer? 

— Mănâncă supa! a spus ea cu asprime în glas. Așadar, tu 
ești băiatul lui Kerttu Mikontytăr”, fata tinichigiului. 

S-a așezat pe marginea patului și mi-a mângâiat ușor ceafa 
care mă durea. 

— Eu sunt Pirjo Matintytär, din familia Karvajalka”, iar tu te 
afli în casa mea, unde te-am îngrijit multe zile. 

Abia atunci mi-am amintit de iutlandezi și de tot ceea ce se 
întâmplase, iar supa nu a mai avut niciun gust, atât de tare m- 
am temut când i-am auzit numele. 

— Ești vrăjitoare? am întrebat-o eu, deși după chip nu părea 
să fie. 

Speriată, ea și-a făcut cruce. 

— Deci așa spune lumea despre mine? a întrebat supărată, 
dar a reușit imediat să-și stăpânească indignarea și m-a lămurit: 
nu sunt nicidecum vrăjitoare, eu vindec oameni bolnavi. Fără 


4 Mikko, fiul lui Mikko. 

> Kerttu, fiica lui Mikko. 

ê Pirjo, fiica lui Matti. N 

7 Literalmente, Karvajalka înseamnă „picior păros”. În Evul Mediu, 
un astfel de semn la un nou-născut era considerat semn demonic, o 
probă sigură că pruncul a fost conceput de un demon și o femeie, 
eventual vrăjitoare. 

13 


Dumnezeu și fără toate sfintele leacuri tămăduitoare, pe care El 
a vrut ca eu să le cunosc, tu și mulţi alţii ați fi murit în aceste 
zile înspăimântătoare. Toate alifiile și leacurile mele s-au 
isprăvit, am vindecat cu ele multe răni și contuzii, am cărat 
singură trupurile răniților și am trecut prin toate spaimele 
punând la locul lor oase rupte, iar tu mă numești vrăjitoare, 
astea-s singurele vorbe de mulţumire de care am parte. 

Deși am fost rușinat de propria-mi nerecunoștinţă, n-am putut 
să-mi cer iertare, fiindcă eram sigur că ea era faimoasa 
vrăjitoare din Turku, înrudită cu familia Karvajalka. 

— Unde sunt iutlandezii? am întrebat-o. 

Mi-a povestit că iutlandezii plecaseră de câteva zile cu 
corăbiile și-i luaseră cu ei ca prizonieri pe preoţi, pe consilierii 
primăriei și pe cei mai înstăriți burghezi. Turku era acum un oraș 
sărac, încă din verile dinainte, iutlandezii jefuiseră și-și 
însușiseră de la burghezii din Turku cele mai bune corăbii. Chiar 
și din catedrală furaseră acum cele mai preţioase giuvaiere. In 
timpul acesta, eu ajunsesem în casa ei cu febră mare și cu 
dureri groaznice. 

— Cum am ajuns aici? am întrebat-o și m-am uitat fix la ea. 

În aceeași clipă, în faţa ochilor mei, capul i s-a schimbat într- 
un cap blând de cal, dar eu nu m-am speriat deloc, fiindcă știam 
că vrăjitoarele își pot schimba chipul. Câinele a venit la mine 
dând din coadă și mi-a lins mâinile, abia după aceea doamna 
Pirjo a revenit la prima ei înfățișare. Nu m-am mai îndoit că este 
vrăjitoare și totodată am căpătat încredere în ea. 

— Ai un chip de cal, i-am spus eu cu umilinţă. 

S-a întristat de vorbele mele. Chiar dacă trăsăturile chipului 
din tinerețe îi erau de mult risipite, avea și ea vanitatea 
înfățișării exterioare, ca toate femeile. Totuși, a continuat să 
povestească și mi-a mărturisit că și-a cumpărat libertatea de a 
nu fi jefuită de iutlandezi de la un căpitan care, de nerăbdător 
ce-a fost să înceapă jaful, a sărit primul de pe corabie și și-a 
scrântit gleznele. Doamna Pirjo l-a vindecat cu alifii și cu 
masaje. Cât despre ceilalți iutlandezi răniţi sau cu picioare 
betegite, fiind ei chiori de beţi tot timpul cât a durat jaful, n-au 
mai avut nevoie de niciun leac. În cea de-a treia zi după sosirea 
tâlharilor, un oarecare iutlandez a ajuns la casa ei cu mine în 
braţe și i-a dat trei öre de argint ca să mă vindece. Fără 


14 


îndoială, iutlandezul fusese atât de milostiv ca să i se ierte 
păcatele, căci după jefuirea catedralei, se pare că mulţi 
iutlandezi au fost încercaţi de cumplite remușcări. După cum i-a 
descris doamna Pirjo înfățișarea, am înţeles că nu putea fi altul 
decât iutlandezul care i-a ucis pe bunicii mei. 

Această întâmplare pare de necrezut dacă te gândești la 
toate celelalte povestiri despre înspăimântătoarele fărădelegi 
ale iutlandezilor pe mare sau pe uscat. Chiar se spune că mai 
degrabă s-ar converti diavolul la credință decât și-ar regreta ei 
păcatele. Li s-a dus vestea că, pentru a se amuza, retează 
mâinile și picioarele prizonierilor, după care aruncă trupurile 
acestor nefericiți peste bordul corăbiilor. Dar, peste câţiva ani 
de la jaful din Turku, s-a aflat că temutul comandant Ruud, 
regretându-și amarnic fărădelegile, mai cu seamă despuierea de 
bogății a catedralei din Turku, a plecat în pelerinaj la lerusalim, 
unde Dumnezeu s-a milostivit de el și l-a îmbolnăvit de ciumă, 
ceea ce poate că este un privilegiu de care se bucură doar 
pelerinii binecuvântaţi. Poate că nu toți iutlandezii sunt atât de 
cruzi pe cât se povestește, așa că este demn de crezare ceea ce 
mi s-a întâmplat mie. Pe de altă parte, poate că n-ar trebui 
învinuiți atât de mult iutlandezii, cât mai degrabă reprezentanţii 
comunităţii finlandeze, care, abandonându-l pe bunul rege 
Hannu al Danemarcei, s-au aliat cu Svante Sture și l-au ales pe 
el regent al Suediei, făgăduind umili, după obiceiul strămoșesc, 
împreună cu alţi pământeni din regatul Suediei, că vor răbda și 
le vor îndura pe toate până când li se va schimba norocul. De 
îndurat au avut destule de îndurat în timpul domniei lui Svante, 
ce-i drept, cât despre noroc, nu se știe prea mult. 

Că-i adevăr sau minciună n-are nicio importanţă, în orice caz, 
după ce mi-a explicat cum am ajuns în casa ei, doamna Pirjo a 
spus: 

— Ti-am spălat și curăţat cămașa de sânge, ţi-am cârpit 
pantalonii. Îmbracă-te și pleacă unde vrei, eu mi-am ţinut 
promisiunea și te-am tămăduit la un preţ mai mare decât trei 
bănuţi de argint. 

N-am avut ce să zic, m-am îmbrăcat și am ieșit din casă. 
Doamna Pirjo a încuiat ușa și a plecat să îngrijească răniții și 
bolnavii care refuzaseră să fie transportați la mănăstire sau la 
Casa Sfântului Duh, fiindcă, dacă tot le era dat să moară, 


15 


preferau să moară în casele lor. Fiindcă nu aveam încă putere 
să umblu, m-am așezat pe pragul casei, la soare, am privit iarba 
deasă și buruienile de leac din grădină și n-am știut încotro s-o 
apuc. Câinele a venit lângă mine. Mi-am încolăcit mâinile în jurul 
gâtului lui și am plâns. 

Așa m-a găsit doamna Pirjo când s-a întors acasă, în amurg. 
M-a privit enervată și a intrat în casă. După un timp oarecare, 
mi-a adus o bucată de pâine și a spus: 

— Părinţii mamei tale, ca și alți oameni omorâţi de iutlandezi, 
au fost înmormântați în groapa comună a săracilor. In oraș 
domnește haosul, nimeni nu știe cum să-și ia viaţa de la capăt, 
iar ciorile dau târcoale casei tale. 

N-am înțeles ce-a vrut să spună, dar ea m-a lămurit: 

— Biet copil, tu nu mai ai casă! Pentru că mama ta a păcătuit, 
legiuitorii au spus că n-ai dreptul la nicio moștenire. Pe baza 
unei promisiuni, pe care tinichigiul Mikko Mikonpoika și nevasta 
lui se pare că au făcut-o pentru a-și mântui sufletele, 
mănăstirea a și intrat în posesia casei și a pământului din jur. 

Nici de data aceasta n-am avut nimic de spus. Ceva mai 
târziu, doamna Pirjo a venit din nou și mi-a pus în mână trei öre 
de argint. 

— la-ţi banii! a spus ea. Poate că la Judecata de Apoi se va 
ține seama de fapta mea bună, fiindcă doar din milă, nu din 
interes te-am vindecat eu, biet copil, dar poate că mai bine-ar fi 
fost pentru tine de-ai fi murit. Acuma ia-o pe drumul tău și lasă- 
mă-n pace! 

l-am mulțumit pentru că a fost atât de bună cu mine, am 
mângâiat câinele și am înnodat bănuţii în poala cămășii. M-am 
depărtat de zid și am mers de-a lungul malului spre casa mea. 
Pe drum am văzut că cele mai bogate case aveau ușile 
sfărâmate, iar de la primărie fuseseră furate ferestrele de sticlă. 
Nimeni nu s-a uitat la mine, femeile burghezilor își împingeau 
înapoi acasă vitele speriate, care fugiseră în pădure, iar bunii 
vecini cărau din casele pustii tot ceea ce încă ar mai fi putut 
folosi la ceva, ca să nu se piardă sau să nu încapă pe mâna 
tâlharilor. 

Am ajuns în căsuţa mea, unde nu mai erau nici masa, nici 
ulcioarele de apă, nici tigaia, nici lingura mare de lemn, nicio 
învelitoare cu care să mă acopăr, nimic nu mai era în afară de 


16 


sângele închegat de pe podea. M-am întins pe banca de pământ 
și, plângându-mi singur de milă, am adormit profund. 


4 


Dimineaţă, în casă a intrat un călugăr înveșmântat în negru. 
M-am deșteptat brusc, dar nu m-am speriat de el, fiindcă avea o 
faţă rotundă și prietenoasă. După ce mi-a urat pace de la 
Dumnezeu, m-a întrebat: 

— Asta-i casa ta? 

l-am răspuns afirmativ, iar el a spus în continuare: 

— Bucură-te, fiindcă mănăstirea Sfântul Olav a adoptat 
această casă și te-a eliberat pe tine de toate grijile ce purced 
din posesia bunurilor pământești. E, într-adevăr, o minune că 
Dumnezeu te-a ţinut în viaţă taman cât trebuia, ca să apuci 
această zi fericită. Află că pe mine m-au trimis să curăţ casa de 
toate spurcăciunile Satanei, care se aciuiază de obicei în locuri 
dintr-astea, unde s-au petrecut omoruri. 

Şi-n timp ce rostea aceste vorbe, a început să stropească cu 
agheasmă și să împrăștie sare pe tocul ușii, pe podea și pe 
sobă, apoi și-a făcut cruce și a recitat în latină rugăminţi 
stăruitoare. 

— Simti duhoarea de pucioasă a diavolului? m-a întrebat el 
după ce și-a isprăvit treaba. S-o ţii neapărat minte, ca să știi de 
cine trebuie să te ferești, fiindcă, uite, mie mi se pare că am 
zărit trei draci micuţi și păroși, care au reușit să scape de-aici 
ieșind cu coada-ntre picioare prin coșul de fum. De obicei, dacă 
a fost învins, dracul își ia zborul prin coșul de fum al vetrei, am 
așadar o confirmare sigură că am alungat toţi dracii de-aici. 

S-a așezat apoi lângă mine, pe banca de pământ pe care mă 
odihnisem noaptea, a scos din desagă pâine, brânză și carne 
uscată, mi-a dat și mie să mănânc și a afirmat că, după o treabă 
atât de obositoare, mâncarea este tocmai bine venită. 

După ce am mâncat, i-am spus că aș vrea să se facă o slujbă 
la biserică pentru sufletele bunicilor mei, ca să scape de 
chinurile din purgatoriu, care, după cum bine știu, sunt mai 
groaznice decât oricare suferinţă de pe pământ. 

— Ai bani? m-a întrebat călugărul cel bun. 


17 


Am desfăcut nodul de la poalele cămășii și i-am arătat cei trei 
bănuţi de argint. El a zâmbit mai prietenos decât până atunci, 
mi-a mângâiat creștetul capului și a spus: 

— Poţi să-mi zici părintele Petru, acesta e numele meu, chiar 
dacă n-am nicio legătură cu pietrele. Nu ai bani mai mulți? 

Am clătinat din cap. El s-a întristat și mi-a explicat că pentru o 
astfel de slujbă erau prea puţini bani. 

— Dar, a mai spus el, dacă am putea să-l înduplecăm pe un 
sfânt, de pildă pe Sfântul Henrik - care și el a fost omorât violent 
-, să se roage în cer pentru sufletele acestor bătrâni evlavioși, 
nu mă îndoiesc că o astfel de rugăciune mijlocitoare din partea 
unui sfânt ar fi mai puternică și mai de folos decât cea mai bună 
slujbă, care, îţi spun cinstit, cam lasă de dorit, mai cu seamă în 
zilele ce le trăim noi acum, când atâtea văduve și atâţia orfani 
se înghesuie în biserică să se roage și să ajute cu slujbe divine 
sufletele răposaţilor dragi. 

l-am cerut să mă înveţe cum trebuie să-i explic eu toate astea 
Sfântului Henrik, ca lucrurile să iasă bine, dar el a clătinat din 
cap și mi-a spus cu părere de rău: 

— N-are cum s-audă Sfântul Henrik modesta ta rugăciune! 
Mai mult chiar, mă tem că va fi ca un chiţăit de șoricel în 
potopul de rugăciuni ce se revarsă în zilele acestea în preajma 
tronului lui sfânt. Dacă cineva mai puternic, care și-a consacrat 
toată viaţa umilinţei, sărăciei și castităţii, ar accepta să se ocupe 
de treaba asta și să se roage pentru sufletele bunicilor tăi la 
fiecare oră de liturghie din zi, timp de o săptămână, poate că 
Sfântul Henrik își va apleca urechile să asculte despre ce-i vorba 
și va interveni în favoarea alor tăi. 

— Unde pot găsi un astfel de om puternic, care să se roage 
pentru bunicii mei? l-am întrebat eu umil. 

— ÎI ai în faţa ta, a rostit simplu și demn părintele Petru. Oare 
n-ai văzut cu ochii tăi când cei șapte draci împăroșaţi au alergat 
care-ncotro să scape afară prin găurile de la ușă și de la 
ferestre? Atât de tare s-au speriat de rugăciunile și de invocaţiile 
mele! Acuma sunt sigur că însuși atotputernicul Dumnezeu mi-a 
călăuzit pașii aici, în această dimineaţă, ca să te eliberez, cu 
puterile mele, de groaza din sufletul tău, biet copil. Pentru trei 
öre de argint nu vei găsi tu pe nimeni care să se roage, iar dacă 
vei oferi o sumă atât de ridicolă preoţilor catedralei, ei vor crede 


18 


că le disprețuiești valoarea. Dar, îmbrăcând eu rasa de călugăr, 
m-am logodit cu sărăcia și renunţarea, de aceea nu-mi 
cântăresc oboseala cu aur și cu argint, ci mă mulțumesc umil cu 
acești bănuți și te iert că nu ai mai mulți. 

După ce a spus aceste vorbe, a luat banii de argint din mâna 
mea și i-a pus repede în punga lui. 

— Voi începe rugăciunile chiar astăzi, m-a asigurat el. Mai 
întâi la liturghiile de la ceasurile nouă și șase ale zilei. Le voi 
continua la vesper și la completa, însă trupul meu nu rezistă la 
veghe, de aceea, adeseori sunt absolvit de liturghiile de noapte. 
Dar tu nu trebuie să te temi că din această cauză sufletele 
iubiţilor tăi bunici vor suferi, fiindcă eu mă voi ruga mai intens în 
celelalte ore. 

N-am înțeles eu tot ce-a spus, dar a vorbit atât de 
convingător, încât am fost sigur că afacerea a trecut în cele mai 
bune mâini și i-am mulțumit cu umilinţă. După ce noi am ieșit 
din casă, el a înţepenit ușa cu traverse de lemn, a făcut de 
multe ori semnul crucii și m-a binecuvântat. Apoi ne-am 
despărțit și eu m-am întors la doamna Pirjo, fiindcă nu știam alt 
loc unde să mă duc. Un timp oarecare am cugetat dacă n-ar fi 
mai bine să merg la fort, să mă fac soldat și să plec la război 
împotriva iutlandezilor, dar de obositoarea meserie de soldat îmi 
era groază, așa că n-am cedat acestei ispite. 

Mi-a fost teamă că doamna Pirjo mă va sudui când va da cu 
ochii de mine, fiindcă era o femeie aprigă. De aceea am stat 
ascuns, dar când a început ploaia, am intrat în adăpostul cu 
pereţii acoperiţi de mușchi, pe acoperișul căruia creșteau iarbă 
și flori, în afară de un porc, alt animal nu mai era acolo, iar după 
ce i-am văzut picioarele grase, s-a deșteptat în mine o puternică 
invidie faţă de acel animal, care avea un acoperiș deasupra 
capului și nici nu-și făcea griji din cauza foamei sau setei. Cum 
nu știam ce să fac, am dormit pe așternutul de paie al porcului. 
Când m-am deșteptat, am văzut că porcul se culcase lângă 
mine şi-mi ţinuse de cald. Doamna Pirjo a intrat în cocină cu o 
găleată în care avea mâncare și a fost tare enervată când m-a 
văzut. 

— Oare nu ţi-am poruncit să-ţi vezi de drum? a întrebat ea. 

Porcul m-a împins prietenos cu râtul, apoi s-a ridicat și s-a dus 
să mănânce. In troacă erau coji de napi, păstăi de mazăre, lapte 


19 


și terci de ovăz. Am întrebat-o temător pe doamna Pirjo dacă 
pot să mănânc și eu din mâncare, bineînțeles doar dacă și 
porcul îmi va da voie. Nu-mi era chiar atât de foame, eram doar 
trist, iar mâncarea din troaca de lemn mi se părea mai 
îmbietoare decât tot ceea ce mâncasem vreodată acasă. 

— Dar ești un băiat nerecunoscător și nerespectuos, a spus 
doamna Pirjo cu asprime în glas. Vrei oare să mă faci să cred că 
porcul este mai milostiv decât mine, fiindcă te-a primit lângă el, 
te-a încălzit și este gata să-și împartă chiar și mâncarea cu tine? 
Oare nu ţi-am dat trei bănuţi de argint? Cu banii ăștia, până și- 
un bărbat vânjos poate să-și cumpere pâine pe săturate și 
băutură timp de două luni. Bine, dar dac-ai fi căutat, ai fi putut 
găsi un negustor sau un meseriaș, care să-ţi dea adăpost și să 
te învețe o meserie. De ce nu-ţi folosești banii? 

l-am spus că am și cheltuit toţi banii, iar ea m-a întrebat dacă- 
mi închipui cumva că sunt duce sau cardinal, de-mi dă mâna să 
risipesc atâţia bani într-o singură zi. M-am apărat și i-am spus că 
nu i-am risipit, ci i-am dat părintelui Petru de la mănăstire, să se 
roage pentru sufletele bunicilor mei, ca să nu sufere prea mult 
în purgatoriu. 

Lăsându-se pe vine, doamna Pirjo a înclinat găleata cu o 
mână ca să mai pună porcului de mâncare în troacă, iar cu 
mâna cealaltă și-a sprijinit bărbia. A stat multă vreme așa și s-a 
uitat la mine, apoi, într-un sfârșit, m-a întrebat: 

— Oare ţi-ai pierdut minţile? 

l-am mărturisit cu sinceritate că nu știu și că de când mă 
lovisem la cap, mi se părea viaţa ciudată și confuză. 

Doamna Pirjo a clătinat din cap, zicând: 

— Aș putea să te duc la Casa Sfântului Duh. Poate că, din 
cauza rănii de la cap, te vor primi printre schilozi, orbi și 
epileptici. Nu mă îndoiesc prea mult că, după ce vor auzi cum 
vorbești, toţi vor înțelege că ești scrântit la minte. Dar, dacă vei 
fi înțelept și-ţi vei ţine gura, mai degrabă aș vorbi cu cei din 
ghilda bunicului tău, Mikko tinichigiul, poate se va găsi cineva 
care să te ocrotească până ce vei fi în stare să-ţi porți singur de 
grijă. 

l-am cerut iertare și i-am explicat că, neînțelegând bine 
semnificația tuturor cuvintelor, poate nu le-am folosit pe cele 
corecte, mai cu seamă că până la ea aproape că nu mai 


20 


vorbisem cu nimeni. Dacă bunicul îmi spunea ceva, eu nu 
aveam voie să răspund, ci doar să-l ascult, iar bunica îmi 
povestea în exclusivitate despre chinurile din infern și din 
purgatoriu, așa că, necunoscând eu prea bine aceste aspecte 
ale vieţii de dincolo, nu-i răspundeam. Și i-am mai spus: 

— Știu multe cuvinte germane și suedeze, chiar și cuvinte 
latine. 

Nimeni nu-mi mai vorbise cu atâta prietenie și înţelegere ca 
doamna Pirjo, de aceea, cu mult zel, am rostit dintr-o suflare 
toate cuvintele străine pe care le auzisem la biserică, în piaţă, la 
cârciumă sau în port și nu se știe de ce îmi rămăseseră în minte, 
chiar dacă nu le cunoșteam înțelesul, ca de exemplu: sa/ve, 
pater, benedictus, male spiritus, pax vobiscum, haltsmaul, 
arsch, donnerwetter, sangdi6ă şi heliga kristus’. Când m-am 
oprit ca să răsuflu puţin, doamna Pirjo și-a acoperit urechile cu 
mâinile și a spus: 

— Și un nebun fără minte poate repeta vorbe fără înţeles, dar 
eu nu cred că tu ești nebun, ci mai degrabă posedat de duhuri 
rele. Înţeleg că lovitura de la cap a fost mai gravă decât 
bănuiam. 

Fiindcă tot n-aveam nimic de pierdut, i-am destăinuit că știu 
multe litere și pot să-mi scriu chiar și numele. Fiindcă ea n-a 
vrut să mă creadă, am desenat pe pământ cu un băț, cât de 
bine am putut, numele meu: MIKAEL. Doamna Pirjo nu știa să 
citească, dar m-a întrebat de la cine am învățat. 

— Nimeni nu m-a învăţat, i-am răspuns eu, dar dacă cineva 
m-ar ajuta, aș învăţa repede să citesc. 

— Așa, ai vrea să înveţi să citești? m-a întrebat ea. 

— AȘ vrea, am răspuns eu. 

Și i-am povestit că uneori am sărit în curtea catedralei și m- 
am dus aproape de fereastra școlii ca să învăţ și eu ceva, dar de 
fiecare dată am ajuns acolo când lecţiile se terminaseră și elevii 
plecau din școală îmbrâncindu-se și urlând, așa că, înspăimântat 


8 Cuvintele enumerate de copilul Mikael: lat. Salve = „salut”, lat. 
Pater = „tată, părinte”, lat. Benedictus = „binecuvântat”, lat. Male 
spiritus = „spirit rău”, lat. Pax vobiscum = „pace vouă”, germ. Haws 
Maul = „tacă-ţi fleanca”, germ. Arsch (vulgar) = „dos, fund”, germ. 
Donnerweter = „la naiba”, arhaismul suedez sangdidd = „Doamne 
sfinte”, sued. Heliga kristus = „sfinte Hristoase”. 

21 


tare, am fost întotdeauna nevoit s-o iau la goană. Dar o dată, 
pentru o bucată de pâine și un căuș de bere, un oarecare 
peregrin a acceptat să cresteze cu cuțitul numele meu pe 
peretele atelierului. Și i-am mai povestit că aș vrea cel mai mult 
să învăţ limba latină. Doamna Pirjo a fost puternic impresionată 
de destăinuirile mele și a spus că niciodată n-ar fi crezut că o 
izbitură-n cap poate avea urmări atât de puternice. Pentru că, a 
mai spus ea, niciodată până atunci n-a auzit vorbe mai trăsnite. 

Intre timp se întunecase de seară. Nici că putea să mi se 
întâmple mai bine, fiindcă ea m-a dus în casă, a aprins candela 
cu seu, apoi a cercetat cu degetele ei tari rana de la cap. Mi-a 
spus că, deși cususe cu aţă pielea capului, rana începuse din 
nou să supureze. A spălat rana, a pus peste ea mucegai și fire 
de păianjen, apoi mi-a înfășurat din nou capul cu pânză. Mi-a dat 
de mâncare și m-a culcat în patul ei, m-a învelit cu o cuvertură 
și mi-a mărturisit că, deși toată lumea îi spune doamna Pirjo, ea 
este încă fecioară, de aceea mi-a atras atenţia să nu mă ating 
de ea. N-am înţeles ce rău i-aș fi putut eu face, dar am asigurat- 
o că nu mă voi atinge de ea. 

Dimineaţa, mi-a dat o coajă netedă de mesteacăn și mi-a 
poruncit să-mi scriu numele pe ea cu un băț înnegrit în 
funingine. A pus coaja de mesteacăn în lădiţa cu leacuri și a 
plecat să-i vadă și să-i îngrijească pe bolnavi, iar după-amiază, 
când s-a întors acasă, mi-a povestit că a arătat coaja de 
mesteacăn la diferiţi oameni care știu să citească și aproape toţi 
i-au spus că acolo scrie Mikael. Doar unul singur a citit Abe/, dar 
n-are nicio importanţă, a precizat doamna Pirjo, fiindcă ea a vrut 
doar să se convingă că acolo nu sunt semne drăcești sau 
picioare de muște, ci este scris ceva. 

Așa a început viața mea în casa doamnei Pirjo și m-am 
dovedit a fi și eu de oarecare folos, fiindcă adunam gâinaţ de 
cocoș negru, smulgeam fire de păr din cozile cailor sau lână de 
pe grumazul berbecilor, căutam locurile unde creșteau multe 
buruieni tămăduitoare și o ajutam să le culeagă când era lună 
nouă. Dar cel mai important lucru a fost că, la rugămintea ei, 
părintele Petru m-a învăţat să citesc, să scriu și să socotesc cu 
ajutorul rozariului. 


22 


S-ar putea spune că rana de la cap mi-a schimbat în întregime 
viața și caracterul. Chiar și după ce rana s-a închis, iar părul de 
pe cap a ascuns cicatricea, am continuat să fiu vioi, curios și 
dornic de învăţătură și am uitat de vremea când eram un copil 
speriat și timid care plângea mai tot timpul. Doamna Pirjo nu m- 
a bătut niciodată și nici n-a încercat să mă înspăimânte, 
dimpotrivă, a fost întotdeauna foarte bună, m-a încurajat și a 
fost mândră de mine pentru ușurința cu care învățam să scriu și 
să citesc. Pentru mulți alţii învăţătura este o pedeapsă, pentru 
mine a fost o joacă de care nu mă mai săturam niciodată. 

Nici nu știu dacă voi fi învăţat mai mult din pioasele istorioare 
ale părintelui Petru sau din cunoștințele despre natură ale 
doamnei Pirjo, care-mi arăta în nopţile senine poziţia stelelor pe 
cer, iar în zilele înmiresmate de vară mă ducea în pădure sau pe 
malul râului ca să cunosc buruienile cu care pot fi vindecate 
diferite boli. De fapt, doamna Pirjo era o tămăduitoare reputată, 
care trăia în bună înţelegere cu prelaţii Bisericii și cu fraţii în 
veșminte cernite de la mănăstire. Fratele cunoscător de leacuri 
al mănăstirii era un călugăr ce-și cam făcea treaba de mântuială 
și se orienta doar după vechile scrieri despre buruienile 
tămăduitoare, care nu puteau fi de prea mare folos la 
vindecarea bolilor din ţările nordului depărtat. Ca femeie 
înţeleaptă ce era, doamna Pirjo avea grijă să nu fie în relaţii de 
vrăjmășie cu oamenii mănăstirii, de aceea, de fiecare dată când 
avea de-a face cu vreo boală mai grea, cerea ajutorul 
călugărului școlit al mănăstirii ca să-i aghesmuiască bolnavul, să 
dea cu sare prin toate părțile, să conjure spiritele rele și să 
rostească formule magice în limba latină. După părerea ei, 
propriile descântece magice, moștenite de la familia Karvajalka, 
erau la fel de puternice ca frazele latinești ale călugărului 
Bartolomeus, dar le folosea rar și niciodată nu uita să ceară 
ajutorul Sfintei Fecioare Maria, atât înainte de a le rosti, cât și 
după aceea. 

Era atât de bună cu mine doamna Pirjo, de aceea nu m-am 
temut niciodată de ea, ci de vrăjile ei, fiindcă atunci când le 
rostea își schimba înfățișarea, creștea în înălțime, își dezvelea 


23 


tot albul ochilor, iar privirea îi era fixă și înspăimântătoare. Nu 
este de mirare că mulţi bolnavi se speriau și chiar se vindecau 
de pe urma sperieturii, atât de puternice sunt aceste 
neîndoielnice vrăji păgâne, pe care le-am învăţat și eu, de altfel, 
de la ea, mai târziu. 

La început, părintele Petru n-a luat în serios această instruire 
a mea la care consimţise, dar văzând cât de mult am progresat 
într-o iarnă, deși el venea pe la noi - între două liturghii - doar o 
dată sau de două ori pe săptămână, și atunci era mai tot timpul 
ocupat cu mâncarea și băutura, a început să discute serios cu 
doamna Pirjo spunându-i că cel mai bine-ar fi să mă dea la 
mănăstire sau la școala catedralei, unde aș putea învăţa 
gramatica, retorica și dialectica cu maestrul Martinus. 

— Pentru numele Sfintei Fecioare și al tuturor sfinţilor, și să 
nu-i uităm cumva pe Sfinţii Apostoli și pe Sfânta Biserică! i-a 
spus el într-o zi, ștergându-și buzele unsuroase cu mâneca 
sutanei. Dacă aș avea eu un băiat ca Mikael - totuși, ferească- 
mă toţi sfinţii să am copii! —, l-aș da la școală fără nicio ezitare, 
fiindcă sunt convins că, mai devreme sau mai târziu, băiatul o 
să fie mândria bisericii. Ar putea ajunge canonic sau poate chiar 
episcop, căci știe deja pe de rost Pater noster și Ave Maria, şi 
poate număra pe latinește până la douăzeci. Să spun drept, eu 
niciodată n-am reușit să trec mai departe de cifra asta. 

După ce a rostit aceste cuvinte, a tras pe gât o dușcă bună de 
vin, lăudându-i virtuțile. 

— Dar uiţi, părinte Petru, a spus doamna Pirjo, că Mikael este 
un copil orfan, născut în afara căsătoriei. Biserica nu admite 
copii din flori sau copii de târfe. Oare ce bucurie o să aibă el de 
pe urma școlii, dacă tot nu va putea ajunge preot? 

— În locul tău, doamnă Pirjo, i-a atras atenţia părintele Petru, 
l-aș numi mai degrabă pe băiat cu un cuvânt cărturăresc și 
civilizat, bastard. În acest cuvânt este ceva misterios și 
înșelător. Doar să-l auzi, și-ţi vin imediat în minte toate numele 
nobililor și emisarilor papali care-au trecut în ultimii ani prin 
Turku. Dacă îi vei spune maestrului Martinus că Mikael este doar 
un copil din flori, va crede că tatăl băiatului trebuie să fi fost 
vreun soldat sau vreun tăbăcar, și nici nu va mai voi să te 
asculte până la capăt. 

— Doar n-am să mă apuc să-l mint! a protestat doamna Pirjo. 


24 


— Astea-s vorbe fără rost! a spus cu dispreţ părintele Petru. 
Pro primo, trăsăturile fine ale feței, părul mătăsos, mâinile și 
picioarele subţiri, mintea ascuţită, cunoștințele și purtările 
civilizate ale băiatului sunt dovezi de netăgăduit ale originii lui 
nobile. Pro secundo, cuvântul bastard, care precizează 
apartenenţa socială, are aceeași semnificaţie ca și expresia pe 
care ai întrebuinţat-o: rodul păcatului, sau - ca să folosim latina, 
pentru a nu ne mai simţi atât de stânjeniţi și a nu-l prejudicia pe 
genitor - fructus inhonestus et turpis?. 

Mi-am pipăit părul aspru. Nici mâinile nu erau moi, în schimb 
erau tare murdare. Oarecum confuz, am încercat să le curăț, 
frecându-le de picioare. 

— Crede-mă, multprețuită și milostivă doamnă Pirjo, a spus 
părintele Petru, ridicând cu îndemânare cana de cositor. Cel mai 
bine-i să te duci și să vorbești cu maestrul Martinus, iar dacă-i 
vei pune în faţă o bucată de stofă, cam cât să-i ajungă de un 
anteriu, și pe deasupra un jambon gras de porc, în timp ce vei 
zornăi discret câteva monede de argint, te asigur că-și va 
îndemna urechile să asculte rugămintea ta, chiar dacă este atât 
de neobișnuită. Apoi, dacă îi vei spune în șoaptă, cu o voce 
gravă și misterioasă, „Băiatul este bastard”, vorbele acestea vor 
fi de ajuns pentru a-i deștepta curiozitatea, iar dacă apoi, cu 
teamă și respect, vei mai spune că ai făcut un jurământ cumplit, 
care te împiedică să spui mai multe, vei vedea că maestrul 
Martinus îi va da atenţie mai mare lui Mikael decât altor copii, 
mai cu seamă că, atât jambonul cât și arginţii, vor vorbi în 
favoarea lui. 

— Bine, dar eu nu am făcut niciun jurământ, a spus doamna 
Pirjo, și-apoi, nu știu nimic sigur despre tatăl băiatului, chiar 
dacă mă bate gândul că poate-o fi fost războinicul acela cu 
barbă roșie, care acum opt ani dădea târcoale atelierului lui 
Mikko tinichigiul. Războinicul a dispărut de multă vreme, cât 
despre Kerttu Mikontytär, fata asta trebuie să fi fost cam 
nebună de s-a aruncat în râu. Toată lumea știe că virtutea unei 
fete tinere este un vas fragil care nu rezistă prea mult și se 
sparge cu atât mai ușor cu cât fata este mai frumoasă, deși 
sărmana Kerttu numai frumoasă nu mai era când, pedepsită, 
stătea în pronaosul bisericii cu picioarele priponite-n butuci, cu 


? Rod al necinstei și rușinii (lat.). 
25 


părul răvășit și cu ochii înroșiţi și umflaţi de plâns. Dar și mai 
proști și mai nebuni decât ea au fost părinţii ei, a căror asprime 
a împins-o pe biata fată să-și ia zilele. Intr-o situaţie ca asta, 
oricare om cu judecată ar fi încercat s-o mărite în grabă cu 
vreun bătrân căruia i-a murit femeia, și nu se poate spune că-n 
Turku n-ar fi fost destui bărbaţi bătrâni care să râvnească dup- 
așa o fată. 

— După părerea mea, a intervenit părintele Petru, această 
discuţie despre virtutea fecioarelor este foarte interesantă, dar 
mi-e teamă că l-am cam descumpănit pe Mikael cu atâtea 
lucruri triste. Adevărul este că eu îmi amintesc bine de Gertrud 
Mikontytär, care era o fată frumoasă cu ochi albaștri și, fără 
îndoială, avea un suflet mult prea bun pentru o lume ca asta. lar 
după atâtea acatiste și slujbe de pomenire, de care 
binecuvântata ei mamă s-a îngrijit cu râvnă, nu mă îndoiesc că a 
și fost mutată din purgatoriu în saloanele de aur ale cerului, 
unde cântă din harpă sau poate din cembalo, și a uitat de 
războinicii fioroși cu armuri sclipitoare, după care femeile își 
pierd capul, bineînţeles dacă n-au apucat să și-l piardă după 
călugări. Nu plânge, băiatule, nu am vrut să spun nimic rău, și, 
cel mai bine-ar fi, doamnă Pirjo, să te lepezi de toate îndoielile și 
să-mi făgăduiești acum, jurându-te pe cele sfinte, că nu vei 
povesti niciodată nimănui despre tatăl acestui băiat, ci vei 
spune doar că este bastard, așa să te ajute Dumnezeu! Și să știi 
de la mine că te vor mânca dracii lui Lucifer și Belzebut, de vei 
rupe acest legământ! lar de vei face așa după cum te-am 
sfătuit, îi vei putea spune cu seninătate maestrului Martinus, 
fără să minţi, tot ce trebuie să-i spui, iar el va crede că băiatul 
este, într-adevăr, un bastard, nu un nelegiuit oarecare, deși, fie 
vorba-ntre noi, mare deosebire între aceste două cuvinte nu 
este. Dar nu-i trece prin minte nici unui bărbat obișnuit să-și 
cumpere iertarea pentru paternitatea ascunsă, lucrul ăsta îl fac 
de obicei nobilii și înalții demnitari ai Bisericii, care ar putea 
avea de suferit multe prejudicii, dacă păcatul le-ar fi dezvăluit. 
Bărbatul simplu se spovedește cu umilinţă în fața preotului și, ca 
să-și păzească sufletul de flăcările infernului, dar și ca să evite 
rușinea de a fi acuzat pentru desfrânare, promite cu ochii închiși 
bani pentru întreţinerea copilului. 


26 


Discursul părintelui Petru i-a dat mult de gândit doamnei Pirjo, 
și nu este de mirare că eu, care eram doar un copil pe vremea 
aceea, am fost încercat de o amară disperare. În acea seară, 
buna mea protectoare a rămas multă vreme nemișcată, cu 
bărbia sprijinită în mâini, uitându-se fix la mine și repetând 
cuvântul bastard, ca să nu-l uite. Cred că părintele Petru reușise 
s-o convingă că eu eram, într-adevăr, un bastard. 

N-au trecut prea multe zile și doamna Pirjo a început să mă 
pregătească în vederea întâlnirii cu maestrul Martinus. Croitorul, 
pe care doamna Pirjo îl îngrijise în timpul atacului iutlandezilor 
fiindcă fusese rănit la cap ca și mine, a acceptat să-mi facă o 
haină de postav la jumătate din prețul cuvenit. Doamna Pirjo mi- 
a cumpărat cingătoare, ciorapi din piele și cizme înalte și mi-a 
garnisit cu dantelă gulerul cămășii. Mi-a pus pe cap o strachină 
de lut și, urmărindu-i marginea, mi-a tăiat părul, după care a 
vânat și a omorât cu răbdare toți păduchii, de-am crezut că 
niciodată n-am să fiu mai sănătos. 

Când a auzit că doamna Pirjo i-a adus în dar o bucată de 
jambon, maestrul Martinus ne-a ieșit în întâmpinare. Era 
îmbrăcat cu anteriul de preot iar pe cap avea o beretă uzată din 
mătase, însemn al înaltei sale erudiţii. Tot timpul cât am fost noi 
acolo, și-a strâns nasul subţire între degetul arătător și degetul 
mare, ca și cum ar fi vrut să ușureze fuga gândurilor, și, din 
când în când, l-a șters cu înverșunare. Ochii mici, înroșiţi și 
umflaţi, îi lăcrimau continuu. Un bărbat atât de impresionant 
încă nu mai văzusem și, după ce l-am privit cu teamă, mi-am 
îndreptat ochii spre rama plumburie a ferestrei prin care intra, 
din ce în ce mai puţină, lumina zilei. Nu m-am temut de el, m- 
am temut de știința lui, fiindcă pe perete era un raft cu nouă 
cărţi. După ce a cercetat cu degetele calitatea jambonului, a 
poruncit slujitorului să-l ia de acolo, ca și cum ar fi vrut să ne 
arate că disprețuiește toate bucuriile lumești. 

— Băiatul este prea mic, a spus el. Doctrinale și Donatus ca să 
nu mai vorbim și despre Breviarum, nu sunt lucruri pentru copii, 
mai degrabă instrumente de tortură pentru spiritul bărbaţilor 
maturi ai acestui popor cu judecată înceată. Ce știe băiatul? 

Am mers în faţa lui și am citit fără nicio ezitare Pater noster, 
Ave Maria şi Crezul, în limba latină. El m-a întrerupt de multe ori 
și a rostit corect cuvintele greșit articulate, apoi m-a pus să 


27 


citesc din nou, pentru a vedea dacă am reținut cuvintele 
corectate. Doar un singur cuvânt l-am recitit greșit, iar el l-a 
rostit corect încă o dată și, pentru a se asigura că nu-l voi mai 
uita, m-a tras atât de puternic de urechi, că mi-au dat lacrimile. 
După aceea a deschis o carte la întâmplare și m-a pus să citesc 
câteva fraze în limba latină. Deși n-am înțeles nimic din textul 
acela, m-am străduit să citesc cât am putut mai bine. Apoi mi-a 
dat un condei și o tăbliță de lemn acoperită cu un strat de ceară 
și mi-a poruncit să scriu următoarele cuvinte: G/oria in excelsiis 
Deo. După ce a văzut că am trecut și de această încercare, a 
spus: 

— Respectabilul părinte Petru a avut dreptate. Băiatul este 
inteligent. 

Apoi a urmat întrebarea de care ne temeam: 

— Cine este tatăl băiatului? 

Doamna Pirjo nu a spus nimic, doar a trecut punga plină cu 
öre de argint dintr-o mână în alta și a zâmbit. Maestrul Martinus 
a încurajat-o: 

— Poţi să-mi vorbeşti fără teamă, femeie, așa cum te 
spovedești în fața preotului confesor. Dacă ești legată printr-un 
jurământ, eu te pot dezlega, fiindcă sunt și preot, iar pentru 
ruperea jurământului va trebui să ţii doar câteva zile de post, 
care, te asigur, trec într-o clipă, ca și cum ai pocni o muscă pe 
perete. Așa că spune, femeie! 

Doamna Pirjo a cercetat cu ochii împrejur, s-a dus până la ușă 
și s-a asigurat că din spatele ei nu ascultă nimeni, apoi a șoptit 
la urechea maestrului: 

— Băiatul este bastard. 

Maestrul Martinus nu a fost câtuși de puţin impresionat de 
această noutate, ci mai degrabă enervat. Și a spus cu arțag: 

— Asta o știam de la părintele Petru, și n-aş fi acceptat să te 
primesc, muiere încăpăţânată, de n-ar fi insistat el atât de mult. 
Oare-ţi închipui tu, femeie proastă, că o bucată de jambon poate 
deschide unui copil nelegitim porțile spre știință și cunoaștere? 

Doamna Pirjo s-a întristat mult la aceste vorbe, dar și-a 
revenit și a spus hotărâtă: 

— E drept că sunt doar o femeie proastă și neștiutoare, dar 
cunosc ce înseamnă păcatul de moarte și cum trebuie să-mi 
păzesc sufletul de suferinţa veșnică, iar de acest păcat, nici 


28 


chiar eruditul maestru Martinus nu m-ar putea absolvi, de-ar fi el 
și cel mai îndemânatic vânător de muște sau flagelator cu 
nuiaua al copiilor nevinovaţi. Fiind vorba de o persoană prea 
înaltă, pentru liniștea sufletului vostru, maestre Martinus, este 
mai bine să nu-i cunoașteţi numele. Până și papa are ce au toți 
bărbaţii, ca să nu mai vorbim, pentru a nu-l ameţi pe acest biet 
copil, despre trunchiul prin care însăși maiestatea sa regele își 
slobozește apa. Mai mult de atât, n-am să spun, așa să-mi ajute 
Dumnezeu și să mă ţină în sănătate trupească și sufletească! 
Mai bine las să vorbească acești bani curaţi de argint, poate că 
maestrul Martinus va fi îngăduitor. 

Și spunând acestea, a lăsat să cadă cu zgomot o grămadă 
impresionantă de ore pe masă, apoi a izbucnit în plâns, fiindcă 
un singur öre de argint însemna o valoare pe vremea aceea, iar 
ea era o femeie care-și chibzuia cu grijă banii, chiar dacă era 
mai bogată decât o credea lumea. 

În felul acesta, datorită inimii bune a doamnei Pirjo, sfaturilor 
înțelepte ale părintelui Petru și cupidităţii maestrului Martinus, 
am fost primit la școala catedralei. Primii trei ani au fost 
infernali, sălbatici, cu lovituri de nuia, cu umilinţe și amaărăciuni. 
Toată fericirea, de care mă bucurasem până atunci în casa 
doamnei Pirjo, s-a risipit, iar din acei ani întunecaţi de școală, 
memoria mea nu a vrut să păstreze mai nimic. 


6 


La școala maestrului Martinus eram cel mai tânăr și cel mai 
firav elev, iar faptul că alături de mine, pe podea, stăteau cei 
mai nătângi băieţi, cărora începuse de-acum să le crească barba 
și ale căror obiceiuri grosolane și vorbe scabroase lăsau de 
înțeles că mai degrabă iubeau agitația senzuală a lumii decât 
declinarea substantivului mensa, nu-mi ușura existența. Pentru 
maestrul Martinus și pentru ajutoarele lui, singurele instrumente 
folositoare învățăturii erau  nuielele suple de mesteacăn 
înmuiate în apă sărată, de aceea, de multe ori m-am întrebat 
dacă nu cumva se înșelau ei asupra părții prin care este 
asimilată învățătura. Dar poate că gramatica nu se învaţă decât 


29 


cu nuiaua. Cât despre limba latină, toată lumea știe că nu poate 
intra în mintea nimănui decăt prin partea din spate. 

In primii doi ani am învățat mai multă suedeză și germană 
decât latină, fiindcă în rândul celor neinstruiţi, din care făceam 
parte, erau fii de burghezi, de nobili și de ţărani, cărora maestrul 
Martinus le explica în patru limbi diferite gramatica limbii latine, 
iar în cel de-al treilea an, când limba latină a devenit singura 
limbă de comunicare, atât la școală, cât și în drum spre biserică, 
cei care îndrăzneau să șușotească în limba lor treceau prin grele 
suferinţe de pe urma nuielelor de mesteacăn. Dar neistovitele 
nuiele ne erau și de mare folos în lungile ierni geroase, când am 
fi murit poate, chirciţi pe dușumeaua rece, de nu ne-ar fi încălzit 
din când în când sângele ce dădea să îngheţe în noi. Toţi elevii 
tușeau, strănutau și-și trăgeau nasul, iar maestrul Martinus și 
ajutoarele lui, ca să-și dezgheţe braţele amorţite, loveau cu 
generozitate, și așa se face că nuiaua s-a dovedit a fi cel mai 
bun leac împotriva răcelii. 

Pe măsură ce înaintam cu învăţătura, am început și noi, cei 
bătuţi, să iubim mai mult școala aceea sumbră cu ziduri groase 
care împrejmuiau ca un mormânt tinereţea noastră. Ne făceam 
planuri și ne juram solemn să nu-i cruţăm pe succesori, iar 
atunci când construiam fraze în limba latină, în care regulile 
gramaticale, atât de mult repetate, se înghesuiau ca niște sclavi 
ai gândirii noastre, ne bucuram dinainte pentru vremea când 
urma să fim noi cei care vor lovi cu nuielele. Repetam la 
nesfârșit cântecele evlavioase, până ce cuvintele și regulile 
învăţate pe de rost dobândeau un alt înţeles și cântecele își 
pierdeau cucernicia. In timpul marilor sărbători religioase, mai 
cu seamă vara și iarna, când se ţinea Târgul lui Heikki'%, 
mulțimea se bucura ascultându-ne în biserică sau în afara ei, și, 
fiind noi copiii care cântam în corul bisericii, cunoșteam pe de 
rost toate liturghiile și ceremoniile sărbătorilor. 


10 Pomenirea Sfântului Henrik avea loc de două ori pe an: la 19 
ianuarie Dies nativitatis (ziua de naștere) și la 18 iunie - Festus 
translationis sancti Henrici (comemorarea mutării  osemintelor 
Sfântului Henrik de la biserica din Nousiainen la catedrala din Turku). 
Slujbele religioase denumite Liturghia lui Heikki erau urmate de 
serbări populare numite Târgul lui Heikki. 

30 


Dar cea mai impresionantă reuniune ecleziastică, la care mi-a 
fost dat să iau parte, a fost ceremonia exhumării osemintelor 
Sfântului Hemminki. Eram de patru ani la școală în acea vreme 
și, împreună cu alți zece elevi avansați, dintre care cei mai mulţi 
s-ar fi putut mândri cu o barbă frumoasă, de n-ar fi fost obligaţi 
să și-o radă, tocmai începeam învăţarea dialecticii. Orașul era 
din nou bogat, așa că bisericii i-a dat mâna să facă din 
ceremonie cea mai strălucitoare sărbătoare ce s-a pomenit 
vreodată în istoria regatului suedez. 

N-aș putea spune că am fost străbătut de vreun fior festiv 
după ce a fost ridicat chepengul și am coborât să adunăm 
oasele sfântului, fiindcă, fulgerător, în ciuda tămâiei și smirnei 
care fumegau din belșug, o duhoare înspăimântătoare de 
cadavru și de putreziciune a umplut catedrala. Fusesem ales 
printre copiii care se bucurau de această favoare, ca răsplată 
pentru un poem meșterit în limba latină, în care povestisem 
despre viaţa episcopului Hemminki și minunile ce le făptuise. 
Grămada de oase era impresionantă și, în timp ce împrejur 
preoţii celebrau sfânta liturghie, noi am spălat și lustruit fiecare 
os cu multă râvnă și curaj, într-o stare crescândă de extaz, ca și 
cum am fi băut vin sau razele Duhului Sfânt s-ar fi revărsat 
peste noi. Cu obrajii aprinși și ochii strălucitori, am simţit 
deodată parfumul ambrei cerești. Și mai intens l-am simţit 
atunci când am ţinut în mâini craniul arămiu al sfântului 
Hemminki, pe maxilarele căruia erau câţiva dinţi stricaţi. Am 
înmânat episcopului Arvid oasele, unul după altul, iar acesta le-a 
dat mai departe prelaţilor, care, după ce le-au uns cu ulei sfinţit, 
le-au așezat într-un nou sarcofag. La un moment dat, 
respectabilul episcop a anunţat că sunt destule oase, așa se 
face c-am strecurat în buzunar o vertebră și un dinte, pe care le- 
am cules din pulbere, fiind convins că nu săvârșesc un păcat. 

Balsamul ceresc continua să emane din acele oase sfinte, iar 
călugărul Bartolomeus, specialistul în medicină al mănăstirii, ne- 
a asigurat că aura divină a osemintelor a ușurat simțitor lucrul 
pe care noi l-am făptuit în sumbra criptă. Mai târziu, în întuneric, 
uitându-mă la relicvele șterpelite, am observat împrejurul lor un 
vag contur albăstrui. Am înțeles că vertebra și dintele fie 
aparținuseră Sfântului Hemminki, fie altcuiva, ale cărui oase 


31 


deveniseră tot atât de sfinte după ce zăcuseră multă vreme în 
vecinătatea celor sfinte. 

Mai înainte de ceremonia propriu-zisă, noi, elevii de la școala 
catedralei am avut de înfăptuit o misiune sacră: să prindem 
porumbei și cintezoi vii. Dacă am fi știut mai înainte, am fi 
meșterit lațuri încă din iarnă și am fi prins flecari moţaţi și 
căldărași, care, după părerea mea, sunt păsări mult mai 
decorative decât porumbeii și cintezoii. 

In acea zi de sărbătoare, biserica a fost plină și de nobili și de 
săraci, iar împrejurul ei a fost și mai multă lume decât înăuntru, 
în centrul catedralei, pe podiumul acoperit cu pânză din jurul 
altarului stăteau arhiepiscopul și reprezentanţii papei, precum și 
multe alte înalte feţe bisericești, iar de la înălţimea de unde 
eram eu și ceilalţi copii, îi puteam vedea pe toţi dintr-o privire, 
fără ca nimeni să ne vadă. Nu m-am putut împotrivi tentaţiei 
ivite pe neaşteptate și am scuipat direct pe mitra 
arhiepiscopului. Cred că în catedrala din Turku sunt multe locuri 
ascunse, de unde, pizmaș, Satana pândește, gata în orice clipă 
să te împingă în păcat, fiindcă nu-mi pot explica altfel fapta-mi 
nedemnă decât ca pe o uneltire a diavolului. De aceeași părere 
a fost și părintele Petru când i-am mărturisit păcatul și mi-a 
poruncit să-l ispășesc prin post. Însă faptul că neîmpins de 
diavol, ci doar din proprie vanitate, mi-am însușit o vertebră și 
un dinte al Sfântului Hemminki, fusese un păcat mult mai mare, 
așa a spus părintele Petru, dar când a înţeles că însuși episcopul 
anunţase că sfântului nu-i lipsește nici un os, n-a rezistat nici el 
tentaţiei și și-a însușit vertebra, lăsându-mi mie dintele. 

In orice caz, biserica a fost plină de ghirlande și de coroane de 
flori, steme și scene din viața Sfântului Hemminki zugrăvite pe 
bucăţi de pânză și luminate din spate cu lumânări. În cele o sută 
de candelabre au ars mii de lumânări de ceară, luminând feeric 
catedrala. Trapa pardoselii a fost dată din nou la o parte. Craniul 
sfânt, pus într-un săculeţ din mătase roșie și celelalte oseminte, 
ce erau înfășurate într-o stofă prețioasă, au fost așezate într-un 
relicvariu aurit. Și în timp ce relicvele sfinte erau purtate în 
procesiune solemnă printre oamenii îngenuncheaţi, din nișa 
arcadei unde ne aflam, noi, băieţii de la școala catedralei, am 
aruncat bulgări din câlţi aprinși, umpluţi cu pulbere de tun, iar 
credincioșii luaţi prin surprindere s-au temut de incendiu și au 


32 


zbierat îngroziţi, crezând că biserica a fost fulgerată. Eu însumi 
m-am întrebat de multe ori după aceea cum de nu a luat atunci 
foc catedrala, fiindcă grinzile podului erau din lemn uscat și 
stăncuțele, care croncâneau răutăcios și se roteau deasupra 
capetelor noastre, ar fi putut lesne să ajute la împrăștierea 
focului. 

Am dat drumul porumbeilor și cintezoilor care au zburat în 
cerc sub bolta catedralei, apoi am aruncat flori și hostii 
enoriașilor, incitându-i astfel să fie generoși. Așa a și fost, în 
acea zi catedrala s-a umplut de ofrande, care au răscumpărat 
de multe ori în plus cheltuielile făcute în vederea ceremoniei, 
altfel zis, Sfântul Hemminki s-a răsplătit bine pe sine însuși. Dar 
toată lumea a fost mulțumită, iar doamna Pirjo mi-a spus că, 
pentru argintul pe care l-a dat bisericii, a primit destulă hrană 
sufletească și și-a bucurat ochii pe săturate. Pentru alţii a fost și 
mai grozav. După ce a sărutat relicvariul, un oarecare bărbat în 
vârstă, care până atunci abia putea să meargă sprijinit în cârje, 
a aruncat cârjele și a plecat din biserică mai iute decât un tânăr, 
iar o babă de la Casa Sfântului Duh, care era de ani de zile 
mută, și-a recăpătat graiul, dar mulţi au spus că mai bine ar fi 
rămas ea mută în continuare, că numai prostii scotea din gură. 

Pe lângă groază și deznădejde, în acei ani de școală am trăit 
și unele experienţe morale și mistice, de aceea am povestit cele 
de mai sus. 


7 


Eram prea tânăr și doamna Pirjo era o fiinţă nespus de bună, 
de aceea nu am fost nevoit să alerg prin sate în căutare de 
hrană și de bani pentru a-mi plăti studiile ca alți învăţăcei. 
Doamna Pirjo s-a îngrijit să nu-mi lipsească nimic, mi-a dat și 
casă și masă și căldură și lumânări, mi-a cumpărat chiar și o 
carte, așa se face că la cursul de retorică am fost primul elev 
care avea cartea lui. Pe prima pagină, sub titlu, am scris, după 
ce doamna Pirjo și-a dat acordul, numele: Michael Bast, 
Karvajalka și am însemnat anul: A.Dni M.D.XV. Dedesubt, am 
adăugat o ameninţare cruntă în limba latină pentru cel care va 
îndrăzni să fure sau să vândă cartea fără permisiunea mea. 


33 


Doamna Pirjo o cumpărase la un preț acceptabil și, după 
coperta jalnică și paginile zgâriate de semnături, se vedea că 
trecuse prin multe mâini. Mulţi ani, această carte a fost cea mai 
de preţ comoară a mea. Se numea Ars moriendi, adică Arta de a 
muri. Toată lumea înțelege din titlu care este conţinutul acestei 
cărți, care mai este citită și în ziua de astăzi și, fără îndoială, va 
fi citită și de generaţiile următoare, fiindcă este un îndreptar util 
pentru moarte și pentru viaţa viitoare. Doamna Pirjo a cumpărat 
cartea de la un bătrân căpitan de corabie, care o achiziționase 
cândva din Lubeck, pe când era chior de beat, de la un 
cârciumar care-l asigurase că această carte îl va feri de moarte 
mai bine decât oricare imagine de sfânt sau talisman vrăjit. Dar 
n-a fost să fie așa, fiindcă la întoarcere, având parte de o 
furtună cumplită, catargul corabiei s-a rupt și s-a prăbușit peste 
el sfărâmându-i coastele, încât a început să scuipe sânge din 
gură, și doar cu ajutorul Sfântului Nicolae a ajuns viu acasă. 
După părerea lui, cartea era lipsită de orice importanţă și cam 
tot atât de utilă cum îi este unui porc lingura de cositor, fiindcă 
bătrânul marinar nu cunoștea limba latină. Lucrurile acestea nu 
au diminuat valoarea cărţii, iar eu, învățând din ea multe fraze 
pe de rost, l-am uimit pe maestrul Martinus, care a început să 
creadă că sunt un băiat tare evlavios. 

Dar de ce a fost doamna Pirjo atât de prietenoasă, de cea 
risipit atâţia bani cu educaţia mea și de ce m-a îngrijit ca pe 
copilul ei nu am putut înţelege, sau, mai bine zis, nu mi-am 
bătut capul să înţeleg, fiindcă atunci mi se părea firesc ca ea să 
mă ocrotească. Poate că, obligată sa-și trăiască viaţa la 
marginea societăţii din cauza meseriei misterioase pe care o 
practica, la un moment dat s-a săturat să tot fie singură doar cu 
un câine și un porc pe lângă casă. Avea multe rude, atât în 
Turku, cât și în satele din împrejurimi, dar cu acestea era într-o 
continuă vrăjmășie din pricina moștenirilor comune, dotelor de 
căsătorie și faptului că ea nu se sfia să le spună pe faţă ce 
gândește. De aceea, rudele preferau să o lase în pace, 
multumind lui Dumnezeu că nu-și luase bărbat să înstrăineze 
averea familiei. În fiecare an, de ziua nașterii Domnului și de 
Târgul lui Heikki, rudele îi aduceau multe daruri, pentru a fi 
sigure că doamna Pirjo nu se va supăra pe ele până-ntr-atât 
încât să le lase cu buzele umflate și să dăruiască mănăstirii sau 


34 


bisericii averea sa, dar ea îi lăsa să trăiască într-o sănătoasă 
nesiguranță, păstrându-și în continuare libertatea deplină de 
acţiune. De leacuri și de descântece nu le era lor teamă, fiindcă 
toata familia moștenise această artă de la străbuni, ci se 
temeau doar de perseverenta și de limba ei ascuţită. 

În timpul vacantelor, doamna Pirjo mă lua peste tot cu ea și 
mă învăţa multe lucruri folositoare. Când nu era ocupată, mă 
punea să-i citesc din Ars moriendi și asculta cu interes 
tălmăcirea textului și explicaţiile mele. Ea spunea că oricare om 
cu judecată înțelege singur lucrurile scrise în carte, dar că, într- 
adevăr, rostite în latinește, aceste adevăruri evidente par mai 
înțelepte. Primăvara, când vitele erau scoase afară din grajduri 
și staule, la pășunat, după ce părintele Petru le aghesmuia, 
fiecare om înțelept din Turku trecea cu turmele și pe la doamna 
Pirjo să le descânte, fiindcă toată lumea știa că, fără farmecele 
ei, vacile ar fi fost sterpe sau ar fi născut viței morți, oile și-ar fi 
rupt picioarele și caii ar fi căzut în mlaștini. Despre aceste 
posibile nenorociri existau suficiente dovezi, așa că oamenii 
preferau să se asigure că nu se vor întâmpla, plătind bani 
doamnei Pirjo pentru descântece. Din când în când, pentru a 
risipi îndoielile unor femei șovăielnice, doamna Pirjo făcea o 
demonstraţie rapidă cu o creangă uscată prinsă-n perete, pe 
care o mulgea cu râvnă ca și cum ar fi tras de ugerul unei vaci, 
până ce din creangă ţâșnea lapte adevărat, dar acesta chiar că 
nu era doar un joc nevinovat. 

Dar eu, care trăiam în casa ei, ba chiar dormisem în același 
pat cu ea în primii ani, credeam că toate astea sunt lucruri 
firești, fiindcă ea însăși nu le acorda o prea mare importanţă. 
Mai târziu am început să mă întreb dacă faptul că învăţam atât 
de repede și fără niciun efort se datora puterilor ei magice, 
memoriei mele prodigioase și dorinţei neobișnuite de a învăţa, 
sau izbiturii în cap din copilărie. Bineînţeles că memoria mea a 
păstrat tot ceea ce mi-a arătat sau m-a învăţat, în schimb, ceea 
ce am văzut sau am auzit din întâmplare iar ea a vrut ca eu să 
uit, a rămas confuz și întunecat în mintea mea, ca un vis pe care 
în zadar încerc să-l redeștept. 

Încă de la început mi-a trezit interesul unul dintre oaspeții 
care venea des pe la noi, meșterul Laurentius, împreună cu 
care, în iernile geroase, doamna Pirjo obișnuia să bea vin fiert 


35 


amestecat cu mirodenii. Uneori îi aducea doamnei Pirjo câte 
ceva într-o pungă murdară din piele, dar cum niciodată nu am 
reușit să văd ce era acolo, ciudata pungă a rămas în memoria 
mea ca un mister de nepătruns. larna, obosit peste măsură 
după ziua de școală, ajungeam acasă pe întuneric, după ce 
dimineaţa tot pe întuneric și vijelie plecasem, așa că n-aveam 
timp să fiu uimit de nimic. Eram obosit și, uneori, când nu-mi era 
fundul prea brăzdat de la loviturile de nuia, adormeam pe scaun 
în timp ce mâncam. De obicei, o rugam pe doamna Pirjo să-mi 
ungă locurile dureroase. Ea mi le-a uns încă de la început cu 
untură de urs, de aceea, cu timpul, pielea de pe șezut s-a întărit 
și am putut suporta mai ușor durerile de pe urma loviturilor, 
chiar și fără să-mi dea lacrimile. Dar eram atât de adormit în 
fiecare seară, că nu puteam urmări sporovăială șoptită a 
doamnei Pirjo și a meșterului Laurentius. 

În timpul vacanţelor, când eram vioi, meșterul Laurentius 
prefera să asculte tălmăcirea învățăturilor din Ars moriendi și 
aprecia mult cunoștințele pe care le dobândisem la școală. 
Asculta cu gura întredeschisă și mustaţa rară îi era în continuă 
mișcare, fiindcă murmura după fiecare cuvânt ce-l rosteam. 
Purta pe deasupra un pieptar zdravăn din piele plin de pete și 
avea întotdeauna un aer descurajat și melancolic. Doamna Pirjo 
îl numea meșterul, dar de acest apelativ am fost uimit abia după 
ce l-am văzut prima dată practicându-și meseria. Nu venea mai 
înainte de amurg, pleca atunci când noaptea era neagră și nu-l 
vedeam ziua pe stradă în grupurile de burghezi, deși, judecând 
după respectul și prietenia pe care doamna Pirjo i-o arăta, nu 
mă îndoiam că este unul dintre cei mai importanţi bărbaţi ai 
orașului. Această prietenie era atât de vădită, încât începusem 
să cred că meșterul Laurentius era un vechi pretendent de-al 
doamnei Pirjo ce nu-și pierduse încă speranța, deși ea continua 
să susțină că nu se va căsători niciodată. Și cel mai evident 
semn era faptul că, de fiecare dată, doamna Pirjo îi oferea vin 
într-o cupă de argint, dar eu nu aveam nimic împotriva 
meșterului Laurentius, fiindcă era foarte prietenos cu mine. La 
urma urmei, el era un bărbat serios și de încredere, care vorbea 
cu plăcere despre moarte și asculta cu interes când citeam 
despre pregătirile pe care trebuie să le facă omul în vederea 
morții și a vieţii eterne. 


36 


— Viaţa oamenilor este săracă și amară, spunea el, n-are 
omul prea multe motive de bucurie. În chinuri se naște pe lume, 
cu greu depășește primejdiile ce-l pândesc în copilărie, nebune 
și nestatornice îi sunt poftele tinereții, iar de griji și de suferinţă 
are mai multă parte decât de bucurie. Tristeţea și oboseala îi 
amărăsc pâinea cea de toate zilele, mizerabilă și chinuită îi este 
bătrâneţea, iar moartea de obicei tristă. Nu ai de ce slăvi viața, 
doar moartea este un dar și omul trebuie mai degrabă să-i 
mulțumească decât să-i reproșeze celui care-i dăruiește 
moartea. 

Într-o dimineaţă de primăvară, când tocmai dădeau să 
înfrunzească mestecenii, gândind că este un bun prilej pentru a 
ne împlini educația morală, maestrul Martinus ne-a anunțat că 
suntem liberi toată ziua ca să putem vedea execuţia publică a 
doi pirați. 

— Rugaţi-vă pentru sufletele acestor bărbaţi nefericiţi! ne-a 
îndemnat maestrul Martinus. Într-adevăr, mulţi ar trebui să se 
roage pentru iertarea lor, fiindcă ei au trăit fără de Dumnezeu și 
și-au binemeritat focul iadului. În același timp, luaţi aminte la ce 
li se întâmplă celor ce încalcă legile oamenilor și pe ale lui 
Dumnezeu, care-și bat joc de viaţă și sunt o primejdie pentru 
ceilalți oameni. Și nu uitaţi că acela care bate la ușa cârciumii 
face primul pas spre spânzurătoare, și nu uitaţi că mulţi bărbaţi 
tineri, care și-au început viața în desfrânare, înălțaţi în ștreang 
și-au sfârșit-o. 

Nouă ne-au intrat sfaturile lui printr-o ureche și ne-au ieșit 
prin cealaltă, fiindcă cerul era senin, iar după ce am ieșit din 
oraș și am auzit trilurile ciocârliei și am văzut rândunelele care 
zburau în văzduhul albastru, am alergat ca niște viței lăsați în 
libertate pe drumul noroios ce ducea la dealul pe care urmau să 
fie spânzurați răufăcătorii. Ajunși la poalele dealului, ne-am 
alăturat mulţimii de oameni, printre care erau ţărani cu panere 
pline de mâncare și negustori cu butoaie de bere care-și lăudau 
și își vindeau marfa. Toată lumea era veselă și râdea. Piraţii 
erau dușmanii de moarte ai respectabililor negustori ai orașului, 
așa că spânzurarea celor doi pirați avea aerul unei sărbători 
importante și fiecare om cu judecată sănătoasă profita de acest 
prilej pentru a se amuza. 


37 


Dar când a început să se audă de departe, din oraș, bătaia 
tristă a clopotelor catedralei și să se vadă cortegiul călăului ce 
venea dinspre fortăreață, multora nu le-a mai ars de mâncare și 
de băutură, iar chipurile tuturor oamenilor au căpătat un aer 
destul de serios. Spânzurătoarea era înconjurată de soldați, 
condamnaților li se scoseseră încă de dimineaţă lanţurile de la 
picioare, dar mâinile le erau legate la spate cu curele de piele. 
După ce postiseră pe săturate în închisoare și se spovediseră, li 
se îngăduise să se spele și să se aranjeze, să-și pieptene părul și 
barba, li se oferise chiar și o masă pe cinste, așa că erau 
pregătiţi în toate privinţele pentru execuţia lor festivă. Cu 
crucifixul în mână, părintele Petru îi însoțea și-i încuraja cu 
glume și cu vorbe prietenoase, iar tâlharii erau într-o bună 
dispoziţie și ușor ameţiţi de importanţa ce li se acorda în acea zi 
însemnată a vieții lor. Au urcat pe picioarele lor dealul și s-au 
oprit în dreptul spânzurătorii. Călăul a apropiat cupa de buzele 
primului condamnat, un bărbat cam nătâng, cu spinare lată, 
care părea foarte stânjenit. A mormăit ceva, dar nimeni nu i-a 
putut înțelege vorbele. Oamenii au început să murmure: 

— Ce spune? Ce spune? 

Cineva din mulţime a strigat: 

— Vorbește mai tare! 

Părintele Petru l-a încurajat: 

— Încearcă să-ţi imaginezi că ești pe o corabie în timp de 
furtună și urli atât de tare, încât acoperi cu glasul tău vuietul 
furtunii. 

Și piratul a mugit ca un taur: 

— Oameni buni, iertaţi-mă pentru răul pe care vi l-am făcut, 
după cum și eu vă iert pentru răul ce mi-l faceţi! 

După aceea, călăul a sprijinit scara de spânzurătoare, iar 
părintele Petru a apropiat de buzele tâlharului crucifixul să-l 
sărute și l-a împins amical spre scară. Călăul l-a ajutat să urce, i- 
a petrecut laţul în jurul grumazului, apoi a coborât, i-a tras scara 
de sub picioare, după care trupul spânzuratului a rămas 
suspendat, cu picioarele zvâcnind convulsiv și legănându-se în 
aer. 

Celălalt tâlhar a privit cu mult interes trupul care se legăna în 
spânzurătoare până în momentul când călăul a apropiat cupa de 
buzele sale. După ce a golit-o, acesta s-a întors spre mulțime și 


38 


a început să vorbească cu un glas limpede, alegându-și cu grijă 
cuvintele, ca și cum ar fi vrut să lase de înțeles că este un 
bărbat cu purtări cuviincioase. 

— Spre bucuria voastră, burghezi onorabili și frumoase 
doamne, a spus el, am venit aici să-mi joc ultimul dans, legănat 
de vânt și cu picioarele ușoare. Îmi voi urma fratele în grădina 
paradisului, unde nu mă îndoiesc că a și ajuns, fiindcă Domnul 
nostru lisus Hristos a promis tâlharilor paradisul încă de când 
era răstignit pe cruce. li mulțumesc acestui bun părinte care a 
chezășuit pentru viaţa mea eternă, și-i mulţumesc, de 
asemenea, meșterului călău, care nu peste mult timp va petrece 
cu mâinile lui dibace frânghia în jurul grumazului meu, iar dacă- 
mi pare rău de ceva, este că nu pot răsplăti truda acestui bărbat 
cumsecade, fiindcă sunt un om sărac. Vă las cu bine ţară 
frumoasă, boltă cerească și rândunele! Bun venit fraţilor corbi, 
ciuguliți-mi frumos ochii! 

Poate c-ar fi vorbit mai mult, dar părintele Petru i-a apropiat 
crucifixul de buze și tâlharul l-a sărutat cu umilinţă. Apoi a 
plecat pe drumul primului tâlhar, iar eu am înțeles că moartea 
este un lucru extrem de simplu și execuţia în sine o nimica 
toată, dacă este săvârșită de un călău îndemânatic. Călăul s-a 
dovedit a nu fi altul decât prietenul meu, meșterul Laurentius. 
Dar nu am fost tulburat când am înţeles ce fel de meșter este, 
dimpotrivă, am gândit că această meserie simplă și firească i se 
potrivea de minune. Am fost chiar mândru pentru el, fiindcă 
preaîncercatul pirat îi apreciase măiestria. Și după atât de multe 
spânzurări și decapitări câte mi-a fost dat să văd, pot confirma 
că rar am întâlnit un călău cuviincios și priceput ca meșterul 
Laurentius, atât în ceea ce privește mânuirea rapidă a 
ștreangului, cât și a securii. Spre cinstea lui, trebuie amintit că 
niciodată nu a jupuit de viu vreun condamnat la moarte pe roata 
de tortură, dimpotrivă, chiar și pe cei mai tâlhari dintre tâlhari, i- 
a descăpăţânat mai întâi sau i-a spânzurat, după cum a fost 
cazul, ca abia după aceea să-i sfâșie și să le zdrobească oasele. 

Mai târziu, în aceeași seară, meșterul Laurentius și-a făcut 
apariţia în casa noastră, iar doamna Pirjo i-a oferit vin în paharul 
de argint. Neluând în seamă privirile uimite ale colegilor mei de 
școală, eu îl salutasem după execuţie, dar el, frecându-și 
stingherit mâinile, evitase să mă privească direct în ochi. 


39 


Oarecum stingherit, i-am mărturisit că n-aş fi bănuit că 
sufletul unui om poate părăsi trupul atât de ușor și de simplu. El 
a crezut că i-am apreciat iscusinţa, de aceea a spus: 

— Tu ești un băiat deștept, Mikael, și, fără îndoială, ţie nu-ți 
este frică de întuneric cum le este multor copii de vârsta ta. Nici 
părinţii lor nu sunt mai breji, este destul să intru într-o cârciumă 
ca sa beau o bere, că imediat se face liniște și nimeni nu mai 
îndrăznește să spună o vorbă, iar eu trebuie să stau singur la 
masă. Meseria de călău te însingurează de lume și, ca orice 
meserie respectabilă, se transmite din tată în fiu, ca în familia 
mea. Un om cu judecată pricepe lesne că meseria de călău este 
meseria pildelor pământului și nu pot înțelege de ce un măcelar 
care sacrifică animale lipsite de suflet este tot atât de respectat 
ca un tăbăcar, în timp ce de mine tuturor le este teamă și 
groază. Spune sincer, Mikael, îţi este frică să mă atingi? 

Mi-a întins mâna, iar eu am dat mâna cu el fără nicio teamă. 
Mi-a ţinut mult timp mâna în mâna lui, s-a uitat în ochii mei, a 
oftat din greu și a spus: 

— Eşti un băiat bun, Mikael, și dacă n-ai fi fost tu atât de 
strălucit la școală, te-aș fi învăţat cu plăcere meseria mea, 
fiindcă eu nu am niciun fiu. Meseria de călău este cea mai 
importantă meserie din lume, în faţa călăului îngenunchează 
principii și regii. Fără călău, judecătorii sunt neputincioşi și 
judecăţile zadarnice. De aceea, călăul este bine plătit, și chiar în 
timp de pace o duce mulţumitor, fiindcă nici omul nu se 
îndreaptă, nici crima nu se sfârșește vreodată. Mulţi călăi s-au 
îmbogăţit în vremuri de neliniște, mai cu seamă de pe urma 
artei politice, care este o născocire teribil de folositoare pentru 
prosperitatea călăilor. Mulţi nobili fac pârtie spre eșafod și îl 
respectă pe călău ca pe un maestru, iar înainte de a se așeza în 
genunchi în fața lui ca să li se reteze capul, îl omenesc cu o 
pungă de galbeni dacă sunt bine crescuţi. lar în cârciumă, după 
ce-ncep bărbaţii să lovească cu halbele-n cocoașa mesei și să-și 
spună-n gura mare părerile politice, călăul poate fi sigur că va 
avea parte de zile bune. 

A băut o gură de vin și nu a mai spus nimic, oarecum stânjenit 
de faptul că-și dăduse prea mult drumul la gură, dar eu am 
insistat să povestească despre meseria lui. După ce și doamna 
Pirjo l-a încurajat, meșterul Laurentius a spus în continuare: 


40 


— Ca să fii un călău bun, trebuie în primul rând să câștigi 
încrederea clientului, fiindcă această efemeră legătură cu 
victima este mai sângeroasă decât legătura unui preot confesor 
cu enoriașul sau a unui tămăduitor cu bolnavul. După cum ai 
văzut tu însuți astăzi, neîmpinși de nimeni, prietenii mei tâlhari 
s-au apropiat cu mult curaj și încredere de spânzurătoare. Dacă 
trebuie târât cu forța la eșafod condamnatul sau dacă zbiară și 
plânge că este nevinovat, implorând mulţimea să-l ajute, călăul 
își pierde buna reputaţie. Este drept că se-ntâmplă uneori ca un 
nevinovat să fie condamnat pentru crima altuia, mai cu seamă 
în politică, unde slujitorii plătesc adesea păcatele stăpânilor. Dar 
cum aceste erori sunt firești, un om cu judecată n-ar trebui să-și 
piardă cumpătul, să plângă și să zbiere. De aceea este de 
apreciat iscusinţa unui călău care-l poate face chiar și pe un 
nevinovat să accepte cu umilinţă pedeapsa pe care legea și 
instanțele judecătorești au pronunţțat-o. Un călău trebuie să fie 
un bun cunoscător al naturii umane. 

A rămas câteva clipe pe gânduri, a zâmbit, probabil 
amintindu-și de ceva, apoi a continuat: 

— De multe ori se întâmplă ca execuţia să fie cel mai mare și 
mai însemnat moment din viaţa lipsită de culoare a unui om. 
Este atunci firesc ca el să se pregătească cu atenţie, chiar cu 
mândrie, pentru că va fi pentru prima dată pe o scenă în fața 
mulțimii care-l va aprecia după felul cum se va purta și va 
transmite povestea lui generaţiilor următoare. Călăul trebuie să- 
| încurajeze pe omul vanitos care vrea să facă o impresie bună 
mulțimii. Celor slabi și înclinați spre văicăreală li se amestecă în 
ultima cupă a vieţii ierburi halucinogene, așa că, până la urmă, 
devin indiferenți la tot ceea ce urmează să li se întâmple. Dar 
asta-i o metodă prea simplă și copilărească. Adevărata artă se 
săvârșește doar când călăul reușește să-și convingă clientul că 
în fața morţii un bărbat înțelept se înfățișează cu umilinţă 
creștină, că viaţa înseamnă nestatornicie și vanitate, că pe 
acest pământ doar moartea este cel mai de preţ dar. 

Când am ajuns să fim prieteni, am fost o dată în căsuţa lui de 
lângă dealul pe care se găsea spânzurătoarea, iar el m-a învăţat 
să cunosc buruienile secrete care cresc în locuri unde a curs 
sânge de om. Mi-a dat voie să mânuiesc sabia lui uriașă, dar n- 
am reușit s-o ridic nici cu amândouă mâinile. Mi-a arătat 


41 


securea și funia pe care o împletise și o unsese ca să fie 
durabilă și alunecoasă. 

Dar a trecut multă vreme până când am îndrăznit să vorbesc 
cu el despre înspăimântătoarele gânduri care mi-au trecut prin 
minte când am văzut ultimul dans al picioarelor neputincioase 
ale tâlharilor spânzurați. 

— Meștere Laurentius, am spus eu. După ce am văzut cât de 
ușor poate muri un om în mâinile voastre dibace, am început să 
mă îndoiesc că mai există ceva după moarte. Am umblat 
noaptea pe dealul spânzurătorii și pe partea de miazănoapte a 
cimitirului, unde se spune că stafiile au obiceiul să se arate 
oamenilor vii, dar n-am avut parte de nicio confirmare. Știu că 
sufletul omului este nemuritor și că viața eternă există, fiindcă 
așa am fost învăţat, dar aș dori o probă care să-mi risipească 
îndoielile. 

După ce și-a făcut de multe ori cruce, meșterul Laurentius a 
spus: 

— Vorbele tale sunt necuvioase, păgâne, nici nu vreau să mai 
aud astfel de vorbe. Oare tu crezi că un biet om ca mine poate 
aduce dovezile pe care nimeni nu le poate aduce? 

Dar a avut o ușoară ezitare când a rostit aceste cuvinte, de 
aceea am insistat să-mi dea un răspuns mai clar, iar el a spus: 

— Ai intuit bine, Mikael! Ca servitor al morţii, m-am gândit 
atât de mult la moarte, încât am ajuns să nu le mai vorbesc 
clienţilor mei despre paradis și despre viaţa eternă. Vorbească- 
le preoţii și călugării despre asta! Însă când un condamnat la 
moarte, îngrozit de ideea pedepsei veșnice, m-a întrebat ce știu 
despre moarte, l-am îndemnat să-și imagineze că după ce a 
trebuit să umble o întreagă noapte geroasă de iarnă prin 
întuneric, ajunge până la urmă să se odihnească într-un așternut 
călduros, unde va să doarmă un somn profund, fără să-i mai fie 
teamă că îl va deștepta cineva și-l va trimite din nou în frigul de 
afară. Așa am spus, dar dacă am păcătuit, să-mi ierte 
Dumnezeu păcatul, fiindcă eu nu am vrut decât să încurajez 
niște bieţi oameni a căror credinţă dădea să se risipească. 

— Dar, am spus eu, dacă moartea este somn și uitare, să fie 
oare viaţa fără niciun rost? 

— Așa și este, a afirmat senin meșterul Laurentius. Niciodată 
n-am putut înţelege de ce sunt atât de proști oamenii și doresc 


42 


să trăiască această viaţă de suferinţe, când este atât de ușor să 
o curme. 

— Dar, am spus eu, oare de ce doar în vis ni se arată cei 
morți? 

— Eu nu visez niciodată, mi-a răspuns meșterul călău 
Laurentius. Cel care are conștiința curată doarme liniștit. Eu 
cred că doar oamenii bolnavi și babele smintite visează. 

Chiar dacă știam prea bine că meșterul Laurentius nu are 
dreptate și că îndărătul vorbelor lui inocente se ascunde erezia, 
închipuirile lui mă mângâiau, fiindcă în mintea mea stăruia 
imaginea mamei mele și în inimă purtam suferința de a nu o fi 
cunoscut. Era mult mai liniștitor gândul că aruncându-se în apă, 
ea curmase pentru totdeauna suferinţele și umilințele de care îi 
fusese plină viaţa, ca să doarmă somnul etern din care nimeni 
să nu o mai poată trezi. l-am mărturisit acestea părintelui Petru, 
care, mai întâi m-a dojenit, apoi a căzut pe gânduri, după care a 
spus că nici Biblia, nici Patriarhii Bisericii nu au explicat deloc 
clar ce se înţelege prin paradis, în schimb este vădit mult mai 
elaborată descrierea infernului și a purgatoriului. De aceea, 
după părerea lui, nu poate fi un prea mare păcat presupunerea 
unor oameni că paradisul ceresc ar fi un etern somn profund 
fără vise, din care nimeni nu te mai poate deștepta și poate că 
nici n-ar fi rău de-ar fi așa, fiindcă altfel, într-o eternitate, timpul 
nu se mai termină niciodată. Oricum, m-a pus să ispășesc prin 
post păcatul acestor cugetări și mi-a atras atenţia să mă feresc 
a gândi prea mult la lucruri care nu se potrivesc vârstei mele, 
mai cu seamă că aceia care gândesc prea mult se depărtează 
de mult râvnitul paradis. 


8 


Gândurile care mă frământau erau o dovadă că-mi pierdusem 
inocenţa de copil și că diavolul își pregătea deja capcanele cu 
care să mă rătăcească. Imi pierdusem locul din corul de băieţi al 
catedralei din cauza vocii în schimbare și eram din ce în ce mai 
preocupat de toate schimbările ce se petreceau în trupul meu. 


43 


Tot așa a venit și acea sâmbătă seară, când doamna Pirjo, în 
timp ce mă spăla în saună, m-a cercetat atentă cu privirea, apoi, 
după ce ne-am întors în casă, mi-a spus: 

— Mikael, cred că de-acuma este timpul să-ţi speli singur 
părul și spatele, și în același pat cu mine nu cred c-ar mai trebui 
să dormi, fiindcă ai putea cădea în ispită și nici eu nu sunt 
nevinovăția desăvârșită, ci doar o femeie slabă. Este mai potrivit 
să dormi în alt pat și să porți veșminte bărbătești, fiindcă ai 
devenit bărbat. 

Spusele ei m-au întristat, dar am înţeles că are dreptate și tot 
atunci am înţeles de ce uneori, în nopţile de primăvară, suspina 
și se frământa neputând să doarmă. Incepusem de-acum să 
cuget la legăturile dintre bărbaţi și femei și pot spune că în 
această privinţă nu mai aveam niciun fel de îndoieli, deoarece 
colegii mei mai mari nu se sfiau să povestească într-un limbaj 
grosolan tot felul de grozăvii. Dar când ei se făleau cu micile lor 
mârșăvii, mie îmi ardeau obrajii de rușine, fiindcă până atunci 
crezusem că dragostea este un sentiment important. De aceea, 
când am înţeles la ce nivel de bestialitate și de josnicie se 
reduce partea ei trupească, nu am mai avut nici cea mai mică 
tentaţie să o caut. 

Cu toate acestea, mintea mea era frământată de gânduri 
neliniștitoare. În nopţile luminoase ale începutului de vară nu 
puteam închide ochii și hoinăream în împrejurimile orașului ca 
să respir mireasma mălinilor și să ascult cântecul păsărilor de 
noapte, măcăitul rațelor sălbatice și strigătul bufniței. Tânjeam 
după prietenie și aș fi vrut să întâlnesc pe cineva căruia să-i pot 
dezvălui gândurile ascunse, dar printre colegii de școală nu-mi 
fusese dat să găsesc un astfel de prieten. Așa se face că 
părintele Petru a devenit cel mai bun prieten, iar momentele de 
confesiune și-au sporit importanţa, chiar dacă nu știa el 
întotdeauna ce răspuns să dea întrebărilor mele înflăcărate. 
Adevărul este că părintele Petru avea multe slăbiciuni pe care le 
răstălmăcea potrivit umilinţei creștine, dar nu încape îndoială că 
avea și multă înţelepciune, într-una din zile, după ce s-a sfătuit 
îndelung cu părintele Petru, doamna Pirjo mi-a spus: 

— Mi-ai cerut de multe ori voie să călătorești prin ţară cu 
colegii de școală, dar nu am consimțit, pentru că trăim vremuri 
nelegiuite și m-am temut că te vei întoarce cu trupul rănit și cu 


44 


sufletul pustiit. Se povestesc atât de multe istorii păcătoase, că 
până și episcopul a spus c-ar trebui să se termine cu hoinăreala 
asta. Au ajuns ţăranii să-i gonească pe învăţăcei cu furcile din 
patul nevestelor și din hambare, unde-și fac de cap cu 
slujitoarele, și tare mi-e teamă că nici alifia de urs nu ajută la 
nimic dac-ai apucat să-ncapi pe mâna lor. Pe de altă parte, ar 
cam fi vremea să aduci și tu ceva bani în casă, de aceea am 
hotărât, împreună cu părintele Petru, că mai bine-ar fi să lucrezi 
în această vară la un meșter saxon de tunuri, care-a sosit nu de 
mult în oraș și caută un băiat serios și cinstit, care știe să 
citească, ca ajutor la pregătirea fierturii de salpetru și a pulberii 
de tun. 

Spunând acestea, doamna Pirjo a început să plângă. Apoi a 
continuat: 

— Nu prea am vrut eu să te las. Dac-ar fi după mine, te-aș 
ține toată viața prin preajmă-mi și te-aș îngriji ca pe o floare, dar 
părintele Petru m-a asigurat că pentru folosul tău este mai bine 
să trăiești un timp printre bărbaţi, nu doar pe lângă o muiere 
singură. Dar să ai grijă și să nu te apropii prea mult de pulberea 
aia! De altfel, în fiecare sâmbătă o să poţi veni acasă, ca să-ți 
dau provizii, că doar n-o să ţii post cât timp vei învăța meseria 
aceea periculoasă și te asigur că niciodată n-aș fi consimţit s-o 
înveţi, dacă meșterul ăsta saxon, care are un nume atât de 
păgân, încât mi s-ar încurca limba-n gură dac-aș putea să-l 
rostesc, nu m-ar fi asigurat că te va plăti bine. În plus, părintele 
Petru spune că un băiat de vârsta ta nu trebuie tot timpul 
cocoloșit ca mâzga din nas. 

Adevărul este că părintele Petru îmi găsise cea mai grozavă 
meserie, după care tânjea orice băiat de vârsta mea. Așa că am 
fost încântat la gândul că voi învăţa secretele preparării pulberii 
detonatoare și voi cunoaște armele de foc, și nu m-am mai 
gândit deloc la hoinăreală. 

Meșterul Schwarzschwanz, sosit din Germania imediat după 
ce marea se dezgheţase, era în serviciul comandantului 
fortăreței, cu care încheiase o înțelegere scrisă foarte 
complicată pentru turnarea unor tunuri, îmbunătăţirea fabricării 
pulberii și instalarea de cazane pentru prepararea salpetrului, 
de unde și zvonurile care circulau în oraș despre vremurile 
neliniștite ce urmau să vină. 


45 


Era un bărbat cu fața tuciurie, scurt de statură, cu spinarea 
lată, cu ochi negri strălucitori și vioi, care-și răcnea și mugea 
poruncile, probabil închipuindu-și că în felul acesta lucrătorii îl 
vor putea mai lesne înțelege. Când s-a convins că îi înțeleg 
limba și știu să scriu, l-a apucat de gât pe vagantul!! beat care-i 
fusese până atunci ajutor și l-a dat afară cu o lovitură de picior 
în fund. După care, dându-și drumul la tot ce avea pe suflet, i-a 
înjurat pe îndelete pe comandantul fortăreței și pe consilierii 
primăriei orașului, apoi a trimis în flăcările infernului toată ţara, 
cu poporul ei de imbecili, care l-a ademenit cu promisiuni 
mincinoase. Și-a scos bereta de pe cap, a trântit-o de pământ și 
a început s-o calce-n picioare, iar eu am încremenit privindu-l 
fascinat - fiindcă nu mai văzusem până atunci un bărbat atât de 
furios - și am încercat să memorez nemaipomenitele înjurături și 
blesteme, vădit inepuizabile, culese de la războinicii multor ţări 
prin care călătorise. 

M-am temut că va fi un stăpân aspru, dar m-am înșelat. 
Constatând că sunt punctual și demn de încredere, s-a domolit, 
a fost blând cu mine și nu m-a mustrat niciodată, nici chiar 
atunci când făceam vreo greșeală. A înțeles bine că mă 
străduiam să execut corect tot ceea ce-mi poruncea, iar după o 
vreme a început să aprecieze rapiditatea cu care învăţam 
lucrurile de bază ale meseriei lui. 

— Pentru sângele lui Hristos! spunea el. Mikael Pelzfuss, dac- 
ai fi tu saxon, te-aș face un meșter de tunuri atât de mare, c-ar 
alerga principii cu limba scoasă după tine ca să te roage să le 
intri în slujbă. Mikael, lasă dracului cărţile și apucă-te de 
meșterit tunuri, și-ai să vezi că-n toate ţările vei fi bine primit și 
vei câștiga bine! 

Dar la început fusesem grozav de dezamăgit și nimic nu mi se 
păruse atrăgător, fiindcă fiertura de salpetru era un amestec 
dezgustător cu miros puturos și persistent, iar în prima sâmbătă 
când am ajuns acasă, după ce încă din curte a început să mă 
adulmece, doamna Pirjo mi-a spus dezgustată să lepăd tot ce 
am pe mine în fața saunei și nu m-a lăsat să intru în casă până 
ce nu m-am îmbrăcat cu veșminte curate. După cum știe toată 
lumea, pământul din care se obţine salpetrul se scoate din 


11 Poet și cântăreț medieval rătăcitor, de limbă latină, care slăvea 
vinul și bucuria dragostei. 
46 


vechile grajduri și de sub depozitele de gunoaie. Din cauza 
mirosului neplăcut, primăria nu acceptase să fie prelucrat între 
zidurile orașului, deși meșterul Schwarzschwanz, înjurând cu 
râvnă, îi asigurase pe consilierii primăriei că mai degrabă se 
apropie mirosul fierturii de salpetru de smirnă, decât mirosul lor 
împuțit. 

Scăpăm totuși repede de partea neplăcută, fiindcă borhotul 
acela rău mirositor, odată pus în cazane, își împlinea fierberea 
într-o săptămână, de pe urma lui obținându-se o jumătate bună 
de butoi cu salpetru curat. Cele trei fierberi succesive pentru 
obținerea salpetrului pur erau supravegheate de cel mai 
vârstnic dintre slujitorii meşterului  Schwarzschwanz, mie 
revenindu-mi doar misiunea de a merge acolo călare o dată pe 
zi și de a verifica dacă toate-s în regulă. Meșterul îmi împrumuta 
calul lui, era de fapt o adevărată plăcere că aveam ocazia să 
umblu călare. 

Vechea moară de pulbere se afla într-un loc pustiu de la malul 
râului, departe de oraș, unde se găsea destulă apă pentru 
umezirea amestecului și pentru stingerea focului în caz de 
explozie. Meșterul Schwarzschwanz era teribil de prudent și 
măcina separat pucioasa, salpetrul și cărbunii, iar roţile morii 
erau din lemn. În ceea ce privește cărbunii, nu trebuia să ne 
îngrijim noi de asta, fiindcă erau destui cărbunari iscusiţi, iar 
meșterul spunea că, atunci când cineva își cunoaște meseria, 
cel mai bine este să nu te amesteci în treaba lui. Singura 
exigenţă era în legătură cu lemnul din care se obținea 
cărbunele, și el prefera mesteacănul, fiindcă pulberea explozivă 
devine astfel mai puternică și, în același timp, se economisește 
o oarecare cantitate de pucioasă și de salpetru, care sunt mai 
scumpe. În ceea ce privește cărbunele obţinut prin arderea 
lemnului de mesteacăn, spunea că n-ar trebui vândut în ţările 
care nu au păduri de mesteceni. 

— Dar, mai spunea el, arta fabricării pulberii explozive este 
cam veche, de aceea cei care o practică se agaţă cu 
încăpățânare de obiceiurile cunoscute și, spre răul lor, nu cred 
în spusele meșterilor mai înţelepţi. 

În acea vreme, ignorând reţetele vechi în care nu avea 
încredere, meșterul Schwarzschwanz încerca să găsească 
proporţiile perfecte ale componentelor pulberii explozive. 


47 


Instrumentul de măsură pe care-l folosea era o scală gradată 
verticală, de-a lungul căreia era practicată o scobitură în care 
culisa o bilă. Sub scală era amestecul exploziv, care avea 
greutatea egală cu greutatea bilei culisante. In momentul 
exploziei, bila era împinsă mai mult sau mai puţin în sus, în 
funcţie de puterea pulberii. Treaba mea era să notez înălțimea 
până la care se ridica bila pentru fiecare amestec încercat, își 
pierduse atât de multe zile cu jocul acesta, că-ncepusem să mă- 
ntreb dacă-i va folosi vreodată la ceva. Dar el m-a asigurat că 
un meșter în armele de foc trebuie să cunoască bine toate 
proprietăţile pulberii explozive, fiindcă doar cunoscând puterea 
ei poţi ști de ce încărcătură este nevoie pentru un tun de o 
anumită mărime a ţevii. 

Apoi a venit și ziua așteptată, când dinspre vest a bătut un 
vânt convenabil. A pus într-o cuvă pucioasa, salpetrul și 
cărbunele în proporţiile ideale pe care le găsise după încercările 
despre care am povestit, ca să se amestece într-o mișcare de 
rotaţie constantă. După ce a prins cuva de axul morii, i-a 
poruncit slujitorului: 

— Ai grijă să se învârtă tot timpul cu aceeași viteză! 

Și-a făcut apoi cruce și mi-a spus: 

— Mergem să ne plimbăm, Mikael! 

Și pe când ne plimbam noi pe câmpul înflorit, nescăpând o 
clipă din ochi moara, meșterul Schwarzschwanz mi-a povestit că 
rar pot fi găsiţi doi meșteri care să aibă aceeași părere despre 
vremea propice pentru amestecarea componentelor pulberii 
explozive. Unii susţin că pulberea devine mai puternică dacă 
vântul bate dinspre nord, alţii dacă bate dinspre sud sau sud- 
est. 

— Dar, îţi jur pe barba papei de la Roma, Mikael! a spus el. 
Toate astea-s nerozii și superstiții care să-i impresioneze pe 
nepricepuţi. Ce importanţă are de unde bate vântul? Important 
este să nu bată nici prea repede, nici prea încet, să se 
învârtească moara cu o iuțeală constantă, și tot atât de 
important este ca axul morii să fie bine uns cu grăsime, ca să nu 
se încălzească și să producă scântei care-ar putea cădea în cuvă 
și să aprindă amestecul exploziv. 

După ce a apreciat înălţimea la care era soarele și s-a convins 
că timpul cuvenit rotirii s-a scurs, meșterul a urlat la lucrători să 


48 


înțepenească paletele morii. Am intrat în casa morii și meșterul 
a cercetat amestecul. A luat un pumn de pulbere pe care a 
mirosit-o și a gustat-o, după care a spus că este mulțumit. După 
ce au vânturat pulberea cu o lopată de lemn, lucrătorii au 
împrăștiat-o pe o suprafaţă netedă de lemn. Apoi pulberea a 
fost umezită, presată și cernută. Chiar dacă primise de la 
fortăreață câteva galoane de rachiu scump, meșterul 
Schwarzschwanz nu a folosit decât apă pentru umectarea 
amestecului. Și mi-a spus: 

— Rachiul se evaporă mai iute decât apa. De aceea, pentru ca 
pulberea să se usuce mai repede, este nevoie de el doar pe 
vreme umedă sau de iarnă. Dar ăsta-i un secret al meseriei, n- 
are rost să-l spun la toți profanii. Așa c-am făcut eu bine de am 
cerut de la garnizoană câte-un galon de rachiu pentru fiecare 
butoi de pulbere, n-are de unde ști comandantul cât rachiu suge 
pulberea, el crede că puterea pulberii de tun de la rachiu 
purcede. Dacă-i vreme bună și sunt meșter priceput, ce-i 
interesează pe domnii de la garnizoană ce fac eu cu rachiul? 
Este cu totul altceva când pulberea se sfârșește în timpul unui 
asediu și trebuie să prepari salpetru din pământul de pe pereții 
pivniţelor și să râcâi în lăzi după ultimul bulgăre de pucioasă, 
atunci n-ai încotro, trebuie să risipești și rachiu pentru pulberea 
de tun. 

După ce a blestemat și a înjurat pe săturate multele asedii la 
care luase parte, meșterul Schwarzschwanz și-a continuat 
expunerea despre pulberea de tun: 

— Bineînţeles, sunt și meșteri care pretind că există o băutură 
pură, cu un miros plăcut, din care se revarsă o adiere efemeră 
ce ține de tăria ei, și arde cu flacără curată, care poate 
învârtoșa pulberea de tun. Se spune că arabii cei păgâni au 
inventat-o și au numit-o a/ kohol. Acest soi de meșteri erudiți 
mai amestecă în pulberea explozivă praf roșu de cinabru și 
venin de șarpe, dar, pe sângele lui Hristos, dacă și substanţele 
astea mai ajută la ceva, apoi ajutorul lor este atât de mic, încât 
nici nu merită pomenit. Nu toate substanțele puternice dau 
putere. Află tu, băiatul meu Mikael Pelzfuss, că pentru un bărbat 
încercat este destul dacă spune un Pater noster când paletele 
morii încep să se învârtească și un Ave Maria la sfârșit, când 
pulberea este îndesată în butoaie, fiindcă tunul devorează 


49 


pulberea cum înghite terci porcul și-i nesătul ca o văduvă 
tânără, ce-i vlăguiește cu tot felul de spovedanii chiar și pe 
călugării cei mai viguroși care umblă-n picioarele goale, 
întotdeauna este nevoie de multe butoaie de pulbere, de aceea 
trebuie preparată cât mai simplu cu putinţă, altminteri este prea 
scumpă. 

În timp ce vorbea, meșterul a fărâmiţat pulberea în grăunţe 
fine și le-a arătat ucenicilor cum să le treacă prin ciur, cele mai 
fine urmând să fie folosite pentru arme cu bătaie scurtă. Apoi a 
poruncit să fie întinsă pulberea la uscat pe suporţi din lemn 
înclinați, expuși la soare și feriți de vânt. Tuturor lucrătorilor le-a 
interzis să poarte obiecte metalice în timpul lucrului, iar în 
picioare altceva decât încălțări din piele acoperite cu blană sau 
din scoarță de copac. Dar când a poruncit ucenicilor să dea jos 
de la gât iconițele, ei au protestat spunând că, de le vor lepăda, 
niciun sfânt nu-i va mai ocroti, ceea ce nu este prea just, fiindcă 
munca aceasta este destul de periculoasă. Meșterul se 
așteptase la asta, de aceea a dat fiecăruia câte o micuță 
statuetă turnată din plumb a Sfintei Barbara, spunându-le să le 
pună în pungile lor de piele, pe care să le atârne de gât. Le-a 
mai spus că vor trebui să plătească pentru statuetă jumătate 
din câștigul primei luni și i-a asigurat că în toamnă, când se va 
isprăvi lucrul, dacă nu vor mai voi să o parte, o vor putea 
restitui, primindu-și înapoi banii cu care au cumpărat-o. Și le-a 
mai spus: 

— După cum știți, deși cred că-n general nu știți nimic, fiindcă 
sunteți niște tăntălăi fără carte, Sfânta Barbara îi păzeşte pe 
oameni de trăsnete și de fulgere, de aceea în toate timpurile ea 
a fost protectoarea tunarilor și lucrătorilor care prepară 
pulberea de tun. Dacă nu credeţi, intraţi în catedrală și vă veţi 
convinge că pe arcada din partea de nord a bolţii este pictată în 
culori clare imaginea preafericitei Sfânta Barbara. Statuetele 
acestea din plumb au fost binecuvântate de unul dintre cei mai 
evlavioși și mai îndemânatici sculptori și au fost trecute prin apă 
sfințită. În plus, eu însumi le-am sporit puterea cu vorbe magice, 
pe care le cunosc de la excelentul maestru care m-a învăţat arta 
prelucrării armelor de foc, Magnus von Schwarzkunst. Era un 
diavol de bărbat și un magician puternic, dar până la urmă, 
nefiindu-le pe plac, blestemaţii de la putere l-au trimis direct în 


50 


paradis prin ţeava celui mai mare tun pe care el însuși îl 
construise, după ce fusese mai întâi ademenit cu vorbe 
înșelătoare de un neghiob de comandant ca să intre acolo. 
Vorba-i vorbă, așa că aceste statuete, pe care vi le ofer la un 
preţ de nimic, vă vor face mai puternici decât oricare magician 
din Passau. 

Până și cel mai sărac cu duhul dintre bărbaţii ce erau acolo s- 
a gândit că n-are nimic de pierdut, fiindcă, vădit, statuetele erau 
mult preţuite de meșterul Schwarzschwanz, din moment ce 
urma să le cumpere înapoi de la ei la toamnă. Din aceleași 
motive, când a venit toamna, fiecare a gândit c-ar fi neghiob de- 
ar înapoia statueta protectoare tocmai atunci când urmau să 
înceapă vremurile de restriște. Meșterul Schwarzschwanz nu și-a 
pierdut cumpătul din această cauză, dimpotrivă, le-a lăudat 
viclenia. Mai avea el destule statuete de astea; de fapt, le 
meșterea singur și-l costau mai nimic, fiindcă doar plumbul îl 
plătea și doi bani la catedrală ca să le sfințească. 

In felul acesta s-a pornit fabricarea pulberii de tun în Turku și 
meșterul Schwarzschwanz a fost mulțumit de ucenicii lui, fiindcă 
erau bărbaţi care lucrau încet, fără să se agite fără folos și nici 
nu aveau teamă de nimic. După cum spunea el, încetineala și 
calmul sunt cele mai de apreciat calităţi în această meserie 
periculoasă și regreta că el însuși nu are aceste calităţi, ci, 
dimpotrivă, îi clocotește sângele atât de tare, că uneori se 
expune prostește unor riscuri pe care ar putea să le evite. 

— Ucenicii aceștia finlandezi, își întărea el spusele, n-au 
preparat în viața lor pulbere de tun, dar după ce-au învățat 
meseria, se dovedesc a fi cei mai grozavi lucrători pe care i-am 
văzut eu până acum. 

Odată, oarecum cu timiditate, m-am încumetat să-l întreb de 
ce înjură și blestemă atât de des, și nu doar în limba germană, 
ci și în italiană și spaniolă, chiar și când explică ceva nu prea 
complicat. Meșterul s-a uitat la mine ca la un idiot și a spus: 

— Fii atent, Mikael Pelzfuss, tu ai nasul palid, fiindcă n-ai 
adulmecat încă fumul pulberii de tun! Blestemele și înjurăturile 
sunt jumătate din arta războiului, dar nu jumătatea mai puţin 
importantă. lar cele pe care eu le folosesc sunt nevinovate ca 
scâncetele unui copil de ţâţă pe lângă înjurăturile grosolane ale 
marilor comandanţi de război, să zicem un oarecare colonel von 


51 


Sickingen sau Frundsberg, ale căror nume sunt de ajuns ca să 
stârnească uimire și groază tuturor ticăloșilor de tâlhari care-și 
vând pielea pe trei guldeni sub steagul lor. Un tunar de ispravă 
trebuie să știe cele cincizeci de comenzi până și-n somn, și nici 
arcașii n-o duc mai bine. Oare crezi că toate comenzile la care 
trebuie să se supună intră-n capul soldatului așa, din senin? 
Nicidecum, băiete! Este o nesfârșită serie de blesteme, 
înjurături, lacrimi și frumoase scrâșnete de măsele, care 
însuflețesc instruirea. Cu cât sunt mai înspăimântătoare 
înjurăturile unui comandant, cu atât mai mult este el respectat, 
iar un colonel de război mugește cu atâta putere numele lui 
lisus și al Sfintei Fecioare, acoperind bubuiturile de tun, de se 
scapă până și turcii-n șalvari. 

De la meșterul Schwarzschwanz am învățat multe lucruri 
folositoare, chiar dacă nu i-am împărtășit entuziasmul pe care-l 
manifesta când povestea despre viaţa soldaţilor. Când se apuca 
de băut bere, nu mai putea să se oprească din povestit, și, slavă 
Domnului, avea ce povesti, fiindcă viaţa de soldat este plină de 
cruzime, oboseală și neliniște. Oricare soldat nu se îndoiește că 
va duce lipsă de lovituri și de înjurături în timpul instrucției sau 
de răni în timpul războiului, dar trăiește într-o continuă 
nesiguranţă în ceea ce privește solda. După fiecare război, 
soldaţii care au scăpat cu viaţă se îmbolnăvesc de friguri sau de 
boala franceză, și sunt mai mulţi cei care mor sau rămân 
nenorociți din cauza acestor boli decât cei căzuţi în războiul 
propriu-zis. Am păstrat în memorie toate aceste lucruri pentru a 
ști de ce să mă feresc și i-am ascultat umil învăţăturile despre 
țările străine prin care a umblat. De la el am auzit pentru prima 
oară despre epistola italianului Amerigo Vespucci, în care 
povestea că dincolo de ocean a descoperit noi continente. 
Meșterul Schwarzschwanz mi-a povestit, de asemenea, că 
printre erudiţi există bărbaţi care afirmă că Pământul este 
rotund și că dacă pornești cu o corabie din n-are importanţă ce 
loc din lume navigând în același sens, până la urmă ajungi din 
nou în locul de unde ai plecat. 

— Dar, a spus cu un aer înţelept meșterul Schwarzschwanz, 
astfel de învățături sunt de neînțeles pentru un om cu judecată, 
care riscă să i se întoarcă mintea pe dos dacă le ia în seamă. De 
aceea, este mai bine dacă nu te mai gândești deloc la așa ceva 


52 


și ești mulțumit că ai pământul sub picioare și cerul albastru al 
lui Dumnezeu deasupra capului, te bucuri de mâncare, de 
băutură, de cântece, de lupte și de dragoste cât ești încă în 
putere, fiindcă vei avea destulă vreme să te gândești la toate 
când nu vei mai fi în stare de nimic. 

Într-o zi mi-am luat inima-n dinţi și l-am întrebat pe maestrul 
Martinus care este părerea lui în privinţa teoriei despre forma 
rotundă a Pământului. El a afirmat că a auzit despre această 
teorie, dar crede că este un delir al minţii unor erudiţi atinși de 
boala franceză. În schimb, a recunoscut că se numără și el 
printre acei liberi cugetători, care nu mai cred nici în coloanele 
de la capătul pământului, nici în buricul pământului; întotdeauna 
a crezut că fluvii puternice au luat cu asalt aluatul pământului și 
l-au modelat. 

— Pentru că trăim în vremuri mai luminate, a spus el, sunt 
multe invenții și idei care se nasc în gândirea oamenilor. Un om 
înţelept nu vede nimic rău în ceea ce este nou, atâta timp cât 
nu este în contradicție cu învățătura Bisericii. In făptuirea 
acestor lucruri, pe care învăţătura Bisericii nu le numește 
neapărat rele, oamenii înșiși pot deosebi unde trebuie să se 
oprească mai înainte ca mintea să li se înceţoșeze de oboseală 
și să se depărteze ei de la calea dreaptă, fiindcă Aristotel și 
Patriarhii Bisericii au spus deja totul despre lucrurile pe care 
oamenii trebuie să le știe. De aceea este mai ușor și mai simplu 
să ne limităm gândirea doar la ceea ce au explicat ei, și să 
considerăm că ceea ce depășește pragul la care au ajuns este 
doar un joc nevinovat al minţii, fiindcă, altfel, niște oameni 
răuvoitori, pretenţioși și incompetenţi pot aluneca pe căi greșite. 

Și a continuat: 

— Sunt, de pildă, oameni erudiţi care învaţă limba greacă sau 
limba ebraică și plătesc bani mulţi pentru manuscrise ale 
scriitorilor și filosofilor păgâni ai Greciei și Romei, pe care apoi le 
tipăresc. 

lar mai ales în Italia sunt oameni care prăpădesc averi ca să 
găsească în pământ statui păgâne de zei neadevăraţi, pe care îi 
pun la loc de cinste în grădinile lor și în saloanele de sărbătoare. 
Se spune chiar că și Sfântul Patriarh al Romei precum și 
cardinalii obișnuiesc să-și împodobească saloanele cu astfel de 
statui păgâne, deși eu nu cred, și, poate că nici n-aș fi știut 


53 


nimic, dacă eruditul doctor Hemming Gadh, care a trăit douăzeci 
de ani la Roma, nu ar fi vorbit despre aceste lucruri neobișnuite 
când avea capul plin de băutură. Dar povestea lui e cunoscută și 
mulţi pot confirma că acest bărbat, care era un ecleziarh 
evlavios, a devenit un mare beţiv la Roma, ducând o viață atât 
de scandaloasă, că însuși arhiepiscopul l-a mustrat. Să-ţi 
amintești, Mikael, m-a sfătuit el, că omul poate fi ispitit de diavol 
oriunde ar fi. Omul nu poate fi în siguranţă nici în orașul sfânt, 
fiindcă s-ar părea că diavolul și-a ales chiar acest oraș ca loc de 
reședință, și nu-i de mirare, fiindcă diavolul socotește că o 
victorie este cu atât mai mare cu cât omul pe care-l duce-n 
ispită are sufletul mai curat. 

Am înțeles prea bine acest sfat, fiindcă diavolul mă ispitise 
deja, chiar în catedrală, și mă îndemnase să scuip pe mitra 
arhiepiscopului. Dar după cum mă asigurase părintele Petru, la 
o astfel de ispitire nu aș fi putut să mă împotrivesc, fiindcă pe 
atunci eram un băiat mult prea mic pentru a avea o credinţă 
atât de puternică, încât să-l gonesc pe diavol. 

Nu mai eram eu mic, eram de-acum un tânăr puternic și 
câștigam destul de bine ca scrib al meșterului Schwarzschwanz. 
In compania lui învățasem să beau bere, purtam la cingătoare 
un pumnal strălucitor ca argintul și eram îmbrăcat cu pantaloni 
saxoni pe care era brodată cu aţă galbenă și roșie vârsta mea. 
Invăţasem să călăresc bine, îmi notasem atent toate explicaţiile 
meșterului și cred că eram destul de iniţiat în prepararea 
pulberii de tun. 

După uscare, pulberea de tun a fost încercată. Artileriștii 
garnizoanei i-au apreciat granulaţia perfectă, apoi, în prezenţa 
comandantului fortăreței, au urmat tragerile, iar bunul meu 
meșter i-a demonstrat comandantului că, pentru scufundarea 
unei bărci, este nevoie doar de trei lovituri de tun. De fapt, a 
tras într-o ţintă asemănătoare de pe mal, aflată la aceeași 
depărtare de tun ca și barca de pe râu, fiindcă proiectilele erau 
prea scumpe pentru a nu fi recuperate după tragere. Singurul 
incident a fost când noi am tras cu bombarda. Unul dintre 
proiectilele de piatră, gros cât fundul unui butoi, s-a izbit de un 
bolovan mare și, cu toate că era protejat cu cercuri de fier, s-a 
spart în bucăți. 


54 


— În alte părţi, a spus în bătaie de joc meșterul 
Schwarzschwanz, proiectilele de piatră zac printre vechiturile 
din pivniţă sau folosesc drept greutăţi pe butoaiele cu pește 
afumat. Doar țările înapoiate mai folosesc încă proiectile din 
piatră. Adevăratele proiectile de tun, turnate din fontă, sunt 
perfect rotunde și netede, dar în același timp mai ușoare, mai 
eficiente și mai ieftine, și de aceeași mărime și greutate. Din 
păcate, eu nu cunosc arta turnării proiectilelor de fontă, fiindcă 
cei care o cunosc îi păzesc cu strășnicie secretele, așa că vom 
continua să fabricăm proiectile din fier forjat. Cât despre 
bombarde, vina o poartă doar cavernele din piatra proiectilelor. 
Pe lângă zborul neprecis, proiectilele din piatră au o capacitate 
mică de străpungere a zidurilor și nici corăbii nu prea pot fi 
scufundate cu ele. 

După ce a ascultat liniștit explicaţiile saxonului, comandantul 
garnizoanei a spus indignat: 

— Dacă proiectilele de piatră au fost bune pentru părinţii 
noștri și pentru părinţii părinţilor noștri, la fel de bune pot fi și 
pentru noi, iar dacă servanţii bombardelor vor mânca pe 
săturate napi și pește ca să le lanseze cu putere, vă asigur că 
vor zbura cum se cuvine. Aceasta-i o ţară săracă, și în afară de 
fier alt metal nu se găsește, nu-ncape așadar îndoială că voia lui 
Dumnezeu a fost să se compenseze lipsa altor metale prin 
abundența pietrelor. 

După ce a plecat comandantul garnizoanei, meșterul 
Schwarzschwanz a dat cu bereta de pământ, a călcat-o cu furie- 
n picioare și a înjurat atât de aprig, că până și cei mai bătrâni 
tunari au zâmbit melancolic și au spus că de-așa mândreţe de- 
njurături nu s-au mai bucurat din vremea lui Posse. Doi dintre ei, 
care fuseseră tunari în Vyborg când în fortăreață era comandant 
Knut Posse, s-au jurat că l-au văzut cu ochii lor pe cumplitul 
comandant amestecând  bolboroselile vrăjite din cazanul 
Satanei. 

— Pe sângele lui Hristos, Mikael! mi s-a adresat mie meșterul 
după ce s-a liniștit. Asta-nseamnă că domnul comandant 
pretinde acum de la mine, contrar învoielilor, să-i fac tunuri din 
fier, sau, mai bine zis, cei de la putere n-au para chioară să 
cumpere cupru și cositor. Bine, dar o astfel de ţară, unde cei de 
la putere afirmă că nu au bani pentru tunuri, când în 


55 


clopotniţele fiecărei biserici se bălăngănesc clopote de bronz și 
dulapurile burghezilor sunt pline cu vase de cositor, este sortită 
pieirii. 

Artileriștii au început să-și facă semne unul altuia și până la 
urmă toţi au spus că tunurile din fier sunt mai periculoase 
pentru cei care le mânuiesc decât pentru dușmani, dar după ce 
s-au încumetat să facă ei astfel de comentarii, meșterul 
Schwarzschwanz, care era de felul lui un om prudent, și-a dat 
seama că l-a luat gura pe dinainte și, tremurând de furie, mi-a 
spus că trebuie să plecăm. Ajuns în curtea fortăreței, s-a trântit 
pe spinarea calului, dar până în oraș a călărit fără grabă, 
spunând că și-așa bietul animal este destul de nefericit că 
trebuie să-și suporte propria greutate, iar eu am mers la pas pe 
lângă cal. 

După ce am ajuns noi la casa lui din oraș, meșterul a spus că 
de-acum înainte va trebui să se înfrunte cu greutăţi și mai mari 
decât până atunci, fiindcă, după experienţa lui, un tun de bronz 
este vizibil mai bun decât zece tunuri de fier, iar un tun de fier 
prelucrat prin turnare este mai făţarnic decât un cal care trebuie 
să sară peste un obstacol, niciodată neputându-se ști dinainte 
când îi va arunca în aer pe artileriști. Cât despre tunurile din fier 
forjat, este drept că sunt ceva mai puţin periculoase decât cele 
turnate, dar prelucrarea lor durează mult și sunt atât de grele, 
că-i o adevărată pedeapsă să le cari când pleci la război. Și a 
mai spus: 

— Doar natărăii și nebunii toarnă tunuri din fier, și-apoi, un 
tunar care se respectă nu dă doi bani pe-așa ceva. lar acum, 
vreau-nu vreau, trebuie să le fac tunuri din ce metale vor ei, 
fiindcă acest comandant al fortăreței, care nu mi-a plătit până 
acum niciun ban, abia așteaptă să stric eu legământul, ca să nu 
mă mai plătească niciodată. Dar tunuri turnate din fier eu n-am 
să fac, pro primo, pentru că nu cunosc această artă a turnării 
fierului, pro secundo, pentru că nu vreau să mă simt vinovat de 
moartea nimănui, iar de cele mai multe ori tunurile turnate din 
fier sar în aer și-i omoară pe tunari. 

l-am amintit că în Finlanda sunt mulți fierari buni, pe care i-ar 
putea învăţa arta forjării tunurilor. Scărpinându-și grumazul, 
meșterul a spus că, e drept, a văzut de multe ori cum se 
forjează fierul pentru tunuri, dar nu crede c-ar fi în stare să le 


56 


explice altora. Era foarte neliniștit meșterul Schwarzschwanz, 
dar, după ce a golit două halbe de bere, a prins curaj și a 
început să-și facă planuri pentru închirierea unei forje, 
cumpărarea fierului și căutarea de fierari pricepuţi prin satele de 
pe lângă Turku. L-am întrebat de ce nu s-ar mulţumi doar cu 
unul pe care să-l înveţe, ca apoi acesta să-i instruiască pe alţii, 
mai cu seamă că fierarii erau la mare cinste și bine plătiți. Cum 
ar fi putut el să-i plătească pe mai mulţi, dacă de la fortăreață 
nu primise încă niciun ban? Meșterul mi-a aprobat vorbele și 
chiar mi-a mulţumit. 

— Adevărul este că Dumnezeu a făcut lumea doar într-o 
singură zi, a rostit el. Eu am o iarnă lungă la dispoziţie și, cine 
știe, poate că voi reuși să forjez tunuri bune și ieftine din fier. 
Din fericire, domnii de la fortăreață nu sunt prea exigenţi în 
privinţa proiectilelor, așa că nu sunt ei chiar nebuni pe de-a- 
ntregul. lar în forjerie este întotdeauna cald, asta-i bine, fiindcă 
am înţeles că prin ţinuturile astea ale nordului este tare frig și 
întuneric iarna și, să spun drept, am cam fost înspăimântat de 
poveștile pe care le-am auzit despre nămeţii uriași de zăpadă și 
gerurile îngrozitoare ale iernii. Mi s-a mai spus că, atunci când te 
ușurezi, apa care ţâșnește din tine îngheaţă de îndată în formă 
de arc de cerc și că, pentru a nu te îneca în troienele de zăpadă, 
trebuie să umbli pe tăvi de lemn lipite de tălpile încălţărilor. 

L-am liniștit asigurându-l că-n Turku nu va avea ocazia să 
vadă arcurile de cerc din gheaţă la care se așteaptă, cât despre 
schiuri, n-are de ce să se teamă, fiindcă după ce ninge, zăpada 
este dată de-o parte și de alta a drumurilor, iar pe pârtiile 
netede se poate merge ușor cu săniile sau pe schiuri. Am făcut 
rost de niște schiuri și i-am explicat cum trebuie să le folosească 
iarna, când este zăpadă. Berea începuse deja să-și croiască 
drum spre capul meșterului, așa că, făcându-și el curaj și cu 
niște rachiu din acela pe care-ar fi trebuit să-l amestece în 
pulberea de tun, și-a legat schiurile de picioare și a început să 
schieze pe podeaua atelierului. Până la urmă, nemaipomenit de 
încântat de această nouă îndeletnicire, a ieșit în curte și a 
continuat schiatul pe iarbă cântând și chiuind, dar nu am 
încercat să-l împiedic, deși mi-a fost teamă că reputaţia lui urma 
să aibă de suferit de pe urma acestei isprăvi. Oamenii care 
treceau pe stradă îl priveau uimiţi și-și făceau semnul crucii 


57 


văzându-l cum alunecă pe schiuri în miezul verii, iar pe unii îi lua 
cu frig pe șira spinării și se aplecau să încerce pământul, pentru 
a se convinge că, într-adevăr, nu ninsese. La drept vorbind, 
meșterului nu i s-a tras niciun rău de pe urma acestei isprăvi, 
dimpotrivă, i s-a dus faima în tot orașul că ar fi cel mai mare 
meșter de tunuri. Au fost unii care-au împrăștiat zvonul că l-ar fi 
văzut cu ochii lor când a conjurat cerul să trimită zăpadă în 
curtea lui, pentru a putea isprăvi de preparat pulberea de tun, 
iar din cer a căzut atât de multă zăpadă, că până la urmă, 
neavând încotro, a trebuit să umble cu schiurile. 


9 


Am povestit atât de mult despre toate astea, fiindcă sunt 
legate de o întâmplare care avea să-mi influențeze tot cursul 
vieții. Pe când meșterul Schwarzschwanz își instala forjeria, 
sfârșindu-mi-se vacanţa, a trebuit să mă întorc la școală, dar nu 
mai aveam același zel ca înainte, fiindcă mă obișnuisem să fiu 
liber, iar dialectica prinsese între timp iz de mucegai. Maestrul 
Martinus, judecând că sunt destul de avansat, mi-a acordat o 
atare încredere, încât am devenit ajutorul lui și am început să le 
predau noilor elevi ai școlii catedralei noţiunile elementare ale 
gramaticii latine. Ca orice maestru, el lăsa partea de uzură a 
lecţiilor în seama mea, mulțumindu-se cu șlefuirile care se 
impuneau. Venea doar dimineaţa, la prânz și seara, când 
distribuia cu nepărtinire pedepse corporale elevilor de toate 
vârstele. 

Am încercat să-i consolez, spunându-le că și eu, la vremea 
mea, tot prin aceleași cumplite încercări trecusem și le-am 
explicat că sauna fierbinte a științei, care le arde pielea în 
adevăratul sens al cuvântului, urmează să-i recompenseze cu 
cunoștințe și cu funcții pe măsura cunoștințelor. Și i-am sfătuit 
să folosească untura de urs, care face pielea mai rezistentă și 
micșorează durerile. Cu toate acestea, până ce nu au învăţat să 
înjure cumsecade în latinește, au avut întotdeauna un aer trist. 
În această privinţă, noi, fraţii lor mai bătrâni, i-am instruit 
perfect, fiindcă ne aminteam prea bine cât de folositoare și 
mângâietoare fuseseră pentru fundurile noastre tăbăcite 


58 


înjurăturile corect articulate. În școală, nici înjurăturile nu 
puteau fi rostite decât în latină, chiar dacă maestrul Martinus 
susținea că învăţarea lor nu este obligatorie. 

Maestrul Martinus mi-a dat de înţeles că n-are rost să studiez 
Breviarium, fiindcă tot nu voi putea ajunge niciodată preot din 
cauză că eram născut în afara unei căsătorii legitime. Eram 
așadar ajutorul lui neplătit și peste măsură de amărât că 
niciodată nu-mi voi putea schimba nădragii prost croiţi pe toga 
cenușie de schol/arius. Și cum, de obicei, fructul oprit este cel 
mai râvnit, nu-mi puteam imagina că ar exista o mai mare 
fericire decât aceea de a fi admis în rândul preoţilor Sfintei 
Biserici. 

Într-o zi, de Sfântul Mihail, în timp ce mergeam eu pe stradă 
abătut și absorbit în gânduri, am tresărit auzind un muget 
sălbatic și ţipete de groază. Totodată, am văzut oameni care 
alergau îngroziţi pe lângă mine, iar până să mă dumeresc 
despre ce este vorba, am fost trântit la pământ. Abia am avut 
timp să mă ridic, că s-a abătut fulgerător asupra mea un taur 
care m-a luat în coarne și m-a azvârlit în aer. După ce am căzut 
pe pământ, am văzut o fâșie din cămașa mea fluturând pe unul 
din coarnele animalului; de gât îi spânzura frânghia cu care 
fusese legat, iar banda de la ochi, care, de obicei, îl împiedica să 
vadă, era deșirată. Gâfâia, mugea și răscolea praful cu 
picioarele, pregătindu-se pentru un nou atac. Am crezut că mi-a 
sosit clipa morții, și, fiind împietrit de groază, nu mi-am simţit 
nici durerile, nici nu am putut articula o rugăciune pentru a-mi 
salva sufletul înainte de moarte. Dar nu a fost să mor, fiindcă a 
apărut deodată un ţăran zdravăn, care a apucat liniștit animalul 
de coarne, apoi, opintindu-se, l-a trântit la pământ. Zbătându-se 
să scape și lovind din picioare, taurul mugea și mai aprig decât 
înainte, iar salvatorul meu, ţinându-l apăsat de coarne, s-a 
întors spre mine și m-a întrebat: 

— Eşti rănit? 

Abia atunci am simțit o durere cumplită, tot trupul a început 
să-mi tremure și am murmurat o rugăciune de mulțumire pentru 
cel care-mi salvase viața. Se strânsese în jurul nostru o mulțime 
de bărbaţi, și ei au legat picioarele taurului și i-au acoperit din 
nou ochii. Stăpânul animalului i-a asigurat pe toţi că taurul lui 
era un animal blând și ascultător, care probabil n-ar fi reacţionat 


59 


atât de violent, dacă nu l-aș fi provocat eu. Spre bucuria mea, 
mulțimea a hotărât să ducă animalul la tăiere, așa că stăpânul 
lui, întrerupându-și explicaţiile prostești, a început să se 
văicărească, spunând că de-ar fi știut că Turku este un oraș 
posedat de demoni, niciodată nu și-ar fi adus el aici așa 
frumuseţe de taur. Dar aceste vorbe nu au fost pe placul unui 
consilier al primăriei ce se întâmplase să fie în mulţime, așa că 
imediat au apărut gărzile care l-au arestat și l-au dus la primărie 
pentru a da socoteală pentru tulburarea ordinii orașului și 
pentru vorbele rele. 

Mi-am întors ochii spre salvatorul meu și l-am privit cu 
atenţie, fiindcă îi datoram viaţa. Era cu un cap mai înalt decât 
mine și avea niște ochi cenușii ce păreau adormiţi. După 
încălțările din scoarță de copac pe care le purta în picioare, 
tolba tot din scoarță de copac și veșmintele ponosite, se vedea 
că este un băiat sărac. 

— Eşti un bărbat foarte puternic, i-am spus eu. Cu mâinile 
goale ai reușit să apuci un taur de coarne și să-l îngenunchezi. 
Îți sunt dator, fiindcă mi-ai salvat viaţa. 

— Dar n-a fost nimic deosebit, a spus el vizibil stânjenit. 

Am observat că-mi curge sânge din coaste, am simţit 
înțepături aprige în piept și am ameţit, de aceea a trebuit să mă 
sprijin de zid, ca să nu cad din picioare. L-am întrebat: 

— Încotro mergi? 

— Unde m-o duce vântul, mi-a răspuns el, ca și cum 
întrebarea mea ar fi fost fără rost. 

Nu m-a descurajat răspunsul lui și l-am rugat să mă ajute să 
ajung acasă, fiindcă mi se înmuiaseră genunchii și nu mai 
aveam putere să merg de unul singur. 

Pe drum mi-am amintit că atunci când eram întins pe pământ, 
ameninţat să fiu omorât de taurul furios, mă gândisem să ofer 
bisericii tot ce voi câștiga, numai să rămân în viaţă. Mulțumită 
ajutorului neașteptat, nu am mai avut timp să închei acel 
legământ, de aceea m-am simţit fericit că nu le datorez nimic 
sfinţilor, ci doar acestui om puternic care m-a salvat. Mergând 
clătinat spre casă, sprijinit de el și urmat de câţiva oameni 
speriați, care mă compătimeau, m-am gândit c-aș putea să-i 
dăruiesc pumnalul meu cu mâner de argint și bănuţii de argint 
economisiţi din vară, dar când am ajuns acasă la doamna Pirjo 


60 


m-am dovedit a fi mai avar decât credeam și am găsit de 
cuviinţă să nu fiu atât de risipitor, chibzuind că trei öre de argint 
erau de ajuns pentru a-l răsplăti pe acest băiat, care, mai mult 
ca sigur, n-a ţinut niciodată un ban de argint în mână. 

Când m-a văzut cum am ajuns acasă și a auzit ce s-a 
întâmplat, doamna Pirjo a început să plângă amarnic. 

— Asta-i numai din cauză că te-am dat la saxonul ăla cu chip 
tuciuriu să-nveţi cum se face pulberea de tun! a spus ea pe un 
ton acuzator, deși meșterul Schwarzschwanz nu avea nicio 
legătură cu ceea ce mi se întâmplase. 

După aceea m-a dezbrăcat ca pe un copil mic și a început 
grăbită să mă ungă peste tot, până ce a reușit să se convingă că 
nu am decât două coaste rupte. M-am convins și eu de asta 
când a apăsat pe locurile zdrobite și am simţit o durere 
cumplită. Apoi mi-a spus să scuip. Când a văzut că nu am 
scuipat sânge, a răsuflat ușurată și a promis că va aprinde 
lumânări de mulțumire pentru Sfinţii Mihail și Nicolae, iar la 
cererea mea chiar și pentru Sfânta Barbara, fiindcă era evident 
că Sfânta Barbara mă proteja în continuare. M-a înfășat și 
înfășurat atât de strâns, că abia mai puteam răsufla, apoi m-a 
pus în patul ei și m-a acoperit cu o pătură. În tot acest timp 
băiatul de la ţară a stat în pragul ușii și, după ce a cotrobăit prin 
tolba lui, a scos de acolo pâine uscată și o bucată de carne 
afumată de oaie și a început să mănânce. Câţiva copii, care 
veniseră după noi, îl priveau fascinaţi scobindu-se-n nas și 
scărpinându-și picioarele, așa că, la un moment dat, 
nemaisuportând să-i vadă, doamna Pirjo i-a gonit pe toţi din 
curte și l-a chemat pe salvatorul meu în casă. Apoi l-a întrebat: 

— Cum te cheamă? Care-i numele tatălui tău? De unde ești? 
Cu ce te ocupi? Incotro mergi? Cum se face de-ai apărut la 
momentul potrivit ca să-l salvezi pe Mikael? 

Copleșit de mulţimea întrebărilor, tânărul a început să se 
scarpine în urechi și a întrebat nedumerit: 

— Ce? 

Am înţeles că era un băiat cu o gândire mai înceată. După ce 
a depășit momentul confuz de la început, a explicat destul de 
clar că numele lui este Antti Kallenpoika!? și că a venit în oraș să 
lucreze ca ucenic la un fierar. Din satul Laitila, unde trăise 


12 Antti Kallenpoika - Antti, fiul lui Kalle. 
61 


dintotdeauna, fusese nevoit să plece fiindcă, fără să vrea, 
spărsese nicovala din fierăria unde lucra, iar stăpânul îl 
alungase. 

— Cum de-ai reușit să spargi o nicovală? l-am întrebat eu 
mirat. 

M-a privit sincer cu ochii lui cenușii și a povestit: 

— Fierarul mi-a pus barosul în mână și mi-a poruncit să 
lovesc. Am lovit, dar fierarul mi-a spus să lovesc mai puternic. 
Am lovit mai puternic, el a vrut să lovesc și mai puternic, și mai 
puternic, și mai puternic, așa c-am luat până la urmă barosul cel 
mai mare și am lovit atât de tare că s-a spart cornul nicovalei. 

L-a privit uimită doamna Pirjo și a spus: 

— Casa asta a mea s-a cam lăsat într-o parte, de aceea, când 
spăl podeaua, apa se strânge-n colţul de-acolo, de-a început să 
putrezească peretele de lemn. M-am gândit de multe ori c-ar 
trebui făcut ceva, dar nu m-am învrednicit încă să caut niște 
bărbaţi puternici care să ridice de colțul acela. Ce-ar fi dacă m-ai 
ajuta și-ai ridica puţin casa, ca să pun niște pietre sub colțul 
care s-a lăsat? 

— Cu plăcere, a rostit Antti generos. 

Au ieșit amândoi și nu după multă vreme am auzit o 
trosnitură puternică, patul a început să se zgâlțâie sub mine ca 
și cum aș fi fost într-o barcă pe mare în timp de furtună, iar 
doamna Pirjo a ţipat îngrozită: 

— Dar nu-mi dărâma casa, sălbaticule! Gata, ajunge! 

După aceea au intrat din nou în casă, iar Antti respira normal. 

Doamna Pirjo și-a sprijinit bărbia în mâini, l-a privit îndelung, 
apoi l-a întrebat: 

— Oare ești în toate minţile, băiete? 

Antti a chibzuit mult până să dea un răspuns. 

— Poate că sunt mai încet la minte decât alţii, a spus el, 
privind-o umil pe doamna Pirjo, dar niciodată nu am făcut rău 
intenţionat. Bineînţeles că nu am vrut să dărâm casa, dar după 
ce am ridicat-o, aș fi putut s-o dărâm, fiindcă nu știu cum să-mi 
înfrânez puterea. Asta-i necazul meu, de aceea m-au alungat ai 
mei de-acasă, de aceea am fost alungat și de la forjă. 

L-am îndemnat să povestească despre casa lui, iar el a spus: 

— M-am născut și am trăit într-o casă săracă, iar în afară de 
copii, mama mea și tatăl meu altă bogăţie n-au avut, fiindcă 


62 


Dumnezeu i-a binecuvântat în fiecare an cu câte un copil, uneori 
chiar cu doi. Erau optsprezece guri de hrănit și nu sunt sigur 
dacă mama știe cum îi cheamă pe toți copiii, fiindcă memoria i-a 
slăbit pe măsură ce-au început să-i cadă dinţii. Fiind eu atât de 
puternic, făceam toate treburile grele, puteam să trag și căruța, 
dar cum eram prea inimos și nu mă mai puteam opri când 
începeam ceva, se întâmpla deseori să se strice tot ceea ce 
trecea prin mâna mea, iar tata, care se săturase să tot repare ce 
se strica, și-a dat seama până la urmă că un cal l-ar costa mult 
mai ieftin. Este drept că eu făceam mult mai multă muncă decât 
un cal, dar și de mâncat trebuia să mănânc mult după atâta 
efort, iar într-o casă săracă nu-i niciodată destulă mâncare, chiar 
dacă pâinea care se cocea la noi în casă era juma-juma făină și 
rumeguș din coajă de pin. 

S-a întristat deodată, și-a șters lacrimile din colțul ochilor și a 
spus mai departe: 

— Nu înțeleg de ce am fost eu blestemat să mi se dea mai 
multă putere decât aveam nevoie într-un sat atât de mic. Și tata 
și mama sunt firavi, iar eu pot să ridic zece fraţi pe o creangă 
groasă, bineînțeles, dacă rezistă creanga. Bunicul meu era un 
bărbat voinic și nu umbla niciodată cu securea după el prin 
pădure, fiindcă obișnuia să se ia la trântă dreaptă cu urșii, dar, 
până la urmă, și-a dat sufletul în braţele unui urs. Tata gândea 
să mă fac soldat, dar meseria asta nu-mi place, fiindcă mie îmi 
este frică de încăierări, de certuri și de vorbe spurcate. La 
despărţire, mama mi-a pus în traistă o bucată de pâine și mi-a 
șoptit la ureche să învăţ meseria de fierar. Așa voi face, dar tare 
mi-e teamă de nenorocirile care mi s-ar putea întâmpla într-un 
oraș atât de mare, fiindcă eu nu prea am noroc. Oare-am s- 
ajung să mănânc și eu odată pe săturate? 

Năpădit de tristețe, cât era el de mare, Antti a început să 
plângă și, bâlbâindu-se, a povestit în continuare despre plecarea 
lui de acasă: 

— Mi-a fost atât de greu să părăsesc locurile cunoscute și 
înainte de a-mi începe călătoria am privit mult timp casa în care 
am trăit, până ce am prins curaj să plec din sat pe cărarea 
corbilor. Nici nu am intrat bine în pădure, că în calea mea a 
apărut un urs, care s-a ridicat pe labele din spate și m-a 
provocat să-mi măsor puterile cu el. Mi-a fost teamă la început, 


63 


dar amintindu-mi că de-acuma sunt singur pe lume, mi-am spus 
că nu-i nicio pagubă de voi muri în braţele ursului, că și-așa cu 
altceva nu-i pot fi de folos familiei mele, doar că-i pot spori 
necazurile. Mi-am zis atunci să lupt cinstit cu ursul, numai că, pe 
neașteptate, el mi-a tras o lovitură atât de puternică în obraz, 
încât am căzut la pământ și am simţit în cap o sumedenie de 
înțepături, ca și cum acolo ar fi fost un cuib de viespi. Incă mai 
am pe față zgârieturi de la ghearele ursului. Deși sunt un om 
liniștit din fire, m-a supărat așa de tare ursul ăla, că i-am apucat 
o labă și i-am răsucit-o cu putere, de-a început să geamă de 
durere și, smulgându-se din mâinile mele, a luat-o la goană pe 
cărare, mormăind. Am mers după el zbierând și mai tare decât 
mormăia el, până când, ca să scape de mine, ursul s-a cățărat 
într-un copac. Am scuturat tare copacul, ursul a căzut, iar eu i- 
am sfărâmat ţeasta cu o piatră. Am ajuns în sat cu pielea ursului 
în spinare și am intrat ucenic la fierar, dar după puţin timp am 
fost alungat de acolo, iar acum iată-mă aici, bietul de mine! 

După ce a terminat de povestit, și-a șters cu dosul palmei 
lacrimile de pe faţă, iar doamna Pirjo l-a întrebat: 

— Oare nu-mi vinzi gogoși, Antti Kallenpoika? 

Dar el s-a uitat la noi cu ochii măriţi de mirare și a spus: 

— Dar de ce-aș minţi pentru așa o nimica toată? De altfel, 
ursul ăsta era voinic, așa că i-am tăiat ștromoiagul și l-am luat 
cu mine, fiindcă am auzit că-n oraș sunt bărbaţi bogaţi și 
vrăjitoare care plătesc cumsecade pentru astfel de lucruri bune 
pentru tot felul de descântece. 

Spunând asta, a scos din tolba lui din scoarță de copac tăria 
ursului și ne-a arătat-o. Cum nu mai văzusem niciodată până 
atunci așa ceva, s-a deșteptat în mine o dorință aprigă să am 
acel lucru, dar doamna Pirjo mi-a luat-o înainte și punând 
stăpânire pe obiectul cu pricina, i-a spus lui Antti: 

— Îți plătesc cât vrei tu. Chestia asta este nemaipomenit de 
bună pentru prepararea elixirului de dragoste; nu poţi ști 
niciodată dinainte când e nevoie de-așa ceva, dar nu strică să-l 
ai. 

— Eu v-o dăruiesc, nobilă doamnă, i-a spus Antti. În schimb, 
aș vrea să mă sfătuiţi ce să fac, fiindcă în situaţia grea în care 
mă aflu, nimic nu-mi poate fi mai de folos decât un sfat bun. 

Dar doamna Pirjo s-a împotrivit și a spus: 


64 


— Să mă ferească Sfânta Fecioară și toți sfinţii de ispită! Nu 
vreau să profit de naivitatea ta. Dimpotrivă, atât eu, cât și 
Mikael îți suntem recunoscători și datori fiindcă l-ai salvat pe 
Mikael de taurul sălbăticit și înţeleg că însuși Sfântul Nicolae te- 
a trimis pe tine acolo la momentul potrivit și că tot el a voit ca 
destinele voastre să se unească. Eu sunt doar o femeie slabă, 
dar în pieptul meu bate o inimă, de aceea vei rămâne în casa 
mea, unde este un loc și pentru tine să te culci, iar eu îţi voi 
cumpăra veșminte, îţi voi da să mănânci și voi căuta să-ți 
găsesc un rost în viață, în așa fel încât Mikael să te ajute pe tine 
și tu să-l ajuţi pe Mikael. 

— Nici nu trebuie căutat prea mult, am spus eu. Meșterul 
Coadă-neagră a angajat un făurar de arme care are nevoie de 
un ajutor, și nu-i nimic dacă Antti nu cunoaște această meserie, 
fiindcă însuși făurarul o învaţă abia acum de la meșter. 

Astfel a început destinul meu să se împletească cu destinul lui 
Antti. El a fost primit ca ajutor de făurar la forja de arme, iar 
când avea timp liber locuia în casa doamnei Pirjo. Când l-am 
cunoscut mai bine, am înțeles că nu era un băiat câtuși de puțin 
prost. Toată ființa lui participa la un joc ascuns, pe care-l 
învăluia prin vorbe serioase. Foamea și frigul, de care avusese 
parte pe drumurile străbătute mai înainte de a se încumeta să 
vină în oraș, îl învățaseră arta de a se arăta altora nătâng și 
naiv, fiindcă pribegise doi ani de zile de la un sat la altul, din 
fierărie în fierărie, iar dacă nu ne-a povestit despre asta în prima 
zi, a fost pentru că nu a vrut să credem că este un hoinar. De 
fapt, venise în oraș pentru a învăţa ceva nou, fiindcă era deja un 
fierar bun. De forjat piesele armelor de foc nu avusese parte 
până atunci, fiindcă era o meserie încă necunoscută în Finlanda, 
așa că, fiindu-i foarte mult pe plac, era mulțumit de munca ce o 
făcea. De aceea credea și el, la fel ca doamna Pirjo, că doar 
Sfântul Nicolae l-a condus la mine, cât despre faptul că mi-a 
salvat viaţa, spunea că n-are niciun rost să mă simt lui dator, 
fiindcă pe el nu l-a costat niciun ban ca să mă scape de taur. 
Pentru locul de muncă pe care i-l găsisem, Antti îmi era la fel de 
recunoscător, cum îi eram eu că mă salvase de moarte. 


65 


10 


Ceea ce am povestit mai înainte s-a petrecut în anul 1517. 
Cred că a fost ultimul an fericit pe care l-a cunoscut această 
lume și, în același timp, anul fericit al tinereţii mele, chiar dacă 
atunci au germinat seminţele care au otrăvit lumea și mi-au 
hotărât mie soarta. Primele prevestiri ale celor ce urmau să se 
întâmple mi-a fost dat să le aud în timpul unei discuţii pe care 
meșterul Laurentius și părintele Petru au avut-o în casa doamnei 
Pirjo. 

Părintele Petru a spus: 

— Suedia l-a îndepărtat pe binecuvântatul nostru arhiepiscop 
Gustav Trolle? de pe scaunul sfânt, așa ceva nu s-a mai 
întâmplat niciodată în acest regat. Numai când mă gândesc, și 
sunt îngrozit de ce-o să spună sfântul patriarh de la Roma, când 
va afla despre această fărădelege. 

— la nu-ţi mai face tu atâtea griji! i-a spus meșterul călău 
Laurentius, frecându-și mulțumit mâinile. Sfântul patriarh o să 
afurisească regatul c-o bulă papală, copiii or să rămână 
nebotezațţi, muribunzii fără ultima împărtășanie, perechile tinere 
fără binecuvântare, iar bisericile vor fi închise. Astfel de lucruri 
s-au mai întâmplat chiar și pentru motive mai puţin demne de 
luat în seamă. 

M-am băgat și eu în vorbă. 

— Departe de mine gândul să părtinesc fapte nelegiuite, am 
spus, dar am auzit de la oameni de încredere că bunul nostru 
arhiepiscop era un zdravăn susţinător al Uniunii!*, deci un 
dușman al regatului. Pentru mulţi ani de acum încolo, pacea cu 
tarul a fost din nou întărită prin sărutul crucii, așa că n-are de 
cine altcineva să se teamă regatul suedez decât de Danemarca. 
lar noi știm că pericolu-i aproape, că doar de aceea se prepară 
pulbere explozivă și se forjează tunuri. Eu însumi pot aduce 
mărturie că așa este, fiindcă toată vara, de la prima cântare a 


1 Kustaa Eerikinpoika (Gustav Eerikson) Trolle (1488-1535), numit 
arhiepiscop la Uppsala în anul 1515. In 1517, regentul Suediei, Sten 
Sture cel Tânăr, după ce a cucerit reședința arhiepiscopului, castelul 
Stäket, l-a destituit și închis pe arhiepiscop. 

14 Uniunea de la Kalmar din anul 1397. 

66 


cocoșilor până la vesper, mi-am pus toată iscusinţa în valoare și 
am lucrat pentru armarea ţării mele, chiar dacă pentru asta 
nimeni nu mi-a mulţumit. 

— Rasplata și onoarea sunt doar deșertăciuni ale acestui 
pământ, a spus cu smerenie părintele Petru. La Judecata de 
Apoi, faptele fiecăruia vor fi cântărite și judecate. Dar gândiţi-vă, 
din cauza unui tiran, blestemul sfântului patriarh va cădea peste 
întreaga ţară. lar cei mai loviți de această afurisenie vor fi chiar 
slujitorii bisericii, fiindcă, lipsiţi de răsplata ce li s-ar fi cuvenit 
pentru serviciile pe care le-ar fi putut aduce enoriașilor, vor 
cădea într-o tristă sărăcie. A nu se înţelege că mă sperii eu prea 
mult de toate astea, fiindcă din tinereţe, când am încheiat 
legământul de călugăr, am ales sărăcia. Câteodată, morile au 
fost bune și oamenii evlavioși, nu de alta, dar le era teamă 
pentru sufletele lor, însă banii s-au dus la fel de repede după 
cum au venit. Nu pentru mine mă neliniștesc eu, dar mi-e teamă 
că, de se vor interzice slujbele religioase și sacramentele, ţăranii 
înstăriți, dintre care destul de mulţi sunt avari și căpăţânoși din 
fire, vor înceta să mai plătească zeciuiala pentru Biserică. 

Și mai mulțumit decât înainte, meșterul Laurentius și-a frecat 
mâinile una de alta și a spus: 

— Ai dreptate, iubite părinte Petru! Uite, fiind eu trecut prin 
ciur și prin dârmon, mă încumet să fac profeții și te asigur că 
acești oameni încăpăţânaţi, despre care vorbeai, nu se vor 
mulțumi doar cu atât de puţin, ci vor începe cu insultele și cu 
vorbele spurcate de îndată ce vor vedea vreo sutană cernită, și 
vor arunca ei cu pietre și cu bălegar în toate preacuvioasele fețe 
de clerici. Nu mă îndoiesc că bărbaţi aprigi din Häme și 
Pohjanmaa” vor veni cu ciomegele și vor lovi pe apucate când 
într-un călugăr, când într-altul, fiecare trebușoară ca aceasta 
fiind o răzbunare, iar meșterul călău va avea și mai mult de 
lucru. Dar asta-i încă puţin pe lângă ce se va întâmpla în castele 
și în pieţele publice, eu văd deja cu ochii sufletului cum se vor 
încovoia grumazurile nobililor sub gâdilătură de sabie. Pentru 
călău tot aia-i, că-i iutlandez, că-i islandez, sau, mă rog, domn 
de-al pământului nostru, important este să știe cât de brutal să 
lovească în grumaz, ca, după descăpăţânare, să cadă capetele 
ca merele coapte în coș. 


15 Provincii din Finlanda. 
67 


Atunci doamna Pirjo a spus că această discuţie atât de puţin 
evlavioasă o înspăimântă și, după părerea ei, chiar și o pace 
amărâtă este mai bună decât o ceartă exagerată. Părintele 
Petru a început să geamă și să se vaite. Și a spus el cu glas 
întristat: 

— Oare nu am trecut prin destule încercări și nu am văzut 
destulă cruzime și dușmănie atât de la ruși cât și de la 
iutlandezi? Oare mai era nevoie să îndur la bătrâneţe și această 
umilință, să se uite cu ură la mine oamenii neamului meu, să mă 
arate cu degetul și să arunce în mine cu căcăreze de ţap? De 
așa ceva aș fi dorit să fiu cruțat acum, când pe mine nu mă mai 
supără părul, fiindcă bunul Dumnezeu m-a izbăvit de grija 
pieptănatului și m-a căpătuit cu chelie. Ehee, când eram eu 
bărbat tânăr, ce păr negru și creţ aveam! Tot timpul trebuia să-l 
pieptăn, iar femeile mă priveau pierdute, abia de mă puteam 
împotrivi să nu sară pe mine și să cad în ispită, iar acuma, 
poftim, părul care mi-a mai rămas este sur, nasul s-a-ngroșat și 
înroșit, iar de-atâtea mătănii și istovire spirituală, trupul s-a lăţit 
și umflat din toate părțile. În halul ăsta în care am ajuns, va 
trebui să alerg eu de la un căpățânos la altul, să cerșesc de la 
acești zgârciţi care, în loc de pâine, dau cerșetorilor doar turtă 
amară din făină amestecată cu coajă mărunţită de copac. 

Dar pe meșterul Laurentius nu l-au mișcat deloc vorbele 
părintelui. 

— Plânsul și văicăreala nu ajută la nimic, prea-cucernice, a 
spus el. Când simte că vine furtuna, un bărbat înţelept știe ce 
are de făcut și, asumându-și riscul, decide în grabă dacă este de 
partea iutlandezilor sau a suedezilor, de partea Uniunii sau de 
partea lui Sten Sture, de partea arhiepiscopului sau împotriva 
lui. Treaba asta se numește politică și o artă mai mare decât 
politica chiar nu există, fiindcă, mai devreme sau mai târziu, că 
ești de o parte sau de cealaltă, tot dracul ăla-i. Aleagă-și fiecare 
după plac, n-are importanţă, fiindcă tot îi va veni odată și-odată 
fiecăruia clipa din urmă și fie i se va sparge lui pântecele cu 
sabia, fie va fi descăpăţânat sau atârnat în ștreang. Dar eu le 
doresc cu ardoare tuturor prietenilor doar descăpăţânarea și 
ștreangul și le promit că-i voi trimite cu măiestrie în lumea 
cealaltă. În lumea asta, doar călăul nu aparţine nici unui grup de 
interese, fiindcă de el au nevoie atât iutlandezii, cât și suedezii, 


68 


atât tribunalul ecleziastic, cât și cel laic, nu poate deci meșterul 
călău să se plângă pentru timpurile care vor veni. 

Doamna Pirjo a așezat iarăși paharul de argint și halba de 
lemn de pe masă, apoi a spus: 

— Încetează odată, meștere Laurentius, cu glumele astea 
înspăimântătoare! Oare nu vezi că Mikael este alb ca varul, iar 
lui Antti, în ciuda faptului că el înţelege toate cu o oarecare 
întârziere, i s-a ridicat părul de la ceafă de groază? Slavă 
Domnului, noi avem norocul că trăim aici, destul de departe de 
certurile și de intrigile nobililor de la curtea regatului. Trebuie 
doar să respectăm tot ceea ce hotărăsc regii sau regenţii de la 
Stockholm. Pentru oamenii simpli este totuna dacă plătesc dări 
iutlandezilor sau suedezilor, important este să fie lăsați să-și 
vadă de treburile lor și să trăiască în pace. Avem norocul că 
trăim într-o ţară săracă. Nu este nevoie să facem nimic, ci doar 
să așteptăm umili ca să vedem cine va învinge, pentru a ști de 
partea cui suntem. În ciuda tuturor nefericirilor care ne 
așteaptă, eu sunt totuși fericită că Mikael a ales pana de gâscă, 
nu sabia, fiindcă, după cum spune Biblia, cine va ridica sabia, de 
sabie va pieri. 

Dar meșterul Laurentius a susţinut cu încăpățânare că lumea 
s-a schimbat mult și a asigurat-o pe doamna Pirjo că, în vremea 
noastră, un călău profită mult mai mult de pe urma scârțâitului 
penei de gâscă decât de pe urma loviturilor de sabie sau a 
bubuiturilor de archebuză. Dar eu eram atât de tânăr și naiv, 
încât nu i-am înțeles vorbele. Apoi doamna Pirjo a adus 
strachina mare plină cu terci cald, în care a lăsat să cadă o 
fărâmă de unt. Ne-am închinat și am cufundat mulțumiți 
lingurile în strachină. Categoric, atâta timp cât până și un om 
sărac mai putea mânca terci pe săturate, chiar cu o bucăţică de 
unt pe deasupra, în lume nu era prea rău. 

Dar, cu ultima corabie care a putut intra în Turku mai înainte 
ca marea să îngheţe, din Germania au ajuns zvonuri ciudate 
despre neliniștea pe care un oarecare doctor Luther a stârnit-o 
printre călugări, după ce a afișat pe ușa bisericii principale din 
Wittenberg nouăzeci și cinci de teze împotriva vânzării de 
indulgențe, punând în același timp la îndoială îndreptăţirea de a 
i se atribui vremelnicului sfânt patriarh al Romei calitatea de 
unic păstrător al cheilor paradisului. Pentru mine, aceste zvonuri 


69 


despre tulburările din Germania au fost o dovadă în plus asupra 
caracterului neliniștit și arțăgos al saxonilor, pe care-l 
cunoșteam prea bine de la meșterul Schwarzschwanz. Nu 
înțelegeam cum de se poate îndoi un om cu judecată de 
învăţătura clară ca lumina zilei a Bisericii, care face ca viaţa să 
fie mai simplă și mai ușor de suportat și îi scutește pe oameni 
de gânduri zadarnice. 

Căci pe atunci încă mai priveam lumea cu ochii limpezi, eram 
încrezător, neștiutor și cu inima curată. Să mă fi păstrat așa, ce 
bine-ar fi fost, dar amarul destin al fiinţei umane este 
maturizarea, schimbarea, creșterea, până ce viaţa o roade, o 
șlefuiește și o clătește în leșie puternică din cenușă de stejar. De 
aceea voi încheia prima carte și voi începe alta, în care voi 
povesti atât despre suferinţa, neliniștea și îndoiala din inima 
mea, cât și despre plecarea din Turku. 


70 


Cartea a doua 


Ispita 


Într-una dintre zilele blânde de iarnă, după Nașterea 
Domnului, când, după socoteala mea, trebuie să fi început noul 
an, după ce i-a trimis pe ceilalţi elevi la casele lor, maestrul 
Martinus m-a chemat în camera lui. S-a așezat la masa de lucru, 
și-a strâns energic între degetul mare și cel arătător nasul 
subțire întotdeauna umed și s-a uitat la mine cu atenţie. 

— În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh! a rostit el cu 
un aer festiv. Mikael, fiule, ce ai de gând să faci tu în viață? 

Am fost mișcat de vorbele pe care mi le-a spus, am căzut în 
genunchi în fața lui și am izbucnit în plâns. 

— Parinte Martinus, am spus, cea mai arzătoare dorinţă este 
să ajung slujitor al Sfintei Biserici. Dar când văd că mulţi dintre 
cei care și-au început învăţătura o dată cu mine au obţinut deja 
tunsoarea sacerdotală și urmează să fie hirotonisiţi, sufletul îmi 
este amar ca cenușa. Sunt mai tânăr decât ei, știu, de aceea, în 
semn de profund respect pentru Biserică, sunt gata să muncesc 
zi și noapte pentru a-mi spori cunoștințele. Dar, mi s-a dat de 
înţeles că oricât de mult m-aș strădui, aspiraţia mea este 
zadarnică. Am încercat să intru în mănăstire, ca după un an de 
noviciat să îmbrac rasa neagră de călugăr și să slujesc toată 
viaţa Bisericii, dar părintele Petru m-a avertizat asupra 
imposibilității împlinirii acestei dorinţe, și mi-a spus că, dac-aș fi 
admis în mănăstire, niciodată nu voi putea fi călugăr, ci doar un 
frate laic care îi servește pe alţi călugări, sau, poate, un 
învățăcel al părintelui Bartolomeus. Asta pentru că nu am nici 
avere, nici odoare de argint, niciun lucru la care să renunţ în 
favoarea mănăstirii. 

— Mikael, a rostit cu asprime maestrul Martinus, oare cine 
vorbește acum prin gura ta? Spiritul lui Dumnezeu ori Satana? 


71 


Întrebarea lui m-a descumpănit. După ce mi-a lăsat un 
oarecare timp să cuget, părintele Martinus a continuat: 

— Eşti un băiat silitor și talentat, Mikael, dar ușurința cu care 
înveţi cele mai dificile lucruri ca și cum te-ai juca, punându-i în 
încurcătură cu întrebări deconcertante pe bărbaţii cei mai 
erudiţi, mi-a deșteptat de multe ori îndoială asupra naturii 
spiritului tău. De aceea am început să cred că nu umilinţa 
creștină, ci doar orgoliul demonic și condamnabil te împinge la 
un discurs dialectic care să-l încurce chiar și pe mentorul tău, pe 
care îl învingi folosindu-te de propriile lui argumente, cum a fost 
în cazul discuţiei noastre despre istoria lui lona cel înghiţit de 
balenă. Îmbrăcat în straie elegante, călărind pe un cal cu 
harnașament strălucitor, tu vrei să-ți depășești maestrul, uitând 
că Domnul nostru se mulțumea să călătorească doar pe 
spinarea unui măgar și că însuși sfântul patriarh al Romei tot 
atât de umil călătorește. Gândurile tale rătăcesc mai mult la 
cele lumești decât la cele sfinte și le privești cu ochi păcătoși pe 
femei. Mi-a mai fost dat să aud că te-ai îmbătat și ai înjurat 
Sfânta Treime. 

— Nu sunt chiar atât de rău pe cât credeţi, m-am apărat eu. 
Inima mea este bună. Daţi-mi doar un pic de speranţă, şi-mi voi 
îndrepta greșelile! Ca să fiu demn de binecuvântarea voastră, 
părinte Martinus, aș umbla desculț prin zăpadă, aș ţine post 
negru o săptămână. 

Maestrul Martinus a suspinat lung, apoi a spus cu glas mâniat: 

— Nu mă îndoiesc că ai fi în stare de orice pentru a-ți împlini 
ambițiile bolnave și a arăta că ești mai merituos decât alţii. De 
la un an la altul am tot așteptat un semn care să indice locul tău 
adevărat în lumea asta, dar nimic nu am auzit și n-ar fi de 
mirare de nu voi auzi niciodată, fiindcă pe măsură ce anii trec, 
misterul nașterii tale se cufundă în negură, și nici de mama ta 
prea mulţi nu-și mai aduc aminte. Oare nu crezi c-ar fi de-acum 
timpul să primești cu umilinţă locul pe care destinul ţi l-a hotărât 
și să te îngrijești de ocupaţia pământeană la care ai dreptul 
după studiile sârguincioase pe care le-ai împlinit? Pentru că ești 
un tânăr talentat și înzestrat cu multe calităţi, aș putea să te 
recomand comandantului fortăreței pentru funcţia de caligraf, 
sau primăriei, pentru a te trimite la studii secundare, ca să te 
familiarizezi cu legile laice ale regatului suedez și să devii un 


72 


bun judecător, fiindcă, la drept vorbind, eu te-am învăţat tot 
ceea ce puteam să te învăţ. 

— Mă alungaţi, părinte Martinus? am întrebat îngrozit. 

Am fost îngrozit fiindcă, în ciuda tuturor nemulțumirilor, 
școala era singurul meu punct de sprijin, de care nu aș fi vrut să 
mă desprind. 

— Nu te alung eu, băiat încăpățânat ce ești, a spus maestrul 
Martinus. Pentru tine, întotdeauna am avut o simpatie 
deosebită, pe care nici nu mi-o pot explica. Poate pentru că 
această neobișnuită dorinţă de a învăța și pasiunea ta pentru 
cărți mi-au amintit de vremea când eram tânăr și însufleţit de 
un entuziasm asemănător cu al tău. Drumul cunoașterii a fost 
greu, am vândut toată averea moștenită de la tatăl meu ca să 
studiez la Universitatea din Rostock, iar pentru a-mi împlini 
arzătoarea dorinţă, niciun sacrificiu nu mi s-a părut prea mare. 
De aceea te înţeleg, Mikael, dar uită-te la mine ce-am ajuns! 
Sunt doar un bărbat bătrân și șubrezit, iar în curând voi fi orb, 
pentru că în tinerețe am studiat prea mult. Și să nu-ţi închipui 
că-n ziua morţii voi fi mai consolat decât oamenii simpli, fiindcă, 
fie c-au fost ei preoți sau au fost mireni, la toţi li se dă aceeași 
ultimă împărtășanie și același ultim mir, așa că știința mea nu 
va cântări mai greu decât ignoranţa unui văcar sau a unui 
cârbunar. Pentru binele tău, Mikael, află că la nimic nu folosește 
îndârjita ta dorinţă de a cunoaște, mai înțelept ai fi dac-ai 
accepta cu umilință partea ce ţi se dă și n-ai mai visa la stelele 
și luna de pe cer! 

— Așa să fie! am spus cu amar și lacrimi fierbinţi mi-au 
alunecat pe față. Urmând înțeleptul înțeles pe care vi l-a 
dezvăluit experienţa vieţii, mă voi face văcar sau cărbunar, 
părinte Martinus. 

Atunci el s-a îmblânzit și atingându-mi ușor obrajii cu mâna 
tremurândă cu vine groase, a spus: 

— O ocupaţie în această lume îţi poate oferi libertatea unei 
vieți simple și fericite, dincolo de îngrădirile pe care existenţa 
monahală le impune. Vei putea să-ţi pui pana la pălărie și să te 
distrezi cu fetele, apoi, mai târziu, să te căsătorești și să ai copii 
care-ţi vor bucura viaţa. 


73 


l-am răspuns iritat că însoţirea cu o femeie arțăgoasă și o 
liotă de copii obraznici nu sunt cea mai atrăgătoare perspectivă 
pentru un caligraf sărac... 

— ... mai ales că, am continuat eu, fiecare preot și mai toți 
episcopii au ţiitoare și copii nelegitimi și nimeni nu-i învinuiește 
pentru asta, fiindcă Biserica își primește de la ei obolul ca să le 
ierte păcatele. In orice caz, că le este viaţa curată sau imorală, 
nimeni nu-i judecă pe preoţi. În felul acesta, o parte dintre 
slujitorii bisericii se bucură de toate avantajele căsătoriei, fără 
să le fie umbrită viaţa de neajunsurile ei, mai cu seamă că-și pot 
schimba ţiitoarele când se plictisesc de cele de până atunci. 
Biserica nu-i acuză pe preoţi sau pe călugări pentru desfrânare 
dacă ei nu încalcă prescripţiile lui Gerson:: nu în zi sfântă, nu 
într-un loc sacru, nu cu o femeie căsătorită. Și doar căsătoria 
secretă este o abatere de neiertat pentru un om al bisericii. 
Oricum, aceste libertăţi ale clerului nu au legătură cu dorinţa 
mea de a deveni preot. Pentru un tânăr sărac cum sunt eu, 
hirotonisirea este singurul mijloc care-i îngăduie să-și continue 
studiile și, uneori, să obţină un post universitar sau să 
beneficieze de o prebendă. 

După ce am spus aceste vorbe, am fost copleșit de rușine, m- 
am înroșit și mi-a părut rău că mi-am dat pe faţă gândurile, 
oferindu-i maestrului Martinus prilejul de a mă acuza încă o dată 
de ambiţii neevlavioase. 

Dar maestrul Martinus, îndrumătorul meu spiritual, nu mi-a 
reproșat nimic, ci doar a spus trist: 

— Oare tu nu înţelegi, Mikael, cât de mult rău faci când crezi 
că Biserica și ordinele ei sacre sunt un mijloc de împlinire a setei 
tale de cunoaștere? Biserica își alege singură slujitorii, iar 
vorbele pe care le-ai rostit te condamnă ca pe un posibil 
pescuitor de bogății și slujitor ipocrit, dacă această aspirație a ta 
este motivată doar de dorinţa parvenirii. Dacă nu înţelegi cât de 
copilărești și de absurde sunt vorbele pe care le-ai spus, eu nu 
te pot învinui, dar odată și-odată vei ajunge să înţelegi singur, 
și-ți va fi rușine că le-ai rostit. 


15 jean Charlier Gerson, numit Jean Gerson (1363-1429), filosof și 
teolog francez, cancelar al Universităţii din Paris, mistic, unul dintre 
cei care au pregătit Marea Schismă, animator al Conciliului de la 
Constanz (1414-1418). 

74 


— Părinte Martinus, în afară de Sfânta Biserică, în care am 
crezut și în care mi-am pus toate speranțele, eu nu mai am 
altceva pe lume decât capul pe care-l port pe umeri și cele două 
braţe. De ce sunt eu îndepărtat, în timp ce alții mai proști decât 
mine sunt primiţi? Oare sunt eu vinovat că nu am nici avere, nici 
familie sau protectori care să plătească dispensă curiei 
pontificale din Roma pentru păcatul mamei mele? 

— Te îndoiești tu oare de învățătura Sfintei Biserici? m-a 
întrebat cu asprime părintele Martinus. Îndrăznești tu, cel care 
ești asemenea viermelui ce se târăște pe pământ, să te 
răzvrătești împotriva hotărârilor Sfintei Biserici? Îţi atrag atenţia, 
Mikael, nu ești prea departe de erezie. 

Aceste cuvinte cumplite m-au înspăimântat și am devenit 
iarăși umil, deși în inima mea încă era vie răzvrătirea. Nu avea 
nicidecum intenţia maestrul Martinus să mă alunge din școală, 
dimpotrivă, mi-a promis că voi fi plătit dacă îi voi învăţa 
gramatică pe elevii mai tineri. Plată urma să primesc și de la 
meșterul aurar Lauri, căruia deja mă recomandase, ca să-i învăţ 
pe cei doi băieţi ai lui socotitul și caligrafia. Acest burghez bogat 
din Turku, care aparţinea breslei celei mai vechi a ghildei 
Sfântului Henrik, îi ceruse maestrului Martinus să-i recomande 
pe cel mai cinstit și mai învăţat dintre învăţțăceii lui. 

— Dar faptul că vei fi plătit nu este cel mai important lucru, a 
spus maestrul Martinus. Mult mai important va fi, pentru tine și 
pentru viitorul tău, de vei ști să te apropii de acest burghez 
puternic, care te-ar putea recomanda mai departe altor 
persoane influente. Multe drumuri bune se vor deschide în fața 
ta, doar să fii un băiat corect și supus. Așa că, după rugăciunea 
de dimineață, îi vei învăţa gramatică pe copiii mai mici de la 
școală, iar după slujba de amiază până la rugăciunea de seară 
îți vei petrece timpul în casa meșterului aurar Lauri, unde te vei 
ocupa de educaţia fiilor lui. Vei primi de două ori pe zi mâncare, 
vei primi veșminte și, dacă îi vei fi pe plac, ceva argint în fiecare 
lună. 


75 


Îmbrăcat cu straiele mele cele mai bune, m-am dus imediat 
după slujba de amiază la casa meșterului aurar Lauri, unde erau 
și atelierul și prăvălia. Era cenușie camera de la intrare și 
gândurile nu mi-au fost prea vesele când am așteptat cu căciula 
în mână ca meșterul să isprăvească prânzul. Mi-a ieșit prietenos 
în întâmpinare și, în timp ce citea scrisoarea de recomandare a 
maestrului Martinus, mi s-a adresat binevoitor, i-a prezentat pe 
cei doi fii, unul de șapte ani, celălalt de nouă, și m-a sfătuit să 
folosesc nuiaua în cazul că băieţii vor fi îndărătnici. Dar a zâmbit 
când a spus asta și s-a uitat cu dragoste la fiii lui, care erau 
niște copii cuviincioși, liniștiți și respectuoși. 

— Poate vei fi surprins, a spus el vizibil încurcat, dar aș dori să 
o înveţi și pe fata mea să citească, și, de-ar fi posibil, chiar să 
scrie, doar dacă lucrul acesta nu se va dovedi prea stânjenitor, 
fiindcă mintea femeilor este mai slabă decât a bărbaţilor. Dar nu 
înţeleg de ce n-ai putea instrui trei copii în același timp, în loc de 
doi. Și nu cred să-i dăuneze cu ceva fiicei mele de va ști să-și 
scrie numele. 

El o numise copil, deși Anna Laurintytăr!” împlinise deja 
cincisprezece ani și era la cea mai bună vârstă pentru căsătorie. 
În încăperea întunecată de cenușiul iernii, fata a zâmbit timidă 
și părul ei mi s-a părut un lanţ de aur, iar buzele o floare roșie. 
Am dat mâna cu ea și, la atingerea mâinii ei micuțe, am avut o 
senzaţie confuză, dar plăcută. Am început lecţia și, puţin câte 
puţin, încrederea în mine însumi a sporit. Meșterul aurar a 
ascultat o vreme și a mișcat din cap aprobator, apoi a plecat în 
atelierul lui să lucreze în continuare la potirul de argint 
comandat de biserica din Hattula. Am îndrăznit din când în când 
să o privesc pe Anna, și, de fiecare dată, ea a roșit puţin, dar s-a 
uitat la mine cu ochi inocenți și limpezi. lar când băieţii au 
început să caște și să-și frece spinările de tăblia băncii de 
plictiseală, i-am spus: 

— Porți numele Sfintei Anna, mama Sfintei Fecioare Maria. 
Este un nume binecuvântat și frumos, dar nu cred că Sfânta 
Anna ar fi putut fi mai frumoasă decât tine. 


17 Anna, fiica lui Lauri. 
76 


— Povestește-mi despre Sfânta Anna, a spus ea și obrajii i s- 
au înroșit. 

Am povestit atât pentru ea, cât și pentru băieţi despre Sfânta 
Anna. Nici nu era greu de povestit, mai cu seamă că poporul 
finlandez a iubit-o întotdeauna și a considerat-o protectoarea lui, 
deși n-am înţeles niciodată de ce. In orice caz, cunoșteam toate 
istoriile despre minunile făptuite de Sfânta Anna, și momentul 
era tocmai bun pentru a recâștiga atenţia băieţilor care erau 
sătui de învățat alfabetul. Dar băieţii s-au săturat repede și de 
Sfânta Anna și au vrut să le povestesc despre Sfântul Gheorghe, 
cel care a ucis balaurul și a salvat-o pe neprihănita prinţesă. 

Când m-am întors acasă, se lăsase întunericul, dar vremea 
era calmă și pe cer luceau blând stelele. Ceva minunat îmi 
clocotea în piept și aș fi vrut să alerg, să zbor sau să cânt, să-mi 
exprim într-un fel bucuria ascunsă. Noaptea am fost 
înfierbântat, nu am putut dormi și am visat cu ochii deschiși, 
așteptând cu nerăbdare să se facă ziuă, ca să o pot revedea pe 
Anna Laurintytâr. Nu au trecut multe zile până să înțeleg că 
eram îndrăgostit de ea și poate că nimic nu este mai chinuitor 
pentru un tânăr decât prima iubire. 

Dar eu trebuie să povestesc despre meșterul aurar Lauri, care 
o considera pe Anna doar un copil, neputându-i trece prin minte 
gândul că un învățăcel sărac ar cuteza să râvnească la fiica lui. 
In perioada când își perfecționase măiestria de bijutier, el 
călătorise în multe ţări și obținuse brevetul de meșter aurar în 
Olanda. Practicând această meserie, îi cunoscuse pe cei mai 
rafinaţi nobili, ale căror obiceiuri se deosebesc de cele ale 
burghezilor obișnuiți. De aceea, în casa meșterului aurar Lauri 
mâncarea îi era pusă fiecăruia în propria farfurie, iar farfuriile 
erau plate. Meșterul îi obișnuise chiar și pe copii să taie civilizat 
carnea și să-și șteargă după masă gura și mâinile cu ștergarul. 
Nu aș putea spune că era avar, dar nu-i plăceau ospetele și 
beţiile, jocul de cărţi și toate celelalte obiceiuri vulgare ale 
breslei lui, de aceea, după ce a devenit cel mai vârstnic bijutier 
al ghildei, ospeţele zgomotoase au fost din ce în ce mai rare, 
până ce n-au mai fost deloc. Reputația breslei a crescut 
considerabil, dar, în același timp, numărul aurarilor a scăzut, 
chiar dacă el a încercat să despăgubească lipsa vechilor 
distracţii prin muzică decentă, cântece și discuţii inteligente. 


77 


Acum, după ce au trecut niște ani de atunci, cred că era un 
bărbat foarte plictisitor, care, doar din vanitatea de a se făli cu 
purtări alese și cuviincioase, dorise ca fiica lui să înveţe să scrie 
și să citească. Dar mai înainte de a fi avut motive să fiu supărat 
pe el, l-am admirat mult și am încercat să-i copiez obiceiurile 
rafinate pe care le dobândise în ţările străine prin care 
călătorise. În compania altora era orgolios și tăcut, dar 
observând că eu îi ascultam vorbele cu interes, mi-a povestit 
despre orașele Tallin, Köln, Paris și Leyda, care în acea vreme 
erau pentru mine doar niște nume lipsite de importanţă. Odată, 
după masa de seară, pe când își sorbea cupa de vin acrișor din 
Franța și obrajii uscați i se înroșiseră, arătându-mi o fibulă 
nefinisată din aur, a spus: 

— Mikael, ţine minte vorbele mele! În această lume nimic nu 
se poate face fără aur. Cu aur pot fi rasturnaţi principii și 
încoronați regii. Aurul deschide porțile împărăției cerului și 
păzeşte sufletul de suferințele  purgatoriului. Aurul face 
căsătoriile și tot aurul le desface. Aurul deschide până și cele 
mai zăvorâte porți și-l face pe negustor asemenea principilor. 
Oare nu este mai înțelept cel care strânge aur? Aurul aduce 
libertatea, puterea, fericirea și toate bucuriile vieţii. Tot cu aur 
își poate cumpăra omul paradisul, fiindcă nu este păcat pe lume 
pe care aurul să nu-l poată purifica, iar Sfânta Biserică are tarife 
negustorești pentru iertarea tuturor păcatelor, cuviincios și după 
avere. 

A mai sorbit din vin, a oftat și a spus în continuare: 

— Toată viaţa am lucrat aurul și argintul, și de la an la an am 
prețuit și mai mult aurul, deși nu este altceva decât un metal 
galben, greu, tenace și suplu, care, ce-i drept, poate fi cizelat în 
cele mai frumoase și mai măiestrite forme. Dar oricât de mare 
ar fi rafinamentul artistic al aurarului, cea mai preţuită și 
recunoscută formă rămâne tot moneda din aur. Lucrând cu 
perseverenţă, omul strânge aur pentru a-și asigura bătrâneţea, 
dar în viaţa aceasta există un paradox: cu cât muncește mai din 
greu, cu atât efortul îi este mai cu zgârcenie răsplătit. În vremea 
noastră, nimeni nu se mai poate îmbogăţi de pe urma muncii lui, 
nici chiar cei mai talentați bijutieri, care dau aurului forme 
surprinzătoare, fiindcă, de regulă, ei sunt oameni fără căpătâi și 
beţivani, la fel ca pictorii și sculptorii cei mai buni, ale căror 


78 


opere sunt foarte bine plătite. Doar de pe urma muncii nimeni 
nu se îmbogățește, iar dacă eu câștig ceva mai mult decât 
primesc pentru munca mea propriu-zisă, este din cauză că sunt 
proprietarul unei părţi din corăbiile cu pânze din Lubeck, de 
unde îmi vin niște bani, din care, la rândul meu, dau o parte 
altora. Aceasta este o învățătură importantă, care s-a născut în 
zilele noastre, și nu am înțeles-o eu în întregime până ce nu am 
ajuns la vârsta de cincizeci de ani. Astfel de societăți au mai 
existat, dar poate că niciodată nu au fost atât de imense 
cantităţi de bunuri și proprietăţi în mâinile negustorilor ca acum, 
și nu este nimic necurat sau ascuns, cum sunt tentaţi să creadă 
necunoscătorii, nici vrăjitorie nu este. Oamenii se îmbogăţesc 
doar punând pe alţii să facă treabă în locul lor și, pe măsură ce 
se îmbogăţesc, pun pe și mai mulţi să muncească pentru ei, așa 
că, în ţesătoriile marilor orașe din Flandra și Italia, sutele de 
țesători care ţes stofă sunt plătiţi de un singur negustor. Dar din 
prelucrarea aurului și argintului nu s-ar putea nimeni îmbogăţi, 
chiar de-ar da de lucru la zeci și sute de asociaţi, dimpotrivă, un 
bijutier ar sărăci de și-ar lărgi aurăria. Spune, Mikael, că doar 
ești băiat deștept, cum se face de-i așa? 

l-am răspuns că la astfel de lucruri n-aş putea niciodată să mă 
întrec cu el, fiindcă nici nu le cunosc, nici n-am înțelepciunea lui, 
dar că, dacă ţin seama de legile dialecticii și ale logicii, 
afirmaţiile lui sunt contradictorii. Conform logicii și aritmeticii 
elementare, un meșter care are un atelier cu zece aurari poate 
câștiga de zece ori mai mult decât un meșter care n-are decât 
un singur aurar. 

Meșterul aurar Lauri a mai sorbit din vin și mi-a explicat: 

— În fiecare ţară și în fiecare oraș sunt puţini oameni care au 
bijuterii de aur și platouri de argint. Dar fiecare om, chiar și cel 
mai sărac, cumpără sare pentru mâncare, stofa pentru 
îmbrăcăminte și indulgenţe pentru a-și salva sufletul. Negustorul 
care cumpără astfel de mărfuri trebuincioase fiecărui om de 
acolo de unde se vând cu un preţ mai scăzut, ca să le vândă cu 
un preţ mai mare acolo unde este nevoie de ele, se 
îmbogățește. Dar, pentru a ajunge bogat, un negustor are 
nevoie de corăbii, de privilegii și de permisiuni speciale. Toate 
astea-s atât de complicate că-i o nebunie dacă-ncerci să le 
înţelegi. Domeniile, atelierele și casele de comerț nu sunt 


79 


bogății, adevăratele bogății sunt generate de munca grea și 
istovitoare a lucrătorilor, asociaţilor și marinarilor, care pentru o 
plată modestă lucrează pentru negustori. 

— Cred c-am înţeles, am spus eu. Același lucru se întâmplă 
probabil în ţările mari cu indulgențele vândute de Biserică, care, 
de fapt, nu au o valoare evidentă, fiindcă sunt doar niște 
bucățele de hârtie. Doar păcatele săvârșite de oameni le 
sporesc valoarea. Cu cât sunt mai sârguincioși lucrătorii, cu atât 
le sunt ei mai de folos negustorilor. Cu cât mai perseverent 
păcătuiește un om, cu atât îi este el mai de folos Sfintei Biserici. 

— Biserica este cu totul altceva, a spus meșterul Lauri. 
Ferească-mă cerul să spun vreo vorbă împotriva Bisericii, fiindcă 
Biserica este cel mai bun aliat al aurarilor. Biserica le deșteaptă 
enoriașilor nevoia de a-și ispăși păcatele săvârșite, și acest lucru 
este bun, fiindcă cei ce știu c-au păcătuit comandă potire de 
argint și podoabe pe care le oferă Bisericii. Mai sunt apoi inelele 
de aur și argint pentru căsătoriile cuviincioase binecuvântate de 
Biserică, care de asemenea aduc ceva câștig aurarilor. Dar este 
de netăgăduit că oamenii cu vederi mai largi sunt indignați că 
cele mai mari sume de bani sunt scoase din ţară în fiecare an 
pentru Roma, când ar fi mult mai folositoare aici pentru 
bisericile noastre sărace, care duc lipsă și de sfeșnice din argint 
și de fire de aur cu care să fie cusute îmbrăcămintele altarelor. 

Poate că am povestit prea mult despre firea aurarului Lauri și 
despre bunăvoința pe care o avea faţă de mine. El se bucura de 
progresele pe care le făceau copiii și-mi răsplătea generos 
munca. Dar mie nu-mi era gândul decât la frumoasa lui fată, cu 
care aș fi vrut să vorbesc în taină, pentru a vedea dacă-i trezesc 
oarecum interesul, de aceea întârziam întotdeauna și 
născoceam jocuri de care copiii erau încântați, strecurând în 
acele jocuri învățături utile sau improvizam dialoguri din vieţile 
sfinţilor, pe care să le prezinte părinţilor. Dar în ciuda marelui 
entuziasm cu care însuflețeam acele jocuri, nu aveam curaj nici 
să o ating pe Anna, deși uneori, pe neașteptate, ea își punea 
mâinile pe umerii mei și, îmbujorată la faţă, mă privea cu ochi 
strălucitori. 

Până ce-ntr-o zi a venit primăvara, zăpada a început să se 
topească și apa să se prelingă din lăcrimarele caselor, nopţile să 
se scurteze, lumina serilor să capete strălucirea perlelor, apa de 


80 


la zăpada topită să se adune în bălți și să îngheţe noaptea, și, la 
fiecare pas, să se audă trosnetul gheții rupte. De Buna-Vestire, 
partea de răsărit a pământului era deja dezvelită de zăpadă. Era 
zi de sărbătoare și nu aveam nicio treabă în casa meșterului 
Lauri, dar, după ce am adunat de lângă turnul de pază primele 
flori galbene de primăvară, am început să mă învârt neliniștit, 
cu tot trupul clocotind de dorinţă, prin preajma casei meșterului 
aurar. Intr-un sfârșit, meșterul a plecat de acasă însoţit de 
femeia lui bolnavă de varice. După ce s-au depărtat, ca un om al 
casei ce eram, am intrat înăuntru. Anna mi-a ieșit în 
întâmpinare, m-a salutat mirată și ochii ei erau nespus de 
limpezi. 

— Anna Laurintytăr, i-am spus eu, este primăvară! 

l-am întins buchetul cu flori galbene de podbal și ea l-a privit 
cu atenție, răsucindu-l pe toate părţile în mâna micuță. Era 
îmbrăcată în veșminte de sărbătoare, avea gâtul și brațele 
goale, iar umerii acoperiţi cu o eșarfă scumpă. Era tocmai la cea 
mai frumoasă vârstă, iar mie mi s-a tăiat respiraţia privind-o. 

— Tata și mama, a spus ea cu candoare, au plecat la casa 
breslei aurarilor. Servitorii sunt liberi, doar eu și băieţii suntem 
acasă. Trebuie să am grijă să nu se stingă focul și să nu-i pierd 
din ochi pe băieţi, dar aceste lucruri sunt plictisitoare. Ai făcut 
tare bine, Mikael, că ai trecut să mă saluți. 

M-a invitat să mă așez, apoi a coborât în pivniţă, de unde a 
adus, într-o halbă din lemn de ienupăr cu capac, bere tare de 
Lubeck, pentru că era sărbătoarea Bunei-Vestiri. După ce a 
sorbit o înghiţitură, mi-a întins halba, iar eu am băut cu mare zel 
de pe partea pe care buzele ei au atins-o. Cum au auzit că sunt 
acolo, băieții au venit și au început să tragă de mine ca să ne 
jucăm. 

— Dar de-a ce să ne jucăm? a întrebat Anna. Ar trebui să fie 
un joc foarte cumpătat, nu cumva să-mi murdăresc sau să-mi 
rup din greșeală veșmântul cel nou. Mama s-ar supăra tare 
mult, iar tata m-ar mustra. 

— Îmi place cum ești îmbrăcată astăzi, Anna, am spus eu 
rostindu-i cu durere numele. Nicio prințesă n-ar fi mai frumoasă 
ca tine de-ar purta acest veșmânt. 

— Știu! Știu! au strigat amândoi băieţii deodată. Să ne jucăm 
de-a prinţesa și balaurul! 


81 


Era jocul lor preferat. Eu o făceam pe Sfântul Gheorghe, iar ei 
pe balaurul cu două capete. Mugind și șuierând ca o lighioană 
furioasă, cei doi băieţi, acoperiţi cu o blană de urs lăsată să se 
târască pe jos ca o adevărată coadă solzoasă de balaur, s-au 
repezit s-o devoreze pe Anna, care-o făcea pe prinţesa. Dar mai 
înainte de asta, ei au fost doi soldaţi fioroși și au legat-o fedeleș 
pe prinţesă. In momentul când a apărut balaurul, prinţesa stătea 
cu braţele ridicate, neînstare să se desprindă din frânghii. Anna 
mi-a aruncat un surâs complice și obrajii i s-au înroșit, abia 
atunci am observat eu că șalul îi alunecase puţin de pe umeri 
când cruzii soldaţi o legaseră, dezvelind gâtul și o parte din 
rotunjimile pieptului. Niciodată până atunci n-o văzusem atât de 
atrăgătoare și de frumoasă. Obrajii îmi ardeau, inima îmi bătea 
nebunește și mi-am plecat ochii. 

Dar cei doi băieţi au ajuns la ea sub înspăimântătoarea 
înfățișare de balaur cu două capete și au mugit și zbierat cu 
atâta temei, de-am crezut o clipă că ei sunt un balaur adevărat. 
S-au aruncat spre prinţesă și poate c-ar fi mâncat-o de n-aș fi 
apărut eu, Sfântul Gheorghe, cel care, după o luptă pe viaţă și 
pe moarte, am reușit să retez capetele balaurului. Momentul 
acesta din urmă le plăcea cel mai mult băieţilor. Anna, rezemată 
de perete, a tremurat îngrozită, privind cumplita luptă. Cred că 
niciodată până atunci nu mai jucasem noi cu atâta pasiune acel 
joc al prinţesei și balaurului, iar băieţii erau tare mulțumiți 
fiindcă se jucau pe săturate. Dar tocmai când să o dezleg pe 
prinţesă, de afară s-au auzit oamenii care strigau, cântau și 
râdeau, urmându-i pe călugării mănăstirii, ce purtau icoana 
Sfintei Fecioare prin tot orașul. Băieţii au alergat afară în curte 
să vadă cortegiul de sărbătoare, abandonându-și sora în braţele 
Sfântului Gheorghe, să se bucure și să se veselească ea că a 
scăpat de balaur. 

Am mers la Anna să o dezleg. Tocmai voiam să-i spun că jocul 
acesta-i cam stupid, dar, când am fost în fața ei, așa de aproape 
c-aș fi putut s-o ating, s-a deșteptat în mine un sentiment 
violent care m-a înspăimântat, iar locul acela în care ne aflam, 
unul în faţa celuilalt fără să ne spunem nimic, mi s-a părut tăcut 
și pustiu. Anna s-a mișcat ca și cum ar fi vrut să se smulgă din 
legăturile care-i strângeau încheieturile mâinilor, apoi capul i s-a 


82 


lăsat moale pe braţele ridicate, a început să respire foarte 
repede cu gura întredeschisă și faţa i-a devenit palidă. 

Am strâns-o la piept și am simţit subţirimea coapselor ei de 
fecioară, apoi mi-am apăsat buzele uscate de buzele ei. A 
început să tremure în braţele mele, ochii i s-au dilatat brusc și 
m-a privit mirată, apoi și-a strâns puternic pleoapele ochilor și 
mi-a răspuns la sărut cu ardoare. Inima îi bătea foarte tare, 
simţeam fiecare bătaie a inimii ei până-n vârful degetelor. Mi- 
am apropiat buzele de sânii ei și am respirat parfumul ce-l 
răspândea pielea imaculată, dar ea tremura și încerca să-și 
elibereze mâinile din strânsoarea curelei de piele cu care erau 
legate. Și a spus: 

— Mikael, te rog, Mikael, nu se poate! 

Mi-a fost rușine și am dezlegat-o cât am putut de repede. Eaa 
început să-și frece încheieturile mâinilor, a scuturat puternic din 
cap și părul ei blond mi-a atins în treacăt bărbia. Apoi a izbucnit 
într-un plâns năvalnic, a alergat de lângă mine și s-a trântit pe 
pat, înfundându-și fața în cuvertura de lână și plângând în 
continuare cu suspine. M-am dus după ea, i-am mângâiat umerii 
și am încercat s-o liniștesc, spunându-i că n-am vrut să-i fac 
vreun rău. Până la urmă, ea și-a întors spre mine faţa palidă cu 
ochii umflaţi de lacrimi și a spus: 

— Mikael, tu m-ai necinstit! 

M-am apărat cu putere și am spus: 

— Este o prostie s-o faci pe copilul, Anna! Dar noi nu mai 
suntem copii, nici tu, nici eu. 

Dar ea a spus: 

— După toate ce mi s-au întâmplat, eu nu mai pot să mă uit în 
ochii tatălui meu și ai mamei mele. 

Am fost tulburat de vorbele ei și am întrebat-o: 

— Chiar atât de rău îţi este? 

Anna a meditat un timp, cu privirea aţintită undeva, departe. 
Deodată s-a uitat din nou la mine, a zâmbit și a spus: 

— Nu, adevărul este că nu-mi este rău. 

Apoi m-a întrebat cu seriozitate: 

— Mikael, dar ești sigur că nu m-ai necinstit? 

Am asigurat-o că sunt sigur de asta, deși nu eram prea sigur. 
Anna s-a liniștit, și-a pus brațele în jurul gâtului meu și mi-a 


83 


sărutat ușor buzele, iar eu am fost nespus de fericit. M-a 
întrebat: 

— Mă iubești, Mikael? 

M-am jurat pe Dumnezeu, pe Sfânta Fecioară și pe toţi sfinţii 
care mi-au trecut atunci prin minte că o iubesc pe ea și doar pe 
ea, mai mult decât orice pe lume, că nu m-am mai îndrăgostit 
niciodată de vreo altă femeie și că de-ar trebui să iubesc pe 
altcineva în afară de ea, aș prefera mai degrabă să mor. Am 
crezut și am știut că vorbele pe care i le spun sunt adevărate, 
iar ei i-a plăcut să le asculte. La sfârșit, am întrebat-o și eu: 

— Un pic mă iubești și tu, nu-i așa? 

— Eu te iubesc mult, Mikael, a spus ea generoasă, 
deschizându-și larg braţele și suspinând profund, pentru a-mi 
arăta cât de mult mă iubește, iar obrajii i s-au înroșit de avânt. 

Dar niciun gând rău nu mi-a trecut atunci prin minte și nici nu 
m-aș fi încumetat să mă mai ating de ea. Am înțeles doar că 
primisem destul, atâta cât într-o biată inimă de om poate să 
încapă, dar pieptul îmi era năruit și abia de mai puteam respira. 

Fericirea mea a ţinut de la Buna-Vestire până la sărbătoarea 
Sfintei Valpuri!*, și, în acest răstimp, am scris, în limba latină, 
imnuri de slavă pentru Anna. Toate iluziile tinereţii, graţia și 
noblețea sufletească, despre care povesteau versurile mele, 
erau în legătură cu calităţile celestei Sfânta Anna, așa cum mi le 
imaginam eu. Este adevărat că acolo se regăseau cuvintele și 
măsura versurilor cucernice pe care le cântam la școală, dar nu 
vedeam nimic rău în asta, fiindcă toți poeții împrumută cuvinte 
și cugetări de la alţii. Singurul lucru neliniștitor era faptul că 
Anna nu știa limba latină. Ceea ce știa cel mai bine era să 
găsească în fiecare zi clipa potrivită și locul ferit pentru a 


18 Sfânta Walpurgis sau Walpurga (710-779), născută în Anglia, 
stareță la mănăstirea din Heidenheim (Germania), numită Valborg în 
Suedia și Valpuri în Finlanda. Cu timpul, celebrarea Sfintei Walpurga, 
care avea loc în prima zi de mai a fiecărui an, a început să se 
confunde cu petrecerile zgomotoase închinate primăverii, pe care 
superstițiile creștine le numeau sobor al vrăjitoarelor. Se spunea în 
Evul Mediu că de noaptea Walpurgei obișnuiau vrăjitoarele să zboare 
călare pe mături sau pe ţapi spre locuri de sacrificiu, ca să comploteze 
cu demonii. De aceea, în noaptea din ajunul sărbătorii Sfintei 
Walpurga se aprindeau focuri și se făcea mult zgomot din trompete și 
din alte instrumente, pentru a fi alungate vrăjitoarele. 

84 


schimba cu mine câteva vorbe și sărutări. Pe măsură ce 
primăvara devenea mai caldă, sărutările noastre secrete erau 
mai înflăcărate, trupul meu mai încercat de ispite și visele nopţii 
mai păcătoase. Pentru mine este încă și acum un mister faptul 
că aurarul și femeia lui nu aveau nici cea mai mică bănuială și 
nu vedeau nimic, deși tot acest joc al nostru se desfășura sub 
ochii lor. Ar fi fost de ajuns să observe strălucirea ochilor Annei 
sau obrajii mei aprinși, pentru a intra la îndoieli. 

De Valpuri, stăpâna casei a ars pucioasă în camera ucenicilor 
aurari pentru a goni insectele parazite, iar meșterul Lauri mi-a 
cerut părerea asupra armăsarului potrivit cu care să-și 
împreuneze iapa lui cea mai frumoasă. Am fost mișcat de 
încrederea pe care mi-o arată și am discutat cu el despre 
proprietăţile magice ale pucioasei și despre stupida superstiție 
care pretinde că insectele parazite ar aduce fericire în casă și 
nu-mi pot înțelege dorința imperioasă de a mă confesa lui 
tocmai în acea zi de Valpuri, poate doar încrederea pe care el 
mi-o acorda mă stimulase. 

Pe măsură ce vorbeam cu el, curajul meu scădea, și tot mai 
stânjenitoare mi se păreau destăinuirile pe care conștiința și 
onoarea mă împingeau să i le fac. De aceea, pentru a mai trage 
de timp, dar și din curiozitate, cât și din dorinţa de a-l 
impresiona, i-am spus: 

— Meștere Lauri, ca aurar iscusit ce sunteţi și ca bun 
cunoscător al secretelor aurului, trebuie să fi întâlnit, probabil, în 
timpul uceniciei, și alchimiști înţelepţi. Oare ce gândiţi despre 
quinta essentia!*! 

Meșterul aurar mi-a răspuns prietenos, cu un aer fericit: 

— Mă așteptam să-mi pui o astfel de întrebare, Mikael, ca să 
te pot învăţa să înţelegi cât de multă însemnătate are aurul pe 
acest pământ. In momentul când un om înțelege semnificaţia 
aurului, este dispus să-și folosească toată știința și voinţa pentru 
căutarea pietrei filosofale. Omul care va învăţa să prepare aur 
din plumb va fi stăpânul lumii și va fi mai bogat decât toți ceilalți 
oameni. Când eram tânăr, avid de cunoaștere și conștient de 
sărăcia mea, am frecventat societatea spagyrilor?, și îți pot 
mărturisi cu toată încrederea, Mikael, că știu bine metamorfoza 


19 Quinta essentia (lat.) - chintesenţă, substanţă considerată drept 
al cincilea și cel mai subtil element material al lumii. 
85 


mercurului și că nici c/avicula Solomonis sau alte sigilii oculte 
nu-mi sunt străine. 

— Meștere, l-am întrebat eu, dar există piatra filosofală? 

— Poate că există, mi-a răspuns el, dar, căutând piatra 
filosofală, mulți și-au pierdut vederea, au cheltuit averi, de-au 
ajuns săraci lipiţi pământului, și-au rătăcit minţile și n-am auzit 
de nimeni care să se fi îmbogăţit din această căutare. La Leyda 
am văzut cu ochii mei cum s-a transformat o bucată cenușie de 
plumb în aur, dar pentru această metamorfoză alchimistul a 
cheltuit o cantitate de aur care depășea de multe ori greutatea 
bucății de plumb și s-a îndatorat la toţi notabilii orașului, de 
aceea a hotărât primăria ca el să fie alungat din Leyda, și nici în 
orașele vecine n-a mai avut dreptul să intre vreodată. După 
această experienţă și după multe altele, am ajuns să fiu 
suspicios și să-i bănuiesc de înșelătorie pe toţi aceia care 
pretind că posedă quinta essentia și știu să prepare aur din 
orice, fie ei mari doctori ai celor mai renumite universităţi sau 
fluieră-vânt rătăcitori prin lume. Toţi cei care caută quinta 
essentia mor în mizerie și dezonoare, unii spânzurați, alţii arși 
pe rug, după cum le este norocul, fiindcă goana după cunoștințe 
secrete este periculoasă pentru cunoașterea în sine și 
devastatoare, chiar dacă alchimia este acceptată de biserică 
atâta timp cât nu alunecă spre magia neagră. 

— Deci nu există piatra filosofală? l-am întrebat eu. 

— Dacă bunul Dumnezeu ar fi vrut ca oamenii să cunoască 
quinta essentia, a spus el cucernic, încă din dimineaţa 
paradisului lumii i-ar fi dezvăluit secretul, neîndoielnic, lui Adam, 
sau cel puţin lui Avraam. Cel care ar stăpâni al cincilea element, 
ar putea transforma oricare substanţă într-o altă substanţă și ar 
avea acces la secretul prelungirii vieţii. Este evident că nu a fost 
în intenţia Creatorului ca omul să aibă o atât de mare putere 
asupra naturii. Găsirea pietrei filosofale ar răsturna ordinea 
firească a lumii și ar distruge lumea, fiindcă omul este o fiinţă 


* Adept al medicinei spagyrice, medicină tradiţională apărută în 
secolul al XVI-lea, legată de cercetările alchimiștilor. In viziunea 
cosmogonică a alchimiei, implicit a medicinei spagyrice, există trei 
principii de echilibru: Mercur, Sulf și Sare. Aceste principii nu au nimic 
comun cu componentele chimice purtând același nume, ci se referă la 
acestea doar prin aparenţă analogică. 

86 


imperfectă. Doar Dumnezeu, în Sfânta Lui Treime, este perfect. 
După ce am înțeles acest lucru, am încetat să-mi mai prăpădesc 
timpul în societatea suspectă a spagyrilor și am căutat să-mi 
perfecţionez măiestria de bijutier, lucrând la cei mai buni aurari. 
Această învățătură este satis sapienti, dar nimic totuși nu-i 
poate împiedica pe alţii să caute în continuare piatra filosofală, 
dacă în nebunia și în vanitatea lor își imaginează că ei sunt 
asemenea lui Dumnezeu. 

Mi-am propus să nu uit această învăţătură, am răsuflat adânc 
și i-am spus: 

— Meștere Lauri, eu trebuie să vă cer ceva foarte important. 

El a devenit deodată bănuitor, la fel ca toţi oamenii cărora li 
se cere ceva, dar m-a încurajat să continuu. 

— Aţi fost nemaipomenit de îngăduitor și prietenos cu mine, 
meștere Lauri. Mi-aţi plătit mai mult decât a fost învoiala și ați 
scris scrisori de recomandare în favoarea mea, mi-aţi spus că 
sunt un tânăr respectuos și corect și mi-aţi prezis un viitor bun. 
De voi fi caligraf la comandantul garnizoanei sau de voi avea o 
slujbă la primărie, voi fi plătit acceptabil și vă promit că mă voi 
strădui să câștig și mai bine lucrând în plus seara. Vă asigur că 
de îmi veţi da posibilitatea să vă numesc tată și protector, vă voi 
răsplăti cum nu se poate mai bine bunăvoința și încrederea ce 
mi-o veţi acorda. 

Vizibil încurcat, meșterul Lauri a spus: 

— S-a făcut de vesper și nu-mi place să mă mai lungesc cu 
vorba. Dacă dorești ca în schimbul învăţăturii pe care le-o dai 
copiilor mei să-ţi subvenţionez călătoria până la Lübeck pentru 
a-ţi spori știința în alte ţări - și vreau să cred că ăsta-i înțelesul 
vorbelor pe care le-ai rostit - această dorinţă nu este chiar 
imposibil de împlinit. Eu am destulă trecere la corăbierii care 
navighează spre Lübeck și aș putea să-ți găsesc un loc de 
caligraf comercial. Dar dacă alta îţi este rugămintea, explică-mi 
repede despre ce este vorba, fiindcă nu am timp de pierdut. 

S-a ridicat să plece din cameră și a luat lumânarea în mână. 
Am îngenuncheat în fața lui și am spus: 

— Meștere Lauri, daţi-mi învoire să mă logodesc cu fiica 
voastră Anna și vă promit că vă voi sluji toată viaţa cât voi 
putea eu mai bine și că îmi voi folosi toată puterea, toate 


21 Satis sapienti (lat.), destul de sănătoasă. 
87 


cunoștințele și tot talentul pentru a-i asigura Annei o viaţă 
îmbelșugată. 

Meșterul aurar a tresărit atât de puternic încât ceara topită a 
lumânării i s-a scurs pe mână. Și-a frecat mâna de spinare și mi- 
a spus cu glas sufocat: 

— Așa, tu vrei să te logodești cu fiica mea, Mikael. Și Anna 
știe? 

l-am răspuns îndată cu entuziasm: 

— Anna este gata să se așeze în genunchi alături de mine 
pentru a vă cere binecuvântarea părintească. Inimile noastre se 
înțeleg, iar Anna mi-a făgăduit mâna și inima ei, dacă vă veţi 
învoi. 

Meșterul aurar, care tremura de furie, a cerut mai întâi ajutor 
tuturor sfinţilor ca să-i liniștească gândurile, după care a spus cu 
glas răgușit: 

— Adevărul este c-am fost nebun și orb, iar acum, poftim, îmi 
primesc pedeapsa! 

Apoi mi-a spus cu răutate: 

— Eşti un băiat viclean, Mikael, și probabil crezi că-n felul 
acesta ai găsit piatra filosofală. Ce s-a petrecut între voi doi? 

L-am asigurat că nu s-a petrecut nimic, doar că ne-am jurat 
unul altuia credinţă eternă. El și-a pipăit obrajii împurpuraţi, și-a 
cercetat capul ca și cum ar fi vrut să se asigure că nu i-a 
încremenit mintea, apoi mi-a spus destul de liniștit: 

— Vino cu mine până afară! 

M-a lăsat să trec înaintea lui pe ușă și m-a condus spre portal. 
Nu era încă întuneric, doar lumina estompată de amurg a 
primăverii, iar vântul sufla rece, răcorindu-mi obrajii aprinși. 
Meșterul a stins lumânarea și a așezat-o cu atenţie pe pământ. 
Apoi a arătat cu mâna într-o direcţie și a spus: 

— Uită-te acolo, Mikael! 

Și mi-a tras un picior în fund cu atâta furie, de-am ajuns din 
dreptul portalului în curte. După cât de puternică a fost lovitura, 
nu s-ar fi putut spune că a fost trasă de un bărbat bătrân și lipsit 
de vlagă, fiindcă am zburat ca un proiectil până-n mijlocul curţii, 
unde-am căzut cu gura deschisă pe-o grămadă proaspătă de 
bălegar. 

Pe când gemeam și tremuram de teamă, cercetându-mi 
oasele dacă mai sunt încă la locul lor, meșterul mă blestema, 


88 


folosind cele mai grosolane și murdare cuvinte. N-aș fi bănuit că 
un bărbat atât de manierat și civilizat ca el le cunoaște. Și m-a 
ameninţat că dacă voi mai îndrăzni vreodată să intru în casa lui 
sau voi încerca să mă întâlnesc cu fata lui, mă va rupe-n bătaie 
și mă va da pe mâna gărzilor pentru ademenirea fecioarelor 
cinstite. Apoi și-a făcut apariţia Anna plângând și l-a rugat pe 
tatăl ei să se liniștească, dar meșterul Lauri a prins-o zdravân de 
păr, i-a tras câteva palme și a împins-o în casă. Dac-aș fi avut 
atunci pumnalul cu mine, cred că l-aș fi omorât pe meșterul 
aurar, dar bine că nu l-am avut. Să fi făcut o astfel de nebunie, 
aș fi fost nefericit pentru totdeauna. Veșmintele mele bune și 
fața răspândeau în jur un miros puternic de baligă, toate 
încheieturile trupului mă dureau cumplit, și-a trebuit să merg 
șchiopătând până acasă și să suport privirile dispreţuitoare ale 
oamenilor care treceau pe lângă mine. Mă simţeam ca un câine 
bătut și mintea îmi era golită de gânduri. 

Afară era frig. După ce am ajuns acasă aproape târându-mă, 
am intrat în cocina porcului, care s-a trezit din somn și a început 
să guiţe speriat. Însă, după ce m-a recunoscut, s-a apropiat 
prietenos de mine scormonind pământul cu râtul și grohăind 
încetișor. L-am lovit cu piciorul și bietul animal s-a apucat din 
nou să guițe. Apoi mi s-a făcut rușine de mine însumi și am 
început să-l scarpin împăciuitor pe spinare. Mă mâniasem pe o 
ființă nevinovată ce se arătase mai prietenoasă cu mine decât 
oamenii. Fără Anna nu-mi puteam înțelege rostul pe lume. Chiar 
și ideea că fusesem atât de crud umilit era nespus de 
insuportabilă. Mi-a trecut atunci prin minte să mă spânzur, dar, 
cum n-aveam niciun capăt de frânghie la îndemână, mi-am spus 
că mai bine ar fi să mă răzbun și să dau foc casei aurarului. Nu, 
mai bine să o fur pe Anna și să fugim împreună undeva în nord, 
unde locuiesc laponii, unde coroana suedeză nu are nicio 
putere. Ideea nu avea niciun cusur, dar nu puteam nicicum să 
mi-o închipui pe Anna printre reni, în ţinutul acela auster. 
Planurile mi-au fost brusc întrerupte, fiindcă, auzind guiţatul 
porcului și gândind că cineva îl tăiase, doamna Pirjo și-a făcut 
apariţia lângă ușa coteţului, cu o făclie într-o mână și cu un 
șomoiog în cealaltă, ca să-i alunge pe hoţi. Și a strigat 
amenințător: 

— leşi din ascunzătoare, diavole, să-ți mângâi spinarea! 


89 


Dar când a aplecat făclia să vadă mai bine, a dat cu ochii de 
mine și a întrebat uimită: 

— Tu ești, Mikael? Ce-i cu tine, băiete? Cum de ai hainele 
rupte? Ce ţi s-a întâmplat? 

Mi-au ţâșnit din ochi lacrimi fierbinţi și i-am spus plângând: 

— Mamă Pirjo, pregătește-mi traista pentru drum! Trebuie să 
plec chiar în noaptea aceasta, fiindcă de-acum încolo n-am să 
mă mai pot uita în ochii nici unui om din acest oraș. 

După câteva momente de tăcere, doamna Pirjo m-a întrebat: 

— Ai omorât sau ai rănit pe cineva? Sunt gardienii orașului pe 
urmele tale? Ai trișat la cărți? Ai spurcat altarul bisericii? 

După ce eu am asigurat-o că nimic din cele ce m-a întrebat nu 
s-a întâmplat, ea a spus cu hotărâre: 

— Dacă-i așa, n-are rost să te pripești. Cel mai potrivit ar fi să 
te speli, că nu prea arăţi bine, să mănânci pe săturate și să 
dormi. Dacă-mi vei povesti ce ţi s-a întâmplat, poate că lucrurile 
s-ar mai îndrepta puţin, iar un sfat bun este de obicei mai 
folositor decât fuga. Vino în casă, dragă băiete, ca să-ţi repar 
veșmintele rupte, fiindcă orice-ar fi să fie, eu n-am să te las 
niciodată și tot de partea ta voi fi, chiar de-ar fi să mă distrug pe 
mine însămi. În orice caz, părerea mea este că atunci când simţi 
că te trage aţa la băutură și că ai de gând să te-ntorci acasă pe 
trei cărări, cel mai bine-ar fi să-ţi pui pe tine haine mai ponosite. 

Am încercat să mă apăr, dar ea s-a răstit la mine și a spus: 

— Păstrează-ţi vorbele, ai să mi le spui după ce te voi fi 
curăţat de mizeria asta de pe față și-ţi voi fi dat să bei rachiu 
aromat, ca să-ți limpezești capul. Până la urmă, nici nu-i de 
mirare. Ai împlinit de-acum șaisprezece ani, ești bărbat în toată 
firea. De când e lumea lume, toţi bărbaţii au obiceiul să se- 
mbete, să se încaiere și să-și terfelească hainele, iar reproșurile 
nu ajută la nimic, fiindcă aici este vorba doar despre o 
meteahnă firească, chiar dacă, înșelându-mă eu cumplit, 
credeam că ești mai breaz decât alți bărbaţi. Adevărul este că 
abia acum mă simt și eu mai liniștită. De la o vreme, mă bătea 
gândul că n-ai fi tocmai un om obișnuit, la fel ca toți ceilalţi, ci o 
creatură ciudată. 

Uite-așa a vorbit tot timpul, dând jos de pe mine veșmintele 
rupte, spălându-mă și îmbrăcându-mă cu o cămașă curată. 
După ce am băut un păhărel de rachiu aromat, am început să 


90 


mă simt mai bine, iar ea s-a așezat în fața mea, și-a sprijinit 
bărbia-n mâini, m-a privit adânc cu ochii ei cenușii și a spus: 

— Acum vorbește! 

— Meșterul aurar Lauri, mânca-l-ar ciuma, am spus eu, m-a 
umilit pentru tot restul zilelor mele. Și-a bătut joc de bărbăţia 
mea, de încrederea pe care am avut-o în el și de bunele mele 
intenţii. De-acum înainte, n-am să mai am parte de-o clipă 
fericită, ar fi fost mai bine dac-aș fi murit. 

Doamna Pirjo a spus: 

— Ai fi probabil uimit dac-ai ști de pe-acum cât de multe clipe 
fericite mai ai de trăit, dar spune mai departe, băiete, și 
povestește clar ce s-a întâmplat, poate găsesc un sfat bun 
pentru tine. 

l-am spus cu voce tremurată toată povestea iubirii mele cu 
Anna, iar în încheiere despre tulburătoarea lovitură-n fund și 
despre vorbele spurcate cu care meșterul aurar mă pricopsise. 

Pe măsură ce mi-a ascultat confesiunea, doamna Pirjo s-a 
liniștit vizibil, apoi mi-a spus: 

— Credeam c-ai păţit-o mai rău. Și dacă tot ai scăpat cu bine, 
este cazul să-ţi liniștești sufletul. Nu ești tu primul pretendent 
sărac la mâna unei fete bogate, căruia tatăl fetei îi trage un 
picior în fund, și mă bate gândul că nici ultimul n-ai fi. Acest 
obicei cinstit este un drept natural al oricărui tată și fiecare tată 
îi dorește fetei lui doar binele. Însă eu sunt uimită cât de nătâng 
și de încrezător ești tu, dacă-ţi poţi închipui că aurarul i-ar da-o 
de bunăvoie pe fata lui de soţie. Poate nu știi că ambiția lui este 
să-și căsătorească fata cu un nobil. El are o avere imensă și 
probabil că i-a și găsit un bărbat pe măsura exigențelor. 

Am spus: 

— Dar eu o iubesc pe Anna și Anna mă iubește pe mine, noi 
nu putem trăi unul fără altul. Mai mult, ne-am jurat pe toţi sfinţii 
iubire eternă și nu putem rupe un astfel de legământ. 

Doamna Pirjo a scuturat din cap și a oftat. 

— Oare ce-ai găsit tu la fata asta? m-a întrebat ea. Ai 
recunoscut în ea calităţi pe care alte fete tinere nu le au? 

l-am spus cu înflăcărare doamnei Pirjo că niciodată nu m-am 
gândit la asta, dar că Anna este cea mai frumoasă fată din 
Turku și că nici chiar Sfânta Anna, mama Sfintei Fecioare nu 
este atât de frumoasă. 


91 


— Ascultă-mă pe mine, băiatule, Anna asta a ta este o fată 
prea slăbuță și palidă, a spus neîndurătoare doamna Pirjo. In 
plus, are gura cam mare și privirea puţin strâmbă. Și chiar dacă, 
în general, seamănă cu mama ei, de la care a moștenit ochii 
limpezi, n-are ea nu știu ce calităţi sufletești neobișnuite. 

— Mamă Pirjo, am spus eu mâniat, și de-ai blestema 
sacramentele te-aș asculta fără supărare. Nu-mi mai vorbi așa 
despre fata pe care o iubesc! Știi prea bine că-ţi sunt nespus de 
recunoscător, dar dacă mai spui o vorbă rea despre Anna, voi 
pleca de-acasă și nu mă voi mai întoarce niciodată. Mă duc la 
mănăstire! Nu, mai bine plec în lume! 

Doamna Pirjo și-a cerut imediat iertare și m-a asigurat că, fără 
îndoială, va fi avut ea în ochi un ciob vrăjit, care a împiedicat-o 
s-o vadă pe Anna Laurintytăr în aceeași lumină cerească în care 
ochii mei au văzut-o. 

— Dar, a mai spus ea, dacă fata te iubește și o iubeşti și tu, 
nu pricep ce-i cu graba asta să pleci din oraș. Ori a rămas grea 
cu tine? 

Îngrozit de acest gând pângăritor, m-am apărat cu fervoare și 
am întrebat-o dacă are cumva impresia că sunt vier sau 
armăsar și că altceva n-am în minte decât să-mi împlinesc iute 
poftele trupești. Abia după aceste vorbe s-a liniștit ea pe de-a- 
ntregul și mi-a spus: 

— Atunci toate-s bune, dragul meu, nu ţi-ai distrus încă viaţa. 
Și-apoi, ce rost are o căsătorie așa pripită? Mai înainte de a-și 
găsi perechea, elanii coarnele își încearcă și adulmecă împrejur. 

Mi-am stăpânit enervarea și i-am spus liniștit că n-am avut 
nicidecum intenţia să mă căsătoresc, ci doar să mă logodesc, 
urmând să trăiesc în curăţenie și castitate împreună cu Anna. 

— Înţeleg că m-am înșelat amarnic, am continuat eu, fiindcă 
potirul fericirii mi-a fost depărtat de buze cu cruzime și o altă 
cale nu mai am. Trebuie să plec din acest oraș unde am fost 
umilit pe veci. 

Dar doamna Pirjo nu a fost de aceeași părere și a spus: 

— Ascultă, Mikael, tu te-ai purtat corect, ca un băiat bine- 
crescut și civilizat. Tocmai de aceea meșterul Lauri te-a dat 
afară din casa lui doar c-un picior în fund, cum ar face de altfel 
oricare om cumsecade, ca să înţelegi clar din această umilinţă 
cât de nemăsurată îţi este dorinţa și care este locul tău printre 


92 


oamenii din oraș. Dar el nu este nicidecum un bărbat prost, de 
aceea poţi fi sigur că niciodată nu va povesti cuiva despre 
această întâmplare, care-ar umbri nu numai buna reputaţie a 
fetei lui, dar i-ar știrbi chiar și lui renumele de mare meșter 
aurar și negustor. Oricum, dacă tu nu mă crezi pe mine, poţi să 
vorbești mâine cu părintele Petru, care-i un bărbat sfânt și 
înțelege mai bine tristețea din sufletul fiecărui om. 

Îndurerat și cu mintea întunecată m-am trântit pe așternut și 
am dormit ca un mort până dimineața, fiindcă doamna Pirjo 
amestecase în băutura mea câteva picături dintr-un leac 
liniștitor. Când m-am deșteptat, mi-am simţit capul greu și nici 
aerul proaspăt al zilei de primăvară, nici cântecul ciocârliei nu 
mi-au putut risipi gândurile rele. Am mers până la mănăstire și 
am întrebat de părintele Petru. Era în zi de rugăciune, post și 
biciuire trupească, așa că s-a bucurat foarte mult să-și întrerupă 
pentru un oarecare timp supliciul. M-a întâmpinat cu 
următoarele vorbe: 

— Eşti un băiat bun și credincios, Mikael, dacă ţi-ai adus tu 
aminte de mine tocmai acuma, când sunt la o atât de grea 
supărare. Astăzi nici nu-ţi pot primi confesiunea, fiindcă 
neîndurătorul stareț al cinstitei mănăstiri m-a pedepsit la 
carceră, și nici să mănânc altceva decât pâine cu apă n-am voie. 
Și când te gândești că toate canoanele trebuie să le îndur doar 
pentru c-am păcătuit puţin din cauza slăbiciunii acestui trup pe 
care Satana mi-l duce din când în când în ispită! După părerea 
mea, păcatul era prea neînsemnat ca să-mi treacă prin minte că 
îmi va pricinui un atât de mare necaz de-l voi mărturisi. Dar, 
vezi bine, stareţul s-a simţit ofensat, mai ales pentru că 
trebușoara cu păcat a fost văzută și de alţi ochi. Nu-nţeleg de ce 
n-ar avea voie un bărbat în toată firea să hoinărească din când 
în când prin oraș ca să priceapă cum este treaba aia cu păcatul 
carnal. Dar, mai înainte de a ajunge la vorbe spurcate, trebuie 
să-ți spun că alaltăieri, din cauza inimii mele bune, am coborât 
în pivnita cârciumii La trei coroane ca s-o ajut pe crâșmăriţă să 
mute niște butoaie cu vin, că asta-i treabă prea grea pentru o 
muiere slabă. Așa se face că, alunecând crâșmăriţa-ntr-o baltă, 
a căzut cu fața peste un butoi, iar eu, pierzându-mi în același 
timp echilibrul, i-am căzut în spate, tocmai pe partea cea moale, 
și, multumind lui Dumnezeu că nu mi-am rupt oasele, nu m-am 


93 


mai istovit să cobor de pe spinarea ei, că nu era chiar atât de 
rău acolo, și nici prea mare grabă nu aveam, dar cred că 
diavolul mi-a condus mâna pe unde nu trebuie, iar femeia se- 
nțelege că ţipa ca din gură de șarpe. Ameţit de aburul berii ce 
plutea prin aer, multă vreme n-am mai avut putere să mă dau 
jos de pe ea, și uite-așa ne-a găsit cârciumarul. De aceea am 
ajuns eu în starea jalnică în care mă vezi. 

Și părintele Petru, renunțând cu plăcere la biciul împletit din 
frânghie cu care-și șfichiuise până atunci spinarea groasă, și-a 
tras anteriul pe el, a oftat din greu și m-a întrebat ce am pe 
suflet. l-am povestit toate cele întâmplate, de la început până la 
sfârșit și l-am întrebat smerit ce sfat îmi poate da. 

— Asta-i totul? m-a întrebat el oarecum dezamăgit. 

lar eu i-am răspuns înverșunat că-i destul de multă suferință 
în povestea mea și l-am întrebat dacă pentru el chiar n-are nicio 
importanţă că stau acum în faţa lui cu onoarea terfelită ca o 
murdărie de porc, cu inima zdrobită și cu viitorul compromis. 

— N-am fost niciodată indiferent la necazurile tale, mi-a spus 
el prietenos. Dar treaba-i încurcată rău și, ca să-ți dau un sfat, 
trebuie mai întâi să știu dacă fata a rămas grea. 

Eu am fost rănit, fiindcă la fel ca meșterul Lauri și doamna 
Pirjo, chiar și părintele Petru a crezut lucrul la care mintea mea 
refuza să se gândească. l-am răspuns cu năduf că Anna 
Laurintytăr este tot atât de curată și de fecioară ca Sfânta Anna 
din cer și că, după cât mă duce pe mine mintea, dacă i-am 
sărutat buzele și sânii, nu cred că-și va fi pierdut fecioria. 
Părintele Petru a fost de acord că n-avea cum să și-o piardă doar 
dintr-atâta, a suspinat și mi-a spus: 

— Într-adevăr, ești un băiat bun, Mikael! Cine știe, poate prea 
bun pentru lumea asta păcătoasă! Dacă mă gândesc cum eram 
eu la vârsta ta, nu știu dacă m-aș fi putut împiedica să nu 
păcătuiesc într-o astfel de situaţie. După cum ai povestit, am 
înțeles că fata ar fi fost dispusă să se culce cu tine în acea zi de 
Buna-Vestire, iar de s-ar fi întâmplat așa, fără îndoială, totul ar fi 
fost mult mai simplu. Dac-ar fi rămas grea și ar fi așteptat un 
copil de la tine, meșterul Lauri te-ar fi acceptat fără nicio 
rezervă ca ginere, ba ţi-ar fi fost și recunoscător, cât despre 
păcatul pe care tu și fata îl veți fi făcut împreunându-vă înainte 
de căsătorie, s-ar fi putut drege repede cu rugăciuni și cu post. 


94 


— Părinte Petru, am spus îngrozit, este adevărat c-am 
păcătuit cu privirea și cu sărutările pătimașe și că am tulburat 
liniștea unei fecioare neprihănite, dar dacă am înțeles bine, mă 
învinuiți că nu m-am încumetat să făptuiesc un păcat și mai 
mare. Oare lumea asta este atât de absurdă de-l răsplătește pe 
cel care a păcătuit, dar lovește cu picioarele în cel cinstit și cu 
inimă curată? Dac-aș fi făptuit acel păcat, la care nici măcar nu 
îndrăznesc să mă gândesc, fiindcă eu cred că nu ar putea fi în 
niciun fel ispășit, probabil că aș fi ajuns ginerele meșterului 
aurar și, totodată, un bărbat nemaipomenit de bogat. lar dacă n- 
am păcătuit, m-am ales doar cu umilință și dispreț din partea 
lui. Într-o astfel de lume, nici nu mai vreau să trăiesc! 

— Dar, a rostit părintele Petru pe un ton grav, poate uiţi că ai 
și început să strângi comori în cer cruţând virginitatea fecioarei 
ce-ţi căzuse-n braţe. Ascultă, băiete, și liniștește-te! Toate 
astea-s doar uneltiri diavolești, iar pentru fiecare înfrângere a 
Satanei, Dumnezeu te va răsplăti cândva. Asemenea Sfântului 
Tobit, tu ţi-ai păzit sufletul și ai rămas curat, iar dacă ai fost lovit 
și spurcat cu vorbe rele, astea-s doar trecătoare nedreptăţi 
pământești pe care le poţi depăși, ca rața ce iese și mai curată 
după ce s-a cufundat în nămol. 

Dar vorbele lui nu m-au consolat. Ochii mi s-au umplut de 
lacrimi și am strigat: 

— Părinte Petru, și acum eu ce fac? Dar nici vorbă nu mai 
poate fi de suflet curat, când toată fiinţa mea tânjește după 
chipul ei, după gura și după sânii ei, iar gândurile mele 
păcătuiesc fără răgaz, că mai bine-ar fi să mor! 

Părintele Petru m-a privit îndelung și mi-a înțeles durerea. | s- 
au umplut și lui ochii de lacrimi, mi-a mângâiat creștetul capului 
și a rostit cu blândețe: 

— Mikael, acum nu vorbește călugărul, ci omul din mine, care 
se adresează unui prieten. Păstrează-ţi mintea curată și ochii 
limpezi, îngroapă-ţi tristeţea într-o muncă folositoare, iar dacă 
diavolul îţi va ispiti trupul, bagă-te-n apă rece, roagă-cte și 
postește! Acesta-i cel mai bun drum, Mikael, iar dacă vei chibzui 
mai mult, vei înțelege că, de fapt, este singurul drum. Poate că 
nu sunt chiar omul cel mai potrivit să-ţi dea ţie sfaturi, fiindcă 
sunt doar un bărbat slab, nesocotit și plin de păcate ca un sac 
zdrenţuit, dar îţi doresc binele, Mikael! 


95 


Am încercat să-mi liniștesc sufletul și să urmez sfaturile 
părintelui Petru, dar cu nimic altceva nu m-am ales, decât c-am 
slăbit cumplit și am devenit și mai nefericit ca înainte. Se făcea 
în acele zile numărătoarea de primăvară a vitelor, luna mai era 
plină de răsunetul melancolic al cornului din coajă de 
mesteacăn, pe râu se topeau ultimele sloiuri de gheaţă, iar 
doamna Pirjo nu mai avea o clipă de răgaz. In prima săptămână, 
cea mai bună vacă a meșterului aurar Lauri și-a rupt picioarele 
într-o mlaștină, iar iapa cea mai frumoasă s-a dovedit a fi 
stearpă, ba chiar a început să și șchiopăteze. De atunci a 
dușmănit-o aurarul pe doamna Pirjo, dar, după părerea mea, 
dușmănia nu-și avea niciun temei. 

Pe Anna o vedeam deseori la liturghie, îngenuncheată pe coji 
de ghindă între părinţii ei. De fiecare dată când o vedeam mi se 
înfierbânta tot trupul, iar mintea îmi era plină de cele mai 
nerușinate gânduri, și era mare păcat, fiindcă toate acestea mi 
se întâmplau în catedrală, unde din toate părţile mă priveau 
mustrător sfinţii și neprihănita Fecioară. Anna se uita uneori pe 
furiș la mine, și din ochii ei citeam întrebări timide, deși nu mă 
îndoiam că era doar curioasă să-mi vadă suferinţa. Cu prima 
corabie sosită la Turku, după ce marea s-a dezghețat, au ajuns 
și veștile tulburătoare, care anunțau că regele Cristian al II-lea 
se pregătea să plece din Danemarca cu corăbii de război spre 
Stockholm ca să-l repună în drepturi pe arhiepiscopul 
întemnițat, să-i pedepsească pe nobilii nesupuși și să-și pună pe 
cap coroana de rege al Suediei, la care avea dreptul. Așa se face 
că o parte a garnizoanei din Turku s-a îmbarcat pe corăbii și a 
pornit în mare grabă spre Stockholm pentru a-i veni în ajutor 
regentului Sten Sture, iar cei rămași au început pregătirile de 
apărare a fortăreței. Dar, în general, se spunea că-i o prostie să 
se facă atâtea cheltuieli pentru apărarea orașului. Dacă 
Stockholmul avea să cadă, doar praful și pulberea s-ar fi putut 
alege mai departe din regatul suedez. Nu se mai vorbea atât de 
mult ca înainte despre cruzimea iutlandezilor, oamenii așteptau 
mai degrabă resemnaţi să vadă ce urmează să li se întâmple. 
Dar eu doream din tot sufletul să înceapă războiul, fiindcă doar 


96 


asta se mai potrivea cu starea mea de spirit și eram convins că, 
în ceea ce mă privește, nu voi avea nimic de pierdut. 
Dimpotrivă, credeam că războiul îmi va oferi șansa de a-mi 
dovedi bărbăţia și de a o salva pe Anna - să zicem - din mâinile 
iutlandezilor. De aceea m-am dus la Antti Kallenpoika și l-am 
rugat să-mi făurească o spadă, iar după ce spada a fost gata, un 
cavaler bătrân, olog de-un picior, ne-a învăţat pe amândoi cum 
să o mânuim, și n-a vrut altă răsplată de la noi decât să-i dăm 
de băut bere pe săturate. 

— Dar este o prostie să lupţi cu spada, ne-a mărturisit 
bătrânul cavaler. În ziua de astăzi, lăncierii aruncă sulițe de șase 
coţi când pornesc la asalt. Ascultaţi-mă pe mine, băieţi, când 
prin văzduh zboară o pădure de sulițe, când tunurile bubuie și 
tobele răpăie, spada este doar o jucărie inutilă. E cu totul 
altceva când jefuiești un oraș. În cazul ăsta, cea mai potrivită 
armă este bineînţeles spada, chiar și pentru ca să poţi sparge o 
ușă. 

Toată iarna lucrase Antti în fierăria închiriată de meșterul 
Schwarzschwanz la forjarea tunurilor, dar despre plată nu mi-a 
spus nimic multă vreme, iar într-un moment de slăbiciune 
sufletească, mi-a mărturisit că meșterul nu prea se pricepea la 
fierărie. Primul tun pe care meșterul Schwartzschwanz îl făurise 
din fier forjat fusese atât de prost, încât le zburase tunarilor 
degetele când a fost încercat, și se mai aleseseră ei și cu alte 
părți ale trupului mutilate. După aceea, meșterul și-a găsit ca 
ajutor un turnător de ceaune și tigăi, cu care a turnat câteva 
tunuri mici din fier, nemaipomenit de grele, pe ţeava cărora nu 
încăpeau proiectile prea mari. 

Și mi-a mai povestit Antti că meșterul este turbat de supărare 
ca o viespe furioasă și întotdeauna într-o tare proastă dispoziţie. 
De aceea, când m-am dus eu în ajunul zilei de Sfântul loan să-l 
iau la sărbătoare, Antti nici n-a îndrăznit să-i spună. 

— Sărmanul de mine, mi s-a plâns el, toată iarna am mâncat 
pe săturate și am trăit bine de pe urma banilor câștigați de tine 
și nici măcar n-am învățat ceva nou. Mi s-au înfierbântat iar 
tălpile și mi s-a făcut de ducă, trebuie să plec undeva departe și 
să învăţ ceva nou, fiindcă eu nu pot să stau niciodată prea multă 
vreme în același loc. 


97 


În seara de ajun a Sfântului loan nu bătea vântul, dar era rece 
afară și multe din fetele necăsătorite ale orașului tremurau de 
frig pe lângă turnul de gardă. Când s-a lăsat puţin întunericul, s- 
au aprins unul după altul focurile pe toate colinele și noaptea 
albă de vară a fost și mai mult luminată de flăcările jucăușe. Din 
fortăreață au fost trase salve de tun, iar Antti a scos din tunică 
ceva rotund și lung, care atârna de capătul unui băț. 

— Mă bate gândul să încerc pocnitoarea năzdrăvană pe care 
mi-a dat-o meșterul în dar de Sfântul loan. Cică ar zbârnâi teribil 
și s-ar înălța în văzduh ca un șarpe de foc, așa că oamenii simpli 
vor fi peste măsură de încântați când vor vedea drăcia asta pe 
cer. Dar m-a sfătuit meșterul s-o priponesc de ceva, mai înainte 
de a-i aprinde fitilul, și să nu mă vadă nimeni când voi pregăti 
pocnitoarea, pentru ca frumusețea spectacolului să-i ia prin 
surprindere pe cei din jur. 

Așa a și făcut, iar după ce a aprins fitilul, ne-am pierdut noi 
prin mulţime, și nici n-a trebuit să bea prea multe halbe cu bere 
ca să se și găsească destui bărbaţi dornici să-și încerce puterile 
cu el. Dar Antti a spus cu modestie: 

— Poate că n-ar fi drept ca un prăpădit ca mine să-și măsoare 
puterile cu bărbaţi așa de voinici! 

Nici n-a trecut o clipă după ce-a spus el vorbele astea, că s-a 
auzit o înspăimântătoare șuierătură, iar pe cer s-a înălțat un 
șarpe de foc, până deasupra morii de vânt, unde s-a destrămat, 
dar câteva scântei au căzut pe acoperișul subţire de șindrilă al 
morii, care a început să ardă cu vâlvătaie. 

— S-ar părea că-i mai grozav decât bănuia meșterul, a 
constatat liniștit Antti. Mă și mir cum de nu mi s-a întâmplat mie 
nimic rău de la drăcia asta! 

Toată lumea fusese impresionată de zgomotul nemaipomenit 
și de mersul șerpuit al flăcării de pe cer, mulţi bărbaţi aveau o 
privire paralizată de spaimă, iar femeile plângeau. Dar când 
acoperișul morii a fost mistuit de flăcări, lumea a lăsat baltă 
distracţia și a alergat în goană la moara de vânt care ardea, iar 
în jurul focului de Sfântul loan a rămas pustiu ca într-un deșert. 

— Tare proști și zăpăciţi mai sunt oamenii ăștia, a spus Antti, 
de-și lasă ei băutura și mâncarea pentru o moară în flăcări! la să 
facem noi puţină ordine aici, a mai spus el, sorbind cu 
sprinteneală berea din câteva halbe și îndesându-și la sân, sub 


98 


cămașă, câteva piroști și bucăţi de carne afumată. Acum nu-mi 
mai rămâne decât să caut un loc mai ferit ca să mă-nfrupt din 
bunătăţile astea, fiindcă, vezi bine, mie nu-mi place să se uite 
alţii în gura mea când mănânc. Treaba asta mi se trage de la 
mama, care mă mustra întotdeauna și mă îndemna să bucăţesc 
pâinea mai înainte de a o înghiţi. Dar prezența ta nu mă 
descumpănește, Mikael, așa că poţi veni cu mine. 

— Antti, i-am spus eu îngrozit, oare nu ești câtuși de puţin 
mișcat de dezastrul dezlânțuit din cauza prostiei tale? Este o 
minune de la Dumnezeu că nimeni nu și-a dat seama că din vina 
ta a luat foc moara de vânt, dar dacă te-a văzut cineva, tare mi- 
e teamă c-ai să plătești stricăciunile cu pielea de pe spinare! 

Dar mi-am întrerupt discursul, fiindcă mi s-a părut că am 
văzut-o lângă foc pe Anna Laurintytăr și tot trupul mi s-a 
înfierbântat deodată, capul a început să-mi clocotească și am 
simţit dogoarea limbilor de foc care mă persecutau în noaptea 
rece de primăvară. 

— Toată simţirea mi-e tulburată, mi-a răspuns sprinten Antti, 
iar de tristețe am să-ngrop în pântece binecuvântatele bucate 
pe care acești oameni săritori le-au lăsat. Este o probă de 
nevinovăție faptul că nu am fugit de lângă foc după nefericita 
întâmplare, iar dacă moara de vânt a luat foc, nu încape îndoială 
că așa i-a fost destinul. Cine știe cărui burghez zgârcit îi 
aparținea moara asta? Nu l-ar fi pedepsit Dumnezeu dacă n-ar fi 
avut obiceiul s-amestece nisip în făina măcinată, sunt sigur. 
Această convingere-mi linişteşte cugetul, dar și mai mult îmi 
este liniștită simţirea când știu că nimeni, în afară de tine, 
Mikael, n-a văzut fapta mea nevinovată și sper că n-ai să mă dai 
pe mâna primăriei. 

L-am lăsat pe Antti în semiîntunericul nopţii albe de vară 
lângă niște tufe de ienupăr. Am văzut-o pe tânăra fată cu pași 
nesiguri, care s-a aplecat ca și cum ar fi căutat un obiect pierdut 
și am fost sigur că era Anna. Am alergat spre ea și mi-am adus 
aminte că și în vis tot așa am întâlnit-o. Cu respiraţia tăiată m- 
am oprit în faţa ei și am privit-o. În lumina focurilor de Sfântul 
loan, Anna era fermecător de frumoasă. 

— la te uită, Mikael! a rostit ea surprinsă. Cred că mi-am 
pierdut eșarfa când m-am speriat de șuieratul coloanei de foc și 


99 


m-am întors în grabă s-o caut, dar între timp m-am pierdut de 
gardienii pe care tata i-a tocmit să mă păzească. 

— Am să caut și eu, am spus, aplecându-mi ochii spre 
pământ. 

Dar ea a spus cu ură în glas: 

— Dar nu-ţi dau voie s-o faci, Mikael! Tata mi-a interzis să mai 
vorbesc vreodată cu tine, fiindcă ești un destrăbălat nărăvit la 
rele și vrei de la mine cam tot același lucru pe care-l vrea un lup 
de la o capră, așa că, doar graţie ajutorului pe care l-am primit 
din partea Sfintei Anna am ajuns să scap de ispită. lar tata m-a 
amenințat că mă va trimite la mănăstirea din Naantali dacă mai 
continui să-mi tulburi sufletul. 

— Dar, Anna, am protestat cu ardoare, eu te iubesc, și inima 
mi-e ca o flacără doar cât te privesc. 

— Să fie adevărat? a întrebat, atingându-mi cu nevinovăție 
obrajii. la te uită! a exclamat ea, faţa îţi arde. 

I-am prins mâna, dar ea și-a retras-o deîndată și a spus: 

— Nu mă atinge, Mikael! Îţi înţeleg suferinţa, fiindcă acum știu 
că sunt o fată frumoasă, poate mai frumoasă decât multe alte 
fete de vârsta mea, de aceea tata m-a promis cuiva, cu care tu 
nici nu poți visa să te compari. El m-a făcut să-mi înțeleg prostia 
și vinovăția faptelor mele, pe care tu m-ai împins să le fac, 
profitând de inocenţa mea, iar eu i-am promis că voi fi o fată 
ascultătoare, fiindcă voi deveni stăpâna unui castel și tata îmi 
va cumpăra cu bani mulţi un titlu de noblețe și un blazon pe 
potriva familiei distinse cu care urmează să mă înrudesc prin 
logodnă. De aceea îţi înțeleg suferința, Mikael, și mi-e tare milă 
de tine, dar nu-i vina mea că sunt o fată frumoasă și că tu nu 
ești alesul meu. 

— Dar mi-ai jurat pe toate numele sfinţilor credinţă, i-am spus 
eu cu mintea tulburată de supărare și cu glasul pierdut. Nici n- 
am îndrăznit vreodată să cred că vei rupe legământul, fiindcă 
ruperea unui astfel de legământ se răsplătește după moarte cu 
flăcările iadului. Oare nu te-ai gândit la asta? 

Anna a râs cu aroganță și mi-a spus cu vădită milă în glas: 

— Dar asta-i o copilărie, sărmane Mikael! În primul rând, n-am 
pus mâinile în cruciș peste ale tale când am jurat, și-apoi 
jurământul n-are nicio valoare dacă nu-i făcut în prezenţa unui 
martor. Pe lângă toate astea, un tată bun are dreptul să-și 


100 


logodească fata cu cine vrea, iar o fată ascultătoare nu se 
răzvrătește împotriva tatălui ei pentru nicio tentaţie din lume. 
Aceste lucruri mi le-a explicat pe îndelete preotul meu confesor 
și m-a asigurat că mult mai sigur se ajunge în flăcările iadului, 
dacă te răzvrătești împotriva tatălui tău. De aceea, cel mai bine 
ar fi de ne-am despărţi mai înainte să ne fi văzut cineva 
împreună, sau să ne depărtăm cel puţin de foc, de crezi că mai 
este nevoie să mă jignești. 

Din vorbele ei chibzuite am înțeles cât de mult se maturizase. 
Nu mai era fata plină de candoare care-mi bucurase inima, ci 
doar o femeie trufașă, pentru care eu eram tot atât de 
neînsemnat ca un ţânţar care i-ar fi bâzâit la ureche. Dar am 
urmat-o pe deal unde nu ajungea lumina focului și unde doar 
fața albă i-o mai puteam vedea, ca o pată pierdută în întuneric. 

— Te-ai schimbat foarte mult, Anna, i-am spus eu amărât. 

— Oare nu era cazul să mă schimb, după tot răul pe care mi l- 
ai făcut? m-a întrebat ea cu dușmănie. Dacă n-ai fi apărut 
niciodată în casa noastră, Mikael, poate că n-aș fi știut să citesc, 
dar nici despre păcatul pasiunii n-aș fi știut nimic. Din cauza ta 
m-au bătut și m-au târât de păr, și am ajuns să aflu lucruri pe 
care nici nu le bănuiam, fiindcă m-au dus la saună unde o babă, 
din acelea care le ajută pe femei să nască, a văzut dacă nu mi- 
am pierdut cumva fecioria. Abia atunci am înţeles ce doreai tu 
de la mine, Mikael. Ești un desfrânat și nici nu știu cum să te 
pedepsesc pentru că ţi-ai bătut joc de neprihănirea mea! 

S-a așezat în faţa mea și m-a apucat deodată cu amândouă 
mâinile de păr, după care a început să-mi scuture capul. A fost o 
suferinţă plăcută, fiindcă i-am simţit coapsele atât de aproape și 
căldura gâtului dezvelit. De aceea, mi-am înfășurat brațele în 
jurul trupului ei subţire și am sărutat-o. Răspunsul ei a fost 
năvalnic, a suspinat și a gemut, dar nu a încercat să mă 
îndepărteze, iar într-un sfârșit buzele ei au răspuns sărutărilor și 
s-a abandonat cu totul în braţele mele. Am fost atât de uimit, 
încât mi-am desfăcut braţele și am rămas prostit în faţa ei. Ea a 
așteptat o clipă, după care a rostit cu glas tremurat: 

— Nerușinatule, nu mai vreau să te văd niciodată! 

M-a lovit cu o putere neobișnuită peste obraz, apoi a alergat, 
dar n-am mai putut s-o urmăresc, fiindcă mi s-au înmuiat 
genunchii și m-am prăbușit pe pietre. Mi-a curs sânge din nas și 


101 


din buza crăpată, fiindcă fata asta atât de nevinovată avea un 
pumn de o duritate nemaipomenită. 

Pentru că patima a fost tot timpul aprinsă în inima mea, s-ar 
putea spune, după cuvântul biblic, că în felul acesta am 
preacurvit, și încă de nenumărate ori. Cât de mare îmi va fi fost 
păcatul n-avea importanță, îmi binemeritasem pedeapsa când 
m-a lovit și mi-a spus că nu mai vrea să mă vadă niciodată. Dar, 
în deznădejdea mea de atunci, am sporit păcatul și m-am gândit 
la și mai întunecate fărădelegi. Am regretat că nu am profitat de 
momentul potrivit, ca să fi preacurvit în adevăratul sens al 
cuvântului. Doar lipsa de experienţă m-a împiedicat, nu pornirile 
sfinte, și n-aș putea spune că am fost fericit dacă reușisem să 
nu cad în păcat, iar de la o clipă la alta amărăciunea și 
disperarea mi-au crescut și mai aprig. 

Mi-am spălat faţa la fântână și, de la apa rece ca gheata, 
sângele nu a mai curs, dar mai rău decât nasul și buzele îmi era 
ranit sufletul, fiindcă Anna nu mai avea aceleași sentimente 
pentru mine, dimpotrivă, mă ura și mă dispreţuia. Până-n ultima 
clipă mă amăgisem cu gândul că va dobândi cu timpul 
încuviințarea tatălui ei doar dacă eu îi voi fi credincios. Dar 
dorinţa aceea, asemănătoare flăcării pure, nu-mi mai însufleţea 
gândurile. Dragostea mea arzătoare și curată se preschimbase 
în ură și patimă rea, care-mi otrăvea sufletul și trupul. 

Cât timp fusesem în păduricea de brazi, moara arsese 
aproape de tot. Lumea se întorcea lângă focuri urlând și chiuind, 
ca să urmărească jocurile și să-și încerce puterile. Dar eu n- 
aveam niciun chef să mă mai amestec printre oameni, fiindcă 
uram veselia de pe feţele lor, iar jocurile le găseam stupide și 
enervante. Eram atât de tânăr și de lipsit de experienţă, încât 
îmi închipuiam că orice om ar fi putut să-mi citească pe faţă 
faptul că am mai fost umilit o dată. Trist și cu pași apăsaţi m-am 
întors acasă și, pentru că nu mai era nimic de făcut, am încheiat 
povestea frumos și mi-am Slobozit apa pe zidurile ce 
împrejmuiau casa meșterului aurar. Abia după această 
copilărească răzbunare m-am mai liniștit. Spre mirarea mea, 
doamna Pirjo nu se culcase încă, fereastra era luminată, iar prin 
coșul de pe casă se înălța o dâră de fum pierzându-se în 
noaptea albă. Contrar obiceiului, ușa era zăvorâtă, de aceea am 
bătut ca să pot intra înăuntru. 


102 


— Tu ești, Mikael? a întrebat cu neliniște în glas doamna Pirjo, 
dar s-a calmat când s-a convins că sunt eu. M-am temut când 
am auzit bătaia în ușă. In noaptea de Sfântul loan se întâmplă 
multe lucruri ciudate, și nici nu mă așteptam să te întorci atât 
de devreme, fiindcă tinerii obișnuiesc să petreacă până-n zori, 
când și-au isprăvit de cântat toate cântecele. 

În casă era o căldură înăbușitoare. În vatră ardea zgomotos 
focul, iar aerul era încărcat de un puternic miros ameţitor de 
plante. Pe masă se afla un ceaun în care doamna Pirjo topise 
grăsime verzuie dintr-un corn de țap. Era teribil de iritată și se 
foia neliniștită prin odaie fără să-și continue treaba, deși, de 
obicei, nu-și întrerupea vrăjile sau prepararea leacurilor din 
cauza mea. Până la urmă s-a liniștit, s-a așezat în fața mea și 
ochii ei cenușii m-au străpuns cu privirea. 

— Cine știe? Poate-i mai bine c-ai apărut acum, Mikael, a spus 
ea, fiindcă în noaptea de Sfântul loan umblă duhuri rele pe toate 
cărările și Satana își bate joc de oameni. Cel care cunoaște este 
tentat să-și încerce puterile, dar poate că pentru asta sufletul îi 
va fi pedepsit pentru totdeauna. 

Tot adulmecând amestecul de grăsime din ceaun, am simţit 
că începe capul să mi se învârtească. Căldura neobișnuită din 
odaie și aerul încărcat m-au transportat într-o stare oarecum 
confuză, ca și cum aș fi fost într-un vis dezordonat, și din toate 
câte s-au întâmplat după aceea, nu știu de fapt ce a fost real și 
ce a fost amăgire. 

— Mamă Pirjo, am spus eu, toată lumea te știe de vrăjitoare, 
dar eu nu mai am pânză de păianjen pe ochi, ca să mă amăgești 
cu vicleșuguri copilărești ca pe alți oameni. Eu te iubesc mai 
mult decât pe mama care m-a născut și cred că ai fost o mamă 
mai bună decât ar fi fost ea, cea pe care nici n-am cunoscut-o. 
Acum inima mi-e plină de otravă și mi-e totuna dacă știința ta 
este magie neagră sau albă. Mamă Pirjo, sunt gata să-mi pun 
zălog sufletul ca să găsesc piatra filosofală care să mă conducă 
la drumul drept, chiar de-ar fi să mă ardă veșnic flăcările iadului, 
fiindcă flăcările iadului nu pot fi mai rele decât răul ce-mi 
clocotește în piept. 

— Vorbești cu păcat, Mikael, a rostit hotărâtă mama Pirjo și 
m-a privit neliniștită cu ochii rătăciți undeva departe. Doar cât 


103 


mi-ai spus aceste vorbe și am priceput în ce păcat m-aș putea 
cufunda, printre rădăcinile vrăjite și otrava acestei nopți. 

— Mamă Pirjo, am spus, îţi jur că poţi avea încredere în mine! 
Oare există drumul drept, cel care duce direct la putere, bogăţie 
și fericire? 

Doamna Pirjo și-a agitat brațele și, stânjenită, mi-a spus 
evitându-mi privirea: 

— Nu înțeleg despre ce vorbeşti, Mikael! Probabil că te-ai 
bătut cu cineva în oraș, de ai buzele rupte, dar dacă ai ajuns să 
și spui așa vorbe păcătoase, înseamnă că ai băut prea mult. 
Culcă-te mai bine și odihnește-te, până mâine le vom uita 
amândoi pe toate. 

— Mamă Pirjo, am întrebat-o, de ce ai dorit să învăţ carte? De 
ce ai cheltuit bani ca să mă ţii la școală și ai avut atâta grijă de 
mine, dacă toate porţile îmi sunt închise, dacă știința îmi aduce 
doar tristeţe și dragostea suferință? De ce nu m-ai lăsat în 
cocină, lângă porc, sau nu m-ai dat la Casa Sfântului Duh, unde 
aș fi fost fără îndoială mai fericit decât sunt acum? 

— Amare-ţi sunt vorbele, Mikael, a spus mama Pirjo. Este 
adevărat că te-am dat la școală cu un anumit interes, fiindcă m- 
am gândit atunci la ceva care-ar fi putut să-mi fie mie de folos. 
Dar am uitat repede de gândurile deșarte, pentru că mi-ai fost 
tare drag, ca și cum ai fi fost copilul meu. Într-adevăr, se pare că 
așa ţi-a fost ţie destinul, dacă tocmai în această noapte îmi pui 
întrebări pe care nu mi le-ai mai pus niciodată. Nu-ţi fie teamă, 
nu te voi împunge eu cu coarnele, nici cu colții nu te voi rupe, ci 
îți voi răspunde cinstit. Am dorit să înveţi ca să-mi poți citi o 
carte, aceasta mi-a fost la început intenţia. Este scrisă cu litere 
de foc și are pagini negre ca funinginea, iar dacă ar ști că sunt 
în posesia unei astfel de cărți, episcopul ar porunci să fiu bătută 
cu nuielele în piaţa publică și poate că m-ar arunca într-o hrubă 
a temniţei, să-mi trăiesc restul zilelor printre broaște. Pentru că 
m-ai întrebat, îţi voi arăta cartea, dar după aceea o voi arde în 
acest foc pe care-l pregătisem pentru altceva și-i bine că ai sosit 
pe neașteptate ca un arhanghel și mi-ai salvat sufletul de 
curiozitatea satanică ce-l bântuia. 

A luat torța și a coborât în pivniţă, de unde s-a întors cu o 
legătură din pânză, murdară de pământ. După ce a desfăcut 
legătura, mi-a pus în mâini o carte neagră ca funinginea, cu 


104 


coperte din lemn, a căror parte exterioară era păroasă. Am 
deschis cartea și am constatat că foile subţiri și suple erau din 
coajă de mesteacăn, dar atât de pline cu pete negre, încât 
literele ruginii și imaginile pictate de diavoli parcă se ascundeau 
în întunericul cărții. Am înţeles că fusese păstrată zeci de ani 
într-o afumătoare. 

— Este Cartea Diavolului, pe care a scris-o bunicul tatălui 
meu, a spus doamna Pirjo. El ar fi trebuit să ajungă preot, de 
aceea a învăţat să scrie și să socotească, dar nu i-a fost lui prea 
multă vreme capul la învățătură și a plecat din oraș ca să 
trăiască toată viaţa într-un bordei din pădure ca magician și 
tămăduitor, iar în această carte și-a scris cu sângele lui știința și 
magia. 

Am răsfoit tulburat paginile cărții și am citit din ea cuvinte 
latine și incantaţii magice în limba finlandeză, până când mama 
Pirjo mi-a smuls cartea din mâini și mi-a interzis să citesc mai 
departe. Nu m-am împotrivit poruncii ei. Oricum, cuvintele 
descântecelor magice erau prea fără de înțeles și bolborosite, 
nedeosebindu-se mult de bine cunoscutele incantaţii ale 
doamnei Pirjo. 

— Dacă asta-i piatra filosofală, am spus eu cu dispreț, înțeleg 
că de fapt nici nu există faimosul drum scurt. 

Mama Pirjo s-a indignat la vorbele mele și a spus: 

— Dar nu-ţi bate joc, Mikael, de apocrifa Carte a Diavolului, 
fiindcă bunicul tatălui meu a fost un vrăjitor puternic, care putea 
porunci furtunii să se dezlănţțuie și ploii să bată cu pietre. Dacă 
te îndoiești de aceste descântece și vrei să le cunoști puterea, 
dezbracă-te în pielea goală și unge-ţi gâtul, subsuorile, stinghia 
picioarelor și tălpile cu alifie din corn de ţap negru, dar te previn 
că, de vei face acest lucru, vei fi în puterea Satanei, și că mulți 
au înnebunit, fiindcă nu au rezistat la un astfel de drum. Te 
încredințez că n-am făcut niciun legământ cu Satana, dacă la 
asta te-ai gândit, dar sunt curioasă ca o coțofană, și, chiar dacă 
mă gândesc întruna să-mi sporesc cunoștințele, nu uit niciodată 
să mă binecuvântez și să mă păzesc, făcându-mi semnul crucii 
și stropindu-mă cu agheasmă mai înainte de a mă apuca de 
făcut vrăji. Din fericire, noaptea este pe terminate, iar la prima 
cântare a cocoșilor toată vraja se va destrăma. Sunt doar două 


105 


nopți pe an, în Vinerea Mare și în ajunul Sfântului loan, când 
vraja are putere. 

— Mamă Pirjo, dacă vraja conduce la drumul drept, explică-mi 
de ce mai este nevoie de făcut legământ cu Satana. Știu că în 
alte ţări mulţi bărbaţi bogaţi au un așa-zis spiritus familiaris, 
care este un duh ce-și poate micșora volumul până într-atât 
încât să încapă într-o sticlă, de pe urma căruia li se trage 
succesul și bogăţia. Mă bate gândul că și cârciumarul de la 
hanul La trei coroane are un duh dintr-ăsta, că prea repede s-a 
îmbogăţit, iar servitorul de la cancelaria primăriei, Matias 
Hannunpoika?? s-a jurat pe lumina ochilor lui că a văzut în sticla 
de rachiu un păianjen urât și negru, după care, săptămâni de-a 
rândul, și-a pierdut orice interes pentru băutură. Am mai auzit 
că respectând ritualul canonic, oricine poate face pact cu 
diavolul, dacă-și crestează cu pumnalul mâna și scrie cu sângele 
lui legământul, după care pune hârtia sub lespedea unui 
mormânt sau o îngroapă la rădăcinile unei spânzurători. Dar 
dacă tu cunoști o metodă infailibilă, arată-mi-o, fiindcă-i o 
prostie să-mi pun sufletul gaj și să nu fiu sigur că mă aleg cu 
ceva. 

— Fă-ţi cruce, Mikael, și stropește-te cu agheasmă! mi-a spus 
temătoare mama Pirjo. Diavolul este un negustor necinstit, care 
doar îl amăgește pe cel care intră în slujba lui. Banii de aur, cu 
care-și răsplătește slujitorii, se transformă în frunze galbene de 
mesteacăn, și doar un om nerod se târguiește cu diavolul, 
fiindcă întotdeauna un astfel de târg se lasă cu supărare. Ține 
minte, Mikael, vorbele mele și crede-mă! In vremurile astea 
aspre și fără de Dumnezeu pe care le trăim, oare crezi că n-ar 
face toți bărbaţii legământ cu Satana, dacă le-ar folosi la ceva? 
După părerea mea, Satana le-a pricinuit multe necazuri și 
umilințe celor ce și-au lăsat lui sufletul zălog. De aceea toate 
meseriile sunt mai folositoare decât magia neagră, fiindcă de pe 
urma lor tot se mai alege omul și cu pâine, și cu vin, ba uneori 
chiar și cu câte-o pungă de arginţi, dacă știe să-și folosească 
temeinic cunoștințele. 

Am cugetat la vorbele ei, și chiar dacă nu mi-au fost pe plac, 
a trebuit să admit că erau înțelepte. Dar căldura insuportabilă 


22 Matias, fiul lui Hannu. 
106 


din odaie și mirosul ațâțător al alifiei de pe masă îmi ameţiseră 
capul, de aceea i-am spus: 

— Încă mai este întuneric afară și nici nu s-a auzit cântarea 
cocoșilor. lar de-mi voi vinde diavolului sufletul, este un preţ de 
nimic față de cât de mare îmi este dorinţa să fiu acum în patul 
Annei Laurintytăr. Dacă mă iubeşti, trimite-mă la ea, mamă 
Pirjo! Dacă nu vrei să-mi pierd mințile și ţii la viaţa mea, trimite- 
mă la ea, fiindcă trupul îmi arde ca focul și simt că mi se taie 
răsuflarea. Dacă nu mă trimiţi acolo, îmi voi înfige spada în 
piept, să mi se liniștească odată inima asta bolnavă. 

Mama Pirjo era prinsă strașnic între bunele intenţii creștine și 
prigonitoarea chemare a magiei negre. Mi-a spus: 

— S-ar părea că sunt posedată de demoni, de vreme ce ard 
de nerăbdare să-mi încerc puterea pentru a-ţi împlini 
diavoleasca dorinţă, ca să-ţi liniștești trupul și să scapi odată de 
obsesia acestei iepe ochioase. Ar fi trebuit eu să ard de mult 
Cartea Diavolului, dar nu m-am încumetat, fiindcă am gândit că 
asta nu-i treaba mea, ci a lui Dumnezeu. Cred totuși că nu ţi se 
va întâmpla niciun rău, fiindcă voi veghea în tot acest timp aici, 
lângă tine, mă voi ruga și-mi voi face cruce, ca să gonesc răul. 
Dezbracă-te, bea din licoarea vrăjită și unge-te cu alifie în 
locurile pe care ţi le-am spus. Întinde-te în pat, apoi vei avea tot 
ce-ţi dorești, dacă dorinţele nu-ţi sunt atât de nesăbuite încât să 
depășească puterile mele. 

După ce am băut elixirul, mi-am uns gâtul, subsuorile, 
stinghia picioarelor și tălpile cu alifia usturătoare a diavolului, 
dar nu i-am simţit prea mult usturimea, fiindcă otrava băuturii 
ameţitoare pe care mi-a dat să o beau a îndepărtat deodată 
toate durerile trupului și sufletului meu. M-am întins pe pat, iar 
doamna Pirjo a pus Cartea Diavolului sub capul meu și a început 
să-mi vorbească, mai întâi în șoaptă, apoi cu glas din ce în ce 
mai puternic. Și a spus: 

— Oameni mai înţelepţi decât mine m-au încredinţat că 
fiecare popor din orice ţară are societăţi secrete, ai căror 
membri practică magia neagră și se recunosc între ei după 
anumite însemne, la fel cum zidarii de biserici sau făuritorii de 
clopote se recunosc între ei după semne secrete. Dar dacă sunt 
adevărate sau nu spusele lor, nu am de unde să știu, chiar dacă 
oamenii neștiutori din popor povestesc că ei ar zbura prin 


107 


văzduh călare pe mături și s-ar întâlni din când în când în locuri 
tainice la soboruri de vrăjitoare și vrăjitori. 

Am avut o îngrozitoare senzaţie de greață, după care mi-am 
simţit trupul din ce în ce mai ușor, apoi nu am avut nicio 
greutate, iar mai înainte de a mă înălța în aer am gemut: 

— Anna Laurintytăr! Trimite-mă la ea, mamă Pirjo! 

După aceea a fost ca o prăbușire într-o stare infernală și 
trupul mi-a înţepenit, am plutit pe deasupra patului, iar când am 
trecut prin tavan, am văzut-o pe mama Pirjo care invoca puterile 
nevăzute să mă poarte la Anna. Ochii îi ardeau ca tăciunii 
aprinși și mi-am pierdut cunoștința tot uitându-mă în ei, apoi, 
când m-am trezit, eram în patul Annei Laurintytăr și puteam din 
nou să-mi mișc brațele și picioarele. Eram în casa aurarului 
Lauri, iar Anna, cufundată într-un somn greu, gemea. Nu am 
reușit s-o trezesc, iar când am vrut să-i vorbesc, niciun sunet nu 
mi-a ieșit din gură. De aceea, am început să mă tem că ceea ce 
mi se întâmplă este doar un vis. Pentru a mă convinge că nu 
visez, mi-am înfipt dinţii în gâtul ei, puţin mai jos de ureche și 
am mușcat-o. O picătură de sânge a curs pe pernă, și Anna a 
urlat, dar fără să se trezească. Apoi a intrat mama ei în odaie, 
ținând în mână o lumânare, și a început să tragă de ea. M-am 
temut rău de tot că-mi vor fi dezvăluite uneltirile diavolești, dar, 
spre marea mea uimire, femeia aurarului nu a observat 
prezența mea acolo, și nici Anna, când, într-un sfârșit, s-a 
deșteptat. 

— Acum ai coșmaruri și urli în somn? a întrebat-o supărată 
femeia aurarului. 

lar fata ei a izbucnit în plâns și a spus: 

— Am avut un vis îngrozitor, mai rău decât îţi poţi închipui. Și 
tot trupul mi-a fost biciuit și sfâșiat. 

Dar în aceeași clipă s-a auzit prima cântare a cocoșilor și am 
fost din nou în casa doamnei Pirjo, în patul meu și ea trăgea de 
mine să mă trezească, iar faţa îi era tulburată de neliniște. 

— Ești sănătos și cu mintea clară, Mikael? m-a întrebat ea 
îngrijorată. 

— Unde sunt? am întrebat. 

— Ai fost tot timpul în patul tău, mi-a răspuns ea. Ti-am 
vegheat somnul și te-am silit să stai întins în pat, fiindcă atunci 
când a început delirul, te-ai ridicat în picioare și ai vrut să ieși 


108 


din casă. Poate că nu a fost chiar corect să pipăi cu obrăznicie și 
să chinuiești o biată femeie necăsătorită ca mine, dar bănuiesc 
că amândoi am fost încercaţi de diavol astă noapte. Cu ajutorul 
lui Dumnezeu, sper să nu mai fiu ispitită de asemenea vrăji. Dar 
spune-mi, ai obţinut de-acum ce-ţi doreai? 

Era deja dimineaţă, cocoșii cântau pe întrecute în tot orașul, 
iar așternutul de pe pat era stropit. 

— Mamă Pirjo, am spus eu, arde cartea aceea și aruncă-n foc 
alifia magică, fiindcă-i rânjetul Satanei în ele, așa cred. Deși mă 
simt ca o cârpă și toate puterile m-au părăsit, am mintea 
întreagă și știu bine că niciodată nu o voi mai dori pe Anna 
Laurintytăr. Mi-e scârbă de ea, o urăsc și nu pot înţelege ce-oi fi 
găsit la ea de mi-am tulburat până-ntr-atăt de mult sufletul. 
Incălzește-mi apă să depărtez de pe mâini mirosul pielii ei. După 
ce-mi voi curăța trupul, vreau să petrec o săptămână doar în 
post și rugăciune, fiindcă eu am fost, într-adevăr, amăgit de 
Satana. 

Mama Pirjo s-a bucurat de vorbele mele și, după ce m-am 
spălat bine, mi-a adus oglinda, și mi-am văzut atunci faţa palidă 
și prăpădită cu ochii negri cufundaţi înspăimântător de mult în 
orbite. Dar despre alifia ei usturătoare mai este de spus ceva. 
Tot părul de la subsuoară și de la stinghia picioarelor a fost ars 
și m-am gândit că multă vreme, până când nu va crește la loc, 
îmi va fi rușine să merg la saună împreună cu Antti. 

După ce a aprins din nou focul în vatră ca să pregătească de 
mâncare, doamna Pirjo a luat cartea neagră și a aruncat-o în 
foc. Dar focul i-a ars doar copertele de lemn, paginile-i 
rămânând neatinse de flacără. lar părul de pe spatele fiecărei 
pagini a răspândit o putoare insuportabilă în toată casa. Cartea 
s-a răsucit în vatră tot timpul, până ce a ajuns în mijlocul 
cărbunilor, o dovadă în plus că toată noaptea noi am uneltit cu 
Satana. M-am bucurat că am scăpat totuși ușor din povestea 
asta și că nici nu am încheiat vreo înțelegere cu diavolul, nici în 
puterea lui n-am rămas, ci m-am ales doar cu o învăţătură de 
minte, ca să știu cum sa mă feresc și altădată de asemenea 
ispite. Același lucru l-a spus doamna Pirjo pe când scotea cu 
vătraiul dintre cărbunii încinși cartea, pe care focul nu o putuse 
distruge. A înfășurat-o într-o pânză umedă și a dus-o în pivniţă, 
unde a îngropat-o împreună cu alifia preparată de ea și cornul 


109 


de ţap negru, pentru că, de le-ar fi aruncat în foc, poate că 
mirosul lor diavolesc s-ar fi împrăștiat în tot orașul, și n-ar fi fost 
de mirare dacă vreun preot sau vreun episcop l-ar fi recunoscut 
și ar fi pornit cercetări să afle de unde vine. 

După ce am mâncat, am plecat la biserică, pentru prima dată 
după o îndelungată perioadă de când nu mai trecusem pe acolo, 
pregătit sufletește să cer ajutor tuturor sfinţilor și Sfintei 
Fecioare ca să mă vindece de răul din mine și să mă apere. Dar 
când am ajuns în dreptul primăriei, am auzit chemarea tristă a 
lui Antti, care venea din temnița subterană. Mi-am coborât 
privirea și l-am văzut pe Antti, care se ţinea de gratiile ferestrei, 
dar la început nu l-am recunoscut, fiindcă fața îi era plină de 
vânătăi și de sânge-nchegat. 

— Doamne sfinte! am exclamat eu îngrozit. Oare ce-ai făcut, 
Antti, de-ai fost închis în pivniţa aceasta de piatră? 

— Oare ce puteam să fac, sărmanul de mine? a început să se 
văicărească el cu glas întristat. Tare aș vrea să știu și eu ce-am 
făcut, fiindcă singurul lucru de care îmi aduc bine aminte este 
doar c-am băut ca un porc, și s-ar părea că rachiul tare îi 
îndeamnă la rău chiar și pe oamenii pașnici ca mine. Adevărul 
este că nu sunt mai breaz decât un porc și, mai înainte ca cerul 
să se rupă-n două și pământul să se destrame, pentru mine nu 
mai există altă salvare decât să nu mai pun în gură picătură de 
rachiu și să mă bucur doar de o halbă cu bere ca tot omul 
cumsecade. Dar orice rău aș fi făcut, bânuiesc că nu l-aș fi putut 
face singur, fiindcă tot trupul îmi este brăzdat de lovituri, așa că- 
i cu neputinţă să mă fi bătut cu mine însumi, iar asemenea urme 
n-aș fi putut căpăta nici dacă m-aș fi aruncat cu capu-nainte pe 
povârnișul pietros al unui deal. 

Toate grozăviile ce mi se întâmplaseră doar din vina mea au 
început să mi se amestece în minte și le-am sporit numărul cu 
vinovăția de a-l fi lăsat singur pe Antti, acest băiat prostuţ și 
umil, care a nimerit probabil în noaptea de ajun a Sfântului loan 
într-o societate dubioasă de beţivi care l-a antrenat la mârșăvii 
pe care singur nici nu ar fi fost în stare să le gândească. 

— Mă duc degrabă la biserică, i-am spus eu, să mă rog pentru 
tine să nu fii legat la stâlpul infamiei și să nu-ţi rupă spatele-n 
bătaie sau să nu fii dat hrană corbilor, de vei fi omorât vreun 
om. 


110 


Dar Antti mi-a răspuns iritat: 

— Ce-a fost făcut, a fost făcut, plânsul nu ajută la nimic. Dar 
dacă ești creștin, Mikael, adă-mi o găleată de apă și ceva de 
mâncare, că mi-e pântecele gol și-n flăcări ca un cuptor, iar de 
pântece mi-e mult mai milă decât de pielea de pe spate. 

Nefiind acolo niciun soldat de gardă, am luat o găleată cu apă 
de la adăpătoarea cailor, dar nu am putut să i-o dau, fiindcă nu 
încăpea printre gratii, așa că Antti, care suferea cumplit de sete, 
s-a opintit puţin și le-a curbat tocmai cât să treacă găleata. 

— Antti, i-am atras eu atenţia îngrozit, nu distruge 
proprietatea publică, fiindc-or să te pedepsească și mai aspru 
pentru asta. Dar acuma, dacă tot ai făcut-o, strecoară-te repede 
pe acolo afară! 

— Nici nu mă gândesc să fug, mi-a răspuns indignat Antti. Voi 
suporta cu umilinţă creștină insultele și pedeapsa, ca să-mi 
recâștig, în faţa lui Dumnezeu și a oamenilor, încrederea în 
mine. Dar, ca să pot respecta legământul pe care l-am încheiat 
cu mine însumi, aș prinde și mai mult curaj dacă mi-ai aduce 
două pâini și câţiva napi bine înăbușiţi. Sunt sărac, Mikael, dar 
am să te răsplătesc eu cândva, mai târziu, pentru binele ce mi-l 
faci, bineînţeles, dacă nu voi crăpa aici. Mi-e milă când mă 
gândesc la ursul acela nefericit pe care l-am năpăstuit și-n clipă 
de mânie l-am dat jos din copac să-l omor. Bietul urs, îi cer 
iertare, fiindcă eu i-am făcut lui mult mai mult rău decât mi-au 
făcut mie acum oamenii care m-au închis aici. 

Aveam câţiva oboli la mine, fiindcă voisem să aprind lumânări 
de ceară pentru pomenirea Sfântului loan, acel bărbat 
neprihănit care a ales să i se taie capul decât să împlinească 
poftele păcătoase ale lrodiadei. Și pentru că tot nu mai puteam 
să ajung martir ca Sfântul loan, m-am gândit că fac o faptă mai 
bună dacă dau banii pentru un om aflat în impas. De aceea m- 
am dus la cârciuma La trei coroane și-am cumpărat de la 
crâșmăriţă un blid cu napi și heringi, precum și un braţ de pâine. 
Le-am dus toate lui Antti, gândindu-mă că poate ar fi fost mai 
bine să zac și eu în temniţă, decât să-mi fie pedepsită inima. 
Dar prea mult n-am mai putut sta acolo, fiindcă era acum 
aproape ora liturghiei și lumea începuse să se îndrepte spre 
biserică ca să asculte slujba și predica. 


111 


— Curaj! i-am urat eu. Sper să mă pot strecura la noapte până 
aici, ca să-ţi mai aduc ceva de mâncare. 

— Dar de unde dracu' să am curaj? m-a întrebat Antti cu un 
aer nătâng, după cum îi era obiceiul. Nici nu poţi închide ochii, 
că-ţi și sar în cap broaștele, iar șobolanii încep să te muște de 
nas și de degete. Dar, după ce am burta plină, e drept că nu mi 
se mai pare lumea atât de rea și că-mi pot aduce aminte de 
toate învăţăturile bune pe care le-am tras de pe urma 
descurajărilor și umilinţelor mele. 

L-am lăsat pe Antti și am plecat la biserică și poate că doar cu 
ochi de copil am mai văzut catedrala atât de uriașă ca în acea zi 
de Sfântul loan. Stăncuţe negre croncăneau împrejurul turlei cu 
glasuri înspăimântătoare. M-am simţit ca un ticălos când am 
intrat în biserică și m-a apucat tremuratul când am atins apa 
sfințită. 

Liturghia a fost urmată de predica pe care un canonic a ținut- 
o în limba poporului ca să înțeleagă toți oamenii. El a vorbit la 
început Împotriva obiceiurilor păgâne din noaptea de ajun a zilei 
de Sfântul loan, amenințându-i pe cei care au dansat în jurul 
focului că pentru această fărădelege vor da socoteală lui 
Dumnezeu la Judecata de Apoi. A amintit, printre altele, că 
Dumnezeu a și dat un semn când a trimis șarpele de foc să ardă 
moara de vânt. Dansul în jurul focului este lucrarea Satanei, așa 
a spus el, și cea mai grăitoare dovadă era chiar istoria tăierii 
capului Sfântului loan, fiindcă tot așa Salomeea cea păcătoasă a 
dansat și s-a zbânţuit în faţa aprigului Irod. Și el a povestit toată 
întâmplarea cea tristă, iar lumea din biserică a ascultat-o cu 
mult interes. Istoria tăierii capului Sfântului loan nu-mi spunea 
nimic nou, fiindcă o citesem de multe ori în limba latină, de 
aceea m-am rugat în gând pentru bietul meu suflet păcătos. 
Tocmai începusem să mă simt mai bine și să-mi spun că tot 
ceea ce mi se întâmplase nu fusese decât un vis urât, când, 
ridicându-mi privirea, am văzut-o deodată în apropierea unei 
coloane pe Anna Laurintytăr, care era îngenuncheată între 
părinţii ei, cu faţa lividă ca a unui mort și cu o pată roșie pe gât, 
puţin mai jos de ureche. M-am cutremurat de groază, ca și cum 
aș fi văzut în ea însuși spectrul Satanei și am simţit că n-aș mai 
putea-o atinge nici pentru un butoi plin de aur. Atât de rău m- 
am temut de ea. 


112 


Dar diavolul își aruncă mreaja cu o și mai multă fățărnicie 
când suntem mai buni, așa se face că în anticamera de arme, pe 
când dădeam să ies din catedrală umil și cu cugetul curat, s-a 
apropiat de mine un bărbat destul de tânăr, cu faţa ciuruită de 
semne negre, probabil de la o explozie de praf de tun. 
Incingându-și spada la brâu, mi s-a adresat în limba germană și 
a spus că a auzit multe lucruri bune despre mine. Era străin de 
oraș și locuia împreună cu sora lui la un han din apropierea 
cârciumii La trei coroane. Așa a spus și a adăugat că, pentru 
treaba cu care a venit el la Turku, are nevoie de un ajutor 
vrednic și deștept ca mine. Ar fi trebuit să mă tem de întâlnirea 
propusă la căderea nopţii, ca să nu am ce regreta mai târziu, 
mai cu seamă că, dintru început, bărbatul acesta mi s-a părut 
suspect. Dar el a zâmbit amabil când a vorbit cu mine și purta 
pantaloni germani și tunică din mătase încheiată cu bumbi din 
argint, de aceea am gândit că este un om cumsecade și că nu 
voi avea nimic de pierdut dacă voi merge la întâlnirea propusă. 


4 


Cum a aflat despre trista întâmplare cu Antti, doamna Pirjo a 
umplut degrabă o tolbă cu mâncare, iar puţin înainte de a se 
lăsa seara am plecat la temniţă să i-o duc, gândindu-mă că 
fapta asta bună îmi va înlesni fără îndoială drumul spre paradis. 
Ajuns în curtea primăriei, l-am întâlnit pe bătrânul soldat de 
cavalerie cu un picior de lemn, cel ce ne învățase să mânuim 
spada, care era în seara aceea de gardă la temniţă. 

— Poţi să mergi înăuntru, m-a îndemnat el generos. Nu ești 
primul oaspete. 

Am intrat eu în temniță și mare mi-a fost mirarea când, la 
lumina unei candele de seu, am văzut-o pe crâșmăriţa de la 
hanul La trei coroane, care-l strângea la piept pe Antti și-i 
mângâia faţa spunându-i vorbe dulci. 

— După cum vezi, a spus Antti mândru ca un cocoș, singura 
răsplată de care am și eu parte sunt mângâierile. Corbii îmi 
aduc de mâncare precum lui Moise în deșert și îngerii Domnului 
vin să mă consoleze. Când răul mă încearcă din toate părțile, 
doar femeile virtuoase și respectabile îmi mai iau mie parte, iar 


113 


buna crâșmăriță va vorbi mâine dimineaţă în favoarea mea cu 
judele, ca să mi se dea drumul de aici, fiindcă dacă am fost 
închis, la mijloc n-a fost decât o gravă neînțelegere din cauza 
unor mărturii false și vorbe vrăjmașe, ce mai încolo și-ncoace, 
pe mine m-au pus sub zăbrele din pricina neghiobiei unui soldat 
din gardă, pe care l-am lovit puţin peste urechi cu o ciozvârtă de 
porc afumat, pe când aveam capul plin de băutură. 

— Mikael! mi s-a adresat pe un ton serios crâșmăriţă de la 
hanul La trei coroane. În ziua de astăzi este greu de găsit un 
tânăr mai bun și mai cuviincios decât prietenul tău Antti. 
Noaptea trecută, după ce m-am întors de la șarpele de foc, nici 
nu am apucat eu bine să dorm că, înainte de zori, m-a deșteptat 
zgomotul și zarva înspăimântătoare cu care cincisprezece 
bețivani de calfe au spart ușa cârciumii și au intrat în odaia 
mea. L-au luat din pat pe sărmanul meu bărbat, l-au băgat în 
ciubărul în care pun eu la crescut aluatul de pâine și au așezat o 
piatră mare pe capac, să nu poată ieși de acolo, iar apoi au 
început să cotrobăiască prin casă, amenințând că mă vor 
necinsti și-și vor bate crunt joc de mine, dacă nu-i voi servi cu 
bere, rachiu și mâncare. Acest băiat cumsecade, care tocmai 
rătăcea pe lângă cârciumă, auzind ţipetele mele, a sosit 
degrabă înăuntru și, cu mâinile goale, ca Sfântul Samson”? sub 
stâlpii cetăţii lerihon, i-a înfrânt pe toți și i-a azvârlit în stradă, 
chiar dacă agresorii au încercat din toate puterile să-l doboare și 
nici el nu se ţinea prea bine pe picioare. Când au sosit gărzile, 
soldații au început să mă învinuiască, pentru că am dat de băut 
clienţilor după ora prevăzută de lege, băiatul, înţelegându-le 
greșit intenţiile, i-a azvârlit repede și pe ei în stradă, după care 
s-a întins pe masă ca să doarmă, fiindcă era chior de beat. Dar 
nici n-a apucat el să doarmă prea bine și să-și refacă puterile, că 
din nou au venit gărzile și l-au condus în lovituri de picioare și 
de pumni până la temniţa primăriei, și nu s-a găsit nimeni care 
să le spună că flăcăul este nevinovat ca un prunc de țâtță. Dar o 
să mă ajute pe mine Dumnezeu să dau adevărul la iveală, tot 
așa a spus și bărbatu-meu astăzi pe la prânz, când mi-am adus 
aminte de el și l-am scos din ciubăr. 


23 Personaj biblic (Judecătorii, 13-16) de o putere neobișnuită. Din 
ignoranță, hangiţa îl numește Sfântul Samson și-i atribuie dărâmarea 
lerihonului (losua, 6). 

114 


— Lasă, băiatule, c-o să fie bine și-ai să ieși tu de-aici, i-a spus 
ea lui Antti, mângâindu-i faţa. Să știu că plătesc cât oi plăti, tot 
nu te las eu în temniţă, iar după aceea am să-ţi dau să bei bere 
din cea mai bună, ca să te-nzdrăvenești. 

Am observat că Antti avea mâncare pe săturate și băutură, și 
nici de prieteni buni nu ducea lipsă. Cum nu-i mai eram de folos 
cu nimic și nici oaspetele cel mai important nu eram, m-am dus 
la hanul La trei coroane să beau o bere și cârciumarul a întărit 
spusele femeii, asigurându-mă că atât el cât și cârciumărița sunt 
oameni cinstiţi și cu frica lui Dumnezeu. Cât despre obrăznicia 
calfelor, toată lumea știa că obișnuiesc să se îmbete în fiecare 
noapte și să-și joace hainele pe zaruri, tocmai de aceea primăria 
hotărâse să fie închise cârciumile după ultima liturghie de 
noapte, hotărâre de pe urma căreia s-au căpătuit cârciumarii cu 
multe necazuri, fiindcă marinarii sosiți din țări păgâne, ale căror 
obiceiuri un om cu mintea normală nu le poate înțelege, sunt 
însetaţi zi și noapte. 

Berea bună și tare mi-a întărit sufletul și mi-a răcorit trupul, 
așa că am plecat cu mult curaj la hanul unde locuia străinul cu 
sora lui. Fiindcă, vezi bine, atunci mă gândeam eu că nu voi 
avea nimic de pierdut dacă voi vorbi cu el. Străinul nu-și 
spusese numele, dar hangiţa a înţeles imediat despre cine este 
vorba după descrierea pe care am făcut-o. In mod vădit, toată 
lumea îl cunoștea pe domnul cel bogat și generos, iar hangiţa 
mi-a explicat cu multă bunăvoință cum să ajung la odăile lui. 
Când am intrat în încăpere, am simţit mirosul plăcut de ceară cu 
care se pecetluiesc scrisorile. Bărbatul stătea la o masă pe care 
se afla o lumânare aprinsă și accesorii de scris de cea mai bună 
calitate, care puteau fi puse într-un toc de aramă, prins cu o 
curelușă de piele la centură. 

Când m-a recunoscut, s-a ridicat în picioare și mi-a strâns 
mâna,  urându-mi bun venit într-o manieră nespus de 
prietenoasă, lucru care mi-a măgulit vanitatea, fiindcă el părea 
a fi unul dintre acei oameni obișnuiți să se învârtă nestingherit 
printre lucruri de preţ în case frumos decorate, să bea vin în 
fiecare zi, să poarte veșminte scumpe și să aibă servitori. Cu 
atât de mare iscusinţă și naturalețe și-a manifestat el prietenia, 
încât am fost fascinat și am uitat de fața lui respingătoare la 


115 


lumina zilei, care mă făcuse să mă îndoiesc asupra caracterului 
său. 

Mi-a spus că numele lui este Didrik Slaghammer și că este fiul 
unui negustor din Köln învestit cu titlu de nobleţe de maiestatea 
sa regele. De foarte tânăr călătorise mult în alte ţări, iar în 
ultima vreme se ocupase de negoţ la Lübeck și Danzig. A fost 
incitat de poveștile care circulau în toată Baltica despre locurile 
sacre ale Finlandei, de aceea a ajuns el în Turku. Nu s-a sfiit să- 
mi spună că a avut o tinereţe cam dezordonată, dar că acum, 
gata, a împlinit treizeci de ani și s-a gândit să facă doar fapte 
bune. Pentru început, se hotărâse să viziteze locurile sfinte și să 
întemeieze o casă care să se ocupe de pelerinajele la astfel de 
locuri. De aceea, a spus el, în primul rând ar vrea să afle de la 
mine care sunt locurile sfinte din Turku și din Finlanda, dar nu și 
cele inaccesibile din cauza drumurilor proaste, și a pretins că ar 
dori cu ardoare să devin asociatul lui, deoarece cunosc limba 
pământului. 

Am fost măgulit de spusele lui și i-am povestit cu mult 
entuziasm despre Drumul sacru al Sfântului Henrik, despre 
Soarele de la Naantali, despre Crucea Sfântă de la Anianpello, 
despre biserica din Raisio, cea construită de giganţi, și despre 
încă multe alte locuri sacre. l-am atras atenţia că nu trebuie să 
uite să dea de pomană când va ajunge la Odaia Sfântului Henrik 
și la Hospitalis, chiar dacă acum nu au mai rămas acolo decât 
doi leproși. Și i-am mai povestit despre Mănăstirea Sfântului 
Olavi, Casa Sfintei Anna, Casa Sfântului Gheorghe și Casa 
Ghildei, numită Trei Regi, toate acestea fiind interesante de 
văzut pentru orice călător prin Turku, ca să nu mai vorbim 
despre numeroasele relicve de sfinţi din această parte nordică a 
lumii, care fuseseră dăruite catedralei la beatificarea Sfântului 
Henrik, când i-au fost mutate oasele în catedrala din Turku. 

Tot timpul cât am vorbit, el a fost cu gândul în altă parte, 
înăbușindu-și cu greu căscatul care-i dădea la iveală dinţi la fel 
de albi ca ai fiarelor de pradă și ascuţiţi ca de pisică, și 
cotrobăind prin cufărul de călătorie, de unde, până la urmă, a 
scos o armă de foc portabilă, cu care a început să se joace. 

— Mulţi au încercat să mă înspăimânte cu natura austeră a 
Finlandei, cu fiarele sălbatice și cu hoţii de drumul mare, a spus 


116 


el. De aceea am făcut rost de armele acestea de cavalerie, care 
mi-au fost de mare folos în multe împrejurări primejdioase. 

Și mi-a arătat două arme cu ţeavă scurtă, care încăpeau într- 
un toc de piele cu două compartimente care putea fi agăţat de 
şaua calului, eliberând astfel mâna călărețului de încărcătura 
grea de plumb a culasei. Mi-a dat să le încerc greutatea, 
spunând că gloanţele de plumb fac mâinile mai puternice, apoi 
a tras piedica armei și a așezat-o în poziţia pe care o are când 
cavalerul călărește în galop. Pentru detentă, la arma aceasta nu 
mai era nevoie de fitil, cremene și amnar, ca la flinte, fiindcă 
piedica și trăgaciul făceau parte din același mecanism, în care o 
piesă ascuţită de silex lovea o alta de fier, aprinzând astfel 
pulberea din camera de explozie a armei. Această cameră de 
pulbere perfect etanșată se deschidea înainte de aprindere și se 
închidea singură, fiindcă era prevăzută cu un arc prins de un 
zăvor. Cu o încărcătură de gloanţe de plumb, arma putea ciurui 
armura unui soldat ce s-ar fi aflat la zece pași de trăgător. 

l-am mărturisit că un astfel de pistol nu mai văzusem până 
atunci. Dacă fabricarea nu i-ar fi prea costisitoare, i-am mai spus 
eu, bănuiesc că o asemenea armă ar putea schimba obiceiurile 
cavaleriei de război. Dar m-am gândit că patima lui evidentă 
pentru armele de foc nu se prea potrivea cu pretinsul interes 
pentru locurile sfinte. De aceea i-am spus: 

— Vara nu sunt periculoase animalele sălbatice ale pădurii, iar 
oamenii acestei ţări sunt cuviincioși și-i lasă pe străini să-și vadă 
în pace de drumurile lor. Nici chiar de urs n-ai de ce să te temi, 
dacă-ți apare în cale, fiindcă el îţi lasă de înțeles că nu trebuie 
să te oprești ca să-l privești sau să-i vorbești. Este un animal 
sensibil și dorește să fie respectat, de aceea ursul socotește că 
este o lipsă de respect când cineva i se adresează. 

Domnul Didrik m-a întrebat dacă mi-a ieșit vreodată în cale un 
urs, și eu i-am răspuns că n-am văzut decât urșii din ţarcuri, 
care dansează de obicei în zilele de târg. Pe neașteptate, el a 
schimbat vorba și m-a întrebat dacă am auzit despre pregătirile 
de război ale regelui Cristian împotriva regatului suedez și m-a 
mai întrebat ce crede poporul despre asta. 

l-am spus că, de pe urma acestor zvonuri, cei mai neliniștiţi 
sunt negustorii. Corăbiile din Turku nu se mai aventurează să 
navigheze în larg, ca să nu întâlnească nave de război din 


117 


Danemarca, şi evită  Lubeck-ul, de teama tărmurilor 
primejdioase unde vântul le poate purta și unde lesne pot cădea 
în mâinile piraţilor fioroși care rătăcesc de-a lungul țărmului, 
între Estonia și Osel. Adevărul este că armatorii și proprietarii 
corăbiilor doresc ca ele să fie protejate, dar Lubeck-ul nu a mai 
vrut să asigure nicio protecţie corăbiilor finlandeze, fiindcă nu s- 
a respectat înțelegerea de până acum, ca jumătate din 
consilierii primăriei din Turku să fie germani, și s-au acordat 
toate funcţiile oficiale doar bărbaţilor din regatul suedez. Și i-am 
mai spus că morile de pulbere pentru tun se-nvârtesc și că nici 
de tunuri nu va fi lipsă, dacă iutlandezii se vor încumeta să 
atace fortăreaţa din Turku. 

În tot acest timp, domnul Didrik s-a jucat distrat cu pistolul, 
deschizând și închizând piedica trăgaciului, iar din piatra de 
silex au ţâșnit din când în când scântei. Mi-a spus surâzând că, 
dacă ar fi doar după el, ar putea rămâne fără nicio teamă în 
Turku cât va dura războiul, dar cum este răspunzător și de 
soarta surorii sale, pentru a-și liniști cugetul dacă va lua o 
asemenea hotărâre, ar trebui să știe precis care sunt 
posibilităţile de apărare ale orașului Turku, adică: de câte tunuri 
dispune garnizoana, ce calibru au tunurile, care este numărul 
soldaţilor apți pentru luptă, ce soldă lunară primesc și cât de 
destoinici sunt comandanții lor. Încă și mai mult curaj ar prinde, 
a mai spus el, dacă ar cunoaște numele celor mai importanți 
consilieri ai primăriei și ce putere au ei în afacerile statului 
suedez. 

Am înţeles că era bântuit de îngrijorare, iar faptul că purta o 
armă într-un han atât de liniștit era cea mai bună dovadă. Așa 
că i-am povestit, ca să-l liniștesc, despre tot ceea ce știam în 
legătură cu soldaţii din garnizoană și din oraș, dar i-am atras 
atenţia că eu sunt doar un cărturar, nu un om de arme, și i-am 
propus să i-l prezint pe prietenul meu, căruia i-am fost ajutor 
într-o vreme, un meșter de tunuri, de la care, fără îndoială, ar 
putea primi răspunsuri precise la întrebările ce-l frământă. Eram 
dispus să i-l prezint chiar atunci, dar el a refuzat propunerea, 
spunând că nu se cuvine ca în seara de Sfântul loan să fie 
tulburat un meșter atât de mare, care-ar putea să turbeze de 
mânie, că și-așa-i destul de supărat din cauza nerecunoștinței 
autorităților din oraș, care nici măcar nu l-au plătit. Auzise 


118 


despre meșterul Schwarzschwanz și știa că fusesem secretarul 
lui, așa a spus, de aceea mă și întrebase despre toate aceste 
lucruri, fiindcă nu se îndoise că sunt un tânăr inteligent și cu 
privirea ascuţită. 

— Păi, a întrebat el hotărât, câte bombarde are cetatea? Câte 
tunuri regale? Câte  culevrine? Câte  falconete?*? Câte 
aruncătoare de pietre? Câte archebuze? 

l-am spus după cum mi-am amintit, iar el a luat imediat pana 
de scris și a notat pe o hârtie. Abia atunci am început eu să mă 
îndoiesc, fiindcă un negustor obișnuit nu este doritor să afle 
astfel de lucruri, cu atât mai mult cineva care este interesat de 
locurile sfinte. Am ezitat, am început să mă bâlbâi și i-am 
răspuns în doi peri, iar când, schimbând direcţia, m-a întrebat 
despre gărzile orașului, periodicitatea plecării și sosirii corăbiilor 
din Turku și tunurile cu care sunt echipate, nu am mai spus 
nimic. Era clar, curiozitatea lui nu avea margini. 

El a pus imediat hârtia în cufărul de călătorie, pe care l-a 
zăvorât, după care a început să râdă și mi-a spus cu voioșie: 

— Am observat că ai fost uimit de excesiva mea curiozitate, 
Mikael, dar eu sunt din naștere încercat de o curiozitate 
devorantă, de aceea și călătoresc mult prin lume și strâng 
cunoștințe. Că-mi vor trebui vreodată sau că nu-mi vor trebui, 
acest lucru nu-l știu, fiindcă nimeni nu știe dinainte ce i se va 
întâmpla în viitor. Dar poate că te-am obosit prea mult. Așa că 
mai bine să mâncăm noi, să bem și să ne veselim, fiindcă în 
seara aceasta vreau să-mi fii oaspete apropiat. 

M-a condus în camera alăturată, unde multe lumânări de 
ceară frumos aranjate luminau masa încărcată de bunătăți. Dar 
n-am avut timp să mă uit prea atent la masă, fiindcă, îndată 
după ce am intrat, ne-a ieșit în întâmpinare o femeie frumoasă, 
îmbrăcată în veșminte minunate, cum niciodată până atunci nu 
mai văzusem. A înaintat semet spre noi ţinându-și capul drept, 
iar materialul scump al fustelor a foșnit. Domnul Didrik s-a 
înclinat în faţa ei și i-a sărutat mâna albă. 

— lubită soră Agnes, a rostit el, îmi dai voie să ţi-l prezint pe 
Mikael, cărturar din Turku, un tânăr înțelept și destoinic, care 
are bogate cunoștințe scolastice și canonice, dar știe să prepare 
și pulbere de tun, fiindcă a fost secretarul unui vestit meșter 


24 Culevrină: tun cu ţeavă lungă; falconet: tun de calibru redus. 
119 


tunar. Când i-am povestit despre lacoma noastră căutare de 
cunoștințe, care să ne sporească atât pământeasca bunăstare, 
cât și să ne apere sărmanele suflete, el a făgăduit, generos, că 
ne va ajuta. 

Auzind aceste vorbe, fata de stirpe nobilă mi-a zâmbit cum nu 
se poate mai frumos și mi-a întins mâna. Chiar dacă sărutasem 
de multe ori cu umilinţă tivul sutanei maestrului Martinus sau a 
părintelui Petru, mâna unei femei nu o mai sărutasem. În 
timiditatea mea de atunci, nici nu am îndrăznit să privesc fața 
frumoasei și nobilei femei. M-am înclinat stângaci și i-am atins 
mâna cu buzele, ca un câine umil care linge degetele stăpânei. 
Mâna caldă și albă mirosea plăcut. A râs cu și mai multă bucurie 
decât fratele ei și a spus: 

— Dar nu mai fiți atât de înțepeniţi, dragii mei, suntem tineri! 
Vă spun la amândoi că m-am săturat să stau singură în cameră 
și să tânjesc după o societate veselă, și vă încredinţez, domnule 
Mikael, că nu sunt lup și nu mănânc oameni. Ridicaţi-vă 
frumosul chip și priviţi-mă în ochi fără teamă! 

Am fost și mai intimidat, fiindcă a folosit apelativul domn când 
mi-a vorbit, ca și cum i s-ar fi adresat unui tânăr de stirpe 
nobilă, și mi-a lăudat înfățișarea. Dar mi-am ridicat capul și am 
privit-o în faţă, iar în lumina aceea înșelătoare a multelor 
lumânări ce ardeau, chipul ei mi s-a părut mai frumos decât 
oricare alt chip de femeie, fiindcă eram atât de prost pe vremea 
aceea, încât nici nu mi-aș fi putut imagina că are buzele pictate 
cu roșu, linia sprâncenelor corectată și înnegrită, iar obrajii 
pudraţi cu făină. Nu i-am văzut atunci privirea ce clocotea de 
răutate, ci doar culoarea căpruie a ochilor, și nici surâsul 
nerușinat nu i l-am văzut. M-a tulburat frumuseţea ei și obrajii 
mi s-au înroșit ca focul. Ne-am așezat apoi la masă. Am mâncat 
limbă afumată de bou și friptură de gâscă dreasă cu șofran și 
piper, și am băut vin dulce de Spania în cupele cele mai 
frumoase ale hanului. Nu aveam nici cea mai vagă idee asupra 
prețului unui astfel de ospăț, dar șovăiala de la început mi s-a 
risipit repede și am mâncat fără să mă mai gândesc la nimic, 
singura grijă rămânând doar aceea de a mă feri să apuc cu 
mâna și să rod carnea ca oamenii obișnuiți. 

Am tăiat carnea cu cuțitul, cât mai elegant cu putință, și m- 
am păzit cu înverșunare să nu-mi murdăresc buzele cu grăsime. 


120 


Vinul tare mi s-a urcat repede la cap și mi-am uitat îndoielile și 
tristețea. Mi s-a părut că mă aflu în paradis, înconjurat de îngeri 
binevoitori. După ce am terminat de mâncat, în camera cealaltă, 
flautistul chior de la hanul La Trei coroane a cântat pentru noi 
niște melodii duioase, dar, la un moment dat, nemaiputându-l 
suporta, domnul Didrik i-a dat de băut bere și l-a alungat. In 
schimb, ne-a propus nouă să cântăm. Am cântat toţi trei câteva 
cântece studențești despre zădărnicia plăcerilor acestei lumi. 

Puțin timp după aceea, domnișoarei Agnes i s-a părut c-ar fi 
prea cald în încăpere, de aceea și-a dat jos șalul transparent de 
muselină, dezgolindu-și umerii albi. Purta un pieptar din catifea 
verde, brodat cu fir de aur, perle și inimioare purpurii, foarte 
bine strâns pe corp, care-ţi atrăgea irezistibil privirea. Adevărul 
este că eu nu mai văzusem nicio femeie îmbrăcată cu un 
veșmânt atât de decoltat. Nu aveai cum să nu observi sânii, ce 
se dezvăluiau generos la fiecare gest pe care-l făcea, chiar 
dacă, din când în când, ea trăgea de marginile pieptarului ca să 
și-i acopere. Observând încotro îmi era îndreptată privirea, 
domnul Didrik a zâmbit și mi-a spus: 

— Sora mea a fost botezată cu numele Sfintei Agnes, și, 
uneori, când suntem într-o societate bântuită de prejudecăți, aș 
dori să i se întâmple aceeași minune precum sfintei al cărei 
nume îl poartă, fiindcă prea urmează cu credinţă obiceiurile 
vestimentare de la curțile nobililor din orașele mari. Dar pe tine 
n-ar trebui să te tulbure acest lucru, Mikael! Te încredinţez că în 
această perioadă fericită în care trăim, nicio femeie din lume n- 
ar trebui să-și ascundă ceea ce are mai frumos, și chiar ar trebui 
încurajate femeile ce șovăie. 

Cu mintea înfierbântată, l-am întrebat ce minune i se 
întâmplase Sfintei Agnes, fiindcă, în Finlanda, ziua acestei sfinte 
este umbrită de celebrarea zilei Sfântului Henrik, de aceea viața 
Sfintei Agnes îmi era mai puţin cunoscută. Domnul Didrik mi-a 
povestit că o copilă de vârstă fragedă din Roma, cu numele 
Agnes, fusese cerută în căsătorie de fiul unui judecător, dar fiind 
creștină, a refuzat să se mărite cu un păgân. De aceea, după ce 
a fost judecată, a fost despuiată de veșminte și trimisă la o casă 
de prostituție. Dar Atotputernicul Dumnezeu s-a milostivit de ea, 
și Sfintei Agnes i-a crescut părul de pe cap atât de lung, încât a 


121 


acoperit-o în întregime, salvându-i astfel castitatea și ferind-o de 
privirile nerușinate. 

— După cum vezi, domnișoara Agnes și-a vopsit părul în roșu, 
după moda venețiană, a spus el. Ar fi minunat de i-ar crește 
precum Sfintei Agnes, nu-i așa? Dar pe mine mă frământă o 
întrebare, la care, poate, doar un om învățat și evlavios mi-ar 
putea răspunde. Dacă s-ar repeta minunea, lucru de care mă 
îndoiesc, fiindcă sora mea nu este nicidecum exagerat de 
pudică precum se pare că a fost Sfânta Agnes, oare părul îi va fi 
în întregime roșu, sau, începând din creștet, va păstra culoarea 
naturală, și o va acoperi ca o hlamidă neagră cu bordură de 
purpură? 

l-am mărturisit că întrebarea mi se pare prea complicată 
pentru slabele mele cunoștințe și că un asemenea subiect ar 
putea fi tema unei adevărate disertaţii susținute de un scolastic 
pentru a obţine titlul de doctor al vreunei universităţi vestite. 

— Dar, am adăugat eu, nimic nu este imposibil pentru 
Dumnezeu, iar El a dat fiecăruia înfățișarea și culoarea cuvenită, 
de pildă pene sclipitoare cocoșului și anteriu cernit vrabiei. In 
orice caz, dacă domnișoara Agnes ar fi onorată cu o astfel de 
minune, lumea ar avea mult de pierdut, fiindcă nu-și va mai 
putea bucura ochii cu frumuseţea ei. 

Domnișoara Agnes mi-a mulțumit cu un surâs și a spus cu 
îndrăzneală: 

— La curțile principilor din Florenţa și Milano, ca să nu mai 
vorbim despre cele din Franţa, doamnele nobile își dezvelesc un 
sân, ba chiar amândoi sânii, ca să se bucure și privirea altora de 
comorile cu care bunul Dumnezeu le-a binecuvântat. Dar cele 
mai frumoase veșminte le-am văzut în Veneția, la un banchet. 
Este vorba despre o fată care era îmbrăcată cu o fustă 
despicată într-o parte până la coapse și având pe cap un voal 
ușor ca spuma mării, împodobit cu pietre preţioase. Un astfel de 
veșmânt aș vrea să port și eu. 

A oftat și m-a privit intens cu ochii căprui și i-am simţit 
privirea mângâietoare ca velurul. 

Domnul Didrik m-a asigurat că vorbele surorii lui sunt 
adevărate și a mai spus: 

— Acum, în vremea noastră, chiar și doamnele cu cele mai 
înalte titluri de nobleţe, invidioase pe curtezanele cu renume, 


122 


pozează goale în faţa celor mai talentaţi pictori, pentru a arăta 
că nu se simt dezonorate dacă trupurile lor au anumite 
imperfecţiuni. Și poate că nimic nu este mai plăcut pe lume 
decât să-ţi petreci timpul în marile băi tămăduitoare cu apă 
termală, unde bărbaţii și femeile se scaldă și se joacă împreună, 
sau beau și mănâncă împrejurul meselor plutitoare. 

l-am spus că bărbaţii și femeile din Finlanda se spală 
împreună la saună de când e lumea, dar că acest obicei îl 
păstrează numai oamenii simpli, care folosesc sauna doar 
pentru curăţenia trupului, nicidecum pentru a se distra. Domnul 
Didrik m-a întrebat curios dacă mă duc deseori la saună în 
compania fetelor tinere, iar eu i-am răspuns răspicat că nu. ȘI 
mi-am adus rușinat aminte că, din cauza alifiei diavolești, de pe 
urma căreia îmi căzuse părul de pe trup, nu mă voi putea duce 
împreună cu nimeni la saună multă vreme. Domnul Didrik mi-a 
observat momentul de descumpănire și a schimbat cu sora lui 
priviri complice, după care a început să vorbească despre cu 
totul alte lucruri. Masa fusese strânsă. Răsucind distrat în mâini 
o cupă cu vin, m-a întrebat: 

— Mikael, ce crezi despre  nelegiuita îndepărtare și 
întemniţare a arhiepiscopului? 

Surprins, pentru că nu mă așteptasem la o astfel de întrebare, 
i-am răspuns cu prudenţă: 

— Oare cine sunt eu ca să judec hotărârile celor mai 
importante personalități ale regatului? Se spune că 
arhiepiscopul ar fi uneltit împotriva interesului statului suedez, 
iar cei mai importanţi episcopi au consimţit la îndepărtarea lui. 
Aș putea fi eu oare mai înţelept decât aceștia? 

Dar domnul Didrik mi-a spus indignat: 

— Așa, după părerea ta, tânărul Sten Sture este statul 
suedez? Oare nu aroganta acestei familii Sture - care, sfidând 
hotărârile Uniunii de la Kalmar, după care doar regele Cristian al 
Danemarcei este singurul suveran legitim -, l-a împins să creadă 
pe Sten că Suedia este bunul său personal? Este drept ca doar o 
singură familie nobilă să se îngrijească de problemele statului 
suedez, când mai există multe altele la fel? Insă, cine este 
împotriva lui Sture este considerat trădător și intrigant, iar acest 
Sten Sture nu se sfiește când este vorba să-și întărească poziţia, 
să-și bată joc chiar și de Sfânta Biserică. 


123 


l-am spus că, în afară de distrugeri, de jafuri și de omoruri, 
iutlandezii nu s-au remarcat prin nimic altceva când au intrat în 
regatul suedez, și s-ar părea că, din cauza cruzimii lor, există și 
vorba cumplită pe care am auzit-o încă din copilărie: Lua-te-ar 
iutlandezii! Dar domnul Didrik s-a arătat surprins de intervenţia 
mea și a spus supărat: 

— Eu te credeam un tânăr înţelept, Mikael, dar acum văd că 
te multțumești să repeţi doar ceea ce spun alţii, fără a încerca să 
judeci singur. 

Mi-a spus că regele Cristian al Danemarcei și Norvegiei este 
un monarh hotărât, competent și milos, care nu-i supărat decât 
pe nobilii înfumurați, dar îi susține pe burghezi și pe ţărani. El 
este hotărât să distrugă dominaţia Lubeck-ului asupra Balticei și 
să facă din Copenhaga cel mai mare port comercial, în așa fel 
încât să se poată naviga fără nicio teamă pe toate mările. Și mi- 
a mai spus că nu va trece multă vreme și vom avea ocazia să 
vedem că regatul lui va ajunge nespus de puternic și de bogat. 

— Nu mai este mult până atunci, și-a întărit el spusele, și 
înfumuraţții domni ai Suediei vor fi nevoiți să devină umili. 
Războiul bate la ușă, iar în câteva zile regele Cristian va porni cu 
corăbiile de război împotriva Suediei. Oamenii înţelepţi pot citi 
prevestirile, tocmai de aceea ei ar trebui să înţeleagă că de 
atitudinea pe care și-o vor manifesta astăzi depinde poziţia pe 
care o vor obţine mâine în marele regat, iar eu nu mă îndoiesc 
că, mai târziu, istoria îl va numi Cristian cel Mare pe acest 
suveran înţelept al Nordului. 

Vorbele lor m-au răscolit până-n adâncurile fiinţei, fiindcă nu 
mai auzisem niciodată pe cineva să fi vorbit cu atâta siguranţă 
și încredere despre regele Cristian, pe care, de fapt, finlandezii îl 
detestau. La rândul ei, sora domnului Didrik mi-a adus 
argumente în favoarea regelui Cristian, susținând că ar fi 
apărătorul intereselor oamenilor din popor, și a mai spus ea că 
mai degrabă își apleacă acest rege urechile să asculte povețele 
înțelepte ale unei tămăduitoare din Olanda, decât să ia în seamă 
sfaturile ipocrite ale nobililor de la curte. Dar eu m-am 
încumetat să-i înfrunt și le-am povestit despre cruzimea 
iutlandezilor, pe care, la urma urmelor, am simţit-o chiar pe 
pielea mea, fiindcă bunicul și bunica au fost uciși de un 
iutlandez, iar acea zi de groază mi-a rămas pentru totdeauna vie 


124 


în memorie. Dar domnul Didrik avea destulă iscusinţă să 
întoarcă argumentele mele în favoarea părerilor sale, așa că a 
spus: 

— Oare cine i-a împins pe corăbierii danezi să tâlhărească și 
să pustiască țărmul finlandez? Oare nu acești domni suedezi 
nesupuși care s-au răzvrătit împotriva regelui de drept? Fiindcă 
răzvrătirea s-a întins de la unul la altul, până ce au reușit să-i 
aibă și pe oamenii din popor de partea lor, iar aceștia și-au 
urmat orbește stăpânii, neţinând seama încotro se îndreaptă. 
Războiul își are legile lui, și nu există război pe lume care să nu 
fie urmat de jafuri și omoruri de pe urma cărora cei nevinovați 
pătimesc mai mult decât cei netrebnici. Dar intenţia regelui 
Cristian este tocmai să-i pedepsească pe cei vinovați. Insă pe 
oamenii vigilenţi, care-și vor deschide ochii la timp ca să 
gândească drept și să treacă de bunăvoie în slujba sa, el îi va 
întâmpina cu dragoste și căldură, și-i va răsplăti bine. 

A ridicat cupa de vin și a spus provocator: 

— Să încetăm această ceartă zadarnică, Mikael! Eu știu totul 
despre tine, mai mult chiar decât ţi-ai putea tu închipui, și sufăr 
în inima mea pentru nedreptăţile care ţi se fac din cauza originii 
tale tulburi, chiar dacă ești un băiat de ispravă și talentat. 

Numește-mi, dacă poţi, un singur nobil finlandez sau suedez 
care ar fi dispus să-ţi acorde protecţie, sau un prelat care să-și 
asume riscul de a te ajuta să ajungi preot, așa cum îţi dorești și 
fără îndoială meriţi! Dar așa ceva nici nu este de așteptat de la 
niște ecleziarhi care sunt în stare să-și zvârle arhiepiscopul în 
temniţă. Află că bunul rege Cristian vrea să dea aceeași 
posibilitate tuturor bărbaţilor înţelepţi și destoinici, fie ei de 
stirpe nobilă sau din popor, și să le înlesnească accesul la înalte 
universităţi pentru a-și spori cunoștințele. El este un rege 
evlavios, iar pe măsură ce regatul și puterea lui vor crește, și 
influența lui la curtea papală va fi mai mare. Tare mi-e teamă 
că, în curând, multele scaune părăsite de îndoielnicii episcopi ai 
Finlandei vor trebui să fie ocupate de bărbaţi cu adevărat 
credincioși regelui și bisericii. 

Vorbele lui m-au îngrozit și am tremurat de teamă să nu le fi 
auzit cineva. 

— Domnule Didrik și domnișoară Agnes, am spus eu cu vocea 
sugrumată de oroare. Dar mă împingeţi să-mi trădez neamul! 


125 


Luaţi seama că nu sunt un conspirator, ci doar un om pașnic, 
oarecum școlit - este drept - dar care înțelege înalta artă 
politică la fel de bine cum pricepe un porc la ce folosește o 
lingură de cositor. 

— Departe de mine astfel de gânduri, a spus cu voce 
puternică domnul Didrik, ridicându-se în același timp în picioare 
cu cupa de vin în mână. Dar este oare un trădător cel care 
pregătește în ţara lui calea suveranului legitim? Poate fi numit 
conspirator cel ce apără Biserica împotriva blasfematorilor și 
impostorilor, care, doar pentru satisfacerea ambițiilor egoiste, 
au uitat de datoria și de misiunea lor sacră și s-au dovedit 
nedemni de a se număra printre servitorii ei? Nu, Mikael! Tot 
ceea ce doresc eu este să închin o cupă de vin pentru regele 
Cristian și pentru măreţele lui intenţii împreună cu un bărbat 
atât de sincer și de onest, cum se pare că ești. 

Ce puteam face? Ar fi fost necuviincios să nu golesc cupa pe 
care mi-a întins-o. Focul vinului puternic l-am simţit până-n vine, 
iar domnișoara Agnes, înfășurându-și pe neașteptate mâinile în 
jurul gâtului meu, a râs bucuroasă și m-a sărutat pe amândoi 
obrajii. 

Apoi domnul Didrik mi s-a adresat cu un aer teribil de serios și 
a spus: 

— Pentru că sunt un om de onoare, am să dau cărțile pe față. 
Nu mi-este rușine să recunosc că sunt trup și suflet pentru 
cauza regelui Cristian și că am venit în această ţară doar pentru 
a-i apăra interesele. Atât de multă încredere am eu în tine, 
Mikael, că-ţi dezvălui până și acest lucru, care-mi poate 
primejdui viaţa. Și mai multă încredere am dacă-ţi spun că-n 
oraș sunt destule persoane importante care-l susțin din toată 
inima pe regele Cristian. Dar dacă vei abuza de încrederea pe 
care ţi-o acord și mă vei trăda, te avertizez că nu-ţi va fi prea 
ușor. Este bine să-ţi amintești că mi-ai și oferit destule informaţii 
secrete despre pregătirile de război ale orașului și să nu te 
îndoiești că m-aș sfii să depun mărturie că ai închinat în cinstea 
regelui Cristian. Lucruri de astea se răsplătesc de obicei cu 
ștreangul sau decapitarea și te încredințez că trădătorii sunt 
executaţi în mare grabă, mai înainte de-a ajunge regele la 
putere, ca să aibă corbii cu ce se desfăta. 

Dar domnișoara Agnes a spus repede: 


126 


— Dar nu vorbi așa, iubite frate Didrik! Mikael nu ne va trăda, 
nici pe tine, nici pe mine. Eu cunosc bine firea omului și am 
înţeles că oamenii acestui popor sunt teribil de încăpăţânați și 
bănuitori, așa că mai degrabă le câştigi încrederea cu vorbe 
bune decât cu ameninţări, care nu fac decât să-i înverșuneze și 
mai aprig. 

S-a așezat mai aproape de mine și am simţit în obraji 
răsuflarea ei caldă. A spus: 

— Nu cred că ne vei vinde, Mikael. Atinge-mi mai bine gâtul, 
oare vrei să fie strâns în ștreang? Atinge-mi umerii, oare vrei ca 
trupul meu să fie dat morţii? Fiindcă, trebuie să știi că secretele 
fratelui meu sunt și ale mele. 

Am privit-o în ochii căprui care-mi surâdeau și sufletul mi s-a 
înmuiat. 

— N-am să te trădez, am spus posomorât, dar acum lăsaţi-mă 
să plec, fiindcă-i târziu. Am băut prea mult vin și vreau să mă 
gândesc în tihnă la toate. 

După ce am căzut de acord când să ne vedem din nou, n-au 
încercat să mă împiedice să plec, dar mie nu-mi mai venea să 
plec de acolo. Luminile amăgitoare ale lumânărilor și bogăţia în 
care trăiau mă îmbătaseră. Mi se părea că un fir nevăzut, dar 
nemaipomenit de puternic, nu-mi dă voie să mă mai desprind de 
ei. Dar încă nu înţelegeam că în acea noapte de Sfântul loan 
fusesem prins în plasa Satanei, iar de naiv ce eram, credeam în 
sinceritatea și bunele lor intenții. 

Poate că în acea noapte întunecată, în drum spre casă, nu m- 
am gândit prea mult la spânzurătoare, ci mai degrabă la lumea 
strălucitoare despre care îmi povestiseră, și un dor după ţări și 
orașe necunoscute mi-a răscolit pătimaș fiinţa. 

Nici nu trebuie să povestesc mai mult în ce fel și pe câte căi 
diferite domnul Didrik și mai cu seamă domnișoara Agnes au 
reușit să facă din mine cel mai credincios și mai supus aliat al 
lor. 

Sigur, timp de câteva luni am fost caligraful lor și le-am fost 
tălmaci în intrigi periculoase. Dar întru apărarea mea pot spune 
că prea puţin m-am gândit atunci la viitorul meu, pe care 
domnul Didrik mi-l prevestea în culori strălucitoare. Mai degrabă 
i-am ajutat pentru că mi-am făgăduit mie însumi să fac această 
treabă în taină. M-am gândit atunci doar la binele și pacea de 


127 


care urma să se bucure fiecare om sărac, am gândit că se va 
pune capăt certurilor și neînțelegerilor pentru disputarea puterii 
și dreptului de suveran al statului suedez, dăinuind din 
generaţie în generaţie. Ajunsesem să cred că, într-adevăr, 
regele Cristian este un monarh blând și înțelept, și că, după ce 
își va pune pe cap trei coroane regale, doar bunăstare și fericire 
va fi în tot regatul, atât pentru săraci cât și pentru bogaţi, atât 
pentru burghezi cât și pentru ţărani. 

Cugetul mi s-a liniștit și mai mult când am văzut că domnul 
Didrik, care umbla prin oraș ca la el acasă, reușise să-i atragă 
pentru cauza sa pe cei mai înstăriți burghezi din Turku. Era 
invitat peste tot, la nunți și la înmormântări, până și cei din 
ghilda Trei reg; îl invitaseră, și trebuie să spun că acest lucru era 
cea mai mare onoare la care putea aspira cineva. Cu ajutorul 
scrisorilor de recomandare ale unor oameni importanţi reușise 
să pătrundă și în garnizoană și să vorbească cu tunarii. 
Frumuseţea domnișoarei Agnes, dar mai ales minunatele ei 
veșminte, i-au deschis cele mai ferecate porți și i-au dezvăluit 
cele mai strașnic pazite secrete. De aceea am crezut că nu 
făcusem niciun rău, fiindcă, oricum, domnul Didrik cunoștea 
destule căi pentru a-și împlini planurile. 

La mănăstirea Sfântul Olav și la Hospitalis, unde patron era 
Sfântul Gheorghe, făcuse daruri generoase și dăduse din belșug 
de pomană, cucerind astfel inimile tuturor. Era întotdeauna 
binevoitor și generos și reușea să se înţeleagă tot atât de bine și 
cu cei sus-puși și cu cei umili, cu soldaţii, cu marinarii și calfele. 
Nu a trecut mult timp și a început să laude deschis multele și 
nobilele virtuţi ale regelui Cristian. Dacă totuși cineva se 
considera ofensat de vorbele lui, îl privea drept în ochi și-i 
spunea cu seninătate: 

— Eu respect părerile tuturor și cred că fiecare om are dreptul 
să gândească ce vrea. De aceea, se cuvine să mă bucur de 
același respect și de dreptul de a gândi cum vreau, mai cu 
seamă că sunt străin de oraș. Fiind din Köln, își continua el 
discursul, așadar din afara teritoriului pe care se desfășoară 
disputele voastre naţionale, s-ar putea admite că viziunea mea 
este mai largă decât viziunea celor ale căror interese sunt în joc. 
Dacă pot afirma fără șovăială că regele Cristian este un monarh 
ideal și un principe priceput, pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu 


128 


multe calităţi bune, nu văd de ce n-aș putea să-mi spun deschis 
părerea și în ceea ce privește problemele acestui popor. Dacă 
voi înșivă nu aveţi curajul să spuneți ce credeți, lăsaţi-mă cel 
puţin pe mine să zic ce gândesc! 

Trebuie să recunosc că vorbele lui erau înțelepte și drepte și 
că se purta ca un cavaler nobil, dar cei mai puţin avizaţi 
pretindeau că nu ar cunoaște câtuși de puţin firea sălbatică și 
sângeroasă a iutlandezilor, care sunt oricând în stare să strice 
învoieli la care ei înșiși au consimţit. Atât de puternic era 
înrădăcinată această părere despre iutlandezi la oamenii simpli, 
încât cei mai mulţi i-ar fi susținut mai degrabă pe nobilii Suediei, 
dacă ei ar fi fost aceia care ar fi vrut să pornească războiul. 

Ca să-și ascundă adevăratele intenţii, domnul Didrik călătorea 
și în afara orașului să vadă locurile sfinte. Odată am plecat toţi 
trei călare chiar până la Naantali, fiindcă domnișoara Agnes 
voise să cumpere de acolo dantele despre care se spunea că n- 
ar fi mai prejos decât cele lucrate în Flandra sau Genova. 
Fructele scorușilor erau de-acum roșii și frunzele mestecenilor 
începuseră să-și schimbe culoarea. 

De prisos să mai spun cât de orbit și de fascinat eram de 
frumuseţea și prietenia domnișoarei Agnes, dar din cauza 
originii mele umile, a timidităţii și a faptului că eram mai tânăr 
decât ea, nici nu îndrăzneam să gândesc că o femeie deo 
asemenea nobilă stirpe ar primi omagiile mele. Dar faptul că 
eram fascinat de ea și deseori în preajma ei a fost de ajutor 
pentru vindecarea rănilor din inima mea. Și chiar am fost 
mulțumit de mine, când, din întâmplare, pe când mă îndreptam 
împreună cu domnișoara Agnes spre biserică la ora liturghiei, 
am ajuns-o din urmă pe Anna Laurintytăr și am salutat-o cu 
nepăsare, fără să se aprindă iarăși văpaia în inima mea, în timp 
ce ei i s-a îngălbenit faţa de ură. Totuși domnișoara Agnes a 
observat emoția mea și, după ce am trecut pe lângă Anna, și-a 
întors capul să o vadă mai bine. 

— Drăguţă fată! a spus ea. Dar mi s-a părut că privește puțin 
cam strâmb. 

l-am spus cu năduf că n-am observat niciodată acest lucru, 
dar domnișoara Agnes, zâmbind ușor, mi-a destăinuit că privirea 
ușor strâmbă a unor femei nu este nicidecum un neajuns. 


129 


Dimpotrivă, cunoscătorii susţin că ele fac dragoste cu mai multă 
ardoare decât celelalte. Și a mai spus: 

— Dacă aș fi bărbat și aș avea o femeie ca asta, aș încinge-o 
cu centură venețiană? și aș lua cheia cingătorii cu mine când aș 
pleca de-acasă. 

Vorbele ei m-au neliniștit, m-au făcut să o privesc pe 
domnișoara Agnes în alt fel decât până atunci și m-au 
împiedicat să-mi găsesc liniștea când m-am rugat în catedrală. 
Ne-am întors spre casă. Numai că, în faţa hanului, după ce i-am 
urat cele de cuviinţă la despărţire, ea m-a privit până-n 
străfundul ochilor, a oftat și mi-a spus: 

— Mă simt atât de slabă și lipsită de putere, fără îndoială sunt 
palidă și urâtă în ochii tăi, Mikael, dar, la drept vorbind, m-am 
cam săturat de acest oraș plictisitor cu bărbaţi nătângi și înceţi 
din fire. Vino în casă, Mikael, să bem o cupă de vin, fiindcă acest 
frate al meu umblă creanga toată ziua și mă lasă singură să mă 
perpelesc de plictiseală. 

M-a condus în camera ei care mirosea a alifii ce voiau să 
înlăture duhoarea nesuferită a hanului. Ca și cum ne-am fi aflat 
într-o grădină cu flori parfumate. În timp ce sorbeam vinul, 
domnișoara Agnes a spus deodată cu glas pătimaș: 

— Îmi doresc din tot sufletul să se întâmple o minune! Nu mai 
pot să trăiesc în această așteptare continuă. Eu sunt obișnuită 
să călătoresc, să am o viaţă agitată, nu să rămân atâta vreme 
într-un singur loc. În ţara asta mă simt de prisos, pentru că de 
destoinicia mea nimeni nu are nevoie, până și cei mai deştepţi 
bărbaţi pot fi amăgiţi ușor doar de vorbele fratelui meu. Dar 
acum știu, flota regală a ajuns la Stockholm, așa că peste 
câteva zile vom afla dacă va începe războiul sau dacă Suedia va 
accepta condiţiile regelui, ca să nu fie vărsare de sânge. 

— Domnișoară Agnes, am spus eu. Oare ce folos am eu din 
toate astea? Dimineaţa mă deștept cu groaza în inimă și mă 
întreb dacă fac bine sau rău. Nu cred că voi mai putea rezista 
multă vreme la privirile cercetătoare și bănuitoare ale celor din 
jur. lar dacă în acest oraș în care m-am născut va fi vărsare de 
sânge, fiecare picătură de sânge mă va apăsa și, cât timp îmi va 
mai fi dat să trăiesc, nu voi mai avea cugetul liniștit. 


25 Centură de castitate. 
130 


Domnișoara Agnes a izbucnit într-un râs cristalin, mi-a atins 
gâtul cu degetele și a rostit: 

— Ai grumaz subţire de cărturar. Un astfel de grumaz poate fi 
ușor retezat. Spune-mi, Mikael, ai văzut vreodată pe cineva să 
prăjească ouă fără să le fi spart mai întâi coaja? In afacerile de 
stat nu se ia seama la lucrurile fragile și te asigur că, pentru a 
se putea întâmpla ceva, se sparg multe ouă, și dintre cele mai 
mari. 

— Acestea-s vorbe nesocotite și păcătoase, am spus eu. Un 
om viu nu poate fi comparat cu un ou. 

— Nu? a întrebat ea cu glas mieros și mi-a prins mâna între 
mâinile ei. Adevărul este că voi, finlandezii, sunteți molatici și cu 
sângele domol. Mă întreb chiar dacă există ceva care să vă 
scoată din această indiferență. Cât despre tine, Mikael, ești mai 
sfios decât losif când era tânăr, sau poate crezi că eu sunt prea 
bătrână și urâtă, n-ar fi de mirare în acest oraș blestemat. In 
orice caz, un bărbat cu sânge năvalnic nu și-ar pierde timpul 
dacă ar avea prilejul să fie cu mine într-o odaie. Oare nu înţelegi 
că tânjesc după mângâieri? 

Nevenindu-mi să-mi cred urechilor, am întrebat-o: 

— Să fie oare adevărat, domnişoară Agnes, că mă îndemnați 
să abuzez de inocenţa voastră și să înșel încrederea fratelui 
vostru? De ce să vă duc în ispită? Mai ales că ispita ar putea fi 
mai puternică decât noi doi. 

A izbucnit într-un râs atât de nestăpânit, că a trebuit să 
zâmbesc și eu, chiar dacă nu-mi ardea de râs. 

— Ești un băiat prea bun și cuminte în lumea asta rea, a spus 
ea, mângâindu-mi părul. Dar poate că eu port o centură 
venețiană care-mi apără castitatea. Nu te bate gândul să vezi 
dacă-i așa sau nu? 

M-a apucat din senin tremuratul și, îngenunchind în faţa ei, 
am spus: 

— Domnișoară Agnes, sunteţi mai frumoasă și mai plină de 
farmec decât toate femeile pe care le-am văzut. Calitățile cu 
care Dumnezeu v-a înzestrat mi-au cucerit inima, de aceea vă 
implor să mă alungaţi degrabă din preajma voastră, fiindcă nu 
se cade unui sărăntoc să râvnească la o fată atât de frumoasă și 
de o atât de nobilă stirpe. 

Râzând cu și mai multă poftă decât înainte, m-a întrebat: 


131 


— Oare nu-ţi este rușine, Mikael, de prostiile pe care le spui? 
Sau poate c-ai turnat în vinul meu elixirul de dragoste despre 
care mi-ai povestit odată c-ar fi în stare să-l prepare mama care 
te-a crescut? In orice caz, te asigur că dacă ne vom juca puţin și 
ne vom amuza ca între prieteni, acest lucru nu ne obligă la 
nimic. Crede-mă, Mikael, arta amorului este prețioasă și, ca în 
toate artele și meseriile, nu poţi ajunge maestru fără a o învăţa, 
fără a o repeta și fără a avea o sensibilitate specială pentru ea. 
Acest lucru îl înţeleseseră bine romanii Antichității. Am auzit 
chiar că un mare poet latin, Vergiliu, sau poate Ovidiu, nu-mi 
mai aduc aminte care, ar fi scris o carte despre arta amorului. În 
mod vădit, tu n-o cunoști, de aceea cred că aș putea să-ţi fiu de 
mare folos instruindu-te puţin în această artă dificilă, cea de-a 
opta artă liberală, care nu-i mai prejos decât celelalte, chiar 
dacă nu se învaţă în universităţi, ci mai degrabă în afara lor. Fii 
așadar un învățăcel umil și sârguincios! Cât despre mine, voi 
încerca să-ţi risipesc șovăielile și toate celelalte supărătoare 
prejudecăţi din minte, și nicidecum nu o voi face dintr-o vulgară 
plăcere, ci doar din dorinţa de fapte bune pe acest pământ. 

A vorbit atât de convingător și cu vădită ingenuitate, încât 
toate s-au tulburat în mine, pentru că eram prea tânăr și ușor de 
influenţat. Cred totuși că și un bărbat mai înțelept nu i-ar fi 
rezistat, fiindcă, într-adevăr, era tare pricepută în practicarea 
celei de-a opta arte. Invăţătura ei era rapidă, concretă și ușor de 
înțeles. Cunoștea la perfecție arta amorului, trupul ei fiind 
cartea ce trebuia răsfoită și adnotată, și nu s-a sfiit să conducă 
ea însăși condeiul, nici când am ezitat, nici când am făcut-o în 
exces. Abia isprăvisem de asimilat cunoștințele elementare ale 
artei amorului, că instructiva noastră joacă a fost întreruptă. 
Băteau alarma clopotele din clopotnița catedralei, iar dinspre 
piaţă și port se auzeau zgomote înfundate. 

După ce m-a împins la o parte, domnișoara Agnes a început 
liniștită să-și încheie și să-și netezească veșmintele, în timp ce 
eu, complet descumpănit și tremurând, am rămas pironit în 
mijlocul odăii. 

— Ceva s-a întâmplat, a rostit ea cu glas îngheţat și prudent. 

Tocmai începusem să bâigui că trebuie să fie vorba despre 
vreun incendiu obișnuit, că s-au și auzit bătăi puternice în ușă, 
care n-au încetat decât după ce domnișoara Agnes a tras 


132 


zăvorul, înjurând cu strășnicie, domnul Didrik a intrat în odaie cu 
spada în mână. 

— Pe sângele lui Hristos! a răcnit el, cercetându-ne din ochi 
pe amândoi. Ce-i cu mutrele astea ale voastre și ce dracu’ ați 
făcut? Ar trebui, Mikael, să te zdrobesc cu o lovitură de spadă, 
iar pe tine, depravato, să te târâi de păr până la stâlpul infamiei! 
Dar nu-i timp pentru așa ceva acum. Doar sfaturile bune sunt la 
mare cinste. Aflaţi că regele Cristian a fost învins la Brânnkyrka, 
unde-o fi locul ăsta habar n-am, astea-s veștile proaspăt sosite 
în port. Soldaţii din armata daneză trec pe capete de partea 
suedezilor, iar regele se străduiește să îmbarce din nou pe 
corăbii pe cei care încă n-au apucat să fugă. Poate că se 
exagerează puţin, dar, în orice caz, în catedrală se cântă Te 
Deum, iar în piaţă mulţimea a început să-și arate colții. Adevărul 
este că, pe când îmi croiam drum să ajung aici, lumea a aruncat 
cu baligă-n mine, așa că toată munca noastră s-a dus de râpă, 
iar orașul ăsta blestemat cântă și se veselește făgăduindu-i 
credinţă tânărului Sture și îi ameninţă cu moartea pe iutlandezi. 

— Domnule Didrik, am spus eu, ce s-a-ntâmplat s-a-ntâmplat, 
nu suntem noi de vină dacă așa a fost voia lui Dumnezeu, deși 
nu înţeleg cum de admite Dumnezeu ca Sfânta Biserică să 
încapă pe mâinile celor care o dezonorează. Dar în oraș și în 
garnizoană sunt mulţi bărbaţi care au închinat pocale cu vin 
pentru regele Cristian. Să-i adunăm atunci și să-i îndemnăm să 
lupte pentru cauza noastră dreaptă! 

Domnișoara Agnes mi-a spus prietenoasă: 

— Dar astea-s vorbe fără rost, Mikael. Nu se mai sparg ouăle 
după ce focul din vatră a fost stins. 

lar domnul Didrik a replicat: 

— In războaie și în lupte, Dumnezeu nu se bagă. Victoria este 
de partea celui care are o armată mai mare, arme mai bune și 
soldaţi mai aprigi. Pentru onoarea noastră, dar mai ales pentru a 
ne scăpa gâtul de ștreang, altceva mai bun nu văd decât să 
fugim cât mai repede de aici. Poate că eu și Agnes vom avea 
norocul să nu fim executaţi fiindcă suntem străini, dar pe tine, 
Mikael, te așteaptă o soartă cumplită. 

A dus la gură cupa domnișoarei Agnes și a sorbit până la fund 
vinul, apoi, rezemat cu bărbia în mânerul spadei, m-a privit 


133 


atent. Faţa lui ciuruită arăta îngrozitor, iar când a zâmbit, și-a 
dezvelit dinţii albi și ascuțiți de fiară. 

— Pe tine, Mikael, te așteaptă o soartă cumplită, a repetat el. 
Aici nu mai poţi rămâne, fiindcă vei fi dezonorat și distrus. Poate 
că nu vor fi autorităţile orașului atât de ticăloase, dar nici nu-ţi 
vor lua apărarea, pentru a nu deștepta bănuieli împotriva lor, 
așa că înţelegi bine ce te așteaptă. Că vei fi dezonorat și distrus, 
prea puţin îmi pasă, dar știi prea multe pentru a rămâne în 
viaţă. Cunoști numele tuturor celor care sunt dispuși să treacă 
de partea regelui Cristian. Reputația și onoarea prea multor 
bărbaţi ai orașului se află în mâinile tale, Mikael, de aceea 
trebuie să fii sacrificat. 

— Dar, domnule Didrik, am spus eu cu sufletul zdrobit și cu 
mintea înceţoșată de indignare. Oare gândiţi c-aș putea trăda 
pentru a-mi salva viața? Dar vă înșelaţi și mă judecaţi greșit. 

— Omul este doar om, a rostit sentențios domnul Didrik. Nu 
poți avea încredere în niciun om din lumea asta. Doar în tine 
însuţi te poţi încrede, ba chiar și atunci trebuie să fii prudent. 
Această învăţătură pe care am dobândit-o în cursul nu prea- 
binevoitoarei mele vieţi, ţi-o dăruiesc fără să-ți cer nimic pentru 
ea, fiindcă suntem prieteni. 

Apoi, întorcându-se spre domnișoara Agnes, a spus: 

— lubită soră, cred că-i timpul să aranjezi lucrurile noastre în 
cufăr și să-l închizi, fiindcă nu mai avem ce face în oraș. Și te 
mai rog, fii bună și treci puţin în cealaltă odaie, sau dacă vrei, 
poţi să rămâi aici, dar întoarce-ţi fața, ca să nu vezi. Eu trebuie 
să-l omor pe tânăr, deși treaba asta nu-mi place, fiindcă va 
trebui să-i plătesc hangiului și pentru spălatul podelei. 

Prefăcându-se surprinsă, domnișoara Agnes a venit de îndată 
lângă mine, mi-a mângâiat obrajii cu drăgălășenie, mi-a sărutat 
fruntea și, în timpul acesta, două lacrimi limpezi i s-au prelins pe 
obraji. 

— Vai, Mikael, a spus ea, cât sunt de tulburată că trebuie să 
ne despărțim astfel, dar, după cum vezi, fratele meu este 
înțelept și cu mult bun simţ. 

Am fost atât de descumpănit de întorsătura neașteptată a 
evenimentelor, încât nici nu am înţeles dacă ei au vorbit serios 
sau în glumă. Am întrebat, bâlbâindu-mă: 


134 


— Domnule Didrik, oare chiar vreţi să mă ucideţi? Dar, chiar 
dacă nu vă temeţi de Judecata de Apoi și de flăcările infernului, 
tot nu ar trebui să nu ţineţi seama de tribunalul laic și de cel 
ecleziastic, care vor condamna crima voastră. 

El a avut o oarecare șovăire înainte de a-mi răspunde, iar 
domnișoara Agnes s-a grăbit să-i spună: 

— Eu pot să-mi mototolesc numaidecât veșmintele. Nu, mai 
bine le rup, că și-așa m-am săturat de rochia asta! Toată lumea 
din han a auzit când ai lovit cu spada în ușă ca să deschid, nu va 
fi nimeni surprins că l-ai omorât pe bărbatul care a încercat să-ţi 
necinstească sora. 

Această mârșăvie mi s-a părut de necrezut și am fost atât de 
nedumerit, încât n-am putut decât să murmur: 

— Doamne, Dumnezeule! 

Și m-am uitat înspre ei ca și cum abia atunci i-aș fi văzut 
prima dată. Pe fața respingătoare a domnului Didrik erau 
înscrise desfrânarea și răutatea. Cât despre domnișoara Agnes, 
cum de mă putuse oare orbi până într-atâta Satana? Nici tânără, 
nici încântătoare nu era fiinţa care-și ascundea sub farduri 
adevăratul chip. Cred că în acele clipe, în care adevărul mi s-a 
arătat în toată goliciunea lui respingătoare, sufletul meu a 
îmbătrânit mult. După ce mi s-au deschis ochii, am chibzuit 
repede și mi-am zis că, dacă ei mi-au răsplătit prietenia și 
credinţa cu otravă, trebuie să le dau repede otrava înapoi, fără 
nicio șovăială. De aceea, turnându-mi restul din carafă, am luat 
cupa cu vin în mâna tremurândă, i-am privit fără teamă și le-am 
spus cu dispreţ: 

— Domnule Didrik și frumoasă domnișoară Agnes, sper că-mi 
veţi îngădui să închin această cupă pentru nedreptate, pentru 
făţărnicie și pentru trădare. Aflaţi că nu a fost zadarnică 
învățătura pe care am primit-o de la voi. Așa că am fost 
prudent, fiindcă încredere deplină nu am avut nici în unul, nici în 
celălalt. lar dacă nu m-am purtat cu domnișoara Agnes așa cum 
se cuvine să te porți cu o târfă, nu este pentru că i-aș fi apreciat 
neprihănirea, că doar nu era cazul, ci pentru că, într-adevăr, am 
plăcut-o mult. 

Domnișoara Agnes a pălit și ochii ei căprui au scăpărat de 
furie. 


135 


— Nu mai zăbovi, Didrik, dragostea mea, a spus ea. Lovește-l 
cu spada, închide-i gura nerușinată și să plecăm îndată din 
această ţară blestemată! Pe sângele lui Hristos, nu te mai gândi 
atâta la sensibilitatea mea, fiindcă niciodată nu mi-a fost teamă, 
dimpotrivă, după fiecare vărsare de sânge te-am iubit și mai 
mult. 

Dar domnul Didrik m-a privit atent, încercând distrat cu 
unghia degetului arătător tăișul spadei și a spus: 

— Lasă-l să vorbească! Rar mi-a fost dat să aud cugetări așa 
de înțelepte, și, în ciuda vârstei lui fragede, băiatul a început să 
crească în ochii mei. Continuă, Mikael! Probabil că te sprijini tu 
pe ceva, de-ţi îngădui să ne vorbești astfel. 

— Domnule Didrik, am rostit eu, fiindcă sunt silit să o fac, vă 
voi vorbi deschis. Pentru pacea sufletului meu, dar mai ales 
pentru că m-am îndoit de puritatea intenţiilor voastre, am lăsat 
la mănăstirea Sfântul Olav, prin intermediul bunului părinte 
Petru, un document în care am descris în detaliu activitatea 
voastră și am consemnat numele tuturor celor care au consimțit 
să fie de partea regelui Cristian. Secretul confesional îl 
împiedică pe părinte să deschidă documentul sigilat, dar dacă ar 
fi să mi se întâmple vreun necaz, el este autorizat să-l 
încredințeze episcopului Arvid, care va putea cunoaște astfel 
lucrurile despre care am scris. Adevărul este că am întocmit 
acest document doar pentru a-mi salva pielea, dacă lucrurile ar 
fi urmat să ia o întorsătură dramatică, dar bag de seamă că 
manuscrisul îmi este mai de folos decât bănuiam. 

— E adevărat? a întrebat el furios. 

Nu am răspuns, doar l-am privit cu toată sinceritatea pe care 
eram în stare să o simulez. Predispus să-i judece pe alţii după 
caracterul său, m-a crezut asemenea lui. A suspinat adânc, și-a 
pus spada în teacă și a spus cu voce acră: 

— Sper că vei uita gluma de mai înainte și mă vei ierta pentru 
cruzimea de a mă fi îndoit de loialitatea ta. Acum înţeleg de ce 
notai totul cu atâta sârguinţă, și, chiar dacă mă vei fi minţit, nu-i 
momentul potrivit să risc. Poate ai spus adevărul. 

Domnișoara Agnes a izbucnit în plâns și a spus cu vocea 
sugrumată de ură: 

— Dar ne-a trădat! Și când te gândești că ceva mai înainte 
era cât pe ce să mă ducă în ispită! Niciodată nu mi-am închipuit 


136 


c-ai putea fi atât de rău, Mikael. Am crezut că ești un băiat bun, 
sensibil și credincios, și nu m-am îndoit că vei ajunge cu sufletul 
curat în paradis. Și-acum, poftim, văd bine că nu ești decât un 
șarpe pe care l-am încălzit la sân. 

— la mai bine acoperă-ţi sânii și ține-ți gura, cățea în călduri! 
a îndemnat-o domnul Didrik. Adevărul este că noi îi suntem 
datori lui Mikael, iar cel mai bun lucru pe care-l putem face 
pentru el este să-l ajutăm să se îmbarce pe o corabie și să plece 
din ţară, unde se va putea întoarce când vor veni zile mai bune. 
Dar să știi, Mikael, că șantajul este dezgustător și de multe ori 
nerodnic, de aceea nu te-aș sfătui să-l mai încerci altădată cu 
mine. Mai bine să rămânem prieteni și complici, și vei avea mult 
mai multe de câștigat. Pentru moment, va trebui să te 
mulțumești doar cu câteva monede de aur, fiindcă banii mei 
sunt pe terminate. Dar te voi duce pe continent și, în așteptarea 
timpurilor mai bune, te vei putea înscrie la vreo universitate. Iți 
făgăduiesc că voi face tot ce-mi stă în putere ca regele Cristian 
să-ți dea o bursă de studii, fiindcă, fără îndoială, poţi să-i fii un 
slujitor de încredere și să aperi în același timp interesele țării 
tale. 

Era mai mult decât sperasem. De fapt, temerara mea 
încercare o făcusem doar pentru a-mi salva viaţa. Mai înainte de 
a deschide gura, m-am uitat totuși spre spadă pentru a mă 
încredința că se odihnește liniștită în teaca ei. 

— Domnule Didrik, sunteţi un bărbat binecuvântat și vă voi fi 
veșnic recunoscător, dacă mă veți ajuta să-mi împlinesc dorinţa 
arzătoare. Să uităm micile neînțelegeri și să ne punem 
picioarele la drum cât mai e vreme, altfel s-ar putea să nu mai 
avem parte de prima cântare a cocoșilor. 

El a spus: 

— În port este o corabie din Lübeck care va ridica ancora 
mâine în zori dacă va avea vânt favorabil. Drept să spun, am 
oprit două locuri pentru mine și Agnes, însă nu cred că cineva 
va fi surprins dacă secretarul meu va călători împreună cu noi. 

Dar domnișoara Agnes s-a întors mânioasă spre mine și a 
tipat: 

— Decât să călătoresc împreună cu broaște râioase și cu 
șerpi, mai bine rămân aici. De-atâta neagră făţărnicie s-ar putea 


137 


despica și corabia-n două, iar mânia lui Dumnezeu va fi peste 
capetele noastre și vom muri înecaţi. 

Domnul Didrik i-a poruncit să-și ţină gura și a continuat: 

— În seara asta mulţimea din oraș este beată de fericire de pe 
urma izbânzii lui Sture, cârciumile și saloanele ghildelor sunt 
pline de oameni, așa că nimeni n-are timp să se ocupe de noi și 
nu ne ameninţă nicio primejdie. Dar nici nu trebuie să rămânem 
nepăsători, pentru a nu bate la ochi, ci să ne amestecăm în 
mulțime și să închinăm o cupă de vin pentru înfrângerea regelui 
Cristian. După cum cunosc eu oamenii și pot spune că, slavă 
Domnului, am trecut prin destul de multe încercări amare, de 
cine trebuie să ne temem mai mult sunt tocmai aceia care s-au 
arătat de bunăvoie de partea regelui Cristian, fiindcă ar fi în 
stare să ne sară-n spinare pentru a dovedi că nu sunt părtași la 
nicio conspirație. De ei trebuie să ne ferim ca de ciumă. Mergi în 
pace, Mikael și, mai înainte de orice, fii curajos și nu tăinui 
plecarea ta, ci explic-o cum știi mai bine, pentru că un bărbat 
care nu șovăie și se arată curajos poate fi învingător când 
moartea îl încolțește. Doar fricoșii își rup gâtul de prima piatră în 
care se împiedică. Vino mâine înainte de a se ivi zorii în port și, 
dacă ne ajută Dumnezeu, ne vom întâlni. 

A rostit atât de evlavios aceste vorbe, încât pe mine a început 
să mă încerce îndoiala și i-am spus: 

— Domnule Didrik, aţi pomenit mai înainte de niște aur. 
Fiindcă tot m-aţi îndemnat să fiu îndrăzneţ, gândesc că poate ar 
fi mai bine dacă mi-i veţi încredința acum, fiindcă aș fi la mare 
strâmtoare dacă din întâmplare nu ne va mai fi dat să ne 
întâlnim. 

Dar îl judecasem greșit. În ciuda caracterului diabolic, domnul 
Didrik își respecta promisiunile. Fără să se târguiască, mi-a dat 
cinci ducați pontificali, trei guldeni de Rin și o grămadă de 
monede din argint. Așa se face că, pentru moment, eram mai 
bogat ca niciodată. 

Am ieșit prin poarta din spate a hanului într-o stare bună de 
spirit și am ajuns fără necazuri acasă. l-am spus mamei mele 
adoptive că domnul Didrik, care urmează să plece a doua zi din 
Turku, mi-a propus să-l însoțesc, lucru ce-mi va înlesni 
continuarea studiilor, deși nu știu încă dacă mă voi înscrie la 
universitatea din Rostock, Praga sau Paris. Acesta este un mare 


138 


noroc, așa i-am spus, de aceea trebuie să-mi pregătească 
degrabă lucrurile pentru călătorie. Ea nu a încercat să mă reţină. 
Mi s-a părut că planul meu mai degrabă a liniștit-o decât a 
înspăimântat-o, de unde am înțeles că aflase despre intrigile 
domnului Didrik. 

Mai mult decât orice, voiam să-l întâlnesc pe părintele Petru și 
să mă confesez lui, fiindcă n-aș fi vrut să plec din ţara mea cu 
sufletul întunecat. Dar era atât de multă lume pe străzi, de 
aceea am închiriat o barcă și am tras la rame de-a lungul râului 
până ce am ajuns la mănăstire. Dinspre răsărit bătea vântul 
împrăștiind frunzele îngălbenite ale mestecenilor, apa râului era 
umflată și tulbure, dar gândurile mele erau înflăcărate și 
credeam că niciun rău nu mai urma să mi se întâmple, fiindcă 
de când înfruntasem cu vicleșug tăișul spadei, norocul se 
dăduse de partea mea. 

Era trecut de orele nouă ale serii, iar pe părintele Petru l-am 
întâlnit la poarta mănăstirii, gata de plecare ca să se veselească 
la sărbătoarea din oraș. Dar a renunţat și ne-am dus pe colina 
Sfântului Duh să mă spovedească. l-am povestit fără ezitare 
despre toate câte mi s-au întâmplat și despre încurcătura în 
care mă aflu. l-am promis că mă voi întoarce după ce îmi voi 
împlini studiile și că poate voi deveni ceva mai înţelept. 
Părintele Petru a ascultat atent confesiunea mea făcându-și 
deseori semnul crucii, apoi a spus: 

— Este vădit că acest domn Didrik, pe care-l apreciam pentru 
generozitatea neobișnuită față de biserică, nu-i decât un ticălos 
slujitor al Satanei. Graţie providenţei, totul s-a schimbat în 
favoarea ta și speranţele tale sunt pe cale să se realizeze. 
Adevărul este că drumul care se deschide în fața ta are mai 
multe obstacole decât bănuiești. Mulţi dintre cei care au plecat 
în alte ţări s-au pierdut și prea puţini s-au întors. Cât despre 
treburile de stat în care te-ai băgat, eu gândesc că ai făcut-o 
prostește și fără discernământ, poate și din cauză că ești atât de 
tânăr. Ar trebui să înţelegi că atâta timp cât viața este așa cum 
este și nimeni nu suferă prea mult, este un sacrilegiu și totodată 
un pericol să fie schimbată vechea ordine, fiindcă despre 
schimbare nu se poate ști nimic dinainte, iar schimbările pot fi 
mai degrabă în rău decât în bine. Dar, împotriva Bisericii, eu 
judec că nu ai greșit cu nimic, dimpotrivă, intenţiile tale au fost 


139 


bune, așa că-ţi pot da chiar eu absoluțiunea, și, pentru liniștea 
sufletului tău, te sfătuiesc să te rogi în fiecare loc sfânt pe care-l 
vei întâlni în drum. 

Cu pocăință și umilinţă am sărutat marginea slinoasă a 
sutanei părintelui Petru, dar deodată mi-am amintit că nu-i 
povestisem nimic despre lecţia domnișoarei Agnes, care, din 
punctul meu de vedere, era cel mai mare păcat săvârșit de 
mine. l-am explicat așa cum am putut, iar părintele Petru m-a 
ascultat cu interes și mi-a pus multe întrebări pentru a înțelege 
mai clar cum s-au petrecut lucrurile. La sfârșit a suspinat 
melancolic și mi-a spus: 

— Ai fost victima ispitei trupești, Mikael. Nu se poate pretinde 
unui băiat atât de tânăr și lipsit de experienţă ca tine să învingă 
astfel de tentaţii, poate că nici eu n-aș fi putut. Dar să ne 
întoarcem la lucrurile importante pe care le avem de făcut! Te 
vei duce imediat la maestrul Martinus și-l vei ruga să-ţi dea o 
scrisoare de recomandare și un atestat de studii. După vesper 
voi veni la voi acasă să mă rog împreună cu doamna Pirjo 
pentru ca Dumnezeu să te păzească și să te ajute să depășești 
greutățile pe care le vei întâlni în noua ta viaţă. 

Sfaturile și încurajările lui mi-au liniștit sufletul. Mi-a fost însă 
teamă de întâlnirea cu maestrul Martinus. Dar el m-a întâmpinat 
cu surâsul pe buze, iar obrajii lui, de obicei cenușii, erau roșii de 
vin. 

— Aș vrea să cred, a spus el, că ai venit la mine pentru că-i 
regreţi păcatele, Mikael, fiindcă toată vara te-ai rătăcit ca un 
năuc pentru cauza iutlandezilor. lar acum, Sten Sture i-a bătut 
pe danezi la Stockholm și, din biserică în biserică, clopotele au 
adus vestea cea bună până aici. 

— Părinte Martinus, am spus, sunteţi mai înțelept decât mine 
și aveți o înţelegere mai clară despre vremurile ce vor veni. 
Domnul Didrik, care regretă situaţia încurcată în care mă aflu 
acuma din cauză că i-am împărtășit orbește părerile, îmi oferă 
posibilitatea să călătoresc împreună cu el la Lübeck, de unde îmi 
voi continua drumul de unul singur pentru a mă înscrie la 
universitate. Am economisit ceva arginţi pentru a mă descurca 
în iarna care vine, însă cred că de cel mai mare ajutor mi-ar fi o 
scrisoare de recomandare din partea voastră. 


140 


Maestrul Martinus a fost uimit, dar, în același timp, s-a 
bucurat. 

— Poate că este cel mai bine să pleci, a spus el, fiindcă 
oamenii îţi vor uita nechibzuința, iar studiile universitare vor 
repara declinul bunei reputaţii. Dar ceea ce îmi ceri este un 
lucru prea însemnat, pe care și episcopul trebuie să-l cunoască. 
Chiar dacă eu îţi voi da bucuros recomandarea, fără 
consimțământul lui nu-mi voi pune numele pe hârtie. Și nici că 
se putea potrivi mai bine, pentru că nu în fiecare zi poate fi 
deranjat episcopul la o oră atât de târzie. Tocmai când ai venit, 
mă pregăteam să plec la casa episcopală din spatele catedralei, 
fiindcă episcopul a invitat clericii să sărbătorească victoria lui 
Sten Sture. Vino cu mine, Mikael, vom merge cu curaj la 
episcopul Arvid pentru a-i prezenta cazul tău. 

Nu cred că un astfel de gând i-ar fi trecut prin cap maestrului 
Martinus dacă n-ar fi fost ușor ameţit de vin. Am trecut de 
catedrală, iar când am ajuns lângă Hospitalis Sfântul Gheorghe, 
cei doi leproși - unul fără nas, celălalt cu faţa argintie - ne-au 
cerut de pomană, și am avut pentru moment o ușoară 
melancolie la gândul că poate niciodată nu voi revedea aceste 
chipuri atât de bine cunoscute. Dinspre casa episcopului ne-au 
întâmpinat mirosuri ademenitoare de mâncare. Așa cum era de 
cuviință, am așteptat umil lângă ușă, până ce maestrul Martinus 
s-a întors ca să mă conducă în fața episcopului. Era bine dispus 
episcopul și și-a amintit cu plăcere de vremea când tânăr 
beanus“*, hoinărea cântând pe drumurile Europei, chiar dacă 
avea o familie influentă și obținuse deja o prebendă. In privinţa 
mea, singurul lucru care-l îngrijora era alegerea universităţii 
unde urma să studiez. Maestrul Martinus a încercat să pledeze 
pentru Universitatea din Rostock, de unde aș putea ajunge mai 
ușor dacă nevoia mă va împinge înapoi acasă, dar episcopul 
Arvid l-a întrerupt și a spus: 

— În vremea noastră tulbure, n-aş sfătui pe nimeni să se 
înscrie la o universitate germană, unde doctrina falsă de la 
Wittenberg câștigă adepţi de la o zi la alta. Dumnezeu să ne 
păzească de așa ceva! Bacalaureatul Pietari Särkilahti, un 
bărbat deștept și cu bun-simt, a trimis o scrisoare în care ne 
povestește despre certurile dintre călugări, care-ar putea umbri 


26 Beanus (neolat.), student în primul an la universitate. 
141 


bunul renume al Sfintei Biserici, în alte vremuri, mulţi finlandezi 
au învăţat la Universitatea din Praga, dar mi-e teamă că acolo 
au mai rămas destui husiţi, chiar dacă doctorul Huss a fost ars 
pe rug. Pentru că iarba tentantă a fărădelegii crește și mai 
puternică dacă nu i-au fost stârpite toate rădăcinile diavolești. 
Ascultă sfatul meu, Mikael, înscrie-te la Universitatea din Paris! 
Acolo am învățat eu și tot acolo au învăţat cei care mai înaintea 
mea au ocupat acest scaun episcopal. Finlanda are un renume 
bun în această universitate. Acolo și-au împlinit înaltele studii 
mulţi cărturari finlandezi, iar unii au fost aleși chiar rectori. 
Amintesc doar de Johannes Petri și mai ales de Olavi 
Maununpoika?”', căruia Universitatea din Paris ar trebui să-i fie 
recunoscătoare. După discursul remarcabil al lui Olavi 
Maununpoika, regele Franţei a întărit toate privilegiile 
universităţii, chiar și pe acela de a participa alături de tribunalul 
ecleziastic la judecarea vrăjitoarelor. Ca în cazul judecății acelei 
fete din Lotharingia? deghizată în ţăran, care a fost arsă pe rug. 
Era îmbrăcată în haine bărbătești și, prin vrăjitorie, a luptat de 
partea regelui împotriva englezilor. Se spune că datorită ei ar fi 
fost încoronat regele la Reims. 

Dacă maestrul Martinus nu ar fi avut curajul să-l întrerupă, 
episcopul Arvid și-ar fi povestit toate amintirile din Paris. Așa că 
l-a întrerupt și i-a cerut permisiunea de a-mi scrie imediat 
scrisoarea de recomandare, gândind că, după ospăț, pana de 
gâscă îi va tremura în mâini. Așa se face că episcopul, fără să 
mă mai întrebe dacă sunt de acord, a ales Universitatea din 
Paris. A dictat maestrului Martinus scrisoarea de recomandare 
câtre cei mai erudiți bărbaţi ai universităţii și a presărat cu 
mâna lui nisipul peste cerneală, după care și-a caligrafiat 
numele și a autentificat scrisoarea cu sigiliul episcopal. 

— Mikael, a spus episcopul, după ce-ţi vei găsi profesorul 
potrivit și vei fi admis printre studenţii lui, te vei putea bucura 
de toate libertăţile și privilegiile universitarilor. Dar să-ți 
amintești că mulți dintre cei care au urmat acest drum nu s-au 


*7 Olavi Maununpoika (Olav fiul lui Maunu), zis Olaus Magni, episcop 
în Turku. Între 1432 și 1436 ocupă diferite funcţii importante la 
Universitatea din Paris. Ales de două ori rector. 

28 Jeanne d'Arc, fecioara din Orleans. Lotharingia, veche denumire a 
provinciei Lorena. 

142 


întors niciodată și că mulţi s-au întors cu trupul sfâșiat și cu 
spiritul zdrobit, fiindcă și-au consacrat mai mult timp celor șapte 
păcate capitale decât celor șapte arte liberale. Dacă te vei 
putea sustrage disputelor și provocărilor și vei reuși să obţii la 
timpul potrivit titlul de bacalaureat, vei avea tot sprijinul meu. 
Fie ca primul tău examen, care este piatră de încercare, să 
scoată la iveală valoarea! Vinul, cântecul și femeile îţi vor ieși în 
întâmpinare și te vor ademeni. Toţi suntem păcătoși, dar în jurul 
universităţilor Satana întinde năvoade și mai încâlcite decât în 
alte locuri, ca să-i piardă pe cei slabi. Dacă trupul tău este ispitit 
la păcat, fii puternic și ţine post! Poate cândva vei dobândi și tu 
bareta de maestru, care s-ar părea că este cel mai festiv 
moment din viaţa unui om, dacă nu punem la socoteală, 
bineînţeles, momentul când cineva este consacrat episcop. 

Eram îngrozit de gândul că-ntr-o zi, fără îndoială, la urechile 
bunului episcop va ajunge povestea uneltirilor mele în favoarea 
regelui Cristian. l-am multumit din toată inima și am spus cu 
umilință: 

— Voi păstra această recomandare prețioasă ca pe ochii din 
cap și voi încerca să nu vă dezamăgesc încrederea, preasfinte 
părinte episcop. Chiar de-ar fi să trăiesc cu pâine uscată și apă, 
sunt fericit că voi putea studia, nici nu știu cum să vă 
mulțumesc pentru că mi-aţi redeșteptat încrederea, risipind 
îndoielile din inima mea. 

Am fost atât de mișcat de vorbele pe care le-am rostit, încât 
am început să plâng. Maestrului Martinus i s-au umplut ochii de 
lacrimi, iar episcopul Arvid, înduioșat de-a binelea, a spus: 

— Te sfătuiesc, sărman băiat, să te foloseşti de numele meu 
ori de câte ori vei avea nevoie, când vei fi nefericit, când în cale 
ţi se vor ivi obstacole sau vei fi bolnav, fiindcă, fără să mă laud, 
poate că la vremea mea am fost cel mai faimos student 
finlandez din Paris, nu fiindcă aș fi ajuns vreodată procurator 
sau rector, ci pentru că primeam săptămânal de două ori mai 
mulți bani decât oricare alt student. Nu mă îndoiesc că și acum, 
chiar dacă au trecut aproape douăzeci de ani de atunci, poţi 
primi în numele meu un blid de mâncare și o cană de vin la 
crâșma Capul Sfântului loan sau la Taverna meșterilor 
plăpumari. Dar pentru a dovedi că nu sunt doar vorbe goale cele 


143 


ce ţi-am spus, îţi voi dărui câţiva guldeni să ai de cheltuială 
pentru prima săptămână. 

Spunând acestea, a scotocit în punga burdușită cu bani, de 
unde a scos trei guldeni de Lübeck, dintre care unul cântărea 
mai puțin, și mi i-a dat. Părintele Martinus a fost atât de mișcat 
de generozitatea episcopului, încât mi-a dat și el trei bani de 
argint. In felul acesta, eu, cel care după lege ar fi trebuit să fiu 
întemnițat sau pus la stâlpul infamiei, am fost privit cu 
bunăvoință și înţelegere, de aceea am dat la o parte regretele 
amare și am lăsat loc mândriei și încrederii în puterile mele. Și 
n-am păstrat în inima mea nimic altceva decât lucrurile bune. 
Era întuneric când m-am întors la casa mamei mele Pirjo. Nu m- 
am temut de nimic și nimeni nu m-a supărat, doar în faţa 
cârciumii La trei coroane, arătând cu degetele înspre mine, niște 
beţivani au șușotit între ei că n-ar strica să fiu biciuit strașnic în 
cinstea victoriei lui Sten Sture. 

În căsuţa doamnei Pirjo domnea o tăcere festivă și toată masa 
era încărcată de atâtea bunătăţi, încât ar fi putut să mănânce și 
să bea pe săturate din ele toți oamenii dintr-un sat nu prea 
mare. Pentru drum, doamna Pirjo îmi umpluse sacul de piele cu 
diferite provizii, iar în cufărul uzat, pe care meșterul Laurentius 
mi-l dăruise, așezase toate hainele mele, câteva schimburi de 
corp și cartea Ars moriendi cu copertele ei jerpelite. Meșterul 
Laurentius stătea cu coatele pe genunchi într-un colț al odăii. l- 
am mulțumit pentru cufăr, dar m-a scuturat un fior când m-am 
gândit ce transportase probabil în el în peregrinările sale. Antti 
ședea cu mâinile pe obraji și am crezut că este abătut din cauza 
plecării mele, dar mai apoi s-a dovedit că avusese alte motive 
de supărare. 

După vespera apărut și părintele Petru, care șterpelise sigiliul 
mănăstirii și scrisese, în numele starețului, scrisori de 
recomandare ca să pot profita de găzduire neplătită peste 
noapte și chiar de mâncare la abaţiile din drum, precizând acolo 
că sunt un tânăr pios și cuviincios, care călătorește la Paris 
pentru studii. 

— In locul unde trebuia pus numele starețului, a spus el cu 
evlavie, am scris numele meu, fiindcă hârtiile acestea, orice s-ar 
zice, nu sunt nicidecum false, ci recomandări adevărate și 
legale, nu cred eu să ţină minte cineva numele tuturor stareţilor 


144 


din abaţiile ţării noastre atât de depărtate de lume. Dar îţi 
doresc, Mikael, ca aceste scrisori să te scutească de risipirea 
inutilă a multor arginţi și nu cumva să șovăi, bate cu nădejde la 
poarta tuturor mănăstirilor pe care le vei întâlni în drum! N-are 
nicio importanţă dacă rasele călugărilor sunt negre, cenușii sau 
castanii. Dumnezeu nu alege culoarea oilor sale, iar tu însuţi ești 
o dovadă. 

l-am arătat scrisoarea de recomandare a episcopului și i-am 
povestit că am mai primit de la el și bani. Mult s-a mai mirat 
părintele Petru de asta și a spus: 

— Toată lumea știe că preacuviosul nostru episcop este un 
bărbat avar, dar poate că și-a amintit de ţările străine unde a 
învăţat în zilele tinereţii și bărbăţiei, când se pare că era ceva 
mai risipitor decât acum. În orice caz, ai început-o neliniștitor de 
bine, Mikael, dar nu mă îndoiesc că vei învinge diavolul. Este 
mai strâmtă și mai lunecoasă cărarea diavolului decât drumurile 
Domnului. Dar eu tot nu pot înțelege cum se face de ţi-a dat 
episcopul ăsta zgârcit aur și scrisori de recomandare, trebuie să 
fi fost chior de beat. 

Am băgat de seamă că inima sărmanului părinte Petru fusese 
rănită, fiindcă nu prețuisem recomandările pe care el se obosise 
să le scrie și-i fluturasem orgolios în fața ochilor scrisoarea de 
recomandare a episcopului. Sunt sigur că mi-ar fi dat și bani, 
bietul părinte Petru, de-ar fi avut, dar altceva el nu mai putea 
face decât să suspine, fiindcă se însoţise de bunăvoie cu sărăcia 
când intrase în mănăstire. l-am mulţumit cu cele mai frumoase 
vorbe și i-am sărutat de multe ori poala anteriului, asigurându-l 
că binecuvântarea părintească, învăţăturile bune pe care mi le-a 
dat și scrisorile lui de recomandare îmi sunt mai de preţ decât 
tot aurul din lume, iar de-mi voi împlini cândva aspiraţiile, va fi 
doar meritul lui, fiindcă întotdeauna mi-a dat sfaturi bune, și i- 
am mai spus că sunt aproape sigur că niciodată nu voi mai 
întâlni un om atât de cald și de bun ca el. 

Mișcat de vorbele mele, părintele Petru a început să plângă. 
Și a spus el cu ochii încărcaţi de lacrimi: 

— Eu nu sunt decât un bătrân sac de păcate, plin ochi de oase 
moarte și de neliniște diavolească, dar ţie, Mikael, îţi doresc 
numai binele, fiindcă te iubesc mai mult decât l-aș fi iubit poate 


145 


pe băiatul meu, dacă aș fi avut un băiat, bine că m-a pazit 
Dumnezeu de n-am avut, că ar fi fost chiar un păcat prea mare. 

Nu prea sunt multe de povestit despre seara aceea, doar că 
toți am plâns pe întrecute, chiar și meșterul Laurentius, iar 
doamna Pirjo s-a învârtit tot timpul în jurul meu, m-a mângâiat 
și mi-a repetat să nu uit culorile leacurilor preparate din cele 
mai puternice plante: cutia roșie pentru fierbinţeli, răceală și 
tuse, iar cutia verde pentru diaree. Nu a uitat să pună în cufăr 
nici alifie de urs, nici alifie de iepure, nici teriac?*, care este cel 
mai scump dintre leacuri, și mai dându-mi ea pe furiș un corn 
micut de berbec, mi-a spus în șoaptă: 

— Mikael, bărbaţii sunt bărbaţi, iar tu nu ești încă un bărbat 
împlinit. Vei cunoaște multe lucruri noi și-ți vei împlini din ce în 
ce mai mult bărbăţia în drumurile tale. Nu știu dacă am făcut 
bine sau rău, dar acest corn l-am umplut cu elixirul de dragoste 
pe care îl știi, și-ți amintesc că nu-i nevoie să pui prea multe 
picături din acest filtru în vin sau în oricare altă băutură, ca să-și 
piardă chiar și cea mai virtuoasă femeie minţile după tine. 

Mi-a mai dat multe sfaturi bune și mi-a repetat primejdiile de 
care trebuie neapărat să mă păzesc, iar la urmă mi-a pus în 
mână cinci monede mari de argint și m-a sfătuit să le schimb pe 
bani de aur la o casă cinstită de comerț din Lubeck. M-a sfătuit, 
de asemenea, să cercetez atent banii, nu cumva muchia 
randalinată să aibă zimţii ciobiţi sau însemnele de pe flancuri să 
fie contrafăcute, și să nu uit niciodată că există pe lume destui 
șarlatani care-i amăgesc pe oamenii cinstiți cu monede calpe. 
Mi-a spus să mă feresc de hoți, fie ei de drumul mare sau de 
prin hanuri, n-are importanță. Mi-a urat să am mintea ascuţită și 
trează și să nu uit că drumul ocolit este mult mai sigur decât 
drumul periculos, iar fuga mult mai sănătoasă decât tăișul 
spadei. 

Apoi am fost nespus de trist, ca un câine plouat, și am ieșit 
afară în grădină, dar nu m-am rușinat pentru momentul acela de 
slăbiciune, fiindcă toţi cei dimprejurul meu mă înțelegeau. 
Tulburat de emoția despărțirii, am mângâiat lucrurile cunoscute, 
am îmbrățișat mărul din curte și am adulmecat mirosul ierburilor 
aromate ale toamnei. Dar când am început să mâncăm și să 
bem, ne-am cufundat toţi din ce în ce mai mult în tristeţe, ca 


29? Remediu împotriva otrăvurilor. 
146 


mâlul de pe fundul apei curgătoare, și după aceea nu a mai fost 
decât apa, sau mai bine zis berea și rachiul, fiindcă mama Pirjo 
i-a dat fiecăruia cât a vrut. La ceasul liturghiei de noapte, încă 
mai vegheam și ne rugam, dar la prima rugăciune a dimineţii, la 
laudi, părintele Petru și meșterul Laurentius au căzut la învoială 
să o lipsească în noaptea aceea pe doamna Pirjo de patul ei și s- 
au culcat, iar Antti a dispărut nu se știe unde. Doamna Pirjo m-a 
invitat să dorm, dar somnul nu-mi era acasă, așa că am așteptat 
prima cântare a cocoșilor. 

Când primii zori ai dimineţii de toamnă au bătut la fereastra 
cu sticlă verzuie, eram din nou cu toţii în picioare. Clătinându-se 
ușor, părintele Petru și meșterul Laurentius au cărat cufărul 
până la debarcader, eu am dus în spinare sacul cu merinde, iar 
doamna Pirjo a legănat tolba. Când orizontul a fost purpuriu, ei 
m-au binecuvântat și m-au pus în barca ce m-a dus la corabie. 
De pe puntea corabiei le-am văzut brațele ridicate care-mi 
spuneau  rămas-bun, anteriul negru al părintelui Petru, 
veșmintele cenușii ale mamei Pirjo și pieptarul de piele cu pete 
ruginii al meşterului Laurentius. Am mai văzut apoi 
impresionantul turn al catedralei, casele joase ale orașului, 
culturile albăstrui-roșietice de varză și șirurile lungi de hamei ce 
se prăvăleau pe dealuri. Dar corabia cea mare a continuat să 
alunece pe râu în jos, și-a desfăcut pânzele mici, iar când nici 
zidul fortăreței nu s-a mai văzut, am murmurat o rugăciune și, 
față-n faţă cu necunoscutul destin, mi-am luat râămas-bun de la 
prima mea viaţă. 

Așa am plecat eu din Turku și am destule motive să încep o 
nouă carte și să povestesc cum mi-a mers când am încercat să- 
mi duc singur în mâini propria viaţă, să mă agăţ de viață cu 
amândouă mâinile. 


147 


Cartea a treia 


Înalta universitate 


Pentru el și pentru sora lui, domnul Didrik a rezervat o cabină 
pe partea dinspre pupă a unei corăbii mari, unde încăpeau prea 
bine amândoi să doarmă, ba chiar să stea și-n picioare dacă 
erau atenţi să nu se izbească cu capul de tavan. Cum trebuia să- 
mi găsesc și eu un loc, domnul Didrik m-a sfătuit să mă dau bine 
pe lângă intendent. Pentru că eram un om cu școală și nu se 
cădea să dorm printre marinari, deși nici acolo nu mai era prea 
ușor de găsit un loc, intendentul, un bărbat din Lubeck cu ceafă 
groasă, mi-a oferit anticamera micuţei magazii de alimente, 
unde aveam loc atât eu, cât și bagajele mele. Nu m-am 
frământat prea mult pentru locul unde urma să dorm, fiindcă, pe 
când corabia se  însuflețise și străbătea grăbită marea 
strălucitoare cu unde verzi, lăsând în urmă, una după alta, 
insulele arhipelagului, adierea brizei răcoroase mi-a risipit dintr- 
o dată toate grijile și m-am simţit debordând de bucurie, curaj și 
chef de viaţă. 

Dar, într-adevăr, am fost înspăimântat, am tremurat de 
groază și am crezut că văd o nălucă, fiindcă în miezul zilei, pe 
când vântul umfla pânzele imense până într-atât încât corabia 
începuse să se-ncline într-o parte și odgoanele să trosnească, 
ieșit de undeva din labirintul corabiei, cu părul zburlit și cu 
privirea buimacă, și-a făcut pe neașteptate apariţia Antti 
Kallenpoika, prietenul meu. 

— lisuse Hristoase! am exclamat surprins. Antti, ce-i cu tine? 
Să fi fost atât de beat de-ai ajuns aici? Sari imediat din corabie 
și înoată spre mal cât mai e vreme, altfel vei ajunge în ţări 
depărtate, și-or să-ți vândă pielea pe-un obol, fiindcă ești încet 
la minte și nici nu vorbești vreo limbă străină. 

Antti mi-a răspuns: 


148 


— Eu nu simt un intrus pe această corabie. Dimpotrivă, 
călătoresc legal și-mi plătesc drumul ajutându-l pe șeful de 
echipaj ori de câte ori este nevoie. A fost om cinstit meșterul 
fierar de tingiri, așa că i-am mulțumit pentru puţinul pe care l- 
am învăţat de la el și i-am promis că-l voi răsplăti azi-mâine. l- 
am lăsat în paza Domnului și pe ucenicii împreună cu care am 
lucrat, că au mare nevoie, și i-am sfătuit să nu mă vorbească de 
rău pe la spate. Poate că i-aș fi cinstit de plecare dacă n-ar fi 
fost atât de târziu și dacă băutura doamnei Pirjo nu m-ar fi dat 
gata. Mi-a venit deci timpul să plec în lume ca să învăţ lucruri 
noi și nu mi-e câtuși de puţin teamă că voi muri de foame, 
fiindcă meseria de fierar este cea mai respectabilă meserie, 
mulţi au spus-o. Așa că plec împreună cu tine și părăsesc fără 
prea mari regrete această ţară, unde mai mult flămând am fost 
decât sătul și unde mai mult de vorbe rele am avut parte decât 
de mângâieri. 

— Antti, am spus eu, dar ești nebun de-a binelea! Întoarce-te 
și, dacă-i vei fi supus în continuare, meșterul te va ierta pentru 
această rătăcire. 

Antti mi-a răspuns îndârjit: 

— Dar nici n-am ce să regret, nici nu ţin mortis să-mi fie 
străpuns pieptul cu gloanțe de plumb. În ultima vreme, lucrurile 
au luat o întorsătură tare proastă. Orbit de diavol, cârciumarul 
de la hanul La trei coroane a făcut rost de un pistol și a promis 
în gura mare că va porni în urmărirea mea după ce-și va isprăvi 
treburile, fiindcă ieri, trebuie să știi, nu prea a avut timp din 
cauza clienţilor care-l sărbătoreau pe Sten Sture. Intru eu cu 
bună-credinţă și intenţii curate la el în cârciumă, și hodorogul 
ăsta bătrân dă să-și descarce pistolul. Noroc cu nevastă-sa, 
altfel nu scăpăm eu cu viață. Știindu-i intenţia, a răsturnat bere 
în camera de aprindere a armei. De aceea nu a luat foc drăcia. 

— Ce s-a-ntâmplat? am întrebat surprins. Bine, dar eu vă 
știam prieteni! De fiecare dată când te duceai la hanul La Trei 
coroane, crâșmărița îţi mângâia obrajii și-ţi dădea să mănânci ce 
rămânea de la alți clienţi. 

— Mikael, a spus Antti, privindu-mă sincer cu ochii lui cenușii, 
dacă ţii la viaţa ta, nu lăsa niciodată o femeie să-ţi mângâie 
obrajii! Cu cele mai nevinovate intenţii m-am apropiat eu de 
crâșmăriţa de la hanul La trei coroane, sau, mai bine zis, am 


149 


răspuns prieteniei pe care mi-a arătat-o. Dar mai bine ar fi fost 
dacă nu aș fi apărat-o atunci când beţivanii au forţat ușa 
cârciumii, fiindcă pentru ea nu acest lucru a fost important. Știi, 
Mikael, din cauza foamei cumplite de care am suferit în casa 
părinţilor mei și a hotărârii bărbătești de a nu mă lipsi niciodată 
de vin, pântecele meu este bântuit continuu de o dorinţă 
aprinsă, pe care o pot micșora doar dacă-l umplu bine cu 
mâncare. Când am ajuns eu să stau cu burta plină în bucătăria 
de la Trei coroane și crâșmăriţa să se-nvârtească în jurul meu, 
tot îndemnându-mă să mănânc, am crezut că pronia cerească s- 
a-ndurat de suferinţele mele și n-am luat în seamă că ea îmi 
pipăia cu viclenie braţele și picioarele, ca să nu mai spun despre 
obraji, pe care-i mângâia cu ardoare. N-am văzut nimic rău în 
toate astea până-n momentul când, asemenea femeii Sfântului 
Putifar”? - despre care am auzit de la niște călugări - m-a 
îndemnat să vin în patul ei. 

— Antti, am spus eu îngrozit, adulterul este cel mai mare 
păcat. Eu nu te-am crezut niciodată în stare să-i faci un 
asemenea rău cuiva, mai cu seamă cârciumarului, care, oricum, 
îți era prieten. 

— Dar de unde, Doamne Dumnezeule, voiai să știu eu, un 
nepriceput, despre păcatul ăsta? m-a întrebat indignat Antti. Eu 
sunt un băiat supus și fac tot ceea ce mi se poruncește. Numai 
că a fost o nebunie, pentru că, pe când mă străduiam să 
împlinesc cât mai bine cu putinţă mofturile acestei femei 
viclene, a apărut cârciumarul, și era atât de furios, că, neavând 
cum să-l fac să se liniștească, l-am băgat în ciubărul de aluat, cu 
care era oricum obișnuit. Și am pus deasupra o putină cu carne 
sărată, fiindcă bărbatul ăsta pricăjit turbase de mânie. Dar nu s- 
a liniștit. Dimpotrivă, i-a crescut furia, iar când a reușit să iasă 
din ciubăr, a alergat la primărie să împrumute o armă de foc, 
sub motiv că trebuie să stârpească străinii ce umblă să-i are și 
să-i însămânțeze ogorul. De aceea am fost nevoit să plec. Din 
fericire, femeia lui, cu ochii în lacrimi, mi-a dăruit o pungă 
burdușită cu bani, ca să nu mă prăpădesc de foame pe mare. Pe 


3% Personaj biblic, căpetenie la curtea faraonului și comandantul 
gărzii lui, căruia i-a fost vândut losif ca sclav (Facerea, 39). Antti îi 
atribuie greșit titulatura de Sfânt. 

150 


uscat este cu totul altceva, fiindcă un om voinic găsește 
întotdeauna de lucru. 

Stăteam amândoi serioși ținându-ne de funii să nu alunecăm 
în mare și nu l-am mai dojenit pe Antti, fiindcă nu avea niciun 
rost. Nu mai poţi schimba nimic din ceea ce s-a întâmplat, cel 
mai bine este să te gândești la viitor. Dar eram uimit cât de mult 
se încrucișau drumurile destinelor noastre, deoarece cu o zi 
înainte, poate chiar în aceeași clipă când viaţa lui Antti fusese în 
primejdie, domnul Didrik voise să mă omoare. Din acel moment 
a început să se nască în mintea mea ideea că așa a fost voia 
Creatorului: să facem drumul vieţii împreună. Tot așa a gândit și 
Antti. Privindu-mă pe furiș, mi-a spus: 

— În ceea ce privește știința și înţelepciunea, tu îmi ești 
superior, Mikael. Mintea ta este asemenea păsării care nu se 
teme de vânt. Dar nu mi-o lua în nume de rău dacă îţi 
reamintesc că meseria de fierar este cea mai apreciată meserie 
profană, fiindcă nu există meserie care, într-un fel sau altul, să 
nu aibă nevoie de lucrurile pe care fierarul le făurește. Și, la fel 
cum gramatica este baza științelor spirituale, tot așa fierăria 
este baza tuturor meseriilor. Au fost fierari care au ajuns papi, 
cardinali, episcopi, și n-ar fi de mirare dacă vreun fierar va 
ajunge rege sau împărat. 

— Nădăjduiești să ajungi împărat? l-am întrebat eu. Să știi că, 
din întâmplare, acuma-i momentul potrivit. Am auzit că 
împăratul Maximilian a murit, așa c-ar trebui să te grăbești, 
până nu-i aleg succesorul. 

— Nu mă prea omor eu după onoruri pământene, mi-a 
răspuns Antti cu un aer plictisit. Cine luna vrea să prindă, se 
împiedică în tindă. Așa-mi spunea mama când mă înecam cu 
vreun cocoloș de pâine. Eu nu doresc decât să-mi sporesc 
cunoștințele pentru a face o meserie pe măsura puterilor și 
talentului meu, dar dacă dregătorii mă vor sili să mă așez pe 
tron și-mi vor pune pe cap coroană de împărat, oare cum aș 
putea să mă împotrivesc lor? Unde mai pui că atunci, da, aș 
mânca pe săturate și aș putea chiar porunci să fie confiscat 
pistolul cârciumarului de la Trei coroane. Doamna Pirjo, care 
este o femeie înțeleaptă, a făcut bine de mi-a vârât în cap o 
anumită idee, fiindcă, uite, acum este timpul prielnic să o luăm 
în seamă. Dacă tot ne-am reîntâlnit pe această corabie, nu cred 


151 


că avem nimic de pierdut niciunul, nici altul, de vom călători 
împreună până la capăt. Eu sunt puternic și te pot apăra de hoţi, 
tâlhari și alte pocitanii care ne vor ieși în cale, iar limbile pe care 
tu le cunoști ne vor ajuta să găsim loc de înnoptat și mâncare în 
orașele prin care vom trece. Mă bate gândul să merg cu tine 
până la Paris, deși habar n-am în care colț al lumii ar putea fi 
acest loc. Dar cerșetorul înţelept, dându-și seama că n-are rost 
să cerșească departe de casă și să-și târască zilnic tolba prin tot 
orașul, își scurtează de la o zi la alta drumul, ajungând până la 
urmă să cerșească în pragul casei lui. 

Deși am înţeles bine că-mi asum o răspundere nu tocmai 
ușoară primindu-l pe acest băiat greoi la minte să mă urmeze 
într-o ţară atât de depărtată, de unde sigur nu se va putea 
niciodată descurca să ajungă singur acasă, i-am spus fără 
ezitare: 

— Fie precum dorești, Antti Kallenpoika! Te iau cu mine și 
Dumnezeu să ne ajute! Dar trebuie să-mi promiţi că vei asculta 
de sfaturile mele, că vei fi umil și vei accepta să spun că ești 
servitorul meu. Acest lucru ne va fi de folos amândurora, fiindcă 
mai multe porți ni se vor deschide la nevoie, iar ţie îţi va prinde 
bine învățătura umilinţei creștine. 

Am dat mâna pentru a întări această alianţă, dar niciunul 
dintre noi nu ar fi putut bănui atunci cât de durabil și puternic 
urma să ne unească această înțelegere. 


2 


Nu mă îndeamnă inima să povestesc mai mult despre 
călătoria pe mare, fiindcă în trei săptămâni am avut parte de 
două furtuni, pe care blestemaţii de marinari de pe corabie se 
încăpăţânau să le numească vijelii lipsite de importanţă. Corabia 
se clătina când într-o parte, când în alta, velele trosneau, vântul 
bătea să rupă parâmele și vuia sălbatic, iar eu mă rugam lui 
Dumnezeu să mă ţină în viață. Dar îmi era atât de rău că până 
la urmă nici să mă rog nu am mai putut. Regretam cumplit că 
plecasem de acasă și gândeam că și legat la stâlpul infamiei aș 
fi putut fi mai fericit. După acea călătorie, am început să-i 
respect pe marinari. Dar întotdeauna m-am întrebat: oare ce 


152 


forță îi împinge să se întoarcă pe mare după ce trec prin 
asemenea înspăimântătoare încercări, când ar putea prea bine 
să-și găsească o ocupaţie pe uscat? Nu este de mirare că după 
atâta zbucium fac numai blestemăţii când ajung într-un port, 
fiindcă împreună cu ei este atât Dumnezeu, cât și diavolul. 

Când vântul nu a mai vuit, la orizont s-a văzut, ca un nor alb, 
catargul unei corăbii. Marinarii au pregătit în grabă proiectilele 
tunului și au aprins fitilul, iar toată lumea de pe corabie a privit 
îngrozită orizontul. E 

Marinarii ne-au asigurat că între Gotland și Osel piraţii mișună 
ca păduchii prin veșmintele cerșetorilor, dar nu am avut, din 
fericire, ocazia să-i întâlnim și am ajuns cu bine la Lubeck. 

Atunci am văzut pentru prima oară un oraș într-adevăr mare 
și bogat, un oraș imens. În mijlocul acelei mulţimi de oameni din 
port, care striga și înjura în diferite limbi, printre căruţe și 
pădurea de catarge din apropierea țărmului, m-am simţit mic și 
neînsemnat. Urmând sfatul domnului Didrik, am plătit câţiva 
oboli intendentului ca să-mi recuperez cufărul în curtea hanului 
la care urma să trag, iar după ce el a plecat să găsească o 
corabie cu care să ajungă la Copenhaga, m-am dus la biserica 
Sfânta Maria să mă rog și să mulţumesc Sfintei Fecioare, 
Sfântului Nicolae și tuturor celorlalţi sfinţi că m-au ajutat să 
traversez cu bine marea. 

În biserica Sfintei Fecioare din Lübeck, după ce am văzut 
dansul macabru pictat pe pereţi și am silabisit versetul scris 
dedesubt, m-am ales cu o învăţătură sănătoasă asupra 
vremelniciei tuturor lucrurilor acestui pământ. Papi și episcopi, 
împărați și regi, egumeni la fel de generoși ca fecioara ce se 
privește-n oglindă, nobili admirându-și veșmintele, negustori 
cântărindu-și aurul, brutari și studenți - nu era stare sau 
meserie pe care moartea să n-o fi prins în spasmul dansului său 
aprig, fără nicio socoteală în ceea ce privește clipa sau locul. Tot 
privind la aceste imagini, mi s-au spulberat gândurile deșarte, 
nu mi-am mai dorit bucuriile acestei lumi trecătoare și mi-am 
reînnoit promisiunea de a mă pregăti temeinic pentru paradisul 
cel veșnic. 

M-am gândit că burghezii și negustorii din Lübeck sunt 
oameni cucernici și, fără îndoială, fericiţi că au o astfel de 
biserică de pe pereţii căreia pot citi învățături folositoare. Dar pe 


153 


când mă plimbam pe străduţele înguste ale orașului, mărginite 
de case atât de înalte încât soarele nu apucă să usuce gunoaiele 
și bălțile, mi-am dat seama că evlavia și viaţa decentă nu se 
numără printre virtuțile acestui oraș. Dacă dorești să schimbi 
bani, să transporţi un cufăr, să închiriezi o cameră pentru 
noapte sau să te răcorești cu o cană de bere, acești oameni 
binevoitori ai Lubeck-ului preferă să te jefuiască pe pământ 
decât să-și strângă comori în cer. Sunt interesaţi mai ales de 
clienţii neumblaţi prin lume, creduli și lipsiţi de experiență, pe 
care-i recunosc cu ușurință, fiindcă, spre deosebire de localnici, 
sunt impresionați de frumuseţea și măreţia lucrurilor 
nemaivăzute până atunci. În oraș erau străduţe pe care abia 
puteai să le străbaţi, fiindcă la fiecare pas te trăgeau de mână 
domnișoare cu scufii roșii, pe care, la prima vedere, nu le-ai fi 
putut bănui de vreo intenţie rea. Aveau brațe puternice, o 
stăruință nemaipomenită și încercau să te tragă înăuntrul 
tavernelor cu lumini multicolore, de unde se auzea răpăitul 
tobelor și vâjâitul altor instrumente. Trebuia să fii atent la tot 
pasul, fiindcă oricând putea să apară cineva care să-ți 
șterpelească punga cu bani și să se piardă apoi iute în mulţime. 
Așa mi s-a întâmplat mie în prima zi. Din fericire, hoţul s-a ales 
doar cu punga de piele în care erau doi gologani și o bucată de 
pâine, fiindcă banii îi păstram sub cămașă. Deși cei din jurul 
meu au râs când au văzut ce mi s-a întâmplat și au spus că este 
drept ca străinii să plătească iniţierea în obiceiurile unui oraș 
mare, am înţeles că în Lübeck meseria de călău este foarte 
avantajoasă. 

Domnul Didrik încercase să mă convingă să-l însoțesc la 
Copenhaga ademenindu-mă cu răsplata și favorurile pe care 
poate că regele Cristian mi le-ar fi putut acorda, dar trecusem 
deja prin destule momente grele din cauza necugetării mele, 
așa că viaţa nesigură de aventurier nu mă mai ispitea, mai cu 
seamă că eram pe cale să-mi realizez dorinţa de a-mi continua 
studiile. l-am mulţumit cuviincios pentru propunerea lui, iar el a 
promis că-și va aminti de mine la vremea potrivită. În zorii zilei, 
cu o clipă mai înainte de despărțire, domnișoara Agnes mi-a dat 
iertare și m-a sărutat pe amândoi obrajii. Nu tânjisem după 
sărutările ei. Mai degrabă m-aș fi lăsat sărutat de o broască, 


154 


atât de scârbă îmi era de această fiinţă care ar fi fremătat de 
bucurie dacă m-ar fi văzut mort. 

Îmi făceam griji din pricina cufărului. Era singura mea avere 
şi-mi dădea o oarecare siguranţă pentru vremea când urma să 
trăiesc la Paris. M-am înţeles cu niște negustori care călătoreau 
spre Hamburg să pun cufărul și sacul cu provizii în căruţa cu 
care-și transportau mărfurile și le-am dat câţiva arginţi. Peste 
vreo două zile aveam să aflu că n-ar fi trebuit să le dau nimic, 
fiindcă ei transportau lucruri de mare valoare și era în interesul 
lor să călătorească însoţiţi de cât mai mulţi oameni, pentru a nu 
fi atacați de tâlhari. Dar era prea târziu pentru a-mi recupera 
banii pe care-i plătisem ca un prost. 

După ce am trecut de spânzurătoarea care se afla nu prea 
departe de porţile orașului și am ajuns la drumul mare, Antti a 
suspinat ușurat și a spus: 

— Era și timpul să respirăm puţin aer proaspăt. Mi-am simţit 
ființa ca un mușuroi de furnici în acest oraș fără capăt și încă 
mai am înţepături în tot trupul. Dar acum mă simt ușor ca 
păsările de pe cerul albastru și chiar aș cânta de bucurie, de nu 
mi-ar fi teamă că glasul meu i-ar putea înspăimânta pe acești 
oameni cumsecade în tovărășia cărora călătorim. 

După părerea mea, bucuria lui era nejustificată. Eu sufeream 
cumplit din cauza prafului de pe drum, a setei continue, a 
oboselii și a durerilor de picioare. Antti a încercat să mă 
consoleze spunându-mi că timpul cel mai potrivit pentru 
călătorii este toamna, când perele atârnă aurii în pomi și 
plantele rădăcinoase așteaptă să fie culese de pe câmpuri. Să fi 
umblat cu veșminte zdrențuite în toiul iernii, când este vijelie 
mare și urlă lupii, a mai spus el, abia atunci aș fi fost îndreptăţit 
să mă plâng de greutăţile călătoriei. 

Nu au trecut multe zile și m-am obișnuit cu drumul, am 
început să privesc la copacii ciudaţi pe lângă care treceam și să 
mă minunez de câmpuri și de dealuri. De la o zi la alta, inima 
mea a fost mai plină de bucurie, nu am mai simţit nici oboseala, 
nici teama, am fost copleșit de fericirea pe care ţi-o dă senzaţia 
de libertate deplină. Fiecare călător pe care l-am întâlnit în drum 
a fost un frate cu care am schimbat câteva vorbe, în fiecare 
clipă am avut ceva nou de văzut și de trăit, din zori până seara, 
când am poposit să mănânc și să înnoptez la o mănăstire cu 


155 


ziduri cenușii, la o casă dintr-un sat, la un han sau sub zidurile 
unui oraș. 

Hamburgul a rămas în urmă, iar noi ne-am continuat călătoria 
trecând câmpuri aurii și pârâuri repezi. Cu fiecare zi, soarele de 
toamnă ne surâdea din ce în ce mai generos. Eram copleșiți de 
rodnicia pământurilor și de bogăţia orașelor germane. Dar nu 
era zi de la Dumnezeu să nu trecem pe lângă o spânzurătoare. 
Fiecare spânzurătoare ne spunea că prin apropiere se află un 
oraș în care legile sunt preţuite. 

Nu am întâlnit în drumul nostru doar negustori cumsecade, 
ucenici de încredere și pelerini cucernici. Am cunoscut destui 
măscărici, saltimbanci, scamatori, jongleri și șarlatani, soldaţi 
fugiţi de la oaste și alți pretendenți la spânzurătoare, în 
prezenţa cărora era bine să fii foarte atent la desagă și la punga 
cu bani. Nu am întâlnit doar oameni prietenoși și săritori. Uneori, 
din spatele porţilor la care am bătut s-au ivit oameni bănuitori 
care au dat drumul la câini să ne alerge, așa că picioarele 
noastre au făcut cunoștință cu colții multor fiare. 

Cei mai prietenoși au fost întotdeauna călugării. Este drept 
că, pentru a le câștiga încrederea, mă adresam lor în limba 
latină și le arătam recomandările părintelui Petru și ale 
episcopului Arvid. Ei ne întâmpinau cu prietenie, atât pe mine 
cât și pe Antti, și ne ofereau un loc de dormit pentru noapte, iar 
uneori ne dădeau și de mâncare fără să ne ceară vreun ban și 
se strângeau în jurul nostru minunându-se mult că venim dintr-o 
tară atât de depărtată. Fie-mi iertate ușoarele exagerări! Doar 
cu intenţii bune le-am spus povești și întâmplări din ţara mea. 
Toată lumea știe că nu este povestitor care să nu-și 
înfrumusețeze puţin poveștile, și-apoi, nici evlavioșii călugări, nu 
s-ar putea spune că s-au sfiit să le dreagă pe-ale lor cu și mai 
multă râvnă decât mine. 

De la un oraș la altul, Antti, care cunoștea de-acum destul de 
multe cuvinte germane de la meșterul Schwarzschwanz, își 
îmbogăţea simţitor vocabularul. 

— Bună ziua, meștere, fie fericită casa voastră și 
binecuvântată de Dumnezeu! 

Astfel își începea Antti discursul când ajungea la casa unui 
fierar. Ținându-și umil pălăria în mână, spunea în continuare: 


156 


— Oare nu ne-aţi putea primi pentru o noapte în casa voastră, 
meștere, pe mine și pe prietenul meu, care-i om cu carte și 
credinţă? El ar putea să vă citească rugăciunile în limba latină. 
Nu vă grăbiţi să ne alungaţi, mai degrabă primiţi-ne, fiindcă 
oameni răi nu suntem! 

In timp ce vorbea, Antti se uita cu atâta sinceritate la fierar, 
încât de cele mai multe ori i se răspundea: 

— Apoi, dacă sunteţi așa niște băieţi buni, după cum spui, 
pentru numele lui Dumnezeu, intraţi în casă și daţi jos desagii 
din spinare! 

Intram apoi în casă și o salutam cuviincios pe femeia 
fierarului. De multe ori mâncam împreună cu ei. Le mulțumeam 
și noi cum puteam, ba le povesteam o istorie mai năzdrăvană, 
ba spuneam o rugăciune, ca să le apere Dumnezeu casa. 

La Köln ne-am întrerupt călătoria din cauza vremii rele. Am 
plecat abia peste câteva zile, când s-a oprit ploaia. Am 
binecuvântat această întrerupere, fiindcă nici nu-mi mai 
simţeam picioarele de oboseală. In plus, am obţinut pe merit, 
cred, o sută de zile de absoluţiune, fiindcă m-am rugat în marea 
catedrală a orașului. În drumul nostru am văzut destule orașe și 
biserici mari, dar în faţa acelei imense catedrale ne-am pierdut 
respiraţia, am înălţat privirile spre turnurile care străpungeau 
norii și ne-am simţit asemenea frunzelor îngălbenite purtate de 
ploaie și de vânt. Am avut impresia că tot orașul Turku ar fi 
putut încăpea sub bolta catedralei. Rareori mi s-a întâmplat să 
simt atât de aproape măreţia lui Dumnezeu și nu este de mirare 
că bolnavii, infirmii și orbii își recapătă sănătatea după ce se 
roagă în această catedrală. Mintea mea refuză să înțeleagă cum 
au putut oamenii să construiască un asemenea templu uriaș. 

La Köln, după ce am încredinţat cufărul unui negustor 
cumsecade, care urma să ajungă la Paris după ce își va fi 
isprăvit treburile prin alte orașe, ne-am lăsat eu și Antti în grija 
lui Dumnezeu și am continuat drumul singuri, fiindcă toamna 
era pe sfârșite. Am ajuns în Burgundia și în Franța, unde 
comunicarea cu oamenii întâlniți în cale a început să devină 
dificilă. Din fericire, în fiecare oraș și în fiecare sat am întâlnit 
preoţi și călugări cucernici, cu care am putut să mă înțeleg în 
limba latină. Ei s-au arătat foarte prietenoși. Nevoia este cel mai 
bun învăţător, așa că m-am deprins repede cu limba franceză, 


157 


mai cu seamă că latina era mama ei. La drept vorbind, fiica a 
cam luat-o razna și și-a ascuns originea sub faldurile încurcate 
ale unui veșmânt înșelător. Am trecut prin păduri luminoase de 
fagi și în fiecare zi, pe când soarele își oglindea lumina curată pe 
frunzele acoperite cu rouă, iar împrejurul părea ascuns sub un 
voal transparent, am avut impresia că visăm sau suntem înșelaţi 
de un miraj. De Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor am ajuns pe colina 
Montmartre și am văzut turlele și crestele caselor Parisului la 
picioarele noastre și Sena cu apa verde care strângea orașul în 
brațe. Am îngenuncheat în apropierea bisericii și am mulțumit 
lui Dumnezeu că ne-a condus sănătoși și teferi atât de departe. 
Parcă aveam aripi la picioare când am început să coborâm 
colina abruptă și am înţeles sentimentul pe care trebuie să-l fi 
încercat Moise când, din vârful muntelui, a privit spre Țara 
Făgăduinţei. 

Dar ne pripisem cu rugăciunea de mulțumire. Destinul nostru 
fusese cât pe ce să semene cu destinul lui Moise, care nu a 
ajuns niciodată în Canaan. După ce am dat de drum drept, de 
după castanii de la marginea drumului, a apărut o liotă de 
cerșetori și de tâlhari cu ciomege, pietre și cuțite în mâini, care 
a sarit pe noi să ne omoare. Dacă Antti nu ar fi reușit să-i 
gonească lovind la nimereală cu toiagul, ne-ar fi omorât cu 
sânge rece, ne-ar fi despuiat și ar fi ascuns cadavrele noastre 
undeva în pădure sau sub pietre, unde nimeni nu ne-ar mai fi 
putut găsi vreodată. Urlând și zbierând, cerșetorii și tâlharii au 
dispărut tot atât de repede precum sosiseră, convinși că, din 
întâmplare, îl atacaseră pe diavol în persoană. Dar eu am rămas 
întins pe pământ, rănit la cap de o piatră și n-am mai avut 
putere să mă ridic. Pentru a doua oară, Antti îmi salvase viaţa. 

— Nu ne-a întâmpinat prea sărbătorește Parisul, i-am spus eu 
lui Antti, ștergându-mi gura de sânge. Uite ce ușor se poate 
pierde un om când este aproape de mal. Rău se mai poate 
prăbuși când este sigur că stă bine proptit pe picioare. Destinele 
noastre, Antti, sunt și mai legate după această întâmplare. E un 
semn că trebuie să rămânem împreună și la bine, și la rău. Mi-ai 
salvat viața, iar dacă mă gândesc bine, n-ar fi pentru prima 
oară. 

— Sunt gata să ascult întotdeauna evlavioasele tale cugetări, 
dragul meu prieten Mikael, mi-a răspuns Antti, dar acum nu prea 


158 


este timpul potrivit. Cel mai bine ar fi să te ridici în picioare și s- 
o luăm la goană până ce nu apar din nou tâlharii, fiindcă n-am 
de gând să-mi încep viața la Paris omorând oameni. Nu-i prea 
mare fericire că ai fost izbit în cap tocmai acum, la porțile 
Parisului. Să mi se fi întâmplat mie, n-ar fi fost nimic, fiindcă, în 
afară de faptul că-mi atârnă nasul de el, n-aș putea spune că am 
prea mare folos de pe urma capului ce-l port pe umeri. 

Eram buimac de-a binelea, dar nu mă durea nimic, iar în 
urechi auzeam întruna bătăi de clopote și glasuri îngerești, 
dovadă că fusesem aproape de porțile paradisului. Antti m-a 
ajutat să mă ridic și, pentru un timp oarecare, am mers sprijinit 
de brațul lui. Gânduri neliniștite mi-au roit prin minte și i-am 
spus lui Antti: 

— Doar primele trei contează. Am scăpat eu din coarnele 
taurului, am scăpat de tăișul sabiei, dar dacă și acum, a treia 
oară, am scăpat cu viață, înseamnă că pentru multă vreme n- 
are rost să mă tem de nimic. Sunt totuși uimit că de la primul 
pas pe care-l fac spre universitate am capul teribil de 
zdruncinat. Dacă așa a vrut Dumnezeu, nu-ncape îndoială că 
această întâmplare este de bun augur. 

Văzându-mi capul însângerat, paznicii de la porţile orașului s- 
au gândit că suntem răufăcători și nu ne-au lăsat să intrăm. În 
zadar le-am explicat că am fost atacați de tâlhari, nu m-au 
crezut. Dar, pe când voiau ei să ne ducă la temniță, a apărut un 
călugăr care a citit scrisorile mele de recomandare și le-a 
explicat că suntem oameni cumsecade. Am fost lăsaţi să intrăm 
în oraș, iar călugărul cel bun a traversat împreună cu noi insula 
și ne-a condus pe celălalt mal al râului, unde se află cartierul 
universităţii. Tot el ne-a arătat un han modest de pe malul Senei 
unde să putem înnopta. 

Chiar înainte de a apuca noi să-i cerem, hangiţa cu părul 
zburlit, care era obișnuită cu capetele sparte, ne-a adus apă 
caldă și fâșii de pânză curată, iar apoi, la rugămintea mea, a 
strâns în mare grabă toate pânzele de păianjen din dulapuri și 
mucegaiul de prin colţurile odăilor ca să le pun pe rană. După ce 
am băut o cupă de vin, m-am înzdrăvenit și mi-a trecut 
amețeala, dar de corul îngerilor din urechi am scăpat abia peste 
câteva zile. 


159 


Hangiţa cea săritoare mi-a fost de mare ajutor. Găzduise, 
ospătase și dăduse de băut multor studenţi, așa că știa ce-i de 
făcut și cui trebuie să te adresezi pentru a fi admis la 
universitate. Pentru început, trebuia să-mi aleg un profesor 
protector, ale cărui cursuri să le audiez în perioada discuţiilor 
dialectice și deterministe, necesară obţinerii primului grad 
universitar, fiindcă doar studentul care avea un profesor tutore 
se putea bucura de privilegiile universităţii, iar discipolii și 
maeștrii trebuiau să facă parte din aceeași categorie naţională. 
Toţi cei născuţi în afara teritoriului francez erau consideraţi 
germanici, așa că, făcând eu parte din această categorie, ar fi 
trebuit să-mi aleg un maestru englez sau german, dacă nu mi-aș 
fi putut găsi - cum ar fi fost de dorit - un maestru danez sau 
suedez. La rândul lui, ca să fie recunoscut maestru, un profesor 
danez sau suedez trebuia să fi ţinut doi ani cursuri fără plată la 
Facultatea de Arte și, în același timp, să-și fi continuat propriile 
studii la una dintre cele trei facultăţi ale universităţii. Hangiţa nu 
auzise niciodată despre asemenea naţii păgâne: danezi și 
suedezi, și se cam îndoia de existenţa lor. 

— De altfel, a mai spus ea cu un aer trist, cu cât este mai 
depărtat ţinutul de unde vine, cu atât bea studentul mai mult și 
se poartă mai rău. lar dacă-i adevărat că vii dintr-o ţară atât de 
depărtată, nici nu mă miră că ai intrat în Paris cu capul spart. 
Dar un biet om trebuie să reziste la toate încercările prin care-l 
trece Dumnezeu și nu s-ar putea spune că studenţii sunt 
favorizați. Bărbaţii blonzi, care vin din ţinuturi depărtate, sunt 
reci pe dinafară, dar fierbinţi pe dinăuntru, ca toţi cei care 
trăiesc în ţări friguroase, și au nevoie de mai multă băutură 
decât cei cu pielea oacheșă, pentru a-și domoli focul interior. De 
aceea, în Cartierul Latin, până și cel mai modest om ajunge să 
cunoască filosofia și științele naturale. 

— Preacinstită doamnă, am spus eu oarecum contrariat, doar 
bunele intenții și setea de învățătură m-au împins la o călătorie 
atât de lungă, ca să ajung la această universitate, care 
dintotdeauna a fost regina universităţilor lumii. Că voi bea doar 
apă de izvor și voi mânca pâine uscată, n-are importanță, 
fiindcă sunt sărac, dar am ambiția să obţin toate gradele 
universitare. Cât despre purtări, nu vă faceţi griji, sunt un om 
cuminte și corect. 


160 


Hangiţei i s-a risipit dintr-o dată tot cheful de vorbă și, oftând 
ea adânc, s-a apucat de treabă. E drept că ne-a dat ceva de 
mâncare și ne-a încropit un așternut de paie pentru noapte, dar, 
pierzându-și orice interes pentru noi, ne-a privit în continuare ca 
pe doi șobolani cu care, vrei-nu vrei, trebuie să te obișnuiești. A 
doua zi, aș fi vrut să pornesc în căutarea unui profesor tutore, 
fiindcă vacanţa se isprăvise de mult și cursurile universităţii 
începuseră, dar Antti mi-a spus: 

— Frate Mikael, Dumnezeu a creat timpul, nu graba, cel puţin 
așa am înțeles eu de la doi călugări dominicani care discutau în 
fața bisericii. Decât să judeci strâmb și pripit, mai bine mergi pe 
drum ocolit Așa spunea sărmana mea mamă, de aceea poate că 
ar fi mai bine să nu te grăbești până nu te-ai uitat în jurul tău și 
n-ai cugetat de unde să începi, altfel îţi vei pierde și timpul și 
banii. Am observat că orașul este tare agitat și zgomotos, iar 
oamenii ţipă unul la altul când vorbesc, și tare mi-e teamă că, 
din cauza vânătăii de la ochi și a rănii de la cap, s-ar putea 
întâmpla să nu faci o impresie prea grozavă vreunui maestru cu 
studii înalte. Cine știe, poate chiar Sfântul Nicolae te-a pricopsit 
cu acea lovitură în cap, ca să ai timp de chibzuială până se 
vindecă rana. 

Vorbele lui mi s-au părut fără rost. Dacă tot ajunsesem cu 
bine la Paris, ardeam de nerăbdare să-mi încep cât mai degrabă 
studiile. Totuși, i-am cerut hangitei o oglindă. Arătam mai 
degrabă a tâlhar înrăit decât a student sfios, așa că am plecat 
împreună cu Antti de-a lungul străduţelor înguste care forfoteau 
de oameni. Ne-am dus să ne rugăm atât în imensa catedrală 
Notre-Dame de pe insulă, cât și în modesta biserică a săracilor, 
Sfântul lulian, unde obișnuiesc să se întâlnească studenţii. Am 
privit cu jind la librăriile multe, de unde puteai cumpăra la 
preţuri multumitoare cărți trecute prin mai multe mâini, și 
vânzătorii m-au asigurat că voi putea vinde apoi din nou orice 
carte cumpărată, recuperând astfel o bună parte din banii pe 
care i-am dat pe ea. 

După ce am schimbat ceva bani la capul podului pe un pumn 
de monede mărunte din argint, am înțeles că în acest oraș 
agitat viaţa este mult mai scumpă decât la Turku. Pentru a plăti 
o masă modestă și o mână de paie într-o cameră comună de 
han, nu-mi era de ajuns un bănuţ pe zi, oricât de cumpătat aș fi 


161 


fost. Am plecat deci în căutarea unui collegium danez sau 
suedez, dar cei pe care i-am întrebat nu mi-au putut da niciun 
răspuns. Doar un cerșetor respectabil cu barbă fumurie și-a 
adus aminte c-ar fi auzit de existenţa unui collegium suedez 
vechi de o sută de ani. Studenţi danezi, a mai spus el, nu mai 
văzuse de vreo douăzeci de ani prin Paris și a pretins chiar că, 
de când fusese înființată universitatea din Copenhaga, danezii 
nu aveau voie să studieze în alte ţări. De la acest cerșetor 
cumsecade și înţelept, care vorbea perfect limba latină, am aflat 
încă din primele zile multe lucruri folositoare. El mi-a mărturisit 
că, de mai bine de cincizeci de ani, practică meseria de cerșetor 
lângă podul catedralei. 

Intr-o zi, după ce, în ciuda sărăciei mele, i-am oferit o cupă de 
vin, un student beat a consimţit să stea de vorbă cu mine, dar 
nimic nou n-am putut afla de la el, fiindcă se încăpăţânase să 
repete întruna un poem, ale cărui rime iscusite menţionau un 
mare număr de străzi ale Parisului. Nu am înţeles poemul, 
pentru că nu cunoșteam prea bine limba franceză, dar, ca să-i 
fac plăcere, l-am învăţat pe de rost. Am pierdut o noapte de 
pomană și doi bani și jumătate de argint. Mai târziu, când i-am 
înțeles conținutul, am fost indignat de-a binelea, fiindcă în cele 
patruzeci și opt de versuri erau pomenite cele mai deocheate 
lupanare ale Parisului. 

Dar astfel de lucruri i se întâmplă fiecărui student începător, 
care trebuie să plătească într-un fel sau altul un tribut după cea 
intrat în Cartierul Latin. După câteva zile de cercetări 
sârguincioase am avut, în sfârșit, o imagine aproximativă a 
Cartierului Latin cu clădirile universităţii, unde se ţineau 
cursurile, precum și a numeroaselor biserici și mănăstiri ale 
Parisului. Am înţeles că în Cartierul Latin trăiau șase mii de 
studenţi, un număr de oameni de două ori mai mare decât toată 
populaţia orașului Turku. Diferite ţări și fundaţii de caritate 
posedau treizeci de colegii, care nu făceau față decât unui 
număr foarte mic de studenţi. Cursurile începuseră încă din 
ajunul Sfântului Denis, ne apropiam de ziua nașterii Domnului, 
așa că era inutil să încerc a fi admis într-unul dintre colegii. 

După agitația excesivă de care fusesem dominat în primele 
zile, m-am liniștit. Mă simţeam totuși foarte stânjenit că nu 
începusem încă studiile. Din fericire, rana de la cap s-a vindecat 


162 


în câteva zile, așa că am putut să dau jos banda cu care-mi era 
înfășurat capul și să-mi recapăt înfățișarea normală. În același 
timp, negustorul din Köln, căruia îi încredințasem cufărul, a sosit 
la Paris. M-am îmbrăcat cu cele mai bune haine ale mele și am 
solicitat cu îndrăzneală o întrevedere cu trezorierul naţiunilor 
germanice ale universităţii, pentru a obţine informaţii clare în 
ceea ce privește modul în care să-mi încep studiile. Tânărul 
maestru a început prin a mă muștrului că pierdusem jumătate 
din anul de studii, dar a schimbat tonul după ce a citit scrisoarea 
de recomandare a episcopului Arvid, făcând totodată observaţia 
că, fără îndoială, drumul de la Turku la Paris fusese lung și 
primejdios. Poate că recomandarea episcopului și aspectul meu 
îngrijit îi vor fi dat de înţeles că sunt bogat, de aceea m-a 
întrebat dacă sunt dispus să plătesc un profesor tutore. Ce-i 
drept, a adăugat el, cursurile sunt, în principiu, gratuite, dar 
profesorii sunt mai atenţi cu studenţii care le plătesc osteneala, 
fiindcă ei nu primesc niciun ban de la Facultatea de Arte. 
Trezorierul, care era olandez, mi l-a recomandat pe un oarecare 
maestru olandez, Pieter Monk, care, având în acel moment un 
număr foarte mic de discipoli, ar fi putut să mă ajute să 
progresez rapid pentru a obţine titlul de baccalaureus”. Apoi 
trezorierul m-a binecuvântat și mi-a dat adresa maestrului 
Monk, ce locuia pe rue de la Harpe. 

A fost bine că reușisem să obţin informaţii clare, fiindcă, 
imediat după ce am ieșit din cancelaria trezorierului, în 
anticameră, am fost luat cu asalt de doi bărbaţi cu fețe osoase 
ce purtau pe cap bareta de maestru și erau însoţiţi de o mulțime 
de studenţi. Cei doi maeștri mi-au arătat tăblițele de lemn pe 
care erau enumerate calităţile lor excepţionale, iar studenţii m- 
au îndemnat insistent să mă înscriu ca auditor al cursurilor 
ținute de unul dintre ei. Le-am zis că doresc să fiu discipolul lui 
Pieter Monk, iar ei au început într-un glas să-l acuze, spunând că 
profesorul Monk este lacom, beţiv și eretic. Bineînțeles, am fost 
tulburat de afirmaţiile lor sentenţioase și, dacă aș fi fost mai 
slab, le-aș fi urmat îndemnurile insistente. În orice caz, voiam 
să-l întâlnesc pe maestrul Monk și chiar să mă târguiesc, dacă 
el, într-adevăr, ar fi dorit bani, fiindcă vorbele trezorierului mi s- 


31 Bacalaureat (lat.). 
163 


au părut mai demne de încredere decât cele ale studenţilor 
lingușitori care trăgeau de mine. 

Rue de la Harpe era aproape de malul râului și de hanul unde 
continuam să locuiesc. M-am dus la han și mi-am schimbat 
veșmintele de sărbătoare cu hainele de toate zilele, păstrând 
doar încălțările bune. Nu aș fi vrut ca maestrul să-și facă cumva 
vreo falsă idee asupra resurselor mele. Maestrul Monk locuia în 
casa strâmtă, înaltă și cu multe etaje a gravorului de sigilii. Am 
urcat pe scara îngustă și întunecată până la ultimul etaj și am 
dat pe bâjbâite de ușa camerei murdare și reci unde locuia. Era 
așezat în faţa unei mese șchioape și scria absorbit. Eruditul 
maestru Monk, un tânăr cu chip palid și cu un aer înfometat, era 
înfofolit cu o mulţime de haine, probabil toate veșmintele pe 
care le avea. Chiar și bareta de maestru o pusese pe cap ca să 
se încălzească. Și-a ridicat privirea și m-a cercetat cu ochi 
obosiţi. l-am explicat cu respect și sinceritate care este motivul 
vizitei, insistând asupra dorinţei mele de a cunoaște și asupra 
slabelor resurse bănești de care dispun, și i-am promis că, dacă 
mă va primi printre studenții lui, îi voi fi credincios și supus. 

— Trăim vremuri triste, Mikael. Știința, care odinioară era 
regină, s-a transformat într-o mamă perversă, care-și hrănește 
copiii mai mult cu pietre decât cu pâine. Eu am douăzeci și cinci 
de ani, dar am mușcat din atât de multe pietre că mă dor rău de 
tot dinţii. Adevărul este că nu am prea mulţi studenţi în jurul 
meu, fiindcă abia anul trecut am obţinut /icentia docendi. leri 
student, astăzi maestru, mâine doctor, așa se spune, dar aceste 
zile sunt de fapt lungi cât anii și pline de griji, necazuri și 
oboseală spirituală. Viscolul iernii și putoarea străzilor vara, 
mâncarea proastă și ouăle clocite, ăsta-i drumul care duce la 
știință, iar singura răsplată pentru perseverența de a nu te 
abate de la acest drum sunt dinţii distruși și stomacul bolnav 
pentru tot restul vieţii. Dar citesc în ochii tăi că arzi de dorință 
să studiezi, fără să ţii seama de efortul pe care urmează să-l faci 
și de oboseală, de nopţi nedormite și zile de teamă. De aceea, 
nu voi mai insista asupra nefericirilor din drumul cunoașterii. Voi 
încerca să te conduc cât mai bine în studiile tale, dar tu ești cel 
care-și asumă riscul. 

După aceea, timp de o oră, el mi-a pus întrebări și eu i-am dat 
răspunsuri. In tot acest timp m-a răsucit ca pe o mănușă cu 


164 


întrebări dibace și am avut impresia că mă cunoștea mai bine 
decât mă cunoșteam eu însumi. În încheiere mi-a spus, 
clătinând din cap: 

— Mikael, ai o capacitate de asimilare rapidă și cunoștințe 
temeinice în ceea ce privește bazele logicii aristotelice, dar 
vocabularul pe care-l foloseşti este oarecum depăşit și mai 
degrabă ecleziastic decât cărturăresc. Se observă imediat că nu 
ai studiat după cărțile epocii noastre și nu ai beneficiat de 
comentariile scriitorilor contemporani. Dar, dacă vei urmări 
perseverent expunerile pe care le prezint în fiecare dimineaţă și 
dezbaterile săptămânale cu studenţii, probabil că-n primăvară 
vei putea tu însuţi să formulezi aserțiunile în vederea disputelor 
dialectice. După aceea, nu mă îndoiesc că, dacă vei lucra serios, 
într-un an de zile te vei putea prezenta în fața erudiţilor 
profesori examinatori, pentru a obţine titlul de bacalaureat. Eu 
doresc să se întâmple așa și trebuie să știi că succesul meu 
depinde de succesul tău, fiindcă profesorul este întotdeauna 
judecat după rezultatele elevilor lui. 

Mi-a spus să vin a doua zi, după slujba de dimineaţă, în faţă la 
Sfântul lulian, biserica săracilor, apoi, după o oarecare ezitare, a 
mai spus: 

— Ştii, Mikael, există obiceiul ca studentul să-i ofere 
maestrului un dar. Eu oricum te-am primit ca student, fiindcă nu 
am prea mulţi auditori, dar dacă ai putea să-mi dai câţiva 
bănuţi, te-aș binecuvânta. Departe de mine intenţia să te 
jefuiesc, dar adevărul este că nu voi putea mânca astăzi până 
ce tipograful, pentru care corectez acest manuscris, nu mă va 
plăti, iar vizita ta m-a întrerupt din lucru. 

Și mi-a arătat manuscrisul, care avea încă foile umede de 
cerneală de imprimerie. Era un pamflet scris de un erudit ungur, 
care prevestea pericolul îngrozitor ce ameninţă lumea creștină 
de când crudul și sângerosul sultan al turcilor, Selim, cucerise 
Egiptul și obținuse controlul tuturor drumurilor comerciale spre 
India. Selim, care domina acum tot Orientul, ar fi putut distruge 
creștinătatea. Oarecum jenat, maestrul Monk mi-a povestit 
conţinutul cărţii, pentru a-mi lăsa timp să reflectez asupra 
banilor pe care i-aș fi putut oferi, așa cred. 

— Este înspăimântător dacă te gândești, a mai spus el, că 
turcii, cu credinţa falsă a profetului lor, ar putea peste nu prea 


165 


mulţi ani să atace din mai multe părţi, pentru că regii, împărații 
și principii creștinătății poartă razboaie unii cu alţii. Totul este 
zadarnic și neînsemnat în raport cu această ameninţare dinspre 
Orient, care s-ar părea că este mai mare decât oricare alta cu 
care lumea creștină a Europei s-a confruntat. 

Nu i-am putut urmări spusele cu atenţie, fiindcă în mine se 
dădea o mare luptă. Până la urmă, m-am hotărât și i-am întins 
unul dintre puţinii mei bani de aur, un gulden de Rin cu greutate 
legală. l-am vorbit deschis: 

— Bunul meu profesor, maestre Pieter! Primiţi această 
monedă atât timp cât încă mai am ceva bani. Cred că este cea 
mai potrivită investiție, care-mi va fi de folos cândva, mai târziu, 
dacă va vrea Dumnezeu. Sunteţi, fără îndoială, un om care 
cunoaște toate aspectele neplăcute ale sărăciei, de aceea îmi 
îngădui să vă întreb dacă știți cumva un loc mai ieftin de 
înnoptat și de mâncat. Și v-aș mai ruga, dacă este cu putință, 
să-mi Împrumutați din când în când câte o carte, fiindcă foamea 
mea spirituală este mai mare decât cea trupească. Vă promit că 
de cărțile împrumutate voi avea grijă ca de ochii din cap. 

Maestrul Monk s-a înroșit puternic la faţă și a refuzat insistent 
să primească guldenul de aur. Până la urmă a acceptat. Mi s-a 
întărit convingerea pe care am avut-o încă din prima clipă când 
l-am văzut că este un om onest, diferit de cei mai mulţi profesori 
cu titluri înalte ai universităţii, care erau asemenea corbilor de 
pradă. Mi-a promis că-mi va împrumuta orice carte când voi 
avea nevoie și m-a invitat chiar să vin în camera lui ca să citesc, 
dacă nu voi găsi un alt loc mai liniștit. Mi s-a părut de înțeles 
faptul că, spre deosebire de profesorii mai vârstnici, nu avea un 
loc unde să-și poată ţine cursurile, iar cei mai mulţi dintre elevii 
lui locuiau în același imobil. Gravorul de sigilii le închiria camere 
studenților și maestrul Monk era bucuros că astfel îi poate avea 
mai aproape. 

Mi-a spus: 

— In tinereţe, omul se mulțumește cu puţin și este în stare de 
orice sacrificiu. Dar există o limită a renunţărilor, care nu trebuie 
depășită, fiindcă, odată distrusă, sănătatea nu se mai poate 
reface. Mulți sunt erudiţii care, din cauza lipsurilor și dificultăţilor 
din tinereţe, au plătit greu mai târziu, ducându-și viaţa într-o 
perpetuă suferință și având o moarte prematură. larna este 


166 


aproape, Mikael, nu uita că trebuie să mănânci o dată pe zi cel 
puţin o farfurie de supă caldă. Eu sper că doi-trei studenţi de-ai 
mei vor primi să împartă camera lor cu tine, fiindcă așa chiria 
fiecăruia se va micșora, iar în cameră va fi mai multă căldură. 
larna este mai bine dacă dorm mai mulţi într-o cameră. Nu poți 
să-ți sporești cunoștințele când ești hămesit de foame sau 
bolnav. Așa că ai grijă de sănătatea ta, iar dacă banii ţi se vor 
isprăvi mai înainte de cum ai crezut, nu te teme, vom găsi o 
soluţie de supravieţuire, fiindcă, începând de acum, eu sunt 
oarecum răspunzător de tot ceea ce ţi se întâmplă. 


3 


Astfel a început o nouă perioadă, poate cea mai fericită din 
viaţa mea. Incă mai aveam sufletul curat și, fiindcă primisem 
deja un avertisment puternic, știam cum să mă feresc de 
ispitele lumești. Regatul fără de margini al științei se deschidea 
în fața mea. Ca student liber, puteam depăși porţi pe care puţini 
oameni au ocazia să le întredeschidă. Eram ameţit de ideea că 
nu există obstacol pentru gândirea umană și că știința este mai 
presus decât orice. Aveam colegi la fel de tineri, săraci și 
entuziaști. Seara, în cursul interminabilelor noastre discuţii, ni se 
ascutea mintea și eram pătrunși de sentimentul că 
spiritualitatea noastră depășește hotarele etnice, integrându-se 
în marea confrerie a limbii și științei universale. 

Poate că am suferit de frig și foame în acea iarnă, dar nu-mi 
aduc aminte. Imi amintesc doar de încântarea nemaipomenită 
pe care mi-o transmitea învăţătura. La fel ca maestrul Monk, aș 
putea afirma că, pe lângă adevărata cunoaștere, am înghiţit și 
destule informaţii sterpe și dure ca piatra, dar aveam colții 
puternici ai tinereţii și încă nu mă îndoiam de nimic. Maestrul 
Monk era un profesor entuziast și, spre deosebire de profesorii 
bătrâni, ne înlesnea audierea cursurilor altor profesori, nu 
pentru că ne-ar fi fost de folos pentru pregătirea 
bacalaureatului, ci pentru a ne spori cunoștințele. O dată pe 
săptămână mă duceam să ascult prelegerile despre planete ale 
unui geograf, așa se face că în acel an am învăţat și noţiunile 
elementare de astronomie și astrologie. 


167 


În fiecare dimineaţă cerul era cenușiu, iar noi, după ce ne 
amăgeam - în cel mai bun caz - cu o gură de vin șicuo 
bucăţică de pâine, stăteam zgribuliţi ca vrăbiile în faţa bisericii, 
așteptându-ne profesorul, ca să pornim împreună cu el în 
căutarea unei încăperi unde să-și poată ţine prelegerea. Când 
nu lipsea nimeni, eram aproape douăzeci de studenţi, puţini față 
de sutele de studenți care se strângeau în jurul unui profesor 
renumit. Eram din diferite ţări ale acestei Europe tulburi și 
sfâșiate de conflicte și fiecare dintre noi își urmase destinul 
propriu, care îl împinsese spre cea mai ilustră universitate a 
tuturor timpurilor, unde teologia, consecinţă extraordinară a 
îndelungate secole de evoluție, era știința suverană, ce se ridica 
deasupra tuturor celorlalte științe. Pentru toate întrebările 
referitoare la divinitate sau la umanitate, doar teologia putea da 
un răspuns aprofundat, care se baza pe fapte anterioare sau pe 
tradiție, în limitele acceptate de Biserică. Numai un magister 
artium cu cunoștințe extraordinare de filosofie profană este apt 
pentru studiul teologiei. În faţa noastră erau cinci-șase ani de 
muncă asiduă mai înainte de a putea pretinde accesul la 
învăţătura despre Dumnezeu și despre lucrurile divine. Cum voi 
povesti mai târziu, eu nu am reușit să ajung atât de departe, dar 
am înțeles că gândirea umană nu a creat niciodată și probabil 
nu va putea să creeze nici în viitor o structură intelectuală atât 
de admirabilă și complexă cum a fost, la apogeu, teologia 
timpului meu, înainte de separarea bisericilor. 

În tinerețe, omul studios este nesăţios și devorează fără 
discernământ toate cărțile care-i trec prin mână. Am profitat de 
permisiunea pe care profesorul Monk mi-a acordat-o pentru a 
consulta cărțile bibliotecii lui. Ca să mă obișnuiesc cu lecturile 
dificile, la început, el mi-a recomandat două dintre lucrările 
eruditului său compatriot, Erasmus din Rotterdam. Una dintre 
cărţi era Laus stultitiae, adică Elogiul nebuniei. La prima vedere, 
cealaltă, abia tipărită, Colloquia, mi s-a părut a fi o carte 
inofensivă, pentru uzul latiniștilor. Amândouă erau scrise într-o 
foarte frumoasă limbă latină. Le-am devorat în câteva seri la 
lumina opaițului cu ulei de rapiță și mintea mi s-a înfierbântat de 
la vârtejul de gânduri stârnit de lectura acestor cărţi. Până să fi 
citit E/ogiul nebuniei, nicio carte nu mă tulburase atât de mult. 
Pentru spiritul meu, ironia mușcătoare a acestei lucrări a avut 


168 


efectul unei otrăvi, iar în inimă mi s-au deșteptat cumplite 
îndoieli. Pentru că făcea elogiul nebuniei, eruditul umanist 
contesta toate adevărurile admise și demonstra într-o manieră 
convingătoare că înțelepciunea și știința oamenilor este ceva 
imaginar, care nu are corespondent în realitate, doar o fantomă 
rece și  înspăimântătoare.  Singură nebunia, în doze 
corespunzătoare, dădea substanţă și savoare acţiunilor și 
luptelor purtate de umanitate. După Erasmus, doar un nebun își 
poate găsi fericirea în dorinţele, în faptele și în gesturile sale. 
Aceasta era teoria lui, pe care o demonstra cu o neobișnuit de 
ascuțită clarviziune. De la această carte am învățat să descopăr 
atât la mine, cât și la cei din jurul meu, semnele nebuniei, 
pentru că, până și în lucrurile cele mai importante, rânjetul 
acestei doamne, Nebunia, este omniprezent. Dar Colocviile era 
o carte și mai periculoasă. Pe parcursul unei conversații 
imaginare, autorul nu ezita să pună la îndoială importanţa 
sacramentelor, care, după părerea lui, nu pot schimba sau 
vindeca omul. Mai afirma că doar în câteva rânduri din scrierile 
păgânului Cicero poţi găsi o hrană spirituală mai substanţială și 
mai reconfortantă decât în toate scrierile scolasticilor. Pentru că, 
spunea el, o gândire clară poate fi și clar exprimată. 

După ce am citit aceste cărţi, am început să mă simt mai 
înţelept decât m-am simţit vreodată și am descătușat gânduri 
pe care niciodată mai înainte nu îndrăznisem să le gândesc. 
Sufletul meu era tulburat de admiraţie și, în același timp, 
descumpănit de îndoială. ÎI admiram pe Erasmus pentru 
învățăturile sale și pentru dibăcia cu care strecura îndoiala în 
sufletul cititorului, dar eram oarecum nedumerit și nu m-am 
liniștit decât după ce am aflat de la maestrul Monk că, de fapt, 
Erasmus din Rotterdam este preot și că însuși Sfântul Patriarh îi 
citește scrierile cu plăcere. 

In fiecare duminică, după liturghie, ne duceam împreună cu 
maestrul Monk într-o micuță tavernă de pe strada noastră, unde 
mâncam împreună cea mai consistentă masă a săptămânii și 
discutam până seara târziu chiar și despre lucruri profane. De 
una dintre acele zile însorite de la începutul primăverii îmi 
amintesc și acum. Văd în faţa ochilor mei, tot atât de clar ca 
atunci, fața subțire și entuziastă a profesorului Monk, ascunsă 
puţin sub bareta neagră de maestru. Văd de asemenea faţa 


169 


ursuză și îndârjită a unui tânăr basc, chipul palid al unui englez 
alintat, de familie nobilă, studentul favorit al maestrului Monk, 
fiindcă plătea mai mult decât ceilalţi studenţi, în sfârșit... îmi 
amintesc bine de fiul unui ţesător din Olanda, un băiat cu fața 
plină de pete roșcate. Englezul oferise vin la toată lumea. 
Ridicând cupa, profesorul Monk a spus: ` 

— Odihnească-se în pace sufletul defunctului împărat! Inchin 
această cupă cu vin în cinstea tânărului rege Carol, căruia îi 
doresc să poarte, pe lângă coroanele Burgundiei și Spaniei, 
coroana de împărat, ca lumea creștină să devină puternică așa 
cum nu a fost niciodată și în stare să-i învingă pe turci și să-i 
distrugă pe eretici. 

Englezul a spus: 

— Curtoazia și bunele maniere mă îndeamnă să închin pentru 
regele Carol împreună cu maestrul meu. Dar închin și pentru 
regele Angliei, Henric al VIll-lea, pretendent la aceeași coroană, 
închin pentru încântătorul Paris și cred că nu trebuie să-l uit nici 
pe suveranul Franţei. 

Eu am spus: 

— Omul este mai plin de sine decât de orice, iar doamna 
aceea, al cărui nume este Nebunia, mă împinge să spun că și eu 
închin cupa cu vin pentru regele Carol. Ajungă împărat și 
plătească el regelui Cristian al Danemarcei dota împărăteștii lui 
surori! Pentru că abia atunci, cu un cumnat împărat și cu bani 
destui, regele Cristian îi va putea învinge pe suedezi, devenind 
astfel cel mai puternic suveran al Nordului. Viitorul meu se 
anunţă atât de strălucit, încât am și început să simt gâdilătura 
mitrei de episcop. 

Bascul cel posac a spus: 

— În ceea ce mă privește, n-am niciun motiv să-l ridic în slăvi 
pe regele Carol. În ţara mea, viaţa este insuportabilă din cauza 
Sfintei Inchiziţii, care-i hărţuiește fără îndurare până și pe 
studenţii ce se încumetă să studieze medicina arabă și 
evreiască. Închin această cupă pentru întorsătura fericită pe 
care ar cam fi cazul s-o cunoască destinul meu! Este cupa de 
adio, fiindcă banii s-au terminat și mă întorc în Spania. Sper că 
voi găsi un post de chirurg pe o corabie care trece oceanul, 
fiindcă am auzit că un anume căpitan Cortez recrutează bărbaţi 
curajoși, împreună cu care să cucerească împărăţia păgână din 


170 


Lumea Nouă. El a promis că-i va răsplăti pe soldaţi cu atâta aur 
cât va putea fiecare să ducă. 

— Incă nu s-a îmbogăţit nimeni de pe urma Lumii Noi, a spus 
fiul burghezului din Olanda. Chiar și Columb s-a întors de acolo 
sărac și în lanţuri. Dar, dacă tu crezi mai mult în poveștile 
despre comorile Lumii Noi decât în vorbele înțelepte, nu-mi 
rămâne decât să-ţi urez drum bun! Cât despre regele Carol, 
după ce va ajunge împărat, va trebui să restituie aurul cu care 
va cumpăra voturile principilor electori ai Germaniei. Casa de 
comerţ din Augsburg a bancherului Fulger îl va împrumuta, fără 
îndoială, n-a pierdut Fugger nicio afacere importantă, mânca-l-ar 
ciuma! Este clar că la temelia tuturor marilor neliniști ale epocii 
noastre stă lăcomia fără de margini a acestui bancher Fugger și 
poate că nici călugărului din Wittenberg nu i s-ar fi dat atâta apă 
la moară, dacă Fuggerii nu le-ar fi împrumutat bani și nu le-ar fi 
fost garanţi negustorilor de indulgenţe din Brandenburg, care au 
făcut de rușine mulţi oameni cinstiți și au dezonorat Sfânta 
Biserică. 

Englezul și-a făcut cruce cu smerenie, apoi a întrebat: 

— Unde este Brandenburgul? Nu prea se vorbește despre 
ciumă, deși bântuie prin ţările federației. N-ar fi mare drum de- 
acolo până-n Brandenburg, nu-i așa? 

Maestrul Monk a spus: 

— Ţesătoriile de postav ale lui Fugger fac o concurență 
groaznică ţesătoriilor olandeze, care oricum produc cel mai bun 
postav din lume. Dar mi se pare înspăimântător gândul că și 
coroana de împărat se cumpără cu aur, iar și mai 
înspăimântător mi se pare gândul că până și de pe urma ciumei 
Fuggerii se vor îmbogăţi, fiindcă ei vând și leacuri pentru ciumă. 
Vânzarea indulgențelor este legală doar pe teritoriul ce aparţine 
Bisericii. La fel, vechii Fuggeri s-au îmbogăţit de pe urma bolii 
franceze, fiindcă au obţinut monopolul asupra pieţei de vânzare 
a guajacului*?. Eu nu pot înţelege cum este posibil ca Fuggerii să 
se îmbogăţească și-n vreme de război și-n vreme de pace, și 
când este foamete și când sunt recolte bogate. Pentru mine, 
îmbogățirea este un fenomen la fel de neînțeles ca vrăjitoria. 


32 Guajacum officinale, arbore din familia Zigophyllacee, a cărui 
rășină era folosită pentru tratarea sifilisului. 
171 


— Atunci ce facem? a întrebat englezul. Bem sau nu bem? Eu 
dau de băut, dar observ că de-atâta vorbă ni se usucă gâtul. 

Am căzut la învoială să bem în cinstea împăratului, fie el care- 
o fi să fie, și am sorbit cu evlavie vinul din cupe. Dar acest lucru 
se pare că nu i-a plăcut vagantului beat cu chelie și cu degetele 
murdare de cerneală, care ascultase supărat discuţia noastră 
mâzgălind un poem pe o bucată de hârtie. S-a ridicat în picioare, 
a venit în dreptul mesei noastre și a spus cu aroganță: 

— Să fi înţeles eu bine? Oare este normal că străinii, cărora 
din prea multă bunăvoință li se îngăduie să se bucure de 
privilegiile Parisului și universităţii noastre, șovăie să închine o 
cupă cu vin pentru regele Francisc? Dar atunci, care alt rege 
este, pentru voi, mai demn de a purta coroana de împărat? Oare 
nu i se cuvine mai mult respect aceluia care vă protejează? In 
plus, nu mi s-a părut că discursul vreunuia dintre voi s-ar fi 
ridicat deasupra valorii unei cepe degerate. 

Profund jignit de vorbele acestui intrus, maestrul Monk a 
spus: 

— Eu sunt un om liniștit, iar demnitatea de preot și profesor 
universitar nu-mi permite să mă cobor până într-atât de mult, 
încât să-i răspund unui fluieră-vânt care și-a înecat într-o cană 
de vin, ca pe un șoarece, și picul de rațiune ce-l va mai fi avut. 
Dar dacă vreunul din voi, dragii mei studenţi, dorește, în vorbe 
cumpătate, să-i dea o lecţie acestui hoinar pentru 
necuviincioasa lui comportare, eu nu mă opun, dimpotrivă, îl 
asigur de protecţie, în baza autorității mele. 

Am ezitat și ne-am uitat unul la altul. Făcându-și curaj, 
englezul a spus pe un ton hotărât: 

— Vina este doar a mea, pentru că v-am grăbit să beţi cupa 
de vin înainte de a se fi rostit toată închinarea. Nu mă îndoiesc 
că l-am putea arunca noi afară din cinstita cârciumă pe acest 
bărbat nerușinat, pedepsindu-l pentru vorbele dezonorante pe 
care ni le-a adresat. Dar chestiunea în sine este destul de 
complicată, fiindcă are rădăcini politice, iar acest om viclean, 
chiar dacă-i murdar de cerneală, va ieși cu mâinile curate dintr-o 
afacere ca asta, susținând că a fost scandalizat de indiferența 
străinilor din Paris faţă de suveranul Franţei. Este, fără îndoială, 
o oarecare neînțelegere la mijloc, fiindcă noi îl respectăm pe 
suveranul ţării care ne protejează și ne privilegiază. Ca să 


172 


depășim incidentul, cel mai bine ar fi să închinăm pentru regele 
Francisc o cupă de vin și-l invit pe acest domn să bea împreună 
cu noi, dar nu mai înainte de a-și cere iertare pentru insulte. Și 
nu cred că regele Angliei îmi va purta pică pentru această 
strategie. 

Nici n-a isprăvit el bine de vorbit, că faţa umflată de băutură a 
necunoscutului s-a făcut toată numai zâmbet. Și-a înălțat spre 
tavan mâinile murdare de cerneală și a rostit patetic: 

— Mult prețuite domn maestru și erudiţilor domni studenţi! M- 
am înșelat amarnic și regret din străfundul inimii vorbele care 
mi-au scăpat la mânie. Aflaţi că doar din respect pentru 
suveranul meu v-am căutat eu pricină, nicidecum dintr-o 
vulgară dorinţă de gâlceavă. La drept vorbind, regele Francisc 
îmi este mai dator decât îi sunt eu lui, fiindcă oamenii poliţiei lui 
doar necazuri mi-au pricinuit și m-au abătut de la calea multelor 
mele intenţii bune. Dar acum nu mai sunt nici cleric, nici nu mă 
mai bucur de protecţia universităţii. Ce altceva oare aș mai 
putea face decât să-mi pun nădejdea în rege și în bunăvoința 
lui? Primesc cu plăcere cupa cu vin la care sufletele voastre 
bune mă îndeamnă și o voi bea chiar dacă aţi închina-o și pentru 
diavol, fiindcă n-are importanţă motivul pentru care bem, 
important e doar vinul. 

Și, neluând în seamă privirile noastre scârbite de mirosul 
dezgustător al răsuflării lui și al veșmintelor ponosite, s-a așezat 
la masa noastră. Faptul că ar fi închinat cupa de vin chiar și 
pentru diavol, precum și aspectul jalnic al înfățișării și 
veșmintelor sale dezvăluiau mizeria și degradarea în care trăia, 
dar el, simțind o nevoie teribilă să risipească prejudecățile 
noastre și dezgustul cu care-l priveam, ne-a povestit pe larg 
despre multele drumuri prin lume și despre nobilii lui protectori, 
de care, dintr-un necontenit nenoroc, a fost nevoit întotdeauna 
să se despartă. Așa că, nemaifiind pentru el niciun loc în nicio 
ţară, necunoscutul de la masa noastră ne-a mărturisit că se 
simte asemenea unei pietre ce se rostogolește prin lume. 

— Dar, a spus el în continuare, nenorocul meu nu mă mai 
îngrijorează atât de mult, fiindcă de și mai mult nenoroc va avea 
parte în curând întreaga lume, chiar și voi, cei care staţi acum la 
această masă și zâmbiţi nepăsători. Dacă vreți să știți, nu ne 
mai rămân decât cinci ani de trăit. Am informaţii precise în 


173 


privinţa asta, fiindcă tocmai am venit de la Strasbourg, unde 
trăiește unchiul meu bun, un oarecare făurar de cercuri pentru 
butoaie de vin, mânca-l-ar ciuma! l-am cerut doar să mă 
omenească și să-mi dea niște bani, dar el nici nu a vrut să-mi 
asculte vorbele și a îndemnat câinele să se năpustească asupra 
mea. De aceea a trebuit să plec degrabă din curtea lui, fiindcă 
n-aș fi vrut să-l pedepsesc pe acel câine nevinovat pentru 
cruzimea stăpânului său. De fapt, supunându-se poruncii lui, el 
și-a făcut cuviincios datoria de câine. De pe urma acestei 
întâmplări am rămas eu cu nădragii zdrenţțuiţi, așa că trebuie să 
găsesc neapărat o femeie milostivă care să mi-i cârpească. 

S-a întrerupt brusc din povestit, s-a uitat în cupa goală cu un 
aer trist și a început să-și frământe gura ca și cum, dintr-un 
motiv de neînțeles, limba i s-ar fi lipit de cerul gurii. Reușise să 
ne trezească interesul. Maestrul Monk a făcut semn englezului 
să-i umple din nou cupa. Și străinul a spus în continuare: 

— De ce v-aș obosi urechile cu înșiruirea nenorocirilor mele, 
dacă tot nu poate nimeni să fugă de destinul înscris în stele? 
Sunt mulţi ani de când, cu părul zbârlit de groază, întrezărisem 
în minte spectrul spânzurătoarei, întunecată mireasă cu care 
destinul va cununa într-o zi sărmanul meu trup. Dar, pentru a 
avea încredere că tot ceea ce urmează să vă povestesc este 
adevărat, vă voi spune că numele meu, stimaţi cărturari, este 
Julien d'Avril, fiindcă m-am născut în aprilie, și, fără îndoială, 
viaţa mea neliniștită, ciudată și schimbătoare ca luna aprilie, nu- 
| dezminte. La Strasbourg, din întâmplare, am dat peste o carte 
tipărită ce anunţa conjuncţia planetelor, care urmează să se 
întâmple în luna februarie a anului 1524. In legătură cu această 
coincidenţă a longitudinii cerești a planetelor, în aceeași carte 
am citit și o anume profeție care anunţă primejdia ce ameninţă 
Pământul, precum și apropierea unui nou potop. Profeţia ca 
profeția, dar cercetând eu și alte manuscrise, ca să cunosc mai 
multe despre această conjuncţie a planetelor, am aflat că destui 
erudiţi au  prevestit-o și au încercat să-i deslușească 
semnificația. Amintesc doar despre astrologul de la curtea 
regală a Vienei și despre un cercetător al stelelor din 
Heidelberg, al cărui nume păgân din păcate nu mi-l aduc 
aminte. Chiar și Thriremus o pomenește. Pe scurt, s-ar părea că 
planetele se vor întâlni sub semnul zodiacal al Peștilor, iar eu 


174 


pregătesc acum propriile mele puncte de vedere în legătură cu 
acest eveniment. De aceea, domnii mei, vă cer iertare pentru nu 
prea veselul meu aspect exterior și precizez că nu din neglijenţă 
îmi sunt mâinile murdare și degetele pline de cerneală, ci din 
prea multă osteneală cărturărească, fiindcă am intenţia să 
public această lucrare despre consecințele  conjuncţiei 
planetelor, dacă voi găsi un tipograf să o cumpere pe câteva 
monede de aur. 

— Am auzit despre această rară conjuncție a planetelor, a 
spus maestrul Monk, și nu mă îndoiesc de influența 
extraordinară pe care ar avea-o asupra lumii, dar n-aş crede că 
ar fi cu putință un al doilea potop - chiar dacă zodia Peștilor te 
îndeamnă să te gândești la apă, fiindcă ar fi în contradicție cu 
făgăduiala clară din Biblie, pe care curcubeul ne-o reamintește 
mereu. 

După ce a admis că profesorul Monk are dreptate, Julien 
d'Avril a spus: 

— Există cărturari care interpretează conjuncţia planetelor în 
raport cu imaginea semnului zodiacal. Ei afirmă că starea lumii 
seamănă cu apa care clocotește, că principii și regii vor cădea, 
iar cei umili se vor ridica împotriva celor puternici și vor goli 
mănăstirile și heleșteiele conților. Dar, dacă avem răbdare să 
citim corect semnele, am găsi o explicaţie mult mai simplă și 
firească: eu sunt uimit că nimănui nu i-a trecut prin cap. Poate 
c-ar trebui să fiu recunoscător pentru greutăţile vieţii, fiindcă 
de-acolo mi se trage această sete continuă care mi-a dezmorțit 
judecata minții. 

Și fără sa mai aștepte vreo invitaţie, a luat urciorul de vin și 
și-a umplut cupa. Apoi a mai spus: 

— Marele turc, înspăimântătorul și crudul Selim a purtat 
războaie în Persia, Siria și Egipt și a unit Orientul sub flamura 
semilunii. Marea lui ambiţie este să împlinească porunca 
profetului său Mahomed de a-i zdrobi pe creștini, pe care turcii îi 
numesc necredincioși, deși toată lumea știe că turcii înșiși sunt 
cei mai necredincioși oameni, fiindcă slujesc unui fals profet. 
Dar nemărginita cruzime și patima sângeroasă a turcilor, despre 
care venețienii vorbesc atât de mult, li se trage, fără îndoială, de 
la faptul că profetul lor le-a interzis bucuria de a se desfăta cu 
vinul cel bun și liniștitor. Prin urmare, acest popor islamic 


175 


sângeros trebuie să se mulțumească doar cu apă. De unde și 
concluzia mea că semnul Peștilor, sub care se va produce 
conjuncţia planetelor, se referă la mahomedani. 

— Dar aceasta este, într-adevăr, sat sapienti?, a rostit cu 
entuziasm maestrul Monk, care avea încă proaspăt în minte 
pamfletul eruditului ungur la a cărui corectură lucrase. 

— Nu-i așa? a spus Julien d'Avril, înflăcărat atât de vin, cât și 
de propria-i înţelepciune. În luna februarie a anului 1524, Peștii 
vor primi putere de la toate planetele, ceea ce înseamnă că 
lumea creștină va cădea în puterea păgânilor turci. Este, 
bineînţeles, un gând amar și descurajator, dar nu putem nega 
ceea ce este scris clar în stele, de aceea fiecare om cu judecată 
va trebui să se pregătească din vreme pentru dezastrul care se 
prevestește. Lucrarea mea îi va îndemna pe toţi producătorii de 
vin din Franţa să sape în pivnițe galerii, pe care să le camufleze 
cu ziduri false, unde să poată ascunde cât mai multe butoaie cu 
vin, ca să nu moară de sete creștinii în cursul primului an de 
putere musulmană, când vor fi multe lucruri de făcut și când 
fiecare om cumsecade va trebui să-i îndemne pe turci la 
băutură, fiindcă doar în felul acesta le va slăbi lor puterea. 

Englezul a smuls deodată urciorul din mâinile lui Julien d'Avril 
și și-a turnat cu furie în cupă ultimele picături. Faţa a început să- 
i tremure. A spus: 

— Anglia este o ţară insulară, n-are de ce să se teamă din 
cauza nenorocirilor pe care semnul Peștilor le-ar putea genera în 
lume. Domnul meu, pot cădea toți regii și împărații lumii, Anglia 
nu se va prăbuși niciodată și-i va face praf pe turcii care se vor 
încumeta să se apropie de țărmurile ei! 

Dar Julien d'Avril nu a luat în seamă tonul provocator al 
englezului și i-a răspuns politicos: 

— Păzească-mă cerul să rostesc vreo vorbă ce-ar putea să-l 
supere pe bunul nostru amfitrion, care mi-a oferit acest vin plin 
de savoare! Nu sunt meschin și recunosc bucuros că turcii se 
vor rătăci din cauza ceții și nu vor putea găsi niciodată capitala 
Angliei pentru a o asedia și cuceri. Eu însumi m-am aflat odată 
pe o corabie care a naufragiat pe coastele Angliei și nu-mi face 
nicio bucurie să-mi aduc aminte despre acea înspăimântătoare 
întâmplare din care n-am scăpat cu viaţă decât după ce i-am 


33 Prescurtare de la lat. satis sapienti (destul pentru cei înţelepţi). 
176 


promis în gând Sfântului Cristofor de la catedrala Notre-Dame 
că-i voi pune în braţe o lumânare de ceară. Numai că atunci 
când am fost între viață și moarte, nu mă gândisem la 
impresionanta mărime a sfântului cioplit în lemn din cea mai 
frumoasă catedrală a Parisului. Așa că Sfântul Cristofor va trebui 
să mai aștepte până ce voi putea să-mi împlinesc făgăduiala, și 
pun mare temei pe răbdarea lui, fiindcă acest sfânt cumsecade 
este blând din fire și încet la minte, ca mai toţi giganţii. Chiar 
dacă nu voi reuși să-mi ţin promisiunea până vor ajunge turcii 
aici, îl voi avertiza totuși din timp de pericolul ce-l ameninţă, 
pentru a-și găsi adăpost într-un grajd sau la vreo stână de oi. 

Și mie mi se înfierbântase capul de vinul oferit de generosul 
nostru coleg englez și mi-am spus atunci că, într-o lume 
condamnată,  deșertăciune este toată dorinţa mea de 
cunoaștere. 

Tânărul basc a zis: 

— vă sunt recunoscător, domnule Julien d'Avril, pentru 
profeţiile pe care ni le-aţi vestit, fiindcă mi-au întărit hotărârea 
de a pleca cât mai degrabă în Spania să mă îmbarc pentru 
lungul drum spre Lumea Nouă. Drept să spun, în această lume 
învechită mă simt ca într-o corabie putredă, care dintr-o clipă în 
alta dă să se scufunde. Oare ce-aș mai putea aștepta de lao 
lume în care principii și-au pierdut onoarea și femeile virtutea, 
iar Sfânta Biserică, în curs de laicizare, a reușit, prin 
argumentări bazate pe fapte nesemnificative, să coboare până 
la nivelul unui măscărici? 

Dar maestrul Monk i-a acoperit cu mâna gura tânărului basc, 
poruncindu-i să se abţină, și l-a ameninţat că se va supăra 
cumplit dacă mai continuă cu astfel de vorbe. După ce băiatul s- 
a liniștit, ne-a privit pe fiecare în ochi, apoi a spus pe un ton 
aspru: 

— Orice creștin adevărat suferă în străfundurile inimii lui 
pentru starea actuală a Sfintei Biserici, dar nu trebuie s-o 
înrăutăţim prin discuţii publice, ci să ne încredem cu smerenie în 
faptul că purificarea ce va să vină va veni din partea celor 
suspuși la timpul potrivit. Să ne reculegem și să facem pace în 
inima noastră, fiindcă fiecare dintre noi are nevoie! Să 
dobândim singuri printr-o viaţă curată și prin fapte bune liniștea 
interioară și fericirea eternă! 


177 


— Amin, și așa să fie! a spus Julien d'Avril cu vădită 
cucernicie. Dar ţin să amintesc că și pelerinajele la locurile sfinte 
sunt folositoare când lucrurile rele pe care le-am făptuit încep să 
ne apese cugetul sau când cei dimprejur ne persecută. În astfel 
de locuri mi-am găsit de multe ori izbăvirea când am fost la 
impas. Este un sfat pe care întotdeauna l-am vândut pe gratis 
prietenilor. 

Astfel am făcut cunoștință cu Julien d'Avril, dar n-aş putea 
spune că m-a binecuvântat prea mult Dumnezeu că l-am 
cunoscut, chiar dacă din nesfârșitele lui povestiri am învăţat 
destule lucruri utile și interesante. Bânuiesc că minţea deseori, 
dar el cunoștea bine oamenii și de aceea nu avea încredere în 
nimeni. De asemenea, bănuiesc că nu credea în Dumnezeu, 
chiar dacă se arăta evlavios și susținea că, în ciuda multelor 
păcate, întotdeauna a fost un om credincios. Cel mai mare 
câștig pe care l-am avut de pe urma lui a fost că de la el am 
învăţat să vorbesc curgător forma cea mai aleasă a limbii 
franceze. Incitat de el și poate că și din respect pentru scrierile 
lui Erasmus din Rotterdam, de care eram fascinat, am început 
să citesc grecește, în ciuda faptului că maestrul Monk afirma că 
acest lucru nu-mi folosește la nimic, ba este și periculos pentru 
un viitor cleric. 

Era primăvară în Paris și castanii înfloriți de pe malul Senei cu 
apă verde își purtau florile ca pe niște lumânări albe și 
strălucitoare. Universitatea și știința erau și mai minunate decât 
acea primăvară, de aceea nu eram neliniștit decât în privința 
banilor care erau pe cale să se isprăvească. La sfârșitul lunii 
iunie, de sărbătoarea sfinţilor martiri Petru și Pavel, cursurile 
anului universitar au fost încheiate, bunul maestru Monk a 
plecat acasă în Olanda, iar studenţii lui s-au risipit care încotro. 
Maestrul nu s-a împotrivit dorinţei mele de a continua să studiez 
în timpul vacanței, fiindcă urma să rămân la Paris, 
neîncumetându-mă nici să mă gândesc la un drum atât de lung 
și periculos până acasă. Dar îmi era și teamă că acolo aș fi putut 
fi învinuit ca susținător al regelui Cristian și al Uniunii. 

In cursul verii mi s-au isprăvit toţi banii și nu m-am mai putut 
bizui pe nimic în afară de sfaturile bune și rele ale lui Julien 
d'Avril. Nu m-aș fi putut învinui că am fost risipitor, iar în 
ultimele săptămâni trăisem mai cu nimic, fiindcă îmi 


178 


cumpărasem cărți, hârtie de scris și cerneală. Din fericire, 
gravorul de sigilii mi-a îngăduit să rămân în aceeași odaie în 
care locuisem împreună cu alţi cinci studenţi toată iarna. Nu 
găsise pe nimeni căruia să o închirieze și trăgea nădejde că-i voi 
plăti cândva, într-o zi, după ce voi primi bani de acasă. Mi-a 
lăsat și salteaua de paie, fiindcă nici nu-și putea imagina că nu 
am pe nimeni care să-mi trimită bani, sau poate pentru că nu 
voia să-și risipească iluziile, atât de descurajat era omul acesta 
din cauza studenţilor fără bani. 

Trebuie să povestesc acum despre Antti, care m-a scos din 
marele impas în care mă aflam. În timpul iernii nu-l întâlnisem 
de prea multe ori, fiindcă plecase în afara Parisului în căutarea 
unui loc unde să înveţe ceva nou. Până la urmă a găsit o 
turnătorie de clopote și tunuri, unde a intrat ca ucenic. De acolo, 
din josul Senei, făcea din când în când, în zilele de sărbătoare, 
un drum în oraș să mă vadă, dar eu eram întotdeauna ocupat cu 
studiile mele și nici nu apucam să-l întreb dacă are ce mânca. A 
venit într-o duminică dimineaţa, când eram atât de prăpădit, 
încât nici nu putusem să mă ridic ca să merg la liturghie. 
Zăceam pe salteaua de paie și mă gândeam că viaţa nu mai are 
niciun rost, iar prin fereastra deschisă intra în valuri miasma 
mortăciunilor de pe stradă. În ultima vreme mă hrănisem doar 
cu pâine și apă, dar chiar și pentru a-mi cumpăra pâine fusesem 
nevoit să vând vesta scurtă cu mâneci, fiindcă de cărţi nu mă 
îndurasem să mă despart. După ce a intrat în cameră, Antti a 
adulmecat aerul, apoi m-a întrebat fără niciun ocoliș: 

— Mikael, să-ţi fi băut minţile de ești în halul acesta de 
dărâmat? Cum poţi să zaci ziua-n amiaza mare în putoarea 
asta? Dar uită-te la mine, dragul meu! Băiat cumsecade cu 
obraji proaspeţi ca petalele florilor, plecat de acasă încă de la 
cântarea cocoșilor! Vin eu să te văd și poftim ce-mi este dat! 
Privește-mă și vei înțelege cât am câștigat dacă nu am mai pus 
în gură strop de tărie și dacă am preferat mai degrabă să 
mănânc o bucată de pâine în plus decât să beau o cupă de vin 
de la care alt folos n-am în afară de moleșeală. 

— Frate Antti, am reușit eu să articulez cu greu cuvintele, 
izbucnind în plâns. Bine ai făcut de-ai venit acum, când mai am 
câteva clipe de trăit, fiindcă n-aș fi vrut să mor mai înainte de a- 
mi fi luat rămas bun de la tine. N-am băut nimic, dar sunt 


179 


hămesit de foame și obosit pentru că am citit prea mult, și 
înţeleg bine că asta mi-e soarta: să mor într-un oraș străin, 
printre oameni necunoscuţi. Îngrijește-te să am totuși un 
mormânt creștinesc și Dumnezeu te va răsplăti pentru sufletul 
tău bun! Ți-aș da veșmintele mele în dar, fiindcă altceva nu am, 
dar sunt prea mici pentru trupul tău voinic. 

Antti mi-a aruncat o privire înspăimântată, apoi, pipăindu-mi 
gâtul și încheieturile mâinilor, a exclamat: 

— Dumnezeule mare, parc-ai fi o pasăre cu penele smulse! 
Mă mir că nu ţi-au ieșit încă genunchii și coatele prin piele! Dar 
bine, frate, trăim într-o ţară păgână? Oare în tot orașul acesta 
frumos nu s-a găsit un suflet de creștin să-ţi dea ceva de 
mâncare? 

— La ce bun? l-am întrebat eu fără pic de vlagă. Am fost de 
câteva ori la mănăstire cu scrisoarea de recomandare a 
părintelui Petru și călugării mi-au dat de mâncare, dar demult 
nu mai îndrăznesc să bat la poarta lor, iar cârciumarul de la 
Capul îngerului nu mai vrea să-mi dea pe credit până nu-mi 
plătesc datoriile. Nici de cerșit nu mă pot apuca, fiindcă nimeni 
nu-i atât de prost să dea bani unuia care-i îmbrăcat cu veșminte 
bune. Pe de altă parte, mă întreb ce rost are să-mi prelungesc 
această viaţă de mizerie. S-au ridicat ziduri pe drumul 
cunoașterii, chiar acum, când sunt atât de bine pregătit pentru 
titlul de bacalaureat. La ce-mi mai folosește să rămân pe 
această lume? Astăzi dimineaţă m-am gândit cu melancolie la 
discuţiile pe care le aveam odinioară cu meșterul Laurentius. De 
la el știu că omul spânzurat are o moarte ușoară. 

Poate că m-aș fi spânzurat, dacă n-ar fi fost un păcat de 
neiertat. Așa că mai bine stau aici și aştept liniștit să-mi vină 
clipa morii. 

A spus Antti: 

— Este o prostie să arunci toporu-n fântână când are tăișul 
bun, dar tu ești un om învăţat, Mikael, nu un prost ca mine, așa 
că mai bine îmi văd de treabă. Stai în continuare pe salteaua aia 
împuţită și așteaptă! Am să mai trec pe la tine duminica 
viitoare, ca să văd dac-ai murit. Să nu fi fost tu atât de ocupat 
cu așteptarea morţii, ţi-aș fi oferit o mâncare caldă la Capul 
îngerului, ca să mai stăm de vorbă și să ne aducem aminte de 
ţara unde ne-am născut. Adevărul este că nici eu n-o duc prea 


180 


bine, fiindcă meșterul la care lucrez se face că nu-nţelege 
franceza pe care o vorbesc când îi cer să-mi plătească banii ce 
mi se cuvin, dar mai am câţiva bănuţi în pungă, și nici de intenţii 
bune nu duc lipsă. 

M-am sculat într-o clipă și m-am îmbrăcat. 

— Frate Antti, pot vorbi eu cu meșterul tău când vrei, n-o fi el 
atât de meschin să pretindă că nici eu nu vorbesc bine limba 
franceză. Cât despre mâncarea caldă despre care spuneai, hai 
degrabă la Capul îngerului, că-mi chiorăie maţele de foame! Și- 
apoi, cu nimeni altcineva în afară de tine nu pot vorbi aici, la 
Paris, în limba neamului nostru. 

Am ajuns la taverna numită Capul îngerului și, cu toate că-i 
eram dator vândut, cârciumarul m-a întâmpinat cu multă 
prietenie. Sau poate că tocmai din cauza datoriei a fost 
prietenos, fiindcă a recâștigat speranţa că odată și odată tot o 
voi plăti. Nu am fost deloc uimit că l-am întâlnit pe Julien d'Avril, 
fiindcă el era întotdeauna acolo, mai puţin în zilele când stătea 
în temniță din cauza vreunui scandal sau încăierări. 

L-a salutat respectuos pe Antti și mi-a spus: 

— Prietenul acesta al tău pare a fi un bărbat puternic și 
binevoitor. Nu mă îndoiesc că mi-ar oferi o cupă de vin dacă ar 
ști că sunt un om cultivat și un astronom căruia i s-a tipărit o 
carte. Spune-i, te rog, că nu sunt prea exigent și mă mulțumesc 
chiar și cu drojdia de pe fundul butoaielor, care, oricum, se 
vinde la preţ mai mic! 

Cârciumarul a pus în faţa fiecăruia câte o strachină cu ciorbă 
de fasole și o bucată de pâine. Antti ne-a promis că va cere și un 
urcior cu vin, pentru că era sfânta zi de duminică, dar mai 
înainte de a i-l cere cârciumarului, a spus: 

— Eu nu înţeleg de ce trebuie să beau mizeria asta de vin 
acru, care, pe lângă faptul că nu-mi place, îmi dă și o stare de 
moleșeală. Am încercat băutura fiartă și dulce a călugărilor, dar 
aia chiar că ţi se urcă repede la cap, după care ţi se face atât de 
rău, că a doua zi trebuie să-ţi strângi capul cu cercuri de aramă 
să nu-ți crape. 

Pe mine mă ameţise și ciorba de fasole, atât eram de slăbit. l- 
am spus lui Julien d'Avril: 

— Învăţat confrate, sfătuiește-mă ce să fac! Se ţine sărăcia 
scai de mine, și, dacă nu m-am plâns până acum nimănui, este 


181 


pentru că sunt timid din fire și mi-e rușine de mizeria în care am 
ajuns să trăiesc. De aceea am lăsat de înţeles atât proprietarului 
camerei în care locuiesc, cât și cârciumarului de aici că aștept 
bani de acasă, dar adevărul este că eu nu am de unde primi 
bani, fiindcă sunt singur pe lume și uitat de toţi, ca o baligă pe 
deal. Veșmintele de pe mine nu le pot vinde și nici de cărți nu- 
mi vine să mă despart. Dacă le-aș vinde, doar mi-aș prelungi 
puţin agonia, iar după ce se vor fi isprăvit banii luaţi pe ele, aș fi 
într-o stare și mai mizerabilă decât acum. 

După ce a ascultat vorbele mele, Julien d'Avril a rostit 
indignat: 

— Dar bine, Mikael, ești mai tolerant și mai perseverent decât 
un măgar! Oare de ce nu mi-ai spus din timp despre situaţia în 
care te afli? Am fi putut pleca împreună la Frankfurt, de unde 
ne-am fi întors cu buzunarele pline de aur. Cu experienţa mea și 
cu aerul tău nevinovat, am fi putut merge de la un principe 
elector la altul ca să dăm sfaturi, dar acum, poftim, Carol 
Quintul a ajuns împărat fără ajutorul nostru! Știu și eu, poate că 
n-am pierdut totuși prea mult dacă nu ne-am dus acolo. Trebuie 
să fi fost în Frankfurt o forfoteală de ticăloși ca de zile mari, iar 
pentru a ne fi făcut ascultați, ar fi trebuit să fim cei mai buni de 
gură. Dar tu ar fi trebuit să înţelegi, Mikael, că oamenii ca noi nu 
ajung niciodată să se căpătuiască dacă nu-și unesc forțele și nu 
nimeresc cărarea pe care să alerge vara după bani ca să nu 
moară iarna în acest oraș hrăpăreț. 

Antti a spus că și el a observat că de pe urma muncii cinstite 
nimeni nu se poate îmbogăţi, chiar de-ar cunoaște toate 
meseriile din lume. 

— Poftim, acum eu știu să amestec și metalele pentru tunuri, 
a mai spus Antti. Dar la ce-mi folosește dacă știu că pentru 
obținerea celui mai eficient aliaj de aramă se amestecă patru 
părţi de aramă și o parte de cositor? lar în ceea ce privește 
tunurile, cunosc mai bine decât mulţi alţii cea mai spectaculoasă 
invenţie a timpului nostru, care a fost făcută de un mare 
comandant de război din Burgundia. Este vorba despre 
dispozitivul rotitor, care permite îndreptarea gurii de foc pe linia 
de ochire. Mai știu, de pildă, că înălțimea camerei de explozie 
trebuie să fie mai mare de cinci ori decât lungimea ei, dar oare 
cine-mi mulțumește pentru toate aceste cunoștințe? Din ceea ce 


182 


câștig de pe urma unei munci istovitoare, abia de-mi pot 
permite o dată să-i ofer unui prieten o strachină de fasole și o 
măsură de vin. 

l-am spus lui Antti să tacă și l-am îndemnat pe Julien d'Avril să 
continue. El a spus: 

— Dacă ar fi fost vorba doar despre supravieţuire, nu mă 
îndoiesc c-aș putea să te recomand vreunui burghez 
cumsecade, care să-ți dea de mâncare ca să-i înveţi pe copiii lui 
să citească. Pentru un timp oarecare, s-ar putea găsi chiar și o 
văduvă mărinimoasă la care să mănânci și să dormi. Așa fac eu 
din când în când, iar nu demult una mi-a cârpit pantalonii și mi-a 
cusut cu mâna ei două cămăși. Dar astea nu sunt soluții 
durabile. Ascultă, Mikael, dar tu ai leacul acela nemaipomenit, 
dintele episcopului, care într-un rând m-a scăpat și pe mine de 
cumplite dureri de măsele, și, dac-am înţeles eu bine, mai ai și 
alte leacuri păgâne din ţara ta. Nenorocirea-i că aici, la Paris, 
dacă te apuci s-o faci pe tămăduitorul, îţi sare-n cap toată 
Facultatea de Medicină, care-și păzește cu strășnicie privilegiile. 
Ai mai putea să dai zălog la o casă de amanet cărţile și hainele 
maestrului Monk, pe care el ţi le-a lăsat fiindcă a avut încredere 
în tine. Se-nţelege că dacă vei reuși să le recuperezi până se 
întoarce, va continua să aibă încredere în tine, dar din afaceri de 
astea de obicei te alegi doar cu dezonoarea, ţi-o spun din 
experienţă. Ți-aș mai recomanda eu și altele, dar mă tem că nu 
ești în stare să-ţi depășești prejudecățile evlavioase. Să zicem c- 
aș ochi eu o casă mai căpătuită, unde se găsesc și linguri de 
argint, iar prietenul acesta al tău ar sparge zăvoarele, că-i 
destul de puternic, și cum tu te-ai putea strecura ușor chiar și 
printr-o fereastră îngustă, fiindcă ești numai piele și oase... dar 
observ că-mi bat gura de pomană. Adevărul este că eu am niște 
planuri cucernice pentru vara asta, iar tu ai putea să mă ajuţi în 
împlinirea lor. Am început să fiu prea cunoscut în oraș, așa c-ar 
fi timpul să-mi schimb domiciliul, iar pentru că tot se apropie 
culesul viilor mă împinge o dorinţă nebună să văd surăzătoarele 
podgorii ale Franţei. Unde mai pui că vinarii și ţăranii sunt mai 
veseli în acest anotimp, iar dacă vine și prietenul tău cu noi, 
putem scăpa mai ușor din orice încurcătură. 

L-am întrebat ce se înţelege prin planuri cucernice, iar el mi-a 
răspuns: 


183 


— După ce mi-am scris cartea și după ce am văzut cu câtă 
ardoare oamenii simpli cred în slova tipărită, am început eu 
însumi să mă tem de pericolul invaziei turcești pe care l-am 
descris. De aceea, m-am hotărât să-mi dedic viața convertirii 
turcilor la obiceiurile sănătoase ale creștinilor, adică să-i învăţ să 
bea vin, pentru a îmblânzi natura lor sălbatică mai înainte de a 
apuca să se întâmple catastrofa prevestită de stele. Dar mai 
înainte de a călători spre Orient, am nevoie de sprijinul tuturor 
bunilor creștini. 

— Chiar dacă toată lumea știe că turcii devin blânzi doar după 
ce le retezi capetele, a intervenit Antti, eu nu mă îndoiesc că 
hotărârea aceasta este nespus de evlavioasă. 

lar eu am spus: 

— Ascultă, cărturarule, cu baliverne de astea nu-l înduioșezi 
nici pe cel mai neghiob dintre ţărani, mai degrabă îl faci să 
strângă și mai mult băierile pungii. 

Dar Julien d'Avril mi-a spus clătinând din cap: 

— Eşti prea tânăr, Mikael. Nici nu-ţi închipui ce dispuși sunt 
oamenii să creadă cele mai absurde născociri, fiindcă însăși 
nerușinarea minciunii îi intimidează și îi atrage. Oare legendele 
bisericii noastre sfinte, pe care mulţimea le ascultă cu gura 
cascată, nu sunt cea mai bună dovadă? Crede-mă, dacă reuşim 
să-i convingem pe preoţi și călugări să ne susţină, ne vom 
întoarce grași și bogaţi din pelerinajul ăsta! 

Cu cât l-am ascultat mai mult, cu atât mi-a fost mintea mai 
tulburată, iar pe prostul de Antti el a reușit să-l convingă ușor 
povestindu-i despre belșugul din satele franceze, unde toamna 
sunt tăiate cele mai grase vite. A doua zi, ne-a arătat un 
document întărit cu o mulţime de pecetți ecleziastice - nu știu de 
unde reușise să și-l procure -, care îi îndemna pe toţi creștinii 
adevăraţi să-l sprijine în pioasa și demna de laudă misiune de 
convertire a turcilor, pentru care întreaga creștinătate trebuie 
să-i fie recunoscătoare. Și-a pus veșminte de pelerin, și-a încins 
mijlocul cu o sfoară, a luat pe datorie de la tipograf un butoi de 
exemplare din cartea lui despre conjuncţția planetelor, iar pe 
Antti l-a convins să îmbrace niște veșminte ciudate, jurându-se 
pe toţi sfinţii că aparținuseră unui turc veritabil. Eu urma să mă 
ocup de vânzarea cărților. Așa am plecat noi din Paris, iar după 
două zile de drum ne-am oprit într-un sat prăpădit, unde Julien 


184 


d'Avril a strigat din toate puterile și i-a îndemnat pe ţărani să 
vină la o întâlnire importantă. Preotul satului, un bărbat destul 
de naiv, ne-a binecuvântat pentru bunele noastre intenţii 
creștine și a cumpărat o carte. O a doua a fost cumpărată de cel 
mai vârstnic bărbat din sat, care avea un vecin știutor de carte, 
care ar fi putut să i-o citească cu voce tare. Julien d'Avril a vorbit 
mulţimii și l-a prezentat pe Antti drept ienicer turc convertit la 
creștinism, iar pentru a risipi orice îndoială, l-a îndemnat să 
spună câteva cuvinte finlandeze, pretinzând că sunt turcești. 
Apoi Antti a dat câteva dovezi asupra forței lui neobișnuite, iar 
în timp ce Julien d'Avril a zbierat, întrebându-i ce vor face dacă 
un puhoi de turci la fel de voinici ca Antti se va năpusti asupra 
Europei creștine ca un roi de lăcuste, înspăimântați, sătenii și-au 
făcut cruce. Și le-a explicat el că, dacă fiecare creștin 
cumsecade va contribui cu ceva la susţinerea nobilei lui misiuni, 
pericolul ce-i ameninţă va fi scăzut simţitor. Țăranii din acel sat 
erau tare săraci, așa că n-aveau niciun ban, dar ne-au dat 
mâncare și băutură pe săturate. Seara, preotul ne-a condus la 
castel și ne-a prezentat castelanului și nevestei sale, care au 
fost foarte generoși și ne-au dăruit un ban de aur. Castelanul ne- 
a povestit că în tinereţe, când fusese la Veneţia, văzuse cu ochii 
lui turci, care purtau veșminte asemănătoare cu veșmintele lui 
Antti și vorbeau exact aceeași limbă. Atât de mult l-au uimit pe 
Julien d'Avril spusele castelanului, că mult timp după aceea nu a 
mai putut rosti o vorbă. 

Nu prea îmi face plăcere să-mi amintesc de cele două luni cât 
a durat drumul nostru până în sudul Franţei și înapoi, chiar dacă, 
de la aerul curat și de la mâncarea îmbelșugată, m-am întors 
rumen în obraji și sănătos tun la Paris. Dar tot timpul fusesem 
terorizat de gândul că într-o zi cineva își va da seama de 
șarlatania noastră, mai cu seamă că Julien d'Avril, îmbătat de 
succes, ajunsese să depășească orice limită a bunului simţ. 
Vorbea mulțimii cu o voce sfâșiată de suferință și vărsa lacrimi 
adevărate pentru grozăviile care ar fi putut să se întâmple după 
ce turcii vor fi ajuns în Europa, fiindcă el însuși începuse să 
creadă sincer că este predestinat să-i domolească pe otomani. 
Nerușinarea lui ajungea până într-acolo încât, în orașele mari, 
nici nu se mai ostenea să strângă oamenii în locuri publice, ci 
doar îi vizita pe cei mai înalţi demnitari ai bisericii pentru a 


185 


obține binecuvântarea și protecţia lor, iar o dată i-a dăruit unui 
episcop un săculeţ cu pământ din Țara Sfântă, asigurându-l că el 
însuși îl adusese de la Ierusalim. Dacă oamenii nu ne puteau da 
bani, Julien d'Avril nu se arăta supărat și se mulțumea cu orice, 
așa se face că primind noi în dar doi cai, puneam mâncarea, 
vinul și veșmintele dăruite pe spatele lor, nemaiobosindu-ne să 
le cărăm în spinare. Adevărul este că de când aveam caii, Julien 
d'Avril călătorea călare, fiindcă în fiecare seară bea până se 
îmbăta, iar a doua zi nu mai era în stare să meargă pe jos. În 
ultimele zile ale călătoriei, făcându-i-se peste măsură de rău din 
pricina băuturii, n-a mai vrut să oprească în niciun sat și ne-a 
rugat să-l legăm de spinarea unui cal, fiindcă nici de călărit nu 
mai era în stare. 

Nu mai erau multe zile până la Sfântul Denis când am ajuns 
noi în apropierea Parisului, iar neliniștea mea aproape că se 
risipise, dacă tot nu ne mai opream nicăieri să strângem bani. 
Mergeam grăbiţi, fiindcă Julien d'Avril avea presimţiri sumbre 
din cauza unui coșmar ce-l chinuise într-o noapte. Cu o zi înainte 
de a ajunge la Paris, am tras peste noapte la un han, așa cum 
fac toţi călătorii cinstiţi, iar Julien d'Avril a fost cumpătat la 
băutură, înainte de a ne culca, a spus pe un ton grav: 

— Mikael, fratele meu drag, și Andreas, fiul meu bun! Mâine 
vom împărţi în mod egal tot ce-am câștigat, după care ne vom 
despărţi, dar eu ţin să vă mulțumesc încă din seara aceasta 
pentru prietenia și credinţa pe care mi le-aţi arătat în timpul 
întregului nostru pelerinaj. Nu cred că voi mai rămâne multă 
vreme la Paris. Conștiinţa mă îndeamnă să-mi împlinesc 
făgăduiala, de aceea mă voi duce mai întâi la Veneția, să aflu 
mai multe despre viața și obiceiurile turcilor, apoi voi pleca în 
Orient. Să ne odihnim bine și să ne limpezim gândurile după 
oboseala acestui drum lung, iar mâine vom vedea din nou 
turnurile catedralei Notre-Dame. 

Am dormit neîntorși Antti și cu mine, fiindcă umblasem toată 
ziua la pas cu caii. Dimineaţa, când ne-am trezit, am aflat că 
Julien d'Avril plecase în zori, după ce plătise banii pentru 
cameră, și lăsase hangiului o scrisoare pentru noi. lată ce scria 
el: 


Mikael, dragul meu fiu! 


186 


Mustrările de cuget nu mi-au dat pace toată noaptea, de 
aceea am hotărât să plec imediat la drum. N-am vrut să vă 
trezesc, fiindcă toți sfinții vegheau somnul profund al tinereții 
voastre. Vă las unul dintre cai cu desagi cu tot, fiinadcă-i prea 
greu să conduc doi, când sunt călare pe unul. Sper din tot 
sufletul că nu-mi vei purta dușmănie pentru că am luat cu mine 
toți banii. Constiinta mea este împăcată și mă mângâie gândul 
că ai primit de la mine o învățătură mai prețioasă decât aurul. 
Acuma știi că banii câștigați cu ușurință tot atât de ușor se pot 
pierde. Dacă tipograful meu te va oropsi, spune-i că mă voi 
întoarce repede și-i voi plăti toată datoria. De te va crede, cu 
atât mai bine! Mă voi ruga întotdeauna pentru tine. Îţi doresc 
să-ți păstrezi mereu sufletul nevinovat de acum. Aceste rânduri 
le-am scris eu, 


Julien D'Avril 


Rascolit de indignare, i-am citit și lui Antti scrisoarea. Am 
rămas apoi mult timp în tăcere, doar uitându-ne descumpăniţi 
unul la altul. Până la urmă, Antti a spus: 

— Porcul ăsta de şarlatan bețiv ne-a înșelat. Oare nu fusese 
vorba că ne primim și noi partea? 

— Așa a fost vorba, am spus eu. Dar nu uita că noi am adunat 
bani pentru călătoria lui în Orient, cel puţin așa susțineam în 
toate satele și orașele prin care am trecut. Nu ne mai rămâne 
decât să sperăm că-i va converti bine pe turci, iar tu nu fi 
supărat, prietene Antti, fiindcă din când în când, plin de 
remușcări ce-nțeleg că nu-și aveau rostul, am mai pus eu arginţi 
și-n punga mea. 

— Pe mine m-a păzit Dumnezeu de o asemenea ispită, a spus 
Antti, iar dacă uneori, când era beat, îmi aluneca mâna în punga 
lui, nu mă îndoiesc că doar Sfântul Andrei, protectorul meu, mi-o 
călăuzea. 

Am numărat apoi banii și am constatat că aveam împreună 
zece monede din aur și o grămadă de bani din argint. După ce 
am vândut calul la un preţ bun, am împărțit banii creștinește. 
Din traistele cu provizii am mâncat timp de o lună, fără să mă 
ating de bani. Apoi, când mi s-au isprăvit banii, Antti m-a 
împrumutat cu câte puţin în fiecare săptămână. Am trăit 
cumpătat în acea vreme și mi-am consacrat tot timpul 
învăţăturii. După nașterea Domnului, maestrul Monk m-a 

187 


autorizat să mă prezint în faţa celor șase profesori examinatori 
de la Facultatea de Arte. Am răspuns corect la toate cele patru 
întrebări și am obţinut titlul de baccalaureus, certificatul fiind 
autentificat cu pecetea Facultăţii de Arte a Universităţii din 
Paris. În felul acesta am depășit primul obstacol de pe drumul 
studiilor înalte, dar, la drept vorbind, acest titlu nu însemna 
mare lucru, fiindcă numele meu nu era înscris pe nicio lucrare a 
universităţii. Trebuia să mai studiez patru-cinci ani pentru a 
obţine /icenția docendi și titlul de magister artium. Abia după 
aceea aș fi putut urma cursurile uneia dintre cele trei facultăți 
ale universităţii. Să fi aspirat și la titlul de doctor în teologie, ar fi 
însemnat cu totul cel puţin cincisprezece ani de studii. Dar nu 
mă gândeam la asta, eram mândru de primul meu succes, pe 
care-l consideram o recompensă justă pentru munca și 
corectitudinea mea. Am avut de asemenea parte de multe 
vorbe bune după ce le-am oferit examinatorilor și maestrului 
Monk o masă de sărbătoare la taverna Capul îngerului. Pentru 
masă am cheltuit mai mulţi bani decât cheltuisem toată iarna, 
dar nu m-am gândit la bani atunci, fiindcă viitorul mi se părea 
surâzător. 

N-au trecut multe zile, când, primind o scrisoare de la 
părintele Petru, mi s-au năruit toate bunele aspirații. Scrisă încă 
din toamnă, epistola trecuse prin multe mâini până să ajungă la 
mine. Părintele Petru mă sfătuia să nu mă întorc în Finlanda în 
această vreme tulbure, fiindcă episcopul Arvid este turbat de 
mânie, regele Cristian pregătește o nouă expediţie de război 
împotriva Suediei, iar la Turku, toţi simpatizanţii Uniunii sunt 
persecutați. Episcopul Arvid promisese că mă va da pe mâna 
tribunalului laic când mă voi întoarce de la Paris și nici vorbă nu 
putea fi de hirotonisire ca preot la Turku. Era tristă scrisoarea 
părintelui Petru, care îmi mărturisea sincer că, în afară de 
ștreang, la nimic altceva mai bun să nu mă aștept, dacă fac 
prostia să mă întorc. 

Mă amăgisem multă vreme cu gândul că după ce voi fi 
bacalaureat, mă voi întoarce în Turku, voi îngenunchea umil în 
faţa episcopului Arvid şi-mi voi cere iertare pentru rătăcirile 
tinereţii, de care, în bună parte, era răspunzător domnul Didrik, 
ce profitase de inocenţa mea și mă antrenase în acel joc perfid. 
Dar acest gând era oricum zadarnic, fiindcă, terminându-mi-se 


188 


banii, trăiam de la o săptămână la alta din ceea ce îmi 
împrumuta, generos, Antti. În plus, fiind dator cu șase guldeni la 
cancelaria naţiunilor germanice, riscam să pierd privilegiul de 
student. Pe cât de imensă îmi fusese mândria în ziua când 
devenisem bacalaureat, pe atât de adâncă îmi era disperarea. 
Nu mai aveam dreptul să merg nici la catedrala Notre-Dame ca 
să îngenunchez în faţa Sfintei Fecioare și să-mi limpezesc inima 
prin rugăciune, fiindcă, după ce mi-a înmânat epistola părintelui 
Petru, starețul mănăstirii m-a privit bănuitor și m-a întrebat: 

— Mikael de Finlandia, ești supus al regatului suedez, nu-i 
așa? 

l-am raspuns că așa este, fiindcă Finlanda ţine de regatul 
suedez, și am adăugat: 

— Dar tot atât de bine aș putea spune că sunt orfan ca un pui 
de vrabie rătăcit în zăpadă, fiindcă niciun sprijin n-am din partea 
Suediei, nici de protecţia vreunui nobil nu mă bucur. Singurul 
prieten și confesor mi-a fost întotdeauna doar bunul părinte 
Petru, cel care-mi trimite această scrisoare. 

Starețul a spus: 

— Chiar dacă nu te bucuri de protecţia ţării tale, trebuie să-i 
împărtășești necazurile. După cum am fost informat, nesupusul 
regat al Suediei a fost afurisit cu bula papală, iar sfântul patriarh 
l-a autorizat pe regele Danemarcei să ia măsurile cuvenite. Ca 
supus al regatului suedez, afurisenia are putere și asupra ta. Te 
înștiințez că nu mai ai dreptul să intri în nicio biserică, nici de 
sfânta împărtășanie nu ai voie să te bucuri, fiindcă doar 
prezența ta, ca suedez, ar spurca locul sfânt, care mai apoi ar 
trebui închis și purificat, lucru pentru care nu cred că-ți dă mâna 
să plătești. Dar pentru a-ţi dovedi buna-credinţă, ţi-ai putea 
cumpăra o dispensă de afurisenie, și chiar te sfătuiesc s-o faci 
degrabă, fiindcă greu îi este unui creștin să trăiască fără liturghii 
și sacramente. 

— lisuse Hristoase! am strigat eu îngrozit. Dar n-am niciun 
ban! Când am ajuns aici pentru scrisoare, tot mai trăgeam 
speranţa c-am să primesc un blid cu mâncare la cuvioasa 
voastră mănăstire, dar acum nici nu știu ce să fac. 

S-a întristat de soarta mea stareţul, a meditat îndelung, după 
care a spus: 


189 


— Mikael de Finlandia, eu n-am auzit niciodată vorbindu-se 
rău despre tine și știu că te porţi mai cuviincios decât mulţi alți 
studenţi, chiar dacă-i citești pe filosofii greci care au un 
oarecare iz eretic. Eu n-am nimic împotriva ta, dar pleacă 
degrabă de aici, altfel trebuie să sfințesc din nou mănăstirea! N- 
am alt sfat să-ţi dau decât să te rogi în inima ta ca regele 
Danemarcei să-i învingă repede pe necredincioșii de suedezi și 
să ai încredere că Dumnezeu poate asculta chiar și ruga celor 
afurisiţi. 

Nu mi-a îngăduit nici să-i sărut poala sutanei, m-a zorit doar 
să plec și întorcându-mi eu capul pe când ieșeam din mănăstire, 
am văzut cum a șters locurile pe unde călcasem și lucrurile pe 
care le atinsesem în treacăt. Dar inima mea a fost fără îndoială 
de piatră, fiindcă nu m-am temut atât de pierderea liturghiilor și 
sacramentelor, cât îmi era teamă să nu fiu dat afară din 
universitate. 


4 


Era sfârșitul iernii, iar frigul care însoțea foamea îmi sporea 
simţitor disperarea. E drept că gerul iernii pariziene nu poate fi 
comparat cu cel din ţara mea, numai că la Paris am tremurat 
mult mai mult de frig decât la Turku, pentru că nu aveam nici 
vatră să mă încălzesc, nici veșminte groase, nici mâncare grasă. 
Dar mă schimbasem mult și nu mai eram dispus să mă înclin cu 
umilință în faţa sorții ca în cealaltă iarnă. Erau momente când 
regretam absenţa lui Julien d'Avril, fiindcă, în ciuda necinstei lui, 
acest jovial candidat la spânzurătoare avea un umor sănătos, ce 
risipea supărarea și tristețea. Gânduri răzvrătite și violente 
îndoieli puneau stăpânire pe cugetul meu ca buruienile rele ce 
iau cu asalt lanuri sănătoase, și nu-i de mirare, fiindcă foamea, 
frigul și singurătatea se însoțesc de bunăvoie cu gândurile 
otrăvite. 

După călătoria noastră din toamnă, Antti s-a întors la 
turnătoria St. Cloud, iar meșterul l-a primit bucuros înapoi, dar 
nu mai înainte de a-l sudui și blestema pe săturate, pentru că 
plecase fără să-i spună vreo vorbă. De data aceasta a fost 
rândul lui Antti să lase impresia că nu înțelege limba meșterului, 


190 


și, neţinând seama de cuvintele spurcate cu care fusese 
întâmpinat, i-a cinstit cu vin pe toţi ucenicii, iar ei i-au luat 
partea și l-au înduplecat pe meșter să-l ierte. În ciuda încetinelii 
și văditei lui nerozii, Antti era unul dintre cei mai talentați 
turnători și, din cauza forţei lui neobișnuite, putea manevra 
singur diferite obiecte grele, pentru care - doar ca să fie urnite - 
era nevoie de mai mulți bărbaţi. Antti pretindea că meșterul 
regal de tunuri, care venea des la turnătoria St. Cloud pentru a 
grăbi executarea comenzilor regale, i-ar fi propus funcţia de 
servant artilerist. 

Disperat mai tot timpul de situaţia jalnică din care nu puteam 
scăpa, am început să-mi neglijez studiile și să frecventez 
cârciumile, unde-mi amăgeam inima cu vin ieftin în compania 
veselă a băutorilor înrăiţi. De o astfel de societate Parisul nu 
ducea lipsă, fiindcă seara, în nenumăratele taverne de pe malul 
stâng al Senei, puteau fi întâlniți mai mulţi studenți zgomotoși 
decât clienţi liniștiți veniţi pentru cină. Cu o măsură de vin te 
încălzeai într-o seară și, în același timp, îţi alungai toate 
gândurile triste, iar societatea veselă din jur te apăra de tine 
însuţi. Părăsit de ţara mea și de Sfânta Biserică, credeam că 
este mai bine în compania lupilor decât printre oile ce urmează 
să fie sacrificate. 

În societatea studenţilor decenţi ziua și amatori de băutură 
seara se amestecau și vaganţii, în mare parte foști studenți, 
care, dintr-un motiv sau altul, își abandonaseră studiile. Ei nu se 
sfiau să-i buzunărească pe cei ameţiţi, după care își continuau 
această riscantă ocupaţie și pe stradă. Cu cât se apropiau mai 
mult de spânzurătoare, cu atât mai îndărjiţi se aruncau asupra 
victimelor lipsite de apărare și nu se dădeau la o parte să înfigă 
cuțitul în vreunul pe care-l știau încărcat de aur, ca după aceea 
să-i arunce cadavrul în Sena. Aveau tactica haitelor de lupi. 
Când dădeau peste un client bogat și dornic de toate celea, îl 
înconjurau și-l incitau să meargă cu ei, promiţându-i toate 
bucuriile păgâne dintr-o oarecare casă rău famată, unde mai 
întâi mâncau și beau pe banii lui în zgomot de tobe și surle, ca 
până la urmă, spre dimineaţă, să-l zvârle în stradă despuiat de 
haine și-n picioarele goale. 

În această societate am înţeles că universitatea nu este doar 
eternul paradis al științei, ci și o fiertură puternică de leșie care- 


191 


ţi întărește epiderma și-ţi înțepenește sufletul. Mi-a fost inima 
amară când am înțeles că fericiţii cu bani mulți puteau obține 
ușor titlul pentru care eu muncisem atâta, doar pentru că aveau 
protectori în universitate, familii nobile sau recomandări de la 
înalții prelați ai Bisericii. 

Dacă până atunci trăisem absorbit de pasiunea învățăturii și 
fericit de noul lucru pe care-l descopeream în fiecare zi din cărţi, 
acum privirea mi se ascuţise și vedeam faţa adevărată a 
imensului Paris în toată strălucirea și mizeria ei. Cu ochi 
flămânzi urmăream femeile înaltei societăţi și bărbaţii nobili cu 
mers trufaș, cu veșminte din mătase și velur brodate cu fir de 
argint. Drumul cunoașterii este lung și inaccesibil pentru un om 
sărac, care, după mulți ani de trudă, se alege doar cu vederea 
slăbită și spinarea încovoiată. Cine are bani și titlu de noblețe își 
poate cumpăra chiar și un episcopat. Nu-i de mirare, din 
moment ce însuși sfântul patriarh îl poate numi cardinal, la abia 
șaisprezece ani, pe băiatul lui preferat. Așa a început să-mi fie 
frământată mintea de gândul că drumul direct, cel care duce la 
glorie și prosperitate, trebuie să existe. 

La începutul primăverii, când se dezgheța pământul, m-a 
împins la drum foamea și răul, și am plecat în mijlocul 
săptămânii să-l întâlnesc pe Antti. Am ajuns la St. Cloud tocmai 
când era ora prânzului, așa că meșterul m-a invitat și pe mine la 
masă. În timp ce ceilalţi ucenici își făceau odihna de după masă, 
Antti a ieșit împreună cu mine să mai schimbăm câteva vorbe. 
Arătându-mi o clădire sumbră, unde cu un an înainte murise un 
bătrân artist italian, Antti a spus: 

— Numele lui era Leonardo da Vinci. larna trecută, când mai 
era în viață, l-am văzut de câteva ori plimbându-se. Se sprijinea 
într-un baston și râdea de unul singur. Nimeni nu se încumetă 
acum să locuiască în casa lui. Toţi spun că pictorul era nebun, 
iar casa este bântuită de stafii. Maestrul Leonardo susţinea că 
oamenii vor învăţa să zboare, iar după ce a murit, unii au spus 
că l-ar fi văzut zburând deasupra caselor, înfășurat într-o mantie 
neagră și cu barba fluturând în vânt. Mai spune lumea că însuși 
regele Franţei, care îi purta un mare respect, încercase să-l 
convingă să prepare aur. Dar pictorul, nefiind interesat decât de 
un singur tablou pe care - de altfel - nu a ajuns niciodată să-l 
isprăvească, nu i-a făcut regelui pe plac. 


192 


— Am auzit despre acest maestru, am spus eu, și mai știu că 
regele Franţei se înconjoară de tot felul de aventurieri. Dar mai 
bine decât să vorbim despre lucruri inutile, spune-mi, ai putea 
să topești câteva obiecte de argint și apoi să torni argintul topit 
în bucăţi de greutate egală cu monedele de argint? Eu nu mai 
am niciun ban, dar un bărbat cumsecade, pe care l-am întâlnit la 
Capul îngerului, mi-a promis că-mi va da a zecea parte din 
greutatea argintului, dacă găsesc pe cineva care poate face 
această treabă. 

— Dorinţa lui este bizară, a spus Antti. Dar de unde are 
lingurile de argint? 

— Nu știu și nici nu vreau să știu, am spus eu. O fi fost invitat 
într-o casă de oameni înstăriți la vreo masă de nuntă sau de 
înmormântare. Ce-a spus el este că le-a moștenit de la o 
mătușă, dar fiindu-i rușine de sărăcia în care a ajuns să trăiască, 
nu îndrăznește să le vândă unui bijutier, mai cu seamă că 
obiectele sunt marcate cu diferite semne și blazoane. 

— Mikael, a spus Antti hotărât. Dacă ar fi vorba de o bucată 
de aur masiv, mare cât un cap de copil, n-aș șovăi să fac un 
asemenea serviciu pentru prietenul tău, care înţeleg că-i tare 
îngrijorat să nu-și dezonoreze mătușa, dar pentru câteva linguri 
de argint n-are niciun rost să dau cinstea pe rușine. Eu te-aș 
sfătui să te pazești de astfel de prieteni. Totuși, dacă-ţi propune 
să-i găsești un topitor pentru un obiect mai plinuţ din aur, ia-l și 
plecăm în Burgundia, fiindcă tare am chef să mai văd o bucată 
de lume. 

Am apreciat sfaturile lui înțelepte și tot vorbind noi despre 
una-alta, n-am băgat de seamă că ne îndreptam spre Paris, așa 
că Antti s-a hotărât să nu se mai întoarcă la lucru. Fusese o 
dimineaţă ploioasă, dar acum soarele surâdea, pământul era 
verde de iarbă și teii își deschideau mugurii. In ţara noastră 
depărtată nu se topise încă gheața, dar pe amândoi ne încerca 
dorul de casă. Antti mi-a marturisit că și-ar pune și sufletul zălog 
pentru o bucată de pâine, coaptă ca la noi și pentru o strachină 
cu scrumbii sărate. Am mers agale pe malul râului până a 
început să amurgească, apoi am grăbit pasul să ajungem în oraș 
înainte să fie închise porţile pentru noapte. 

Când am intrat în oraș, era întuneric. Pe o stradă plină de 
bălți, se împotmolise o caleașcă, fiindcă-i sărise o roată din ax. 


193 


Vizitiul avea o faţă nespus de nătângă și se străduia să pună 
roata la loc. Lângă caleașcă aștepta o femeie elegantă. Purta pe 
umeri un mantou de blană, pe mâini multe brățări de aur, iar 
chipul îi era ascuns de un voal. Ne-a spus: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, drumeţilor, dacă sunteţi 
oameni buni, ajutaţi-mă să găsesc o litieră cu care să-mi 
continuu drumul până acasă! 

l-am răspuns că pe un întuneric ca ăsta nu este prea lesne de 
găsit o lectică sau o caleașcă, așa că, dacă-i grăbită, cel mai 
înţelept ar fi să-și continue drumul pe jos. 

— Valetul nu poate lăsa calul aici, a spus ea, iar eu n-am 
niciun cavaler care să mă însoţească. Nu se cade unei femei 
respectabile să umble noaptea singură prin Paris și poate că nici 
ziua. 

Avea dreptate. l-am spus: 

— Eu sunt un baccalaureus sărac, student la universitate, iar 
fratele meu de cruce este ucenic la o turnătorie de bronz. Dacă 
aveţi încredere în noi, vă putem conduce cu plăcere până acasă, 
iar de vă temeți să nu se murdărească de noroi botinele și 
rochia de velur, vă putem purta în braţe când este de trecut o 
baltă. 

A șovăit, ne-a privit cu atenţie de sub voalul subțire, și, până 
la urmă, a spus: 

— Cred că bărbatul meu este foarte îngrijorat. Am fost s-o văd 
pe bătrâna mea doică bolnavă, și credeam că voi fi acasă la ora 
vecerniei. Dar am întâlnit multe piedici, iar voi puteţi să-i 
confirmaţi bărbatului meu că roata caleștii pe care am închiriat- 
o s-a desprins pe drum. Să mergem atunci împreună, Sfânta 
Fecioară și toţi sfinţii să ne aibă în pază! 

Servitorul ne-a dat o torță și am pornit spre casa ei. Eu am 
ținut torța, iar Antti a purtat-o în braţe pe femeia necunoscută 
până am ajuns pe o stradă mai uscată și mai luminată. După ce 
am trecut de mănăstirea Saint-Bernard, femeia a răsuflat 
ușurată, s-a oprit în faţa unei case bogate din piatră și a bătut în 
poarta cu montanti de fier. 

Ștergându-și fruntea de sudoare, Antti mi-a spus: 

— Slavă Domnului c-am ajuns! Tot drumul m-a chinuit Satana 
în fel și chip, de-a trebuit să recit întruna în gând Ave Maria ca 
să rezist la ispită. 


194 


— Chiar atât de frumoasă să fie? l-am întrebat eu, deși 
vedeam bine că femeia era tânără și frumoasă. 

— Departe de mine asemenea slăbiciuni lumești! mi-a 
răspuns indignat Antti. Tu nu știi cum îi atârnau și-i zdrăngăneau 
belciugele și lanţurile de aur când am dus-o în brațe. Mă bate 
gândul că bijuteriile astea cu care-i împodobită fac câteva sute 
de ducați din aur și nu-nteleg ce rost are să le poarte cineva 
când merge în vizită la o femeie bătrână și bolnavă. Dar fiecare 
tară cu obiceiurile ei, nu-i treaba mea să le schimb. Pe mine mă 
împingea Satana să păcătuiesc în alt chip decât ai gândit tu. Mai 
întâi am fi stins torţa, apoi ar fi fost de-ajuns doar o clipă ca s-o 
despuiem de bijuterii și să-i aruncăm cadavrul în apă. 

Tocmai începusem s-o privesc pe frumoasa femeie cu alţi 
ochi, când s-a deschis, scârțâind din toate balamalele, poarta 
cea ferecată cu multe lacăte și zăvoare, iar femeia, la fel ca 
toate femeile de rangul ei, a început să-l suduie pe slujitor că a 
întârziat. Apoi a spus: 

— Sunt sigură că bărbatul meu vă va răsplăti cu mărinimie 
pentru că ați avut bunăvoința să mă însoţiţi până acasă. 

Bărbatul ei, un bătrân arțăgos, mic de statură și cu barba 
zbârlită, căruia îi lăcrimau ochii cu pupile roșii și umflate, nu 
prea părea animat de un exagerat sentiment de recunoștință. 
Amenințându-ne atât pe noi cât și pe femeia lui cu bastonul, i s- 
a adresat ei șuierând: 

— Unde-ai fost pân-acuma cu toate zorzoanele astea pe tine, 
muierea lui Dumnezeu, și de ce mi-i aduci acasă pe toți tâlharii 
și escrocii de pe drum? Oare de ce m-a pedepsit Dumnezeu la 
bătrâneţe cu așa o femeie? 

— Nobile senior, l-a întrerupt Antti. Sunt mulţi oameni pe care 
Dumnezeu i-a pedepsit cu foamea, setea, sărăcia și boala. In 
locul vostru, n-aș spune că femeia aceasta frumoasă, pentru 
care eu și fratele meu de cruce ne-am abătut de la drumul 
nostru ca să v-o aducem acasă, ar fi o pedeapsă prea grea. Dar 
dacă vreţi, vă scăpăm cu plăcere de ea și o ducem înapoi de 
unde am luat-o. 

In timpul acesta, femeia și-a scos voalul și mantoul de blană. 
Umeri albi și rotunzi, faţă plinuţă, ochi catifelaţi și negri, buzele 
roșii, pătimașe, era într-adevăr tânără și frumoasă. Apoi a 
început să plângă. Și i-a spus cu vocea sugrumată de lacrimi: 


195 


— Oare aceasta îmi este răsplata pentru că mi-am dat și 
sufletul din mine să ajung cât mai repede acasă, când aș fi putut 
înnopta liniștită la buna mea doică? Nici nu-ţi pasă de mine, din 
moment ce, în loc să le mulțumești acestor tineri civilizaţi care 
m-au condus, îi întâmpini cu vorbe de ocară. 

Bătrânul a lovit furios pardoseala de piatră cu bastonul, 
privind nehotărât când spre noi, când spre nevastă-sa, după 
care a scos un bănuț de argint din pungă și ni l-a dat drept 
răsplată. Dar femeia lui a început să plângă cu mai mare râvnă 
decât prima dată și i-a spus: 

— Oare atât de puţin dai tu pe virtutea femeii tale? 

Până la urmă, neputând el s-o domolească pe femeia lui nici 
cu vorbe rele, nici cu vorbe bune, chiar dacă nu-l trăgea inima, 
ne-a invitat și pe noi la masă, fiindcă era istovit de atâta 
așteptare și nici de ceartă nu prea avea chef. In timpul cinei, 
femeia a descris în amănunţime drumul pe care l-a făcut până 
acasă, insistând asupra bolii care se abătuse peste nefericita ei 
doică, și ne-a luat drept martori pentru vorbele sale. Foarte 
repede și-a redobândit surâsul și veselia, care făceau parte din 
felul ei firesc de a fi, iar mie mi s-a părut și mai interesantă ca la 
început. Și bărbatului ei i s-a risipit neliniștea și a râs cu poftă, 
dezvelindu-și gingiile lipsite de dinţi, apoi a spus că suntem 
niște băieți simpatici și demni de laudă. La sfârșitul mesei ne-a 
oferit lichior tare de mănăstire și ne-a întrebat despre viaţa 
noastră. Părea fascinat de statura impresionantă a lui Antti. 

— În vremurile acestea fără Dumnezeu pe care am ajuns să le 
trăim, a rostit el, cu greu poţi găsi tineri cinstiţi și virtuoși. Aș 
avea nevoie de un bărbat puternic și de încredere care să-mi 
păzească bunurile și casa și să mă însoţească în călătoriile lungi, 
fiindcă hoţii și tâlharii roiesc prin preajma casei mele și prin 
toate hanurile unde înnoptez. 

înțelegând că la el se gândea bătrânul, Antti a spus cu 
modestie că meșterul regal de tunuri i-a promis trei ducați de 
aur pe lună dacă acceptă să fie servant în artileria regală. 
Bătrânul s-a cutremurat de groază când a auzit de artilerie, și-a 
făcut de multe ori semnul crucii și i-a spus că în casa lui va avea 
parte nu numai de mâncare, de haine și de un așternut bun, dar 
și de o viaţă liniștită, sigură și binecuvântată, pentru că el, 
meșterul Hieronymus Arce, este negustor de relicve sfinte. 


196 


— Înseamnă că sfinţii din ceruri, binecuvântat fie-le numele, a 
spus Antti, ne-au trimis în ajutorul fermecătoarei voastre femei. 
Mikael și cu mine suntem legaţi prin frăţie de cruce, de aceea 
voi rămâne păzitor al casei voastre, doar dacă va putea mânca 
și el în casa voastră și îi veți dărui un rând nou de veșminte. 
Câtă vreme voi putea rămâne aici, nu aș putea-o spune de pe- 
acuma, dar trebuie să știți că odată și odată, tot la meseria mea 
mă voi întoarce. 

Antti a spus-o într-o doară, dar meșterul Hieronymus a luat-o 
de bună și a întărit legământul cu o strângere de mână. Nevasta 
lui, frumoasa doamnă Geneviève, a zis: 

— Dacă acest tânăr student Mikael va mânca în casa noastră, 
poate va accepta să-mi citească din când în când din vieţile 
sfinţilor. Nu m-aș da eu în lături nici dacă ar vrea să mă înveţe 
să citesc, chiar dacă știu că acest lucru nu este tocmai potrivit 
pentru mintea scurtă a unei femei. 

În felul acesta a ajuns Antti gardian în casa meșterului 
Hieronymus Arce. Era îmbrăcat cu o elegantă livrea albastră cu 
butoni de argint, și, datorită lui, puteam mânca și eu cuviincios 
în fiecare zi împreună cu slujitorii casei. De multe ori, doamna 
Geneviève mă chema în camera ei să-i citesc cărţi scrise în 
limba franceză, din care meșterul Hieronymus avea destule. El 
se fâțâia tot timpul prin casă în papuci de pâslă și avea grijă ca 
ușa de la odaia femeii lui să fie întredeschisă. Din când în când 
apărea în dreptul ușii să se convingă că nu stau prea aproape 
de ea, după care pleca liniștit. Întreţinea o corespondenţă 
considerabilă cu alte țări, de unde cumpăra sau unde vindea 
relicve sfinte. Călătorise mult în tinereţe, dar acum nu o făcea 
decât foarte rar, fiindcă nu se încumeta să-și lase singure casa 
și femeia, iar dacă nu era vorba de o afacere nemaipomenit de 
importantă, trimitea mandatari care să se ocupe de vânzările și 
de cumpărările respective. De la el am învăţat lucruri 
interesante. Îmi spunea: 

— Garanţia unei relicve sfinte, care la început este necesară 
pentru a întări certificatul de autenticitate, nu poate fi niciodată 
plătită cu o sumă destul de mare, fiindcă valoarea relicvei crește 
mereu de la an la an. În această meserie este nevoie de 
sinceritate absolută, credinţă și curăţenie sufletească, fiindcă 
sunt destui speculanţi insensibili care umplu piaţa, chiar și 


197 


bisericile, cu relicve contrafăcute. De aceea, în general, eu nu 
mai cumpăr nimic decât după ce mă conving că, într-adevăr, 
relicva este în stare să facă minuni sau să vindece vreo boală. In 
vremuri de neliniște, dar în special în timpul cruciadelor, atunci, 
da, este înfloritor comerțul de relicve sfinte, fiindcă mercenarii 
fură orbește de unde le este mai la îndemână, chiar și din 
biserici și din locuri sfinte, și se mulțumesc să le vândă pe bani 
puţini, pe care îi pierd apoi la zaruri sau la băutură. Dar trebuie 
să te pricepi pentru a aprecia corect valoarea și autenticitatea 
relicvei și să o cumperi la un preţ convenabil dintr-o altă ţară, 
fiindcă, la urma urmei, tot în ţara ta este nevoia cea mai mare 
de relicve, și-apoi și preţurile de vânzare sunt mai mari. 

Avea degetele umflate și pline de noduri, de aceea m-a rugat 
să-i scriu eu scrisorile. L-am întrebat mirat cum se face că 
mâinile lui, prin care trecuseră atâtea relicve sfinte făcătoare de 
minuni și vindecătoare pentru tot felul de boli, nu i-au fost de 
folos. El mi-a răspuns că durerile pe care le încearcă acum ar fi 
fost probabil și mai mari dacă nu ar fi fost protejat de relicvele 
sacre. După ce mi-a povestit despre toate nenorocirile, 
greutățile și pericolele prin care trecuse căutând în multe ţări să 
intre în posesia unor relicve de mare preț, m-am gândit că, într- 
adevăr, este o minune de mai trăia încă. Trăia și era un bătrân 
sprinten, mult mai sprinten decât îl credea nevastă-sa. 

Ca răsplată pentru scrisorile pe care i le-am scris, meșterul 
Hieronymus m-a invitat odată să-i văd camera secretă din 
pivniță, unde-și păstra comorile. Ușa era asigurată cu tot felul 
de traverse de fier, lacăte și zăvoare. Când, într-un sfârșit, a 
deschis-o, am simţit mirosul de balsam sfânt și am rămas 
înmărmurit de mulțimea impresionantă a comorilor sale. Cea 
mai prețioasă relicvă era o bucată din Sfânta Cruce, cumpărată 
de la turci îndată după căderea Bizanțului. Intr-o lădiță de aur cu 
capac de sticlă erau două picături din laptele cu care Sfânta 
Fecioară îl alăptase pe Domnul nostru lisus Hristos, ce se 
transformaseră de-a lungul celor peste o mie cinci sute de ani în 
câteva fire gălbui de praf. Apoi mi-a arătat un obiect deosebit, o 
bucată de lemn din corabia de pe care Sfinţii Apostoli l-au vazut 
pe lisus mergând deasupra apelor. Meșterul Hieronymus era în 
curs de negociere cu un armator bogat, care dorea deocamdată 
amănunte în privinţa relicvei, pentru a se putea hotărî dacă să o 


198 


cumpere pentru protecţia corăbiilor sale pe timp de furtună. Mai 
avea și o bucată lungă de un cot din frânghia cu care se 
spânzurase luda, precum și două pene frumoase din coada 
cocoșului care cântase în timp ce Sfântul Petru se lepăda pentru 
a treia oară de lisus, ca să nu mai amintesc de mulţimea altor 
relicve mai puţin importante. 

Increderea pe care mi-o acordase meșterul Hieronymus mi-a 
dat curaj să-i arăt dintele Sfântului Hemminki, singura mea 
comoară, de care nu mă despărţisem nici chiar atunci când m- 
am aflat în cea mai cumplită mizerie, cu care vindecasem 
durerile de dinţi ale multor colegi. Meșterul Arce nu auzise 
niciodată despre Sfântul Hemminki, dar căutând prin cărţile sale 
a găsit până la urmă destule referințe din vremea când 
episcopul Hemminki încă nu fusese sanctificat. Ar fi vrut tare 
mult să-i vând dintele sfântului, dar nu m-am învoit, fiindcă orice 
s-ar spune, el însuși îmi deschisese ochii asupra valorii în 
continuă creștere a relicvelor puse o dată în vânzare. De fapt, 
îmi oferise doar trei ducați, fiindcă nu era sigur că ar dori cineva 
dintele unui sfânt necunoscut, și se înţelege că n-ar fi vrut să fie 
în prea mare pierdere. Dar într-o zi, pe când se spăla pe 
picioare, a simţit o durere cumplită în gingii, la rădăcina unuia 
dintre puţinii lui dinţi, după care i s-a umflat deodată falca. Așa 
că i-am dat în chirie dintele Sfântului Hemminki, iar el l-a ţinut 
sub compresă, pe obraz, și mi-a plătit câte un bănuţ de argint 
pe zi, până când i s-a dezumflat falca și l-au lăsat durerile. 

Dar nu întârziam eu în casa lui fiindcă aș fi ţinut morţiș să-i fiu 
de folos. Din prima clipă când o văzusem pe această doamnă 
Geneviève, am fost pierdut după ea. Când nu mă aflam în 
preajma ei eram întruna neliniștit, ca și cum tot trupul mi-ar fi 
fost în flăcări. Mă vrăjiseră ochii ei negri, gura senzuală, delicata 
rotunjime a umerilor, și nici că mai puteam să mă gândesc la 
altceva. Mă punea să-i citesc tot felul de povești frivole - din 
care meșterul Hieronymus avea destule în bibliotecă, fiindcă, 
din respect pentru slova tipărită, cumpăra orice carte - și 
suspina adânc, ascultându-le cu bărbia sprijinită în mâini și cu 
privirea aţintită în gol. Trecuse mai mult de o săptămână de 
când o cunoșteam și într-o zi, profitând ea de absenţa 
bărbatului, m-a întrebat: 

— Mikael, prietene, aș putea avea încredere în tine? 


199 


Am asigurat-o că poate să se încreadă în mine, fiindcă îi port 
un respect deosebit și mă bucur din toată inima când o văd, iar 
în gândurile mele ea ocupă locul Sfintei Geneviève însăși. 

— Fără îndoială că îţi vei schimba părerea după ce vei 
cunoaște adevărata mea faţă, a spus ea suspinând. Oare este 
drept ca o femeie tânără și frumoasă ca mine să fie unită prin 
lanțurile căsătoriei cu un bătrân urât și țâfnos ca meșterul 
Hieronymus? 

l-am spus că și eu am fost uimit de această nepotrivire și am 
crezut că probabil doar părinţii ei sau alte rude îi vor fi impus 
căsătoria. Ea a fost indignată de vorbele mele, ca și cum aș fi 
jignit-o, și mi-a spus răspicat: 

— Dar nimeni nu m-a silit. Dimpotrivă, eu singură am reușit 
să-l orbesc ca să mă ia de nevastă. E un bărbat nemaipomenit 
de bogat și ușor de amăgit, dovadă multele bijuterii și veșminte 
preţioase pe care le-am obţinut fără prea multă bătaie de cap. 
Îmi pusesem speranţa în faptul că un bărbat ca el, ramolit și ros 
de toate bolile, nu va rezista mai mult de trei ani unei femei 
pline de viaţă care va da frâu liber tuturor dorințelor. Te pot 
încredința, Mikael, că l-am ţinut treaz toată noaptea zile de-a 
rândul, crezând că se va prăbuși până la urmă de-atâta datorie 
conjugală și-și va da sufletul, dar m-am înșelat amarnic, fiindcă 
după fiecare noapte nedormită el a fost mai viguros și mai 
dornic de desfătări decât înainte. Nici nu mai știu ce să cred, 
probabil că de pe urma vreuneia dintre relicvele sfinte de care-i 
plină casa i se trage lui această putere neobișnuită, însă eu nu 
mai pot să-l suport când se atinge de mine. Dar nu ăsta-i răul 
cel mai rău. De câteva săptămâni a început un rău pe care nici 
nu mi l-aș fi putut închipui înainte de a mă fi căsătorit, care mă 
răscolește zi și noapte, ca și cum pe trupul meu ar aluneca fără 
răgaz miriade de furnici. 

— Doamne Dumnezeule! am exclamat eu îngrozit. lubită 
doamnă Geneviève, am auzit că, de cele mai multe ori, boala 
franceză, sau mai bine zis boala spaniolă, c-așa o numesc 
francezii, începe cu astfel de simptome. 

Ea mi-a poruncit să-mi ţin gura și să nu mai spun nerozii, apoi 
și-a continuat firul destăinuirilor. 

— M-am îndrăgostit, Mikael, a rostit ea, privindu-mă adânc în 
ochi. Sunt înspăimântător de nebunește îndrăgostită de un nobil 


200 


cavaler din garda regelui, pe care poate că nu l-aș fi cunoscut 
niciodată, dacă n-ar fi trecut prin casa noastră să împrumute 
bani de la bărbatul meu, fiindcă, trebuie să știi, acești nobili 
cavaleri curtenitori duc întotdeauna mare lipsă de bani. Nu 
veneam eu de la nicio doică atunci când m-am întâlnit cu tine și 
cu Antti, ci de la cavalerul meu, de care nu mă pot lipsi, în ciuda 
dezonoarei ce mă ameninţă. 

Am simţit pentru o clipă o durere cumplită în pântece și ochii 
mi s-au împăienjenit de lacrimi la gândul că doamna Geneviève 
tânjea după îmbrățișările galantului ei cavaler din garda regală, 
lucru ciudat, fiindcă faţă de meșterul Hieronymus nu mă încerca 
niciun strop de gelozie. 

— Oare nu vă daţi seama, doamnă Geneviève, am spus eu, 
că, înșelându-vă bărbatul, vă faceți vinovată de un păcat 
nemăsurat și vă duceţi sufletul la pierzanie? 

Doamna Geneviève mi-a răspuns că nu-i treaba nimănui ce 
face ea cu sufletul ei, iar când va avea nevoie de sfaturi pentru 
mântuirea sufletului, i se va adresa preotului confesor. 

— Nu-nţelegi că nu despre paradisul ceresc este vorba? 
Mikael, nici nu-ţi poţi închipui ce amant nemaipomenit este 
acest bărbat! Când sunt în braţele lui, parc-aș fi în al șaptelea 
cer. Doar când îl văd și tot trupul mi se topește după el ca o 
apă. Păcat că nu mă iubește! 

Apoi doamna Geneviève a izbucnit într-un plâns năvalnic, și-a 
sprijinit capul pe genunchii mei și a plâns aprig, stropindu-mi 
ciorapii cu lacrimi. 

— Cum se poate să nu vă iubească? am întrebat-o eu 
înduioșat. Cine-ar putea să nu vă iubească? 

— El m-a ademenit doar pentru bani, mi-a răspuns sincer 
doamna Geneviève. Și-a închipuit că aș putea să-l înduplec pe 
soțul meu să-i împrumute mai mulţi bani. O dată am reușit eu 
să-l conving pe bărbatul meu, dar pe urmă n-a mai mers, de 
aceea a început să mă dispreţuiască și să mă îndepărteze, iar 
ultima dată nici nu m-a lăsat să-l ating, m-a insultat și mi-a spus 
că nu vrea să mă mai vadă niciodată. Eu nu-l acuz, știu prea 
bine că un cavaler ca el are nevoie de mulți bani, dar mai 
degrabă storci aur dintr-o piatră stearpă decât să obţii bani de la 
bărbatul meu. N-ar împrumuta nimic dacă solicitantul nu-i oferă 
destule garanţii. lubitul meu i-a spus că-și pune în gaj onoarea 


201 


de cavaler, dar meșterul Hieronymus i-a răspuns că el nu dă 
niciun ban pe fleacuri din astea. 

— Bine, dar ce-aș putea eu să fac? am întrebat-o oarecum 
enervat. 

Doamna Geneviève m-a prins de braţ și m-a rugat cu 
fervoare: 

— Aș vrea să-i scrii o scrisoare din partea mea și să te duci la 
el să i-o dai. Îi vei scrie în scrisoare că, folosindu-mă de multe 
vicleșuguri, am reușit până la urmă să obţin cincizeci de ducați 
de la bărbatul meu și că îl rog să ne mai vedem o dată, ca să-i 
pot da acești bani, deși îmi este rușine că-i dau doar o sumă 
atât de neînsemnată. Și mai scrie-i că, și de-ar trebui să trec 
prin flăcările iadului, tot voi ajunge acolo unde va crede de 
cuviinţă că am putea să ne întâlnim, la ora la care va fi el dispus 
să mă vadă. 

M-a mișcat durerea ei și i-am înţeles sentimentele, fiindcă eu 
însumi eram însuflețit de aceleași sentimente pentru ea. 

— Doamnă Geneviève, am rostit eu, și tot trupul a început să- 
mi vibreze de gândul nebun ce-mi trecuse prin minte. Oare ce 
răsplată îmi veţi da, dacă îl voi face să vă iubească? 

A izbucnit într-un râs cristalin și a spus: 

— Așa ceva nu este posibil, dar dacă, într-adevăr, ai putea 
face o asemenea minune, mă voi ruga pentru tine și seara și 
dimineaţa până la sfârșitul vieţii mele și voi face pentru tine tot 
ceea ce-mi va sta în putinţă. 

— Doamnă Geneviève, am spus eu, este vorba de o vrăjitorie 
și s-ar putea să cad în puterea diavolului ajutându-vă. Eu am un 
elixir de dragoste, pe care mi l-a dăruit mama mea adoptivă 
când am plecat în lume. l-aţi putea pune doar câteva picături în 
vin când îl veţi întâlni și... 

Fața i s-a făcut dintr-o dată palidă, iar ochii și mai negri ca de 
obicei au început să-i sclipească. Și-a pus mâinile împrejurul 
gâtului meu și mi-a sărutat gura. Mi-a spus emoţionată: 

— Mikael, dacă-i adevărat ce spui, poţi să ceri orice vrei de la 
mine, și-ţi voi da dacă-mi stă în putință. 

Tremurând, i-am sărutat obrajii și umerii goi, apoi i-am spus: 

— Doamnă, mi-e greu să vă spun ce doresc, dar din clipa 
când v-am văzut, nu mi-am mai găsit liniștea, iar ochii voștri, 
viorele întunecate, sunt zi și noapte în gândurile mele. Tânjesc 


202 


după dragostea voastră, chiar dacă știu că acest lucru este un 
păcat, poate mai mare decât păcatul deșteptării iubirii prin 
vrăjitorie. 

S-a desprins îngrozită din brațele mele și mi-a spus cu 
răutate: 

— Mikael, dar m-am înșelat cumplit în privinţa ta, iar faptul că 
ţi-ai îngăduit să-i vorbeşti cu atâta obrăznicie unei doamne 
respectabile depășește puterea mea de înțelegere. Nici nu mi-aș 
fi putut imagina răul și dorințele vinovate de care ești însufleţit. 
lar dacă nu-ți este rușine când îmi spui mie astfel de vorbe, ar 
trebui să-ţi fie rușine să te mai arăţi vreodată în fața bărbatului 
meu, care a avut încredere în tine, și cred că cel mai bine aș 
face dacă te-aș alunga chiar acum din casă. 

Am fost tare descumpănit și, după o oarecare ezitare, i-am 
spus: 

— Doar nu v-am cerut ceva care nu vă stă în putință, iubită 
doamnă Geneviève. Oricum, pentru același lucru, plătiţi 
cincizeci de ducați din banii bărbatului vostru. 

A fost uimită și i s-au înroșit obrajii, dar nu a întârziat cu 
răspunsul. 

— Nu este același lucru, a spus ea, încercând să-și 
stăpânească furia. Este o mare deosebire, fiindcă iubitul meu 
este un nobil cavaler. Pentru bărbatul meu ar fi o onoare de-ar 
afla că soţia lui se iubește cu un nobil, deși, parcă tot mai bine 
ar fi dacă n-ar afla. Insă, de-aș accepta ceea ce mi-ai cerut tu, 
aș face un păcat care nu ar putea fi nicicum ispășit. Pe lângă 
pângărirea legământului căsătoriei, aș răni și onoarea amantului 
meu, fiindcă nu se cade să-i ceri iertare lui Dumnezeu pentru 
păcatul de a te fi iubit cu un student oarecare, îngenuncheată 
pe aceeași pernă pe care ai stat când i-ai cerut să te ierte că te- 
ai iubit cu un nobil cavaler. 

Am înţeles cât de mult mă dispreţuia, dar refuzul ei mi-a 
sporit dorinţa. Parcă era și mai frumoasă când mă privea cu faţa 
roșie de indignare și cu mâinile încrucișate pe umeri, ca și cum 
ar fi vrut să se apere de mine. 

— Doamnă Geneviève, am rostit cu respect, nu uitaţi că eu 
am puterea de a vrăji inima mult râvnitului vostru nobil cavaler, 
în așa fel încât să nu mai poată trăi fără dragostea voastră. Și 


203 


nu vă temeţi că vor seca fântânile plăcerii, de-i veţi da unui 
însetat o cupă de dragoste! Nimeni nu va băga de seamă. 

Ispita era mare, așa că, frângându-și mâinile, ea a încercat cu 
vorbe lingușitoare să mă amăgească, mi-a mângâiat obrajii și 
m-a privit până-n adâncul ochilor, dar nu a reușit să mă 
înduioșeze, fiindcă eu nu mai aveam altceva în minte atunci 
decât ideea că, dacă tot îmi puneam sufletul în pericol ajutând-o 
prin magie să câștige dragostea bărbatului pe care-l dorea, 
răsplata trebuia să fie pe măsura riscului, mai cu seamă că tot 
nu avea nimic de pierdut. 

l-am spus: 

— Bine, vă dau elixirul dragostei. E drept că nu-i putem ști de 
pe acum foloasele, dar mama nu m-a minţit niciodată, de aceea 
sunt îndreptăţit să cred că extazul vostru va depăși limitele 
obișnuite. Așa că, picul de fericire ce mi se cuvine, nu va 
micșora imensa fericire de care veţi avea parte. Îl veţi întâlni, îi 
veţi cere de băut, apoi veţi turna discret filtrul magic în cupa din 
care veţi bea amândoi și vă asigur că pentru ceea ce va urma 
nicio răsplată din lume nu-i prea mare. 

— Știu eu prea bine ce am de făcut după ce-mi vei da 
băutura, a spus ea. Dar, orice ar fi să se întâmple, noi trebuie să 
jurăm că niciodată nu vom sufla nimănui o vorbă. Dacă fapta 
noastră ar fi descoperită, nici toată averea bărbatului meu nu 
ne-ar mai salva nici din ghearele tribunalului ecleziastic, nici de 
al treilea grad de tortură, și poate că nici de rug. Au mai fost arși 
pe rug și alţii care au folosit licorile diavolului. 

Din vorbele ei am înțeles că-și va ţine făgăduiala și m-am 
bucurat. Am scris scrisoarea către nobilul ei cavaler și, după ce 
mi-a explicat unde locuiește și în ce fel trebuie să mă adresez 
lui, am plecat să i-o înmânez. Casa acestui nobil se găsea 
undeva departe, în afara zidurilor orașului, în mijlocul unei 
minunate grădini înverzite. Un servitor foarte plictisit și ţâfnos a 
întins mâna să-i dau scrisoarea și mi-a șuierat să-mi văd de 
drum. 

— Scrisoarea o voi da doar stăpânului tău, i-am spus eu, 
fiindcă este vorba de bani și trebuie să mă întorc de aici cu un 
răspuns. 

— Dacă-i vorba de bani, a spus el, am poruncă de la stăpânul 
meu să asmut câinii și să-i gonesc cu ciomagul pe mesageri. Dar 


204 


mi-e milă de tinereţea ta și mai ales de chipul tău nevinovat, de 
aceea te sfătuiesc să-ți vezi mai bine de drum, fiindcă stăpânul 
meu nu prea este dus la biserică. 

— In scrisoare este vorba despre niște bani pe care-i are de 
primit, nu de dat, am precizat eu. 

— Dacă-i așa, mi-a răspuns el cu un aer batjocoritor, 
înseamnă că nu s-a terminat încă vremea miracolelor. Ascultă, 
nu-mi umbla mie cu prostii de-astea! Cu ce-mi dovedești că nu 
minţi? 

Mi-am rupt de la inimă și i-am dat cei doi bani de argint ce-i 
fuseseră destinaţi și speram să-mi rămână mie. S-a uitat cu 
dispreț la bani, dar i-a pus repede la cingătoare și a acceptat să 
mă conducă la stăpânul lui, pășind ţanţoș în faţa mea, fără a se 
mai osteni să-mi arunce vreo privire. Stăpânul lui era în grădină 
și dresa un șoim tânăr, care avea pleoapele ochilor cusute cu fir 
de aţă și stătea neajutorat pe pumnul lui înmănușat, 
neîndrăznind să-și întindă aripile ca să zboare. Trebuie să 
mărturisesc că am fost uimit când l-am văzut pe nobilul cavaler 
cu picioare strâmbe și subțiri, puse în evidenţă de pantalonii din 
mătase roșie strâns lipiţi de trup. Era mult mai scund decât 
mine și avea un aspect tare prăpădit, poate că și din cauza feței 
morocănoase plină de negi, de a cărei bărbie atârna trist un fel 
de barbă ascuțită și rară. 

După ce a citit scrisoarea, și-a expediat servitorul, m-a privit 
cu ochi ameninţători și m-a întrebat: 

— Cunoști conţinutul scrisorii? 

l-am spus că-i firesc să-l cunosc, din moment ce eu am scris- 
o. S-a înroșit de indignare, a zvârlit șoimul și mănușa, și mi-a 
spus: 

— Cincizeci de ducați? Un scuipat pe o sobă încinsă. Bine, dar 
stăpâna dumitale și-a pierdut minţile de mă supără pentru o 
nimica toată. Spune-i să-mi trimită degrabă cei cincizeci de 
ducați și să se ducă la dracu’! Să-și bage urechile sub pătură, nu 
mai vreau s-o văd niciodată! Numai când o văd și m-apucă 
dracii! Cum încearcă să mă prostească muierea asta! Și eu, 
care-mi pusesem atâta speranţă în ea! 

l-am spus că nu-i pot transmite asemenea grosolănii unei 
femei simţitoare și că, după părerea mea, n-ar avea nimic de 
pierdut dacă-și va consacra câteva clipe ca să primească din 


205 


mâna ei cei cincizeci de ducați, mai cu seamă că doamna 
Geneviève mai are să-i spună și altceva foarte important. 
Înţelegând el că altcumva n-are cum să pună mâna pe cei 
cincizeci de ducați, s-a apucat de scris câteva rânduri bine 
simţite, în care, printre altele, a blestemat Sfânta Treime și și-a 
exprimat îndoiala asupra virginităţii Sfintei Fecioare. Apoi mi-a 
zvârlit scrisoarea în ochi și, numind-o pe doamna Geneviève 
târfă și Izabel**, a spus să vină și să-i aducă banii a doua zi 
după-amiază. 

— Dar, a precizat el, spune-i stăpânei tale că pentru cincizeci 
de ducați n-are rost să-și facă iluzii. Să fi fost vorba măcar de 
cinci sute de ducați, poate c-o luam puţin în braţe. lar dac-ar fi 
dat o mie, îi făceam toate poftele și ne și-mbăiam împreună. Să- 
i spui că dacă tot vine, s-aducă dracului cel puţin o sută de 
ducați! 

Apoi s-a făcut că scotocește prin punga atârnată de centiron, 
dar cum, firește, era goală, mi-a trântit o binecuvântare și mi-a 
spus să plec. Am ridicat scrisoarea de pe pământ, nu de alta, 
dar să nu cadă pe cine știe ce alte mâini, apoi am străbătut 
lungul drum până la casa meșterului Arce. De bucurie că am 
reușit să-i înlesnesc întrevederea cu amantul, doamna 
Geneviève m-a îmbrățișat și m-a sărutat pe amândoi obrajii, și 
încă o dată am fost uimit de îndoielnica și ciudata judecată a 
femeilor. 

Spre seară, meșterul Hieronymus s-a întors acasă însoţit de o 
gardă înarmată. Era foarte bine dispus și mi-a dăruit un ban 
întreg de aur, iar doamnei Geneviève i-a dat o pungă burdușită 
cu ducați să-și cumpere ce-i va plăcea de la bijutierul din Pont- 
Neuf. | se plătise o creanţă de nouă mii de ducați de către un 
client ce primise pe neașteptate o moștenire de la o rudă 
îndepărtată din Normandia. Beat de fericire, acesta își plătise 
toate datoriile și se pare că-l molipsise și pe meșterul 
Hieronymus, de pe chipul căruia dispăruse aerul bănuitor de 
toate zilele. În ciuda bucuriei vădite, bărbatul acesta avea totuși 
ceva foarte respingător în timp ce-și cântărea monedele de aur, 
le stivuia și desprindea cu grijă minuscule lame rămase din 
prelucrare pe muchiile randalinate. 


34 Soţia lui Ahab, rege în Israel (sec. IX î.Hr.). 
206 


A doua zi, doamna Geneviève i-a cerut voie să se ducă în 
vizită la bătrâna ei doică, iar el nu s-a împotrivit, mai mult, a 
sfătuit-o să rămână peste noapte acolo, pentru a nu călători 
după apusul soarelui, când primejdiile sunt mai multe decât în 
timpul zilei. Antti urma s-o însoţească până la casa doicii, de 
unde, după ce o va fi lăsat în siguranţă, trebuia să se întoarcă, 
fiindcă meșterului Hieronymus îi era frică noaptea de hoţi. Așa 
se face că doamna Geneviève, după ce s-a îmbăiat de câteva ori 
și și-a uns trupul cu uleiuri parfumate, s-a îmbrăcat cu cele mai 
frumoase veșminte și s-a împodobit cu cele mai scumpe 
bijuterii, iar eu nu am putut înțelege cum de nu a intrat la 
bănuieli meșterul Hieronymus după atâtea pregătiri pe care ea 
le-a făcut. Mi-a spus, privind-o fascinat: 

— Nevasta mea este încă tânără și foarte rar are ocazia să se 
îmbrace cu veșmintele cele mai frumoase, fiindcă mie nu-mi 
plac vizitele. Prea puţini sunt oamenii cu care-mi face plăcere 
să-mi petrec serile. Un om de vârsta mea este sătul de oameni 
și plictisit de istoriile lor care nu se prea deosebesc între ele. 
Este de înțeles că nevasta mea vrea să se fălească în oraș cu 
bijuteriile ei, iar acum nici nu mi-e teamă s-o las să se plimbe, 
fiindcă am încredere în fratele tău Antti. 

Din asta am priceput eu că un bătrân căsătorit cu o femeie 
frumoasă este mai orb decât noaptea, și mi-am zis că acela care 
are o comoară ar trebui să vegheze mereu ca să nu fie ispitiți 
alţii să i-o răpească. Să fie mai greu de suportat ispita decât 
pierderea comorii, cine știe? Mi-am făcut de câteva ori semnul 
crucii, apoi i-am dat pe furiș doamnei Geneviève flaconul de 
sticlă, în care lăsasem să cadă câteva picături din cornul vrăjit al 
doamnei Pirjo și mădularul zbârcit al ursului, cu care să 
amestece licoarea, dar mi-a fost jenă să-i explic natura acelei 
bizare relicve. Emoţionată și palidă, doamna Geneviève s-a 
așezat în lectica comandată de meșterul Arce, iar Antti, în 
livreaua albastră cu butoni de argint, a mers în urma ei. Eram 
atât de preocupat și curios dacă elixirul dragostei va conduce la 
rezultatele sperate, că am uitat de propriile mele interese, care 
mă împinseseră la păcat, ca și cum toată intriga mea fusese 
făcută din pură curiozitate științifică. 


207 


Toată după-amiaza a dictat meșterul Hieronymus, iar eu am 
scris scrisori. Pe de o parte voia să-și investească banii 
recuperati în relicve de valoare, pe de alta să negocieze o 
afacere importantă cu principele elector de Saxa. Acesta era un 
renumit colecţionar de obiecte și relicve sacre, iar scrisoarea 
către el trebuia redactată în limba latină și însoţită de 
certificatul de autenticitate al relicvei în discuţie. Era vorba 
despre  giulgiul Sfântului Francisc d'Assisi, în care prea- 
cucernicul principe ar fi vrut să fie înfășurat după ce va muri. 
Afacerea nu era câtuși de puţin simplă. Călugării minoriţi voiau, 
pe bună dreptate, să-l cumpere, dar la un preţ nu prea mare. 

— Este clar că bunul principe elector are de tras doar foloase 
de pe urma giulgiului Sfântului Francisc, a spus meșterul 
Hieronymus. Dar eu nu pot înțelege cum de acest principe 
cucernic, pe care oamenii din popor l-au numit cu respect 
Frederic cel înțelept, îl adăpostește și-l protejează pe acel 
călugăr din Wittenberg, arhi-ereticul doctor Luther, care acum 
un an l-a înfruntat timp de două săptămâni într-o dispută oficială 
pe invincibilul doctor Johann Eck, demnul apărător al bisericii. 

— Am auzit despre acest Luther, am rostit eu. Se spune c-ar fi 
stârnit multă neliniște în Germania. Dar sunt tare curios să aflu 
cum de-a putut obţine un principe supranumele ce/ înțelept, 
când este bine știut că acesta-i doar un privilegiu al regilor și 
împăraţilor. 

Meșterul Arce a căzut pe gânduri, mângâindu-și îndelung 
creasta nasului. Apoi a zâmbit dezvelindu-și gingiile lipsite de 
dinţi și a spus: 

— După câte am înţeles eu, bunul principe elector este cel 
mai înţelept dintre toţi principii care au existat în lume. De 
fiecare dată când a fost invitat la un sfat al principilor, nu a 
reușit să ajungă. Când i s-a cerut să se alăture la o hotărâre, a 
găsit tot felul de pretexte pentru a se retrage. Când rudele i-au 
cerut bani pentru sprijinirea vreunui război, s-a mulțumit doar să 
le răspundă curtenitor, asigurându-le că nu are nimic împotriva 
războiului lor, dar bani nu le-a trimis. Dacă a fost constrâns să 
adopte o hotărâre, s-a lamentat atât de mult, că până și cei mai 


208 


moderați și-au pierdut răbdarea și n-au mai vrut nimic de la el. 
În felul acesta a reușit principele Frederic să ducă o viaţă 
liniștită, iar cei umili l-au binecuvântat, fiindcă și viața lor a fost 
liniștită. La drept vorbind, el s-a dovedit a fi cel mai înțelept. 
Dacă un principe se îndoiește asupra unui lucru, cel mai bine 
este să nu-l facă. Toate aspectele vieții profane sunt îndoielnice, 
așa că, îndoindu-se el întotdeauna, nu a greșit niciodată. De 
aceea nu și-a atras mânia nimănui, chiar dacă-l protejează pe 
ereticul de Luther, și nici papa nu are cum să-l persecute, 
fiindcă Frederic cel înţelept este, într-adevăr, un bărbat cucernic 
și cea mai bună dovadă este interesul pe care-l are pentru 
giulgiul Sfântului Francisc. 

În felul acesta a trecut acea lungă după-amiază, iar seara, 
tocmai când ajunsesem în bucătărie să mănânc, a apărut și 
Antti, care mi-a spus: 

— S-ar părea că meseria de doică este foarte apreciată în ţara 
asta și bine plătită. Când mă gândesc cât de bună doică aș fi 
putut fi eu, am toate motivele să-mi pară rău că nu m-am 
născut femeie. Doica doamnei noastre locuiește într-o casă 
împrejmuită de ziduri, și este atât de distinsă, că până și poarta 
ne-a deschis-o un servitor îngâmfat ca un cocoș, cu pantaloni 
despicaţi și livrea multicoloră. Doamna Geneviève mi-a dat un 
ban de aur ca să nu povestesc ce-am văzut și mi-a explicat în 
detaliu ce trebuie să spun dacă voi fi întrebat. Dar eu am fost 
atât de uimit, că n-aş fi putut să nu-ţi povestesc și ţie despre 
această doică ciudată. 

A doua zi, Antti a plecat să o aducă acasă. Abia putându-se 
ține pe picioare, palidă, cu cearcăne negre la ochi și cu privirea 
rătăcită, doamna Geneviève a intrat în casă, și, fără să spună 
nimănui o vorbă, s-a dus în camera ei să doarmă. Când a văzut- 
o, meșterului Arce i-a fost teamă să nu se fi îmbolnăvit, dar Antti 
a încercat să-l liniștească și a spus: 

— Cred că are mare nevoie de somn, fiindcă în casa aceea 
sărăcăcioasă nu a avut confortul cu care este obișnuită. Mi-a 
povestit că nici nu a putut să-nchidă ochii toată noaptea, fiindcă 
au înțepat-o fără răgaz tot felul de insecte. 

Acest lucru era adevărat, fiindcă atunci când meșterul 
Hieronymus, îngrijorat, s-a dus în camera ei, luându-ne și pe noi 
cu el, toți am putut constata că umerii și gâtul tinerei femei era 


209 


plin de pete roșii, ca și cum cineva ar fi mușcat-o. Avea somnul 
profund și strângea la piept o pernă. Meșterul Hieronymus a 
acoperit-o cu pătura și ne-a spus: 

— Să-i fie învăţătură de minte, ca să nu mai rămână și altă 
dată noaptea la doică! Eu nu pot înțelege de unde atâta 
dragoste pentru scorpia aia bătrână și murdară, pe care mie îmi 
este și scârbă s-o văd în faţa ochilor. 

A doua zi am încercat să stau de vorbă cu doamna 
Geneviève, dar ea m-a ocolit tot timpul și abia după ce meșterul 
a plecat la biserică pentru liturghia de seară am reușit să rămân 
singur cu ea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, doamnă Geneviève! am spus 
eu. Povestiţi-mi cum a fost, fiindcă n-am putut închide toată 
noaptea ochii de teamă să nu vi se întâmple ceva rău. 

Ea s-a uitat la mine cu mirare și a spus: 

— Nu, nu mi s-a întâmplat nimic rău, dar încă nu-mi este 
mintea limpede, că prea din cale-afară de bine a fost. În orice 
caz, te asigur că elixirul dragostei a făcut adevărate minuni, iar 
nobilul meu amant mi-a jurat pe onoarea lui de cavaler că nu 
mă va înșela niciodată cu vreo altă femeie. Dar nu mă mai 
prigoni cu privirea asta pofticioasă, Mikael, fiindcă și-așa sunt 
asuprită de o mulţime de gânduri care-mi dau mari dureri de 
cap. 

— Bine, dar cel puţin spuneţi-mi cum a fost, am insistat eu. 

Până la urmă, ea mi-a povestit: 

— Când am intrat în cameră, nobilul meu cavaler nici nu a 
găsit de cuviinţă să-mi arunce o privire sau să mă invite să stau 
pe un scaun. S-a mai îmblânzit când i-am spus că-i voi da o sută 
cincizeci de ducați și i-a poruncit slujitorului să-mi aducă o cupă 
cu vin. Am avut noroc, fiindcă tocmai atunci s-a stârnit o 
încăierare între câini, așa că el s-a dus în curte să-i despartă, iar 
eu am amestecat licoarea în vin după cum m-ai învăţat și am 
avut grijă să nu uit acolo zbârciogul vrăjit, c-așa mi-ai spus, deși 
nu cred să mai am nevoie vreodată de osul ăsta noduros și 
zbârcit. Când s-a întors cavalerul meu de afară, l-am îndemnat 
să bea din aceeași cupă cu mine și, deși nu prea-l trăgea inima, 
a băut. După ce mi-am băut partea, m-am simţit moleșită, ca și 
cum aș fi fost într-un vis. lar pe el l-au apucat dintr-o dată 
căldurile și a deschis fereastra ca să intre aer proaspăt în 


210 


cameră. În așteptarea efectelor filtrului de dragoste, i-am 
povestit despre cei nouă mii de ducați cu care bărbatul meu a 
venit acasă, dar nici n-am apucat eu să termin tot ce-aveam de 
spus, că m-a strâns puternic în braţe, mărturisindu-mi că este 
încins ca o pară de foc și că trebuie să se scufunde într-o 
fântână răcoroasă pentru a stinge văpăile care-i mistuie trupul. 
O, Mikael, pudoarea feminină mă împiedică să-ţi povestesc 
totul. În orice caz, la început am numărat eu de câte ori și-a 
potolit văpaia, dar până la urmă am pierdut șirul, fiindcă nu mi-a 
dat pace toată noaptea. Nu cred să fi avut parte prea multe 
femei de un bărbat atât de aprig și înflăcărat, iar la plecare mi-a 
jurat că mă iubește doar pe mine și m-a pus să jur că și eu doar 
pe el îl iubesc, așa că la lucrul acesta mă gândesc eu acum și 
trebuie să iau o hotărâre. Dă-mi pace, Mikael, sunt obosită și mă 
doare capul. 

N-am putut să nu-i amintesc de datoria încă neplătită, iar ea a 
spus: 

— Mikael, n-am uitat și te voi răsplăti, n-ai teamă! Dar nu-i 
tocmai momentul potrivit, fiindcă acum îmi simt tot trupul 
sfâșiat și chiar numai gândul de-a fi atinsă de un bărbat mă 
îngrozește. Pe toţi sfinţii, cruţă-mă și te asigur că te voi răsplăti 
cum se cuvine pentru osteneala pe care ţi-ai dat-o și pentru 
devotamentul ce mi-l porţi. Dar lasă să se stingă puţin jarul ce-l 
am în mine! 

A doua zi am plecat împreună cu meșterul Hieronymus la 
Chartres. Voise să o ducă și pe doamna Geneviève acolo, să se 
roage împreună la icoana făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare 
ca Dumnezeu să le binecuvânteze viaţa cu un copil, dar doamna 
Geneviève, încă vlăguită de pe urma nopţii petrecute la buna ei 
doică, l-a rugat să o scutească atât de oboseala drumului cât și 
de urmări, fiindcă nu era încă pregătită să aibă un copil. Pentru 
că îi era urât să meargă de unul singur, meșterul Hieronymus 
mi-a propus să-l însoțesc. Dar mai înainte de a pleca noi la 
drum, i-a dat o mulţime de sfaturi lui Antti, repetându-i de multe 
ori să împlinească absolut toate dorinţele doamnei Geneviève. 
Altă dată aș fi fost bucuros să văd minunatul și sfântul oraș 
Chartres, dar în acele zile gândurile îmi erau doar la doamna 
Geneviève și la recompensa de care urma să mă bucur. Cu 
toate astea, n-am avut curaj să-l refuz pe meșterul Arce. 


211 


Cât de mult îl orbesc pe om dorintele trupești! În afară de 
imensele turnuri, diferite unul de altul, impunătoare, 
remarcabile, nimic altceva nu a rămas în memoria mea despre 
acea minunată catedrală din Chartres. Fumul candelelor și 
lumânărilor patinaseră în negru sculptura Madonei făcătoare de 
minuni, dar eu nu am putut să mă reculeg și să mă rog cu 
fervoare. În cea de-a treia zi, puţin înainte de a se lăsa 
înserarea, am ajuns înapoi la Paris, înfometați și însetaţi, după 
ce călărisem toată ziua. În faţa porţii ne aștepta Antti, care avea 
o figură foarte abătută. După ce am intrat în curte, a spus: 

— Bunule stăpân Hieronymus, în casa voastră s-a întâmplat o 
mare nenorocire. Probabil că sunt un slujitor rău, fiindcă nu am 
fost în stare să veghez asupra bunurilor voastre. Trebuie să vă 
spun că în timpul absenței voastre, rochia prețioasă din velur a 
doamnei Geneviève a dispărut. 

Văzând fața descompusă a lui Antti, meșterul de relicve sacre 
a avut o presimţire sumbră și a dat să intre în casă, dar acesta l- 
a oprit și a spus: 

— Dar nu-i numai asta. Doamna Geneviève a dispărut 
împreună cu rochia ei. 

În felul acesta a gândit Antti să-i anunţe meșterului 
Hieronymus multele nenorociri ce se abătuseră asupra casei lui, 
ca să nu înnebunească bietul om auzindu-le pe toate deodată. |- 
a explicat apoi că doamna Geneviève fugise cu toate 
veșmintele, bijuteriile și vasele de argint din casă. 

— În plus, a continuat umil Antti, am cărat până la călească 
lada cu aur din pivniţă, care era atât de grea că nici doi bărbaţi 
voinici n-ar fi fost în stare să o ridice, dar doamna Geneviève a 
avut încredere în forța mea, de aceea am făcut tot ce-am putut 
ca să-i fiu pe plac, doar mi-aţi spus să-i îndeplinesc toate 
dorințele. 

De groază și uimire, meșterul Hieronymus nu reușea să 
articuleze o vorbă, așa că Antti a spus în continuare: 

— Ușa pivniţei era încuiată cu multe lacăte, iar doamna 
Geneviève mi-a spus c-aţi uitat să-i lăsaţi cheile, așa că am 
împrumutat un baros de la fierăria din colţ și, după multă trudă, 
am reușit să scot ușa din țâțâni. Doar mi-aţi spus să-i împlinesc 
toate dorinţele, nu-i așa? 


212 


Abia în acel moment am înțeles eu amploarea nenorocirii și 
am strigat cu ochii plini de lacrimi: 

— lubite meștere Hieronymus! Femeia voastră perfidă a 
abuzat de încrederea noastră și ne-a trădat. S-o lovească 
fulgerul Dumnezeului din cer și să-i rupă câinii trupul nerușinat! 

Dar meșterul Hieronymus, care vărsa lacrimi amare și-și 
frângea mâinile, a spus: 

— Nu, nu așa! Dumnezeu m-a pedepsit pe drept, pentru c-am 
fost orb și credul. 

A trântit pălăria de pământ, a început să-și smulgă barba și l- 
a lovit cu bastonul pe Antti, care a suportat bărbătește loviturile, 
fără să crâcnească. Până la urmă, obosit, meșterul a lăsat 
bastonul din mână și a spus: 

— Nu ajută la nimic lacrimile și loviturile. Oare ce-aș putea să- 
ţi reproșez ţie, băiat nevinovat, când eu însumi ţi-am poruncit să 
împlinești toate dorinţele femeii mele? 

După aceea a intrat în casă cu pași nesiguri și cu spinarea 
încovoiată. Mi-a fost milă de el, dar și mai multă milă mi-a fost 
de mine, fiindcă am înţeles că niciodată nu-mi voi primi 
răsplata, după tot binele pe care i-l făcusem doamnei 
Geneviève. Mi-am revărsat furia pe Antti și l-am întrebat dacă 
este chiar atât de prost. Antti nu s-a supărat și mi-a răspuns 
liniștit: 

— Doamna Geneviève este o femeie frumoasă și capricioasă. 
Un biet slujitor n-are cum să i se opună, o știi prea bine. După ce 
mi-a povestit cum ai ajutat-o, după ce a pretins că doar ţie îţi 
datorează fericirea, se-nțelege că n-am mai ţinut nici eu seama 
de ce se cuvine și ce nu. Trebuie să-ţi spun că i-a părut tare rău 
că nu a avut timp să te răsplătească, dar nu fi supărat, Mikael. 
Când a văzut că mai șovăi, mi-a dat o arvună din ceea ce ţi-a 
promis ţie, și te asigur că femeia asta știe ce vrea și nu înșală la 
cântar, dimpotrivă, dă peste măsură. 

— Antti, am spus eu, neputând să-mi cred urechilor, ai 
îndrăznit să ai gânduri păcătoase faţă de doamna Geneviève? 

— Ascultă Mikael, mi-a răspuns senin Antti, până a nu afla că 
ai fost păgubit, astfel de gânduri nu-mi trecuseră prin minte. 
Trebuia totuși făcută dreptate, de aceea i-am cerut să-și 
plătească cel puţin o parte din datorie. Așa că n-ai pierdut tu 
chiar totul! Povestea asta s-a petrecut în mare grabă, este 


213 


drept, dar te asigur că am scuturat cât am putut de tare pomul 
și am cules roadele. N-am cum să ţi le dau, chiar dacă ţi se 
cuveneau, dar poţi să-ţi închipui, dacă acest lucru te linişteşte, 
că nu eu am fost în braţele ei, ci tu. 

Dar imaginându-mă în locul lui Antti și gândindu-mă că, în 
profunda lui ignoranță, el credea că mi-a făcut mie un bine, m-a 
apucat o furie cumplită și am început să-l lovesc cu pumnii și să- 
| împroșc cu vorbe spurcate. M-a lăsat să-mi revărs mânia fără 
să protesteze, iar când mi-am venit în fire și m-am liniștit din 
nou, m-a rugat să-i povestesc despre elixirul dragostei. După ce 
am terminat de povestit, m-a privit atent cu ochii lui blânzi și m- 
a întrebat: 

— Dar bine, Mikael, dacă inima ta era atât de aprinsă după 
ea, de ce n-ai folosit băutura fermecată a doamnei Pirjo pentru 
tine? Unde mai pui că, dacă ai fi fost la fel de josnic precum 
nobilul ei amant, ai fi putut pune mâna și pe nouă mii de ducați 
de aur. 

Abia atunci mi s-au deschis ochii, m-am mâhnit în inima mea 
și n-am putut înțelege cum de fusesem atât de naiv. Dar nu 
voiam să-mi recunosc neghiobia, așa că i-am spus lui Antti: 

— Am rezistat ispitei pentru a-mi mântui sufletul nemuritor. 
Dacă aș fi cucerit-o prin vrăjitorie, aș fi căzut în mrejele Satanei. 
lar dacă vrei să știi ce gândesc, află că mă îndoiesc de puterea 
elixirului dragostei și mă întreb dacă nu cumva doar cei nouă 
mii de ducați au aprins atât de pătimașa lor iubire. Aducă-le 
nefericire banii furaţi! Femeie fățarnică, ochii ei erau doar 
minciună, trupul ei doar ispită, mai bine că bătrânul cucernic a 
scăpat de ea! 

Antti a spus: 

— Strugurii sunt acri când nu poţi ajunge să-i culegi. Cât 
despre mine, am căzut deseori în mreje încurcate și pot afirma 
că nu-i prea ușor de scăpat din ele. 

Niciunul dintre noi nu a îndrăznit să meargă și să-i vorbească 
meșterului Hieronymus, l-am lăsat în supărarea lui să plângă, să 
se roage și să ofteze. Peste două zile, el ne-a chemat și ne-a 
spus: 

— Sper că nu veţi povesti nimănui despre nenorocirea care s- 
a abătut asupra mea. Voi renunţa la toţi slujitorii. Am primit o 
scrisoare și știu tot ce s-a întâmplat, așa că n-are niciun rost să 


214 


mă plâng regelui. Acest tânăr rege frivol ar râde doar de necazul 
meu, fiindcă sunt un bărbat bătrân și mi-am închipuit că pot fi 
iubit de o femeie tânără. De mi s-ar face dreptate, aș avea-o din 
nou pe femeia mea acasă, dar la ce bun, dacă eu știu acum că 
ea nu mă iubește. Am să mă rog lui Dumnezeu ca nobilul ei 
amant să n-o nedreptăţească prea mult și am să-mi ascund 
necazul, fiindcă am auzit despre prea mulţi bătrâni care și-au 
amărât viața și mai mult după ce au dat în vileag fățărnicia 
femeilor, fiindcă toată lumea a râs de nebunia lor. Și trebuie să 
fiu mulţumit că nu a fost ea chiar atât de rea ca altele și nu a 
dat foc casei și lucrurilor mele. La o femeie, pasiunea deșteptată 
are forța catastrofelor naturale. Și mai primejdioasă devine 
pasiunea în faţa căreia ridici piedici. Doresc să uit tot ceea ce 
am pierdut, dar trebuie să înțelegeţi că nu vă mai pot vedea în 
fața ochilor mei, fiindcă în fiecare clipă mi-aş aduce aminte de 
femeia care m-a părăsit. Nu din mânie vă depărtez din casa 
mea, dimpotrivă, vă iert din toată inima, chiar dacă aţi fi știut de 
uneltirile femeii mele, și vă dăruiesc fiecăruia câte cinci ducați 
de aur pentru a vă cumpăra tăcerea. 

În timp ce ne-a spus aceste vorbe, ochii i s-au umplut de 
lacrimi. Și-a netezit cu degetele tremurânde barba, ne-a pus în 
mână la amândoi câte cinci ducați de aur și ne-a spus să 
plecăm. Am plecat din casă ca niște câini plouaţi, copleșiți de 
sentimentul vinovăției față de acest om, care, în nefericirea și 
tristețea sa, și-a păstrat demnitatea. M-a consolat totuși gândul 
că, oricum, mai devreme sau mai târziu, tot va fi avut parte de 
această nefericire, prin care acum și-a purificat sufletul, 
devenind mai înțelept și mai umil. 

Am mers pe malul Senei fără să scoatem o vorbă și ne-am 
oprit pe pod să privim faţada nemaipomenit de albă a catedralei 
Notre-Dame. Deodată Antti mi-a spus: 

— Mikael, frate, ia tu acest aur care-mi arde mâinile, fiindcă 
nu cred să-mi poarte noroc! 

Am fost mirat de vorbele lui, dar am luat monedele de aur 
mai înainte de a se răzgândi, i-am mulțumit călduros și l-am 
invitat la Capul îngerului, să mâncăm ceva și să ne gândim 
încotro s-o apucăm. 

Dar nu a mai fost nevoie să chibzuim la viitor, fiindcă destinul 
hotărâse înaintea noastră calea pe care urma să mergem. Când 


215 


să dăm colţul pe rue de la Harpe, ne-a ieșit în întâmpinare, 
escaladând gunoaiele, domnul Didrik, cu fața în parte ascunsă 
de o pălărie cu pene de pupăză. Era îmbrăcat în veșminte 
daneze multicolore și încins cu sabia la centiron. M-a salutat ca 
și cum ne-am fi văzut în ajun și a spus: 

— Ce-i cu spurcăciunea aceea de casă în care trăiești? Și 
unde dracu' ai umblat zilele astea? De două ori am trecut pe la 
tine și nu te-am găsit acasă. Spune repede unde găsesc niște 
vin să-mi dreg gâtul, mai cu seamă că am treabă cu tine. 

— Domnule Didrik, am rostit eu îngrozit, făcându-mi semnul 
crucii, să vă fi trimis diavolul în zbor la Paris? 

— Diavolul sau regele Danemarcei, ce importanţă are? a rostit 
el patetic. Am găsit adresa ta la cancelaria naţiunilor germanice 
a universităţii. Vântul și vremea rea ne-au obligat să acostăm la 
Rouen. Am venit cu o corabie încărcată de francezi degeraţi și 
răniţi, pe care trebuie să-i înlocuiesc cu alți mercenari, fiindcă o 
bună parte din armata regelui Cristian luptă sub flamura 
franceză. Trebuie să te grăbești dacă vrei să tragi foloase de pe 
urma acestor vremuri bune. Trufașul Sten Sture a căzut și nu 
peste multă vreme întreaga Suedie va fi învinsă. Nici nu-ţi poți 
imagina poziția extraordinară la care ai putea ajunge, dar 
trebuie să te grăbești, fiindcă cei care vor fi primii, vor apuca 
bucata cea mai bună. 

Veștile lui bune m-au umplut de bucurie, așa că am mers la 
Capul îngerului, unde am comandat pentru toţi o masă de 
sărbătoare. Mă îndoiam eu că m-ar fi căutat domnul Didrik dacă 
n-ar fi fost vorba de niște avantaje pe care să le tragă de pe 
urma mea, dar este drept, noi aveam în acel moment interese 
comune, și cu cât mai mult îmi vorbea, cu atât mai mare îmi era 
convingerea că venise vremea să fiu răsplătit de regele Cristian 
pentru serviciile aduse Uniunii. Totul era să ajung din timp, 
pentru a nu pierde momentul când urma să fie împărțită prada. 

— După ce Sten Sture a murit din cauza rănilor, în faţa regelui 
nu mai există piedici, a spus domnul Didrik. Rezistenţa 
suedezilor se topește ca gheaţa și cetăţile capitulează una după 
alta fără luptă. Papa îl susţine pe regele Cristian, fiindcă este 
cumnatul împăratului Carol Quintul, iar bancherul Fugger îi 
finanţează campania de război în schimbul minelor de aramă ale 
Suediei. Așa că a avut cu ce să plătească și mercenari din 


216 


Scoţia, care sunt cei mai sălbatici. Când au ajuns la Copenhaga, 
au început să se omoare între ei. În piaţa Amager, am văzut cu 
ochii mei cum l-au ucis pe unul ce-și căutase scăpare sub burta 
calului maiestăţii sale. Când am plecat eu din Suedia, se 
suspendaseră ostilitățile pentru o anumită vreme, așa că cel mai 
înţelept ar fi dacă ai lăsa dracului cărţile și ai veni cu mine la 
Copenhaga, de unde vom pleca apoi în Suedia. 

Era atât de nerăbdător să se întoarcă, încât, după ce corabia 
a fost încărcată cu pulbere de tun, sare și două tunuri de calibru 
mijlociu, a ridicat ancora din portul Rouen, lăsându-i în paza 
Domnului pe mercenarii cu degete sau cu alte părți ale trupului 
degerate. După ce am fost bine încercaţi de vânturi puternice și 
de furtuni, la începutul lunii mai am ajuns cu bine în Copenhaga. 
Acolo aveam să aflăm că, doar cu câteva zile înainte, regele 
plecase spre Suedia pentru a pregăti asediul Stockholmului și a 
convocat adunarea legislativă suedeză pentru începutul lunii 
iunie. După ce au fost încărcate proviziile de alimente și de 
băutură, corabia și-a continuat drumul spre coastele Suediei. 

Tot timpul drumului, mai puţin în zilele când am suferit de rău 
de mare, domnul Didrik nu a încetat să aducă elogii regelui 
Cristian și să prevestească viitorul nostru strălucit. Dacă înainte 
tot mai aveam unele îndoieli asupra Uniunii, în momentul 
debarcării la Stockholm am fost pătruns de sentimentul că 
popoarele nordului trăiesc zilele cele mai extraordinare din 
istoria lor. Până și cel mai aprig dușman al Danemarcei, doctorul 
Hemming Gadh, prevestea măreţia imperiului nordic și aducea 
omagii regelui Danemarcei. De altfel, el își consacra toată 
energia pentru a convinge oamenii regatului suedez să treacă 
de partea regelui Cristian, pentru a fi evitate masacrele. 

Am fost bucuros când am văzut pentru prima oară turnurile 
Stockholmului și mestecenii albi în lumina curată a primăverii. 
Ce zile frumoase erau și ce primăvară în inima mea! Pădurea de 
catarge a flotei regale se întindea cât cuprindeai cu ochii și 
corturile albe vegheau în faţa cetăţii asediate. Dar, pentru a 
povesti despre asediul Stockholmului și despre regele Cristian, 
trebuie să încep o nouă carte. 


217 


Cartea a patra 


Veronika 


Poate că, privită de la o anumită distanţă, în lumina 
primăvăratică a soarelui, o tabără militară nu este chiar complet 
lipsită de farmec, dar, dacă ești nevoit să-ţi duci zi de zi viața 
într-un astfel de loc, înţelegi că o mai mare mizerie, desfrânare, 
neastâmpăr și violență nu există altundeva în lume. La sute de 
pași depărtare de tabăra militară, și tot se simte miasma acră 
de excremente și urină, și tot se aud zgomotele asurzitoare, 
zdrăngănitul de arme, urletele și blestemele, certurile și 
încăierările dintre soldaţii beţi. Mă încumet să afirm că, în acele 
trei luni de zile cât a durat asediul, soldaţii din armata regelui au 
avut mai mult de suferit de pe urma propriilor camarazi de arme 
decât de pe urma proiectilelor vrăjmașe sau a contraofensivei 
asediaţilor. 

Pe lângă scoțieni, francezi și germani, care reprezentau 
principala forţă, în armata regelui Cristian erau și suedezi 
simpatizanți ai Uniunii, și, bineînţeles, danezi, toate aceste etnii 
fiind într-o perpetuă neînțelegere și înfruntare. Pentru scoțieni, 
era o chestiune de onoare să-i oropsească pe francezi și pe 
germani, să-i lovească, să le ia pungile cu bani și armele. 
Scoţienii erau urâţi de toată lumea, iar francezii și germanii se 
dovedeau a fi cei mai buni prieteni doar când era vorba de 
urmărirea și de pedepsirea vreunui scoţian imprudent ce se 
depărta de grupul său. Dacă flagelatorii desemnaţi pentru 
păstrarea ordinii se amestecau cumva în aceste încăierări 
zilnice, fiecare etnie sărea degrabă în apărarea conaţionalului, 
amenințând și cerând dreptul de a-l judeca pe cel învinuit după 
propriile legi și de a-l trece printre sulițe, ceea ce însemna, de 
fapt, o anulare a oricărei judecăţi, chiar dacă cel vizat se făcea 
vinovat de omor. În schimb, dacă se dovedea că un soldat a 


218 


furat de la un conaţional sau a trișat la zaruri, trecerea printre 
sulițe era nenorocită. Primul lucru pe care l-am văzut când am 
ajuns eu în tabără, a fost o astfel de judecată a unui soldat 
german ce trișase la zaruri, de la care camarazii își luau rămas- 
bun, unii suspinând trist, alţii încurajându-l cu glume grosolane. 
După ce a sărutat crucea, vinovatul a alergat cu capul gol și fără 
arme printre sulițași, iar ei l-au lovit până ce a căzut mort de 
rănile prin care i se scursese sângele. 

La fel de descumpănit ca după acea aprigă judecată am fost 
și când am văzut multele femei care mișunau prin tabără. Cărau 
lemne pentru foc, pregăteau mâncare, spălau veșminte, 
vindeau bere, îngrijeau răniţi, dar își practicau cu râvnă și 
meseria păcătoasă, care, de fapt, era pricina majoră care le 
dăduse brânci să-i urmeze pe mercenari. 

Domnul Didrik spunea că orașul va capitula de îndată ce 
adunarea legislativă va răspunde la apelul regelui. De aceeași 
părere erau și mercenarii, care credeau că, în ceea ce-i privește, 
războiul este deja terminat. Nedorind ca, mai târziu, populaţia 
orașului să le fie ostilă, aceștia se mulţumeau cu două-trei 
lovituri de tun pe zi, doar să le aducă aminte asediaţilor că 
războiul continuă. Neavând niciun reper și fiind eu total 
dependent de domnul Didrik, îl urmam la tot pasul. Până la 
urmă, acest lucru l-a enervat și a început să-mi șuiere supărat 
că mă ţin de el ca o muscă sâcâitoare. Nu-i reușise planul: 
regele, prins cu o mulțime de lucruri importante, nu-l primise 
încă în audienţă. Eu îi încurcam pe toţi și, ca întotdeauna, 
duceam mare lipsă de bani. Mâncarea, efectele militare și brațul 
de paie pentru odihna de noapte trebuiau plătite. In așteptarea 
clipei când urma să fie nevoie de mine, trebuia să găsesc un 
mod de supravieţuire. 

Antti intrase în slujba unui meșter armurier din Germania și 
nu ducea lipsă de nimic, fiindcă tunarii erau la mare cinste. 
Numai că, fiind la doi pași de zidurile orașului asediat, își risca în 
permanenţă viaţa. La început m-am gândit și eu să-i urmez 
exemplul, dar după ce am văzut cu ochii mei cum au zburat 
bârnele de susţinere ale valului de pământ din faţa tunurilor din 
cauza unui proiectil tras de pe zidurile orașului asediat, mi s-a 
risipit deodată orice interes pentru această treabă. Mi-am șters 
faţa plină de pământ, i-am mulţumit lui Dumnezeu că am scăpat 


219 


cu viaţă, l-am lăsat pe Antti la tunurile lui și am plecat degrabă 
în capătul de miazăzi al taberei, unde împărţisem până atunci 
un loc de dormit cu un danez de la manutanţță. 

Pe când mă întorceam, mi-a ieșit în cale un mercenar german 
cu o față de neghiob, care mergea clătinându-se și ținând într-o 
mână o ureche care tocmai îi fusese tăiată. Cu cealaltă mână 
încerca să împiedice curgerea năvalnică a sângelui. Era atât de 
beat, că abia reușea să se ţină pe picioare, iar jumătate din 
tunică îi era năclăită de sânge. Crezându-mă chirurg, mi-a spus 
sughițând: 

— lisuse Hristoase, oare ce se-ntâmplă cu mine? Cum se face 
de stau eu în mijlocul drumului cu urechea asta-n mână, când 
doar acum câteva clipe jucam liniștit zaruri? Pe numele tuturor 
sfinţilor, doctore, coase-mi urechea la loc. Cum o să mă duc eu 
acasă fără o ureche? Imi vine de pe-acum să intru-n pământ de 
rușine. 

l-am spus că nu sunt medic, ci cărturar, și i-am propus să pun 
o vorbă bună pentru el într-o rugăciune adresată Sfântului Petru, 
ca să nu rămână doar el păgubit, ci să-și piardă și făptașul o 
ureche. Saxonul a avut o oarecare șovăială, după care a zis: 

— Să mă ferească Dumnezeu de îndoială asupra minunilor pe 
care Sfântul Petru le-ar putea face! Dac-ar fi de ales, parc-ar fi 
mai bine de mi-ar crește altă ureche, dar nu știu să-i fi crescut 
cuiva la loc mădularul retezat, cât de înfocat s-ar fi rugat 
nefericitul la toţi sfinţii. În schimb, am auzit că există un medic 
vestit, care coase răni și vindecă de fierbințeli la un preţ 
multțumitor. Se spune că și-ar fi vândut sufletul diavolului, de 
aceea, cei mai mulţi îl ocolesc. Fii bun și ajută-mă să ajung la el, 
că de-atâta sânge pierdut au început să mă lase puterile. 

Era teribil de beat, așa că, din milă creștinească, l-am ajutat 
să ajungă la spitalul de campanie. In prag, un bărbat de vreo 
treizeci și cinci de ani cresta cu tăișul sabiei niște semne 
cabalistice pe o placă de lemn. A tresărit și a început să ne 
apostrofeze cu cele mai grosolane înjurături  saxone, 
cercetându-ne în același timp mirat, cu o privire limpede și 
ascuţită. Scund de statură, dar vânjos, avea pungi groase sub 
ochi și un început de chelie, care-i dădeau un aer de bătrân 
erudit, în ciuda faptului că era încă tânăr. 


220 


— Preaînvățatule, mult prețuitule și ilustrule medic, i s-a 
adresat soldatul, întinzând cu respect mâna murdară în care 
ținea urechea. Coaseţi-mi urechea aceasta la loc și vindecaţi- 
mă! Doar diavoleasca voastră măiestrie mă mai poate salva 
după toate câte mi s-au întâmplat. 

— Măiestria vine de la Dumnezeu, neghiobia de la diavol, i-a 
răspuns enervat medicul. Ești beat ca un porc și mai ţii și 
mizeria aia-n mână! Arunc-o degrabă în hârdăul cu mădulare 
amputate! Eu nu sunt nici şarlatan care să-ţi ia banii de 
pomană, nici făcător de minuni. Am să-ți curăţ rana și am s-o 
leg, doar atâta pot face. E drept că într-un târg din ltalia am 
văzut cu ochii mei cum un chirurg i-a cusut unui oarecare 
neghiob urechea retezată. Toată lumea din jur l-a ridicat în slăvi 
lăudându-i măiestria, numai că, peste câteva zile, urechea 
aceea a putrezit, iar rana nu s-a mai putut închide niciodată. 

Soldatul a început să geamă și să-l implore, dar medicul i-a 
smuls hotărât urechea din mână și a aruncat-o în hârdău. Mi-a 
poruncit să imobilizez capul soldatului, a spălat rana, a uns-o cu 
alifie și a bandajat-o cu multă îndemânare într-o pânză curată 
de in. Apoi i-a cerut soldatului banii cuveniţi și i-a poruncit să 
vină peste câteva zile pentru a-i schimba bandajul. In vorbele 
rostite și în modul cum acţionase se simţea siguranţa și știința 
unui mare maestru. Nu am mai putut să mă desprind de acolo, 
ca și cum aș fi fost vrăjit de ochii lui pătrunzători. 

— Ce vrei de la mine? De ce-mi tulburi liniștea? m-a întrebat 
medicul. 

— Învăţate maestre, am spus. Sunt un student sărac, în 
așteptarea poruncilor maiestăţii sale, regele. Dar până atunci nu 
am din ce să-mi câștig viața. Primiţi-mă ca discipol și învățați- 
mă meseria voastră! Cunosc din copilărie multe plante 
tămăduitoare, poate că v-aș fi de oarecare folos. 

A râs batjocoritor și a spus: 

— Oare cu ce-ai putea să-mi fii de folos? Dar nici nu știi cu 
cine vorbești. Află că eu sunt marele doctor Theophrastus 
Bombastus Paracelsus von Hohenheim. Am studiat la 
universităţile din Franţa și din Italia, unde, de fapt, nu am avut 
ceva nou de învăţat, și am călătorit ca să-mi desăvârșesc 
măiestria în Spania, Granada, Lisabona, Anglia, Olanda și în 
multe alte ţări, dar nu cred că are rost să le menţionez pe toate. 


221 


Am ales alt drum și am rupt-o cu toţi aceia care-și imaginează 
că pot învăța ceva stând la căldurică, mâncând pui fripţi și 
înveșmântându-se în mătăsuri și velur. Știința mea este știința 
naturii, cartea după care studiez este marea carte a tainelor 
naturii, lumina care mă călăuzește este lumina naturii, de aceea 
se tem oamenii și spun despre mine c-aș practica magia neagră, 
c-aș fi vrăjitor și diavol. 

M-am temut și l-am venerat deopotrivă pentru siguranţa pe 
care o avea, pentru înflăcărată credinţă în sine însuși și în arta 
sa. Și am simţit cum se strecoară în mine puternica lui dorință 
să-mi reînsufleţească propria voinţă, ca pe o frunză uscată pe 
care focul o prinde în vârtejul lui și o face să ardă cu flacără. 
După ce a chibzuit puţin, a spus: 

— Dacă mă gândesc bine, mi-ar trebui un discipol care să 
cunoască limba localnicilor, ca să mă pot înţelege cu bărbierii, 
maseurii, moașele, tămăduitorii, ţiganii și călăii, fiindcă și-n cel 
mai întunecat colț de lume poți învăţa ceva. Fiecare ţară are boli 
specifice, pe care le tămăduiește cu propriile leacuri. 

M-a condus în hambarul care ţinea loc de spital și a deschis 
lada cu plante tămăduitoare. Pe unele le cunoșteam, pe altele 
nu, iar el m-a îndemnat să-i vorbesc despre proprietăţile 
terapeutice ale celor pe care le știam, comparând cunoștințele 
mele cu însemnările lui personale. Apoi a spus: 

— La Copenhaga, am întâlnit o bătrână tămăduitoare din 
Olanda, numită Sigbrit. De la această femeie șireatăa și 
înţeleaptă am învăţat despre bolile și despre buruienile nordului. 
Multe seri am stat de vorbă cu ea la o halbă de bere, în timp ce 
în faţa casei ei, dârdâind în gerul de afară, așteptau nobilii cei 
mai puternici din regat. Eu mă îndoiesc că ei i-ar fi prețuit 
virtuțile de tămăduitoare. Cred că veneau la ea doar pentru că 
preaputernicul rege Cristian își apleacă urechile mai mult la 
sfaturile bătrânei Sigbrit decât la acelea ale sfetnicilor de la 
curtea regală. 

L-am întrebat uimit: 

— Aţi cunoscut-o pe înteleaptă Sigbrit? Sunteţi un om 
norocos, doctore Paracelsus! Dacă veţi intra în slujba lui, regele 
vă va răsplăti cu mult aur, cu domenii și cu păduri verzi. 

Mi-a aruncat o privire sălbatică, a înjurat apăsat și mi-a spus: 


222 


— Norocul mea este toiagul călătorului și bucuria de a culege 
cât mai multe învățături bune, nimic altceva nu mă interesează 
în afară de știință. Eu știu că voi ajunge cândva cel mai bun 
medic din lume, iar cei mai iluștri doctori ai înaltelor universități 
nu vor fi demni nici să lege șnururile încălțărilor mele. Să fi 
râvnit la bogăţie, m-aș fi putut de mult înveșmânta în mătase și 
velur, aș fi putut de mult purta coliere de aur, numai că eu sunt 
mulțumit cu veșmintele aspre de călător și cu mâncarea 
săracului. Nu-ţi sporești știința dacă stai la curtea nu știu cărui 
rege sau împărat. Ca să cunoști, trebuie să strângi cu încredere 
mâinile aspre ale celor care înţeleg graiul naturii. Ştiinţa este 
asemenea femeii frumoase, pentru care unii sunt în stare să 
străbată pământul de la un cap la altul ca să o găsească. Nu 
merită, bineînțeles, să-ţi risipești banii pe frumusețea bătrânei 
Sigbrit, fiindcă ea este o babă rea de gură, cu obrajii umflaţi de 
bere, care înjură mai ceva ca un marinar olandez sau ca un 
vânzător de pește, dar, în ceea ce privește leacurile și plantele, 
cunoștințele ei sunt strălucite. Ea m-a privit cu respect, fiindcă 
nici știința mea nu este de lepădat, de aceea m-a întrebat dac- 
aș putea să-i dau o explicaţie asupra morții frumoasei ei fete, 
Dyveke. Dar de la moartea acestei favorite a regelui s-au scurs 
trei ani, așa că eu nu am putut să-i dau niciun răspuns. A murit 
cu arsuri cumplite în pântece, la doar câteva zile după ce 
mâncase câteva cireșe. Pântecele fetei devenise dur ca o piatră 
și, în ciuda tuturor încercărilor ei disperate, sărmana Sigbrit nu a 
reușit să o salveze. Regele a dat poruncă să fie decapitat nobilul 
care o servise cu cireșe, bănuindu-l că a otrăvit-o, dar poate că 
fata a murit din altă cauză. În orice caz, regele s-a îngrijit ca 
tânăra femeie să aibă un mormânt deosebit de bogat. 

Așa am ajuns eu să fiu pentru o scurtă perioadă discipolul 
medicului Paracelsus. Am învăţat să-i cunosc obiceiurile, care, n- 
aș putea spune că erau dintre cele mai onorabile, fiindcă el 
căuta cu ardoare doar compania oamenilor ciudați și simpli, 
împreună cu care se îmbăta până nu mai știa pe ce lume se 
află. Nu pentru că nu s-ar fi găsit oameni învăţaţi și nobili, care, 
fără îndoială, ar fi fost bucuroși să-l cunoască, fiindcă reputația 
lui creștea de la o zi la alta, ci doar dintr-o dorință încăpăţânată 
de a se amesteca cu prostimea și cu cei mai dubioși dintre 
oameni. Spunea că-și slobozește vânturile pe tot ce gândesc 


223 


oamenii despre el, fiindcă oamenii nu sunt stăpânii lui, 
dimpotrivă, depind de el, cel care-i poate vindeca și care, într-o 
oarecare măsură, este asemenea lui Dumnezeu. 

Era un stăpân și un profesor obositor. În clipele de neliniște, 
se trezea în mijlocul nopţii și hoinărea pe câmp după plante 
medicinale, dacă poziţia aștrilor era favorabilă, sau se așeza 
lângă gura mormintelor pentru a sporovăi cu spectrele morților. 
Nu se mai sătura de clarul nopţilor de vară, când, în lumina 
estompată a nordului, mestecenii străluceau ca argintul și 
păsările cântau ca ziua. Nu îi era teamă de vecinătatea leșurilor 
pe care mișunau viermii, nici scârbă de duhoarea lor. Se așeza 
lângă gura mormintelor la orele cele mai grele ale nopţii și 
invoca spiritele defuncţilor, în timp ce pe mine mă lua cu fiori 
reci pe șira spinării de groază. 

— Omul are un corp terestru și un corp astral. În momentul 
morţii, amândouă se dispersează. Corpul terestru se întoarce în 
țărâna din care a venit, corpul astral se întoarce la stele. De 
aceea, omul ai cărui ochi sunt deprinși să privească lumina 
naturii, poate percepe formele astrale care plutesc deasupra 
mormintelor în timpul putrezirii lor, acestea fiind și mai lesne de 
văzut în timpul războaielor, când oamenii mor pe neașteptate, 
mai înainte de a li se fi sfârșit zilele vieţii date și corpul astral 
zăbovește mai multă vreme pe pământ. În lumina zilei, ochiul 
omenesc nu poate percepe formele astrale. Dar aceste nopți ale 
nordului, când nici lumină puternică nu este, nici întuneric, sunt 
cele mai prielnice pentru asemenea observaţii. 

Eu l-am crezut, mai cu seamă că, tot privind noapte de noapte 
semiîntunericul dimprejurul mormintelor, am început să disting 
forme omenești plutind în negură. Dar utilitatea acestor nopţi de 
veghe nu am înţeles-o și am regretat întotdeauna că nu mi-am 
împlinit somnul. 


2 


Între timp, adunarea legislativă s-a întrunit și a ratificat 
tratatul de pace, recunoscându-l astfel pe Cristian rege ereditar 
al Suediei și obținând asigurarea că el îi va ierta pe toţi cei care i 
se vor supune. Toate ar fi putut fi drepte și bune dacă și 


224 


reprezentanţii Finlandei ar fi răspuns chemării regelui 
Danemarcei și ar fi participat la adunare. Pe de altă parte, 
fortăreața  Stockholmului şi orașul continuau să opună 
rezistenţă, iar văduva lui Sten Sture nu voia să aibă a face cu 
adunarea legislativă, cu atât mai mult să se supună hotărârii ei. 
Stockholmul era bine aprovizionat cu alimente și arme, iar 
mercenarii armatei regale nu manifestau o prea mare tragere 
de inimă ca să-l ia cu asalt, fiindcă, de câte ori dădeau să 
înainteze spre ziduri, dinspre cetate începeau să tragă tunurile. 

Mercenarii nu aveau nimic împotriva trândăvelii, dacă tot 
primeau solda și erau zile calde de vară. Dar fiecare zi însemna 
o cheltuială imensă, așa că regele a fost nevoit să se întoarcă în 
Danemarca pentru a trimite spre Suedia corăbii cu alimente și 
pentru a împrumuta bani pentru plata armatei. Doctorul 
Paracelsus se pregătea să călătorească până la minele de cupru 
ale Suediei, pentru a studia bolile specifice lucrătorilor din mine, 
și probabil că l-aș fi însoţit, dacă domnul Didrik nu m-ar fi 
chemat la doctorul Hemming Gadh pentru o discuţie importantă, 
care urma să-mi schimbe planurile. 

— Este o rușine, a spus domnul Didrik, în timp ce mergeam 
spre doctorul Gadh. Lucrurile se tărăgănează până nu se știe 
când, din cauza perseverenţei diabolice a unei femei, iar nobilii 
și burghezii din Stockholm îi cântă-n strună acestei doamne 
Cristina ca niște copii, în loc să răspundă apelurilor regelui. Până 
la urmă, dacă nu vor răspunde, ne vom juca de-a Sfântul Petru 
în Suedia. 

Am spus: 

— Este drept că regele a promis iertare tuturor acelora care i 
se vor supune, dar eu sunt îngrozit când îi aud pe căpitanii de 
oaste afirmând că nu sunt încă destule văduve de suedezi 
înstăriți cu care să se însoţească și că ţăranii vor trebui să 
înveţe să cultive pământul doar cu o singură mână și cu un 
singur picior. Sper să fie doar glume spusele lor, fiindcă regele 
Cristian le-a trimis sare și a făgăduit că-i va despăgubi pe toți 
cei care au suferit pierderi în timpul războiului. 

Domnul Didrik a spus: 

— O sută de ani a ţinut Uniunea și mereu au fost doar 
răzvrătiri, neliniști și masacre din cauza acestor nobili suedezi 
prea mândri pentru a se înclina în fața autorităţii suveranului și 


225 


prea făţarnici pentru a respecta învoielile. Războiul l-a costat 
mulţi bani pe maiestatea sa regele, atât de mulți, încât acum 
Danemarca este o ţară săracă. Ar fi drept ca noi, bărbații 
Danemarcei, care ne-am jertfit averile, vieţile și sângele nostru 
pentru rege, să fim răsplătiți pentru pierderile suferite și să fim 
asiguraţi că odată războiul terminat, Suedia nu se va mai 
răzvrăti niciodată și nu va mai încerca să se desprindă din 
Uniune. Acest lucru este clar ca lumina zilei, de aceea, după ce 
toate cetățile și orașele vor fi în puterea regelui, în această ţară 
trebuie să se facă ordine. Dar nu spune asta doctorului 
Hemming, fiindcă el este un bărbat bătrân cu mintea ușor 
slăbită. 

Vorbele lui m-au descurajat și mai mult, iar doctorul Hemming 
era într-adevăr un bărbat bătrân căruia îi tremura capul cărunt, 
care schimbase pintenii și pălăria cu pene din zilele tinereţii pe 
sutana cernită de cleric. M-a întâmpinat cu căldură și mi-a spus: 

— Domnul Didrik mi-a vorbit despre tine și mi-a spus că ești 
un bărbat care preferă pacea și înțelegerile. Mi-a povestit de 
asemenea că ai suferit în propria ţară ca susţinător al Uniunii. 
Dar acuma trebuie să uităm toate câte au fost și să ne gândim 
la binele ţării noastre. Toată viaţa am luptat împotriva Uniunii, 
dar dintr-o dată ochii mi s-au deschis și am înţeles că este 
zadarnic să te împotrivești celui care nu poate fi învins. Fiindcă, 
într-adevăr, regele Cristian are o armată de neînvins, și am 
convingerea că hotărârile lui sunt de neclintit și intenţiile bune. 
De aceea, fiecare om care luptă împotriva lui nu face altceva 
decât să înrăutățească lucrurile, fiindcă important este doar să 
obţinem pacea și să trăim în bună înțelegere sub aceeași 
coroană, fie că suntem danezi, norvegieni, suedezi sau 
finlandezi. Dar episcopul Arvid al Finlandei și, asemenea lui, 
mulți alți seniori ai Finlandei, continuă să se încăpăţâneze și să 
asculte mai degrabă sfaturile răzvrătitei doamne Cristina decât 
să citească scrisorile regelui și să ia în seamă avertismentele lui, 
fiindcă mare nenorocire va fi peste poporul nostru dacă regele 
va trebui să-și trimită armata. Nu pot face nimic decât să mă 
întristez și să mă gândesc tot timpul la prietenii mei de altădată 
și la fraţii mei de sânge, care, dintr-o încăpățânare prostească, 
își vor frânge gâtul. 


226 


— Înţeleg prea bine toate astea, am spus. Domnul Didrik mi-a 
explicat bunele intenţii ale regelui Cristian, care a promis 
poporului pește și sare, precum și iertare seniorilor răzvrătiți. 
Dar cu ce pot fi eu de folos? 

Doctorul Hemming a spus: 

— l-am scris episcopului Arvid o scrisoare lungă, conjurându-l 
să se supună cât mai este vreme. Va trebui să-i duci scrisoarea 
și, totodată, fiindcă te-ai născut și ai crescut la Turku, să le 
vorbești burghezilor și oamenilor din popor, explicându-le că 
orice rezistenţă este inutilă și periculoasă. iți va fi ușor să le 
vorbeşti, pentru că ai văzut cu ochii tăi uriașa armată a regelui 
și vei putea afirma cu conștiința împăcată că Stockholmul se va 
preda nu peste multă vreme. Am vorbit cu consilierii primăriei, 
care nu au nimic împotriva deschiderii porților orașului, numai 
că la mijloc este lipsa de înțelegere a acestei femei 
încăpăţânate. Vorbele înțelepte alunecă pe lângă urechile unei 
femei ca apa pe lângă gâtul unei gâște. Am trimis mesaje 
secrete la toate fortărețele Finlandei, în care am explicat că 
regele nu dorește vărsare de sânge și război, dar despre asta tu 
nu trebuie să știi, treaba ta este la Turku. 

— Mult preţuite părinte Hemming! am spus. Dar eu nu sunt 
un orator. Sunt prea tânăr și fără experienţă pentru o misiune 
atât de importantă. În rest, episcopul Arvid mi-a promis funia 
spânzurătorii dacă voi îndrăzni vreodată să mă întorc la Turku. 
Simpatizanţii Uniunii, care au reușit să fugă din Turku, au 
povestit că mulţi dintre cei care s-au încumetat doar să 
vorbească despre cedarea de bunăvoie a orașului au fost 
spânzurați sau decapitaţi. De aceea, vă rog, trimiteţi în acea 
vizuină de lupi pe altcineva, trimiteţi acolo un bărbat mai 
priceput și mai viclean decât mine! 

— Modestia dă farmec tinereţii, a spus doctorul Hemming, dar 
cel care dorește să cucerească lumea nu trebuie să abuzeze de 
prea multă modestie. Faptul că domnul Didrik te-a recomandat 
îmi este de ajuns, iar scrisoarea pe care ţi-o dau pentru 
episcopul Arvid este totodată scrisoarea care te va proteja. 
Domnul Didrik mi-a povestit despre aspiraţiile tale. Dacă-ţi vei 
îndeplini bine și cu credință misiunea aceasta, eu îţi făgăduiesc 
că voi vorbi cu reprezentantul papei pentru a fi absolvit de 
păcatul mamei tale - iar pentru acest lucru nu este nevoie decât 


227 


de o pană de gâscă, de pecetea pontificală și de înțelegere -, ca 
să poți fi hirotonisit preot, și nu mă îndoiesc că episcopul Arvid 
îți va acorda o prebendă convenabilă. 

— Părinte Hemming, am spus, vă voi păstra veșnică 
recunoștință pentru bunăvoința pe care mi-o arătaţi, dar nu pot 
înţelege ce legătură au aceste lucruri ecleziastice cu drumul la 
Turku, unde toată lumea mă va întâmpina ca pe un tâlhar și 
trădător, unde nici chiar în ochii prietenilor de altădată nu voi 
îndrăzni să privesc. 

Doctorul Hemming a fost profund tulburat, faţa i s-a făcut 
deodată stacojie și mi-a spus indignat: 

— Oare sângele pe care l-am vărsat pentru poporul meu și tot 
ceea ce am făcut în viața asta nu sunt dovezi că sunt cel mai 
patriot dintre patrioţii Finlandei? Dacă eu, un bărbat cu părul 
cărunt, suport să fiu numit nebun și trădător, umerii tăi tineri 
nu-s destul de puternici pentru a duce aceeași povară? Dacă ai 
ceva împotriva planului meu, spune! Dar dacă doar pe jumătate 
crezi în Uniune, atunci este inutil să slujești Sfintei Biserici și 
împăratului. În război și în politică nu se merge niciodată cu 
jumătăţi de măsură. Dacă te apuci să tragi cu tunul, nu-l încarci 
pe jumătate, iar de-ţi este frică, mai bine te duci acasă şi-ți 
ascunzi capul sub pătură. 

Aceste vorbe m-au încurajat și au fost, fără îndoială, cele mai 
înțelepte din toate pe care le-a spus până atunci, așa că am luat 
scrisoarea și cele câteva monede de aur pe care mi le-a dat 
pentru drum. Călătoria s-a dovedit a fi mult mai puţin 
periculoasă decât bănuisem. Am fost dus cu o corabie ușoară, 
care m-a lăsat undeva aproape de Naantali, de unde am plecat 
călare la Turku. La toate popasurile le-am vorbit oamenilor și ei 
au ascultat cu vădit interes promisiunile regelui Cristian. Le-am 
spus că și o pace amărâtă este mai bună decât o ceartă 
exagerată și că doar seniorii, care se tem să nu-și piardă 
bunurile și privilegiile, doresc războiul. Am fost întâmpinat ca un 
bun vestitor, fiindca le-am anunţat pacea. Nimeni nu m-a 
prigonit, nimeni nu mi-a spus vreo vorbă rea, cum mă temusem. 
Vestea despre impresionanta armată a regelui făcuse înconjurul 
Finlandei imediat după Vinerea Mare cea înspăimântătoare de la 
Uppsala, așa că nimeni nu-i dorea pe Otto Nilku și pe mercenarii 
scoțieni. 


228 


Dar, ajuns la porțile orașului Turku, nu mi s-a dat voie să intru 
în cetate. Episcopul Arvid era plecat la castelul episcopal din 
Kuusisto pentru a inspecta lucrările de apărare, așa că am 
călărit până acolo și am ajuns seara târziu. Deși era întuneric, în 
curtea castelului continuau lucrările de fortificare la lumina 
torțelor și a vaselor cu gudron aprins. In locul veșmintelor 
sacerdotale, episcopul Arvid purta o cuirasă strălucitoare și se 
plimba printre lucrători și lemnari cu dezinvoltura unui 
comandant de oști. M-am adresat lui cu respect și i-am spus 
cinstit că am sosit direct din Stockholm ca să-i înmânez o 
scrisoare din partea doctorului Gadh. A luat scrisoarea, a ridicat 
torța să-mi vadă faţa, apoi, după ce m-a recunoscut, a început 
să strige la gardieni: 

— Închideţi-l pe acest bărbat. Îl vom spânzura, ca să se teamă 
toți sperjurii, fiindcă acesta este Mikael, fiul târfei, trădătorul 
orașului Turku. 

Am simţit că mi se apropie sfârșitul, totuși m-am îmbărbătat 
singur, am căzut în genunchi în faţa lui și l-am rugat: 

— Părinte Arvid, citiţi mai întâi epistola bunului doctor 
Hemming Gadh! Este totodată și scrisoarea care mă ocrotește, 
fiindcă eu sunt mesagerul lui. Dacă mă veţi spânzura, aprigă va 
fi mânia regelui Cristian, dar dacă vă veţi arăta binevoitor, vă 
pot fi de folos atât vouă, cât și întregii ţări. 

Dar episcopul Arvid a poruncit neîndurător să fiu deposedat 
de cal și de sabie. Apoi am fost legat cu o frânghie și coborât 
într-un puț ce servea drept temniţă, unde colcăiau broaște, 
șobolani și alte scârboșenii amestecate cu paie putrezite, și 
unde am avut destul timp să cuget asupra măreției regelui 
Cristian și a înţelepciunii doctorului Hemming, până dimineaţă, 
în zori, când am ajuns la concluzia că nu face să dai un ban nici 
pe măreţia unuia, nici pe înţelepciunea celuilalt. Dar în timpul 
zilei a fost deschis acoperișul zăvorât, am fost tras afară și dus 
în fața episcopului. Eram atât de murdar, încât, după ce m-a 
mirosit, bunul episcop a dat ordin să fiu dus la saună, să mi se 
dea cu împrumut alte straie și să-mi fie spălate și curățate 
veșmintele mele. În saună starea mea de spirit a început să se 
refacă, iar după ce am mâncat o strachină de supă și am băuto 
cană de bere tare, mi-a sporit încrederea și m-am gândit că nu 
am nimic de pierdut, ci doar de câștigat. Ținându-mi cu 


229 


amândouă mâinile mult prea largul pantalon de împrumut, am 
ajuns din nou în faţa episcopului și i-am spus curajos că-l voi 
informa pe regele Cristian despre modul dezonorant în care sunt 
primiţi solii maiestăţii sale. Nu m-a apostrofat pentru obrăznicia 
de a-i fi vorbit astfel. Avea în faţă scrisoarea doctorului 
Hemming, ușor mototolită. După ce a netezit-o și a mai citit-o o 
dată, mi-a spus: 

— Mikael, fiule, mi-e inima neliniștită și încărcată de toată 
nefericirea care s-a abătut asupra regatului nostru. Uită că te- 
am întâmpinat cu atâta cruzime, însă am fost tare mâniat că te- 
ai pus în slujba regelui. Dar când un bărbat ca doctorul 
Hemming devine susținătorul regelui Danemarcei, îi poate fi 
iertată și unui tânăr lipsit de experienţă slăbiciunea de a susține 
aceeași cauză. Povestește-mi pe îndelete tot ceea ce știi despre 
armata și corăbiile de război ale acestui rege și despre modul de 
apărare a Stockholmului asediat! 

l-am povestit tot ceea ce știam cât am putut de bine, 
neabătându-mă de la linia propusă de doctorul Hemming, care 
mă sfătuise ce trebuie și ce nu trebuie să spun, iar episcopul 
Arvid m-a ascultat suspinând și plimbându-se înainte și înapoi 
prin încăpere. Când am terminat, mi-a spus: 

— Trebuie să cred tot ceea ce mi-ai povestit, fiindcă 
scrisoarea doctorului Hemming confirmă spusele tale. Fiind unul 
dintre vechii mei prieteni, nu l-aș putea bănui că ar urmări să 
mă înșele. Dar cum oare poate să se încreadă în promisiunile 
danezilor, acest lucru nu-l pot înțelege, fiindcă toți știm prea 
bine că nu o dată danezii și-au încălcat cuvântul dat, au rupt 
învoielile sacre sau profane și au necinstit legile străbune ale 
Suediei doar ca să aibă puterea în mâinile lor. Înţeleg eu prea 
bine că apăr o cauză pierdută, dar am fost ani de-a rândul 
aliatul doamnei Cristina, dacă pot folosi această vorbă 
păcătoasă, așa că nu pot ceda mai înainte ca ea să cedeze. 
Pentru credința pe care i-am purtat-o, s-ar cuveni ca ea să mă 
răsplătească predându-se regelui, ca să obţin dinainte iertarea 
scrisă a regelui pentru mine, pentru Tönne Eerikinpoika şi 
pentru ceilalți seniori. De aceea, aș dori să te întorci degrabă la 
Stockholm și, cu permisiunea doctorului Gadh, să-i dai doamnei 
Cristina o scrisoare: altfel, eu nu am cum să iau legătura cu ea, 
fiindcă toţi mesagerii pe care i-am trimis până acum au fost 


230 


prinși de danezi și spânzurați. Aș dori să vorbești în favoarea 
mea cu doctorul Hemming, explicându-i bunele mele intenţii, și 
asigurându-l totodată că, dacă bunul rege nu va consimţi să-și 
pună numele și pecetea pe actul de grațiere pentru mine și 
pentru ceilalți seniori, îmi voi vinde pielea la cel mai mare preț. 

După aceea, el a scris pentru mine o scrisoare de liberă 
trecere în oraș, precizând că sunt protejat de sfânta episcopie a 
Finlandei, și mi-a spus să aștept la Turku până ce va întocmi 
scrisorile cu care să mă întorc la Stockholm, fiindcă înainte de a 
le scrie vrea să ţină sfat cu seniorii Finlandei și comandantul 
garnizoanei. Mi-a fost restituit calul și el mi-a oferit un veston 
nou, fiindcă al meu se boţise la spălat. M-am încumetat să-i 
spun că nu stau prea bine cu banii, așa că mi-a dăruit, spre 
marea mea surprindere, doi guldeni de Lübeck. Astfel am călărit 
eu spre Turku, escortat de un scutier, ca marii seniori, și nu pot 
spune că nu eram mândru când oamenii se opreau pe stradă să 
privească la mine. 

Dar când am văzut turnurile imense ale atât de bine 
cunoscutei catedrale, și stăncuțele în sutane negre croncănind 
și zburând împrejurul lor ca niște suflete zbuciumate, am 
devenit umil și mi-am uitat înfumurarea de cocoș, am coborât 
de pe cal, am lăsat calul în grija scutierului și am intrat în 
catedrală să mă rog. Făcând abstracţie de afurisenia papală, 
episcopul Arvid nu închisese catedrala, iar liturghiile se ţineau în 
continuare la orele cuvenite, ca și cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. Nu îndrăzniseră canonicii și preoţii să se împotrivească 
poruncii episcopului și nu ţinuseră seama de cei bătrâni și 
înţelepţi, care spuneau că este mai bine să privești decât să 
regreţi. 

Era vară și prin pardoseala de piatră a catedralei se ridica 
ușor mirosul putred al osemintelor îngropate sub lespezi, fumul 
sacru al eternității promise. Și am fost din nou copilul speriat de 
odinioară, îngenuncheat lângă bunica pe lespezile reci, aproape 
de înspăimântătoarele colonade. Toate amintirile copilăriei s-au 
revărsat tulburătoare în inima mea și am simţit că sunt din nou 
acasă, dar mult mai sărac sufletește decât plecasem. Mă 
întorceam din lume sfâșiat, învins și revoltat în inima mea, nu 
mai credeam în puterea nelimitată a științei, mă îndoiam de 
orice, eram sigur că doar egoismul, lipsa de scrupule și 


231 


minciuna sunt argumentele succesului, și nu umilința, curăţenia 
sufletească, sinceritatea și bunătatea, îngenuncheat în 
catedrala copilăriei mele, inima îmi șovăia între principiile 
copilăriei şi compromisurile necesare cu care viaţa mă 
obișnuise, și m-am gândit că mai bine este să-i dau cezarului ce 
i se cuvine cezarului și lui Dumnezeu ce i se cuvine lui 
Dumnezeu, dar să nu-mi pierd sufletul. 

După ce am ieșit din biserică, am înțeles deodată cât de sărac 
și de mic este orașul copilăriei mele în comparaţie cu marile 
orașe prin care trecusem. Nu am mai avut dorinţa deșartă de a 
mă făli, m-am gândit doar la soarta grea care poate-i așteaptă 
pe oameni din cauza încăpăţânării apărătorilor cauzelor pierdute 
și, după ce am dus calul la grajdurile episcopiei și m-am 
descotorosit de scutier, am mers pe jos până la căsuţa doamnei 
Pirjo. Era mai mică decât mi-o aminteam, și acoperișul de turbă 
mi se părea mai înclinat decât îl știam, iar părul din grădină 
îmbătrânise și se acoperise de mușchi. M-au podidit lacrimile, 
iar când am intrat în casă am uitat să mă aplec și m-am izbit cu 
fruntea de tocul ușii. Doamna Pirjo și-a întrerupt lucrul și mi-a 
aruncat o privire ascuţită. Avea părul cărunt, spinarea ușor 
încovoiată, iar faţa ei mi s-a părut mai prelungă și mai osoasă. 

— lubita mea mamă, buna mea protectoare, doamnă Pirjo! 
am spus cu vocea sugrumată de lacrimi. Sunt eu, Mikael, m-am 
întors acasă. 

— Șterge-ţi picioarele, suflă-ți nasul și așază-te! a spus 
doamna Pirjo. Ai mâncat ceva? Nu vrei să-ţi tai niște slănină și 
să pun la fiert un terci? Doamne, ce slab ești, ai gâtul 
nemaipomenit de slab... și șoldurile. Dar bine c-ai venit cu capul 
întreg acasă și ești sănătos, altfel nu prea am ce să-ți reproșez. 

A venit lângă mine și mi-a atins ușor cu mâna ei osoasă 
umerii și obrajii, apoi a început să plângă și mi-a spus: 

— Bunul nostru episcop a făgăduit că te spânzură, iar iubitul 
Sten Sture a murit astă-iarnă din cauza rănilor pe când traversa 
un lac înghețat din apropierea Stockholmului. lutlandezii fac 
prăpăd în Suedia, parc-ar fi sfârșitul lumii, de treizeci de ani n-a 
mai fost o măsură de sare atât de scumpă ca acum și uite, biata 
doamna Cristina, tânără și deja văduvă, nu-mi amintesc să fi 
trăit vremuri mai grele, spun mulţi că-i sfârșitul lumii și vine un 
nou potop, iar dacă vrei, te ascund în pivniţă și te hrănesc ca pe 


232 


porcul din coteţ, n-o să te găsească nimeni ca să-ţi întindă gâtul, 
că și așa-i atât de slab! 

— Doamnă Pirjo! am spus eu profund rănit în mândria mea. 
Dar nu mai tânjesc de multă vreme la mâncarea porcului din 
coteț, eu sunt acum baccalaureus artium al înaltei universităţi 
din Paris. Sunt mesagerul regelui Cristian și al doctorului 
Hemming Gadh și am sosit acasă direct de la bunul nostru 
episcop, care mi-a dăruit două pungi pline cu bani de aur, așa că 
n-are niciun rost să-mi plângi de milă. 

— Ce-ai spus că ești? m-a întrebat cu jocul nedumeririi de 
altădată doamna Pirjo. 

l-am repetat că sunt baccalaureus artium, iar ea, făcându-și 
semnul crucii, mi-a spus indignată: 

— Bine, băiatule, vei fi tu mare rahat în lauri, dar ești slab ca 
un cocor flămând și pe deasupra supărăcios, așa că mai bine ar 
fi să mănânci pe săturate și să dormi bine, iar în timpul acesta 
eu am să-ţi cos o cămașă nouă cu un guler din cea mai bună 
dantelă de Naantali, c-așa se cade să meargă un om învăţat prin 
oraș. 

Chiar dacă ajunsesem cu bine acasă, nu aveam timp să mă 
odihnesc, trebuia să-mi îndeplinesc misiunea pe care mi-o 
încredinţase doctorul Hemming. Voiam să-l întâlnesc mai întâi 
pe părintele Petru, de la care speram să obţin informaţii mai 
clare despre starea de spirit din oraș decât de la nu știu ce alţi 
bărbaţi cu care aș fi intrat în vorbă riscând să mă trezesc 
împuns de vreun pumnal, în ciuda scrisorii de protecţie a 
episcopului Arvid. Am trimis vorbă la mănăstirea Sfântul Olav și 
bunul părinte Petru a venit într-un suflet, ţinându-și cu mâinile 
sutana ca să poată alerga și dezvelindu-și astfel picioarele 
păroase. Avea fruntea plină de sudoare și gâfâia. După ce m-a 
îmbrățișat și m-a binecuvântat, i-a cerut doamnei Pirjo o cană cu 
bere ca să-și răcorească fierbinţeala trupului, fiindcă, a explicat 
el, îi este teamă să nu-i crape inima de atâta alergat și de 
emoția revederii. 

Doamna Pirjo nu avea bere în casă. Am lăsat-o să 
pregătească mâncarea și am plecat împreună cu părintele Petru 
la cârciumă. Cârciumăriţa de la hanul La trei coroane era mai 
grasă și mai melancolică decât o știam și între timp îi murise 
bărbatul. „S-a împiedicat când cobora în pivniţă, s-a rostogolit 


233 


pe treptele scării și și-a rupt gâtul”, ne-a mărturisit ea, vărsând 
lacrimi amare și mângâindu-mi cu îndemânare obrajii, după care 
ne-a pus în față cea mai bună bere de Lübeck. Pe când îi 
povesteam părintelui Petru despre adevărata stare de spirit din 
tabăra de război și despre asediul Stockholmului, s-a strâns în 
jurul nostru o mulțime de oameni să asculte oftând și 
blestemând vremurile ce urmau să vină. N-a trebuit să plătesc 
nimic, fiindcă toţi se înghesuiau să-mi ofere bere ca să prind 
puteri și să povestesc mai mult. Nu a trecut mult timp și de 
masa noastră s-a apropiat caligraful de la cancelaria primăriei, 
care mi s-a adresat respectuos și mi-a spus că înaltul consiliu al 
primăriei dorește să mă întâlnească. 

Gândindu-mă la înspăimântătoarea temniță a primăriei, la 
camera de tortură și la stâlpul infamiei din piața publică, mi s-a 
tăiat dintr-o dată cheful de vorbă, și n-am mai vrut să merg 
nicăieri, dar părintele Petru m-a încurajat, pentru numele lui 
Dumnezeu, să merg la primărie, iar câţiva ucenici, marinari și 
frânghieri, care au spus că sunt adepţi ai Uniunii și ai regelui 
Cristian, m-au asigurat că mă vor proteja. Ei m-au însoţit până la 
primărie cu mare alai și bună dispoziţie și mi-au promis că vor 
aștepta până ce voi ieși, iar dacă voi fi cumva închis în temniţă 
mă vor elibera cu forța de acolo. 

În sala consiliului erau opt consilieri. Primul pe care l-am văzut 
a fost meșterul aurar Lauri, care mă privea cu răutate, și am 
simţit cum îmi cade în pântece inima grea ca plumbul. Dar, 
amintindu-mi de sfaturile domnului Didrik și ale doctorului 
Hemming, le-am vorbit cu îndrăzneală și i-am asigurat că o altă 
posibilitate pentru orașul Turku nu există în afară de a se preda 
de bunăvoie regelui Cristian, care, conform tuturor înțelegerilor, 
este regele de drept al Suediei și a promis că îi va reda 
arhiepiscopului Trolle toate drepturile de care a fost privat. 

Consilierii primăriei au scuturat din capete, au oftat din greu 
și au spus: 

— Toate aceste lucruri le cunoaștem noi prea bine, dar cum 
am putea să ne încredem în vorbele danezilor? Oare am putea 
crede că regele Cristian ne va da iertarea promisă și ne va 
respecta privilegiile? Dar câte corăbii sunt în flota regală? Câte 
tunuri au danezii și câţi mercenari? Vor reuși să intre în 
Stockholm? Lubeck-ul și hanseaticii sunt indignaţi și, cine știe, 


234 


poate că o vor susţine pe doamna Cristina, cel puţin așa ne-a 
lăsat de înțeles maestrul Israel. 

Le-am povestit tot ce știam despre armata și flota regală, le- 
am spus că regele Cristian, care este în drum spre Danemarca, 
va întări pactul cu Lubeck-ul privilegiindu-i pe cei din hansă. 

— De bunele intenţii și de sinceritatea regelui Cristian nu ar 
trebui să vă îndoiți, fiindcă el a oferit sare și pește ţăranilor din 
provinciile suedeze ocupate, ca semn al loialității sale. Chiar și 
îndoiala este crimen maiestatis, dar dacă nu aveţi încredere în 
vorbele mele, credeţi-l cel puţin pe electus, doctorul Hemming 
Gadh, care-și pune capul cărunt în gaj pentru bunele intenţii ale 
regelui. Dacă aţi crezut în el atunci când era revoltat împotriva 
iutlandezilor, oare de ce să nu-l credeţi și acum, când alege 
pacea doar pentru a evita inutila vărsare de sânge a naţiei 
noastre? 

Consilierii au început să se agite și să se certe între ei. Unii 
ziceau că în promisiunile iutlandezilor nu te poţi încrede 
niciodată, alții, mai înţelepţi, spuneau că oricum supunerea este 
necesară fie că ai încredere, fie că nu ai, iar doi consilieri 
apreciau că mai bine ar fi să fugă în pădure și să aștepte până 
ce lucrurile se vor limpezi în bine sau în rău, n-are importanţă. 
Arătând cu degetul spre mine, meșterul Lauri a spus: 

— De unde putem ști noi dacă Mikael, acest fiu de târfă, nu 
umblă cu coada de vulpe în braţe, ațâțându-ne cu minciuni și 
promisiuni deșarte, ca pe o turmă de oi căreia i se lasă de 
înţeles că este dusă la păscut, deși este hărăzită sacrificiului? 

Am fost imprudent, fiindcă băusem destul de multă bere la 
cârciuma La trei coroane, de aceea nu m-am temut să mă 
apropii de el cu spinarea dreaptă și să-i spun: 

— Dumneata însuţi ești răspunzător pentru vorbele pe care le 
rostești, meștere aurar, fiindcă eu am fost împuternicit să aleg 
doar grăunţele bune și să însemnez numele tuturor burghezilor 
nesupuși și revoltați, cărora se pare că nu le va mai cânta 
cocoșul dimineaţa. 

La aceste vorbe toți au rămas înmărmuriţi și au încercat să-l 
liniștească pe meșterul aurar, spunându-i că-și pune viaţa în 
primejdie. Dar ura pe care încă mi-o purta l-a îndemnat pe 
meșterul Lauri să zică: 


235 


— Cum e stăpânul, așa-i și servitorul! Oare cum să avem 
încredere într-un rege care ne trimite un astfel de sol? Fiindcă 
acest tânăr nărăvit la rele este un mârșav ademenitor de femei, 
crescut de o vrăjitoare, iscoadă a danezilor, la drept vorbind un 
căcat, nevoit să fugă în puterea nopţii din orașul nostru pentru a 
scăpa de ștreang. De aceea, cel mai înțelept ar fi de ne-am 
spăla noi acum rufele murdare în familie, l-am judeca, l-am 
trimite la temniță și am da foc hărtiilor lui compromiţătoare. Nu 
cred că îi va reclama cineva lipsa după aceea. 

Înţelesesem că doctorul Hemming urma să vină la Turku nu 
peste multă vreme, totuși m-am temut destul de mult și le-am 
vorbit din toată inima: 

— Îndrăzniţi doar să vă atingeţi de mine și veţi vedea după 
aceea cât de bine are să vă fie! Viaţa mea neînsemnată nu are 
nicio valoare față de grozăvia unui asediu, dar eu cred în 
Dumnezeu și sper să ne păzească de rău. Meșterul Lauri nu are 
nimic de câștigat dacă mă insultă. Sunt doar un tânăr credincios 
care, în ciuda sărăciei, am reușit să obţin prin munca mea un 
titlu important la Universitatea din Paris, de aceea vorbele lui nu 
mă ating. | le las să și le înghită, ca și cum nu le-ar fi rostit. Dacă 
vreţi să vă bucuraţi de favorurile regelui, ca el să recunoască 
poziţia și privilegiile voastre, scrieți-i doctorului Hemming Gadh, 
puneţi-vă numele pe hârtie și întăriţi-l cu pecetea personală. Vă 
promit să duc scrisoarea la destinaţie și să vorbesc în favoarea 
voastră, dar pentru meșterul aurar Lauri, ezit să pun o vorbă 
bună. 

Trecuţi prin destule încercări, consilierii primăriei erau vulpoi 
pârliţi de nestatornicia norocului, așa că nu le prea dădea inima 
ghes să-și pună numele pe o hârtie care ar fi putut să-i 
învinuiască dacă s-ar schimba situaţia. M-au conjurat să-i înţeleg 
și să vorbesc pentru ei și mi-au promis că dacă totul va merge 
bine, mă voi bucura de favorurile lor, adică voi obţine funcția 
bine plătită de caligraf oficial al orașului. Pentru început, mi-au 
dat o scrisoare de protecție și de liberă trecere, atrăgându-mi 
atenţia să nu aţâţ mulţimea, pentru a nu se crea tulburări în 
oraș, dar nu mi-au interzis să le povestesc oamenilor despre 
campania de război a regelui Cristian. Când i-am lăsat să 
înţeleagă că nu stau prea bine cu banii, mi-au promis că-mi vor 
plăti drumul până la Stockholm și mi-au oferit o punguţă cu bani 


236 


de argint, ca dovadă a sincerităţii și bunelor lor intenţii. Dar nu 
și-au pus nicio iluzie în mine: am înţeles eu prea bine că în cazul 
în care regele va învinge se vor arăta binevoitori, fiindcă nu vor 
avea de ales, dar dacă va fi învins, se vor arunca asupra mea ca 
păsările de pradă și mă vor duce la spânzurătoare. 

Risipindu-i-se mânia, meșterul Lauri s-a apropiat de mine și, 
cumpănindu-și cu grijă cuvintele, mi-a spus: 

— Poate că te-am judecat greșit, Mikael, poate că talentul tău 
și firea ta bună te vor înălța pe o poziţie și mai importantă. Treci 
pe la mine într-una din zilele astea! Sunt un om bătrân și aș 
vrea să cred că nu-mi porți gânduri rele. 

Nu i-am spus nici că trec, nici că nu trec. Am plecat din 
primărie pe întuneric, iar în piaţă nu era suflet de om. Cei care 
îmi promiseseră că mă vor proteja plecaseră care la cârciumă, 
care la casa lui, de unde am înțeles cât de repede se prăbușesc 
toate înflăcăratele bune intenţii. Totuși, pe părintele Petru l-am 
găsit la cârciumă, unde mă aștepta credincios și bea bere în 
contul meu, dar crâșmărița mi-a spus că nu trebuie să mă 
neliniștesc pentru plată, ci să plătesc doar cât pot, fiindcă ea 
este nespus de bucuroasă că m-am întors la Turku și că sunt 
sănătos și puternic. M-a întrebat de Antti și a oftat din greu când 
a auzit că este tunar în artileria regală și-și riscă viaţa în asediul 
Stockholmului. 

In așteptarea scrisorii bunului episcop, am mai întârziat 
câteva zile în Turku. Mâncarea îmbelșugată și băutura îmi 
puneau sângele în mișcare, iar respectul cu care oamenii mă 
copleșeau îmi mângâia vanitatea. Mă ascultau cu interes și 
încercau să-și schimbe părerile despre iutlandezi, dar nu puteau, 
fiindcă ura pe care o aveau faţă de iutlandezi făcea parte din ei, 
și doar ce auzeau pomenindu-li-se numele și se simțeau de 
parcă i-ar fi pocnit cineva cu măciuca-n cap. Singura punte de 
salvare în această spaimă neîntreruptă de iutlandezi era regele 
Cristian al cărui spectru începea să strălucească în închipuirea 
oamenilor, acoperind și subţiind imaginea armatei de tâlhari și 
de lăcuste distrugătoare, fixată în memoria lor. Atât de multe 
cupe cu vin am închinat în acele zile pentru pacea orașului și 
pentru ca regele Cristian să-i scutească pe finlandezi de 
grozăvia războiului, încât aburii vinului mi-au luat cu asalt capul 
și am simţit înţepături dureroase. 


237 


Într-una din serile acelei luni călduroase de august am fost 
copleșit de neliniște și nu am mai vrut să merg iarăși la 
cârciumă. Am pornit-o fără niciun scop pe lângă malul râului, 
unde crengile mestecenilor își străluceau albul de moarte în 
întunericul nopţii și la orizont cerul era colorat de lumina 
fulgerelor tăcute ale nordului. Nu am putut să mă opun ispitei și 
răspunzând invitaţiei meșterului aurar, m-am îndreptat spre 
casa lui să-l salut și să o mai văd o dată pe Anna, pentru că 
sosise nu de mult în oraș să-și vadă tatăl. Anna era în salon și-și 
alăpta pruncul. Când m-a văzut, s-a îngălbenit dintr-o dată la 
faţă, a lăsat copilul din brațe și și-a acoperit în grabă sânii. In 
încăpere plutea mirosul scutecelor de copil, iar Anna se 
împlinise ca toate femeile după prima naștere, și privea, într- 
adevăr, pieziș. N-am găsit nimic extraordinar la ea, am privit-o 
doar ca pe o femeie străină și am înțeles că trebuie să fi fost 
cam nebun în acea vreme când doar atingerea mâinilor ei mă 
făcea să mă simt în paradis. 

lar pe meșterul aurar Lauri l-am găsit peste măsură de 
plictisitor. Ascunzându-și ura pe care încă mi-o purta, a încercat 
să mă ameţească lingușindu-mă cu vorbe, de aceea am stat 
foarte puţin timp în casa lui, după care am intrat din nou în 
întunericul nopţii calde de vară. Cu mintea oarecum confuză, am 
gândit că voi deveni slujitor al bisericii și nu mă voi căsători 
niciodată, dar căldura acelei nopţi și miorlăiturile jalnice ale 
motanilor mi-au neliniștit și mai mult gândurile, iar cerul era 
fulgerat de lumini vrăjite. M-am simţit nespus de singur și de 
trist, și, fără îndoială, melancolia aceea ciudată venea de la 
faptul că prea multe zile la rând băusem bere și vin. 


3 


La sfârșitul lunii august am fost din nou în tabăra de război și 
i-am înmânat doctorului Hemming scrisoarea trimisă de 
episcopul Arvid. El mi-a mulțumit cu o tremurătură a capului și 
și-a reînnoit promisiunile. Apoi s-a dus în cetatea încercuită să-i 
dea doamnei Cristina scrisoarea episcopului Arvid. A intrat fără 
niciun permis de liberă trecere și fără nicio garanţie pentru viața 
lui, de unde am înţeles cât de avansate erau negocierile pentru 


238 


cedarea orașului. Fără îndoială că scrisoarea episcopului Arvid, 
precum și scrisoarea comună a seniorilor Finlandei și-au făcut 
efectul așteptat, fiindcă peste câteva zile a fost semnat și 
pecetluit un document care garanta doamnei Cristina, precum și 
aliaţilor ei nobili și ecleziaști din Suedia și Finlanda, iertarea 
deplină pentru rezistenţa opusă regelui și pentru vinovăţiile de 
mai înainte. În dangătul clopotelor a intrat călare regele în 
Stockholm, iar pe străzi lumea îmbrăcată în straie de sărbătoare 
s-a înghesuit să-l vadă. Un triumf fără importanță, dar ce 
bucurie! La porţile orașului, consilierii primăriei i-au dat cheile 
cetăţii pe o pernuţă de velur, cele mai frumoase fecioare ale 
Stockholmului, îmbrăcate în veșminte ușoare, au presărat flori în 
drumul lui, iar cântăreții din flaute și trompete l-au însoțit tot 
timpul, dar cu toată această atmosferă de sărbătoare, eu am 
fost deprimat, fiindcă fusesem tras pe sfoară. Doctorul 
Hemming nu mă considerase atât de important ca să fiu printre 
însoțitorii lui, de aceea a trebuit să asist la ceremonie pierdut în 
mulțimea de oșteni, unde cel mai neînsemnat mercenar părea 
un senior și un cuceritor în comparaţie cu mine. 

Dar peste câteva zile, când regele a hotărât să-și trimită 
corăbiile de război în Finlanda pentru a intra în posesia forturilor 
și a castelelor, desemnându-l pe doctorul Hemming drept 
interlocutor pentru negocieri, acesta și-a adus aminte de mine. 
Când au venit soldaţii să mă conducă la doctorul Gadh, am 
înţeles că are trebuinţă de mine, de aceea i-am cerut mai întâi 
răsplata promisă pentru serviciile aduse maiestăţii sale. 
Doctorul Hemming și-a cerut iertare și a spus că fiind el un 
bărbat bătrân și distrat, toate gândurile îi sunt concentrate doar 
pentru binele patriei sale. De aceea a uitat să vorbească cu 
reprezentantul papei și mi-a promis că o va face neîntârziat, cu 
prima ocazie. Apoi mi-a făcut cunoștință cu o brută de iuncher 
cu nasul gros, care supraveghea provocator îmbarcarea cailor 
pe corabie cu mâinile-n șold și pufnind ca un taur. Acel senior 
german era comandantul de război Thomas Wolf, care fusese 
numit comandantul fortăreței din Turku. Fiindcă eram finlandez, 
doctorul Hemming mă recomandase să-i fiu secretar și caligraf, 
urmând să primesc în schimb masă, îmbrăcăminte și patru öre 
de argint pe lună. În timpul călătoriei pe mare am avut vreme 
destulă să-l cunosc și am înţeles că era un bărbat neinstruit, 


239 


care abia putea să-și scrie numele, dar fără îndoială priceput să 
conducă soldații în timp de război, de lucrul acesta îţi puteai da 
imediat seama după spurcatele înjurături pe care le rostea, 
enervându-se mai tot timpul de ceva. Am navigat spre Turku și, 
din insulă în insulă, sosirea noastră a fost anunţată prin coloane 
de fum ce se înălţau spre cer, așa că atunci când corabia a 
ancorat, din fortăreață s-au tras cu tunul salve de bun venit. 
Episcopul Arvid și consilierii primăriei au primit scrisorile de 
iertare cu semnătura și pecetea regelui, iar iuncherul Wolf a 
intrat în posesia fortăreței cu onoruri militare, în răsunete de 
fluiere și de tobe, după care și-a împrăștiat oamenii în 
fortăreață, ca să inventarieze proviziile existente. Apoi iuncherul 
Thomas mi-a cerut să-i găsesc în oraș un călău priceput, iar eu i 
l-am recomandat călduros pe meșterul Laurentius. Dar înainte 
de a-l angaja în slujba sa, iuncherul Thomas l-a pus la probe, ca 
să-i încerce destoinicia. Așa se face că au fost spânzurați în 
mare grabă doi dintre mercenarii lui, care făcuseră scandal în 
cârciuma La trei coroane, ameninţându-i și lovindu-i cu sabia pe 
niște burghezi cumsecade, și violaseră o fată în grajdul hanului. 
Această execuţie a fost apreciată de oamenii din oraș, care au 
spus că iuncherul Thomas este sever și drept. 

Era o toamnă friguroasă și doctorul Hemming, tare 
nemulțumit, se plângea că, pentru Dumnezeu și rege, a ajuns el, 
un bărbat bătrân și obosit, să alerge pe câmpuri îngheţate ca un 
tânăr, fiindcă seniorii Finlandei nu voiau să vină la Turku și 
refuzau să-l întâlnească. De aceea a mers călare, cu o escortă, 
mai întâi până la Hämeenlinna, apoi chiar până la Vyborg, ca să- 
| înduplece pe Tönne Eerikinpoika. L-am însoţit și eu, doar la 
Hämeenlinna, unde s-a întâlnit cu castelanul Ake Yriânpoika. Au 
trecut multe zile până a reușit să-l înmoaie pe acel senior grozav 
de încăpățânat. Seniorul Ake nu s-a supus până nu a fost 
asigurat de nenumărate ori că nu va fi deposedat de niciunul 
dintre privilegiile lui de castelan, și poate c-ar mai fi tras el de 
timp, dar trebuia să-i dea totuși un răspuns consilierului regal. 

După ce a cedat, a dat cep la multe butoaie de bere și a întins 
o masă de sărbătoare în curtea castelului, după care s-a îmbătat 
pe cinste, iar doctorul Hemming, uitându-și înaltul rang, a băut 
pe întrecute cu castelanul. Apoi s-au luat de gât amândoi și au 
plâns pe săturate, mai întâi pentru Svante Sture, apoi pentru 


240 


Sten Sture, și și-au jurat că regele Cristian își va pierde capul 
dacă nu-și va ţine promisiunile și-i va asupri pe seniori. Ca mai 
toți bărbaţii bătrâni, doctorul Hemming a vărsat lacrimi amare 
pentru zilele tinereţii, care nu se vor mai întoarce niciodată, 
aducându-și aminte de vremea când a studiat la Roma și la 
înalte universități. S-a lăudat că în tinerețe a fost un bărbat 
zdravăn, care a slujit în egală măsură lui Marte, Bachus și 
Venus, precum și altor zei păgâni, cine știe, poate mai mult 
chiar decât se cuvine s-o facă un om cucernic. 

— Dar, a spus el cu mândrie, lui Jupiter i se potrivește ceea ce 
nu i se potrivește taurului, iar dacă cineva va arunca cu pietre în 
mine, de pietre va fi lovit și-i va crăpa capul. Mai bine să-mi pară 
rău de nebuniile făptuite decât să regret că n-am făcut nebunii, 
cum li se întâmplă celor cu inima slabă și celor fricoși, iar dacă 
se strică iarăși vremurile, dacă regele va avea sfetnici răi și-și va 
încălca promisiunile, am eu încă destulă bărbăţie să merg în 
pădure și să adun conuri de brad, ferească-mă Dumnezeu de 
așa ceva acum, la bătrâneţe! 

In curtea castelului, la lumina torţelor, a fost bucuria mare și 
înţelegerea deplină. A doua zi, doctorul Hemming m-a trimis să-i 
anunţ iuncherului Thomas fericita veste. Până la urmă, și de la 
Vyborg a sosit confirmarea că seniorul Tönne a acceptat să i se 
supună regelui Cristian, așa că iuncherul Thomas m-a trimis la 
Stockholm să anunţ la curtea regelui aceste vești însemnate. 
Tocmai urma să fie încoronat regele Cristian și cu coroana 
Suediei, de aceea am fost bucuros că voi putea vedea 
ceremonia încoronării. Spre marea furie a iuncherului Thomas, 
niciunul dintre seniorii Finlandei nu a răspuns invitaţiei și nu s-a 
dus la încoronare, și nici episcopul Arvid nu a putut-o face, 
fiindcă se îmbolnăvise și zăcea la pat. 

Am ajuns la Stockholm de Ziua Tuturor Sfinţilor și am avut 
privilegiul de a vedea primirea cu mare pompă a regelui pe 
colina Brunkeberg împodobită cu flamuri și armoarii. Cele trei 
stări ale Suediei, duse de nas cu abilitate de cei mai vicleni 
cunoscători ai dreptului canonic și roman, au renunțat de 
bunăvoie la dreptul strămoșesc de alegere a regelui și au 
proclamat ţara lor proprietate a regelui Cristian și a urmașilor lui 
pentru eternitate, de fapt acesta a fost lucrul cel mai important 
al sărbătorii. După atâtea experiențe, m-am mai deșteptat și eu, 


241 


așa că, profitând de poziţia mea în Turku, mi-am făcut rost de 
un rând de haine foarte elegante. Am umblat cu panaș la 
pălărie, sabie la cingătoare, manșete brodate la mâneci și 
pantofi roșii cu șnururi de argint. 

Fiindcă nu se putea să fii un om luat în seamă dacă nu aveai o 
suită de servitori, sau cel puţin unul, am pornit în căutarea lui 
Antti, iar după ce l-am găsit, l-am împodobit cu veșminte pe 
măsura unui servitor al unui domn respectabil. După aceea totul 
a mers strună și pretutindeni am fost întâmpinat cu respect, 
fiindcă, vezi bine, eram secretarul guvernatorului din Turku și 
reprezentantul lui la ceremonia încoronării. Așa se face că a 
doua zi, când maiestatea sa regele a fost uns și încoronat în 
catedrala Sfântul Nicolae din Stockholm, eu și scutierul meu 
Antti am putut urmări ceremonia dintr-un loc nespus de 
convenabil, printre seniorii și castelanii din diferite provincii ale 
regatului. Arhiepiscopul Kustaa Trolle, repus în drepturi, s-a 
achitat cu îndemânare de misiune, lăsând impresia că toată 
viața nu făcuse nimic altceva decât să ungă regi cu ulei sfinţit și 
să-i învestească cu însemnele puterii. 

În timpul ceremoniei am reușit să-mi fac o idee mai clară 
despre regele Cristian și să mă conving că slujesc un mare nobil. 
Avea fața prelungă, sprâncene negre bine arcuite, iar privirea, 
umbrită de pleoapele obosite, era totodată strălucitoare și 
melancolică. In timpul când a așteptat pe tron mirul sfânt, 
dezbrăcat până la brâu, i-am văzut mușchii puternici ai braţelor 
și părul negru și des de pe piept. După ce a fost încoronat rege 
al Suediei, regele Cristian i-a ridicat la rangul de cavaleri ai 
coroanei pe cuceritorul Otto Nilku, pe veselul amiral Severin 
Norby, precum și pe mulţi alţi nobili danezi și germani. În pofida 
solemnității, momentul acesta a avut și ceva nespus de 
caraghios, fiindcă Otto Nilku era un bărbat pe care nimeni nu-l 
putea suferi, scund de statură și urât foc, care se legăna ca o 
rață când mergea, în timp ce Severin Norby avea o statură 
impunătoare și era iubit de toată lumea pentru caracterul lui 
năvalnic. Dar seniorii Suediei nu au schițat un zâmbet în tot 
acest timp și, de invidie, chipurile lor s-au întunecat din ce în ce 
mai mult, fiindcă regele nu-l găsise pe niciunul dintre ei demn 
de a duce coroana până la biserică, nici de a intra în Ordinul 
Cavalerilor. La sfârșit, ambasadorul împăratului Carol Quintul a 


242 


atârnat la gâtul regelui Cristian colierul ordinului Lâna de Aur. 
Tocmai mă gândeam că am avut noroc să asist la acea clipă 
unică a istoriei, când toate țările nordului s-au unit sub aceeași 
coroană regală, când Antti mi-a spus: 

— Bag seama că ritualul de învestitură a cavalerilor și 
sclipirile pietrelor preţioase mi-au deșteptat o foame sălbatică. 
Sper că ne dau ăștia și ceva de mâncare. 

Nu a avut Antti de ce să fie supărat, fiindcă trei zile la rând a 
fost sărbătoare la castel și în toate pieţele din Stockholm, iar 
lumea a mâncat, a băut, a dănțuit și a cântat pe săturate. In 
afara pruncilor de ţăâță și a câtorva călugări peste măsură de 
evlavioși, restul locuitorilor orașului n-a mai putut face diferență 
între noapte și zi. Abia în a treia zi s-a dumerit mulțimea că este 
o zi de noiembrie, iar nevestele burghezilor au început să-și 
culeagă bărbaţii de pe stradă și să-i îndemne să meargă acasă. 
Însuși regele Cristian s-a amestecat în mulţimea invitaţilor de la 
castel, a dansat cu cele mai frumoase fecioare ale burghezilor și 
a trecut fără răgaz de la un om la altul, bătându-l pe fiecare 
prietenește pe umăr și adresându-i fiecăruia câteva vorbe. Și pe 
mine m-a bătut pe umăr și m-a întrebat care-mi este numele și 
din ce familie mă trag, iar după ce i-am răspuns, a zis că este 
bucuros că la ceremonia încoronării au participat totuși și 
finlandezii, chiar dacă nu în număr prea mare. Dar în timp ce 
vorbea, privirea lui rătăcea în altă parte, ca și cum s-ar fi gândit 
la altceva, iar mie îmi secase darul vorbirii, așa că, abia după ce 
a trecut de mine, m-am gândit că, să fi fost eu mai deștept, aș fi 
avut de câștigat de pe urma acelei clipe. 

În cea de-a patra zi, zăceam cu cârpe ude pe frunte în casa 
măcelarului Hannu, la care trăsesem, și simțeam cum îmi crapă 
capul din pricina tropăiturilor cailor de pe stradă și a oricărui 
zgomot mai apropiat sau mai depărtat. Mă simțeam râu, 
sugeam dintr-un hering sărat și, pe măsură ce beam apă, îmi 
era din ce în ce mai multă sete. La un moment dat, în încăpere a 
intrat Antti. Avea vestonul rupt, se ţinea cu amândouă mâinile 
de cap și se jura pe toţi sfinţii că niciodată nu va mai pune strop 
de băutură tare în gură. 

— Dar, a spus el într-un sfârșit, renunțând să se mai 
văicărească, mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-am născut nobil 
și că nici nu tânjesc să fiu în pielea lor. Umblă zvonuri ciudate 


243 


cum că regele Cristian ar fi invitat la castel pe o mulţime de 
nobili și pe doamna Cristina ca să-și recunoască păcatele, dar 
această pocăință colectivă are un caracter oarecum neliniștitor, 
fiindcă au fost puși gardieni înarmaţi să-i păzească, iar 
arhiepiscopul în persoană îi va îndemna la pocăință și-i va dojeni 
pe toţi pentru că l-au ofensat odinioară. 

l-am spus că toate păcatele celor ce se supuseseră regelui 
fuseseră uitate și iertate, iar dovezile cele mai bune sunt 
scrisorile de iertare pe care regele însuși le semnase și le 
întărise cu pecetea regală, și l-am rugat să nu mai spună atâtea 
prostii și să mă lase mai bine să dorm. Dar chiar în aceeași 
seară s-a dovedit că spusele lui Antti erau adevărate, fiindcă 
doamna Cristina împreună cu o mulţime de nobili seniori și 
episcopi ai Suediei fuseseră închiși în temniţa palatului, iar 
locuinţa doamnei Cristina fusese cercetată cu de-amănuntul. 
Astfel s-a dat peste un perete fals, care servea de ascunzătoare, 
unde a fost găsit un document semnat de consiliul coroanei și 
de adunarea legislativă, prin care domnului Trolle îi era retrasă 
funcţia de arhiepiscop al Suediei. In același document, toţi cei 
care-l întocmiseră jurau să fie solidari și consecvenţi, pentru a 
nu putea fi pedepsiți de papă. Bazându-se chiar pe acest 
document, doamna Cristina declarase că nimănui nu i se poate 
imputa responsabilitatea dizgraţierii arhiepiscopului, nici chiar 
defunctului ei bărbat, fiindcă, în acest caz, toată națiunea 
suedeză ar urma să fie condamnată. Nu puteam înțelege de ce 
trebuia să mai fie cineva condamnat pentru o faptă pe care 
oricum regele o iertase. Această enigmă mi-a dezlegat-o domnul 
Didrik, care a venit în vizită la mine a doua zi, înainte de a se ivi 
zorii. _ 

— Mikael, îmbracă-te degrabă, m-a zorit el. În ciuda faptului 
că detestă astfel de lucruri, regele a fost nevoit să întrunească 
tribunalul ecleziastic pentru a-i judeca pe eretici, iar tribunalul 
nu a reușit încă să găsească un bărbat destul de învăţat pentru 
funcţia de secretar, fiindcă toţi cei care ar fi putut să 
îndeplinească această misiune au refuzat să o facă, invocând 
diferite pretexte. Tu ești un om învăţat, cunoști bine limba 
latină, ai o conduită ireproşabilă, ești imparţial și pe deasupra 
finlandez. Folosește-te de norocul acesta și să mergem la palat! 


244 


Eram încă buimac de somn și până să înţeleg întru totul 
despre ce era vorba am și ajuns la palat în fața ochilor vicleni ai 
magistratului Slagheck, care mi-a explicat ce am de făcut. 
Astfel, într-un mod cu totul neașteptat, m-am trezit în prezenţa 
celor mai iluștri seniori ai bisericii, și erau în acea sală închisă a 
castelului trei episcopi gravi și trişti, opt canonici, un stareţ 
dominican şi arhiepiscopul în persoană. Excelenţa sa 
arhiepiscopul m-a întrebat ce rang bisericesc am și a rămas 
încremenit când a auzit că nu am fost hirotonisit preot. Apoi a 
spus că această injustiţie trebuie reparată imediat, după care și- 
a pus mâinile peste capul meu, hirotonisindu-mă astfel. M-am 
întrebat dacă stau în cap sau în picioare, atât eram de 
nedumerit: cum aș fi putut crede că acel simplu gest al 
episcopului era de ajuns pentru ca, de atunci încolo, pâinea și 
vinul pe care le voi binecuvânta să se schimbe în trupul și în 
sângele lui Hristos? Dar când m-am încumetat să fac aluzie la 
îndoielile ce mă bântuiau, arhiepiscopul, care era împodobit cu 
toate însemnele înaltului său rang, mi-a răspuns că lucrurile 
acestea le știe el mult mai bine decât mine. Intr-o situaţie atât 
de gravă ca aceea pe care o trăim, a precizat el, așezarea 
mâinilor lui deasupra capului meu are valoarea împărțirii 
sacramentelor în biserică. lar dacă a spus așa, am înţeles că 
este un prinț mâniat al bisericii și într-o foarte proastă dispoziţie, 
așa că am hotărât să stau eu mai bine liniștit, fără să zic o 
vorbă, ca un șoarece în colțul său. 

Era vizibil că această întrunire matinală nu era pe placul 
nimănui și fiecare mai degrabă ar fi preferat să fi fost lăsat să 
doarmă în continuare după oboseala sărbătorii, iar câţiva dintre 
prelați nici nu puteau să-și adune gândurile pentru a dezbate un 
subiect atât de aprig. De aceea, domnul arhiepiscop a luat fără 
întârziere frâiele discuţiei în mână și a prezentat actul de 
acuzare a nobililor suedezi, pe care-l întocmise cu o zi înainte, 
precum și documentul a cărui ascunzătoare însăși doamna 
Cristina, în necugetarea ei de femeie, o indicase, închipuindu-și 
că va apăra onoarea lui Sten Sture cel dus pe lumea cealaltă. 
Documentul, a afirmat bunul arhiepiscop cu glas sfâșiat de 
suferinţă, îl face să se simtă și mai rănit ca atunci când a fost 
înlăturat de la cârma Bisericii, fiindcă se dovedește că în 
această înspăimântătoare și eretică conspirație îndreptată 


245 


împotriva Bisericii sunt amestecați mulţi dintre seniorii Suediei 
cu ranguri înalte, printre care consilierii primăriei din Stockholm. 
Și nu este vorba doar de a se răzbuna pentru umilințele și 
suferințele îndurate. Când regele Cristian a fost încoronat și a 
jurat că va apăra drepturile Bisericii, și-a luat și obligaţia grea de 
a descoperi până unde se întinde erezia în ţara lui. De aceea a 
instituit acest tribunal ecleziastic, care va conduce investigaţiile 
și va trage concluziile asupra adevăratei stări de fapt. 

Membrii tribunalului au început să discute aprins între ei 
despre despăgubirile imense pe care ar fi drept să le primească 
arhiepiscopul, dar el, pierzându-și răbdarea, i-a întrerupt și le-a 
atras atenţia că nu despre acest lucru este vorba. Despăgubirile 
sunt o problemă secundară. Principalul lucru este caracterizarea 
conspirației și precizarea că aceia care au participat la ea sunt 
eretici, fiindcă atunci când l-au îndepărtat de biserică, uneltirea 
lor a fost diabolică, iar dovada cea mai elocventă este faptul că 
Biserica suedeză a fost afurisită cu bula papală. 

Pentru a grăbi lucrurile, bunul arhiepiscop i-a întrebat pe 
înalții prelați dacă, dintre cei care au semnat documentul secret, 
este vreunul care nu se face vinovat de erezie, iar ei i-au 
răspuns în cor că episcopul Hannu Brask din Linköping nu poate 
fi acuzat de complicitate la conspirație, fiindcă a fost silit să 
semneze. Acest lucru îl dovedește foita de hârtie ascunsă de 
episcopul Brask în sigiliu, unde nevinovatul episcop scrisese că 
a fost forțat să iscălească actul. Cu o seară înainte, sigiliul 
fusese desprins și, spre marea uimire a celor acuzaţi de erezie, 
foita pomenită fusese găsită acolo. Nu era vorba doar de o 
reservatio mentalis dificil de dovedit, ci de un protest concret, 
care dovedea că episcopul Brask nu este un eretic. 

Excelenţa sa arhiepiscopul a dat din mână în mână sigiliul. L- 
am văzut și eu și l-am admirat pe episcopul Brask pentru 
prudenta și viclenia de care a făcut dovadă. S-a hotărât astfel că 
episcopul Brask este absolvit de orice vinovăţie. Apoi s-a 
discutat mult timp despre textul actului de acuzare și nu au fost 
opinii diferite, fiindcă era limpede ca lumina zilei că semnatarii 
documentului,  conspirând împotriva Sfintei Biserici și a 
autorității papale, se acuzaseră ei înșiși de erezie. 

Episcopul Jens, care era un bărbat simplu și cu inimă bună, a 
spus: 


246 


— Treaba pe care o facem noi acum este neplăcută și tristă, 
dar mă consolează faptul că nu trebuie să pronunţăm nicio 
sentință. N-avem de ce să ne simţim responsabili pentru 
măsurile pe care regele poate că le va lua. Este drept că în 
cazurile de erezie justiţia trebuie să fie intransigentă, dar fiind 
aici vorba despre un atât de mare număr de acuzați, de 
rangurile lor înalte, cât și de jurământul maiestăţii sale de a uita 
toate ofensele de mai înainte, putem trage nădejdea că regele 
va fi iertător. 

— Nu-i treaba noastră să ne ocupăm de pedepse, a rostit cu 
glas tăios bunul arhiepiscop, ci să ne vedem de ale noastre. Cât 
despre iertarea la care aţi făcut aluzie, nici nu poate fi vorba 
despre așa ceva. E drept, regele a promis că-i va ierta pe toţi cei 
care au greșit, dar nu s-a referit la eretici, fiindcă nu stă în 
puterea unui rege să ierte crimele celor care conspiră împotriva 
Sfintei Biserici. Dar mai bine să ne vedem de treaba noastră și 
să nu mai omorâm timpul în discuţii fără folos. Să întocmim 
raportul nostru și să-l semnăm. Maiestatea sa va decide, nu 
suntem noi sfetnicii regelui. 

Ei mi-au dictat textul raportului, iar eu m-am străduit să-l 
caligrafiez cât mai frumos cu putință. Conspiratorii, cu excepţia 
episcopului Hannu Brask, au fost nominalizați și acuzați 
individual de erezie notorie și daţi braţului secular. Trebuie să 
mărturisesc că aveam spinarea îngheţată de groază când scriam 
aceste înspăimântătoare cuvinte pe hârtie. Conform tradiţiei 
canonice, această expresie, care desemna de fapt doar o 
judecată a tribunalului laic, avea totuși o încărcătură teribilă, iar 
eu simțeam deja în nări mirosul ereticilor arşi pe rug. Raportul 
tribunalului ecleziastic a fost isprăvit repede, fiindcă prea 
cuvioșii Părinţi ai Bisericii, fiind treziți cu noaptea-n cap, nu 
apucaseră nici să mănânce de dimineaţă, nici să bea bere. 

Într-o tăcere de moarte, membrii tribunalului ecleziastic, în 
frunte cu arhiepiscopul, au semnat apoi actul de acuzare a 
ereticilor. Am aprins o lumânare, iar ei și-au înmuiat sigiliile în 
ceara topită și fiecare și-a aplicat sigiliul în dreptul semnăturii. 
Apoi, cu faţa numai zâmbet, excelența sa arhiepiscopul a invitat 
pe toată lumea la o gustare și, lovindu-mă ușor pe umăr, m-a 
îndemnat și pe mine să-i urmez, spunând că probabil voi fi 
flămând după importanta și obositoarea muncă de caligraf pe 


247 


care o îndeplinisem. Tonul binevoitor cu care mi s-a adresat m-a 
făcut să mă încumet și să-l întreb dacă, într-adevăr, eram preot, 
iar el m-a asigurat că pot purta liniștit sutana, tonsura 
sacerdotală, și că pot obţine certificatul de hirotonisire de la 
consiliul canonicilor catedralei. M-am mai încumetat și să-i spun 
că nu împlinisem încă vârsta necesară pentru a fi admis în 
rândul clericilor și că mă născusem în afara unei căsătorii 
binecuvântate de biserică, dar el m-a privit cu ochi înghețați, mi- 
a aruncat un zâmbet acru, apoi a spus că totuna-i, fiindcă 
imensul serviciu pe care l-am adus Bisericii înlătură toate aceste 
neajunsuri. După aceea, a încredinţat magistratului Slagheck 
hotărârea luată de tribunalul ecleziastic, pentru ca acesta să o 
înmâneze regelui, iar pe când magistratul Slagheck se depărta, 
arătându-mi-l cu degetul, arhiepiscopul a rostit: 

— Bunul magistrat Slagheck, de asemenea un bastard, este 
fiu de preot, și chiar dacă nu este în puterile mele să hotărăsc 
astfel de înălțări în rang, sunt sigur că în curând va fi uns 
episcop. 

Amorţiţi de frigul din sala tribunalului și flămânzi, ne-am 
așezat la o masă lungă dintr-un salon încălzit de șemineul în 
care ardea focul. Am fost serviţi cu supă caldă, cârnaţi cu sânge 
și tot felul de alte bunătăţi rămase de la sărbătoarea încoronării 
regelui, dar chiar dacă berea era nemaipomenit de tare, 
conversaţia scârțâia și am mâncat nespus de trişti și de tăcuţi. 
Afară era o zi cenușie de noiembrie și fulguia ușor. N-aș putea 
spune că eram prea fericit de ascensiunea neașteptată la rangul 
de preot, fiindcă se petrecuse prea repede și nici nu înţelegeam 
bine urmările acelei judecăţi ecleziastice în care fără voia mea 
fusesem amestecat. În plus, eram sigur că, mai înainte de a li se 
fi dezmorţit oasele de căldura salonului încălzit și de la berea 
tare, înalții prelați ai Bisericii nu se gândiseră la toate 
consecințele grave ale deciziei lor, fiindcă legile Bisericii 
pedepseau cu îndârjire orice formă de erezie, iar suveranul, în 
ciuda oricărei nemaipomenite bunăvoinţe de care ar fi fost 
animat sau a oricărei promisiuni făcute, nu avea puterea să 
anuleze pedeapsa cu moartea ce se cerea dată ereticilor. 

In timpul mesei, s-a auzit de undeva, depărtat, sunetul 
trompetei, dar niciunul dintre înalții prelați așezați la masă nu i- 
a dat importanţă. La sfârșitul mesei, toată lumea s-a ridicat în 


248 


picioare, iar episcopul Jens a rostit o rugăciune simplă de 
mulțumire pentru bucatele bune cu care ne ospătasem. Abia 
terminase el de spus rugăciunea, că în salon a intrat un servitor 
cu ochii măriţi de spaimă care a spus că episcopul Mattias și 
episcopul Vincentius urmează să fie duși imediat în piaţa mare 
pentru a fi decapitaţi. Toţi am fost contrariați și ne-am sprijinit în 
același timp de masă, iar cupele și vasele s-au răsturnat. 
Arhiepiscopul ne-a liniștit și a spus: 

— Băiatul acesta delirează! 

lar bunul episcop Jens a spus: 

— Ferească-ne Dumnezeu să credem că maiestatea sa a 
îndrăznit să ridice braţul asupra unor astfel de bărbaţi! Dar este 
o minciună, o obrăznicie, este crimen maiestatis. 

Ca să se liniștească a început să râdă și a mai spus: 

— După capitulare, niciunul dintre bărbaţii Suediei nu a făcut 
atât de multe pentru regele Cristian cât a făcut episcopul 
Mattias din Strângnăs. Fără bunele lui sfaturi, maiestatea sa nu 
s-ar fi putut bucura de niciun triumf. 

Dar toţi seniorii Bisericii erau neliniștiţi și străbăteau salonul 
într-un sens și în altul, apropiindu-se din când în când de 
fereastră și încercând să vadă ce se întâmplă afară. Intr-un 
sfârșit, bunul episcop Jens mi-a poruncit să merg discret și să 
văd ce se întâmplă. M-am strecurat ușor și am ajuns în curte, 
unde am dat nas în nas cu o trupă de mercenari germani. Ei m- 
au blestemat și mi-au ordonat să intru înapoi în palat, fiindcă 
regele a dat poruncă să rămână în palat toţi cei care se află 
acolo, iar oamenii din oraș să nu iasă din casele lor. Tocmai 
dădeam să mă întorc, când din palat au ieșit episcopul Mattias și 
episcopul Vincentius, duși între gardieni. Erau sfârșiți de groază 
și oboseală. Cu toate astea, când au fost dați în primire 
aghiotantului regal, episcopul Vincentius a încercat să 
zâmbească și l-a întrebat în glumă: 

— Cum mai e vremea, praepositus? 

— Nu prea bună, sfinţia voastră, i-a răspuns cuviincios 
aghiotantul regal, înclinându-se cu respect. Daţi-mi iertare, căci 
am primit poruncă să vă duc pe sfinţiile voastre până-n piaţa 
mare ca să vi se reteze capetele. 

Bănuiesc că niciunul dintre ei nu i-au crezut vorbele, după 
cum nici eu nu le-am putut crede, fiindcă îi știam pe saxoni în 


249 


stare să facă astfel de glume proaste. În orice caz, cei doi 
episcopi au fost duși spre porţile palatului, iar pe mine m-au 
împins gărzile înăuntru, așa că m-am întors în salon, unde am 
povestit ceea ce am văzut și am auzit, adăugând că vorbele 
aghiotantului regal nu puteau fi decât o glumă grosolană. Cu 
toate astea, cei mai mulţi dintre prelaţii Bisericii s-au schimbat 
la faţă, iar episcopul Jens, apăsându-și inima, a spus că nu mai 
poate respira. Doi dintre canonici, apucaţi pe neașteptate de o 
năvalnică nevoie de a-și deșerta pântecele, au fost conduși în 
mare grabă de călugărul dominican, care cunoștea bine unde se 
află încăperile secrete ale palatului. Când s-au întors, deci când 
eram din nou cu toţii în salon, a intrat alergând, cu vestonul 
sfâșiat și cu nasul plin de sânge, unul dintre slujitorii episcopului 
Mattias. Vărsând lacrimi amare, ne-a povestit că în piaţa mare 
au fost ridicate multe spânzurători și un eșafod, că cei doi 
episcopi sunt deja îngenuncheaţi în faţa butucilor pe care 
urmează să le fie retezate capetele și că mulţi nobili sunt duși 
de la palat la locul execuției. 

Înspăimântaţi, cei mai mulţi dintre seniorii Bisericii au ţipat și 
și-au acoperit faţa, dar episcopul Jens, nepierzându-se cu firea, 
le-a spus celorlalţi: 

— Să mergem la rege și să-l implorăm, ca să nu se facă el 
vinovat de astfel de atrocități! 

În afara arhiepiscopului, toţi au ieșit afară din încăpere și eu i- 
am urmat mut de groază, dar în faţa noastră a apărut 
magistratul Slagheck cu brațele desfăcute și, spurcându-ne în 
limba germană cu vorbe de ocară, ne-a interzis să-l deranjăm pe 
rege, care și așa, a spus el, era destul de trist și cutremurat de 
sentinţa la care tribunalul ecleziastic îl silise. 

— Luaţi aminte, cinstiţi seniori, a spus furios magistratul 
Slagheck, să nu vi se întâmple și vouă ce li s-a întâmplat 
trădătorilor, fiindcă în zilele acestea se joacă jocul Sfântului 
Petru, și multe oase ale mărimilor vor fi măturate din Stockholm. 

Ce altceva puteau face seniorii Bisericii decât să plângă și să- 
și frângă mâinile? S-au întors în salon și au început să se roage 
cu glasuri disperate ca Dumnezeu să-i ierte și le-a fost rușine să 
se mai privească unul pe altul în ochi. Mie îmi era când rece, 
când cald, fiindcă înțelegeam bine de ce fusese atât de greu de 
găsit un secretar care să caligrafieze textul emis de tribunalul 


250 


ecleziastic. Dar încă nu puteam crede în masacrul care avea să 
urmeze, eram aproape sigur că regele voise doar să-i 
înspăimânte puţin pe nobili, condamnând la moarte pe câţiva 
dintre ei și iertându-i pe ceilalți. Voiam să văd cu ochii mei ce se 
întâmplă, de aceea m-am dus la magistratul Slagheck să-i cer 
permisiunea de a ieși din palat. El m-a lovit pe umăr, a râs cu 
poftă spunându-mi că n-are rost să mă tem, fiindcă doar 
răufăcătorii și criminalii vor fi pedepsiţi, nu și oamenii 
cumsecade. Mi-a îngăduit să ies din palat și a ordonat unui 
halebardier să mă însoţească, pentru a fi în siguranţă și a 
ajunge în piața mare fără nicio peripeţie. 

Înspăimântat, am mers pe urmele halebardierului străbătând 
străzi pustii, până ce am ajuns în piaţa mare, care era plină de 
oameni simpli încremeniţi de groază. Împrejurul eșafodului, 
printre pădurea de lănci a mercenarilor, erau nobilii Suediei 
care-și așteptau moartea. Numărul lor creștea văzând cu ochii, 
fiindcă și cei care plecaseră din Stockholm se întorceau acum, 
numai că, ajunși la porţile orașului, erau smulși de pe spinările 
cailor și târâţi spre eșafod. Fuseseră aduși în grabă la eșafod și 
mulţi burghezi, luaţi direct de la treburile lor, asta se vedea 
după șorţurile de piele și mânecile suflecate ale unora dintre ei. 
De la balconul primăriei, câţiva sfetnici ai regelui strigau din 
când în când mulţimii să nu se teamă, fiindcă oamenii 
nevinovaţi nu vor fi pedepsiţi, ci numai criminalii, intriganţii, 
conspiratorii și ereticii. Dar cei mai mulţi dintre burghezii 
Stockholmului, care se aflau în rândul condamnaților, le 
răspundeau strigând că toate spusele lor sunt doar înșelătorie și 
minciună. 

— Oameni buni! strigau ei mulțimii. Priviţi, oameni cinstiţi ai 
Suediei și ţineţi minte! Întăriţi-vă inimile și răzbunaţi această 
nedreptate, fiindcă mâine veţi fi voi în locul nostru, de vă veţi 
încrede în tiran! Nimiciţi-l pe regele tiran! Ne vom ruga în cer 
pentru voi să aveți putere, iar sângele nostru va urla din fiecare 
piatră pe care va curge. 

Cum strigătele nu se mai terminau, pierzându-și aghiotantul 
regal răbdarea, a poruncit toboșarilor să bată în tobe, ca să 
acopere glasurile condamnaților, așa că li s-a luat dreptul de a 
se adresa mulţimii înainte de a fi executaţi, cât despre iertarea 
păcatelor și împărtășania dinaintea morţii, neîngăduindu-li-se să 


251 


o primească, a rămas ca ei să se roage singuri pentru sufletele 
lor, înainte de a le încredința Atotputernicului Dumnezeu. Nu 
arătau ei a eretici sau a apostați, cei mai mulţi se rugau în 
genunchi cu evlavie, cei puternici îi consolau pe cei slabi, iar cei 
bătrâni îi încurajau pe cei tineri. Dar mai puternice decât 
glasurile lor și răpăiturile tobelor au fost loviturile de sabie ce 
răsunau la intervale egale, iar nu după mult timp pardoseala 
eșafodului, năclăită, a devenit lunecoasă și sângele a început 
să-și facă pârtie în piaţă. Capetele retezate au fost aruncate în 
butoaie, iar trupurile, unele peste altele, în două grămezi, de-o 
parte și de alta a eșafodului. Neavând dreptul să li se reteze 
capetele, cei care nu erau nobili au fost doar spânzurați. 
Bănuiesc că, fiind totul pregătit în mare grabă, s-au făcut multe 
încurcături și au fost duși la execuţie oameni care nici nu 
fuseseră desemnaţi vinovați, fiindcă, ce-i drept, piaţa era plină 
de spânzurători, dar tot nu au fost destule, iar cei care au rămas 
mai la urmă s-au putut bucura de privilegiile nobililor, fiindcă și 
lor le-au fost retezate capetele. 

La un moment dat, tot numărând eu câţi oameni au fost 
decapitaţi și câţi spânzurați, am constatat cu groază că fuseseră 
executaţi mult mai mulţi decât condamnase tribunalul 
ecleziastic. Aburul sângelui cald plutea în aerul rece de 
noiembrie și era o atât de mare confuzie și dezordine în piața 
centrală a Stockholmului, încât unii oameni ce veniseră din 
întâmplare să privească execuţia au fost luaţi din mulțime și 
decapitaţi. Că a fost o eroare sau o intenţie, n-aş putea spune. 
Această sălbatică orgie a morţii depășea orice închipuire 
nebunească, iar cei care fuseseră târâţi la eșafod fără nicio 
judecată erau descumpăniţi și lipsiţi de vlagă, ca vitele duse la 
tăiere. Nici nu se împotriveau, nici nu se apărau, doar așteptau 
umili să li se reteze capul. Bănuiesc că toţi cei aflaţi acolo, în 
piața mare a Stockholmului, erau bântuiţi de un sentiment 
neîntemeiat de vinovăţie când îi vedeau pe oamenii cunoscuți 
cum sunt duși la moarte. De aceea nu păreau a fi câtuși de 
puțin uimiţi când ei înșiși erau loviți de același nenoroc și își 
pregăteau pungile cu bani ca să le aibă la îndemână, pentru a 
cumpăra de la călău o moarte rapidă și ușoară. 

Priveam încremenit și descurajat la sângele care curgea pe 
stradă, nemaisimţindu-mi fiinţa, când, pe neașteptate, am fost 


252 


înconjurat de câţiva dintre oamenii aghiotantului regal, care m- 
au întrebat care-i numele meu. Confuz, nu am reușit să-mi spun 
numele, iar ei m-au prins de braţe și s-au întrebat: 

— Cine-i acest tânăr cu faţă de cărturar și cu pete de cerneală 
pe degete? Este clar că-i omul suedezilor, iar mânecile cămâășii 
lui sunt garnisite cu dantelă. Locul lui nu este pe partea asta, ci 
pe partea cealaltă! 

Și m-au purtat spre cordonul de lăncieri care înconjura 
eșafodul. Dacă doctorul Paracelsus, care, din întâmplare, se afla 
în apropiere, nu m-ar fi observat, probabil că aș fi fost spânzurat 
sau decapitat. El a venit în grabă spre noi, l-a lovit peste mână 
cu latul sabiei pe unul dintre soldaţii care mă ţineau de braţ, m- 
a tras spre el și le-a spus care este numele meu. Un înger venit 
din cer nu ar fi putut să-i impresioneze în aceeași măsură ca 
doctorul Paracelsus pe fioroșii mercenari saxoni. Toţi soldaţii îl 
cunoșteau și se temeau de el, fiindcă-l credeau vrăjitor, de 
aceea nu au spus nimic și m-au lăsat în pace. Trecuse mult timp 
de când halebardierul, care mă însoţise ca să mă protejeze, mă 
abandonase și jefuia, la întrecere cu alți mercenari nelegiuiţi, 
inelele de aur, bijuteriile și pungile cu bani ale nefericiţilor 
decapitaţi, escaladând cadavre și bălți de sânge. Am povestit 
despre întâmplare nu pentru a mă grozăvi că am scăpat cu viaţă 
- lucru fără nicio importanţă faţă de baia de sânge de atunci din 
Stockholm -, ci doar pentru a sublinia dezordinea și confuzia în 
care s-a săvârșit masacrul. 

Sprijinindu-mă de braţul doctorului Paracelsus, m-am aplecat 
și am vărsat icnind tot ce-aveam în pântece și nu mi-a părut rău 
de bunătăţile înfulecate în zilele acelea, fiindcă le simțeam ca pe 
o otravă ucigașă. O dată cu seara s-a asprit și gerul, iar în jurul 
butucului de execuţie, aburul de sânge s-a făcut mai dens. 
Ningea ușor, fulgii de zăpadă îmi atingeau obrajii. M-am înfiorat 
de groază când am văzut crengile de ienupăr de pe balconul 
primăriei și de pe porţile caselor, decoraţii care nu fuseseră încă 
date jos după zilele festive de după încoronare. Regele Cristian 
le oferise oaspeţilor trei zile de desfătări, ca după aceea să-i 
vindece de dureri de cap, ba pe unii chiar și de toate celelalte 
dureri pământești. 

Când mi-am mai revenit puţin în fire, am vrut să plec imediat 
din piaţa aceea a morții, dar doctorul Paracelsus m-a apucat de 


253 


braț și mi-a spus să mai aştept puţin, pentru că vrea să stea de 
vorbă cu călăul după ce acesta își va isprăvi treaba. 

Mi-a povestit despre călătoria pe care o făcuse la minele din 
Suedia pentru a cunoaște bolile specifice și remediile nordului. 
Mi-a spus: 

— Eu nu sunt decât medic, nicidecum profet! Dar la fel cum 
ochii mei, sensibilizați de lumina curată a naturii, sunt în stare 
să distingă nesfârșita bogăţie a mineralelor ascunse în 
pântecele pământului, ei văd cum strălucitoarea coroană a 
regelui Cristian se ciobește cu fiecare lovitură de sabie a 
călăului. 

Mirându-mă mult de vorbele lui, i-am spus: 

— Dimpotrivă, cu fiecare lovitură, regele își consolidează 
puterea, fiindcă în ciuda acestei groaznice băi de sânge, el se 
asigură că niciuna dintre nobilele familii ale Suediei nu-i va mai 
sta în cale și nu se va răzvrăti niciodată împotriva lui. De fapt, 
nimeni nu-l poate învinui, fiindcă el i-a condamnat la moarte pe 
nobilii Suediei în baza judecății tribunalului ecleziastic. 

Dar maestrul Paracelsus a scuturat din cap și a spus: 

— Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat într-o țară cu oameni 
crescuți în umilinţă și supunere, acest înspăimântător masacru i- 
ar fi făcut și mai temători pe oameni și nimeni n-ar mai fi 
îndrăznit vreodată să se împotrivească regelui legitim. Dar am 
constatat că acest popor este încăpățânat și mândru, iar ţăranii 
se cred egali cu nobilii și seniorii și nici nu se tem de ei. În cursul 
călătoriei, am văzut mulţi bărbaţi ascunși în păduri, oameni care 
nu au crezut în promisiunile regelui. Dacă printre ei ar exista un 
senior capabil să-i conducă, ei îl vor face rege. Nici vorbă nu mai 
poate fi de alți rivali, ca-n alte vremuri, fiindcă regele Cristian, în 
nebunia lui, a netezit calea spre tron, decapitându-i pe 
potenţialii pretendenți, care aparținuseră celor mai nobile familii 
ale Suediei. 

l-am spus că este imposibil de gândit la un alt rege, fiindcă 
regele Cristian fusese uns și încoronat, iar cele trei stări ale 
adunării legislative declaraseră că Suedia este pe veci țara lui și 
a urmașilor lui. Și am mai spus: 

— Poate că oamenii au strâmbat puţin din nas, dar acum, vor- 
nu vor, trebuie să-nghită, cât de strâmb le-o cădea terciul ăsta 
pe care ei înșiși l-au preparat. 


254 


Cu toate că era aproape întuneric, am simţit privirea tăioasă a 
doctorului Paracelsus. Mi-a spus: 

— Tare-aș vrea eu să știu, Mikael Karvajalka, în ce terci te-ai 
băgat tu cu bună știință sau din greșeală! Dar ţine minte că 
fiecare doarme așa cum își așterne, iar cel care întinde un deget 
diavolului își pierde toată mâna. 

Am amuţit de groază și mi-am făcut cruce de multe ori. Dar 
chiar atunci au încetat tobele să mai bată și lumea să se 
împrăștie din piaţă. Călăul, istovit și plin de sânge din cap până- 
n picioare, a coborât scările eșafodului, apoi și-a scos cizmele, 
le-a golit de sânge, apoi le-a încălţat din nou, iar toţi oamenii s- 
au dat la o parte din calea lui cu scârbă, chiar și mercenarii. Dar 
doctorul Paracelsus s-a apropiat fără teamă și i-a spus: 

— Vinde-mi mie sabia, meștere Jorgen! Vreau să am o 
amintire de preţ din regatul Suediei, și-ţi promit că-i voi da tot 
respectul cuvenit, fiindcă în toată creștinătatea nu cred că este 
alta mai puternică. 

Meșterul Jörgen a spus: 

— Astăzi nu m-aș putea plânge că duc lipsă de bani, fiindcă 
pentru fiecare decapitare mi s-au plătit câte trei öre de argint, 
dar capetele au fost prea multe, un om sărac ca mine nici nu 
poate să numere atâtea, de aceea am tras câte o linie pe butuc 
pentru fiecare cap retezat, dar până la urmă tot mi-am încurcat 
socoteala. 

Apoi a căzut pe gânduri, privindu-și sabia. Era o sabie pentru 
două mâini cu mâner în formă de cruce și capăt sferic. 

— Să fiu cinstit, a spus el, eu sunt un bărbat cucernic, iar dacă 
mă gândesc bine, cred că am început să mă tem de sabia 
aceasta a mea, fiindcă prea este încărcată cu toate spiritele și 
cu toate puterile pe care astăzi le-a stins. | s-a tocit tăișul, dar 
mi-e teamă să o ascut, ca să nu-mi taie degetele. Luatţi-o, 
doctore Paracelsus, v-o dăruiesc, și purtaţi-o sănătos! Să vă 
aduceţi aminte de mine! Altceva nu vreau în afară de o sabie la 
fel ca asta, dar cu tăișul bine ascuţit, însă despre acest lucru, 
vorbim noi mai târziu... Acum trebuie să plec să mă spăl, c-au 
început veșmintele astea să-nghețe, n-aş vrea să mă- 
mbolnăvesc de moarte de la atâta sânge cât am pe mine. 

Astfel a intrat doctorul Paracelsus în posesia sabiei plină de 
virtuţi a călăului Jörgen, cu intenţia să o poarte până la sfârșitul 


255 


vieții. Fiind neobișnuit de lungă, îi tremurau mâinile când o 
ținea, dar el pretindea că lama sabiei este vrăjită. Pe mulți i-a 
uimit doctorul Paracelsus cu sabia lui, de aceea am ţinut să 
aduc mărturie că sabia, într-adevăr, o primise în dar de la călău, 
după înspăimântătoarea baie de sânge de la Stockholm. Dar 
mie mi-a fost peste măsură de rău, și, până am ajuns la casa 
unde locuiam, mi-am vărsat și mațele din mine. In acea noapte, 
mulţi oameni din Stockholm nu au închis ochii, iar din toate 
casele se auzeau hohote de plâns. Mercenarii regelui au intrat în 
casele celor executaţi, au obligat femeile îndurerate să dea 
cheile de la cufere și dulapuri și au jefuit tot, lăsându-i pe orfani 
și pe văduve săraci lipiţi pământului, dar eu nu cred să fi primit 
ordin de la rege ca să facă lucrul ăsta, deși toată lumea spunea 
că așa ar fi fost și multe alte blestemăţii se vorbeau despre 
rege. 

Deși aveam febră și mă simţeam îngrozitor de rău, nu m-a 
lăsat Antti în pace și m-a bătut la cap cu cugetările lui. 

— Cam ciudată sania în care am urcat noi, frate Mikael! a 
rostit el. Niciodată nu-mi trecuse prin minte că pot fi retezate 
capetele nobililor ca napii. Nici alte gânduri nu-mi trecuseră prin 
minte până ce n-am văzut că sângele țâșnește la fel și din nobili 
și din oamenii de rând. Dar eu nu mai rezist, vreau să mă întorc 
acasă și să-mi ascund capul într-o tufă de ienupăr, ca iepurii. Mă 
doare să văd numai suferinţă în jurul meu și feţe topite de plâns. 
Pe de altă parte, de ne vom întoarce la Turku, nu cred că ne va 
mulțumi cineva pentru tot ceea ce-am făcut, deși mă liniștește 
gândul că, murind cârciumarul de La trei coroane, de un 
dușman tot am scăpat. 

Spre marea teroare a locuitorilor orașului, cadavrele celor 
decapitaţi au rămas și a doua zi în piaţa publică. Apoi suveranul 
a poruncit să fie înălţat un rug imens dincolo de oraș, în partea 
de sud, unde să fie arse trupurile decapitate. Sâmbătă au fost 
duse cu care trase de boi toate cadavrele și a fost scos din 
mormânt chiar și trupul neînsuflețit al lui Sten Sture pentru a fi 
ars pe rug împreună cu cele ale ereticilor. În felul acesta, regele 
Cristian a vrut să demonstreze mulţimii că doar uneltirile 
împotriva Bisericii fuseseră cauza pedepsei capitale a ereticilor, 
nicidecum tirania sau dorința lui personală de răzbunare. 
Această explicaţie a fost răspândită cu dibăcie în tot orașul de 


256 


oamenii de încredere ai regelui, iar efectele nu au întârziat să se 
vadă, fiindcă mulţi burghezi au început să-și spună între ei că nu 
le sunt cu nimic datori acelor nobili aroganţi, care-i oprimaseră 
întotdeauna și le uzurpaseră drepturile, iar perspectiva unor 
schimbări le-a reconfortat gândurile triste, fiindcă în frumosul 
oraș Stockholm multe dintre funcţiile publice rămăseseră 
vacante. 


4 


Începusem și eu să prind din nou curaj, dar nu-mi dădea inima 
brânci să mă duc la consiliul canonicilor catedralei pentru a-mi 
reclama certificatul de hirotonisire, mai degrabă aș fi vrut să nu- 
i mai văd niciodată, și doar gândul că va trebui să îmbrac sutana 
de preot și să port tonsura sacerdotală îmi era de ajuns ca să 
mă simt rău. Dar într-o duminică, înainte de a se însera, au venit 
niște slujitori și m-au dus la palat. Am fost condus într-un salon 
unde magistratul Slagheck tocmai proba cum îi stă pe cap mitra 
defunctului episcop Vincentius. În așteptarea momentului când 
urma să ajungă episcop, își însușise veșmintele și podoabele 
bunului episcop, care fusese de aceeași statură cu el. Sosirea 
mea l-a întrerupt din ocupaţia lui nelegiuită. Și-a dat jos mitra de 
pe cap și mi-a spus: 

— Baccalaureus Mikael, îi ești credincios regelui sau nu ești 
bun de nimic? Raspunde-mi imediat, ca să pot ști care-ţi este 
valoarea! 

l-am răspuns că odată ce am urcat în atelajul regelui este de 
înţeles că-i voi fi credincios în continuare, chiar dacă vârtejul în 
care sunt antrenat mă amețește și-mi arde spinarea. Răspunsul 
meu i-a plăcut foarte mult și, izbucnind el în râs, a spus: 

— Regele dorește să te întâlnească și să-ţi încredinţeze o 
misiune importantă. Nu-ţi fie teamă pentru calea pe care ai ales- 
o, fiindcă de-ţi vei îndeplini cum se cuvine datoriile de slujitor, te 
vei bucura întotdeauna de favorurile regelui. 

M-a condus apoi pe o scară îngustă, săpată în interiorul 
zidului, până la o cameră secretă. Regele stătea grav, cu 
sprâncenele încruntate și se vedea clar că nu este într-o bună 
dispoziţie. 


257 


— Ești finlandez, nu-i așa? mi s-a adresat regele. Și ai fost 
secretarul tribunalului ecleziastic care mi-a impus supărătoarea 
și trista datorie de a da poruncă să fie retezate capetele 
familiilor celor mai nobile ale Suediei. Puţini regi au fost 
constrânși să ia astfel de hotărâri crude, însă vreau să cred că 
toți oamenii buni și cu judecată dreaptă îmi vor înţelege 
suferința cumplită și mă vor sprijini. 

l-am spus că am înţeles din toată inima situaţia delicată în 
care s-a aflat maiestatea sa și că-l voi sluji cu credinţă. 

— Totodată, am adăugat eu, fiind ordonat preot prin graţia 
eminenţei sale arhiepiscopului, este de datoria mea, ca bun fiu 
al bisericii, să amintesc că episcopul Mattias și episcopul 
Vincentius erau oameni sfinţi, pe care chiar tribunalul îi 
disculpase. A fost o ofensă pentru Sfânta Biserică și un mare 
păcat că nu li s-a dat posibilitatea să se apere și că au murit 
neîmpărtășiți. 

Regele mi-a aruncat o privire sălbatică și a strigat mânios: 

— Nu aștept răspunsuri la întrebări pe care nu le-am pus, e 
bine să ţii minte acest lucru când i te adresezi regelui! Este și 
așa destul de neplăcut că am de dat explicaţii preasfinţitului 
papă, dar în favoarea mea cântărește mult faptul că acești așa- 
ziși sfinţi uneltiseră cu alți ticăloși să-mi ia viaţa. Să spui și în 
Finlanda acest lucru cui te va întreba. Dar povestește discret și 
cu prudenţă, fiindcă nu aș vrea ca servitorii mei credincioși să se 
neliniștească auzind de pericolul care a plutit deasupra capului 
meu încoronat. 

Am fost peste măsură de uimit. Dacă era adevărat că cei doi 
episcopi, uitând de vocaţia lor sacră, se însoţiseră cu ticăloșii 
pentru o faptă atât de reprobabilă, înseamnă că își meritaseră 
pedeapsa. E drept că, în afara vorbelor maiestăţii sale și a 
grimaselor magistratului Slagheck, nu aveam nicio dovadă a 
trădării lor, dar cum mi-aș fi putut închipui oare că un rege 
minte cu atâta sânge rece, privind cu sinceritate în ochii 
slujitorului? După ce mi-a urmărit atent expresia feţei, regele a 
spus: 

— Nu-i ușor de purtat coroana și multe suferinţe o fac pe zi ce 
trece tot mai grea. Eu trebuie să dau socoteală doar în faţa lui 
Dumnezeu de hotărârile mele, nimănui altcuiva nu-i sunt dator. 
Dar să trecem la chestiunea pentru care te-am chemat aici. In 


258 


calitate de secretar al tribunalului ecleziastic, știi bine că e/ectus 
Hemming Gadh a semnat și și-a pus pecetea pe documentul 
ereticilor. Pentru început, am fost foarte afectat și am refuzat să 
cred că un bărbat care a pus atâta pasiune și râvnă în favoarea 
cauzei mele poate avea un caracter rău. Dar el este, în mod 
evident, un arhieretic! Am toate motivele să cred că în zelul său 
nu a fost nimic altceva decât expresia dragostei lui eretice 
pentru intrigă. De aceea, mai înainte ca vestea despre 
regretabilele incidente de la Stockholm să ajungă la urechile lui, 
sunt obligat să-i ofer o feudă în cer, ca să nu apuce să-și 
împlinească planurile mârșave. 

Apoi, arătându-mi o scrisoare pecetluită, mi-a poruncit: 

— Vei pleca imediat în Finlanda cu această scrisoare în care 
este înscrisă condamnarea doctorului Gadh, îl vei căuta pe acest 
om și, de îndată ce-l vei găsi, îl vei da pe mâna călăului să-l 
decapiteze. Scrisoarea îţi dă dreptul să obţii tot ceea ce trebuie 
de la autorităţi pentru a-ţi îndeplini misiunea, iar magistratul 
Slagheck îţi va plăti zece mărci de argint. 

Am spus îngrozit: 

— Probabil că glumiţi, maiestate! Dar doctorul Gadh este 
slujitorul Bisericii și cel mai înflăcărat susținător al Uniunii! Poate 
că niciodată seniorii castelelor Finlandei nu ar fi acceptat să 
devină vasalii maiestăţii voastre dacă doctorul Hemming Gadh 
nu ar fi reușit să-i convingă. 

Mocnind de furie, regele mi-a spus: 

— Oare ai uitat că faci parte din tribunalul Inchiziției? Eşti 
slujitorul Bisericii, prin urmare trebuie să smulgi erezia de 
oriunde s-ar afla! Nu-i nevoie să-mi amintească nimeni de 
serviciile acestui bărbat. Doar Dumnezeu din cer știe că îl stimez 
în asemenea măsură încât, în ciuda celor făptuite, l-aș lăsa în 
viaţă și i-aș lăsa toate privilegiile. Numai că tot atât de ușor cum 
i-a convins pe finlandezi să mi se supună, i-ar putea convinge să 
se ridice împotriva mea. Trebuie să-mi împlinesc datoria și să-l 
condamn la moarte, chiar dacă îmi este inima sfâșiată de 
durere. Dar mă linişteşte gândul că, fiind un bărbat bătrân, 
doctorul Gadh s-a distrat pe săturate până acum și s-a bucurat 
de o viață lungă. 

Să mă fi împotrivit mai mult, tot nu mi-ar fi folosit la nimic, și 
poate că mi-aş fi pierdut viața, iar regelui, oricum, nu i-ar fi fost 


259 


greu să găsească alt mesager care să-i împlinească vrerea. De 
aceea, am luat scrisoarea cu sentinţa de condamnare la moarte 
și mandatul regal care urma să-mi asigure sprijinul autorităţilor, 
apoi, îngenuncheat, am sărutat mâna regelui. Regele mi-a făcut 
semn să plec, i-a poruncit magistratului Slagheck să spună 
slujitorilor să-i aducă bere și a rămas în încăperea lui secretă să- 
și rumege regretele. Magistratul Slagheck m-a condus la 
trezoreria palatului, unde mi-au fost numărate zece mărci de 
argint: adevărate. Era foarte grea punga, niciodată nu mai 
ținusem în mâini asemenea avere, doar acest lucru îmi mai 
liniștea puţin groaza de care mi-era bântuită inima. 

Magistratul Slagheck mi-a înmânat câteva scrisori pe care să 
le dau iuncherului Thomas și mi-a cerut să nu-l slăbesc din ochi 
pe episcopul Arvid, anunțând degrabă dacă în atitudinea lui este 
ceva îndoielnic. 

— la aminte, Mikael Fennicus! a mai spus el. Până ce sentința 
regală nu va fi împlinită, capul nu-ţi stă prea sigur pe umeri, iar 
dacă, din greșeală sau din necugetare, doctorul Gadh reușește 
să se salveze sau să se retragă în vreun castel al Finlandei 
pentru a pregăti o revoltă, nu vei scăpa nici tu de pedeapsă, 
fiindcă oriunde te-ai ascunde în lumea aceasta, oamenii regelui 
tot te vor găsi. Nu te lăsa în voia viselor deșarte despre 
blândeţea regelui și iertare, fiindcă la deșteptare vei fi surprins 
de tristeţea lor! 

— Am auzit tot ce era de auzit, i-am spus eu. Bănuiesc că mi- 
am visat visele și am depășit momentul deșteptării din 
dimineaţa aceasta lugubră, așa că voi încerca să iau cu eleganţă 
lingura în mână și să-mi sorb băutura, oricât de amară va să fie. 

Astfel am plecat eu de la palatul regal cu punga burdușită de 
arginţi și cu desaga plină de hârtii importante, dar când am ieșit 
afară, parcă aș fi ieșit dintr-o temniţă sau dintr-un mormânt, așa 
mi s-a părut, iar după ce am trecut de poartă, mi-am pipăit gâtul 
și am avut impresia că-i mai subțire și mai fragil decât îl știam. 
Ajuns la locuinţa măcelarului, mi-am strâns lucrurile și l-am 
îndemnat pe Antti să și le strângă și pe ale lui, fiindcă urma să 
facem drumul împreună. Mai înainte de a pleca, m-am dus să-mi 
iau rămas-bun de la doctorul Paracelsus, care se pregătea să 


3 O marcă de argint suedeză cântărea 212,6 grame și avea trei 
subdiviziuni: 1 marcă = 8 ore = 24 ortug = 192 penni. 
260 


călătorească până în Polonia cu o corabie de mercenari 
germani, ca să-și sporească știința, dar, până una-alta, era chior 
de beat, își agita sabia în aer și spunea că se războiește cu 
dracii și cu spiritele care nu-i dau pace. Mi-a spus numele lor, 
dar în afară de Asrael și Melusina, de alţii nu-mi aduc aminte. 
Deși, vădit, se afla într-o mare încurcătură, neputându-l eu 
ajuta, mi-am luat respectuos rămas-bun, lăsându-l să se 
descurce cum o putea cu dracii lui, și m-am îmbarcat pe o 
corabie care naviga spre Turku. De o așa călătorie pe mare încă 
nu mai avusesem parte, și nu-i de mirare c-a fost atât de 
periculoasă, fiindcă, în ciuda furtunii de noiembrie ce se anunţa, 
corabia a ridicat ancora, și-a desfășurat pânzele și a ajuns în 
larg când cerul era plin de nori cenușii și vântul bătea strașnic 
pe marea înspumată. Valurile au lovit cu putere, înălțându-se 
mai sus de punte, totul a fost un vuiet, velele au trosnit fără 
răgaz, odgoanele au dat să se rupă, așa că multă vreme nu mi- 
am mai obosit mintea cu gânduri pământene, ci am cugetat 
doar la paradisul etern al sărmanului meu suflet, paradis de care 
începeam să simt că mă depărtez. 

Mai mult mort decât viu, am coborât pe țărm, fiindcă 
traversarea a durat o săptămână. Din pricina furtunilor cu care 
se înfruntase, corabia suferise destule stricăciuni, așa că 
marinarii nu s-au mai încumetat, ca de obicei, să se 
grozăvească și niciunul n-a spus că a bătut doar ușor vântul. 
Vestea despre baia de sânge de la Stockholm sosise înaintea 
noastră, se răspândise degrabă în toată ţara și tulburase inimile 
oamenilor, chiar dacă iuncherul Thomas se străduise să o 
dezmintă, afirmând că era doar o calomnie care urmărea să 
întunece reputaţia marelui rege. 

Primul lucru pe care l-am auzit a fost că doctorul Gadh se 
certase strașnic cu episcopul Arvid, după care, gâfâind de 
mânie, încălecase pe cal și, în ciuda vârstei înaintate, plecase 
degrabă să-și găsească adăpost la castelul Raasepori. Stăpânul 
acestui castel-fortăreaţă, Niilo Eskelinpoika, din familia Banér, 
luptase împotriva regelui, dar se întorsese la Raasepori și 
acceptase să i se supună. luncherul Thomas se îndoia de 
adevăratul motiv al întoarcerii și îi era tare teamă că cei doi vor 
unelti împotriva regelui Cristian. De aceea, pentru evitarea unui 
conflict inutil, mi-a poruncit să pornesc îndată la drum spre 


261 


Raasepori, pentru a-mi împlini misiunea. Și mi-a mai spus el, 
pufnind pe nas, că în Turku este treaba lui ce face, iar când am 
străbătut călare orașul de la fort până la drumul ce duce spre 
Raasepori, am văzut o mulţime de burghezi care se uita crucită 
la eșafodul pe care-l construiau niște lemnari în mijlocul pieței 
orașului. Călăream la pas, așa se face că la un moment dat, un 
păzitor de porci cu părul cărunt, arătând spre eșafod, m-a 
întrebat umil dacă orașul se pregătește pentru vreo sărbătoare 
sau pentru încoronarea regelui. „Bănuiesc că va fi sărbătoare ca 
la Stockholm după încoronare”, i-am răspuns eu, iar el s-a 
bucurat și a spus că așa este drept, ca Finlanda și bunul oraș 
Turku să nu rămână niciodată în urma Stockholmului. 

De aceea, n-am mai zăbovit la Turku și nu am trecut să salut 
pe nimeni. Nu mă refăcusem după călătoria cea plină de furtuni, 
iar trecerea rapidă de pe corabie pe spinarea calului precum și 
șaua incomodă mi-au transformat drumul într-un infern, fiindcă 
aveam răni pe șezut, și nici înalta misiune cu care mă 
împuternicise regele nu-mi micșora suferinţa. Dar cei doi 
călăreţi cu arme ușoare din garda iuncherului Thomas care mă 
însoțeau au râs cu poftă de nefericirea mea și mi-au întărâtat 
calul să se ia la întrecere cu ai lor, iar eu am gemut de durere, 
cerând ajutor tuturor sfinţilor, până a doua zi, când am ajuns în 
faţa fortăreței Raasepori. De pe spinarea calului cu spume la 
gură de atâta alergat am văzut zidurile sumbre de piatră ale 
fortăreței și dintr-o dată inima mea a fost grea ca plumbul și mi- 
am simţit toată fiinţa înfiorată. Am strigat cât am putut de tare, 
dar podul mobil nu a fost coborât și porţile nu s-au deschis 
decât după ce însuși seniorul Niilo Eskelinpoika și-a făcut 
apariţia pe zidul cetăţii ca să ne vadă și să se convingă de 
bunele noastre intenţii. Mi-a strigat urări de bun venit și a 
poruncit gardienilor să coboare grabnic podul și să deschidă 
poarta. Apoi a mai strigat: 

— Umblă zvonuri înspăimântătoare despre Stockholm și se 
spun multe blestemăţii despre maiestatea sa regele, de aceea 
am închis porţile castelului, pentru a evita eventualele tulburări. 

Podul a fost coborât cu scrâșnituri și hârâituri, iar porţile grele 
au scârțâit. Am trecut podul călare, iar când am ajuns în dreptul 
bolţii de la poartă am recitat repede în gând Ave Maria, Pater 
noster şi Credo, ca să prind curaj. După ce am ajuns în curtea 


262 


interioară, am poruncit gărzilor să închidă porţile în urma 
noastră, apoi m-am adresat căpitanului mercenarilor germani 
care venise curios în întâmpinarea mea, i-am arătat sigiliul 
regelui de pe scrisoarea de mandatare și i-am poruncit să-mi 
acorde sprijinul oficial pentru punerea în aplicare a misiunii pe 
care o am de împlinit. Cred că fusese bine instruit de iuncherul 
Thomas înainte de a fi fost trimis la castel cu mercenarii săi, 
fiindcă s-a arătat foarte supus când a înțeles că vin din partea 
regelui și a dat ordin toboșarului să bată alarma. Auzind 
semnalul de alarmă, seniorul Niilo a sosit alergând cu capul 
descoperit și a întrebat ce dracu' se întâmplă. Oare a uitat toată 
lumea că numai el este stăpânul castelului, a întrebat, și multe 
alte răutăţi și înjurături a rostit. Dar căpitanul Gissel - așa îi 
chema pe căpitan -, arătându-i mandatul meu regal, l-a liniștit. 
Amândoi păreau opăriţi în timp ce priveau sigiliul regelui, iar 
seniorul Niilo, neștiind ce să facă, strângea din dinţi și lovea cu 
piciorul în pământ, ca un cal nărăvaș. 

Intr-un sfârșit, s-a dat într-o parte și m-a lăsat să intru în 
castel. Deși nu prea părea bucuros de oaspeţi, m-a condus în 
sala cavalerilor, unde focul ardea cu flacără înaltă într-un 
șemineu foarte mare. Bătrânul doctor Gadh, cu părul cărunt și 
cu capul tremurând, ne-a ieșit în întâmpinare, iar după ce m-a 
recunoscut, m-a îmbrățișat și m-a binecuvântat, așa că seniorul 
Niilo, văzând această manifestare de prietenie, m-a privit cu 
ochi mai îngăduitori. Dar n-am apucat să mă bucur prea mult de 
ospitalitatea lui și să sorb din halba cu bere pe care mi-a oferit- 
o, că au și început amândoi să mă asalteze cu o avalanșă de 
întrebări despre ce s-a întâmplat la Stockholm. E adevărat că 
seniorul cutare sau cutare a fost decapitat? E adevărat că regele 
ne-a minţit? Oare sunt adevărate toate veștile înspăimântătoare 
care au ajuns din gură-n gură până aici? 

Am meditat îndelung ce să le spun, dar cum nu era nicio 
ieșire pentru misiunea pe care o aveam de îndeplinit, le-am 
spus fără niciun ocoliș: 

— Toate aceste lucruri sunt adevărate, și mai sunt multe 
altele pe care nu le știți, dar acum nu mai este timp de vorbit 
despre tot ceea ce s-a întâmplat la Stockholm. lubite doctore 
Gadh, este spre folosul vostru să încetaţi a mai gândi la lucrurile 
acestei lumi pământești și să vă pregătiţi pentru a vă da 


263 


sărmanul suflet în paza lui Dumnezeu. Trebuie să știți că 
maiestatea sa, regele Cristian v-a oferit o feudă, dar nu aici, pe 
pământ, ci în împărăţia cerului, și chiar în această seară veţi 
ajunge în paradis. Mie mi s-a poruncit să vă ajut ca să ajungeţi 
acolo, și trebuie s-o fac, chiar dacă am inima grea și suferinţa 
mea e cumplită, pentru că aţi fost binevoitor și v-aţi purtat cu 
mine mai bine decât un tată. 

Cu toate că vorbele mele au fost blânde și frumoase, mult 
prețuitul e/ectus a fost răscolit de supărare și a strigat: 

— Inspăimântătoare sunt vorbele tale! Nemaipomenit, nici nu- 
mi închipui că poate exista o trădare atât de cumplită! Dar am 
cu mine scrisoarea de protecţie a maiestăţii sale regele, cu 
semnătura lui, cu sigiliul regal, o pot arăta tuturor... 

l-am dat să citească porunca regească și sentinţa de 
condamnare la moarte, apoi, după ce și seniorul Niilo a citit, am 
spus: 

— Așa stau lucrurile, iar domnului doctor Hemming trebuie să- 
i fie retezat capul. De aceea, seniorul Niilo, care este stăpânul 
acestui castel, se va îngriji de cele necesare și mă va sprijini 
legal. N-am nimic împotrivă dacă doctorul Hemming dorește să 
se împărtășească cu sfintele daruri și să primească ultimul mir 
înainte de trista execuţie, care ne răscolește pe noi toţi, cei 
care-i suntem prieteni, și nici nu doresc ca trupul lui neînsufleţit 
să fie ars, cum au fost arse la Stockholm trupurile altor nobili. 
Dimpotrivă, vreau să fie înmormântat creștinește, cu tot 
respectul ce i se cuvine, mai cu seamă că în privința aceasta nu 
mi s-a dat nicio poruncă. Dar vă rog pe amândoi, din toată 
inima, să vă grăbiţi și să nu-mi faceţi și mai grea misiunea care 
și așa este peste măsură de grea. 

Atunci seniorul Niilo a început să blesteme și a spus că mai 
bine se spânzură de creanga unui copac decât să participe la o 
atare fărădelege. Și-a scos sabia din teacă și poate că m-ar fi 
străpuns, dacă doctorul Hemming nu l-ar fi oprit la timp și n-ar fi 
încercat să-l liniștească, iar eu am început să mă tem de 
nebunia și nestăpânirea acelui senior. Cu glas înspăimântat, el 
și-a strigat slujitorii, îndemnându-i să-și ia armele și să pună 
stăpânire pe castel, dar nimeni nu s-a supus poruncii, fiindcă 
bunul căpitan Tile Gissel îi și pusese pe mercenarii lui la toate 
posturile de gardă. Cinci archebuzieri vegheau curtea și scările 


264 


cu armele pe capre de sprijin și cu fitilele fumegânde, gata să 
tragă asupra oricui ar fi îndrăznit să li se opună. Când a auzit 
nelegiuitele strigăte ale seniorului Niilo, căpitanul a intrat în 
marea sală a cavalerilor, i-a cerut spada, i-a spus să se 
liniștească și l-a sfătuit să se supună mai degrabă ordinelor 
maiestăţii sale decât îndemnurilor înșelătoare ale inimii lui. Dar 
seniorul Niilo nu înţelesese încă pericolul ce-l ameninţa și nu și-a 
pus frâu la gură, dimpotrivă, a spus că, din partea lui, regele 
ipocrit al Danemarcei n-are decât să se ducă la dracu-n praznic 
sau încă și mai bine pe gaura privatei. Apoi a spus că n-are 
niciun motiv să se supună unui rege sperjur, mai degrabă i-ar 
îndemna pe oamenii cinstiţi să se ridice împotriva tiranului. Și a 
mai zis: 

— Îmi vine să mă prăpădesc de râs doar când mă gândesc cu 
ce preţ își va plăti acest tiran sângeros făţărnicia. 

De aceea, bunul căpitan a fost nevoit să cheme doi sulițași 
care l-au imobilizat pe stăpânul castelului și l-au silit să lepede 
sabia din mână. Văzând toate acestea, doctorul Gadh a încercat 
să-l liniștească pe seniorul răzvrătit și i-a spus cu blândețe: 

— Când ajunge omul în rahat până la gât, furia și blestemele 
nu-i mai folosesc la nimic. Mai bine ai fi ascultat de sfatul meu, i- 
ai fi alungat pe mercenarii regelui și ai fi luat castelul în mâinile 
tale, până vom fi știut dacă zvonurile sunt adevărate sau false. 
Noi am fi fost cei care ne-am fi hotărât singuri soarta. Dar acum, 
ei ne pot duce unde vor. De aceea, e mai bine să te supui și să 
le ceri iertare acestor bărbaţi de ispravă pentru necugetatele 
vorbe pe care le-ai rostit și nu mă îndoiesc că ei vor uita 
neînţelegerea. Nu te grăbi să ajungi în mormânt, tu mai ai timp! 
Pentru mine timpul nu mai există, simt de-acum răceala morții. 

Dar seniorul Niilo a blestemat locul cu o mie de draci și a 
spus: 

— Să cer eu iertare de la aceste vipere ale regelui Cristian? 
Niciodată! Castelul mi-a fost furat, dar voi porni la drum și mă 
voi sfătui cu toți bărbaţii cumsecade, să vedem ce putem face 
cu un rege pentru care jurămintele sacre, înscrisurile și pecețile 
n-au nicio valoare. 

Clătinând din cap, doctorul Gadh i-a zâmbit înţelegător și l-a 
întrebat: 

— Ca să construiești o împărăție a umbrelor, nu-i așa? 


265 


Apoi, întorcându-se spre mine și spre căpitanul Gissel, a spus 
respectuos: 

— Nu-l luaţi în seamă și uitaţi ce spune acum, este doar 
întristat din cauza morții mele. Luaţi acest cap bătrân, care s-a 
săturat să mai gândească la toate relele și mârșăviile de pe fața 
pământului, dar lăsaţi-l pe el în pace, fiindcă-i tânăr și de cea 
mai nobilă stirpe. Aţi fi nedrepţi de l-aţi pedepsi pentru vorbele 
pe care le rostește acum, când este cu mintea tulburată de 
durere. 

După aceea, căpitanul Gissel i-a poruncit seniorului Niilo să 
meargă în odaia lui să se liniștească și i-a pus paznici în fața 
ușii. In castel se afla un călugăr dominican de la mănăstirea din 
Vyborg, care rătăcea dintr-un loc în altul să răspândească 
cuvântul lui Dumnezeu. Acesta l-a spovedit pe doctorul Gadh, l- 
a iertat de păcate și i-a dat ultima împărtășanie, iar doctorul s-ar 
părea că nu a avut nimic de reproșat ecleziastului, care și-a 
făcut datoria repede și cu multă tragere de inimă. Chiar dacă în 
tot Raasepori nu exista un călău, s-a găsit totuși un saxon 
generos, care a acceptat să reteze capul doctorului Gadh pentru 
trei öre de argint, tarif obișnuit pentru o astfel de execuţie, iar 
după ce i-am văzut sabia uriașă și am auzit cum îl lăudau ceilalţi 
mercenari, nu m-am mai îndoit că se va descurca de minune. Pe 
dealul din apropierea castelului a fost urcat prin rostogolire un 
buștean solid de mesteacăn, apoi toţi argaţii și toate slujnicele 
de la castel, precum și câţiva curioși veniţi în grabă din târgul 
învecinat, s-au strâns împrejurul locului de execuție, iar cei mai 
mulți au plâns, fiindcă numele doctorului Hemming era cunoscut 
în toată ţara și toată lumea îl respecta. 

Doctorul Hemming a ajuns în dreptul butucului pe propriile 
picioare și, după ce a golit cupa pe care i-a întins-o călăul, a 
vorbit astfel mulţimii: 

— Nu plângetți pentru mine, oameni buni! Eu am căpătat pe 
merit această răsplată, fiindcă am crezut mai mult în ochii 
frumoși ai crudului și ipocritului rege decât am crezut în inima 
mea, uitând că principii și regii nu-și ţin jurămintele. Nu am 
nimic de spus întru apărarea mea, fiindcă tot ceea ce am făcut a 
fost doar din dorinţa de a evita vărsarea de sânge. Am crezut că 
pacea și înţelegerea sunt mai bune decât războiul, dar cele 
întâmplate dovedesc că nu poate exista înţelegere cu un 


266 


dușman care nu-și respectă promisiunile și pentru care nimic 
nu-i sfânt pe lumea asta. De aceea, oameni buni, mai bine 
plângeţi pentru sărmana noastră ţară și pentru tot regatul 
Suediei, fiindcă atâta timp cât acest rege sângeros va domni, 
grumazul nimănui nu va fi în siguranţă, fie el nobil sau om 
obișnuit, bogat sau sărac, n-are importanţă. O altă dovadă nu 
am pentru cele ce vi le-am spus, în afară de capul meu cărunt, 
care se va rostogoli în noroi, chiar dacă sunt slujitorul lui 
Dumnezeu și protejat de Sfânta Biserică. 

S-a oprit să-și tragă răsuflarea, și-a îndreptat spinarea și a 
înălţat capul spre cerul posomorât de decembrie, părând pentru 
câteva clipe bărbatul viguros și cutezător din tinerețe, apoi a 
strigat cu glas înspăimântător: 

— Ascultă-mi strigătul de durere, Doamne Dumnezeule din 
ceruri! Strigătul sângelui meu ajungă la tine! Din acest loc, pe 
care stau acum, îl blestem pe Cristian, regele cel sângeros! Il 
blestem cu toată puterea pe care mi-a încredinţat-o Sfânta Ta 
Biserică, în faţa Ta, Doamne! Pedepsește-l, Doamne, pentru tot 
răul ce l-a făcut! Să-și piardă el și ţara și tronul, să ajungă sărac 
și să moară în mizerie, prigonit de toată lumea și lipsit de mila 
Ta! Ascultă-mi strigătul, Doamne, și nu-l cruța! 

A fost atât de impresionant doctorul Hemming când și-a rostit 
blestemul, că până și soldaţii din gardă și-au făcut cruce și au 
înălțat ochii, ca și cum ar fi așteptat să se deschidă cerul. Și eu 
m-am uitat spre cer cu speranţa că voi vedea un semn al 
Creatorului, dar cerul a rămas întunecat și rece pentru ochii mei. 
Mai pe urmă, au fost totuși unii care au spus că au văzut 
fulgere. După ce a rostit ultimul cuvânt, doctorul Gadh i-a dăruit 
călăului punga de bani, a îngenuncheat umil în noroi, a pus 
capul pe butuc și a închis ochii. Saxonul a ridicat sabia cu 
amândouă mâinile și i-a retezat capul dintr-o lovitură. Capul și 
trupul au fost înfășurate într-un linţoliu ce a fost purtat de argaţi 
până la capela castelului, unde călugărul dominican a împlinit 
ceremonialul prohodului. 

Considerându-se stăpânul castelului, căpitanul Gissel m-a 
rugat să pun pentru el o vorbă bună la iuncherul Thomas, ca să-l 
confirme castelan. N-a mai fost nevoie să-mi spună că iscusința 
și intervenţia lui rapidă poate mi-au salvat viaţa, fiindcă despre 
acest lucru îmi aduceau prea bine aminte zbieretele seniorului 


267 


Niilo, care lovea cu pumnii și picioarele în ușă, ca să fie eliberat. 
Ne-am așezat apoi la masa îmbelșugată, pe care o 
binemeritasem amândoi după atâta trudă, și am vorbit 
respectuos despre doctorul Hemming, aducându-ne aminte de 
calităţile lui și regretând sincer că un bărbat atât de bun și de 
erudit a avut un sfârșit atât de trist. Dar ne-a liniștit gândul că 
era de-acum bătrân și, fără îndoială, cu judecata slăbită, fiindcă 
altfel nu se putea explica faptul că înainte găsise doar cuvinte 
de laudă pentru regele Cristian și le vorbise tuturor despre 
extraordinarele calităţi ale viitorului lor suveran, ca mai apoi, cu 
o clipă înainte de moarte, să-l blesteme atât de aprig, ceea ce, 
bineînţeles, un bărbat înțelept și cu judecata întreagă n-ar fi 
făcut. 

Numai că loviturile în ușă și zbieretele seniorului Niilo au 
început să ne enerveze, și, după ce tocmai isprăvisem de băut o 
carafă din vinul cel mai bun al castelanului, căpitanul Gissel s-a 
mâhnit și a spus: 

— Oare ce facem cu nebunul ăsta furios? Dacă-i dăm drumul, 
va fi aici ca într-un viespar și ne vom alege și cu suduieli din 
partea iuncherului Thomas. Dacă-l lăsăm închis, nu vom mai 
avea o clipă de liniște, fiindcă cei douăzeci de mercenari cupizi, 
pe care-i am, ar putea fi oricând cumpăraţi, iar dacă l-am trimite 
sub escortă la Turku, el ar fi în stare să fugă sau poate că ar fi 
eliberat de vreunul dintre prietenii lui. Sincer să fiu, ăsta nu-i un 
bărbat prea bun. E orgolios, fără caracter și mă privește 
întotdeauna de sus, chiar dacă sunt mai în vârstă decât el, chiar 
dacă am fost în multe războaie și i-am respectat pe toţi principii 
care m-au plătit. Spuneți, ce facem cu el? 

— La drept vorbind, n-am nicio idee, i-am răspuns eu cu 
sinceritate. De altfel, nici nu vreau să mă amestec în lucrurile 
care ţin de autoritatea voastră, deși recunosc că sosirea mea 
aici v-a complicat viața. 

A suspinat adânc și a spus: 

— Meseria de soldat este o meserie neplăcută, fiindcă lesne îţi 
împietrești inima și uiţi de poruncile Domnului. Singura mea 
mângâiere este harpa, de care nu mă despart niciodată, oriunde 
m-aș duce. De multe ori, când mă apasă singurătatea, iau harpa 
și cânt melodii vesele, după care mă simt mai bine și mai 
înviorat, de aceea nu-i nevoie nici să-mi beau minţile, nici să joc 


268 


zaruri, nici să alerg după târfe, ca alţi soldaţi. Am observat că, 
uneori, doar câteva cuvinte dintr-un cântec și câteva acorduri 
de harpă îmi limpezesc gândurile. Aș vrea să nu mi-o luaţi în 
nume de rău dacă îmi voi aduce harpa și voi cânta ceva, ca să 
pot cugeta în tihnă la întrebarea aceasta pentru care nu găsesc 
niciun răspuns. 

S-a întors repede cu o harpă nu prea mare. Apoi a început să 
cânte, acompaniindu-se. Avea o voce frumoasă, iar la harpă 
cânta tot atât de bine. De altfel, căpitanul era simpatic. Era un 
bărbat melancolic și amabil, cu mâini frumoase și cu o barbă 
blondă, mătăsoasă. Ultimul cântec a fost nespus de trist. Se 
spunea acolo despre vara care este departe și despre vremea 
care, pe zi ce trece, se face tot mai friguroasă. Cântecul mai 
povestea despre un armăsar roșu și despre o fecioară care, 
ieșind noaptea din casă, să asculte trilul privighetorii, își muiase 
veșmântul în rouă ierbii. Era atât de trist cântecul acela, încât 
mi s-au umplut ochii de lacrimi. 

— Așa este, a spus căpitanul Gissel, lăsând harpa din mână. 
Vara e departe și vremea s-a răcit. Erudite domn Mikael, aveţi o 
împuternicire specială întărită cu sigiliul regal și tot sprijinul meu 
pentru a face ceea ce trebuie făcut. Despre natura lucrurilor de 
făptuit nu există nicio precizare în scrisoare, dar este vădit că 
aveți puterea să decideţi. lar eu va trebui să mă supun poruncii 
voastre. Să zicem că mi-aţi porunci să retez capul seniorului 
Niilo Eskelinpoika. Nimic mai simplu, domnul meu! Și de nu mi- 
aţi porunci, aș face-o, fiindcă lucrul acesta ar rezolva situația 
complicată în care mă aflu. Dacă-i adevărat ce mi-aţi povestit 
despre baia de sânge de la Stockholm, înțeleg că regele și-a dus 
treaba până la capăt. Atunci, de ce să ne oprim noi la mijlocul 
drumului? 

— Nobile domn Gissel, am spus eu îngrozit. E adevărat că 
vara a trecut și vremea se răcește, dar ferească-mă Dumnezeu 
să vă dau eu poruncă să făptuiţi o astfel de nelegiuire! De altfel, 
nici nu am atâta putere. 

— lubite domnule Mikael, a spus el, încercând să mă 
convingă. Dar acest binevoitor senior Niilo s-a jurat de multe ori 
pe toți diavolii că vă va străpunge pântecele cu sabia, ca să nu 
mai amintesc toate numele de ocară cu care v-a spurcat. V-a 
numit trădător și chiar muscă de gunoi pe coada tiranului 


269 


Cristian. Amintiţi-vă că el și-a atras singur nenorocirea asupra 
capului său, neascultând de bunele sfaturi ale doctorului 
Hemming. Feriţi-vă să faceți aceeași greșeală, neascultându-mi 
sfatul și folosiţi-vă de autoritatea cu care regele v-a învestit! 
Dacă voi fi întrebat, vă voi apăra, spunând că doar în interesul 
maiestăţii sale am luat împreună această hotărâre, după ce am 
chibzuit îndelung, preferând să retezăm acum un singur cap, 
pentru a nu fi nevoiţi să retezăm mai târziu sute de capete. 

A trebuit să admit că avea dreptate și niciun om cu bun-simţ 
nu i-ar fi putut contesta argumentele. lar vinul bun din pivnita 
seniorului Niilo mi-a alungat gândurile potrivnice și mi-a dat 
curaj, fiindcă eram istovit după toate suferințele de care 
avusesem parte pe drum și după zbuciumul sufletesc al acelei 
zile. Adevărul este că seniorul Niilo îmi fusese nesuferit de la 
început, iar doctorul Hemming nu-mi făcuse niciun bine, 
dimpotrivă, doar se folosise de mine, iar dacă am vorbit despre 
el numai de bine, am făcut-o pentru că eram sincer întristat de 
moartea lui, pe care trebuia să i-o vestesc și să i-o pregătesc. 
Dar mă înspăimânta gândul de a lua o hotărâre în numele 
regelui, chiar dacă vremurile erau atât de confuze, nesigure și 
neliniștite. 

— Domnule Gissel, am spus eu, sunteți un ostaș încercat și 
știți prea bine ce trebuie făcut în astfel de situaţii dar dacă ai 
apucat să-i retezi unui bărbat capul, nici cel mai talentat medic 
din lume nu i-l mai poate pune la loc. Poate că nu-i bine să te 
pripești când te apuci de o astfel de treabă. Eu aș zice să ne 
culcăm și să hotărâm mâine ce-i de făcut. 

El mi-a răspuns că n-ar fi fost nevoie să-i explic ce se întâmplă 
cu un bărbat după ce i-a fost retezat capul, fiindcă atâta lucru 
știe și el, chiar dacă nu-i așa de învățat ca mine. Dar cel mai 
bine, a spus el, este să baţi fierul cât e cald și m-a asigurat că 
dacă mergem să ne culcăm, atâta timp cât seniorul clocotește 
de furie în odaia lui, nu se știe dacă vom mai apuca să ne 
deșteptăm. Din toate experiențele pe care le-a avut, a înţeles că 
mai mult are de pierdut un căpitan de oaste îngăduitor decât 
unul necruţător. Și a mai spus: 

— Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești, iar cu 
acest Niilo Eskelinpoika, domnule Mikael, vă veți trezi în față 
când v-o fi lumea mai dragă, și tare mi-e teamă că nici limba 


270 


latină n-o să vă fie de prea mare folos. Dacă și-a pus ceva în 
cap, acest senior vă va urmări și-n biserică cu oamenii lui, și tot 
vă va tăia beregata! 

Este de prisos să povestesc mai mult despre această tristă 
conversaţie, fiindcă tot n-a dus la nimic bun, iar la sfârșit, chiar 
dacă era noapte, domnul căpitan Gissel a dat poruncă 
toboșarului să bată alarma și l-a trimis pe călăul de ocazie în 
odaia seniorului Niilo să-l lege, lucru bine făcut de mercenar, dar 
cu prea mult zgomot și stricăciuni. O mare parte din decoraţiile 
interioare s-au spart atunci, sărăcind astfel pentru totdeauna 
castelul. După aceea, căpitanul Gissel a poruncit să se aprindă 
două torţe în curtea interioară, iar călăul saxon de ocazie i-a 
retezat atât de repede capul seniorului Niilo, încât acesta nu a 
mai avut timp să-și dea seama ce i se întâmplă. Mi-e greu să 
povestesc, dar seniorul Niilo a murit cu inima încărcată și 
neîmpărtășit, înjurându-ne cumplit pe mine, pe căpitanul Gissel 
și pe rege până în ultima clipă. Când m-a făcut albie de porci, 
am îndurat plin de umilinţă creștină și i-am înţeles necugetarea, 
dar a vorbit tot atât de spurcat și despre regele Cristian, iar 
descurajarea mea a fost și mai mare când am plătit din banii 
mei trei öre de argint călăului, fiindcă domnul Gissel a pretins că 
nu are bani atât de mici în trezoreria castelului, iar călăul saxon 
n-a vrut nici în ruptul capului să primească bani mai puţini. După 
aceea mi-am pierdut orice interes pentru lumea asta ticăloasă, 
m-am trântit în pat, în camera pregătită pentru mine, și am 
dormit neîntors până dimineața. 

A doua zi era vineri, zi de post, așa că atât eu cât și căpitanul 
Gissel ne-am mulţumit doar cu pâine uscată, pește sărat și bere 
slabă, amintindu-ne de supliciile și de suferinţele Domnului 
nostru lisus Hristos și gândindu-ne cu evlavie la cât de 
schimbător este norocul. Am fost tare uimit când am dat cu 
ochii de trupurile goale a doi bărbaţi zdraveni, care atârnau 
spânzurate pe zidurile castelului, dar domnul Gissel m-a liniștit 
spunând că nu trebuie să-mi fac griji, fiindcă spânzuraţii sunt 
doar niște neciopliți de finlandezi, servitori ai răposatului senior 
Niilo, care încercaseră să fugă înarmaţi din castel. In comparaţie 
cu seniorul Niilo, cei doi bărbaţi erau, firește, ca doi oboli pe 
lângă un ducat de aur, însă i-ar fi putut întărâta pe oamenii din 


271 


popor la răzvrătire, chiar dacă prostimea este de obicei mai 
sperioasă decât ciorile. 

Dar când căpitanul Gissel și-a luat mica lui harpă și a vrut să- 
mi mai cânte un cântec, am simţit că nu mai pot rămâne o clipă 
în castelul acela blestemat și, în ciuda rănilor de pe urma 
cavalcadei, care nu se vindecaseră încă, am plecat călărind 
agale spre Turku. 

Pământul era uscat și copitele calului alunecau din când în 
când pe noroiul îngheţat, dar era o zi senină cu soare și, pe 
măsură ce mă depărtam de zidurile acelui castel sinistru, îmi 
simțeam inima mai ușoară. La cele mai multe popasuri la care 
am oprit, am avut ocazia să vorbesc cu ţăranii mai înstăriți și 
toți s-au plâns de lăcomia iuncherului Thomas, care pusese 
biruri grele pe capul lor și le lua vitele și grânele ca să-și poată 
întreţine oastea. Nu-i prea interesa ce nobili fuseseră masacrați 
la Stockholm, mai degrabă de vitele și de grânele lor luate cu 
japca și spuneau: 

— Nu-i a bună, nu-i a bună! Cu cât sunt mai puţini nobili pe 
pământ, cu atât este mai bine, așa că trista soartă a seniorilor 
ne interesează și mai puţin decât căcatul de pisică, dar mai bine 
să-și strângă regele soldaţii de-aici, fiindcă ăștia-s mai răi ca 
lăcustele! 

Am ajuns la Turku și orașul era mai pustiu și mai trist decât 
Stockholmul. Cu ochi plânși, oamenii se furișau tăcuți pe lângă 
ziduri și tresăreau la orice zgomot. N-am oprit să-i întreb ce s-a 
întâmplat și am călărit în continuare până ce am ajuns la 
fortăreață. luncherul Thomas m-a întâmpinat binevoitor, iar 
după ce i-am povestit cum s-au petrecut lucrurile la castel, a 
apreciat bunul simţ și sângele rece de care am dat dovadă și a 
rostit multe vorbe frumoase despre căpitanul Gissel. 

— Și eu m-am străduit să interpretez cât mai bine cu putinţă 
ordinele regelui și m-am gândit că este mai înţelept să fii 
risipitor decât zgârcit, de aceea am renunţat la multe ierburi 
rele și le-am smuls din rădăcini, pentru a nu otrăvi culturile 
bune. Bănuiesc că acum acest capăt de lume este liniștit și nu-i 
va mai da nicio bătaie de cap regelui, iar oamenii de pe aceste 
pământuri îl vor sluji cu credinţă. 

A pufnit pe nările groase, din care ieșeau două smocuri dese 
de păr negru, apoi, grav și încremenit ca un bolovan, mi-a dictat 


272 


ce să-i scriu regelui despre toate lucrurile bune pe care le 
făptuise. După ce am terminat de scris, i-am spus pe un ton 
respectuos: 

— Preasfinţitul arhiepiscop Gustav Trolle m-a hirotonisit preot. 
Nu se cade să rămân doar un simplu caligraf plătit cu patru öre 
de argint pe lună. Sper că episcopul Arvid îmi va oferi o 
prebendă, pentru a-mi continua studiile. 

— Poţi să locuiești în oraș dacă așa vrei, a spus iuncherul 
Thomas, izbucnind în râs, dar nu uita că ești ochii și urechile 
mele! Și nu mă îndoiesc că te vei întoarce, fiindcă nevoia și 
frigul mână porcii înapoi acasă. Te vei dumiri repede unde poţi fi 
mai liniștit. 

Așa se face că am plecat să-i vorbesc episcopului Arvid, dar, 
pe drum, risipindu-mi-se mie tot curajul, m-am abătut pe la 
cârciuma La trei coroane, să beau o halbă de bere. Când am 
intrat în cinstita cârciumă, toţi mușteriii și-au întrerupt brusc 
vorba și, unul după altul, au lăsat pe masă banii pentru 
consumaţie, s-au ridicat și au plecat. In câteva clipe, cârciuma s- 
a golit, spre marea indignare a cârciumăriţei. 

— Nu știu ce au toți astăzi, mi-a spus ea, salutându-mă. Cei 
mai mulţi sunt furioși fiindcă guvernatorul Thomas a înălțat 
spânzurători în mijlocul pieţei publice, deși nimeni nu s-a plâns 
până acum c-ar fi prea departe de oraș spânzurătoarea de pe 
deal. Așa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată la Turku. Totuși, 
eu sunt veselă ca o presură, fiindcă fratele tău de cruce, Antti 
fierarul, s-a întors, locuiește la mine, și vrea să-și deschidă 
fierărie. Cine știe, poate va ajunge meșter artilerist la fortăreață, 
fiindcă multe a mai învățat băiatul ăsta de când a plecat în 
lume. Dar, știi, Mikael, de-acum încolo cred c-ar fi mai bine să 
intri prin ușa din spate și să stai cu Antti în bucătărie, ca să nu- 
mi mai sperii clienţii, altfel mi se duce cârciuma de râpă, ţi-am 
spus doar că oamenii sunt cam ciudaţi în ultima vreme. 

Vorbele ei de doi bani m-au rănit, dar la ce altceva mai bun 
m-aș fi putut aștepta de la o crâșmăriță proastă? l-am spus calm 
că prefer să mă duc la han să beau o bere, fiindcă nu-i de rangul 
meu cârciuma ei prăpădită. M-am dus la han, dar hangiul nu s-a 
bucurat deloc când m-a văzut și a început să se plângă de 
vremurile rele pe care a ajuns să le trăiască, iar servitorul a 


273 


trântit atât de tare halba de bere pe masă, încât jumătate din 
conţinutul ei s-a vărsat pe veșmintele mele. 

— Domnule cărturar, mi-a spus hangiul, în timp ce-mi ștergea 
genunchii cu fața de masă, nu lua în nume de rău vorbele unui 
bărbat bătrân, dar mulţi au promis că vă omoară și vă aruncă 
leșul în râu, de aceea poate-i mai bine dacă veţi trece mai rar pe 
aici, că nu vreau să se încaiere oamenii în hanul meu, să spargă 
ferestre și să rupă mese și scaune. Eu îi servesc bucuros și pe 
danezi și pe saxoni și le pun dinainte tot ce am mai bun, fiindcă 
au mulți bani, și niciun om cu judecată n-are nimic împotriva lor, 
iar iuncherului Thomas îi dau să mănânce și friptură de gâscă, 
chiar dacă-i străin și și-a vândut pielea regelui Cristian. Dar, 
Mikael, te-ai născut în orașul nostru și ai crescut printre noi, ai 
nume finlandez, chiar dacă nu se știe ce mustăcios de câine ţi-a 
fost tată. Mulţi oameni nu pot înțelege de ce îl slujești cu atâta 
zel pe rege, iar nenorocirile care s-au abătut acum peste orașul 
nostru, toți spun că sunt urmare a mesajelor regale pe care le-ai 
adus. Dar nu-mi purta dușmănie pentru vorbele fără noimă pe 
care ţi le-am spus, fiindcă sunt un om bătrân și nu știu ce spun. 

N-am reușit să articulez niciun cuvânt: abia după ce am ieșit 
pe poarta hanului am găsit cuvinte pe măsura obrăzniciei lui, 
dar nu m-am întors să i le spun. Cu mânie în inimă, am trecut pe 
lângă zidul catedralei, am ocolit spitalul Sfântul Gheorghe și am 
ajuns la episcopie. Am lovit atât de tare cu ciocanul în poartă, 
încât sunetul a reverberat cu putere în curtea interioară. Un 
slujitor cu fața palidă ca ceara mi-a deschis, iar în urma lui a 
apărut însuși episcopul Arvid, tulburat de zgomotul cu care-mi 
anunţasem sosirea și cu mâinile tremurânde. 

— Oare cine te crezi? s-a răstit el la mine. Ai bătut ca un 
tâlhar la poartă de mi-a sărit inima din piept. Trăim vremuri atât 
de grele, încât un om, oricât ar fi el de bun și cu credinţă în 
Dumnezeu, trebuie să stea încremenit în casă, îngrozit tot 
timpul de ce-ar putea să i se întâmple. Până și un episcop nu 
mai poate fi sigur de viaţa lui! 

— Preasfinţite părinte Arvid, am spus eu, toți oamenii cinstiţi, 
care simpatizează cu Uniunea, trăiesc acum zile bune și se 
bucură de protecţia suveranului. Doar cei care au ceva de 
ascuns văd strigoi în plină zi. 


274 


— Ai dreptate, a spus repede bunul episcop. Eu n-am nimic de 
ascuns, așa că mai bine liniștește-te și povestește, fiule, cum îţi 
mai merge și cu ce te-aș putea ajuta. 

Vorba lui prietenoasă m-a liniștit, m-am așezat și i-am 
povestit în amănunt tot ce știam, iar el s-a înspăimântat când a 
auzit în ce fel și-a sfârșit doctorul Hemming viaţa la Raasepori. 

— Mulţumescu-ți Tie Doamne, că nu i-am împărtășit părerile, 
a spus episcopul, făcându-și cruce. A plecat tare supărat de aici. 
Nu-i treaba mea să comentez hotărârile regelui, dar se pare că 
maiestatea sa nu s-a înșelat, fiindcă doctorul Hemming era un 
escroc, bine că m-a ajutat Dumnezeu să nu cad în capcana 
intrigilor lui! 

l-am povestit apoi împrejurările în care arhiepiscopul Gustav 
Trolle, în prezenţa a trei episcopi și opt canonici, mă ordonase 
preot și am insistat ca, pentru pacea sufletului meu, să consimtă 
a confirma această hirotonisire la catedrala din Turku, în cadrul 
unei ceremonii obișnuite. l-am mai spus că aș dori o prebendă 
pentru a-mi putea continua studiile la Universitatea din Paris, 
fiindcă nu mai vreau să rămân în ţară. 

— E o treabă complicată și nu prea clară de teologie, pentru 
care trebuie să meditez și să mă sfătuiesc cu consiliul 
canonicilor catedralei, a răspuns stânjenit episcopul Arvid. Chiar 
dacă arhiepiscopul a împlinit ordonarea ca preot, modul în care 
a făcut-o, comparabil, poate, cu botezul celebrat de un laic în 
caz de necesitate, trebuie să fie în acord cu principiile formale 
ale Bisericii. În orice caz, trebuie găsit un precedent pe baza 
căruia să poată fi justificat acest act de ordonare. Botezul în caz 
de necesitate are precedente necărturărești și n-are importanţă 
că în lipsa apei se poate face cu nisip sau salivă, dar în cazul tău 
nu-i vorba de aceeași oportunitate. 

Am fost indignat și l-am întrebat dacă se consideră mai 
cunoscător decât arhiepiscopul, dar episcopul Arvid s-a apărat și 
a spus: 

— Arată-mi scrisoarea de confirmare a calităţii de preot cu 
sigiliul arhiepiscopului sau certificatul întocmit de consiliul 
canonicilor catedralei din Stockholm, atunci totul îmi va fi mai 
clar. Eu n-am decât vorbele tale, și chiar dacă nu mă îndoiesc că 
ești sincer, vorbele nu sunt de ajuns pentru o problemă atât de 


275 


complexă, care ar da multă bătaie de cap chiar și celor mai 
străluciți teologi ai înaltelor universități. 

În îndârjirea de care eram bântuit, l-am întrebat dacă el, ca 
episcop al bisericii finlandeze, va avea ceva împotrivă-mi dacă 
voi îmbrăca sutana de preot și voi purta tonsură sacerdotală, iar 
el mi-a răspuns: 

— Eu nu-ţi pot interzice să te îmbraci cum vrei, dar dacă voi 
auzi că ai oficiat vreo liturghie, ai spovedit, ai împărtășit, ai 
iertat păcate sau te-ai amestecat în misiunea Sfintei Biserici, voi 
da poruncă să fii întemnițat și voi cere tribunalului ecleziastic să 
te judece. 

Am insistat în fel și chip, amenințându-l chiar cu 
arhiepiscopul, dar el a rămas neînduplecat. A recunoscut că, în 
ce privește studiile, sunt mai priceput decât cei mai mulți preoți 
ai bisericii finlandeze, și a spus că, dacă voi plăti trezoreriei 
papale douăzeci de ducați de aur pentru dispensa de vârstă și 
ceva mai puţin de o sută de ducați de aur pentru dezlegarea de 
păcatul mamei mele, el nu se va opune și mă va unge preot de 
îndată ce reprezentantul papei va confirma acceptul. Și, cu un 
aer inocent, bunul episcop m-a întrebat de ce nu am cerut 
protectorilor mei atât de sus-puși de la Stockholm aceste 
dispense papale, care ar fi fost mult mai preţioase decât ciudata 
hirotonisire a preacuviosului arhiepiscop. M-a mai întrebat apoi 
dacă am simţit prezenţa Sfântului Duh atunci când arhiepiscopul 
și-a așezat mâinile deasupra capului meu. Dacă aș fi fost cinstit, 
ar fi trebuit să-i răspund că n-am simţit nimic. Să fi simţit, să nu 
fi simţit, tot nu m-ar fi ajutat la nimic, așa i-am spus, fiindcă, 
oricum, tribunalul ecleziastic nu a consemnat în niciun act că s- 
ar fi aflat acolo și Sfântul Duh. 

Dar altfel, episcopul Arvid mi-a promis că mă va ajuta după ce 
voi obţine o confirmare scrisă de la Uppsala, unde era reședința 
arhiepiscopului. Nu puteam face nimic altceva decât să trimit o 
scrisoare magistratului Slagheck și să-l rog să mă ajute, 
folosindu-se de influența pe care o avea asupra mai marilor 
Bisericii. Am trimis scrisoarea înainte de ziua Nașterii Domnului, 
dar imediat după aceea marea a înghețat, așa că, în așteptarea 
raspunsului, am avut destulă vreme să meditez asupra situaţiei 
mele. La fortăreață nu am mai vrut să mă întorc, fiindcă, la 
drept vorbind, eram îngrozit de compania iuncherului Thomas. 


276 


Neavând altceva mai bun de făcut, m-am întors la casa mea și 
la mama Pirjo. Ca întotdeauna, ea a fost bună și n-a fugit de 
mine precum ceilalți oameni, fiindcă mă cunoștea mai bine 
decât alţii și știa că intenţiile mele fuseseră bune. 

Nici părintele Petru nu m-a abandonat, venea des pe la noi și 
încerca să-mi alunge tristețea povestindu-mi istorii cu tâlc 
despre faţa înșelătoare a norocului. Și meșterul Laurentius 
venea din când în când să bea vin fiert cu doamna Pirjo din cupa 
ponosită de argint și să trâncănească despre năluci și nemurire. 
Doar acești bărbaţi buni erau singurii mei prieteni, fiindcă 
ceilalți oameni, cunoștințe de altădată, nu voiau să mă 
întâlnească, iar dacă întâmplător îi vedeam pe stradă, găseau 
diferite pretexte pentru a se depărta cât mai repede după ce mă 
salutau și schimbau cu mine câteva vorbe convenţionale. 

Nici din partea consilierilor primăriei nu mă bucuram de vreo 
favoare și se pare că uitaseră de răsplata promisă și de postul 
făgăduit de caligraf al orașului. Adevărul este că o parte dintre 
consilieri erau noi, dar toţi, fără excepţie, nu mă vedeau bine din 
cauza încrederii pe care iuncherul Thomas mi-o arăta. Trei 
dintre consilieri fuseseră spânzurați chiar sub ferestrele 
primăriei. Să fi fost porunca regelui sau hotărârea personală a 
iuncherului Thomas nu știu, dar când am înţeles că ei mă 
învinovățeau pe mine de moartea lor, inima mi-a fost și mai 
grea de supărare. Eram totuși nevinovat. E drept că, pentru a 
cunoaște persoanele oficiale ale orașului, iuncherul Thomas mă 
întrebase despre toţi consilierii primăriei, dar de rău nu-l 
vorbisem pe niciunul. Orașul suferea că nu fusese pedepsit cel 
ce se făcuse vinovat de moartea celor trei consilieri ai primăriei, 
și oamenii aveau nevoie să găsească un ţap ispăşitor pentru tot 
răul ce se abătuse peste ei. De aceea m-au ales pe mine, fiindcă 
tot eram singur, fără protector și născut dintr-o legătură 
nelegitimă. 


5 


Nu-i de mirare tristețea profundă în care s-a pierdut inima 
mea în acea iarnă nesfârșită, când nu mi-am mai dorit să trăiesc 
printre oameni. Să fi avut îndrăzneală, aș fi putut obţine de la 


277 


consilierii primăriei o funcţie oficială, dar nu voiam să folosesc 
șantajul, chiar dacă fusesem profund rănit de toţi oamenii, care 
nu-mi înțeleseseră bunele intenţii. Credeam că atunci când vor fi 
la impas, unii oameni vor veni totuși să-mi ceară sfatul, iar acest 
gând mă mai liniștea puţin. Dar și mai mult mă întăreau cărțile. 
Bucuros că pot să mă mulțumesc și cu mai puţin, episcopul îmi 
îngăduise să împrumut cărţi din biblioteca sa, iar eu, voind să 
mă pregătesc temeinic pentru chemarea sacră, de care 
niciodată nu mă îndoisem, m-am apucat să citesc cu umilință 
toate cărțile sfinte ale patriarhilor bisericii, printre care și 
Summa, lucrare scrisă de Sfântul Toma d'Aquino, cu care își 
spărseseră capul, ca să o înțeleagă, cărturari mult mai înţelepţi 
decât mine. 

Nu se cuvine să uit că bătrânul maestru Martinus m-a invitat 
uneori, seara, la școala catedralei, ca să dezbatem probleme 
teologice dificile. Pot fi mâncate ouăle de găină ouate în zi de 
post? Ce fel de vin și cât de mult s-a băut la nunta din Cana? 
Poate fi considerat creștin botezat un șoarece care s-a înecat în 
cristelniță? E drept că erau învechite și destul de copilărești 
pentru un erudit din vremea noastră, dar teologii multor 
generaţii purtaseră dispute serioase pentru a găsi un răspuns 
convenabil la astfel de întrebări. Au fost scrise multe teze și 
disertații, s-au stârnit pasiuni și mintea multor cărturari s-a 
ascuţit în dispute interminabile. Erau plăcute discuţiile de acest 
fel, dar când am încercat să schimb subiectul și să vorbesc cu el 
despre libertatea creștinului, despre nevoia de fapte bune, 
vânzarea indulgențelor și preţul răscumpărării păcatelor, 
maestrul Martinus mi-a interzis să o fac, spunându-mi că studiul 
unor astfel de chestiuni este delicat și periculos, fiindcă biserica 
a dat toate răspunsurile, iar interpretările ce depășesc limitele 
stabilite pot duce la erezie, cum s-a întâmplat în cazul 
nefericitului călugăr, doctorul Martin Luther, împotriva căruia 
papa a emis o bulă de excomunicare, întrerupându-i cariera de 
ecleziast, la fel de repede cum îi sunt tăiate aripile unui cocoș 
care încearcă să zboare. 


3 Este vorba de Summa Theologiae, tratatul cel mai important al 
filosofului şi teologului medieval Toma d'Aquino (1227-1274), 
fondatorul tomismului, sinteză între aristotelism și creștinism. A fost 
canonizat în 1323. 

278 


Dar, la un moment dat, chiar și maestrul Martinus a început 
să mă evite și nu m-a mai primit când am trecut pe la el, 
scuzându-se ba că-l doare ceva, ba că este prea ocupat, iar eu, 
cu sufletul rănit, am avut îndoieli dacă nu cumva arhiepiscopul îi 
interzisese să mă mai întâlnească. larna a fost nesfârșită și 
zăpada mare cât cele mai înalte case din Turku. Rămâneam ziua 
în casă, la căldură, și citeam, iar în nopţile mai puţin geroase 
ieșeam în curte și urmăream poziția aștrilor de pe cer. Bazându- 
mă pe lucrurile învăţate, am elaborat horoscopul unui prunc, 
căruia îi cunoșteam clipa exactă a nașterii, fiindcă doamna Pirjo 
îl moșise. Mama, slujnică la cârciuma La trei coroane, nu prea 
era sigură care-i tatăl copilului. Uneori îl învinuia pe un oarecare 
marinar din Lubeck, alteori pe un bărbat șchiop, calfa la un 
croitor. Credeam că, urmărind destinul acelui băiat, aș fi putut 
verifica cât de mult știu stelele, dar copilul a murit după trei 
săptămâni de la naștere. Păcat, fiindcă după horoscop ar fi putut 
să ajungă mare navigator și negustor bogat, iar la bătrâneţe 
chiar sfetnic regal. 

Urmare a sfaturilor bune și învățăturilor doctorului Paracelsus, 
am vorbit mult cu mama Pirjo despre plante și am notat câteva 
descântece folositoare pentru vindecarea rănilor provocate de 
fier și de foc, precum și pentru mușcăturile de șarpe. În pivniţă, 
doamna Pirjo avea o cantitate impresionantă de plante uscate. 
Am notat locul unde creștea fiecare plantă și timpul potrivit 
pentru a fi culeasă, apoi am comparat informaţiile adunate de la 
doamna Pirjo cu cartea despre ierburi a călugăritelor din 
Naantali, pe care am descoperit-o într-unul din rafturile 
bibliotecii arhiepiscopului. M-am gândit că niciodată cunoștințele 
bune nu dăunează și, în același timp, mi-am limpezit mintea 
bântuită de neliniști și de meditații teologice. 

Până la urmă, tot au început zilele să se mărească și nămeţii 
de zăpadă să se topească. Odată cu primăvara au sosit și 
primele vești tulburătoare aduse de pe coastele suedeze de 
schiorii vânători de foci din Golful Botnic. Se spunea că un 
oarecare senior tânăr și furios, Gustav Eerikinpoika, al cărui tată 
fusese decapitat ca eretic în piaţa mare din Stockholm, 
împreună cu alţi seniori, ar fi început la Talainmaa răzmeriţa și 
ar fi strâns în jurul lui mulţi ţărani care refuzaseră să depună 
armele și erau mânioși din cauza dărilor prea mari. Ei 


279 


decapitaseră o mulțime de împuterniciţi regali și de nevinovaţi 
strângători de impozite. Se spunea că nici un danez nu se mai 
încumeta să meargă fără escortă în orașele Suediei sau în afara 
castelelor. 

Apoi au început să umble zvonuri că și în sudul Finlandei, mai 
precis la conacul regal din Vantaa și pe drumul încă acoperit cu 
zăpadă ce ducea la castelul Raasepori, arcași alunecând rapid 
pe schiuri i-au hărțuit pe strângătorii de impozite și i-au omorât 
cu săgețile pe mercenarii călare ai regelui, care erau în armuri 
grele de război și nu-i puteau urmări până-n ascunzișurile 
pădurii. Aceiași arcași pe schiuri jefuiseră căruțele cu banii 
strânși din impozite, iar pe un judecător îl închiseseră noaptea în 
casa judecății împreună cu toţi slujbașii judecătoriei. Puseseră 
bârne de lemn la uși și la ferestre și dăduseră foc casei, așa că 
toți cei dinăuntru pieriseră în chinuri groaznice. Nimeni nu știa 
de unde veneau schiorii și încotro se îndreptau. Totuși, unii 
bănuiau despre cine este vorba, dar nu se încumetau să 
povestească nimănui, de teamă să nu se trezească într-o noapte 
cu beregata retezată sau casa arsă. In felul acesta, toţi oamenii 
buni și liniștiți ai orașului trăiau într-o continuă spaimă, 
înspăimântați atât de schiorii cei rapizi, cât și de călăreții 
iuncherului Thomas, care, ca să nu-și mai piardă timpul tot 
ducându-se înapoi la garnizoană, aveau întotdeauna cu ei 
frânghie destulă pentru spânzurat. 

Până la urmă, schiorii s-au aventurat și la Turku. Așa se face 
că într-o dimineaţă, a apărut o proclamaţie bătută în cuie pe 
poarta catedralei, în care scria că în curând se va sfârși tirania și 
opresiunea daneză. Se mai spunea acolo că toţi cei care îi vor 
ajuta pe danezi cu vorba sau cu fapta vor plăti cu viaţa pentru 
această nelegiuire. Atât de proști au fost preoţii și canonicii 
catedralei, încât nici n-au îndrăznit să se atingă de anunţ și să-l 
smulgă din cuie, lăsându-l acolo până-n miezul zilei, la ora marii 
liturghii. L-au citit cu voce tare toţi cei care știau să citească, iar 
oamenii curioși s-au îmbulzit să asculte. După-amiază, imediat 
după ce a fost informat, iuncherul Thomas și-a trimis în mare 
grabă soldaţii călare să smulgă anunţul de pe poarta catedralei. 
Dar câțiva ucenici nelegiuiți și-au lăsat stăpânii și au plecat să 
se însoţească cu răzvrătiţii, iar asemenea lor, mulţi fii de 
burghezi au părăsit orașul, neluând în seamă lacrimile și 


280 


sfaturile părintești. Apoi, într-o noapte, doi mercenari germani 
au fost omorâţi, târâţi până la malul râului și aruncaţi într-o 
copcă din gheaţă. 

In acea primăvară, în fiecare om mocnea neliniștea ascunsă și 
așteptarea. Să priveşti în ochii unui om era ca și cum ai fi 
răscolit în cenușa stinsă pentru a găsi scânteile ascunse care ar 
fi putut reînvia flacăra. Credeam că nu va mai fi altceva decât 
tristeţe și pustiu. 

Când gheaţa s-a topit și corăbiile au început din nou să 
navigheze pe mare, am așteptat mai înflăcărat ca oricând vești 
din Suedia, dar veștile erau contradictorii. Danezii spuneau că 
toți ţăranii răzvrătiți din Suedia fuseseră omorâţi în lupte și că 
seniorul Gustav reușise să fugă la Lubeck, iar marinarii simpli 
povesteau că revolta s-ar fi întins în toată Suedia și că danezii 
se ascund în castele și în interiorul zidurilor de apărare ale 
orașelor. Din aceste vești se putea înțelege doar că în regatul 
suedez este mare nenorocire, neliniște și tristeţe. 

Într-una din zile, când mă învârteam prin port în așteptarea 
scrisorii și a veștilor de la Stockholm, l-am întâlnit pe un corăbier 
cu care îmi începusem călătoria spre universitate. El m-a invitat 
pe corabia lui, mi-a oferit bere bună de Lübeck și m-a întrebat 
cum merg lucrurile în Finlanda, fiindcă le făgăduise consilierilor 
primăriei din Lubeck și domnului Israel că se va întoarce cu vești 
adevărate, nu doar cu zvonuri. A fost deosebit de răutăcios în 
ceea ce privește înfrângerea suferită de regele Cristian și a 
spus: 

— Este meritul Lubeck-ului că a izbucnit această revoltă în 
Suedia, fiindcă seniorul Gustav Eerikinpoika, care este de cea 
mai nobilă stirpe, a venit la noi să-și găsească salvarea pentru a 
nu fi întemnițat în Danemarca, dar noi nu l-am dat pe mâna 
regelui Cristian, ci l-am trimis la Kalmar să grăbească 
negocierile, pentru a ne convinge ce fel de bărbat este. In felul 
acesta, am aruncat noi gunoiul în supa regelui Cristian la un 
preţ ieftin, fiindcă încă de la început el a trecut peste drepturile 
noastre legale și tradiţionale și i-a favorizat pe Fuggeri și pe 
olandezi în defavoarea Hansei, instigat, bineînţeles, de acea 
spurcată slujitoare a Diavolului, vrăjitoarea Sigbrit. 

N-am zis nici da, nici ba, dar l-am întrebat despre împărăție, 
iar el a spus: 


281 


— Fără îndoială, universul s-a desprins din balamale și 
sfârșitul lumii se apropie, fiindcă mulţi îl prevestesc, iar acel 
arhieretic sălbatic, Luther, a ars bula papală de excomunicare în 
fața porţii primăriei din Wittenberg și a învrăjbit oamenii din 
toate orașele Germaniei, de nu se mai înțeleg acum fiul cu tatăl 
și bărbatul cu femeia lui, iar pantofarii și precupeţii de pește se 
cred teologi. Dar faptele lui i-au înspăimântat pe studenţii care-l 
apreciaseră până acum, așa că mulți au părăsit Universitatea 
din Wittenberg. Acest lucru îl cunosc bine, fiindcă stăpânul meu, 
maestrul Nikolaus, care s-a dus să-și ia băiatul acasă din acel 
cuib al ereziei, a spus că din cei patru sute de studenți ai 
Universităţii din Wittenberg nu au rămas mai mult de o sută. 
Luther a fost chemat să dea socoteală pentru cărțile lui eretice 
în faţa dietei din Worms, în prezenţa împăratului Carol Quintul, 
și nu va mai trece multă vreme până vom auzi c-a fost ars pe 
rug, așa să ne ajute Dumnezeu, fiindcă predicile lui nelegiuite 
au răsturnat tot edificiul speranţei și încrederii construit de 
străbunii noștri. 

Din curiozitate, l-am întrebat în ce constă această mult 
pomenită învățătură a lui Luther. Corăbierul cel evlavios a dat 
pe gât halba de bere și a spus: 

— Învățătura lui este prea simplă pentru a nu fi o blasfemie, 
fiindcă o poate înțelege și un gunoier, și, în același timp, este 
tocmai bună pentru a-i stârni pe oamenii din popor. El spune că 
omul nu trebuie să creadă în niciun lucru care nu este clar și nu 
se bazează pe cuvântul lui Dumnezeu. El spune că Biblia nu 
vorbește nici despre purgatoriu, nici nu-i invită pe călugări și 
călugărițe să se retragă în mănăstiri. Pe cei milostivi și pe 
făcătorii de bine el nu dă niciun ban. După părerea lui, doar cei 
săraci pot fi siguri că se vor bucura de graţia divină. El mai 
spune de asemenea că în Biblie nu se pomenește nici de papi, 
nici de faptul că ar fi moștenit ei de la Sfântul Petru cheile 
judecății. Dar nu îmi amintesc prea bine toate tezele lui 
nelegiuite, chiar dacă maestrul Nikolaus le-a anunţat cu mult zel 
în Lubeck. 

Mi-am făcut cruce să alung răul din preajma mea și, uimit 
peste măsură, i-am spus: 

— Această exigenţă a lui de a da cuvântului Bibliei valoare de 
învăţătură fundamentală este o erezie evidentă, fiindcă Sfânta 


282 


Biserică a observat încă de la începuturi că în mâinile unui 
ignorant Biblia poate fi o armă a Satanei, pe baza ei omul rău 
intenţionat putând justifica tot ce vrea. E o erezie dacă un 
profan interpretează Biblia după bunul lui plac. Doar teologii și 
preoții pot explica cuvântul ei. 

Corăbierul a oftat din greu și a spus: 

— Se mai vorbește că lumea s-a întors pe dos și infernul va fi 
pe pământ, fiindcă acest înfiorător doctor Luther a promis că va 
traduce Noul Testament în limba germană, afirmând că Biserica 
nu va putea fi neîntinată până când omul obișnuit nu-și va 
consolida credinţa pe baza cuvântului biblic spus în limba lui. 

— Ar fi sfârșitul Sfintei Biserici! am rostit eu îngrozit. Dar nu 
cred că se va găsi un tipograf atât de nelegiuit, încât să 
tipărească sfânta Biblie în barbara limbă germană. 

Evlaviosul corăbier a fost de aceeași părere cu mine, deși se 
cam îndoia de credința în Dumnezeu a tipografilor, care făceau 
tot ce puteau ca să obţină dreptul de a imprima 
compromiţătoarele scrieri eretice ale doctorului Luther 
îndreptate împotriva Bisericii. 

— Dar, a mai spus corăbierul, cel mai rău în această 
învăţătură eretică a Evangheliei este faptul că îţi pierzi inima și- 
ți obosești cugetul, iar eu nu mă mai pot bucura nici în fața 
sacramentelor și nici reculege cu aceeași umilinţă ca până 
acum, fiindcă Satana îmi șoptește necontenit în urechi și mă 
întreabă: „Pe ce cuvinte ale Bibliei se fondează toate astea? 
Oare nu greșește Biserica?“ La fiecare sfântă euharistie mă 
întreb dacă, într-adevăr, anafura este trupul Domnului nostru 
lisus Hristos sau doar un simbol distribuit în cadrul unei 
ceremonii pentru a ne aminti de El. Mă mai întreabă Satana de 
ce un creștin devotat nu se poate bucura și de vin la 
împărtășanie, ci doar preoţii au dreptul să bea vin în timpul 
ceremonialului. Am auzit că doctorul Luther îi împărtășește și cu 
vin pe credincioși, dar ferească-mă Dumnezeu să primesc trupul 
lui Hristos din mâna sa! 

Acel corăbier cucernic avea dreptate în tot ceea ce spunea 
despre caracterul nefast al învăţăturii eretice. Dar chiar dacă 
predicile doctorului Luther fuseseră umbrite din cauza prea 
multor intermediari care le transmiseseră din gură în gură, am 
fost surprins de simplitatea lor, la fel de tare cum fusesem 


283 


surprins la Paris de simplitatea scrierilor lui Erasmus, și am 
început să mă gândesc și eu la oportunitatea înnoirii Bisericii. 

Dar m-am întrebat: „Oare ce bucurie îmi va mai da și la ce-mi 
va folosi toată învăţătura la care râvnesc, din moment ce acest 
călugăr erudit, Luther, care a studiat cincisprezece ani pentru a 
ajunge doctor în teologie, a renunțat la toată știința și învățătura 
sa pentru cuvintele simple ale Bibliei, pe care orice om care a 
studiat puţină latină le înțelege?” Este o nebunie, am gândit eu, 
așa ceva nu se poate întâmpla decât în Germania, iar Sfânta 
Biserică a ars pe rug destui eretici ca el. Atunci, de unde vine 
această putere a învăţăturii lui, care îmi neliniștește până și mie 
inima? 

Și mi-am răspuns singur: „Cauzele neliniștii mele se regăsesc 
în neliniștea lumii, în situaţia aceasta schimbătoare, când nimic 
nu mai este cum a fost și stâlpii Bisericii se clatină, iar Imperiul 
Otoman ameninţă Europa. Nimeni nu mai poate ști ce-i bine și 
ce-i rău. Dacă pentru unul ceva este bine, același ceva este rău 
pentru altul, iar până la urmă cel mai puternic are dreptate. Dar 
eu nu sunt nici puternic, nici învingător, cât de bine aș face 
ceva, mie îmi este frică și să gândesc că aș fi putut celebra 
liturghia, că aș fi putut conferi pâinii și vinului virtuțile trupului și 
sângelui lui Hristos. Dar nu pot da nimănui poruncă să-și 
ispășească păcatele prin post și rugăciune, când eu însumi sunt 
atât de păcătos”. 

M-am resemnat și am așteptat umil să văd ce urmează să se 
mai întâmple. Mai aveam ceva bani, iar doamna Pirjo se îngrijea 
de mine ca întotdeauna. A trebuit să aștept scrisoarea 
magistratului Slagheck până s-a făcut vară. O scrisese în grabă. 
Regretă, scria el, dar nu mă poate ajuta, fiindcă arhiepiscopul 
Gustav Trolle e nebun. Unui bărbat cu bun-simţț și judecată îi 
este imposibil să se înțeleagă cu un astfel de om, și nu-i de 
mirare că odinioară seniorii Suediei îl înlăturaseră din funcţia lui 
sacră. Arhiepiscopul se aliase cu episcopul Jens împotriva lui și 
nu mai ținea seama de sfaturi și de avertismente, lăsându-se 
condus doar de ambiția lui mistuitoare de-a fi cocoșul de pe cea 
mai înaltă grămadă de bălegar din regatul Suediei. 

Dar un alt cocoș își făcuse apariţia și cânta prin părţile 
nelocuite ale Suediei, iar acesta era nelegiuitul senior Gustav, 
care zgândărea poporul, așa că episcopul Slagheck a fost nevoit 


284 


să schimbe crucea pe spadă și, conducând o armată, să 
pornească împotriva răzvrătiţilor. Din păcate, războiul acesta s-a 
terminat cu o înfrângere, dar nu a seniorului Gustav, ci a lui, și 
abia a reușit să scape cu viață alergând călare printre lăncile și 
săgețile ţăranilor. Despre asta el mă sfătuia să nu povestesc în 
Finlanda, dar ţinuse ca eu să știu, și plin de umilință creștină să 
înțeleg că, într-adevăr, el a avut motive serioase să se 
gândească mai mult la alte lucruri decât la sutana mea de preot. 
Dacă eu nu mă pot ocupa de mine însumi, îmi scria el, n-am 
decât să-i mulțumesc prostiei mele. El nu intenţionează să mă 
tragă de păr pe o poziţie înaltă, dacă eu însumi nu știu să mă 
ajut. „Dar”, scria el la sfârșitul scrisorii, „dacă nu cumva ești și 
mai neghiob decât îmi închipui eu că ești, poate că ai adunat 
caimacul din iarnă, că a fost tocmai timpul potrivit, iar acum ești 
un bărbat bogat. De aceea, mă mulţumesc să-ţi trimit doar 
binecuvântarea mea de episcop și sincerele mele urări de 
belșug!” 

În timp ce citeam scrisoarea, mi s-au deschis, în sfârșit, ochii 
și am simţit același gol în mine ca atunci, în hanul acela din 
apropierea Parisului, când Julien d'Avril plecase să-i 
convertească pe turci. Cât despre caimacul pe care ar fi trebuit 
să-l adun, nu înțelegeam ce voise să spună, fiindcă la Turku 
doar de amărăciune și tristeţe avusesem parte, atât de la clerici, 
cât și de la mireni. Parcă aș fi fost lovit cu paru-n cap, aşa mă 
simțeam, și m-am gândit multă vreme dacă este cazul să 
călătoresc la Stockholm pentru a-mi reclama drepturile. Până la 
urmă, am înţeles că n-avea să mă mângâie arhiepiscopul pe cap 
și să-mi plângă de milă, ci mai degrabă să mă trimită cu vreo 
misiune periculoasă cine știe unde. 


6 


Eram rătăcit în nefericite gânduri când, la căderea serii, Antti 
a intrat în casă. Și-a scos pălăria fără să mă salute, s-a așezat 
într-un colț al odăii, și-a sprijinit capul în mâini și a oftat adânc. 

Am oftat și eu, pentru a-i atrage atenţia că am destule 
necazuri, dar puţin timp după aceea m-am înfuriat și l-am 
întrebat de ce mă deranjează și dacă nu cumva este beat. 


285 


— Nu mă judeca atât de aspru, Mikael, a spus Antti. Mi s-a 
apropiat funia de gât și nu știu cum să mă descotorosesc de ea. 
Tu ești mai înţelept și mai învăţat decât mine, ai putea să-mi dai 
un sfat ca să scap de necaz. După cum știi, am locuit toată iarna 
la hanul La trei coroane, unde crâșmărița mi-a purtat de grijă și 
m-a ţinut pe mâncare bună, n-am de ce să mă plâng, dar acum i 
s-a năzărit să se mărite cu mine și m-a ameninţat că, dacă nu 
voi vrea s-o iau de nevastă, i se va plânge episcopului și-i va 
spune că mi-am bătut joc de ea, o văduvă cinstită, făcându-i 
promisiuni mincinoase. 

Minunându-mă mult de spusele lui, l-am felicitat călduros și i- 
am spus: 

— Bine, dar ești un băiat norocos, Antti! Cârciuma La trei 
coroane este cea mai răsărită din tot orașul, iar crâșmărița 
întoarce aurul cu lopata, cel puţin așa spun oamenii. În plus, eo 
femeie descurcăreață, plăcută, bună de gură și plină de viață. 
Poate că prea plină de viaţă, ăsta-i singurul aspect asupra căruia 
va trebui să veghezi, fiindcă, neavând ea prejudecăţi, se- 
nsoțește cu oricine. 

— Dac-ar fi vorba doar despre mâncare, nimic de zis, vezi 
bine că m-am împlinit și am niște fălci groase de motan. 
Căsătoria însă nu-mi convine, fiindcă sunt încă tânăr, iar văduva 
asta este de două ori mai bătrână decât mine. Și nici nu-mi 
place ideea de a merge cu forța la altar. In rest, sunt neliniștit 
și-mi ard tălpile, fiindcă-i din nou primăvară și mi s-a făcut dor 
de ducă. Degeaba îmi repet eu în fiecare dimineaţă și-n fiecare 
seară, dar mai ales în timpul meselor, că îmi este bine, că sunt 
în siguranță și am în preajmă oameni cunoscuţi cu care pot 
vorbi într-o limbă creștină, tot la drum îmi este gândul. 

Spusele lui m-au pus pe gânduri. El a oftat, iar eu am cugetat 
îndelung. Apoi i-am spus: 

— Hotărât lucru, Antti, stelele ne-au înlănţuit destinul. Că-i 
unul mai prost și altul mai deștept, ce importanţă are? Am 
observat că întotdeauna, când ești neliniștit și amărât, mi se 
întâmplă și mie să stau pe un mușuroi de furnici. Am început să 
mă îndoiesc de bunele intenţii ale regelui Cristian, fiindcă toți 
oamenii cumsecade îl vorbesc de rău și-l numesc tiran, și fără 
îndoială are sfetnici proști, altfel nu se explică de ce nu-i 
răsplătește cum se cuvine pe bărbaţii care îl slujesc cu credință. 


286 


Dac-aș avea aur, aș pleca și eu chiar acum la drum, dar nu am și 
nici nu-mi trece prin minte cum aș putea să-mi umplu punga cu 
bani. 

— leri seară, a spus Antti, aruncându-mi o privire nesigură, a 
trecut pe la hanul La tre; coroane un necunoscut, care, după ce 
a aflat că sunt un bun artilerist, mi-a făcut o propunere 
ademenitoare. Dac-am înțeles eu bine, trebuie să fi fost unul 
dintre oamenii seniorului Niilo de la castelul Grabbacka, iar 
munca pe care mi-a propus-o este în domeniul pirateriei, unde 
este bine știut că un bărbat sârguincios se poate afirma și 
îmbogăți repede. 

— Antti, i-am atras eu atenţia, dar vorbeşti despre lucruri nu 
prea cucernice și mai ales periculoase. După părerea mea, tu 
nici n-ai stofă de pirat, cât despre domnul Niilo Grabbe, 
iuncherul Thomas s-a jurat că-l va spânzura de catargul corabiei 
Prințul Finlandei. Este prea bine cunoscută cruzimea acestui 
Niilo Grabbe, care a jefuit biserica și a dat foc casei de gardieni, 
de-au ars atâţia oameni nevinovați. 

— Dar, a spus Antti cu un aer melancolic, el nu angajează 
decât bărbaţi tineri și necăsătoriți, iar lucrul acesta vorbește în 
favoarea sa. Necunoscutul de la hanul La trei coroane nu mai 
prididea cu elogiile când povestea despre iscusinţa și viclenia 
domnului Niilo Grabbe, care, atunci când simte că-i încolţit, 
navighează degrabă la Tallin și se ascunde în cetate sau se 
distrează cu piraţii pe ţărmul Estoniei. De altfel, el îi jefuiește în 
numele lui Dumnezeu doar pe danezi, pentru a îndrepta 
nedreptăţile pe care ei le pricinuiesc oamenilor de treabă din 
această țară. „Cât timp mai există o dreptate și o teamă de 
Dumnezeu pe acest pământ, îi asigur pe toţi că iuncherul 
Thomas va atârna în ștreang înaintea mea“, așa ar fi răspuns 
seniorul Niilo provocărilor iuncherului Thomas cel fără de inimă. 
Printre piraţii domnului Grabbe sunt mulţi oameni cu școală și fii 
de burghezi. El dorește de asemenea să angajeze clerici, care să 
scrie în limba latină mesajele pe care le are de transmis și să 
dea ultima împărtășanie prizonierilor danezi și germani înainte 
de a-i spânzura, de unde se vede clar că este un om credincios, 
nu un nelegiuit. 

— Ferească-mă Dumnezeu de asemenea gânduri! am spus 
eu. Să intru în slujba seniorului Niilo Grabbe este ca și cum aș 


287 


deveni capelanul diavolului. De altfel, s-ar putea să mă și 
spânzure acest domn pirat, fiindcă la Raasepori era camarad de 
băutură cu Niilo Eskelinpoika, a cărui moarte s-a jurat să o 
răzbune. 

Antti s-a dus mai întâi la ușă, pentru a se asigura că în spatele 
ei nu este nimeni care să asculte discuţia noastră. După aceea, 
privindu-mă drept în ochi, mi-a spus hotărât: 

— Poate că nici nu trebuie să-l întâlnești, fiindcă el are nevoie 
și de slujitori nevăzuţi, pe care, de altfel, îi răsplătește bine, 
chiar dacă nu sunt ei dușmani declaraţi ai Danemarcei. Vrea să 
știe doar ce corăbii pleacă din Turku, ce încărcătură au și ce 
armament. 

Ar mai fi vorba și despre plecările și sosirile celor împuterniciţi 
cu strângerea dărilor, precum și de alte mici amănunte pe care 
orice pirat cumsecade trebuie să le cunoască. Eu sunt un om 
simplu și nu mă pricep la toate năzdrăvăniile astea, dar 
prietenul de aseară mi-a arătat o fisură adâncă în zidul 
catedralei, pe partea dinspre spitalul Sfântului Gheorghe. Dacă 
un bărbat curajos va lăsa din când în când o scrisoare în acel 
cuib, va putea să adune de acolo ouă de argint și de aur. Dar eu, 
fiindcă nu știu nici să citesc, nici să scriu, am să mă duc mai 
bine în pădure să adun ghindă, dar la cârciumă nu mă mai 
întorc, fiindcă n-am niciun chef să mă-nsor. 

— O, Doamne, Dumnezeule și toți sfinţii! am strigat eu. Antti, 
dar este îngrozitoare ticăloșia la care mă îndemni! Numai când 
mă gândesc și simt în jurul gâtului ștreangul spânzurătorii. 

— Mikael, dacă n-ai de gând să vii cu mine-n pădure, întoarce- 
te degrabă la iuncherul Thomas, altminteri ai să te trezești în 
zilele astea c-un pumnal înfipt în coaste, fiindcă domnul ăsta 
Grabbe este într-adevăr foarte supărat și vrea să răzbune 
moartea bunului său camarad de băutură. Dar chiar de vei locui 
în fortăreață, tot va trebui să vii la catedrală și la episcopie, așa 
că în drum ai putea cerceta ascunzătoarea din zidul catedralei și 
nu trebuie să-ţi fie teamă, fiindcă cel de la care urmează să 
primesc ordine nu va ști niciodată cine este autorul scrisorilor. 

Fără să ţină seamă de sfaturile mele și spre marea disperare 
a bunei crâșmăriţe de la hanul La trei coroane, Antti a părăsit 
chiar în acea noapte orașul, iar eu nu am putut nicicum înțelege 
cum de a preferat el viața nesigură de pirat traiului liniștit pe 


288 


care l-ar fi putut avea lângă văduva cea bogată. Și mi s-a întărit 
convingerea că Antti era un tânăr atât de simplu, că nici nu-l 
ducea mintea să se bucure de norocul ce-i ieșise în cale. Dar 
vorbele lui au fost adevărate, fiindcă a doua zi, pe când mă 
întorceam acasă de la liturghia de seară, am fost atacat pe 
stradă, așa că m-am hotărât să mă întorc la fortăreață și să-i 
explic iuncherului Thomas că viaţa mea este în pericol. 
luncherul Thomas m-a întâmpinat cu bunăvoință, fiindcă era 
sătul de noul lui secretar, un suedez cam din topor pe care-l 
chema Mons și care nici măcar nu-și ascundea disprețul ce-l 
avea față de danezi. Dar în mine iuncherul Thomas avea 
încredere, de aceea nu s-a ferit să-și dezvăluie planurile și nu s- 
a sfiit să mi se plângă de asprimea și de încăpăţânarea 
poporului finlandez, fiindcă, a spus el, pentru fiecare porc și 
pentru fiecare sac de grâu sau de orz, ţăranul finlandez trebuie 
convins cu sabia și cu sulița ca să-l cedeze. Și mi-a mai spus, 
uitând că și eu sunt finlandez, că acest popor nu-i bun decât de 
hrană pentru corbi. 

Dar timpul trecea greu, fiindcă nu aveam ce să discut cu 
caligraful Mons și nici cu capelanul fortăreței, care prefera să 
joace zaruri cu soldaţii și să bea bere. Ca să-mi omor timpul, am 
întocmit o listă cu toate corăbiile ce urmau să plece din port, 
menţionând pentru fiecare mărfurile cu care erau încărcate, 
numărul de tunuri de pe punte, numele căpitanului, numărul de 
oameni din echipaj, precum și întăriturile, pe care iuncherul 
Thomas începuse să le trimită la fortăreața Raasepori, care era 
amenințată de pirați. lar când m-am dus la biblioteca bunului 
episcop să împrumut Summa, lucrarea Sfântului Toma d'Aquino, 
am lăsat scrisoarea în spărtura din zidul catedralei. 

Nu știu dacă a fost urmare a scrisorii mele faptul că în dreptul 
arhipelagului Ahvenamaa corăbiile care transportau alimente și 
cereale la Stockholm au fost atacate și scufundate de pirați. 
Provinciile suedeze nu puteau asigura aprovizionarea capitalei, 
de aceea iuncherul Thomas adunase cu forța de la locuitorii 
satelor din împrejurimile orașului Turku tot ceea ce putuse și 
încărcase corăbiile pentru Stockholm. Totodată, piraţii au atacat 
corabia care transporta armament pentru fortăreața Raasepori, 
așa că cele două tunuri ce urmau să ajungă acolo au trebuit să 
fie aduse înapoi la Turku pentru a li se turna din nou părțile 


289 


avariate, dar cum meșter turnător nu mai era, nu s-a ales nimic 
din încercarea de a le repara, deși eu am căutat să-i ajut pe 
lucrători cu sfaturi, în măsura în care m-am priceput. 

Peste câteva zile, când m-am dus la bunul episcop pentru a-i 
restitui cartea Sfântului Toma d'Aquino, mi-am strecurat mâna 
în crăpătura din zidul catedralei și am dat de o pungă din piele 
moale, destul de grea, pe care am pus-o imediat la cingătoare. 
M-am întors grăbit la căsuţa doamnei Pirjo să-mi număr banii. 
Erau multe monede mari și mici de argint - öre de Turku și de 
Stockholm, câţiva guldeni de Lubeck și un ducat, o adevărată 
avere. Să fi vrut, cu banii aceștia aș fi putut călători multe luni. 
Oricum, m-am simţit din nou bogat și, pentru mai multă 
siguranţă, i-am îngropat la rădăcina părului, sub o piatră plată. 
Ar fi fost o prostie să-i joc ca toată lumea din garnizoană, fiindcă 
știam de mult că nu am talent la zaruri. 

La fel ca atunci când după multe zile înnegurate și ploioase 
apare soarele pe un cer senin, mi-am recăpătat deodată buna 
dispoziție și am gândit că viața este asemănătoare jocului de 
zaruri, la care nu poţi câștiga decât dacă folosești zaruri false, 
cu condiţia să nu fii prins. Regele Cristian și magistratul 
Slagheck își bătuseră joc de loialitatea și de firea mea blândă și 
nu se sfiiseră să mă pună într-o situaţie tristă și stânjenitoare. 
Am apreciat că nu le datorez nimic și nici iuncherului Thomas, 
un om crud cu purtări aspre, nu-i sunt câtuși de puţin dator. 
Până atunci fusesem un berbec printre lupi și ei m-au jupuit de 
viu cu promisiuni mincinoase, era timpul să mă acopăr cu o 
blană de lup. 

Pentru că intrasem în acest joc și pentru că, orice s-ar spune, 
mai toți oamenii din Turku mă urau, mai mult chiar decât îi urau 
pe danezi, nu aveam la ce bun să mă aștept de-aș fi rămas prea 
multă vreme în oraș, de aceea am chibzuit că-i mai bine dacă 
strâng ceva bani cât mai este încă timpul prielnic. Așa că m-am 
dat bine pe lângă iuncherul Thomas pentru a-i câștiga 
încrederea, fiindcă altfel acest om îmi stătea-n spinare, și am 
început să cutreier cu râvnă orașul, vizitându-i pe toți burghezii 
și trecând pe la toate cârciumile, întotdeauna însoţit de un 
slujitor german înarmat, care era tare bucuros să mănânce și să 
bea pe săturate, ba chiar să și ciupească din când în când câte o 


290 


servitoare mai nurlie, în timp ce eu discutam despre treburile 
regatului cu bunii burghezi. 

Am ajuns astfel să mi-i fac prieteni pe toţi oamenii liniștiți din 
oraș, care, înspăimântați de fărădelegile și de cruzimea piraţilor, 
îi blestemau și nu voiau nimic altceva decât să trăiască în pace, 
fiindu-le indiferent dacă suedezii sau danezii sunt la putere. 
Cum toţi știau prea bine despre încrederea de care mă bucuram 
înaintea iuncherului Thomas, nu pierdeam niciodată prilejul să 
mă plâng lor cu tristețe de poziția mea stânjenitoare și de 
sărăcia mea, precizând că preabunul iuncher dorește informații 
multiple despre locuitorii orașului, de aceea mă tem ca nu 
cumva vorbele mele imprudente să-mi pricinuiască necazuri și 
să-mi facă dușmani, sau, Doamne ferește, să ducă la închisoare 
pe vreun om cumsecade. Adevărul este că trebuia să-mi 
cumpănesc bine vorbele, fiindcă în acea vreme tulbure nu prea 
puteai avea încredere în nimeni. Ocupaţia mea era mult ușurată 
când cei cărora mă adresam se arătau bine intenţionaţi și erau 
oameni cumsecade, ca Simon cositorarul sau Kuusta 
lumânărarul. Pentru tot ceea ce îmi dădeau, le mulțumeam 
cuviincios, atrăgându-le atenţia că dacă iuncherul Thomas îi va 
trimite pe neîndurătorii lui soldaţi în locul meu, aceștia nu se vor 
sfii să le golească toate dulapurile și cuferele, de nu le va mai 
rămâne-n casă nicio cană de cositor, niciun veșmânt mai arătos. 
Bunii burghezi oftau, ce-i drept, dar plăteau pentru a fi siguri, iar 
eu le promiteam că niciunul din oamenii iuncherului Thomas nu 
va veni să-i asuprească pe cei care se aflau sub protecţia mea. 

Tocmai începusem să înțeleg ce voise să spună magistratul 
Slagheck când îmi scrisese despre caimacul care trebuie adunat 
la timpul potrivit, dar, cum nimic nu poate fi tăinuit, după câteva 
săptămâni a ajuns la urechile iuncherului Thomas și povestea 
mea cu strânsul banilor. O mulţime de burghezi au sosit la 
fortăreață să se plângă iuncherului de multe abuzuri, dar, până 
la urmă, toate relele au căzut doar în capul meu. Ei au spus că 
au plătit bani și căpitanilor iuncherului Thomas ca să nu le fie 
arse casele, și mercenarilor denunţători ca să nu fie duși la 
spânzurătoare, și tuturor șarlatanilor care rătăcesc cu sabia-n 
mână și zbiară pe toate străzile orașului, dar că este prea mult 
să-i plătească și unui oarecare student fără căpătâi, care nu se 
pricepe la nimic altceva decât să mâzgălească niște hârtii. 


291 


luncherul Thomas a dat poruncă să fiu chemat ca să dau 
socoteală de faptele mele, dar, auzind despre acest lucru, atât 
de tare m-am înspăimântat, că m-am ascuns într-un loc ferit al 
fortăreței, unde, după o îndelungată căutare, caligraful Mons m- 
a găsit, pe când eram cu pantalonii-n vine și cugetam la ce-ar 
putea să urmeze. Dar, după ce mi-am ridicat pantalonii și i-am 
încins cu cingătoarea, mi s-a tulburat mintea de mânie și i-am 
blestemat pe mincinoșii de burghezi, fiindcă fiecare dintre ei îmi 
jurase pe lumina cea sfântă a ochilor că nu va scoate o vorbă 
despre înţelegerea noastră de a-i proteja. Așa că n-am avut de 
ales și a trebuit să răspund insolenţei lor cu insolenţă, în timp ce 
iuncherul Thomas pufnea și gâfâia ca un taur turbat, iar 
burghezii mă amenințau cu pumnii. Le-am spus lor: 

— Cu vorbe de ocară și calomnii nerușinate veniţi voi aici să- 
mi distrugeţi reputația și să-mi umbriţi credința în maiestatea sa 
regele Cristian. Nici nu-i de mirare pentru acest oraș în care 
intrigile viclene sunt mai presus de lege. Departe de mine 
gândul de a nu recunoaște că am primit bani de la Simon 
cositorarul, Kustaa lumânărarul și de la mulți alţii, dar abia acum 
înţeleg că doar din viclenie mi-au fost dați acești bani. Ca supus 
al maiestăţii sale, vă întreb, oameni buni, am pretins eu bani de 
la voi, promițându-vă în schimb anumite servicii? Vă reamintesc 
că întotdeauna v-am vorbit cinstit doar despre dorința de a-mi 
continua studiile universitare și despre lipsa de bani care mă 
împiedică să o împlinesc. lar dacă v-am promis ceva, a fost că 
mă voi ruga pentru voi și vă voi vorbi de bine, nimic altceva nu 
v-am promis. Nu v-am silit să-mi daţi bani, voi înșivă mi-aţi dat 
cât aţi vrut, și am fost cuviincios și blând, așa cum se cuvine 
unui om sărac să se poarte. Dacă veți spune că nu sunt 
adevărate vorbele pe care le rostesc acum, înseamnă că, într- 
adevăr, sunteţi înspăimântător de nedrepţi, iar sufletele voastre 
sunt pierdute pentru totdeauna. 

Pe bunii burghezi i-au descumpănit vorbele mele și nu au 
putut spune că nu sunt adevărate. Dar au murmurat că, deși îmi 
dăduseră de bunăvoie bani, o făcuseră doar de frică să nu-i 
denunț guvernatorului. Arătându-i acuzator cu degetul, am 
strigat: 

— Oare nu este neloial ce spuneți? Dacă din frică mi-aţi dat 
mie daruri, înseamnă că aveaţi ceva necurat de ascuns, fiindcă 


292 


un om cinstit nu are de ce să se teamă în ţara unde domnește 
bunul rege Cristian. 

Complet buimăcit de spusele mele, iuncherul Thomas a 
început să-i împroaște cu vorbe de ocară, le-a poruncit să 
înceteze cu intrigile viclene și le-a mai spus să-mi ceară iertare 
pentru calomniile mincinoase. Apoi s-a înfuriat și mai mult, a 
început să-i lovească cu piciorul și i-a ameninţat cu stâlpul 
infamiei și cu spânzurătoarea, așa că, văzând eu asta, m-am 
apropiat de el și l-am rugat să-i ierte pe acești oameni săraci cu 
duhul, fiindcă ei n-au știut ce fac. Galbeni la față și speriați, 
burghezii s-au strâns unul în altul în apropierea ușii, iar eu le-am 
poruncit să plece liniștiți la casele lor. Și le-am mai spus că-mi 
sunt datori, fiindcă le-am salvat viaţa, sugerându-le totodată să- 
și amintească de acest lucru pentru următoarea dată când ne 
vom vedea. 

După ce au plecat burghezii, iuncherul Thomas mi s-a adresat 
cu blândeţe și, mărturisindu-mi că nu a fost niciodată prea 
strălucit la aritmetică, m-a rugat să însumez cifrele înșirate pe 
petiția cu care burghezii au venit la el să se plângă, pentru a 
vedea câţi bani primisem de fapt de la ei. Am făcut imediat 
adunarea. A văzut rezultatul, a suspinat din greu și mi-a spus 
că, după părerea lui, suma depășește cu mult banii de care aș 
avea nevoie pentru a-mi continua studiile. Și a mai spus că, fiind 
el un om sărac și ţinând seama de inima mea mărinimoasă, 
crede că ar fi drept să-i împrumut jumătate din acești bani. De 
voi face așa, este dispus să închidă ochii și să nu mă 
pedepsească pentru fapta mea dezonorantă, așa a spus. M-am 
întristat și am vărsat lacrimi amare povestindu-i despre toate 
piedicile care întotdeauna s-au ridicat în faţa dorinţei mele de a 
studia și de a ajunge slujitor al Bisericii, iar el s-a mai înmuiat 
puţin, așa că, după ce ne-am târguit cât ne-am târguit, a căzut 
de acord să-i dau doara patra parte din suma de bani. 

După ce s-a văzut cu banii în mână, a spus că nu înţelege de 
ce nu aș continua colectarea banilor, mai ales că burghezii i s-au 
părut destul de înţelegători, iar în ceea ce-l privește, vrea din 
toată inima să mă ajute să-mi împlinesc aspiraţiile, mai cu 
seamă că regele Cristian are nevoie de oameni cu studii înalte. 
Dar mi-a atras atenţia că un păstor bun nu jupoaie de piele oile 
din turma sa, ci doar le tunde din când în când blana, și m-a pus 


293 


să-i promit că-i voi da întotdeauna a patra parte din ceea ce 
câștig în schimbul protecţiei pe care el mi-o acordă. Mi-a mai 
promis că toţi banii aceștia îi voi primi cândva înapoi, după ce 
regatul danez va deveni din nou bogat. 

În felul acesta mi-am petrecut vara și nu mi-a fost greu ca din 
când în când să strecor câte o scrisoare în crăpătura știută din 
zidul catedralei. Păsări ciudate își luau apoi zborul spre 
încurcatele labirinturi ale arhipelagului, după care se întorceau 
să-și depună în ascunzătoare ouăle de aur și de argint. 

Între timp, cu corăbiile din Stockholm au sosit și veștile 
alarmante din Suedia. Se spunea că o mulţime înarmată, 
condusă de un tânăr nobil, numit Gustav, îi încercuise pe 
asediatori. Printre oamenii acestei armate erau și nobili, și 
ţărani, și burghezi, chiar și soldaţi din garnizoanele regale. Ales 
regent de către suedezi, tânărul Gustav reușise să angajeze, pe 
bani buni de Lubeck, mercenari din Germania, care-i consolidau 
armata. luncherul Thomas nu putea face nimic altceva decât să 
se minuneze de sporita obrăznicie a piraţilor de pe coastele 
Finlandei, care atacau până și vasele comerciale protejate de 
corăbii de război. Nu mai avea încredere în nimeni și spunea că 
această ţară posomorâtă este plină de trădători, că fără îndoială 
trădători și escroci se află chiar și în fortăreață, fiindcă nu-i vine 
să creadă că acești pirați fără de Dumnezeu îi pot citi lui chiar și 
gândurile ascunse. Viaţa în fortăreață devenise un infern, iar 
nobililor finlandezi care-și părăsiseră castelele pentru a lupta cu 
credinţă de partea regelui Cristian nu le venea să creadă că 
niște grupuri răzlețe de ţărani și niște amărâţi de pirați se 
încumetă să atace armata regală și corăbiile de război. 


7 


Mă gândeam să o pornesc spre Paris toamna și să-i las în 
pace pe oamenii din fortăreață să-și vadă de războiul lor. Dar 
am întârziat cu plecarea, fiindcă oamenilor le este întotdeauna 
greu să se desprindă de locurile cunoscute pentru a pleca în 
ținuturi străine, unde niciodată nu pot ști ce-i așteaptă. Apoi s-a 
răspândit zvonul că regele Franţei se pregătește de război 


294 


împotriva împăratului. N-avea rost să plec într-o ţară atât de 
îndepărtată ca să dau de un alt război. 

Era vremea secerișului și a recoltei, nopţile începeau din nou 
să se întunece. În zilele fierbinţi se auzeau tunete înăbușite și-n 
toate serile orizontul era luminat de fulgere fără tunete. Într-o 
astfel de seară m-am mai dus încă o dată să las în crăpătura din 
zidul bisericii o scrisoare. Dar am simţit fiori reci în tot trupul 
când, întorcându-mi capul, după ce trecusem de-acum de zidul 
episcopiei, am văzut o fată care-și strecura mâna în 
ascunzătoarea zidului catedralei. M-am gândit că probabil mă 
văzuse și, din curiozitate, a vrut să știe ce am pus acolo. De 
aceea am alergat cu pași ușori până am ajuns-o din urmă, am 
apucat-o de mână și am încercat să-i smulg hârtia. Dar ea s-a 
împotrivit din toate puterile, a reușit să scape, a ascuns hârtia la 
piept, apoi a spus cu demnitate: 

— Să fi decăzut chiar atât de mult orașul acesta, dacă lângă 
Sfânta Biserică un om cu carte prinde de mâini o domnișoară 
respectabilă ca s-o necinstească? 

— Fii liniștită, nebuno! am spus eu. Nu vreau să-ţi fac niciun 
rău. Vreau doar hârtia pe care ţi-ai însușit-o cu obrăznicie și ai 
pus-o la piept doar ca să mă aţâți. Fetele cuminţi și cinstite nu 
se plimbă noaptea pe lângă zidul acesta unde femeile pierdute 
se destrăbălează cu soldaţii și cu marinarii. Dar mai bine dă-mi 
hârtia și te las în pace. 

Ea a negat cu îndârjire că ar fi avut vreo hârtie, mai spunând 
că poate am visat, dar și-a ţinut tot timpul mâinile la piept, iar 
respiraţia îi era grăbită. Era o seară caldă, dar eu îmi simţeam 
spinarea rece ca gheaţa, fiindcă soarta mea era în mâinile acelei 
fete stupide și curioase. De aceea, după ce m-am uitat atent în 
jur să nu fie cineva, am trântit-o la pământ și, cu toate că m-am 
temut să nu ţipe, i-am desfăcut veșmintele și chiar i le-am rupt 
puţin, dar mi-am recuperat scrisoarea. Ea s-a apărat lovindu-mă 
cu picioarele și zgâriindu-mă cu unghiile, iar după ce am reușit 
să iau hârtia, a început să plângă și mi-a spus: 

— Te cunosc și știu că ești Mikael cel negru și sângeros. Nu 
mi-am putut imagina totuși că te vei năpusti asupra unei fete 
fără apărare ca să-ți baţi joc de cinstea ei. Dar acum nu mă mai 
îndoiesc că toate relele de care oamenii te acuză sunt 
adevărate. 


295 


N-o văzusem niciodată. Să fi fost într-o altă dispoziţie, m-aș fi 
uitat cu plăcere la ea, fiindcă era o fată frumoasă și tânără, cu 
părul și ochii negri. Dar era rău că ea mă cunoștea. De aceea i- 
am spus: 

— N-am vrut să-mi bat joc de cinstea ta, nici măcar nu m-am 
gândit la asta, fiindcă sunt cleric și o astfel de purtare nu-i 
demnă de mine. Am vrut să-mi recapăt doar hârtia care nu te 
privește, dar, dacă tot mă cunoşti, trebuie să discutăm pe 
îndelete, fiindcă chestiunea în sine este importantă. Să mergem 
mai bine pe colina din spatele mănăstirii, să stăm sub un copac 
și să vorbim în liniște. 

Am propus acest lucru pentru a avea timp de chibzuinţă. 
Dacă fusese trimisă de cineva să mă spioneze, ea urma să 
povestească despre scrisoare și despre stăruința mea de ao 
recupera, iar iuncherul Thomas avea să pună străjeri în 
apropierea zidului catedralei până ce îl va fi avut în mână pe 
bărbatul care ar fi venit să caute scrisoarea. După ce îl vor fi 
prins, n-ar mai fi dat nimeni doi bani pe pielea mea, fiindcă aș fi 
fost dus în temniţă și pus pe roata de tortură, unde mi-ar fi fost 
zdrobite oasele. Dacă lucrurile ar fi fost așa, nu-și aveau rost 
vorbele, dar mie nu-mi prea venea s-o omor pe fata aceea. Spre 
mirarea mea, ea a acceptat fără nicio împotrivire propunerea și 
a spus: 

— Înţeleg prea bine ce vrei, înţeleg că te ferești, dar te urmez 
de bunăvoie pe colina din spatele mănăstirii și sunt dispusă să 
mă ofer ţie de îndată ce voi primi înapoi scrisoarea. Este de la 
bărbatul pe care-l iubesc, iar de ar afla părinţii mei că mă 
întâlnesc cu el, m-ar rupe-n bătaie. 

S-a uitat la mine cu ochii ei negri și cu toate că era destul de 
întuneric, i-am văzut faţa nespus de palidă, și n-am putut să 
cred că mă minte. M-am gândit că, absolut din întâmplare, 
foloseam și unul și celălalt aceeași ascunzătoare. Așa credeam 
pe când mergeam unul lângă altul pe malul râului. Nu încercase 
să fugă, dimpotrivă, mă apucase de braţ și sărea peste bălțile 
rămase de la ploaia din ultimele zile. Amândoi ne uitam după un 
loc liniștit și când, în sfârșit, ne-am oprit lângă un brad înalt, sub 
care întunericul era deplin și pământul uscat, arătând deodată 
cu degetul spre vârful bradului, ea a spus: 

— Uite ce pasăre ciudată e acolo și ascultă cum ciripește! 


296 


M-am uitat spre direcţia arătată. Ea s-a aplecat, a scos dintre 
cutele fustei un pumnal și mi l-a înfipt în spinare. Am ţipat de 
durere, dar mi-am dat numaidecât seama că, din fericire, 
pumnalul lunecase de-a lungul coastelor rânindu-mă doar 
superficial. Am reușit să-i imobilizez braţul, iar ea a dat drumul 
pumnalului, apoi am căzut amândoi la pământ. Am prins-o de 
încheietura mâinii cu o mână, iar în cealaltă am luat pumnalul, 
în vreme ce de-a lungul spinării mi se scurgea sângele cald 
îmbibându-se în veșminte. 

Nu știu câte clipe am rămas așa, nemișcaţi. Umerii îmi ardeau 
ca focul, dar am înţeles că nu eram rănit de moarte. M-a cuprins 
o furie cumplită la gândul că aș fi putut muri prostește de mâna 
acelei fete smintite, am apucat-o de păr, am întors-o cu faţa-n 
pământ și punându-i pumnalul la gât, i-am spus: 

— Fiecare pasăre pe limba ei piere oricât ar fi ea de ciudată. 
Cântă-ţi ultimul tril și spune Crezul, dacă-l știi, fiindcă trebuie să 
te omor! 

S-a uitat la mine și faţa ei avea paloarea morții. l-am simţit 
suflarea când mi-a spus: 

— Mikael, omoară-mă dacă așa ţi-e voia, dar dă-mi mai 
înainte hârtia aceea s-o distrug, fiindcă, de pe urma ei, viața 
multor oameni buni poate fi în pericol. Și poate că este mai bine 
dacă mă vei omori tu, decât să ajung pe mâna schingiuitorilor 
iuncherului Thomas. 

— Sfinte Dumnezeule, am strigat eu îngrozit, ai milă de noi! 
Dar bine, fată nebună, știi ce conţine hârtia pe care am pus-o în 
ascunzătoarea din zidul catedralei? Credeam totuși că omul 
nevăzut care face legătura cu Niilo de la castelul Grabbacka 
este bărbat. 

Dar această revelaţie o simţeam în acel moment ca pe un rău 
și mai mare. Ea știa totul despre mine, ar fi putut trăncăni oricui, 
fiindcă acesta-i obiceiul tuturor femeilor, iar viața mi-ar fi putut 
fi oricând în pericol. Trebuia să o omor. 

Dar ea a spus și mai uimită decât mine: 

— Vrei să spui că tu ai trimis scrisorile? Dar eu nu te cred, 
fiindcă în toată Finlanda nu există un spion și un trădător mai 
mârșav decât tine, iar seniorul Niilo a promis că, după ce te va 
avea în mână, te va spânzura de primul copac pe care-l va 


297 


întâlni în drum. Și nu mă mai pipăi atâta cu degetele, că mi se 
face rău! 

Abia atunci mi-am dat seama că urmăream distrat cu 
degetele rotunjimile sânilor ei dezgoliți. M-am simţit stânjenit, i- 
am dat drumul, iar ea s-a ridicat și a început să-și aranjeze 
veșmintele. 

— Sunt complet descumpănită, a rostit ea, încercând să-mi 
prindă privirea, deși nu se mai vedea aproape nimic. Poate că ar 
fi fost mai bine dacă te-aș fi ucis, fiindcă de la un bărbat ca tine 
n-ai la ce bine să te aștepți și mai degrabă cred ca la început că 
iuncherul Thomas te-a pus să spionezi prin preajma spărturii din 
zidul catedralei, pentru a pune mâna pe mesagerii seniorului 
Niilo Grabbe. 

Mă gândeam că mai bine ar fi s-o omor, dar parcă nu voiam 
să rămână cu o impresie atât de proastă despre mine, de aceea 
i-am dat câteva amănunte despre scrisorile dinainte, i-am 
povestit despre ce este vorba în ultima scrisoare, precizând că 
ar fi fost bine dacă ar fi ajuns la timp în mâinile piraţilor. 

— Nu pot fi sigură, Mikael, dacă ești pasăre sau pește, fiindcă 
toată lumea te vorbește de rău. Dar dacă-i adevărat ceea ce mi- 
ai spus, iar eu trebuie să cred asta, voi face tot ceea ce voi 
putea ca oamenii respectabili să-și schimbe părerea despre tine. 

l-am pus mâna peste gură și i-am spus: 

— Dumnezeu să te ferească să mă vorbești de bine! Dar chiar 
mă îndemni să te omor, ca să fiu sigur că nu vei spune nimănui 
nimic despre mine! Află că sunt mai în siguranţă și neprigonit de 
autorităţi dacă, nebănuindu-mi intenţiile și faptele bune, lumea 
din oraș mă urăște și aruncă în mine cu pietre. 

Ea a spus: 

— Se vor schimba vremurile, fiindcă înălțimea sa domnul 
Gustav a promis că va trimite oaste de război pentru a elibera 
Finlanda de iutlandezi. Te vor ridica degrabă în cea mai înaltă 
spânzurătoare și nimeni nu-ţi va fi recunoscător pentru bunele 
tale intenții. 

— Spune-le ţapilor povești dintr-astea! am rostit eu. Nu vine 
ea niciodată ziua aceea, fiindcă regele Cristian este prea 
puternic, n-are cum să-l înfrângă un oarecare Gustav din Suedia. 
De aceea, mai bine-ţi tai eu beregata, sărmană fată, ca să fiu 
sigur că nu mă vei denunța de vei cădea vreodată în mâna 


298 


iutlandezilor, fiindcă ești singura fiinţă care mă cunoaște şi-mi 
știe bunele intenţii. 

Dar îmi erau umerii amorţiţi și mă dureau prea tare, așa că, 
până la urmă, mi s-a făcut silă de toată povestea și n-am mai 
avut niciun chef să mă gândesc la sacrificiul acelei fete 
frumoase. Cel mai sigur era să mă îmbarc eu pe prima corabie și 
să părăsesc ţara, pentru că aveam destui bani pentru doi ani de 
studii la universitate. 

Vorbele mele au rănit-o. A scrâșnit din dinţi și mi-a spus: 

— Oare nu vei putea avea încredere în mine nici dacă mă voi 
jura pe sacramente că niciodată nu voi rosti o vorbă despre tine, 
nici de bine, nici de rău? 

l-am spus cu amărăciune: 

— Știu din proprie experienţă că în cuvântul unei femei nu 
trebuie să ai niciodată încredere. 

Mi-a mângâliat obrajii și a spus cu o voce nespus de blândă: 

— Să nu mai văd niciodată cerul albastru, să nu mai aud 
niciodată cântecul privighetorii... Atât de crud să fii oare? 

l-am spus: 

— Vorbe frumoase, nimic de zis! Dar nicio vorbă nu-mi va fi 
de folos când trupul mi se va legăna în ștreang și corbii îmi vor 
ciuguli ochii. 

Și-a înfășurat braţele în jurul gâtului meu și mi-a sărutat gura. 

— Nu mai spune blestemâăţii, Mikael, nu mai spori durerea din 
inima mea, fiindcă viața este scurtă, iar moartea stă la pândă 
din toate părțile. Eu nu-ți doresc niciun rău. Fiindcă sunt singura 
ființă care-ţi cunoaște adevărata faţă, tocmai de aceea îţi doresc 
binele. Regret că am încercat să înfig pumnalul în tine. Din 
fericire, îngerul tău păzitor te-a salvat. 

l-am spus mânios: 

— Sărutul tău este înșelător. Dar nu mă mai atinge, că-mi 
crapă umerii de durere și probabil am pierdut prea mult sânge, 
de mă simt atât de slăbit. În rest, am fost hirotonisit în Sfânta 
Biserică, de aceea nu vreau să fiu obiectul ispitelor trupești ale 
unei femei. 

Și-a desprins imediat braţele din jurul gâtului meu, s-a 
întristat și a spus: 

— Dar nu te-am sărutat cu gânduri păcătoase, te-am sărutat 
ca pe un frate bun. 


299 


— Ciudat! am spus. E drept că n-am nici fraţi, nici surori, dar 
am avut impresia că sărutul era mult mai păgân decât sărutul 
unei surori. 

— La urma urmelor, a spus ea, nici nu porți sutană. lar dacă-i 
adevărat că nu te vei putea căsători niciodată, atunci chiar că- 
mi pare rău din toată inima. 

— Dar tu ești cam ciudată și prostuţă. Oare cărei fete i-ar 
putea trece prin cap să-i vorbească despre căsătorie unui bărbat 
care abia i-a promis că-i va tăia beregata și-i va ascunde trupul 
sub frunziș? 

A început deodată să îngâne pentru ea o melodie, apoi a 
spus: 

— Sunt tânără, vor fi cântări încântătoare când mirosul 
sulfinei se va răspândi pe dealuri și bufnița își va striga blând 
din vârful bradului perechea. Dar ce, nu-i adevărat că și clericii 
pot avea ţiitoare, dacă plătesc șase bani de aur pe an la 
episcopie? Știu asta, fiindcă sunt fata paracliserului din satul 
Kaarina, tot un fel de rudă cu popa. Numele meu este Veronika, 
iar dacă ne va împinge inima să păcătuim împreună, nu trebuie 
să spui nimic altceva în afară de Ego absolvi, și vom fi de îndată 
absolviţi de păcat. 

— Sfinte Dumnezeule! am spus eu. Nu încape îndoială că-i 
mare lipsă de bărbaţi în ţara asta săracă și taman timpul potrivit 
de sporovăit despre chestiuni bisericești, când tot sângele mi s- 
a risipit din trup şi-mi arde rana de pe umeri. lar discuţia 
aceasta ciudată este urmare a faptului că, gândindu-mă să te 
omor, te-am atras în pădure, unde tu ai înfipt pumnalul în mine. 

Așa i-am spus și i-am rostit numele: Veronika, ce dulce i-am 
simţit numele în gură când i l-am rostit! 

Mi-a cercetat umerii, apoi mi-a tras cămașa din pantaloni și a 
rupt o fâșie lată din poale, cu care mi-a legat rana, spunându-mi 
că nu ar fi trebuit să fac atâta zarvă pentru o rană atât de 
neînsemnată, ci mai degrabă să mulţumesc tuturor sfinţilor că 
pumnalul nu s-a înfipt adânc în trupul meu. Cât de fierbinţi i-am 
simţit mâinile pe pielea mea și dulce răsuflarea, atât de ușor mi- 
a mângâiat părul și n-am mai avut nicio durere când mi-a legat 
rana, chiar dacă nu se pricepea la astfel de lucruri. 


300 


— Veronika, am spus, dar ești o fată cam aiurită! Mai întâi 
vrei să-l omori pe un bărbat necunoscut, apoi i te arunci în 
braţe. 

M-a sărutat ușor pe buze și mi-a spus: 

— Nu știu nici eu ce am, dar, de când fratele meu bun s-a 
alăturat piraţilor, trăiesc într-o continuă nesiguranţă și 
persecuție. În numele lui ridic eu scrisorile, fiindcă îi este teamă 
să se arate prin oraș, altfel n-am de-a face cu piraţii. Fă ce vrei 
cu mine, dar trebuie să-mi promiţi și să juri că doar pe mine mă 
iubeşti și că mă vei lua de ţiitoare, pentru ca biserica și lumea 
să nu ne poată învinui de desfrânare, iar eu îţi voi naște fii și 
fiice. 

Era atât de aproape și în inima mea s-au deșteptat 
sentimente duioase. Nu, n-aş fi putut s-o omor, mi-am lăsat 
viața în mâinile ei. Am fost dominat de marea responsabilitate și 
de toate celelalte sentimente deșarte și m-am gândit că nu se 
cade să fiu atârnat în ștreang mai înainte de a gusta din fructele 
bune ale vieţii. De aceea am rămas împreună toată noaptea, 
până când lumina zilei s-a ridicat roșie de la orizont. Nu am 
regretat niciunul, nici altul. Veronika a spus: 

— Sunt fericita, Mikael, mai fericită ca niciodată și viaţa mi se 
pare frumoasă. Sunt îndrăgostită de ochii tăi, îmi plac buzele 
tale, toată fiinţa ta mi-e dragă. Aș vrea să ne întâlnim din nou, 
aș vrea să trăim împreună toată viaţa și să ne despărțim doar 
când o vrea moartea. 

La despărțire, i-am înapoiat pumnalul. l-am dat și hârtia 
zdrenţuită și mototolită, pentru a o transmite fratelui ei. Am 
hotărât să ne întâlnim la fiecare liturghie de duminică sub 
coloanele catedralei, unde credincioșii îngenunchează de obicei 
ca să se roage, pentru că nu mai aveam curaj să folosesc 
ascunzătoarea, dar și ca s-o revăd. Ar fi fost de preferat să ne 
întâlnim în casa doamnei Pirjo, dar nu am vrut să o amestec pe 
buna mea mamă adoptivă în intrigile mele negre. Veronika 
urma să poarte flori sau crenguţe de scoruș în păr sau la piept, 
dacă avea să-mi transmită ceva, iar eu ar fi trebuit să-mi 
netezesc continuu părul de pe frunte, dacă aș fi avut vreo 
scrisoare pentru pirați. lar la sfârșitul slujbei religioase, când 
oamenii urmau să iasă din biserică, ne vom apropia și vom 
schimba mesajele. 


301 


Două duminici la rând am văzut-o la liturghie, dar nu purta 
nici flori, nici crenguţe de scoruș în păr. Ne-am uitat doar unul la 
altul. În ochii ei se citea un dor năvalnic, inima mea era plină de 
dor, era o fată frumoasă și eu o iubeam. Apoi un călăreț a adus 
vestea că armata lui Gustav a debarcat pe țărmurile finlandeze, 
că Niilo Grabbe și piraţii sunt împreună cu Gustav. Fortăreaţa 
urma să fie asediată. Era prea târziu ca să fug cu o corabie în 
altă ţară, fiindcă vasele comerciale din Lubeck zăceau avariate 
în port, iar iuncherul Thomas strângea dări grele de la locuitorii 
orașului pentru asigurarea fortăreței cu provizii. 

In cea de a treia duminică, nemaivăzând-o pe Veronika la 
catedrală, am intrat în panică și mi-a fost teamă să nu i se fi 
întâmplat ceva. Fără să mai ţin seama de riscul pe care mi-l 
luam, am încălecat pe un cal de la fortăreață și am gonit pe 
drumul ce ducea la Raasepori, până ce am ajuns în satul 
Kaarina. Acolo am întrebat de casa paracliserului, dar din casă 
nu mai era nimic altceva decât un morman de cenușă, iar de 
crengile unui stejar uriaș erau spânzurate trei trupuri goale și 
înnegrite. Pe Veronika am recunoscut-o după păr, fiindcă 
păsările de pradă îi ciuguliseră ochii. Trupurile goale ale tatălui 
și fratelui se legănau alături de al ei în vântul ușor de toamnă. 
Le-am spus oamenilor că-i o fărădelege să fie lăsaţi așa și i-am 
îndemnat să îngroape trupurile acelor nefericiţi, dar ei nu au 
vrut, fiindcă oamenii călare ai iuncherului Thomas porunciseră 
să nu fie dați jos spânzuraţii din ștreanguri, ca oamenii din sat 
să ia aminte și să se teamă. Nu i-am mai întrebat nimic, pentru 
a nu părea suspect și am plecat de acolo. Nu mai am nimic de 
povestit despre Veronika, frumoasa fată pe care am iubit-o. 

Odată cu povestea ei tristă închei și această carte, fiindcă 
atunci mi s-a stins mie din inimă toată bucuria vieţii și sufletul 
meu a împietrit. Multe săptămâni la rând am văzut în vis stejarul 
și trupul ei clătinându-se în bătaia vântului. De aceea m-am 
bucurat când, în noiembrie, nobilul Gustav și armata sa au 
început asediul. 


302 


Cartea a cincea 


Barbara 


Despre asediul fortăreței din Turku nu am multe de povestit, 
fiindcă niciuna din părţi n-a fost mai brează decât cealaltă. 
Nedispunând de tunuri prea bune, asediatorii preferau să stea la 
pândă și să bea bere în oraș, în timp ce asediaţii, pe care nu-i 
prea trăgea inima la luptă, stăteau în sala de arme a fortăreței, 
unde beau bere și se certau între ei. Seniori de tipul lui Tönne 
Eerikinpoika, un fel de urs bătrân ursuz, sau Erik Fleming, care 
era dispus să-și schimbe tabăra în care lupta după cum bătea 
vântul, erau oaspeţi fără voie în fortăreață, mai bine zis un fel 
de ostatici. Erau oameni rezervaţi și nici nu le plăcea să ia parte 
la atacuri. Știau doar să se repeadă în galop ca să-i sperie pe 
asediatori, dar la primul foc tras de adversarii ascunși după 
parapetele de lemn, întorceau brusc frâiele și călăreau grabnic 
înapoi la fortăreață, uneori agăţaţi de coada calului. 

Bunul episcop Arvid, dându-și în sfârșit arama pe faţă, pusese 
la dispoziţia asediatorilor culevrinele episcopiei, caii, pulberea și 
plumbul, le deschisese magaziile de alimente și le îngroșase 
trupa cu soldații lui, fiindcă oamenii lui Gustav erau săraci și 
duceau lipsă de orice. Așa că ei au fost mulţumiţi, fiindcă puteau 
să doarmă în case încălzite și să se bucure de proviziile pe care 
sărmanii locuitori ai orașului reușiseră cu greu să le scape de 
jecmăneala iuncherului Thomas. În ziua sosirii, bunii burghezi îi 
întâmpinaseră pe oamenii seniorului Gustav cu lacrimi de 
bucurie în ochi, puseseră să bată clopotele și cântaseră versete 
de mulțumire întru slava lui Dumnezeu. Dar încă nu era ziua 
Nașterii Domnului, când au început să se și întrebe dacă n-ar fi 
fost mai bine să le dea de mâncare celor câţiva lupi ai 
iuncherului Thomas decât nenumăraţilor șobolani flămânzi ai lui 
Gustav. 


303 


Nouă, celor din interiorul fortăreței, nu ne era greu să avem 
vești despre puterea, echipamentul și moralul asediatorilor, 
fiindcă scopul fiecărei incursiuni în afara zidurilor era 
întotdeauna capturarea unui bărbat nenorocos din armata 
dușmană. De fiecare dată, iuncherul Thomas îl întâmpina pe 
nefericit cu aceeași bucurie, iar după ce îi zdrobea oasele și-l 
tortura cu clești înroșiţi în foc, îl spânzura de zidurile fortăreței, 
fiind drept în această privinţă, pentru că nu ţinea niciodată 
seama de rangul spânzuratului. Când au văzut asediatorii că 
numărul spânzuraţilor sporește de la o zi la alta, necazul le-a 
fost atât de mare, încât au înălţat în grabă și pe partea lor un șir 
de spânzurători, perfect aliniate în fața șirului spânzuraţilor de 
pe zidul fortăreței, iar într-o dimineaţă i-au atârnat în ștreang pe 
cei câţiva prizonieri capturați până atunci. Tare mult s-a mai 
amărât iuncherul Thomas și a plâns amar pentru călăreţii lui, 
pufnind pe nas ca un taur. 

— Dar este o adevărată nelegiuire! a spus el. Acești răzvrătiți 
i-au spânzurat fără nicio sentinţă a vreunui tribunal de judecată 
pe mercenarii regelui, privându-i de dreptul de a-și răscumpăra 
viața cu bani sau de a fi ţinuţi prizonieri până la sfârșitul 
războiului. Nerușinarea lor sfidează toate legile din lume! Am să 
le arăt eu, de-or să-și bea sângele lor de ziua Nașterii Domnului! 

Și-a strâns în ziua aceea oamenii în sala de arme și s-a sfătuit 
cu ei, iar în dimineaţa din ajunul Nașterii Domnului, când afară 
era încă întuneric, câţiva mercenari conduși de căpitanul 
Oldenburg au făcut o incursiune mai mare pe teritoriul inamic și 
au capturat un mare număr de prizonieri, printre care și pe 
fratele seniorului Niilo Arvidinpoika, comandantul de război al lui 
Gustav. Fără nicio ezitare, iuncherul Thomas a dat poruncă să 
fie trimiși în cer, după care leșurile le-au fost atârnate pe zidul 
fortăreței, alături de cele ale fraţilor lor întru nesupunere și 
răzvrătire. După ce s-au săvârșit toate aceste blestemâăţii, 
iuncherul Thomas a spus că o mai mare dovadă de credinţă și 
dragoste față de Domnul nostru lisus Hristos în ajunul celebrării 
Nașterii Lui nici că s-ar fi putut arăta, fiindcă răufăcătorii 
atârnaţi pe ziduri încălcaseră pacea din ţară și bunele rânduieli 
ale vieţii. 

Cu toate acestea, în fortăreață nimeni nu a fost vesel de ziua 
Nașterii Domnului, așa că iuncherul Thomas, tot văzând 


304 


împrejur chipuri îngheţate și priviri nemulțumite, a început să-și 
plângă soarta și a spus că Dumnezeu l-a pedepsit trimițându-l în 
această ţară întunecată, cu oameni nerecunoscători. În ciuda 
cruzimii, Thomas Wolf era totuși un excelent comandant de 
război. Trimisese amiralului Severin Norby toate corăbiile din 
țară înainte de a fi îngheţat marea ca să nu cadă în mâinile 
răzvrătiţilor, încredinţându-l, în numele regelui Cristian, că va 
încerca să reziste în fortăreață până la primăvară. Răsplata 
pentru credinţa lui sosise în ianuarie. Regele scria că-i va trimite 
soldaţi în ajutor de îndată ce marea va fi din nou navigabilă. 
Chiar regele era însă foarte supărat din cauza asediului 
fortăreței din Turku și îi poruncea iuncherului să-i spânzure pe 
toţi suedezii și finlandezii din fortăreață, pentru a evita astfel o 
eventuală răzvrătire și dinăuntrul ei. luncherul Thomas a fost 
tare mulțumit de ordinul regal care sosise tocmai la timpul 
potrivit, fiindcă, a spus el, se săturase să tot vadă mutre triste 
ca-n postul Paștelui împrejuru-i. Dar era puţin neliniștit pentru 
că nu ajungeau spânzurătorile și nu putea îndeplini numaidecât 
ordinul regelui. De aceea i-a pus pe toţi lemnarii din fortăreață 
să construiască spânzurători, iar mie mi-a poruncit să păstrez 
secretul asupra scrisorii regale. 

In timp ce-și sorbea terciul fierbinte, mesagerul care se 
strecurase în fortăreață deghizat în țăran și trecuse prin multe 
primejdii a prevestit că în primăvară, după ce regele va sosi cu 
surle și tobe, nu le va mai cânta cocoșul celor ce se răzvrătiseră 
și bucuria lor de acum le va fi ca un vis trist. A mai povestit că, 
înainte de a pleca el din Copenhaga, regele, care mai întâi îl 
ridicase pe sfetnicul său Slagheck la rangul de arhiepiscop al 
Danemarcei, îl dăduse pe mâna tribunalului ecleziastic și-l 
învinuise de toate nenorocirile cu care se confrunta regatul. Așa 
că magistratul Slagheck fusese tras pe roată și ars pe rug. Se 
pare că nimeni nu fusese totuși prea supărat de întâmplarea 
asta. 

Dar eu parcă stăteam pe flăcări, de aceea n-am mai avut 
răbdare să ascult toate povestirile de paradă ale mesagerului 
regal și am plecat. L-am tras de mânecă pe seniorul Erik 
Fleming, care juca zaruri cu seniorul Tönne și-l scutura bine de 
bani. Seniorul Tönne mă dispreţuia din cauza originii mele 
neînsemnate și nu-mi adresa niciodată vreo vorbă. Însă tânărul 


305 


și vicleanul senior Erik m-a întrebat de cum m-a văzut ce fel de 
vești am. 

— Doar vești bune din Danemarca, i-am răspuns eu. La 
primăvară, după ce se va topi gheaţa, regele și amiralul lui vor 
sosi cu surle și tobe, dar mă tem că ochii voștri albaștri, 
domnule Erik, nu vor apuca să vadă sosirea regelui, fiindcă, mult 
mai devreme decât bănuiţi, s-ar putea să ajungeţi în paradis. 

— Astea-s vorbe triste, a spus seniorul Erik, agitând cupa cu 
zaruri, răsturnând-o brusc pe masă și anunțând vesel: „șase- 
șase!“. Despre ziua morții nimeni nu poate ști dinainte iar de ce- 
i este scris în stele nimeni nu poate fugi. Că sunt de spiţă nobilă, 
ce importanţă are? Au murit atâția înaintea mea și mulţi vor mai 
muri după mine. Omul este ca iarba care crește ziua, se ofilește 
seara și este secerată. 

— După părerea mea, am spus, nu-i la prea mare preţ un 
senior care își întinde ascultător gâtul ca un cocoș dus la tăiere, 
dacă are totuși cât de cât noroc să scape de necaz. 

Seniorul Erik a adunat vesel banii de pe masă, iar seniorul 
Tönne s-a întristat ca toţi jucătorii de zaruri aflaţi în pierdere și i- 
a spus: 

— Dar nu mai asculta toate neroziile pe care le spun proștii, 
doar știi bine că regele ne-a dat scrisori de protecție semnate și 
pecetluite cu sigiliul lui, iar cea mai bună dovadă că aici suntem 
în siguranță este faptul că până acum nimeni nu ne-a retezat 
gâtul. 

Am zis: 

— Domnule Erik, trebuie să recunoașteți că o fortăreață 
asediată este cel mai nesănătos loc din lume, că mulţi s-au 
îmbolnăvit de fierbințeală și că nu-i tocmai bine să mănânci în 
fiecare zi doar carne sărată, de pe urma căreia îţi poţi pierde toți 
dinţii, oricât de mult sirop din ace de pin ai bea. Astăzi aveţi 
noroc la zaruri, domnule Erik, dar mâine nu se știe dacă veţi mai 
avea. Nu lăsaţi să vă treacă norocul cât încă mai e vreme! 

Nu era naiv seniorul Erik, așa că s-a ridicat de la masă, s-a 
întins dezmorțindu-și trupul și a spus: 

— Voi agăța vorbele tale de urechi, Mikael. Dar până una-alta 
mă duc afară să-mi slobozesc apa și să iau o gură de aer 
proaspăt. 


306 


Coborând el în curtea fortăreței, a auzit sunet de lemn tras la 
rindea și a văzut braţele spânzurătorilor ce se ridicau dinspre 
creasta zidului spre cer. O astfel de carte deschisă nu era greu 
de citit. Fără să mai aibă îndoieli asupra lucrurilor care se 
pregăteau, seniorul Erik s-a dus la iuncherul Thomas și i-a spus: 

— A început să-mi ruginească sabia de-atâta nefolosire. Mai 
bine mi-aş strânge oamenii și-aș ieși afară din cetate să le arăt 
eu pungașilor ălora că nu toţi bărbaţii Finlandei sunt trădători și 
sperjuri. Pe deasupra, mai au și nerușinarea să asedieze o 
fortăreață puternică! Până și corbii au început să croncăne de 
foame, cred că-i timpul să le dăm ceva de mâncare. 

Vorbele lui au fost pe placul iuncherului Thomas. A început să 
râdă lovindu-și genunchii cu palmele și a spus: 

— De păsările astea nu-ţi face griji, că nu le las eu să moară 
de foame! Propunerea ta chiar că-i bună, și totodată-i o dovadă 
de credinţă faţă de rege. Dar să vedem câţi dintre oamenii tăi 
sunt dornici să te însoţească într-o astfel de incursiune, când ei 
fac niște mutre atât de acre când își văd neamurile atârnate pe 
ziduri. 

Seniorul Fleming a început în grabă să caute bărbaţi dornici 
să-și arate curajul și a strigat cu glas puternic, vorbindu-le 
despre onoare și despre credinţa faţă de rege și faţă de 
puternicul regat al Danemarcei, dar bărbaţilor în care avea 
încredere le-a șoptit la ureche să nu se neliniștească, fiindcă-s 
doar vorbe în vânt. Seniorul Tönne nu a avut încredere în 
asigurarea lui șoptită și, întorcându-se să joace zaruri, a spus: 

— Ferească-mă Dumnezeu să ridic sabia împotriva neamului 
meu sau să-i duc iuncherului Thomas bărbaţi de același sânge 
cu mine să-i spânzure pe ziduri! Mai bine stau și aștept să văd 
cine va învinge, fiindcă Dumnezeu îi iubește doar pe oamenii 
rabdători și pașnici. 

N-a avut încredere nici când seniorul Fleming i-a spus de-a 
dreptul că va fugi din fortăreață, ci i-a răspuns că o asemenea 
cutezanță poate avea urmări nimicitoare. 

Când s-a lăsat întunericul, seniorul Fleming și-a ajutat 
scutierul să coboare cu frânghia pe partea cealaltă a zidului 
fortăreței, trimițându-l în tabăra asediatorilor să povestească 
despre bunele lui intenţii. Dimineaţa, porţile s-au deschis, iar 
seniorul Fleming a ieșit călare însoţit de oamenii lui, dar 


307 


iuncherul Thomas, care s-a încrezut doar pe jumătate în spusele 
seniorului, a trimis călăreţi și lâncieri saxoni care să nu-l piardă 
din ochi. Apoi a urcat pe zidul cetăţii să privească. 

Când a ajuns la o depărtare convenabilă de zidurile fortăreței, 
seniorul Fleming a scos sabia din teacă și a strigat semnalul 
Suediei și al seniorului Gustav, după care, lovindu-l pe 
comandantul saxonilor, și-a rupt sabia de armura acestuia. 
Lucrurile ar fi putut lua o întorsătură tragică dacă scutierul lui, 
care apăruse la timpul potrivit cu pedestrașii răzvrătiţilor, nu ar 
fi acţionat rapid, tăind gleznele calului, care s-a prăbușit în 
zăpadă împreună cu saxonul. Totul s-a petrecut atât de repede 
că, neavând nimeni vreme de pierdut, seniorul Fleming n-a 
apucat să facă rost de altă sabie până ce n-a fost doborât și 
ultimul mercenar al iuncherului Thomas. După aceea au fost 
adunate armele celor căzuţi, pungile cu bani, armurile, cizmele, 
pantalonii de piele, nu mă îndoiesc că toate astea au fost greu 
de cărat și pedestrașii seniorului Gustav s-au căit că au omorât 
așa frumuseţe de cai, pe spinările cărora ar fi putut să-și ducă 
prada. 

De pe creasta zidului cetăţii, iuncherul Thomas a privit 
neputincios, blestemând și izbind din picioare, cu fața vânătă de 
mânie și cu spume în colțurile gurii. Le-a poruncit tunarilor să 
tragă în fugari, dar seniorul Fleming alesese locul de luptă ceva 
mai departe de bătaia tunurilor, așa că preţioasele proiectile s- 
au pierdut de pomană în zăpadă. In plus, seniorul Fleming și-a 
pus mâinile ca o goarnă la gură și a urlat batjocoritor spre 
iuncherul Thomas în timp ce tunurile trăgeau, de l-a scos din 
minţi pe iuncher, care dădea să crape de supărare. 

Zdrobit, iuncherul Thomas a început să plângă amarnic și a 
zis: 

— Uite, asta-i răsplata lumii, iar acolo în zăpadă zac cei mai 
buni cai ai mei, iar dincolo bravii mei soldaţi despuiaţi până la 
piele de tâlhari cu curu-nvineţit de ger; niciodată n-am crezut, 
Doamne, că așa ceva mi se va întâmpla mie, asta-i cea mai 
bună dovadă că regele-i mai deștept decât mine, știa el că în 
finlandezi și în suedezi nu trebuie niciodată să ai încredere. 

În nerăbdarea de a răzbuna nelegiuirea, și-a petrecut toată 
ziua și toată noaptea în veghe și rugăciune, iar a doua zi, când 
spânzurătorile au fost gata, a dus la împlinire porunca regală 


308 


spânzurându-i pe toţi bărbaţii finlandezi și suedezi care se aflau 
în fortăreață, fără să ţină seama de rangul lor, iar primul 
spânzurat a fost seniorul Tönne, care a protestat în zadar, 
strigând că nu merită trupul lui vlăguit un asemenea leac la 
bătrânețe. 

luncherul Thomas i-a dat spânzurătorii chiar și pe doi copii de 
origine nobilă, care zadarnic încercaseră să scape, ascunzându- 
se sub fusta largă a mamei lor. Și pe caligraful Mons l-a 
spânzurat, fiindcă se temea că va ajunge cândva trădător, deși 
bietul Mons n-ar fi putut niciodată să-l trădeze, că era prea bleg. 
Am fost tare trist când l-am văzut pe sărmanul Mons atârnând în 
ștreang, dar și mai trist când am început să mă neliniștesc 
pentru propria-mi soartă. Era clar că urma să fiu și eu spânzurat, 
fiindcă eram finlandez. Când i-am văzut pe toţi conaţionalii mei 
spânzurați, legănându-se trist unul lângă altul pe creasta zidului, 
am fost peste măsură de înspăimântat și pierzându-mi cumpătul 
am trecut peste prudenţa cea de toate zilele și l-am întrebat pe 
iuncherul Thomas când îmi vine rândul. 

Luat prin surprindere, iuncherul Thomas n-a știut mai întâi ce 
să-mi spună. Mi-a pipăit visător gâtul, apoi și-a făcut cruce și a 
spus: 

— Ferească-mă Dumnezeu de așa fărădelege! Dar tu ești 
omul meu de suflet, Mikael, și ai fost uns preot chiar de 
preasfinţia sa arhiepiscopul! Chiar dacă am cumpărat indulgență 
să nu ţin postul Paștelui, fiindcă am sănătatea șubredă, sunt un 
om cucernic și respect sacramentele. Așa că mai spun o dată: 
nu mă prea omor eu după preoţi, ce-i drept, dar ferească-mă 
Domnul să mă ating de un om al Bisericii! 

Mi s-au muiat genunchii și n-am fost deloc mai fericit de 
asigurările lui, fiindcă mă pregătisem de-acum de moarte. După 
moartea Veronikăi îmi era totuna dacă trăiam ori muream. 
Firește că aș fi preferat să o întâlnesc pe Veronika în grădina 
paradisului, dar întâlnirea prea era la îndemână, dacă nu cumva 
chiar cu putinţă. În faţa unei morţi de neînlăturat, omul se 
amăgește totuși cu cele mai imposibile gânduri, iar eu nu-mi 
mai dormeam de mult nopţile și mă gândeam doar la moarte. 
Am plecat nemulțumit de la iuncherul Thomas. Un timp oarecare 
am chibzuit dacă să mă arunc de pe turnul arsenalului. Planul n- 
avea niciun cusur, dar sinuciderea fiind unul din marile păcate, 


309 


m-am hotărât să trăiesc, iar dacă tot trăiam, m-am gândit că-i 
bine să-mi păstrez trupul sănătos și dinţii din gură, de aceea am 
avut întotdeauna grijă să beau sirop din ace de pin, atât 
dimineața, cât și seara. 


2 


larna aceea a fost blândă și primăvara timpurie. Nu multă 
vreme după ce s-a dezgheţat marea, împinse de un vânt 
favorabil, corăbiile lui Severin Norby, amiralul sprinten și vesel, 
au ajuns la gura râului și i-au speriat, asemenea unui vis urât, 
pe asediatori, trezindu-i brusc din toropeala de toate zilele. Au 
plecat într-o atât de mare grabă din Turku, că unora le-au rămas 
străchinile cu supă pe jumătate pline în trapeza episcopiei. După 
plecarea lor, prea multe lucruri nu mai erau de văzut în Turku, 
fiindcă seniorul Niilo Arvidinpoika, care depozitase butoaiele cu 
pulbere într-o casă de piatră de pe malul de miazănoapte al 
râului, le-a aruncat în aer, ca să nu cadă pe mâna danezilor, și 
multe case au ars una după alta. Catedrala, mănăstirea și 
casele construite din piatră, ca episcopia sau spitalul, aproape 
că nu au avut stricăciuni, doar ferestrele lor plumbuite s-au 
spart de suflul exploziei. Burghezii din oraș și sfinţia sa 
episcopul își puseseră din timp lucrurile la adăpost, așa se face 
că au ars doar casele golite și cele jefuite. Astfel stând lucrurile, 
iuncherul Thomas și amiralul Norby au căzut de acord că 
seniorul Niilo nu avea nici pe departe stofă de comandant de 
război. 

Am fost printre primii care au plecat din fortăreață. Am ajuns 
în oraș când incendiul era în toi, iar în drum am făcut o scurtă 
incursiune în casa episcopiei, ale cărei porți erau deschise. Se 
vedea clar că toate obiectele de preţ fuseseră de mult duse în 
altă parte. Apoi m-am grăbit spre casa doamnei Pirjo, ca să o 
protejez de tâlhari. Casa era tot acolo, dar avea ferestrele 
sparte și ușa forţată. Lucrurile folositoare din casă fuseseră 
furate, în rest, totul fusese distrus. În mijlocul camerei zăcea 
Antti, palid și atât de lipsit de vlagă încât nici nu s-a putut ridica 
în capul oaselor, iar alături de el, așezată-n genunchi și cu 


310 


veșmintele în neorânduială, crâșmăriţa de la Trei coroane 
plângea în hohote. 

— Doamne, Dumnezeule! a spus ea. Cârciuma este în flăcări 
și numai eu știu cum l-am târât pe băiatul ăsta până aici, fiindcă 
bănuiam c-ai să vii. Tu ești singura lui speranţă, Mikael, Domnul 
să te binecuvânteze! Pe mine n-or să mă omoare, că sunt 
crâșmăriţă și am voie de la primărie, și nici de foame n-am să 
mor, fiindcă am ascuns pentru zile negre două butoaie cu bere 
tare și un ciubăr cu rachiu într-o groapă cu bălegar. 

Nici n-am avut timp să înţeleg ce s-a întâmplat, că s-au și 
auzit pe stradă pașii apăsaţi ai soldaţilor. Am luat călimara cu 
negru de fum din tocul de aramă de la centură și i-am stropit 
fața lui Antti cu câteva picături. Când au intrat soldaţii, am 
strigat: 

— Omul acesta are variolă și-i pe moarte, iar în casă, după 
cum vedeți, nu mai este nimic de luat. 

Au ieșit îngroziţi, făcându-și semnul crucii, și aveau de ce, 
fiindcă, pe lângă că era plin de pete negre pe faţă, Antti era tare 
înspăimântat. După ce au plecat, l-am întrebat: 

— Ce s-a întâmplat? Unde-i mama? lar tu, Antti, ești nebun? 
De ce n-ai fugit? Aștia-s în stare să te spânzure. Ai fi putut cere 
ajutorul prietenilor tăi, te-ai fi putut duce la catedrală sau la 
mănăstire. Dacă puneai mâinile pe altar, n-ar mai fi îndrăznit 
nimeni să se atingă de tine. 

Dar Antti mi-a spus trist: 

— Nu mai am niciun prieten pe lume în afară de tine și de 
această văduvă bună de la hanul La trei coroane, care se ţine 
scai de mine și de care mi-e teamă că n-am să scap nici mort. 
M-am certat rău cu toată lumea. Și cu piraţii, și cu bunii 
burghezi. Ei m-au tăbăcit în bătaie, de-am crezut că-mi voi da 
ortul popii. 

— Nu înțeleg ce-aveai de împărțit cu camarazii tăi de arme, l- 
am muștruluit eu. Ori ai fost beat. N-o să mă prindă mirarea, 
Antti, dacă într-o zi voi auzi c-ai murit din cauza băuturii, 
bineînţeles dacă până atunci nu apucă cineva să te atârne în 
ștreang. 

În ciuda neputinței de care era copleșit, Antti s-a supărat de 
prevestirile mele și a spus: 


311 


— Dacă eram beat, m-aș fi putut bate mai bine, știi doar că 
sunt un om blând și nu-mi place să mă iau la hartă cu nimeni. 
Am fost la un pas de moarte fiindcă am sărit să o apăr pe 
sărmana ta mamă... Trebuie să știi, Mikael, că... doamna Pirjo a 
murit. 

Ștergându-și nasul, crâșmărița cea bună a adeverit spusele lui 
Antti, iar când a văzut că am rămas nelămurit, nemaiputând 
rosti o vorbă, mi-a spus cum se petrecuseră lucrurile. Cu câteva 
zile înainte, a povestit ea, punându-și în cap să o acuze pe 
doamna Pirjo ca vrăjitoare, bunii burghezi ai orașului i-au 
asmuţit pe soldații cei sălbăticiţi ai lui Niilo, și, împreună cu ei, 
au aruncat-o pe doamna Pirjo de pe pod în apa râului. Dar, ca 
toate vrăjitoarele, doamna Pirjo, cu fustele umflate, a plutit ușor 
pe apă până la mal și oamenii au omorât-o cu pietre, apoi au 
pus-o într-un butoi pe care l-au lăsat să ajungă la mare, cât mai 
departe de Turku, ca o dată cu ea să se ducă și blestemele ce se 
abătuseră asupra orașului. 

— De fapt, a spus mai departe crâșmăriţa făcându-și cruce, 
au învinuit-o că a ocrotit și a crescut fructul diavolului, adică pe 
tine, Mikael. Nefiind în stare să te prindă, au pedepsit-o pe ea, 
iar primele pietre le-au aruncat Simon cositorarul și Kustaa 
lumânărarul. Când a văzut ce se întâmplă, Antti s-a aruncat 
asupra lor ca un taur turbat, i-a crapat țeasta lui Simon 
cositorarul, l-a azvârlit în râu pe Kustaa lumânărarul - care s-a 
înecat ca un șoarece, fiindcă nu știa să înoate -, apoi i-a lovit 
strașnic și pe alţii, numai că, fiind mulţi, l-au doborât și poate l- 
ar fi omorât, dacă nu i-aș fi cumpărat eu viața pe bani destui și 
pe multă bere. 

— Nu pune totul la inimă, Mikael, și nu-ţi face sânge rău! a 
spus Antti. Ultimele vorbe ale doamnei Pirjo au fost pentru tine, 
și ea a zis să nu te amărăști pentru soarta ei, fiindcă n-ai nicio 
vină. A mai zis că te-a iubit ca pe copilul ei și-ți dorește tot 
binele, ceea ce i-a supărat și mai tare pe cei care aruncau în ea 
cu pietre. Nu mi s-a părut tristă că moare, mai degrabă mâniată 
și stăruitoare în blesteme. Celor ce aruncau cu pietre le-a strigat 
că-i așteaptă flăcările infernului, iar episcopului, care privea de 
pe pod și nu ridicase un deget în apărarea ei, i-a prevestit că n-o 
să apuce să vadă înflorind mălinii. 


312 


Mi s-au înmuiat picioarele când am auzit toate astea, m-am 
așezat pe podea și n-am mai fost în stare de nimic decât să 
clatin trist din cap. Chiar dacă fusese vrăjitoare, lucru de altfel 
dovedit, fiindcă doar vrăjitoarele sunt mai ușoare decât apa, 
doamna Pirjo nu merita un sfârșit atât de amar. Gândindu-mă la 
destinul ei tragic, am simţit că urăsc de moarte acest oraș al 
disperării și pe fiecare blestemat de locuitor care a aruncat cu 
pietre în biata femeie bătrână și fără apărare, care nu făcuse 
nimănui niciun rău. În adânca mea întristare, m-a mângâiat 
puţin gândul că prorocirea ei se împlinea, fiindcă orașul era 
trecut prin flăcările infernului doar la câteva zile după moartea 
ei, și nu m-am îndoit că episcopul Arvid avea să moară în 
curând, chiar dacă fugise din Turku. 

Dar nu era timp de cugetări și de plâns, fiindcă vântul își 
schimbase direcţia și purta trâmbe de fum și de foc înspre noi, 
iar pe stradă alerga o sumedenie de șobolani ieșită din casele 
aprinse. Crâșmăriţa cea bună era neliniștită pentru doagele 
butoaielor de bere și ale ciubărului de rachiu, care ar fi putut 
crăpa din cauza căldurii, chiar dacă groapa cu bălegar era destul 
de adâncă, și atât eu cât și ea eram neliniștiţi pentru Antti, care 
n-ar fi scăpat nespânzurat dacă ar fi încăput pe mâinile 
iuncherului Thomas. 

Dar voinţa bunului Dumnezeu n-a fost să-l piardă pe Antti, nici 
să-l lase pe mâini vrăjmașe, fiindcă, ieșind noi afară din casă, a 
venit la timp din negura de fum un soldat danez urlând cu limbă 
de moarte, smulgându-și de pe cap coiful de fier și trântindu-l 
de pământ, rătăcit probabil de cei împreună cu care pornise la 
jefuit, așa că n-am mai stat mult pe gânduri și l-am izbit cu 
putere în moalele capului, apoi l-am dezbrăcat de armură și i- 
am desfăcut centura de la brâu. L-am echipat în grabă pe Antti 
cu armură danezului, i-am prins sabia la șold și i-am pus coiful 
pe cap, apoi, cu chiu, cu vai, l-am dus împreună cu văduva cea 
bună până la malul râului și l-am culcat într-o barcă. Am vâslit 
până la mănăstirea Sfântului Olav, unde părintele Petru a găsit o 
ascunzătoare tocmai bună, în spatele butoaielor de vin și a 
ciozvârtelor afumate de vită din pivniţă. Am plâns apoi în 
brațele părintelui Petru soarta cumplită a mamei mele Pirjo, iar 
el a plâns și a blestemat învinuindu-l pe episcopul Arvid de 
cruzime, fiindcă ar fi putut cel puţin s-o închidă în temniţă 


313 


pentru a o apăra de furia mulţimii, dacă tot nu era în stare de 
altceva mai bun. 

E drept că aveam încredere în prevestirile spuse la necaz de 
doamna Pirjo, dar am crezut că-i mai bine dacă lucrurile 
providenţiale sunt ajutate puţin, de aceea i-am întrebat pe 
părintele Petru și pe crâșmăriţa de la hanul La trei coroane dacă 
știu încotro a fugit episcopul Arvid, iar ei mi-au spus că 
episcopul se află în drum spre Rauma, unde urmează să se 
îmbarce pe corabia încărcată cu lucrurile sale și cu bogăţiile 
episcopiei, pentru a ajunge în Suedia să ceară protecţie 
seniorului Gustav. l-am lăsat și am plecat în grabă să vorbesc cu 
hâtrul amiral Norby, care stătea pe o piatră de mormânt din faţa 
catedralei și își îndemna marinarii să-i scoată afară pe oamenii 
ce se adăpostiseră în Sfânta Biserică. Nu erau prea mulți, fiindcă 
unii, înspăimântați de ce ar fi putut să li se întâmple, plecaseră 
împreună cu oamenii lui Niilo Arvidinpoika. Pe cei care au ieșit 
apoi afară din catedrală, amiralul Norby i-a întâmpinat cu 
voioșie și i-a salutat mulţumindu-le pentru credința pe care o 
arată faţă de regele Cristian, apoi le-a poruncit oamenilor lui să 
le ia pungile cu bani de la brâu și să-i dezbrace în pielea goală, 
ca să vadă de nu ascund ceva de preț prin veșminte. După ce 
le-a mulțumit călduros că s-au predat fără crâcnire, a făgăduit 
că le va înapoia bărbaţilor nădragii iar femeilor cămășile, fiindcă 
el nu este un pirat nelegiuit, ci un bun creștin cu inimă 
generoasă, care știe cât îi trebuie unui om ca să-și acopere 
cuviincios goliciunea. 

M-am adresat acestui amiral pus pe glume și i-am povestit 
despre corabia încărcată cu argintul și comorile episcopiei, care 
urma să plece din Rauma. A fost foarte mulțumit și a promis că 
va avea el grijă și de sauna sfinţiei sale până la Sfântul loan, dar 
mai întâi va trebui să afle locul unde sunt principalii răzvrătiți, 
pentru că asta era misiunea pe care i-o încredințase regele. Apoi 
a mai spus o dată că Niilo Arvidinpoika s-a dovedit a fi un laș, 
fiindcă, spre deosebire de ceilalți comandanţi ai seniorului 
Gustav, s-a ferit să se înfrunte bărbătește în luptă, luând-o la 
goană prin hârtoape și noroaie. Cu totul altfel a fost când el 
însuși, amiralul Norby, trebuise să o ia la goană. | se întâmplase 
cu o vară înainte, la castelul din Stăkeborg, când fusese nevoit 
să părăsească locul în mare grabă, aruncându-se de pe pod în 


314 


apă. De patru ori încercase să-l înece un suedez puternic care se 
ținuse scai de el în timp ce înota, dar, în ultima clipă, oamenii lui 
îl trăseseră de păr și-l urcaseră pe corabie. 

Oamenii lui Niilo Arvidinpoika au fugit până la Janakkala și s- 
au oprit doar pe pod să-și tragă puţin sufletul. Acolo s-au sfătuit 
dacă să lupte împotriva amiralului Severin, însă mai înainte de a 
apuca amiralul cu oamenii lui să ajungă în acel loc, au hotărât 
să pornească spre Suedia și să se întoarcă mai târziu, când 
norocul li se va schimba. Dar seniorul Niilo de la castelul 
Grabbacka și-a strâns oamenii și s-a întors acolo unde a găsit 
ceva de mâncare și a continuat războiul pe cheltuiala lui. 
Amiralul Severin n-a putut pune mâna pe episcopul Arvid, 
fiindcă preasfinţia sa fusese mai iute și plecase spre Suedia mai 
înainte de a fi ajuns el la Rauma. Dar de prevestirea anunţată de 
doamna Pirjo tot n-a putut scăpa episcopul. Blestemul ei fusese 
destul de puternic, atât cât să stârnească o furtună și să-i 
scufunde corabia. Impreună cu el s-a înecat atunci și o mulţime 
de fecioare și văduve nevinovate din familiile cele mai nobile ale 
Finlandei. A fost vina lor că li s-a întâmplat așa. De-ar fi rămas în 
Turku, nu le-ar fi clintit amiralul Severin niciun fir de păr din cap 
și le-ar fi măritat generos cu căpitanii flotei lui, ca să întărească 
astfel legiuit dreptul de succesiune al danezilor asupra 
pământului finlandez al Suediei. Fiindcă regele Cristian socotea 
Finlanda proprietatea sa și, să le fi căzut danezilor în mână 
acele femei, ar fi fost cât se poate de bine venite. 

Acest amiral și cavaler al regelui, Severin Norby, era într- 
adevăr un senior vesel și îndrăgit de toată lumea, chiar dacă toți 
corăbierii liniștiți din Marea Baltică îi blestemau numele și se 
rugau lui Dumnezeu să-l pedepsească pentru blestemăţiile pe 
care le făcea. Chiar și iuncherul Thomas s-a supus smerit 
poruncii lui și a aruncat în mare leșurile bărbaţilor spânzurați, 
care, după spusele amiralului, otrăveau cu putoarea lor briza 
proaspătă de la țărm. Amiralul n-a spânzurat pe nimeni. 
Oamenilor sărmani care se refugiaseră în pădure, le-a dat 
drumul să se întoarcă acolo, după ce i-a dezarmat, sau i-a 
angajat pe corăbiile lui. Aceștia din urmă, de îndată ce au primit 
câţiva bănuţi drept plată, s-au dus să-i bea mai înainte de a 
apuca să ajungă pe mare, de unde nu puteau fi siguri că se vor 
mai și întoarce. 


315 


De când aflasem despre trista moarte a doamnei Pirjo, inima 
mea era grea ca o piatră din hăurile mării. Doar gânduri negre 
îmi treceau prin minte, doar blesteme aveam pentru toți cei cu 
care destinul mă însoţise fără voia mea. Doar dorința de a-l 
salva pe Antti mă ferea să nu mă cufund cu totul în deznădejde. 
Amiralul Norby era foarte binevoitor cu mine. Într-o zi m-a pus 
să scriu o scrisoare doamnei Cristina, care era captivă în 
Danemarca împreună cu alte nobile doamne ale Suediei. El mi-a 
destăinuit că frumuseţea nemaipomenită a acestei mândre 
doamne, prin vinele căreia curgea sângele celor mai nobile 
familii ale Suediei, îl fermeca, de aceea va face tot ce-i va fi în 
putinţă, pentru a o ajuta să depășească tristeţea în care se 
cufundase de când cu moartea lui Sten Sture și să regăsească 
gustul plăcerilor acestei lumi. 

— Sunt mult mai destoinic în mânuirea sabiei decât a penei 
de scris, mi-a mărturisit bunul amiral, dar nu uita să menţionezi 
în scrisoare că sunt gata oricând să mă căsătoresc cu ea. Dacă 
se va arăta binevoitoare faţă de mine, poate că îl voi îndupleca 
pe rege să-i înapoieze proprietăţile și castelul din Suedia. Să 
spun drept, am primit un mic dar de la ea, care mă face să cred 
că nu-i chiar indiferentă față de persoana mea. Dar de strâns în 
braţe, parcă mai bine ar fi într-un pat legiuit, fiindcă, în același 
timp, aș strânge în braţe și o bună parte din drumul ce duce la 
cea mai înaltă poziţie din regatul Suediei, însă n-are rost să scrii 
și asta în scrisoare. 

După ce am terminat de scris, el m-a privit prietenos și m-a 
întrebat: 

— Ce-i cu tine de ai aerul ăsta de câine plouat? Dar ești 
bărbat tânăr! Du-te pe țărm, respiră aerul sărat al mării, lasă 
vântul să-ți biciuiască obrajii, alungă tristețea din inima ta! 

M-a mișcat grija lui și nu mi-am putut stăpâni lacrimile. l-am 
spus: 

— Toată iarna am respirat duhoarea putredă a cadavrelor 
celor spânzurați și am auzit în urechi croncănitul corbilor. Fata 
pe care o iubeam a pierit spânzurată, iar pe buna mea mamă 
oamenii au învinuit-o că-i vrăjitoare și au omorât-o cu pietre. 
Nimic nu mai este în mintea mea ca mai înainte, singurul gând 
mi-e doar la pelerinajul pe care l-aș face în Țara Sfântă, ca să 


316 


mă rog pentru iertarea păcatelor. Apoi mă voi face călugăr sau 
pustnic. 

— Fiecare după gustul său! a zis el. Nu vreau să te contrazic, 
dar ești prea tânăr și nici n-ai mutră de sfânt. De aceea cred că 
mai bine ţi-ar prinde o beție zdravănă. E neașteptată urmarea 
beţiei. Vei vedea că toate gândurile negre se risipesc într-o clipă 
și doar cele legate de propria mizerie trupească mai rămân, 
fiindcă nu mai este loc și pentru alte deșertăciuni. Dar 
povestește-mi tot ce ai pe suflet, poate că te voi ajuta. 

l-am spus: 

— Hotărârea mea este luată, niciun om din lume nu mă mai 
poate ajuta. 

Totuși i-am povestit despre îngrozitoarea moarte a doamnei 
Pirjo, iar el a ascultat cu înțelegere și milă. Apoi mi-a zis: 

— Vrăjitoria este deseori bună și folositoare, și niciun om 
înţelept care navighează pe mare nu îi nesocotește pe vrăjitori, 
dimpotrivă, le cere ajutorul. Printre marinarii mei există destui 
bărbați înţelepţi care știu să cheme furtuna râcâind cu degetele 
la baza catargului și fluierând într-un anume fel, fiindcă eu nu 
mă tem de furtună și iubesc mai mult vântul năprasnic decât 
încremenirea domoală. Dar, în vremuri de restriște, oamenilor le 
este mai ușor să-i învinuiască pe vrăjitori pentru relele care se 
abat asupra lor, iar la Copenhaga, astă iarnă, înţeleaptă Sigbrit 
a fost aruncată în iazul cu rațe. Soldaţii au fost aceia care i-au 
răsturnat caleașca, așa că nici regele nu a mai putut-o apăra. 

Văzându-l atât de binevoitor, m-am încumetat și i-am spus: 

— Eu am un frate de cruce, poate că puţin mai greoi la minte, 
dar băiat bun, voinic și iscusit. A fost tunar în armata lui Niilo 
Arvidinpoika. Sărind în ajutorul mamei mele, s-a bătut cu 
camarazii lui de arme și a fost rănit. Găsiţi-i, vă rog, domnule 
amiral și cavaler, o slujbă în flota voastră, fiindcă altfel, după ce 
veți pleca din Turku, iuncherul Thomas îl va ridica în ștreang, 
unde, vă jur, nu este locul lui, mai cu seamă că oamenii lui Niilo 
l-au abandonat. 

După ce a chibzuit o vreme oarecare, amiralul Severin a 
rostit: 

— Pentru un bărbat curajos, s-ar putea găsi o slujbă bună. 
Viclenii negustori ai Lubeck-ului se pregătesc de război. Câteva 
nave de război poate că și-au desfășurat de-acum pânzele, dar 


317 


de mult nu mai am nicio știre de la spionii mei. Fie că-s prea 
proști, fie că umblă beți, sau, cine știe, poate c-au fost toți 
descăpățânaţi sau spânzurați. Uite, dacă vrei să mă ajuţi, îl voi 
lua în slujba mea și pe fratele tău, mai ales că-i tunar. Bănuiesc 
că la corăbii de război și la tunuri nu te pricepi mai mult decât 
se pricepe porcul la lingurile de cositor. Dar îţi spun că pielea ta 
nu va mai preţui para chioară dacă vor mirosi consilierii Lubeck- 
ului cu ce te ocupi. 

— Cum să-mi dau eu sufletul la Lübeck? l-am întrebat. Doar v- 
am povestit ce doresc! Spuneţi-mi, după ce îmi voi împlini 
misiunea, voi fi liber să-mi încep pelerinajul spre Țara Sfântă? 

A început să râdă, apoi mi-a spus: 

— Eşti chiar pe gustul meu, Mikael. Preţuiesc bărbaţii care nu 
se codesc și te asigur că ești liber ca păsările cerului. După ce- 
mi vei trimite veștile pe care le aştept, bunăoară Scroafa a fătat 
optsprezece purcei - din care eu voi înţelege că optsprezece 
corăbii de război ale flotei din Lubeck au părăsit portul, vei pleca 
unde și când vrei. Fără aceste vești nu voi putea face altceva 
decât să prind rădăcini în Gotland împreună cu corăbiile mele. 

— Prin cine voi trimite veștile în Gotland? l-am întrebat eu. 

El mi-a deslușit că va trebui să caut prin tavernele din port un 
om cu buză de iepure și trei degete la mâna dreaptă, căruia îi 
voi putea încredința fără teamă toate știrile în legătură cu 
comerţul de porci. Dar dacă a fost cumva spânzurat, va trebui 
să-mi dovedesc destoinicia și să mă tocmesc cu un pescar să 
ducă știrea la Visby. Pescarii și oamenii de rând din Lubeck nu 
sunt prea mulţumiţi de consilierii primăriei lor, așa că nu-i greu 
de găsit un om care să vâslească până în Gotland dacă-i bine 
plătit. 

Am plecat cu mult zel la mănăstirea Sfântului Olav și am 
coborât în pivniţă să-i duc lui Antti vestea cea bună. Dar Antti și- 
a înălţat cu greutate capul din așternutul de paie și a spus 
supărat: 

— Cine tot vine și nu mă lasă nici să mor în pace? Mi s-au 
răcit picioarele și răsuflarea mi se stinge, sunt pe jumătate al lui 
Dumnezeu! 

Dar văzând că sunt eu, s-a ridicat vioi și mi-a zis: 

— Îți cer iertare, Mikael. Credeam că iarăși a venit văduva de 
la hanul La trei coroane. Femeia asta mă sperie mai mult decât 


318 


spânzurătoarea. l-a intrat în cap să mă ducă, viu-mort, cum oi fi, 
la altar, și-acum nici nu mai am cum să mă fac tunar ca astă 
iarnă. Altfel, n-o duc prea rău, fiindcă am aici tot ce-mi trebuie. 
Am mâncat pe săturate și-am băut bere sănătoasă, nu de aia 
mai mult apă, așa că sunt mai în putere ca oricând, deși 
părintele Petru se vaită și oftează, prevestind vremuri de 
foamete pentru mănăstire, dacă voi mai rămâne multe zile în 
pivnița asta cu tainuri. 

L-am întrebat: 

— Vrei să iei în mână toiagul pelerinului și să mergi împreună 
cu mine, ca să ne rugăm și să cerem iertare pentru păcatele 
noastre la mormântul Domnului nostru lisus Hristos? 

Antti a spus: 

— Nu știu dacă vreau, dar te voi însoţi bucuros chiar de-ar fi 
să mergi și-n ţara maurilor, numai să scap de cârciumăreasă. Ar 
fi în stare să-mi lege părul ca văduva aia nebună despre care 
părintele Petru a povestit că l-ar fi dat pe Samson în mâna 
filistinilor. Să ne punem cingătorile și să pornim cât mai repede 
cu putinţă spre Țara Sfântă! 

l-am spus că mai întâi vom opri la Lübeck pentru a aduna 
vești utile pentru amiralul Norby, dar Antti nu s-a neliniștit, 
pentru că în amintirea lui Lubeck-ul era un oraș bun și frumos. 
Așa că, atunci când a pornit cu corăbiile spre Gotland ca să 
distrugă flota Lubeck-ului, amiralul Norby ne-a luat pe corabia 
lui de război. Mai înainte de a pleca, am trecut pe la casa mamei 
mele Pirjo, am dezgropat banii ascunși la rădăcina părului ars, 
apoi am coborât în pivniţă, de unde am luat toate leacurile ei și 
plantele uscate, gândind că-i mai bine să intru în Lubeck cu 
fruntea sus ca un doctor ce urmează să-și practice meseria, 
decât să mă furișez ca un răufăcător. 


3 


M-am despărțit de iuncherul Thomas fără nicio căinţă. După 
câteva zile pe mare, ajunși în apropierea ţărmurilor Lubeck-ului, 
amiralul Norby a poruncit unui marinar să ne ducă cu barca 
până la mal, apoi și-a continuat drumul spre Gotland. Urmat 
îndeaproape de Antti, care ducea cufărul în spinare, am pornit 


319 


cu bastonul de doctor în mână și m-am amestecat printre 
călătorii ce se îndreptau spre oraș. La porţile orașului am spus 
că sunt Mikael Pelzfuss, doctor illustrissimus. Străjerii nu mi-au 
mai pus alte întrebări, fiindcă le-am dăruit bani buni de argint. 
Nobilul amiral Norby îmi dăduse monede de argint bătute în 
Germania și ducați florentini, ca să nu mă dau de gol cu bani de 
Turku sau de obârșie suedeză. Am tras la cel mai bun han, așa 
cum se cuvenea unui doctor erudit și, fără să cer autorizaţie de 
la primărie pentru dreptul de a practica medicina, am plătit un 
crainic să bată toba și să vestească în tot orașul că vindec tot 
felul de bolnavi, chiar și pe aceia pe care medicii din Lubeck nu-i 
pot tămădui. Lucrurile s-au petrecut așa cum prevăzusem. In 
foarte scurtă vreme, s-au adunat la poarta hanului tot felul de 
bolnavi de nelecuit însoțiți de familiile lor. Tot așa de repede, 
medicii orașului au alergat la primărie și au reclamat că un 
șarlatan, venit nu se știe de unde, le uzurpă privilegiile. Nici nu 
apucasem să consult primul pacient, că am și fost chemat la 
primărie în fața consilierilor, ca să dau socoteală de încălcarea 
legii. Ei mi-au cerut să le arăt diploma de medic, să plătesc 
amendă și să cer înscris, dacă am de gând să practic medicina 
în orașul lor. Nu i-a trecut nimănui prin cap să mă bănuiască de 
intenţii mult mai viclene. 

M-am prezentat așadar fără nicio teamă în fața consilierilor 
primăriei, iar în jurul meu s-au strâns mulţi medici îmbrăcați în 
veșminte scumpe de velur, împodobite cu dantele, ţinând în 
mână bastoane cu măciulii de aur. Am povestit despre studiile 
universitare, despre ţările prin care umblasem, precum și 
despre faptul că fusesem învăţăcelul renumitului doctor 
Theophrastus Bombastus Paracelsus. Dar medicii orașului au 
rostit într-un singur glas că sunt prea tânăr ca să fi avut timp să 
fac studiile despre care povesteam, ba să mai fiu și discipolul 
unui medic ilustru. Și m-au provocat la o dispută dialectică în 
limba latină, care nu prevestea nimic bun. De aceea, adresându- 
mă eu consilierilor primăriei, am spus: 

— Nu limba latină este fundamentul medicinei, ci știința de a 
micșora suferinţele celor bolnavi și de a-i vindeca. Sunt gata să- 
mi măsor talentul de medic cu toţi cei de aici. Lăsaţi-mă să văd 
și să îngrijesc un bolnav pe care alţi medici l-au declarat 
nevindecabil, și vă veţi convinge de știința mea. 


320 


Consilierii primăriei au început să încline în favoarea mea și 
au zis că doar un om sigur pe puterile sale poate să ceară o 
asemenea confruntare. Dar doctorii orașului au protestat, 
spunând: 

— Să-i prețuiți oare atât de puţin pe bunii locuitori ai orașului 
nostru, încât să nu vă pese de vor cădea în mâinile unui 
șarlatan? Prin mijloace diavolești uneori și șarlatanii reușesc să 
micșoreze durerile unui bolnav greu de vindecat, ce-i drept, dar 
asta-i doar o vindecare trecătoare. Ne întrebăm de nu cumva 
acest bărbat este spagir, eretic și necromant. 

După ce s-au mai ciondănit puţin, afacerea a fost încheiată în 
paguba mea. Mi s-a interzis să practic medicina la Lubeck și am 
fost pus să plătesc cheltuielile de judecată, dar până la urmă 
nici pe acestea nu le-am plătit, fiindcă hangiul a depus mărturie 
că n-am consultat niciun bolnav. În felul acesta, doctorii orașului 
au avut câștig de cauză, iar mie mi s-a dus faima în tot Lübeck- 
ul. De îndată ce s-a terminat judecata, unul din consilierii 
primăriei a venit să discute cu mine și m-a întrebat dacă aș 
putea să-l vindec de arsuri pe gâtlej și de flatulenţă cronică. A 
spus că, atâta timp cât nu cer plată, nicio lege nu mă poate 
împiedica să-i vindec pe oamenii bolnavi, și nici pacienţilor nu le 
este interzis să-mi ofere daruri dacă asta le e voia. Dar eu i-am 
răspuns că nu vreau să rămân într-un oraș atât de 
nerecunoscător și că am de gând să-mi continuu drumul spre 
Danzig și Polonia. S-a arătat îngrijorat și m-a sfătuit să nu fac o 
astfel de călătorie primejdioasă. Oare nu știu, m-a întrebat el, că 
este război și că nelegiuiţii pirați ai Danemarcei mișună pe toate 
mările? 

Amintindu-mi de cele învăţate de la maestrul Paracelsus, i-am 
dat câteva sfaturi care, chiar dacă nu l-ar fi ajutat, n-ar fi putut 
să-i facă rău, și, din una în alta, în timp ce-mi înmâna banii, a 
ajuns să-mi povestească tot ce știa despre războiul danezilor, 
printre altele și despre aspectul care mă interesa cel mai mult, 
anume că Liibeck-ul vânduse seniorului Gustav zece corăbii de 
război cu tot echipamentul necesar, pentru care acesta pusese 
în gaj o mulţime de castele ale Suediei. 

Când am ajuns înapoi la han, i-am spus hangiului să-i anunţe 
pe bolnavii care mă așteptau că, din cauza intrigilor răutăcioase 
ale celorlalţi doctori ai orașului, consilierii primăriei nu-mi dau 


321 


voie să practic medicina în Lubeck, așa că n-au de ales și 
trebuie să îndure mai departe, cu aceeași umilință creștină, 
durerile pe care le-au îndurat și până acum. Mulţi dintre cei 
care-i însoțeau pe bolnavi s-au mâniat și m-au îndemnat să-i 
ajut, făgăduindu-mi că mă vor apăra dacă doctorii cei invidioși 
vor încerca să mă alunge din oraș. Dar atenţia mi-a fost distrasă 
de la ţipetele lor, fiindcă în han și-a făcut apariţia o femeie 
îmbrăcată în veșminte preţioase și cu părul vopsit în roșu după 
moda din Veneţia. Când m-a văzut, ochii ei căprui s-au mărit de 
uimire. Am simţit gădilătură de ștreang în jurul gâtului când am 
recunoscut-o, dar ea și-a văzut de drum spre camera ei, ca și 
cum nu m-ar fi cunoscut. L-am întrebat pe hangiu cine-i 
doamna, iar el mi-a spus că-i o văduvă foarte bogată, de familie 
nobilă, care locuiește acum în Lübeck, așteptând să se 
sfârșească războiul ca să se poată întoarce în Suedia și să-și 
primească înapoi proprietăţile și averea, pe care aprigul rege 
Cristian i le furase după moartea bărbatului ei care luptase 
împotriva danezilor. 

Povestea m-a liniștit: era clar că domnișoara Agnes nu 
hoinărea prin Lübeck cu gânduri tocmai curate. În timp ce mă 
gândeam să merg la ea și să dau cărțile pe faţă pentru a nu mai 
avea nicio îndoială, a apărut Antti, pe care-l trimisesem în port 
să-l caute pe bărbatul cu buză de iepure și trei degete la mâna 
dreaptă. Era beat ca un porc și abia se putea ţine pe picioare. 
Când l-am scuturat și l-am suduit, Antti a început să plângă și, 
învinuindu-mă pentru starea jalnică în care se afla, mi-a spus: 

— Mi se învârtește capul în orașul acesta îngrozitor. In port 
sunt o sută de taverne și de lupanare, iar eu n-am apucat să 
intru nici în douăzeci, fiindcă au început să mi se împleticească 
picioarele și să-mi joace ochii în cap de-atâta uitat în gura 
tuturor bărbaţilor, ca să văd dacă au sau n-au buză de iepure. 
Ca să nu mai spun că toţi cărpănoșii de cârciumari și toate 
păsările de noapte boite m-au ușurat de bani, așa că mai dă-mi 
bani, Mikael, să-l caut și prin alte părți pe bărbatul acela al tău 
cu trei degete. Dar grăbește-te, că m-așteaptă cinci bărbaţi cu 
buză de iepure, foarte prietenoși, pe care i-am lăsat la Ha/ba de 
aur să bea pe seama mea. Când mi s-au isprăvit banii, nici nu 
apucasem să le număr degetele de la mâna dreaptă. 


322 


După ce am reușit să-l liniștesc pe Antti care-mi cerea 
stăruitor bani ca să se întoarcă în port, el s-a trântit deodată pe 
podea și a început să sforăie. Am fost tare supărat și i-am tras 
câteva picioare, dar era prea beat să se trezească. In această 
situaţie m-a găsit domnișoara Agnes, care se strecurase 
neauzită în cameră. Și-a înfășurat mâinile în jurul gâtului meu și 
a spus cu un aer nostalgic: 

— Chiar tu ești, Mikael! Mă bucur din toată inima să te văd, 
fiindcă mereu ţi-am dorit binele, și, uite, mi se rupe sufletul că ai 
de-acum încreţituri pe frunte și-n colțurile gurii și nu mai ești 
băiatul de altădată căruia abia îi mijiseră tuleiele bărbii pe față. 
Mikael, dragostea mea, fă-te că nu mă cunoști, altfel sunt 
pierdută! În orașul ăsta groaznic, nimeni nu știe că Didrik este 
fratele meu. Vreau să par o femeie cinstită și să-mi găsesc un 
bărbat cu care să mă mărit. 

— O, frumoasă doamnă Agnes! am rostit eu cu glasul 
tremurând. Vă împărtășesc tristeţea, fiindcă am auzit de la 
hangiu că sunteți o nobilă și bogată văduvă din Suedia, dornică 
să se răzbune pe cumplitul rege Cristian. Imi imaginez că 
pregătirile de război ale Lubeck-ului nu vă sunt străine și că 
pretendenţii la mâna voastră trebuie să fie, fără îndoială, din 
rândul elitei ofițerilor de marină. 

Ea a roșit cu simplitate și a spus: 

— Cine ești tu să mă judeci? Imi place să mă aflu printre 
bărbaţii nobili, asta-i slăbiciunea mea. Dar tu, Mikael? Ce-i cu 
tine în Lubeck? Pretendent la ștreang, nu-i așa? Dacă s-ar afla 
că-n tinerețe i-ai slujit regelui Danemarcei... 

— Nu mai sunt tânăr, i-am răspuns eu. Sunt un doctor 
respectabil. Mikael Pelzfuss este numele meu și nu ţin neapărat 
să se știe că sunt finlandez. Așa că, iubită doamnă Agnes, 
suntem în aceeași barcă. Nici eu nu vă cunosc, nici voi nu mă 
cunoașteți. Dar de ajung în ștreang din cauza voastră, jur pe toţi 
sfinţii că vom fi vecini de spânzurătoare. 

Mi-a astupat gura cu mâna și, scuturată ca de friguri, a rostit 
înspăimântată: 

— Nu mai spune asemenea grozăvii, Mikael! Mai bine strânge- 
mă în brațe și fii bun cu mine. Sunt și eu o biată femeie singură, 
amăgită de bunul meu frate, care m-a amestecat în uneltirile lui 
primejdioase. Ai cumva niște bani? 


323 


l-am mărturisit că am destui bani pentru a trăi un timp, doar 
să nu fiu risipitor. Lucrul acesta a bucurat-o mult și mi-a zis: 

— Dă-mi zece bani de aur și-ţi făgăduiesc că nu voi spune 
nimănui cine ești. Mai mult, banii vor fi un fel de gaj, fiindcă n-ai 
decât să-mi ceri tot ce poftești, chiar să-mi sacrific și onoarea 
pentru a pune mâna pe veștile care te interesează. 

l-am spus hotărât: 

— Preaiubită doamnă Agnes, propunerea voastră nu mă 
interesează, iar pe astfel de garanţii nu dau niciun ban. Adevărul 
este că, după ce v-am văzut intrând în han, m-am gândit să vă 
cer cu împrumut niște bani în amintirea vechii noastre prietenii. 
Voi pleca în pelerinaj spre Țara Sfântă să mă rog pentru iertarea 
păcatelor mele și nu mă îndoiesc că veţi fi bucuroasă să faceţi 
un bine pentru care Domnul vă va binecuvânta. 

S-a întristat și mi-a spus: 

— Prietenul tău care doarme neîntors pe podea, mai adineauri 
răgea ca un taur, așa că, aflându-mă lângă ușa camerei tale, n- 
am avut cum să nu aud că-l cauţi pe un bărbat cu buză de 
iepure și trei degete la mâna dreaptă. Dacă-ţi spun unde-l poţi 
găsi, îmi vei da oare un ban de aur? 

— Doamne Dumnezeule, iartă-ne păcatele! am rostit eu. S-ar 
părea că-l slujim pe același senior, scumpă doamnă Agnes, iar 
dacă-i așa, înseamnă că el a tocmit multe iscoade pentru 
aceeași treabă. Bineînțeles că vă voi da un ban de aur dacă mi-l 
veţi aduce pe omul acela. Deși nu sunt decât de câteva ore în 
Lubeck, am văzut că aici până și cerșetorii află veștile despre 
război înaintea amiralului Danemarcei. 

Frumoasa doamnă Agnes a vrut să vadă mai întâi banul și, 
după ce a strâns în mână ducatul de aur, a spus cu trufașă 
nevinovăție: 

— E mai greu să ţi-l aduc pe acel bărbat. Va trebui să te duci 
singur până la el. Dar nu-i departe de aici, îl poţi găsi în 
apropierea porţii arsenalului, tăiat în patru bucăţi și atârnat pe 
ziduri. 

A trebuit s-o cred, dar fierbeam de furie că pierdusem 
prostește și un ducat de aur pe lângă argintul pe care mi-l băuse 
Antti. Cum nu aveam de ales, trebuia să mă încred în doamna 
Agnes. De aceea i-am vorbit fără ocolișuri și am întrebat-o, după 
înţelegerea cu amiralul Norby, cum îi merg afacerile în privinţa 


324 


negoţului de porci, pentru că era timpul să fete scroafa. Ea mi-a 
spus că afacerile sunt la pământ, iar purceii au scăpat din cotet 
pentru că amiralul a întârziat prea mult în Finlanda. Să fi fost la 
timpul potrivit, a mai spus ea, ar fi putut să-i vâre în sac. Apoi 
mi-a povestit că preaputernicii guvernatori ai Lubeck-ului aveau 
urechi în toate cârciumile și tavernele orașului, iar dacă tot se 
pregătea Lubeck-ul de război, temniţele erau pline de cei bănuiţi 
și oamenii care se arătaseră prea curioși în ceea ce privește 
corăbiile de război fuseseră executați. După părerea 
autorităților, era mai bine să moară zece nevinovaţi decât să 
scape de pedeapsă cineva care ar fi putut să otrăvească cu 
vorbe deşarte gândurile celorlalți oameni. 

— Parc-aș sta cu capul în gura lupului, a mai spus doamna 
Agnes. N-am reușit niciodată să trimit o veste la Visby. Sunt ca 
un zgârcit care-și lasă aurul să mucegăiască în cufere ruginite. 
Oricum, cred că regele Cristian a pierdut partida, fiindcă Lubeck- 
ul și-a unit toate forțele împotrivă-i, iar iubitul lui unchi, ducele 
de Holstein, vrea să se alieze cu dușmanii. Chiar și papa nu-l 
mai are la inimă de când a chemat la Copenhaga predicatori 
eretici din Germania. Cred că cel mai înţelept ar fi să mă lepăd 
de jocul acesta pierdut și să plec din Lubeck. Mai sunt și alte 
războaie, și în alte părţi din lumea asta e nevoie de slujitori 
destoinici. Uite, împăratul Carol Quintul se războiește cu regele 
Francisc, iar de curând și regele Henric al VIll-lea al Angliei a 
pornit război împotriva aceluiași nelegiuit de rege al Franței, 
lucru pe care însuși papa l-a prețuit, altfel nu i-ar fi dat titlul de 
apărător al credinței. Dacă ai avea bani destui, Mikael, n-aș 
șovăi să te însoțesc până la Veneţia când vei pleca în pelerinajul 
tău spre Țara Sfântă, deși nu știu dacă se cade, pentru numele 
meu, să umblu pe drumuri cu un bărbat neînsurat. 

Tot ascultând-o cum povestește despre atâtea lucruri noi și 
surprinzătoare din Europa, am simţit dintr-odată că mi-am trăit 
vremea de pomană, fără să iau seama la ce se întâmplă în jurul 
meu. Am cerut de băut și de mâncat, petrecând astfel seara 
împreună cu doamna Agnes și profitând de cunoștințele ei 
despre lucrurile ce se petreceau în lume. Hangiul a venit 
sprinten, ne-a adus vin și mâncare și mi-a făcut cu ochiul, 
preţuind faptul că am cucerit repede inima atât de sus-pusei 
doamne, la care mulți alţi bărbaţi râvneau. 


325 


Așa a trecut seara: Antti a sforăit neîntrerupt, iar doamna 
Agnes a povestit. Cu un an înainte, după moartea crudului său 
tată Selim, tânărul sultan al Turciei, Soliman, cucerise cetăţi 
puternice ale creștinătății. Doar în câteva săptămâni, Belgradul 
căzuse în mâinile otomanilor, iar Soliman ameninţa acum 
Ungaria, provocând cu îndemânare neînțelegeri mai mari decât 
oricând în lumea creștinătății. Înţelepţii spuneau că niciodată nu 
fusese Europa atât de împărțită. Papa Leon al X-lea murise, iar 
clevetitorii afirmau că ar fi murit neîmpărtășit, fiindcă vânduse 
până și sacramentele, la fel cum vânduse indulgențe unei 
jumătăţi de Europă, așa că la scaunul apostolic nu mai era nimic 
atât de sacru care să nu se poată cântări la preţuri lumești. 
Împăratul reuşise prin intrigi abile să-l impună ca succesor pe 
învățătorul lui flamand, care, ajungând la Roma în picioarele 
goale și cu toiagul în mână, stârnise un adevărat scandal. Ca 
papă, își luase numele de Adrian al VI-lea. Apoi, doamna Agnes 
mi-a povestit câteva istorioare ușuratice de la curtea regelui 
Franței, despre iubitele regelui Francisc, cât și despre împăratul 
Carol Quintul, care nu îndrăgea decât câinii. Clocotea de răutate 
când povestea toate astea, dar avea o inteligenţă sclipitoare, iar 
din când în când ofta cu întristare. La un moment dat, fixându-și 
ochii căprui într-ai mei, a zis: 

— Ce tânăr ești, Mikael, ești mai tânăr decât mine! Mă simt ca 
o femeie bătrână pe lângă tine, deși nu am împlinit douăzeci și 
cinci de ani, sau, mă rog... încă nu treizeci. Ești mai puternic 
acum, ochii tăi triști sunt tulburători. Când te gândești ce tineri 
sunt toţi acești bărbaţi despre care ţi-am povestit! Carol Quintul 
abia a trecut de douăzeci, Francisc și Henric al VUl-lea nu au 
încă treizeci de ani, iar sultanul turcilor nici măcar douăzeci și 
cinci. lar dincolo de ocean, a fost cucerită puternica împărăție a 
pieilor roșii. De acolo s-au revărsat în Spania nenumărate 
bogății. Să fi fost un bărbat tânăr ca tine, Mikael, n-aş fi ales 
pelerinajul în Țara Sfântă sau Universitatea, fiindcă toată Europa 
este acum ca un vulcan gata să țâșnească. 

De multă vreme nu mai băusem vin. Eram ușor ametit atât de 
vinul cel dulce cât și de vorbele îndrăzneţe ale doamnei Agnes. 
Și mi-au fugit gândurile când într-o parte, când într-alta. 
Amiralul Norby pregătea în secret căsătoria cu soţia răposatului 
regent al Suediei, inima marelui episcop al Finlandei fusese 


326 


ademenită la o altfel de ordine, tronul papei era subordonat 
principilor. Dacă regele Cristian își va pierde regatul, ce i se va 
mai întâmpla oare Finlandei? Se vor întoarce oamenii lui Gustav 
în Turku, dar nu va mai fi niciun amiral atât de puternic, nu va 
mai fi niciun susţinător al Finlandei la Sfântul Scaun, și, cine știe, 
poate pământul ăsta va ajunge să fie luat de țarii Moscovei, se 
va pierde pentru totdeauna Sfânta Biserică. Mai înainte, de două 
ori anunţase papa cruciadă pentru apărarea Finlandei și 
făgăduise că-i va ierta de păcate pe cei care vor lua crucea să 
lupte împotriva schismei rusești. Vinul ţesea imagini suprapuse 
din care se întrezărea hâtrul amiral ce credea că Finlanda este 
proprietatea personală a regelui. 

— La ce te gândești, Mikael? m-a întrebat ea, privindu-mă 
atent și aranjându-și corsajul, prin deschiderea căruia se 
întrezărea rotunjimea sânilor. 

— Mă-ntrebam, i-am răspuns, oare cum vom reuși noi să 
scăpăm mai înainte de a nu fi prea târziu. Poate că în orașul 
acesta mai sunt și alte iscoade tot atât de puse în încurcătură ca 
și noi. Deși atât de viclean, a cam încâlcit firul amiralul nostru. 

— Fiecare zi cu suferinţa ei, a spus doamna Agnes, iar 
această zi s-a schimbat de-acum în noapte. Vinul m-a cam 
moleșit, iar sforăiturile bărbatului de pe podea au început să mă 
supere. Vino în camera mea să mai stăm de vorbă! Mi-e teamă 
să mă culc singură, mi-e dor de mângâieri și de vorbe frumoase. 

Sforăiturile lui Antti mă supărau și pe mine, așa că am urmat- 
o, iar în camera ei, care mirosea ca atunci când am întâlnit-o 
prima oară, în inima mea s-au deșteptat dorinţele de atunci, 
când eram atât de tânăr și neprihănit. Când am ajuns la ea, 
doamna Agnes s-a simţit și mai moleșită, de aceea s-a sprijinit 
de mine, atingând în treacăt punga ce-mi atârna la brâu. După 
ce a văzut că-i mulțumitor de burdușită cu bani, a avut deodată 
mare nevoie să se întindă în pat și m-a rugat să-i desfac 
încheietorile corsetului, fiindcă, a spus ea, camerista plecase la 
grajdul de cai să doarmă în fân cu grăjdarul. Poate că n-ar mai 
trebui să povestesc nimic despre ce s-a mai întâmplat, fiindcă în 
ciuda hotărârii de a nu mă mai atinge niciodată de o femeie, m- 
am trădat pe mine însumi într-un timp mai scurt decât acela în 
care poţi rosti în gând Ave Maria. În apărarea mea pot invoca 
doar faptul că ea a fost nespus de prietenoasă și m-a făcut să 


327 


înţeleg multe chipuri ale ciudatei purtări a femeilor, care deseori 
mă nedumerise. 

In ciuda rugăminţilor stăruitoare de a rămâne toată noaptea 
în patul ei, n-am vrut să dorm acolo, fiindcă știam prea bine 
până la ce punct puteam să mă încred în ea. Mi-am adunat 
veșmintele, cingătoarea și punga cu bani și m-am întors în 
camera mea, unde Antti sforăia și mai vârtos ca înainte. Eram 
obosit, dar n-am putut să închid ochii: am rămas în pat cu toate 
simţurile treze și am cugetat. 

Incetul cu încetul, dulcea euforie a vinului s-a risipit, iar prin 
fereastra deschisă au ajuns până la mine mirosul ierbii înrourate 
din grădina hanului și lumina cenușie a zorilor. În cenușiul de 
moarte al luminii din zori, mi s-a părut că stau cu un picior în 
mormânt, aruncând înapoi o privire spre zilele risipite ale vieții 
mele. 

Nefolositoare și amăgitoare beţie fusese gândul de a câștiga 
onoruri punându-mă în slujba amiralului Norby! Politica și 
intrigile ei erau doar un măcel asemenea celui din Stockholm, 
când în piaţa mare plutiseră aburi calzi de sânge printre fulgii 
cenușii de zăpadă. Nicio amintire senină nu mă mai lega de 
locul în care mă născusem, acolo nu mai rămăseseră decât 
corbii cu pene sclipitoare croncănind printre cadavre. Veronika... 
trupul ei înnegrit legănat de vânt, mama mea Pirjo apărându-se 
de pietre cu mâini neputincioase... mintea îmi era bolnavă de 
moarte când mă gândeam și nici măcar nu puteam uri pe 
cineva. Pe cine să fi urât? Omul este cel mai rău dușman al 
omului, acesta-i adevărul. 

Apoi m-am gândit la Sfânta Biserică și, în lumina rece a 
pustiirii mele, am înţeles că doar dintr-o ambiţie bolnavă și din 
dorinţa de parvenire aspirasem la sacerdoțiu. Nu a existat în 
mine nicio chemare sacră, nu am dorit niciodată din tot sufletul 
să fiu slujitorul sărmanilor oameni. Singurul meu ţel a fost 
obţinerea unei prebende de șapte, zece sau poate chiar 
cincisprezece mărci de argint pe an, care să-mi permită 
continuarea studiilor... un alt titlu universitar, o altă prebendă și 
așa mai departe. Dar nu am avut nicio bucurie de pe urma 
învăţăturii, fiindcă m-am supus umil și am acceptat tot ceea ce 
m-au învăţat alţii, neavând niciodată curajul să-mi declar opiniile 
personale, de teamă să nu-i mânii pe prelaţii Sfintei Biserici, 


328 


care în toate timpurile i-au persecutat cu sălbăticie pe toţi cei 
care au îndrăznit să depășească limitele impuse de dreptul 
canonic. 

După o noapte de spaimă și chin, cu trupul vlăguit și cu inima 
tulburată, am avut deodată, la lumina plumburie a zorilor, un fel 
de extaz ciudat și dureros. Au căzut zidurile din jurul meu și am 
știut că atât Dumnezeu cât și Satana sunt în inima mea. În inima 
mea zace o nesfârșită putere de bine și de rău. În afara inimii 
mele nu există nici Dumnezeu, nici Satana. În afara ei este doar 
o lume absurdă, locuită de oameni care se hărțuiesc crâncen 
unul pe altul din pasiune, dar și din teamă de moarte. 
Dumnezeu și Satana se ascund în profunzimile ființei noastre și 
nu au nicio putere dincolo de noi. În rest nu există decât 
obiceiuri și convenţii construite de om din patimă și din teamă 
de moarte. Chiar și Sfânta Biserică este doar un înveliș fragil, 
care nu are destulă forță pentru a încleșta omul în dogmele ei. 
Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om și s-a arătat lumii, dar odată ce 
El și-a vărsat sângele pentru a răscumpăra toate păcatele lumii, 
Biserica nu avea dreptul să-i cântărească trupul și sângele cu 
aur. Oriunde s-ar întâlni doi-trei oameni să-l caute pe Dumnezeu 
în inima lor, ei au dreptul să frângă pâinea și să binecuvânteze 
vinul. În mâinile lor acea pâine și acel vin vor deveni trupul și 
sângele lui Hristos, la fel de bine ca în mâinile unui preot. 

Așa s-au deșteptat pe neașteptate toate gândurile eretice, 
care se pârguiseră tainic înlăuntrul meu multă vreme, dar, în 
ciuda extazului, m-am temut de aceste gânduri, fiindcă erau 
prea puternic înrădăcinate în fiinţa mea, obișnuită să se clatine 
după cum bătea vântul. Dacă aș fi vrut, le-aș fi putut lepăda 
ușor, cu aceeași logică ipocrită de mai înainte, zicându-mi că 
Satana mă ispitise să păcătuiesc, luând chipul doamnei Agnes și 
umplându-mi mintea cu gânduri eretice în clipa rătăcirii mele. 
Dar am simţit că solzii, care mă împiedicaseră până atunci să 
văd, se dezlipiseră de pe ochii mei, lăsându-mă să privesc într-o 
altă lumină zbuciumul zadarnic al lumii și al oamenilor. De 
aceea nu m-am prăbușit, ci mi-am îmbărbătat inima și mi-am 
cernut gândurile până la prima cântare a cocoșilor, când am 
căzut într-un somn greu, din care m-am trezit abia dimineaţa 
târziu. 


329 


Dar după ce m-am deșteptat m-am simţit ca și cum aș fi avut 
doar un coșmar, și m-am întors repede la grijile zilnice când |- 
am văzut pe Antti, care, așezat pe podea, își strângea capul în 
mâini, gemea și se întreba pe el însuși: 

— Unde sunt și ce-am mai făcut? De ce-mi arde și-mi 
pocnește capul ca un fier înroșit lovit cu barosul pe nicovală? 
Oare nu se mai află pe lume niciun suflet de creștin să-mi dea 
un strop de apă? 

Am deschis ușa și i-am strigat hangiului să trimită un servitor 
cu un ciubăr de apă. Antti a apucat de toarte ciubărului și nu l-a 
lăsat de la gură până ce nu l-a golit, apoi a spus: 

— Probabil că oamenii ăștia prefăcuţi din Lubeck mi-au dat să 
beau otravă de omorât vulpile și am să mor înainte de a 
înțelege cum se face că mă aflu din nou în odaia asta, deși îmi 
aduc aminte bine că am plecat în port să lămuresc niște lucruri. 
Nu-mi amintesc despre ce era vorba, dar sper că le-am lămurit, 
ca să plecăm cât mai repede din acest oraș îngrozitor, unde 
fiecare cârciumă este așezată între două cârciumi, unde muzica 
urlă din toate părţile și bărbaţii nelegiuiţi îi îndeamnă pe 
sărmanii oameni să bea pisatul Satanei la preţuri prea mari. 

Apoi, pipăindu-și cingătoarea, a început să se vaite că i-a fost 
furată punga cu bani. 

M-am gândit că ar fi zadarnic să-l cert, că și așa soarta îl 
pricopsise destul cu dureri de cap de nesuportat. Așa că am 
plecat în port pentru a căuta un mijloc prin care să trimit 
amiralului Severin veștile mult așteptate, dar mi-am pierdut ziua 
de pomană. N-am văzut în port decât bărbaţi cu papuci de 
pâslă, care cărau în spinare saci cu pulbere spre corăbii, și 
soldaţi dormind pe grămezi de gunoaie în fața cârciumilor și 
caselor rău famate. Așa au trecut două săptămâni și în fiecare zi 
am aflat alte noutăţi care, fără îndoială, i-ar fi putut fi utile 
amiralului, dar ca să i le trimit, nu mi-a fost nicicum cu putinţă. 
Este drept că în fiecare dimineaţă plecau bărcile cu pânze ale 
pescarilor din josul râului spre mare, dar gărzile de coastă ale 
orașului supravegheau atente să nu se depărteze prea mult în 
largul mării. 

Pe mine nu mă bănuia nimeni, fiindcă toată lumea știa că 
aștept o corabie cu care să călătoresc în siguranţă spre Danzig. 
Mâncam și beam cum se cade, și tot văzându-mă mereu în 


330 


compania doamnei Agnes, hangiul era convins că-i fac curte 
frumoasei și bogatei văduve. Dar înțelegeam prea bine că jocul 
meu era jocul ascuns al morții și, pe zi ce trecea, îmi simţeam 
ființa mai obosită, încât până la urmă nici de mâncare nu-mi mai 
venea să mă ating iar fiecare cupă de vin pe care o închinam mi 
se părea cupa pe care o întinde călăul condamnatului în clipa 
morţii. Dar nu voiam să mor. Voiam să ajung în altă ţară, să-mi 
uit tot trecutul și să încep o nouă viaţă. Voiam să ajung în Țara 
Sfântă, să îngenunchez în fața mormântului Domnului nostru 
lisus Hristos, să urc dealul Golgotei, doar gândul acesta mă mai 
liniștea și-mi dădea pace în suflet. 

În sfârșit, într-una din zile, întorcându-se din port, unde avea 
mulţi prieteni cu buză de iepure, Antti, care-mi povestea în 
fiecare zi tot felul de lucruri ciudate, mi-a spus: 

— De patru zile, un bărbat ceacâr şade pe-o ladă cu porci în 
apropierea porții arsenalului și încearcă să-și vândă marfa. Dar 
cere atât de mulţi bani, că niciun corăbier nu vrea să cumpere 
porci la așa preţ. Bietul om se roagă de toată lumea, pentru 
numele lui Dumnezeu, să-i cumpere porcii, fiindcă altfel, spune 
el, stăpâna lui, care-i o femeie aprigă, îi va înmuia oasele-n 
bătaie. 

Mi-a trecut deodată prin minte că doar un astfel de om cu 
privirea crucișă poate face parte din familia ciudată de iscoade a 
amiralului Severin, fiindcă, asemenea răposatului spion cu buză 
de iepure și cu trei degete la mâna dreaptă, putea să atragă 
atenţia până și unui străin de oraș. Am plecat în grabă la poarta 
arsenalului și am dat de vânzătorul de porci, un bărbat 
nemaipomenit de murdar, care puțea îngrozitor. 

— Oare ești nebun? l-am întrebat eu. De patru zile stai aici și- 
ncerci să-ţi vinzi porcii la un preț fără noimă. Oare n-ai auzit că 
membrii consiliului au interzis vânzările la preţuri de speculă? S- 
ar putea să vină halebardierii ca să te biciuiască și să-ţi ia porcii 
fără să-ţi plătească un ban. Așa că, mai bine vinde-mi mie porcii 
și ai să vezi că faci o afacere bună. 

Bărbatul care privea cruciș a început mai întâi să plângă și să 
suspine, așa cum fac toţi negustorii, apoi a spus: 

— Consiliul primăriei a fixat preţuri doar pentru porcii tăiaţi și 
pentru carnea de porc sărată. Nimeni nu mă oprește să vând 
porci vii la ce preţ vreau, iar stăpâna mea dorește să câștige 


331 


mulți bani pe ei, fiindcă sunt de rasă aleasă și se-ngrașă repede. 
Nu mă îndoiesc că la Stockholm astfel de porci se vând la 
greutatea lor în aur, fiindcă-am auzit c-acolo lumea mănâncă 
acum pisici și șoareci. 

l-am spus: 

— Lasă-ţi o clipă porcii în grija slujitorului meu și vino în 
biserică să ne tocmim! 

A venit după mine și, după ce am îngenuncheat noi ca pentru 
a ne ruga, mi-a șoptit: 

— Nobilul senior și cavaler al cărui nume nu vreau să-l 
menţionez aici mi-a spus să caut un bărbat care, în ciuda 
faptului că este foarte tânăr, are un chip nespus de trist, ca și 
cum i s-ar fi scufundat toate corăbiile. Nu mă îndoiesc că sunteţi 
omul pe care-l caut. Spuneţi-mi repede tot ceea ce știți despre 
piața de porci! Astă seară trebuie să ridic pânzele și să-mi iau 
zborul, c-am început de-acum să bat la ochi. Eu pot să vă 
plătesc fiecare lămurire cu câte un ducat de aur sau... să vă 
înfig un pumnal în vintre. 

l-am spus c-ar fi un mare păcat să-și încarce sufletul cu o 
vărsare de sânge în Sfânta Biserică, după care i-am povestit 
toate lucrurile pe care le cunoșteam. Apoi l-am rugat stăruitor 
să o ia cu el pe o anume nobilă doamnă asigurându-l că despre 
pregătirile de război ale Lubeck-ului știe mult mai multe lucruri 
decât mine. Altfel, m-am gândit eu, n-aș fi putut să mă mai 
descotorosesc niciodată de doamna Agnes. In timp ce vorbeam, 
au început să bată clopotele în tot orașul și o mulţime de 
oameni cu fețe strălucind de bucurie a intrat în biserică să se 
roage și să-i mulţumească lui Dumnezeu. Când am întrebat ce s- 
a întâmplat, mi s-a răspuns: 

— N-ai aflat că la Stockholm a fost o mare bătălie navală? 
Flota cea vitează a orașului Lubeck a scufundat multe corăbii 
înspăimântătoare de război ale Danemarcei, care tocmai 
sosiseră din Finlanda pentru a elibera Stockholmul. lar Gustav, 
seniorul Suediei, l-a spânzurat pe un oarecare iuncher danez 
Thomas Wolf, amiralul flotei... sau cam așa ceva, care și-a 
binemeritat soarta. 

Ceacârul a oftat din greu și mi-a spus în șoaptă: 

— Asta mai lipsea, c-acuma chiar că-s prea multe noutăţi rele, 
mi-e teamă să nu mă spânzure amiralul după ce i le voi spune. 


332 


Dar muieri cu mine nu iau nici în ruptul capului, c-astea aduc 
nenoroc pe mare, și-așa am de străbătut un drum greu și 
periculos. 

L-am rugat cât l-am rugat, dar când am văzut că nu vrea de 
fel, intrând în panică sa nu rămân cu doamna Agnes pe cap, i- 
am spus că-și poate păstra tot aurul pe care mi-l datorează, 
numai s-o ia cu el pe femeie. Imediat și-a schimbat gândurile și 
a spus cu evlavie: 

— Dacă se va îmbrăca cu veșminte de călugăriţă o voi putea 
scoate din oraș, altfel s-ar putea ca soldaţii din port să intre la 
bănuieli. Și cine știe, poate că o călugăriţă alungă furtuna, n-ar fi 
chiar rău dac-aș avea parte de vreme bună. Să vină la ora 
liturghiei de seară în faţa bisericii Sfânta Maria! 

Am ieșit din biserică, iar el, om fără inimă, s-a pierdut în 
mulțime fără să-i mai pese de soarta porcilor închiși în ladă. 
Antti ar fi vrut să ia lada-n spinare și s-o care până la han, dar i- 
am poruncit să le dea drumul porcilor din ladă, încheind astfel 
negoţul de porci cu o ieșire triumfală. Porcii au alergat guițând 
printre picioarele oamenilor de pe stradă, iar eu m-am întors la 
han să-i vestesc doamnei Agnes ce noroc neașteptat a dat peste 
ea. Nu s-a bucurat deloc când a auzit de călătoria pe mare, și-a 
frânt mâinile, a început să plângă și mi-a spus: 

— Dar nu mă iubeşti niciun pic, Mikael! Să cred oare că toate 
vorbele tale și făgăduielile pe care mi le-ai făcut au fost tot așa 
de mincinoase ca ale oricărui alt bărbat? Chiar dacă nu am 
primit aur de la tine, am crezut că ai intenţii bune și sincere față 
de mine. M-am amăgit în van, crezând că mă vei lua cu tine 
până la Veneţia. 

l-am zis: 

— Scumpă doamnă Agnes, dar m-aţi înțeles greșit! Eu am 
făgăduit că vă voi scoate din Lübeck, ca să fiţi la adăpost de răul 
ce vi s-ar putea întâmpla când se va descoperi de partea cui 
sunteți, și am crezut că, ajungând la amiralul Norby, după tot 
ceea ce aţi făcut pentru el, vă veți bucura de o bine meritată 
răsplată. De altfel, amiralul nostru este un bărbat frumos după 
care toate femeile se dau în vânt, iar la Visby păstrează 
comorile tuturor corăbiilor capturate. La Visby nu cred să fie o 
femeie mai frumoasă, dar la Veneţia... cu gura voastră ați spus 
că la Veneţia sunt douăzeci de mii de târfe, una mai frumoasă 


333 


ca alta, care-și practică îngăduit meseria, cât despre 
domnișoare cuviincioase, să mai fi rămas fete vreo șapte, așa 
aţi spus. lar dacă vă veţi strădui puţin, s-ar putea să nu fie nici 
călătoria pe mare prea plictisitoare, mai cu seamă că bărbatul 
ăsta ceacâr are tot aurul trimis de amiral, cu care am plătit 
călătoria voastră. 

S-a simţit jignită și mi-a spus înţepată: 

— Mikael, tu chiar crezi c-aș fi în stare să-l sărut și să-l 
îmbrățișez pe porcarul acela care privește cruciș? Nici de mi-ar 
da cincizeci de ducați de aur n-aș face-o. 

Dar am văzut că, după ce a rostit aceste vorbe, a rămas pe 
gânduri, de aceea i-am spus: 

— Scumpă doamnă Agnes, din partea mea numai gânduri 
bune, dar nu mă-ndoiesc că pentru câţiva ducați de aur l-aţi 
putea săruta și pe dracul. Eu nu vă judec, sunteţi doar o femeie 
singură și orice om singur are nevoie de puţină căldură. 
Îmbrăcaţi-vă cu straie de călugăriţă, deși cred sincer că sunt 
singurele veșminte care nu vi se potrivesc, și urmaţi-l pe acel 
bărbat! 

A suspinat adânc și mi-a spus: 

— S-ar părea că, într-adevăr, trebuie să renunţ la drumul spre 
Veneţia din cauza inimii tale reci și nemiloase! Probabil c-așa 
mi-a fost scris în stele, dar că-ntr-o zi voi ajunge să port 
veșminte de călugăriţă, asta niciodată n-aș fi crezut-o! 

La despărțire, i-am urat să aibă noroc la drum, iar ea, 
îmbrățișându-mă cu înflăcărare, a încercat să taie cu cuțitul 
băierile pungii mele cu bani. Am ţinut o mână pe pungă și am 
îmbrățișat-o cu cealaltă. De supărare, i s-au umplut ochii de 
lacrimi și mi-a urat ca în drumul spre Țara Sfântă să cad în mâna 
piraţilor sau a turcilor. Așa ne-am despărțit noi și am crezut că 
nu o voi mai întâlni niciodată. După plecarea ei, i-am spus lui 
Antti: 

— Ne-am împlinit misiunea ca niște bărbaţi de onoare. Acum 
suntem liberi ca păsările cerului și putem să plecăm unde vrem. 
Nu vreau să mai văd vreodată ţinuturile astea. Vreau să ajung în 
alte ţări, să trăiesc sub un alt soare, să-mi uit toată nefericirea 
de până acum. Vom călători din Veneţia până-n Țara Sfântă și 
ne vom ruga lui Dumnezeu să ierte greșelile noastre. 


334 


Antti m-a întrebat cât de departe este această mult râvnită 
Țară Sfântă, apoi, înțelegând că este foarte departe, a spus că 
n-ar fi fost așa mare grabă s-ajungă acolo, pentru că nu sunt 
păcatele lui chiar atât de mari, dar că mă va însoţi cu plăcere, 
fiindcă în felul acesta va mai pune o bucată bună de mare și de 
pământ între el și văduva de la hanul La trei coroane. Am dat jos 
de pe mine veșmintele bogate, dezbrăcându-mă totodată de 
viața de până atunci și, în ciuda faptului că eram încă atât de 
tânăr, am îmbrăcat mantia cenușie de pelerin și am strâns-o la 
mijloc cu un curmei de frânghie. Am vândut toate lucrurile 
nefolositoare, păstrând doar cufărul cu leacuri, pe care Antti m-a 
asigurat că-l va purta în spinare până-n Țara Sfântă, iar când am 
trecut de porţile orașului, mi-am cioplit un toiag dintr-o creangă 
de frasin. Am lăsat în urma noastră catargele corăbiilor din port, 
turnurile ascuţite ale bisericilor și zidurile posomorâte ale 
Lubeck-ului și ne-am îndreptat spre miazăzi. Grânele de pe 
câmp se pârguiau, se apropia vremea secerișului. Era o vară 
frumoasă, cântecul păsărelelor ne-a însoţit tot drumul. Ne-am 
depărtat din ce în ce mai mult de toamna care începea să 
întunece cerul nordului. 

Veșmintele mele de pelerin au fost o dovadă puternică pentru 
toți hoinarii cu care ne-am întâlnit pe drum, care m-au crezut 
sărac, dar poate că și umerii largi ai lui Antti, și ciomagul pe 
care-l purta au inspirat tâlharilor respect. Nu ne-am grăbit, dar 
nici nu ne-am pierdut timpul, iar în cea de-a șaizecea zi a 
călătoriei noastre, din spatele dealurilor galbene și verzi ale 
podgoriilor au apărut pășunile alpine și munţii ce-și înălțau 
crestele înzăpezite spre cer. Contemplând înălțimile ameţitoare, 
Antti a spus: 

— Nu știu cum am putea să trecem noi peste pârleazul ăsta 
fără să ne rupem nădragii. 

La drept vorbind, nădragii mei erau de-acum rupti, chiar și 
fără să fi trecut munții. 


4 


Ne-am petrecut noaptea într-un oraș înconjurat de ziduri și 
am tras la un han, unde, la un urcior de vin, am întâlnit un 


335 


bărbat arţăgos, care purta pe mantia-i murdară crucea 
cavalerilor Sfântului loan. Văzând straiele mele de pelerin, m-a 
întrebat încotro merg, iar după ce i-am răspuns că vreau să 
ajung în Țara Sfântă, mi-a spus că-mi pierd vremea de pomană. 

— Oare nu știi, sărmane, că slujitorii falsului profet au început 
de curând asediul cetăţii Rhodos? Dacă acest stâlp al 
creștinătății se va prăbuși, cavalerii Sfântului loan nu vor mai 
putea proteja corăbiile pelerinilor care navighează spre Țara 
Sfântă. Toate corăbiile vor cădea în mâinile otomanilor și 
pelerinii vor fi sclavi la turci. De aceea, acum nu se mai 
încumetă nicio corabie cu pelerini să părăsească Veneţia și să 
se îndrepte spre Țara Sfântă. Se poate spune că Țara Sfântă a 
fost pierdută pentru totdeauna, pentru că evlavioșii slujitori ai 
bisericilor și mănăstirilor Sfântului Mormânt așteaptă în zadar 
darurile pelerinilor pentru a plăti cei optzeci de mii de ducați de 
aur pe care-i pretinde sultanul turcilor în fiecare an de la ei. Insă 
creștinătății prea puţin îi pasă de primejdia care ameninţă 
Rhodosul. Pe cei puternici nu-i trage inima să înzestreze corăbii 
cu care să pornească pentru a elibera Rhodosul. Pentru 
moment, împăratul sfintei împărăţii a Romei s-a luat de păr cu 
prea-creștinul rege al Franţei, așa că nu au ei urechi să audă 
strigătele de ajutor ale papei. Dacă Rhodosul se va prăbuși, 
toată lumea creștină se va prăbuși iar creștinii își vor primi pe 
bună dreptate pedeapsa pentru fărădelegile și ereziile lor. 
Lucrurile acestea eu le știu bine, chiar dacă nu sunt decât un 
trezorier neînsemnat al Ordinului cavalerilor Sfântului loan. lar 
Veneţia, încheind pace cu sultanul, a trădat lumea creștină. Pe 
lângă faptul că preţul călătoriei spre Țara Sfântă este 
cămătăresc, fiindcă venețienii sunt avari, acești bani ajung 
acum în punga sultanului. De aceea, cred că ai face mai bine 
dacă nu ţi-ai mai pierde timpul cu un drum ca ăsta și mi-ai da 
mie banii. În schimb, îţi voi da o dovadă cu numele și cu sigiliul 
meu că ai contribuit la ajutorarea orașului Rhodos. 

Prudent, i-am spus că sunt un om sărac, că abia de pot plăti 
un braţ de paie pe care să dorm noaptea și o bucată de pâine ca 
să nu mor de foame, dar că îi voi da un ban de argint pentru 
cauza justă a creștinătății dacă-mi va mai povesti câte ceva 
despre orașul Rhodos. El a povestit că turcii și ajunseseră la 
Rhodos cu trei sute de corăbii, pe care le ancoraseră în larg, și 


336 


cu toate mașinile de război pentru asediu. În același timp, pe 
uscat, însuși sultanul conducea o armată de o sută de mii de 
soldați. 

Dar Rhodosul, a mai spus el, este o cetate de neînvins, 
apărată de cei mai buni cavaleri din toate ţările lumii creștine, 
care luaseră crucea și acceptaseră să se supună marelui 
maestru al ordinului. Și n-au avut până-n această clipă de ce să 
regrete înţelegerea, fiindcă de la țărmurile Helespontului până 
la gura Nilului, nu întotdeauna corăbiile de comerţ ale ereticilor 
au fost în siguranță din cauza galerelor rapide ale cavalerilor 
ioaniţi. Sute și mii de eretici și-au găsit sfârșitul pe când 
încercau să ajungă în Egipt, ca să pornească de acolo spre 
Mecca, și să se închine la mormântul falsului lor profet. Dar, 
oricât de puternică ar fi cetatea Rhodos, multă vreme nu va 
putea rezista unui asediu susținut, de aceea ambasadorii 
Ordinului cavalerilor ioaniţi l-au conjurat pe papă să intervină pe 
lângă împărat și pe lângă regele Franţei pentru a arma o flotă și 
a o trimite în apărarea Rhodosului până când nu este prea 
târziu. 

loanitul, care era un bărbat scund de statură, și-a golit cupa, 
apoi a lovit-o de masă cu putere, iar mantia lui murdară a 
măturat urciorul cu vin, care s-a răsturnat cu mare zgomot. 

— Aici, a răcnit el, toată lumea bea, joacă și curvăsărește, 
nimănui nu-i pasă de ziua de mâine. Cine are urechi de auzit, să 
audă! Trecând peste pământuri și ape, tunetele canonadei și 
urletele necredincioșilor care escaladează zidurile, chemându-l 
în ajutor pe falsul profet, ajung până aici! Asta-i pedeapsa lui 
Dumnezeu pentru păcatele lumii creștine și pentru învăţătura 
eretică a doctorului Luther, pe care călugării renegaţi și preoţii 
căsătoriți o predică din sat în sat și din oraș în oraș, deși 
maestrul lor, Luther, s-a pus la adăpost, și blestemul 
împărăției... sau, cine știe, poate că domnul diavol, taică-su, l-a 
luat la el. 

Hangiul a șters masa cu șorțul, după care i-a mai turnat vin, 
ca să se liniștească. Apărătorul Rhodosului a spus trist: 

— Din toate părţile bat tobele pentru a-i îndemna pe 
mercenari să intre în armata imperială. Apucă-te însă să le 
vorbești oamenilor despre Ordinul cavalerilor Sfântului loan, și- 
ai să vezi cum toţi își astupă urechile. Nu-i departe ziua când 


337 


turcii le vor tăia urechile și nasul, îi vor jupui de vii, le vor 
străpunge copiii cu suliţele și le vor vinde pe femeile lor în piaţa 
de sclavi. lar pe bărbați, turcii îi vor jugăni, dar atunci degeaba 
se vor tânguli și-și vor regreta nebunia de acum, când îi părăsesc 
pe cavalerii ce se războiesc pentru binele întregii lumi creștine. 

Inspăimântat, Antti a întrebat dacă-i adevărat că turcii îi 
întâmpină cu atâta cruzime pe bunii creștini. Și a mai spus Antti 
că toate ar fi de înțeles, fiindcă și în războaiele creștinilor sunt 
aceleași obiceiuri de când lumea, dar, după părerea lui, 
jugănirea bărbaţilor este o fărădelege care ar trebui pedepsită 
cu asprime. Toată lumea știe că un bărbat fără urechi, fără nas 
sau fără braţe poate prea bine să împlinească porunca lui 
Dumnezeu, dar unui bărbat jugănit i se stinge neamul. 
Neînsemnatul trezorier al ioaniţilor i-a explicat că în sud este 
mare lipsă de eunuci. Nobilii turci, respectând porunca 
profetului, au nevoie de foarte multe soţii, iar bărbații jugăniţi 
sunt tocmai buni de eunuci, fiindcă pot păzi femeile din harem 
de atingerea altui bărbat și de boala franceză. Eunucii se vând 
la prețuri bune și sunt la mare cinste, a mai spus ioanitul, iar la 
Veneţia chiar și negustorii înstăriți au eunuci în casă. 

Când ne-am dus la culcare, Antti m-a întrebat: 

— Ascultă, Mikael, ești sigur că n-ai înnebunit când ţi-a intrat 
în cap ideea cu pelerinajul în Țara Sfântă? Pe mine a început să 
mă neliniștească drumul ăsta. Gândește-te, dacă la Veneţia, 
care nu-i decât prima etapă din această călătorie, domnește 
depravarea și viciul, la ce ne putem aștepta mai departe? Ce ne 
vom face noi în ţări unde sunt obiceiuri păgâne și alte graiuri? 
Poate că și mâncarea e altfel și ne vom alege cu sănătatea 
știrbită. De ce să nu ne cumpărăm noi mai bine armuri și să ne 
ducem ca mercenari în oastea împăratului? Doar ai auzit de- 
atâtea ori crainicii care anunțau că împăratul a ajuns de-acum la 
Milano și că-n curând toată Franţa va fi cucerită. Ne vom acoperi 
de glorie și, cine știe, tu ai putea ajunge conte, iar eu mare 
maestru artilerist! 

— Oare nu te-ai săturat de război? l-am întrebat. Dar dacă tot 
vrei să lupţi în război, fă-o cel puţin pentru sângele lui Hristos și 
pentru nemurirea sufletului tău, nu doar pentru a-i jefui pe 
oamenii săraci și a le distruge casele! Uite, dacă vrei să iei 
crucea și să lupţi împotriva turcilor pentru a apăra Rhodosul, n- 


338 


am nimic de spus, pentru că-i un gând bun și frumos. Unde mai 
pui c-ai putea să ajungi direct în paradis, fiindcă Dumnezeu se- 
nțelege că va fi de partea cruciaților, nu de partea păgânilor! 
Poate că-i și singurul mod de a ajunge în Țara Sfântă. 

N-ar fi trebuit să spun eu această ultimă vorbă, dar mai ales 
n-ar fi trebuit să-mi zdrăngănesc toată seara punga cu bani prin 
han, fiindcă a doua zi, pe când se revărsau zorii și noi eram în 
drum spre câmpiile alpine, ni s-a întâmplat un mare necaz. Pe 
Antti l-a apucat o grabnică durere de pântece și s-a dus să și-l 
deșerte în spatele unor tufe de alun. Stăteam eu cuviincios în 
mijlocul drumului și îl așteptam, când deodată au apărut dinspre 
oraș doi călăreţi. S-au oprit din galop în dreptul meu, iar unul, 
cel pe care nu-l știam, m-a pocnit în creștetul capului. Celălalt, 
care nu era altul decât neînsemnatul trezorier al Ordinului 
cavalerilor Sfântului loan, mi-a tras o lovitură în ceafă și m-a 
trântit pe șaua calului. Ce s-a întâmplat după aceea nu știu, 
fiindcă mi-am pierdut cunoștința. Era miezul zilei când mi-am 
venit în fire. Zăceam în pielea goală undeva în inima pădurii, 
aveam capul rănit şi-mi era foarte frig, fiindcă frunzele și 
crengile pe care tâlharii le trântiseră peste mine nu-mi ţineau 
câtuși de puţin cald. Nu numai că-mi furaseră punga cu bani, 
pierdusem și toate monedele mari de aur pe care le cususem cu 
grijă înăuntrul mantiei modeste de pelerin. 

M-am deșteptat în cântecul păsărelelor pădurii. Mi s-a părut 
că eram din nou copil mic în Turku, în pădurea de stejari de la 
marginea orașului, unde mă prinsese somnul în timp ce păzeam 
porcul doamnei Pirjo. 

Apoi o pasăre s-a răstit la mine, ciripind clar în limba 
finlandeză: _ 

__—N-o să iasă nimic din treaba asta! Intoarce-te acasă! 
Intoarce-te acasă! 

M-a luat cu frig și am simţit o durere ascuţită în cap. Am 
încercat să dau la o parte crengile și să mă ridic. Dar am auzit o 
voce blândă care a spus: 

— iți mulţumesc, Doamne, că mi-ai ascultat rugaciunea și nu 
l-ai lăsat pradă morții pe acest tânăr frumos! Dar nu da lao 
parte frunzișul de pe tine, băiatule, că și așa sunt destul de 
tulburată de când îţi tot privesc trupul. 


339 


În mintea mea totul era nelămurit, nu înţelegeam ce caut în 
pădure, nu-mi aminteam cine sunt. Însă nu mi se părea ciudat 
că pasărea de pe ramura stejarului bătrân sub care zăceam îmi 
vorbise într-o limbă cunoscută. Înţelegeam glasul naturii, să fi 
înghiţit oare limba corbilor albi? În ciuda ametelii și a durerii, am 
reușit până la urmă să-mi întorc capul și am văzut o femeie 
îngenuncheată. Poalele fustei cu dungi roșii se revărsau grațios 
în jurul ei. Era tânără și mă privea pioasă cu ochi verzi-gălbui de 
pisică. După veșminte părea a fi o fată nemăritată de burghez. 
Pe piept purta o broșă mare de argint, avea părul roșcat și fața 
palidă plină de pistrui. Părea o pisică ce-și privește stăpânul cu 
ardoare. 

Conștient de goliciunea mea, am pus din nou peste mine 
creanga înfrunzită și am întrebat: 

— Unde sunt? Ce s-a întâmplat? Cine ești? Cum de mă aflu în 
pădure? Care ţi-e numele? 

Ea a spus: 

— Eu sunt Barbara Buchsenmeister, iar părinţii mei sunt 
oameni respectaţi în bunul oraș Memmingen. Tata este 
armurier. Acum sunt în vizită la unchiul meu, iar pădurea 
aceasta nu este prea departe de oraș. Venisem să culeg pelin, 
dar spune-mi drept: ești om sau spirit al pădurii și încerci să mă 
ispitești? 

Vrând să se convingă dacă sunt om sau spirit al pădurii, mi-a 
atins temătoare umărul și l-a mângâiat. Atingerea era plăcută. 

— Sunt fiinţă omenească, i-am răspuns. Numele meu este 
Mikael Pelzfuss, cel puţin așa cred, deși în acest moment nu-mi 
amintesc de prea multe alte lucruri. Cineva m-a lovit și m-a 
aruncat în pădure, de aceea sunt gol ca-n ziua în care m-am 
născut și tot atât de sărac ca atunci. 

Și-a făcut cruce, a mulţumit lui Dumnezeu și a spus: 

— Dumnezeu din cer mi-a ascultat rugăminţile și visul meu s- 
a adeverit. Nemaiputând de multă vreme să-mi găsesc liniștea, 
am venit în vizită la unchiul meu, să-mi caut un bărbat în oraș. 
În Memmingen nu am găsit, acolo toată lumea mă știe. Nici aici 
nu am găsit, fiindcă am depășit vârsta cea mai bună de 
căsătorie, în schimb am avut un vis în care mi s-a poruncit să 
merg în pădure să-mi caut bărbatul. De când am avut acel vis, 
am rătăcit în fiecare zi prin pădure și am vorbit cu cărbunari și 


340 


cu tăietori de lemne până ce, uite, am dat acum de tine. Fără 
îndoială, Dumnezeu te-a trimis la mine despuiat și neajutorat, ca 
să nu poți fugi de mine ca alţi bărbaţi, și sunt vrăjită de fiinţa ta, 
chiar dacă, din sfiiciune feminină, nu te-am privit decât puţin, cu 
coada ochiului, în orice caz, zestrea mea este pregătită. 

— Barbara Buchsenmeister! i-am spus eu. Nu mă îndoiesc că 
bunul Dumnezeu și toţi sfinţii te-au trimis aici, ca să nu mor eu 
de frig sau să mă sfâșie lupii și pisicile sălbatice din pădure, asta 
n-o tăgăduiesc! Dar nu-ţi pune în gând vise care nu se vor putea 
împlini, fiindcă eu sunt un om al Bisericii, în pelerinaj spre Țara 
Sfântă, și-ţi spun că, de îndată ce mă voi înzdrăveni, îmi voi 
continua călătoria. 

Ea mi-a strâns pătimaș mâna între ale ei și ducând-o la piept 
a spus: 

— Dar se pare, Mikael Pelzfuss, că tu într-adevăr, ţi-ai pierdut 
memoria! N-ai nici tonsură sacerdotală, nici aerul de om al 
bisericii, chiar dacă după mâini se vede că nu ești meșteșugar și 
nici n-ai muncit din greu. Dacă totuși ești preot, nimic mai ușor, 
fiindcă în zilele acestea sunt din ce în ce mai mulți preoţi și 
călugări ce propovăduiesc noua credinţă și pe care nimeni nu-i 
împiedică să se căsătorească, așa că asta nu poate fi o piedică 
în calea căsătoriei noastre. De va fi nevoie, eu însămi voi 
îmbrăţișa noua credinţă, iar după ce te vei face bine și vei 
căpăta veșminte, vom găsi noi un preot rătăcitor care să ne 
unească. 

Când am înțeles că toți banii mei erau pierduţi și că nu-mi voi 
mai putea continua drumul, a început să mi se înceţoșeze 
mintea, am avut o puternică senzaţie de dezgust și tot trupul a 
început să-mi tremure. Nu mai aveam nicio siguranţă, eram gol 
- așa cum venisem pe lume, singura nădejde începeam vag să 
mi-o pun în pisica cu faţă osoasă care mă privea prietenește cu 
ochi verzi-gălbui. Și i-am vorbit cuviincios pisicii de pădure, la fel 
cum îmi vorbise și mie pasărea din pom: 

— Blândă și bună Pisică a Pădurii, spune-mi unde-i drumul. Și 
mai spune-mi dacă nu ai văzut cumva un băiat cam prostănac, 
dar voinic ca un taur, cu care pornisem spre Țara Sfântă. El mă 
caută, sărmanul, sau poate își închipuie că mă voi fi înălțat la 
cer, fiindcă doar cât s-a tras puţin după nişte tufe de alun să-și 
golească pântecele, că am și dispărut. Imi amintesc de doi 


341 


bărbaţi care m-au lovit, m-au trântit pe șaua unui cal și m-au 
dus cu ei. Cred că unul era cavaler al Ordinului ioanit, sau cel 
puțin așa pretindea cu o seară mai înainte, la han, dar n-am să 
știu adevărul, fiindcă, uite, chiar în clipa aceasta mor. 

După care am icnit și am vărsat tot ce aveam în mine. Mi-am 
pierdut cunoștința, am delirat și am crezut că sunt în ghearele 
împielițaţilor diavoli din infern. Peste trei zile, când mi-am venit 
în fire, am văzut că sunt întins pe un pat mare dintr-o cămăruţă. 
Ochii verzi-gălbui ai Barbarei Buchsenmeister erau ațintiţi 
asupra mea și ea mă ţinea de mână. Eram atât de slăbit, încât 
anevoie am reușit să-mi mișc degetele, dar nu mai aveam nicio 
durere, mă simţeam chiar odihnit și proaspăt după fierbinţeala 
aceea. Când a văzut că mi-am venit în fire, Barbara s-a aplecat 
și mi-a sărutat sfielnic buzele. Și mi-a spus: 

— lubitul meu mire, iată-te din nou sănătos la trup și cu 
mintea clară! Trei zile și trei nopţi nu am închis ochii și te-am 
vegheat să nu mori, iar bărbierul ţi-a deschis venele și a lăsat să 
curgă tot sângele rău, de aceea ești lipsit de culoare ca o 
fantomă. Dar am să te îngrijesc și vei fi din nou puternic, iar 
dacă vrei, poţi să vorbești cu camaradul tău de drum, care este 
înspăimântat să nu-ţi fi pierdut minţile. Ai să-l liniștești și să-l 
asiguri că este liber să plece unde o vrea, fiindcă noi suntem 
acum logodiţi și eu o să am grijă de tine să te înzdrăvenești, iar 
apoi, când vei fi din nou în puteri, vom merge în orașul meu, să 
ne căsătorim în faţa altarului. 

Apoi l-a chemat pe Antti, care a intrat în odaie cu un codru de 
pâine în mână. Cercetându-mă atent cu privirea, Antti mi-a 
spus: 

— Într-adevăr, Mikael, ai un cap nemaipomenit de rezistent 
de-ai trecut și peste această încercare. După loviturile pe care 
le-ai primit, puteam să jur că vei muri. Dar nu numai că trăiești, 
ţi-ai gasit și o logodnică, așa că altceva nu am ce să mai spun 
decât că-ţi urez noroc și belșug, chiar dacă sunt uimit de 
repezeala cu care faci un astfel de pas. Ca un om nătâng ce 
sunt, probabil că nu pot preţui cum trebuie hotărârea ta cam 
pripită, dar se pare că asta ţi-a fost soarta. Oricum, 
însurătoarea-i mai bună decât călătoria spre Țara Sfântă, unde- 
ai fi putut ajunge sclav la păgâni și la eretici. Nu pricep însă ce- 


342 


ai găsit tu la această domnișoară Barbara, de te-ai hotărât cu 
ochii închiși s-o iei de nevastă. 

— Antti, am spus eu, vorba lungă-i sărăcia omului și ce-a fost 
să mi se întâmple s-a întâmplat. Laptele răsturnat pe jos nu-l 
poți pune la loc oricât ai plânge. Spune-mi câţi bani ne-au mai 
rămas. 

A vârât mâna în pungă, a numărat banii pe pipăite și a fluierat 
a pagubă: 

— Nici măcar un gulden. Asta-i pentru că n-ai avut încredere 
în mine și te-ai temut că-i voi bea, deși știai bine că urăsc 
băutura, fiindcă, de câte ori m-am îmbătat, doar de necazuri am 
avut parte. Să fi împărţit banii, tot am mai fi avut noi acum 
jumătate din ei. Oricum, i-ai pierdut mai repede decât nechează 
un cal, iar când am ieșit în drum și am văzut că nu ești nicăieri, 
m-am gândit că bunul Dumnezeu te-a apucat de păr și te-a dus 
direct în paradis, cum să-mi fi trecut altceva prin cap când 
oriunde priveam nu se vedea nimeni? Auzind totuși goană de 
cai, m-am luat după urmele copitelor până ce le-am pierdut, dar 
oricum n-am văzut nicio urmă a pașilor tăi. Așa că m-am întors 
trist pe același drum în oraș, să le povestesc preoţilor despre 
miraculoasa ta înălțare la cer. Dar la porţile orașului m-am 
întâlnit cu mireasa ta, care te ducea cu alai într-o căruță trasă 
de boi spre această casă, în care singurele neajunsuri ar fi că se 
postește mult și-s prea ţepene obiceiurile. 

— Frate Antti, am spus, s-ar părea că asta a fost voia 
Creatorului și așa mi-a fost scris mie în stele. N-am de ales, 
trebuie să rămân aici, în grija acestei fete duioase. Fără bani nu- 
mi mai pot continua pelerinajul spre Țara Sfântă, în plus sunt 
atât de slăbit, încât abia de-mi pot mișca degetele. Dar dacă ea 
va vrea s-o răsplătesc pentru că m-a adus în casa unchiului ei și 
m-a îngrijit, ca să nu mai spun de banii plătiţi pentru leacuri și 
pentru bărbierul care mi-a luat sânge, altceva nu pot să fac 
decât să mă însor cu ea, și așa-i drept, fiindcă, într-adevăr, fata 
mi-a salvat viaţa. Este o cale simplă și ușoară pentru a-mi 
depăși starea de neliniște ce m-a împins la drum, dar nu-mi mai 
doresc altceva decât liniște și pace. Poate n-ar fi rău dacă ţi-ai 
găsi și tu o femeie cu care să te însori și ţi-ai vedea de meseria 
ta, fiindcă de pe drumurile în lume nu mai este de învăţat nimic 
decât obiceiurile proaste și desfrânarea. 


343 


Ridicându-și brațele ca și cum ar fi vrut să se apere de 
vorbele mele, Antti a spus: 

— Firește că ai încă mintea încurcată dacă vrei să i se 
întâmple fratelui tău ce ţi s-a întâmplat ţie. Dar nu-ţi face griji, 
nefiind în stare de altceva, m-am logodit, iar numele miresei 
mele este Dorothea cea Puturoasă. Am fost înșelat, Mikael, și 
trebuie să-mi urmez mireasa, de aceea îmi iau acum rămas-bun 
de la tine. 

N-am înțeles ce-a vrut să spună. Abia după ce l-am întrebat, 
mi-a explicat că, scârbit de mâncarea slabă din casa 
domnișoarei Barbara, s-a rătăcit un pic pe la cârciumă și a primit 
trei guldeni de la sergentul care recruta mercenari pentru 
oastea împăratului, apoi a băut aproape toți banii, de aceea nu 
i-a mai rămas niciun gulden întreg. 

— Dar tu trebuie să mă înţelegi, Mikael, eram disperat, 
crezusem că ţi-ai pierdut minţile și am încercat să alung 
nefericirea din inima mea îmbătându-mă, deși urăsc de moarte 
beţia. Dar este drept că și tunul la care m-am angajat ca servant 
m-a îmbătat în aceeași măsură ca și berea. Gândește-te, doar 
pentru a fi deplasat este nevoie de doisprezece cai sau de zece 
boi, și cu toate că de el se ocupă opt servanțţi, treaba nu se 
isprăvește niciodată. Sergentul împăratului a fost nespus de 
prietenos și mi-a povestit lucruri nemaipomenite despre Italia și 
despre ducatul de Milano, unde cresc fructe de aur. La drept 
vorbind, nu mă prea omor după fructe, ci mai degrabă după o 
ciozvârtă afumată de porc sau de berbec și poate că nu m-aș fi 
logodit cu armata împăratului dac-aș fi fost treaz, iar în ţara asta 
berea-i mai tare ca oriunde. Și tu ai spus că este în zadar să 
plângi după laptele răsturnat, așa că dă-mi iertare, dar mai bine 
să dorm lângă un tun decât în patul unei femei gâlcevitoare. Cât 
despre mireasa ta, de cum ne-am văzut am înţeles, atât eu cât 
și ea, că nu ne-am suporta prea multă vreme unul pe altul în 
aceeași casă. Dar mă voi întoarce peste un an, până atunci 
poate că vei fi iarăși sănătos și vom porni din nou împreună să 
rătăcim prin lume. 

Așa a plecat Antti în războiul împăratului Carol Quintul din 
Italia și Franța, iar eu am rămas cu Barbara, care m-a îngrijit cu 
multă râvnă și nu m-a pierdut din ochi nicio clipă, iar dacă am 
fost uneori neliniștit, a trimis degrabă după bărbier să-mi ia 


344 


două cupe de sânge. De fiecare dată când mi se lua sânge, 
neliniștea mea se risipea și pluteam ca în vis. Ea nu făcea 
altceva decât să-mi împlinească destinul, împlinindu-și-l 
totodată pe al ei, fiindcă în vis i se poruncise să-și caute 
bărbatul în pădure. 

Când am fost din nou în stare să merg pe picioare, m-a pus 
peste lada ei de drum și m-a dus cu o căruţă trasă de boi la casa 
părinţilor din bunul oraș Memmingen. Armurierul avea cinci 
copii, Barbara fiind cea mai mică și singura fată. Trei fraţi mai 
mari erau în slujba împăratului ca armurieri. Al patrulea, un 
băiat posomorât, era ucenic la tatăl său și urma să moștenească 
armurăria. Casa lor, depărtată de străduţele înguste, se afla în 
apropierea pieței, bisericii și primăriei. Părinţii bătrâni ai 
Barbarei m-au întâmpinat cu prietenie, nevenindu-le să creadă 
că o astfel de minune i se putuse întâmpla fetei lor, de-și găsise 
un bărbat tânăr și învăţat în inima pădurii, fiindcă ei se 
obișnuiseră cu gândul că Barbara va rămâne fată bătrână. 

Dar eu trăiam abătut, într-un soi de întunecare a minții, 
neputându-mi aduce aminte de viața de până atunci. Incet, 
încet îmi reveneau totuși unele imagini din trecut, dar se 
pierdeau repede. Barbara era foarte blândă cu mine, dar, în 
același timp, ea hotăra totul și eu nu trebuia să mă gândesc la 
nimic sau să-mi fac vreo grijă pentru existența mea. Dacă 
timpul trecea prea încet, coboram în atelierul armurierului și 
încercam să leg două vorbe cu el și să îl ajut la lucrurile mai 
simple, bunăoară să cioplesc patul de lemn al armelor de foc. 
Dar el n-avea chef să mă înveţe meseria lui și nici să stea de 
vorbă cu mine, fiindcă era un bărbat tăcut, care-și arăta fără 
voie nerăbdarea de a mă vedea plecat cât mai repede din 
atelierul lui, iar Barbara venea imediat să mă ia de la tatăl ei, de 
îndată ce observa că m-am dus acolo, și mă punea să-i ţin 
ghemul de lână sau să încerc veșmintele pe care le cosea 
pentru mine. Dacă încercam să merg în piaţă sau la biserică, 
alerga după mine și mă aducea acasă certându-mă blând și 
spunând că sunt prea slăbit ca să ies din casă. 

Așa au trecut două luni și frunzele plantelor agățătoare din 
curte au început să fie ruginii. Intr-una din acele zile, Barbara a 
venit sfioasă în odaia mea și, după o oarecare ezitare, privindu- 
mă hotărâtă cu ochii ei verzi-gălbui, a spus: 


345 


— Te-ai făcut bine, Mikael, și ești în putere. Să-mi spui ce ai 
de gând să faci mai departe, fiindcă nu se cade ca un străin 
neștiut de nimeni să trăiască în casa părinţilor mei și să se 
înfrupte din pâinea lor nu se știe câtă vreme. Nu te silesc să mă 
iei de nevastă dacă tu nu vrei, fiindcă știu că nu-i bine să te 
folosești de slăbiciunea unui om. Ești liber să pleci unde vrei, îţi 
dăruiesc toate veșmintele pe care ţi le-am cusut și-ţi spun că nu 
trebuie să te crezi dator cu ceva faţă de mine. Dar știu că ești 
singur pe lume, că n-ai nici părinţi, nici prieteni, nici casă unde 
să te întorci. De aceea îndrăznesc să te întreb: de ce n-ai 
rămâne cu mine? Am putea să ne căsătorim de Ziua Tuturor 
Sfinţilor, am împărţi patul împreună, inima mi-e acum plină doar 
de tine, iar dacă vei pleca, nici nu știu ce voi mai face cu viața 
mea. 

Mi-a întins apoi o cămașă cusută și brodată de ea și mi-a pus 
la gât un lanţ de cupru cu un medalion cu imaginea unui sfânt. 
Mâinile ei au alunecat calde pe gâtul meu, fața aproape i s-a 
îmbujorat, pistruii s-au topit, au rămas doar ochii verzi-gălbui, 
care sorbeau puterea din mine și mă dominau. Am îmbrăţișat-o, 
i-am sărutat gura și i-am spus: 

— Sunt în puterea ta, Barbara, n-am altă cale de ales. Vreau 
să împart cu tine patul de nuntă, să-mi unesc soarta cu a ta, dar 
n-aş vrea să-ţi pară rău mai târziu de nebunia pe care o faci 
acum. Poate că sunt un om blestemat și aduc nenorociri celor 
pe care-i iubesc. 

Dar ea n-a luat în seamă ultimele vorbe și m-a îmbrățișat cu 
înflăcărare și m-a sărutat de multe ori. Apoi a spus: 

— Fericită mi-e inima că de bunăvoie ai primit să te însori cu 
mine și-ți promit că voi fi femeia ta credincioasă și bună. Poate 
nu înţelegi nerăbdarea cu care aștept Ziua Tuturor Sfinţilor, dar 
încă din copilărie mi-am dorit cu ardoare un bărbat al meu. In 
oraș sunt puţini bărbaţi. Ucenicii nu se căsătoresc până nu ajung 
mari meșteri, așa că de cele mai multe ori se întâmplă să-și facă 
o familie abia când sunt bătrâni, iar cei mai curajoși bărbați 
pleacă în războaie, de unde se întorc bolnavi de boala franceză 
și fără niciun chef de viaţă. De aceea, aș zice că-i o minune 
dumnezeiască, fiindcă mă iubești, cum simt eu, chiar dacă nu 
mi-o spui. Vom merge la tatăl meu, care mi-a făgăduit o dotă 


346 


bună și am să vorbesc eu în numele tău, fiindcă ești sfios și 
stângaci la vorbă. 

Așa a devenit Barbara logodnica mea și nu am regretat 
niciodată, chiar dacă mai înainte de Ziua Tuturor Sfinţilor am 
înţeles că trecuse de mult de prima tinereţe. Dar era de ajuns să 
se uite la mine cu ochii ei de pisică și căpăta de îndată altă 
înfățișare. Se făcea frumoasă, trăsăturile aspre ale chipului i se 
îndulceau, pistruii dispăreau, dinţii se albeau ca zăpada, iar eu 
rămâneam agăţat de privirea ei ca și cum aș fi fost vrăjit. Nu 
mai puteam trăi fără ea, îi urmăream fiecare pas, tânjeam după 
ea când nu era aproape de mine, eram gol de gânduri când 
eram împreună cu ea și doar la ea mă gândeam când nu era 
lângă mine. Poate că supunerea mea era din pricina vremii 
îndelungate în care fusesem bolnav, a slăbiciunii mele trupești și 
pentru că mă obișnuisem ca altcineva să gândească și să ia 
hotărâri pentru mine. Dar începusem s-o iubesc, de aceea îi 
ceream părerea pentru orice lucru, oricât de neînsemnat, și mă 
temeam să nu se schimbe. Căci oricând se făcea urâtă și de 
temut. Observasem că tatăl, mama și fratele ei se străduiau să-i 
fie pe plac, ca și cum le-ar fi fost frică de ea. 

Mai observasem că nu ieșeau din casă decât dacă n-aveau 
încotro și duceau o viaţă foarte simplă, evitând să-și întâlnească 
vecinii ori să le vorbească. Stăpânul casei abia de schimba două 
vorbe cu clienţii, iar în casa lor luau masa într-o tăcere deplină, 
și nici rugăciunea de mulţumire pentru binecuvântarea 
bucatelor nu era rostită. Într-adevăr, viaţa le era foarte simplă, 
cu mâncare puţină și cu bere slabă. Țineau post de trei ori pe 
săptămână, iar la biserică nu se duceau decât duminica, 
nemaizăbovind după liturghie în piaţă ca alţii să stea de vorbă 
cu oamenii, ci întorcându-se degrabă acasă. De fapt, n-aveam 
de ce să mă plâng, fiindcă Barbara se îngrijea să nu-mi lipsească 
ouăle, smântână, untul, ca să mă înzdrăvenesc, în timp ce ai 
casei se mulțumeau doar cu o mâncare sărăcăcioasă. Dacă 
îngăduiau totuși această abatere de la obiceiurile casei, o 
făceau din toată inima, chiar dacă toată familia armurierului 
avea un aer posomorât și ursuz. 

După ce m-am întremat, am început să tânjesc după liturghia 
zilnică de la biserică, după cărți și după societatea cărturarilor. 
Am rugat-o pe Barbara să se plimbe cu mine prin oraș și să-mi 


347 


facă cunoștință cu oameni învăţaţi, pentru că aveam nevoie să 
schimb o vorbă cu cineva după perioada aceea de nepăsare. De 
câteva ori, m-a însoţit la biserică și o dată chiar am făcut 
împreună o plimbare ceva mai lungă și am înconjurat zidurile 
cetății, dar niciodată oamenii pe care i-am întâlnit în drum n-au 
salutat-o pe Barbara, deși bănuiam că toţi se cunoșteau între ei 
într-un oraș atât de mic. lar dacă am întrebat-o despre oamenii 
din oraș, ea a schimbat mereu subiectul, de unde am înţeles că 
nu voia să-i cunosc. Nu m-am gândit la ceva rău, am bănuit că 
voia să mă obișnuiesc mai întâi cu orașul. Probabil că Barbara 
ținea să mă păstreze doar pentru ea cât mai era vreme, pentru 
că, după ce vom fi unul al celuilalt, se va sătura să mă tot aibă 
prin preajmă, așa mi-am spus. Nu mă gândeam la viitor, îmi 
trăiam doar clipa, obosit de încercările de până atunci, care-mi 
tulburau mintea ca un vis urât, pe care aș fi vrut să-l uit. 


5 


Înainte de Ziua Tuturor Sfinţilor, când în casă se făceau de zor 
pregătirile de nuntă, pentru prima oară Barbara s-a arătat 
obosită de prezența mea, mi-a strecurat un ban de argint în 
mână și m-a trimis la cârciumă să beau bere. Bucuros de 
poruncă, m-am dus degrabă la cârciuma numită La colțul 
mistrețului, care se afla lângă primărie, într-o pivniţă răcoroasă 
vara și călduroasă iarna, tocmai cum trebuie să fie o cârciumă 
adevărată. 

Trăisem multă vreme departe de oameni și m-am simţit cam 
descumpănit după ce am intrat, fiindcă în cârciumă s-a făcut 
deodată tăcere și toate privirile s-au aţintit spre mine. Dar eram 
îmbrăcat cuviincios cu veșminte tesute și cusute de Barbara, 
așa că, fără nicio teamă, m-am așezat într-un capăt al mesei, 
unde era loc liber și i-am cerut cârciumarului o halbă din cea 
mai bună bere. El a șovăit și a șters îndelung masa cu șorţul de 
piele, mai înainte de a se hotări să meargă la butoiul cu bere. 
Mi-a adus apoi halba cu bere și a trântit-o cu putere pe masă în 
așa fel încât spuma s-a revărsat pe genunchii mei. Tinerii de la 
celălalt capăt al mesei au șușotit, iar unul dintre ei a scuipat pe 


348 


jos privindu-mă cu dispreţ, dar nu m-am supărat, fiindcă se 
vedea după veșminte că nu este decât o calfă. 

Atenţia mi-a fost atrasă de un bărbat tânăr din mijlocul 
grupului, în fața căruia era o carte deschisă. Purta un toc de 
aramă pentru ustensile de scris la cingătoare și o vestă scurtă 
cu mâneci bufante, croită după modă. Dar nu veșmintele m-au 
impresionat cel mai mult, ci privirea lui îndrăzneață și deschisă. 
Ochii mari, strălucitori, încadraţi de sprâncene negre și stufoase 
îi dădeau un aspect de om puternic și înţelept. Tocmai dădeam 
să sorb din halba cu bere, când el i-a îndemnat pe comesenii lui 
să păstreze tăcere, apoi, cu glas limpede, a continuat lectura 
întreruptă la sosirea mea. Am ascultat atent, textul mi se părea 
cunoscut. Mi-a trebuit totuși un oarecare timp până să-mi dau 
seama că este din Noul Testament, dar în limba germană. Am 
fost atât de uimit când am înţeles despre ce este vorba, că am 
tresărit și, fără voie, mi-am făcut cruce. Cititorul s-a simţit jignit 
de reacția mea, și-a întrerupt lectura, și-a încruntat sprâncenele 
și mi-a spus: 

— Dacă ești străin de orașul Memmingen și ţi-e teamă să 
asculți cuvintele sacre ale lui Dumnezeu în limba germană, 
nimeni nu te împiedică să mă denunţi la primărie și la biserică. 
Ca să știi mai bine pe cine trebuie să-l denunţi, află că numele 
meu este Sebastian Lotzer, iar tatăl meu este blănar. Lucrez în 
atelierul lui, în rest mă ocup cu explicarea cuvântului lui 
Dumnezeu în limba pe care oamenii acestui neam sunt în stare 
să o înțeleagă. 

Cei care erau împreună cu el au început să se agite, au 
șușotit între ei, apoi au spus: 

— Să-l azvârlim în stradă pe acest preot căcăcios și să-i 
zdrobim oasele, ca să știe la ce să se aștepte dacă mai rămâne 
multă vreme în orașul nostru. Oare bărbatul acesta palid nu-i 
cumva logodnicul Barbarei Buchsenmeister? De unde dracu' a 
apărut? 

Vorbele lor m-au lovit, dar n-am vrut să mă cert cu ei. M-am 
ridicat și m-am îndreptat spre ușă. Totuși, înainte de a ieși, am 
spus în apărarea mea: 

— Numele meu este Mikael Pelzfuss. Am studiat la înalta 
Universitate din Paris și am titlul de baccalaureus artium. Astăzi 
este pentru prima oară când, după o îndelungă suferință, am 


349 


intrat într-o cârciumă ca să beau o halbă cu bere. Oare ce motiv 
aveţi voi de mă urâţi atât de aprig? Poate că s-au schimbat 
vremurile cât am fost bolnav, dar cred că era firesc să fiu uimit 
auzind textul atât de cunoscut al Noului Testament, citit în limba 
germană de un laic, și să trag concluzia că Diavolul mi-a ispitit 
urechile pentru a-mi pune credința la încercare. N-am nimic 
împotriva domnului Sebastian Lotzer care răspândește cuvântul 
sfânt al lui Dumnezeu, chiar dacă nu-i preot. 

Sebastian Lotzer mi-a zâmbit și a spus: 

— Trebuie să fi fost multă vreme bolnav dacă nu recunoști 
semnele timpului nostru. Vino lângă noi și ascultă cuvântul 
Evangheliei! Am cumpărat împreună cu prietenii mei această 
carte sfântă la prețul cu care se cumpără un cal. Intr-adevăr 
este, Noul Testament, tradus în limba germană de doctorul 
Luther. Nu-i o invenţie diabolică, dimpotrivă, Satana a luptat din 
toate puterile pentru a-l împiedica pe eruditul doctor Luther să o 
săvârșească, numai că el nu s-a lăsat și l-a împroșcat cu 
cerneală. Cu toate că demonii și preoţii n-au dorit-o, această 
carte sacră a fost totuși publicată și acum oricare om cinstit o 
poate citi. Te asigur că n-am întâlnit în ea un rând sau un cuvânt 
prin care să se interzică mirenilor să se împărtășească din 
Biblie. 

Cei cu care se afla împreună la masă n-au fost de aceeași 
părere și au spus: 

— Sebastian, nu-l chema printre noi pe acest bărbat care, 
după ce că-i palid ca ceara, mai este și mirele Barbarei cu părul 
roșu! lar dacă vrea totuși să se alăture societății noastre 
evanghelice, să plătească mai întâi un rând de bere pentru 
toată lumea! 

Mi-a fost rușine de sărăcia mea și am spus: 

— Nu mă dispreţuiţi, oameni buni, chiar dacă n-am decât un 
bănuţ de argint în pungă! Am fost jefuit la drumul mare pe când 
călătoream spre Țara Sfântă și poate că niciodată n-aș fi ajuns 
în orașul vostru, de nu mi s-ar fi întâmplat acest necaz. Dar vă 
voi oferi bucuros de băut când voi avea bani din nou. lar dacă 
sunt un străin în oraș, asta nu-mi micșorează nici credinţa, nici 
nevoia de a mă afla printre oamenii care caută înţelesul sfintelor 
scripturi. 


350 


În felul acesta am fost eu primit în societatea lui Sebastian 
Lotzer și am ascultat pentru prima dată o cu totul altă 
interpretare a textului biblic. Atât Sebastian, cât și prietenii lui, 
care erau ţesători, nu erau preocupaţi în mod special de 
salvarea sufletelor lor. Ei căutau dovezi. Trebuiau plătite bisericii 
zeciuiala mare și zeciuiala mică? Trebuiau adorati sfinţii? Scria 
undeva în Biblie despre Purgatoriu și despre rugăciunile 
mijlocitoare? Aveau oare dreptul călugării și călugărițele din 
mănăstiri să facă ghildelor nefericiţilor ţesători concurenţă, 
neplătind impozite și vânzând postavul lor la preţuri mai mici? 
Sebastian Lotzer a spus cu îndrăzneală că nimic din ceea ce nu 
este scris în cartea sfântă nu trebuie crezut și plătit. Cât despre 
mănăstiri, a adăugat, ele sunt o lucrare a Diavolului, bune doar 
pentru a-i supăra și nedreptăţi pe artizanii cinstiţi și pe oamenii 
săraci, fiindcă ţesătorii, care trebuie să suporte concurenţa 
atelierelor de țesătorie din marile mănăstiri, abia mai pot să-și 
întreţină familiile. Și a continuat: 

— Justiţia divină e mai presus de justiţia bisericii și a 
împăratului, fiindcă biserica nu este decât o instituție umană, iar 
împăratul este ales de oameni. Mi-am bătut capul zile și nopţi 
de-a rândul ca să înţeleg ce înseamnă justiţia divină și pot 
spune fără teamă că orice om cinstit poate să priceapă cuvântul 
lui Dumnezeu, cel care a fost scris în Biblie. N-a fost voia bunului 
Dumnezeu ca în dosul zidurilor mănăstirii călugării să se îngrașe 
ca porcii, în timp ce oamenii din orașe abia câștigă o bucată de 
pâine. Prin sângele lui Hristos au fost răscumpărate toate 
păcatele lumii, de aceea toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu. 
Nu există episcopi, preoţi, călugări și principi în faţa lui 
Dumnezeu și pentru fiecare om există dreptate. Omul trebuie 
să-și deschidă ochii la semnele timpului, fiindcă și răbdarea are 
limitele ei. 

Pierzându-și la un moment dat răbdarea, cârciumarul de la 
Colțul mistrețului, care până atunci ascultase comentariile cu 
viu interes, a strâns halbele goale, a șters masa și a spus: 

— Gata, Sebastian, nu mai dau nimic pe datorie! De te-ar auzi 
taică-tău, ţi-ar înmuia el oasele-n bătaie. Du-te mai bine și 
citește-n altă parte, fiindcă asemenea erezii nu mi-a fost dat să 
aud până acum, și nici nu cred că le este îngăduit mirenilor să 
comenteze scrierile sfinte. Dar acum chiar trebuie să plecaţi de 


351 


aici, fiindcă îndată or să apară burghezii din corul orașului să-și 
repete coralele, și nu se cade ca ucenicii să stea la aceeași 
masă cu ei, chiar dacă scrie sau nu scrie despre asta în Biblie. 

După ce a înfășurat cu grijă preţioasa lui carte într-o bucată 
de pânză și și-a pus-o sub braţ, Sebastian Lotzer a ieșit din 
cârciumă împreună cu prietenii lui. l-am însoţit, iar el, după ce a 
blestemat pe săturate plecarea nepotrivită, mi-a spus: 

— Mikael Pelzfuss, am putea fi prieteni! În oraș, nu cunosc pe 
nimeni cu care să discut despre toate lucrurile mai puţin 
obișnuite ce-mi trec prin minte. N-am făcut eu prea multă 
școală, ce-i drept, dar am învăţat limba latină de unul singur și, 
mai înainte de a fi apărut această carte nepreţuită, am citit o 
bună parte din Biblie în latină. Dar de vorbit, n-am vorbit cu 
nimeni până acum, de aceea aș fi foarte bucuros dacă ai vrea să 
discutăm în limba latină. 

După ce și-a luat rămas-bun de la prieteni, care au plecat fără 
prea multă tragere de inimă la atelierele unde lucrau, Sebastian 
m-a invitat în casa tatălui său. Marele meșter blănar era în 
atelier și tocmai tăia cu ușurință o blană prețioasă ce urma să 
servească de guler la mantia unui om bogat. Semănau bine 
între ei tatăl și fiul, amândoi aveau o privire deschisă și ochii 
mari, strălucitori. 

— Mi-am găsit un prieten pe plac, a spus Sebastian, 
prezentându-mă tatălui său. Nu-i din oraș, dar este un tânăr 
instruit și distins, de aceea v-aș ruga, tată, să nu fiți supărat 
dacă astăzi nu voi continua lucrul în atelier și voi sta de vorbă cu 
el. 

Meșterul Lotzer s-a uitat lung la mine, cântărindu-mă din 
privire, și mi-a spus: 

— Fii binevenit în casa mea, Mikael Pelzfuss! Dar nu-i aduce 
nefericire fiului meu! El este încă foarte tânăr, nestăpânit și 
grăbit să arunce vorbele mai înainte de a le chibzui. Încearcă să- 
| domolești! Știu că meseria de blănar nu i se potrivește, pentru 
că Sebastian mânuiește mai bine pana de gâscă decât cuțitul de 
tăiat pielea, dar acum se află în dușmănie cu toată lumea și asta 
cam de multă vreme. Aș fi vrut să fie judecător, de aceea i-am 
găsit un post de caligraf la judele primăriei, dar acesta s-a 
scârbit de încăpățânarea tânărului meu fiu, așa că nu mă mai 
încumet să-l trimit la Universitatea din Bologna pentru ca să 


352 


înveţe științele juridice cum mă gândeam, fiindcă băiatul acesta 
al meu nu-și poate ţine gura și mi-e teamă să nu cadă pe 
mâinile Sfintei Inchiziţii. Eu însumi am un spirit liberal, dar 
respect ce gândesc alţii. Tânărul meu fiu nu vede încă diferența 
între „a gândi” și „a gândi cu glas tare”. 

Dar Sebastian și-a îmbrățișat tatăl și i-a zâmbit, iar acesta s-a 
arătat foarte mulțumit privindu-și băiatul, de unde am înțeles că 
n-ar putea fi supărat pe Sebastian, și cred că nimeni nu s-ar 
supăra pe un tânăr ca el și oricine i-ar fi dat cu ușurință iertare 
pentru toate vorbele îndrăzneţe pe care le-ar fi spus. M-a 
condus în camera lui, în care avea o mulţime de cărţi, o sobă de 
faianţă gri-albăstruie și un pat acoperit cu o cuvertură de blană 
lucitoare. Am înțeles că familia lui era bogată. Nu suferise 
niciodată de frig și nu dusese lipsă de nimic. Poate că de aceea 
îi venea ușor să se joace cu gândurile. Alţii nu au timp niciodată, 
fiindcă se gândesc mereu doar la ce vor mânca mâine, unde vor 
înnopta și cu ce se vor acoperi. A vorbit cu pasiune, sărind de la 
un lucru la altul cu ușurința unui mare orator, nelăsându-mă să 
rostesc o vorbă. Am găsit totuși un moment când și-a tras 
răsuflarea și i-am spus: 

— Sebastian, știi poate că mă voi însura sâmbătă cu Barbara, 
fiica armurierului. În oraș n-am niciun prieten care să mă 
însoțească la altar. Dacă vrei să fii prieten cu mine, cel puţin așa 
ai spus, te rog, fii martorul și invitatul meu de onoare la nuntă, 
ca să nu mă simt stingher printre oamenii străini ai acestui oraș. 

| s-a umbrit chipul, și-a mușcat buzele și s-a ferit de privirea 
mea. Apoi a spus: 

— Mikael, oare știi bine ce faci? O cunoşti îndeajuns pe 
această Barbara cu părul roșu, îi cunoști bine familia? Oare tu 
nu ai aflat nimic despre faima ei proastă, care i-a făcut pe toți 
oamenii de ispravă din oraș să rupă legăturile cu familia 
armurierului? Bine, dar ea a fost obligată să rostească un 
jurământ de purificare în faţa tribunalului ecleziastic! Crede-mă, 
Barbara Buchsenmeister este foarte rău văzută aici în oraș și 
nimeni nu crede că fără vrăjitorie ar fi putut să-și găsească un 
bărbat tânăr ca tine, iar unii nu se sfiesc să spună că tu însuţi ai 
fi ucenicul diavolului - fiindcă ești neobișnuit de palid, sau că 
ești un vânător de zestre care, din cauza neghiobiei, și-a ales 


353 


victimă tocmai familia blestemată a armurierului. De aceea, ţin 
să-ţi atrag atenţia că poate nu-i bine să te pripești. 

Vorbele lui mi-au limpezit multe lucruri pe care nu le știusem 
și poate că, doar din cauza bolii și a slăbiciunii, nu mă gândisem 
la acest mod de a le privi. În același timp, avertismentul lui m-a 
rănit, fiindcă eu eram pătruns de sentimentul că doar destinul 
ne hărăzise pe mine și pe Barbara să fim împreună. l-am 
povestit în mare despre întâlnirea din pădure și i-am cerut să-și 
justifice afirmaţiile pe care le făcuse despre Barbara. 

— Ea a fost întotdeauna diferită de alți oameni, chiar și în 
copilărie, a spus Sebastian cu glas șovăitor. Nimeni nu poate 
înţelege puterea misterioasă pe care o are asupra părinţilor ei. 

Jucându-mă cu lanţul de aramă de la gât, pe care mi-l dăruise 
Barbara, i-am spus: 

— Dar și tu ești diferit de alţii, Sebastian! Și tu ai o putere 
misterioasă asupra tatălui tău. El nu te va urgisi niciodată, chiar 
dacă are toate motivele să o facă. 

A râs, deși nu-i venea să râdă, și a spus: 

— Nu înţelegi sau poate nu vrei să întelegi. În copilărie, 
nimeni nu voia să se joace cu ea. Când încerca să se amestece 
printre ceilalţi copii, toţi o băteau, o trăgeau de cozi și o 
alungau. De aceea, s-a răzbunat odată pe un băiat și i-a făcut 
vrăji. Băiatul a fost lovit de trăsnet și a murit. Doar să stea 
Barbara în pragul casei și să se uite pe stradă, că îndată devine 
sterp sânul tinerelor mame ce-și alăptează pruncii. lar femeii 
unui negustor de mirodenii care a suduit-o, i-au apărut pe mână 
trei pete negre de îndată ce Barbara și-a ridicat ochii să o 
privească. Nimeni nu dorește să se uite în ochii ei și nu mă 
îndoiesc că doar ochii ei te-au vrăjit, Mikael, dacă nu ai observat 
tu că de mult această fată nu mai este la prima tinereţe, că are 
păr roșu, dinţi stricaţi în gură și că-i urâtă. 

— Sebastian, am rostit eu, poate că-i adevărat ce spui, dar 
dragostea în sine e oarbă și la fel ca o vrajă. N-ai să-mi spui că o 
mamă nu-și iubește cu aceeași ardoare copilul, fie el frumos sau 
urât. Fiecare vorbă pe care mi-ai spus-o a fost ca un cuţit în 
inima mea, fiindcă în ochii mei Barbara nu-i urâtă. Este o fiinţă 
de o căldură și de o bunătate neobișnuită, are o piele albă, 
frumoasă, ochi verzi și mari, eu îi iubesc chiar și părul roșcat, 
care poate altora le e nesuferit și-ţi spun că nu de banii tatălui ei 


354 


am fost atras eu, ci de frumusețea Barbarei și vreau să trăiesc 
împreună cu ea așa cum trăiește oricare alt bărbat cu femeia 
care-i este dragă. Dacă vrei, într-adevăr, să fim prieteni, cere-ţi 
iertare pentru vorbele pe care le-ai spus despre ea! Pe mine poţi 
să mă lovești cum vrei și să mă învinuiești de toate blestemăţiile 
din lume, n-am să mă supăr, fiindcă nu sunt decât un străin în 
oraș, dar nu lovi în Barbara! 

Mă înflăcărasem și, la drept vorbind, eu însumi eram uimit de 
lucrurile nerostite până atunci, care erau adevărate, fiindcă o 
iubeam mult pe Barbara și voiam din toată inima să trăiesc 
împreună cu ea, chiar dacă acest lucru era ciudat pentru toată 
lumea și chiar pentru mine. Sebastian n-a putut să mi se 
împotrivească. Inima lui generoasă a fost mai puternică decât 
bunul simț burghez. M-a îmbrățișat și mi-a făgăduit că va veni în 
haine de sărbătoare la nunta mea și mă va conduce la altar. Și 
pentru că vremea începuse să se schimbe, iar dinspre colinele 
alpine să sufle vântul rece, mi-a împrumutat ca să port până la 
biserică și de la biserică până acasă o tunică tivită cu blană 
argintie de vulpe. 

N-aș putea spune nimic rău despre nunta mea, pentru că în 
ziua aceea am fost fericit și oarecum orb, și n-am văzut nicio 
prevestire rea în faptul că lumea care privea cu încrâncenare 
procesiunea n-a găsit de cuviință să rostească urările cuvenite 
pentru ceremonia de nuntă. În faţa casei armurierului s-au 
împărţit bani săracilor din oraș și li s-a dat mâncare și băutură 
pe săturate, după cum este obiceiul, iar toată casa a fost plină 
de invitaţi care s-au desfătat cu bunătăţile pregătite pentru 
nuntă, în sunete de trompete și răpăieli de tobe. Sebastian a 
băut mult vin și a schimbat vorbe jucăușe cu toate femeile, iar 
veselia lui s-a răspândit repede printre toţi nuntașii, care și-au 
uitat mutrele acre cu care veniseră și au petrecut cum se 
cuvine, spre marea mea uimire, dar și a Barbarei, ai cărei ochi 
verzi-gălbui îmi aruncau sclipiri tainice de câte ori o priveam, 
încât până la urmă, am început să-mi pierd răbdarea tot 
așteptând ca invitaţii să ne conducă spre camera nupţială. Am 
ajuns în odaia împodobită de sărbătoare. Mama Barbarei 
împreună cu femeia vecinului armurierului au dezbrăcat-o pe 
mireasă, în timp ce Sebastian a desfăcut încheietorile 
veșmintelor mele și a tras pantalonii de pe mine stropindu-mi 


355 


trupul cu apă sfinţită. Apoi am stat unul lângă altul, eu și 
Barbara, cu lumânările de cununie aprinse în mână. Eram 
mândru de trupul alb ca laptele și de sânii micuţi, feciorelnici, cu 
areole trandafirii ai miresei mele. 

Sebastian a oftat și mi-a spus că trebuie neapărat să-și 
găsească o mireasă, dar, tot privindu-mă și băgând de seamă ce 
frumos eram, a început să se îndoiască că-l va dori cineva de 
mire. Apoi s-a adresat nuntașilor și i-a întrebat dacă există 
printre ei vreo fecioară dornică să împartă cu el patul de nuntă 
ca să prindă curaj și s-o ceară de nevastă. Și a mai spus că, deși 
îi pare tare rău că nu sunt împărat, rege sau cel puţin duce, ca 
să adeverească și chiar să mă încurajeze pentru împlinirea 
datoriei de mire, mă sfătuiește totuși să nu-mi pierd răbdarea și 
să-mi văd de treabă. Astfel de glume a schimbat el cu nuntașii, 
cu mine și cu Barbara, apoi, într-un sfârșit, toată lumea a plecat, 
și am fost lăsaţi singuri. Doar în faţa ușii închise au rămas 
cântăreții până noaptea târziu, ca să nu ajungă la urechile 
nuntașilor plânsul și suspinele miresei. 

Numai că Barbara nu a fost câtuși de puţin sfioasă ori 
temătoare, dimpotrivă, m-a iubit cu o patimă nebună, iar 
dimineața eram mai mult mort decât viu, și a început să-mi 
curgă sânge din nas, fiindcă nu mă refăcusem după boală. Dar 
am îndrăgit-o și mai mult decât până atunci, iar ea mi-a oprit 
curgerea sângelui cu oțet și m-a sărutat și m-a mângâiat cu 
ardoare. Veronika fusese miros de iarbă și vis limpede ca rouă, 
Barbara era ca o flacără. 

Zestrea Barbarei a fost bogată în veșminte, ștergare, 
cuverturi, perne, vase de bucătărie și tot felul de lucruri de care 
este nevoie într-o casă. Pe lângă toate astea, bătrânul meșter 
armurier a numărat cu atenţie cincizeci de guldeni de Rin, i-a 
pus într-o pungă de piele și mi i-a dat. Dar când am vrut să-l 
îmbrăţișez ca pe un tată, s-a retras stânjenit, iar după două 
săptămâni am înţeles clar că atât el cât și fiul lui cel mic doreau 
din tot sufletul să mă vadă plecat din casa lor împreună cu 
Barbara. Această potrivnicie, pe care ei o arătau în diferite 
chipuri în momentele când Barbara nu-i putea vedea, îmi 
tulbura mintea și inima, de aceea am început să caut de lucru în 
oraș, pentru a putea închiria o locuință pentru mine și femeia 
mea. Dar eu nu aparţineam nici unei ghilde și pe deasupra eram 


356 


străin. Toate ușile mi se trânteau în faţă de îndată ce apucam să 
rostesc două vorbe, toţi mă întâmpinau cu dispreţ, până când 
am început să mă simt un parazit al societăţii, pe care oamenii 
respectabili nu-l pot suporta în mijlocul lor. Doar Sebastian îmi 
era prieten, dar și el voia doar să discute punctele cele mai 
sensibile legate de pasiunea lui arzătoare pentru justiţia divină, 
iar cum eram atras mai mult de problemele teologice decât de 
cele justițiare, de cele mai multe ori noi vorbeam despre lucruri 
diferite când interpretam cuvintele clare ale Bibliei. Prietenii lui, 
țesători ignoranţi, mă ocoleau, pizmuindu-mă totodată pentru 
prietenia pe care mi-o arăta Sebastian și numindu-mă în 
continuare bărbatul cel palid, deși între timp mă înzdrăvenisem 
de-a binelea și-mi recăpătasem culoarea sănătoasă a feţei. 

Toate acestea se răsfrângeau dureros asupra mândriei mele 
de bărbat, începusem să fiu disperat și apăsat de neputinţa de a 
pleca din casa armurierului căruia îi mâncam mai departe 
pâinea. Fără ca Sebastian să știe, m-am dus într-o zi la tatăl lui 
și l-am rugat să mă primească ucenic și să mă înveţe meseria 
lui. El mi-a pus în mână un cuţit de tăiat piei și o blană de 
zibelină, arătându-mi de unde să tai. M-am străduit să tai cât 
mai bine cu putință, dar el mi-a luat repede cuțitul din mână și 
mi-a spus că se vede că n-am niciun pic de îndemânare pentru o 
astfel de meserie. Tatăl lui Sebastian m-a recomandat totuși 
unui apotecar, un bărbat zgârcit și ignorant, care-și amesteca 
leacurile în taină și, fără îndoială, își amăgea clienţii. De aceea, 
după ce a înţeles că sunt un bun cunoscător al plantelor 
medicinale, nici n-a vrut să mai audă de un ajutor. Deși 
cunoșteam principiile de bază ale terapiilor practicate de ilustrul 
doctor Paracelsus, care oricum n-ar fi făcut mai mult rău 
bolnavilor decât tratamentele tradiționale ale medicilor din oraș, 
nu puteam practica medicina pentru că eram prea tânăr și nu 
aveam diplomă de medic. Ca să-i fac concurenţă bărbierului și 
să iau sânge de la bolnavi ar fi fost o prostie, iar s-o fac pe 
chirurgul sau să mă îngrijesc de animalele bolnave nu era de 
rangul unui om învăţat, deși aș fi putut, pentru că îmi aduceam 
bine aminte de învăţăturile înțelepte ale mamei Pirjo. 

Eram ca pe o corabie rătăcită pe timp de furtună, noaptea, în 
mijlocul mării înspumate, bâjbâind să găsesc un punct sigur de 
care să mă agăţ și tânjind după o bucăţică de pământ pe care 


357 


să-mi sprijin picioarele. Nu-mi doream decât liniște în inimă și o 
viaţă simplă cu femeia mea cu ochi verzi. Toate cele întâmplate 
după loviturile pe care le primisem în cap și după boala cea 
lungă erau ca într-un vis, ca în întuneric. Dar când se făcuse din 
nou dimineaţă și se risipise întunericul, m-am trezit naufragiat 
pe o stâncă stearpă, de pe care marea m-ar fi putut smulge în 
orice clipă, ca să mă piardă din nou în vârtejurile ei. 

Vremurile erau tulburi, împărăţia întreținea un război nesfârșit 
împotriva bogatului și puternicului regat al Franţei, în timp ce 
din nord și dinspre Confederație ajungeau în micuțul oraș 
Memmingen glasuri energice de eretici care reclamau 
purificarea bisericii. Orașul era copleșit de valurile de 
predicatori. Aproape că nu era zi de la Dumnezeu să nu apară în 
piața publică sau în faţa bisericii vreun călugăr fugit de la vreo 
mănăstire sau vreun pantofar rătăcitor și să predice împotriva 
tradițiilor sacre ale Bisericii și ale vieţii mănăstirești, cerșind mai 
apoi bani ca să-și continue drumul în alte orașe. Fulgerele lui 
Dumnezeu nu se abăteau asupra lor și niciun tribunal ecleziastic 
sau laic nu-i judeca, de teamă să nu fie stârnită mulţimea la 
revoltă. 

Dar vorbele acelor predicatori conțineau sămânţa răzvrătirii și 
răspândeau în tot imperiul o plagă spirituală căreia nimeni nu 
putea să-i scape, la fel cum nimeni nu poate să se ferească de 
molima ciumei care se răspândește chiar și prin praful uscat și 
prin respiraţie. Cu nepăsare ori cu gura căscată, mulțimea îi 
asculta pe acești predicatori murdari și râdea de ei, dar, fără 
voie, cuvintele lor li se întipăreau în minte, ca să le-o strice cu 
rătăcirea lor, iar cercetarea Bibliei se răspândea în straturile 
cele mai de jos ale societăţii cu o repeziciune neliniștitoare. Toţi 
se înfruptau cu lăcomie din fructul interzis, justificându-și apoi 
atitudinile condamnabile prin Sfânta Scriptură. 

Într-o zi, Sebastian mi-a făcut cunoștință cu vechiul paroh al 
bisericii orașului, un bărbat erudit, originar din cantonul St. 
Gallen al Confederaţiei Elveţiene. Din păcate, era un om 
arţăgos, grosolan și plin de erezie, chiar dacă nu se încumeta 
să-și arate direct simpatia faţă de propovăduitorii ideilor eretice. 
Era foarte curtenitor și se înconjura de tineri pe care-i invita 
acasă la el, îi servea cu bere și-i provoca la discuţii. Își 
argumenta părerile lovind cu pumnul în Noul Testament tradus 


358 


în limba latină de Erasmus, fiindcă nu-l putea suporta pe Luther, 
în schimb găsise în ţara lui natală, la Zurich, un eretic și mai 
aprig decât Luther. 

Işi propusese să plece de Anul Nou împreună cu Sebastian la 
Zurich, unde consiliul orașului hotărâse o dezbatere pentru 
clarificarea contradicţiilor dintre Biserica Catolică și susținătorii 
noilor doctrine. Ei m-au îndemnat să-i însoțesc, dar eu nu aveam 
niciun venit și trăiam de pe urma Barbarei. În plus, Barbara nici 
n-a vrut să audă de călătorie, fiindcă, a spus ea, nu și-a luat 
bărbat ca să-l vadă apoi cum își sparge capul încercând să 
doboare zidurile bisericii. Așa că am rămas în Memmingen și mi- 
am omorât timpul hrănind cu firimituri de pâine o pasăre verde 
închisă într-o colivie și privind prin fereastra cu sticlă verzuie 
acoperișurile caselor vecine, nemaiîndrăznind niciodată să cobor 
în atelier, unde armurierul și fiul lui m-ar fi întâmpinat cu priviri 
încărcate de blesteme. 

Dar într-o zi, nemaiputând să-mi ascund disperarea, am lăsat 
amarul din mine să se reverse pe când îmi sprijineam capul greu 
de gânduri pe genunchii femeii mele iubite. 

— Sunt, într-adevăr, un bărbat neputincios și singur pe lumea 
asta, i-am spus eu, fiindcă nimeni nu-mi spune o vorbă bună și 
nici să-mi întreţin femeia nu sunt în stare. Ai făcut o treabă tare 
proastă căsătorindu-te cu mine, Barbara! Poate cel mai bine ar fi 
să dispar din viaţa ta tot atât de repede cum am apărut. 

Dar ea mi-a mângâiat părul cu mâna ei fină și mi-a zis: 

— Nu te descuraja, Mikael, cred că toate se vor aranja nu 
peste multă vreme. Dacă vrei, am putea pleca împreună din 
oraș, sunt sigură că n-o să-mi pară rău. Am hoinări prin lume, 
casa noastră ar putea fi la rădăcinile unui copac, cerul ne va fi 
acoperiș, mie nimic altceva nu-mi va trebui în afară de 
dragostea ta. Dar ai răbdare, caligraful de impozite al primăriei 
este un beţiv căruia îi tremură de-acum mâinile. Mai repede 
decât bănuiești, o să i se întâmple o nenorocire, iar eu cred că Îi 
vei lua locul. Incearcă să-i câştigi prietenia, ajută-l să-și 
îndeplinească treburile, chiar dacă nu vei primi bani! În felul 
acesta, consilierii primăriei se vor obișnui cu prezenţa ta și nu te 
vor mai ocoli. Aș pleca eu din oraș împreună cu tine, dar 
vremurile pe care le trăim sunt rele, toate orașele au sărăcit și 
de lucru nu poţi găsi chiar așa de ușor pe niciunde. Mai bine să 


359 


alegi siguranţa, iar aici, în oraș, toată lumea îl cunoaște pe tatăl 
meu. Și pe mine mă cunoaște toată lumea, chiar dacă mă 
urăște. 

În timp ce-mi mângâia părul, am avut o senzaţie de apărare 
demult nemaiîncercată, dar vorbelor ei nu le-am dat prea mare 
importanţă. Totuși, am căutat să mă împrietenesc cu caligraful 
primăriei și acest lucru nu a fost prea greu. l-am oferit doar o 
bere la Coltul mistrețului. După aceea el m-a invitat de multe 
ori, mai întâi la biroul lui, apoi la întrunirile consiliului primăriei, 
autorizându-mă din ce în ce mai des să-l ajut în copierea 
protocoalelor, ca să se întoarcă mai repede la cârciumă, unde se 
simțea cu mult mai bine decât la primărie. M-am obișnuit să 
folosesc sigiliul orașului și m-am obișnuit cu discuţiile despre 
greutăţile și măsurile false pe care unii negustori le foloseau sau 
despre controlul preţurilor stabilite pentru a nu da curs 
concurenţei neloiale. Nici măcar o singură dată nu m-am gândit 
că monotonia unei ocupații atât de plictisitoare mi-ar putea 
tulbura spiritul, dimpotrivă, am început să-mi fac un ideal din 
perspectiva de a îmbătrâni caligraf în Memmingen, alături de 
soția mea, înconjurat de cărţi și de prieteni, la ce altceva să mai 
fi râvnit? În speranţa obţinerii acestor privilegii, mi-am dat toată 
silinţa să fiu pe placul consilierilor primăriei, înclinându-mă 
respectuos în fața lor, umblând mereu îmbrăcat cuviincios și 
folosind cea mai frumoasă caligrafie cu putință la întocmirea 
documentelor. Aspectul neglijent al caligrafului îndobitocit de 
băutură care mă folosea fără niciun fel de răsplată nu m-a 
mișcat câtuși de puţin și nu vedeam în el imaginea mea viitoare, 
chiar dacă îi invidiam funcţia publică și doream să se 
îmbolnăvească pentru a-i lua locul. După ziua sfântă de 
duminică sau după ziua de târg, îi tremurau mâinile și nu putea 
să ţină pana de scris, de aceea îl trimitea încă de dimineaţă pe 
un băiat să mă cheme degrabă la primărie. Niciun copil nu avea 
curajul să intre în casa armurierului, de aceea micuțul mesager 
îmi striga numele din toate puterile, iar eu trebuia să ies repede 
din casă, pentru că nu-mi plăcea să-mi fie strigat numele pe 
stradă. 

Sebastian s-a întors de la Zurich beat de exaltare și plin de zel 
împreună cu bătrânul paroh, în casa căruia s-au strâns apoi 
toate lepădăturile orașului ca să audă noutățile. Ulrich Zwingli, 


360 


faimosul pastor din Zurich, își exprimase convingerile în șaizeci 
și șapte de teze asupra libertăţii creștine, apărându-și-le de 
opresiunea bisericii atât de strălucit, încât nimeni nu fusese în 
stare să-l combată cu motive temeinice. 

— Dacă vreunul încerca să spună o vorbă, a povestit 
Sebastian, acest Zwingli îl străpungea cu privirea și-i aducea 
dovezi zdrobitoare, iar cei care ar fi putut să i se opună, au 
preferat să se abţină, fiindcă erau acolo destui bărbaţi zdraveni 
care ar fi fost în stare să-i azvârle-n fața primăriei, de-ar fi 
îndrăznit să se opună cuvântului sacru al Bibliei. Așa că 
reprezentanţii episcopilor, preoţii și călugării, care catadicsiseră 
să răspundă invitaţiei consiliului, au trebuit să părăsească sala 
cu urechile pleoștite și mutrele plouate ca niște câini bătuți, în 
timp ce Zwingli, profetul lui Dumnezeu, a rămas triumfător la 
catedră. Rezultatul acestor dezbateri este că acum Biblia e 
singura sursă de autoritate în materie religioasă și că fiecare 
credincios are dreptul să fie părtaș la interpretarea ei. Această 
hotărâre a fost dinainte redactată, urmând să devină lege în 
cantonul Zurich doar după victoria lui Zwingli, pentru că el a 
negat întotdeauna că ar fi discipolul lui Luther, după cum sunt 
dispuși să afirme dușmanii săi. 

— Nu-mi prea vine să cred, am spus eu, că Dumnezeu i-a 
acordat acestui om, care stârnește neliniște și gâlceavă, o mai 
mare grație divină decât sfinţilor patriarhi ai Bisericii sau tuturor 
sfinților binecuvântați, care s-au jertfit pentru El și au murit ca 
martiri. Zwingli este sclavul plăcerilor lui trupești, fiindcă a 
abandonat celibatul și s-a căsătorit. Și tare mi-e teamă că nici în 
alte privinţe nu este el o probă de sfinţenie. 

— Pacat că n-ai venit și tu cu noi acolo să-l fi văzut și să-l fi 
ascultat, a spus Sebastian. Te-ai fi convins că Sfântul Duh 
vorbește prin gura sa. El a promis că nu se va opri până ce nu 
va desăvârși tot ce și-a pus în minte, destăinuindu-le celor mai 
înfocaţi susținători ai tezelor lui că nu-și va găsi liniștea până ce 
toate altarele, imaginile sfinţilor și picturile nu vor fi îndepărtate 
din biserică, fiindcă biserica nu are nevoie de idoli, și până când 
mănăstirile nu vor fi transformate în școli și ateliere. Pe lângă 
Zwingli, Luther nu-i decât un conciliator inofensiv. Dacă Luther 
tolerează tot ce nu spune Biblia în mod lămurit, Zwingli propune 


361 


interzicerea categorică a tot ceea ce nu înseamnă porunca 
anume a Bibliei. 

— Asta chiar că-i de înțeles, am spus eu. Odată ce-au fost 
desfăcute parâmele și abandonată ancora de salvare a Sfintei 
Biserici, n-ar mai fi niciun motiv de păstrat lestul inutil. Să 
aruncăm atunci totul peste bord, să aruncăm și sfintele 
sacramente, să-l lăsăm pe Satana să umfle pânzele și să ne 
împingă unde i-o fi lui mai bine! 

Am spus asta mai mult pentru a-l incita la discuţie, dar 
Sebastian m-a privit ca un fanatic și a zis: 

— Dar spui adevăruri care nu crezi că se vor întâmpla! Se 
pregătește într-adevăr o mare furtună, cine are urechi să audă! 
Vor fi măturate toate vechile credințe care au stat la temelia 
împărăției lui Dumnezeu pe pământ. 

Bătrânul paroh Kristoffer a spus: 

— Papa însuși a dorit să concilieze cu Zwingli, promițând o 
purificare din interiorul bisericii, dar este zadarnic să purifici un 
edificiu în ruină. Trebuie să-l dărâmi, iar Zwingli, cercetând 
temeinic Apocalipsa Sfântului loan, a avut revelaţia că Biserica 
guvernată de papă este Antihristul. De altfel, sunt destule 
prevestiri care anunţă prăbușirea în curând a bisericii. In timpul 
când papa Adrian celebra liturghia de ziua Nașterii Domnului în 
acel cuib al ciumei din Roma, de pe una din colonadele 
catedralei s-a desprins o piatră care a căzut în faţa altarului. E 
un semn pe care orice creștin adevărat îl poate înţelege, numai 
că papa a găsit o altă explicaţie. El a spus că piatra a anunţat 
căderea Rhodosului. Numai că, absolut întâmplător, creștinii au 
fost tâlhăriţi, omorâţi și arşi de vii în Rhodos în ziua Nașterii 
Domnului, fiindcă Rhodosul se predase turcilor mai înainte. 

Auzind și asta, m-am ridicat în picioare și am spus: 

— Cred că Antihristul și-a făcut de-acum apariţia pe pământ. 
Când sfântul patriarh de la Roma ajunge să fie împroșcat de 
ocări și sfinţilor din biserici li se spune idoli, în timp ce turcii 
amenință lumea creștină, este destul de limpede că Satana i-a 
orbit pe oameni și s-a strecurat în spiritul lor. Chiar și acum, în 
ultima clipă, vă mai pierdeţi timpul în dispute și discordii, pe 
care nu le veţi regreta decât atunci când tropăiturile cailor 
hoardelor de turci vor răsuna și pe strada voastră și preoţii lor 
vor urla numele falsului lor profet din clopotniţele bisericilor. 


362 


Doi ţesători s-au ridicat enervaţi de pe scaune, iar unul dintre 
ei i-a spus lui Sebastian: 

— Acest Mikael Pelzfuss este îmbâcsit de otrava preoţilor și 
călugărilor și disprețuiește cuvintele clare ale Bibliei, pe care 
orice om cinstit poate să le înţeleagă. De ce nu i-am scoate noi 
ochii cu pumnii și nu i-am smulge papismul din vintre? Am putea 
astfel să-i salvăm sufletul mai înainte de a apuca el să 
stârnească discordii în sânul comunităţii noastre evanghelice. 

Sebastian mi-a luat însă apărarea și am ajuns acasă cu bine, 
dar mintea îmi era înfierbântată de cele auzite. A doua zi, 
trecând peste prejudecățile localnicilor, a venit în casa 
armurierului să mă vadă și mi-a vorbit, încercând să-mi schimbe 
părerile. Barbara îl asculta tăcută și privea când spre unul, când 
spre altul, cu ochii ei verzi-gălbui. M-am opus argumentelor lui 
Sebastian și am spus: 

— De o mie cinci sute de ani stă neclintit edificiul Sfintei 
Biserici, întărit și primenit de sângele sfinţilor martiri. Papa 
Adrian este un bărbat sever și cucernic, care nu cere decât 
purificarea bisericii și alungarea negustorilor din templu. Insă 
biserica este pierdută dacă fiecare pantofar și fiecare fierar 
citește Biblia și o interpretează după cum îl duce mintea. 

Sebastian a rostit: 

— Sfinţii apostoli au fost neștiutori de carte și pescari, iar 
Dumnezeu și-a trimis unicul fiu să se nască în casa unui lemnar. 
Biserica și universitatea n-au făcut altceva decât să complice 
mesajul simplu al sfintelor scripturi. Eu am scris două pamflete 
întru apărarea oamenilor simpli, care au dreptul să tălmăcească 
după puterile lor cuvântul lui Dumnezeu. Sper să găsesc un 
tipograf care să mi le primească. 

— Sebastian, am stăruit eu, dacă oamenii își vor pierde 
credinţa în Sfânta Biserică și în sacramente, își vor pierde 
credinţa în orice și nu va mai fi decât păcat și pierzanie în lume, 
iar creștinătatea se va nărui. Sunt de-acum oameni care nu mai 
respectă zilele de post și își bat joc de lucrurile sacre, 
justificându-și  blestemăţiile cu ajutorul Sfintelor Scripturi. 
Desfrânaţii și avarii practică evanghelismul pentru a nu plăti 
zeciuiala. Ţesătorii vor să fie desființate mănăstirile doar pentru 
că lor le merge rău și sunt săraci. Mercenarii cară cu ei peste tot 
Biblia ca să jefuiască bisericile și să violeze călugărițele. Biblia 


363 


este o armă strașnică în mâinile unui ignorant, fiindcă el nu-și 
caută în ea salvarea sufletului, ci justificarea slăbiciunilor. 
Crede-mă, Sebastian, Satana este cel mai harnic cititor al Bibliei. 

M-a privit plin de sine cu ochii lui limpezi umbriţi de 
sprâncenele groase și a spus: 

— Dumnezeu a dat omului un pământ roditor unde să 
trăiască. Și i-a mai dat putere asupra tuturor animalelor 
pământului, păsărilor văzduhului și peștilor din apă. Cu sângele 
fiului Lui a răscumpărat păcatele întregii omeniri, fără să lase 
deoparte un singur om. Aceasta și doar aceasta este adevărata 
învăţătură. Totuși ţăranii trudesc ca sclavi pentru seniorii lor, iar 
meșteșugarii pentru prosperitatea caselor de negoţ. Un ţăran 
este ţinut în lanţuri în pivniţa castelului dacă îndrăznește să ia 
un pește din iaz pentru femeia lui bolnavă. Țesătorul își pierde 
pâinea cea de toate zilele și este alungat din oraș dacă în 
disperarea lui ameninţă cu pumnul atelierele de ţesătorie din 
marile mănăstiri. Nu aceasta putea să fie voinţa lui Dumnezeu. 
Biblia va fi arma noastră, cu care vom construi împărăţia 
Domnului pe pământ. 

M-am uitat la Sebastian, dar n-am mai văzut în el prietenul, ci 
un animal sălbatic frumos, acoperit cu o blană mătăsoasă și 
strălucitoare. Butoni de argint îi împodobeau tunica, iar gulerul 
de blană al mantiei de velur îi mângâia obrajii la fiecare mișcare 
a capului. Păcatele, suferința și mântuirea lumii erau pentru el 
lucruri străine și de neînțeles, el nu voia deci să afle din Biblie 
nimic despre împărăţia cerului, ci să găsească o cale de 
schimbare a unor rânduieli nedrepte. 

l-am spus: 

— Erasmus a ouat un ou, Luther l-a clocit, iar acum, poftim, 
Zwingli cântă ca un cocoș! Dar tu te joci cu focul, Sebastian, și- 
ai putea să dai foc la toată ograda! Pentru ce-o faci și ce-ţi 
lipsește, eu nu pot să înțeleg, pentru că nimic nu-ţi lipsește ca 
să-ți trăieşti viaţa cum se cuvine. Eşti tânăr, sănătos, ai o casă 
bună și, doar să vrei, toate ușile îţi sunt deschise. 

Și-a ferit privirea, i s-au înroșit deodată obrajii și mi-a spus: 

— Sunt uși care nu sunt deschise pentru mine, chiar de-aș 
bate-n ele până mi s-ar jupui mâinile. Dar am să le deschid cu 
pulbere de tun, iar după aceea nimeni nu mă va mai dispreţui! 

Atunci Barbara a deschis gura și i-a zis în glumă: 


364 


— Sebastian Lotzer, dar n-ar trebui să răstorni toată lumea 
pentru o pasiune neîmplinită! Mai bine cumpără un elixir de 
dragoste și lasă Biblia! Doar cu doi bani de aur îţi vei împlini 
dorinţa și vei avea pace în inima ta. 

Sebastian s-a ridicat furios în picioare și a strigat cu voce 
tremurândă de ură: 

— Vrăjitoare a Satanei, târfă și piază rea! Am suferit destul 
din cauza ta în orașul ăsta și nici jurământul de purificare n-are 
să te mai apere multă vreme, așa că tot vei da până la urmă 
socoteală când te vor arde pe rug pentru toate răutăţile tale! 

Sunt sigur că Barbara n-a vrut să-l jignească. Dar când a auzit 
vorbele înveninate ale lui Sebastian, ochii ei verzi-gălbui au 
scânteiat de ură, iar obrajii i s-au făcut atât de palizi, încât 
pistruii păreau pete întunecate. L-a privit stăruitor, dar a reușit 
să se calmeze și, fără să mai spună ceva, a ieșit din odaie. 
Sebastian s-a căit de vorbele lui necugetate și și-a făcut cruce 
de multe ori. Dar eu eram mânios și i-am spus ironic: 

— Dacă vrei să-l urmezi pe Hristos după preceptele hotărâte 
ale Sfintelor Scripturi, vinde-ţi toată averea și împarte-le toți 
banii săracilor! Ești un tânăr bogat, iar pentru a-l urma pe 
Hristos, nu de bogăţie este nevoie. Așa a făcut și Sfântul 
Francisc. 

— Ai dreptate, Mikael, a spus el, făcându-se deodată alb la 
față. Dar n-am de gând să fac greșeala Sfântului Francisc și să 
caut paradisul din viața de apoi. Il voi căuta în lumea aceasta și-i 
voi obliga pe călugării mănăstirilor și pe cei bogaţi să-și dea 
bogăţiile săracilor și să se mulţumească doar cu ce mă voi 
mulțumi și eu. 

Apoi și-a dat jos mantia de velur și a început să o calce în 
picioare, și-a smuls bumbii de argint de la tunică și i-a aruncat 
pe podea. Şi a spus: 

— Incepând de astăzi voi purta doar haine simple de ucenic și 
mă voi mulțumi doar cu ceea ce voi câștiga de pe urma muncii 
mele, iar în casa tatălui meu voi mânca la masa ucenicilor lui. 

A izbucnit deodată în plâns, apoi a ieșit în fugă din casă și nu 
am avut timp nici să-mi iau rămas-bun de la el. 

După plecarea lui, Barbara a intrat palidă la faţă, a strâns 
tăcută mantia de velur și nasturii de argint de pe podea, apoi a 
spus amărâtă: 


365 


— Lui Sebastian îi este ușor să vorbească, fiindcă este fiul 
unui om bogat și nimeni n-ar îndrăzni să ridice un deget 
împotriva lui, dar dacă ai vorbi ca el și te-ai purta cum se poartă 
el, pe tine te-ar alunga din oraș. N-are niciun rău tainic care să-l 
macine. Dar o anumită domnişoară ţâfnoasă de la castel l-a 
umilit și i-a refuzat dragostea pe motivul că este de obârșie 
burgheză. Chiar dacă-i bogat, tatăl lui nu are totuși atât de mulţi 
bani ca să-i cumpere o coroană de conte, cum a făcut bunăoară 
Jakob Fugger. 

Remarcând în glasul ei o nuanţă neștiută, am întrebat-o: 

— Oare ţi-ar plăcea să mă auzi vorbind ca el sau predicând 
despre schimbările ce se vor petrece în lume? 

Pentru prima dată ea mi-a evitat privirea și am văzut-o atunci, 
pentru câteva clipe, urâtă și slabă, cu pomeţii obrajilor ieșiți în 
afară și cu pete mici de culoare brun-gălbuie pe față. Mi-a 
răspuns: 

— Dacă aveai credință, Mikael, nu m-ai fi întrebat pe mine ce 
trebuie să faci, dar tu n-ai credinţă, chiar dacă știi că biserica 
este câteodată crudă, preoţii nepăsători și călugării lacomi și 
ignoranţi. Apa sfinţită și ceara le poţi folosi și pentru a face bine 
și pentru a face rău. Cine știe, poate că și tu ești la fel, Mikael, 
poate că și eu sunt la fel, chiar dacă n-o știi. Dar mintea mea de 
femeie îmi spune că lumea nu se poate schimba. Mereu vor fi în 
lume bogați și săraci, puternici și umili, la fel cum în diferite 
grupuri de oameni sunt și înţelepţi și proști, și tari și slabi, și 
sănătoși și bolnavi. Dacă eu nu iubesc oamenii și nu le doresc 
niciun bine, este pentru că nimeni nu-mi dorește nici mie binele, 
și ai auzit ce mi-a spus Sebastian, care nici nu-i un om așa de 
rău ca alţii. Eu doar pe tine te iubesc, Mikael. Să trăim ascunși, 
în tăcere, să nu le deșteptăm oamenilor răutatea! Nimeni să nu 
vadă că suntem forme de ceară vrăjită. 

Dar când m-a privit din nou cu ochii ei verzi-gălbui, care 
străluceau de iubire, i-am uitat vorbele ciudate. O, Doamne, ce 
frumoasă era! Am strâns-o în braţe și ne-am iubit în miezul zilei, 
pe lumină, nemaiţinând seama că era un mare păcat. Și mi-am 
spus că poate lumea în care trăiesc este o corabie gata să se 
scufunde, iar dacă-i așa, unde să-mi aflu mântuirea? Să fac o 
gaură în coca ei, ca să ajung pe cealaltă parte a lumii? Mai era 
un an până ce planetele aveau să se întâlnească sub semnul 


366 


Peștelui. Am profitat de fericirea mea pământească în brațele 
Barbarei, gândindu-mă că mai bine-i să fiu umil, mic și tăcut, iar 
în zilele rele ce urmau să vină să mă ascund ca un șoarece de 
ochii lumii. 


6 


Așa s-a racit prietenia mea cu Sebastian, dar el s-a ţinut de 
cuvânt și a trăit mai departe ca un ucenic sărac în casa tatălui 
său și a mâncat întotdeauna la masa ucenicilor. In fiecare seară 
citea din Biblie și scria pamflete lungi despre libertatea creștină, 
iar două dintre ele a reușit chiar să le tipărească. Pentru 
consilierii primăriei devenise un om suspect, de aceea nu voiau 
să-l mai vadă. Dobândise o faimă așa de proastă încât, și tatăl 
lui se plângea de încăpăţânarea fiului, susținând că îndărătnicia 
lui se datorează unei vrăjitorii. Eu nu cred că schimbarea lui 
Sebastian fusese atât de rapidă pe cât se afirma, ci o socotesc 
mai degrabă urmarea unui lung proces de maturizare, pe care 
tatăl său, nefiind în stare să citească în inima fiului, nu l-a 
observat. El vedea doar schimbarea exterioară și asta-l 
neliniștea, fiindcă doar în câteva săptămâni Sebastian se 
trăsese la faţă, avea aceeași privire arzătoare și umbla la fel de 
șleampăt ca toţi predicatorii hoinari ce se opreau în faţa 
bisericilor și în pieţele publice să-și cerșească obolul. 

În aceeași vreme s-a împlinit profeția Barbarei și caligraful cel 
bețiv al orașului a căzut pe scări frângându-și brațul drept, fapt 
care l-a împiedicat multă vreme să mai poată ţine pana de 
gâscă în mână. Cu consimţământul consiliului primăriei, el m-a 
luat ca ajutor și a împărțit câștigul lui cu mine. Pentru a salva 
aparențele, venea din când în când la primărie să-mi dea 
instrucţiuni, altfel nu trebuia să mai facă nimic. Aranjamentul ne 
convenea amândurora de minune și chiar dacă braţul lui drept 
nu dădea semne de vindecare, spunea că la fel de bine poate să 
ridice halba de bere și cu mâna stângă. Dar o dată, pe când era 
beat, mi-a spus: 

— Știu eu ce știu, Mikael, tu ești vulpe vicleană și m-ai amăgit 
bine. Și mai știu cine-i de vină de-am căzut eu pe scări, dar nu-ți 
port ranchiună, fiindcă-n felul acesta am viață mai ușoară și 


367 


timp destul să caut adevărul în fundul halbelor de bere, iar 
adevărul poate fi găsit oriunde, chiar și în locuri în care nimeni 
nu se așteaptă să-l întâlnească. Cel mai bine pentru tine este 
să-i spui acelei Barbare cu părul roșu că timpul cât va mai dura 
bunăstarea ta depinde doar de mine. Străin fiind și bărbatul unei 
femei ca ea, niciodată n-ai să obţii oficial slujba de caligraf. 
Mereu vei depinde de mine. Nici chiar moartea mea nu-ţi va 
folosi la nimic, pentru că vei pierde și puţinul pe care-l ai acum. 
Nu-ţi risipi timpul fără folos, împăunându-te în faţa consilierilor 
primăriei. Ai doar încredere în mine și nu uita să-i spui și femeii 
tale vorbele pe care ţi le-am spus! 

Dar eu am crezut că mesajul misterios pe care ar fi trebuit să 
i-l transmit Barbarei îl rostise sub impulsul băuturii, de aceea nu 
i-am spus nimic. Nu voiam să-i zdruncin poziţia, nici să-i fac 
vreun rău beţivanului. Înţelegeam prea bine că, fiind străin, nu 
puteam obţine o slujbă oficială mulţi ani de zile. Nici măcar nu 
mă gândeam la legătura dintre profeția Barbarei și accidentul 
care i se întâmplase. Era de ajuns să privesc în ochii verzi ai 
Barbarei, care se făceau mai mari când se uita la mine, și toate 
deșertăciunile lumii îmi zburau din minte. Rămânea doar ea, 
numai ea. 

Dar în inima mea eram scârbit de tăcerea groaznică din casa 
armurierului și de odăile joase care mă apăsau ca o temniță. 
Știam eu prea bine că posomorâtul armurier, dar mai ales 
morocănosul său fiu, ar fi dorit să mă vadă cât mai degrabă 
plecat de acolo împreună cu Barbara. Eram la fel de sătul s-o 
văd bolnavă de dropică pe mama ei, care stătea toată ziua 
culcată în pat. Dacă încercam să mă dau bine pe lângă 
consilierii primăriei, nu era nicidecum pentru a-i face vreun rău 
protectorului meu sau pentru a obţine slujba de caligraf, ci 
pentru cele două odăi mici de la subsolul primăriei unde am fi 
putut prea bine să ne mutăm. După oarecare vreme, unul dintre 
consilierii primăriei, faţă de care întotdeauna mă arătasem 
săritor, mi-a dat înlesnirea de a locui în cele două odăi, de 
îndată ce va pleca cel care locuia acolo, un ușier atins de boala 
franceză. Când a auzit, Barbara s-a bucurat mult și a spus: 

— Locuinţa pe care ai găsit-o este umedă și întunecată, mai 
degrabă bună pentru șobolani decât pentru oameni, dar va fi 
casa noastră, Mikael, iar dacă sunt cu tine, chiar și o asemenea 


368 


locuinţă mi se pare un palat cu pereţii acoperiţi de tapiserii 
scumpe și cu pardoseală de marmură. Mergi degrabă la acel 
prostănac de ușier și întreabă-l dacă vrea să ne-o dea de 
bunăvoie. Nu uita să-i spui că eu îmi doresc acest lucru, iar dacă 
vrei să-i dai un ban de aur drept răsplată, treaba ta, oricum el 
tot va pleca după ce-i vei spune să plece. 

Încredinţarea ei că ușierul îmi va da locuinţa de cum i-o voi 
cere mi s-a părut ciudată și am pus-o pe seama naivității 
femeiești, dar n-am spus nimic și am plecat numaidecât la 
primărie. Am coborât scările de piatră și am ajuns în casa 
subterană, a cărei lucarnă din apropierea tavanului, prin care 
intra o lumină slabă, se afla la nivelul curţii primăriei. l-am spus 
ușierului pentru ce venisem și i-am dat banul de aur. M-a privit 
cu ochii înroșiți, mustăţile sure i s-au lăsat trist în jos, și fără să 
spună o vorbă a început să-și strângă lucrurile, ca și cum chiar 
în clipa aceea ar fi avut de gând să plece. Femeia lui, pe care o 
găsise în tinereţe când slujise ca mercenar în armata 
împăratului și de pe urma căreia se căpătuise cu boala franceză, 
ar fi avut multe de spus, chiar începuse să mă împroaște cu 
vorbe spurcate, dar el i-a poruncit să-și ţină gura, ca să nu 
atragă nefericirea asupra capetelor lor blestemându-mă, și să 
fie mulțumită c-a primit un ban de aur. Erau atât de săraci 
oamenii aceia încât și-au strâns tot ce aveau în câteva clipe, 
doar cât să apuci a spune un Pater noster, apoi au plecat. 

Așa am obținut eu și Barbara prima locuinţă, singura noastră 
locuință, și am trăit acolo un an împreună, ca niște șoricei în 
crăpătura lor, ascunzându-ne de furtuni și de răutatea oamenilor 
din jur. Nu voiam să supărăm pe nimeni, iar seara, după ce 
toată lumea pleca din primărie, făceam împreună curăţenie în 
saloanele mari care răsunau sub pașii noștri, măturam 
pardoselile de piatră și spălam scările. In lumina subţire a 
dimineţilor de iarnă, eu aprindeam focul în căminele 
monumentale, apoi îmi vedeam umil de munca mea, nerostind 
niciun cuvânt nimănui. Binefăcătorul nostru, beţivanul de 
caligraf, venea în fiecare seară când ne așezam la masă. 
Barbara făcea tot ce putea pentru a-i fi pe plac, iar eu 
cumpăram în fiecare zi de la cârciumă câte o cană uriașă cu 
bere tare. 


369 


E drept că profita de poziţia pe care o avea, dar nu ne voia 
răul, chiar dacă după ce căuta adevărul în fundul halbelor cu 
bere începea să ne insulte aruncându-ne în față cuvinte 
spurcate. Barbarei i se umpleau atunci ochii de lacrimi, i se 
înroșeau obrajii de rușine: își mușca buzele, ca să-și înăbușe 
supărarea. Dar de ce povestesc eu oare despre toate relele, 
când noi eram atât de fericiţi? În vremea aceea nu-mi mai 
doream nimic. Prin ochii Barbarei vedeam toate lucrurile cum 
prindeau alte contururi și alte culori. Pereţii umezi ai încăperii 
noastre se transformau în draperii de brocart, opaițul palid cu 
ulei de rapiță devenea candelabru cu multe braţe, în care 
ardeau lumânări parfumate de ceară. O strângeam în braţe într- 
un pat cu mătăsuri și dantele preţioase și ea era mai frumoasă 
ca o regină, chiar dacă avea mâinile înăsprite de munca 
istovitoare a fiecărei zile și chipul mai palid ca niciodată. 

Adesea, ea mă îndemna să ies în lume, să port discuţii 
interesante și să citesc cum citeam înainte, fiind convinsă că 
viaţa pe care o duceam nu era pe măsura lucrurilor pentru care 
fusesem destinat. Dar mă înstrăinasem de Sebastian, pe 
deasupra consilierii primăriei m-ar fi privit cu ochi răi dacă m-aș 
fi întâlnit cu ereticii fanatici. De aceea m-am apucat din nou să 
studiez limba greacă, dar nu mai aveam entuziasmul de 
altădată, când eram la universitate. În oraș locuia un bătrân 
cam nebun, al cărui tată reușise să scape din Constantinopol în 
timpul asediului. De acolo adusese o mulţime de cărți și de 
manuscrise grecești. 

Bătrânul era tare sărac și a fost mulțumit să mă înveţe limba 
greacă pe bani foarte puţini și mi-a îngăduit să răsfoiesc vechi 
manuscrise mucegăite și roase pe alocuri de șoareci. Dacă aș fi 
cunoscut limba mai bine și aș fi fost mai înțelept, poate m-aș fi 
gândit să salvez acele nepreţuite manuscrise uitate, dar atunci 
le-am privit doar ca pe niște hârtii vechi, pe jumătate distruse, și 
nu le-am prețuit cum se cuvenea, după cum poate că nici pe 
bătrânul acela sărac nu l-am cinstit îndeajuns. A murit la câteva 
luni după ce-l cunoscusem, iar sulurile de pergament cu vechile 
scrieri au fost vândute legătorilor de cărţi, care le-au folosit 
pentru întărirea copertelor. Cărţile și manuscrisele au fost 
cumpărate fie de negustori de mirodenii, care au făcut din hârtia 
lor cornete pentru marfa vândută, fie de mercenari, care le-au 


370 


folosit în loc de câlţi pentru armele lor. Cu ajutorul lui am învățat 
să citesc și să vorbesc bine limba greacă într-un timp destul de 
scurt, iar exerciţiile lui iscusite mi-au stimulat mintea. Pot spune 
deci că nu doar de fericiri efemere am avut parte cât timp am 
trăit cu Barbara. 

Ca doi șoricei am trăit noi în pivniţa noastră, nedorind să fim 
băgaţi în seamă de nimeni și nici să supărăm pe cineva, iar 
Barbara nu se încumeta niciodată să iasă afară înainte de a se 
lăsa noaptea, ca și cum i-ar fi fost teamă să întâlnească oameni, 
ca și cum ar fi vrut ca toată lumea să uite de existenţa ei. 
Ciudata ei sfială m-a influenţat și pe mine la fel de mult, încât 
am început să cred că viaţa noastră era bună așa cum era și să 
mă tem de schimbări, fiindcă schimbările nu puteau fi decât în 
rău. Aș putea jura în fața lui Dumnezeu și a tuturor sfinţilor că în 
tot timpul în care am trăit împreună în casa ciudată din subsolul 
primăriei, niciodată n-am bănuit-o de vrăjitorie, fiindcă purtarea 
ei era nevinovată. Dacă înainte să ne fi cunoscut o fi rătăcit 
poate vreodată în lumea întunecată a magiei, acest lucru nu s-a 
mai petrecut apoi, și sunt încredințat că ea a vrut să scape de 
tot răul de până atunci. 

Cât despre câine, el a venit acasă la noi în modul cel mai 
firesc. Il văzusem într-o dimineaţă când se juca de unul singur în 
curtea primăriei și părea al nimănui. Era încă pui, un ghemuleţ 
zăpăcit și negru ca smoala, și nu m-am înșelat când am crezut 
că-i din rasa aceea de câini pe care femeile mercenarilor îi cară 
în braţe, pentru că nu rezistă la marșuri din cauza lăbuţelor prea 
scurte, dar care sunt foarte folositori, fiindcă îi păzesc cu atenţie 
pe stăpânii lor, așa că nimeni nu se încumetă să le fure punga 
cu bani de la cingătoare, armele sau ceaunul pentru mâncare 
când dorm. Un astfel de câine este foarte inteligent și reușește 
să-și trezească stăpânul, oricât de beat ar fi, și-l mușcă de 
urechi dacă nu aude semnalul de alarmă al tobei sau goarna. Se 
pierduse probabil de vreun mercenar fugar, altfel n-ar fi ajuns în 
curtea primăriei. Nu-i nevoie să fii prea inteligent pentru a trage 
o asemenea concluzie, pentru că numai un mercenar căruia îi 
este teamă de spânzurătoare nu vine ziua în oraș să-și caute 
câinele pierdut. Unul care nu are de ce să se teamă, nu se lasă 
până nu-l găsește, fiindcă un astfel de cățeluș costă cel puţin un 
sfert de gulden. 


371 


Mai târziu, în aceeași zi, câinele a început să scâncească de 
foame și s-a apropiat de ușa casei noastre. Eu i l-am dus 
Barbarei să-i dea ceva de mâncare, apoi i-am dat din nou 
drumul afară. Dar cum nimeni n-a venit să-l caute pe micuțul 
animal părăsit, mi s-a făcut milă de el și în același timp m-am 
gândit că ar putea să-i ţină de urât femeii mele în timpul lungilor 
ore ale zilei, când era singură în odăile acelea întunecate. De 
aceea l-am luat în casa noastră. O dată, când dormea în poalele 
ei, mângâindu-i ușor blăniţa pufoasă și neagră, Barbara a spus: 

— Fie numele tău Azrael! Fie puterea ta printre câini precum 
puterea lui Azrael printre îngeri! Blana ta neagră îmi spune că 
ești câine de mandragoră. O să ne faci bogaţi și-o să plecăm din 
orașul ăsta blestemat într-o ţară caldă. Grăbește-te, micuţule 
Azrael, să crești mare, caută pentru noi mandragora, smulge-o 
din pământ chiar și cu preţul vieții tale! Rădăcina ei cu trup de 
om o vom îmbrăca în straie de copil și o vom vinde pentru mult 
aur, sau, cine știe, poate o vom păstra pentru noi și vom ajunge 
nespus de bogaţi fără să fi făcut nimic pentru asta. 

A zâmbit în sinea ei, a mângâiat câinele cu mâna ei frumoasă, 
m-a privit cu ochii verzi și mari, apoi a zis: 

— Să nu te temi de vorbele mele, Mikael, le-am spus doar în 
glumă! Cred că știu totuși un loc. Undeva, în inima pădurii, sub 
un copac de care a fost spânzurat cândva un om, crește o 
plantă care ar putea fi mandragora. Cine încearcă să o scoată 
din pământ se află în primejdie de moarte, dar nu-mi va fi 
teamă dacă vei veni împreună cu mine. După aceea, Mikael, n-o 
să mai avem nevoie de nimic, fiindcă rădăcina cu trup de oma 
mandragorei ne va face bogaţi. Un câine negru poate 
dezrădăcina mandragora, deși s-ar putea ca după aceea să 
moară. Cât despre noi, n-are rost să ne fie teamă, fiindcă ne 
vom astupa urechile cu ceară. Când e smulsă din pământ, 
mandragora ţipă atât de înspăimântător, încât cel care o aude 
moare pe loc sau rămâne pe toată viața nebun. 

— Barbara, am zis eu, nu-i da câinelui nostru un nume ca 
ăsta! Pentru un animal atât de mic, Azrael e un nume prea greu 
de purtat. Și-apoi, nu vreau să i se întâmple niciun rău. Uite ce 
cuviincios îmi linge mâna și ce frumos mă privește cu ochii lui 
negri! Dar spune-mi, chiar știi un loc unde crește mandragoră 
adevărată? 


372 


Nu mi-a răspuns, doar m-a privit cu ochii ei verzi, mai mari 
parcă decât oricând, iar eu m-am simţit mai ușurat și i-am spus: 

— Este adevărat ce-ai povestit despre mandragoră. O singură 
dată în viaţă am văzut cu ochii mei o mandragoră adevărată, 
îmbrăcată în haine de mătase și velur. Am văzut-o printre 
comorile unui mare negustor de relicve sfinte din Paris, dar 
adevărul este că nici mandragora nu l-a putut ajuta când femeia 
lui a fugit de acasă cu multe lucruri de preț și cu mulţi bani, ca 
să trăiască alături de alt bărbat. Eu nu mă îndoiesc de puterile 
mandragorei, dar știu că nu crește pe toate drumurile și că 
foarte rar poate fi găsită. Și mai știu că sunt șarlatani care 
cioplesc rădăcini obișnuite în formă de trup omenesc, le îmbracă 
în veșminte de copil și le vând la preţuri neînchipuit de mari, că 
sunt destui oameni naivi pe lumea asta. De aceea mă îndoiesc 
că am putea găsi o mandragoră adevărată. 

M-a aţintit cu ochii ei verzi și a lăsat câinele să-i alunece din 
braţe. Inima mi-a bătut pătimașă, am uitat de toate și am 
îmbrățișat-o, ea era ca spuma mării de ușoară și ca petalele 
trandafirilor, iar ochii ei vrăjiţi mi-au deschis poarta paradisului. 
Am mai vorbit o dată despre mandragoră, închipuindu-ne cum o 
să fie după ce o vom găsi. Dar am uitat de mandragoră și 
amândoi l-am îndrăgit pe câine. Era bucuria noastră, prietenul 
nostru, cea mai credincioasă fiinţă care ne iubea deopotrivă pe 
amândoi. Numele lui a rămas Rael și cred că uitasem cu bună- 
credinţă numele magic din care provenea. 

Eram atât de fericiţi, dar uneori, seara, aveam câte un 
moment de spaimă nemaipomenită și simţeam cum mi se taie 
respiraţia, de parcă un rău imens se afla pe aproape. Și Barbara 
simţea la fel și își ascundea capul la pieptul meu. În astfel de 
seri stăteam nemișcaţi, cu mâinile încleștate și amândoi 
tăinuiam teama să nu-l pierdem pe celălalt. Dar mai târziu, după 
ce ne-am pierdut, m-am gândit că poate acelea au fost clipele 
cele mai bune, când eram atât de aproape unul de altul cum 
rareori pot fi doi oameni, chiar dacă nu ne spuneam nicio vorbă. 
În întunericul înspăimântător al nopţii abia îndrăzneam să 
șoptesc: Barbara! lar ea, cu glas și mai șoptit îmi răspundea: 
Mikael! Știam că nici ea nu doarme. 

Așa a trecut anul acela și multor oameni le-a fost teamă de 
viitor. Planetele s-au întâlnit în februarie sub semnul Peștelui, 


373 


dar nu s-a întâmplat nimic deosebit. Primăvara a început, în 
jurul orașului câmpurile s-au umplut de flori, în piaţa din faţa 
primăriei razele soarelui au aruncat sclipiri jucăușe pe vasele de 
cositor ale negustorilor. Eram încă tânăr, mi-am uitat repede 
presimţirile rele și m-am înfruptat din fericirea mea 
pământească. Dar odată cu scurtele săptămâni de primăvară, s- 
a risipit pentru totdeauna și fericirea mea. De aceea închei 
cartea aici. Suntem în primăvara anului 1524, începe o nouă 
carte, cea mai amară dintre cărţile mele. 


374 


Cartea a șasea 


Rugul 


Am văzut multe lucruri de neînțeles în cursul vieţii și n-aș 
putea zice că nu există vrăjitori sau că oamenii nu pot face 
legământ cu Satana. N-am uitat niciodată casa doamnei Pirjo și 
experienţele pe care le-am trăit acolo. Sigur că există vrăjitori, 
mai cu seamă că în ţări diferite se întâmplă aceleași lucruri 
misterioase, de aceea un om cu bun-simţ ar fi fără minte dacă 
ar încerca să le tăgăduiască existenţa, și poate cea mai bună 
dovadă o aduce arhiereticul doctor Luther, care, în această 
privinţă, este de acord cu preoţii. Dar despre judecata și 
pedepsirea vrăjitorilor poate exista și altă părere, iar eu, până la 
sfârșitul vieţii, până la ultima mea suflare, voi crede cu putere 
că recunoașterea vrăjitorilor, judecăţile și cumplitele pedepse pe 
care Sfânta Biserică le pronunţă sunt greșite. Voi gândi așa chiar 
dacă mă vor duce la rug și mă vor arde în flăcările iadului din 
cauza părerilor mele. 

Și mai gândesc că multe din cele ce cred oamenii despre 
farmece purced din veșnica năzuinţă de a găsi drumul scurt, 
neocolit, care să ducă la realizarea dorințelor lor. De găsirea 
pietrei filosofale ce duce la drumul direct eu însumi am fost 
însetat, dar de mult nu mai cred că există un astfel de drum, 
după cum nu cred că l-ar fi găsit vreun vrăjitor. Această veșnică 
sete stă ascunsă în însăși firea omului, până când cugetul o 
deșteaptă, de aceea socotesc că n-ar trebui întotdeauna 
judecată și pedepsită cu atâta cruzime cum obișnuiește să o 
facă Sfânta Biserică. Dacă unii cred că au găsit drumul, așa cum 
cred vrăjitorii, este vorba doar de înșelătorul fruct al imaginaţiei 
lor, iar iluziile n-ar trebui pedepsite, și nici visele. 

Barbara n-a fost o închipuire, de aceea unora le este ușor să 
mă ia în bătaie de joc pentru gândurile mele eretice, să râdă de 


375 


mine și să spună că dovada cea mai sigură de vrăjitorie sunt 
chiar eu, fiindcă Barbara, care, în ochii lor, fusese mai bătrână 
decât mine, urâtă, cu părul roșu și cu pistrui pe faţă, mă 
ademenise prin vrăjile ei să o iubesc. Pentru prelaţii Sfintei 
Biserici și pentru ceilalți oameni, faptul că ea m-a făcut s-o iau 
de soție este cea mai puternică dovadă că ar fi fost vrăjitoare. 

Am înţeles mai târziu că Sfânta Biserică a cerut moartea ei 
pentru a arăta lumii că nu și-a pierdut puterea. Dar Barbara n-a 
murit ca martirii, ci a fost judecată ca vrăjitorii, iar asta socotesc 
eu nedrept și de aceea nu mai pot avea niciun fel de respect 
faţă de Sfânta Biserică. Cum nu pot învinui Biserica, mă 
mărginesc doar să spun că slujitorii ei au fost slujitori răi. Mi-e 
greu să-l învinuiesc pe părintele Angelos, fiindcă am învăţat să-l 
cunosc și sunt convins că și-a împlinit cu bună-credinţă misiunea 
cu care fusese învestit. 

Ceea ce nu voi ști însă niciodată este dacă toată această 
mârșăvie a fost plănuită la curia Bisericii sau la curtea 
principelui episcop, dar sunt sigur că singurul scop al Bisericii a 
fost să dea un exemplu predicatorilor eretici, care, de la o zi la 
alta, erau din ce în ce mai îndrăzneţi. Doctrina lui Sebastian 
despre justiția divină era pe toate buzele și predicatori 
evanghelici existau peste tot. Deși nimeni nu se încumeta să-i 
atace pe cei într-adevăr vinovaţi de erezie, fiindcă ar fi trebuit 
închiși și executați mai mult de jumătate dintre oamenii 
diocezei, lucru care ar fi dus la grave tulburări, în timp ce 
condamnarea unei vrăjitoare era un privilegiu și o datorie a 
bisericii, pe care până și cei mai fanatici dintre eretici le 
recunoșteau. De aceea, principele episcop și tribunalul 
ecleziastic, asmuţiți poate de bogătașii orașului, au gândit cu 
sânge rece că rugul și mirosul cărnii arse vor avea un efect 
providenţial pentru domolirea spiritelor răzvrătite. Barbara, 
femeia mea iubită, a fost victima unui plan diabolic pus la cale, 
a cărui reușită n-a fost nici pe departe atât de mare pentru a 
justifica mijloacele folosite. Nu pot admite că acei odioși oameni 
importanţi au dat dovadă de prea mare agerime, chiar dacă au 
fost convinși că hotărârea lor este spre binele bisericii. Îi urăsc 
cumplit, este tot ce pot face. 

Cu trecerea anilor, în mintea mea s-au limpezit oarecum 
lucrurile. Voi încerca să le povestesc cu detașare, deși încă mi-e 


376 


greu. Inima mi-a împietrit de atunci, dar trebuie să scriu cum am 
fost despărţit de Barbara, chiar dacă ochii mă dor și mâna în 
care ţin pana de scris îmi tremură. Milioane de oameni au murit 
în chinuri cumplite înainte de ea, milioane de oameni vor muri în 
chinuri cumplite după ea. De-aș muri și eu la fel, tot nu se va 
schimba lumea. Atunci, de ce mai tremur încă pentru Barbara? 
Pentru că vreau să se schimbe lumea. Tot ce s-a întâmplat și se 
întâmplă în această vreme a mea, tot ceea ce eu însumi am 
văzut cu ochii mei mă îndeamnă să cred că lumea se află în 
schimbare, că se va naște o nouă lume. Dar se va naște în 
dureri, fiindcă asta-i porunca Domnului. N-avem încotro, înainte 
de a ne vindeca, trebuie să plângem. 


2 


Nu știam nimic despre faima acelui bărbat în haine cenușii și 
cu chip de șobolan. Mi s-a adresat prietenos și m-a bătut cu un 
aer familiar pe umăr, rotindu-și întruna ochii mici și vicleni în 
toate părțile ca și cum ar fi căutat să surprindă ceva. N-am 
înţeles de ce s-au arătat atât de curtenitori consilierii cu acel 
bărbat aparent neînsemnat. Au fost închise degrabă toate ușile 
primăriei și membrii consiliului au ţinut sfat tainic împreună cu 
necunoscutul, dar eu nu am fost chemat ca de obicei pentru a 
consemna cele discutate. N-a trecut multă vreme până ce ușile 
au fost deschise din nou, iar bărbatul cu veșminte cenușii s-a 
apropiat de mine, însoţit de doi consilieri care-mi ocoleau 
privirea. 

— Numele tău este Mikael Pelzfuss, a spus el cu voce 
prietenoasă. Eu sunt magistratul Fuchs și am venit din capitala 
diocezei. Doresc să o întâlnesc pe soţia ta Barbara pentru a-i 
spune două vorbe. Fii bun și du-mă la ea. 

Vorbele lui amăgitoare nu mi-au stârnit îndoieli, regretam 
doar că nu o putusem anunţa din timp pe Barbara de vizită, ca 
să-și fi schimbat veșmintele. Dar magistratul Fuchs era grăbit. 
M-a apucat de braţ și m-a îndemnat să merg, iar cei doi 
consilieri ne-au însoţit, în timp ce eu mă gândeam doar la 
aspectul sărăcăcios al locuinţei mele, de care îmi era rușine. 


377 


Era o zi senină de primăvară, iar după ce am coborât pe 
întuneric treptele de piatră, locuinţa mea modestă părea 
scăldată în lumina soarelui de amurg ce se strecura cu dărnicie 
prin lucarna deschisă. Barbara, care amesteca mâncarea pe foc, 
a întrebat mirată: 

— Tu ești, Mikael? 

Dar ridicându-și ochii și văzându-i pe bărbaţii care mă 
însoțeau, a tresărit, a scăpat lingura de lemn din mână făcând 
un pas înapoi, iar în lumina puternică a amurgului faţa ei a 
căpătat o paloare străvezie, cu petele brun-gălbui de sub ochi 
mai pronunțate ca oricând. 

Oaspetele a privit-o scurt cu cruzime, a zâmbit dezvelind doi 
dinți mari și galbeni de șobolan, apoi s-a întors spre consilieri și 
le-a spus: 

— Putem pleca. Este de ajuns. 

Consilierii păreau uimiţi, iar unul dintre ei, privindu-mă cu 
milă, l-a întrebat: 

— Nu doriţi să cercetaţi încăperea, maestre Fuchs? 

— Este de ajuns, a repetat el, lovindu-l cu piciorul pe Rael, 
care, nepresimţind primejdia, se apropiase vesel să-i salute pe 
necunoscuți. 

Apoi s-a îndreptat spre ieșire, iar consilierii l-au urmat fără să 
mai rostească o vorbă. M-am înclinat adânc și am închis ușa 
după ei, apoi m-am întors la Barbara și am întrebat-o: 

— Ce-o mai fi și asta? 

Ea stătea cu lingura în mână, privind în gol, fără să spună 
nimic. Mâncarea clocotea pe foc, iar Rael a început deodată să 
scâncească ușor, ca și cum ar fi înţeles groaza Barbarei. Ea s-a 
aplecat absentă și l-a mângâiat. Și a spus: 

— Mikael, eu trebuie să plec. Cu cât vei ști mai puţin, cu atât 
mai bine pentru tine. Ţie nu-ţi vor putea face rău, asta-i tot ce- 
mi doresc. Dar orice ar fi să se întâmple, de-ar fi să nu ne mai 
vedem vreodată, încearcă să nu gândești rău despre mine, 
Mikael, dragostea mea, fiindcă doar pe tine te-am iubit și te 
iubesc. Pe nimeni din lumea asta nu am mai iubit... 

O răceală de moarte mi-a umplut inima și am întrebat-o: 

— Cine-i bărbatul care a fost aici? 

— Fuchs, comisarul episcopului, mi-a răspuns ea simplu, ca și 
cum numele acela ar fi explicat totul. 


378 


Observându-mi nedumerirea, a zâmbit și fața ei s-a făcut 
iarăși frumoasă. A spus: 

— Am uitat, Mikael, că ești străin de oraș și că de aceea ai 
primit să te căasătorești cu mine. Magistratul Fuchs este 
vânătorul de vrăjitoare al principelui episcop. El spune că simte 
mirosul vrăjitorilor și că doar o singură privire îi este de ajuns 
pentru a-i condamna. Am depus o dată jurământul de purificare 
din cauza lui, dar atunci a fost altfel, pentru că episcopul avea 
nevoie de bani. Tatăl meu a plătit doi guldeni și jumătate, apoi 
mi-au dat drumul acasă fiindcă eram sub protecţia ghildei 
armurierilor. Acum nimeni nu mă mai ocolește, de aceea trebuie 
să plec. 

Vorbele ei încărcate de înţeles au dezvăluit fulgerător situaţia 
reală în care trăiam: izolarea noastră, presentimentele sumbre, 
jignirile lui Sebastian. Toate se potriveau și-mi era greu să 
înțeleg de ce fusesem atât de orb. Oameni de rea-credinţă pot 
da chiar și acestei afirmaţii interpretarea că Barbara ar fi făcut 
vrăji, ca eu să nu văd realitatea din jurul meu. 

— Ai dreptate, Barbara, am spus. Trebuie să fugim de aici. 
Vom trece pădurile și munţii până ce vom ajunge într-un oraș al 
Confederaţiei sau vom merge de-a lungul Rinului până-n Franţa. 

— Chiar vrei să pleci împreună cu mine, Mikael? m-a întrebat 
neîncrezătoare Barbara. 

Și m-a privit cu ochii ei verzi până ce mucegaiul de pe pereţii 
de piatră a dispărut sub draperii de brocart, pardoseala s-a făcut 
de marmură albă, iar din marmură s-au ridicat împrejurul nostru 
flori roșii și galbene. 

— Vrei să vii cu mine? a repetat ea. Chiar dacă aș fi 
vrăjitoare? Chiar dacă te vor acuza și pe tine de vrăjitorie pentru 
că m-ai urmat? 

— Bineînţeles, i-am răspuns eu neliniștit. De altfel, nici nu ești 
vrăjitoare, o știu prea bine. Să lăsăm prostiile astea și să vedem 
mai bine ce luăm cu noi, fiindcă vom pleca chiar în această 
noapte, pe întuneric. 

— O, Doamne! Ce mult te iubesc, Mikael! a spus ea și m-a 
sărutat ușor, apoi buzele noastre s-au topit în alte sărutări. Dar 
tu ești încăpățânat și știu că n-aş putea să te împiedic să mă 
însoțești, chiar dacă de pe urma acestui lucru te-ai putea alege 
cu un necaz și mai mare decât pierderea mea. Va trebui să ne 


379 


pregătim fuga cu iscusinţă, pentru a nu deștepta bănuieli. Mai 
înainte de orice, trebuie să-ţi vezi mâine de treburile tale, ca și 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar în timpul acesta eu voi 
pregăti lucrurile de care avem nevoie pentru drum. Dacă totuși 
ceva neprevăzut ne va obliga să fugim separat, să hotărâm de 
pe acum că ne vom întâlni în pădurea din apropierea orașului 
unde locuiește unchiul meu, acolo unde ne-am văzut prima 
oară. Orice-ar fi să se întâmple, acolo ne vom întâlni. Mikael, 
dragostea mea, îţi vei aminti ce ţi-am spus? 

— Îmi voi aminti, i-am promis eu. 

Știuse probabil că fuga era imposibilă. Pentru a mă ocroti, ca 
să nu cad și eu pe mâna Inchiziției, de aceea nu voise să plecăm 
împreună chiar în noaptea aceea. Dar acest lucru l-am înțeles 
abia a doua zi. 

Era trecut de amiază când am fost întrerupt din scris de 
zgomotele care veneau dinspre piață. Am sărit și am alergat 
afară, unde, cu moartea în inimă, l-am văzut pe magistratul 
Fuchs care trăgea de capătul frânghiei cu care erau legate la 
spate mâinile Barbarei. Doi gardieni încercau să ţină în frâu 
mulțimea care urla și arunca în ea cu murdării de ţap și de cal. 

Agitând deasupra capului o legătură mică de pânză în care 
probabil că erau câteva lucruri pentru drum, magistratul Fuchs a 
strigat: 

— Am surprins-o în timp ce se pregătea să fugă. Dacă n-ar fi 
vrăjitoare, de ce-ar fugi? Nevinovaţii n-o iau la fugă după ce mă 
văd. 

— Vrăjitoarea, vrăjitoarea, vrăjitoarea! a urlat mulţimea. 

Toţi oamenii s-au înghesuit să o lovească cu picioarele și cu 
pumnii și s-o scuipe pe faţă. Îi curgea sânge din nas și din gură. 
N-am mai ţinut seamă de nimeni și mi-am făcut loc prin mulţime 
până am ajuns în apropierea ei. L-am apucat de braț pe 
magistratul Fuchs și i-am strigat cu ochii împăienjeniţi de 
lacrimi: 

— Daţi-i drumul, domnule Fuchs! Este femeia mea. Sunt soțul 
ei și știu că nu-i vrăjitoare. 

— Pleacă de-aici, Mikael, pleacă! mi-a spus Barbara, trăgând 
de frânghie ca și cum ar fi vrut să se depărteze de mine. 

Atenţia mulţimii s-a îndreptat spre mine și toți au început să 
urle: 


380 


— Străinul, străinul! Întemniţaţi-l, maestre Fuchs! Nu-ncape 
îndoiala că și el este vrăjitor! 

Magistratul Fuchs a zâmbit triumfător și a ridicat mâna, 
lăsând de înțeles că vrea să le vorbească. Tumultul s-a micșorat 
și de ici-colo s-au auzit glasuri care strigau: 

— Ascultați-l! Ascultați-l! 

După ce s-a făcut liniște, magistratul Fuchs s-a adresat cu 
glas puternic mulțimii și a spus: 

— Vă înţeleg prea bine neliniștea, oameni buni, fiindcă 
vrăjitoarea Barbara a adus multe necazuri și blesteme orașului 
vostru. Dar nu-i treaba voastră s-o batjocoriţi și s-o vătamati. 
Sfânta Inchiziţie va face o anchetă conform legii și o va judeca 
după cum merită, iar dacă se va dovedi că le-a adus unora 
dintre voi nefericire și suferinţă, vă asigur că suferinţele ei vor fi 
de o mie de ori mai mari înainte de a fi purtată în infern cu carul 
de foc al Satanei. 

Apoi s-a întors spre mine, zicând: 

— Mikael Pelzfuss, străinule, îţi înţeleg mânia și, după părerea 
mea, steaua ta rea te-a dus la această femeie ca s-o iei de soţie. 
Nu vreau să-ţi fac rău, fiindcă pricep că ţi-a făcut vrăji ca să te 
ademenească, asta-i de altfel și dovada cea mai vădită că este 
vrăjitoare. A fost destul să-ţi privesc chipul ca să-mi dau seama 
că ești nevinovat, nu mă înșel, fiindcă de douăzeci de ani îi 
recunosc pe vrăjitori. Ai încredere în mine și nu ţi se va întâmpla 
niciun rău, dacă vei fi înțelept. 

Apoi și-a înălțat din nou glasul spre mulțime și a spus: 

— Aflaţi, oameni buni, că în capitala diocezei a sosit părintele 
dominican Angelo, împuternicit de însuși sfântul pontif al 
Bisericii Catolice să judece vrăjitorii și vrăjitoarele, care, în 
ultimii ani, au făcut mult rău în dioceza noastră. 

Dar deodată s-a auzit un glas care a strigat: 

— La dracu' cu papa și călugării lui! 

Într-o clipă, toată lumea a început să urle și să-i blesteme pe 
papă și pe călugări, cu aceeași cruzime cu care o blestemase pe 
Barbara. Un bărbat zdrenţăros, cu părul lung, pe care nu-l mai 
văzusem până atunci în oraș, s-a urcat pe taraba vânzătorului 
de obiecte din cositor. Cu ochii arzând de patimă, a strigat 
agitându-și braţele: 


381 


— Daţi-ne-o nouă pe vrăjitoare, maestre Fuchs! Ducă-se-n 
infern papa și toţi călugării! Putem să ne ardem și singuri 
vrăjitoarele, nu-i nevoie să ne-ajute papa! Aduceţi lemne, 
oameni buni, să ridicăm rugul, să scăpăm de demonul care 
trăiește printre noi! 

Magistratul Fuchs, oarecum stânjenit, a lăsat să se înţeleagă 
că meditează la propunere, aruncându-mi totodată o privire pe 
furiș, apoi a dat brusc poruncă gărzilor și s-a îndreptat spre 
primărie, trăgând-o pe Barbara de funie. Ajutat de gărzile 
înarmate, în ciuda faptului că am primit destui pumni în cap și în 
coaste, am reușit să o apăr puţin pe Barbara, până ce, într-un 
sfârșit, am intrat în primărie, iar ușa grea de la intrare a fost 
zăvorâtă. Cei din afară au bătut cu pumnii și cu picioarele, dar 
ușa era prea rezistentă pentru a ceda. Încruntat, magistratul 
Fuchs a început să se scarpine în urechi, dezvelindu-și cei doi 
colţi de șobolan din gură, și, pentru că nu mi-a interzis, am 
îngenuncheat pe podea, lângă Barbara, care-și pierduse 
cunoștința, am desfăcut frânghia ce-i strângea mâinile și i-am 
curățat fața de murdării și de sânge. Lacrimile mele au căzut 
calde pe pielea ei și au deșteptat-o din leșin. 

— Aţi îmbătrânit, meștere Fuchs, i-a spus ironic unul dintre 
consilierii mai puţin importanţi ai primăriei. Nu regăsesc în 
această afacere nimic din neasemuita voastră îndemânare de 
altădată. S-ar putea ca povestea aceasta să vă coste scump! 

Magistratul Fuchs și-a arătat zâmbetul îngheţat și a spus: 

— Aveţi dreptate. Când vor auzi episcopul și părintele Angelo 
despre răzvrătire, nu-mi va mai cânta cocoșul sărbătorește, dar 
cred că nici cu orașul vostru nu-i a bună. Luaţi aminte! 

Abia a terminat de spus acele vorbe că prima fereastră de 
sticlă a fost spartă și o piatră a căzut cu zgomot, rostogolindu-se 
apoi pe pardoseala de piatră. Oamenii de afară urlau și cereau 
să li se dea lor vrăjitoarea pentru a o arde pe rug. 

— Să te fi sfătuit oare Satana, vrăjitoareo, de-ai încercat să 
fugi ziua-n amiaza mare? a întrebat-o magistratul Fuchs pe 
Barbara, împingând-o cu piciorul. Eram pregătit să te prind după 
lăsarea întunericului, că, slavă Domnului, vă cunosc eu 
năravurile! 

Dar tonul cu care i-a vorbit n-a fost răutăcios, mai degrabă 
aducea a uimire, la fel ca uimirea unui om care descoperă ceva 


382 


nou în meseria pe care o practică de-o viaţă. Apoi au mai fost 
sparte două ferestre din sticlă pictată, iar consilierii primăriei au 
început să-și frângă mâinile, în timp ce magistratul Fuchs nu 
părea a fi câtuși de puţin neliniștit. 

— Sunt vremuri rele! a constatat el. Dar oare n-ar fi mai bine 
dacă unul dintre excelenţele voastre, domnilor consilieri, ar ieși 
la balcon și ar încerca să domolească mulţimea? Aţi putea spune 
că am plecat prin ușa din spate cu vrăjitoarea și că sunt în drum 
spre episcopie. După aceea, la noapte, când se vor linişti 
oamenii și se vor duce la casele lor, voi putea pleca fără nicio 
teamă împreună cu doamna vrăjitoare. 

Dar niciunul dintre consilieri nu s-a arătat dornic de așa 
ispravă din care s-ar fi ales doar cu o ploaie de pietre din partea 
mulțimii întărâtate. Consilierul care-l ironizase mai înainte, 
despre care știam că este în taină simpatizant al lui Luther, s-a 
făcut galben la față și i-a spus sec magistratului: 

— Maestre Fuchs, daţi-i-o mulţimii pe vrăjitoare! Acesta este 
un oraș liber. Barbara Pelzfuss s-a născut și a trăit în 
Memmingen și, de fapt, nici nu aveţi încuviințarea primăriei ca 
s-o lipsiţi de libertate și s-o duceţi din oraș. 

— In această privință, a spus magistratul Fuchs, Sfânta 
Biserică este mai presus de judecata consiliului primăriei și chiar 
de tribunalul laic al împăratului. Dar ce rost are să trăncănim 
degeaba, când am consimţământul primăriei în buzunar? Astăzi 
dimineaţă, chiar domnia ta mi l-a tăgăduit, nu-i așa? Și puteţi fi 
sigur, domnule consilier, că după ce se va rosti sentinţa, 
părintele Angelo o va trimite înapoi în oraș pe femeia aceasta. 
Dar cercetările și judecata, doar Sfânta Inchiziţie le va face. Un 
bărbat cu înțelepciunea voastră nu mă îndoiesc că poate 
pricepe atâta lucru. 

Consilierii primăriei s-au sfătuit în grabă și au căzut de acord 
că neliniștea oamenilor din oraș s-ar fi putut transforma în 
revoltă. Dar s-au mai gândit că dacă o vor da pe Barbara 
mulţimii, cine știe, poate că neliniștea va fi și mai mare, iar 
autoritatea lor va fi pusă la îndoială. De aceea, au căzut de 
acord că poziţia magistratului Fuchs este justă, dar niciunul 
dintre ei nu s-a încumetat totuși să iasă pe balcon și să încerce 
să domolească mulțimea, s-au strâns doar unul în altul și și-au 
acceptat în tăcere neputința. 


383 


Magistratul Fuchs i-a privit câteva clipe cu un aer disprețuitor, 
apoi s-a întors spre mine, care stăteam pe jos, sprijinind capul 
Barbarei pe genunchi. 

— Mikael Pelzfuss, a spus el, atâta timp cât există viață, 
există și speranţă. Nu va mai dura mult și mulțimea va reuși să 
pătrundă aici, după aceea știi bine ce i se va întâmpla soției 
tale. In mâna Sfintei Inchiziţii ea va fi totuși la adăpost până ce 
probele și propriile mărturisiri îi vor stabili vinovăția. Procesul 
poate să dureze multe luni și te încredințez că părintele Angelo 
este un bărbat evlavios și drept, despre care nimeni n-ar putea 
spune o vorbă rea. De altfel este și motivul pentru care a fost 
învestit cu înalta demnitate de inchizitor. Du-te deci pe balcon și 
spune-le oamenilor că eu am plecat de aici împreună cu femeia 
ta! 

Neștiind ce să fac, am ridicat capul Barbarei de pe genunchii 
mei. A deschis neputincioasă ochii verzi-gălbui, m-a privit și a 
spus în șoaptă: 

— Mikael, dragostea mea, te implor, înfige pumnalul tău în 
inima mea! Dacă voi muri în braţele tale, nu voi mai avea parte 
de nicio suferinţă. 

Dar eu n-am avut curaj, am fost un laș nenorocit și m-am 
agăţat de firul acela înșelător de speranţă din vorbele ipocrite 
ale magistratului Fuchs. 

— Tu nu ești vrăjitoare! i-am șoptit la ureche. Te voi salva! 
Sfânta Biserică nu poate judeca strâmb, voi vorbi cu părintele 
Angelo, nu-ţi fie teamă! 

A clătinat ușor din cap, a încercat să mă oprească, dar m-am 
desprins de ea și am alergat pe scări la etaj, am deschis ușile de 
la balcon, mi-am agitat brațele și i-am strigat mulţimii din faţa 
primăriei: 

— Prindeţi-l, oameni buni! A plecat cu soţia mea pe drumul 
din spate. Salvaţi-mi femeia din ghearele Inchiziției, oameni 
buni! Nu cred că a ajuns încă la porțile orașului. 

Am strigat de multe ori până ce ei au înţeles. Apoi, câţiva au 
început să alerge spre porţile orașului și toată lumea i-a urmat 
ca o turmă de oi, după care n-a mai fost nimeni în piaţă, doar 
pălării, ciomege, bucăţi de lemn și pietre lăsate pe stradă. 

După ce am ajuns din nou la parter, mi s-a cerut să caligrafiez 
o recipisă neobișnuită: Urmărire de vrăjitoare - 1 bucată; taxă 


384 


legală - 7 guldeni. Magistratul Fuchs și-a scris numele cu multe 
înflorituri, apoi trezorierul primăriei i-a numărat șapte guldeni, 
pe care vânătorul de vrăjitoare i-a strecurat repede în punga 
atârnată la cingătoare. Intorcându-se spre mine, a spus: 

— Va trebui să așteptăm miezul nopţii, este mai prudent să 
nu pornim la drum mai înainte. Din fericire, am lăsat șareta 
vrăjitoarelor la un ţăran cumsecade, într-un grajd din afara 
orașului. Așa că nimic nu ne poate împiedica să mergem până 
atunci în locuinţa ta, Mikael Pelzfuss, dacă doamna Barbara vrea 
să ne pregătească ceva de mâncare. Fără îndoială, dorești s-o 
însoțești până la, temniţă. N-am nimic împotrivă, fiindcă oamenii 
mei înarmaţi ne vor feri drumul de primejdii, în plus, cred că 
părintele Angelo va vrea să te interogheze imediat. 

l-a lăsat pe consilierii primăriei să-și frângă mâinile mai 
departe și să se sfătuiască asupra cheltuielilor de reparare a 
ferestrelor sparte și a coborât împreună cu noi în locuința 
subterană, care oricum era mai sigură decât sălile somptuoase 
ale primăriei. Rael ne-a întâmpinat vesel, gemând ușor, fiindcă 
intrase în panică după ce, pentru prima dată, fusese lăsat 
singur. După ce s-a așezat, magistratul Fuchs l-a luat în braţe și 
a început să-i mângâie blana. Le-a poruncit gardienilor înarmaţi 
să rămână în faţa ușii, iar Barbara a pregătit atât de multă 
mâncare, că le-a rămas și lor să se înfrupte pe săturate. A 
preparat o supă foarte  gustoasă și consistentă, 
nemaistrăduindu-se ca altă dată să economisească ceva. Ar fi 
fost de altfel o prostie să se zgârcească la mâncare, fiindcă 
oricum casa noastră urma să fie jefuită a doua zi. Magistratul 
Fuchs a binecuvântat cu evlavie cina, apoi a mâncat cu mare 
poftă. Cât despre mine, abia am putut duce la gură câteva 
linguri de supă și mi-a fost de ajuns, atât eram de abătut. M-am 
uitat la pereţii jilavi și am simţit că niciodată până atunci nu-mi 
fusese atât de dragă acea locuinţă săracă, în care aveam 
oarecare siguranţă și pe care urma să o părăsesc pentru o lume 
a groazei. 

Când străjile vesteau miezul nopţii, am ieșit cu grijă din curtea 
primăriei și am ajuns la cărarea pe care Barbara încercase să 
fugă. Nimeni n-a observat plecarea noastră, fiindcă consilierii 
dăduseră ordin păzitorului porţii pentru vite din spatele primăriei 
să ne-o deschidă de îndată ce ne va vedea, fără să rostească un 


385 


cuvânt. Nu după mult timp am ajuns la locul unde magistratul 
Fuchs lăsase șareta vrăjitoarelor și ne-am început călătoria spre 
episcopie pe drumul plin de gropi, însoţiţi de mirosul nopţii de 
primăvară și al pământului reavăn. Magistratul Fuchs l-a ţinut 
tot timpul pe Rael în brațe, iar eu și Barbara ne-am ghemuit pe 
fundul șaretei. În întunericul nopţii, vânătorul de vrăjitoare a 
devenit tăcut, iar soldaţii și căruţașul au tresărit speriaţi la 
fiecare zdruncinătură a șaretei, fiind convinși, la fel ca toți 
ceilalți oameni din oraș, că Barbara este vrăjitoare, și așteptând 
probabil să se întâmple cine știe ce lucru extraordinar. De aceea 
și-au șoptit pentru ei înșiși rugăciuni și și-au făcut cruce întruna. 

Țineam capul rănit al Barbarei la pieptul meu și mă gândeam 
la fugă. Noaptea era întunecată și noroasă, cerul fără stele, iar 
din iarbă se vedeau licăririle albastre ale licuricilor. Bătea 
puternic vântul, răspândind miros proaspăt de iarbă, era o 
noapte înspăimântătoare, noaptea vrăjitoarelor. Să fi fost 
Barbara sănătoasă am fi sărit din șareta vrăjitoarelor, pierzându- 
ne în noapte, dar ea avea amețeli și n-ar fi putut alerga mai 
mult de câţiva pași. Şi cu toate că auzisem destule despre 
torturile groaznice la care sunt supuse vrăjitoarele, eram bântuit 
de speranța oarbă și înșelătoare că bunul părinte Angelo, despre 
a cărui cucernicie și dreptate spusese atâtea vorbe de laudă 
magistratul Fuchs, va fi înduioșat de nevinovăția Barbarei și o va 
elibera imediat. Oare nu scăpase ea o dată din mâna Inchiziției 
plătind niște bani și depunând un jurământ de purificare? 
Incepusem chiar să fiu sigur că aș putea reuși, cu vorbe bine 
chibzuite și cu bani, să cumpar, să zicem, douăzeci-treizeci de 
martori care să depună jurământ că Barbara nu-i vrăjitoare. 
Dacă fugeam, n-ar fi fost decât o dovadă în plus împotriva 
Barbarei. 

Dar noaptea era întunecată, vântul gemea, iar licăririle 
lugubre din iarbă și zgomotul surd al copitelor calului păreau 
prevestitoare de moarte. Era noaptea vrăjitoarelor, iar eu 
încercam să-mi limpezesc gândurile... Oare credeam sincer în 
nevinovăția Barbarei? Işi odihnea capul la pieptul meu, 
strângându-mi cu braţele genunchii, din când în când tremura și 
suspina. Pentru a mă elibera de toate îndoielile, mi-am pus gura 
la urechea ei și i-am șoptit încet: 


386 


— Barbara, dacă ești într-adevăr vrăjitoare, salvează-te 
singură, acum a sosit timpul! 

Dar ea a suspinat și s-a agăţat mai strâns de genunchii mei. 
Am fost sigur că nici nu era vrăjitoare, nici nu făcuse legământ 
cu diavolul. Să fi fost vrăjitoare, ar fi putut să-i orbească pe 
soldaţii care o păzeau, am fi fugit amândoi, iar magistratului 
Fuchs i-ar fi rămas pe fundul șaretei doar două păpuși de paie 
ca să le ducă la episcopie. După părerea mea, faptul că nu a 
putut să se salveze singură atunci, este cea mai bună dovadă că 
Barbara nu era vrăjitoare. 


3 


Până dimineaţă s-au frământat soldaţii și căruțașul de teamă 
și de gânduri rele, dar magistratul Fuchs a dormit cu gura 
deschisă și a sforăit puternic, iar Rael s-a odihnit ghemuit între 
genunchii lui, încălzindu-l ca un câine credincios ce era. Când 
ne-am apropiat de oraș a răsărit soarele și poate niciodată nu mi 
s-a părut lumea mai tânără și mai frumoasă ca în dimineața 
aceea. La orizontul de miazăzi, munţii înzăpeziţi se înălțau ca 
niște nori albăstrui, iarba proaspătă acoperea cu verdele ei 
valea iar apa verzuie a râului se rostogolea în spume peste 
pietrele netede cenușii și albe. Dealurile cu viță-de-vie își etalau 
pantele galbene-ruginii, pe crengile negre ale frasinilor și ale 
teilor creșteau frunze noi de culoare verde-gălbuie, iar în față se 
înălțau turnurile cenușii și brune ale orașului episcopal. Văzute 
din depărtare, părțile de sus ale caselor cu etaj păreau cuiburi 
de rândunele așezate deasupra zidurilor orașului, sunetul slab al 
clopotelor mănăstirii îi chema pe călugări la liturghia de 
dimineață. 

Ceva din tinerețe mi-a răscolit cu putere sângele în acea 
dimineaţă senină și am uitat pentru câteva clipe unde mă aflu și 
cine sunt. Amintirea primei mele călătorii în lume, când eram 
însetat de cunoaștere, a venit pe neașteptate, tulburătoare. O 
saeculum, o litterae, juvat vivere... Nu, nu se mai puteau 
întoarce vremurile acelea în inima mea. Apoi am simţit din nou 
capul Barbarei în brațele mele, am simţit că trăiesc într-o vreme 
tulburător de crudă, am înțeles că soarta mă depărta cu 


387 


înverșunare de știință și de cărți. Toată pasiunea arsese în inima 
mea, nu mai era în mine decât cenușa fumurie a disperării, ochii 
mei nu se mai puteau bucura de frumusețea neasemuită a lumii. 
Inima îmi era plină doar de moarte și spaimă. 

La porţile orașului, după ce l-au recunoscut pe magistratul 
Fuchs, gărzile ne-au lăsat să intrăm, făcând glume grosolane 
despre părul roșu al Barbarei și despre paloarea feţei ei. 
Slujitorii și meșteșugarii care se duceau la lucru s-au oprit din 
drum să privească la șareta galbenă cu ochi mari, iar un grup de 
copii, slujnice și ucenici s-a ţinut după noi. Dar niciunul nu a râs, 
niciunul n-a spus vreo vorbă rea, doar ne-au însoţit 
înspăimântați până în faţa porţii palatului episcopal. Istovit de 
drum, calul a șontăcăit cu pași domoli de-a lungul străduţelor 
strâmte, până ce am ajuns la turnul închisorii de lângă palatul 
episcopal. Magistratul Fuchs a lovit cu o piatră în poarta de fier, 
deșteptându-l din somn pe paznicul închisorii și a dat-o pe 
Barbara în grija lui. După ce și-a întins trupul amortit, Rael a 
alergat în apropierea porții să-și facă nevoile. Apoi a privit când 
spre Barbara, când spre mine, nefiind sigur pe care să-l urmeze, 
dar, spre uimirea mea, magistratul Fuchs a apucat câinele de 
blana grumazului și l-a ridicat în aer, iar Rael a început să 
scâncească de durere. 

— Am să mă ocup eu și de câine, a spus el. Dar părintele 
Angelo este cel care va decide dacă acest câine va face parte 
din probele acuzării sau dacă va fi el însuși acuzat de vrăjitorie. 

Rael a încercat să se elibereze lătrând înspăimântat în direcția 
Barbarei, care mai era încă în pragul porții. Prin poarta deschisă 
ieșea în valuri o putoare insuportabilă, otrăvind aerul proaspăt 
al dimineţii. Dar nu mi-a mai fost gândul la câine, fiindcă mintea 
mea se frământa doar pentru Barbara. In timp ce discuta cu 
magistratul Fuchs despre metoda cea mai potrivită de 
închisoare, pentru ca vrăjitoarea să nu izbutească să se salveze 
din turnul închisorii, portarul, un bărbat cu aspect jigărit și ochi 
răi, a cercetat-o cu atenţie din privire pe Barbara. l-am dat un 
gulden întreg și l-am rugat să fie darnic în privinţa mâncării și a 
apei. 

Nu mi s-a îngăduit să urc în turnul întunecos, doar magistratul 
Fuchs l-a însoţit pe temnicer, ţinându-l în braţe pe nefericitul 


388 


câine. Au împins-o pe Barbara înainte, apoi uriașa poartă de fier 
s-a închis scârțâind în urma lor. 

Am rămas în lumina clară a dimineţii, proaspătă chiar și în 
curtea închisorii, și am privit ferestrele înalte cu arcuri frânte ale 
episcopiei. Și m-am rugat Sfintei Fecioare și tuturor celorlalţi 
sfinţi să o ajute pe Barbara să scape nevătămată din închisoare, 
ca s-o duc undeva într-o altă țară, oricât de rău ar fi urmat să 
trăim acolo, chiar dacă nu vom avea niciodată casa noastră și 
ne vom adăposti toată viaţa lângă rădăcini de copaci, iar cerul 
ne va fi acoperișul. Aș fi fost fericit și cu o astfel de viaţă, numai 
s-o știu scăpată din turnul acela blestemat. 

A trecut multă vreme până când poarta masivă de fier s-a 
deschis din nou și comisarul episcopului a ieșit ștergându-și 
mâinile de poalele veșmântului său cenușiu. 

— N-are de ce să-ţi fie teamă! i-a spus el temnicerului. 
Părintele Angelo îţi va trimite lumânări de ceară și apă sfinţită, 
iar câtă vreme îţi vei feri privirea de ochii vrăjitoarei și-ţi vei 
rosti rugăciunile, nimic rău nu ţi se va întâmpla. Acuma ea n-are 
nicio putere. 

— Ce i-aţi făcut femeii mele, domnule Fuchs? l-am întrebat eu 
îngrozit. 

— l-am prins mâinile și picioarele în butuci de lemn, a spus 
magistratul Fuchs. Apoi am cercetat-o ca să mă conving dacă n- 
are vreun talisman blestemat în veșminte sau pe trupul ei, care 
să pună în primejdie viaţa acestui bărbat cumsecade sau a 
familiei lui. 

l-am privit ochii, chipul și mâinile necruțătoare și am fost 
copleșit de oroare și scârbă. Dar la ce bun să-mi fi dezvăluit 
adevăratele sentimente? Mi-am stăpânit mânia și i-am spus cu 
umilință: 

— lubite maestre Fuchs, eu sunt un tânăr lipsit de experienţă 
în ceea ce privește mersul judecăților, fiindcă până acum n-am 
avut a face nici cu tribunalul ecleziastic, nici cu cel laic. Sfătuiţi- 
mă ce pot face pentru soţia mea, și, pentru a nu ne pierde 
timpul de pomană, vă invit la o cană de vin fiert cu mirodenii la 
cea mai apropiată cârciumă respectabilă, ca să vă încălziţi 
trupul după această călătorie istovitoare. 


389 


— Asta-mi convine de minune și ai început să-mi placi, Mikael 
Pelzfuss, a spus el. Să mergem și să bem o băutură caldă. Cu 
această ocazie am să-ţi prezint și nota de plată a călătoriei. 

Apoi, frecându-și nasul și cântărindu-mă din ochi, a spus: 

— Nu ești un om prea bogat, de aceea nu-ţi voi cere mult, nu- 
ți face griji. Dar despre asta vom mai vorbi la cârciumă. 

A plecat cufundat în gândurile lui, urmărindu-și cu degetele 
încrețiturile frunţii și mormăind ceva doar pentru el. Am mers la 
jumătate de pas în urma lui, iar când am ajuns în dreptul portii, 
m-am încumetat să-l întreb: 

— Ce i-aţi făcut câinelui, domnule Fuchs? 

— Este prins în lanţuri și închis singur într-o celulă, a spus el. 
Dar nu-ţi face griji, Mikael! Are destulă apă acolo, iar copiii 
temnicerului îi vor duce în fiecare zi oase și pâine, fiindcă-i un 
câine foarte prietenos. Eu nu-i vreau niciun rău, dar n-am avut 
încotro, trebuia să-l închid pentru cercetări. Aș vrea din toată 
inima ca nevinovăția lui să fie dovedită, și te încredințez că ţi-l 
voi da înapoi dacă tribunalul va hotărî că n-are vină. 

Am mers mai departe. După o oarecare vreme, el a spus: 

— Eu iubesc animalele, mai ales păsările. Acasă am multe 
colivii cu păsări frumoase. 

Ajunși în piaţă, și-a rotit ochii ca să găsească o cârcimă 
potrivită și a spus, ca pentru el însuși: 

— Odată, de mult, am avut patru copii și toţi patru au murit 
de variolă în aceeași săptămână. Și femeia mea a murit. Era o 
vară uscată, vrăjitoarele otrăviseră praful, iar oamenii mureau 
pe capete. În orașul meu au murit atunci mai mult de o mie de 
oameni până ce s-a lămurit despre ce este vorba și cele 
optsprezece vrăjitoare vinovate au fost arse pe rug. După 
aceea, variola a încetat să se mai răspândească. 

Am intrat într-o cârciumă curată. l-am cerut cârciumarului vin 
fiert cu mirodenii, prăjituri și cozonac. În timp ce beam și 
mâncam, magistratul Fuchs a tot socotit pe degete și până la 
urmă a spus că, ţinând seama de tinereţea mea, cât și de faptul 
că nu sunt bogat, se va mulțumi cu doi guldeni și jumătate. Și a 
precizat că în sumă nu a inclus decât preţul de închiriere a 
gardienilor, căruţașului, căruței și calului, precum și cercetarea 
trupului vrăjitoarei. l-am numărat banii fără să mă târguiesc. 
Toţi banii pe care îi aveam erau din dota Barbarei și din ceea ce 


390 


reușisem să economisesc în jumătatea de an cât lucrasem la 
primărie. Ştiam eu bine că pretinzând o sumă de bani atât de 
mare mă furase, dar n-aveam de ales, fiindcă nu trebuia să mi-l 
fac dușman. Știam și că aveam să plătesc toate cheltuielile de 
judecată și taxele pentru martori, chiar dacă Barbara ar fi fost 
achitată sau nu. Dar nu-mi părea rău de pierderea banilor, îmi 
era teamă doar că n-or să-mi ajungă. 

Magistratul i-a cerut cârciumarului o hârtie de scris, iar eu am 
întocmit după spusele lui o dovadă în care erau menţionate în 
amănunt toate serviciile care justificau suma de doi guldeni și 
jumătate pe care o plătisem. Vinul și banii îi domoliseră 
răutatea. Privindu-mă cu înţelegere, mi-a spus prietenos: 

— Vrăjitoarea asta ţi-a întors ţie ochii pe dos, băiete! Dar o 
vrajă se risipește cu timpul, sunt sigur, fiindcă am văzut destui 
ca tine. Nu mă îndoiesc că vei începe să judeci normal după ce 
te vei convinge de probele copleșitoare pe care le vom strânge 
pentru a-i dovedi vinovăția. 

La multele întrebări pe care i le-am pus, el mi-a răspuns că 
nici nu se pune problema unei purificări canonice, mai mult, 
tribunalul nu va admite martori care să aducă probe ale 
nevinovâăţiei ei, ci va cerceta numai acele dovezi care o 
învinovăţesc. 

— Trebuie să înţelegi, Mikael, mi-a explicat el cu stăruinţă, că 
vrăjitoria este crimen exceptum, asemenea crimei de 
lezmajestate, crimei de înaltă trădare sau crimei falsificatorilor 
de bani, dar de o natură și mai înspăimântătoare decât acestea. 
Judecătorul unui proces de vrăjitorie trebuie să fie înarmat cu 
puteri speciale, fiindcă în timpul anchetei el nu are de luptat 
doar cu vrăjitoarea, ci și cu Satana, părintele minciunii, care stă 
nevăzut în spatele vrăjitoarei pentru a-l orbi, pentru a tulbura 
gândurile martorilor și pentru a expune întreaga asistenţă unui 
adevărat pericol. Este de înțeles că tribunalul păstrează taina 
asupra numelor martorilor și informatorilor și că folosește 
metode speciale pentru smulgerea unei destăinuiri. In afaceri de 
vrăjitorie, viclenia Satanei poate fi învinsă doar dacă viclenia 
judecătorului este și mai mare. Toate mijloacele care pot face 
lumină într-o treabă de vrăjitorie și pot duce la stabilirea 
adevărului sunt îngăduite. Dacă ai vrea să privești lucrurile 


391 


raţional, Mikael, vei pricepe că tot ce ţi-am spus este drept și 
adevărat. 

l-am făcut pe plac și am spus că are dreptate, dar i-am 
repetat cu încăpățânare că Barbara este nevinovată. Eu, 
bărbatul ei, o știam cel mai bine. Și i-am mai spus că dacă într- 
adevăr Barbara ar fi făcut legământ cu Satana, Satana n-ar fi 
pierdut cel mai bun prilej care i s-a oferit și ar fi ajutat-o să fugă 
noaptea, când călătoream spre episcopie. 

— Și eu m-am gândit la asta și drept să spun am fost destul 
de îngrijorat, a recunoscut binevoitor magistratul Fuchs. E 
pentru prima oară când, din cauza împrejurărilor, am fost 
obligat să duc o vrăjitoare la temniță pe timp de noapte. Nu 
vreau să mă fălesc, dar trebuie să-ţi spun că nu mi-a fost teamă. 
Totuși, în această femeie, Satana este mai viclean decât suntem 
noi în stare să credem. Satana are mereu neînchipuite puteri de 
viclenie. Dacă a hotărât să se înfăţișeze înaintea tribunalului în 
veșmântul înșelător al nevinovăţiei, este vădit că Satana s-a 
gândit la foloase. 

Și chiar dacă nu am găsit niciun obiect nelegiuit la femeia 
asta a ta, bănuiesc totuși că Satana a învățat-o vreo șmecherie 
ca să reziste. În orice caz, Sfânta Inchiziţie are destule mijloace 
să smulgă adevărul, dar despre aceste mijloace nu-ți voi povesti 
nimic, pentru că am depus jurământul tăcerii. 

— Sper cel puţin că nu va fi supusă torturilor care depășesc 
rezistenţa unei femei gingașe, am spus eu, înspăimântându-mă 
singur de vorbele mele. 

Dar comisarul episcopului m-a liniștit prietenos și a zis: 

— Asta nu se va întâmpla. De altfel, nici nu-i sigur dacă va fi 
anchetată de Inchiziţie. Dar dacă se va întâmpla așa, nu trebuie 
să te neliniștești, Mikael, fiindcă inchizitorilor nu le este îngăduit 
să nimicească prin tortură trupul celui învinuit. E lucru stabilit că 
un interogatoriu nu trebuie să producă o suferinţă îndelungată, 
nici să depășească puterea de rezistență a acuzatului. 
Bineînţeles, uneori s-a întâmplat ca Satana însuși să omoare 
câte-o vrăjitoare, când a băgat de seamă că nu mai are putere 
să reziste, de pildă frângându-i gâtul într-un mod de neînțeles 
chiar în faţa inchizitorilor, dar nu-i niciun rău dacă așa ceva se 
întâmplă din când în când, fiindcă o astfel de moarte este o 
dovadă sigură de vrăjitorie. E la fel ca atunci când un om 


392 


vinovat de cine știe ce altă crimă moare în temniţă. Nimeni nu 
se îndoiește atunci că la mijloc a fost jocul Satanei. 

Vinul cu mirodenii avea un gust plăcut, dar n-am simţit în gât 
decât amarul de fiere al vorbelor lui otrăvite. l-am cerut 
cârciumarului să-i aducă totuși încă o cană de vin, iar el, cu 
obrajii roșii și într-o foarte bună dispoziţie, a spus mai departe: 

— Ca să legi o vrăjitoare trebuie să te pricepi. Nu oricine știe 
s-o facă, în așa fel ca vrăjitoarea să nu-și provoace vreun rău 
pentru a scăpa de judecată. Dar până și cel mai iscusit 
cunoscător al vrăjitoarelor n-o poate împiedica să se 
împreuneze cu Satana chiar și-n beciul închisorii, dacă așa îi 
este placul. Odată, când nu ajunsesem în acest oraș, când eram 
încă tânăr și vânam vrăjitoare prin alte părţi ale împărăției, am 
avut parte de un caz foarte interesant. O fată de doisprezece 
ani, dovedită că vrăjitoare, se împreuna în fiecare noapte cu 
Satana, în ciuda lanțurilor cu care era legată. Așa se face că 
după nouă luni de temniţă a născut un copil. După ce a 
mărturisit singură despre faptele ei nelegiuite, a fost arsă pe rug 
împreună cu copilul. 

— Maestre Fuchs, l-am întrerupt eu, nu mă îndoiesc că totul 
este posibil dacă-i vorba de Satana. Dar povestirile voastre mă 
înspăimântă, de aceea doresc să-l întâlnesc neîntârziat pe 
părintele Angelo, pentru a lămuri toată povestea, cu credinţa că 
spiritul lui de dreptate și cucernicia îl vor conduce la stabilirea 
adevărului. 

Magistratul Fuchs a răspuns cu prietenie rugăminţii mele. 
Chiar în seara aceleiași zile l-am putut întâlni pe părintele 
Angelo în chilia lui simplă de piatră din mănăstirea 
dominicanilor. 


4 


Eram înspăimântat, inima îmi era încărcată de neliniște și 
durere. Dar odată ajuns între zidurile tăcute ale mănăstirii, pe 
când mergeam în spatele călugărului care mă călăuzea de-a 
lungul coridorului rece de piatră și respiram mirosul bine 
cunoscut de tămâie amestecat cu mirosul sutanelor impregnate 
de sudoare, mi s-au liniștit deodată gândurile și mi s-au domolit 


393 


puţin durerile inimii rănite. „Asta-i casa Domnului”, mi-am zis 
eu, „sfinţită prin sute de ani de rugăciune, penitenţă și 
contemplaţie evlavioasă. Există pe lume și călugări buni și 
călugări răi, dar casa lui Dumnezeu este o chezâșie că niciun 
rău nu i se va întâmpla Barbarei”. 

Părintele Angelo era prosternat în fața imaginii lui Hristos 
crucificat. S-a ridicat de cum am intrat în chilie, iar eu m-am 
aruncat la picioarele lui și i-am sărutat marginea sutanei negre. 
Era din stofă scumpă, iar cămașa de dedesubt albă și curată. 
Părintele Angelo era în picioarele goale. După ghindurile de la 
degete și după venele pronunţate, am înțeles că umbla și vara 
și iarna în picioarele goale. Cu toate acestea, picioarele lui erau 
foarte curate, iar după ce mi-am ridicat ochii, am văzut că și 
fața îi era curată și luminoasă, slăbită de post și meditaţie 
spirituală, dar strălucind de bunătate. Așa l-am văzut eu, când s- 
a aplecat să mă îndemne să mă ridic. 

— Nu trebuie să îngenunchezi în fața mea, Mikael Pelzfuss, a 
spus el. Ingenunchează doar în faţa Sfintei Fecioare și în fața 
tuturor sfinţilor! Ca om, eu sunt slab și înșelător, n-are niciun 
rost să-ți arăţi respectul pentru omul care sunt. Dar dacă vrei să 
mă respecţi, respectă în mine statornicia și dreptatea 
nemuritoare a bisericii, care îi osândește pe cei vinovați și-i 
scapă pe cei fără vină! Așază-te pe scaun, liniștește-te și 
povestește-mi tot ce ai pe suflet, ajutându-te astfel pe tine, 
precum și pe nefericita ta femeie. 

Bunăvoinţa și vorbele lui consolatoare m-au mișcat mult. 
După atâta disperare și neliniște, post și veghe, n-am putut să 
mă stăpânesc și am izbucnit în plâns. El m-a încurajat cu 
blândețe, m-a îndemnat să stau pe un scăunel de lemn și s-a 
așezat în faţa mea, pe un scaun cu spătar. Căldura vorbelor lui 
prietenoase mi-a înmuiat sufletul. l-am povestit toată viața mea. 
l-am povestit că m-am născut dintr-o legătură nelegitimă și că 
am vrut să ajung slujitor al bisericii, i-am arătat diploma de 
bacalaureat al Universităţii din Paris, destul de boţită după atâta 
purtat prin lume, i-am spus că din cauza prea multelor nefericiri 
de care am avut parte plecasem în pelerinaj să mă rog la 
mormântul Domnului nostru lisus Hristos și că în drum spre Țara 
Sfântă am fost jefuit de tâlhari și aruncat în pădure mai mult 
mort decât viu. 


394 


— În această situaţie tragică m-a găsit Barbara 
Buchsenmeister, am continuat eu, ca și cum Dumnezeu, într-un 
chip miraculos, a condus-o acolo, în pădure, unde zăceam fără 
vlagă între viață și moarte. Barbara a fost bună cu mine și 
blândă și m-a îngrijit până ce m-am făcut bine, ea mi-a dat totul, 
până și veșmintele cu care să mă îmbrac, fiindcă nelegiuiţii 
aceia mă jefuiseră până la piele. Inima mea s-a legat de ea, de 
aceea am luat-o de soţie, gândindu-mă că voi trăi toată viața 
împreună cu ea. Noi am avut o viață simplă, am muncit tot 
timpul și nu am supărat pe nimeni. Doar răutatea oamenilor, 
care au urât-o pe Barbara încă din copilărie, din cauza părului ei 
roșcat și a pistruilor de pe faţă, a deșteptat cumplita bănuială că 
ar fi vrăjitoare. Dar eu, soţul ei, o cunosc mai bine decât toată 
lumea și pot jura în faţa lui Dumnezeu și în fața sacramentelor 
că-i nevinovată. 

Tot timpul cât am povestit, părintele Angelo m-a privit 
cercetător cu ochi limpezi. Avea mâini frumoase și le ţinea 
sprijinite pe braţele scaunului. M-a încurajat de fiecare dată 
când șovăiam, așa că i-am povestit cu sinceritate toate 
încercările prin care trecusem. După ce am isprăvit de povestit, 
el a rămas multă vreme în tăcere, cercetându-mă în continuare 
cu privirea. Apoi a oftat adânc și a spus: 

— Mikael Pelzfuss, cred că ești sincer și vreau să gândesc 
doar bine despre tine, pentru că atunci când te-a găsit 
vrăjitoarea și te-a supus puterii ei primejdioase, erai în drum 
spre Țara Sfântă unde, dacă ai fi ajuns, aveai de gând să-ți 
ispășești păcatele prin rugăciune. Dar fiind lipsit de experienţă, 
încă n-ai înțeles natura înspăimântătoare și importanţa 
subiectului care mă preocupă. Cred totuși că voi putea lămuri 
treaba aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu, bineînțeles, dar până 
una-alta, vreau să-ţi pun câteva întrebări. 

Și-a îndreptat spinarea și, împietrit ca o statuie, și-a schimbat 
privirea blândă într-o privire îngheţată de judecător. 

— Mikael Pelzfuss, m-a întrebat el, crezi că există vrăji și 
vrăjitori? 

Mi-am făcut cruce și am răspuns: 

— Ferească-mă Dumnezeu să mă îndoiesc de învățătura 
Bisericii! Eu nu sunt eretic. Cred că există vrăjitori și vrăjitoare 
pe lumea asta, dar soţia mea Barbara nu-i vrăjitoare. 


395 


El a spus: 

— Crezi că vrăjitorii și vrăjitoarele, pe care Sfânta Biserică i-a 
osândit, și-au meritat pedeapsa pentru îngrozitorul lor păcat, 
sau te îndoiești, gândind că uneori au fost condamnaţi oameni 
nevinovați? 

Am coborât privirea și am chibzuit. Vrând-nevrând, trebuia să- 
i răspund așa cum i-am răspuns. 

— Trebuie să cred, fiindcă Sfânta Biserică nu se înșală 
niciodată. 

Dar nu l-am privit în ochi, pentru că tainic, în profunzimile 
ființei mele, exista ceva care se răzvrătea împotriva unei 
asemenea afirmații. 

S-a rezemat de spătarul scaunului, a suspinat, iar când m-a 
privit, ochii lui și-au recăpătat căldura dinainte. 

— Mikael, fiule, a zis el. În fiinţa ta se află adevărata credinţă 
și nu ești un eretic, sunt sigur, de aceea trebuie să nu te mai 
îndoiești de judecata Sfintei Biserici. Te încredinţez că se va face 
dreptate și numai dreptate. Cercetarea unei vrăjitoare și 
adunarea dovezilor în vederea judecății este o treabă 
primejdioasă și grea, care pune la încercare puterea spirituală a 
judecătorului. De o mie de ori am luptat cu slăbiciunea fiinţei 
mele, pentru a mă convinge pe mine însumi să primesc această 
îngrozitoare misiune cu care sfântul patriarh al Bisericii Catolice 
m-a învestit. E drept că Satana încearcă mereu să se folosească 
de slăbiciunea mea, dar, prin rugăciuni și pedeapsă trupească, 
pot învinge îndoielile strecurate în cugetul meu de Satana. 
Roagă-te lui Dumnezeu, Mikael, roagă-te pentru inima ta! Dar 
roagă-te și pentru mine, roagă-te să-mi pot stăpâni slăbiciunile 
pentru ca în cursul cercetării acestui caz atât de trist să nu cad 
în capcanele pe care mi le întinde Satana! 

Vorbele rostite îi arătau deplina sinceritate și uriașa suferinţă 
spirituală, faţă de care teama mea era neînsemnată. 

— Părinte Angelo, am rostit eu cu umilinţă, mă voi ruga din 
toată inima ca bunul Dumnezeu să vă ajute să găsiţi adevărul. 
Și pentru sărmanul meu suflet mă voi ruga bunului Dumnezeu, 
dar și mai fierbinte mă voi ruga pentru Barbara, femeia mea, să 
nu i se întâmple ei niciun rău. 

Părintele Angelo a clătinat ușor din cap și a spus: 


396 


— Cu ajutorul lui Dumnezeu voi găsi adevărul, tot adevărul, și 
nimic altceva decât adevărul. Dar află că niciodată n-am fost 
pus în fața unei misiuni atât de dificile, fiindcă nu numai că va 
trebui să confrunt vrăjitoarea cu dovezile de neclintit ale 
nelegiuirilor ei, dar în același timp va trebui să salvez sufletul 
tău orbit de îndoială, în așa fel încât, întru totul convins de 
temeinicia argumentelor Sfintei Biserici, să recunoști din toată 
inima, nu numai din vârful buzelor, că dreptatea a triumfat. 

După aceea mi-a pus o serie de întrebări tăioase despre felul 
cum m-a găsit Barbara în pădure, despre leacurile pe care mi le- 
a dat să mă însănătoșesc, precum și despre căsătoria noastră. 
M-a întrebat despre câine și despre braţul rupt al beţivanului de 
caligraf, de unde am înțeles că fusese informat până-n cele mai 
mici amănunte despre viaţa noastră. l-am răspuns sincer la 
toate întrebările și cu inima deschisă și nu m-am contrazis când 
le-a repetat într-un mod diferit. La sfârșit m-a întrebat: 

— Aţi fost voi la toate liturghiile? V-aţi spovedit? V-aţi 
împărtășit? 

A trebuit să recunosc că, într-o oarecare măsură, am cam 
lăsat la o parte îndatoririle faţă de Sfânta Biserică din singurul 
motiv că, de câte ori mergeam la biserică, Barbara era privită cu 
dușmănie de ceilalți oameni, de aceea îi era frică și să se arate 
în lume. Dar l-am încredințat că ne-am făcut întotdeauna 
rugăciunea și am ţinut toate zilele de post. Și am mai spus: 

— Imi pare rău și pricep că oameni ca noi, faţă de care ceilalţi 
își arătau fără rușine batjocura, ar fi trebuit să meargă mai des 
la biserică. De fapt, noi am fi vrut din toată inima, numai că ne-a 
fost frică de oameni. 

— Un om nevinovat nu se teme de oameni și nu-i ocolește, a 
spus părintele Angelo. O vrăjitoare are toate motivele să se 
ferească de oameni și de liturghie, iar faptul că a lăsat la o parte 
sacramentele este o dovadă grea împotriva ei. Dar chiar de s-ar 
fi arătat cu regularitate la biserică și n-ar fi trecut cu vederea 
confesiunile și sacramentele, tot nu i-ar fi ajutat la nimic. Ar fi 
fost o dovadă și mai gravă împotriva ei, fiindcă atunci ar fi fost 
vorba și de ipocrizie. De altfel, este știut că Satana, de multe ori, 
este atât de făţarnic, încât o face pe cucernicul. 

M-a privit cu ochi reci, bănuitori. Fără îndoială, citise 
răzvrătirea din inima mea, fiindcă a spus mai departe: 


397 


— Satana poate lua înfățișări neașteptate, și, pentru a te 
lămuri ce greu este să pricepi natura ascunsă a diavolului, îţi voi 
povesti o scurtă întâmplare. N-a trecut nici măcar un an de când 
într-un oraș de pe malul Rinului trei vrăjitoare bătrâne au 
recunoscut în faţa Inchiziției că dezgropaseră din cimitir trupul 
unui copil născut mort și-l fierseseră pentru a obţine grăsimea 
de care aveau nevoie pentru unsorile lor drăcești. Mărturisirile 
celor trei vrăjitoare erau la fel, dar una dintre ele era măritată 
cu un bărbat la fel de necunoscător și de neîncrezător ca și tine, 
care a ţinut mortis să fie deschis mormântul unde fusese 
îngropat copilul, gândind el ca tot omul neștiutor că, dacă se va 
găsi copilul în sicriu, femeia lui va fi iertată de vinovăţie. Fiind 
om de vază în oraș, consiliul primăriei i-a primit cererea și a 
deschis mormântul. Și, după cum cred că bănuiești, Satana a 
făcut în așa fel, încât toţi cei care au asistat la deshumare să 
vadă cu ochii lor copilul neatins în micul sicriu. Să nu-mi spui că 
nici asta n-a mai fost o dovadă convingătoare! Se-ntelege că 
cele trei vrăjitoare au fost arse pe rug, toate în aceeași zi, dar 
pentru că își recunoscuseră de bunăvoie fapta în timpul 
anchetei, tribunalul Sfintei Inchiziţii a fost îngăduitor și a admis 
să fie sugrumate mai înainte de a fi arse pe rug. Această 
întâmplare dovedește cel mai bine ce înșelătoare este judecata 
laică în cazurile de vrăjitorie și de ce judecătorul de vrăjitoare 
trebuie să se supună forței divine. 

— Femeia mea nu-i vrăjitoare! am repetat eu, fiindcă altceva 
nici nu mai eram în stare să spun. 

— Te-ai căsătorit cu Barbara Buchsenmeister, a spus el. O 
găsești frumoasă? 

— După mine, e o femeie frumoasă, i-am răspuns. 

Gândindu-mă la biata mea Barbara, care stătea cu picioarele 
prinse în butuci de lemn și respira aerul acela împuţit din 
închisoare, m-a podidit plânsul. 

— Părinte Angelo, am spus eu, pentru mine e cea mai 
frumoasă femeie și-mi este mai dragă decât orice pe lume. 

El s-a ridicat brusc de pe scaun, și-a făcut cruce, apoi a spus: 

— Destul! Începând din acest moment, te vei dedica în 
întregime rugăciunii, purificării și penitenţei, ca să te poţi elibera 
de puterile Satanei. Eu încă n-am văzut-o pe vrăjitoarea 
Barbara, dar știu că-i o femeie urâtă cu părul roșu, cu fața plină 


398 


de pistrui și cu dinţii stricaţi, cu mulţi ani mai bătrână decât tine, 
iar când te-a întâlnit îi trecuse de mult timpul de măritiș. De 
acum nu mai ai voie să ieși din mănăstire. Te voi da în grija 
starețului să-ţi supravegheze rugăciunile și penitența până ce 
voi strânge toate probele ca să pot începe judecata. 

— Părinte Angelo! am strigat eu, căzând în genunchi la 
picioarele lui. Nu vreau decât să mă rog, lăsaţi-mă să-mi 
întâlnesc femeia în turnul închisorii ca să o pot încuraja, fiindcă 
mi se rupe inima când mă gândesc la starea îngrozitoare în care 
se află sărmana de ea! 

Dar părintele Angelo mi-a interzis cu strășnicie și a spus că 
este doar spre binele meu să n-o întâlnesc multă vreme pe 
Barbara. Văzându-mi disperarea, a spus furios: 

— Așa, Mikael, nu vrei să asculți nici glasul lui Dumnezeu, nici 
vorbele mele, preferi să te orbească mereu Satana. Nu pricepi 
oare că atât eu, cât și ceilalţi călugări din sfânta mănăstire îţi 
vrem binele? Ca să-ți dovedesc intenţiile mele bune, voi pleca 
pe jos până la Memmingen pentru a interoga un număr suficient 
de martori, fiindcă știu că ești un tânăr sărac și n-ai putea plăti 
transportul lor ca să fie audiaţi aici. Până mă voi întoarce, vei 
trăi sub protecția sfintei mânăstiri, și nu-ţi va lipsi nimic din ceea 
ce reclamă sufletul tău pentru a atinge fericirea supremă. 
Învinge-ţi patima și fii bun la suflet, fiindcă îţi voi izbăvi sufletul, 
chiar dacă va trebui să lupt eu însumi cu Satana! 

Stăruitoarele mele rugăminţi nu l-au înmuiat câtuși de puţin, 
dimpotrivă, l-au înfuriat. De aceea n-am mai stăruit, iar el m-a 
condus la stareţul mănăstirii. La liturghia de seară am fost 
stropit cu agheasmă, mi s-a pus o lumânare în mână, o bucată 
de sare sfinţită în gură, călugării au cântat ca să-l scoată pe 
Satana din mine, iar părintele Angelo împreună cu alți sfinţi 
părinţi au înălţat rugăciuni fierbinţi pentru mântuirea sufletului 
meu. Această ceremonie istovitoare m-a liniștit și am căzut într- 
un somn greu ca moartea, din care am fost trezit peste trei ore 
pentru liturghia de noapte. 

Acest mod de viață a continuat multă vreme. Veghea, postul 
și penitenţa mă aduseseră într-o stare de amețeală. Din când în 
când aveam totuși accese fulgerătoare de luciditate, când 
Barbara și viaţa ei din temniţă îmi reveneau în memorie ca o 
lamă de pumnal înfiptă în piept. Atunci urlam de spaimă și-i 


399 


rugam pe călugări să mă biciuiască cu frânghii împletite și cu 
mănunchiuri de vergi cu spini, ca durerea trupească să-mi 
alunge suferința din suflet. Bunii călugări mă biciuiau cu 
ardoare, până ce tot spatele mi-a ajuns o rană, prin care ar fi 
putut să iasă afară diavolul din trupul meu de-ar fi vrut. Așa au 
trecut aproape două luni și nici n-am prins de veste că s-a făcut 
vară. Toată vremea am dormit pe piatră într-o chilie goală, m- 
am hrănit doar cu pâine și apă, iar singurul drum a fost până la 
biserică și înapoi, de-a lungul coridorului de piatră. E drept că 
mă îndobitocisem, dar toată patima din mine era stinsă și 
arătam foarte liniștit. 

Când starețul mănăstirii a văzut că m-am liniștit, a mai 
domolit din ritmul impus de rugăciune și de penitență, iar când 
rănile de pe spinare au început să se vindece, mi s-a dat de 
mâncare și mi-au fost înapoiate veșmintele. După câteva zile 
am început să fiu lucid și m-am regăsit pe mine însumi. Am 
înţeles că se apropia momentul judecății. Într-o zi, i-am cerut 
voie starețului să merg la un bărbier în oraș pentru a-mi scurta 
părul. N-am avut curaj să merg până la poarta închisorii pentru 
a sta de vorbă cu temnicerul, dar am privit din curtea episcopiei 
turnul, între zidurile căruia era închisă Barbara. Am plâns mult 
gândindu-mă la chinurile prin care trecea. Când dădeam să plec, 
l-am văzut pe tatăl Barbarei, meșterul armurier Buchsenmeister, 
care ieșea din episcopie și se îndrepta spre poartă. Deși 
niciodată nu-l iubisem pe omul acela ursuz, m-am bucurat mult 
când l-am văzut, am alergat până la el și l-am salutat cât mai 
respectuos cu putință. N-a fost el prea bucuros să mă vadă, dar 
fiindcă era ușor băut și voia să meargă din nou la cârciumă, m-a 
poftit fără șovăială să beau bere împreună cu el. Ne-am așezat 
la masa din pivnita unei taverne și nemaifiind ursuz cum îl 
știam, s-a apucat să-mi vorbească despre neajunsurile meseriei 
lui. 

— Trăim vremuri rele, a spus el. Atâta mizerie și sălbăticie nu 
mi-a mai fost dat să văd până acum. Au ajuns armurierii să-și 
facă griji pentru ziua de mâine. Astea ar fi trebuit să fie vremuri 
de aur pentru armurieri, fiindcă, uite, iar a pornit campanie de 
război regele Franței împotriva milanezilor. Dar împăratul s-a 
apucat să se amestece în meseria noastră și toţi coloneii lui de 
război modifică fără încetare calibrul și lungimea armelor, de nu 


400 


mai apucă nimeni să-și isprăvească treaba vreodată. Pe câmpul 
de luptă, soldaţii nici nu pot să-și care archebuzele, atât de 
grele au ajuns să fie, așa că tot armurierii trebuie să le care, ca 
și cum n-ar avea și-așa destule de cărat. Oare n-ar fi fost mai 
înțelept să se facă toate armele la fel? Lumea s-a întors pe dos, 
un meseriaș cinstit nu mai are nicio valoare. O armă se face 
după măsura omului, nu te-apuci tu să faci arma, ca după aceea 
să cauţi omul care ar putea să o folosească. Dar se pare că 
împăratul a dat poruncă să fie făcuţi bărbaţi pe măsura armelor. 

Nemaiputând să-mi stăpânesc neliniștea, l-am întrerupt, 
încredințându-l că-i împărtășesc necazul și l-am întrebat: 

— lubite tată-socru, aveți cumva vești despre fiica voastră 
Barbara? 

Mi-a aruncat o privire scurtă și a început să râdă. _ 

— Am depus mărturie și mi-am scris numele, a spus el. In 
sfârșit, am scăpat de ea, și eu, și toată familia mea. S-a terminat 
cu povestea asta, de-acum ne vor respecta și pe noi oamenii, nu 
mai are nimeni de ce să fie supărat pe mine. Să mai bem o bere, 
Mikael, fiindcă astăzi este cea mai binecuvântată zi din viaţa 
mea. S-au terminat anii de coșmar, acum băiatul meu poate să 
înceapă o viaţă nouă. 

— Domnule Buchsenmeister, i-am spus eu înspăimântat, 
neputând să-mi cred urechilor. Aţi depus mărturie împotriva 
fiicei voastre? O urâţi atât de mult, chiar dacă-i carne din carnea 
voastră și sânge din sângele vostru? Dar nebunia lumii este 
mult mai mare decât credeam! Nici nu mă mai îndoiesc c-ar 
putea să crească bărbaţi pe măsura archebuzelor, dacă tot nu 
mai există niciun pic de bun-simt în lume. 

El a izbit cu halba de bere în masă ca să vină cârciumarul să i- 
o umple din nou și a spus: 

— Nu ţi-o iau în nume de rău, Mikael, dar oare nu ţi-am dat 
cincizeci de guldeni? Puteai să pleci cu vrăjitoarea din oraș 
oriunde ai fi vrut, dar n-ai făcut-o! Ai preferat să rămâi, acum 
îndură urmările! Eu m-am spălat pe mâini de ea, același lucru l- 
au făcut și femeia mea, și băiatul meu. M-ai întrebat dacă o 
urăsc pe fata mea. În sfârșit, acuma, când nu-i mai văd ochii 
blestemați, pot spune fără teamă că am urât-o de cum s-a 
născut. Și de mult nu mai cred că-i fata mea. Cine știe ce demon 
a lăsat sămânţa Satanei în pântecele sărmanei mele femei! Și 


401 


chiar de-ar fi din sămânţa mea, tot nu mai are importanţă, 
fiindcă eu mi-am cumpărat o indulgență și am fost iertat de 
păcat. 

l-am privit expresia acră a feţei, descompusă de băutură, și 
mi s-a părut că-l văd atunci pentru prima oară. M-am ridicat, i- 
am aruncat în faţa lui de neghiob berea din halba mea și am 
ieșit din cârciumă alergând și trântind ușa după mine, în timp ce 
el m-a împroșcat cu toate înjurăturile spurcate din lume, pe 
care, vădit, le cunoștea prea bine. 

Dar m-am liniștit numaidecât. În marea mea neputinţă, mi-am 
zis că furia nu-mi folosește la nimic, dimpotrivă, pentru a 
încerca să o ajut pe Barbara, trebuie să mă arăt cât mai liniștit. 
M-am întors tăcut și smerit la mănăstire. Abia intrasem în chilia 
mea, că am și fost chemat la părintele Angelo. 

Pe masa din fața lui era un teanc gros de hârtii. Mi s-a adresat 
prietenos: 

— Întărește-ţi inima, fiule, ca să înfrunţi adevărul! Mâine este 
ziua judecății, de aceea vreau să te pregătesc pentru încercarea 
care te așteaptă și-ţi dau să citeşti dinainte mărturiile pe care 
le-am strâns, chiar dacă acest lucru nu se obișnuiește, dar vreau 
să-ţi izbăvesc sufletul, Mikael! Să știi că Barbara, soţia ta, e 
vrăjitoare. 

Bănuiam eu că asta va fi concluzia lui. N-am spus nimic, mi- 
am înclinat doar capul și, ca să-i fac pe plac, mi-am făcut 
semnul crucii. Apoi l-am întrebat calm: 

— Îmi este îngăduit să o întâlnesc pe Barbara la proces? 

Părintele Angelo a oftat și a spus: 

— Nu te putem împiedica, iar pentru sufletul tău, cel mai bine 
este să fii de față. După ce vei cunoaște conținutul depozițiilor 
pe care martorii le-au susţinut prin jurământ, cred că nu vei mai 
avea nicio îndoială. Îţi cer să semnezi și propria ta declaraţie, pe 
care am dictat-o secretarului tribunalului Inchiziției. 

După ce mi-a dat documentele, am început să le citesc cu 
atenţie, neputând tot timpul să-mi ascund indignarea și uimirea, 
dar străduindu-mă să-mi ţin ochii cât mai jos, pentru ca 
părintele Angelo să nu vadă expresia chipului meu. El m-a 
cercetat tot timpul din privire. Ce folos de chipul lui plăcut și 
inteligent, când convingerile îi erau atât de împietrite! 


402 


Este inutil să repet toate declaraţiile martorilor. Prima, 
semnată de părinţii fostului pretendent la mâna Barbarei, 
povestea cum cei doi se certaseră foarte tare pe o pajiște din 
afara orașului. Barbara ridicase mâinile spre cer și, în aceeași 
clipă, se dezlănţuise o furtună puternică. Băiatul alergase până 
la un copac să se adăpostească de ploaie. Acolo fusese lovit de 
fulger, în timp ce Barbarei, care rămăsese în câmp deschis, nui 
se întâmplase nimic. N-ar fi fost vorba decât despre vrăjitorie, 
iar martorii erau convinși că Barbara, ajutată de Satana, 
ademenise fulgerul să o slujească, folosindu-și numele în vrajă, 
fiindcă Sfânta Barbara îi apără pe oameni de fulgere. 

O femeie oarecare declarase că la trei zile după o ceartă cu 
Barbara îi secase laptele și fusese nevoită să-și înţarce pruncul 
de tțâță când nici nu împlinise cinci luni. Prietenul meu, 
caligraful, declarase că Barbara se folosise de magia neagră 
pentru a-l face să cadă pe scări și să-și rupă braţul, apoi, pentru 
a împiedica vindecarea, îl atrăsese în fiecare seară la noi la cină, 
toate acestea pentru ca eu să-i ocup locul la primărie. Caligraful 
orașului preciza că nu vrea să mă învinuiască și pe mine, fiindcă 
este convins că habar n-aveam de îndeletnicirile diavolești ale 
femeii mele. 

Ușierul declarase că eu și Barbara îl alungasem din locuinţă 
pentru a ne muta noi acolo și spunea că el și femeia lui n-ar fi 
plecat pentru nimic în lume dintr-o casă atât de bună, dacă nu 
le-ar fi fost teamă de răul pe care Barbara ar fi putut să-l facă 
asupra lor prin vrăjitorie. 

Cât despre consilieri, care pe lângă semnăturile lor aplicaseră 
și sigiliul primăriei, arătau că încă din copilărie Barbarei i se 
dusese vestea de vrăjitoare și că mai fusese o dată obligată să 
depună jurământul de purificare. Tatăl ei povestea că de când 
era foarte mică, Barbara ţopăia ciudat prin curte și bolborosea 
doar pentru ea cuvinte pe care nimeni nu le înţelegea. 
Totdeauna în preajma ei zburau păsărele care i se așezau chiar 
și pe umeri, iar veveriţele veneau să mănânce din mâna ei. 
Apoi, când a crescut mare, toată familia tremura de teamă din 
cauza toanelor ei și nimeni nu îndrăznea să nu-i facă pe voie. O 
dată, ocărând-o pe maică-sa, a arătat spre ea cu degetul, și nici 
n-au trecut două luni că biata lui femeie s-a îmbolnăvit de 
dropică și a căzut la pat. Intr-o dimineaţă, Barbara a coborât în 


403 


atelierul lui și apoi, chiar în aceeași zi, creuzetul în care topea 
metalele a sărit în aer, făcând multe stricăciuni în jur. 

Văduva unui căruțaș spusese că Barbara l-a deocheat pe 
bărbatul ei. La două săptămâni după ce Barbara îi aruncase o 
privire răutăcioasă, căruţa lui încărcată cu butoaie de vin s-a 
rasturnat pe drum, iar el a fost strivit sub una din roţi, ca nu 
după multă vreme să-și dea duhul vărsând sânge. 

Cam așa erau toate depoziţiile martorilor și, tot citindu-le, 
inima mea a început să clocotească din ce în ce mai tare de 
mânie. De la o mărturie la alta mi se înceţțoșa mintea de groază, 
fiindcă dacă până atunci crezusem că un singur martor poate fi 
contestat, văzând că toate învinuirile se repetau în declaraţiile 
atâtor martori, înțelegeam că pentru Barbara nu mai exista nicio 
urmă de scăpare. Trebuie să spun că m-a răscolit mai cu seamă 
depoziția despre moartea logodnicului Barbarei, dar niciuna 
dintre mărturii nu m-a îndemnat să cred că Barbara era 
vrăjitoare. Toate declaraţiile nu erau decât expresia ignoranței 
oamenilor și a intenţiilor lor rele. Ultima declaraţie era 
nesemnată și a trebuit să treacă un timp oarecare până să 
înțeleg că este mărturia mea împotriva Barbarei. 

„Eu, Mikael Pelzfuss, numit și Michael din Finlanda”, scria 
acolo, „bacalaureat al Universităţii din Paris, declar că, într-un 
mod cu totul de neînțeles, Barbara m-a găsit în pădurea unde 
fusesem aruncat după ce am fost jefuit de tâlhari. Nimeni altul 
n-ar fi putut să o sfătuiască decât Satana care-i locul acela 
ascuns unde tâlharii, crezându-mă mort, îmi aruncaseră trupul. 
In timpul cât am fost bolnav, Barbara mi-a dat să beau niște 
leacuri amare din plante, despre a căror putere nu știu nimic, 
dar care, fără îndoială, erau licori vrăjite, fiindcă, în ciuda 
urâţeniei ei vădite, m-a atras și m-am căsătorit cu ea. Tot timpul 
cât am trăit împreună cu ea, Barbara mi-a dat să beau licori 
vrăjite și mi-a făcut farmece, de aceea ochii mei au văzut-o 
drept cea mai frumoasă femeie din lume. Dar adevărul fiind dat 
acum la iveală, mă despart de ea și de toate vrăjile care m-au 
făcut să o iau de soţie.” 

După ce am citit declaraţia mârșavă, pe care părintele o 
dictase secretarului tribunalului Inchiziției, deformând spusele 
mele după bunul lui plac, mi-am ridicat privirea și am spus 
hotărât: 


404 


— Părinte Angelo, o asemenea declaraţie acuzatoare eu nu 
voi semna niciodată, fiindcă nu este adevărată. 

Părintele Angelo a tresărit și s-a mâniat, dar apoi a spus pe un 
ton conciliator: 

— Oare toate cele scrise nu sunt așa cum mi le-ai povestit? 
Nici acuma nu înţelegi că ea ţi-a sucit ochii cu licori vrăjite ca să 
o vezi altfel decât este în realitate? Niciun bărbat cu mintea 
întreagă n-ar spune despre o astfel de femeie că este cea mai 
frumoasă din lume. 

Dar oricât a încercat el să mă convingă, n-am vrut să semnez, 
așa că până la urmă mi-a spus să-mi scriu singur declaraţia. Am 
povestit cum m-a găsit Barbara în pădure, cum m-a îngrijit să 
mă însănătoșesc și am declarat că m-am căsătorit de bunăvoie 
cu ea, fiindcă mi-a fost dragă și o iubesc mai mult decât pe 
oricine pe lume. Dar când am vrut să mai scriu că niciodată, în 
timpul cât am trăit împreună cu Barbara, ea nu s-a manifestat 
ca vrăjitoare, am fost împiedicat sub pretextul că nu-i treaba 
mea să hotărăsc dacă Barbara este sau nu vinovată, fiindcă 
acest lucru îl va stabili doar tribunalul Inchiziției. Chiar și 
declaraţia mea avea el să o folosească drept probă împotriva 
Barbarei, dar acest lucru l-am înțeles mai târziu. 

Eram prea slab pentru a mă putea împotrivi necruţțătorului 
părinte Angelo, care avea o linie de la care nu se abătea, 
convins că este singura care-l poate conduce la stabilirea 
adevărului. Nu mai trăiam decât gândul dureros de a o revedea 
pe Barbara și de a încerca să o încurajez din privire, ca să 
înțeleagă că există cineva pe lumea aceasta care o crede 
nevinovată. Am semnat, iar după ce a luat hârtia din mâna mea, 
fața părintelui Angelo s-a preschimbat toată în zâmbet. 

— Crede-mă, Mikael, a spus el, nu sunt decât un om și uneori 
mi se pare că misiunea cu care am fost învestit este mai grea 
decât poate să ducă un om. Dar, pentru slava lui Dumnezeu și 
pentru binele Sfintei Biserici, trebuie să-mi înfrâng slăbiciunea. 
Crede-mă, într-o afacere ca asta, chiar și mila creștină este o 
armă pe care Satana o folosește pentru a-și ocroti adepţii. 

— Oricât de multe mărturii au depus unii oameni împotriva 
Barbarei, am spus eu, sunt sigur că femeia mea nu-i vrăjitoare. 

Părintele Angelo și-a înclinat capul, sprijinindu-și-l între mâini, 
a oftat adânc și s-a rugat în tăcere. 


405 


— Mikael, a spus el după un timp, eu sunt un om slab. Încă 
din copilărie am suferit pentru durerile și plânsul celorlalți 
oameni. Mă apuca ameţțeala doar când vedeam curgându-i 
sânge din nas fratelui meu mai mic. Tocmai din cauza prea marii 
mele sensibilităţi am fost ales inchizitor, pentru ca, înfrângându- 
mi slabiciunile omenești, gloria lui Dumnezeu să fie și mai mare. 
Însuși preacuviosul nostru papă, Adrian al V-lea, a fost la 
vremea lui inchizitor al Spaniei și a început o mare purificare a 
bisericii, pe care doar moartea prematură l-a împiedicat s-o 
ducă la bun sfârșit. 

— Am auzit că la Roma toată lumea își bătea joc de 
obiceiurile lui naive, am spus eu. lar după ce a murit, oamenii au 
atârnat la ușa casei medicului care l-a îngrijit o cunună de lauri 
pe care scria: „Pentru salvatorul Romei”. 

— Lumea este nebună și proastă, a spus părintele Angelo. 
Chiar și scheletul bisericii trebuie curăţat, fiindcă porumbeii și- 
au făcut cuiburi în cupolele catedralelor și-i murdăresc 
colonadele, iar mâini lipsite de har îi pângăresc altarele. Dar 
Biserica este nemuritoare, Mikael, iar colonadele și arcadele ei 
ne vor ocroti întotdeauna. Pleava pământului se va risipi, doar 
Biserica va rămâne. 

Vorbele lui m-au zdrobit. Împotriva Barbarei nu era doar 
lumea nebună și proastă, împotriva Barbarei era Biserica 
întreagă, cu toate învățăturile și tradiţiile ei. Femeia mea era 
singură, nimeni n-o apăra. Chiar și eu, bărbatul ei, scrisesem o 
declaraţie, care urma să fie folosită tot împotriva ei. În noaptea 
aceea am avut un coșmar, am ţipat și am plâns în somn. Am 
visat-o pe Barbara, iar lângă ea, la proces, pe Satana, care o 
apăra cu zdrobitoarea lui putere diavolească, iar eu mă 
bucuram din toată inima, ceea ce, fără îndoială, a fost un păcat 
de moarte, chiar dacă bucuria aceea nu fusese decât în vis. 


5 


Tribunalul Inchiziției s-a întrunit într-o încăpere cu pereți de 
piatră din turnul închisorii palatului episcopal în care intra foarte 
puţină lumină prin deschiderile înguste din pereţii groși. In 
așteptarea onorabililor părinţi ai bisericii, am privit prin fantele 


406 


înguste și am fost uimit că era vară. Am văzut pomii înfrunziţi și 
câmpurile pline de verdeață. Sala din turnul închisorii se afla la 
o înălțime mai mare decât zidurile orașului. Peisajul era 
impresionant, iar sub perdelele transparente de ceaţă se 
vedeau până și vârfurile munţilor. Dar când mi-am întors din nou 
privirea spre sumbra încăpere a tribunalului, am văzut 
pardoseala de piatră ca pe o lespede de mormânt. Câţi oameni 
n-or fi oftat, n-or fi plâns și n-or fi suferit sub ea, în camera de 
tortură, de sute de ani! Din plânsul și din suferința lor nu 
rămăsese totuși nimic pe pietrele aspre. 

Părintele Angelo, asistat de doi călugări dominicani, din care 
unul a citit actul de acuzare, era președintele tribunalului 
Inchiziției. Magistratul Fuchs ocupa scaunul acuzatorului. In 
afară de mine, nimeni nu a avut dreptul să asiste la proces, iar 
după ce a fost adusă Barbara, temnicerul și soldaţii din gardă au 
ieșit și au închis ușa. 

Spălată și pieptănată, Barbara purta ca singur veșmânt o 
cămașă curată din pânză aspră. Mă temusem de clipa revederii, 
fiindcă bănuiam ororile și suferințele pe care trebuie să le fi 
îndurat, dar nu am văzut niciun semn care să lase de înţeles că 
ar fi fost supusă la tortură, iar acest lucru m-a liniștit puţin. 
Slăbise mult, iar la colţurile buzelor avea o cicatrice. De 
neînțeles este faptul că mi s-a părut de o urâţenie bătătoare la 
ochi. Părul roșcat al Barbarei își pierduse strălucirea și părea 
mai degrabă ruginiu, pistruii erau foarte pronunţaţi. Avea ochii 
aproape închiși, fiindcă nu se putea acomoda cu lumina. 
Bănuiesc că i-a trebuit destul de mult timp până a reușit să 
distingă ce era în jurul ei, fiindcă din când în când se freca la 
ochi, ca și cum ar fi usturat-o lumina. 

— Este trimisă la judecată tribunalului Inchiziției Barbara 
Pelzfuss, născută Buchsenmeister, în vârstă de douăzeci și patru 
de ani, a început călugărul să citească din actul de acuzare 
dictat de părintele Angelo caligrafului tribunalului. 

Dar este în zadar să povestesc despre tot ce scria acolo, mai 
cu seamă că lectura actului de acuzare a durat mai mult de 
două ore, până când s-a făcut amiază. La sfârșit, părintele 
Angelo a întrebat-o pe Barbara dacă recunoaște că-i vinovată, 
precizând că delictul pentru care este acuzată este vrăjitoria și 
legământul cu Satana. Barbara a răspuns cu o voce destul de 


407 


calmă că nu-i vrăjitoare și că nici cu Satana nu a făcut 
legământ. Apoi călugărul secretar a citit cu glas monoton 
declaraţiile martorilor, iar Barbara a răspuns când „da” când 
„nu” la întrebările inchizitorului. Am simţit o oarecare ușurare 
când am înţeles că, în ciuda tuturor încercărilor prin care 
trecuse, Barbara își păstrase mintea clară și siguranţa. De pildă, 
când a fost întrebată dacă se certase cu logodnicul ei, dacă se 
certase cu femeia care alăpta, dacă își amintește de explozia 
creuzetului pentru topit metale din atelierul tatălui ei sau despre 
braţul frânt al caligrafului, a răspuns afirmativ, dar a negat că ar 
fi avut vreo legătură cu aceste întâmplări nefericite. Prezenţa ei 
de spirit și modul convingător în care a răspuns a risipit 
îndoielile tainice din inima mea și m-am convins în mod cinstit 
de nevinovăția ei. Când a fost citită depoziția mea, ochii ei, 
obișnuiți cu lumina, au reușit să mă vadă în colțul în care mă 
aflam. După aceea, ochii ei verzi au fost tot timpul îndreptaţi 
spre mine și obrajii supţi s-au luminat, am văzut-o din nou 
frumoasă și inima mea a tresărit de iubire. Nu-mi închipuiam că 
și declaraţia mea ar fi putut-o învinui. Povestisem sincer că mă 
găsise despuiat, lovit, și aruncat în pădure, pe când strângea 
plante tămăduitoare. Cât despre leacurile cu care mă îngrijise, 
precizasem că nu aveau nimic neobișnuit, fiind doar leacuri pe 
care orice doctor le folosește pentru vindecarea unui bolnav. 

După ce toate declaraţiile au fost citite și după ce membrii 
tribunalului au discutat între ei în șoaptă, părintele Angelo a 
rostit cu glas îngheţat și aprig: 

— Vrăjitoare Barbara! În lumina tuturor acestor mărturii 
neîndoielnice și care se potrivesc, pentru toate și pentru fiecare 
dintre cazurile menţionate tribunalul Sfintei Inchiziţii te acuză de 
vrăjitorie, care a cauzat nefericire, nenoroc, și uneori chiar 
moarte unor oameni nevinovați. Pentru că vrăjitorie nu poate 
exista în afara unei alianţe cu necuratul, tribunalul te acuză și 
pentru păcatul de a fi încheiat legământ cu Satana. Vrei să-ţi 
recunoști singură vinovăția, ori vrei să ai în continuare încredere 
în Satana și să stărui tăgăduind învinuirile care ţi-au fost aduse? 

Barbara a strigat: 

— Nu sunt vrăjitoare și nici legământ cu Satana n-am făcut! 
Este doar defăimare, pe care toată lumea s-a obișnuit să o 


408 


răspândească de când eram copil, pentru că sunt urâtă și 
oarecum diferită de ceilalți oameni. 

Părintele Angelo i-a dictat secretarului: 

— invitată cu vorbe bune să-și recunoască de bunăvoie 
vinovăția, vrăjitoarea s-a încăpățânat să nege acuzația, dar a 
recunoscut că încă din copilărie a fost altfel decât alți oameni. 

Apoi, întorcându-se spre Barbara, a spus: 

— Am făcut tot ce mi-a stat în putere, atât în timpul instrucției 
din închisoare, cât și aici, pentru a te convinge să mărturisești 
de bunăvoie. Cu toate acestea, te împotrivești cu îndărătnicie. 
De aceea, după o pauză de două ore, tribunalul se va întruni din 
nou pentru a te interoga conform regulilor și torturilor 
probatoare ale Inchiziției. După mine e rău, fiica mea, dar 
singură ești vinovată de această încăpățânare. Totuși, mai ai 
încă puţin timp să chibzuiești, fiindcă, de nu-ţi vei recunoaște de 
bunăvoie vinovăția, vei fi silită să o recunoști cu prețul durerilor 
trupului tău. Să nu-ţi închipui că Satana te va scăpa din brațele 
călăului, mărturisește-ţi păcatele și va fi mai bine atât pentru 
tine, cât și pentru noi. 

— Dar nu sunt vrăjitoare, a spus disperată Barbara și a 
izbucnit în plâns. 

Nepăsător la lacrimile ei, părintele Angelo i-a poruncit 
temnicerului să o ducă în celulă și să se întoarcă peste două ore 
cu ea. 

— Părinte Angelo, l-am implorat eu, lăsaţi-mă să o conving eu 
pe soția mea să mărturisească de bunăvoie, dacă într-adevăr 
este vinovată, fiindcă înnebunesc la gândul că va fi schingiuită! 

— Cu neputinţă, Mikael, mi-a răspuns el neîndurător. Te va 
vrăji din nou, atâta lucru poate pricepe orice om sănătos la 
minte! De altfel, mă tem să nu-i dai ceva ca să-și pună capăt 
zilelor sau să primească puteri neobișnuite, ca să-mi dea mie 
peste cap tot procesul. Nu mă mai chinui cu stăruința asta, lasă- 
mă-n pace să merg la masă, ca să prind puteri, fiindcă mă 
așteaptă o după-amiază grea din cauza încăpăţânării acestei 
vrăjitoare. 

S-a grăbit să scape de mine pentru că însuși principele 
episcop, curios să afle cum se desfășoară procesul, îi poftise la 
masă pe juraţi și pe magistratul Fuchs. M-a sfătuit să merg în 
bucătăria episcopului, unde aș fi primit și eu de mâncare. Dar 


409 


mie nu-mi ardea de mâncare și am preferat să mă învârtesc prin 
curte timp de două ore ca un animal într-o cușcă. Am încercat 
să-i dau bani temnicerului pentru a mă lăsa să o văd pe 
Barbara, dar teama de a-și pierde viața nesupunându-se 
poruncilor severe ale Inchiziției a fost mai tare decât lăcomia. 
Mi-a făgăduit totuși că-i va duce o masă bună Barbarei în 
schimbul banilor cu care încercasem să-l cumpăr. 

Când milostivii părinţi s-au întors din sălile princiare cu fețele 
rumene de vin, ștergându-și buzele de grăsime cu dosul 
degetelor și discutând aprins între ei, m-am apropiat de 
părintele Angelo și l-am rugat să-mi îngăduie să asist la 
următoarea fază a procesului. S-a arătat de data aceasta mai 
binevoitor și mi-a spus: 

— Am presimţit că-mi vei cere acest lucru, de aceea am 
discutat cu sfinţia sa episcopul, fiindcă niciodată până acum n-a 
mai fost acordată o astfel de favoare. Dar regulile au și excepții, 
iar eu cred că nu te vei putea elibera pe deplin din puterea 
vrăjii, dacă nu vei auzi cu urechile tale destăinuirile pe care le 
va face vrăjitoarea. Excelenţa sa episcopul îţi dă voie să asiști la 
întrunirea tribunalului Inchiziției, cu condiţia să nu intervii în 
desfășurarea interogatoriului cu niciun cuvânt și cu niciun gest. 
Va trebui să rămâi nemișcat la locul tău. Va trebui, de 
asemenea, să te legi prin jurământ că nu vei nutri niciodată 
vreun sentiment de ură și de răzbunare faţă de membrii 
tribunalului Inchiziției și că nu vei plăti ucigași care să 
împlinească o răzbunare în numele tău, ci te vei resemna cu 
ceea ce va fi să se întâmple. Acest legământ sacru se referă 
atât la magistratul Fuchs, cât și la meșterul călău și la ajutorul 
lui. 

Ne-am întors în sala turnului și am depus jurământul pomenit 
în fața părintelui Angelo, apoi toţi am coborât, unul după altul, 
pe scara îngustă care ducea la camera de tortură. Era o sală 
boltită, fără ferestre, luminată de două torţe. Călăul și ajutorul 
lui erau îmbrăcaţi din cap până-n picioare în roșu, culoare 
simbolică a meseriei lor, chiar dacă în timpul torturii nu aveau 
voie să provoace vărsare de sânge sau răni durabile. Privind în 
jurul meu la toate acele obiecte ale groazei, clești pentru 
jupuirea de viu, șuruburi și prese din metal, mi-am făcut curaj și 
mi-am spus că nu folosesc decât să înfricoșeze, dar când am 


410 


văzut scara pusă pe șevaleţi, frânghia petrecută în jurul unei roți 
de scripete atârnate de bolta încăperii și bolovanii de piatră 
strânși în cercuri de metal, m-am înfiorat. Blânzii călugări au 
intrat și s-au așezat mormăind nemulţumiţi din cauza lipsei de 
confort a încăperii. 

Apoi a fost adusă Barbara. Era speriată și tremura. La porunca 
părintelui Angelo, călăul i-a explicat modul în care sunt folosite 
instrumentele de tortură din încăpere. După ce călăul a 
terminat, părintele Angelo a întrebat-o dacă recunoaște de 
bunăvoie acuzația tribunalului Sfintei Inchiziţii, dar ea, cu 
umilință și cu glas rugător nu a recunoscut că este vrăjitoare, 
spunând că nu poate susţine ceva de care nu se simte vinovată. 
Părintele Angelo a suspinat și i-a făcut semn magistratului Fuchs 
să o cerceteze. 

Încurajând-o cu vorbe grosolane și neţinând seama de 
împotrivirea ei, călăul și ajutorul său au dezbrăcat-o de cămașa 
din pânză aspră, lăsând-o în pielea goală, au trântit-o pe scară, 
apoi au ţintuit-o, legându-i mâinile și picioarele. Slăbise mult, 
dar pielea îi era tot atât de albă și curată ca înainte, mai puţin la 
încheieturile mâinilor și la glezne, unde devenise brună din 
pricina butucilor de lemn în care fusese prinsă în timpul 
închisorii. După ce călăul i-a tăiat părul de pe cap, de la subsuori 
și de la pubis, iar Barbara a gemut înspăimântată, magistratul 
Fuchs s-a apropiat și i-a cercetat cu atenţie toată suprafaţa pielii 
și fiecare scobitură, pentru a se încredința că nu ascunde niciun 
talisman drăcesc care să o facă nesimţitoare la durere. Socotind 
că nu se cuvine să privească, părintele Angelo și-a întors capul 
și a discutat în șoaptă cu ceilalți membri ai tribunalului. Nu mi- 
am închipuit că ar fi fost brutală și umilitoare cercetarea, aș fi 
vrut doar să nu se sfârșească niciodată, ca să nu se ajungă la 
tortura propriu-zisă. 

— Multe vrăjitoare s-au lăudat că pot depăși orice grad de 
tortură, doar să aibă asupra lor o bucăţică din pânza 
veșmântului lor, a spus magistratul Fuchs. Nu ca să mă laud, dar 
dacă nici vrăjitoarea asta nu-i deposedată de toate puterile ei 
tainice, atunci să nu-mi mai spuneţi mie comisar de vrăjitoare! 

Vânătorul de vrăjitoare s-a retras și, în timpul acesta, 
părintele Angelo și ceilalţi doi călugări s-au apropiat de Barbara 
psalmodiind rugăciuni, apoi s-au învârtit în cerc împrejurul scării 


411 


stropind-o pe Barbara cu agheasmă și împingându-i în gură o 
bucată de sare sfinţită. Ceremonia de purificare le-a dat mult 
curaj călăului și ajutorului său, care fuseseră vădit speriaţi și-și 
făcuseră de multe ori cruce în timp ce legaseră mâinile și 
picioarele Barbarei de scară. Am observat că în lumina torțelor, 
care aruncau umbre ciudate pe pereţii încăperii sumbre, până și 
inchizitorilor le era teamă de ea, de unde am înțeles că ei chiar 
erau convinși de vinovăția Barbarei. Constatarea mi-a umplut 
inima de disperare. 

Apoi părintele Angelo a poruncit magistratului Fuchs să treacă 
la proba acului. Magistratul Fuchs, înarmat cu un ac lung și 
subțire a început să înţepe sistematic trupul Barbarei în 
căutarea stigmatului de vrăjitoare, care ar fi trebuit să fie pus în 
evidenţă de  insensibilitatea pielii la împungere. Curioși, 
inchizitorii s-au apropiat pentru a urmări mai bine și au oftat 
adânc de fiecare dată când Barbara ţipa sau când sângele 
curgea din pielea rănită. N-a rămas o aluniţă de pe corpul ei pe 
care magistratul Fuchs să nu o fi cercetat, iar când i-a înțepat 
sfârcurile sânilor, Barbara a urlat de durere. Până la urmă, 
expertul în vrăjitoare a descoperit puţin mai sus de șold o pată 
din naștere care n-a sângerat la înţepare și s-ar părea că 
Barbara, într-adevăr, n-a simţit acul înfipt adânc acolo, din 
moment ce n-a ţipat de durere. Nu încăpea îndoială că pata era 
stigmatul pe care Satana îl înscrisese pe trupul vrăjitoarei, 
pentru a pecetlui legământul. Am fost descumpănit și mi-au 
venit în minte clipele minunate când ne iubeam și eu îi sărutam 
pătimaș presupusul stigmat satanic. 

După această revelaţie, secretarul inchizitor a notat că la 
proba acului a fost descoperit un semn convingător a pactului 
pe care vrăjitoarea l-a încheiat cu Satana, și anume o pată 
insensibilă de forma unei potcoave, situată cu un deget mai sus 
de șold. După aceea, părintele Angelo a dat poruncă să fie 
dezlegată vrăjitoarea pentru a fi cântărită, și nimeni nu a fost 
uimit când s-a aflat că Barbara cântărea cu zece livre mai puțin 
decât o femeie normală de vârsta și de înălțimea ei. Lucrul 
acesta i-a mulțumit pe toţi și inchizitorii și-au întărit convingerea 
că este vrăjitoare, fiindcă toată lumea știe că vrăjitoarele sunt 
creaturi ușoare care pot pluti pe apă. 


412 


Scârbit să o mai privească, părintele Angelo a dat poruncă să 
fie îmbrăcată și a întrebat-o dacă tot nu vrea să-și recunoască 
vinovăția. Dar ea a rămas cu privirea aţintită în pământ și n-a 
rostit nicio vorbă. Când pielea ei albă a fost acoperită cu cămașa 
grosolană de pânză aspră, mi s-a părut urâtă și, amestecându- 
mi-se toate în cap, un timp oarecare am crezut că, într-adevăr, 
îmi făcuse farmece pentru a o vedea altfel decât era în realitate. 

Pentru că și de data aceasta, prin tăcere, Barbara refuzase să- 
și recunoască vinovăția, părintele Angelo, în ciuda dezgustului 
vădit, i-a poruncit călăului să-și facă meseria. Călăul a tinut-o, 
iar ajutorul său i-a legat Barbarei mâinile la spate cu frânghia 
care era petrecută în jurul roții prinse de boltă. Au ridicat-o în 
aer până aproape de tavanul boltit, unde a rămas suspendată, 
cu articulațiile umerilor răsucite într-un mod nefiresc, apoi călăul 
a dat brusc drumul frânghiei, lăsând-o pe Barbara să cadă, dara 
întrerupt căderea puţin înainte de a atinge pământul. Ea a urlat 
și mi-a strigat de două ori numele. 

„Mikael! Mikael!“ a strigat ea cu glas sfâșietor, iar eu am 
întins braţele spre părintele Angelo să cer îndurare, dar când, în 
lumina pâlpâitoare a torţelor, i-am văzut faţa transfigurată de 
suferinţă și fruntea înaltă plină de sudoare, mâinile mi-au căzut 
neputincioase. Călăul a ridicat-o în aer și a coborât-o de mai 
multe ori, apoi a lăsat-o, iar ea a rămas întinsă pe jos, cu faţa 
lipită de piatră. Necilintit, părintele Angelo a întrebat-o din nou 
dacă-și recunoaște vinovăția. Barbara a gemut și a strigat cu 
glas îndurerat: 

— Ajută-mă, Sfântă Fecioară! 

Apoi a răspuns tribunalului: 

— Ce să recunosc, când eu nici nu știu ce-ar trebui să 
recunosc? Pentru numele lui Dumnezeu, nobili seniori, nu mă 
mai torturați! 

Exasperat, inchizitorul Angelo a făcut un semn călăului, care a 
cărat până aproape de picioarele Barbarei un bolovan de vreo 
zece livre strâns în cercuri de metal. Apoi, împreună cu ajutorul 
său, a legat fiecare deget de la picioarele Barbarei de cercurile 
pietrei. Au ridicat-o din nou în aer, s-au auzit trosnind 
articulațiile brațelor, degetele de la picioare s-au alungit 
înspăimântător de mult, iar ea, cu glas înfricoșat, a ţipat din ce 
în ce mai tare. La prima cădere, a rămas suspendată, cu umerii 


413 


dislocaţi și cu brațele întoarse în faţă, pe verticală, deasupra 
capului. Țipetele înspăimântătoare s-au curmat preschimbându- 
se într-un plâns înăbușit, neîntrerupt, iar trupul ei a început să 
tremure în spasme. Cu glas aspru, inchizitorul a întrebat-o din 
nou dacă-și recunoaște vinovăția, dar, încercând să răspundă, 
Barbara și-a pierdut cunoștința. După ce a coborât-o, călăul i-a 
frecat tâmplele cu o pânză îmbibată în oţet și i-a umezit buzele 
cu rachiu. 

Magistratul Fuchs i-a spus pătimaș inchizitorului Angelo: 

— Binecuvântate părinte, aţi văzut că n-a vărsat nicio 
lacrimă? Vrăjitoarele nu pot plânge. Asta-i de-acum a treia 
dovadă. 

Secretarul inchizitor a notat că acuzata n-a plâns, prin urmare 
este vrăjitoare. După ce Barbara și-a revenit din leșin, părintele 
inchizitor s-a aplecat deasupra ei și a întrebat-o din nou dacă-și 
recunoaște vinovăția. Barbara n-a putut articula niciun cuvânt, 
dar a negat, mișcând din cap. Nerăbdător să-și isprăvească 
misiunea, inchizitorul Angelo i-a poruncit călăului să-i lege de 
degetele picioarelor o piatră mai grea, și încă i-a poruncit: 

— Pune-i un căluș în gură! Mi-a spart urechile cu zbieretele ei! 
Este supărător pentru onorabilul tribunal al Sfintei Inchiziţii să-și 
continue interogatoriul în condiţiile acestea. 

Călăul i-a vârât în gură Barbarei o bucată de lemn în formă de 
pară găurită, care, umflându-i obrajii și ţinându-i gura larg 
deschisă, nu-i împiedica totuși respiraţia. Impreună cu ajutorul 
său, i-a legat apoi de degetele de la picioare un bolovan de 
piatră de două ori mai greu decât primul, a ridicat-o doar puţin 
deasupra pământului, a legat frânghia de un belciug din perete 
și s-a așezat pe jos să aștepte. 

S-a făcut o liniște de moarte în camera de tortură și nu s-au 
mai auzit decât sfăârâitul torțelor și curgerea nisipului din 
nisiparnița  inchizitorului secretar.  Fuseseră împiedicate 
strigătele de durere ale Barbarei, doar pieptul i se vedea 
zbătându-i-se în chinuri cumplite. Degetele micuţe de la picioare 
se făcuseră înspăimântător de lungi, iar umerii dislocaţi se 
umflau întruna și se colorau din ce în ce mai intens în negru- 
vinețiu. Călăul a luat dintr-o nișă a peretelui o cană cu bere șia 
băut câteva înghiţituri, apoi i-a dat să bea și ajutorului său. Unul 
dintre dominicani a început să-și murmure rugăciunile, 


414 


numărându-le cu mărgelele rozariului. Dar eu nu am mai putut 
să suport, am izbucnit în plâns și m-am repezit spre Barbara, 
încercând să susțin bolovanul, care-i întindea neîncetat 
degetele. 

— Recunoaște, Barbara! am rugat-o eu în lașitatea mea. 
Pentru dragostea noastră, recunoaște, fiindcă eu nu mai rabd! 

Și-a deschis cu greutate ochii de pisică verzi-gălbui, în care nu 
era nicio strălucire, i-a coborât spre mine și m-a privit. Dar ochii 
ei nu mai aveau nicio putere, iar mintea mea era înceţoșată de 
grozăvia torturii și de acel bolovan care-i întindea trupul slab. 

Părintele Angelo s-a ridicat din locul lui, mi-a împins ușor 
mâinile, și trupul ei a tresărit când bolovanul a tras-o din nou în 
jos. 

— Recunoaște că ești vrăjitoare! a strigat părintele Angelo, 
lovind-o cu pumnul în piept. Recunoaște, altfel îl vei duce și pe 
bărbatul tău la pierzanie! 

Barbara a mișcat din cap în semn că vrea să vorbească. 
Călăul a urcat pe scară pentru a-i scoate călușul din gură. 
Colțurile buzelor erau sfâșiate și fire de sânge îi curgeau pe 
bărbie. 

— Poate că sunt vrăjitoare, a spus ea încet, respirând din 
greu, dar lăsaţi-l în pace pe Mikael! Ce poate ști el despre mine? 

Suspinând ușurat, părintele Angelo i-a spus călăului să dea 
drumul la frânghie până ce va ajunge bolovanul de piatră pe 
podea, pentru a-i fi mai ușor Barbarei să răspundă. Apoi, 
prezentând depoziţiile martorilor una după alta, a întrebat-o pe 
Barbara dacă-și recunoaște vinovăția, iar ea a răspuns că toate 
acuzaţiile sunt îndreptăţite. Părintele Angelo a dictat, iar 
inchizitorul secretar a scris în documentele tribunalului sfintei 
inchiziţii: 

— Întrebare: Recunoști că ai poruncit fulgerului să-l lovească 
pe logodnicul tău? Răspuns: Recunosc. Întrebare: Recunoști că l- 
ai vrăjit pe căruţașul care a murit strivit de roata căruţei lui? 
Răspuns: Recunosc. Întrebare: Recunoști că prin magie neagră 
și vrăjitorie l-ai împins pe scară pe caligraful primăriei ca să-și 
rupă brațul? Răspuns: Recunosc. 

Nu vreau să repet aici toate întrebările și răspunsurile, 
amintesc doar că mi-a fost dat să aud din gura ei până și că 
Satana a sfătuit-o să mă caute în pădure sau că mi-a dat licori 


415 


cu puteri magice ca să mă facă s-o iau de soţie. La acest punct 
al interogatoriului, părintele Angelo și-a întors privirea spre mine 
și, cine știe, poate că a citit, pe lângă groaza din ochii mei, firul 
ascuns de îndoială, de aceea a reformulat ultima întrebare, 
stăruind asupra amănuntelor. 

— Ce conţinea băutura cu care l-ai vrăjit pe Mikael? a 
întrebat-o inchizitorul. 

Barbara a șovăit, apoi, uitându-se în gol cu priviră stinsă, a 
răspuns suflând din greu: 

— Apă sfinţită, zeamă de varză sălbatică și măselariţă. 

După ce i-am auzit vorbele, nu mă mai puteam îndoi că îmi 
dăduse totuși să beau licori vrăjite. 

— lartă-mă, Mikael! a adăugat în șoaptă Barbara. 

Apoi judecătorul a întrebat-o: 

— Recunoști că ai dat de mâncat și de băut demonului 
Satanei întrupat într-un câine negru, care te-a slujit în arta ta 
diavolească? 

Barbara a deschis ochii mari și a strigat: 

— Nu! Rael este doar un câine obișnuit. El n-a făcut niciun rău 
nimănui. 

— Vom vedea, a spus inchizitorul. Dar acum, cântărește-ţi 
bine vorbele, vrăjitoareo, fiindcă trebuie să-mi răspunzi exact 
când, în ce fel și unde ai făcut legământ cu Satana. Repet: Când, 
unde și în ce fel ai obţinut stigmatul Satanei? Și te mai întreb: 
Cât de des te împreunai cu diavolul și sub ce forme își făcea el 
apariţia? Răspunde la întrebări și după aceea te vom lăsa în 
pace. lar dacă vei făgădui că te desparţi de Satana, Sfânta 
Biserică te va primi la sânul ei, îţi va ierta păcatele și-ţi va izbăvi 
sufletul nemuritor de flăcările infernului. 

Dar Barbara, descumpănită, cu ochii aţintiţi la inchizitor, a 
tăcut. Acesta, contrariat, a repetat întrebările. Barbara a 
răspuns că n-a făcut niciun legământ cu Satana și l-a implorat 
să se îndure și să n-o mai chinuie, fiindcă nici nu înţelege ce mai 
vrea de fapt de la ea. Călăul a mai ridicat-o o dată până aproape 
de boltă, iar eu mi-am astupat urechile pentru că nu mai 
puteam îndura răcnetele ei sfâșietoare. 

— O vom lăsa să atârne acolo până ce-și va aduce aminte, a 
spus furios părintele Angelo. Între timp, vom merge să 
interogăm câinele. 


416 


Astupându-și urechile cu mâinile, s-a îndreptat apoi spre 
scărița care ducea la turn. Doar ajutorul călăului, cu cana de 
bere în mână, a rămas în camera de tortură să o păzească pe 
Barbara. El i-a implorat pe inchizitori să nu-l lase singur cu 
vrăjitoarea, dar ei l-au încredinţat că Satana nu mai are nicio 
putere după ce a suferit o înfrângere atât de zdrobitoare. 

Ca după un coșmar, lumina și aerul proaspăt din sala 
tribunalului mi-au trezit judecata. Tremuram însă de frig și 
aveam veșmintele leoarcă de sudoare și strâns lipite de piele. 
Temnicerul a adus vin pentru toată lumea, iar părintele Angelo, 
cu cupa de vin în mână, s-a așezat comod în fotoliul lui de 
judecător, a suspinat și a dat poruncă: 

— Aduceţi câinele, maestre Fuchs! 

Dar când magistratul Fuchs a apărut cu Rael în lesă, nu mi-am 
recunoscut câinele, fiindcă toată blana lui neagră fusese tunsă, 
iar pielea, goală și cenușie, era plină de răni purulente. 
Adulmecând încăperea, Rael a simţit că sunt acolo, a început să 
scâncească și a încercat să scape din mâinile vânătorului de 
vrăjitoare. El i-a înțeles intenţia și mi l-a pus în braţe, iar bietul 
animal, în neputinţa de a-mi povesti ororile prin care trecuse, a 
început să-mi lingă faţa și mâinile tremurând și scâncind ușor, 
iar lacrimile mele calde au picurat peste rănile lui deschise. 
Dacă în privinţa Barbarei, gândurile mele erau chinuite de 
îndoieli, despre Rael știam sigur că nu avea nicio legătură cu 
diavolul, fiindcă eu însumi îl adusesem acasă. 

— Pe câine îl cheamă Rael, a explicat comisarul Fuchs. Este 
un nume păgân și ciudat, dar chiar și oamenii cumsecade, mai 
cu seamă nobilii, dau animalelor lor nume ciudate, de aceea 
cred că în numele lui nu-i înscrisă nicio magie. Ştie să facă 
anumite lucruri, bunăoară să se ridice pe picioarele din spate 
pentru a primi de mâncare sau să meargă câţiva pași ca 
oamenii, dar scamatorii din astea pot face și câinii care-i 
însoțesc pe măscărici și pe saltimbanci prin târguri. Eu mi-am 
făcut datoria cu rigoarea cerută de meseria mea și mi-am pus 
toată priceperea în joc pentru a-l face pe animal să vorbească. 
Dacă ar fi fost un demon încarnat în el, ar fi vorbit, toată lumea 
o știe. L-am biciuit de câteva ori pe zi, i-am pus pe spate pene 
aprinse înmuiate în pucioasă, dar el doar a urlat și a schelălăit 
ca toți câinii bătuţi. Declar în faţa onoratei instanţe că acest 


417 


câine n-a vorbit niciodată cu glas omenesc, dar că, uneori, 
schelălăiala lui s-a asemuit cu un plâns de copil. La proba acului 
nu am găsit niciun stigmat diavolesc, a curs doar sânge din 
toate locurile înţepate. Din păcate, i-am înţepat un ochi, fiindcă 
s-a smucit în direcții neașteptate tot timpul cercetărilor, dar sper 
să i se vindece. 

Părintele Angelo s-a uitat scârbit la sărmanul câine de pe 
genunchii mei, a pus mâna pavăză la nas, fiindcă, într-adevăr, 
rănile purulente miroseau neplăcut și a întrebat: 

— De ce să fi ţinut vrăjitoarea un câine negru care era 
nelocuit de Satana? 

Magistratul Fuchs a fost de partea câinelui și l-a apărăt cât a 
putut de bine, precizând că o vrăjitoare se poate folosi și de 
făpturi nevinovate din natură. Dar părintele Angelo, care, spre 
deosebire de magistratul Fuchs, nu iubea animalele, a poruncit 
călăului să-l biciuiască, pentru a se convinge că, într-adevăr, 
câinele nu vorbește cu glas omenesc. Cu ochii arzându-mi de 
atâta plâns, a trebuit să asist și la schingiuirea sărmanului Rael, 
care, știind ce-l așteaptă, nici n-a încercat să se împotrivească, 
s-a lăsat doar moale cu burta lipită de piatra pardoselii și, 
scheunând jalnic, a primit loviturile nemiloase ale călăului. Am 
plâns în neștire, dar deodată, cu răceală și duritate, raţiunea 
mea s-a revoltat. Și mi-am spus că dacă Barbarei i s-au smuls 
prin tortură mărturisiri care poate nici nu sunt adevărate, de la 
un animal necuvântător nimeni nu va reuși niciodată să scoată o 
vorbă. Poate că, dacă nu m-aș fi amestecat eu în jocul lor 
macabru, Barbara nici n-ar fi recunoscut nimic. 

— Părinte Angelo, am strigat eu, animalul nu va vorbi și de-l 
veţi omori în tortură. Veţi da socoteală la Judecata de Apoi 
pentru  schingiuirea acestei creaturi nevinovate. Lăsaţi-mi 
câinele, domnule inchizitor, și așa sărmana mea femeie este 
osândită! 

lar magistratul Fuchs a spus: 

— După toată știința și experienţa mea, câinele este 
nevinovat. Poate că ar fi mai bine să-l folosim doar ca martor la 
procesul vrăjitoarei și să-i dăm drumul din închisoare. 

Obosit de schelălăitul câinelui, părintele Angelo a spus: 

— Pentru mai multă siguranţă, eu aș fi preferat să-l dau 
spânzurătorii sau flăcărilor rugului și pe câine. Dar dacă el vrea 


418 


de bunăvoie să aducă mărturie împotriva vrăjitoarei, n-am nimic 
împotrivă, îl voi elibera, fiindcă nu există nicio probă care să-l 
învinuiască de vrăjitorie sau de legăminte tainice cu Satana. 

Și ceilalţi doi membri ai tribunalului au fost de acord cu 
hotărârea, iar magistratul Fuchs i-a adus câinelui o strachină cu 
apă, pe care el a lipăit-o într-o clipă. Apoi secretarul inchizitor i-a 
spus câinelui să depună mărturie împotriva vrăjitoarei. De aceea 
am coborât cu toţii în camera de tortură, unde sărmana Barbara 
atârna legată de mâini în apropierea bolţii, cu bolovanul legat 
de degetele picioarelor. Călăul a ţinut câinele în lesă, iar Rael și- 
a ridicat ochii spre părintele Angelo, care i s-a adresat 
anunţându-l solemn: 

— Câine, sau ce vei fi tu! Tribunalul Sfintei Inchiziţii te-a 
reținut pentru depoziția ce o ai de facut. Amintindu-ţi de 
drepturile și de datoriile martorului, îţi cer să spui dacă în 
această încăpere se află vreun vrăjitor sau vreo vrăjitoare, iar 
dacă se află, să ne arăţi unde este. 

Călăul a dezlegat funia de la gâtul lui Rael, iar acesta, 
văzându-se liber, s-a repezit cu furie la magistratul Fuchs și l-a 
mușcat de picior. Vânătorul de vrăjitoare i-a tras un picior 
sărmanului câine trimițându-l în celălalt capăt al sălii, dar el s-a 
întors și mai furios și l-a atacat din nou pe comisar, care a 
încercat să se apere cum a putut până ce călăul a reușit să-l ţină 
și să-l pună din nou în lesă pe Rael. Toţi au fost adânc mișcaţi de 
acest incident. Chiar și călăul și-a făcut cruce și l-a privit ciudat 
pe magistratul Fuchs. 

Dar comisarul de vrăjitoare, turbat de furie, a înjurat și l-a 
blestemat pe Rael. 

— Câine al Satanei, a spus el, asta ţi-e recunoștinţa pentru că 
ţi-am ţinut partea și ţi-am salvat viaţa? 

Apoi, adresându-se judecătorului, a zis: 

— Părinte Angelo, mărturia nu are nicio valoare, și, în numele 
reputației mele, vă cer să nu fie consemnată în documentele 
procesului. Creatura îmi poartă dușmănie din cauza încercărilor 
pe care meseria mea m-a silit să le fac pentru a stabili adevărul. 
Eu propun totuși ca proba de recunoaștere a vrăjitoarei să se 
repete după ce vrăjitoarea va fi coborâtă, pentru că animalul nu 
poate simţi decât mirosurile oamenilor pe care îi vede. 


419 


Membrii tribunalului au discutat între ei și au căzut de acord 
că magistratul Fuchs are dreptate. Incidentul nu a mai fost 
menţionat în cronica procesului, dar părintele Angelo a privit pe 
furiș spre comisar tot timpul cât călăul a coborât-o pe Barbara. 
Când trupul Barbarei a fost întins pe jos, câinele a început să 
scâncească. Pentru a doua oară, inchizitorul l-a îndemnat să 
arate unde se află vrăjitoarea, amintindu-i că un martor trebuie 
să fie nepărtinitor, chiar dacă persoana împotriva căreia depune 
mărturie îi este rudă, prieten sau dușman. Câinele s-a apropiat 
de Barbara și i-a lins faţa, gâtul și încheieturile mâinilor legate, 
iar în dosarul procesului s-a consemnat că Rael, câinele 
acuzatei, de bunăvoie și nesilit de nimeni a mărturisit că 
stăpâna lui este vrăjitoare. S-a mai scris de asemenea că, 
absolvit de orice vinovăție, câinele va fi eliberat din închisoare. 

Cred că Barbara își pierduse de mult cunoștința. Atingerea 
tandră a câinelui a deșteptat-o, ea a deschis ochii și a început să 
geamă. Dar eu nu am mai rezistat. Totul s-a făcut negru 
înaintea mea și mi-am pierdut cunoștința. Când mi-am venit în 
fire, am văzut că mă aflu în sala tribunalului. Călăul îmi fricționa 
mâinile și picioarele cu oţet și-mi turna pe gură rachiu. Rael îmi 
lingea mâinile. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, pipăindu-mi capul. 

— Vrăjitoarea a recunoscut totul. Cel de-al treilea grad de 
tortură a fost peste puterile ei și s-a desprins de Satana. Ea a 
mărturisit că de două ori pe an a încălecat pe o mătură și a 
zburat până în vârful munţilor Harz, la Brocken, unde este 
soborul vrăjitoarelor. Acolo s-a împreunat de fiecare dată cu 
Satana, care uneori era întrupat într-un ţap negru, alteori într-un 
bărbat cu față palidă. Dar tocmai când era mai interesant, mi-a 
poruncit domnul Fuchs să vă aduc aici, ca să vă veniţi în fire, 
încredințându-mă că, fiind încă tânăr și necăsătorit, am timp să 
mai aud destule până la bătrânețe. 

Nu după multă vreme a apărut și părintele Angelo cu fruntea 
asudată și tremurând de încordare. 

— Vrăjitoarea s-a destăinuit, Mikael, a rostit el pătimaș. De 
când avea doisprezece ani s-a dat ea diavolului și a obţinut 
stigmatul Satanei. Călăuză i-a fost o vrăjitoare care a fost arsă 
pe rug acum zece ani. Dacă în privinţa legământului cu Satana 
există unele îndoieli, uimitoarea coincidenţă a detaliilor 


420 


furnizate de toate vrăjitoarele cercetate de Inchiziţie, în 
corespondenţă absolută cu legendele care circulă prin toată 
lumea, ne întărește convingerea că, într-adevăr, pacturile cu 
Satana sunt o realitate de netăgăduit. Această mărturie este o 
nouă verigă din lanțul pe care, de sute de ani, Biserica îl 
clădește în jurul împărăției Satanei. Mărturisirile vrăjitoarei 
Barbara au confirmat lucruri demult cunoscute de biserică. De 
pildă, ea a spus că, împreunându-se cu Satana, i-a simţit 
sămânţa mai rece decât gheața. Dar acest interogatoriu, fiule, a 
fost obositor, tare obositor, de aceea am venit să beau puţin vin 
ca să mă întremez, fiindcă nu mai am putere să-i ascult 
zbieretele. 

— Dumnezeule mare! am strigat eu îngrozit. Oare până când 
aveţi de gând s-o mai torturați, părinte Angelo? Oare nu v-a 
mărturisit tot ceea ce voiaţi să vă mărturisească? 

S-a uitat la mine ca la un neghiob și a spus: 

— Dar n-a dezvăluit numele complicilor, și tare mi-e teamă că 
va trebui să ajungem la al patrulea sau poate chiar la al cincilea 
grad de tortură pentru a le smulge din gura ei! „Bate fierul cât e 
cald!” spune o vorbă înţeleaptă, de aceea, atât eu cât și prea 
bunii părinţi care fac parte din tribunal suntem gata să stăm de 
veghe toată noaptea pentru a duce până la capăt judecata. 
Dacă vom întrerupe acum interogatoriul, s-ar putea ca mâine ea 
să nu mai recunoască nimic din ceea ce a mărturisit astăzi, așa 
fac toate vrăjitoarele, fiindcă Satana le întărește puterile în 
timpul nopții. 

A băut vin, m-a privit cu înţelegere și a continuat: 

— Sunt convins că ești nevinovat, Mikael. Comisarul Fuchs, 
care-i un bărbat cu multă experienţă în acest domeniu, crede și 
el în nevinovăția ta. Cu toate astea, trebuie să te supunem și pe 
tine interogatoriului. Din fericire pentru tine, până în acest 
moment, vrăjitoarea a spus că n-ai știut nimic despre lucrările ei 
diavolești, dar oricum, ea trebuie să ne dezvăluie numele celor 
pe care i-a întâlnit la soborul vrăjitoarelor, precum și numele 
vrăjitoarelor pe care le cunoaște. 

Mi-am pierdut din nou cunoștința și am rămas multă vreme 
rupt de lumea reală. Am zăcut până seara târziu, iar când am 
deschis ochii, l-am văzut pe părintele Angelo care-mi lumina 
fața cu o torță. A zis: 


421 


— Deșteaptă-te, fiule! A fost o luptă cumplită cu Satana, dar 
noi am biruit! Tribunalul Sfintei Inchiziţii te-a declarat nevinovat 
și a acceptat să-ţi iei ramas-bun de la femeia ta, dacă asta ţi-e 
voia, fiindcă ea nu-ţi va mai putea face niciun rău, suntem 
siguri. Pentru că și-a recunoscut toate uneltirile diavolești și le-a 
regretat cu umilinţă, tribunalul Sfintei Inchiziţii a fost îndurător 
cu ea. De aceea, când o vom trimite tribunalului laic, vom cere 
să fie decapitată mai înainte de a fi arsă pe rug, ca suferința să 
nu-i fie prea mare. Cred că biata femeie rătăcită a suferit destul 
pe pământ, dar mi-e teamă că și-n flăcările infernului va suferi 
cel puţin câteva mii de ani, până ce Dumnezeu o va ierta. 

El a plecat, iar eu, luându-l pe Rael în brațe și clătinându-mă 
pe picioarele care-mi tremurau, am coborât în camera de 
tortură, pe care de atunci mereu o revăd, când somnul mi-e 
bântuit de coşmaruri. Groaznică-i suferința pe care o îndură cel 
torturat, dar cine știe, poate că-i și mai mare suferinţa morală a 
celui care trebuie să privească neputincios chinul fiinţei iubite. 

In căminul din camera de tortură ardea focul, iar călăul, 
îngenuncheat lângă Barbara, o îngrijea adresându-i vorbe 
liniștitoare. După ce i-a pus la loc articulațiile umerilor cu mâini 
sigure și pricepute, i-a înfășat umerii și braţele cu benzi de 
pânză înmuiate în oţet. În camera de tortură era și temnicerul. l- 
am dat bani și l-am rugat să ne aducă mâncare și vin, iar pentru 
câine un blid cu apă. 

— Această vrăjitoare micuță este foarte perseverentă și 
încăpăţânată, mi s-a adresat prietenos călăul. La un moment dat 
începusem să mă îndoiesc dacă-mi cunosc bine meseria, atât de 
rezistentă a fost. Dar până la urmă n-a mai putut și a mărturisit 
tot. A povestit totul cu o mare amănunţime, iar Satana, la fel ca 
păduchele ce-și caută adăpost pe capul unui bărbat chel, n-a 
mai avut cum să se ascundă în sufletul ei, întors pe dos ca o 
mănușă de inchizitori. 

Acum toate sunt bune și ea nu mai are nimic de pierdut, dar 
ne-a cam pus răbdarea la încercare, atât mie, cât și 
judecătorilor. Dacă durerile persistă, este doar din vina ei, 
pentru că ar fi putut scăpa de multe grade de tortură dacă ar fi 
mărturisit totul de la bun început. 

Barbara plângea încet, continuu, cu disperare. A deschis o 
clipă ochii când am pus mâna pe pieptul ei ca să-i simt bătăile 


422 


inimii. Erau în neorânduială. l-am atins ușor încheieturile 
mâinilor și degetele deformate ale picioarelor, iar ea a tresărit 
de durere. 

Apoi s-a întors temnicerul cu două străchini de lut din care 
ieșeau aburi și cu o cană mare din cositor plină cu vin. Călăul a 
fost uimit când i-am oferit mâncare și băutură, numindu-mă 
„nobile senior” și mulţumindu-mi că nu-i port dușmănie pentru 
că o schingiuise pe femeia mea. 

— Am depus jurământ că nu mă voi răzbuna pe nimeni, l-am 
lămurit eu. De altfel, nici n-aș avea de ce să te învinuiesc, 
fiindcă ţi-ai făcut meseria supunându-te poruncilor mai marilor 
tăi. În plus, ești un bărbat cu inimă bună, fiindcă ai îngrijit rănile 
și contorsiunile, pe care i le-ai provocat prin tortură, cu 
sensibilitatea și îndemânarea unui doctor priceput. Mănâncă și 
bea, bunule călău, fiindcă ai avut o zi grea și cred că nici tu n-ai 
fost prea fericit făcându-ţi meseria. Dar după aceea, lasă-mă 
singur cu femeia mea, fiindcă nu știu dacă mi se va îngădui s-o 
mai întâlnesc vreodată, și nici pe lumea cealaltă nu știu dacă 
ne-o fi dat să ne mai vedem. 

Am încercat s-o hrănesc pe Barbara, dar ea nu a reușit să 
înghită decât câteva linguri de zeamă și puţin vin. In schimb, 
Rael a mâncat cu multă însufleţire, umplându-și burta suptă. Era 
tare bucuros că se află lângă noi. Din când în când săruta 
mâinile Barbarei, după care se lipea de picioarele mele și 
scâncea ușor. 

După ce a terminat de mâncat, cu un aer puţin încurcat, 
călăul m-a anunţat că trebuie să-i plătesc pentru ziua de muncă 
și a început să-mi povestească despre greutăţile vieţii și despre 
familia lui numeroasă, ferindu-și tot timpul privirea. A ridicat 
ochii doar când mi-a cerut să-i dau patru guldeni, explicându-mi 
că un gulden este pentru ajutorul lui. 

Ca să scap repede de el, i-am dat cinci guldeni, că și așa 
pentru mine banii nu mai aveau nicio valoare, iar omul acela 
sărman s-a bucurat atât de tare, că a căzut în genunchi, mi-a 
sărutat mâna și ne-a binecuvântat, atât pe mine, cât și pe 
Barbara. Mi-a lăsat toate unsorile și leacurile lui, m-a sfătuit ce 
să-i dau dacă îi va crește fierbinţeala și mi-a făgăduit că dacă la 
execuţia Barbarei călăul va fi el, ceea ce, a mai spus el, 
nădăjduiește din tot sufletul, îi va tăia capul atât de repede, 


423 


încât „nobila doamnă” Barbara nu va simţi nicio durere. Când 
tocmai dădea să plece, mi-am adus aminte că nu-l văzusem pe 
comisarul Fuchs după ce mă deșteptasem din leșin, și, fiindu-mi 
teamă că ar putea veni și mi-ar interzice să o veghez pe 
Barbara, l-am întrebat dacă știe unde este magistratul Fuchs. 

Stânjenit, călăul a început să-și frece mâinile una de alta și m- 
a întrebat: 

— Dar nu știți ce s-a întâmplat, domnule Mikael? 

l-am răspuns că n-am de unde să știu, fiindcă mi-am pierdut 
cunoștința și am zăcut multă vreme în sala tribunalului. Atunci 
el mi-a spus în șoaptă că maestrul Fuchs a fost arestat și închis 
într-o celulă din turnul închisorii, unde stă acum cu mâinile și 
picioarele prinse în butuci de lemn. 

— Tocmai treceam noi la al cincilea grad de tortură și eu 
începeam să mă tem că toată măiestria mea nu face nici doi 
bani, a spus călăul, când vrăjitoarea, iertaţi-mă, am vrut să spun 
doamna vrăjitoare, a acceptat să răspundă la ultimele întrebări 
ale bunului părinte Angelo. După ce a repetat că soțul ei, Mikael, 
nu știa nimic despre îndeletnicirile ei diavolești, a spus că la 
soborul vrăjitoarelor din Brocken l-a văzut deseori, de ziua 
Nașterii Domnului și de Sfântul loan, pe magistratul Fuchs, care, 
fără îndoială, trebuie să fi fost favoritul Satanei, din moment ce 
le dădea sfaturi tuturor vrăjitoarelor și celebra liturghiile negre. 
Toţi am fost înspăimântați când am auzit mărturisirea, iar 
maestrul Fuchs a început să înjure și să blesteme ca un demon, 
strigându-i vrăjitoarei să-și dezmintă spusele. Părintele Angelo, 
descumpănit de uluitoarea mărturisire a vrăjitoarei, mi-a 
poruncit să continuu tortura. l-am legat mâinile și picioarele 
împreună la spate și am ridicat-o în aer cu bolovanul în spinare, 
dar, chiar de i s-ar fi rupt spinarea, era limpede că nu mai avea 
nimic de spus. Ea și-a repetat mărturisirea și a mai spus că până 
atunci nu îl dăduse în vileag, fiindcă îi fusese teamă de puterile 
cu care Satana îl înzestrase pe vrăjitorul Fuchs. Dar înainte de al 
cincilea grad de tortură, cu ultimele ei forţe, reușise să se 
desprindă de Satana și nu mai avea teamă să-i rostească 
numele. Când a văzut că din ochii vrăjitoarei picurau lacrimi, 
părintele Angelo nu s-a îndoit că Satana o părăsise. După ce am 
dezlegat-o, distinsa doamnă vrăjitoare a jurat în numele tuturor 
sfinţilor că niciodată nu a mai existat în Germania un vrăjitor 


424 


mai mare decât magistratul Fuchs, așa că părintele Angelo, cu 
toate că a șovăit puţin, n-a avut nimic de spus în faţa unei 
dovezi atât de grăitoare și l-a pus pe maestrul Fuchs în butuci 
de lemn, mai cu seamă că și câinele acesta mic și deștept 
adusese mărturie împotriva lui. După ce a fost dus la închisoare, 
au căzut și solzii de pe ochii noștri și fiecare și-a adus aminte de 
multe lucruri care ar fi trebuit să ne pună de multă vreme pe 
gânduri asupra naturii adevărate a maestrului Fuchs, așa că 
părintelui Angelo n-o să-i fie prea greu să găsească martori 
destui, iar cea mai puternică dovadă împotriva lui este faptul că 
marele vrăjitor Fuchs cunoaște ca nimeni altul toate obiceiurile 
vrăjitoarelor. 

După ce am auzit-o și pe asta, am simţit că începe să mi se 
rătăcească mintea. l-am spus că toată povestea este de 
necrezut, fiindcă de douăzeci de ani magistratul Fuchs este cel 
mai aprig vânător de vrăjitoare din Germania. Călăul a ridicat 
din umeri și mi-a răspuns că viclenia Satanei depășește puterea 
de înțelegere a oamenilor, chiar și pe aceea a părintelui Angelo. 
Era noapte târzie și trebuia să plece acasă la familia lui. M-a 
salutat călduros, dar despre neașteptata schimbare a destinului 
magistratului Fuchs nu a mai rostit nicio vorbă. 


6 


Am rămas doar noi trei: Barbara, Rael și cu mine. În ciuda 
descurajării, aveam totuși un sentiment de ușurare, amestecat 
cu tristețe, chiar dacă în încăperea boltită unde ne aflam era un 
miros insuportabil de sudoare și de toate celea, iar în jurul 
nostru instrumentele de tortură care aminteau de supliciile 
îndurate de Barbara. În spate ardea focul din vatra deschisă. Mi- 
am scos cămașa și am întins-o pe jos pentru Barbara și i-am 
sprijinit capul pe braţele mele. Rael s-a strâns ghem și a 
adormit, gemând din când în când în somn. Am fricţionat ușor 
cu degetele fruntea și tâmplele Barbarei, până ce, într-un 
sfârșit, ea a deschis ochii și o scânteie de înțelegere a realităţii 
din jur s-a redeșteptat pe chipul ei. A întrebat cu glas stins: 

— Suntem doar noi doi, Mikael? 


425 


l-am spus că toţi au plecat, că e noapte și că bunul părinte 
Angelo mi-a îngăduit să rămân pentru a-mi lua rămas-bun de la 
ea, înainte de a fi dată brațului secular. Barbara a început să 
tremure puternic, a încercat să se ridice la pieptul meu, dar 
fiecare mișcare a brațelor și trupului ei vlăguit îi producea dureri 
cumplite. La lumina focului din vatră i-am văzut ochii dilataţi și 
am constatat că fruntea începea să-i dogorească de fierbințeală. 
Când s-a liniștit, a rămas cu privirea pierdută undeva spre boltă 
și mi-a spus: 

— Așa urâtă sunt în ochii tăi, Mikael, dacă ţi-e și silă să mă 
mângâi. 

— Nu ești deloc urâtă, am minţit-o eu din milă. 

l-am privit capul lipsit de păr și jupuit pe alocuri, fața lividă 
plină de pistrui, dinţii rupţi și am suspinat, fiindcă într-adevăr 
era urâtă. 

Ea mi-a înţeles gândul și ochii i s-au umplut de lacrimi. După 
câteva clipe de tăcere, a spus: 

— Mikael, eu nu mai cred în Dumnezeu. 

Mi-am făcut cruce și i-am spus că n-ar trebui să rostească 
asemenea vorbe, iar cel mai bine ar fi să se liniștească și să se 
gândească la salvarea sufletului ei nemuritor, fiindcă biserica a 
iertat-o înainte de moarte. Dar ea a început să râdă, mai întâi 
încet, apoi în hohote, batjocoritor și spasmodic. 

— Și tu, Mikael, crezi că sunt vrăjitoare? Crezi că am făcut 
legământ cu Satana, nu-i așa? De ce-ai mai rămas cu mine aici 
și-mi ţii capul în braţele tale, dacă mă crezi vrăjitoare și mă vezi 
urâtă? 

Mi-a trebuit un timp oarecare pentru a găsi un răspuns logic, 
și până la urmă i-am spus sincer: 

— Nu știu, Barbara. Poate pentru că te-am ţinut la pieptul 
meu și te-am mângâiat în zilele noastre bune și nu pot să te las 
acum, când nefericirea s-a abătut peste noi, chiar dacă am auzit 
din gura ta că ești vrăjitoare. 

M-a privit grav și a spus cu ochii arzând de suferință: 

— Nu vrei să mă crezi! Poate-i o cerinţă prea mare dacă vreau 
să mă crezi, în pofida a tot ceea ce cred ceilalți oameni despre 
mine. Dar fie că mă crezi, fie că nu, eu tot te iubesc, Mikael, și 
te-am iubit din prima clipă când te-am văzut. Viaţa a fost 
nedreaptă cu mine și am trăit-o într-o continuă teamă și 


426 


nesiguranţă, singura certitudine ai fost tu, chiar dacă nu m-ai 
iubit. Dar nu gândi atât de rău despre mine acum, când știi că 
voi muri și nu ne vom mai vedea niciodată! Pot jura doar în felul 
acesta: e adevărat că acum am încetat să mai cred în 
Dumnezeu, în Sfânta Biserică și în sacramente, dar la fel de 
adevărat este că nu sunt vrăjitoare și că n-am încheiat niciodată 
legământ cu Satana, chiar dacă am păcătuit și m-am jucat cu 
lucruri cu care poate că nu trebuie să te joci. De la femeile 
bătrâne și de la cărbunărese am învăţat să recunosc buruienile 
rele și efectele lor. Am invocat duhurile rele, ce-i drept, dar nu 
le-am cerut nimic și nu le-am poruncit nimic, a fost doar un joc. 
E adevărat că am dorit să i se întâmple un accident caligrafului 
primăriei, ca tu să-i iei locul, dar n-am făcut nimic pentru asta. 
Și alți oameni doresc răul altora, fără să-i acuze nimeni de 
vrăjitorie. Dar eu am fost întotdeauna altfel decât ceilalți 
oameni, iar dacă i-am vrut cuiva răul am avut probabil mai 
multă putere decât alţii care au făcut la fel. De aceea am 
încercat mereu să nu mai gândesc rău despre nimeni, deși este 
un lucru aproape imposibil când toată lumea din jur te urăște. 
Dar dacă, într-adevăr, am dorit din tot sufletul ceva, am vrut ca 
tu să ţii puţin la mine și îţi jur că n-am folosit nicio vrajă pentru 
a-ți câștiga dragostea, nicio băutură fermecată, pentru că m-am 
temut să nu-ți fac rău. Este tot atât de adevărat ce-ţi spun 
acum, după cum adevărat este că nu mai cred nici în 
Dumnezeu, nici în bunătatea oamenilor. 

A vorbit cu aprindere, îi era rău și avea tot trupul fierbinte, și 
eu am crezut-o, chiar dacă în ziua aceea tot din gura ei auzisem 
atâtea alte lucruri care mă făceau să mă îndoiesc. 

— Te cred, Barbara, am spus eu. Și pentru că ești femeia 
mea, și pentru că i-am văzut cum au schingiuit câinele cerându-i 
să vorbească cu grai omenesc. Inţeleg de asemenea că nu-i 
niciun chip de a-ţi schimba depoziţiile, pentru că asta ar 
însemna o nouă tortură, și poate că-i mai bine dacă vei muri de 
mâna călăului, care a făgăduit că o va face în așa fel încât să nu 
simţi nicio durere. Cred că Dumnezeu, în bunătatea lui, îţi va 
ierta păcatele. Dar dacă există un Dumnezeu, dacă oamenii au 
un suflet nemuritor și dacă Domnul nostru lisus Hristos și-a 
vărsat sângele pentru mântuirea fiecărui om, după cum ne 
învaţă Sfânta Biblie, nu trebuie să mori fără a-ţi mărturisi 


427 


îngrozitorul păcat, iar tu ai învinuit astăzi un om nevinovat. 
Fiindcă, dacă-i adevărat că nu ești vrăjitoare, nu aveai cum să-l 
vezi pe magistratul Fuchs la soborul lor. lar după cum am văzut 
eu că se petrec lucrurile, nu-i va fi greu părintelui Angelo să-l 
facă să-și recunoască vina, chiar dacă Fuchs este un bărbat 
zdravăn. De aceea trebuie să fii iertată de acest păcat înainte 
de a muri, pentru pacea sufletului tău. 

Barbara a început să râdă ușor, și-a ridicat mâna cu greutate 
și mi-a mângâiat obrazul. 

— Doamne, cât de naiv și de simplu ești tu, dragul meu 
Mikael! a spus ea. Adevărul este că am știut-o dintotdeauna, 
poate de aceea te-am iubit atât de mult. Dar dacă ai fi trecut 
prin infernul subpământean și aerian prin care am trecut eu în 
aceste ultime săptămâni și mai ales astăzi, poate că n-ai mai 
rosti asemenea nerozii. Dacă nu i-aș fi dat numele unui 
complice, bunul tău părinte Angelo m-ar fi hărțuit până aș fi 
crăpat. Oare de unde să fi avut un complice, când eu n-am făcut 
nimănui niciun rău? Magistratul Fuchs și-a primit răsplata pentru 
tot răul pe care ni l-a făcut. Trăiam liniștiți în căsuţa noastră, nu 
supăram pe nimeni, nu făceam nimănui niciun rău. De o mie de 
ori și-a meritat soarta pentru tot răul pe care l-a făcut multor 
altor oameni. Dar nu i-am rostit numele pentru a mă răzbuna, 
fiindcă în mine mai există demnitate umană. El a dat rugului 
zeci de oameni nevinovați și a sărăcit sute de familii ca să 
smulgă bani pentru așa-zisa purificare. Poate că nu-i rău din fire 
și o face din convingere, crezând că astfel salvează credința în 
Dumnezeu, dar dacă i-am spus numele, am făcut-o pentru toți 
cei care ar mai fi putut trece prin chinurile prin care am trecut 
eu, de-ar fi căzut în mâinile acestui Fuchs, fiindcă el se crede cel 
mai mare vânător de vrăjitoare. Cât despre Satana, nici nu cred 
că există, așa că ar trebui să se cam termine cu vânătorii de 
vrăjitoare. 

— Dar vorbele tale sunt nelegiuite, Barbara, am spus eu. 
Gândește-te, dacă magistratul Fuchs va fi judecat ca vrăjitor și 
ars pe rug, această întâmplare nemaiauzită până acum nu va 
face altceva decât să sporească suspiciunea, așa că și mai 
multă lume va fi bănuită că a făcut legământ cu Satana. S-ar 
putea ca după aceea episcopul să numească un comisar de 


428 


vrăjitoare fără experienţă, care ar acuza oameni și mai 
nevinovaţi decât tine. 

| s-au umplut ochii de lacrimi și a început să plângă. l-am 
șters lacrimile și am mângâiat-o. După ce s-a liniștit, mi-a spus: 

— Ești nedrept cu mine, Mikael, și refuzi să gândești. Îmi 
vorbești mie despre iertarea păcatelor în această situaţie 
disperată. Comisarul Fuchs și-a săpat singur groapa. Ar fi fost 
oare mai bine ca la al cincilea grad de tortură să spun numele 
tău? Fiindcă asta încerca să smulgă inchizitorul de la mine cu 
orice preț. 

Uitasem de asta și spatele mi s-a umplut de o sudoare rece. 
Dacă nu m-ar fi iubit atât... 

— lartă-mă pentru toate vorbele mele necugetate, i-am spus 
eu sincer mâniat împotriva mea. Ești o femeie bună și 
credincioasă și, fără îndoială, mult mai înțeleaptă decât mine. 
Nu știu de unde vei fi avut atâta putere să suporţi toate 
chinurile acelea înspăimântătoare. Mă gândesc că eu n-aș fi 
putut să le suport și aș fi mărturisit tot ce-ar fi vrut inchizitorul 
să mărturisesc despre tine. Sunt supărat pe mine, Barbara, 
fiindcă, chiar dacă te iubesc în felul meu, dragostea mea este 
neînsemnată față de dragostea ta. Nu sunt multe femei pe lume 
care să-și iubească bărbatul cum mă iubești tu. 

Faţa ei s-a înseninat, a făcut un efort și mi-a sărutat buzele cu 
buzele ei uscate și fierbinţi. 

— La ce bun toată nebunia asta? a spus ea. Puțin nisip a mai 
rămas, timpul meu se apropie de sfârșit. Apoi va veni 
întunericul. Fii bun cu mine, Mikael! Nu ţine seama de durerile 
trupului meu, strânge-mă în brațele tale și iubește-mă ca 
altădată! Mi-e teamă de întuneric. Mi-e teamă, la fel ca atunci 
când am înţeles că sunt diferită de ceilalţi oameni. În întunericul 
pădurii... eram o fetiţă și animalele se supuneau poruncilor 
mele. 

Am strâns-o în braţe și în lumina flăcărilor din vatră ochii ei nu 
au mai fost verzi ca la lumina zilei. Întunecaţi, nespus de 
frumoși... încă o dată, ea a fost cea mai frumoasă femeie din 
lume, dalele aspre de piatră pe care ne-am iubit s-au 
transformat în marmură strălucitoare, am simţit în nări parfumul 
florilor de câmp și inima mi s-a umplut de iubire. În lume nu a 
rămas ceva mai trist decât siguranţa că moartea ne va despărți. 


429 


Știu că prin vinele ei curgea sânge de vrăjitoare, dar mai știu că 
puterea ei deosebită și sensibilitatea, cu care alţi oameni nu 
sunt înzestrați, erau firești, am crezut tot ce mi-a povestit și nu 
mă îndoiesc că m-ar fi minţit în pragul morții. 

Am fost iarăși fericiţi. l-am cerut iertare pentru că atunci, în 
primărie, n-am avut curajul să înfig pumnalul în pieptul ei, ca să 
o scap de chinurile prin care urma să treacă. Dar ea mi-a 
mulţumit că n-am omorât-o și a spus: 

— Toate suferințele mele au fost răscumpărate de această 
noapte. Niciodată nu ne-am mai iubit cu o înflăcărare atât de 
mare. Să fi murit atunci, aș fi murit și mai săracă decât acum. 
Și-n clipa morții, dragostea ta mă va încălzi, dar nu mă uita, 
Mikael! Din cealaltă lume, de voi putea, voi încerca să te apăr 
de rele. 


7 


A doua zi, când am ajuns la părintele Angelo, aveam pace în 
inimă și melancolie. De parcă spaimele și tristețea amuţiseră 
când am înțeles că tot ce urmează să i se întâmple Barbarei nu 
poate fi mai rău decât ce i se întâmplase până atunci. Există o 
limită până la care un om este în măsură să simtă și să sufere. 
Odată depășită, suferința sparge hotarele fiinţei, pierzându-se 
într-un ocean de liniște, unde nu mai există groază. 

Altfel nu-mi pot explica liniștea și resemnarea din dimineaţa 
aceea. Moartea Barbarei mi se părea ceva firesc și de 
neînlăturat, cu care inima mea se obișnuise. Convingerea că 
nicio forță sau bogăţie din lume, nici chiar un ordin împărătesc, 
nu ar mai fi putut să-i schimbe soarta, odată ce era în mâinile 
Inchiziției sfintei biserici, îmi întărea și mai mult liniștea din 
suflet. 

Dar părintele Angelo nu era nicidecum liniștit. Se foia nervos 
înainte și înapoi în cabinetul de lucru al principelui episcop și 
după pungile de sub ochi se vedea că veghease toată noaptea. 
S-a oprit dinaintea mea și m-a întrebat: 

— Oare acum ești mulțumit, Mikael Pelzfuss, fiule? Oare te-ai 
convins că pentru a ajunge la adevăr trebuia să o cercetez 
până-n adâncimi pe vrăjitoare? 


430 


— Fără îndoială, femeia mea Barbara este vrăjitoare, am spus 
eu, fiindcă am auzit din gura ei acest lucru și fiindcă tot așa a 
fost consemnat în documentele procesului. Dar acum, fiind 
iertată de biserică, este tot atât de nevinovată cum a fost când 
s-a născut, și am apreciat hotărârea tribunalului de a i se reteza 
capul mai înainte de a fi arsă pe rug, pentru a nu suferi și mai 
mult decât a suferit. Vă mulţumesc, părinte Angelo, pentru că 
aţi fost bun și milostiv. 

El a fost mișcat de vorbele mele, chiar dacă nu fuseseră 
sincere, și m-a îmbrățișat ca pe fiul rătăcit care se întoarce la 
buna credință. 

— Mikael, Mikael! a început el să se tânguiască. Sunt un om 
pierdut. Perseverenţa cu care am slujit Sfânta Biserică m-a dus 
la pierzanie. Află că magistratul Fuchs, colaboratorul meu, 
bărbatul în care am avut cea mai mare încredere, este vrăjitor, 
și încă cel mai mare. La început nici nu am putut crede, m-am 
gândit că-i o nălucire pe care mi-o trimite Satana ca să-mi 
tulbure spiritul. Apoi ochii mei s-au deschis și am înțeles toată 
importanţa și consecinţele acestei treburi îngrozitoare. 

— Dar atunci, am spus eu, pentru ce se arăta el atât de zelos 
în pedepsirea vrăjitoarelor? Faima lui de vânător de vrăjitoare 
lasă în umbră numele tuturor slujitorilor Bisericii germane de 
aceeași profesie. Tot așa de bine aţi putea să-l bănuiţi și pe 
domnul episcop că ar fi vrăjitor și că ar fi încheiat legământ cu 
Satana, pentru că magistratul Fuchs este doar slujitorul și 
comisarul lui de vrăjitoare. 

Părintele Angelo și-a șters sudoarea de pe frunte, și-a suflat 
nasul în mâneca largă a sutanei, s-a uitat temător în jurul lui și a 
spus în șoaptă: 

— Vrăjitoarea care ţi-a fost soţie a lămurit totul, Mikael. E clar 
că maestrul Fuchs este omul de încredere al Satanei, însărcinat 
să dea pe mâna Sfintei Inchiziţii toate vrăjitoarele care, dintr-un 
motiv sau altul, l-au ofensat pe spurcatul suveran. După o 
asemenea lovitură, eu nu mai pot avea încredere în nimeni. M- 
au pus pe gânduri chiar și spusele tale în legătură cu episcopul, 
fiindcă, la drept vorbind, astă noapte mi s-a adresat mai 
degrabă ca un prinţ al Satanei decât al Bisericii. Și de tine mă 
îndoiesc, Mikael, pentru că prea cu multă patimă a negat 
vrăjitoarea orice amestec al tău. 


431 


L-am întrebat sfios dacă doar o singură probă: acuzaţia 
Barbarei, este suficientă pentru a-l declara vinovat pe comisarul 
Fuchs. Părintele Angelo a oftat frângându-și mâinile și a spus: 

— De-ar fi vorba numai de mărturisirile vrăjitoarei, cine știe, 
poate c-ar fi fost de ajuns să presteze jurământul de purificare, 
dar când și câinele a declarat împotriva lui într-un mod 
înspăimântător, bănuiala începe să se preschimbe în siguranţă. 
Îndoindu-mă totuși de propria mea judecată, astă noapte am 
poruncit să fie percheziţionată casa maestrului Fuchs, iar 
probele găsite acolo sunt destule să-i dovedească vinovăția, 
chiar dacă n-aș lua în seamă declaraţia vrăjitoarei. Acasă la el s- 
au găsit, printre altele, un idol din lână înnodată, cu chip de om, 
și o pasăre cu pene multicolore care înjura de Dumnezeu cu glas 
omenesc și repeta tot timpul: „O halbă de bere! O halbă de 
bere!“, încât până la urmă, enervat, unul dintre nerozii de 
archebuzieri i-a sucit gâtul, crezând că-i Satana. Dar în ciuda 
tuturor acestor dovezi, preasfinția sa episcopul este pornit 
împotriva mea și mă acuză că aș fi adus bisericii un imens 
prejudiciu, fiindcă nu le-am cerut tuturor celor care au asistat la 
interogatoriu să semneze jurământul tăcerii. E drept că o veste 
ca asta se răspândește cu o iuţeală nemaipomenită, așa că în 
curând toată lumea din oraș și din partea aceasta de ţară va ști 
că magistratul Fuchs este cel mai mare vrăjitor din Germania și 
că a fost arestat de Sfânta Inchiziţie. Principele episcop spune 
că această nefericită întâmplare este o dezonoare și-i va stimula 
pe eretici să atace cu o furie sporită Sfânta Biserică și să-i 
îndemne la revoltă pe oamenii din popor. Și-a pierdut atât de 
tare cumpătul principele episcop, încât a spus la sfârșit să mă 
duc la dracu’ și m-a ameninţat că mă va denunța la curia 
pontificală. Atunci am fost silit să-i amintesc că însuși 
preasfinţitul pontif al Bisericii Catolice m-a învestit cu puterea 
de mare inchizitor. La acest argument, episcopul s-a domolit 
dintr-o dată și s-a retras. 

A început să se plimbe din nou înainte și înapoi prin încăpere, 
frângându-și mâinile și împiedicându-se de mobile. 

— Mikael, Mikael, știi că eu caut adevărul, tot adevărul, și 
nimic altceva decât adevărul. Oare de ce mi-a fost dată mie 
această cupă de amar, când eu sunt făcut ca să ascult glasul lui 
Dumnezeu, nu al oamenilor, iar dacă maestrul Fuchs este 


432 


vrăjitor, să fie ars pe rug ca toţi vrăjitorii! Înţeleg bine că în zilele 
pline de vrajbă pe care am ajuns să le trăim, lucrul acesta va 
face mai mult rău decât bine Bisericii și că oamenii vor râde pe 
ascuns de mine, de preasfinţia sa episcopul și de toți slujitorii 
Bisericii. Biserica trebuie să practice o diplomaţie înțeleaptă, în 
acord cu diplomaţia laică a puterii, asta o înțeleg, dar de fiecare 
dată când o înţeleg am dureri de cap, așa cum s-a întâmplat 
noaptea trecută. Diplomaţia Sfintei Bisericii nu-i treaba mea, eu 
nu ascult decât de poruncile simţurilor mele. De aceea nu pot 
face altceva decât să mă izbesc cu pumnii în piept și să urlu: 
„Eu nu pot să-mi schimb hotărârea!“ Să vină legaţii cei înţelepţi 
și să dezlege încurcătura! Mă voi întoarce la mănăstire și voi trăi 
în pace până la sfârșitul zilelor mele, chiar dacă-mi va cădea 
strâmb o astfel de îmbucătură, fiindcă eu, odată, am visat să 
ajung cardinal. 

— Părinte Angelo, am spus eu, nu mă îndoiesc de intenţiile 
voastre bune și nici nu vreau să vă înfrunt. Doresc doar să vă 
întreb dacă tortura pe care o folosește Inchiziția pentru 
smulgerea adevărului este în acord cu convingerile voastre și 
dacă o mărturisire obţinută prin tortură prețuiește mai mult 
decât suferinţele îndurate de bieţii oameni. 

Părintele Angelo s-a întrerupt brusc din mers, m-a privit ca pe 
un om nătâng și m-a întrebat: 

— Crezi în Dumnezeu, Mikael? 

Mi-am făcut cruce și mi-am mărturisit credinţa în Dumnezeu. 

— În acest caz, a spus el, trebuie să pricepi că este un mare 
păcat să lași un suflet să se zbată o veșnicie în smoala clocotită 
a infernului, când prin suferinţa pământească a torturii, care-i o 
nimica toată pe lângă cea din infern, îl poţi ajuta să câștige 
paradisul. De aceea, supunându-i pe bieții oameni supliciilor 
Inchiziției, cât vor fi ele de groaznice și de insuportabile, sunt 
conștient că fac binele cel mai mare pe care un om îl poate face 
unui semen, iar cunoașterea acestui adevăr sfințește munca 
mea tristă. De aceea vreau să smulg și sufletul vrăjitorului Fuchs 
din ghearele Satanei, chiar și cu preţul ultimelor puteri ale 
sufletului meu. Se înțelege că voi începe cu un interogatoriu, 
care se va prelungi până când îl voi auzi că rostește adevărul cu 
propria lui gură. Apoi îl voi preda episcopului, împreună cu 


433 


lămuririle scrise, și după aceea episcopul n-are decât să facă ce- 
o vrea cu el. 

Nu m-a încercat niciun sentiment de ură față de părintele 
Angelo, mi-a fost doar milă de el. L-am întrebat când va fi ziua 
execuției Barbarei și dacă pot rămâne alături de ea până atunci. 
El m-a refuzat categoric și a spus: 

— Cred în sinceritatea vorbelor tale și în bunele tale intenții, 
Mikael Pelzfuss, dar trebuie să o lași în pace pe femeie, ca nicio 
influență pământească să nu-i tulbure gândurile, pe care și le va 
îndrepta doar spre rugăciune și pocăință, ca să se poată purifica 
întru totul de cumplitul păcat pe care l-a făptuit și să fie din nou 
primită în sânul Sfintei Biserici. După cum cred că pricepi, 
Sfânta Biserică a fost blândă și înţelegătoare. O dă braţului 
secular doar pentru a servi de exemplu altor păcătoși și pentru 
a-i avertiza pe ei că tribunalul laic nu cunoaște îndurare. Trebuie 
să recunoști că sentinţa nu-i prea dură în raport cu gravitatea 
crimei săvârșite. Dar când va fi ziua execuţiei, asta nu știu. Cred 
că excelența sa principele episcop vrea să termine toată 
povestea cât mai repede, și-așa mă acuză că mi-am ales cea 
mai nepotrivită vreme de judecat vrăjitori. Am trimis toate 
documentele la primăria din Memmingen, fiindcă acolo va fi ea 
judecată de tribunalul laic, iar reprezentantul împăratului va 
întări sentința de îndată ce va fi pronunţată, așa că totul 
depinde de ce va hotărî episcopul, adică, dacă vor fi anunţaţi 
doar cei din Memmingen sau dacă va fi chemată toată lumea 
din dioceză, să se cutremure de puterea bisericii și totodată să 
mediteze asupra salvării sufletului lor. 

I-am mulțumit și de data aceasta și l-am întrebat câți bani îi 
datorez pentru cheltuielile de judecată. M-a întrebat dacă i-am 
plătit călăului, apoi s-a apucat să calculeze cât trebuie să-i 
plătesc lui. Și a spus: 

— Am încercat să organizez totul în așa fel încât să nu te 
coste prea mult, o știi prea bine. Mie personal nu-mi ești dator 
cu nimic. Doar din umilinţă creștină și din milă pentru aproapele 
meu am făcut tot ceea ce am putut să fac, nu din dorinţă de 
înavuţire, dar acest lucru nu te împiedică să dăruiești Bisericii o 
podoabă din aur sau din argint, pe care să fie gravat numele 
meu ca donator. Va trebui să-i plătești însă pe ceilalți doi 
membri ai tribunalului Sfintei Inchiziţii, dându-i poate ceva mai 


434 


mult secretarului, care a consumat destulă hârtie și cerneală 
pentru întocmirea raportului. Voi încerca să aranjez astfel ca 
averea magistratului Fuchs să rămână tribunalului, pentru a 
compensa cheltuielile anchetei, dar mai ales fiindcă ar fi absurd 
să se piardă la cine știe ce urmași ai lui. Va mai trebui să 
plătești primăriei din Memmingen pentru judecata laică, precum 
și împuternicitului împăratului care va confirma sentinţa. Ar mai 
fi mărunţișurile: mâncarea pentru femeia ta, chiria celulei 
închisorii până-n ziua execuţiei și, bineînţeles, cel mai bun lemn 
de fag pentru arderea pe rug. Cred că pentru toate astea, suma 
de douăzeci și cinci de guldeni este de ajuns. În această sumă 
am inclus și cei câţiva bănuţi de argint pe care-i vei dărui 
mănăstirii pentru un coș de ostii de cuminecătură. 

l-am mulţumit din nou părintelui Angelo și i-am sărutat poala 
sutanei. În orice caz, eram mulțumit că-mi vor ajunge banii și că 
nu va trebui să apelez la ajutorul armurierului Buchsenmeister, 
care fusese atât de crud și lipsit de inimă cu propria lui fiică și 
pe care nu aș mai fi vrut să-l întâlnesc. Odată risipită această 
incertitudine în privinţa banilor, în mintea mea s-a făcut iarăși 
ceață, și dintr-o judecată curios de strâmbă că poate o voi 
întâlni pe Barbara, de mi se va îngădui să intru în închisoare, l- 
am întrebat pe părintele Angelo dacă pot să-i fac o vizită 
magistratului Fuchs. 

Părintele Angelo a rămas descumpănit, dar, după câteva clipe 
de chibzuială, găsind chiar și în această cerere a mea un folos 
pentru binele Sfintei Biserici, a spus: 

— N-am nimic împotrivă, pot spune că-i foarte bine dacă vrei 
să-l întâlneşti, fiindcă Fuchs, oricât de mare vrăjitor ar fi, nu-ţi va 
putea face niciun rău acum, după ce abia ai fost eliberat din 
puterea Satanei. lar dacă îl vei putea convinge să mărturisească 
în scris, de bunăvoie, faptul că-i vrăjitor, vei primi șapte guldeni, 
adică tariful legal ce i se cuvine oricărui denunţător cinstit de 
vrăjitoare. Se-nţelege că o astfel de mărturisire va ușura mult 
desfășurarea interogatoriului și el va fi torturat doar pentru a da 
în vileag numele colaboratorilor. Dar acest lucru nu trebuie să i-l 
spui lui. Îmi pun mare speranţă în tine, Mikael, fiindcă ești un 
tânăr inteligent și chibzuit la vorbă. Dacă el va mărturisi, vei 
primi de la trezoreria episcopiei cei șapte guldeni făgăduiţi, 
precum și banii pentru cheltuielile pe care le vei face pentru a-l 


435 


determina să vorbească, de pildă băutura sau știu și eu ce alt 
mijloc pe care-l vei folosi, depinde de istețimea ta. Toată lumea 
știe că vrăjitorul Fuchs este bogat, așa că cei șapte guldeni 
episcopul îi va recupera cu ușurință din averea confiscată de 
tribunal. 

Dar când dădeam să plec, părintele Angelo m-a apucat de 
braţ. Chipul lui se făcuse palid, tremura și abia putea să 
articuleze cuvintele. Mi-a spus cu sfârșeală în glas: 

— Nu pleca încă, Mikael! Nu știu dacă Dumnezeu sau diavolul 
mi-a vorbit, dar am găsit o soluţie pentru a salva Biserica de 
disprețul public. M-am gândit că am putea introduce pe ascuns 
o bucată de funie sau un cuţit în beciul închisorii. Dacă Satana îl 
va îndemna să se sinucidă, actul acesta va fi cea mai bună 
dovadă a vinovăţiei lui, și, în același timp, va înăbuși încă din 
fașă scandalul. Tu vei primi cei șapte guldeni, dar fiind o treabă 
atât de importantă, te voi ierta de datoria de a dărui Bisericii un 
obiect din aur sau din argint și îţi voi cere doar să te rogi pentru 
sufletul meu. Nu știu dacă din diplomație cerească sau 
pământească fac eu acest compromis, dar parcă-i mai bine așa, 
să se liniștească episcopul de spaima că vânătorul lui de 
vrăjitoare va fi ars pe rug. 

Îmi era indiferent cum urma să moară Fuchs și nu aveam eu 
suflet atât de rău ca să mă bucur de moartea lui pe rug, chiar 
dacă femeia mea urma să moară așa din cauza zelului îndrăcit 
al marelui vânător de vrăjitoare. Știam că-i nevinovat, așa că am 
acceptat să-i îndulcesc soarta, și nici cei șapte guldeni nu mi s- 
au părut de aruncat. 

l-am spus că sunt de acord, iar părintele Angelo mi-a dat 
bucata de frânghie cu care-și încingea brâul și un cuţit foarte 
ascuțit de tăiat sigilii, de pe masa de lucru din cabinetul 
principelui episcop. Profitând de situaţie, am reușit să smulg de 
la el și făgăduiala de a o putea vedea și încuraja pe Barbara 
înainte de execuţie. Bucuros de parcă aș fi obținut eliberarea ei, 
am plecat din cabinetul de lucru al episcopului și, mai înainte de 
a mă îndrepta spre închisoare, am trecut pe la bucătăria 
episcopiei. Acolo era slujnică o fată frumoasă, i-am vorbit 
curtenitor și ea mi-a adus pâine, brânză și o ciozvârtă de vânat 
rămasă de la masa din ziua de dinainte. 


436 


Eram flămând și am mâncat cu poftă, iar fata cea nurlie a 
coborât în pivniţă și mi-a adus o halbă de bere rece și 
spumoasă. Ca să-i mulțumesc, am sărutat-o pe amândoi obrajii. 
Ea a roșit, a râs și mi-a promis că va păstra pentru mine o 
bucată bună de la masa de prânz a episcopului. Am traversat 
apoi curtea și am ajuns la poarta închisorii. Temnicerul a 
deschis, a luat torţa în mână și m-a condus la maestrul Fuchs, 
prin galerii subpământene ce miroseau înspăimântător. 


8 


Am mers orbecăind prin bălți și peste mormane de murdărie 
alunecoasă și din când în când am auzit șobolanii care săreau 
speriaţi din drumul nostru. Poate a fost mai bine că era atât de 
mult întuneric, fiindcă eram și așa îngrozit de ceea ce vedeam la 
lumina puţină a torței și simţeam că mă sufoc de putoarea 
infernală. Am alunecat de două ori și am căzut în genunchi, iar 
când am înjurat, temnicerul s-a simţit dator să-mi spună că nu-i 
vina lui dacă închisoarea este atât de veche. De câteva sute de 
ani, mi-a spus el, condamnaţii au umplut-o de dejecţii, ce s-au 
întins de-a lungul galeriilor, formând straturi groase, de câţiva 
coţi adâncime, pe care ar trebui să le râcâi cu cuțitul ca să dai 
de pardoseala iniţială. Dar, mi-a explicat el în continuare, lucrul 
acesta este o adevărată binecuvântare pentru condamnați, 
fiindcă, în iernile geroase, straturile groase de murdărie sunt ca 
o saltea călduroasă, iar faptul că toţi criminalii din temniţă sunt 
imobilizaţi - fie cu mâinile și picioarele prinse în butuci, fie legaţi 
cu lanţuri de perete - și-și fac nevoile pe ei, este un lucru bun, 
fiindcă dejecţiile, nefiind răscolite, au timp să se solidifice. 

Tot trâncănind el așa, am ajuns noi la maestrul Fuchs, care 
şedea cu capul aplecat, cu mâinile și picioarele întinse în faţă și 
prinse în găurile a trei bârne groase de lemn ce se îmbucau 
perfect și erau strânse între ele cu șuruburi. Fiindcă nu putuse 
să-și dea jos pantalonii, își făcuse nevoile pe el și stătea în 
propria murdărie. Nu am fost mișcat de chinurile lui, m-am 
gândit cu groază că Barbara suferise aceleași cazne multe 
săptămâni la rând. La acest gând, a început să-mi tremure tot 
trupul și abia am putut să mă stăpânesc să nu urlu. 


437 


Când a văzut făclia aprinsă, maestrul Fuchs și-a ridicat cu 
prudenţă capul și a întrebat: 

— Cine-i acolo? A fost dus la nebuni părintele Angelo? Oricine 
aţi fi, daţi-mi drumul dacă ţineţi la viaţa voastră, și vă voi ierta! 

Dacă nu-mi daţi drumul, am să vă ard pe rug când voi scăpa 
de aici. 

Când am reușit să fiu din nou stăpân pe glasul meu, i-am spus 
hotărât: 

— Domnule Fuchs, nu cred că-i tocmai timpul potrivit pentru 
blesteme și ameninţări. Ar trebui să vă pregătiţi sufletul, pentru 
că mâine dimineaţă veți fi dus în fața milostivilor clerici ai 
tribunalului Sfintei Inchiziţii, care vor avea de luptat cu Satana 
pentru a smulge adevărul din trupul vostru păcătos. 

— Mikael Pelzfuss... tu ești, a bombănit el nemulţumit. Ai 
venit să-ţi baţi joc de mine când sunt în această situație 
umilitoare, să te răzbuni că am dat-o pe mâna Inchiziției pe 
vrăjitoarea ta, nu-i așa? Ce mi-a făcut ea mie, muierea Satanei! 
să fie oare noapte sau zi? 

Apoi mi-a spus pe un ton prietenos: 

— la niște bani din punga atârnată de centură și adu-mi ceva 
de mâncare și băutură, că am o foame drăcească, deși, de furie 
și de inimă rea, credeam că n-o să mai vreau niciodată să 
mănânc. 

În numele părintelui Angelo, i-am dat poruncă temnicerului 
să-i elibereze mâinile. El a deșurubat tijele filetate de strângere, 
apoi am ridicat amândoi bârna superioară, ca maestrul Fuchs 
să-și poată retrage mâinile. Frecându-și încheieturile mâinilor și 
trăgând câteva înjurături nelegiuite, el ne-a arătat vârful 
degetelor mușcate și roase de șobolani în timpul nopţii. L-am 
ajutat să dezlege băierile pungii, iar comisarul Fuchs i-a dat bani 
temnicerului să-i aducă mâncare și băutură. După ce temnicerul 
a plecat, i-am spus: 

— Treaba e serioasă, domnule Fuchs. Sunt destule probe care 
vă acuză că sunteţi aghiotantul Satanei și sacerdotul liturghiilor 
lui negre, așa că nicio putere pământească sau cerească nu vă 
mai poate scăpa de arderea pe rug. 

După ce a înjurat pe săturate, maestrul Fuchs și-a făcut cruce 
și a spus: 


438 


— Uite, de asta m-am temut eu aici, în singurătate! S-ar părea 
că, vreau, nu vreau, până la urmă am să-nghit eu fiertura 
Satanei, dar sunt curios să știu care sunt probele care mă acuză 
și ce are de gând să facă părintele Angelo. 

— Pro primo, am spus eu, este mărturia câinelui. 

— Asta-i mulțumirea de care am avut parte de la diavolul ăsta 
de câine, căruia i-am salvat viaţa, a spus amărât comisarul 
Fuchs. Asta-i mulțumirea pentru prietenia pe care o am faţă de 
animale. Dar eu iubesc animalele. Pentru a-l face să vorbească 
cu grai omenesc, pe câine nu l-am torturat mai mult decât 
trebuia, iar dacă i-am crăpat un ochi, am făcut-o fără să vreau și 
mi-a părut nespus de rău. Acum sunt convins că-i posedat de 
diavol, altfel nu mi-ar fi făcut el una ca asta. 

— Pro secundo, am spus, este mărturia femeii mele Barbara, 
smulsă la al cincilea grad de tortură, după cum bine știți. 

Nu a spus nimic, doar și-a tras barba spre gură și a început să 
o muște cu furie. 

— Pro tertio, am spus în continuare, în casa voastră era 
ascuns un idol din lână înnodată cu chip de om, care probează 
vinovăția că vă ocupați cu magia neagră. 

— Este păpuşa cu care se juca fetița mea cea mai mică, a 
răspuns maestrul Fuchs. Toţi copiii mei au murit de variolă, 
toate lucrurile lor le-am ars, c-așa trebuia, dar am vrut să 
păstrez ceva care să-mi amintească de Margareta, pentru că pe 
ea am iubit-o cel mai mult pe lumea asta. 

| s-au umplut ochii de lacrimi și a spus visător: 

— Numele ei era Margareta... Pe fata mai mare o chema 
Paula, pe cea mijlocie Eufrosina, iar pe băiat îl botezasem loan, 
nu după numele apostolului, ci după numele sfântului căruia i s- 
a tăiat capul. 

— Printre altele, am continuat eu, în casa voastră a fost găsit 
un demon întrupat într-o pasăre cu pene multicolore, care 
vorbea cu grai omenesc. Unul dintre archebuzierii episcopului, 
enervat de faptul că pasărea cerea întruna o halbă de bere, și 
speriat că ar putea fi Satana însuși, i-a sucit gâtul. Eu unul, nu 
cred în asemenea nerozii, numai că sunt mulţi martori care 
declară același lucru. 

Comisarul Fuchs a început să plângă și a spus tremurând de 
indignare: 


439 


— Așa o frumusete de papagal... Doamne, Dumnezeule, mi l- 
au omorât tâlharii episcopului! Am dat o groază de bani pe el. L- 
am cumpărat de la un vagabond spaniol pe care l-am cunoscut 
într-o cârciumă. Bărbatul acela mi-a povestit niște lucruri 
extraordinare despre Indiile lui Cristofor Columb, unde el, 
împreună cu un oarecare Cortez, a cucerit o cetate cu multe 
piramide și cu un milion de locuitori care-n loc de păr aveau 
pene pe cap. Sărmanul meu papagal! Într-adevăr, spunea 
câteva cuvinte, de aceea nu l-am arătat nimănui, fiindcă 
oamenii proști sunt superstițioși și ar fi putut gândi că este 
demon. Dar eu mai am câteva colivii cu păsări, Mikael. Ar trebui 
să le dea cineva grăunţe și apă cât mai am eu treabă pe-aici. 
Asta-i cea mai mare grijă a mea, fiindcă mie îmi sunt tare dragi 
păsările. 

— Domnule Fuchs, i-am spus, dacă vreţi, le pot da eu 
mâncare și apă, că și-așa, în afară de așteptat ziua când femeia 
mea va fi arsă pe rug, altceva nu am de făcut. Dar trebuie să 
înțelegeţi că odată ce există aceste probe împotriva voastră, 
numărul mărturiilor acuzatoare nu poate decât să crească în 
continuare, până ce veţi fi strivit și îngropat în mărturii. 
Preamilostivul părinte Angelo ar prefera să recunoașteţi de 
bunăvoie că sunteţi marele vrăjitor al Satanei, pentru a vă scuti 
de chinurile torturii. După părerea mea, doar cu treaba asta i-aţi 
mai fi dator Bisericii, pe care, oricum, ați slujit-o cu multă 
dăruire și hărnicie toată viaţa. 

S-a gândit el ce s-a gândit, a oftat din greu, și, până la urmă, 
a spus: 

— Mikael Pelzfuss, fă-mi rost de multă hârtie, de cerneală și 
de o pană de scris! 

Cererea lui m-a pus pe gânduri, de aceea l-am întrebat: 

— La ce vă mai trebuie toate astea, domnule Fuchs? 

El a spus: 

— Timpul trece greu în grota asta întunecată și plină de 
șobolani. A fost doar o noapte și mi se pare că au trecut 
săptămâni întregi de când trăiesc aici. Dar, gândindu-mă la 
soarta care mă așteaptă - și inima mea spune că n-o să scap de 
ea, chiar dacă îmi vine să blestem și să înjur, pentru că nu sunt 
în stare să mă împac cu ea -, mă voi consola aducându-mi 
aminte de fiecare om care, într-un fel sau altul, m-a jignit, mi-a 


440 


făcut rău sau mi-a spus vorbe grele. Sunt mulţi dintr-ăștia, 
Mikael Pelzfuss, fiindcă munca unui comisar de vrăjitoare este 
dură. Acum este tocmai timpul potrivit să-mi aduc aminte de toți 
cei care m-au lovit, care și-au bătut joc de mine prin târguri, 
care au jucat cu zaruri false, care m-au bârfit, care mi-au 
aruncat cu halbe de bere în cap sau care au arătat dușmănie 
faţă de mine și de meseria mea. Trebuie să-mi amintesc și de 
femeile care au refuzat să se culce cu mine sau m-au alungat 
din patul lor și de copiii care m-au fluierat și au aruncat în mine 
cu căcăreze de tap. În niciun caz nu trebuie să-i uit pe nobilii 
care m-au lăsat să aștept în pragul casei lor sau au trimis 
servitorii pe balcoane să deșerte găleţile cu lături în capul meu. 
Și nu-ţi fie teamă că-l voi uita pe domnul episcop care într-un 
mod atât de parșiv m-a băgat în belea, precum și pe alte sfinte 
feţe bisericești, care m-au declarat vrăjitor doar pentru că 
râvnesc la averea mea. Am multe nume pe care trebuie să mi le 
amintesc, Mikael Pelzfuss, de aceea îmi trebuie pană de scris, 
hârtie și cerneală, fiindcă nu mai sunt atât de tânăr să mi le pot 
aminti repede în timpul interogatoriului. 

— Doamne Dumnezeule, oare ce-aveţi de gând să faceţi, 
domnule Fuchs? l-am întrebat eu. 

— Am să-i dau în gât pe toţi! mi-a răspuns simplu comisarul 
de vrăjitoare. Dacă tot mă vor arde de viu, de ce să nu se 
pârlească și alţii pe rug, nu-i așa? 

— Doamne Dumnezeule! am repetat eu. Îl veţi învinui de 
legământ cu Satana chiar și pe domnul episcop? 

— Bineînţeles, a spus maestrul Fuchs, dar primul pe care îl voi 
demasca va fi părintele Angelo, cel care, într-adevăr, slujește 
Satanei. El a atras această nenorocire, fiindcă a judecat strâmb 
și cu rea-voinţă. 

Mi-am frecat tâmplele și fruntea, mintea mea nu putea 
înţelege. După ce mi-am revenit, i-am spus îngrozit: 

— Domnule Fuchs, oare nu înțelegeţi ce fărădelege 
înspăimântătoare sunteţi pe cale să faceți, tocmai acum, când 
ar trebui să vă pregătiţi sufletul înaintea judecății lui Dumnezeu? 
Răzbunarea este un păcat de moarte. 

Dar comisarul Fuchs mi-a răspuns sec: 

— Nu-i vorba despre răzbunare, Mikael. Am destulă 
experiență în această meserie și știu prea bine că părintele 


441 


Angelo mă va trece prin toate gradele de tortură, chiar de-aș 
recunoaște absolut tot ce vrea el să recunosc. De aceea, trebuie 
să întocmesc lista, pe care să o învăţ apoi pe de rost, pentru a 
nu mă încurca în timpul interogatoriului și a trage de timp. El nu 
va fi nicidecum mulțumit cu două-trei nume. Dacă tot i-a intrat 
în cap că sunt aghiotantul Satanei și sacerdotul liturghiilor 
negre, este clar că vrea numele tuturor vrăjitoarelor și 
vrăjitorilor din Germania, de aceea trebuie să-i dau cât mai 
multe nume cu putință, pentru că, drept să-ţi spun, n-am chef să 
fiu torturat. 

Chiar dacă vorbele erau nelegiuite, judecata comisarului 
Fuchs era raţională. Am înţeles că în nesăbuita lui goană după 
adevăr, părintele Angelo dislocase o stâncă, a cărei cădere nuo 
mai putea controla, provocând astfel un cutremur ce avea să 
năruie ultimele vestigii ale autorităţii Bisericii într-un ţinut 
cotropit de-acum de idei evanghelice. Trebuia cu orice preţ 
evitat scandalul și nu mă îndoiam că părintele Angelo va găsi o 
soluție, chiar și în ultima clipă. Cu degetele umede de sudoare, 
am atins frânghia din săculeţul prins de cingătoare, dar chiar 
atunci a apărut temnicerul care a adus mâncare, bere și 
lumânări. Comisarul Fuchs a început să mănânce cu lăcomie și a 
dat pe gât toată halba de bere dintr-o dată. Lucrul acesta se 
pare că i-a reactivat memoria, fiindcă, din când în când, își lovea 
fruntea cu palma și mai rostea un nume. 

După ce a mâncat pe săturate, i-a revenit buna dispoziţie. A 
râgâit pe îndelete și și-a slobozit vânturile fără prea multă sfială, 
apoi a început să povestească: 

— La mănăstirea Fulda, am cunoscut odată un călugăr care, 
atunci când își slobozea vânturile, putea să stingă o lumânare 
aflată la celălalt capăt al trapezei. | se dusese vestea în tot 
ținutul de pe urma acestei arte neasemuite, iar stareţul 
mănăstirii îl lăuda și-l prezenta tuturor oaspeţilor. Așa se face că 
însuși legatul pontifical, uimit de iscusinţa acelui călugăr, a spus 
că nici la Roma nu a mai văzut o ciudăţenie ca asta. 

— Domnule Fuchs, i-am spus eu abătut, nu neg că din 
istorioara aceasta se pot trage multe învățături bune și 
folositoare, dar cred că ar fi mai bine să vă întoarceţi gândurile 
de la lucrurile lumești și să meditaţi la salvarea sărmanului 
vostru suflet. Sunteţi un bărbat cu destulă experiență și știți 


442 


bine că nicio artă din lume, fie chiar și aceea de a stinge o 
lumânare cu propriile vânturi, nu vă poate salva de suferinţele 
celui de-al cincilea grad de tortură și de chinurile și mai cumplite 
ale arderii pe rug. 

— Ești o pasăre prevestitoare de furtună, Mikael. Abia 
uitasem o clipă de mizeria în care sunt și mă bucuram că am 
mâncat pe săturate și am băut o halbă de bere! Dar este în 
zadar să închid ochii în faţa realităţilor crude care mă așteaptă, 
simt înţepături în spinare când mă gândesc la frânghia din 
camera de tortură, dar nici gândul că voi fi ars de viu nu mă 
întărește. Se întâmplă de multe ori, și acest lucru l-am văzut cu 
ochii mei, ca vântul să depărteze para de foc în așa fel încât 
arderea condamnatului să dureze ore în șir. De câte ori nu am 
auzit răcnetele vrăjitoarelor, chiar dacă nu li se mai vedea fața 
și trupul, și erau atât de înspăimântătoare, încât nici călăul nu 
mai putea să le suporte. 

Copleșit de amintiri, comisarul Fuchs a oftat din greu și a 
spus: 

— Să fi fost cel puţin vrăjitor, tot aș mai fi avut o șansă. Sunt 
unii vrăjitori care nu simt durerile, de aceea mă bate gândul 
dacă n-ar fi mai bine să-nchei acuma, în ultima clipă, legământ 
cu Satana, că, de fapt, în altcineva nici nu-mi mai pot pune 
speranţa. Unde mai pui că Satana se pricepe bine să-și distreze 
slujitorii în timpul nopţii. Un om cuviincios nici nu-și poate 
imagina plăcerile pe care Satana le dăruiește complicilor săi, 
lucrurile acestea le-am auzit de la mulţi vrăjitori în timpul 
interogatoriilor. Dar cel mai important lucru, Mikael, este dacă le 
vei da păsărilor mele grăunţe și apă, fiindcă nu se cade să 
sufere fiinţele astea nevinovate, chiar dacă stăpânul lor se află 
la mare ananghie. 

I-am atins umărul și mâna mi-a tremurat. l-am spus: 

— Ce-mi dați în schimbul unei morţi ușoare, care să vă scape 
de chinurile torturii și arderii pe rug, lăsându-vă totodată să vă 
înfățișați cu sufletul curat în fața lui Dumnezeu? 

Comisarul Fuchs s-a luminat la faţă și, chiar dacă vorbele 
rostite până atunci avuseseră ceva din jocul macabru al 
disperării, a spus grav: 

— Mikael Pelzfuss, dacă-mi vei face un astfel de bine, pe care 
doar un prieten l-ar face, te voi binecuvânta până-n clipa morții. 


443 


Nu-mi erai totuși dator cu nimic, fiindcă ţi-am făcut mult rău 
dând-o Inchiziției pe femeia ta. Dar ea este o vrăjitoare 
adevărată și s-a răzbunat pe mine în cel mai îngrozitor mod cu 
putință. Cine știe, poate că binecuvântarea mea nu are nicio 
valoare, însă te sfătuiesc să cobori în pivniţa casei mele, unde 
am ascuns o pungă cu aproape șaptezeci de guldeni din aur. 
Sunt guldeni de Rin și ducați venețieni, iar punga o vei găsi sub 
una din cărămizile pardoselii, cea care poate fi scoasă ușor, 
fiindcă nu-i îmbinată cu celelalte. Este mai bine dacă banii îi vei 
moșteni tu, fiindcă pe mine n-are cine să mă moștenească și 
sper că tâlharii episcopului n-au descoperit ascunzătoarea, asta 
chiar c-ar fi cea mai insuportabilă dintre toate nenorocirile ce s- 
au abătut asupra mea. Numai când mă gândesc, și simt cum mi 
se tulbură mintea. la din casa mea tot ce crezi că ţi-ar putea fi 
de folos, însă fii prudent! Dacă pe poarta casei mele a fost pus 
sigiliul episcopului, ei ar putea să te acuze de hoţie. Dar 
făgăduiește-mi că vei avea grijă de păsările mele! Dăruiește-le 
copiilor cu inimă bună, dă-le drumul din colivii, fă ce crezi, 
numai să nu sufere! 

Mi-a vorbit sincer, dar stăpânit de teama că aș fi putut să-l 
amețesc cu speranțe false, pentru a răzbuna nefericirea pe care 
mi-o pricinuise. De aceea a încercat să-mi ofere și mai mult. Mi- 
a spus să iau din casa lui o archebuză imperială, ultimul model, 
pe care o cumpărase pentru a fi mai în siguranţă în vremurile 
acestea neliniștite, toate cupele de argint, precum și Biblia în 
limba latină, pe care o confiscase de la un vrăjitor oarecare, 
care nici nu cunoștea limba latină. l-am spus că mă tem să mă 
ating de lucrurile lui, pe care biserica le socotește acum 
proprietatea sa, dar el m-a liniștit și mi-a făgăduit să-mi dea în 
scris să iau din casa lui ce lucruri vreau, care să nu depășească 
împreună valoarea de cincizeci de guldeni. 

— Este mai prudent să pui pe hârtie o sumă moderată, pentru 
a nu deștepta invidia episcopului. Oricum, el va câștiga mult mai 
mult de pe urma mea. Eu aș prefera să iei tot ce poţi căra de 
acolo, fiindcă nu suport ideea că blestematul de episcop se va 
bucura de lucrurile mele. Dar mai întâi va trebui să te convingi 
dacă n-a fost deja totul furat, și, mai înainte de orice, să fii 
foarte prudent. 


444 


Mi-a mai dat multe sfaturi și a spus că în ceea ce privește 
obiectele de bucătărie sau uneltele, nu se îndoiește că 
archebuzierii episcopului și-au luat partea, dar nu cine știe ce. 

— Știu asta, fiindcă și eu am mai luat uneori câte ceva din 
casa vrăjitorilor, fără să raportez la episcopie. Este un drept 
natural al archebuzierilor episcopului și al comisarului de 
vrăjitoare, care se referă doar la obiecte neînsemnate, nu și la 
cele de mare valoare. 

In felul acesta m-am ales eu, de pildă, cu Biblia aceea în limba 
latină, de care ţi-am pomenit. Probabil nu ai observat că din 
casa ta am luat o cutie frumoasă din bronz cu ace de cusut, dar 
altceva nu am vrut să iau, fiindcă femeia ta mi-a dat să mănânc. 
Nu se cade să iei de la cel care te primește cu pâine și sare. 

Promisiunile lui nu mi-au deșteptat entuziasmul. Ce 
importanţă mai aveau toate lucrurile despre care el îmi vorbea, 
când Barbara urma să moară? Totuși, când m-am gândit la 
Barbara, am avut senzaţia că mă gândesc la cineva drag, care 
murise de multă vreme. lar vocea rațiunii mi-a spus că timpul 
mă va face să-mi uit amarul, așa că nu i-am disprețuit darurile. 
De aceea, i-am mulțumit comisarului Fuchs și i-am dat hârtie, 
cerneală și pană, fiindcă purtam întotdeauna la cingătoare tocul 
de aramă cu cele trebuitoare scrisului, iar el a scris că-mi 
dăruiește de bunăvoie lucruri din casa lui în valoare de cincizeci 
de guldeni. In schimb, eu i-am dat funia și cuțitul, spunându-i că 
are timp toată noaptea să-și aleagă moartea care-i convine mai 
mult. 

Comisarul a strâns bine în pumni frânghia și cuțitul, ca și cum 
i-ar fi fost teamă să nu mă răzgândesc și să i le iau înapoi. 

— Ca și cum ar fi simplu de ales... a rostit el. Dintre cei care 
au murit spânzurați, nu s-a întors niciunul să se plângă că ar fi 
suferit prea mult. Din păcate, nu mă pot spânzura după cum 
este obiceiul, fiindcă am picioarele prinse în butuci. Aș putea 
doar să petrec funia prin una din găurile pentru mâini și, cu lațul 
prins de gât, să mă las pe spate. După părerea mea, s-ar putea 
să fie o moarte înceată. Dar nici să-mi deschid venele nu mă 
prea trage inima, chiar dacă acest cuţit este destul de bine 
ascuțit. Să fi avut cel puţin o găleată cu apă caldă unde să-mi 
țin mâna! Dar, așa după cum ai spus, până la prima cântare a 
cocoșilor am destul timp să mă hotărăsc. 


445 


A amuţit deodată privind când înspre funie, când înspre cuţit. 
Am înţeles că-i timpul să plec. l-am spus câteva vorbe bune și 
am dat să plec, dar el m-a oprit și atunci i-am văzut adevărata 
față, pe care nu și-o mai ascundea sub cuvinte curajoase. 
Rămăsese doar el, așa cum era, un bărbat bătrân, înspăimântat, 
murdar. 

— Sinuciderea este un păcat de moarte, Mikael, a spus el și 
barba i-a tremurat la fiecare vorbă rostită. Tortura, oricât de 
cumplită, m-ar scăpa totuși de chinurile infernului, acest lucru ÎI 
știu. Spune-mi că Dumnezeu mă va ierta pentru slăbiciunea de 
a-mi fi curmat zilele, dacă tu crezi c-ar putea să mă ierte. 
Spune-mi că Hristos și-a vărsat sângele și pentru mine, după 
cum și-a vărsat sângele pentru toţi bieţii oameni, dacă tu crezi 
că așa este. 

l-am răspuns că eu cred în justiţia divină, fiindcă mi-e greu să- 
mi imaginez viaţa fără judecata dreaptă a lui Dumnezeu, și i-am 
spus că Hristos a murit răstignit pe cruce și pentru el, la fel cum 
a murit pentru toţi oamenii. Chiar și tâlharului răstignit pe 
crucea de alături, lisus Hristos i-a făgăduit paradisul. Aceste 
vorbe l-au consolat mult pe comisarul Fuchs, care a spus că 
lumea-i plină de hoţi și de tâlhari, iar episcopii și călugării nu 
sunt chiar dintre cei mai neînsemnați, așa că, poate nu-i el cel 
mai mare tâlhar din lume. 

— La drept vorbind, a mai spus comisarul Fuchs, după ce mi- 
au murit copiii, nu prea am mai avut parte de fericire pe 
pământ. M-am mai amăgit, ce-i drept, cu păsările mele. Și mă 
întreb cinstit, cercetându-mi inima: am fost eu fericit dacă am 
dat atâtea vrăjitoare pe mâna Inchiziției? Nu, pentru că a fost 
prea multă suferinţă. Adevărul este că nu am ce pierde dacă 
plec din lumea asta, iar dacă este drept ce-ai spus, și Dumnezeu 
mă va ierta de infern, înseamnă că am tras șase-șase cu 
zarurile, fiindcă în purgatoriu totuși nu-i chiar atât de rău. 
Roagă-te pentru sufletul meu, Mikael, și plătește o slujbă de 
pomenire, fiindcă de înmormântare nici vorbă! Două braţe de 
lemne din curtea episcopiei sunt de ajuns. 

Când am ieșit din galeriile subterane, a fost ca și cum aș fi 
trecut din infern în paradis. După ce am ieșit, temnicerul a tras 
zăvoarele, iar eu l-am întrebat de Barbara. Mi-a spus că Barbara 
doarme, că umerii ei, datorită alifiilor bune pe care i le lăsase 


446 


călăul, au început să se dezunmfle, dar că are fierbinţeli foarte 
mari. A făgăduit că-i va da să bea o infuzie din frunze de 
pătlagină, care, după experienţa lui, va alunga febra și durerile 
în trei zile. l-am mai dat un gulden, iar el, cu lacrimi de fericire în 
ochi, mi-a spus că după chip și după purtări, se vede că sunt de 
stirpe nobilă, chiar dacă port veșminte de om modest. Insă când 
i-am poruncit să-i ducă comisarului Fuchs un hârdău cu apă 
caldă, el a rămas înmărmurit de uimire, și-a făcut semnul crucii 
și m-a întrebat: 

— Ce are de gând să facă maestrul Fuchs cu atâta apă? Nu 
cumva vrea să se înece, ca să dau și eu de necaz? 

l-am spus că domnul Fuchs voia să se spele. Auzind asta, 
temnicerul a fost și mai mirat decât prima dată, și-a scuipat în 
sân ca să alunge piaza rea și a spus: 

— Eu așa ceva n-am mai auzit și slavă Domnului sunt 
temnicer bătrân! Am avut îndoieli, ce-i drept, dar acum sunt 
sigur că maestrul Fuchs e vrăjitor. Dar este împotriva firii și mai 
ales foarte nesănătos să te speli! M-a ferit Dumnezeu de-așa un 
păcat, îmi aduc și-acum aminte ce frică-mi era să nu mi se rupă 
pielea când mă spăla mama. Când eram eu copil, încă se mai 
spălau oamenii. Apoi, după ce au fost închise băile publice, 
această dorință păgână a dispărut încetul cu încetul, fiindcă se 
știe că mulți s-au ales cu boala franceză din cauza apei. Nimeni 
nu știe dacă sfinţii s-au spălat vreodată, în orice caz, oasele lor 
răspândesc un miros de balsam ceresc. De aceea, cred că 
Dumnezeu, în marea Lui înţelepciune, a trimis boala franceză pe 
pământ, să li se deschidă oamenilor ochii și să vadă ei că băile 
publice și locurile pentru spălat sunt stabilimente păgâne. 

Nu am vrut să discut cu el acest subiect, despre care chiar și 
cei mai erudiţi cărturari ai vremii aveau păreri divergente. l-am 
poruncit încă o dată să-i ducă comisarului Fuchs un hârdău cu 
apă caldă, iar după ce el m-a asigurat că va împlini porunca, am 
plecat să vorbesc cu părintele Angelo, pe care l-am găsit în 
cabinetul de lucru al principelui episcop, rugându-se lui 
Dumnezeu, îngenuncheat și tremurând din tot trupul. Când m-a 
văzut, și-a întrerupt rugăciunea, s-a apropiat de mine și m-a 
scuturat de umeri, nerăbdător să audă ce vești îi aduc. M-am 
gândit că-i în avantajul meu să-l ţin într-o situaţie de îndoială 
sănătoasă și i-am spus că până dimineaţă îl voi convinge pe 


447 


comisarul Fuchs să părăsească de bunăvoie această lume, 
recunoscându-și astfel vinovăția. 

— El este, într-adevăr, un vrăjitor periculos, am adăugat eu. 
Tremur la gândul dezvăluirilor pe care intenţionează să le facă 
de va fi interogat de tribunalul Sfintei Inchiziţii și mi-e teamă că 
jumătate din Germania va fi amestecată, dacă tribunalul va 
consemna toate mărturisirile lui. 

— Mikael, a spus părintele Angelo, dacă vei reuși să rezolvi 
această afacere în interesul Bisericii și al meu, îţi jur că voi 
merge în picioarele goale până la Roma, pentru a-i mărturisi 
papei tot adevărul și a-mi ispăși păcatul de a mă fi supus 
poruncilor autorităţii Bisericii. Dar maestrul vrăjitor trebuie să 
dispară până mâine! 

l-am arătat documentul întocmit de comisarul Fuchs în 
favoarea mea și i-am spus că vreau să intru imediat în posesia 
lucrurilor promise. Faţa părintelui Angelo s-a crispat a dezgust, 
ca și cum ar fi înghiţit ceva nemaipomenit de acru. 

— Asta-i treaba domnului episcop și nu cred că ai dreptul să 
te atingi de obiectele din casa vrăjitorului, fiindcă toate sunt 
proprietatea bisericii. Banii pe care îi vei primi, cei șapte guldeni 
promiși, sunt o sumă importantă pentru un om sărac ca tine. 

l-am spus umil să-i ceară părerea episcopului, dar el mi-a 
răspuns că preabunul episcop se îmbolnăvise de inimă rea și 
zăcea în pat din cauza acestei întâmplări dezonorante. După 
multă insistenţă, părintele Angelo s-a învoit să meargă la 
domnul episcop, care mi-a strigat numele cu o voce 
înspăimântătoare de mare prinţ al Bisericii. Așa se face că am 
ajuns lângă patul în care se odihnea sfinţia sa și primul lucru pe 
care l-am văzut a fost un vas pe jumătate plin cu sânge, care se 
afla pe o măsuţă din apropierea patului. Se pare că nici sângele 
pe care medicul i-l luase nu reușise să-l liniștească pe domnul 
episcop, care, sfâșiind mătasea baldachinului și arătându-și fața 
învineţită de mânie, i-a poruncit părintelui Angelo să se ducă la 
dracu-n infern și să nu uite să mă ia și pe mine cu el. 

— Maestrul Fuchs era cel mai bun comisar de vrăjitoare din 
toată Germania! a răcnit preasfinţitul episcop, uitându-se cu 
furie la părintele Angelo. El aducea cele mai însemnate sume de 
bani în vistieria diocezei. Să fi fost și de-o sută de ori aghiotantul 
Satanei, era totuși atât de necesar bunului mers al Bisericii. Te- 


448 


ai găsit tu, un neghiob de călugăr afurisit, să-mi faci mie așa un 
necaz! Nu pot pricepe de unde-o fi găsit curia pontificală așa o 
podoabă de călugăr să mi-o trimită pe cap! lar dacă doar cu 
cincizeci de guldeni scăpăm de nenorocire, asta chiar că-i o 
afacere bună, ai înţeles? E cel mai bun târg cu putinţă! Ascultă, 
cum mă dau jos din pat, îţi trag un picior în cur să te duci 
învârtindu-te până-n mijlocul curţii, mama ta de călugăr 
dominican al Satanei! Dă-mi pana de scris! 

l-am dat pana mea de scris și am înmuiat-o în cerneală, iar el 
și-a dat consimțământul pe hârtia scrisă de comisarul Fuchs, și-a 
scris numele și a poruncit secretarului său să-mi perceapă o 
taxă de cinci guldeni pentru aplicarea sigiliului episcopal. Când 
am vrut să-i sărut mâna, m-a pocnit zdravăn peste ureche. După 
cât de puternică fusese lovitura, mi-am dat seama că avea 
destulă forță, chiar dacă i se luase sânge. 

— Ai grijă, i-a spus el secretarului, nu cumva să ia acest 
căcăcios lucruri în valoare mai mare de cincizeci de guldeni. Să 
faci o listă cu lucrurile lui Fuchs, ai auzit? Și acum lăsaţi-mă 
dracului în pace, să mă odihnesc și să mă rog la bunul 
Dumnezeu ca să scape Sfânta Biserică de imbecilul ăsta de 
călugăr dominican. 

M-au jignit vorbele episcopului și am vrut să explic că nu din 
lăcomie am primit darul comisarului Fuchs, dar secretarul mi-a 
pus mâna la gură și m-a oprit, iar după ce am ieșit din 
dormitorul episcopului, părintele Angelo mi-a explicat că sfinţia 
sa este deseori posedat de diavol. 

Secretarul a refuzat cei cinci guldeni, dar m-a însoțit la casa 
comisarului Fuchs ca să facă inventarul lucrurilor. Era un tânăr 
simpatic, cu ochi flămânzi, care s-a arătat foarte interesat să mă 
însoțească, de unde am înţeles că voia să obţină ceva avantaje. 
L-am lăsat pe părintele Angelo să se roage mai departe și am 
plecat împreună cu tânărul secretar al episcopului în oraș. Mi-a 
vorbit despre toate cele, dar mai cu seamă despre neliniștea 
oamenilor de la ţară, care de fapt au fost ațâţțaţi de noua 
doctrină diavolească a lui Luther, și fiindcă am fost de aceeași 
părere cu el, am intrat noi mai întâi la cârciuma numită Sabia 
arhanghelului Mihail, unde am băut împreună câte o cupă de 
vin. Am ajuns apoi la casa comisarului Fuchs. Era o casă mică, 
ce părea sugrumată între casele înalte ale negustorilor de pe 


449 


aceeași stradă. După ce am trimis garda principelui episcop să 
bea o bere în sănătatea noastră, am intrat înăuntru. Toată casa 
era într-o stare cumplită de dezordine. Cuverturi, veșminte, 
draperii, perne sfâșiate, toate aruncate pe jos, lăzi, sipete și 
scrinuri cu lacăte și încuietori sparte, se vedea că trecuseră pe 
acolo archebuzierii episcopului. La etaj am fost întâmpinați de 
ciripitul păsărelelor care săreau de pe o stinghie pe alta în 
multele colivii din răchită sau din fire aurite atârnate la pervazul 
ferestrelor. Atenţia secretarului a fost atrasă de o cană din 
argint, pe care a început s-o cerceteze cu interes. 

l-am spus că mă duc să văd unde sunt grăunțele pentru 
păsări, pomenindu-i totodată de Biblia în limba latină, pe care 
tineam neapărat s-o găsesc, iar el s-a oferit s-o caute. Am luat o 
lumânare, am coborât în pivniță unde am găsit imediat 
cărămida sub care era punga cu bani, am agăţat punga la brâu 
și m-am întors în bucătărie, toată treaba aceasta durând doar 
atât timp cât s-apuci a rosti un Ave Maria. Grăunţele pentru 
păsări erau puse în lădiţe diferite și, după cum erau așezate alte 
obiecte, am înțeles că toată casa fusese într-o deosebită ordine 
mai înainte de a o fi răscolit archebuzierii episcopului. M-am 
uitat pe fereastră și am văzut doi copii, un băiat și o fetiţă, cu 
bucle aurii, care erau îmbrăcaţi foarte frumos. Am deschis 
fereastra și i-am întrebat dacă nu vor două păsărele și amândoi 
au început să bată veseli din palme și mi-au spus că le vor îngriji 
cu atenţie. M-am întors la etaj, unde, în mijlocul camerei, 
secretarul episcopului, așezat pe podea, cerceta o pasăre 
moartă, cu pene multicolore, de mărimea unei coțofene. Am 
înţeles că era papagalul vorbitor, pe care archebuzierii 
episcopului îl confundaseră cu Satana. Am ales două dintre cele 
mai frumoase păsărele și le-am dus copiilor, care mi-au 
mulțumit și și-au văzut apoi fericiţi de drumul lor. M-am întors și 
am deschis ușiţele coliviilor, să zboare libere păsărelele prin 
fereastra deschisă. La început, temătoare, multe n-au avut 
curajul să treacă de pragul coliviei, dar, până la urmă, toate și- 
au luat zborul. 

Văzând asta, secretarul episcopului mi-a spus că va trebui să 
scadă din cei cincizeci de guldeni ce mi se cuvin valoarea 
păsărelelor cărora le-am dat drumul din colivii. l-am amintit în 
joacă de expresia biblică: dovă vrăbii pe-un obol, iar el, 


450 


minunându-se mult de cunoștințele mele teologice, a uitat de 
păsărelele lăsate în libertate, mai cu seamă că era preocupat de 
cercetarea veșmintelor de noapte ale comisarului Fuchs, care 
erau din velur. Cana de argint nu mai era acolo unde o 
văzusem, în schimb, tânărului secretar al episcopului îi crescuse 
sub sutană o cocoașă cam de aceeași mărime cu cana. Așa că, 
nemaifăcându-mi nici eu probleme de conștiință, am șterpelit 
două cupe micuțe din argint și o cană foarte veche decorată cu 
un blazon nobiliar. Ferindu-ne privirea, am început amândoi să 
cotrobăim prin mulţimea de veșminte împrăștiate pe jos sau 
aruncate claie peste grămadă în dulapuri. Am văzut că 
vânătorul de vrăjitoare avea haine de corp din cel mai fin in, 
veșminte de iarnă căptușite cu cele mai preţioase blănuri, haine 
de casă din velur. 

Până la urmă, secretarul episcopului și-a luat inima-n dinţi și 
mi-a spus: 

— Mikael Pelzfuss, cred că am început să te cunosc, și-mi dau 
seama că nu ești un om periculos. Mai mult, am băut împreună, 
de aceea aș zice că-mi ești prieten, așa că, poate n-ar trebui să 
ne ferim unul de altul. Am impresia că maestrul Fuchs, aparent 
grosolan și necivilizat, avea un gust rafinat pentru obiectele 
preţioase și pentru veșmintele princiare. Dacă voi trece în 
inventar veșmintele minunate și nenumăratele vase de cositor 
lucrate de meșterii cei mai buni, vom fi, fără îndoială, bănuiţi că 
am sustras ceva din casa lui. Oricine va gândi așa, pentru că 
suntem tineri și săraci. Să găsim o soluţie, ca să ne alegem cu 
ceva din bogăţiile astea, dar, în același timp, cinstea noastră să 
nu fie pusă la îndoială. 

Vorbele lui au fost drepte și înțelepte. A mai spus că maestrul 
Fuchs era un om singuratic. Din cauza meseriei, detestată de 
toată lumea, nu avea prieteni, așa că-i puţin probabil să-i știe 
cineva locuinţa. l-am atras atenţia că archebuzierii episcopului, 
care răscoliseră casa, au văzut toate lucrurile, dar tânărul 
secretar mi-a spus că în privinţa asta nu trebuie să-mi fac griji, 
fiindcă e clar că ei au luat banii pe care i-au găsit prin sertarele 
scrinurilor cu încuietorile sparte. Și, a mai spus el, este cu 
neputinţă ca într-o astfel de casă să nu fi existat sfeșnice de 
argint pentru lumânări, așa că de archebuzieri nu trebuie să ne 
fie teamă, fiindcă și ei se tem să nu fie bănuiţi că ar fi luat prea 


451 


multe lucruri din casa maestrului Fuchs. În sfârșit, el mi-a vorbit 
despre un evreu, o cunoștință de-a lui, care, în ciuda faptului că- 
i un om avar și cu o fire sucită, ar cumpăra diferite obiecte, 
păstrând secretul asupra provenienţei lor. N-am mai pierdut 
timpul și am făcut târgul cu evreul, vânzându-i lui toate vasele 
de cositor ale comisarului Fuchs, aproape toate veșmintele, o 
saltea umplută cu pene și două scaune foarte frumoase. L-am 
ajutat să-și ducă toată încărcătura, trecând cu atenţie peste 
soldatul de gardă care dormea beat în dreptul ușii de la intrare. 
A doua zi, gardianul urma să ne spună că i-a dispărut sulița în 
timpul nopţii. Era atât de nefericit încât i-am cumpărat amândoi 
o suliță nouă, dar mai înainte de a o cumpăra, secretarul 
episcopului l-a tras de urechi, l-a pălmuit și l-a muștruluit bine 
pentru că a dormit în timp ce era de gardă. 

In orice caz, eu m-am ales cu vasele de argint, îmbrăcămintea 
de corp din in, un veston de postav, o haină lungă de blană, 
Biblia în limba latină și archebuza cu accesoriile ei, adică un 
săculeț cu proiectile mici, fitil de amorsă, un corn foarte frumos 
placat cu argint plin cu pulbere explozivă și o centură prevăzută 
cu butoiașe de lemn în care, după noile metode, se repartizează 
dinainte încărcătura armei, permițând schimbarea rapidă pentru 
unsprezece focuri de archebuză. Cu evreul, târgul s-a făcut după 
cum era de așteptat, adică el l-a implorat pe Avraam și și-a 
smuls părul din cap, dar nici noi nu ne-am lăsat. Până la urmă a 
cumpărat vasele de cositor și celelalte lucruri despre care am 
mai scris pentru șaptezeci și doi de guldeni, pe care i-am 
împărțit frăţește. 

Când am isprăvit toate treburile, era seară și întuneric. 
Soldatul de gardă sforăia în pragul ușii, așa că, gândindu-ne noi 
să nu răcească în timpul nopţii dacă doarme afară, l-am târât 
până-n bucătărie și l-am întins pe podea. Ne-am întors împreună 
la episcopie discutând ca doi prieteni vechi. M-a poftit apoi să 
cinez împreună cu el și mi-a mulţumit, spunând că prețuiește 
faptul că sunt un om chibzuit și discret. S-a oferit apoi să-mi 
găsească un loc pentru noapte și o fată dintre slujnicele 
episcopului cu care să mă distrez, dar eu i-am multumit și i-am 
spus că trebuie să-mi văd de treburile mele. L-am lăsat în 
compania fetei cu obrajii îmbujoraţi, care ne servise cu mâncare 
și băutură și am plecat spre închisoare cu un coș de struguri, 


452 


pere și piersici, pe care le-am luat de pe masă ca să le trimit 
Barbarei prin temnicer, gândind că după aceea îi voi povesti 
comisarului Fuchs despre păsările lui, pe care le eliberasem din 
colivii. Abia atunci m-a fulgerat gândul că noi îl jefuisem pe 
comisarul Fuchs când nici nu murise. Am simţit înţepături în 
inimă la acest gând, dar m-am liniștit, fiindcă fusese totuși 
dorința lui. 

Cine știe, poate că eram și puţin beat, dar toate lucrurile fără 
sens din ziua aceea erau fără îndoială legate de lunga mea 
perioadă de penitenţă, de nopţile nedormite, de mâncarea pe 
sponci și de încercările înspăimântătoare pe care le trăisem. Mă 
clătinam pe picioare și, la un moment dat, m-am împiedicat și 
am scăpat din mână coșul cu fructe. Am bătut cu putere în 
poarta închisorii. Temnicerul a răspuns cu glas adormit invocând 
ajutorul lui lisus Hristos și al Sfintei Fecioare. 

— E miezul nopţii, domnule Mikael, a spus el. Oare nici 
noaptea să n-aibă parte de liniște un om sărac? Dar viaţa asta 
chiar e o pedeapsă! Trăiesc tot timpul printre vrăjitori, diavoli și 
șobolani, femeia mea este bolnavă, fata are pojar, așa nu se mai 
poate! 

Dar n-am luat în seamă văicărelile lui și i-am poruncit să mă 
conducă la comisarul Fuchs, după care să meargă la Barbara cu 
coșul de fructe. 

Apoi mi s-a înmuiat iarăși inima și i-am mai dat un gulden, 
gândindu-mă că-i un om sărac, și i-am spus să ia din coș câteva 
fructe pentru fata lui bolnavă. A fost o risipă fără rost. La drept 
vorbind, un gulden înseamnă foarte mult. Eram totuși ameţit, 
fiindcă-mi amintesc bine că la lumina lumânărilor am văzut doi 
comisari Fuchs. 

Comisarul Fuchs era înconjurat sărbătorește de multe 
lumânări. Patru erau lipite de bârna superioară sub care îi 
fuseseră prinse mâinile cu o noapte mai înainte, iar alte patru 
de-o parte și de alta a lui, două înfipte direct în scoarţa seculară 
ce ținea loc de pardoseală, lângă blidele cu mâncare și cănile cu 
băutură, celelalte două lipite de marginea hârdăului cu apă. Dar 
despre numărul lumânărilor nu sunt prea sigur, fiindcă, după 
cum am mai spus, îl vedeam pe comisarul Fuchs dublu și ezitam 
căruia dintre ei să-i vorbesc mai întâi. Mi-am acoperit un ochi cu 
mâna și am văzut numai un comisar Fuchs, pe cel adevărat, 


453 


care ședea beat ca un porc, cu picioarele în butuci, într-o lumină 
neobișnuit de puternică din cauza lumânărilor multe. Și maestrul 
vrăjitor m-a întrebat enervat dacă n-am găsit alt mod de cheltuit 
banii decât să-i arunc în căcat, fiindcă, a mai spus el, temnicerul 
s-ar fi mulțumit și cu câţiva bănuţi de argint. Apoi mi-a prevestit 
că-mi voi sfârși zilele ca cerșetor la colţ de stradă. 

Auzindu-i vorbele, temnicerul a început să plângă și a spus că 
maestrul Fuchs e un bărbat zgârcit și nelegiuit, care n-ar da 
niciun obol unui om sărac. A povestit apoi că toată ziua a 
încălzit apă și a cărat-o ca să umple hârdăul, dar meșterului 
Fuchs nici măcar nu i-a trecut prin minte să-l omenească în 
vreun fel. Numai când te gândești cât l-ar fi costat cărbunii, 
dacă nu i-ar fi furat din magazia episcopului... Dar comisarul 
Fuchs l-a întrerupt brusc și i-a poruncit să plece la culcare și să 
ne lase în pace. Temnicerul a dispărut într-o clipă ca un șobolan, 
iar eu m-am căznit din greu până am reușit să dau bârna de 
deasupra jos, apoi m-am așezat pe ea ca să nu-mi murdăresc 
pantalonii. l-am povestit despre păsări și despre lucrurile din 
casa lui, dar vorbele mi s-au încurcat în gură, fiindcă eram 
foarte obosit și ameţit, iar la urmă i-am spus că n-ar fi trebuit să 
mă suduie pentru că-mi risipesc banii, tocmai el, care a aprins 
atâtea lumânări, când e bine știut că o duzină de lumânări costă 
aproape o jumătate de gulden. 

Comisarul Fuchs mi-a spus că decât să-mi bat gura cu 
fleacuri, mai bine-aș face să beau împreună cu el vin, bere sau 
rachiu, ce-mi place mai mult. Și a. Spus: 

— Viaţa e un blestem. Tot timpul ai ceva de ales, iar eu, un 
om simplu, căruia i-au plăcut doar păsărelele, nu voi reuși nici 
măcar să mă gândesc la toate întrebările vieţii, de aceea-i mai 
bine dacă mor. Am avut timp toată ziua să aleg și încă nu m-am 
hotărât... frânghia, cuțitul, frânghia, cuțitul... Bun, să zicem că 
avem o viaţă cuminte. Chiar și în cazul acesta, întrebarea la 
care trebuie să răspund este și mai grea. Ce să beau? Rachiu, 
bere sau vin? De la rachiu îmi vine să vărs, berea mă face să 
transpir, iar de la vin mă doare pântecele. 

l-am spus că în niciun caz nu trebuie să bea bere, fiindcă un 
om transpirat vorbește cu mai multă greutate. El a prețuit sfatul 
și până la urmă am hotărât să bem vin. M-a întrebat dacă am 
văzut printre lucrurile din casa lui pălăria de castor și lanţul 


454 


oficial de care este atârnat un medalion cu imaginea Sfântului 
Sebastian. Nu le văzusem, i-am răspuns eu, așa că am tras 
amândoi concluzia că fuseseră furate de  archebuzierii 
episcopului. Apoi s-a supărat foarte tare când a auzit de cei 
șaptezeci și doi de guldeni cu care cumpărase evreul lucruri atât 
de preţioase și a spus că suntem amândoi niște neghiobi, și eu 
și secretarul episcopului, iar el este și mai prost decât noi, 
fiindcă nu se cuvine să arunci perle la porci. 

Dar eu nu mi-am pierdut răbdarea ascultându-i suduielile, 
fiindcă era un om bătrân și poate că avea dreptate. După aceea 
mi-a povestit că mereu și-a dorit să poarte veșminte frumoase, 
ca nobilii, dar având în vedere sobrietatea meseriei lui a trebuit 
să se mulțumească doar cu haine negre și urâte. Acasă, unde 
nu-l putea vedea nimeni, umbla totuși în haine frumoase. 

— Să mă fi văzut la biserică, de sărbători, mi-a spus el cu 
mândrie. Îmbrăcat în cele mai bune haine, ai fi putut spune că 
sunt la întrecere chiar cu domnul episcop, și uneori, când se 
ardea pe rug vreo vrăjitoare, am fost poftit să stau alături de el, 
printre oamenii cei mai de vază. 

Mi-a mai povestit el multe dintre amintirile lui și, ca toţi 
bătrânii, mi-a dat sfaturi, dar văzând eu că vinul din cana de 
cositor se apropie de sfârșit, i-am amintit că nu mai este mult 
până la ziuă și că dintr-un moment în altul s-ar putea să se audă 
prima cântare a cocoșilor. 

— Eşti un băiat bun, Mikael, că ai atâta grijă de mine, dar, să 
spun drept, m-am luat cu vinul și am uitat de treburi. Să-ţi spun 
sincer, nici vinul nu-mi dă mai mult curaj să mă omor cu mâna 
mea. Cine știe, poate că-i mai bine să îndur toate suferințele, 
fiindcă tot mai văd ceva nou dacă sunt în viaţă. Sunt curios ce 
mutră va face episcopul după ce-mi voi da drumul la mărturisiri. 

Toată lumea știe doar că episcopul este posedat din când în 
când de Satana. Și pe lângă asta, mai schimb și câteva vorbe cu 
călăul. 

Vorbele lui m-au pus pe gânduri și am încercat să-i povestesc 
ce minunat va fi dacă va scăpa de toate chinurile și 
deznădejdea din lumea asta, dar el a strâns la piept cana cu 
ultimele înghiţituri de vin și a spus că vinul e o adevărată 
minune, că niciodată nu-l apreciase atât de mult și că nu mai 
are niciun pic de teamă să apară în faţa Inchiziției. După aceea 


455 


a spus că regretă că nu a avut un vin bun în pivniţa casei lui, 
poate că s-ar fi simţit mai bine decât adunând tot felul de 
obiecte frumoase. 

Eram disperat. Pentru că era beat, comisarul Fuchs îmi 
vindeca toate eforturile de până atunci. Mai era puţin timp până 
la cântarea cocoșilor și am început să-i explic că sinuciderea va 
fi ca o încununare a muncii lui susținute în slujba bisericii, că 
timpul pe care-l va petrece în purgatoriu va fi fără îndoială 
foarte scurt, după care sufletul lui va fi salvat pentru paradis. 
Vorbele mele l-au marcat, dar, izbucnind în plâns, mi-a spus că 
niciodată nu va putea să-și curme singur zilele. 

— Dar, mi-a spus el pe un ton viclean, dacă vrei neapărat să 
mor, fă-o tu în numele meu, iar dacă mă gândesc bine, îmi ești 
dator fiindcă ai moștenit de la mine o minunată haină de blană 
pe care am cumpărat-o cu două sute de guldeni, chiar dacă 
acum poate că nu mai valorează atât de mult. Omoară-mă tu, 
Mikael, eliberează-mă de suferința acestei lumi, nimeni nu va 
ști. Doar Dumnezeu din cer va cunoaște adevărul și te va ierta, 
fiindcă eu ţi-am cerut-o. 

Am încercat să mă împotrivesc, dar starea de ameţeală în 
care eram și surprinzătoarea convingere a vinului, m-au convins 
că nu era nimic irațional în asta. l-am vârât mâinile în apă și i- 
am tăiat venele cu cuțitul. A ţipat, dar durerea a trecut repede. 

Mi-a mulțumit și m-a rugat să-i dau vin. l-am dus cana la gură 
pentru că îi era groază să-și scoată mâinile din apă și să vadă 
sângele care se risipea din el. S-a liniștit și mi-a spus că ar fi mai 
bine să plec, pentru a nu trezi cuiva vreo bănuială în legătură cu 
moartea sa. Mi-a spus că vrea să rămână singur cu lumânările în 
jurul lui ca să se roage lui Dumnezeu și mi-a mulţumit încă o 
dată. Am plecat în grabă. Ştiam drumul și n-am avut nevoie de 
temnicer, fiindcă lăsase  neferecată ușa spre galeriile 
subpământene. 

Eram nespus de trist. Pentru prima dată luasem cu mâna mea 
viaţa unui om. Poate că mai fusesem vinovat de moartea 
altora... în spitalul de campanie al doctorului Paracelsus 
muriseră unii oameni răniţi pe care eu îi îngrijisem, pentru 
doctorul Hemming fusesem un mesager al morţii. Ca și cum mă 
aflam în vis, am mers prin întuneric clătinându-mă pe picioare, 
m-am prăbușit pe scările ce duceau la poarta de ieșire din turn 


456 


și am adormit până dimineaţă, când temnicerul m-a găsit și m-a 
dus pe braţe afară să respir aerul curat al lui Dumnezeu. El era 
mulțumit că domnul Fuchs se liniștise și nu-i mai cerea apă 
caldă. M-am dus apoi și m-am culcat în patul pe care secretarul 
episcopului îl pregătise pentru mine. Am dormit până la amiază. 
Primul lucru pe care l-am auzit după ce m-am deșteptat, a fost 
că maestrul Fuchs și-a pus capăt zilelor, lucru care a întărit 
convingerea Sfintei Inchiziţii că făcuse legământ cu Satana. 


9 


Mulţi ar gândi poate că am lungit prea mult povestirea și am 
stăruit asupra unor lucruri fără importanţă, dar mi-am impus 
această penitenţă pentru a încerca să înţeleg ceea ce nu voi 
putea totuși înțelege niciodată. Mai am de scris doar despre 
moarte. Nu-mi este ușor să povestesc moartea Barbarei, dar 
trebuie să o fac. Mă voi întoarce acum la destinul ei nefericit. 

Înaintea execuţiei, multe zile la rând m-am simţit bolnav, 
părăsit de Dumnezeu și de oameni, mâinile mi-au tremurat, n- 
am putut mânca nimic și am băut mult vin ca să-mi uit spaima. 
Am crezut, am știut, am gândit așa: moartea o va elibera de 
toate suferințele. Totuși, nu-mi închipuiam viața fără Barbara, 
fără atingerea mâinilor ei, fără ochii ei verzi, aș fi dat orice să fiu 
lăsat lângă Barbara în ultimele ei zile de viaţă. Oricât de multe 
servicii făcusem eu Bisericii, părintele Angelo tot nu s-a îndurat. 
Mi-a spus că sunt nebun dacă pentru câteva zile de fericire 
pământească vreau să o lipsesc pe Barbara pe veci de 
posibilitatea de a ajunge în paradis. Mai bine, a spus el, m-aș 
gândi cum să obţin graţia divină ce mi-ar înlesni cândva 
întâlnirea cu Barbara, ca să mă pot bucura veșnic alături de ea, 
deși, după părerea lui, s-ar fi putut ca la un moment dat să mă 
plictisesc alături de ea, fiindcă este doar o femeie. De aceea, a 
mai spus el, trebuie să renunţ la această încăpățânare 
nebunească și să mă îngrijesc de salvarea sufletului meu. 

Temnicerul nu a avut curaj să mă lase s-o întâlnesc pe 
Barbara, nici pentru zece guldeni, nici pentru douăzeci, deși, 
dacă s-ar fi pricopsit cu atât de mulţi bani, ar fi fost un om 
bogat. Pe Barbara o vizitau în fiecare zi doar părintele Angelo și 


457 


călugării de la mănăstire ca să o pregătească pentru moarte. 
Nimic altceva nu puteam face pentru ea decât să-i trimit în 
fiecare zi de mâncare, dulciuri și vin, pe care temnicerul i le 
ducea seara târziu, după ce se lăsa întunericul și călugării 
plecau la mănăstirea lor. Scrisori nu-i puteam trimite, pentru că 
nu știa să citească, dar credeam că mâncarea, chiar dacă nu 
mai era o desfătare pentru ea, îi spunea că-i împărtășesc 
suferinţa și o iubesc. 

După moartea comisarului de vrăjitoare, am fost în casa lui, 
mi-am luat cufărul cu lucrurile moștenite și l-am dus la hanul 
numit Lebăda neagră, unde am locuit mai departe, fiindcă 
părintele Angelo nu m-a obligat să rămân la mănăstire. Lada cu 
ferecături purtată de doi cărăuși și archebuza pe care am dus-o 
eu au făcut o impresie bună și hangiul, chiar dacă știa că sunt 
bărbatul vrăjitoarei, m-a întâmpinat cu braţele deschise, fiindcă 
vorbeau banii pentru mine, iar oamenii din oraș m-au privit mai 
degrabă cu mare curiozitate decât cu teamă. Am fost mai 
înţelept decât până atunci și am pus cea mai mare parte din 
bani, adică o sută de guldeni la păstrat în casa de comerţ 
Fugger din oraș, chiar dacă știam că președintele, contele Jakob 
Rikas, era un om bătrân și bolnav. Nu mi-a fost totuși teamă că- 
mi voi pierde banii, fiindcă după moartea contelui, conducerea 
casei urma să treacă în mâinile unui nepot, fiul fratelui său. 
Taxa de păstrare a fost de patru guldeni, iar banii îi puteam 
scoate din orice oraș, în care exista o casă de comerț a 
bancherului Fugger. 

N-am așteptat prea mult, deoarece consiliul primăriei din 
Memmingen i-a însărcinat pe principele episcop și pe delegatul 
împăratului să se ocupe de execuţia vrăjitoarei. Această 
schimbare a răspunderii a însemnat o ostilitate declarată a 
orașului Memmingen împotriva Bisericii. Consilierii nu s-au 
încumetat să execute o sentinţă pronunţată de Biserică, orașul 
urmând să se bucure în continuare de statutul său de oraș liber 
și să-și pedepsească vrăjitorii după bunul lui plac. Așa că, noul 
comisar de vrăjitoare al principelui episcop nu mai avea nicio 
putere în orașul Memmingen. 

Profund jignit, excelența sa episcopul și-a pierdut tot 
entuziasmul și a poruncit ca execuţia să aibă loc în duminica 
următoare, după marea liturghie, în piaţa din faţa catedralei, și 


458 


să fie însoţită de un ceremonial religios, ca lumea să se 
cutremure și să ia aminte. Sâmbătă, de la fereastra camerei 
mele de la han, am văzut pregătirile: construcţia eșafodului și a 
rugului. Duminică dimineaţa mi s-a îngăduit să o văd pe 
Barbara. Lucrul acesta s-a petrecut în sala de judecată din 
turnul închisorii în prezenţa inchizitorului Angelo și a celorlalți 
membri ai tribunalului său. N-am putut decât să o sărut, să o 
strâng la piept o clipă și să-i simt lacrimile ce s-au amestecat cu 
lacrimile mele. 

— Mikael, dragostea mea, îţi amintești ce ţi-am spus? m-a 
întrebat ea în șoaptă. 

— Îmi amintesc, i-am răspuns. 

Părintele Angelo ne-a despărţit, amintindu-ne că nu-i timpul 
cel mai nimerit pentru plâns și lacrimi. Noi ar trebui să ne 
bucurăm, a mai spus el, fiindcă Sfânta Biserică a fost milostivă 
și a primit-o din nou pe Barbara la sânul ei, izbăvindu-i sufletul 
nemuritor. Pe mine m-au alungat apoi din sala judecății. În 
curtea episcopiei călugării au cântat versete de penitență, iar în 
timpul acesta părintele Angelo a spovedit-o pe Barbara și a 
împărtășit-o cu sfintele daruri. Apoi au bătut clopotele 
catedralei, iar pe Barbara au scos-o din închisoare în lumea 
liberă de sub cerul lui Dumnezeu. 

Era toamnă acum, fructele atârnau pârguite în pomi, iar sub 
albastrul cerului nemărginit Barbara părea tot mai mică, strivită 
de cortegiul călugărilor în sutane negre. O vedeam ca și cum aș 
fi privit-o de undeva din înalt, de foarte departe. Îmbrăcată în 
cămașa aspră de penitenţă, cu capul ras și picioarele goale, a 
străbătut cu greu drumul scurt de la episcopie până în piaţa din 
faţa catedralei, sprijinită de părintele Angelo și de un alt 
călugăr. Călugării cântau cu glasuri înalte, iar piaţa era plină de 
oameni din oraș și din satele dimprejur, care priveau în tăcere, 
cu teamă. Mulțimea nu vedea cu ochi răi arderea unei 
vrăjitoare, ce-i supăra pe oameni era cortegiul călugărilor. De 
aceea, soldaţii călare ai principelui episcop și archebuzierii lui 
înconjuraseră piaţa, pentru a preîntâmpina orice manifestare 
ostilă Bisericii. Un murmur s-a auzit în mulţime când canonicii au 
ieșit din catedrală, urmaţi de principele episcop îmbrăcat în 
veșminte strălucitoare de culoare vișinie, cu cârja episcopală în 
mână și crucea de aur încrustată cu pietre preţioase. 


459 


Sub semețele turnuri ale catedralei, ce se înălțau spre cer, 
Sfânta Biserică, în toată măreţia ei, aștepta execuția Barbarei. A 
urcat singură treptele eșafodului. Eram aproape și am putut să 
disting trăsăturile feţei ei palide și slabe. Tremura, ameţită de 
aerul proaspăt și obosită de puținul drum ce-l făcuse de la 
închisoare până la eșafod. A privit spre mulţime, căutându-mă. 
Am ridicat braţele, ea m-a văzut, a surâs și a înclinat ușor capul 
spre mine. Pentru ultima dată i-am văzut ochii verzi, cei mai 
frumoși ochi din lume. Nu, nu a fost niciodată o femeie urâtă, 
după cum au spus unii. Mai frumoasă decât toate femeile 
pământului... și am înţeles că niciodată n-o voi mai strânge în 
braţe. 

A fost doar o clipă scurtă când, pentru ultima dată, i-am văzut 
ochii. Călăul a urcat după ea pe eșafod, i-a legat mâinile la 
spate, i-a spus să îngenuncheze și i-a pus capul pe butuc. 
Episcopul a făcut semn și l-a strigat pe călău, dar el, făcându-se 
că nu vede și nu aude, a retezat dintr-o dată capul Barbarei. A 
fost un călău bun, și-a ţinut promisiunea și a scutit-o de 
deznădejdea clipelor lungi pe care urma să le trăiască ascultând 
sentinţa citită mulţimii. 

l-am mulţumit mai apoi și l-am răsplătit cu mai mulți bani 
decât îi făgăduisem. 

Crainicul întârziat a urcat apoi pe eșafod și a citit lunga și 
monotona sentinţă a judecătorilor, în timp ce sângele Barbarei, 
ajuns la marginile eșafodului, începuse să picure pe pietre. Fiori 
de gheaţă au trecut prin mine gândindu-mă la Barbara și la 
dragostea noastră, la părintele Angelo și la Sfânta Biserică. 
Când a început să se deștepte ura în inima mea, încă mai 
aveam în minte ochii verzi ai Barbarei. O ură rece și ascuțită mi- 
a sfâșiat inima. Nu l-am urât nici pe părintele Angelo, nici pe 
călugării cu rase negre, nici pe principele episcop. Nu m-am 
gândit la vinovăția lor, ei nu erau decât niște slujitori orbi ai 
Bisericii, care-și foloseau greșit și cu cruzime puterea cu care 
fuseseră împuterniciţi. Sfântul pontif al Bisericii Catolice, el era 
adevăratul vinovat pentru suferinţele și moartea Barbarei. În 
timp ce crainicul termina de citit sentința, m-am apropiat de 
eșafod, am strâns în pumn ultimele picături din sângele 
Barbarei, și am făcut în inima mea cel mai cumplit jurământ. Mi- 
am jurat că voi lupta împotriva puterii pontificale. „Să nu-mi mai 


460 


găsesc liniștea niciodată”, așa am jurat, „până ce papa Clement 
al VII-lea nu va fi alungat de pe Sfântul Scaun. Să nu mai aibă el 
nici casă, nici ţară, să alerge prin lume urgisit, iar din Roma să 
se aleagă prăpădul!“ 

Nu știu dacă Dumnezeu ori Satana m-a îndemnat să fac acel 
jurământ în inima mea, fiindcă niciodată până atunci nu 
gândisem așa. Totul a venit pe neașteptate, după ce am văzut 
moartea Barbarei, moartea iubitei mele. Cred totuși că 
Dumnezeu mi-a inspirat legământul, fiindcă El m-a ajutat să-l 
respect, iar până s-a împlinit, n-au trecut mai mult de trei ani. 

Dar atunci nu știam nimic despre viitor, eram încercat doar de 
o ură puternică pentru singurătatea și neputinta mea când 
călăul a purtat trupul Barbarei spre rug și i-a așezat capul între 
picioare. Focul a început să se înalțe din ce în ce mai mult, dar 
când am simţit în nări mirosul cărnii arse, am căzut în genunchi, 
sprijinindu-mi faţa între mâinile pline de sânge. Copiii din corul 
bisericii legănau vasele cu tămâie în faţa episcopului, călugării 
își înălțau spre cer imnurile de slavă, dar eu am fost surd și am 
tremurat până ce din trupul Barbarei nu a mai rămas decât 
cenușa. 

După aceea, din senin, a început să plouă cu piatră. A plouat 
și cu pietre de fier mai apoi, dar pentru a povesti despre asta, 
trebuie să încep o nouă carte. Am terminat trista poveste a 
Barbarei. Dacă până atunci mai fuseseră unii care nu crezuseră 
în vinovăția Barbarei, după acea neașteptată și cumplită ploaie 
cu pietre, care a distrus fructele din pomi și strugurii de pe 
dealuri, nimeni nu s-a mai îndoit că Barbara fusese vrăjitoare. 


461 


Cartea a șaptea 


Cele douăsprezece articole 


După ce am plătit cheltuielile de judecată la trezoreria 
principelui episcop, cheltuielile pentru construcţia eșafodului și 
lemnul de fag pentru rug la primăria orașului, precum și banii ce 
i se cuveneau călăului, am putut pleca din acel oraș, cu 
speranța că nu-i voi mai revedea niciodată zidurile și turnurile. 
Fie-mi iertat, dar nu am mai putut suporta să-l văd în faţa 
ochilor pe părintele Angelo, așa că, fără nicio vorbă de rămas- 
bun, mi-am luat câinele de la închisoare și m-am înţeles cu un 
țăran să-mi transporte cufărul cu șareta până la Memmingen, 
fiindcă nu știam alt loc de unde să-mi încep din nou viața. 

Sărmanul meu câine, în ciuda aspectului jalnic și a 
suferințelor prin care trecuse, a fost nespus de fericit când m-a 
revăzut și mi-a sărutat mâinile scâncind de bucurie. Temnicerul 
mi-a povestit că Rael o veghease cu devotament pe Barbara în 
timpul febrei, până când călugării îl alungaseră de lângă ea. 
Rănile câinelui erau complet vindecate, fiindcă Barbara i le 
unsese cu alifia pe care i-o lăsase călăul. Incepuse să-i crească 
și părul, dar nu mai era negru, ci sur, ca părul câinilor bătrâni. 
Cum nu mai avea putere să alerge și să se bucure de mirosurile 
drumului ca alți câini, a preferat să stea în brațele mele. Așa ne- 
am alinat noi unul pe altul în drum spre Memmingen, ca și cum 
Barbara ar fi fost în preajma noastră. 

În singurătatea și tristețea mea, aș fi vrut să am un prieten 
aproape, un om căruia să-i pot vorbi sincer despre durerea din 
inima mea. După multă vreme de când nu mă mai gândisem la 
el, mi-am amintit de Antti, care intrase în slujba împăratului 
pentru războiul din Italia. Războiul se terminase de mult, Antti ar 
fi trebuit să se întoarcă. Doar Antti m-ar mai fi putut consola, 
doar lui i-aș fi putut vorbi în limba mea. Dar cum nu fusesem 


462 


alături de el să-l sfătuiesc și să-l ajut, poate că era mort, așa mi- 
am spus. Când am ajuns la Memmingen, neavând nici un prieten 
la care să mă duc, m-am gândit să trec pe la Sebastian Lotzer 
ca să-i spun bună ziua. Dar nu l-am întâlnit decât pe tatăl lui 
Sebastian, care era foarte îngrijorat pentru fiul său. Chiar dacă 
știa că femeia mea fusese arsă pe rug ca vrăjitoare, omul nu m- 
a privit cu dispreţ și mi-a spus: 

— Trăim vremuri rele, Mikael Pelzfuss! După cum știi, cete de 
țărani din multe sate s-au ridicat împotriva seniorilor și au jefuit 
sfintele mănăstiri. Oamenii cumsecade din oraș au început să 
mă urască din cauza discursurilor otrăvite ale fiului meu, de 
aceea l-am alungat de acasă. Și nu mai știu nimic despre el. 
După ce m-a ameninţat și mi-a spus vorbe grele, a plecat din 
oraș să umble prin sate cu toiagul de cerșetor în mână și cu 
Biblia ereticului Luther sub braț. S-a sălbăticit lumea, Mikael, iar 
eu nu-mi mai doresc altceva decât să mi se întoarcă băiatul 
acasă. 

Și a adăugat: 

— Întotdeauna ai fost un tânăr onest și civilizat, Mikael 
Pelzfuss, chiar dacă degetele tale nu sunt în stare să ţină cum 
trebuie un cuţit de blănar, fiindcă pentru meseria asta e nevoie 
de multă îndemânare și experiență. Dar nu-i pot înțelege pe 
tinerii din ziua de astăzi, care sunt posedaţi de diavol și vor să 
răstoarne ordinea firească a lumii. Încă din vremurile păgânilor 
și barbarilor, strămoșii noștri au muncit fără ragaz să 
construiască o structură socială în care fiecare om să-și aibă 
locul lui, fie că-i bogat, fie că-i sărac, iar meseriile s-au transmis 
de când lumea din tată în fiu. Legile, tradiţiile și instituţiile 
corporative rânduiesc viața oamenilor din leagăn până la 
mormânt, iar Sfânta Biserică se îngrijește de sărmanele noastre 
suflete. Pentru toate lucrurile există reguli. Țăranul trebuie să-și 
facă treaba în fiecare zi și să-și plătească dările. Că-i vorba 
despre zeciuiala mică sau despre zeciuiala mare, că-i pe 
câmpuri, că-i pe vite, ţăranul trebuie să plătească dările fără 
crâcnire, fiindcă așa-i drept. Fiecare serviciu și fiecare lucru are 
un preț, cine vrea și cine are bani le cumpără. Sfânta Biserică a 
stabilit un preţ pentru fiecare păcat. Cine vrea să aibă sufletul 
curat, își cumpără indulgenţele potrivite. Tot așa există o lege 
care spune clar cine ce veșminte să poarte, după rangul pe care 


463 


îl are. Și acum, poftim, s-au găsit câţiva smuciţi care vor să 
răstoarne bunele rânduieli ale lumii! 

l-am spus că, după părerea mea, lumea nu-i nici pe departe 
atât de bună pe cât crede el și că eu am văzut destulă violenţă, 
tristeţe, deznădejde, durere, sărăcie și lacrimi împrejurul meu. 

Meșterul Lotzer mi-a dat dreptate, dar a adăugat: 

— Chiar dacă are un fundament divin, rânduiala stabilită de 
oameni este imperfectă. Oamenii nu pot face rânduiala care să 
împiedice greutăţile ce purced dintr-o ordine naturală, bunăoară 
boala sau moartea, asupra cărora n-au nicio putere. Cu toate 
astea, imperfecţiunile sunt destul de neînsemnate în raport cu 
avantajele pe care le oferă ordinea socială, iar cei care vor să o 
răstoarne au o judecată la fel de absurdă ca a ţăranului care, 
vrând să scape de mirosul de grajd din veșmintele sale, își 
omoară animalele. Toate astea i le-am spus de multe ori 
băiatului meu Sebastian și i-am mai spus că tot ceea ce este 
nou, tot ceea ce nu a mai fost încercat sau gândit nu poate face 
altceva decât să răstoarne bunul echilibru al lumii. Toate 
cunoștințele bune vin doar de la scrierile lui Aristotel și de la 
cărțile sfinte ale patriarhilor Bisericii, acest lucru îl știu și eu, 
chiar dacă n-am studiat în înalte universităţi. Tot ceea ce nu 
poate fi găsit în aceste cărți vechi nu este bun. Nu există o mai 
mare nebunie decât încercarea de a răsturna cu doctrine false 
Biserica. Biserica este tot fundamentul nostru. Dacă Biserica se 
va prăbuși, toată lumea se va prăbuși! Și atunci va fi sfârșitul 
lumii, Mikael! 

Nu voiam să-l contrazic, voiam doar să prelungesc 
conversaţia cu acest bărbat cumsecade, fiindcă eram singur și 
era o zi friguroasă de toamnă, iar în atelierul lui cald mă 
simțeam în siguranţă. l-am spus: 

— Vorbele voastre, domnule Lotzer, sunt drepte și înțelepte. 
Dar amintiţi-vă că, mai înainte de a fi navigat Cristofor Columb 
în Indii și de a fi descoperit Amerigo un nou continent, Biserica 
nu a acceptat ideea că pământul este rotund. Fiind o concepţie 
nouă despre forma pământului, îndoielile au început să se 
risipească abia când au fost aduse probe absolut de netăgăduit. 

Agitând în mână cuțitul de blănar, meșterul Lotzer a rostit 
pătimaș: 


464 


— Dar tocmai asta-i cea mai bună dovadă! Oare cu ce bucurii 
s-au ales oamenii dacă au aflat că pământul este rotund? Lucrul 
acesta a generat doar necazuri, depravare și revolte, fiindcă, 
uite, de-atunci a apărut și boala franceză. Când eram eu copil, 
nimeni nu-și bătea capul cu forma pământului. Eu n-am auzit pe 
nimeni vorbind atunci despre boala franceză. Mama m-a învăţat 
să mă rog lui Dumnezeu și să merg la liturghie, iar tata mi-a pus 
în mână cuțitul de blănar ca să alung toate neroziile din capul 
meu. Trebuie să-ți spun că și mie-mi treceau, când eram tânăr, 
tot felul de lucruri ciudate prin cap, fiindcă deșertăciunea este 
proprie tinereţii. Dar m-a ferit Dumnezeu să plec ca un zăbăuc 
prin sate cu o Biblie la subsuoară și aș fi preferat ca fiul meu 
Sebastian să se fi îmbătat din când în când, să fi jucat zaruri sau 
să fi alergat după muieri, cum obișnuiesc să facă toţi bărbaţii 
cumsecade, decât să se înhăiteze cu vrăjmașii Bisericii. 

Am discutat multă vreme cu el, dar, la un moment dat, 
dându-mi seama că nu se cade să-i stau omului pe cap toată 
ziua, am plecat din casa lui, mulţumindu-i pentru prietenia ce 
mi-o arătase și urându-i toate cele bune. Chiar dacă nimeni nu 
mi-a spus nimic, fiindcă fiecare era îngrijorat pentru el însuși în 
acele vremuri de neliniște, am observat că toţi oamenii de pe 
stradă m-au privit ciudat. Ușierul și femeia lui se întorseseră în 
locuința subterană de la primărie și se foloseau de lucrurile 
mele. Nu le-am spus nimic, eram prea amărât ca să reproșez 
ceva vreunui om. Au fost prietenoși și mi-au spus din toată 
inima să rămân peste noapte acolo, iar eu am rămas, fiindcă nu 
aveam unde merge. Sărmanul Rael s-a bucurat când a ajuns în 
fosta noastră locuinţă și a început să o caute pe Barbara, dar, 
negăsind-o, până la urmă s-a culcat și a adormit. 

Nu mai suportam să rămân în Memmingen, de aceea am lăsat 
cufărul în grija ușierului, care, bucuros că nu încercasem să-mi 
recapăt locuinţa, mi-a făgăduit că va avea grijă de el. Inainte de 
a-i închide lacătul, i-am verificat conţinutul. Atunci mi-a căzut în 
mână oglinda venețiană pe care o luasem împreună cu alte 
lucruri din casa comisarului Fuchs. Privindu-mă în oglindă, am 
înțeles de ce toți oamenii de pe stradă se uitaseră atât de ciudat 
la mine. Aveam părul răvășit, fața nefiresc de slabă și o privire 
fixă de nebun. 


465 


„Mikael Karvajalka”, i-am spus eu imaginii din oglindă, „cine 
ești? Ce vrei să faci? Încotro vrei să mergi?“ 

Dar imaginea din oglindă nu mi-a răspuns. Am răspuns în 
locul ei: „Mikael Karvajalka, te-ai născut dintr-o legătură 
nelegiuită în orașul Turku, undeva la capătul lumii, în Finlanda. 
Ești un om slab, care întotdeauna, dintr-un motiv sau altul, ai 
adus nefericire tuturor celor care te-au iubit. Ești un om 
blestemat, Mikael! Pe mama Pirjo, care te-a crescut și te-a iubit 
ca pe copilul ei, oamenii au omorât-o cu pietre din cauza ta. 
Veronika a fost spânzurată de îndată ce te-a cunoscut și te-a 
iubit. Ai iubit-o pe Barbara cum pe nimeni nu ai mai iubit în 
lume, ea a fost arsă pe rug ca vrăjitoare. Poate că și mama ta, 
cea care te-a născut, te-a iubit. Ea, cea pe care nici nu ai 
cunoscut-o, tot din cauza ta și-a curmat zilele și s-a aruncat în 
râu. lar dacă te-ai întoarce în orașul tău natal, doar 
spânzurătoarea te așteaptă, fiindcă ai fost un copil naiv și ţi-ai 
pus inteligența și talentul în slujba unor bărbaţi lipsiți de 
scrupule și lacomi de putere, crezând într-un vis, fiindcă tu chiar 
ai crezut în uniunea ţărilor nordului. Oare ce-ai de gând să faci 
acum, Mikael Karvajalka?“ 

Simţindu-mi disperarea, Rael s-a apropiat și mi-a atins 
brațele. M-a privit cu ochii lui căprui, calzi, plini de ardoare, care 
mi-au spus: „Dar încă mă ai pe mine, stăpâne! Nu fi trist, eu nu 
te voi trăda niciodată! Te voi apăra de toate primejdiile și-ţi voi 
veghea somnul”. Am fost mișcat de mila câinelui meu. Am spart 
în mii de bucățele oglinda scumpă, mi-am strâns capul între 
mâini și am plâns, iar Rael mi-a lins urechile și gâtul. 

— Incotro mergem, cățelușule? l-am întrebat. 

Nu mi-a răspuns, doar m-a privit în ochi, așteptând ca eu să 
hotărăsc. 

— Mergem s-o căutăm pe stăpâna ta, am spus eu, cred că 
numai ea ne-ar mai putea da un sfat bun. 

Aveam destui bani pentru a mă înscrie la o altă universitate și 
pentru a trăi multumitor cel puţin doi ani. Dar îmi pierdusem 
însuflețirea, iar știința și cunoașterea nu-mi mai spuneau nimic. 
Aș fi putut să-mi continuu pelerinajul spre Țara Sfântă pentru a 
mă reculege la mormântul Domnului nostru lisus Hristos. După 
căderea Rhodosului, drumul era mai periculos decât oricând, dar 


466 


nu de drum îmi era mie teamă. Lângă eșafod, după moartea 
Barbarei, făcusem un jurământ. Trebuia să mi-l ţin. 

După ce mi-am încuiat cufărul, am pornit la drum să o 
regăsesc pe Barbara, și n-am luat cu mine pentru schimb decât 
un rând de îmbrăcăminte de corp, Biblia în limba latină și 
archebuza comisarului Fuchs, ca să mă pot apăra de tâlhari și 
de ţăranii revoltați, care atacau la drumul mare pe oricine le-ar 
fi ieșit în cale. Nici nu bănuiam pe atunci că mulți alți bărbați din 
Germania plecaseră în acel sfârșit de toamnă din casele lor să 
hoinărească la voia întâmplării. La fel ca Sebastian, mulţi 
bărbaţi își părăsiseră casele. Meseriașii își lăsaseră atelierele, 
studenții școlile, ţăranii vitele și gospodăriile, fără să știe prea 
bine ce vor și ce putere nevăzută îi pune în mișcare. 

Am plecat în orașul în care locuia unchiul Barbarei, iar de 
acolo în pădurea unde ea mă găsise. Un porc mistreţ răscolea 
cu râtul pământul acoperit de ghindă, era o vreme umedă de 
toamnă. „Orice-ar fi să se întâmple, acolo ne vom întâlni, Mikael, 
dragostea mea, îţi vei aminti ce ţi-am spus?” îndurerat i-am 
strigat numele și am implorat-o să vină. 

— Întoarce-te, Barbara, dragostea mea! Am venit să te 
întâlnesc. 

Numai ecoul mi-a răspuns, iar câinele a început să urle cu 
glas sfâșietor de moarte. 

În apropierea acelui loc am dat peste un bordei de cărbunar 
unde nu locuia nimeni. Acolo am trăit toată iarna. Uneori, când 
îmi aminteam, mă duceam în oraș să cumpăr de mâncare, dar 
în restul timpului citeam Biblia. Din când în când, ne vizita o 
pisică sălbatică cu ochi verzi-gălbui, care se cățăra de pe 
acoperișul bordeiului într-un copac, de unde ne privea cu ochi 
focoși pe mine și pe Rael. l-am dat numele Barbara. Cred că am 
avut mintea rătăcită în iarna aceea și nu înțeleg cum de nu m- 
am îmbolnăvit. Dar nu simţeam frigul, chiar dacă veșmintele de 
pe mine ajunseseră niște zdrențe și nici nu-mi făceam griji în 
privinţa înfățișării exterioare, iar barba îmi crescuse destul de 
mare. Câinele era nefericit din cauza mea și deseori încerca, 
mai în joacă, mai în serios, să mă tragă afară ca să plecăm în 
oraș. Dar eu îi citeam cu voce tare din Biblia latină și-i spuneam 
că ar trebui să vând lemne din pădure ca să-mi cumpăr o sabie, 
să fiu viclean ca un șarpe și nevinovat ca un porumbel. 


467 


Câteodată textul biblic mi se părea atât de amuzant, încât 
izbucneam în râs, dar câinelui meu nu-i plăcea când râdeam, își 
punea coada între picioare și se lipea cu burta de pământ de 
teamă. 

În iarna aceea a nins de câteva ori, am auzit lupii urlând în 
pădure... Până la urmă, s-a topit zăpada și în luminișurile pădurii 
au apărut flori albe de primăvară. Am avut apoi din nou mintea 
clară, am fost din nou liniștit, dar n-am mai căutat-o pe Barbara. 
Ea era pretutindeni, o simţeam în adierea vântului, în petalele 
delicate ale florilor, în lumina crepusculară când ziua se 
îmbrățișa cu noaptea. Am plâns de fericire când am înțeles că 
eram vindecat și m-am întors printre oameni. La mijlocul lui 
februarie am ajuns din nou la Memmingen. 


2 


Dar de data aceasta nu m-am întors singur. Toată acea parte 
a Germaniei era agitată „pe toate drumurile umblau cete de 
țărani înarmaţi. Impreună cu ei, se întorsese la Memmingen, în 
casa tatălui său, și Sebastian Lotzer. El era cel care, împreună 
cu ţăranii, guverna acum orașul. Consiliul primăriei nu li se 
putea opune și pentru toate hotărârile se consulta mai înainte 
fie cu Sebastian, fie cu unul dintre predicatorii lui țâfnoși. Când 
am intrat în casa blănarului, Sebastian tocmai desfășura o 
flamură din mătase roșie și albă, pe care era cusută crucea 
Sfântului Andrei. Când m-a văzut, a lăsat flamura, m-a 
îmbrățișat și a spus: 

— Ai sosit la timpul potrivit, Mikael Pelzfuss, fiindcă astăzi 
vom înălța flamura sub care lumea se va schimba, iar în 
Germania, justiția lui Dumnezeu va înlocui vechile legi. 

Nu mai era îmbrăcat în haine ponosite, purta, ca și altădată, 
veșminte de velur împodobite cu butoni de argint, chiar dacă, 
după rang, nu avea dreptul să le poarte. Camera mare din casa 
blănarului era plină de lume: ţărani înstăriți din împrejurimile 
Memmingenului, oameni bătrâni din oraș și membri ai societăţii 
evanghelice. Arzând de entuziasm, cu ochi strălucitori, 
Sebastian a început să citească cele douăsprezece articole, pe 
care el însuși le elaborase: 


468 


1. Fiecare congregaţie are dreptul să-și aleagă singură preotul 
sau să renunțe la serviciile lui. Preotul va predica doar cuvântul 
lui Dumnezeu. 

2. Preoţii vor fi plătiţi din marea zeciuiala pentru cereale, 
restul banilor fiind dăruiţi celor mai săraci oameni din dioceză. 

3. Mica zeciuială pentru animale va fi suprimată, fiindcă 
Dumnezeu a creat animalele pentru ca oamenii să le 
stăpânească liberi. 

4. Șerbia nu este potrivită cu cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă 
Hristos și-a vărsat sângele pentru toţi oamenii, fie ei principi sau 
păstori. De aceea, suntem și vom fi liberi și nu vom recunoaște 
decât autorităţile drepte și creștine. 

5. Dumnezeu a creat animalele de pe pământ, păsările din 
văzduh și peștii din ape, ca să se bucure oamenii de ele, de 
aceea vânătoarea și pescuitul vor fi libere pentru toţi oamenii. 

6. Pădurile vor fi iarăși ale obștii, și fiecare om va putea lua, 
după nevoi, lemne pentru foc și pentru construcții. 

7. Zilele de lucru pe câmp și pentru celelalte obligaţii, cu care 
seniorii i-au istovit pe ţărani, vor fi reduse cât trebuie, ca în 
vremea străbunilor noștri, aşa cum e porunca Domnului. 

8. Vor fi numiţi oameni de încredere care să stabilească 
impozite drepte pe terenurile unde chiriile locuinţelor au crescut 
atât de mult încât ţăranii lucrează pe nimic, deși cuvântul lui 
Dumnezeu spune că orice muncă trebuie răsplătită. 

9. În locul legilor de azi, după bunul plac, ale administraţiei 
judiciare, își recapătă puterea vechile legi. Pedepsele pentru 
încălcarea legilor vor fi aceleași pentru toţi și nimeni nu va fi 
părtinit din cauza rangului sau vreunei protecţii speciale. 

10. Câmpurile și pășunile, acaparate pe nedrept de seniori, 
vor fi din nou ale obștii. 

11. Se vor șterge taxele pe moștenire, pentru ca nici orfanii, 
nici văduvele să nu mai fie jecmăniţi în fața lui Dumnezeu. 


După ce a citit cel de-al unsprezecelea articol, Sebastian a 
aruncat o privire spre auditori, apoi a spus: 

— Al doisprezecelea articol și ultimul este cel mai important. 
Este, în același timp, o dovadă că noi nu propunem nici violența, 
nici răzvrătirea, ci doar recunoașterea justiţiei divine, iar dacă 
drepturile noastre le argumentăm prin aceasta, tot așa ne luăm 
și răspunderile ce se ivesc din ea. Ascultaţi deci ultimul articol! 


469 


Dacă cineva va putea dovedi pe baza Sfintelor Scripturi că 
vreun articol nu este potrivit cu cuvântul lui Dumnezeu, articolul 
respectiv va fi șters. În schimb, ne păstrăm dreptul de a adăuga 
mai apoi alte articole, a căror prezenţă va fi îndreptățită de 
cuvântul biblic. 

Țăranii au spus că toate astea sunt drepte și bune, dar, 
pentru numele lui Dumnezeu, vor să știe, pe de o parte cum va 
face seniorul Sebastian ca articolele lui să capete putere de 
lege, iar pe de altă parte ce se va întâmpla cu plângerile scrise 
pe care seniorii le-au primit cu condiţia ca ţăranii să se întoarcă 
la casele lor și să-și vadă în continuare de treburi. Sebastian a 
spus: 

— Dar eu nu sunt senior, eu sunt, ca și voi, un om sărac, 
căruia Hristos i-a răscumpărat libertatea cu preţul sângelui lui. 
De aceea, mai degrabă sunt fratele vostru și mă voi strădui să 
vă dau cele mai bune sfaturi, fiindcă mulţi dintre voi sunteţi 
bărbaţi proști, și nu știți să priviţi mai departe de lungul nasului, 
multumindu-vă cu foloase vremelnice și oricând gata să vă 
tocmiţi pentru a vi se ușura vouă situația și să-i aruncaţi în rahat 
pe ceilalţi ţărani mai apropiaţi sau mai depărtaţi, pe care seniorii 
îi asupresc cu zeciuieli și cu obligaţii și mai mari decât ale 
voastre. Am citit zeci de hârtii și sute de plângeri ale voastre, 
am citit mii de cereri ale altor ţărani și, la început, i-am ajutat pe 
mulți oameni săraci să le întocmească, dar când am înţeles că 
toate aceste jalbe sunt cu totul de prisos și că seniorii le aruncă 
înainte de a se osteni să le citească, mi-am spus că asta nu 
duce la nimic bun. 

Când i-au auzit ţăranii și calfele vorbele, au strigat mânioși că 
asta-i o mare fărădelege, iar ţăranii au spus că ei n-au plătit 
zeciuieli îngrozitor de mari și n-au vărsat lacrimi de sânge 
trudind până la istovire, ca seniorii să folosească pentru afaceri 
murdare banii cu care au cumpărat hârtia de scris. Și au mai 
spus că ar mai fi fost de înțeles dacă stăpânele castelelor ar fi 
făcut cornete din petiţiile lor ca să strângă rouă pentru 
întreţinerea prospețimii feţei, dar ca să se șteargă seniorii la 
fund cu jalbele asta-i o uneltire prea vicleană. 

— Oameni buni, a spus Sebastian, dacă veţi folosi hârtiile 
drept câlţi pentru arme și veți lupta pentru justiția divină, veți fi 
și mai vicleni decât seniorii. Să înălțăm flamura noastră, să ne 


470 


alegem un căpitan, un locotenent și un stegar, apoi să întocmim 
un plan de luptă pe care să jurăm că-l vom respecta. 

Dar ţăranii, alarmaţi de propunere, au murmurat că-i o mare 
diferenţă între prezentarea legală a unor jalbe și fluturarea 
flamurii revoltei. În încăierările cu seniorii, au spus ei, 
întotdeauna ciomagul lor a fost mai scurt, iar din povestirile 
părinţilor lor și ale părinţilor părinţilor lor, știu că nicio răzvrătire 
nu s-a sfârșit cu bine. Cei mai mulţi revoltați au ajuns pradă 
pentru corbi, iar ţăranii care s-au întors cu veșmintele îmbibate 
de sânge din astfel de înfruntări și-au găsit casele arse, iar viaţa 
lor a fost după aceea și mai aspră decât până atunci. Dar 
Sebastian le-a spus: 

— Cu ce vă veţi alege, bieţi oameni, dacă unuia i se va scădea 
birul pe teren, altuia i se va înapoia pășunea, celui de-al treilea i 
se va îngădui să-și pască porcii în pădurea de stejari, iar celui 
de-al patrulea să prindă pește din iaz în fiecare zi de vineri câtă 
vreme femeia lui alăptează? Bine, dar astea n-ar fi decât niște 
îmbunătăţiri, vremelnice și nesigure, care n-ar schimba cu nimic 
situaţia generală. Toate dorinţele voastre sunt rostite pe scurt în 
Cele douăsprezece articole. Cugetaţi puţin și vă veţi lămuri 
singuri că așa este. Doar o nouă rânduială, bazată pe justiţia 
divină poate aduce îndreptări durabile în relaţiile dintre oameni, 
iar acest lucru este atât de important, încât merită să luptaţi, 
fiindcă niciodată până acum cei săraci n-au luptat în numele 
unei cauze mai drepte. Dacă voi credeți din tot sufletul în 
dreptatea lui Dumnezeu, trebuie să credeți că El însuși, 
Dumnezeu, așa cum spune Biblia, este de partea dreptăţii, iar 
voi nu veţi fi decât mijlocitorii Lui în această luptă sfântă. 

Țăranii au început să vorbească aprins între ei, s-au scărpinat 
în urechi, s-au mișcat de pe un picior pe altul, iar, până la urmă 
au spus că ei sunt bărbaţi înceţi, iar domnul Sebastian vorbește 
prea repede, pentru a-l fi înțeles pe de-a-ntregul. Cel mai bine ar 
fi, au mai spus ei, să le lase timp de chibzuială, fiindcă vor să se 
sfătuiască mai întâi cu bărbaţii înțelepţi și încercaţi din 
Baltringen, precum și cu cei care trăiesc în satele de la malurile 
lacului, fiindcă odată desfășurat steagul de luptă, nu vor mai 
putea da înapoi. Tare a mai fost supărat Sebastian de 
încetineala și de amânările lor, de mânie i s-au înroșit obrajii și i- 


471 


a învinuit că nu-s mai deștepți decât boii de povară și taurii de 
prăsilă. 

— Oare cu capetele voastre groase nu puteți înţelege că 
niciodată n-a mai fost o vreme atât de prielnică pentru o revoltă 
ţărănească? Împăratul a început o nouă campanie de război și a 
golit Germania de mercenari, așa că principii nu dispun decât de 
oamenii lor din garnizoane. Cea mai mare parte a trupelor 
regelui Franţei asediază orașul Pavia din Italia, iar Frundsberg a 
traversat Alpii împreună cu lăncierii. Nu mă îndoiesc că peste 
puţină vreme vom auzi despre o înfrângere a împăratului mai 
cumplită ca la Marignan.” Fiecare zi care trece este o zi 
pierdută și în timpul acesta principii tremură în fortărețele lor, 
iar călugării își îngroapă comorile. Oare credeţi voi că seniorii ar 
fi fost așa de nebuni să vă asculte necazurile, dacă ar fi avut 
destui bărbaţi înarmați pentru a vă sili la tăcere? Ei v-au amăgit 
și v-au îndemnat să vă întoarceți după ce vă veţi lăsa petiţiile, 
pentru a câștiga timp să recruteze oameni care să apere 
fortărețele. 

Cuvântarea lui a plăcut țăranilor, care, într-un singur glas, i-au 
dat dreptate. Îi cunoșteau ei bine pe seniori și pe nobili, le știau 
cruzimea și lăcomia, nu s-ar fi tocmit ei cu ţăranii și nu și-ar fi 
aplecat urechea să le asculte doleanţele, dacă n-ar fi fost forțați 
de împrejurări. După ce au discutat puţin între ei, au anunţat că 
toate cele treizeci și patru de sate susţin Cele douăsprezece 
articole ale lui Sebastian și au consimţit să meargă împreună cu 
el la primărie pentru a le prezenta consiliului, ca justiţia divină 
să fie adoptată ca bază a noii ordini sociale, în cadrul jurisdicției 
orașului liber Memmingen. 

Câteva zile mai târziu, ţăranii înarmaţi au mărșăluit prin oraș 
cu flamura roșie-albă, cu surle și cu tobe, iar în urma lor au mers 
calfele și oamenii săraci din oraș, în timp ce burghezii onorabili 
și-au zăvorât magazinele și atelierele, ascunzându-se îndărătul 
ușilor. In primărie au intrat doar o sută de reprezentanţi ai 
țăranilor și au discutat cu consilierii în marea sală de întrunire a 
consiliului. Sebastian și bătrânul paroh al bisericii orașului au 
vorbit în numele ţăranilor și au justificat fiecare dintre Cele 


37 Bătălia de la Marignan (13-14 septembrie 1515) s-a soldat cu 
victoria regelui Francisc | asupra Confederaţiei elveţiene, în timpul 
războiului din Italia. 

472 


douăsprezece articole cu citate corespunzătoare din Biblie. 
Consiliul și-a apărat cauza referindu-se tot la Biblie, dar printre 
țărani erau destui propovăduitori ai sfintelor scripturi, care au 
adus argumente împotrivă, mai ales cu urlete, la slabele 
încercări de rezistență ale consilierilor primăriei. Apoi s-a 
petrecut un miracol și consiliul primăriei din Memmingen a 
acceptat fără ceartă și război Cele douăsprezece articole ale 
dreptăţii divine, ca bază a noii ordini sociale. Această victorie a 
fost întâmpinată cu multă bucurie de țăranii care așteptau 
afară, în faţa primăriei. Așa se face că mulţi dintre ei și-au băut 
minţile până ce-au căzut beţi ca porcii și au dormit în rigolele de 
scurgere a apei de pe străzi, iar ucenicii și calfele, după ce au 
închiriat pistoale și archebuze, au plecat la vânătoare, pentru că 
începând din acea zi vânătoarea era liberă pentru toată lumea. 

Oarecum descumpănit de ușurința cu care consiliul primăriei 
a acceptat Cele douăsprezece articole, Sebastian a spus: 

— S-ar părea că flamura nu ne mai este de folos, fiindcă nu 
mai este nimic de făcut în acest oraș. Dar Memmingen este o 
picătură din marea imensă a Germaniei. Eu cred că Cele 
douăsprezece articole ale mele sunt îndreptăţite. Să fi avut bani, 
le-aș fi imprimat și răspândit în toate orașele, satele și 
principatele, dar țăranii sunt bărbaţi săraci și zgârciţi, iar tata 
nu-mi va da niciodată bani pentru astfel de lucruri. 

L-am întrebat cât crede că ar costa imprimarea, iar el mi-a 
răspuns că tipărirea unei cărți este un lux care se plătește 
scump, iar tatălui său încă nu i-a trecut supărarea pentru banii 
pierduţi cu un an mai înainte, când tipărise trei pamflete despre 
libertatea creștină. Am fost profund impresionat că primăria din 
Memmingen adoptase Cele douăsprezece articole, fiindcă nu 
crezusem așa ceva. De aceea, m-am gândit că răspândirea celor 
douăsprezece articole în toată ţara este un lucru bun. Dar mai 
înainte de a lua eu o hotărâre, a sosit un mesager, care l-a 
invitat pe Sebastian în orașul Baltringen, fiindcă deja se dusese 
vestea despre Cele douăsprezece articole până acolo. 

Am mers călare până la Baltringen și, odată ajunși acolo, am 
văzut că lucrurile luaseră de-acum o întorsătură serioasă. O 
mulțime uriașă de țărani înarmaţi cu lănci, ghioage și ciomege 
ghintuite își stabilise tabăra de luptă atât în oraș, cât și în afara 
orașului. Unii afirmau c-ar fi cu totul cinci mii de bărbați, alții 


473 


zece mii, dar nici conducătorii lor, nici stegarii habar n-aveau 
care le era numărul, fiindcă ţăranii erau într-un neîncetat du-te- 
vino, din când în când părăsindu-și cantonamentul ca să meargă 
acasă în satul lor să se spele și să facă rost de provizii. 
Conducătorul răzvrătiţilor discutase mai de aproape sau prin 
mesageri cu principii, cu episcopii și cu seniorii alianţei satelor 
din Schwaben, care fuseseră de acord să primească și să 
rezolve plângerile ţăranilor nemulţumiţi. Acest conducător, pe 
care-l chema Ulrich Schmid, era un lucrător simplu și evlavios, 
care, în ceea ce-l privea, nu avea de făcut nicio plângere 
nimănui. Fusese subordonat unei mănăstiri de maici și le 
predicase călugărițelor despre Adam și Moise, cât și despre 
binecuvântarea muncii cinstite. Era vestit pentru cuvântările lui 
și țăranii care-l știau de la cârciumă îl aleseseră comandantul 
lor, fiindcă Ulrich Schmid cunoștea foarte bine Biblia. El nici nu 
înţelegea prea bine cum de ajunsese la Baltringen și cum se 
făcea că împrejurul lui roiau zece mii de ţărani, care-l sufocau cu 
tot felul de petiţii și reclamaţii și-l numeau comandantul lor. 

Reședința lui Ulrich Schmid era la primăria orașului, unde 
mercenarii rătăcitori și țăranii înarmaţi din garda sa își omorau 
timpul bând bere, jucând zaruri și certându-se între ei din te miri 
ce. L-a salutat pe Sebastian, l-a binecuvântat, l-a îmbrățișat și l- 
a numit pe loc adjunctul său, vărsând lacrimi de fericire și 
arătând neputincios cu braţele spre maldărele de petiţii și de 
jalbe ce se revărsau de pe masă și din rafturile dulapurilor pe 
podea și amenințau să umple toată încăperea. Era un bărbat 
zdravăn și atent, cu o barbă sură pe alocuri, cu ochi albaștri și 
limpezi de copil. 

Sebastian s-a apucat să citească sistematic hârtiile, dar nu a 
rezistat prea mult și le-a lăsat, fiindcă toate dorințele ţăranilor 
erau cuprinse în Cele douăsprezece articole ale sale. | le-a citit 
lui Ulrich Schmid. După ce le-a ascultat cu atenţie, acesta a spus 
că sunt îndreptăţite și că doar Dumnezeu l-a trimis la el pe 
Sebastian să-i limpezească gândurile. Din acel moment, Cele 
douăsprezece articole ale justiţiei divine ca bază a noii ordini 
sociale au fost crezul său, dar lupta armată împotriva seniorilor 
și clerului el nu a încuviinţat-o. Fără întârziere, a poruncit să 
bată tobele pentru a fi adunaţi conducătorii ţăranilor, cărora să 
le citească și să le explice Cele douăsprezece articole. Dar a fost 


474 


nevoie de o săptămână întreagă de discuţii, explicaţii și 
rugăminţi, ca ţăranii să înţeleagă mesajul celor douăsprezece 
articole. Și eu le-am vorbit ţăranilor până am răgușit, iar în acele 
zile nu prea am avut timp de mâncare și băutură. Dacă înainte 
de a predica eu însumi nu crezusem pe deplin în tezele lui 
Sebastian asupra justiției divine, am ajuns până la urmă să cred, 
fiindcă răbdarea îmi era pusă la grea încercare de fiecare dată 
când, după ce le explicam pe îndelete acelor ţărani cu capete 
groase Cele douăsprezece articole, se găseau destui care să 
întrebe cu un aer nevinovat ce cusur au plângerile lor de nu 
vrea nimeni să le bage în seamă, dacă într-adevăr li se va 
micșora ziua de lucru și dacă vor avea dreptul să pescuiască 
chiar și din iazul episcopiei. 

Dar Ulrich Schmid era un om simplu și se înțelegea mai bine 
decât noi cu ţăranii, încăpăţânându-se să repete la nesfârșit 
aceleași lucruri până ce ei îi dădeau dreptate. Așa se face că, 
până la urmă, strigând și urlând că justiţia divină este singura 
cale, ţăranii au ars cu mâinile lor toate jalbele și l-au purtat pe 
braţe prin tot orașul pe Ulrich Schmid, salvatorul lor. Și eu și 
Sebastian eram atât de răgușiţi, încât abia de mai puteam 
scoate o vorbă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Sebastian, trebuie să tipărim 
articolele, i-am spus eu. Țăranii cred mai mult în lucrurile scrise, 
chiar dacă nu știu să citească. Cei care știu să citească le vor 
repeta de câte ori va fi nevoie, pentru ca până la urmă toată 
lumea să consimtă. 

Sebastian mi-a răspuns că, cine știe, ar primi vreun tipograf 
să o facă, în ciuda faptului că după aceea toţi principii îl vor 
dușmăni, dar în privinţa banilor lucrurile nu se pot aranja 
nicicum, fiindcă Ulrich Schmid, fiind un om sărac și cu principii 
sănătoase, le-a interzis ţăranilor care l-au urmat tâlhăria și jaful. 

Atunci, eu i-am destăinuit că am o sută de guldeni în hârtii de 
creanţă la casa de comerț a lui Fugger. Dacă printre planurile 
Domnului era și împlinirea dreptăţii Lui pe pământ, fără îndoială, 
cândva îmi voi recâștiga banii. lar dacă nu era așa, nu-mi pasă 
dacă-i voi mai vedea sau nu. Strălucind de bucurie, Sebastian 
mi-a spus că la fel de adevărat cum este că el crede în 
Dumnezeul cel viu și în justiția divină, este și faptul că îmi va 
înapoia banii. Apoi s-a apucat să dea o formă definitivă celor 


475 


douăsprezece articole, justificându-le cu textele 
corespunzătoare ale Sfintelor Scripturi. A mai scris și un cuvânt 
înainte, intitulat: Cititorului creștin, unde a explicat că 
evangheliile nu îndeamnă nici la violență, nici la răzvrătire, ci, 
dimpotrivă, la pace, răbdare și înţelegere. 

A citit ultimele cuvinte cu ochii arzând de entuziasm: 

— „Dar dacă Dumnezeu va voi să-i asculte pe ţăranii care-și 
exprimă dorința de a trăi după cuvântul Sfintelor Scripturi, cine 
ar vrea să se împotrivească măreției lui Dumnezeu?” 

Intotdeauna am fost dispus să am mai multă încredere în 
altcineva decât în mine însumi. E destul să-mi explice cineva cu 
claritate și convingere ceva, ca să-l și cred, iar din punctul 
acesta de vedere mă gândesc că nu mă deosebesc cu nimic de 
mulți alții. Așadar, fie-mi înţeleasă pornirea înflăcărată! Fără 
nicio ezitare mi-am dat atunci aproape toţi banii, fiindcă am 
crezut sincer că le voi face un mare bine ţăranilor oprimaţi. Cele 
douăsprezece articole au sosit repede de la imprimerie. Nici nu 
apucase să se usuce cerneala de tipar, că au și fost împărţite de 
oameni călare în cele patru zări ale Germaniei. Nu după multă 
vreme, la Wittenberg, doctorul Luther a publicat chiar un 
comentariu la Cele douăsprezece articole, în care recunoștea că 
dorinţele ţăranilor erau îndreptăţite, dar el îi sfătuia pe ţărani să 
se împace cu seniorii lor și să se ferească de violenţă și vărsare 
de sânge. 

Aflând - pe de-o parte - că doctorul Luther susținea cauza 
țăranilor, iar pe de alta că în toată Germania mulţi țărani 
formaseră grupuri pentru transpunerea în realitate a 
învățăturilor despre noua ordine socială, speranţele noastre au 
crescut dincolo de limitele bunului simţ, chiar dacă principii la 
care Ulrich Schmid a trimis mesageri l-au avertizat și i-au 
amintit despre povestea broaștei orgolioase, care, umflându-se 
peste măsură, până la urmă a crăpat. 

Sfada cu seniorii și principii a durat, și ei i-au întrebat pe 
mesageri, printre altele, dacă Ulrich Schmid este atât de naiv 
încât să creadă că preaputernicul Dumnezeu din cer va cobori 
pe pământ ca să judece pricina lor despre Cele douăsprezece 
articole. Dar Schmid le-a promis că în curs de trei săptămâni va 
invita, în calitate de judecători, pe cei mai erudiţi gânditori 
creștini ai Germaniei, chiar și pe Luther și Zwingli. Trebuie să 


476 


mărturisesc că nu-mi aduc bine aminte toate câte s-au 
întâmplat în acele săptămâni de primăvară, fiindcă a fost 
asemenea unui uriaș puhoi de apă care m-a sorbit ca pe o 
picătură neînsemnată, neînstare să se împotrivească revărsării. 
În fiecare zi făceam drumuri istovitoare între Memmingen și 
Baltringen, nu mă odihneam nopţile și purtam la nesfârșit 
discuţii fără cap și coadă, tălmăcind cuvântul lui Dumnezeu 
după cum mă ducea mintea. 

Sfătuit de Sebastian, până la urmă Ulrich Schmid a reușit să ia 
legătura cu marile oști țărănești din principatele Germaniei și să 
le convingă să se unească într-o ligă creștină, iar pentru a-i face 
să consimtă la principiile justiţiei divine - singura soluţie de 
rezolvare a problemelor lor, a organizat în orașul Memmingen o 
întrunire la care a chemat reprezentanți ai ţăranilor din satele 
zonei lacustre, precum și din Allgau, unde era cel mai mare grup 
înarmat de țărani din împărăție. Dar în timp ce Sebastian a citit 
Cele douăsprezece articole, a început marea vrajbă, iar 
reprezentanţii satelor din zona lacurilor au refuzat hotărât să 
renunţe la revendicările lor îndreptăţite și de bun-simţ pentru 
niște principii - au zis ei - neclare despre justiţia divină. Cu 
Biblia în mână, Ulrich Schmid a încercat să-i liniștească, dar 
acest lucru nu a făcut decât să-i întărâte și mai tare. Au început 
atunci căpeteniile țăranilor să se certe între ele, iar cei de la 
lacuri au spus că trebuie bătut fierul cât e cald, până n-o iau la 
goană principii, ca să se întoarcă apoi împotriva lor cu oaste 
puternică de mercenari. Dar Ulrich Schmid, care era un om 
pașnic, împreună cu ţăranii lui mai pricepuţi să-ntoarcă fânul cu 
furca decât să mânuiască armele, nici nu a vrut să audă de așa 
ceva. 

Mâncarea bună, băutura și cuvântările meșteșugite ale 
tinerilor bărbaţi mai învăţaţi au reușit, până la urmă, să-i 
convingă și pe cei mai încăpăţânați că principala condiţie de 
reușită a ţăranilor este unitatea. Până seara târziu a ţinut sfatul, 
când comandanții, plictisiţi de-atâta vorbă, au acceptat 
principiile justiţiei divine, cu condiţia ca fiecare să-și păstreze 
deplina libertate de a le interpreta după cum dorește. Și nu s-au 
sfiit să afirme că toate Cele douăsprezece articole sunt o prostie 
care n-are a face cu problema ţărănească în sine și au cerut un 
articol suplimentar, cel de-al treisprezecelea, în care să se 


477 


spună că toate castelele și mănăstirile vor fi confiscate, dacă 
proprietarii lor nu vor primi să se alăture ligii creștine. 

Articolul despre castele i-a căzut greu la stomac lui Sebastian, 
fiindcă principiile lui despre justiţia divină erau de-acum tipărite, 
așa că a luptat din răsputeri pentru a se împotrivi introducerii 
articolului cu pricina, deși, la drept vorbind, ţăranii aveau 
dreptate să susţină acest lucru, care cel puţin le putea da o 
oarecare asigurare că principii și episcopii nu le vor fi potrivnici. 
Dar Sebastian le-a spus ironic că acest articol nu poate folosi la 
nimic, doar nu-și vor fi închipuit ei c-ar putea birui puternicele 
castele cu mâinile goale. 

Sebastian s-a înșelat în această privinţă, după cum aveam să 
vedem mai târziu, fiindcă cele mai multe castele și-au deschis 
de bunăvoie porţile, iar nobilii i-au întâmpinat pe ţărani cu surle 
și tobe și li s-au alăturat lor, după care principii au spus cu 
acreală că nobilii germani s-au purtat ca niște babe proaste și 
isterice și că ar fi fost mult mai bine dacă ar fi luptat ei direct cu 
țăranii, decât să se ajungă la un război pentru apărarea 
drepturilor firești și străvechi ale nobilimii. 

Dar n-are niciun rost să povestesc despre toate discuţiile și 
certurile premergătoare înfiinţării Ligii Creștine. Menţionez că pe 
Sebastian l-a făcut să se mai liniștească faptul că trei oștiri 
țărănești și-au însușit flamura lui roșie-albă cu crucea Sfântului 
Andrei. Oamenii din regiunea lacurilor, cei din Allgau precum și 
cei din Baltringen au jurat să-și dea viaţa, onoarea, averea unul 
pentru toţi și toți pentru unul. Încrederea ţăranilor a fost întărită 
de faptul că ducele Ulrich, fostul duce de Wurttenberg a promis 
că le va apăra cauza. Cu bani oferiţi de regele Franței, ducele 
recrutase mercenari din Confederație, cu care își începuse 
marșul pe domeniile imperiale pentru a-și recuceri ducatul. 

În acele zile fierbinţi de primăvară au fost doar vești bune, iar 
pentru că din Baltringen se împărţiseră în toată ţara Cele 
douăsprezece articole, orașul a devenit locul de întâlnire a 
delegaţiilor de ţărani din diferite principate. Toată Germania de 
Sud era în fierbere, iar toate forțele principilor și guvernatorilor 
împărăției, care reușiseră să se unească, au pornit marșul 
împotriva ducelui Ulrich. Nu mai era de mirare să vezi ţărani 
plimbându-se nepăsători sub soarele de primăvară și privind 
generoasa ospitalitate pe care le-o arătau călugării mănăstirilor. 


478 


Ei aveau o încredere nebună în conducătorii lor, care, vezi bine, 
discutau cu principii. 

Așa s-au risipit aiurea zile bune și nepreţuite, până când, ca o 
bubuitură de trăsnet, a sosit vestea că împăratul, în loc să fie 
învins la Pavia de regele Franţei, după cum se aștepta toată 
lumea, repurtase cea mai mare victorie a tuturor timpurilor, 
zdrobindu-i pe mercenarii elveţieni din armata franceză și 
capturându-l pe maiestatea sa prea-creștină, regele Francisc |. 
Această veste i-a tulburat pe toţi oamenii cu oarece judecată, 
iar unii ţărani, cei care au fost mai deștepţi, și-au amintit 
deodată că-i vremea semănatului și s-au întors la gospodăriile 
lor. Însă cei mai mulţi au continuat să aibă încredere în justiţia 
divină. 

Așa stând lucrurile, Ulrich Schmid, împreună cu alţi 
reprezentanţi ai Ligii Creștine, a călătorit umil la Ulm, pentru a 
discuta cu principii, dar acum aceștia nu s-au mai arătat 
împăciuitori și li s-au adresat cu trufie. Principii le-au cerut 
țăranilor supunere totală, risipirea de îndată a grupurilor rebele, 
întoarcerea ţăranilor la casele lor, plata dărilor și reînceperea 
muncii pe câmp. Abia după aceea au promis înălțimile lor că vor 
face o comisie care să cerceteze Cele douăsprezece articole și 
să ia o decizie care să aibă valoare de lege pentru ambele părți. 

Când s-a întors de la Ulm, Ulrich Schmid, cel ce fusese 
întotdeauna încrezător în justiţia divină, era un bărbat bătrân, 
obosit, care se ferea să privească pe cineva în faţă. Cu glas 
stins, a mărturisit că delegaţia țăranilor a primit condiţiile 
impuse de principi. 

— V-aţi pierdut minţile, domnule Ulrich Schmid? a ţipat 
Sebastian, simțind că se înăbușă și trăgând de tunică să o 
deschidă. V-aţi pierdut credința? Dacă ne vom împrăștia, justiția 
divină nu va mai avea nicio valoare, se vor reîntoarce toate 
nefericirile de până acum și va fi mai rău ca înainte. 

— Cred în Dumnezeu, a spus Ulrich Schmid, asta-i singura 
mea mângâiere. Dar nu știți cum s-a desfășurat convorbirea și 
nu puteţi cântări situaţia reală în care ne găsim noi acum. 
Principii și consilierii lor imperiali mi-au vorbit deschis și au spus 
că răbdarea lor are margini, că ei nu-și pot îngădui să plătească 
la nesfârșit mercenari, așa că vor fi nevoiţi să înceapă războiul 
împotriva noastră. 


479 


Auzind vorbele lui, stegarii și comandanții au strigat într-un 
glas: 

— Dar ești nebun, Ulrich Schmid! E limpede că principii te-au 
cumpărat. Desfă-ţi băierile pungii să vedem pentru câți arginti 
te-ai vândut! N-au ei principii niciun mercenar acum, fiindcă 
toată armata generalului Jörgen von Truchsess este în drum 
spre Wurttenberg, unde va fi făcută praf și pulbere de 
mercenarii elveţieni ai ducelui Ulrich. 

Obosit, Ulrich Schmid și-a înălţat capul și a spus: 

— Nu le știți voi pe toate! După zdrobitoarea înfrângere de la 
Pavia, Confederaţia i-a chemat pe toți mercenarii care fuseseră 
în oastea ducelui. Părăsit de toţi, ducele Ulrich von Wurttenberg 
și-a lăsat tunurile în gaj pentru că nu avea cum să-și plătească 
datoriile și a fugit în Franţa. Adevărul este că domnul duce 
poate fi fericit că lucrurile n-au mers și mai rău, fiindcă elveţienii 
l-ar fi putut lua prizonier și, cine știe, la ultima tocmeală, l-ar fi 
vândut împăratului. Toată lumea cunoaște  făţărnicia 
confederațţilor, așa că mai bine păazească-ne Dumnezeu s-avem 
a face cu ei! Dar acum Jörgen von Truchsess se îndreaptă spre 
noi, așa că cel mai bine este să ne împrăștiem pentru a 
împiedica masacrul și să avem încredere în asigurările 
principilor. 

Toată lumea a început să vocifereze și să se agite, iar stegarii 
și comandanții l-au insultat pe Ulrich Schmid, numindu-l tâlhar, 
trădător și laș. Când vestea s-a răspândit din gură în gură până 
la ţăranii care nu erau aproape ca s-o audă, oamenii s-au 
înghesuit strigând și înjurând și prea puţin a lipsit ca să nu-l 
omoare pe Ulrich Schmid. l-au smuls smocuri din barbă și l-au 
împins cu coatele. Până la urmă, izbucnind în plâns, Ulrich 
Schmid i-a încredinţat că el nu vrea decât să trăiască și să 
moară pentru împlinirea justiției divine pe pământ. A mai spus 
că-i gata chiar să ia și sabia în mână, deși habar n-are cum să 
mânuiască o sabie. Dar el nu mai era un bărbat important, așa 
că nimeni n-a mai stat să-l asculte. 

Cei mai încercaţi comandanți și subordonații lor s-au întrunit 
degrabă pentru a hotărî în ce fel să acționeze. Ei au spus: 

— Am pierdut timpul de pomană și ne-am bălăcit ca porcii în 
noroiul călduţ, dar dacă mai stăm mult să așteptăm, vor veni 
principii cu mercenarii lor să ne căsăpească, așa că mai bine 


480 


trecem noi la acţiune, poate reușim să redobândim măcar o 
parte din justiţia divină. 

Toți vagabonzii, toţi foștii mercenari lacomi de prăzi bune, 
precum și ţăranii dornici de răzbunare, sătui de amânări, s-au 
adunat în jurul lor. S-a vorbit mult despre crimele sângeroase 
ale hoardelor de ţărani făptuite sub flamura justiţiei divine, dar 
eu, care am fost cu ei, pot afirma că cel puţin cei din Baltringen 
nu s-au făcut vinovaţi de nicio violenţă înainte de acea zi 
înspăimântătoare de la mijlocul lunii martie, chiar dacă au jefuit 
castele și mănăstiri. Abia în noaptea acelei zile de groază a fost 
incendiat castelul Schemmeringen care aparţinea călugărilor din 
Salem și, după cum bine știu, a fost primul castel pe care l-au 
incendiat ţăranii în timpul războiului, deși mișcarea ţărănească 
dura de șase luni. Vinovaţi au fost de fapt principii, fiindcă ei au 
început războiul, nu ţăranii, care nu doriseră decât pace și 
dreptate bazată pe justiţia divină. 

A fost ca și cum până atunci ţăranii ar fi așteptat un semn, 
fiindcă după ce au văzut castelul Schemmeringen în flăcări ce se 
ridicau până la cer, au aprins rând pe rând multe alte castele și 
mănăstiri. Dacă tot se mutase iadul în Germania, în vremea 
aceea fiecare ţăran s-a simţit dator să răzbune măcar o 
nedreptate ce i se făcuse, și nu doar un guvernator plin de 
cruzime și-a încheiat misiunea pe pământ în vârful lăncii vreunui 
țăran sau un singur nobil și-a dat sufletul după o luptă pe viață 
și pe moarte cu vreun ţăran înfuriat. 

Chiar și cei mai moderați dintre țărani, cei care se adunaseră 
în jurul lui Ulrich Schmid, s-au lăsat ispitiți de spectacolul oferit 
de semenii lor beți, care trăgeau după ei șarete încărcate de 
prăzi jefuite din castele și mănăstiri, precum și de hoardele de 
hoți care acționau până în valea Dunării. Dintr-o astfel de 
expediţie s-a întors Sebastian singur. Era palid ca ceara și a 
spus: 

— Niciodată n-aș fi crezut că mă aflu printre criminali și 
tâlhari. Dacă astfel de bărbaţi trebuie să aducă pe pământ 
justiţia divină, eu nu mai cred într-un Dumnezeu al dreptății. 

— Și-atunci, ce-ai de gând să faci? l-am întrebat eu. 

lar el mi-a răspuns: 

— Mă voi întoarce la casa tatălui meu din Memmingen. 
Ocupă-se acești tâlhari de Cele douăsprezece articole după cum 


481 


îi duce capul! Poate că-i prea multă vreme de când m-am 

răzvrătit împotriva tatălui meu, iar Biblia poruncește să ne 

respectăm părinţii. Și fiindcă tatăl meu a dorit dintotdeauna ca 

eu să studiez științele juridice, mă voi înscrie la Universitatea 

din Bologna, fiindcă, în Italia de-acuma, s-a terminat războiul. 
l-am spus: 

— Ți-e ușor să vorbeşti și să te retragi când vrei, fiindcă ai o 
casă și un tată bogat, dar unde sunt cei o sută de guldeni ai 
mei, din care n-am văzut înapoi niciun creiţar, chiar dacă ai 
vândut Ce/e douăsprezece articole cu bucata, n-aș fi crezut așa 
ceva despre tine, Sebastian. 

El mi-a răspuns: 

— N-ai decât să crezi ce vrei despre mine, Mikael Pelzfuss, n- 
am nicio datorie față de tine, chiar tu ai stăruit să dai acea sută 
de guldeni pentru tiparniţă. In plus, ești un bărbat cu o faimă 
proastă, un străin cu o inimă asemănătoare tuturor celorlalţi, 
care nu gândesc la cuvintele evangheliilor, ci doar cum să-și 
umple punga, iar femeia ta a fost arsă pe rug ca vrăjitoare. 

Am simţit vorbele lui ca o lovitură, fiindcă îl crezusem prieten 
și avusesem încredere în el. El a adăugat: 

— Nu te uita urât la mine, Mikael, și nu mă judeca, fiindcă 
într-adevăr, nu mai cred că acești ticăloși vor pune o nouă 
ordine. Până acum au fost în fruntea ligii doar țăranii cinstiţi și 
înstăriți și ei erau oameni instruiți și inteligenţi ca mine, dar 
acum în fruntea revoltaților sunt doar cizmari, croitori, hoţi, 
răufăcători și mercenari rătăcitori, care pentru doi creițari și-ar 
vinde și mama, prea puţin le pasă lor de Cele douăsprezece 
articole. La lucrul acesta m-am gândit încă de atunci când au 
insistat să adaug cel de-al treisprezecelea articol, dar acum văd 
cu ochii mei la ce le-a fost, lor gândul și te-aș sfătui și pe tine să 
pleci cât încă mai este vreme, fiindcă nimic bun nu poate să se 
mai întâmple de acum încolo. 

Am râs în hohote, apoi, privindu-i chipul frumos cu ochi 
întunecați, veșmintele de velur murdare cu butoni de argint, m- 
a năpădit o mare rușine că aparţin speciei umane. Mi-a fost 
rușine că l-am putut crede prieten pe acel copil de bani gata, un 
cocoșel de curte obișnuit ca alţii să-i ierte toate capriciile. De 
aceea, i-am răspuns astfel: 


482 


— Nu, Sebastian, n-am să fug! De altfel, nici n-am unde să mă 
duc. Toată averea mea se compune dintr-un câine și o 
archebuză, cu care știu să trag, chiar dacă nu-mi place, fiindcă- 
mi face vânătăi la umăr. Sunt străin, ce-i drept, dar oamenii din 
neamul meu sunt credincioși, încăpăţânaţi și nu-și încalcă 
legămintele. Am trădat o dată, îmi este de ajuns! Am behăit 
destul alături de tine ca un berbec. Acum vreau să merg cu lupii 
și să urlu. Cine știe, poate că lupii vor statornici o nouă ordine, 
fiindcă, după cum ai văzut, oile nu-s în stare s-o facă! 

In felul acesta ne-am despărțit și prietenia noastră s-a 
destrămat. Știam că o să-i pară rău de vorbele pe care mi le-a 
spus, fiindcă-l cunoșteam bine, dar oricum, tot nu avea nicio 
importanţă. Nu eram sigur ce vreau și, la urma urmei, nu prea 
aveam nimic de făcut cu acei ţărani din Schwaben, înceţi la 
minte și simpli, care ţineau supărarea cu anii și doreau doar să 
se răzbune. Dar nu aveam unde merge, iar banii se isprăviseră. 
Să fi fost la timpul potrivit un bărbat puternic, să mă fi împotrivit 
valului, să fi înotat până la mal, să nu mă fi amestecat în 
vâltoare... Prea târziu. 

După ce Sebastian a plecat la casa tatălui lui, n-a trecut multă 
vreme până am aflat adevăratul motiv al schimbării sale. Totul 
pornise de la o ceartă în legătură cu comandamentul, când, 
scârbiţi să-l tot audă băgându-se în vorbă, oștenii pricepuţi i-au 
zis să-și ţină gura. Dar el nu a putut, așa că până la urmă ţăranii 
l-au pocnit peste gură și l-au alungat cu lovituri de sabie. De 
aceea a spus el că nu mai vrea să aibă de-a face cu hoţii și 
răufăcătorii și le-a prevestit un sfârșit rău. 

După plecarea lui Sebastian, m-am plictisit de bărbaţii pașnici 
ai lui Ulrich Schmid și mai ales de el, care era lipsit de vlagă și 
oricând gata să izbucnească în plâns din te miri ce. De aceea, 
m-am alăturat comandantului trupelor de ţărani din Allgau, 
Jörgen Knopf, care venise la Baltringen să caute oameni care să 
mânuiască armele de foc, pentru a lua cu asalt orașul 
episcopiei. 


483 


Jörgen Knopf era un bărbat micuţ de statură, cu un cap enorm 
ce se clătina pe un gât subţire ca și cum ar fi fost plin cu apă. 
Dar nu era plin cu apă, Jörgen Knopf știa exact ce voia, iar 
atacul împotriva fortăreței principelui episcop nu fusese 
tâlhăresc și la voia întâmplării. Cu ajutorul câtorva tunuri luate 
din castelele nobililor, cei mai aprigi și mai încercaţi dintre 
oamenii lui izbutiseră să facă o spărtură zdravănă în zidul 
fortăreței. 

— Eu însumi am fost persecutat cu cruzime de acest principe 
episcop al nostru, a spus el. Cunosc prea bine închisoarea 
episcopiei și nu mă îndoiesc că episcopul m-ar spânzura bucuros 
în turnul ei. Părinţii și străbunii noștri au fost șerbi la episcopie 
de când lumea, fiindcă episcopii n-au vrut niciodată să-i 
elibereze pe ţărani. l-au înrobit pe toţi, iar pe cei care' au 
încercat să-și ceară drepturile i-au azvărlit în închisoare 
împreună cu toată familia. De o sută de ani se străduiesc țăranii 
acestei dioceze să-și dobândească drepturile, dar n-au obţinut 
nimic, chiar dacă și-au risipit și puţinul pe care-l aveau. Insă 
episcopul de acum este cel mai rău. Ca și cum ar fi posedat de 
diavol, el îi sugrumă pe ţărani cu propriile mâini și pune să fie 
biciuiți până aproape că-și dau sufletul. Vreau să-i sucesc cu 
mâinile mele gâtul acestui episcop. Va fi cea mai fericită zi din 
viața mea și prea puţin îmi pasă dacă voi muri sau voi trăi după 
aceea, deși, parcă tot mai bine-ar fi dacă aș trăi. 

Apoi, sprijinindu-și capul enorm pe un umăr și arătând un 
surâs sarcastic pe buzele subţiri, a mai spus: 

— Mulţi dintre ai noștri nu știu să privească dincolo de nasul 
lor, dar eu am încredere în tine, Mikael Pelzfuss, de aceea mă 
încumet să-ţi povestesc că am trimis mesageri până-n Turingia 
și-n Boemia. Chiar acum, oamenii mei de încredere galopează 
pe cei mai buni cai din împărăție pe drumul spre Pavia și Milano 
ca să se târguiască cu lăncierii lui Frundsberg. Ei sunt oamenii 
pământului nostru, rudele noastre, verii noștri, ei trebuie să afle 
ce se întâmplă acum în Germania. Dacă lăncierii vor primi să ne 
ajute, principii nu vor mai avea ce spune, bănuiesc doar că se 
vor scăpa pe ei de frică, numai că, pentru a plăti o asemenea 


484 


oaste, e nevoie de mulţi bani, de aceea ţin eu neapărat să-i 
împrumut de la domnul episcop. 

Și a mai spus: 

— Acuma-i fierul cald și nu trebuie lăsat să se răcească, 
fiindcă numai moartea, violenţa și jaful pot uni forțele noastre. 
Ulrich Schmid este un bou cu cap de oaie, bun să le predice 
călugărițelor despre Adam și Eva, el nu poate înţelege că doar 
complicitatea la crimă poate duce la unitate. De-acum încolo nu 
mai putem da înapoi și doar tortura și ștreangul îi așteaptă pe 
cei care vor părăsi armele, fiindcă nu vor fi ei principii atât de 
mărinimoși să ne cruţe după ce i-am înfruntat. 

Nu știu dacă va fi avut dreptate, dar patima lui ucigașă m-a 
înspăimântat. Nu se poate nega că în ea nu era și ceva rațiune, 
chiar dacă inima îmi spunea că justiţia lui Dumnezeu nu poate fi 
statornicită pe pământ prin crime, jafuri și incendii. 

Cel mai bun ajutor și sfetnic al lui Jörgen Knopf nu-ţi deștepta 
sentimente prea pioase, fiindcă era un bărbat însemnat cu fierul 
roșu pe frunte pentru hoţie și nu privea pe nimeni în ochi, iar 
despre acest bărbat încă destul de tânăr se povestea că fusese 
de atât de multe ori pedepsit pentru furt, încât nici el nu știa de 
câte ori. Obișnuia să-și ia singur apărarea și spunea: 

— Ce-i drept, sunt un hoţ nărăvit și poate că multe zile n-aş 
mai fi avut de trăit dacă nu m-ar fi salvat bunul Jörgen Knopf de 
spânzurătoare. Intotdeauna am fost bântuit de sentimentul 
dreptăţii pe care trebuie să o făptuiesc, de aceea am furat de la 
cei bogați. Ce vină am eu dacă m-am născut sărac? Să mă fi 
născut nobil, aș fi avut un cal iute, aș fi purtat o cuirasă și-aș fi 
putut să-mi fac cinstit și fără nicio teamă meseria de hoț pentru 
care am o vădită înclinaţie. 

Mă alăturasem unei societăţi ciudate. Într-una din zilele lunii 
martie, când soarele era la zenit, am ajuns noi la zidurile 
orașului episcopiei, și văzând din nou în fața ochilor mei 
turnurile ce se înălţau spre cerul albastru, am simţit o arsură în 
inimă și nu i-am mai disprețuit pe oamenii împreună cu care 
eram, m-am gândit doar că Dumnezeu mă împinsese printre ei 
pentru a-mi împlini răzbunarea. Trăisem ca într-un delir după ce 
mă întorsesem din pădure printre oameni și nu mă mai 
gândisem la Barbara. Se împlinea un an de când sosisem cu 
șareta galbenă pentru vrăjitoare în acel oraș blestemat. 


485 


Am fost întâmpinați cu câteva focuri nesigure trase de pe 
zidurile orașului și dinspre poarta turnului, iar câţiva nori albi de 
fum s-au înălțat pe cerul senin al zilei de primăvară. Dar Jörgen 
Knopf pregătise dinainte un plan excelent. In momentul când noi 
am ajuns în faţa porţilor orașului, liniștea a fost tulburată de 
calfele și de oamenii săraci din oraș, care au alergat în piaţă și i- 
au ameninţat pe consilierii primăriei. Așa se face că aceștia, 
speriați de neașteptata provocare, au poruncit ca porțile 
orașului să fie deschise - mai cu seamă că nici ei nu-l aveau la 
inimă pe principele episcop - dăruindu-ne chiar și câteva 
culevrine pentru a asedia palatul episcopal. Dar spre marea 
noastră supărare, ne-a fost dat să aflăm că preasfinţia sa 
părăsise palatul și se refugiase într-o fortăreață de pe vârful 
unei coline din apropierea orașului, luând cu el comorile din 
trezoreria episcopiei și cele mai preţioase podoabe ale 
mănăstirii. Sfetnicii lui Jörgen Knopf, războinicii tineri și 
mercenarii care mai luaseră cu asalt cetăți și fortărețe s-au 
căţărat degrabă pe ziduri și au urcat în turnuri, ca să aprecieze 
din ochi cam în cât timp poate fi luată cu asalt fortăreaţa unde 
se refugiase episcopul, după care au căzut la învoială că asediul 
ar putea dura o lună. 

Dar Jörgen Knopf nu s-a descurajat de această prezicere și a 
spus că nu trebuie să ne facem griji pentru ziua de mâine, 
fiindcă pentru orice lucru există o clipă prielnică și vreme pentru 
orice îndeletnicire de sub cer. Așa că s-a îndreptat cu armata lui 
spre mănăstirea pe care o cunoșteam atât de bine. Tot ceea ce 
a urmat a fost de o sălbăticie pe care n-o mai văzusem niciodată 
până atunci. Oamenii lui au distrus tot ce le-a ieșit în cale, au 
furat tot ce-au putut fura, s-au îmbuibat cu mâncare ca porcii și 
au băut în neștire. Pentru început, au intrat în numeroasele 
pivnițe ale mănăstirii și au scos în grădină butoaiele cu vin și 
bere, iar la treaba aceasta, și calfele și oamenii fără căpătâi din 
oraș au dat o mână de ajutor. După ce au scos cepurile 
butoaielor și și-au astâmpărat setea, au jefuit pivnițele cu 
alimente, apoi s-au repezit în biserica mănăstirii, au azvârlit pe 
jos vălul liturgic brodat cu fir de aur și îmbrăcămintea altarului, 
au spart relicvariile placate cu aur și argint. Femeile au scos 
oasele sfinte, le-au aruncat pe jos și le-au? lovit cu picioarele, iar 


486 


bărbaţii, izbind în relicvarii cu ciocanele, au jupuit ferecăturile de 
aur și de argint. 

În timpul acesta, alţii au aruncat năvoadele în heleșteul din 
grădină și au pescuit toţi crapii, i-au pus în vase cu apă sfinţită 
și în cristelnițele din baptisteriu, pe care le căraseră în curte, au 
aprins focul și au aruncat în foc sculpturile preţioase și reliefurile 
din lemn ca să frigă peștele, fiindcă erau sătui de carnea 
afumată și de slănina cu care se îmbuibaseră. Și cum lemnul 
uscat al preţioaselor obiecte a ars ca iasca, instauratorii beţi ai 
justiției lui Dumnezeu pe pământ au cărat în grabă din 
biblioteca mănăstirii cărțile împodobite cu miniaturi delicate, 
manuscrisele și pergamentele vechi de sute de ani, pentru a 
întreţine focul. 

Văzând soarta cărților rare și a nepreţuitelor manuscrise, un 
călugăr cu părul cărunt și-a pierdut cumpătul și, cu ochii în 
lacrimi, invocând ajutorul tuturor sfinţilor, a smuls din peretele 
bibliotecii crucea grea de lemn cu Mântuitorul răstignit și a 
început să-i lovească pe pângăritori. A reușit să-i pocnească 
bine pe câţiva, și fiindcă acești bărbaţi cu obraz gros nu erau 
atât de răi încât să se atingă de el, și-au bătut doar joc de zelul 
lui sacru. Auzind scandalul, Jörgen Knopf a intrat în bibliotecă și, 
cu o lovitură rapidă de sabie, a retezat capul bătrânului călugăr, 
care s-a prăbușit mort pe pardoseala bibliotecii. După aceea, 
niciun călugăr nu s-a mai încumetat să-l împiedice pe vreun 
țăran beat să rupă lanțurile cu care erau legate cărțile de 
pupitre. 

Acesta a fost de fapt și singurul act de împotrivire. Chiar dacă 
la venirea noastră călugării mănăstirii se strânseseră în dreptul 
porţii cu armele în mâini, psalmodiind și implorând ajutorul lui 
Dumnezeu, după ce poarta a fost spartă, nu s-au mai arătat 
câtuși de puţin viteji și curajul li s-a risipit ca pleava dusă de 
vânt, cei mai mulţi părăsind degrabă mănăstirea. Ceilalţi, 
arătându-se zeloși și prietenoși cu ţăranii, au mărturisit că 
împărtășesc de bunăvoie noua doctrină a doctorului Luther și 
sunt dispuși să părăsească imediat mănăstirea ca să se 
căsătorească. 

Dar acea dezlănţuire turbată, însoţită de pătimașa dorinţă de 
a distruge totul fără niciun motiv, m-a umplut de groază și nu m- 
am simţit în stare să urlu împreună cu lupii. M-am depărtat de 


487 


foc, căutând în curte un loc mai liniștit unde să nu-i mai aud și 
să nu-i mai văd. Numai că ei erau peste tot, iar unii icneau și-și 
vărsau și matele după ce se îndopaseră cu atât de multă 
mâncare și băutură, iar alţii, beţi ca porcii, dormeau pe unde 
apucaseră să cadă. Toate târfele din lupanarul orașului veniseră 
în mare grabă să se-aleagă și ele cu ceva de la ţăranii care 
jefuiau mănăstirea, se dezbrăcaseră în pielea goală și dansau cu 
vălul liturgic, în sunete de flaute și răpăituri de tobe. Era un 
zgomot îngrozitor și-o vânzoleală pe măsură. Dar undeva în 
curte, ceva mai departe de ceilalţi, am văzut un țăran care 
stătea în dreptul unui foc și răsfoia un vechi liturghier cu 
miniaturi pictate în culori luminoase, cu literele de început ale 
frazelor scrise cu aur și cu argint. Nu era prea beat și părea un 
bărbat liniștit, așa că m-am așezat lângă el. În foc ardea domol 
o sculptură delicată din lemn masiv, veche de o sută sau poate 
de două sute de ani, ce o reprezenta pe Sfânta Fecioară. Când 
m-am așezat lângă foc, mi s-a părut că Maica Domnului, cu fața 
pe jumătate carbonizată, mi-a aruncat o privire blândă și 
mustrătoare. 

Mănăstirea, veche de două-trei sute de ani, adunase și 
păstrase adevărate comori. Oamenii păcătoși, dar cu teamă de 
Dumnezeu, îi plătiseră pe cei mai buni sculptori, pictori, 
argintari, aurari, cusători, dantelărese și bijutieri pentru a 
împodobi mănăstirea și sfânta biserică, dar toate aceste 
neprețuite minunăţii fuseseră distruse într-o singură noapte de 
niște țărani ignoranţi și fanatici. Distrugerea fusese făptuită cu 
atâta cruzime și fără niciun scop, încât barbaria nici nu se poate 
explica decât prin faptul că mănăstirile se depărtaseră de 
Dumnezeu și biserica își pierduse sacralitatea. Poate că 
Dumnezeu voia ca omenirea să se întoarcă la credinţa simplă și 
primitivă a mântuirii prin sângele lui Hristos, fără mijlocirea 
preoților și călugărilor, chipurilor cioplite și relicvelor sfinţilor. 
Dar când m-am uitat la ţăranii care urlau, vărsau, își făceau 
nevoile și se împreunau cu târfele în curtea mănăstirii și în 
biserică, mi-am spus că, dacă fiecare are de-acum înainte 
dreptul să răspândească cuvântul evangheliilor, Dumnezeu ar fi 
putut cel puţin să-și aleagă niște apostoli mai cuviincioși. 

După ce a privit cât a privit liturghierul, țăranul a început să 
desprindă din carte paginile ilustrate și a spus: 


488 


— Eu sunt un om simplu, dar chiar dacă nu am învățat să 
citesc, știu că singura carte folositoare este Biblia și că în toate 
celelalte cărți sunt doar uneltiri satanice și vrăjitorii ale papei, 
așa că cel mai bine este să fie aruncate în foc. Dar ilustrațiile 
acestei cărți sunt foarte frumoase și nu au niciun cusur 
diavolesc, de aceea le voi lua acasă și le voi pune pe pereţi, să 
le privească și copiii mei, așa cum privesc copiii nobililor și 
principilor tablourile pictate. 

Le-a aranjat atent și le-a pus cu grijă în desagă, după care a 
aruncat liturghierul în foc și a răscolit jarul cu încălțările, 
cufundând în cenușă chipul carbonizat al Sfintei Fecioare. 

— Pentru numele Domnului, de-acum e vremea de culcare, a 
mai spus el și s-a întins pe pământ, punându-și sub căpătâi 
desaga în care păstra mâncarea și partea lui de pradă. 

A doua zi, Jörgen Knopf și-a adunat oamenii buimaci de beţie 
ca să cucerească palatul episcopal. Pentru început, soldaţii și 
slujitorii care rămăseseră în episcopie s-au arătat obraznici și 
buni de gură, dar văzând ei tunurile și archebuzele ţăranilor, le- 
a intrat repede iepurele în pantaloni și au promis că vor 
deschide porţile și vor preda palatul, dacă ţăranii nu le vor face 
niciun rău și-i vor lăsa să plece în pace. Jörgen Knopf le-a promis 
că nu li se va întâmpla nimic, totuși, după ce au deschis porţile 
palatului, ţăranii l-au prins de mâini și de picioare pe perceptorul 
episcopului și l-au bătut cu biciul până ce a murit. Aceeași 
soartă au avut-o și doi dintre șefii gărzii episcopiei. Și pe 
temnicerul închisorii l-au omorât, mai înainte de a apuca să-i iau 
apărarea și să le explic că de fapt nu era decât un om umil care 
se supusese poruncilor celor puternici. Văzând care a fost soarta 
celor doi șefi ai gărzii episcopiei, ceilalţi soldați și slujitori s-au 
alăturat ţăranilor, gândind că, dacă vor fugi din palat așa 
îmbrăcaţi cu livrele roșii și albastre, vor încăpea pe mâna 
oamenilor din oraș, fiindcă timpul era tocmai bun pentru 
răzbunări, iar culorile episcopale atrăgeau mânia. 

După ce au jefuit palatul episcopal și au spart toate vitraliile 
ferestrelor, ţăranii au fost foarte supăraţi, fiindcă trezoreria era 
goală și toate obiectele preţioase fuseseră duse, așa că, din 
greșeală sau cu bună știință, din diferite părţi ale palatului au 
început să se înalțe în același timp flăcările. Peste măsură de 
enervat, Jörgen Knopf a spus: 


489 


— Acum trebuie să cucerim cu orice preț acel cuib de corbi, 
fiindcă, dacă nu-i vom plăti bine, nu-i vom putea avea niciodată 
de partea noastră pe soldaţii din armata împăratului. De aceea, 
trebuie să punem mâna pe banii și pe bogăţiile episcopului. 

Și-a adunat forțele și a înaintat cu artileria până în vârful 
colinei, iar după ce meșterii tunari au reperat locurile cele mai 
vulnerabile ale zidului fortăreței, tunurile au început să tragă 
fără răgaz. Zidul exterior, care păruse la început de nestrăpuns, 
era de fapt construit din pietre moi și s-a prăvălit repede, dar 
tunurile și archebuzele episcopului erau la fel de harnice ca și 
ale noastre. Când au auzit tunarii proiectilele vrăjmașe 
șuierându-le pe lângă urechi și când au văzut găurile pe care le 
deschideau în pământ la cădere, au încetat să mai tragă și s-au 
hotărât să părăsească viesparul, mutându-și tunurile într-un loc 
mai puţin primejdios. 

M-am alăturat  archebuzierilor, mi-am fixat suportul 
archebuzei, am încărcat-o și am tras de câteva ori, dar era 
foarte puternic reculul armei și am avut impresia că mi s-a 
dislocat umărul. La un moment dat, sfidând ploaia de proiectile 
și de gloanţe, principele episcop în persoană, încătărămat într-o 
armură sclipitoare ca argintul, a apărut pe zidul fortăreței. Și l- 
am văzut bătând din picioare, urlând și proferând spre noi 
blesteme, a căror cruzime cu miros de pucioasă am simţit-o, 
chiar dacă nu le-am putut auzi. Tunurile și archebuzele au tras 
asupra lui mai mult de zece focuri, dar nu au reușit să-l atingă. 
Furia episcopului l-a bucurat foarte mult pe Jörgen Knopf, care a 
luat-o ca pe un semn al situaţiei dificile în care se găsea. 

Așa că a trimis câţiva dintre slujitorii episcopului și soldaţi din 
gardă, care trecuseră de partea noastră după cucerirea palatului 
episcopal, să-i ceară excelenţei sale să se predea imediat. Ei 
urmau să-i transmită că asediatorii din faţa fortăreței nu sunt 
decât avangarda celor zece mii de pedestrași care trebuie să 
sosească dintr-un moment în altul cu arsenalul greu de asediu al 
Confederaţiei, că Frundsberg se alăturase ţăranilor, că principii 
fugiseră și că trupele lui Jorgen von Truchsess fuseseră nimicite 
până la ultimul om. Dacă fortăreaţa nu va fi predată de 
bunăvoie, urmau ei să mai spună, Jörgen Knopf refuză să ia 
asupra lui vreo răspundere pentru vieţile apărătorilor și nu 


490 


încape îndoială că, în furia lor îndreptățită, ţăranii se vor 
răzbuna cu cea mai mare cruzime, necruțând pe nimeni. 

Crainicii s-au achitat atât de bine de misiunea lor, încât 
soldații din interiorul fortăreței s-au răzvrătit și ne-a fost dat să 
auzim toată noaptea vacarmul, chiar și câteva focuri de armă, 
după care podul mobil a căzut cu mare zgomot și, cum lanţurile 
lui fuseseră împiedicate, nu a mai putut fi ridicat. Dar episcopul 
a reușit să restabilească ordinea. lar dimineața, după ce 
cadavrele au fost aruncate în șanțul din jurul fortăreței, sfinţia 
sa a urcat pe zid și, în bătaie de joc, le-a arătat asediatorilor 
fundul. 

Podul fiind în continuare coborât, poarta principală a fortăreței 
a rămas descoperită, de aceea au fost trase tunurile în dreptul 
ei. Totuși, artileriștii nu au deschis focul, fiindcă poziţia nu era 
convenabilă. Dar din cauza fortificațiilor exterioare, tunurile nu 
puteau fi altundeva amplasate. 

Intunecându-se la faţă, Jörgen Knopf a spus: 

— Dacă cineva ar avea curajul să pună o petardă pe această 
poartă blestemată, fortăreaţa va fi astăzi în mâinile noastre. Dar 
tare m-aș mai mira eu să fie printre voi unul atât de viteaz, 
pentru că vouă vă este frică de smoala clocotită și de plumbul 
topit! De aceea promit că-i voi da o mie de guldeni din tezaurul 
episcopului celui care va arunca poarta în aer. Gândiţi-vă, o mie 
de guldeni! Nu cred că vreunul dintre voi a văzut vreodată o 
grămadă atât de mare de aur. Un meșteșugar bun poate câștiga 
banii ăștia doar dacă muncește din copilărie până la adânci 
bătrânețe, dar acum, oricare dintre voi i-ar putea obţine într-un 
timp nemaipomenit de scurt, cât nici n-apuci să reciți Crezul. 

Mulți dintre soldaţii încercaţi au clătinat din cap, au râs cu 
poftă și au spus: 

— La ce-i poate folosi unui om mort o mie de guldeni? Tu o știi 
prea bine, Jörgen Knopf, că doar ești vulpe bătrână. Arta 
războiului nu înseamnă să te bagi singur în necaz, ci mai 
degrabă să fii prudent, că ocazii de moarte sunt destule. Spune- 
le țapilor povești de astea, nu nouă, Jörgen Knopf! 

In timpul discuţiei, eu mă ocupam de un ţăran al cărui picior 
drept fusese smuls din coapsă de un proiectil. Însă când am 
văzut pe faţa lui cenușiul de plumb al morţii, l-am lăsat și m-am 
întors la grupul de soldați. 


491 


— Ce-i o petardă? i-am întrebat. 

Unul dintre ei mi-a răspuns: 

— Petarda este un ceaun de fier ceva mai rezistent, umplut cu 
pulbere explozivă, de mânerele căruia se prinde bine o placă 
groasă din lemn de stejar, găurită la amândouă capetele. Fixezi 
petarda cu cuie trecute prin găurile lemnului de stejar, dai foc 
fitilului și poarta se va sfărâma în mii de bucățele. 

Apoi toţi au început să se certe. Unii susțineau că petardele 
fuseseră născocite de meșterul tunar al ducelui de Burgundia, 
iar ceilalţi că le-ar fi inventat confederaţii. Și, în timp ce ei se 
certau, m-am apropiat de Jörgen Knopf și l-am întrebat: 

— Dacă voi arunca poarta în aer, îmi vei da o mie de guldeni? 

Jörgen Knopf m-a privit uimit legănându-și capul uriaș și mi-a 
jurat pe sângele lui Hristos că-și va ţine promisiunea. Toţi m-au 
înconjurat și au început să-mi laude curajul, dar am înţeles bine 
că, pe de o parte, mă considerau nebun, și, pe de alta, erau 
siguri că nu mă voi mai întoarce să-mi primesc recompensa. 

Dar eu am avut motive temeinice pentru a mă încumeta în 
acea acțiune aproape sinucigașă. Când acel ţăran zdravăn își 
dăduse sufletul în brațele mele, zgâriindu-și pieptul cu degetele 
noduroase, am avut un fel de lămurire ciudată. Copleșit de 
nenorocirile ce mi se întâmplaseră, de gândurile potrivnice care 
mă năpădiseră în grădina mănăstirii și sătul de mine însumi, mi 
s-a părut că am găsit ocazia să nu mai aleg eu, ci să-l las pe 
Dumnezeu să-mi hotărască soarta. lar dacă justiţia divină nu 
există, dacă eu nu sunt mai presus de un animal lipsit de suflet, 
atunci nu mai are importanță nici viaţa, nici moartea, așa am 
gândit. 

Dar îmi era foarte teamă. Tresăream la șuierăturile 
proiectilelor, valuri de sudoare îmi curgeau pe piept și pe umeri 
doar când vedeam poarta fortăreței și norii de fum ce se ridicau 
din turnurile care o străjuiau de o parte și de alta. Când au 
înțeles că nu am glumit, artileriștii s-au dus să-mi aducă una 
dintre cele trei petarde din șareta lor. Avea într-adevăr o 
construcție simplă, însă era foarte grea. Tunarii au măsurat un 
capăt de fitil destul de lung, care să ardă timp de un Pater 
noster spus în gând, de ajuns pentru a mă depărta de poartă 
înaintea exploziei. Jörgen Knopf mi-a promis că cei mai iscusiţi 
dintre războinicii lui, care vor fi cât mai aproape cu putinţă de 


492 


poartă, vor izbi cu un buștean gros întărit cu fier, pentru a 
răsturna tot ce va mai rămâne din poartă după explozie, iar un 
mercenar prietenos mi-a oferit armura și șoldierele metalice 
pentru a mă proteja de proiectile și săgeți, dar când am văzut că 
petarda depășește greutatea pe care sunt eu în stare s-o car, 
mi-am spus că singura mea șansă de salvare stă în iuţeala cu 
care voi alerga până la poartă și i-am refuzat darul. După ce am 
pus la cingătoare un ciocan și două cuie mari, am luat petarda 
în braţe și am alergat spre poarta fortăreței, ținând între dinţi 
fitilul aprins. 

Nu erau mai mult de o sută cincizeci de pași de alergat, dar, 
încovoiat sub greutatea petardei, distanţa aceea mi s-a părut 
nemaipomenit de lungă. La jumătatea drumului mi se tăiase de- 
acum răsuflarea și sângele îmi bătea puternic în tâmple. Din 
înaltul zidurilor se auzeau focurile și apărătorii fortăreței își 
foloseau toate armele pe care le aveau pentru a mă nimeri. 
Eram învăluit într-un nor de praf și, mai mult decât de proiectile 
sau de gloanțe, mă temeam de săgețile care zumzăiau ca 
viespile. Loviturile de arbaletă sunt oricum mai precise decât 
cele de tun sau archebuză. 

În timpul acesta, Jörgen Knopf și oamenii lui trăgeau întruna 
spre ziduri, pentru distragerea atenţiei apărătorilor. Într-un 
sfârșit, nevenindu-mi mie însumi să cred, am văzut că mă aflu în 
dreptul bolţii, unde nu mai puteau ajunge săgețile și proiectilele, 
dar când am intrat în partea umbrită, oamenii de pe zid au 
răsturnat cazanul cu plumb topit. Din fericire, m-au atins doar 
câteva picături din plumbul topit împroșcat în jur la cădere, dar 
eram atât de îngrozit, încât n-am simţit durerea. Doar mai târziu 
mi-am dat seama de arsurile cumplite de pe picioare. Cercetând 
poarta, m-am înspăimântat când am văzut, de-o parte și de alta, 
cele două ferestre pentru armă din zid și mi-am spus că de la 
câţiva pași distanţă nu mai putea fi luată în seamă șansa de a 
scăpa din bătaia archebuzelor. Abia ridicasem petarda și 
dădeam să bat un cui, când am observat ţeava unei archebuze 
ce-și făcea apariţia prin una din deschideri. Am lăsat 
numaidecât încărcătura din mâini și m-am lipit de zid exact în 
momentul când nevăzutul archebuzier a tras. Apoi, prin 
deschiderea cealaltă a apărut gura altei archebuze. Leoarcă de 
sudoare, am sărit dintr-o parte în alta până când, obosit de 


493 


acest joc, mi-am spus că sunt un om mic dacă vreau în felul 
acesta să mă sustrag justiţiei divine, așa că am luat din nou, cu 
hotărâre, petarda în brațe și, fără să mai ţin seama de cele ce 
se petreceau în jurul meu, am fixat-o în cuie. Cred că groaza 
cumplită care mă cuprinsese mi-a dat o putere neobișnuită, 
altfel nu-mi explic cum de au intrat cuiele în lemnul dur al porții 
de parcă le-aș fi bătut într-o bucată de unt. Abia terminasem de 
fixat petarda, că un foc tras la nimereală dinspre interior a 
căscat o gaură în poartă, la un deget de capul meu. Atunci am 
pus în petardă fitilul fumegând, pe care-l ţinusem tot timpul în 
gură. S-au auzit pocnituri și un fum puturos de pucioasă a 
început să se înalțe în aer. Mi-am făcut cruce și am luat-o înapoi 
la goană. 

Cred că nimeni dintre oamenii lui Jörgen Knopf nu crezuse că 
mă voi întoarce viu. După ce am alergat vreo cincizeci de pași, 
am auzit primul foc de archebuză tras de armata dușmană și, în 
același timp, poarta a sărit în aer cu o bubuitură mai puternică 
decât detunătura oricărui tun. Și tot în aceeași clipă, oamenii de 
ispravă ai lui Jörgen Knopf s-au îndreptat spre mine cu berbecul 
de asalt în mâini, urmaţi de sulițași și de archebuzieri, urlând de 
teamă și de furie. Așa că am fost nevoit să alerg înapoi, ca un 
cerb hărțuit, pentru a nu fi strivit. M-am întors spre poartă, dar 
cu inima amară, fiindcă, pentru o clipă, crezusem că mi-am 
câștigat dreptul de a mă odihni după ce mă jucasem de-a 
moartea. De pe zid se revărsa plumbul topit, iar dinspre partea 
noastră se înălțau ţipete de groază și durere, fiindcă mulţi dintre 
purtătorii berbecului fuseseră atinși. lar eu, neavând de ales, 
trebuia să înaintez în faţa lor, ca și cum aș fi fost comandantul 
atacului, deși în mintea mea nu era decât ideea de a scăpa de 
acolo. Explozia distrusese bârnele armate ale porții, așa că doar 
câteva lovituri de berbec au fost de ajuns pentru a răsturna 
poarta dublă, lăsând să se vadă undeva, la capătul trecerii 
boltite, curtea interioară ca o pată strălucitoare. Lăsând 
berbecul de asalt și zbierând, asediatorii s-au năpustit în 
culoarul întunecat, târându-mă în goana lor ca pe un iepure. 
Adevărul este că nici ei nu putuseră să se întoarcă, fiindcă au 
fost împinși din spate de sulițași. Abia am ajuns noi în curtea 
interioară a fortăreței, că am și auzit un zgomot asurzitor, iar 
când am întors capul, am văzut înspăimântați că dinaintea 


494 


coridorului boltit fusese coborâtă hersa de fier. Tăindu-ni-se 
orice posibilitate de retragere, am rămas prizonieri în curtea 
fortăreței și țintă neputincioasă a ploii de gloanţe și de săgeți 
trase de la fiecare fereastră a curţii interioare. În spatele nostru, 
sulițașii loveau în zadar barele de metal ale hersei, iar jumătate 
dintre cei care fuseseră în fruntea atacului se scălda în propriul 
sânge. Atunci a apărut episcopul și a poruncit oamenilor lui să 
înceteze focul pentru a nu-și risipi în zadar preţioasele proiectile 
și săgeți și ne-a strigat să aruncăm armele. 

Eu nu aveam ce armă să arunc, dar îmbărbătându-mă singur, 
mi-am dres glasul și am strigat: 

— N-avem de gând să depunem armele, nobile senior! 
Dimpotrivă, este în interesul vostru să le depuneţi, dacă vreţi să 
vă salvaţi nepreţuita viață. Noi nu vrem să ridicăm mâna 
împotriva celui uns de Dumnezeu, dar eu nu pot să-i mai 
împiedic multă vreme pe acești bărbaţi care reclamă doar 
justiția lui Dumnezeu pe pământ. Rezistenţa și încăpăţânarea 
voastră le-a deșteptat o adevărată nebunie pe care nu și-o vor 
mai putea stăpâni multă vreme, lucru pe care-l puteţi vedea și 
singur, excelenţă, dacă vă veţi uita bine la acești oameni turbați 
de furie din spatele meu. 

Dar domnul episcop a început să bată din picioare și a strigat: 

— Am să vă arăt eu justiția lui Dumnezeu și am să vă atârn pe 
toți în ștreang, hoardă de sălbatici! Dar tu cine ești? Parcă ţi-am 
mai văzut mutra. 

Am înțeles atunci că episcopul se temea, altfel nu mi-ar fi 
răspuns. 

— Eu sunt Mikael Pelzfuss, am strigat eu curajos. Dar 
nădăjduiesc, sfinţia voastră, că nu vă închipuiţi că v-aș dori răul, 
după ce aţi pus sigiliul pe actul care mi-a îngăduit să ajung un 
om bogat, de aceea am și alergat înaintea acestor bărbaţi 
furioși ca să vă salvez viaţa, dacă-i cu putinţă. Porunciţi să 
înceteze măcelul și vă încredinţez că veţi pleca în pace fără ca 
nimeni să vă clintească un fir de păr de pe cap. 

Nefericiţii răzvrătiți încă în viaţă, care se aflau împreună cu 
mine în curtea interioară a fortăreței, au strigat într-un glas că 
primesc propunerea mea și că-l vor lăsa pe domnul episcop să 
plece împreună cu servitorii și cu lucrurile personale. 


495 


Sfruntata mea nerușinare l-a zdruncinat totuși pe principele 
episcop, și pe când tocmai chibzuia, îndoindu-se poate de 
adevărul vorbelor mele, soldaţii din garda lui au început să 
murmure că nu au niciun chef să se înfrunte cu armata lui 
Frundsberg, dacă-i adevărat că acuma-i de partea ţăranilor, 
socotind totodată că propunerea noastră este mulțumitoare. 

Până la urmă, excelența sa episcopul a primit să se predea 
după ce Jörgen Knopf va confirma învoiala. Și chiar dacă a fost 
furios, văzând că-i scapă episcopul de răzbunarea promisă, 
oamenii prinși în capcana hersei au fost mulţumiţi că au putut 
scăpa cu viaţă, fiindcă, la drept vorbind, nici n-ar fi fost nevoie 
de prea multe focuri de tun pentru a ajunge pe lumea cealaltă. 

Așa a cucerit Jörgen Knopf temuta fortăreață și s-a ales cu o 
pradă uriașă. Dar pe episcop nu l-a lăsat să plece decât cu zece 
cupe de argint, două sute de guldeni și doi cai, dintre care unul 
încărcat pe spinare cu salteaua de puf și așternuturile patului 
sfinţiei sale. Văzând cum tălmăcise Jörgen Knopf promisiunile 
făcute, de furie, episcopul și-a pierdut darul vorbirii și a simţit că 
nu mai poate să respire. Obrajii lui au căpătat de îndată o 
paloare alarmantă, de aceea chirurgul său a hotărât pe loc să-i 
ia sânge, iar pentru că episcopul dădea semne de împotrivire, a 
pus doi bărbaţi zdraveni să-l lege, iar aceștia, după ce chirurgul 
și-a împlinit datoria, l-au trântit pe sfinţia sa pe șaua calului. Așa 
a plecat din fortăreață principele episcop cu servitorii lui, urmați 
de cortegiul șaretelor încărcate cu boccele, femei și copii. 
Flautele și tobele au răsunat, ţăranii au tras în aer câteva focuri 
de  culevrină pentru a însemna momentul, iar soldații 
episcopului s-au arătat mulţumiţi, fiindcă neînţelegerea s-a 
sfârșit cu bine pentru ambele părți. 

Doar doi bărbaţi de încredere l-au însoţit pe Jörgen Knopf în 
camera subpământeană a tezaurului, așa că nu știu nimic 
despre argintul, aurul și bijuteriile pe care le va fi găsit acolo. 
Pentru a curma murmurele de nemulțumire ale oamenilor săi, 
cu siguranţă le-a dăruit fiecăruia câte trei guldeni de aur, cam 
tot atât cu cât este amăgit la început un mercenar, iar celor 
care au intrat primii în curtea fortăreței și au avut norocul să 
scape cu viaţă, câte șase guldeni de aur. După ce soldaţii au 
mâncat și au plecat la culcare, am profitat că a rămas singur și 


496 


m-am dus să-i cer cei o mie de guldeni făgăduiţi. Dar el, ferindu- 
se de privirea mea și suspinând, mi-a spus cu obrăznicie: 

— Mikael Pelzfuss, nădăjduiesc că nu ești la fel de prost ca 
țăranii ăștia care se amăgesc peste măsură despre bogăţia 
episcopului. Amintește-ţi că avem nevoie de cel puţin treizeci de 
mii de guldeni pentru a tocmi zece mii de mercenari, așa că mă 
poţi înţelege, cred, că mi-e greu să-ţi plătesc toţi banii acum. Îţi 
voi plăti douăzeci și cinci de ducați de aur ca răsplată pentru 
curajul tău, și-ţi dau scris că restul îl vei primi după ce vom 
înstăpâni noua ordine și justiţia divină va domni pe pământ. 

Tulburat de vorbele lui făţarnice și de durerea cumplită 
pricinuită de arsurile de pe picioare, l-am numit hoț necinstit și i- 
am cerut să-mi plătească cel puţin jumătate din banii care mi se 
cuvin. Vorbele mele l-au rănit atât de tare, încât i-au dat 
lacrimile și mi-a spus cu sfidare: 

— Asta-i răsplata pentru toate strădaniile și oboseala mea, 
astea-s vorbele de mulțumire, Mikael Pelzfuss, pentru că mi-am 
pus sufletul și onoarea în joc pentru cauza bună a justiţiei lui 
Dumnezeu! Așadar, n-ai încredere în mine și te îndoiești de 
Dumnezeu, fiindcă tu nu crezi din tot sufletul în biruinţa noastră, 
care-i atât de aproape și când îţi vei primi toţi banii promiși, 
lucru pe care îl voi întări prin învoială scrisă. Ar trebui să-ţi 
amintești că doar din cauza lașităţii tale am fost noi nevoiți să-i 
dăm drumul episcopului să plece, după ce aproape că-l aveam 
în mână, fiindcă te-ai temut că-ţi vei pierde viaţa în curtea 
interioară împreună cu ceilalţi, deși episcopul merita să fie 
jupuit de viu pentru toate relele pe care le-a făcut. Cântărește-ţi 
vorbele, Mikael Pelzfuss, dacă nu vrei să mă supăr aprig pe tine, 
și în niciun caz nu te aștepta să primești acum mai mult de 
cincizeci de guldeni, ăsta-i ultimul meu cuvânt, iar dacă n-ai 
încredere în mine, îi luăm martori pe zece dintre cei mai buni 
oameni ai mei care să audă când mă voi jura că am să-ţi plătesc 
toți banii mai târziu, iar ei sunt oameni de ispravă, chiar dacă au 
fost de multe ori în închisoare pentru mici pungășii. 

După o târguială care părea să nu se mai sfârșească, mi-a 
numărat totuși o sută de guldeni de aur, dintre care mai mult de 
jumătate nu aveau greutatea cuvenită, și mi-a dat un înscris în 
care recunoștea că mi-era dator cu nouă sute de guldeni, 
încurajându-mă cucernic să am încredere în Dumnezeu. Nu știu 


497 


unde or fi dispărut nemăsuratele comori ale episcopului, fiindcă 
Jörgen Knopf nu a cheltuit decât o foarte mică parte din ele 
pentru plata mercenarilor, iar după ce a fost executat, toate 
bogăţiile s-au pierdut, spre marea supărare a oamenilor săraci. 
Ar fi făcut mai bine dacă și-ar fi ținut făgăduiala și mi-ar fi plătit 
cât mi se cuvenea și ar fi împărţit comorile episcopului cu ceilalți 
oameni. 

În orice caz, am ales să nu mi-l fac dușman, fiindcă, după cum 
spunea înţeleaptă mea mamă Pirjo, chiar și o pace amărâtă e 
mai bună decât o ceartă întinsă. Dar n-am vrut să mai rămân o 
clipă în cetatea principelui episcop, unde nici nu aș fi putut 
închide ochii, atât de cumplit mă dureau picioarele din cauza 
arsurilor. Ca să-mi dovedească totuși bunele lui gânduri, Jörgen 
Knopf mi-a dăruit un cal din grajdurile episcopiei, iar mai înainte 
de ivirea zorilor, când stelele albe străluceau încă pe cerul nopții 
de primăvară, am plecat călare spre Baltringen ca să anunţ 
vestea încurajatoare despre victoria trupelor din Allgau și despre 
grabnica fugă a principelui episcop. 


4 


Dar vestea mea nu l-a bucurat prea mult pe Ulrich Schmid, 
care începuse să-și piardă speranţa. El mi-a spus: 

— Cine seamănă vânt culege furtună, iar cine ridică sabia, de 
sabie va pieri. Asta-i soarta care-l așteaptă pe Jörgen Knopf. 

Scârbit de prevestirile lui acre, am plecat la locul meu de 
înnoptat. Am lăsat calul în grajd și am urcat cu greutate scara 
care ducea la etaj, unde avusesem norocul să găsesc o odaie de 
dormit. Voiam să locuiesc singur, și îl lăsasem și pe Rael în grija 
văduvei negustorului de mirodenii, în locuința căreia găsisem 
odaia. Ea îmi promisese că nu va îngădui nimănui să intre în 
camera mea cât timp voi lipsi. 

Eram foarte obosit, dar simţeam o mare ușurare la gândul că 
mă înclinasem în faţa justiţiei divine și că Dumnezeu mă lăsase 
în viață, chiar dacă mă stropise cu plumb topit pe picioare ca să- 
mi amintească de moarte. M-am gândit că nepătrunsele planuri 
divine erau de partea mea, că-mi voi regăsi câinele, că voi 
dormi liniștit, iar în zori mă voi deștepta în mirosul plăcut de 


498 


pâine proaspătă și carne friptă, cu care buna văduvă a 
negustorului de mirodenii mă va ospăta. Era o femeie 
evlavioasă și nu se mai sătura să asculte despre David și 
Batșeba, despre losif și femeia lui Putifar, precum și despre alte 
personaje din Biblie a căror poveste i-o citisem. 

Cred că oricine își poate închipui furia care m-a cuprins după 
ce am intrat în cameră și am văzut în patul meu un mercenar 
care sforăia cu gura deschisă. Purta pantaloni colorați de 
mercenar, iar prin tunica descheiată i se vedea pieptul vânjos și 
păros. Deși era cufundat într-un somn profund, strângea într-o 
mână mânerul sabiei, iar în cealaltă punga cu bani de la 
cingătoare. Câinele meu, care era ghemuit pe burdihanul 
necunoscutului, nici n-a catadicsit să se ridice ca să mă salute, a 
mișcat doar din coadă și a clipit din ochi de parcă ar fi vrut să-mi 
arate că nu se cade să-l trezesc din somn pe războinic. Nu-l 
cunoșteam pe acel bărbat, însă ceva din chipul lui nătâng, care 
mi se părea cunoscut, mă făcea să mă întreb de nu-l știam 
cumva. Dar mânia îmi era prea mare, așa că, după ce l-am dat 
jos pe Rael de pe burta războinicului, am început să-l scutur ca 
să se trezească. La început a fost atât de buimac, încât a spus 
cuvinte fără noimă în tot felul de limbi, apoi a urlat că începe 
asediul, după care a tras o înjurătură în spaniolă. După ce și-a 
venit în fire, s-a așezat pe marginea patului, s-a uitat la mine și 
a spus: 

— Mikael Karvajalka, frate! Ești viu încă! Ce-i cu picioarele 
tale, de le târâi ca o babă atinsă de podagră? 

Abia atunci mi s-au deschis ochii și l-am văzut pe Antti, de 
care îmi fusese tare dor în toţi anii aceștia și pe care-l crezusem 
mort în slujba împăratului, la Milano sau în Franţa. Am început 
să plâng de fericire și l-am îmbrățișat și i-am simţit din nou 
puterea de urs, pentru că, pe când mă strângea în braţe, mi-au 
pârâit toate oasele și mi s-a tăiat răsuflarea. Se lungise și se 
îngroșase, sau cel puţin așa mi s-a părut, chipul îi era și mai 
șters decât înainte și în toată fiinţa lui se strecurase ceva din 
cruzimea și asprimea mercenarilor. Doar ochii îi erau aceiași, 
cenușii și pe jumătate adormiţi, iar părul în deplină 
neorânduială. A șovăit când a vorbit cu mine în finlandeză și a 
folosit multe cuvinte din alte limbi când nu le-a nimerit pe cele 
dorite, dar surpriza cea mai mare a fost că nici eu nu mi-am 


499 


găsit ușor cuvintele, atât de multă vreme nu mai vorbisem în 
limba mea. l-am spus: 

— Păi n-ai murit, Antti! Cum se face de-ai ajuns aici, la 
Baltringen, că doar n-ai căzut din nori? Oricum, mulțumesc lui 
Dumnezeu și tuturor sfinţilor că te-au adus din nou la mine, ca 
să am grijă să nu faci alte nerozii. O să ne sfătuim împreună și-i 
foarte bine că am bani, fiindcă n-o să duci lipsă de nimic. Dar nu 
pot să pricep cum de te-ai descurcat în toți anii ăștia grei fără 
ajutorul meu și fără sfaturile mele. 

Și Antti mi-a răspuns zornăindu-și punga burdușită cu bani de 
la cingătoare: 

— Oare aurul și argintul meu nu sună la fel de frumos? Nu din 
cauza sărăciei m-am întors eu la tine, Mikael. Când am auzit 
despre grozăviile ce se întâmplă în Germania, am părăsit 
degrabă tabăra de război a împăratului ca să te caut, fiindcă cei 
trei ani, cât a fost învoiala să-l slujesc, au trecut, și s-ar părea că 
împăratul ăsta îmi este mie mult mai dator decât îi sunt eu lui. 
Când privesc cinstit la mizeria de bani cu care-și răsplătește 
supușii, mă întreb dacă nu va ajunge într-o zi să-și lase 
împărăţia și să plece-n lume la cerșit. Nu cred că a mai trăit 
vreodată un împărat mai sărac decât acesta, fiindcă el până și 
scutierilor și catârgiilor le-a rămas dator, nu numai regilor și 
principilor. Dar nu am niciun motiv să mă plâng, fiindcă norocul 
meu a fost bun, chiar dacă sunt eu cam nătâng, și bine-a fost 
de-am auzit despre revoltele din Germania, altfel mi-aș fi băut 
toţi banii. Însă ceva în mine mi-a poruncit cu asprime să las 
banii în pungă și să alerg în căutarea ta, fiindcă am presimţit că 
firea ta necugetată și inima prea evlavioasă te-or fi împins și pe 
tine în nebunia tulbure a lumii. Am venit să te scot cât mai este 
timp din zeama asta care a început de-acuma să pută. 

Chiar dacă nu pricepeam cum de avusese noroc, când eu nu 
fusesem lângă el să-l ajut și să-l sfătuiesc, m-am bucurat din 
toată inima pentru norocul lui, dar unele vorbe m-au jignit, așa 
că i-am răspuns astfel: 

— Ai rămas la fel de nătâng ca înainte, bunul meu Antti, mai 
prost ca o cizmă aș zice, fiindcă, fără îndoială, n-ai înțeles 
despre ce-i vorba. Află că palmașii săraci și ţăranii din Germania 
s-au ridicat să clădească o nouă ordine socială pe Cele 
douăsprezece articole, pe care nu mă voi apuca acum să ţi le 


500 


înșir, fiindcă nu le vei pricepe decât dacă ţi le-aș explica de-o 
sută de ori, dar te încredinţez că sunt tare drepte, fiindcă am 
luat și eu parte când s-au întocmit. Oricum, toţi bărbaţii cinstiți 
s-au înarmat cum se cuvine pentru a statornici justiţia lui 
Dumnezeu pe pământ și să preţuim faptul că ai venit la timpul 
potrivit, fiindcă datoria oricărui bărbat cumsecade este să dea 
ajutor ca să se împlinească toate gândurile bune ale 
răzvrătiţilor. 

Antti a căscat plictisit, s-a scărpinat în cap și m-a privit, 
neștiind ce să creadă. 

— Mikael, frate drag! a spus el. Tu ești învățat și mult mai 
înțelept decât mine și, bineînţeles, te pricepi la învățătura lui 
Dumnezeu mult mai bine decât mă pricep eu, dar ceea ce am 
văzut acuma în Germania cu ochii mei, când te-am căutat ca pe 
un ac pierdut într-un car cu fân, îmi dă de înţeles chiar și mie, 
cel mai prost ca o cizmă, după cum bine zici, că noua ordine 
socială se sprijină pe neorânduială și că mulţi dintre făurarii ei 
nu pot fi nici pe departe numiţi bărbaţi cinstiţi, ci mai degrabă 
tovarăși ai diavolului, iar eu nu cred că Dumnezeu va face 
dreptate mai înainte de Judecata de Apoi, când carnea ne va 
crește din nou împrejurul oaselor și îngerii dreptăţii vor alege 
oile blânde dintre ţapii trufași. Cum sunt străin de toate 
încrâncenările astea care nu pot duce la nimic bun, cred că mai 
bine-i să stai deoparte și să vezi cine va câștiga până la urmă. 
Poate că nu eu sunt cel mai potrivit să-ţi dea ţie sfaturi, dar mai 
bine să plecăm noi de-aici în Italia, unde măcar cresc fructe de 
aur în pomi. 

Ştiam că nu-l duce mintea ca să priceapă însemnătatea 
schimbărilor care urmau să se întâmple, dar intenţiile lui erau 
bune, de aceea nu l-am suduit. M-am uitat cu milă la el, am 
zâmbit și i-am spus: 

— Departe de mine gândul să mă cert cu tine. Mai bine să ne 
povestim unul altuia întâmplările prin care am trecut, fiindcă 
tare-s curios să știu cum de-ai ajuns să-ţi meargă așa bine pe 
cât spui. Cât despre mine, am să-ţi povestesc toate nenorocirile 
ce s-au abătut asupra mea și te încredinţez că n-au fost puţine, 
așa că vei înțelege, poate, de ce nu mai sunt omul pe care-l 
cunoști. 


501 


Auzindu-mă vorbind despre bunăstare, Antti mi-a aruncat o 
privire severă și a spus: 

— Nu există noroc curat pe lumea asta. Chiar și în norocul cel 
mai bun există o picătură de absint amar. Nu mă gândesc la 
oboseală și la suferinţele prin care am trecut, la ger, sărăcie, 
arșiță, foame, ciumă ori răni, fiindcă m-am logodit cu ele când 
m-am tocmit în oastea împăratului, ci la alte lucruri, pe care ţi le 
voi povesti mai târziu. Dar despre nenorocirile tale, Mikael, nu 
trebuie să-mi mai povestești nimic, fiindcă le-am aflat în timp ce 
te căutam. Să știi că am fost mai întâi în orașul unde ne-am 
despărțit, apoi la Memmingen, iar de la Memmingen aici și am 
vorbit cu mulţi oameni ca să aflu unde ești. Știu că femeia ta a 
fost arsă pe rug și-ţi împărtășesc mâhnirea, dar pot spune că nu 
m-a mirat, fiindcă orice bărbat cu judecată ar fi văzut dintr-o 
privire că era vrăjitoare. Doar un tânăr neștiutor, cucernic și 
visător ca tine putea să vadă altfel. Oamenii mi-au mai spus că 
în afară că ești străin și ai nume rău, ai mai și trecut la credința 
lui Luther și te-ai înhăitat cu fanaticii pentru a schimba ordinea 
firească a lumii. De aceea, n-are rost să-mi mai povestești 
nimic. Mai degrabă cred că-i în interesul tău să-mi asculți 
povestirile, fiindcă sunt tare pline de învăţăminte. Dar s-ar putea 
să ne apuce seara târziu, așa c-ar trebui mai întâi să-mi 
umezesc gâtul și să-mi înzdrăvenesc pântecele. 

Atunci mi-am adus aminte de legile ospitalităţii și am băgat 
de seamă că și mie mi-era foame. Am coborât scara fără să mă 
mai gândesc la rănile de la picioare și am găsit-o pe smerita 
văduvă a negustorului de mirodenii în faţa cuptorului deschis, 
de unde tocmai scotea pâinea rumenită. Tremurând de furie, m- 
a întâmpinat: 

— Domnule Mikael, nu vreau să cred nimic rău despre 
prietenul vostru, chiar de-i străin, fiindcă-i bărbat puternic și cu 
frica lui Dumnezeu. Poate bea cam mult, dar asta nu-i treaba 
mea. Are bani, își plătește cinstit băutura și vorbele pe care le 
rostește sunt plăcute pentru urechile unei femei slabe ca mine. 
Dar eu nu mai pot îndura s-o văd pe muierea boită cu care a 
venit în casa mea. După ce că vorbește într-o limbă păgână, mai 
este și nesuferit de trufașă, umblă cu o fustă de mătase care nu- 
i de rangul ei și are pe cap o pălărie cu pene, deși i s-ar potrivi 
mai degrabă o scufie roșie cu două coarne cum au târfele. Eu nu 


502 


pot să primesc în casa mea femei cu apucături necuviincioase și 
nici să încuviinţez, ca unui bărbat atât de cumsecade și cucernic 
ca domnul Andreas să-i stea pe cap o asemenea pupăză. De 
aceea e mâhnit și bea atât de îndârijit bietul om. Nădăjduiesc că 
prietenul vostru, domnule Mikael, o să fie înțelept și o s-o alunge 
numaidecât pe această desfrânată din casa mea. 

Oarecum descumpănit, i-am spus că după cum îl știam, Antti 
era un tânăr cu o purtare bună, care nu obișnuia să se 
însoţească la drum cu femei, dar dacă-i adevărat ce-a spus, 
probabil că moravurile ușoare din Italia pontificală, precum și 
destrăbălarea din tabăra de război l-or fi înrâurit în rău. l-am 
făgăduit că voi vorbi cu el și că lucrurile se vor lămuri. Văduva 
cea pioasă s-a bucurat tare mult de vorbele mele și s-a grăbit să 
pună pe masă supă, friptură, slănină afumată și prăjituri cu 
miere, poftindu-ne să mâncăm mai înainte de a apărea femeia 
aceea de moravuri ușoare, care plecase la liturghia de amiază și 
nu se întorsese încă, deși se lăsase de-acum întunericul. L-am 
chemat pe Antti la masă și i-am cerut să mă lămurească cine-i 
femeia cu care a venit. Antti și-a făcut cu evlavie semnul crucii, 
apoi mi-a spus: 

— Femeia asta e mai a dracului decât un sac plin cu pisici 
sălbatice, dar nu vreau să vorbesc acum despre ea, ci să-mi 
priască mâncarea și băutura, și-apoi, m-am gândit că-i mai bine 
dacă-ți voi face mai târziu o mică surpriză. Femeia asta este 
picătura amară de absint din cupa mea de noroc. 

A golit din două sorbituri halba de bere, a mai cerut alta și a 
spus: 

— Să nu crezi că am vrut să spun vreo vorbă rea despre 
absint, Doamne fereşte, fiindcă în Italia se prepară un amestec 
de vin tare și de absint, cu care mulţi bărbaţi cu febră sau 
crampe la stomac s-au vindecat. 

l-am reamintit de urmările pe care le poate avea băutura, 
sfătuindu-l să nu bea prea mult, ca să nu dea de necaz, dar el 
mi-a spus: 

— Se vede că n-ai trecut niciodată printr-un război adevărat, 
fratele meu Mikael, dacă spui asemenea nerozii, fiindcă primul 
și cel mai bun sfat pe care l-am primit de la sergentul meu de 
campanie, căruia îi voi rămâne toată viaţa recunoscător, a fost 
că un soldat nu trebuie să bea niciodată apă. Chiar dacă și-ar 


503 


risipi toţi banii, un soldat să nu uite că setea se stinge doar cu 
vin și bere, așa a spus înțeleptul meu sergent, iar vorbele astea 
n-au fost zise în joacă. Am văzut cu ochii mei mulţi bărbaţi care 
au suferit de friguri sau de înmuierea șirei spinării și au murit în 
suferinţe cumplite, fiindcă n-au ţinut seama de acest sfat, au 
fost zgârciţi și nu și-au cheltuit banii, alegând să bea apă 
spurcată din bălțile de pe drum când le-a fost sete. Sergentul a 
mai spus că sănătatea noastră e mai scumpă decât preţul 
neînsemnat al vinului și ne-a sfătuit să nu bem niciodată apă din 
lacuri, iazuri, bălți sau râuri. Dacă n-avem de ales, a mai spus el, 
să bem doar din ape limpezi și curgătoare sau, mai degrabă, să 
murim de sete. Ne-a lămurit că apa rece nu-i sănătoasă, e mai 
bine să fie mai întâi fiartă și amestecată cu buruieni și mirodenii. 
Aceste sfaturi ţi le dau și ţie, Mikael, fiindcă și tu te afli acum 
într-un fel de campanie de război, iar cu mulţimea de oameni 
care mișună prin oraș, nu mă îndoiesc că vor începe să se 
răspândească bolile, iar cei care vor muri primii, vor fi cei care 
beau apă. 

Mi-a vorbit serios, iar eu l-am crezut, fiindcă era mai încercat 
decât mine. Așa că am băut și bere și vin și ne-am ospătat 
cumsecade. Am uitat de toate necazurile și am râs cu poftă, ne- 
am împins amical unul pe altul și i-am spus vorbe cu tâlc 
văduvei negustorului de mirodenii, care, mărinimoasă, ne-a pus 
pe masă tot felul de bunătăți, uimită de stăruința cu care Antti 
își umplea burdihanul și îndemnându-l întruna să mănânce. 
După ce și-a potolit puţin foamea, Antti și-a dres glasul și a 
început să povestească. 

— S-o binecuvânteze Dumnezeu pe această văduvă inimoasă 
și s-o răsplătească pentru osteneala ei! a spus Antti. După 
măslinele împăratului și carnea de măgar tare ca scoarța de 
copac, care mi-au amărât viaţa în ultimii ani, untul acesta bun și 
slănina mi-au făcut limba lunecoasă și mă îndeamnă să 
povestesc. Dar, mai înainte de a începe, se cuvine să-ţi explic, 
Mikael, înalta politică a lumii, fiindcă bănuiesc că te pricepi mai 
mult la lucrurile ce se petrec în împărăţia cerului decât la cele 
de pe pământ. Trecând eu prin multe încercări aspre, a trebuit 
să-mi sparg ţeasta ca să pricep înalta artă politică, fiindcă 
soldatul se cuvine să știe cui își vinde spada și pentru cine își 
riscă viaţa. Pentru a dobândi cunoștințe utile despre treburile 


504 


împăraţilor și regilor, cred că nu există loc mai potrivit în lume 
decât în jurul unui foc, seara, într-o tabără militară. Cu multe 
învățături bune m-am ales eu de pe urma unor astfel de discuţii. 

După ce a sorbit tot vinul din cupa înaltă, care nici nu se mai 
vedea când a apucat-o cu mâna lui uriașă de urs, i-a spus 
văduvei să-i aducă, pentru numele lui Dumnezeu, o cupă mai 
mare, ca nu cumva, din greșeală, să sfărâme în pumn cupa 
aceea micuță. Apoi a urmat: 

— După cum îţi amintești, am intrat în slujba împăratului, 
încredinţat că am luat o hotărâre înțeleaptă, pentru că bunul 
nostru împărat Carol Quintul este cel mai puternic principe din 
lume. El nu stăpânește doar Țările de Jos, Austria, Neapole și 
Spania - ca să nu arăt decât câteva dintre ţinuturile sale - și 
întreaga Germanie, ci este și împăratul Indiilor și al Americii, 
care se află dincolo de mare și despre care archebuzierii spanioli 
povestesc niște lucruri atât de ciudate, încât ţi se zbârlește 
părul din cap când le asculţi. Dacă ar fi să le dai crezare, 
împăratul nostru ar trebui să fie cel mai bogat principe din lume 
și să-și construiască doar palate din aur și pietre preţioase. Dar 
tocmai lipsa banilor este boala fără leac a împăratului, așa că 
toți spaniolii care povestesc despre nemaipomenitele bogății din 
Lumea Nouă sunt cei mai nărăviţi mincinoși de pe fața 
pământului. 

Nerăbdător să aud lucruri noi, i-am spus că nu mă prea 
interesează ce spun spaniolii, fiindcă am auzit destule despre 
Lumea Nouă. Antti nu s-a supărat că l-am întrerupt și a 
continuat: 

— Nu prea mai sunt pe lume mulţi monarhi atât de importanţi 
ca slăvitul nostru împărat. Doar regele Francisc | al Franţei, pe 
care-l cunosc foarte bine, fiindcă eu însumi l-am luat prizonier la 
Pavia, și regele Henric al VUl-lea, care s-a îmbogăţit de pe urma 
negustoriei de lână. Dar acesta din urmă poate nici n-ar trebui 
luat în seamă în politica înaltă, chiar dacă-i aliatul împăratului, 
fiindcă în afară de dat bani nu-i bun de nimic, mai bine că-i lăsat 
să șadă pe scăunelul lui și să-și lângă degetele când este vorba 
despre împărţirea prăzii. Ca să-l mângâie totuși și pe el cu ceva, 
împăratul i-a promis că-i va da un maimuţoi bătrân de ginere și 
i-a logodit fata, chiar dacă fetei nu i-au crescut încă ţâţele, așa 
că o să mai aștepte până o îngenunchea în fața altarului. Toată 


505 


lumea spune că împăratul ar fi tocmit logodna ca să poată cere 
împrumut niște bani din dota fetei, și aici nu-i vorba de o nimica 
toată, ci de o sută de mii de monede din aur. 

După ce a golit o altă cupă de vin și și-a șters rușinat buzele 
cu dosul palmei, Antti a spus: 

— Slănina-i bună, numai că face gura prea alunecoasă și, uite, 
m-am rătăcit și am povestit despre un rege fără importanţă. Să-l 
lăsăm în insula lui învăluită de ceaţă din mijlocul mării, fiindcă 
doar în Europa se joacă politică înaltă. De principii Germaniei se 
poate uita, fiindcă sunt mai mulți decât muștele de pe pereţi. In 
Germania, conții, principii, ducii, episcopii și orașele libere cresc 
ca ciupercile după ploaie. Singurul care trebuie luat în seamă 
este arhiducele Ferdinand, fratele împăratului, cel care 
guvernează Germania și Austria, îl apără de turci pe regele 
copilăros al Ungariei și face aproape tot ce-i poruncește 
împăratul. Despre țarii Poloniei și Moscovei nu vreau să vorbesc, 
fiindcă nu prea știu multe despre ei. Cât despre sultanul 
Soliman, poate că-i singurul principe la fel de puternic ca 
împăratul, dar e prea departe, așa că nici despre el nu voi zice 
nimic. Limbile pizmașe vorbesc c-ar fi încheiat alianţă cu regele 
Franței împotriva împăratului, dar astea-s doar vorbe 
defăimătoare. 

Am tresărit supărat și i-am spus: 

— Pentru că am studiat la Universitatea din Paris, pentru că 
iubesc Franța, pentru că în toată lumea nu există un oraș mai 
încântător ca Parisul, dă-mi voie să spun că zvonurile astea sunt 
mincinoase și răuvoitoare. Nu cred că-i cazul să i se atribuie și o 
astfel de învinuire grea monarhului care a avut curajul să i se 
opună împăratului. lar dacă i s-a opus, nu-i nicio îndoială că a 
făcut-o pentru a se supune poruncii Domnului, care niciodată n- 
a lăsat un singur om să-și întindă puterea asupra întregii lumi. 

Antti a lovit cu pumnul, iar în masă a apărut o crăpătură 
adâncă. Apoi a rostit triumfător: 

— Minunat, Mikael! Trebuie să recunosc că ești un bărbat 
deștept chiar și în ceea ce privește politica înaltă. Cel pe care l- 
ai amintit e un motiv serios, și tocmai de aceea regele Franţei și 
împăratul s-au avut întotdeauna ca pisica și câinele, mai cu 
seamă când a fost să se aleagă împăratul. Franţa, regatul cel 
mai bogat și cel mai puternic din Europa, este singura piedică în 


506 


calea lărgirii imperiului și niciun alt principe în afară de regele 
Franței nu poate fi luat în seamă. Doar sultanul turcilor, dar 
ăsta-i păgân, toată lumea creștină ar trebui să lupte împotriva 
lui până la ultima picătură de sânge. Dar, ca să pricepi totul, să- 
ți explic cum stau lucrurile în Italia, iar Italia este un covor făcut 
doar din petice numite ducate și republici, care nu primește să 
se supună nimănui. Împăratul și regele Franţei s-au războit 
dintotdeauna pentru ducatul de Milano și pentru mănoasa 
provincie Lombardia, de unde abia am sosit. lar Veneţia, vecină 
cu Milano, este cea mai importantă, dar să nu-l uităm cumva pe 
papă, un anume Medici, care, pe lângă Roma, are în grijă și 
Florența. Ar mai fi Napoli, care-i aparţine împăratului și la care 
râvnește regele Franței, trimițându-și, în numele dreptului de 
moștenire, o parte din armată să-l cucerească, deoarece 
crezuse că-i va cânta cocoșul pe-un morman de bălegar când, 
rupti de foame după asediul Marsiliei, ne întorceam noi prin 
defileurile alpine. 

— Povestești cam fără șir, i-am spus eu, și pe deasupra, cred 
că te-ai îmbătat. Mi se-nvârtește capul, Antti, și cred că ar fi mai 
bine dacă-mi vei povesti doar lucrurile pe care le-ai trăit și le-ai 
văzut cu ochii tăi. După mine, atât regele cât și împăratul au dus 
un război aprig și nelegiuit, târând în neînțelegerile lor asupra 
dreptului de moștenire un mare număr de oameni nevinovati, 
când ar fi putut prea bine să-și lămurească neînțelegerile în 
privința moștenirii cu ajutorul oamenilor învăţaţi care cunosc 
bine legile. 

Râzând din toată inima, Antti a spus: 

— Atât pentru împărat, cât și pentru rege, lucrurile nu sunt 
simple, fiindcă părinţii și străbunii lor au încheiat căsătorii și 
înțelegeri atât de încurcate asupra dotelor și succesiunilor, că 
nici dracu' nu le mai poate dezlega, și n-au fost puţini juriști și 
oameni învățați care, după ce s-au străduit să le priceapă, fie că 
li s-a întunecat mintea, fie au lăsat baltă încercările și s-au 
retras la mănăstire. Oricum, împăratul și regele tot nu recunosc 
alt drept decât al celui mai puternic, așa că acela care poate 
strânge mai mulţi mercenari, mai mulţi sulițași, mai mulţi 
archebuzieri, mai mulţi cavaleri, mai mulţi artileriști, acela 
câștigă. În orice caz, ducatul de Milano a fost pricina războiului. 
Era sub stăpânire franceză atunci când, împreună cu alți bărbaţi 


507 


curajoși, am trecut Alpii și le-am făcut vânt francezilor din Italia. 
Apoi i-am urmărit până în Provence, și am jefuit, am violat și am 
omorât tot ce ne-a ieșit în cale, fiindcă lucrurile acestea fac 
parte din privilegiul învingătorului. În fruntea noastră a fost chiar 
conetabilul Franţei, ducele de Bourbon, care, fiind tare supărat 
pe regele Francisc, a ţinut să-i facă pagube cât mai multe cu 
putinţă. 

îngrozită, văduva negustorului de mirodenii și-a făcut cruce, 
zicând că-i doar o femeie simplă și n-a priceput prea mult din 
cele povestite, dar că nu și l-ar fi închipuit pe Antti în stare să 
jefuiască, să siluiască și să omoare oameni nevinovaţi. lar eu l- 
am întrebat cum de a fost posibil ca ducele de Bourbon, 
comandantul tuturor trupelor regale din Franţa, să lupte de 
partea împăratului, împotriva propriului rege. 

Oarecum stânjenit de observaţia văduvei, Antti a spart în dinţi 
un os și i-a dat câinelui măduva. Era cea mai delicioasă parte a 
osului, de aceea Rael l-a privit pe Antti cu recunoștință, 
admirându-i dinţii. Chiar dacă era câine, Rael nu putea să 
spargă oasele mari cu dinţii. Luându-și singur apărarea, Antti a 
spus: 

— Jaful face parte din drepturile soldatului, prin urmare un 
drept firesc, dar eu n-am omorât niciodată din plăcere, cum 
obișnuiau să facă, de pildă, spaniolii. lar după părerea mea, 
siluirii ar trebui să i se dea o tălmăcire mai potrivită, fiindcă 
multe femei din Provence nu priveau cu ochi răi această 
îndeletnicire barbară. Mai degrabă s-ar putea spune că alergau 
după soldaţi decât că se fereau din calea lor, îndeosebi dacă ei 
purtau armuri sclipitoare și pantaloni cu despicătură mai largă, 
așa că, în privinţa asta, cugetul meu este curat. Cât despre 
conetabilul Franţei, dacă și-a trădat suveranul și l-a urmat pe 
împărat, a făcut-o doar ca, protejat de acesta, să-și aibă propriul 
regat independent pe pământul Franţei. În orice caz, ducele de 
Bourbon ne-a condus cu atâta furie, încât trupa noastră de 
mercenari s-a secătuit de puteri în Provence și s-a topit ca 
zăpada când arde soarele de primăvară, iar după ce am asediat 
noi o vreme Marsilia, unde eu mi-am lăsat tunul în mâinile 
francezilor, am fugit înapoi la Milano, fiindcă regele Franţei 
reușise să strângă toamna un mare număr de soldaţi - deși 


508 


nimeni n-ar fi crezut că va fi în stare - care au trecut Alpii în 
același timp cu noi, îndreptându-se și ei tot spre Milano. 

Antti era din ce în ce mai ațâțat și, după ce a mai lovit o dată 
cu pumnul în masă de i s-a revărsat vinul din cupă, a continuat: 

— De fapt, despre luptele de la Pavia vreau eu să vă 
povestesc. Ajută-mă, bunule Dumnezeu, să nu mă încurc! A fost 
o bătălie care într-adevăr merită povestită și bărbaţi mult mai 
înţelepţi decât mine au spus că luptele de la Pavia au hotărât 
destinul Europei și i-au asigurat imperiului dominaţia pentru 
sute de ani, ce zic eu, pentru mii de ani. Și tot oamenii înţelepţi 
au spus că împăratului nu-i mai trebuie altceva decât să și-l facă 
vasal pe regele Franţei și să pornească împreună cu el împotriva 
turcilor pentru a recuceri Constantinopolul, care, spre marea 
rușine a creștinătății, se află, de-o generație bună de-acum, la 
cheremul Islamului. Dar, să ne întoarcem la Pavia. Eram tare 
flămânzi și zdrenţăroși noi, cei care mai rămăsesem din armata 
imperială. Traversasem încă o dată munţii, de data asta ca o 
hoardă de cerșetori, sau mai bine zis ca niște oi rătăcite de 
mama lor. Până la Roma și-au bătut joc de noi italienii, iar acolo, 
pe o piatră unde se consemnează toate obscenităţile, numită de 
localnici pasquino, era prins un anunţ în care scria: „Se acordă 
mare recompensă aceluia care va găsi armata imperială 
pierdută, furată sau rătăcită”. Ar fi cazul să-și înghită acum 
vorbele şi glumele grosolane locuitorii Romei. Oamenii 
cumsecade n-ar trebui să fie loviți astfel, fiindcă nenorocul unui 
soldat nu-i întotdeauna urmarea greșelilor lui, după cum o 
dovedește trista soartă a regelui Franţei. 

L-am rugat prietenește să-nceapă odată și să povestească 
despre bătălia de la Pavia, pentru că eram, într-adevăr, curios 
să ascult din gura unuia care a fost acolo, însă Antti mi-a 
răspuns ușor enervat: 

— Dar nu mai fi atât de nerăbdător, Mikael! Ai văzut vreun 
artist care să picteze Sfânta Familie așezată doar pe-un 
bolovan? Oricare pictor care se respectă decorează mai întâi 
fundalul tabloului cu văi roditoare, podgorii, cascade și orașe, 
tocmai ca să scoată în relief subiectul principal, iar în Italia am 
văzut cu ochii mei câţiva maeștri în timp ce pictau, așa că știu 
despre ce vorbesc. Nu vei pricepe nimic despre bătălia de la 
Pavia, dacă nu-ţi voi desluși motivele. Flămânzi, fără bani și cu 


509 


onoarea terfelită, străbăteam Lombardia cu speranţa că, după 
ce vom ajunge la Milano, vom fi la adăpost între zidurile lui 
groase. Numai că la Milano era molimă, toate așternuturile din 
casele părăsite erau molipsite de ciumă, iar din oameni mai 
rămăsese în viaţă o treime. Însă cel mai cumplit a fost că nu se 
găsea nimic de furat, fiindcă soldaţii din garnizoana imperială 
furaseră tot ce putuseră. De aceea am plecat repede din acel 
oraș blestemat, iar pe când ieșeam în marș pe poarta de răsărit, 
oastea regelui Franței intra tot în marș pe poarta de la apus. 
Tulburat de această situaţie stânjenitoare, ducele de Bourbon 
ne-a mulţumit pentru credinţa ce i-o arătasem și și-a luat, cu 
mâhnire, rămas-bun de la noi, spunând că are niște treburi 
grabnice în altă parte. Ne-a sfătuit totuși să avem încredere în 
Dumnezeu, încredințându-ne că împăratul ne va plăti cândva 
soldele, și ne-a promis că el însuși ne va răsplăti, dacă va găsi în 
Germania pe cineva gata să-l împrumute cu bani. La Pavia, 
cetate înconjurată de ziduri puternice, ducele a lăsat cinci mii de 
lăncieri saxoni și două sute de archebuzieri spanioli care încă 
nu-și pierduseră încrederea în promisiunile deșarte ale 
împăratului și erau în stare să păstreze cu prețul vieții lor o 
parte din ducatul de Milano pentru a salva onoarea monarhului. 
Dar eu, împreună cu mulți alţii, am mulțumit cuviincios și, 
renunțând la gloria nepieritoare, am dat cinstea pe rușine și am 
plecat să ne petrecem trista iarnă italiană în Lombardia, unde 
locuitorii săraci ai acelei provincii spuneau despre noi c-am fi 
cea mai grea cruce cu care Dumnezeu le-a pus vreodată 
răbdarea la încercare. Să mai adaug că la sosirea noastră satele 
și orașele Lombardiei nu erau sărace, abia după ce am plecat 
noi de acolo au ajuns ele să nu mai aibă nimic. Dar noi am fost 
mărinimoși și le-am spus oamenilor îngroziți ai acelor locuri că, 
dacă li se pare că i-am păgubit cu ceva, n-au decât să ne 
pârască și împăratul le va înapoia totul. 

Antti a oftat adânc, apoi a continuat: 

— Între timp, regele Franţei începuse asediul Paviei, dar fiind 
lacom, i-a rămas în gât o bucată mare și tare, așa că nici s-o 
înghită nici s-o scuipe n-a mai putut. Regele ţinea morțiș să 
cucerească Pavia, de aceea a încercat să abată și albia râului ca 
să ajungă la locurile mai slabe ale zidului. Dar n-a avut noroc, 
fiindcă apele râului s-au umflat din cauza ploilor de toamnă și s- 


510 


au revărsat, înghițind atât șanțurile de scurgere cât și pe 
săpători, Dumnezeu să-i ierte. Trei luni s-a învârtit regele Franţei 
în jurul zidurilor Paviei. Avea o oaste uriașă și, ca să nu piardă 
timpul de pomană, a trimis o parte din mercenari să cucerească 
Napoli. La începutul lunii februarie, s-a întors ducele de Bourbon 
din Germania cu cei zece mii de lăâncieri ai lui Frundsberg și 
rămâne o taină unde o fi găsit el bani să-i plătească, fiindcă i-a 
plătit, într-adevăr, în timp ce asediaţii din Pavia n-au văzut para 
chioară. În felul acesta, el și generalul împăratului, marchizul de 
Pescara, împreună cu viceregele din Napoli, de Lannoy, au 
înjghebat o oștire. Când am ajuns la Pavia ca să-i împresurăm 
pe asediatori, trupele regelui Franței se refugiaseră în șanțuri de 
apărare cu parapet, aproape de necucerit, de unde soldaţii ne 
împroșcau cu vorbe nerușinate și cu glume grosolane. Regele 
Franţei avea în armata lui toată floarea cavaleriei elveţiene în 
armuri sclipitoare și pe neînfricaţii lăncieri ai confederaţilor, 
nerăbdători să se înfrunte pe câmp deschis cu oștirea 
împăratului. 

— Ce-i drept, a continuat Antti, nu stăteam deloc bine, fiindcă 
de pe toate dealurile dimprejurul Paviei se vedeau noaptea 
focurile de tabără ale oastei franceze și poate că împăratul nu 
se aflase niciodată până atunci într-o situaţie atât de disperată, 
fiindcă cetatea nu mai putea să reziste multă vreme, deși 
comandantul garnizoanei, un spaniol pe nume Leuva, bătuse 
monedă de argint din toate obiectele de preț ale primăriei și 
bisericilor, ba chiar și din lanţul gros pe care-l purta la gât, 
pentru a-i liniști pe soldaţii care nu-și primiseră de jumătate de 
an solda și ajunseseră atât de rău, încât jucau zaruri pe arme și 
pe veșminte. lar dacă mai pui la socoteală că mâncaseră toți 
măgarii, toate pisicile și toţi câinii din oraș și nici nu mai aveau 
pulbere pentru archebuze și tunuri, poate că vei înțelege mai 
bine, Mikael, descurajarea de care erau cuprinși, chiar dacă tu 
n-ai trecut printr-un război adevărat. 

Eram tare mâhnit de vorbele lui trufașe și i-am spus că am și 
eu ceva cunoștințe despre războaie, dar că modestia mă 
împiedică să mă fălesc, chiar dacă am aruncat în aer cu mâinile 
mele poarta masivă a cetăţii episcopale. Stârnindu-i 
curiozitatea, Antti m-a rugat să-i povestesc toată întâmplarea, 
dar după ce i-am povestit-o, a clătinat din cap și a spus: 


511 


— Uite, fapta asta necugetată dovedește că înţelegi războiul 
ca un idiot, fiindcă numai un nebun poate face așa și am început 
să mă întreb de nu cumva inteligenţa ta sclipitoare de altădată 
s-a risipit în haosul ce domnește acum în Germania. Dacă ai fi 
avut măcar un talisman puternic sau dacă vrăjitorii din Passau 
te-ar fi făcut de neatins, te-aș fi înţeles, dar află că, în toate 
minţile fiind și fără vreun obiect fermecat asupra lui, niciun 
soldat adevărat nu se încumetă să facă o asemenea încercare. 

Atunci mi-am amintit eu și am scos din buzunar, uscată, iarba 
fiarelor, pe care o purtam întotdeauna cu mine, apoi am început 
să mă uit prostit, fiindcă nu mai pricepeam - poate că și din 
cauza vinului - dacă justiția lui Dumnezeu hotărâse să rămân în 
viaţă, sau, pur și simplu, iarba fiarelor mă ocrotise. lar Antti a 
recunoscut că iarba fiarelor e mai puternică decât orice vrajă și 
că doar proștii o disprețuiesc, fiindcă se găsește pe toate 
drumurile și aproape că nu costă nimic. Faptul că am scăpat cu 
viață, a zis Antti, e o dovadă că buruiana veche și încercată este 
mai bună decât toate săculeţele vrăjite din timpul nostru 
modern. Și Antti a adăugat: 

— De acum înainte mă voi încrede în iarba fiarelor, chiar dacă 
n-am nevoie de așa ceva, fiindcă eu port la gât statueta turnată 
din plumb a Sfintei Barbara, cumpărată de la meșterul Coadă- 
neagră și sfinţită de bunul părinte Petru, iar acest talisman m-a 
apărat foarte bine până acum. Dar să ne întoarcem la Pavia, 
unde două săptămâni la rând s-au certat comandanții 
împăratului, neștiind ce să facă. Împăratul ne era dator cu șase 
sute de mii de ducați de aur, alimentele se isprăviseră, așa că 
nu mai era vorba de multe zile până să crape toată oastea de 
foame. Urma să ne înfruntăm cu puternica armată franceză cât 
mai eram în stare să ţinem armele în mâini, chiar dacă toţi 
comandanții noștri credeau că-i un atac pripit, iar tânărul 
marchiz de Pescara susținea că-i mai bun un război de o sută de 
ani decât o singură luptă în care rezultatul e hotărât de 
providență. De aceea, bizuindu-ne pe noroc, fiindcă pe altceva 
nu ne puteam bizui, am pătruns în puterea nopţii în grădina cu 
animale numită Mirabello. 

— Doamne sfinte, am exclamat eu, ce legătură au animalele 
cu bătălia de la Pavia? 

Dar Antti mi-a răspuns ursuz: 


512 


— Povestesc eu ori povestești tu? Aici nu-i vorba, Mikael, de 
petarde sau de alte nerozii, ci de înaltă strategie militară. În 
afara zidurilor care înconjurau orașul, alte ziduri înalte și 
puternice ocroteau parcul de distracţie și grădina de animale a 
ducelui de Milano. Nu mai existau acolo cerbi, căprioare, păuni 
sau alte animale sălbatice, fiindcă francezii le suciseră gâtul și le 
mâncaseră pe toate. Dar, nemaifiind interesați de altceva în 
afară de animale, deși prin parcul mare curgea un pârâu, erau 
multe pășuni și o pădure, s-au mulţumit doar cu zidurile, care, 
într-adevăr, erau mai puternice decât bănuisem noi. Marchizul 
de Pescara poruncise să ne adunăm - la întunericul nopţii - în 
partea de miazănoapte a parcului, apoi să ne strecurăm pe furiș 
în parc și să-i luăm pe francezi prin surprindere. Dar din plan s-a 
ales praful, fiindcă marchizul n-a vrut să folosească tunurile, ca 
să nu-i deștepte pe francezi din somn, încrezându-se în spaniolii 
care urmau să sape sub zid un tunel de trecere. Adevărul este 
că nici nu mai erau prea multe tunuri, iar eu îl părăsisem pe al 
meu în timpul acelui nenorocit de asediu asupra Marsiliei. De 
atunci mă alăturasem avangărzii de lăncieri și de spadasini 
germani și aveam drept armă o spadă pentru ambele mâini. 
Reușita operaţiei militare depindea numai de iuțeala cu care ar 
fi săpat spaniolii un tunel prin care să ne strecurăm în tabăra 
vrăjmașă. 

Năpădit de amintiri, Antti și-a ridicat ochii și, după ce a pironit 
o vreme tavanul, și-a coborât privirea asupra mâinilor lui uriașe, 
a oftat adânc și a continuat să povestească: 

— Marchizul de Pescara le-a vorbit spaniolilor, iar 
comandantul Frundsberg nouă, mercenarilor germani. Am fost 
mișcaţi de cuvântarea lui și unii au plâns, mai ales când a spus 
că, în afară de bucăţica de pământ pe care ne sprijinim 
picioarele, nu mai avem nimic pe lumea asta, nici măcar solda, 
fiindcă împăratul nu poate să ne-o plătească. Cred că același 
lucru le spunea în spaniolă marchizul de Pescara spaniolilor, 
fiindcă și ei se smiorcăiau de mama focului. Pe când tocmai 
începeam să ne simţim iarăși ca niște miei părăsiți de mama lor, 
Frundsberg a schimbat tonul și ne-a redeșteptat curajul, 
zugrăvind în culori atrăgătoare tabăra de război a regelui 
Franței, unde era belșug de vin, carne, de pâine și cufere 
burdușite cu aur. Și a mai spus că acela care va reuși să facă 


513 


prizonier un nobil, va trăi toată viaţa de pe urma răsplăţii fără să 
mai facă nimic, apoi, a tras înțeleaptă concluzie că nu vom avea 
nimic de pierdut dacă ne vom face curaj și-i vom ataca pe 
francezi. Frundsberg, care-i un bărbat zdravăn și gras, a strigat 
apoi din toate puterile și ne-a încredinţat că elveţienii sunt doar 
niște muritori de rând, în care sângele curge la fel ca și în ceilalţi 
oameni, adăugând ceva și despre gloria eternă a germanilor de 
care vom fi copleșiți. Ne-a mai spus să ne amintim de fraţii și de 
verii noștri care sunt între zidurile cetăţii Pavia și rezistă 
asediului de-atâta amar de vreme, dar lăncierii și-au pierdut 
cumpătul și i-au strigat că-și slobozesc vânturile pe verii lor din 
cetate și mai cu seamă pe gloria eternă. Cât despre vin, pâine și 
carne, au strigat ei, n-ar fi rău să le primească de îndată, fiindcă 
sunt tare flămânzi și însetaţi, iar dacă li se vor da și niște bani, 
n-ar avea nimic împotrivă, însă, de luptat cu elveţienii, să lupte 
cine-o vrea, fiindcă ăia nu-s oameni pe care să-i învingi. Dar 
Frundsberg i-a liniștit făgăduind că se va afla în fruntea noastră 
și ne-a sfătuit să avem încredere în Dumnezeu, iar noi i-am 
promis că vom avea încredere în Dumnezeu, fiindcă altceva nu 
puteam face. 

— N-am să uit niciodată noaptea aceea mohorâtă de 
februarie, a continuat Antti. Vântul bătea puternic, iar eu 
nădușeam întruna, strângând arma rece în mâini lângă zidurile 
parcului Mirabello. Primisem poruncă să purtăm o cămașă albă 
pe deasupra sau cel puţin o panglică albă în jurul braţului, ca să 
ne recunoaștem între noi în întunericul nopţii și în învălmășeala 
ce avea să urmeze după ce vom începe atacul. Ușor de poruncit, 
dar noi eram oameni săraci și purtam cămăși zdrenţuite, care de 
multă vreme nu mai erau albe. Ne-am străduit totuși să 
îndeplinim porunca și ne-am legat fiecare câte o cârpă de braț, 
care, cu anume îngăduinţă, s-ar fi putut numi panglică albă. 
Sacrificiul nostru s-a dovedit fără folos și nu ne-am ales decât cu 
găuri în cârpele de pe noi, ceea ce, pentru un om sărac, e un 
mare necaz. Zidul s-a dovedit mult mai greu de sărit decât 
bănuiam, așa că atunci când s-a făcut ziuă, abia izbutisem să 
pătrundem în parc. Bineînţeles, alarma fusese dată de mult, așa 
se face că ne-am trezit deodată faţă în faţă cu armata franceză 
aliniată și gata de luptă. In fruntea ei se afla însuși regele 
Francisc, călare pe un cal alb, în armură strălucitoare încrustată 


514 


cu aur. Tunurile fuseseră puse pe poziţie de atac, iar sărutul de 
bun venit cu care am fost întâmpinați a fost sălbatic. Contrar 
tuturor bunelor obiceiuri de război, artileriștii francezi folosesc 
proiectile sferice legate câte două cu ajutorul unui lanţ, așa că, 
de la prima lovitură de tun, multe brațe și picioare au zburat 
prin aer ca frunzele duse de vântul toamnei. De aceea, noi, cei 
din avangardă, stropiţi de sânge din cap până-n picioare, am 
alergat să ne găsim adăpost prin tufișurile apropiate. 

— Bine, dar nu mai înțeleg nimic, am spus eu. Cum se poate 
ca o armată atât de slabă să învingă cea mai puternică oaste a 
Europei? A făcut Dumnezeu vreo minune? 

După ce a chibzuit puţin, Antti a spus: 

— Mă-ndoiesc că Dumnezeu ar fi avut prea multe de făcut 
într-o bătălie unde prea-creștina sa maiestate, regele Franţei, se 
înfrunta cu prea-catolica sa maiestate, împăratul, și unul și altul 
susținuți de preasfântul papă de la Roma. Și-ţi mai spun ceva, 
după care sunt sigur că-mi vei da dreptate. Dacă Dumnezeu ar 
fi vegheat desfășurarea bătăliei, nu încape îndoială că ne-ar fi 
omorât pe toţi cei din oastea împăratului, fiindcă, pe de o parte 
- lăncierii lui Frundsberg erau adepţi ai învăţăturii eretice a lui 
Luther, iar pe de alta - noi ceilalţi, chiar dacă eram oameni cu 
dreaptă credință, păcătuisem prea mult în Provence ca să 
închidă Atotputernicul ochii și să ne dea iertare. Nu, eu cred că 
doar marele talent militar al marchizului de Pescara împreună 
cu vitejia noastră au dus la victorie. Dar atunci eram departe de 
biruinţă, fiindcă în timp ce cavaleria împăratului, zdrăngănindu- 
și armurile, a pornit la atac, floarea cavaleriei franceze a scos un 
urlet războinic și, zguduind pământul sub copitele cailor, s-a 
repezit ca un nor de aur și de argint împins de furtună și a 
ciopârțit repede cavaleria noastră, însuși regele străpungând cu 
sabia un principe italian căruia i-am uitat numele, care a murit 
zdrobit sub copitele cailor. Suveranul Franţei a crezut atunci că 
bătălia se terminase, și, aşa am crezut și noi, dar Frundsberg 
ne-a îndemnat să pornim cu sulițele la atac, ocărându-ne și 
încurajându-ne în același timp, deși știa că o trupă stângace de 
sulițași, cum eram noi, n-avea sorţi de izbândă să doboare ditai 
cavalerii apăraţi de armuri solide. In timpul acesta, elveţienii ne 
amenințau flancurile, atât din cauza dușmăniei strămoșești faţă 
de germani, cât și din dorinţa de a împărţi onoarea victoriei cu 


515 


francezii. Cred că atunci a fost momentul hotărâtor al bătăliei, 
deși n-am băgat de seamă. Am refuzat să înaintăm, fiindcă am 
socotit că venise timpul să ne facem rugăciunea cea de pe urmă 
și să ne încredințăm sufletele lui Dumnezeu, dar cei din spate ne 
împingeau așa de tare că, neavând încotro, a trebuit să 
înaintăm. Asta era de fapt și intenţia lui Pescara, fiindcă sulițașii 
înaintează în pătrat de zece oameni pe fiecare latură, pentru a 
putea respinge atacul inamicului din patru părţi, și n-ar face un 
pas dacă n-ar fi îmbrânciţi înainte. 

Aproape că-mi pierdusem respiraţia ascultându-l pe Antti, iar 
văduva cea cucernică își făcea cruce întruna și se cutremura de 
groază. După ce i-a spus să isprăvească odată cu văicăreala, 
Antti a înșiruit pe masă cojile de pâine, oasele și cuţitele, apoi, 
mișcându-le după cum era cazul, a început a ne lămuri cum s-a 
desfășurat bătălia. 

— Să zicem că acest cuţit este regele Franţei cu cavaleria lui. 
Osul ăsta zemos și plin de măduvă, infanteria elveţiană, care, 
deocamdată, bate pasul pe loc, dar e gata să ne iasă în 
întâmpinare. lar bucata asta de ficat e armata italiană, neagră 
de supărare, dar tare gălăgioasă și dornică de glorie, fiindcă 
războiul se petrece în Italia. Artileria franceză e stânjenită de 
mișcările neprevăzute ale italienilor, iar generalul trupelor 
regelui Franţei saltă avântat dintr-un loc în altul, smulgându-și 
cu furie penele coifului. Avangarda noastră se retrage până la 
crăpătura asta, Doamne, ce pumn am tras... acuma văd eu că a 
crăpat masa. Dar, în orice caz... capete, brațe și măruntaie 
zboară prin aer. lar acum, bum, bum, bum, cupa de vin este 
marchizul de Pescara, cel mai deștept general din lume, care, 
scrutând câmpul de luptă, rânduiește cavaleria dezorganizată și 
trimite archebuzierii spanioli - o mie cinci sute cu toţii - 
împotriva cavaleriei regelui Franţei. Oamenii noștri alunecă din 
tufiș în tufiș, de o parte și de alta, ţop, ţop, top... urmaţi de 
câteva sute de germani, strângând în brațe ultimul tip de arme 
de foc. lar acum, spaniolii își plantează suporturile armelor... le 
încarcă... trag, bum, bum... le încarcă din nou... iar trag, iar 
bum, bum... Într-un sfert de oră, fiecare archebuzier trage cel 
puţin câte cinci focuri. Fumul se înalță deasupra pădurii... 
târârâm, târârâm, archebuzele, iar proiectilele străpung armurile 
francezilor ca pe foile de hârtie. Dar cea mai grozavă rămâne 


516 


clipa când același proiectil trece prin doi cavaleri și doi cai. 
Cavalerii cad la stânga, cad la dreapta, caii se cabrează 
nechezând... 

— Bietele animale! a spus văduva negustorului de mirodenii și 
a început să plângă. Ce treabă au caii cu războiul? Mai bine ar fi 
fost înhămaţi la căruţe sau vânduți decât să fie călăriţi, bieţii de 
ei, și să moară în chinuri atât de cumplite! 

Dar Antti n-a luat-o în seamă și a continuat: 

— Cavalerii căzuţi de pe cai umblă-n patru labe, încercând să 
se ridice, dar armurile grele îi trag spre pământ. Ceilalţi, intrând 
în panică, încearcă să fugă de pe câmpul de luptă. Cuţitul 
înaintează până la osul cu măduvă, cavaleria ușoară a regelui îi 
strivește sub copitele cailor pe elveţienii care zbiară ca din gură 
de șarpe, în timp ce noi ne înfruntăm cu italienii, vezi furculita 
asta? Eu sunt aici, iar la doi pași este Frundsberg mugind ca un 
taur. Ne-au împins din spate până aici, dar și italienii luptă ca 
niște porci sălbatici, Frundsberg le doboară căpetenia, iar eu, 
învârtind cu amândouă mâinile sabia, deschid drum pentru 
sulițașii noștri. Trebuie să-i măcelărim pe toţi ca să ajungem, în 
sfârșit, la elveţieni. Acum pot să-i dau câinelui ficatul, prinde.-l, 
cătelușule, fiindcă tot n-a mai rămas niciun italian. Dar ce dracu’ 
ai de-l miroși atâta? Oare câinele ăsta nu mănâncă ficat? Cum 
vă spuneam, elvețienii, zdrobiţi sub copitele cailor propriei lor 
oștiri, nu mai sunt în stare să ne înfrunte, se întorc cu spatele la 
noi și o iau la goană. Sfinte Hristoase, e prima dată de la 
începutul lumii când elveţienii fug de dușmani! Regele Franţei își 
ridică viziera de aur ca să vadă mai bine și strigă: Mon Dieu, 
mon Dieu, ce-nseamnă asta? Dar elveţienii nu se opresc din 
goană ca să-i dea explicaţii, iar de-aici, din pata asta de grăsime 
de pe masă, adică de lângă micul palat de vară al ducelui de 
Milano, marchizul Pescara trimite un pluton de oșteni chiar în 
momentul când dinspre ariergarda armatei franceze se aud 
zgomote și zbierete înfiorătoare. Sunt verii noștri din cetatea 
Pavia, conduși de spaniolul Leuva, care, cu minţile încețoșate de 
foame și de sete, îi măcelăresc pe soldaţii din ariergarda 
franceză și pe elveţienii care fug... Niciunul dintre soldații cu 
care eram nu mai văzuse o asemenea baie de sânge. Apa 
limpede a pârâului care străbătea parcul era roșie și în aerul 


517 


rece al acelei dimineţi geroase de februarie pluteau aburii calzi 
de sânge ca atunci când se taie porcul. 

— Doamne Dumnezeule, sfinte Hristoase și neprihănită 
Fecioară! a strigat îngrozită văduva negustorului de mirodenii. 
Am uitat cârnaţii de porc în cuptor. 

S-a dus să-i aducă, iar Antti, cu privirea aţintită-n gol, a oftat 
descurajat, apoi a mușcat dintr-un cârnat și a continuat să 
povestească. 

— Regele Franţei nu-și pierduse calul, ar fi putut să se 
salveze. Dar nu, văzând că victoria la care sperase se schimbă 
în cea mai zdrobitoare înfrângere, a orbit de mânie. Primul 
cavaler, prin vinele căruia curgea cel mai nobil sânge al Franţei! 
Oare cum să îndure el asemenea rușine? Așa că a dat pinteni 
calului și s-a avântat în luptă, dar... nenorocire, calul se 
prăbușește. Zbierând, înjurând și împingându-ne unii pe alţii, ne- 
am grăbit cu toţi să ajungem cât mai repede lângă rege. 
Închipuie-ţi, niciodată un mercenar n-a pus mâna pe o pradă 
mai însemnată. Fără să mai chibzuiesc mult și folosindu-mă de 
puterea cu care am fost înzestrat, i-am hăcuit pe spanioli și am 
reușit să apuc de un picior regal, gândind c-aș putea să m-aleg 
cel puţin cu un pinten drept amintire. Alţii, mai vrednici, au 
izbutit să-i descătărămeze armura de aur, care face câteva zeci 
de mii de ducați. Bănuiesc că l-am fi rupt și pe rege în bucăţi, 
dacă n-ar fi apărut călare seniorul de Lannoy, viceregele de 
Napoli, care a descălecat agitându-și spada, înjurându-ne și 
poruncindu-ne să ne dăm la o parte, și așa se face că regele s-a 
ridicat. Era rănit la obraz și la un braţ și avea fața plină de 
sânge. Toţi ne-am strigat numele, ca să fim mai apoi răsplătiți 
pentru prinderea regelui, dar seniorul de Lannoy a smuls din 
mâinile archebuzierilor spanioli sabia regelui și i-a înapoiat-o, a 
îngenuncheat în faţa lui și l-a înștiințat că-l va preda împăratului 
ca prizonier. lar regele a primit și i-a predat sabia. Apoi și-a 
făcut apariţia și ducele de Bourbon. Văzându-l, regele, căruia îi 
curgea sânge din gură, l-a scuipat în ochi și l-a numit trădător, 
apoi, amândoi comandanții noștri au început să zbiere că noi n- 
avem nicio treabă cu prizonierul lor și că lupta nu s-a terminat 
încă. Ne-am întors la treaba noastră, încercând, care mai de 
care, să punem mâna pe vreun nobil, dar cavalerii francezi au 
ales să-și ia singuri viaţa decât să fie luaţi prizonieri. După două 


518 


ore, totul se isprăvise. Douăzeci de mii de bărbaţi zăceau morți 
în parc: francezi, elveţieni, germani, spanioli, italieni, nobili și 
plebei, cavaleri cu armuri aurite și simpli sulițași. Prada de 
război era mare, victoria și mai mare, așa că, de bucurie, am 
cântat, am urlat, am jefuit, am mâncat și ne-am uitat 
suferinţele, deși, după aceea, mulţi au murit din rănile cumplite 
căpătate în timpul bătăliei. 

Antti a suspinat și, după ce a dat la spate din fața lui oasele, 
cuțitele, cupele și cojile de pâine, ca să pricepem sfârșitul 
zguduitoarei epopei, și-a dat jos nădragii și ne-a arătat rana de 
la coapsă, care era aproape vindecată. Și mai tulburată decât 
până atunci, văduva negustorului de mirodenii s-a aplecat și i-a 
pipăit coapsa, apoi a spus cu admiraţie că parcă ar fi pus mâna 
pe o bucată de fier, dar Antti și-a ridicat grăbit pantalonii și a 
continuat să povestească. 

— Erau atât de mulţi prizonieri, că până la urmă a trebuit să 
eliberăm vreo patru mii de francezi și de elveţieni, fiindcă n- 
aveam ce să le dăm de mâncare. Aștia erau atât de săraci că n- 
aveai cu ce să te alegi de pe urma lor. În schimb, am avut parte 
de mulţi nobili cavaleri, iar eu n-am de ce mă plânge, chiar dacă 
din cauza ta, Mikael, a trebuit să părăsesc tabăra militară 
înainte de vreme și, nemaiavând timp să aştept aurul promis, l- 
am vândut la un preţ de nimic pe seniorul de Montmorency, 
prizonierul meu, unui căpitan spaniol. De pe urma regelui 
nimeni nu s-a ales nici cu un creiţar, fiindcă au fost vreo mie de 
soldaţi care au jurat pe Sfânta Fecioară că ei au pus primii mâna 
pe rege, așa că domnul de Lannoy ne-a trimis pe toţi la dracu', 
susținând cu obrăznicie că el l-a prins pe rege, dovadă că însuși 
regele îi încredințase sabia. 

— E o prostie să mergi cu seniorii la cules de mure, a spus 
evlavioasa văduvă a negustorului de mirodenii. lar ca să ceri 
dreptate de la ei e ca și cum ai strânge un arici în mână, nute 
alegi decât cu înțepăturile. 

După ce a mai dat pe gât o cupă de vin, Antti m-a privit în 
ochi și mi-a spus cu seriozitate: 

— Mikael Karvajalka, frate drag, ţi-am vorbit despre înalta 
politică și ţi-am povestit bătălia de la Pavia, unde treizeci de mii 
de soldați bine echipați și instruiți, conduși de generali străluciți, 
au luptat împotriva a treizeci și cinci de mii de soldaţi. Ti-am 


519 


povestit toate astea ca să te fac să pricepi că, pe lângă politica 
înaltă și un război adevărat, răzmeriţa asta ţărănească este ca o 
murdărie de muscă. Un comandant de război cu experienţă îi 
poate oricând secera ca pe un lan de grâu pârguit pe acești 
țărani nefericiţi. Victoria de la Pavia i-a redat împăratului toată 
puterea și tu știi bine că el nu-i are la inimă pe adepţii lui Luther. 
Ajurat că va stârpi erezia din Germania și că îi va nimici pe turci, 
împreună cu toată creștinătatea. Din toată inima, te rog, 
chibzuiește cu înțelepciune și să plecăm de aici, poate vom găsi 
un loc mai bun pe lumea asta. 

Vorbele lui mi-au dat de gândit, dar, după părerea mea, nu 
era cazul să-mi dea el mie sfaturi, fiindcă eu eram mai înțelept. 
De aceea i-am spus: 

— Ai rămas același om simplu și neștiutor, sărmane Antti. 
Poate că sabia pentru două mâini o poți folosi bine, dar la 
dialectică nu te pricepi. Cât despre hoţie, asta nu-i o artă atât de 
rară încât să te lauzi cu ea, fiindcă toată lumea o cunoaște și 
oricui îi poate aluneca cu pricepere mâna în punga cu bani a 
vecinului. Află că justiţia divină e mai presus decât justiţia 
împăraţilor și a regilor, și chiar dacă Cele douăsprezece articole 
nu sunt fără cusur, fiindcă au fost închipuite de oameni, ele au 
la bază cuvântul lui Dumnezeu, așa că nicio putere din lume nu 
va putea împiedica împlinirea lor, fiindcă Domnul îi va zdrobi pe 
dușmani la fel de aprig ca Samson, cel care i-a ucis pe filisteni 
doar cu o falcă de asin în mână. Și nu uita că ţăranii sunt mai 
bine înarmaţi decât Samson. Au lănci și tunuri, iar unii dintre ei 
poartă chiar și armuri sau cămăși de zale. 

Dar Antti nu a crezut în vorbele mele și mi-a răspuns cu 
vanitatea omului care, după ce a trecut printr-o încercare, crede 
că le știe pe toate. 

— Este drept că față de tine sunt un om simplu și neștiutor, 
dar bunul simţ îmi spune că Dumnezeu e de partea împăratului 
catolic, nicidecum de cea a ţăranilor rătăciţi și nelegiuiţi, care s- 
au ridicat împotriva seniorilor, conților, episcopilor și principilor 
lor. La Pavia, m-am convins cu ochii mei că sângele înalţilor 
seniori și al nobililor este mai limpede și mai năvalnic decât 
sângele gros și negru al mercenarilor de rând, chiar dacă nu 
este albastru, după cum mulţi sunt înclinați să creadă. lar dacă 
uneori dintr-o rană a vreunui nobil a curs sânge gros și negru, 


520 


asta nu poate fi decât o dovadă că nobila lui mamă și-a încălcat 
jurământul de castitate și s-a împreunat cu un grăjdar sau cu un 
scutier, după cum se obișnuiește adesea în Franţa. În orice caz, 
nepotrivirea de sânge arată clar că între nobili și ţărani există o 
mare deosebire, și chiar dacă nu mă pot făli c-am citit eu 
însumi, fiindcă nu-s învăţat ca tine, am auzit că Biblia 
poruncește să ne supunem celor cărora li s-a dat puterea. Am 
înţeles că tot sfintele scripturi spun să-i dai cezarului ce-i al 
cezarului și lui Dumnezeu ce i se cuvine lui Dumnezeu. Pielea 
mea de om simplu, viaţa, averea, onoarea, chiar și prostia mea, 
toate îi aparțin împăratului. Cu sufletul e altă poveste, fiindcă 
sufletul meu îi aparţine doar lui Dumnezeu. 

După părerea mea, Antti folosea noţiuni care-i erau puţin 
apropiate și pe care nici nu le înțelegea, așa că m-am hotărât 
să-i clatin încrederea de sine, folosindu-mă de știința mea, de 
dialectică și de adevăratul înțeles al cuvântului biblic. Dar nici n- 
am apucat eu să spun o vorbă că pe ușă a intrat, zâmbind, o 
femeie cu obraji roșii, cu fusta ruptă și o pălărie murdară în care 
era înfiptă o pană pleoștită. A intrat fredonând cu voce frumoasă 
o melodie tristă: 


Monsieur de la Palice est mort, 
Mort devant Pavie, 
Un quart d'heure avant sa mort, 
Il etait encore en vie.% 


Pe milostiva văduvă a negustorului de mirodenii a pufnit-o 
plânsul de indignare și a spus: 

— Uite-o c-a venit din nou! Asta-i târfa nerușinată pe care 
domnul Andreas a cules-o din ltalia. Domnule Mikael, dacă 
sunteți bărbat, luaţi ciomagul și goniţi-o din casa mea cinstită! 
Aţi auzit doar cântecul desfrânat pe care-l cântă, și încă într-o 
limbă păgână! 

Auzind glasul femeii și văzându-i chipul, am tresărit și mi-am 
făcut cruce de parcă l-aș fi văzut pe diavol în persoană, fiindcă 
la fel de adevărat cum e că trăiesc, o aveam în faţa ochilor - 
cam ruinată, ce-i drept, dar vie - pe doamna Geneviève, fosta 
soție a meșterului Hieronymus Arce, negustorul de relicve sfinte 


s Domnul de la Palice a murit, / A murit în fața Paviei, / Cu un sfert 
de oră înainte să moară, / Mai era încă în viaţă (fr.). 
521 


din Paris, și chiar dacă nu mai era tânără, obrajii îi erau la fel de 
rotunzi, buzele la fel de ispititoare și ochii de culoarea viorelelor 
întunecate la fel de frumoși. Când m-a văzut, a ţipat de fericire, 
și-a pus mâinile în jurul gâtului meu și, mai înainte de a fi avut 
timp să mă împotrivesc, m-a sărutat pe amândoi obrajii. 

Toată însufleţirea de până atunci a lui Antti s-a risipit dintr-o 
dată, și făcându-se el mai mic, de parcă s-ar fi îndesat în scaun, 
m-a privit cu ochi rugători și mi-a spus: 

— lartă-mă, Mikael, n-am putut să scap de ea! S-a ţinut scai 
de mine de la Pavia până aici și mi-a făcut viaţa un iad. Dar eu 
am inimă bună, de aceea ţi-o dăruiesc ţie, fiindcă într-o vreme 
erai îndrăgostit de ea, iar, dacă-mi amintesc bine, îţi rămăsese 
datoare cu un anumit lucru, căruia mi-e rușine să-i spun pe 
nume, știi doar că sunt un bărbat sfios. 

Am rămas descumpănit și nu am mai fost în stare să scot o 
vorbă, iar în timpul acesta, doamna Geneviève s-a așezat, și-a 
dezvelit parţial sânii, ca din greșeală, și m-a privit cu capul ușor 
înclinat și cu ochi pofticioși, ca un câine care se uită la o bucată 
de carne. Apoi s-a apucat să repete același cântec la nesfârșit, 
până când, pierzându-mi răbdarea, am strigat: 

— Doamne Dumnezeule, ai milă de mine! Cred că am ascultat 
destule despre Pavia, să-mi ajungă pentru toată viaţa. Dar tu 
Antti, într-adevăr, ești un neghiob, dacă asta ţi-e prada de 
război. Niciodată n-am crezut că ești chiar atât de nebun să vii 
tocmai din Pavia împreună cu această distinsă doamnă. lar dacă 
ţi-ai închipuit cumva că-mi faci mie o bucurie, te-ai înșelat, 
prietene! 

Dar doamna Geneviève, înțelegând că nu-mi plăcuse 
cântecul, mi-a spus cu arțag: 

— Domnul de la Palice a fost un bărbat mai grozav decât voi 
doi la un loc și nici să-i prindeți pintenul de călcâiul încălţărilor 
n-aţi fi vrednici! Nu se cade să vă bateţi joc de el, domnule 
Mikael, mai bine cântaţi împreună cu mine cântecul acesta pe 
care, după bătălie, ostaticii francezi l-au compus în memoria lui. 
Încercuit de o sută de spanioli, cu un braţ retezat, cu o rană 
deschisă la șold, aproape orb din cauza sângelui, domnul de la 
Palice a luptat de unul singur până la ultima suflare, cât 
despre... 


522 


Am rugat-o, pentru numele lui Dumnezeu, să tacă o clipă, ca 
să-mi pot aduna gândurile, dar mai repede aș opri cu mâinile 
goale o roată de moară să se-nvârtească decât să pun stavilă 
gurii ei. 

— ... cât despre virilitatea domnului de la Palice, o Doamne, a 
continuat ea, pot depune mărturie, fiindcă mi-a îngăduit să mă 
distrez o noapte întreagă cu el, iar dimineaţa mi-a dăruit 
douăzeci de monede de aur într-o pungă din dantelă și mătase... 
Dar și amiralul Bonnivet, văzând că regele Franței a căzut în 
mâinile dușmanilor, și-a desfăcut cu mâna lui încheietoarea de 
la cască, și-a lăsat gâtul liber pentru ca nesuferiţii de germani să 
i-l străpungă cu sabia, și a spus că pentru nimic în lume nu mai 
vrea să trăiască după asemenea înfrângere. Pe amiralul 
Bonnivet nu l-am cunoscut îndeaproape, dar, mă veţi crede sau 
nu, aflaţi că însuși regele Franţei mi-a sărutat mâna și multe alte 
locuri intime, pe care, din pudoare feminină, mă sfiesc să le 
numesc. Ce bărbat galant, ce cavaler curtenitor! Ca să nu se 
plictisească, fiindcă războiul ăsta a ţinut multă vreme, își 
schimba iubitele ca mănușile. Nu mi-a dăruit nimic suveranul 
Franței, dar nici n-aş fi dorit bani de la el, fiindcă favorurile 
cavalerești au fost cel mai de preț dar la care poate râvni o 
femeie, iar după aceea, toți nobilii din anturajul regelui au fost 
atât de prietenoși, că multe zile la rând au trecut prin patul meu 
unul după altul. N-am vrut să las o impresie proastă, se înțelege, 
și le-am împlinit toate poftele cum m-am priceput mai bine, deși 
eram foarte obosită, numai că nobilul curtezan în cortul căruia 
locuiam, cel care mă recomandase regelui, fiind grozav de 
gelos, mă bătea cu biciul până-mi dădea sângele, iar unui 
oarecare senior pe nume Brion, care încercase să plece din 
patul meu fără să plătească, i-a tras chiar o lovitură de sabie și 
i-a făcut o rană cumplită. Dar amândoi au murit, Dumnezeu să-i 
odihnească și să le ierte cruzimea, fiindcă și unul și altul nu 
voiau decât să-mi apere onoarea. 

Am înţeles că, după ce își descoperise adevărata vocaţie, 
doamna Geneviève  repurtase succese după succese, 
remarcabile și neașteptate. Dar nu pricepeam de ce umbla ea 
cu veșminte ponosite și rupte și prefera compania lui Antti, când 
ar fi trăit mai bine de-ar fi sucit mintea vreunui ofițer galant care 
s-o ocrotească. De aceea, am rugat-o să-mi explice, dar ochii ei 


523 


au sclipit înspăimântați și mâinile i s-au crispat într-un gest, de 
parcă ar fi vrut să sugrume o făptură nevăzută. 

— Nu există pe lume bărbaţi mai curtenitori, mai darnici și 
mai pătimași în dragoste decât nobilii cavaleri francezi, a zis ea. 
Chiar dacă am ajuns să umblu cu fusta asta zdrenţuită, sunt în 
stare să preţuiesc neasemuita lor pricepere în amor. N-aș spune 
că-i urăsc cel mai mult pe germani, chiar dacă sunt bărbați 
stângaci și brutali în dragoste. Ce-i drept, ei iubesc mai mult 
cârnaţii și berea decât farmecele celei mai atrăgătoare și 
iscusite femei. Nici de spanioli n-aș zice că-mi sunt tare 
nesuferiţi. Dragostea lor e ca focul, dar sunt și mai zgârciţi decât 
saxonii. Ar vrea să se distreze în toate felurile fără să plătească 
niciun ban. Cât despre italieni, ce să mai spun, lor li se înfundă 
urechile și devin surzi când o femeie sensibilă începe să le 
vorbească despre bani sau despre veșminte. Dar nu-i nimic, 
dragă Mikael, Dumnezeu e bun și le vede pe toate. Nefericirea 
mi se trage de la mercenarii cruzi și brutali, care m-au despuiat 
de toate veșmintele mele frumoase, mi-au furat banii, bijuteriile, 
cutiile cu farduri, uleiurile parfumate, tot ce strânsesem ca să 
trăim fără griji, atât eu cât și copiii mei. 

— lisuse Hristoase! am zis îngrozit, fără să iau în seamă 
semnele prevenitoare ale lui Antti. Aveţi și copii, scumpă 
doamnă? 

— Bineînţeles, mi-a răspuns doamna Geneviève ofensată. 
Sunt o femeie împlinită, chiar la vârsta cea mai potrivită pentru 
a avea copii. Dar s-ar părea c-aţi rămas la fel de naiv ca pe 
vremea când v-am cunoscut, domnule Mikael, de vă închipuiţi 
că o femeie poate trece prin lume fără să aibă copii. De boala 
galantă nu m-am îmbolnăvit decât o singură dată, dar m-am 
vindecat repede cu siropul din scoarță de guajac, pe care casa 
de comerț a lui Fugger o aduce din India și o vinde la preţ 
tâlhăresc. În ciuda preţului nemaipomenit de mare, leacul are 
puteri miraculoase, dar ce-am mai pătimit! Mi se părea că o mie 
de purici mă mușcă deodată de părţile sensibile. 

— Mikael, frate drag, a spus Antti, nu crede toate vorbele 
acestei femei, fiindcă ea minte. Spune că ar avea doi copii, un 
băiat și o fată, pe care i-ar fi lăsat la Tours, în grija unei familii 
de oameni mai în vârstă. Susţine că băiatul, care are acum cinci 
ani, este al meu. 


524 


— La lucrurile astea n-am cum să mă înșel, ne-a încredințat 
doamna Geneviève. Străpungă-mă Dumnezeu cu fulgerul lui 
dacă mint! Intr-adevăr, băiatul e fiul acestui brav bărbat, și mi- 
am dat seama de îndată ce l-am născut. E destul să privesc la 
părul domnului Andre și la ochii lui pe jumătate adormiţi că și 
am în faţa ochilor chipul fiului meu, ca pe o imagine în oglindă a 
tatălui său. Am avut multă bătaie de cap să-l conving pe primul 
meu nobil protector - poate că vi-l aduceţi aminte, domnule 
Mikael - să-și recunoască paternitatea, fiindcă el avea de gând 
să scape de mine după ce se vor isprăvi banii cu care plecasem 
de la meșterul Arce. Multumesc lui Dumnezeu, până la urmă a 
recunoscut, așa că l-am scutit pe băiat de povara pe care-ar fi 
trebuit s-o poarte toată viaţa dacă ar fi fost bastard. De fapt, a 
fost un ticălos fără scrupule nobilul tată legitim, dar odihnească- 
se în pace, fiindcă și el a murit în lupta de la Pavia. A avut totuși 
noroc, fiindcă a murit înecat pe când încerca să treacă râul și a 
scăpat de dezonoarea de care au avut parte cavalerii care au 
supravieţuit. Pe băiat l-am botezat Andre Florian, ca să poarte și 
numele tatălui legitim, și numele tatălui natural. Îi eram datoare 
tatălui adevărat, fiindcă de multe ori, când am strâns în brațe 
bărbaţi neputincioşi și nesuferiţi, m-am gândit cu nostalgie la 
tandreţea lui fără seamăn, și uite, am avut norocul de l-am 
regăsit, el m-a scăpat din mâinile spaniolilor la Pavia. 

A vorbit cu atâta ardoare și ochii ei violeţi l-au privit cu multă 
căldură și recunoștință pe Antti, încât eu am crezut-o și mi-am 
spus că, la urma urmei, nici nuri o nebunie dacă tatăl îi oferă 
protecţie mamei fiului său. Și-apoi, după atâtea necazuri câte ni 
s-au întâmplat, ce mai însemnau niște cheltuieli în plus și o târfă 
să-i purtăm de grijă? Dar Antti mi-a spus: 

— Atunci o crezi pe ea, Mikael? Eu nu cred tot ce spune 
femeia asta, fiindcă limba femeii este mai lunecătoare decât 
untdelemnul, iar vorbele ei viclene doar năvoade sunt și 
capcane, pe care le întinde în drumul bărbatului credul. Vorbele 
femeilor sunt ca pârâitul crengilor uscate din vatră, cred că-ţi 
amintești că așa spunea părintele Petru. Dar, dacă te încrezi în 
vorbele ei, ia-ţi răspunderea ca tată, fiindcă, dacă ai fi cinstit, ar 
trebui să recunoști că în parte copilul este al tău, așa că 
băiatului nostru comun i s-ar potrivi mai degrabă numele Andre 
Michel Florian, dacă tot e să facem dreptate. 


525 


— Dar ești nebun, Antti! am strigat eu supărat, simțind că mă 
sufoc și trăgând atât de puternic de încheietorile vestonului ca 
să-l deschid, încât până la urmă toţi butonii s-au rupt și au sărit 
până-n perete. Oare ești posedat de diavol de-mi spui mie 
asemenea grosolănii? Dar eu nu m-am culcat cu această 
doamnă, așa că nici nu poate fi vorba că o parte din copil ar fi a 
mea. Pe atunci îmi lipsea experienţa, ce-i drept, dar nu și 
dorinţa, și mi-am înfrânat-o, pentru că ea nu a fost cinstită. 
Acum, cu toată sinceritatea și din toată inima, îi mulțumesc lui 
Dumnezeu că m-a ferit de așa necaz ca acesta care a căzut pe 
capul tău. 

Dar Antti s-a uitat mustrător la mine cu ochii lui sinceri, ușor 
încețoșați de vin și a spus: 

— Amintește-ţi, Mikael! Doar nu poţi nega că doamna îţi 
rămăsese datoare și că eu, prietenul tău, doar pentru că am o 
inimă bună și n-am vrut ca tu să pierzi totul, am redobândit o 
parte din ce ţi se cuvenea! Mă îndoiesc că ai putea să te uiţi în 
ochii mei și să negi aceste adevăruri. De aceea, în numele 
bunului simţ, copilul acesta este mai mult al tău decât al meu, 
iar partea ta de răspundere ca tată este mai mare decât a mea. 

Bineînţeles că nu puteam nega și, încă o dată, inima mea a 
fost aprinsă de acea furie a neputinței pe care o încercasem în 
tinereţe în casa meșterului Arce, când, dintr-o totală naivitate, 
pusesem fapta rea a lui Antti pe seama neghiobiei lui. Tare i-aș 
mai fi tras câțiva pumni lui Antti, dacă n-ar fi fost mai voinic 
decât mine! Poate că aș fi scăpat de doamna Geneviève, dar 
pentru ea vorbea frumuseţea care mă vrăjise altădată și nici 
rotunjimile albe ale sânilor în parte dezgoliţi nu erau de neluat în 
seamă. Îmi era greu să o îndepărtez cu brutalitate, iar tăcerea 
mea ea a înţeles-o ca pe o resemnare și, dregându-și glasul, a 
continuat să-și povestească istoria tristă. 

— Când am auzit zdrăngănitul de arme de pe câmpul de luptă 
de la Pavia, și-a reluat ea povestirea, și când i-am văzut pe 
vitejii cavaleri înecându-se în râul spre care-i împingeau cruzii 
saxoni, am înţeles că regele Franţei a fost învins și nu am avut 
altceva de făcut decât să mă supun cu umilință voinței lui 
Dumnezeu. Nobilii cavaleri se înecau în râu la fel de rău ca și 
sulițașii de rând, de nu cumva și mai rău, fiindcă armurile grele 
îi trăgeau în apă ca pe o piatră aruncată într-o fântână. De 


526 


aceea m-am întors în grabă în chilia micuță din mănăstirea 
Sfântul loan, închiriată de nobilul meu protector, pe care o 
împodobisem destul de frumos, ca să se simtă bine bărbaţii ce 
veneau în vizită la mine. După ce am salvat tot ce se mai putea 
salva, am început să mă dichisesc ca să fiu frumoasă pentru 
vreun comandant de oaste al împăratului, care, fără îndoială, 
mi-am zis eu, urma să jefuiască mănăstirea învinșilor, după cum 
se obișnuiește. Dar nici vorbă de nobili cavaleri și de 
comandanţi de oaste. O mulţime de soldaţi de rând cu fețe 
transpirate și murdare au intrat în chilia mea și mi-au furat într-o 
clipă banii, caseta cu bijuterii, veșmintele mele frumoase și 
uleiurile parfumate. 

Doamna Geneviève a izbucnit deodată într-un plâns năvalnic, 
amintindu-și de nedreapta soartă și de suferinţele prin care 
trecuse. A spus: 

— Nu te uita acuma la mine, Mikael, dragul meu, fiindcă mi s- 
a umflat faţa de plâns. Ce să mai spun, să mă fi văzut atunci, în 
mănăstirea Sfântul loan, cred c-o luai la goană. Am încercat să- 
mi apăr averea, dar bărbaţii aceia grosolani m-au lovit cu 
pumnii de mi-a dat sângele din nas, m-au trântit pe jos, iar niște 
muieri împuţite, care erau împreună cu ei, m-au despuiat de 
veșmintele mele scumpe, lăsându-mă aproape goală. Dar fiind 
germani, s-au mulțumit doar cu ce-au furat și m-au lăsat în 
pace. După ce-au plecat saxonii, a apărut un pluton de spanioli, 
care, înfuriaţi că totul fusese jefuit, au început să înjure și să 
blesteme și, iute ca focul, m-au călărit unul după altul, de-am 
crezut că sunt mai mult moartă decât vie. Au fost atât de mulți, 
că nici n-am putut să-i număr, iar când le-am spun că pentru o 
treabă ca asta ar trebui să plătească și ei ceva, m-au lovit peste 
gură, iar cavalerii se făleau că nu știu franțuzește, după asta mi- 
am dat seama că erau și nobili cavaleri printre ei. Așa se face 
că, după ce mi-am pierdut averea, mi-am pierdut și virtutea sau, 
mă rog, ce mai rămăsese din ea. Nici n-apucasem bine să mă 
ridic în picioare, că a și intrat altă trupă de soldaţi. M-au întins 
din nou pe podea și s-au distrat toţi cum au știut mai bine. Într- 
un sfârșit, pe ușă a intrat un bărbat cu barba ondulată, iar, după 
solzii de argint ai armurii, am înțeles că era de spiță nobilă. L- 
am implorat în genunchi să mă apere și să mă ia sub protecţia 
sa, dar el s-a uitat cu scârbă la petele de sânge de pe faţa mea, 


527 


la părul smuls din cap și la vânătăile de pe trup și mi-a spus să 
pun vreascuri pe foc ca și celelalte curve și să fiu mulțumită că- 
mi pot câștiga pâinea, fiindcă nimeni nu moare de foame cu așa 
meserie bună. Am înțeles atunci că toată fericirea mea se 
dusese de râpă. 

M-a privit cu coada ochiului și a continuat pe un ton didactic: 

— Pentru că tu trebuie să pricepi, Mikael, fericirea unei femei 
depinde de veșminte, de uleiurile și de fardurile cu care își 
îngrijește frumuseţea, de felul cum îi este pieptănat părul, de 
bijuteriile pe care le poartă și de multe altele, n-are rost să le 
înșir eu acum pe toate. Poate că nici n-am suferit eu atât de 
mult pentru pierderea banilor, fiindcă bani aș fi câștigat repede. 
Să fi avut veșminte scumpe și toate cele necesare pentru 
întreținerea frumuseţii, mi-aș fi găsit repede un protector printre 
nobilii din suita împăratului. Dar marele meu nenoroc a fost 
pierderea acelor veșminte prețioase, fără de care, într-o tabără 
de război, n-ai cum să te deosebești de alte femei. Așa că 
nimeni nu mi-a dat un ban mai mult decât ar fi dat oricărei alte 
târfe nenorocite. În orice caz, am ostenit din greu cu soldaţii 
până am reușit să-mi cumpăr din banii câștigați hainele astea 
jerpelite și altă mângâiere n-am avut în afară de faptul că până 
și regele, de pe poziţia lui atât de înaltă, ajunsese prizonier al 
împăratului. Din fericire, providenţa mi l-a scos în cale pe tatăl 
băiatului meu, care m-a salvat să nu ajung și mai rău, dar, până 
acuma, el nu mi-a cumpărat veșmintele cu care să-mi 
redobândesc poziţia pierdută, ca să trăiesc în siguranţă atât eu, 
cât și copiii mei. 

— Să mă păzească Dumnezeu, a spus Antti, să-mi risipesc eu 
ducaţii de aur, pe care i-am câștigat cu preţul sângelui, pentru 
pene și zorzoane femeiești, să fii tu și de o mie de ori mama 
băiatului meu! Ca să nu mai spun că în aceste vremuri pe care 
le trăim acum în Germania este mai bine ca o femeie să umble 
cu veșminte ponosite. Dacă ai purta straie scumpe, ţăranii ar 
crede că ești vreo doamnă nobilă sau vreo prinţesă și te-ar lăsa 
numaidecât în pielea goală. 

Doamna Geneviève a spus: 

— Dar asta-i o ţară tare plictisitoare! Nu pricep de ce te-am 
însoțit până aici. Vreau să plec imediat! Cum este posibil să 


528 


existe o astfel de ţară, în care bărbaţii să se gândească mai 
mult la mâncare și la băutură decât la femei? 

Mi-am pus capul la chibzuială și faptul că eram destul de 
deschis la minte m-a ajutat să înțeleg că suntem prea slabi, 
Antti și cu mine, ca să scăpăm de doamna Geneviève înainte de 
a-i cumpăra veșmintele de care avea nevoie pentru a-și practica 
din nou meseria. De aceea am spus: 

— Poate că norocul bun v-a adus chiar la locul cel mai potrivit, 
scumpă doamnă Geneviève, fiindcă mulţi ţărani au jefuit 
castelele nobililor și conților. Am văzut destui țărani îmbrăcaţi în 
mătăsuri și stofe fine, purtând pălării elegante împodobite cu 
pene rare. Se-nţelege că nimeni nu-i atât de neghiob încât să-i 
creadă prinți. Socotesc că se pot găsi, chiar și la preţuri 
modeste, veșminte pe placul dumitale, așa că vom pleca 
împreună să le căutăm, dar acum sunt obosit, iar arsurile de la 
picioare îmi provoacă dureri, așa că vreau să dorm. Poate că 
ziua de mâine ne va da sfaturi mai bune decât cea de astăzi. 

După ce a auzit aceste vorbe, ochii doamnei Geneviève au 
început să strălucească, m-a sărutat și mi-a promis că mă va 
ajuta bucuroasă să ajung până la pat, că-mi va unge rănile și 
arsurile și că mă va încălzi cu trupul ei, fiindcă nopţile primăverii 
sunt răcoroase; de aceea este mai bine în doi decât de unul 
singur. Era clar că ea înţelesese greșit vorbele mele, dar n-am 
mai avut puterea să i le tălmăcesc. Cum văduva cea milostivă a 
negustorului de mirodenii s-a opus cu strășnicie să o primească 
în patul ei pe doamna Geneviève, vestind totodată cu glas 
profetic că târfa ne va ruina pe amândoi, ne-am culcat toți trei 
în același pat, cu doamna Geneviève la mijloc. Câinele meu, 
care de cum îl văzuse pe Antti fusese tare mișcat, mai ales de 
dinţii lui puternici, s-a culcat, în semn de admiraţie, lângă 
umărul lui. Antti a adormit în aceeași clipă când a pus capul pe 
pernă. În timp ce sforăiturile lui se auzeau tot mai tare, doamna 
Geneviève și-a înfășurat braţele în jurul gâtului meu și a început 
să-mi  sărute urechile,  șoptindu-mi vorbe  duioase și 
îndemnându-mă la păcat, dar eu eram prea obosit ca să-mi ardă 
de desfătări trupești, așa că am refuzat-o și am adormit cu 
braţele ei moi înfășurate în jurul gâtului. 

În felul acesta s-a terminat pentru mine bătălia de la Pavia. 
Poate am povestit prea mult despre ea, dar n-am făcut altceva 


529 


decât să repet ceea ce mi-a povestit Antti. În orice caz, el a 
povestit cel puţin la fel de bine ca toţi istoricii, care se mai 
ceartă din cauza unor amănunte, cu excepţia istoricilor 
Confederaţiei, care doresc să păstreze tăcerea despre toată 
povestea. 


5 


Am promis că-i voi cumpăra doamnei Genevieve veșminte 
noi, fără să mă gândesc c-aș putea trage vreun folos de pe urma 
ei, iar Antti, văzându-mi mărinimia și fiind mai mult decât mine 
tatăl fiului ei, s-a oferit să ia parte la acest act de binefacere. 
Doamna Geneviève ne-a încredinţat că, de îndată ce va avea 
veșmintele, va pleca în Franţa să-și încerce norocul prin preajma 
curtenilor reginei-mame. Bânuia că nu vor fi murit toţi cavalerii 
Franței în bătălia de la Pavia. O mai fi rămas vreun nobil, a spus 
ea, care să fie mulţumitor de galant și să protejeze o femeie 
frumoasă. Dar eu, doar când rostesc cuvântul Pavia, și simt un 
soi de amăreală pe limbă, atât de scârbă mi s-a făcut să-l tot 
aud. 

Sper că-i pentru ultima oară când mai scriu ceva despre 
Pavia, așa să mă ajute Dumnezeu! 

A doua zi dimineaţa, am crezut că voi muri din cauza durerii 
cumplite de cap, iar Antti, strângându-și-l pe al lui între mâini, a 
jurat că n-are să mai bea niciodată vin și că se va mulţumi 
pentru tot restul zilelor doar cu zer și apă iartă, așa cum îl 
sfătuise bunul lui sergent. Am băut totuși niște bere ca să-mi 
limpezesc capul și m-am târât posomorât până la Ulrich Schmid. 
De la căpitanii lui am aflat că o oaste de cinci mii de ţărani se 
îndreptă spre Dunăre, la Leipheim, unde sunt multe mănăstiri și 
castele bogate. Fără nicio șovăială, m-am hotărât să merg la 
Leipheim, gândindu-mă că-i cel mai iute mijloc de a scăpa de 
doamna Geneviève, fiindcă, fără îndoială, acolo aș fi găsit, la un 
preţ bun, veșmintele și zorzoanele după care tânjea, ca biata 
femeie să se îmbrace potrivit meseriei sale și să plece unde o 
vrea. 

Ulrich Schmid a fost mulțumit de hotărârea mea și m-a rugat, 
pentru numele lui Dumnezeu, să le spun ţăranilor că mai 


530 


degrabă să se alăture grosului trupelor răsculate decât să umble 
în cete, fiindcă generalul principilor alianței din Schwaben, 
Jörgen von Truchsess se apropia în marș forțat de Baltringen, 
decapitând, spânzurând, și arzând de vii pe toţi ţăranii risipiţi 
sau în grupuri mici. El credea că dacă Jörgen von Truchsess o să 
vadă o oștire țărănească înarmată după toate regulile artei, o să 
se sperie și o să vrea să le negocieze cererile. 

Voiam să ajung cât mai degrabă la Leipheim, dar de doamna 
Geneviève n-am scăpat, fiindcă dorea să-și aleagă singură 
veșmintele, nu să lase în seama unor bărbaţi nepricepuţi un 
lucru așa de important. Așa că a trebuit să o urc pe un cal și s-o 
iau cu noi. Antti n-avea cal, dar văzând el în faţa cârciumii un cal 
înșeuat, cu frâiele priponite de-o piatră, și-a făcut cruce și i-a 
multumit lui Dumnezeu pentru dar, spunând că nimeni nu l-ar 
învinui de hoţie, fiindcă acum bunurile tuturor credincioșilor sunt 
proprietate comună, după cum afirmă toţi ţăranii răsculați. 

Am plecat toţi trei călare spre Leipheim pe o ploaie călduţă de 
primăvară. Câmpurile erau pline de flori, aerul era proaspăt și 
parfumat de teii care înfloriseră, chiar dacă nu era decât 
începutul lunii aprilie. Eu și Antti ne-am amintit cu nostalgie de 
meleagurile natale, unde, în această perioadă a anului, marea și 
râul sunt îngheţate, iar casele cenușii aproape acoperite de 
zăpadă. Antti mi-a spus că întâlnise un locotenent danez, 
angajat în armata împăratului, care odinioară fusese în slujba 
regelui Cristian. Acest ofițer îi povestise că suveranul nostru își 
pierduse de mult coroana și regatul după războiul cu unchiul lui, 
ducele Holstein, apoi fugise în Olanda, cerând protecţie socrului 
său, împăratul. 

Într-un moment de slăbiciune, nobilii Suediei îl aleseseră rege 
pe seniorul Gustav din familia Vasa, cel care îi încurajase pe 
suedezi și pe finlandezi să se ridice împotriva suveranului 
legitim. Dar acest rege Gustav se arătase neașteptat de 
inflexibil față de seniorii Suediei, fiindcă era un om iute la mânie 
și ferm. Regele Cristian îi făcuse cel mai mare serviciu cu 
putinţă când îi decapitase pe toţi acei nobili care ar fi putut să-i 
împiedice ascensiunea, iar el însuși, în timpul ultimei bătălii de 
pe pământurile Suediei, prevăzător, desăvârșise această treabă 
începută de Cristian, trimițându-i pe cei mai buni și mai 
pretențioși comandanţi - ce dobândiseră o prea mare reputaţie 


531 


în vremea revoltei împotriva danezilor - să ia cu asalt fortăreața 
Kalmar, unde toţi aveau să moară. 

Ofiţerul danez numise revolta suedezilor și finlandezilor 
împotriva danezilor război de eliberare. După ce regele Cristian 
își pierduse coroana, foarte supărat că nu se mai putea bucura 
de privilegiile asupra Finlandei pe care i le acordase regele 
Cristian, amiralul Norby pusese stăpânire pe Gotlan și se 
îndeletnicise în continuare cu jefuirea nepărtinitoare, fără să 
țină seamă cine al cui dușman, este. Apoi, când se săturase de 
piraterie, domnul amiral Severin Norby navigase la Narva cu 
corăbiile pline de comori și se pusese în slujba țarului Moscovei, 
cerându-i ajutorul ca se recapete Finlanda, pe care o credea 
proprietatea lui de drept. Despre el, multe nu s-au mai auzit, 
fiindcă mulţi au plecat la Moscova, dar de acolo nimeni nu s-a 
întors vreodată. 

După ce am aflat toate astea, am înțeles că nu mă mai 
puteam întoarce acasă, cât despre amiralul Norby, pe care îl 
privisem cu oarecare simpatie până atunci, l-am trecut printre 
personajele malefice ale acestei lumi. Niciodată nu-mi 
imaginasem că el ar fi putut fi atât de crud faţă de Finlanda 
încât să-l întărâte pe ţarul Rusiei să o lovească, așa cum o mai 
făcuse un alt ţar pe vremea când eu nici nu mă născusem. M- 
am rugat la Dumnezeu împreună cu Antti să ferească ţara în 
care ne-am născut de mânia rușilor schismatici, iar pe 
intrigantul amiral să-l lovească dezonoarea, chiar dacă noi doi 
urma să rămânem toată viaţa niște pribegi fără ţară. Am plâns 
împreună și ne-am rugat, dar pe când ne rugam, Antti și-a 
amintit deodată că uitase să-mi spună că regele Gustav se 
convertise la credinţa lui Luther, fiindcă-i plăcuseră mult ideile 
unui oarecare evanghelist ajuns din Germania la Stockholm, 
care predicase despre despuierea bisericilor și mănăstirilor de 
podoabe și de comori, precum și despre trecerea acestor bogății 
în tezaurul regal. 

Am călătorit noi astfel călare și doamna Geneviève ne-a 
povestit multe istorii picante de la curtea regelui Franţei. Numai 
că din istorioarele ei nu prea aveai ce învățături să tragi, 
dimpotrivă, te îmbiau la desfrâu, iar când am ajuns în micuțul 
oraș Leipheim, care se afla pe o colină, încă nu le isprăvise de 
povestit pe toate, în oraș și împrejurul orașului, unde ţăranii își 


532 


așezaseră tabăra, domneau confuzia obișnuită, dezmăţul și 
beţia. Piaţa orașului era însuflețită de negoţ. Se vindea orice, 
dar lucrurile cele mai bune le aveau negustorii evrei, care 
veniseră la Leipheim ca muștele atrase de bălegar. După ce 
cumpăraseră pe mai nimic toate lucrurile de valoare de la 
țăranii care jefuiseră castele și mănăstiri, le vindeau la preţuri 
exorbitante. Am plecat din piaţă să căutăm locul unde se 
stabiliseră comandanții răsculaților. Țărani erau peste tot, și-n 
staulele pentru oi și capre, și-n grajdurile de vite, și-n cârciumi. 
Toţi ne îmbiau să cumpărăm diferite obiecte furate și nimeni nu 
știa cine-i comandantul. Într-un sfârșit am dat peste o 
căpetenie, sau cel puţin așa mi-a lăsat impresia, fiindcă era mai 
bun de gură decât ceilalţi. l-am transmis eu mesajul lui Ulrich 
Schmid, sfătuindu-l să se întoarcă la Baltringen cu toți oamenii 
și să-i prezinte pașnic generalului principilor din Schwaben 
doleanțele ţăranilor, fiindcă acesta, furios, măcelărise destui 
ţărani care se abătuseră de la lege, dar acest bărbat, orbit de 
aparenta lor forţă și de succesele de până atunci, mi-a spus că 
nu are încredere nici în generali, nici în negocieri, dar mai ales 
nu are încredere în Ulrich Schmid, care se poartă ca o babă 
sperioasă. 

In timp ce discutasem cu presupusul comandant al ţăranilor, 
care era de fapt căpitan al stegarilor, doamna Geneviève nu 
stătuse degeaba. Găsise un cufăr cu tot soiul de veșminte din 
mătase și velur, cape garnisite cu blănuri rare, dantele, pălării și 
pene. În cufăr mai erau: o oglindă venețiană cu ramă de argint, 
piepteni, podoabe, broșe, uleiuri parfumate, farduri, pensule și 
pense. Era limpede că toate acele lucruri aparținuseră unei 
nobile. După ce a încercat să-l ademenească pe Antti - care, 
insensibil la suferinţele târfelor, a respins-o destul de grosolan -, 
și-a înfășurat mâinile în jurul gâtului meu, m-a sărutat pe gură și 
m-a implorat să-i cumpăr acel cufăr. Cufărul conţinea, m-a 
asigurat ea, absolut toate lucrurile de care avea nevoie și mi-a 
mai spus bosumflată că, după ce se va găti și dichisi pe 
îndelete, nici nu o voi mai recunoaște. În orice caz, a folosit 
toate mijloacele prin care o femeie ușoară din Franţa își pune în 
evidenţă farmecul și drăgălășenia, în lumina pură a acelui 
crepuscul de primăvară ce făcea să se vadă și mai verzi decât 
erau în realitate văile și colinele din jur, iar eu, amintindu-mi de 


533 


zilele tinereţii, m-am muiat și l-am întrebat pe căpitanul grupei 
de stegari ai țăranilor la ce preţ îl vinde. 

Acesta și-a ridicat brațele spre cer l-a implorat pe Dumnezeu 
să-i fie martor, apoi a jurat că niciodată nu va vinde aceste 
neasemuite veșminte și podoabe - trofee de război pe care voia 
să i le dăruiască femeii sale și pentru care chiar și evreii îi 
oferiseră cinci sute de guldeni - la un preţ mai mic de o mie de 
guldeni. Am înţeles prea bine că ţăranul voia cu orice preţ să-și 
vândă marfa, dar doamna Genevieve m-a implorat să dau 
degrabă o mie de guldeni, fiindcă îi era teamă ca ţăranul să nu 
se răzgândească, și a spus că doar o fustă din velur costă pe 
puţin o sută de guldeni. Vorbele ei m-au înspăimântat și i-am 
spus: 

— E oare cu putinţă ca o femeie să se îmbrace la prețul cu 
care poţi cumpăra o casă și o turmă de oi? Dacă-i așa, înseamnă 
că s-au schimbat rânduielile lumii. Ascultă, femeie, eu nu sunt 
nici prinţ, nici cardinal, ca să arunc o mie de guldeni pe fleacuri. 
Mă gândisem să-ţi dăruiesc douăzeci de guldeni, care-i o sumă 
foarte mare. Oricare femeie chibzuită își poate cumpăra 
veșminte frumoase și destule podoabe din banii ăștia. lar Antti, 
care-i tatăl băiatului nostru, este de aceeași părere. 

Dar doamna Geneviève a început să plângă și să zbiere că 
dacă ar fi știut că suntem atât de zgârciţi, nu ar fi pornit la drum 
cu noi, că Dumnezeu îi pedepsește pe zgârciţi și că mai degrabă 
te poţi aștepta de la unul care paște gâștele să plătească o 
nimica toată decât de la noi. l-am propus până la urmă șaizeci 
de guldeni ţăranului căpitan de stegari, dar el a închis brusc 
capacul cufărului și a spus că nu mai vrea să audă nimic despre 
această afacere. 

În tot acest timp, Antti contempla pierdut dealurile și valea 
Dunării. Fluviul dăduse afară din matcă, inundând cele mai 
multe drumuri. 

— Ascultă, Mikael, mi-a spus el la un moment dat, mi se pare 
că văd cavaleri care se apropie în galop de oraș. Poartă armuri 
și lănci, am impresia că este armata principilor, prea arată a fi 
bine hrăniţi caii. 

Stăpânul cufărului s-a întors să-și sufle nasul prinzându-l între 
degete, apoi a spus: 


534 


— Noi suntem foarte mulţi. Eu nici nu-mi cunosc toţi oamenii. 
Cei de pe drum trebuie să fie țărani de pe partea cealaltă a 
Dunării, care vin să ni se alăture. 

Ne-am uitat toți înspre vale și am văzut câţiva cavaleri care 
au lansat lăncile asupra unor ţărani cu care încărcate de saci cu 
cereale, apoi cum aceștia au căzut și au fost călcaţi de copitele 
cailor. Ni s-a părut că am auzit și ţipete, apoi am văzut un car ce 
s-a răsturnat. De la distanța la care eram, prin perdeaua de 
ceață, întâmplarea ni s-a părut tuturor ireală și nimeni nu a mai 
fost sigur dacă a văzut ceva sau dacă s-a înșelat. 

Dar Antti ne-a anunţat că un alt pluton de cavalerie se 
apropie de oraș pe un alt drum. 

— Nu vreau să mă laud, a spus Antti, dar eu am o oarecare 
experiență de război. Nu cred că mă înșel dacă spun că aceste 
două plutoane de cavalerie sunt patrulele de recunoaștere ale 
seniorului von Truchsess, iar grosul trupelor nu poate fi departe 
de aici. Este obiceiul acestui von Truchsess să se încumete la 
astfel de atacuri prin surprindere. Cred c-ar fi timpul să se dea 
alarma. 

Căpitanul stegarilor a râs cu poftă și i-a spus lui Antti că vede 
stafii ziua în amiaza mare. Dar abia a sfârșit de rostit aceste 
vorbe, că au și început să bată clopotele bisericilor și din toate 
părţile, asemenea albinelor când vine vremea roitului, 
împiedicându-se în lănci, ţăranii au început să alerge spre vârful 
dealului. După ce au făcut un popas pentru a cerceta locul, cele 
două plutoane de cavalerie de pe cele două drumuri, s-au întors 
în direcția de unde veniseră și au dispărut în galop. 

Apoi au început să dea alarma tobele din vârful dealului 
nostru și oamenii, pe jumătate adormiţi, să iasă din toate 
părţile, din case, magazii și staule, frecându-se la ochi. Deși se 
îngălbenise la față, căpitanul stegarilor ne-a spus pe un ton 
aproape firesc: 

— Dacă aceștia sunt, într-adevăr, călăreţii principilor, nu sunt 
ei prea mulţi, așa că poate ne ajută Dumnezeu să-i învingem. 
Dar cel mai prudent este totuși să ne fortificăm poziţia aici, pe 
deal. Sfătuiţi-ne, domnilor ofiţeri - după cum am înţeles, ați 
trecut prin războaie - ce este mai bine să facem, fiindcă de la 
strămoși noi altceva nu știm decât să ridicăm baricade din 
căruțe împrejurul nostru. 


535 


Deja se auzeau sulițașii care înaintau în marș de-a lungul 
ambelor văi, în formaţie regulată, flancată de trupele de 
cavalerie. Căpetenia ţăranilor și-a făcut în grabă semnul crucii și 
mi-a spus prietenos: 

— N-aţi spus șaizeci de guldeni, nobile cavaler? Mai adăugaţi 
zece și cufărul este al vostru. 

Doamna Geneviève, care nu se neliniștise din pricina pădurii 
de sulițe și a cavaleriei ce se apropia de oraș, a ţopăit fericită ca 
un copil și m-a implorat să-i cumpăr cufărul, dar Antti m-a 
apucat de braţ și mi-a spus: 

— Lasă dracului tocmeala, Mikael, nu-i acuma timpul potrivit 
pentru asta. Fiecare zi cu grijile ei, iar astăzi am impresia c-am 
nimerit într-un viespar. Chiar dacă nu se poate compara cu 
marchizul de Pescara, von Truchsess s-ar părea că este un bun 
strateg și pot pune prinsoare că ne va încercui în acest cot al 
Dunării mai înainte de-a apuca să curgă jumătate din conţinutul 
unei nisiparniţe. Dar văd că au început să apară și atelajele de 
boi care trag culevrinele. Nu cred că-i locul meu aici, fiindcă 
sunt un străin și n-am a face nici cu unii, nici cu alţii, așa că, 
Mikael, să încălecăm degrabă pe cai și să ne vedem de drumul 
nostru, poate că avem norocul să scăpăm cu viaţă. 

Țăranii și-au adus carele, le-au rânduit în cerc și le-au legat 
unul de altul cu funii, apoi au ridicat întărituri de pământ și și-au 
așezat cele două tunuri mici de care dispuneau. Atunci am văzut 
eu că erau și câţiva bărbaţi înarmaţi cu archebuze. l-am spus lui 
Antti: 

— N-ai decât să pleci, dacă așa îţi este voia. Am o archebuză, 
iar locul meu este aici, printre acești viteji apărători ai justiţiei 
divine. Poate că vor fi păcătuit ei jefuind, dar nu mă îndoiesc că 
Dumnezeu îi va ierta, pentru că intenţiile lor sunt bune. Vor fi ei 
principii mai bine înarmaţi, dar numărul țăranilor este mult mai 
mare decât al lor, de aceea cred că vom învinge, iar poziţia 
noastră, pe acest vârf de deal, este mai bună. 

Cât despre doamna Geneviève, ea a spus că nu se va mișca 
din locul acela fără cufăr, chiar și de-ar fi să moară. Și ca să o 
dovedească, s-a aruncat peste cufăr, încleștându-și mâinile de 
mânere și, fiindcă tot ar fi fost în zadar, Antti nici măcar nu a 
încercat să o smulgă de acolo. După ce a tras cu ochiul spre 
vale, unde compania de sulițași se alinia în grupe mici care 


536 


încercuiau dealul, proprietarul cufărului a spus că vanitatea 
acestei lumi îi este indiferentă, cuvântul lui Dumnezeu fiind 
singura lui bogăţie, așa că se mulțumește cu treizeci de guldeni. 
Uimit de preţul avantajos și hărțuit de doamna Geneviève, am 
început să număr banii, fără să mai fi avut timp să aleg 
monedele perfecte de cele cu greutate ilegală. 

In timpul acesta a apărut un preot călare pe un măgar, care i- 
a binecuvântat pe ţărani și le-a spus să aibă încredere în 
Dumnezeu. lar Antti mi-a spus: 

— În numele prieteniei noastre, Mikael, te rog, vino cu mine. 
Chiar dacă sunt eu un om nătâng și dintr-o bucată, am 
experiența războiului și știu că acum este ultima clipă în care ne 
mai putem salva, de vom goni călare până la Dunăre și vom 
trece pe partea cealaltă cu o luntre. Am să car și cufărul 
nebunei, dar trebuie să plecăm acum, altfel vom crăpa toţi trei 
aici. 

Dar eu, în ciuda atâtor necazuri prin care trecusem, mai 
credeam în victoria binelui asupra răului, iar această convingere 
mă făcea surd la vocea raţiunii. Poate că povestea cu petarda 
mă făcuse să-mi pierd minţile, și-apoi, nu trebuie uitat că 
niciodată până atunci nu văzusem vreo înfruntare în care ţăranii 
să fi fost învinși. 

— Fugi! i-am spus eu pe un ton disprețuitor. Treci Dunărea și 
pune-te la adăpost! Voi veni să te caut după ce vom învinge. 
Dar de-acum încolo, dă-mi voie să mă îndoiesc de vitejia ta. 

Antti a privit în jur, și-a făcut cruce și, abia putând articula 
cuvintele, a spus: 

— Prea târziu! Am pierdut vremea. Se-nțelege că voi rămâne 
cu tine, Mikael, de-aceea am venit eu într-un suflet din Italia. 
Speram totuși să te feresc de asemenea rătăciri ale minții, 
fiindcă tu ești un exaltat, dar de această nenorocire n-am putut 
să te feresc. 

Adevărul este că nu mai era timp de discuţii. Căpitani, 
locotenenţi și sergenţi, care-și puseseră pene de cocoș la 
pălărie, pentru a se deosebi de ceilalți ţărani, alergau în toate 
părţile ca niște găini nebune, ordonându-și oamenii pe poziţie 
de luptă. Erau vreo treizeci de archebuzieri, cărora m-am 
alăturat când cavaleria și-a făcut apariţia pe deal. Am pus 
suportul armei cu inima tremurând ca o frunză, am amorsat, am 


537 


încărcat și am tras. Când au văzut cavalerii că deschidem focul, 
au bătut în retragere și au așteptat ca pedestrașii să înconjoare 
tot dealul. Protejaţi de artileriști, sulițașii s-au apropiat cu pași 
scurți și hotărâți. 

În câteva clipe, focul inamic a răsturnat toate carele. Când 
primul rând de sulițași a ajuns în dreptul palisadei, Antti mi-a 
spus să trag în grupul cel mai compact de asediatori, 
pregătindu-se să-i atace pe sulițași cu spada lui pentru două 
mâini. Dar totul era zadarnic. Când s-au văzut faţă-n faţă cu 
cruzii lăncieri, ţăranii au început să se îndoiască de justiția 
divină și, cum nimeni nu-i împingea înainte, au întors spatele 
dușmanilor și au luat-o la fugă spre oraș, făcându-și loc printre 
două coloane de sulițași. Văzând această dezordine, pe Antti l-a 
pufnit râsul. 

— Sper că acum mă crezi, Mikael, a răcnit el. Vino, e timpul s- 
o ștergem de-aici. 

N-am așteptat să-mi mai spună o dată și am alergat cât ne-au 
ținut picioarele, Antti deschizând drumul cu spada pentru două 
mâini, iar eu ajutându-l cu culasa archebuzei. Caii noștri 
dispăruseră, iar doamna Geneviève își frângea mâinile și urla, 
implorându-ne să-i salvăm cufărul. După ce i-a tras un dos de 
palmă peste gură, Antti a apucat-o de mână și a tras-o după el. 
Ne-am amestecat apoi cu fugarii, străduindu-ne tot timpul să nu 
ne pierdem unul de altul. Eu m-am ţinut de centura lui Antti, iar 
el a târât-o, când de-un braţ, când de păr, pe doamna 
Geneviève, care refuza în continuare să meargă. Trecând peste 
cadavre, prin mulţimea de ţărani îngroziţi și ferindu-ne de 
sulițașii și de lăncierii care loveau fără cruţare, am ajuns în oraș. 
Vreo două mii de ţărani au pierit atunci pe colină doar în câteva 
clipe, în scurtul timp cât apuci să rostești un Ave Maria. 

Ne începusem goana printre ultimii, dar la porţile orașului am 
fost primii. De pe ziduri se trăgea în mulţime și Antti n-a stat 
deloc să mai chibzuiască și a continuat fuga străbătând orașul 
până la poarta care se deschidea spre fluviu. Ajunși la malul 
Dunării, ne-am oprit să ne tragem sufletul și am cercetat din 
priviri apa verde a fluviului, umflată și învolburată. Intrând în 
panică, ţăranii care alergaseră în spatele nostru se aruncau în 
apă, fiind înghiţiţi imediat de vârtejuri. Li se vedeau doar câteva 


538 


clipe capetele și brațele lovind apa cu disperare, după care erau 
duși de curent și trași spre adâncuri. 

Cercetând malul, Antti a văzut ceva mai în aval câţiva oameni 
care împingeau spre apă o barcă eșuată pe mal. Am alergat 
înspre ei, strigându-le să ne aștepte și pe noi, dar nu ne-au luat 
în seamă și, când au ajuns la apă, s-au aruncat în barcă. Insă 
aceasta, poticnindu-se în mâl, nu mai putea fi mișcată. Antti a 
intrat atunci în apă și, apucând barca de etambou, a tras-o la 
mal cu tot cu călători, după care, destul de binevoitor, le-a 
propus acestora să ne vândă nouă barca. Drept răspuns, nu a 
primit decât o lovitură rapidă de pumnal, care i-a făcut, din 
fericire, doar o tăietură pe mână. Apoi, în continuare calm, Antti 
le-a spus că, dacă ei preferă violenţa bunei înțelegeri, nu și-au 
ales tocmai omul potrivit, și, fără să mai piardă timpul cu vorba, 
l-a împins în apă cu latul spadei pe cel care îl atacase, apoi a 
ridicat barca în aer până la nivelul umerilor, răsturnându-i pe 
ceilalți în apă. Ultimul, un bărbat micut de statură, l-a implorat 
pe Antti să-l cruţe și să-l ia cu noi în barcă pentru a ajunge pe 
cealaltă parte a râului, explicându-i că el este un om străin de 
acest oraș și pașnic, care n-a pus în viața lui mâna pe o armă. 

Era o barcă pentru patru oameni și Antti i-a spus străinului să 
vină cu noi, mai cu seamă că-i plăcuse mult felul în care acesta i 
se adresase. Apoi, apucând-o pe doamna Geneviève de păr, a 
trântit-o în barcă, fără să ia în seamă mulţimea de vorbe pe care 
această femeie îndărătnică le spunea, împotrivindu-se să-și 
pună viaţa în pericol și să treacă Dunărea pe o asemenea coajă 
de nucă. Eu m-am ghemuit pe fundul bărcii cu archebuza, iar 
străinul s-a așezat ca să tragă la rame. 

Era de altfel și timpul, fiindcă mulți ţărani abia ajunși la malul 
Dunării, încercau de-acum să se agaţe de barca noastră. Fără 
îndurare, Antti i-a lovit peste mâini cu spada. Apoi a împins 
barca spre larg și s-a urcat și el, iar micuțul necunoscut a 
început să tragă energic la rame, ajutat de Antti, care folosea 
cârma pe post de ramă. De vreo două ori era cât pe ce ca barca 
să fie antrenată în vâltoare, dar de fiecare dată a reușit să 
scape, iar în tot acest timp eu eram cu sufletul la gură. 

Întunecat la faţă și privind în gol, la un moment dat, Antti a 
spus: 


539 


— Poate că Dumnezeu mă va ierta vreodată pentru cruzimea 
de care am dat dovadă acolo, pe mal, retezând mâinile și 
degetele acelor oameni nevinovaţi, dar barca nu poate duce mai 
mult de patru oameni. Nu-i oare mai bine dacă reușesc patru să 
scape cu viaţă decât dacă toată lumea se îneacă? 

Bărbatul micuţ de la rame a spus că vorbele lui Antti sunt cea 
mai bună dovadă că în el se află adevărata credință. Și a mai 
spus: 

— Se-nţelege că-i mai bine să scape patru oameni decât să se 
înece toți, dar eu cred că acești ţărani din Schwaben au fost 
străpunși de sulițe și de săbii pentru falsa lor credinţă și pentru 
drumul greșit pe care l-au ales. lar dacă noi am scăpat, este o 
dovadă că suntem aleșii lui Dumnezeu. 

Prăpădita noastră ambarcaţiune a început să ia apoi apă din 
toate părţile, însă am ajuns cu bine la mal, uzi până la brâu, ce-i 
drept, dar teferi. Când am coborât din nou pe pământ, am simţit 
așa, deodată, o dorinţă aprigă de răzbunare. Reușisem să 
păstrez uscată pulberea pe care o mai aveam și, în ciuda 
protestelor lui Antti, ne-am întors, de-a lungul țărmului, până-n 
dreptul porţii ce dădea la Dunăre, alăturându-ne grupului de 
țărani ce priveau îngroziţi la cadavrele celor înecați și la baia de 
sânge ce tocmai începuse pe malul celălalt. 

Sulițași și soldaţi în armuri încercuiseră câteva mii de ţărani 
și-i masacrau. Ceva mai în urmă, era un general cu armură 
sclipitoare, călare pe un cal negru. După panaș și după steagul 
fluturat de vânt în faţa lui, am înţeles că acesta era vestitul 
Jörgen von Truchsess. Își ridicase viziera, de aceea i se puteau 
vedea destul de bine barba ondulată, precum și faţa smeadă și 
descărnată, în timp ce privea mulțumit la măcelul pe care 
oamenii lui îl împlineau cu pricepere. În acest timp, cavalerii din 
suita lui se agitau, cerându-i probabil - m-am gândit eu - să 
pună capăt acelui masacru, pentru că ţăranii, orice s-ar zice, nu 
cresc în copaci de azi pe mâine, și cineva tot trebuie să cultive 
pământurile. 

De aceea, probabil, a pus gorniștii să sune încetarea, 
ordonând totodată magistratului său să judece și să pronunţe 
pedepsele conform legii. Apoi a apărut și călăul, care și-a pus 
butucul la vedere, iar eu, în acel moment nu am mai putut 
suporta, am pus suportul archebuzei pe pământ și am amorsat 


540 


arma, neţinând seama de protestele celor dimprejur, care au 
luat-o la goană de teamă, nici de sfaturile lui Antti, care mă 
sfătuia să mă abţin, din pricina urmărilor pe care le-ar fi avut, ca 
atunci când te apuci să răscolești un cuib de viespi. Dar eu nu l- 
am ascultat și am turnat pulberea, am aprins fitilul, l-am prins la 
detentă, am ochit și am tras. Dar nu l-am lovit pe von 
Truchsess! Archebuza a pocnit, a pârâit și s-a rupt în două, 
fiindcă înăuntrul ei intrase apă, și a fost mare noroc că nimeni 
din preajma mea nu a fost rănit. Doar mie mi-a intrat praf de 
pușcă în ochi. 

Văzând toate acestea, bărbatul cel mic de statură a început 
din nou să profețească și a spus că ceea ce se întâmplă acum 
este consecința faptului că ţăranii sunt însuflețiţi de o credinţă 
greșită. Jörgen von Truchsess, chiar dacă era un bărbat crud, 
fusese trimis de Dumnezeu, a spus el, ca să împlinească o 
răzbunare pentru încălcarea dreptei credințe, iar faptul că 
archebuza mea a explodat este pentru că Dumnezeu nu a vrut 
să fie omorât cel pe care El l-a ales pentru a-i împlini voia. 

— Există o limită până la care nebunilor le este permis să se 
bucure și să se veselească, a rostit el profetic. Această limită a 
fost atinsă, de aceea Dumnezeu își revarsă cupa răzbunării 
peste acești nelegiuiţi, ca să-i separe pe cei drepţi de cei 
păcătoși, și o mie de ani de nouă rânduială vor începe pe 
pământ, iar pe câmpiile lui Dumnezeu vor crește doar grâne 
curate. 

Intr-o oarecare măsură vorbele lui m-au impresionat, mai cu 
seamă că din frumoasa mea archebuză se alesese praful. L-am 
întrebat cine este și pe ce se bazează când afirmă că ţăranii din 
Schwaben împărtășesc o credinţă falsă, când este bine știut că 
ei cred în învățăturile lui Luther și luptă pentru împlinirea 
justiției lui Dumnezeu pe pământ, precum și pentru respectarea 
celor douăsprezece articole. El mi-a răspuns că este cel mai umil 
și cel mai de pe urmă om de pe pământ, că-l cheamă Jakob și 
este, de meserie, croitor în orașul Mühlhausen din Turingia. 
Maestrul și învățătorul lui, a spus el, îl trimisese cu un mesaj 
pentru ţăranii răsculați, prin care îi încuraja, sfătuindu-i să se 
liniștească și să se supună seniorilor lor și totodată să se alăture 
congregației A/eșii Domnului. Ar fi vrut să meargă și în alte 
locuri, dar după ce a văzut că ţăranii au râs de el și au scuipat 


541 


pe scrisoarea maestrului lui, i-a pierit tot cheful și, poftim, acum 
ei își primesc răsplata, fiindcă nimeni nu scapă de pedeapsă 
dacă-și bate joc de Dumnezeu. 

Și acest lucru, n-aveai ce zice, era adevărat, fiindcă de 
pedeapsă era vorba, iar în faţa călăului fuseseră aduși 
comandanții răzvrătiţilor împreună cu un preot călare pe un 
măgar. Apoi capetele celor cinci comandanţi, precum și cel al 
preotului, s-au rostogolit până-n faţa copitelor calului negru, iar 
croitorașul Jakob s-a bucurat că Dumnezeu i-a pedepsit pe 
aceștia pentru slăbiciunea de a se fi condus după o credinţă 
falsă. 

— Luther nu este nicidecum profetul lui Dumnezeu, a spus el. 
Luther este un lup în blană de oaie. Un adevărat profet este 
maestrul meu, care, asemenea Sfântului loan, a venit din deșert 
să întemeieze congregația A/eșii Domnului și să răspândească 
doctrina celor o mie de ani. Dar eu nu mai am ce face aici și mi- 
e teamă că soldații au de gând să treacă Dunărea până la noi. 

Avea dreptate și am plecat îndată de acolo conduși de el. 
Fiecare pas ne depărta de Baltringen, unde eu îl lăsasem pe 
Rael în grija văduvei negustorului de mirodenii. Dar Baltringen 
era departe, iar între noi și acest oraș mai erau Dunărea și 
armata seniorului von Truchsess. Nu-i puteam fi de niciun folos 
lui Ulrich Schmid, care, de altfel, urma să fie decapitat peste o 
săptămână. Dar acest lucru aveam să-l aflu mult mai târziu, 
când toată armata ţăranilor se împrăștiase, iar cei care nu 
fuseseră omorâţi se întorseseră la casele lor și mai nenorociţi 
decât înainte. 

Am mers în urma croitorașului pe promontorii îmbibate de 
apă, printre tufe și copaci, pentru a ne feri de întâlnirile 
nedorite. Doamna Geneviève a plâns și ne-a învinuit tot timpul 
că nu am avut grijă de cufărul ei, numindu-ne netrebnici și 
fricoși și afirmând că acum este și mai săracă decât înainte. 

Dar multele presimţiri, ciudata noastră salvare din acel infern 
posibil și chiar explozia archebuzei mele m-au aruncat într-un 
abis de gânduri, fiindcă mă îndoiam că în spatele întâmplărilor 
acelei zile s-ar fi ascuns intenţiile lui Dumnezeu. De aceea am 
vrut să știu mai multe despre credinţa croitorului, iar el, cu 
bunăvoință, a povestit tot drumul. Printre multe altele, el a spus: 


542 


— Maestrul meu este Thomas Miuntzer, care în acest moment 
se ocupă de crearea unei congregaţii a celor aleși la 
Mühlhausen. El a mai creat asemenea congregaţii în multe alte 
ținuturi, precum și în Confederație, dar acolo a fost persecutat 
cu cruzime din cauza credinței sale și expulzat. El are doar 
treizeci și cinci de ani, a studiat la multe universităţi, cunoaște 
greaca și ebraica, iar Biblia o știe pe de rost. La vremea sa, a 
fost considerat cel mai strălucit student din toată Germania. Dar 
Dumnezeu îl împinge să umble prin lume, de aceea nu poate să 
rămână prea multă vreme în același loc. A fost maestru, 
predicator și confesor în numeroase mănăstiri, până când 
cuvântul Domnului, rostit de un ţțesător ignorant, dar 
binecuvântat de graţia divină, l-a mișcat și de atunci a devenit 
el slujitorul lui Dumnezeu și mesagerul Evangheliei Crucii. 

Profitând de un moment când Jakob croitorul și-a întrerupt 
discursul ca să-și tragă răsuflarea, i-am spus că și Luther 
afirmase că ar fi mesagerul crucii. 

— Luther a ales calea cea ușoară, mi-a răspuns el. Singură 
credinţa ne va permite să ne bucurăm alături de cei aleși. Omul 
trebuie să poarte crucea pe care Dumnezeu i-a pus-o pe umeri, 
să o poarte până când inima și sufletul lui se vor umple de 
umilință și se vor goli de trufie și de vanitate. Abia atunci 
Dumnezeu îl va pătrunde de Sfântul Duh și va vorbi prin gura 
sa. Dar acest lucru nu i se poate întâmpla decât omului al cărui 
drum nu este ușor, iar cei aleși sunt puţini. Eu înţeleg salvarea 
noastră de astăzi ca pe o minune dumnezeiască, ca pe un semn 
al cerului, și cred că voi doi sunteţi unii dintre aleşii lui 
Dumnezeu, de aceea vă conjur să veniţi cu mine la Muhlhausen, 
și să deveniți discipolii maestrului meu. Mi-e teamă să 
călătoresc singur prin această ţară tulburată, iar voi amândoi 
sunteţi mult mai voinici decât mine, de aceea nici nu mă 
îndoiesc că Dumnezeu a fost acela care v-a ales, ca să-mi fie 
drumul ușor. 

La căderea serii, Antti a apreciat că ne-am depărtat destul de 
mult de Leipheim, pentru a ne simţi în siguranţă. Apoi am intrat 
până-n inima unei păduri și ne-am trântit pe jos, morţi de 
oboseală. Antti mai avea o bucată de pâine în desaga sa, iar 
croitorul Jakob niște brânză în traista lui de cerșetor. El a 
precizat că niciodată nu cerșise pentru el însuși, ci doar pentru a 


543 


ajuta cauzei maestrului său. Am mâncat fiecare câte o bucăţică 
de brânză și de pâine, după care am aprins un foc de vreascuri 
să ne mai uscăm hainele ude de pe noi, iar croitorului au dat să- 
i iasă ochii din orbite când a văzut că doamna Genevieve s-a 
dezbrăcat să-și usuce lângă foc veșmintele și a rămas în pielea 
goală. A cotrobăit prin traistă și a scos de acolo scrisorile lui 
Thomas Muntzer către credincioșii din Turingia, apoi a început 
să citească cu voce tare: 

— Până când veţi dormi? Până când vă veţi răzvrăti împotriva 
Dumnezeului vostru? Până când veţi crede că El v-a abandonat? 
Adevăr vă grăiesc vouă: dacă nu veți suferi pentru Dumnezeu, 
martirii Satanei veţi ajunge! Nu deschideţi urechile la toate 
învăţăturile mincinoase și la vorbele răufăcătorilor lipsiţi de 
Dumnezeu! Luptaţi pentru războiul sfânt al lui Dumnezeu, a 
venit vremea! 

Dar eram atât de obosit, iar Antti sforăia de-acum, încât abia 
puteam să-l urmăresc, deși tare mă interesa ce citea. A doua zi 
dimineața ne-am întrebat încotro să mergem, fiindcă nu era 
chiar timpul potrivit de vagabondat la voia întâmplării. Antti ar fi 
vrut să mergem în Franţa, dar doamna Geneviève nici în ruptul 
capului n-a vrut să audă de așa ceva, până nu-și va fi găsit 
veșminte și podoabe. De altfel, ar fi vrut să ne întoarcem la 
Leipheim, în speranța că și-ar putea recupera cufărul. Până la 
urmă, am hotărât să-l însoţim pe Jakob croitorul până la 
Mühlhausen. 

Ne-am continuat drumul ca fiii lui Israel în deșert, călăuzindu- 
ne ziua după norii de fum, iar noaptea după flăcările castelelor 
incendiate. Ne-am îmbuibat cu atât de multă carne grasă de 
oaie în Turingia, pe la hanurile pe care le-am întâlnit în drum, 
de-am crezut atunci că până la sfârșitul zilelor nu mă voi mai 
atinge de carnea de oaie. Până la urmă, i-am găsit și veșminte 
destul de elegante doamnei Geneviève, așa că atunci când am 
intrat în Mühlhausen, după două săptămâni de drum, nu mai 
avea nimic din femeia tăvălită de toți soldații, ci părea o 
adevărată doamnă. 

Însă doamna Geneviève n-a fost deloc mulțumită și ne-a 
mustrat mereu că suntem lipsiţi de caracter. Arțăgoasă și 
nerecunoscătoare, în ciuda a tot ceea ce făcusem noi pentru ea, 
a fost atât de nesuferită tot drumul, încât am ajuns să mă întreb 


544 


dacă n-am fost cumva nebun la Paris, când o dorisem atât de 
mult pe această femeie cu picioarele murdare și părul nespălat, 
care trăncănea ca o moară hodorogită. Tot auzind-o bolborosind 
că ea este mama fiului nostru, croitorul Jakob ne-a spus 
compătimitor că, după părerea lui, va trebui să cărăm crucea pe 
care această muiere ne-a pus-o-n spinare până ce va crăpa 
inima-n noi, așa că cel mai înţelept ar fi să ne punem în slujba 
lui Dumnezeu sub flamura lui Thomas Muntzer, imediat ce vom 
ajunge la Muhlhausen, altfel nu vom scăpa de ea niciodată. 

Dar pentru a povesti despre Thomas Muntzer și despre 
flamura lui, trebuie să încep o altă carte. 


545 


Cartea a opta 


Flamura în culori de curcubeu 


Mühlhausen era un oraș mare, chiar unul dintre cele mai mari 
din Germania, fiindcă acolo trăiau opt mii de oameni. Zidurile 
cetăţii nu-i mai puteau adăposti pe toţi, de aceea cei mai săraci 
se împrăștiaseră în cele cinci suburbii dinafară. Muhlhausen 
ajunsese să fie de două ori mai mare decât Leipzig sau Dresda, 
orașe despre care toată lumea spune că sunt mari. După ce am 
intrat noi în orașul înconjurat de ziduri, Jakob croitorul a spus că 
cea mai mare parte a locuitorilor orașului nu are altă avere în 
afară de sărăcie și că doar cei înstăriți pot plăti dările care sunt 
între cinci și cincizeci de guldeni pe an. De aceea, a fost un 
noroc dumnezeiesc când, într-o bună zi, un oarecare burghez 
sărac l-a întâlnit și l-a adus în acest oraș pe Thomas Miuntzer. 

După ce am trecut pe lângă multe berării și ţesătorii de in, 
Antti ne-a anunțat că este sătul de drum și vrea să-și spele gâtul 
de noroi cu bere de Mühlhausen. Erau mulți trântori în oraș. La 
fiecare colț de stradă și în fiecare fundătură puteai vedea 
grupuri de bărbaţi de toate vârstele care discutau aprins despre 
iertarea divină, despre evanghelii, despre adevărata 
împărtășanie și despre cruce, pe care cei bogaţi, spuneau ei, ar 
fi putut-o purta la fel de bine, dacă nu cumva și mai bine decât 
cei săraci. Multe case aveau ușile rupte și ferestrele sparte, dar, 
cu bani destui și cu vorbe frumoase, noi am găsit un hangiu de 
încredere, care a acceptat să ne găzduiască și să ne dea de 
mâncare. lakob croitorul era foarte agitat și voia să ajungă 
degrabă acasă la femeia lui ca să se liniștească, fiindcă, ne-a 
mărturisit el, tot drumul fusese muncit de diavol, care-l ispitise 
în diferite feluri, dar mai ales cu formele părții de jos ale trupului 
doamnei Geneviève. Ne-a invitat să venim la biserică după ce 
vom fi isprăvit de mâncat ca să ascultam predica de seară și ne- 


546 


a promis că ne va face cunoștință cu Thomas Muntzer și cu 
colonelul lui de război Heinrich Pfeiffer. Am întrebat cine-i 
Heinrich Pfeiffer și micuțul croitor ne-a explicat: 

— Nu s-a știut nimic despre el până-ntr-o zi când, după 
liturghie, s-a urcat pe o piatră de mormânt din cimitirul Sfânta 
Maria și a strigat mulţimii că dă de băut la toată lumea un nou 
tip de bere. A fost o bere puternică, cu o savoare îmbătătoare, 
fiindcă el a anunţat în Muhlhausen că preoţii, călugării, 
călugărițele, nobilii, conții și principii alcătuiesc, în principiu, 
turma Satanei și că toate bogăţiile pământului sunt sângele și 
sudoarea poporului, pe care cei bogaţi îl vlăguiesc. Învățătura 
aceasta ne-a plăcut atât de mult, încât ne-am adunat toți 
bărbaţii pe stradă și am pus la cale o nouă ordine în oraș, în 
cadrul căreia să guverneze poporul sărac. Dar când această 
nouă ordine a fost proclamată, s-au găsit destui oameni răi, 
cărora, nefiindu-le pe plac ideea construirii și pe pământ a 
împărăției lui Dumnezeu, au vrut să-l alunge din oraș pe acest 
om înțelept. A fost el calomniat așa cum sunt calomniaţi toţi 
sfinţii, iar oamenii de rea-credinţă au afirmat că Heinrich Pfeiffer 
n-ar fi decât un călugăr care, după ce se plictisise de mănăstire, 
o făcuse pe bucătarul și proxenetul la un conte, până-ntr-o zi, 
când fusese gonit de acolo pentru furt. Dar neţinând seama de 
vorbele intriganţilor, acest bărbat integru a continuat să predice 
multimii din suburbii. Sosind în oraș Thomas Muntzer, cei doi 
bărbaţi s-au cunoscut și s-au înfrățit, iar acum guvernează 
împreună orașul. 

După ce am mâncat, i-am invitat pe Antti și pe doamna 
Geneviève să vină cu mine la biserică pentru a-i vedea pe cei 
doi oameni importanţi și a le asculta predica în nădejdea că le- 
ar fi prins și lor bine. Dar Antti a spus că, fiind obosit după drum 
și ușor ameţit de bere, n-ar vrea să jignească congregația celor 
aleși și să doarmă în biserică, iar doamna Geneviève m-a 
anunţat că preferă să se spele pe îndelete după atâta amar de 
drum și să încerce diferitele veșminte cumpărate în cursul 
călătoriei. Așa că, deși n-aveam chef să merg de unul singur, m- 
am dus la biserică. Era atât de plină, că abia am reușit să mă 
strecor înăuntru. 

Deasupra altarului fusese înălțată o flamură imensă din 
mătase albă, măsurând pe puţin treizeci de coţi, pe care era 


547 


brodată emblema congregaţiei, curcubeul, și sub care era scris 
în limba latină: Cuvântul lui Dumnezeu este veșnic. Dar n-am 
zăbovit prea mult cu privirea la steag, fiindcă atenţia mi-a fost 
atrasă de Thomas Muntzer. De cum l-am văzut, am fost uimit de 
înfățișarea lui neînsemnată. Mai scund cu un cap decât mine, 
avea un nas buhăit, buze groase și bărbie mică, iar culoarea 
ruginiu-gălbuie a feței te îndemna să crezi fie că avea fierea 
bolnavă, fie că era un străin, părere întărită de ochii migdalați. 
Una peste alta, trăsăturile feței lui semănau, în mod ciudat, cu 
chipul neliniștit al unui porc de pădure, mai cu seamă când 
vorbea și bărbia i se mișca ușor înainte. 

Dar când a început să vorbească, nu am mai luat în seamă 
înfățișarea lui exterioară, i-am privit doar ochii pătimași, 
strălucitori, și pot spune că niciodată până atunci nu-mi mai 
fusese dat să ascult o predică atât de înflăcărată și 
convingătoare ca aceea a lui Thomas Muntzer. Toată fiinţa lui 
vibra de credinţă și ai fi putut admite că era, într-adevăr, 
pătruns de Duhul Sfânt. Nu urla ca un nebun furios, așa cum 
obișnuiau sărmanii vagabonzi care, în ultimii ani, răspândiseră 
doctrina lui Luther în toată ţara. Și când își înălța glasul, și când 
îl cobora, rostea clar fiecare silabă, pentru a fi auzit și din cel 
mai depărtat ungher al bisericii. Despre ce vorbea este greu de 
spus. Abia mai târziu am înțeles că, de fapt, repeta același și 
același lucru, dar cu o atât de mare pasiune, încât de fiecare 
dată lăsa impresia c-ar fi spus ceva nou, chiar și după ce 
vorbea, slavă Domnului, patru ore. 

A început prin a aminti celor ce-l ascultau despre suferințele 
pe care le încercase și despre crucea grea pe care trebuise să o 
poarte până în momentul când, coborând peste el Duhul Sfânt, 
a avut revelația lui Dumnezeu, cu care a intrat apoi într-o 
legătură armonioasă și perfectă. Nu el propovăduiește, a spus 
Thomas Muntzer cu modestie și simplitate, Dumnezeu este Cel 
care vorbește prin gura lui, adresându-li-se oamenilor, pentru a 
le face cunoscută voia Sa, de aceea nimeni nu va mai avea 
nevoie să caute în Biblie și să înțeleagă de acolo cuvântul lui 
Dumnezeu. lar aceia care-și vor închide urechile la glasul Lui, 
aceia care-și vor bate joc de El și de cei aleși sau îi vor jigni pe 
oamenii congregaţiei - care se înfrăţiseră doar pentru a realiza 
voința lui Dumnezeu, aceia singuri se vor face martirii Satanei, 


548 


fiindcă ziua Judecăţii de Apoi este aproape și atunci toți 
nelegiuiții se vor pierde. 

Nu-mi pot explica puterea pe care o avea, dar era destul să-l 
vezi și să-l asculți pe Thomas Muntzer pentru a crede în el. După 
ce, timp de o oră sau poate chiar mai mult a repetat aceleași 
fraze, a trecut la o altă temă și anume la cele patru principii pe 
care Dumnezeu însuși i le dezvăluise. Primul principiu: Cuvântul 
lui Dumnezeu poate fi rostit liber și explicat de oricine, dar gura 
nelegiuitului trebuie închisă. A/ doilea principiu: Lemnele și 
animalele pădurii, peștii din apă, păsările de pe cer, pășunile 
aparţin tuturor oamenilor și fiecare este liber să se bucure de 
această proprietate comună. A/ treilea principiu: Principii, 
margrafii și nobilii trebuie să-și distrugă castelele, să renunţe la 
titlurile lor și să aducă omagii unicului Dumnezeu. A/ patrulea 
principiu: Ca despăgubire pentru pierderea puterii și titlurilor de 
nobleţe, nobilii și principii vor fi proprietarii pământurilor 
bisericilor și mănăstirilor și-și vor putea recupera toate bunurile 
pe care, din lipsă de bani, au fost siliţi să le ipotecheze. Acest 
din urmă principiu a fost o noutate absolută pentru mine. 

Toată lumea a murmurat uimită auzind ultimul articol, dar 
Thomas Muntzer a făcut liniște lovind cu amândoi pumnii în 
lemnul amvonului, apoi, înălțându-se în vârful picioarelor, a 
strigat că, în nemărginita-i milă, Dumnezeu voiește ca principii 
să i se supună Lui în toată libertatea, de bună-voie și fără 
violență. Chiar și Luther, care mai degrabă îi este dușman lui 
Dumnezeu decât prieten, le-a făgăduit principilor pământurile 
bisericilor și mănăstirilor, așa că el, Muntzer, nu vrea să fie mai 
rău decât Luther. Deposedaţi de castele și de titluri, a precizat 
Muntzer, principii nu vor mai fi un pericol pentru împlinirea 
misiunii cu care i-a învestit Dumnezeu, fiindcă dinţii vrajbei le 
vor fi astfel smulși din gură și ei se vor supune voinţei divine. 

După ce timp de două ore a explicat aceste principii pe care 
Dumnezeu i le dictase și a subliniat de multe ori acest lucru, a 
fost încetul cu încetul năpădit de un entuziasm delirant și a 
cerut tuturor celor care-l ascultau să depășească tentaţiile spre 
care îi împinge inima lor și să se alăture congregaţiei aleșilor lui 
Dumnezeu, sub flamura în culorile curcubeului. În cadrul 
congregaţiei, a spus el, niciun om nu va avea nimic al lui. Toate 
bunurile urmează să fie comune și fiecare membru al ligii 


549 


trebuie să se supună orbește lui Dumnezeu, care-și va exprima 
voinţa, din când în când, prin gura lui Thomas Muntzer. Dacă el 
va spune: „Loviţi!”, toţi vor trebui să lovească. Dacă el va 
spune: „Așteptaţi!“, toţi vor trebui să aștepte. In așteptarea zilei 
când Dumnezeu își va răsturna cupa de ură peste cei nelegiuiţi, 
aleşii lui Dumnezeu vor fi prudenți ca șerpii și nevinovați ca 
porumbeii. Dumnezeu însuși își va alege servitorii Lui și nimeni 
nu va putea intra în congregația Domnului fără a fi fost supus la 
probe. În toată perioada de probe, fiecare va trebui să-și 
dovedească credinţa și să-și învingă propriile dorinţe, până ce în 
el nu va mai rămâne nicio dorinţă proprie și va fi plin doar de 
dorinţa lui Dumnezeu. 

În timpul lungului său discurs, mulţi au suspinat, iar cei mai 
slabi de înger au vărsat chiar și lacrimi spunând că aceste 
condiții propuse de Muntzer sunt destul de dure în raport cu 
drumul relativ simplu pe care îl recomandă Luther celor care vor 
să ajungă în paradis. Dar cei care deja erau aleși ai lui 
Dumnezeu au cerut celor care ezitau sau erau lipsiţi de curaj să 
facă tăcere, iar Thomas Muntzer a strigat că s-a terminat cu 
timpul lacrimilor și strânsului din dinţi, acum toată lumea 
trebuie doar să se veselească, fiindcă Dumnezeu îi dă în mâna 
servitorilor Lui pe nelegiuiţi, redistribuind echitabil bogăţiile 
nelegiuiţilor, care sunt sângele și sudoarea oamenilor săraci. 
Fiecare om să-și întărească credința, fiindcă răutatea Satanei 
este mare. Toţi oamenii să se alăture credincioșilor, pentru a se 
bucura împreună cu aceștia de împărăţia lui Dumnezeu, care se 
va instaura pe pământ în toată splendoarea ei. 

Apoi a coborât din amvon ștergându-și sudoarea de pe frunte, 
aruncând o privire severă și întunecată mulţimii care-l aclama. A 
ridicat de multe ori brațul cerând să se facă liniște pentru a 
putea cuvânta în continuare colonelul Pfeiffer și se pare că 
acestuia nu i-au fost deloc pe plac aplauzele îndelungi ale 
multimii. Dar și-a pierdut aerul posomorât de îndată ce a urcat 
în amvon. Mulțimea l-a întâmpinat cu bunăvoință și a început să 
râdă bucuroasă de a se fi eliberat de crisparea impusă de 
Muntzer, iar Pfeiffer a zâmbit mulțumit. Era un bărbat cu o 
privire deschisă și cu o faţă simpatică, așa cum au mai toţi marii 
băutori de bere. Era în mod vădit favoritul mulțimii și mulţi se 
întreceau între ei strigându-i în glumă vorbe grosolane, pentru 


550 


că regăseau în el propria lor vulgaritate. Nu vreau să repet 
discursul lui Pfeiffer, fiindcă a fost lipsit de importanță. A folosit 
foarte multe cuvinte spurcate când s-a referit la preoți și la 
nobili, cuvinte pe care un om respectabil nu le pronunță 
niciodată. Dar n-are niciun rost să-l judec pentru asta, mai cu 
seamă că nu peste multe zile aveam să-l aud cu urechile mele 
pe marele Luther, care mi-a spus cu nerușinare să mă duc la 
dracu', de unde am venit. Am înţeles rapid că scopul lui era 
întreprinderea unei cruciade împotriva orașelor învecinate, 
afirmând că răzlețele trupe ale principilor, înnebunite de frică, 
nu ar fi putut să opună nicio rezistenţă. După discursul rigid al 
lui Thomas Muntzer, simplitatea și cumsecădenia lui Pfeiffer a 
plăcut teribil de mult mulţimii, și, unul după altul, s-au apropiat 
de amvon oamenii dornici să se înroleze în oastea Domnului sub 
flamura în culori de curcubeu. Această veselie tumultuoasă nu a 
fost pe placul lui Muntzer, care a urcat de două ori și a încercat 
să-l determine pe Pfeiffer să coboare. După ce și-a încheiat 
discursul și mulţimea a început să iasă din biserică, hotărâtă să 
pornească a doua zi la război, Muntzer l-a luat de gât pe colonel 
și l-a condus în sacristie. Când biserica a fost aproape goală, l- 
am văzut pe Jakob croitorul, care mă căuta și m-am îndreptat 
spre el. A răsuflat ușurat când a văzut că doamna Geneviève nu 
era împreună cu mine și m-a condus la maestrul său, care voia 
să mă întrebe despre bătălia de la Leipheim, din care doar noi 
patru scăpasem ca prin minune. 

Astfel am ajuns eu faţă-n faţă cu Thomas Muntzer. Nu mi-a 
întins mâna și s-a mulțumit doar să-mi arunce o privire furioasă 
cu ochii lui incandescenţi, iar mie au început să-mi tremure 
genunchii și mi-am adus aminte de toate păcatele mele, 
întrebându-mă în gând oare cu ce îl voi fi supărat pe acest om 
pe care abia îl cunoscusem. Dar mi-am dat seama până la urmă 
că mânia lui nu era îndreptată împotriva mea, ci împotriva lui 
Pfeiffer, care stătea un pic mai departe de noi și mângâia distrat 
cu degetele tăișul spadei. Tot timpul cât am discutat cu el, 
Muntzer a fost atent și m-a privit în ochi, dar nu a pierdut prilejul 
să-l înţepe din când în când pe Pfeiffer ca din întâmplare, așa că 
la un moment dat această conversaţie a noastră a început să fie 
destul de confuză. 


551 


l-am povestit tot ceea ce știam despre alianțele țărănești din 
Baltringen și din Allgau, despre Ulrich Schmid și despre Jörgen 
Knopf, adăugând că, după părerea mea, seniorul von Truchsess 
îi va domoli pe cei din Schwaben tot atât de repede după cum a 
făcut-o cu cei din Leipheim. Toate evenimentele sângeroase 
despre care i-am povestit nu l-au afectat pe Thomas Muntzer, 
dimpotrivă, mi s-a părut că a rămas destul de calm. 

— Dumneata, domnule Mikael Pelzfuss, prezinţi evenimentele 
just și înțelept, a spus el. Este neîndoielnic că Dumnezeu te-a 
înzestrat cu darul înţelegerii corecte a lucrurilor. Însă 
conducătorii ţăranilor din Schwaben sunt ca niște vieri sălbatici 
în grădina cu viță-de-vie a lui Dumnezeu. Lor le lipsește 
credinţa, iar vorbele mesagerului meu, croitorul Jakob, nici nu 
le-au luat în seamă. Oare ce se va alege din podgoriile lui 
Dumnezeu, fiindcă și eu sunt înconjurat de răufăcători? Pleava 
netrebnicilor, drojdia ticăloșilor, stârpiturile Satanei, toţi doresc 
ca la umbra flamurii luminoase a curcubeului meu să-și 
împlinească dorința meschină de aventură. Ei mă forțează să fac 
din această congregaţie a celor aleși o armă în mâna lui 
Dumnezeu. Sfetnicii mei purced din Satana și conspiră pentru 
distrugerea operei mele, fiind preocupaţi doar de pântecele lor 
și de punga cu bani. Mai bine ai arunca sabia aceea, Pfeiffer, că 
ai început să miroși a diavol. 

Roșu de mânie, Pfeiffer i-a răspuns: 

— Adevărul este că ești prea neînsemnat, Thomas Muntzer, 
ca să te tot lauzi atâta, iar în faţa lui Dumnezeu, amândoi 
suntem doar niște amărâţi de diavoli. Oare ai uitat că ai fost 
alungat din acest oraș? Mühlhausen îmi aparține într-o mai mare 
măsură decât îți aparţine ţie, iar femeile mele au brodat 
curcubeul pe flamura noastră. O voi purta unde voi crede eu că-i 
mai bine, iar orașul Langensalza mi-a adus mie destule necazuri, 
ca să-l las tocmai acuma să-mi scape printre degete, mai cu 
seamă că locuitorii lui, înțelegând semnele vremii noastre, ne-au 
cerut ajutorul. Lașitatea ta nu ne va împiedica să ridicăm 
flamura și să pornim la luptă, iar dacă ai avea un strop de curaj 
ca să vii cu noi, vei putea vedea cu ochii tăi cum se va îngroșa 
oastea noastră ca un bulgăre de zăpadă rostogolit prin nămeți. 
Dimpotrivă, dacă vom rămâne aici, ne vom topi ca zăpada la 
soare și eu pun rămășag cu tine că, dacă ne vor prinde și ne vor 


552 


duce pe amândoi în faţa călăului, nici imul dintre atât de 
credincioșii tăi aleși ai lui Dumnezeu nu ne va sări întru apărare. 

Au continuat să se certe folosind cuvinte din ce în ce mai 
spurcate și mai grosolane, că eu nici nu am mai știut ce să cred 
despre acești oameni. Până la urmă, Pfeiffer a zbierat că a doua 
zi în zori îi va aduna pe toți oamenii din Mühlhausen ca să 
hotărască cine dintre ei doi are dreptate, el sau Muntzer. Apoi a 
părăsit în goană sacristia și a trântit ușa după el. 

lar Thomas Muntzer a început să plângă în hohote și să 
tremure din tot trupul. Și a strigat cu glas aprig că ziua în care 
Heinrich Pfeiffer se va legăna în ștreang va fi cea mai fericită zi, 
atât pentru el, cât și pentru Dumnezeu. Apoi a început să se 
vaite și ne-a spus mie și croitorului Jakob că am fost martori 
când Satana, împrumutând trupul îmbuibat de bere a acestui 
Pfeiffer, a încercat să-l ispitească. 

Micutul croitor a încercat să-l consoleze, ținându-l de umeri și 
spunându-i vorbe frumoase și încurajatoare. l-a spus că nimic nu 
se va întâmpla fără voia lui Dumnezeu și că este bine să fie 
puternic și consecvent pentru a-și putea urma flamura 
curcubeu, fiindcă va veni curând ziua când dușmanii vor cădea 
unul după altul ca spicele secerate. Și eu i-am spus câteva 
vorbe bune așa cum m-am priceput, iar el m-a rugat să mă 
alătur oastei sale, ca să aibă cel puţin un consilier de încredere, 
care să le transmită principilor scrisorile pe care Dumnezeu i le 
inspiră, fiindcă adevărul este, a precizat el, că în fiecare 
săptămână Dumnezeu îi trimite un mesaj pentru a-l încuraja. 

Perspectiva de a deveni mesagerul lui nu m-a bucurat câtuși 
de puţin, chiar dacă el m-a asigurat că, fiind eu un cărturar 
străin, nu un oarecare prostălău venit în oastea credincioșilor cu 
arma în mână, niciun pericol nu mă poate ameninţa. Era de- 
acum noapte când m-am întors la han cu mintea frământată de 
gânduri negre și cu inima descurajată. E drept că predica lui 
Thomas Muntzer mă zdruncinase profund și am crezut că el 
este, poate, într-adevăr, servitorul lui Dumnezeu, ales pentru a 
răspândi noua credinţă. În sacristie, văzusem totuși că nu era 
decât un om cu inimă slabă și cu îndoieli, de aceea nu am avut 
încredere deplină în adevărul lui, chiar dacă el credea din tot 
sufletul că prin gura sa vorbește Dumnezeu. 


553 


Însă cuvântul Scripturilor Sfinte nu mi-a fost deloc clar în acel 
moment, fiindcă era, în același timp, necruţător și blând, 
ucigător și tămăduitor, crud și inocent. Cuvântul biblic îi putea 
convinge atât pe fanaticii cei mai fanatici, cât și pe nevinovații 
cei mai nevinovaţi, justificându-le cruzimea și blândețea. 
Cuvântul Bibliei răscolise lumea, dar Sfânta Biserică rămânea 
neclintită, fiindcă la temelie avea sute și sute de ani de credinţă. 
Roma era departe, iar dezordinea și revolta nu puteau aduce 
oamenilor săraci decât sânge, lacrimi și suferință, și mai aprig 
ca înainte. De aceea jurământul meu nebun fusese absolut 
inutil. 

Pierdut și cu credința în derivă, cu inima bolnavă de tristețe, 
cu gânduri înspăimântător de clare despre toate aceste 
frământări tulburi, mi-am ridicat ochii spre stelele cerului de 
primăvară al lui Dumnezeu. Eram doar un om și nu mai puteam 
rezista la această lucidă disperare. De aceea mi-am întors 
privirea spre pământ și mi-am îndreptat pașii spre han. Acolo 
era locul meu, printre oamenii neînsemnați ai acestei lumi. 
Numai când voi fi mort, mi-am mai spus eu atunci, mi se va 
stinge patima disperată și tristețea din inimă. 


2 


Hangiul m-a întâmpinat cu nu prea multă bunăvoință și mi-a 
spus că masa i-a fost spartă cu pumnul, iar cana mare de cositor 
îndoită. Aceste pagube, a mai spus el, trebuie plătite cu bani 
mulţi, iar dacă nu o vom face, atât eu, cât și nelegiuiții mei de 
însoțitori, vom păţi-o rău de tot, fiindcă în cinstitul oraș 
Muhlhausen, Dumnezeu nu îngăduie nimănui să-și bată joc de 
hangii. Și m-a întrebat enervat la ce dracu' de târfă am fost 
toată seara, de n-am ajuns la timp să-i potolesc pe însoțitorii 
mei, care, ce-i drept, n-au apucat să distrugă tot hanul, dar au 
făcut destule stricăciuni. 

Eram deznădăjduit și mă simţeam hăituit din toate părţile, așa 
că mi-am vărsat amarul pe bietul om, suduindu-l aprig. l-am 
spus că am fost în compania lui Thomas Muntzer și Heinrich 
Pfeiffer și nu ţin să-mi obosesc mintea cu problemele lui 
mărunte, fiindcă în zorii zilei va fi scoasă flamura din biserică și 


554 


va începe războiul sfânt. l-am spus că Thomas Miuntzer însuși 
mă învestise purtător de cuvânt al congregatției celor aleși 
pentru discuţiile cu seniorii, iar dacă mă va mai enerva mult, va 
avea parte și de alte pagube, fiindcă sunt mânios și aș sparge 
cu plăcere tot ce-a mai rămas întreg în prăpăditul lui de han. 
Hangiul a devenit deodată blând, a făcut o plecăciune în fața 
mea și mi-a promis că-mi va aduce o halbă cu cea mai bună 
bere de Mühlhausen, numai să-l domolesc pe furiosul meu 
prieten. 

Dar în camera noastră era liniște și doamna Genevieve 
tampona cu fâșii de pânză umede cucuiele și vânătăile de pe 
capul lui Antti. Când m-a văzut, Antti mi-a spus gemând că mai 
bine ar fi venit cu mine la biserică decât să fi băut bere de 
Mühlhausen, care se urcă pe neașteptate la cap. Nici n-apucă un 
om cumsecade să bea o jumătate de butoi, m-a asigurat el, că 
s-a și făcut praf. 

Doamna Geneviève era îmbrăcată de sărbătoare, dar fiind 
atât de târziu, culorile cu care-și înnegrise sprâncenele și își 
înroșise obrajii, i se întinseseră pe toată faţa. Am întrebat-o ce 
se întâmplase de era hangiul atât de supărat și ea mi-a răspuns 
senină că nu se întâmplase nimic deosebit. Cuviincios și 
soldăţește, Antti făcuse doar puţină ordine în han și-i azvârlise-n 
stradă pe toţi clienţii de la masă. Dar nu fusese el acela care 
începuse scandalul, nu, Antti apărase, ca un bărbat adevărat, 
onoarea mamei fiului nostru. Acest lucru doamna Geneviève îl 
deslușise imediat, chiar dacă cearta se purta în limba barbară a 
localnicilor, care, după părerea ei, nu se deosebea prea mult de 
grohăitul porcilor. 

Ridicându-și descurajat capul, Antti a spus că el este un om 
decent și dintr-o bucată, că niciodată n-a dorit să se ia la harţă 
cu cineva, și nu poate înțelege de ce acești bărbaţi posomorâţi 
din Mühlhausen au tăbărât asupra lui că niște porci supăraţi pe 
un porc care nu face parte din turmă. El a stat liniștit și nu s-a 
băgat în discuţie, chiar dacă ei au vorbit de rău despre papă, 
despre clerici și despre călugări. Asemenea vorbe spurcate 
deveniseră un nărav în Germania, lucru pe care Antti îl înțelegea 
și se străduia să nu-l ia în seamă. 

— Dar, a spus Antti în continuare, un oarecare escroc de 
țesător, a cărui mutră de la început mi-a fost mie antipatică, și-a 


555 


exprimat îndoiala în privinţa virginităţii Sfintei Fecioare și a 
insistat asupra acestui aspect folosind cele mai nerușinate 
vorbe, încât n-am mai putut să suport și i-am spus destul de 
calm că ar fi cazul să înceteze să mai vorbească despre lucruri 
pe care capul lui butucănos de vită nu le poate înţelege. Dar 
acel bărbat guraliv a izbucnit în râs, a arătat-o cu degetul pe 
mama fiului nostru și, abătându-se de la tema discuţiei de până 
atunci, a spus că nu dă niciun creiţar pe virginitatea doamnei 
Geneviève. Atunci eu i-am interzis să-și bată joc de onoarea și 
de castitatea mamei fiului nostru, dar el mi-a dat cu tifla, și, cum 
tocmai în acea clipă mi se suise berea la cap, am ridicat pumnul 
să-i trag una-n gură, chiar dacă pentru virginitatea doamnei 
Geneviève, ce să mai vorbim, n-avea niciun rost să pun eu atâta 
zel. E zadarnic să povestesc tot ceea ce s-a mai întâmplat, 
Mikael, tu vezi doar cu ce cucuie pe cap și cu ce vânătăi pe față 
m-am pricopsit, iar acei bărbaţi mânioși au promis că vor veni 
dimineaţă cu sulițe și flinte să mă omoare ca pe un câine, 
fiindcă, au spus ei, sunt omul papei și dușmănesc cuvântul 
limpede al lui Dumnezeu. Imi pare rău, Mikael, dar trebuie să ne 
strângem lucrurile și să pornim la drum mai înainte de a se face 
de ziuă. 

l-am spus: 

— N-are rost să-ţi mai obosești mintea, Antti! Totul este 
aranjat, iar mâine dimineață, cu flamura în vânt, vom începe 
marșul, însă nu vom fi numai noi, ci și mulţi alţii, iar de această 
dată pe flamură este brodat curcubeul, însemnul congregației 
aleșilor lui Dumnezeu. Nu-i nevoie să știi mai multe, totu-i să fii 
gata de drum. 

Antti m-a privit suspicios și a spus: 

— Nu-i a bine cu curcubeul ăsta. Pe toate flamurile principilor, 
comandanților de oaste și împăraţilor sunt însemne mult mai 
importante și mai folositoare: lei, urși, inorogi, pantere, hermine 
și coroane. Doar principii și regii fac războaie, fiindcă așa se 
cuvine, iar ei știu bine cu cine urmează să se înfrunte, din ce 
cauză și în ce fel, și nimeni nu vorbește prea mult de înfrăţiri cu 
Dumnezeu când pleacă la război. De treaba asta au grijă 
episcopii și preoţii, nu soldaţii. Așa că, să mă ierţi, Mikael, dar n- 
am de gând să mă ţin după curcubeu. 


556 


l-am amintit de bărbaţii din Mühlhausen care-l ameninţaseră 
cu moartea și i-am spus că nu prea are de ales dacă vrea să-și 
scape pielea. Dar eram prea obosiţi pentru a mai sporovăi, așa 
că ne-am culcat toţi trei și am dormit neîntorși până la cântarea 
cocoșilor, când, din toate părţile orașului, răpăiturile de tobe și 
sunetele de goarne i-au chemat pe aleșii lui Dumnezeu să-și 
înceapă marșul. 

Când am ajuns noi în piaţă, flamura era de-acum scoasă din 
biserică și, în lumina curată a soarelui de dimineaţă, cele cinci 
culori ale curcubeului străluceau îmbiindu-te să-l urmezi. Pfeiffer 
stătea triumfător lângă steag și împrejurul lui se adunase un 
număr mulțumitor de lăncieri, precum și câţiva archebuzieri, 
membri ai congregaţiei aleşilor lui Dumnezeu. Cu un aer ursuz, 
Thomas Muntzer a ieșit din biserică, și-a înălţat privirea spre cer, 
a strigat implorând ajutorul lui Dumnezeu, apoi, încălecând ușor 
pe un armăsar jugănit, a anunţat oastea celor aleși că începe 
marșul. Și fiindcă nu avea o altă consolare în situaţia dificilă în 
care se afla, a hotărât ca, începând de a doua zi dimineaţă, să 
nu mai bea niciun soi de băutură tare. O mulţime de cai și de 
șarete goale veneau în spatele oștenilor Domnului, care, după 
ce au pornit, au început să cânte versetele de Rusalii scrise de 
însuși Thomas Muntzer. Luându-mă de braț, Antti m-a întrebat: 

— Mikael, frate drag, ce-i cu toată povestea asta bizară și 
încotro mergem? l-am numărat pe toţi oamenii și am constatat 
că nici cinci sute nu sunt, cât despre provizii pentru drum, poţi 
vedea cu ochii tăi că toate șaretele sunt goale. 

Dar eu l-am sfătuit să nu-și facă griji pentru ziua de mâine. Și 
i-am spus că dacă Thomas Muntzer era profetul adevărat al lui 
Dumnezeu, după cum bucuros aș vrea să cred, atunci el își va 
sătura oastea cu cinci pâini și doi pești. Orbecăisem destul, i-am 
mai spus eu, între credință și îndoială. Dacă în intenţia lui 
Dumnezeu fusese să se clădească împărăţia Lui și pe pământ, 
era de-acum vremea să se întâmple minuni, de aceea trebuie să 
urmărim noi cu credinţă flamura cu lumini de curcubeu. Antti 
mi-a spus că sunt nebun de-a binelea, mult mai nebun decât și- 
ar fi putut vreodată imagina, apoi a plecat să o consoleze pe 
doamna Geneviève, care mergea abătută pe lângă o șaretă în 
care își pusese sacul cu veșminte. 


557 


Mai târziu, m-am gândit că acea campanie de război a noastră 
nu fusese nici mai înţeleaptă, nici mai importantă și absolut la 
fel de lipsită de sens ca drumurile pe care le face un morar beat 
de la o cârciumă la alta. Când am ajuns la Langensalza, 
localnicii, care se înţeleseseră cu autorităţile și nu aveau niciun 
chef să ne amestecăm noi în afacerile lor, ne-au închis porțile în 
nas, dar ne-au trimis, în semn de respect, două butoaie cu bere. 
Nu aveam niciun motiv să ne fie teamă. Nobilii fugeau din fața 
flamurii în culori de curcubeu, iar de foame nu ne puteam 
plânge, fiindcă ne hrăneam cu oi din turmele călugărilor și cu 
pești din iazurile mănăstirilor. În orașele și în satele pe care le 
străbăteam, Muntzer câștiga în fiecare zi numeroși simpatizanți, 
care se alăturau armatei noastre împreună cu prăzile adunate 
din alte incursiuni, pe care le puneau în șaretele noastre: haine, 
arme, grâne și slănină, iar Muntzer îi binecuvânta de pe 
spinarea calului, numindu-i fraţi de credință și urându-le 
sănătate. Oastea noastră se îngroșa ca un bulgăre de zăpadă 
rostogolit prin nămetți, după cum profeţise Pfeiffer, iar doamnei 
Geneviève, care n-avea de ce să se plângă, începuse să-i placă 
plimbarea, fiindcă vremea era nespus de frumoasă în acea lună 
aprilie. 

Încrederea în sine a lui Thomas Mintzer creștea de la o zi la 
alta și el predica de pe cal mulţimii adunate sub flamura în 
culorile curcubeului. Dar auzind într-o zi Muntzer că Luther se 
dusese în comitatul margrafului Mansfeld să-și propovăduiască 
doctrina și-i asmuţise la Weimar pe conți și pe principi împotriva 
oastei lui, m-a chemat și mi-a spus: 

— Acest doctor Luther - despre care atât de mult s-a vorbit și 
pe care poporul îl privește ca pe Dumnezeu, fiind convins de 
intenţiile lui bune - și-a dat de curând arama pe față, 
dovedindu-se a fi un potenţial martir al Satanei. Faptele lui vor fi 
cântărite și va fi el repede răsturnat de pe piedestalul pe care s- 
a înălțat, fiindcă i-a trecut vremea și ceea ce a făcut acum se va 
întoarce împotriva lui. Nu există în lumea aceasta un tiran mai 
crud și mai sângeros ca margraful von Mansfeld, care m-a 
alungat din comitatul lui și m-a adus la condiţia de cerșetor, dar 


558 


Luther s-a însoţit deschis și de bunăvoie cu acest tâlhar și le 
propovăduiește oamenilor de la munte să nu se asocieze cu 
mine și să nu lupte sub flamura mea. Pentru această nelegiuită 
întorsătură împotriva mea, va plăti el cândva cu vârf și îndesat, 
dar, deocamdată, ceea ce vreau eu este să împiedic ca Luther 
să-l învrăjbească pe principele Johannes von Weimar împotriva 
mea. Bunul și înțeleptul principe elector Frederic este bolnav și 
aproape de moarte, de aceea și-a părăsit Luther ascunzătoarea 
din Wittenberg ca să ceară protecţie de la fratele acestuia, 
principele Johannes. Eu trebuie să-l previn pe principe de 
detestabilele intrigi ale lui Luther și să-l conving să asculte de 
cuvântul lui Dumnezeu, nu de cel al oamenilor, încalecă pe cal și 
du-te la Weimar, Mikael Pelzfuss! Iți voi da o scrisoare pe care 
să i-o înmânezi principelui. Îmi vei aduce răspunsul unde-o fi să 
mă aflu în acel moment, și dacă nu-ți pot spune de pe-acum 
locul, este pentru că pașii mei sunt călăuziţi de Dumnezeu, nu 
de voinţa mea. 

Mi-a dat apoi scrisoarea sigilată. Pe faţa scrisorii, numele 
principelui era scris neglijent, de aceea, intrând la bănuieli, am 
vrut să cunosc conținutul, dar Muntzer m-a învinuit că nu am 
încredere în el și m-a asigurat că nu există niciun risc să mi se 
întâmple ceva rău, fiindcă el îi are ostatici pe câţiva dintre 
slujitorii margrafului von Mansfeld, pe care îi va putea omori 
dacă cineva va clinti un fir de păr din capul meu. 

N-am mai stat mult la vorbă, am luat cel mai bun cal și l-am 
convins pe Antti să mă însoțească, fiindcă nu-mi prea venea să 
călătoresc de unul singur prin acele ţinuturi răvășite de 
frământări de tot soiul. Am asigurat-o pe doamna Geneviève că 
mă voi întoarce peste patru zile și i-am spus că-l voi ruga pe 
Jakob croitorul să aibă grijă de ea, dar doamna Geneviève mi-a 
răspuns indignată că n-are nevoie nici de croitori nici de 
pantofari să-i poarte ei de grijă, de unde am înțeles că-i 
căzusem de la inimă. 

Am încălecat pe cai și am pornit, dar ne-am ferit de drumurile 
umblate și am ocolit orașele. Abia începuse luna mai, iar în cea 
de-a doua zi, pe înserate, am ajuns noi în apropierea orașului, 
fără a atrage atenţia nimănui, fiindcă de pe toate drumurile 
soseau mulţi alţi călăreţi la Weimar. Antti a spus că, fără 


559 


îndoială, principele îi chemase, ceea ce putea fi un semn că 
timpul lui Muntzer era pe sfârșite. 

Credeam că n-are niciun rost să explic din partea cui vin, ci 
doar că doresc să-l întâlnesc pe principele Johannes. Așa că, 
ajungând noi la porţile orașului, l-am chemat pe ofiţerul de 
gardă din acea zi și i-am spus că vreau să ajung tainic și 
degrabă la principele Johannes, și, pentru a-l asigura de bunele 
mele intenţii, i-am dăruit trei guldeni de aur, deși inima mea s-a 
revoltat împotriva unei asemenea risipe. Profund impresionat, 
comandantul gărzii ne-a invitat în curtea interioară a castelului 
și a dat poruncă unui rândaș să dea apă cailor, să-i țesale și să-i 
ducă la păscut. 

Era evident că principele aștepta nerăbdător veștile, așa că 
nu a trecut prea mult timp până ce am fost primiţi în castel 
însoțiți de un soldat înarmat. Ni s-au luat armele, chiar și 
cuțitele ce le foloseam la masă și am înţeles că principele era un 
bărbat bănuitor. 

Antti m-a anunţat că n-are niciun chef să-l cunoască pe 
principe. Mai degrabă, a spus el, va sta cu ochii pe lucrurile 
noastre, ca să nu facă picioare, și va mânca ceva. Un șambelan 
cu părul alb m-a condus în cabinetul de lucru al principelui și mi- 
a spus să aștept. Principele a apărut. Era îmbrăcat cu o vestă 
uzată din velur cu reverul pătat cu gălbenuș de ou și părea la fel 
de neliniștit ca și șambelanul. M-a întrebat cu blândețe cine 
sunt, ce vreau, din partea cui este scrisoarea și de ce îl deranjez 
pe el, un om bătrân, care, după toată tristeţea pământească a 
zilelor, ar trebui să se odihnească noaptea. Am îngenuncheat în 
fața bătrânului principe, mi-am cerut iertare că-l deranjez la o 
oră atât de târzie și i-am spus că sunt mesagerul lui Thomas 
Muntzer, profetul lui Dumnezeu. 

Bunul principe Johannes și-a făcut umil cruce și a deschis cu 
prudenţă scrisoarea, ca și cum s-ar fi temut să nu-i ardă 
degetele. După ce a descifrat-o cu greutate și fără grabă, s-a 
lăsat în fotoliu, a suspinat profund și a spus: 

— Oare eu, un sărman muritor, aș putea fi în stare să înţeleg 
intenţiile Creatorului? S-ar părea că toată lumea le cunoaște mai 
bine decât mine și mă copleșește cu sfaturi. Numai că eu am 
avut întotdeauna încredere doar în judecata clară a mult 
iubitului meu frate, care, din nefericire, este acuma pe patul de 


560 


moarte. Oamenii l-au numit Frederic cel înțelept, fiindcă 
întotdeauna a știut să aleagă adevărul de neadevăr. Când a 
auzit de tulburările din ţară și de revolta țăranilor, cu ultimele lui 
puteri, mi-a scris sfătuindu-mă să evit violenţa. Cine știe, mi-a 
scris el, poate că acești sărmani nefericiţi au toate motivele de a 
se răzvrăti, fiindcă au fost întotdeauna oprimaţi atât de 
autorităţile laice cât și de cele ecleziastice, mai cu seamă prin 
interdicția de a avea acces la cuvântul lui Dumnezeu. Dacă este 
în intenţia  Atotputernicului Dumnezeu ca acești bărbați 
neînsemnați să conducă pământul, așa se va întâmpla. Dar dacă 
nu este aceasta intenţia Creatorului, totul se va întâmpla altfel, 
chiar și fără intervenţia noastră. Ce putem noi face este doar să 
cerem cu umilinţă iertare lui Dumnezeu pentru păcatele ce le- 
am săvârșit și să avem încredere în El. Astfel mi-a scris iubitul 
meu frate, principele elector, dar după ultimele vești, el este 
acuma în agonie, așa că, de la o clipă la alta, mă aștept să 
arborez steagul negru pe turnurile castelului și să-mi asum 
funcția de principe elector. 

Nu a mai spus nimic și a oftat legănându-și capul când într-o 
parte, când în alta. Niciodată până atunci nu auzisem vorbe mai 
înțelepte și mai de bun-simt din gura unui principe, de aceea, 
făcându-mi curaj, m-am adresat astfel: 

— Să cred oare că acesta este răspunsul vostru? l-aș putea 
așadar transmite celui care m-a trimis că bunul principe nu-i 
dorește răul, că nu are intenţia să pornească război împotriva 
țăranilor și că acceptă dreptatea lui Dumnezeu pe pământ? 

Dar bunul principe s-a uitat la mine ca la un nătâng și a spus 
repede: 

— Nu, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai repeta vorbele pe 
care ţi le-am spus! Doctorul Luther, care este un încrâncenat 
servitor al lui Dumnezeu, este oaspetele meu în acest moment. 
Dacă ajung la urechile lui aceste vorbe, va veni și va începe să 
urle la mine, iar eu nu mai suport încă o dată așa ceva. Eu am 
luat o hotărâre și mi-am chemat armata, iar ducele Georg, vărul 
meu, a promis că va veni din Leipzig pentru a lupta împotriva 
razvrătiţilor. Mulţi conți mi-au făgăduit că mă vor ajuta cu 
soldații lor, așa că nimic nu mai poate fi schimbat, chiar dacă aș 
vrea. Dar doctorul Luther îți va explica mai bine cum stau 
lucrurile și ce hotărâre am luat. Poţi să-i transmiţi salutări lui 


561 


Thomas Muntzer din partea mea și, dacă, într-adevăr, el este 
alesul lui Dumnezeu, spune-i să se roage pentru sărmanul meu 
suflet. Sfătuiește-l să depună armele și să fugă degrabă într-o 
altă ţară, fiindcă este în mare primejdie. In plus, dacă nu va 
renunţa la război, pe lângă el, mulți alţi oameni vor muri. 

Apoi principele s-a ridicat brusc, mi-a întins mâna să i-o sărut 
și a părăsit încăperea, lăsând scrisoarea lui Muntzer pe masa de 
lucru, ca să o poată citi și Luther. Așteptându-l pe acest mare 
om, a cărui faimă trecuse dincolo de hotarele Germaniei până în 
țări depărtate, m-a apucat tremuratul și m-am temut de 
întâlnirea cu el mult mai mult decât de întâlnirea cu principele 
Johannes, care, la urma urmei, se dovedise a fi un om blând și 
bun. Ştiam că, în afară de succesul și reputaţia de care se 
bucura, doctorului Luther i se dusese vestea că ar fi violent față 
de cei care nu-i împărtășeau ideile. Dacă într-o altă primăvară 
Luther. Se arătase binevoitor faţă de cauza ţăranilor, acum se 
întorsese împotriva lor și-l considera pe Müntzer falsificator al 
doctrinei sale, așa că bănuiam eu că ceea ce mă aștepta era 
departe de a fi un joc. Regretam că nu-l luasem cu mine pe 
Antti, fiindcă, mă gândeam eu, de furie, Luther ar fi putut să mă 
strângă de gât. 

Dar această teamă s-a dovedit a fi nejustificată. Marele Luther 
a intrat în încăpere cu bareta de doctor pe cap, cu degetele 
stropite de cerneală și vânturând, ca să se usuce, o foaie de 
hârtie pe care probabil tocmai o scria când fusese anunţat că 
cineva îl așteaptă. Avea de asemenea pete de cerneală pe obraji 
și urmărea rândurile scrise cu un surâs viclean, care nu 
prevestea a bine. Nu am avut prea mult timp să-l privesc, dar 
am constatat că nu mai avea chipul energic și slab de călugăr 
îmbătrânit prematur din cauza cugetărilor intense - din vremea 
când singur și fără niciun protector se răzvrătise împotriva papei 
și a puterii imperiale, chip pe care toată lumea îl cunoștea din 
litografiile ce circulau prin Germania. In fața mea era un bărbat 
robust în floarea vârstei, cu bărbie rigidă și cu obrajii rumeni. Mi 
s-a adresat mulțumitor de prietenos: 

— Măi, amărâtule, măi, băiatule, oare știi tu în ce capcană a 
diavolului ai căzut? Ascultă-mă pe mine, ieși dracului din rahatul 
ăsta al Satanei cât mai este vreme bună! Chipul tău este prea 
curat și nepervertit, ca să fii tu însuţi vinovat de propria-ţi 


562 


rătăcire. Doar acest vânt de nebunie, care suflă prin Germania, 
te-a purtat cu nelegiuiţii. 

Văzând apoi scrisoarea lui Muntzer, a luat-o de pe masă șia 
citit câteva rânduri, apoi, tremurând de mânie, a rupt-o bucățele 
și a călcat-o în picioare. M-a străpuns cu privirea ochilor lui negri 
și a spus: 

— Draperiile au fost smulse și răul și-a dezvelit părul, poate 
că de aceea nimeni nu trebuie să se mai aștepte la îndurare. A 
sosit ziua vrajbei, fiindcă ţăranii nu au vrut să asculte prevenirile 
mele și continuă să folosească slova evangheliilor pentru a-și 
împlini și justifica meschinele lor aspirații. Un adevărat creștin își 
pleacă spinarea în fața nedreptăţii și violenței, nu se răzvrătește 
și nu se răzbună răstălmăcind cuvântul lui Dumnezeu. Când 
este lovit peste un obraz, un adevărat creștin își întoarce și 
celălalt obraz ca să fie lovit, conștient că pentru suferinţele și 
umilinţa sa va fi răsplătit în cer. Oare nu v-am avertizat pe voi, 
tâlharilor și încăpăţânaţilor vânzători de vrajbă? Oare nu v-am 
spus că, dacă veţi încerca să contraziceţi și să distrugeţi 
Evanghelia mea, vă voi privi ca pe dușmanii mei, încă și mai 
dușmani decât papa și împăratul? Să nu vă așteptați că voi avea 
milă de voi! Eu am spus deschis tot ceea ce am gândit și am 
așternut pe hârtie. Toată Germania poate afla care este părerea 
mea. Ascultă, tinere, dar ascultă cu atenție, fiindcă acesta este 
mesajul principelui, pe care va trebui să-l transmiţi stăpânului 
tău! 

S-a așezat la masa de lucru a principelui, și-a pus toga pe 
genunchi și a început să citească pamfletul împotriva hoardelor 
de țărani tâlhari și ucigași. ÎI scrisese într-o grabă așa de mare, 
încât uneori nu reușea să-și înțeleagă scrisul. Se apleca asupra 
foii de hârtie, murmura, tăia un rând, făcea câte o corectură pe 
margine. Aceste întreruperi mă împiedicau să-l urmăresc, dar 
înțelegeam prea bine conţinutul. Erau crude și neîndurătoare 
cuvintele lui. Pentru că se revoltaseră împotriva stăpânilor 
hotărâți de Dumnezeu și de lege, pentru că jefuiseră castele și 
mănăstiri, pentru că - numindu-se între ei frații lui Hristos - 
ascunseseră acest păcat odios cu Evanghelia, ţăranii rebeli își 
meritau din plin moartea trupului și a sufletului. Nu mai este 
timpul iertării, citea el, ziua mâniei și spadei a sosit. De două ori 
a citit doctorul Luther părţile mai importante, ca și cum ar fi vrut 


563 


să-mi rămână întipărite în minte. Prima dată a citit încet, 
rezervat, încercând să-și găsească tonul, dar a doua oară a 
făcut-o repede, cu voce tăioasă, bucurându-se de puterea 
propriilor cuvinte. 

— Înjunghiaţi, loviți, ucideţi pe cine puteţi! Gândiţi-vă că nimic 
nu este mai otrăvitor, mai criminal și mai satanic decât un om 
rebel. El trebuie omorât ca un câine turbat. Zdrobiţi-l! Dacă nu, 
el vă va zdrobi, iar împreună cu voi, va zdrobi întreaga naţiune. 

Am înţeles că această scrisoare deschisă era adresată 
nobilimii germane. Cuvintele ei răzbunătoare m-au umplut de 
tristeţe. Aș fi vrut să mor atunci, fiindcă în acel moment nu mi- 
am amintit de castelele incendiate, de mănăstirile devastate, de 
cadavrele despuiate care zăceau pe toate drumurile, ci m-am 
gândit doar la oamenii simpli, plini de fervoare, care toată viaţa 
munciseră din greu doar pentru câţiva guldeni și, în naivitatea 
lor, crezuseră sincer că prin eforturile lor va putea fi construită 
împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. M-am gândit la bărbatul 
acela din curtea mănăstirii, care, detașând paginile pictate din 
prețiosul liturghier spusese: „Dar ilustrațiile acestei cărți sunt 
foarte frumoase și nu au niciun cusur diavolesc, de aceea le voi 
lua acasă și le voi pune pe pereţi, să le privească și copiii mei, 
așa cum privesc copiii nobililor și principilor tablourile pictate.” 
M-am gândit la toți acei nefericiți care, citind în felul lor cuvântul 
lui Dumnezeu, crezuseră că, asemenea nobililor, se pot bucura 
de peștii din lacuri, de animalele din pădure și de păsările de pe 
cer. 

Cu aceste gânduri triste, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, mi- 
am uitat teama și, căzând în genunchi în fața doctorului Luther 
și atingându-i marginea togii ce mătura podeaua, i-am spus: 

— Preaînvățatule doctor Luther! Eu sunt doar un om sărac și 
păcătos, dar știu că acești ţărani nu sunt câini turbati. Cei mai 
mulţi dintre ei sunt oameni simpli, cu frică de Dumnezeu, care 
cred că prin eforturile lor pot construi împărăţia lui Dumnezeu 
pe pământ. Le-aţi dat Biblia în limba germană, doar nu-i veţi 
abandona acum, când principii își adună armatele să-i omoare. 
Dacă nu puteţi fi de partea lor și nu vreţi o ordine nouă în 
Germania, încercaţi cel puţin să-i iertati, pentru că principii nu 
se vor împotrivi autorității voastre spirituale și-i vor ierta și ei! 


564 


Dar el, ridicându-și repede toga ce-i alunecase de pe 
genunchi, ca și cum eu aș fi fost o reptilă otrăvitoare sau un 
câine turbat, a cărui atingere l-ar fi putut îmbolnăvi, a rostit 
pătimaș: 

— Nu-ţi sunt dator cu nimic și nimănui din această lume nu-i 
sunt dator! Doar Atotputernicului Dumnezeu îi voi da eu 
socoteală, și conștiinței mele. Nu pot admite ca acești tâlhari 
turbaţi să se sprijine pe Evanghelia mea pentru a-și justifica 
fărădelegile. La fel cum am luptat împotriva papei și a 
împăratului, și împotriva lor voi duce o luptă fără cruţare până în 
ultima clipă a vieţii mele. Dacă un nebun ca Thomas Muntzer își 
imaginează că este mai înţelept decât mine și că se va înălța 
călare pe umerii mei în împărăţia cerului, se înșală amarnic. 
Înece-se în sânge orașul Mühlhausen, că din cauza lui se va 
îneca! El a făcut din acel loc leagănul Satanei. Am să distrug eu 
cuibul de vipere, până nu apucă să puiască vrajba în toată 
Germania. 

Atunci am înţeles că doctorul Luther era copleșit de propria lui 
importanţă și nu putea accepta ideea că altcineva ar fi putut să 
se măsoare cu el în privinţa cunoștințelor sau doctrinei sale. 
Oricine ar fi îndrăznit să se atingă de tezele lui asupra credinței, 
ar fi fost considerat plagiator sau falsificator. lar dacă acum se 
desolidariza de ţărani, era pentru că aceștia îi interpretaseră 
învăţătura într-un mod atât de liber, încât o deformaseră. Fără 
îndoială, Luther gândea că nu are decât de câștigat dacă va fi 
de partea principilor, de aceea le adresa această scrisoare 
deschisă, care urma să devină arma lor cea mai redutabilă, atât 
de mare era reputaţia lui în toată Germania. Plin de amărăciune, 
l-am privit fără teamă în ochi și i-am spus: 

— Știu că, pe lângă marea voastră erudiție, cunoștințele mele 
ar putea fi numite ignoranță și tot atât de bine știu că opiniile 
mele nu vor cântări mai mult decât un fir de praf pe balanța 
timpului în raport cu vorbele și faptele voastre. Dar urechile 
mele au fost rănite auzindu-vă repetând de câteva ori 
„Evanghelia mea“. Gândeam că evanghelia nu poate aparține 
doar unui singur om, ci tuturor creștinilor, și am fost convins că 
învăţătura voastră se bazează pe acest fundament. Cuvântul lui 
Dumnezeu este împotriva voastră, fiindcă niciodată, dacă aţi 
fost lovit, nu aţi întors și obrazul celălalt. V-aţi ascuns multă 


565 


vreme de furia împăratului, în timp ce întreaga Germanie vă 
chema și vă aștepta. S-ar putea spune că și acum vă ascundeți, 
de data aceasta în spatele principilor. 

Adevărul este că nu ar fi trebuit să-i vorbesc astfel marelui 
Luther. În orice caz, el mi-a tras prompt o lovitură usturătoare 
peste obraz și cred că reacţia lui a fost justificată. Dar eu, cu 
inima încărcată de supărare, nu am simţit durere din cauza 
loviturii și am continuat să-l înfrunt cu lacrimi de ură și de 
umilinţă în ochi. 

— Loviţi-mă! am strigat eu. Ce importanţă are? Cerneala de 
pe degete este sângele inocenților omorâţi de fiecare cuvânt al 
pamfletului vostru. Câștigaţi-i pe principi de partea voastră, 
doctore Luther, numindu-i apoi episcopi în provinciile lor, după 
cum probabil le veţi fi promis! Veţi câștiga, fără îndoială, și, 
avându-i pe nobili, împreună cu bunurile Bisericii, veți putea 
construi ziduri înalte și puternice în jurul Evangheliei voastre, 
care, încetând să mai fie liberul foc al lui Dumnezeu pe pământ, 
va rămâne zăvorâtă pentru ceilalţi oameni și ne vom întoarce 
din nou la vechea orânduială de până acum a Bisericii. Să vă 
bucure doar faptul că Evanghelia va fi citită în limba germană 
de preoții din toate bisericile, chiar și de principii catolici? Acei 
principi care până mai ieri v-au urât ca pe un diavol care le 
masacrează servitorii, turmă de oi nevinovată, ca să-i supună 
dorinţei lui. Numai că, în fața lui Dumnezeu, sufletul vostru va fi 
pierdut. 

Doctorul Luther m-a ascultat turbat de furie, dar nu a mai 
ridicat mâna împotriva mea. M-a privit fix, ca și cum ar fi vrut să 
citească în profunzimile sufletului meu, apoi a început să-și 
vorbească lui însuși: 

— Poate că și asta este adevărat. Poate că aș fi fost mai liber 
și mai fericit în credința mea dacă aș fi fost ars pe rug în faţa 
împăratului decât acum, când sunt hărțuit din toate părţile în 
acest complot al Satanei. Cine ești tu, bărbatule tânăr și palid la 
față? Să fii oare glasul conștiinței mele? Nu, nu, nu poţi fi tu! Tu 
ești noul trimis al Satanei, care încearcă să-mi tulbure gândurile. 
Piei din fața mea, ispită, întoarce-te la diavolul de unde ai venit! 

Simţeam că nu sunt drept, știam că pentru el era un moment 
greu, fiindcă se încurcase în plasa pe care i-o întinseseră nobilii, 


566 


dar amărăciunea mea nu avea îndurare, iar prin gura mea ţipau 
sutele de mii de săraci furioși și deznădăjduiți. 

— Nu vă faceţi griji, doctore Luther, veţi fi învingător, iar de- 
acum înainte nimeni nu-i va mai tulbura pe principi, fiindcă 
sunteți aliatul lor. Numai că sângele vărsat va urla din pământ, 
aducând mărturie pentru crimele voastre. Cei care până acum 
v-au binecuvântat numele îl vor blestema și îl vor implora ei pe 
Dumnezeu să vă pedepsească. Glasurile de jale ale orfanilor și 
văduvelor, înălțate dintre ruine, vă vor persecuta toată viaţa și 
nu veţi mai putea fi niciodată în siguranţă, doctore Luther, nici 
chiar în faţa casei voastre nu veţi mai putea să ieşiţi de unul 
singur. lar dacă vă veţi încumeta vreodată să plecaţi neînarmat 
la drum și fără gărzi, Dumnezeu să vă păzească! De această ură 
veţi fi urmarit toată viaţa și puteţi fi convins că oamenii din 
popor nu vor mai crede în învăţătura voastră. Își vor închide 
ochii și-și vor astupa urechile, pentru a se întoarce din nou în 
tenebrele de unde odată i-aţi scos, permițându-le să întrevadă o 
sclipire de speranţă, care le fusese adusă de lumina 
strălucitoare a Evangheliei. 

De data aceasta, el m-a ascultat destul de calm, stând în 
picioare în faţa mea, rigid ca un imens colos de piatră. Când am 
tăcut, și-a ridicat capul și, cu un surâs îngheţat, a rostit: 

— Cunosc acest limbaj. Oare tu crezi că ești primul care m-a 
blestemat? Află că din cauza Evangheliei mele, eu sunt cel mai 
defăimat om al creștinătății. Limba ta este însă prea slabă ca să 
poată rivaliza cu limba înveninată a prelaţilor Romei, dar te 
asigur că și vorbele tale m-au rănit, fiindcă nu mi-a dat 
Dumnezeu o carapace de broască ţestoasă, ci o piele sensibilă 
la orice fel de împunsătură. Mergi în pace la maestrul tău, 
transmite-i cele ce le-ai auzit de la mine și nu uita c-aș fi putut 
să te zdrobesc ca pe un păduche dacă aș fi vrut. Prefer totuși 
să-ţi spun o vorbă bună. Rumeg-o bine pe drum și dacă vei avea 
noroc să rămâi în viaţă după această utopie a cărei victimă ești, 
poate că, atunci când vei ajunge la vârsta mea, o vei înţelege: 
dușmanul de astăzi poate deveni prietenul de mâine și invers. 
Germania mi-a binecuvântat prea mult timp numele. Să mi-l 
blesteme și să se liniștească! Peste câţiva ani mi-l va 
binecuvânta din nou. 


567 


S-a uitat la mine cu o privire întunecată, a strâns în mână 
foaia de hârtie și bărbia lui mi s-a părut și mai rigidă ca până 
atunci. Am știut că nu i-aș fi putut clinti niciodată convingerile. 
Mi-am simţit nimicnicia și m-am îndreptat rușinat spre ușă, 
lăsându-l în singurătatea lui. 


4 


Șambelanul cu părul cărunt nu s-a simţit nicidecum stânjenit 
când, ieșind eu afară din cabinetul de lucru al principelui, l-am 
surprins ascultând cu urechea lipită de ușă, ci doar mi-a spus cu 
un aer îngrijorat: 

— A început să mă cam lase auzul, stimate tinere domn, de 
aceea am ajuns eu să-mi lipesc urechea de ușă. Nu gândesc că 
ar fi un prea mare păcat dacă ascult astfel, fiindcă oricare om cu 
auzul normal poate auzi prin uși și prin pereți glasul doctorului 
Luther când acesta este furios. Dar sunteţi un bărbat curajos, 
domnule Pelzfuss, dacă vă-ncumetațţi să-l înfruntaţi și încă să vă 
luaţi cu el la întrecere care zbiară mai tare. Ce-o să se mai 
distreze principele și ce-o să râdă-n barbă când am să-i 
povestesc! Din păcate, nu-i tocmai timpul potrivit pentru 
distracții și, în ciuda poziţiei înalte pe care o ocup, sunt îngrijorat 
de nenorocirea care se va abate peste sărmanii oameni, fiindcă 
sunt fiu de ţăran. Domnul principe a vărsat multe lacrimi și a 
șovăit, numai că este asaltat din toate părţile, iar doctorul 
Luther a spus: gata, jocul s-a terminat, încep lucrurile serioase. 
Doctorului Luther nu-i plac blestemele, fiindcă este un om 
cucernic. Și-apoi, este cel mai învățat bărbat din toată 
Germania, iar intenţiile lui sunt bune, după cum tot atât de bune 
sunt și cele ale principelui. Dar care sunt intenţiile voastre, 
domnule Pelzfuss? 

L-am asigurat că și intenţiile mele sunt bune, iar soarta 
țăranilor mă umple de tristeţe. El m-a tras spre o fereastră și mi- 
a arătat prin sticla verzuie cavalerii în armuri și lăncierii care se 
antrenau pentru luptă. Apoi, bălăngănindu-și distrat punga de 
bani de la cingătoare, a spus: 

— Trăim vremuri cumplite, iar de bani se duce lipsă până și la 
curţile princiare. Știţi, eu am nepoți cărora aș vrea să le las cel 


568 


puţin o moștenire modestă și am auzit, domnule Pelzfuss, că aţi 
dăruit o sumă nemaipomenit de mare unui oarecare prostălău 
de subofițer de la poarta cetăţii. Voiam doar să vă atrag atenţia 
că și eu am o pungă de umplut și că v-aș putea da sfaturi într- 
adevăr folositoare, fiindcă prost nu sunt. 

Dar eu l-am asigurat că sunt un om sărac și prea neînsemnat 
pentru a mă folosi de sfaturile lui, oricât de bune ar fi fost. 
Luther își spusese ultimul cuvânt și vedeam cu ochii mei că 
trupele principilor sporesc de la o clipă la alta, așa că altceva 
mai bun n-aveam de făcut decât să mă întorc degrabă la 
Thomas Muntzer și să-l zoresc să se pregătească de război. El a 
admis generos că toate cele spuse sunt corecte, dar a adăugat: 

— Cel mai bun sfat poate că ar fi să se întoarcă țăranii la 
casele lor și să-și caute maestrul Muntzer un alt loc unde să-și 
țină predicile, deși, în acest caz, s-ar putea pune întrebarea 
dacă nu cumva principii, liberi să străbată ţara-n lung și lat fără 
să întâmpine nicio rezistenţă, nu-și vor pretinde drepturile de la 
acești nefericiţi. Cei mai înţelepţi se pare că au fost ţăranii din 
Schwaben, din regiunea lacurilor, care și-au făcut fortificaţii pe 
stâncile de necucerit ale munților, unde nici chiar domnul von 
Truchsess nu se aventurează să poarte o luptă. Cum să vă spun, 
forțele principilor nu sunt chiar atât de mari după cum s-ar 
putea crede și poate că cineva bine informat v-ar putea da 
detalii asupra efectivelor reale ale armatei și asupra itinerarului, 
cu condiţia de a primi o bună răsplată pentru asta. 

S-a uitat la mine cu ochi vicleni pe sub sprâncenele cenușii și 
groase și a clipit cu înțeles. Am constatat că nu se încurca în 
vorbe, dar mie parcă nu-mi venea totuși să cred în sinceritatea 
lui, fiindcă era omul de încredere al principelui Johannes. Cu 
destul de multă prudență, l-am întrebat care este suma de bani 
pe care ar trebui să i-o dau în schimbul informaţiilor, dar el, 
desfăcându-și larg brațele, m-a asigurat că niciodată nu a fost 
un om prea lacom și se va mulțumi cu o răsplată creștinească 
modestă. Apoi m-a condus de-a lungul coridoarelor 
întortocheate până la o încăpere retrasă. Pe masa din mijlocul 
camerei erau pâine, brânză, carne și o halbă mare cu bere 
pentru mine. A desfășurat în faţa mea o hartă colorată foarte 
frumoasă și mi-a arătat diferitele locuri de întâlnire ale trupelor 
principilor. 


569 


— Bunul principe Johannes va mobiliza trupele sale în ziua de 
șapte mai, deci nu mai este mult timp până atunci. Bănuiesc 
totuși că va mai trece ceva vreme până ce vor începe marșul 
spre Mühlhausen, fiindcă trebuie pregătit cum se cade tot 
arsenalul necesar unui asediu. Însă dușmanul cel mai de temut 
al ţăranilor rebeli s-ar părea că este vărul principelui Johannes, 
Georg, ducele de Saxa, care a avut destule de suferit din pricina 
incursiunilor lui Muntzer. Chiar astăzi trebuie să plece din 
Leipzig și eu cred că nu are mai mult de o mie de cavaleri și 
două companii de lăncieri, dar în această cifră am inclus și 
armata margrafului Mansfeld, cu ale cărui trupe trebuie să se 
unească pe drum. Cât despre tânărul și energicul conte Filip de 
Hessa, el a promis să sosească pe un alt drum cu o mie patru 
sute de cavaleri și tot atâţia pedestrași. S-ar putea ca și ducele 
de Braunschweig să-l însoțească. În orice caz, principii și-au 
propus să înainteze din trei direcţii: est, sud și vest, iar dacă 
cele trei armate vor reuși să facă joncţiunea înainte de bătălia 
decisivă, s-ar părea că vor fi de neînvins. Dar, după cum am mai 
spus, mai există șanse și situația ţăranilor nu este încă fără 
speranţă. Dacă ar consimţi să negocieze, ei ar putea ajunge la 
un acord acceptabil cu principii. 

Am privit când la hartă, când la bătrânul șambelan cu 
sprâncene stufoase, în tot acest timp desfătându-mă cu pâine, 
brânză și bere. 

— Dacă aceste informaţii sunt adevărate, i-am spus eu, nici 
cu tot aurul din lume nu ar putea fi răsplătite, fiindcă nu poţi 
răscumpăra cu aur nici măcar sufletul unui om la fel cum Hristos 
a răscumpărat păcatele tuturor oamenilor cu preţul sângelui lui. 
Numai că eu sunt un om sărac, după cum am mai spus, șinu vă 
pot dărui mai mult de zece guldeni. Dar vă voi pomeni 
întotdeauna în rugăciunile mele. 

Am scos zece guldeni din pungă, având grijă să nu se audă 
zornăitul celorlalţi, dar bătrânului șambelan, revenindu-i pe 
neașteptate auzul, a spus cu palma căuș întinsă din nou spre 
mine: 

— lubite domnule Pelzfuss, eu știu că nu sunteţi chiar atât de 
sărac precum pretindeţi că aţi fi. Nu fiţi zgărcit! Ar fi păcat dacă 
unui tânăr atât de inteligent și frumos i s-ar întâmpla un mare 
necaz. Eu aș spune să mai rotunjiți puţin această sumă, în 


570 


schimb, aș putea să fac rost de un permis de liberă trecere 
semnat și pecetluit de principele Johannes. Un astfel de 
document v-ar putea salva viaţa, onoarea și averea la nevoie, 
fiindcă, așa cum vă spun, or fi ei principii oameni cu maniere 
elegante, dar vă asigur că dacă veţi cădea în mâna lor când 
sunt furioși, cruzimea lor nu are limite. Cu chipul acesta inocent 
și cu modul deschis în care i-aţi vorbit, i-aţi fost pe plac 
principelui, acest lucru îl știu. De aceea sunt sigur că el nu se va 
împotrivi să semneze un atare document. 

Vorbele lui mi-au dat mult de gândit. Dacă un astfel de 
document ne-ar fi putut salva pe mine și pe Antti de primejdia 
care, fără îndoială, ne ameninţa până ce vom fi ieșit din Weimar, 
tot atât de bine ne-ar fi putut pierde de vom fi fost suspectaţi de 
vreo căpetenie a ţăranilor până ce vom fi ajuns la Mühlhausen. 
După ce am reflectat un timp oarecare, mi-am spus că totuși nu- 
i rău să am o astfel de hârtie, chiar dacă valoarea ei este 
relativă. l-am spus că mai mult de cinci guldeni nu-i pot da și, cu 
toate insistențele lui, am rămas ferm în privinţa preţului. El a 
plecat surâzând și s-a întors suspect de repede cu hârtia 
semnată și pecetluită cu sigiliul principelui, în care scria că 
Mikael Pelzfuss din Finlandia este în serviciul și sub protecția 
principelui Johannes. Mai scria acolo că, pentru împlinirea 
misiunii mele, în caz de nevoie, să mi se acorde ajutorul, în 
numele principelui. 

Abia atunci am înţeles că bătrânul șambelan mă înșelase. Era 
evident că acel act fusese pregătit mai înainte. Așadar, doar din 
iniţiativa stăpânului său îmi dezvăluise el planurile principilor, 
iar principele Johannes, dintr-un motiv pe care nu-l puteam 
înţelege, urma să mă folosească pentru împlinirea a nu se știe 
ce. Așa am ajuns la gândul - care, se înțelege, mi-a împuns 
neplăcut inima - că principele îi dăduse o sumă de bani 
șambelanului pentru a-mi plăti eventualele servicii pe care le 
aștepta de la mine. Fusesem tras pe sfoară de bătrânul 
șambelan, așa cum i se întâmplă doar unui țăran naiv când se 
duce prima oară la târg să-și cumpere un cal. 

Mă întrebam care să fi fost scopul principelui și ce aștepta el 
de la mine. Înghiţindu-mi amara descoperire, l-am felicitat totuși 
pe șambelan pentru viclenia de care dăduse dovadă și i-am spus 


571 


că n-ar fi trebuit să merg eu la cules de fragi cu un domn atât de 
priceput. 

— Zarurile au fost jucate, i-am mai spus, iar naivul care se- 
apucă să joace zaruri cu un maestru își pierde și pantalonii de 
pe el, dar spune-mi, om bun, ce intenţie are principele de se 
arată atât de binevoitor față de mine, și mai ales care-i motivul 
pentru care preferă acest misterios joc, pe care nu-l înțeleg în 
totalitate? Cu cât îi voi înţelege mai bine mesajul, cu atât îi voi 
putea sluji mai bine. Eu, oricum, îi sunt recunoscător că nu mă 
trimite înapoi în tabăra lui Muntzer fără nas și fără urechi, după 
cum obișnuiește să facă creștinul rege al Ungariei cu solii 
sultanului turcilor. 

Bătrânul șambelan m-a privit grav, mi-a atins ușor obrazul cu 
mâna lui uscată și a spus: 

— Chiar dacă ești un străin dintr-o îndepărtată ţară păgână, 
domnule Mikael Pelzfuss, ești un bărbat bun, dacă nu-mi porți 
ranchiună pentru banii pierduţi. Adevărul este că banii vin și se 
duc, dar sfaturile bune și învățăturile sănătoase sunt mai de 
preț decât banii. Te asigur că informaţiile pe care ţi le-am dat 
sunt bune și corecte, dar că nu-i exclus ca unele lucruri să se 
schimbe pe parcurs, fiindcă în această Germanie agitată orice 
schimbare este posibilă. Supunându-se dorinţei fratelui lui, 
principele vrea să tempereze înverșunarea cu care ceilalţi 
principi pregătesc ofensiva împotriva ţăranilor rebeli. Totuși, nu 
li se poate împotrivi celorlalţi. Dacă ei doresc să-i pedepsească 
pe ţărani, treaba lor! Ceea ce speră principele este ca cele două 
părţi să consimtă să ajungă la o înțelegere, dar acest lucru se 
pare că nu-i posibil decât după ce și dintr-o parte și din cealaltă 
vor muri niște oameni. 

— Dar eu chiar nu mai înțeleg nimic din toată povestea asta, 
am spus. Adică să-și trădeze înălțimea sa principele familia și 
semenii? 

— Oare uiţi, tinere, că nu întotdeauna rudele se iubesc și se 
au bine unele cu altele? Pacea este de cele mai multe ori mai 
puţin costisitoare decât războiul, iar principele elector Frederic, 
care a evitat întotdeauna conflictele, este cea mai bună dovadă 
pentru întărirea acestei afirmaţii. Poate că principele Johannes 
vrea întâi să elimine câţiva dintre nobilii mai ţâfnoși, ca abia 
după aceea să se angajeze el însuși în luptă. Dar orice ar fi să se 


572 


întâmple, nu te îndoi că nu va putea să se retragă din această 
afacere delicată, fiindcă este bătrân și are răbdare să-și aștepte 
vremea, nu-și pleacă el urechea la oricine. 

Mi s-a părut nelegiuit un plan atât de cinic și nu am mai 
crezut decât pe jumătate vorbele bătrânului șambelan. Cum nu 
am reușit să-i smulg mai multe informații clare, i-am mulţumit 
pentru mâncare și băutură și mi-am luat rămas-bun cu destulă 
răceală, dar el nu s-a arătat ofensat, m-a însoţit pe coridoarele 
întortocheate până la ieșire și mi-a urat drum bun. Când tocmai 
voiam să plec în căutarea lui Antti, și-a pus încă o dată mâna 
rece pe gâtul meu și mi-a șoptit: 

— Nu flutura prea mult scrisoarea de protecţie și nu te făli cu 
ea! Dacă din povestea aceasta iese vreo nebunie, principele va 
spune că ai obținut-o cu vorbe mincinoase și ai jurat că, fiind 
străin, nu ești amestecat în conflictele Germaniei. Doar de tine 
depinde dacă această hârtie îţi va proteja viaţa sau te va duce 
la spânzurătoare. 

l-am spus că nici n-ar fi de mirare dacă, fie principii, fie 
țăranii, mă vor atârna în spânzurătoarea din apropierea porţii 
orașului Muhlhausen, apoi m-am depărtat pentru că această 
conversaţie începea să fie macabră. 

Antti era așezat pe marginea adăpătoarei pentru cai, iar în 
jurul lui erau mulți cavaleri în armuri și mercenari sprijiniți în 
lance care-l ascultau și izbucneau din când în când în hohote de 
râs. Ajuns aproape, am înţeles că le povestea despre bătălia de 
la Pavia și despre isprăvile sale din război. Când m-a văzut, a 
deschis cu furie o trecere printre rândurile strânse ale 
auditorilor, a aruncat o privire scurtă în jurul lui, și-a îndemnat 
calul să vină mai aproape, a pus un braţ sub pieptul animalului 
și celălalt braţ sub crupă, apoi l-a ridicat în aer. Această 
demonstraţie de forţă i-a surprins pe soldaţi și ei au exclamat 
admirativ, parcă nevenindu-le să-și creadă ochilor, și s-au dat la 
o parte din drumul lui Antti, care s-a îndreptat cu pași înceți spre 
poarta deschisă a cetăţii, ţinând în braţe calul. Eu mi-am 
dezlegat calul și l-am urmat pe Antti. Ajuns la poartă, Antti a pus 
ușor calul pe pământ, i-a mângâiat grumazul și a urcat în șa, 
salutându-i pe soldaţi. Apoi ne-am depărtat de castel. 

M-am gândit că Antti, care de obicei voia să treacă 
neobservat și se purta civilizat, mai ales printre oamenii pe care 


573 


nu-i cunoștea, înnebunise sau poate că băuse prea mult în 
absenţa mea, dar nu i-am spus nimic până ce nu am ajuns la 
drumul mare, la o distanţă apreciabilă de castel. Abia atunci i- 
am spus: 

— Mi-e rușine de tine, Antti! În timp ce eu m-am zbătut în 
ghearele doctorului Luther pentru apărarea cauzei noastre, 
riscându-mi viața, tu te-ai amuzat și ai băut cu dușmanii. Pe 
lângă asta, ţi-ai mai bătut joc de acest blând animal 
necuvântător. Nu mai ești băiatul cuminte și modest de 
altădată, ai ajuns un bărbat nărăvit la rele. 

Dar Antti și-a făcut umil cruce și nu a scos o vorbă. Tăcerea 
lui m-a enervat mai tare decât toată încercarea de pe urma 
căreia pierdusem o mulţime de bani și eram descumpănit. 

— Am fost trimis la Weimar ca mesager al cuvântului lui 
Dumnezeu, dar tu ai făcut din acest drum al nostru un drum al 
Satanei. Au râs oamenii de noi, au râs de cauza noastră sfântă și 
de flamura noastră. N-ar fi fost de mirare dacă ne-am fi trezit în 
turnul castelului legaţi în lanţuri și ce dracu’ ai de nu scoţi o 
vorbă, c-acolo nu-ţi mai tăcea gura! 

Privindu-mă cu insolenţă, Antti a spus: 

— Sfântă Fecioară Maria, ferește-mi limba să nu mi se- 
nvrăjbească și scapă-mă de o furie inutilă! Ajută-mă să rabd 
creștinește și cu umilinţă nedreptele vorbe ale acestui nebun de 
Mikael Karvajalka, ce se distruge de unul singur, fiindcă se bagă 
în toate încurcăturile din lume! Fără mine am fi ajuns noi hrană 
pentru corbi în curtea castelului din Weimar. 

l-am spus că nu vreau să aud bolboroseli de beţivan și i-am 
cerut să-și justifice vorbele. Antti a spus: 

— Dar nu am băut niciun strop de băutură! Eşti nedrept dacă 
mă acuzi că aș fi beat, când tu însuţi miroși a bere de la 
distanță, cam cât să-și dea sufletul un cal după un galop nebun! 
Când stăteam eu pe marginea adăpătoarei, află că mă aflam 
într-o situaţie la fel de disperată ca aceea în care se aflase 
Sfântul Petru când a fost închis și adus în fața sinedriului să dea 
socoteală. Mi s-au pus una după alta o sumedenie de întrebări. 
Cine sunt? De unde vin? Nu cumva sunt unul dintre asasinii din 
Mühlhausen? Sunt eu însoţitorul tânărului palid care urmează să 
fie spânzurat? Nu aveam decât un singur gând și anume că 
trebuie să nu scap din ochi caii, fiindcă atunci am fi fost, într- 


574 


adevăr, pierduţi. Cum nu pot minţi, am ocolit întrebările lor și 
am început să le povestesc despre bătălia de la Pavia, fiindcă 
ăsta-i lucrul pe care-l știu eu mai bine. Ei își puseseră în gând să 
ne omoare, dar care să fi fost motivul, asta n-o pot ști, poate că- 
i în legătură cu ce-ai vorbit tu la castel. De aceea am luat calul 
la subsuoară, să-i impresionez cu puterea mea, altfel nu 
treceam noi atât de ușor de poartă. Să mai fi întârziat puţin, nu 
ne-ar mai fi cântat nouă niciodată cocoșul sau poate, disperat 
cum eram, m-aș fi lepădat de tine și aș fi spus ca apostolul: Nu-/ 
cunosc pe omul acesta! 

Spusele lui Antti m-au pus pe gânduri. M-am întrebat dacă 
principele pusese oamenii să mă asasineze în apropierea porţii, 
dar acest lucru părea absurd, din moment ce-mi dăduse acel 
document, care era întocmit tocmai pentru a-mi fi deschise 
porțile mai lesne. Am crezut că probabil vreun nobil de la curte 
m-o fi văzut pe când discutam atât de amical cu șambelanul și, 
cunoscând șovăielile principelui, și-o fi zis că cel mai bine este 
să mă omoare înainte de a ajunge eu să le comunic ţăranilor 
despre intenţiile principilor. S-ar mai fi putut întâmpla ca 
șambelanul, atât de interesat să câștige bani, să-mi fi spus toată 
povestea cu siguranţa omului care oricum știe că voi fi omorât, 
sau cine știe... 

Toate aceste gânduri au început să mă ameţească și să mă 
împungă, ca și cum în capul meu ar fi fost un viespar. Ştiam că 
Antti îmi spusese doar adevărul, dar despre documentul 
protector al principelui parcă nu-mi venea încă nici lui să-i 
povestesc, atât de puternică era în mintea mea ideea că acesta 
ar fi fost cel mai periculos secret din lume. M-am adresat cu 
blândeţe lui Antti: 

— lartă-mă pentru învinuirile pe care ţi le-am adus! Ai 
acţionat extraordinar de bine, deși tot nu pot înţelege cum de 
te-a dus mintea atât de repede la o astfel de ieșire din situația 
încurcată în care eram, fiindcă tu ai o judecată mai înceată. Dar 
spune-mi, cât ai plăti pentru un permis de liberă trecere semnat 
și pecetluit de principele Johannes? Fiindcă, să-ţi spun drept, 
dacă începe războiul, s-ar putea ca armata lui Muntzer să fie 
învinsă, și atunci oare noi ce ne vom face? 

— Că va fi vreme de război, a spus Antti, am înţeles-o eu prea 
bine, fiindcă în curtea castelului soldaţii se antrenau cu multă 


575 


râvnă. Sunt om trecut prin război și știu că armata țăranilor n- 
are nicio șansă, așa că un document semnat de mâna 
principelui mi-ar prinde bine, dar de unde să-l am? Ceva însă îmi 
spune că ţi-ai risipit toţi banii și c-ai vrea să recuperezi cel puțin 
jumătate din ei de la mine, așa cum ai făcut și când i-ai 
cumpărat veșminte doamnei Geneviève, care-i ca o piatră de 
moară pe care Dumnezeu ne-a pedepsit să o cărăm după noi. 

Vorbele lui m-au jignit, fiindcă eu nu intenţionasem decât să 
împărțim frățește banii noștri, bucurându-ne totodată de 
aceleași avantaje. De aceea i-am spus: 

— Oare cum poţi gândi atât de rău despre mine, Antti? Nu am 
împărţit noi întotdeauna totul frățește? Și la bine, și la rău. lar 
dac-am spus și la rău, se-nțelege că mă gândesc la copilul 
nostru, pentru care, drept să spun, nu văd de ce i-aș fi și eu 
tată, fiindcă în vremea când a fost zămislit bietul copil, lucrul 
acela pe care-l au doar bărbaţii nu mi se părea prea important și 
tânjeam după iubirea pură. Este drept că am risipit mulţi bani, 
cincisprezece guldeni, dar am la cingătoare hârtia importantă 
despre care-ţi vorbeam. N-ar strica să plătești și tu jumătate din 
bani sau chiar mai mult. Documentul, care firește că-i întocmit 
pe numele meu, fiindcă sunt om cu carte, se referă, printre 
altele și la averea mea, așa c-aș putea spune la nevoie că tu ești 
slujitorul meu. 

Dar Antti a spus că și cinci guldeni sunt prea mult, fiindcă 
unui om sărac nu-i dă mâna să cumpere deșertăciuni - ca de 
pildă furculiţele cu care cavalerii din Italia se chinuiesc să 
mănânce, în loc să folosească degetele și cuțitul ca tot omul -, 
care sunt bune doar pentru nobili. Totuși, pentru a nu regreta 
mai târziu, a promis că-mi va plăti cinci guldeni. 

— Dar, a mai spus el, eu nu înţeleg de ce trebuie să plătesc 
bani pentru această neașteptată bucurie de a fi slujitorul tău, 
când eu mă simt mai bine ca om liber, iar dacă stau bine să mă 
gândesc, tu ar trebui să-mi plătești, fiindcă, de obicei, stăpânul îi 
plătește slujitorului. Poate că cel mai bine ar fi fost să mă 
asculţi, ca să nu ne fi amestecat noi niciodată în această turmă 
de aleși ai lui Dumnezeu. 

A trebuit să admit că are dreptate, dar i-am spus: 

— N-ar trebui să te îndoiești de Dumnezeu, Antti, fiindcă 
lucrurile nu stau chiar atât de prost. Am informaţii precise 


576 


despre trupele principilor și modul în care vor acţiona, iar cauza 
noastră fiind dreaptă, banii pe care-i vei da pentru binele 
colectiv nu sunt pierduţi. Și-apoi, Muntzer nu-mi va plăti mie 
niciun creiţar, asta o știu prea bine, cu atât mai puţin Pfeiffer. 

— Dumnezeu să te ierte, Mikael, pentru teribila ta lăcomie, a 
spus Antti desfăcând băierile pungii. Dacă pentru tine a mai 
rămas totuși ceva sfânt pe lumea asta, va trebui să juri pe toţi 
sfinţii că-i pentru ultima dată, adăugând că de nu-ţi vei respecta 
jurământul, Dumnezeu să-ţi strâmbe gura ca unei broaște. N-aș 
vrea să ţi se întâmple așa ceva, se înțelege, dar ăsta-i obiceiul, 
fiindcă toți nobilii jură în felul acesta. In orice caz, dacă războiul 
țăranilor se va sfârși rău și eu nu mă îndoiesc că așa se va 
sfârși, trebuie să-mi promiţi că-mi vei asculta povetțele, că mă 
vei urma fără să crâcnești și fără să mă ametțești cu argumente 
biblice, ca să te pot scăpa cu viaţă și să te duc într-o ţară mai 
bună. 

Vorbele lui mi-au fost ca o îmbucătură amară greu de 
mestecat și am mers noi călare multă vreme fără să vorbim, în 
timp ce se lăsa noaptea încărcată de parfumul de mai al pădurii. 
Dar cinci guldeni erau cinci guldeni. Era o prostie să nu-i câștig, 
dacă tot urma să împart cu el avantajele permisului de liberă 
trecere semnat de principe. Dulcea melancolie a crepusculului 
pe colinele verzi ale Turingiei și culorile amurgului ce se 
pierdeau încet în întuneric mi-au umplut inima de blândețe. De 
aceea, i-am spus: 

— Facă-se voia ta, Antti! Eu cred totuși că omul nu ar trebui 
să se gândească doar la bunăstarea lui, ci și la suferinţele 
semenilor săi. Aceasta a fost aspiraţia mea în lunile lungii 
primăveri de acum, dar adevărul este că nimic nu mi-a mers, că 
totul mi-a fost potrivnic, că suferințele celor din jur nu s-au 
micșorat câtuși de puţin, iar pe lângă toate astea am mai 
pierdut și o groază de bani. Vezi tu, eu întotdeauna am nutrit 
speranţa că sacrificiul lui Hristos - care a răscumpărat cu prețul 
sângelui lui păcatele tuturor oamenilor, făcându-i în felul acesta 
pe toți egali în fața lui Dumnezeu - va permite o nouă ordine în 
lume, ca să nu mai fie niciun bogat prea bogat și niciun sărac 
prea sărac. De aceea am ales flamura în culori de curcubeu, dar 
dacă m-am înșelat și nimic nu se va schimba, voi merge cu tine 
în lume să caut o ţară unde să trăim în pace și să ne câștigăm 


577 


pâinea folosindu-ne de toate puterile, cunoștințele și măiestria 
noastră. 

Antti a spus: 

— Eu îţi înțeleg tristețea, Mikael, fiindcă în copilărie am 
alergat de multe ori în pădure să prind curcubeul, însă de 
fiecare dată când eram aproape sigur că îl am în mână, el nu 
mai era și se ștergea de pe cer. Acuma tu ești acela care încerci 
să înșeli curcubeul, însă crede-mă, niciodată, * de aici, de pe 
pământ, nu-l vei putea atinge. Dar există multe alte lucruri bune 
în această lume, de care am putea să ne bucurăm și noi. Este 
drept că trăim în vremuri agitate, dar încă suntem tineri, Mikael, 
câmpiile verzi ne așteaptă, iar mie îmi este dor de Italia, unde 
poate că am găsi o vale surâzătoare unde cresc măslini și viță- 
de-vie lângă un castel cu turnuri crenelate, pe care l-am putea 
cuceri. Am auzit despre atâtea lucruri extraordinare, am auzit 
istorii despre mercenari simpli care au ajuns comandanți de 
război, iar atunci când au murit au fost purtaţi pe braţe de 
cavaleri în armuri de aur și însoțiți la mormânt de un cortegiu 
impresionant de călugări. Sunt istorii adevărate, pe care le-am 
ascultat în acele zile crunte de război, când îngheţat, obosit, 
flămând și însetat stăteam serile împrejurul focului cu soldații și 
mă simţeam singur ca un pui de cioară căzut dintr-un cuib. 

Nu cred că fără magia acelui neasemuit de frumos amurg 
Antti s-ar fi încumetat să-mi facă astfel de mărturisiri, 
dezvăluindu-și jocul ascuns pe care-l disimula arătându-se lumii 
doar nătâng și naiv. Nu am vrut să-l jignesc, chiar dacă în sinea 
mea am râs de imaginaţia ce-l purta pe domenii imposibile. Am 
spus doar: 

— Este adevărat că au fost fierari care au ajuns regi și că unul 
dintre aceștia și-a pus pe cap chiar și o tiară papală, dar spune- 
mi, cine aleargă acum să prindă curcubeul, eu sau tu? 

— Mikael, mi-a răspuns calm Antti, un om poate obţine tot ce 
dorește, doar dacă dorește din tot sufletul, dacă-i sănătos, dacă 
are poftă de mâncare și nu bea prea mult, așa cred. Dar acel 
ceva la care omul aspiră nu trebuie să fie dincolo de hotarele 
acestei lumi. Eu nu vreau curcubeul de pe cer. Când am fost 
sigur de acest adevăr, am venit ca să te întâlnesc, ca să împart 
cu tine succesele pe care le voi avea, dar și pentru că am nevoie 
de tine, fiindcă tu știi să citești și poţi veghea ca nu cumva, în 


578 


căutarea bunăstării terestre, să-mi pierd sufletul. Pierderea 
sufletului este un preţ prea mare, chiar și pentru o coroană de 
conte. Uite, de aceea îţi dau cei cinci guldeni, dar tu va trebui să 
te multțumești cu ducați de Veneţia, fiindcă eu nu mai am niciun 
gulden. 

A întins mâna spre mine și, în întunericul ce se lăsase dintr-o 
dată, silueta lui a devenit neclară și mi s-a părut înspăimântător 
de mare. Am fost cuprins de o neliniște ciudată și am încercat 
să-i disting trăsăturile feţei, dar nu am reușit. 

— Ești tu, Antti, sau... cine este? am întrebat eu, în timp ce 
sudoarea rece îmi aluneca pe spinare. 

Dar groaza mi s-a risipit în momentul când mâna lui caldă a 
pus în mâna mea monedele de aur. Am călărit mai departe în 
tăcere până ce am ajuns la un hambar ars pe jumătate și 
părăsit, am priponit caii într-un loc ascuns și am rămas acolo 
noaptea, fiindcă eram amândoi foarte obosiţi. Dimineaţa, când 
am pornit din nou la drum, i-am povestit cinstit lui Antti tot ceea 
ce auzisem la Weimar, întrebându-l dacă înțelege ceva din 
bizarul plan al principelui. După ce a cugetat îndelung, Antti a 
spus: 

— Cine sapă groapa altuia cade singur în ea, iar cine 
împletește năvoade complicate să-și prindă prada se încurcă în 
propria urzeală. De aceea, judecata nepripită și răbdarea sunt 
cea mai bună salvare ca să nu cazi într-o capcană. Poate că cel 
mai înțelept ar fi să nu ne batem capul cu lucruri atât de 
încurcate, fiindcă mulţi oameni și-au pierdut minţile. Așa i s-a 
întâmplat unui oarecare bărbat din satul meu, care auzindu-l 
odată pe un călugăr rătăcitor care predica pe un deal despre 
sfârșitul lumii, atâta și-a bătut capul să înțeleagă cum vine 
treaba asta, că până la urmă s-a dus într-un grajd și s-a 
spânzurat. 

După ce am rătăcit noi două zile urmărind drumul pe care-l 
străbătuse armata lui Muntzer, pe când ne găseam în mijlocul 
ruinelor fumegânde ale unui conac, printre norii de muște ce 
roiau deasupra cadavrelor, am hotărât să mergem direct la 
Muhlhausen, gândind că, oricum, ţăranii tot acolo urmau să se 
întoarcă, fiindcă femeile pe care le întâlnisem în drum ne 
spuseseră că armata lui Muntzer ducea lipsă de alimente. 


579 


Nici nu am apucat să străbatem tot cartierul răsăritean al 
orașului, că am văzut fâlfâind în bătaia răcoroasă a vântului 
flamura în culorile curcubeului, iar în umbra ei l-am recunoscut 
pe Thomas Muntzer, care călărea cu capul aplecat și avea fața 
mai galbenă ca înainte. Armata lui de aleși ai lui Dumnezeu se 
micșorase și abia de mai avea trei sute de oameni. In frunte 
erau vreo douăzeci de mercenari cu archebuzele la umăr, iar în 
urma lor mergeau ţăranii târându-și picioarele și clătinându-și 
lăncile în aer ca pe niște spice unduite de vânt. Feţele tuturor 
străluceau transfigurate de credinţă și ei cântau din răsputeri 
marșul de război al lui Thomas Muntzer: Coboară peste noi 
Duhule Sfânt, coboară! 

Am oprit să așteptăm până ce flamura va ajunge în dreptul 
nostru și i-am spus lui Antti: 

— Ce Dumnezeu s-a întâmplat de-au rămas atât de puţini, și 
unde-i Pfeiffer, că nu-i văd mutra umflată de bere? Am niște 
presimţiri rele. 

Dar Antti, făcându-și cruce, a spus cu evlavie: 

— De ce te frămânţi, Mikael? Ar trebui să ai încredere în 
Dumnezeu, că așa-mi spuneai mie. N-are rost să-ţi faci griji, s-ar 
părea că Duhul Sfânt încă mai este cu ei. 

Dar nu am avut timp să ne mirăm prea mult, fiindcă, 
văzându-ne, Thomas Miuntzer a oprit și a dat ordin armatei să se 
odihnească. Apoi a început să urle la mine, acuzându-mă că mi- 
am pierdut timpul în crâșme și la curve. Incepând de astăzi, m-a 
anunţat el, s-a terminat cu beţia, destrăbălarea și violența 
împotriva oamenilor nevinovaţi. Începând de astăzi, tot ceea ce 
vom face va fi făcut doar întru slava lui Dumnezeu. l-am spus 
că, după părerea mea, ar fi trebuit ca această hotărâre să fi fost 
luată mai demult, dar că este bine și mai târziu decât niciodată. 
L-am întrebat încotro se îndreaptă armata noastră, de ce au 
rămas atât de puţini oameni și unde este Heinrich Pfeiffer. 

Auzindu-i doar numele, Thomas Muntzer a sărit ca ars și a 
spus că Pfeiffer nu fusese decât o cursă pe care Satana o 
pusese în drumul lui, dar că acum, gata, s-a despărțit de Pfeiffer 
și l-a trimis înapoi la diavolii lui. Dumnezeu a vânturat grânele și 


580 


a ales grăunţele bune de pleavă, a mai spus el, așa că fiecare 
om care a rămas valorează cât sute și mii de alţi oameni, iar 
trupa lui de credincioși se îndreaptă spre Frankenhausen, orașul 
sării, unde îl așteaptă șase mii de bărbaţi cinstiţi și de țărani 
care au acceptat cele patru principii ale sale. Ei l-au rugat să 
vină la Frankenhausen pentru a întemeia regatul etern, pentru a 
stabili ordinea creștină și modul de desfășurare a ceremoniilor 
liturgice. Niciodată un număr de adepţi atât de mare nu s-a mai 
văzut în toată Turingia, de aceea, fiind el convins că la mijloc nu 
poate fi decât mâna lui Dumnezeu, se va duce În 
Frankenhausen și va abandona orașul Muhlhausen, să trăiască 
pe mai departe în nelegiuirea lui. 

Din spusele lui am înțeles că s-a certat strașnic cu Pfeiffer, 
după care acesta probabil că l-a alungat, rămânând singurul 
stăpân al orașului. Dacă era adevărat că la Frankenhausen îl 
aștepta o armată de oameni atât de numeroasă, despărţirea de 
Pfeiffer nu mi s-a părut cel mai regretabil lucru, fiindcă eram 
sătul de tâlhăriile și fărădelegile săvârșite în numele lui 
Dumnezeu. Călărind alături de Miuntzer, l-am întrebat la un 
moment dat dacă știe unde este doamna Geneviève, iar el mi-a 
răspuns că a alungat toate curvele și toţi proxenetții care se 
alăturaseră oastei Domnului, ca oamenii lui să nu-și mai 
risipească puterile în zadar, și a impus castitate absolută tuturor 
aleșilor lui Dumnezeu, ca să fie ei cu trupul și cu sufletul curat în 
vederea luptelor ce-i așteaptă. L-am rugat imediat pe Antti să 
meargă în galop la Mühlhausen pentru a o căuta pe doamna 
Geneviève, iar apoi să vină discret împreună cu ea la 
Frankenhausen. Dar Antti mi-a spus că s-a săturat până-n gât de 
această doamnă Geneviève, că n-are decât să-și vadă singură 
de grijă, fiindcă, slavă Domnului, am cheltuit noi și-așa o avere 
și ne-am irosit timpul cu ea. L-am învinuit că are inimă de piatră 
și i-am amintit că, fiind mama fiului nostru, trebuie să veghem 
asupra bunei ei reputaţii, mai cu seamă că nu vorbește limba 
germană, așa că Antti a acceptat până la urmă să meargă la 
Mühlhausen. 

După ce a plecat Antti, am călărit în continuare alături de 
Müntzer și i-am povestit despre călătoria la Weimar, evitând să-i 
vorbesc despre lucrurile care nu ne priveau decât pe mine și pe 
Antti. l-am povestit despre Luther și despre pamfletul său, prin 


581 


care îndemna nobilii să-i masacreze pe ţărani, dar i-am spus că 
mai exista o șansă pentru un compromis și că principele 
Johannes îl ruga pe Muntzer, ca profet al lui Dumnezeu, să se 
roage și pentru sufletul lui mai înainte ca Dumnezeu să-l ajute 
să ia o hotărâre înțeleaptă. 

Dar povestirea mea l-a mâniat aprig pe Muntzer, care a spus 
că principii și nobilii sunt murdăria necuratului, iar Luther, prin 
poziția pe care o are acum în raport cu adevărata credință, de 
bunăvoie se va face martirul Satanei. Muntzer a respins cu tărie 
până și ideea unei negocieri cu principii, atâta timp cât ei nu vor 
să renunțe la titlurile lor și să-și distrugă de bunăvoie castelele. 
Și a mai spus că pentru el este destul dacă va rămâne cu doi- 
trei oameni de încredere pentru a zdrobi cu ajutorul lui 
Dumnezeu chiar și o armată de câteva sute de mii de oameni. 
Mi-a mai vorbit despre ordinea nouă și despre adevărul lui 
Dumnezeu și mi-a mărturisit că în dimineaţa aceea avusese o 
revelaţie. În lumina acelei revelații, cele patru principii 
deveneau inutile, fiindcă Dumnezeu își concentrase vrerea doar 
în trei cuvinte. Dar despre această revelaţie, a spus el, ne va 
vorbi tuturor abia după ce vom ajunge la Frankenhausen. Apoi, 
ca un om care simte apropierea morţii, mi-a povestit despre 
viaţa lui și despre ţesătorul cu barbă albă prin gura căruia grăia 
Dumnezeu, pe care l-a urmat, propovăduind el însuși după 
aceea Evanghelia Crucii, chiar dacă oamenii îl numeau visător 
fanatic. 

— Oamenii sunt orbi și surzi din cauza preocupărilor 
pământești și a lucrurilor de care se înconjoară, a spus el. Ei 
ascultă fără să audă și privesc fără să vadă. De aceea, trebuie 
să ne încovoiem sub greutatea crucii care ne-a fost dată să o 
purtăm până când nu vom mai avea nimic al nostru și vom fi goi 
de speranţă, de dorinţă, de afecţiune și de prieteni, goi chiar și 
de dezamăgire. Abia atunci când vom ajunge ca o coajă goală 
de ou vom putea primi cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui 
Dumnezeu poate veni și din gura unui ignorant și din gura unui 
erudit, din gura unui copil, din gura unui nebun, chiar și din gura 
unuia care nu-și poate înțelege mesajul. Cel care ajunge să fie 
plin de cuvântul lui Dumnezeu trăiește într-o clipă o mie de ani 
și știe că a fost botezat cu Duhul Sfânt. Eu mi-am purtat crucea 
până la prăbușire. Nu există o beatitudine mai mare decât faptul 


582 


că dintre toate făpturile cugetătoare Dumnezeu m-a ales pe 
mine și m-a umplut de Duhul Sfânt, chiar dacă sunt mai sărac 
decât toţi săracii. 

Am tremurat ascultându-l. Ştiam că spune adevărul, o știam 
pentru că trecusem printr-o astfel de experienţă. În orice caz, 
chiar și acum, eu nu mă îndoiesc de sfinţenia acestui om. 

Am înnoptat într-un sat sărac ai cărui locuitori au fost 
bucuroși să ne vadă și ne-au dat bere și pește prăjit pe săturate. 
Bănuiesc că vor fi golit tot heleșteul mănăstirii, dar 
generozitatea lor a fost într-adevăr mare. A doua zi, după un 
marș istovitor, am ajuns la Frankenhausen. Ne-au întâmpinat cei 
doi căpitani care comandau armata ţăranilor, un burghez și un 
nobil ce-și pierduse averea, dar era un războinic excelent, care 
au rostit cuvinte de bun venit pentru Thomas Muntzer și pentru 
flamura lui brodată în culorile curcubeului. M-am bucurat când 
am văzut că atât în oraș cât și în împrejurimile lui era ordine, în 
ciuda numărului considerabil de ţărani, poate că mai mare de 
șase mii. Toţi erau aliniaţi în rânduri strânse în jurul 
comandanților lor și aveau fețe hotărâte și înflăcărate. După luni 
de zile în care văzusem doar armate dezordonate și confuze, 
priveliștea acelor ţărani și simpatizanți ai ţăranilor din 
Frankenhausen a fost reconfortantă. Pe de altă parte, fiind eu 
însumi cucerit de convingerile lui Muntzer, gândeam că ar fi fost 
absurdă orice tentativă de negociere cu nobilii și aveam 
remușcări pentru șovăiala de până atunci. 

Era într-o vineri după-amiază când am ajuns noi la 
Frankenhausen, iar Thomas Muntzer, cu toate că era obosit de 
drum, a început să le vorbească oamenilor, anunţându-le cu 
înflăcărare că s-a împlinit vremea pentru ca împărăţia lui 
Dumnezeu să fie întemeiată pe pământ, și mulţi bărbaţi au fost 
cutremuraţi de vorbele sale, au îngenuncheat în fața lui ca în 
fața unui adevărat profet al lui Dumnezeu și i-au cerut să-i 
binecuvânteze. Timpul târguielilor a trecut, a spus el, cei drepţi 
să prindă curaj, să se consacre rugăciunii și postului, ca să 
devină aleșii lui Dumnezeu! 

În timp ce el vorbea astfel mulţimii, am privit dealurile și 
munții împăduriți peste care se lăsa amurgul. Discul de aur și 
foc al soarelui cobora dramatic în spatele pădurilor și m-am 


583 


gândit că este tocmai vremea potrivită pentru ca împărăţia lui 
Dumnezeu să se așeze pe câmpia din Frankenhausen. 

Exaltat și stimulat de propriul discurs, Thomas Muntzer m-a 
chemat apoi ca să-mi dicteze o scrisoare pe care intenţiona s-o 
trimită margrafului Mansfeld, care se arătase a fi cel mai mare 
dușman al lui Dumnezeu, fiindcă îl alungase într-un mod rușinos 
din orașul Allstedt. lată ce spunea el în această scrisoare: 

Eu, Thomas Muntzer, pe vremuri predicator în Allstedt, te 
conjur în numele lui Dumnezeu cel viu să nud mai amărâști pe 
Atotputernicul Dumnezeu și să pui capăt tiraniei tale! Ai început 
să torturezi și să omori creștinii! Ai spurcat sfânta credință cu 
gângăvelile tale netrebnice! Spune, stârvule locuit de viermi, 
cine te-a chemat să guvernezi un popor răscumpărat cu sângele 
scump al lui Hristos? Te înfrunt cu dispreț si-ti cer în numele 
congregației credinței să-mi răspunzi de consideri că ești demn 
să porți numele de creștin. Dacă nu te schimbi, voi striga întregii 
lumi că acela care te va ucide va fi iubit de Dumnezeu, la fel 
cum iubiți de Dumnezeu sunt toți creștinii care-i ucid pe turcii 
cei păgâni. Dacă nu te vei supune cu umilință în fața cuvântului 
lui Dumnezeu, înghiţi-te-va focul infernului și vei fi tu martirul 
Satanei! Neinstare de a servi creștinătății, tu ești un șancru în 
trupul celor aleși de Dumnezeu, de aceea casa ta și neamul tău 
vor trebui rase de pe fața pământului, așa poruncește 
Atotputernicul Dumnezeu. 

Muntzer a citit cu voce înaltă scrisoarea în faţa ţăranilor, iar 
aceștia l-au aprobat și au strigat pe întrecute că, într-adevăr, 
contele von Mansfeld este un om neîndurător care merită o 
soartă pe măsura cruzimii lui. Dar încă nemulţumit, Muntzer a 
poruncit să fie aduși cei trei ostatici ai margrafului Mansfeld. 
Unul dintre ei era de stirpe nobilă, cel de-al doilea un preot, iar 
al treilea un tânăr cu o figură nevinovată, care se uita prostit la 
țăranul ce mergea în faţa străjerilor cu sulițe. Cu voce puternică, 
Muntzer i-a întrebat pe țărani dacă nemernicii de slujitori ai 
margrafului Mansfeld nu-și meritau de o mie de ori moartea. 
Țăranii i-au răspuns afirmativ, iar Muntzer, după ce a mai spus 
că astfel margraful va înţelege că scrisoarea ce i-o adresa nu 
este o glumă, a poruncit ca cei trei să fie uciși. In felul acesta, 
pentru prima dată, în mod deliberat, a fost vărsat sângele unor 
oameni lângă flamura brodată în culorile curcubeului. 


584 


Dar când sângele a ţâșnit din gâturile celor trei nefericiti, 
Thomas Muntzer a privit buimac spre trupurile ce se prăbușeau 
la pământ în mișcări convulsive și faţa i s-a făcut mai galbenă ca 
oricând. Dar și-a revenit destul de repede și a început să 
predice. Chipul său a împrumutat trăsături extatice, vocea a fost 
atât de puternică de părea că prin gura lui vorbește într-adevăr 
Dumnezeu. Cele patru principii, a spus el, nu sunt decât primul 
pas spre calea împărăției eterne, unde nu vor fi nici săraci, nici 
bogaţi, nici principi, nici negustori, nici artizani, nici ţărani, ci 
doar oameni devotați lui Dumnezeu. Dumnezeu îi dezvăluise 
Adevărul Lui în trei cuvinte simple, pe care el, Thomas Muntzer, 
îl va face cunoscut aleșilor lui Dumnezeu, când se va împlini 
timpul. 

Deși în noaptea aceea, țăranii din Frankenhausen au avut la 
ce se gândi, eu nu am auzit decât vorbe de laudă despre 
Muntzer, pe care îl considerau un adevărat receptacul al lui 
Dumnezeu. Știu asta fiindcă, împlinind porunca lui Muntzer, am 
mers din casă în casă, din grajd în grajd, pe lângă focurile în 
jurul cărora erau strânși ţăranii, și am văzut că toţi îl vorbeau de 
bine. Dar cei mai mulţi se îmbuibau cu mâncare, nedând nici doi 
bani pe postul recomandat de Muntzer și spunând că-i o prostie 
să pornească la luptă cu burțile goale. 

Chiar dacă le venea greu să-și imagineze o lume fără principi, 
nobili, ţărani, artizani, negustori - pentru că într-o astfel de lume 
oare cine ar mai fi lucrat pământul, cine ar fi confecționat haine 
și obiecte trebuincioase, cine ar fi făcut ordine? — credeau că 
cele trei cuvinte misterioase ale lui Dumnezeu vor explica totul. 
Aveau cea mai mare încredere în cele trei cuvinte promise și 
erau dispuși să aștepte cu răbdare, iar cei mai învăţaţi căutau 
de zor în Biblie, fiindcă era grozav de frumos să nu faci nimic, 
totuși nimic să nu-ţi lipsească și să fii îmbrăcat și împodobit ca 
regele Solomon. 

Dar oamenii mai cu judecată spuneau: 

— Poate că în împărăţia lui Dumnezeu de pe pământ nu va fi 
nevoie să faci nimic, ci doar să te plimbi pe câmp și să miroși 
florile și iarba. Dar noi nu avem nimic împotriva muncii, ne place 
să lucrăm pământul, să îngrijim vitele, să strângem recolta. 
Dacă dările se vor micșora și vom avea din când în când parte 


585 


de o fiertură de pește sau de o pasăre rumenită, ce să vrem mai 
mult? Așa ar fi mai ceva ca împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. 

Ascultându-i pe oamenii aceștia simpli, văzând încrederea pe 
care o acordau promisiunilor unui om pe care nu-l mai văzuseră 
până atunci, am înţeles că erau cinstiţi și pașnici, că nu-i trăgea 
inima să ia o armă în mână și să plece la război, iar mulţi 
tremurau de teamă, deși le era greu să o mărturisească, fiindcă 
nu ar fi vrut ca ceilalţi să râdă de ei. Mi-au fost dragi oamenii 
aceia și târziu, când m-am dus să mă odihnesc, n-am putut să 
închid ochii și m-am gândit doar la ei, uitând să mă mai gândesc 
ce voi face eu în continuare. 


6 


A doua zi, plângând și frângându-și mâinile, au ajuns niște 
fugari în Frankenhausen și au povestit că trupele ducelui Georg 
și ale margrafului Mansfeld își începuseră marșul. Dar văzând 
cât de mare este armata ţăranilor, s-au liniștit și au spus că 
nobilii au mult mai puţini oameni, chiar dacă punem la socoteală 
și cavaleria cardinalului Albrecht. 

Era vorba de acel cardinal care, încă din vremea când nici nu 
împlinise vârsta canonică, cumpărase de la papă două episcopii 
și arhiepiscopia din Mainz cu bani împrumutaţi de la Fugger, 
căruia, în schimb, îi permisese traficul de indulgențe pe 
domeniile lui. Această practică o denunţase Luther în cele 
nouăzeci și cinci de teze pe care le afișase pe ușa bisericii din 
Wittenberg. De la acea lovitură de ciocan a lui Luther sărise 
scânteia incendiului care acum devasta cea mai mare parte a 
Germaniei, iar cardinalul Albrecht considera, fără îndoială, că 
este datoria lui să stingă în sânge flăcările incendiului. Insă mai 
de mirare în toată povestea aceasta este că Luther îi era acum 
frate de arme cardinalului, pe care odinioară îl urâse mai tare 
decât pe diavol. Categoric, lumea era bolnavă, și când te 
gândești că numai șapte ani și jumătate trecuseră de la lovitura 
de ciocan a lui Luther care zguduise lumea! 

După ce i-au ascultat pe fugari, comandanții ţăranilor au 
început să-și miște oamenii și să-i instruiască, iar mercenarii să 
topească gloanţe de plumb pentru archebuzele lor. Era o 


586 


atmosferă veselă în tabăra ţăranilor și toată lumea se pregătea 
în vederea bătăliei. Dar la căderea serii, Muntzer a întrerupt 
toate preparativele de război, pe care le considera inutile, 
fiindcă Atotputernicul Dumnezeu era de partea lui, și i-a chemat 
pe oameni pentru a face un nou legământ de credinţă. l-a 
îmbărbătat mai întâi, asigurându-i că armata seniorilor este 
destul de departe și înaintează încet. Le-a spus că numărul 
dușmanilor nu este mare, le-a povestit câteva bătălii biblice, le- 
a vorbit despre legămintele făcute de oameni cu Dumnezeu, 
după care a întrebat cine vrea să facă un nou legământ de 
credinţă în faţa lui Dumnezeu și să fie botezat încă o dată. 
Foarte mulţi bărbaţi au răspuns cu umilinţă chemării, iar el le-a 
spus să se dezbrace în pielea goală și i-a condus apoi prin oraș 
până la heleșteul de lângă zidurile de apărare, unde, unul după 
altul, au intrat în apă pentru a fi botezați, de mâna lui. Dar era 
luna mai și apa încă rece, așa că o bună parte din cei veniţi să 
se boteze, văzând cum tremurau de frig cei care fuseseră 
botezați și cum le curgea apă din nas, din urechi și de pe păr, s- 
au întors în goană la locul unde-și lăsaseră veșmintele și s-au 
îmbrăcat. Muntzer i-a binecuvântat în numele Sfântului Duh pe 
cei botezați care tremurau vineţi de frig, și i-a primit printre 
aleşii lui Dumnezeu în fața flamurii brodate în culorile 
curcubeului, ceea ce, fără îndoială, a fost o mare cinste pentru 
ei. 

Întârzierea lui Antti începea să mă neliniștească. Reușisem să 
găsesc un loc de înnoptat pentru noi doi și pentru doamna 
Geneviève într-o brutărie unde ziua se cocea pâine pentru 
ţărani, dar unde noaptea te puteai odihni bine, fiindcă era cald. 
Singurul lucru neplăcut era faptul că nu exista un petic de 
pardoseală care să nu fi fost prăfuit de făină. Aveam nevoie de 
sfaturile militare ale lui Antti. Chiar dacă bătălia de la Leipheim 
nu fusese glorioasă nici pentru mine, nici pentru cei de partea 
cărora luptasem, fuga fusese într-adevăr reușită, și asta doar 
datorită  istețimii lui Antti. Eram foarte conștient de 
responsabilitatea mea, iar fiindcă Dumnezeu mă înzestrase cu 
mai multă inteligenţă și cu mai multe cunoștințe decât pe bravii 
comandanţi ai ţăranilor lui Muntzer, acest avantaj trebuia să-l 
consacru cauzei sfinte. 


587 


Am încercat să-mi aduc aminte de bătălia de la Pavia pe care 
Antti mi-o povestise în detaliu și de învăţămintele cu care m-am 
ales din istoria cu ravagiile făcute în cavaleria franceză de 
archebuzierii împăratului. Am tras repede concluzia pe care 
orice om cu bun-simţț o poate trage și anume că antrenamentul 
sulițașilor este mai puţin important decât punerea la punct a 
arsenalului cu care se aleseseră ţăranii de pe urma jafului 
castelelor cucerite: tunuri, culevrine, archebuze și alte lucruri 
despre care cei mai mulţi nici nu știau la ce sunt bune și care 
zăceau claie peste grămadă în curtea primăriei. 

După ce a auzit ideea mea, căpitanul burghez nu a manifestat 
niciun entuziasm, atrăgându-mi doar atenţia că tunurile sunt 
arme periculoase de pe urma cărora cei care le mânuiesc au 
mai multe pierderi decât cei împotriva cărora trag. Cât despre 
căpitanul nobil, el m-a privit cu un dispreţ absolut și mi-a spus 
pe un ton înţelegător că dacă îmi face atât de multă plăcere, n- 
am decât să folosesc și sarbacanele. Și mi-a mărturisit că el are 
un plan nemaipomenit care constă în construirea unei baricade 
circulare din căruţe, care să împiedice înaintarea cavaleriei. 

Eu am fost peste măsură de indignat și i-am spus cu chef de 
ceartă: 

— Principii au tunuri, așa că-n mai puţin de-o oră vor arunca 
la dracu-n aer toată fortificația noastră de căruţe. Singura șansă 
este să tragem în ei, de aceea e nevoie de tunuri. 

Dar Muntzer mi-a tăiat vorba și a spus: 

— Dumnezeu este cel mai puternic scut al nostru, mai 
puternic decât toate armurile nobililor și cavalerilor, în El trebuie 
noi să ne încredem. 

l-am spus că deși am încredere în Dumnezeu, mă îndoiesc că 
Dumnezeu ne va trage de mână spre victorie dacă noi înșine nu 
vom mișca niciun deget să ne venim în ajutor. 

Muntzer a spus: 

— Oare nu am botezat eu patruzeci de bărbaţi, întărindu-i cu 
Duhul Sfânt? Nicio armă din lume nu-i va putea răni. 

Dar căpitanul nobil a căzut deodată pe gânduri, apoi a spus: 

— N-avem nimic de pierdut dacă vom pregăti și câteva tunuri. 
N-ai decât să faci ce vrei, Mikael Pelzfuss, dacă te crezi mai 
deștept decât mine. 


588 


l-am cerut să-mi acorde o împuternicire de meșter tunar, 
gândind că astfel ţăranii de care aveam nevoie pentru a pune 
pe picioare tunurile din curtea primăriei se vor supune fără să 
crâcnească ordinelor ce urma să le dau în vederea împlinirii 
acestui lucru, dar el m-a anunţat că s-a săturat de mine și m-a 
trimis la dracul, explicând asistenței că are multe alte lucruri 
mult mai importante de făcut. Căpitanul burghez a fost mai 
prietenos și m-a sfătuit să fiu prudent, atât pentru viaţa mea, 
cât și pentru viaţa ţăranilor care mă vor ajuta, fiindcă tunurile 
astea sunt niște hârburi vechi de cincizeci de ani, poate chiar de 
o sută, despre care nimeni nu-și amintește dacă au fost folosite 
vreodată. 

M-am apucat să revizuiesc tunurile și cinci dintre ele mi s-au 
părut a fi în bună stare. Erau asemănătoare celor pe care le 
cunoșteam de la fortăreaţa din Turku. Dar era nevoie de 
douăzeci și cinci de servanţi, de animale care să le tragă, de 
hamuri, de muniţie, de fuituială, de pulbere, fitile de aprindere și 
de multe alte lucruri, pentru care am umblat toată ziua până-n 
miez de noapte, bătându-mi gura să explic la toată lumea ce 
vreau și risipind zece guldeni pe care nu aveam să-i mai văd 
niciodată înapoi. Oricum, m-am ales cu cinci bărbaţi dispuși s-o 
facă pe tunarii, dintre care doar unul mai văzuse odată demult 
cum se trage cu tunul. Se înțelege că pe el l-am plătit mai bine, 
adică un gulden, celorlalți patru dându-le doar câte un sfert de 
gulden. Caii și boii cu care să trag tunurile i-am luat din grajduri 
fără să întreb pe nimeni dacă-mi dă voie, iar o femeie 
cumsecade mi-a cusut saci de in care să pun pulberea 
explozivă. După ce am stabilit ca tunarii să doarmă cu schimbul, 
pentru ca întotdeauna să fie unul treaz care să păzească boii și 
caii, m-am dus la brutărie, unde m-am trântit pe niște saci de 
făină ca să dorm. 

Abia apucasem să închid eu ochii, când m-au deșteptat 
răpăiturile tobelor urmate de o explozie formidabilă. Cineva 
trăgea de mine și mă implora pentru numele lui Dumnezeu să 
mă trezesc. Când am reușit să deschid ochii, am văzut prin 
borta ce se căscase în peretele brutăriei că afară încă era 
noapte. Nu puteam să respir din cauza prafului și de pe pereţi 
continuau să cadă cărămizi în jurul meu. Am întrebat ce se 
întâmplă. 


589 


— A început războiul, m-a anunţat Antti cu o voce liniștită. Am 
venit să te trezesc, după ce am călărit la întrecere cu trupa 
cavalerilor contelui de Hessa, dar n-aș fi bănuit că au tunuri 
priponite pe spinarea cailor, fiindcă de așa ceva n-am mai auzit 
până acum. Exact în clipa când dădeam să intru, un proiectil a 
pătruns prin peretele acestei coșmelii și puţin a lipsit ca să-mi 
reteze capul. Noroc cu Sfânta Barbara, care mi-a salvat viața 
încă o dată. 

De pe stradă se auzeau zbieretele bărbaţilor, nechezatul 
cailor, plânsul femeilor, pașii celor care alergau. Tobele răpăiau, 
clopotele unei biserici băteau alarma. Crezând că-mi trăiesc 
ultima clipă, am dat să mă ascund în vatră, dar Antti m-a apucat 
de braţ și a încercat să mă liniștească. 

— Cavalerii nu sunt prea mulţi, a spus el. Mai mult ca sigur, 
este vorba de avangarda trupelor contelui de Hessa. Cred că nu 
vor risca ei să se angajeze în luptă până ce nu sosește și grosul 
armatei. lar dacă eu mi-am dat sufletul să ajung înaintea lor ca 
să dau alarma, este pentru că nu eram sigur ce au de gând să 
facă. Și apoi, era nedrept ca toţi oamenii să doarmă, după ce eu 
mă dădusem de ceasul morții să ajung la timp ca să-i previn de 
pericolul ce-i amenință. 

Am ieșit cu el în curte unde artileriștii mei, înnebuniţi, alergau 
ca niște găini zăpăcite și strigau: „La arme!” Unul dintre ei, 
tremurând de frică, mi-a mărturisit că el a fost cel care a tras cu 
tunul de s-a năruit peretele brutăriei. Nebun de furie, i-am 
promis că-l voi trimite la spânzurătoare, dar Antti m-a liniștit și i- 
a luat apărarea, spunându-mi că bietul om nu voise să facă 
nimic rău, ci fusese împins doar de un puternic exces de zel, 
fenomen care se manifestă din când în când în timpul războiului. 
Cel mai important lucru, a mai spus Antti, este să ne punem 
artileria în poziţie de luptă. 

Tot orașul era în fierbere. Pentru că Antti avea un glas mai 
puternic decât al meu, i-am spus să ordone el alinierea tunarilor. 
A făcut-o, iar tunarii mei au stat drepţi lângă tunuri. După ce a 
cercetat atent fiecare piesă componentă, Antti m-a felicitat 
pentru că reușisem să fac o treabă atât de bună. A mai spus că 
speră să facă cel puţin zgomot tunurile astea, fiindcă despre 
alte lucruri nici nu poate fi vorba, când te gândești la armele 
moderne de care dispun principii. 


590 


Am înţeles că era puţin invidios că eu am sub comandă cinci 
tunuri, în timp ce el trebuia să se mulțumească doar cu spada. 
Și bătându-l împăciuitor pe umăr, i-am întors replica pe care mi- 
o dăduse odinioară: 

— Strugurii sunt acri când nu poţi ajunge să-i culegi, Antti! 
Dar n-are nicio importanţă. Eu sunt generos și te numesc 
maestrul artileriei, așa că vei dirija focul după cum vei dori tu, 
cu rezerva de a te supune ordinelor mele, fiindcă eu am fost 
învestit cu această responsabilitate. 

Dar Antti nu mi-a mulţumit, a mormăit ceva în barbă și m-a 
urmat în piaţa orașului târșâindu-și picioarele. Încă mai erau 
opaiţele și lumânările aprinse în case, iar oamenii își strângeau 
averea lor săracă în cufere și boccele pentru a fugi, deși nu știau 
unde. Nu se mai auzeau nici tobele, nici clopotele nu mai 
băteau, doar o trompetă suna ostentativ adunarea. 

Muntzer și căpitanul burghez erau pe treptele din faţa ușii 
bisericii, în fața mulțimii de ţărani ce se înghesuia în piața 
micuță. Toţi întrebau neliniștiți de ce au fost treziți din somn 
atât de devreme, că doar este duminică dimineaţa, ce este de 
făcut, ce s-a întâmplat, de ce s-a tras cu tunul, de ce au bătut 
clopotele și au răpăit tobele. Mai întâi, căpitanul a cerut mulţimii 
să facă liniște. Cavaleri necunoscuţi, a spus el, se apropie 
dinspre asfinţit, iar unii se află lângă zidurile orașului. Dar 
Muntzer a replicat că el nu știe ce spune. Tot atât de bine, 
cavalerii care sunt lângă zidurile orașului ar fi putut veni dinspre 
răsărit, fiindcă este știut că trupele nobililor nu ar fi putut veni 
dinspre apus fără să cucerit mai întâi orașele Erfurt și 
Mühlhausen. Müntzer dârdâia în mantoul de blană pe care nu-l 
dădea niciodată jos de pe el. Și fiindcă, pe măsură ce se făcea 
ziuă, îi creștea lui curajul, s-a apucat să predice ca să se mai 
încălzească. 

Dar pe când el tocmai începuse să vorbească mulţimii despre 
Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, a sosit în galop căpitanul nobil 
care, după ce a descălecat în dreptul ușii bisericii, a raportat că 
în zorii zilei cavaleria dușmană a atacat tabăra de ţărani din 
vestul orașului, că ţăranii s-au retras în dezordine și s-au 
refugiat în interiorul orașului. Mulţi dintre ei au fost omorâți, 
archebuzierii au tras de pe ziduri în călăreţi, de frică aceștia s-au 
retras în pădure, dar nu putea preciza cine sunt acei cavaleri și 


591 


nici care este numărul lor, fiindcă cei ce i-au văzut se contrazic, 
unii susținând că ar fi fost zece cavaleri, alţii apreciind că ar fi 
vorba de o mie. 

Atunci Antti s-a apropiat și, după ce a spus că în mod vădit 
ţăranii nu prea cunosc bine cifrele, a comunicat că, după 
aprecierea lui, nu erau mai mult de douăzeci de cavaleri. O știa 
pentru că i-a avut în urma lui toată noaptea, cât timp a gonit în 
galop spre Frankenhausen ca să anunţe despre pericolul ce 
amenință orașul. Sunt cavalerii contelui de Hessa, a precizat 
Antti, iar grosul trupelor urmează probabil să sosească în 
curând. 

Aceste informaţii clare nu i-au impresionat câtuși de puţin pe 
comandanţi. Neluându-le în seamă, ei au început să discute 
aprins până în momentul când un străjer a anunţat că dinspre 
apus înainta încet o trupă de aproximativ două sute de oameni. 
Țăranii au primit îndată ordin să părăsească piaţa și să se 
retragă prin poarta răsăriteană, păstrând calmul, în vederea 
construirii în afara orașului a unui fort de apărare inelar din 
căruțe. Executarea acestei manevre a fost catastrofală. Vizitiii, 
în graba lor de a ieși cât mai repede de pe străduțele strâmte 
ale orașului, au lovit cu prea mult zel animalele, încât căruțele s- 
au încălecat și au rămas înțepenite unele în altele, iar la poarta 
de ieșire din oraș a fost o atât de mare înghesuială, că nimeni 
nu mai putea să înainteze. Nu știu cum am fi reușit noi să 
ajungem cu tunurile afară din oraș, dacă nu s-ar fi apucat Antti 
să facă ordine printre ţăranii aceia buimaci care nu știau încotro 
s-o apuce. El a mers fără grabă în mijlocul mulţimii dezorientate, 
strigându-le oamenilor că în vreme de război nu-i bine să-ţi 
pierzi capul și că cei care nu se grăbesc ajung întotdeauna 
primii. 

Până la urmă a fost făcut și cercul de căruţe pe vârful neted al 
unui deal aflat la o bătaie de pușcă de oraș, iar în timp ce șirul 
nesfârșit de căruţe încă mai ieșea de pe poarta orașului, noi am 
ancorat culevrinele și le-am orientat ţevile spre miazăzi, fiindcă 
dintr-acolo urma cavaleria să-și pornească atacul. În timp ce 
Antti a mai trecut o dată în revizie tunurile, eu i-am aliniat pe 
archebuzieri în dosul căruţelor, le-am poruncit să-și pregătească 
armele, să aprindă fitilul și le-am interzis să tragă mai înainte de 
a distinge clar trăsăturile feţelor cavalerilor inamici. 


592 


La un moment dat cavalerii, care probabil făcuseră un tur de 
recunoaștere a zidurilor orașului, au apărut în faţa ochilor noștri. 
Vizitiii, care încă mai erau în drum, și-au abandonat într-o clipă 
căruțele și au început să alerge spre fortificația noastră de 
căruțe, iar soldații cu arme care-i însoțeau, intrând în panică, au 
alergat împreună cu ei. Văzând acest spectacol neașteptat, 
cavalerii și-au strâns rândurile, și, după ce s-a auzit sunetul 
cornului, au pornit la atac, tăindu-le drumul fugarilor și lovindu-i 
pe cei care erau în cale. 

Înspăimântaţi de  tropăiturile cailor și de zdrăngănitul 
armurilor, fugarii au făcut cale întoarsă, și-au aruncat armele și 
au continuat să alerge spre nord pe lângă zidurile orașului cu 
cavaleria pe urmele lor. Numai că porțile au fost închise în nasul 
lor și mulţi au început să bată în ele cu pumnii, implorându-i pe 
cei dinăuntru să le deschidă. Atunci a fost trasă prima lovitură 
de tun, apoi nu după mult timp au fost trase următoarele patru, 
iar în fața fortificaţiei noastre s-a înălţat un nor gros de fum. 
Apoi două mii de glasuri au urlat deodată pentru a saluta 
doborârea câtorva cai. Dezorientaţi, cavalerii au început să 
alerge călare în direcţii diferite, iar archebuzierii noștri nu s-au 
lăsat până n-au tras o salvă la nimereală. Câţiva călăreţi au 
căzut de pe cal, iar cei aproape două sute de cavaleri au întors 
deodată frâiele și au dispărut tot atât de repede precum 
sosiseră. Doar caii fără călăreţi au pornit-o în galop spre câmpie. 
Șase cavaleri zăceau morți, iar câţiva se străduiau să se ridice. 

Când nu s-a mai văzut niciun cavaler, ţăranii au strigat care 
mai de care: „Victorie! Victorie!“, iar cei care-și părăsiseră 
armele în timpul fugii s-au întors să și le adune, după care s-au 
apucat să-i jefuiască pe morți și i-au omorât pe cei răniţi. In 
ciuda ordinului de a nu părăsi fortificația, mulţi au alergat ca să 
fie și ei părtași la pradă. Toţi erau veseli și se îmbrăţișau de 
parcă ar fi făcut cine știe ce ispravă, doar artileriștii mei au 
rămas la locurile lor să-și încarce tunurile. 

După ce a fost restabilită ordinea, ștergându-și sudoarea de 
pe frunte, Antti mi-a spus: 

— Cu așa niște nătărăi, nici diavolul n-ar putea să câștige o 
bătălie! 

Dar nu era nemulţumit, urmărea doar cum schimbau tunarii 
încărcătura. A spus visător: 


593 


— Dac-aș avea un an... chiar și-o lună, aș face din băieţii ăştia 
adevăraţi artileriști. Ce n-aş fi putut eu face în trei săptămâni! 
Chiar și din bucăţile de bronz furate de prin castele aș turna 
patru semitunuri și opt tunuri și mai mici, de ultimul tip. Aș face 
roți de fier, afeturi puternice, i-aș fi putut învăţa pe oameni cum 
să mânuiască armele de foc. 

Apoi, după ce mi-a prezentat pe scurt rolul artileriei în 
războaiele moderne, a tras următoarea concluzie: 

— Dacă aș avea douăzeci de tunuri mobile mânuite de tunari 
cu experienţă, nu mi-ar fi teamă de nicio cavalerie din lume. Dar 
aici, pe de o parte nu avem decât aceste puţine tunuri străvechi 
mânuite de oameni care nu știu nimic, pe de altă parte restul 
armatei este alcătuit dintr-o adunătură de neghiobi. Acum toți 
zbiară ca nebunii, dar tare mi-e teamă că mâine vor cânta o altă 
melodie. 

Insă bucuria celorlalți m-a molipsit până la urmă și pe mine și 
n-am dat prea mare importanţă vorbelor lui Antti. Apoi a sosit 
Muntzer în fortăreaţa căruțelor pentru a-și spune rugăciunile. 
Ne-a poruncit tuturor să îngenunchem și să mulțumim lui 
Dumnezeu pentru această mare victorie. Cavalerii căzuți lângă 
ziduri fuseseră despuiaţi până la piele, iar lăncierii se întorceau 
veseli cu braţele încărcate de veșminte pline de sânge, arme, 
armuri, jambiere, cizme, fără a lăsa impresia că-și amintesc de 
fuga lor rușinoasă. Pe trofee erau culorile și însemnele 
comitatului Hessa. Era clar că principii urmăreau să ne 
încercuiască din toate părțile. Unul dintre comandanţi a început 
să-i muștruluiască pe țăranii cu braţele încărcate de haine 
pentru că i-au omorât pe răniţi, fiindcă, de-ar fi rămas măcar 
unul în viață, am fi putut obţine informaţii despre intenţiile 
margrafului de Hessa. Dar nu după multă vreme s-a găsit un 
bărbat dintr-un sat apropiat care a spus că el tot trebuie să 
plece până acasă fiindcă i s-au isprăvit proviziile și vrea să vadă 
și ce face familia lui, așa că pe drum se va informa despre 
efectivele armatei  margrafului de Hessa ajunse la 
Frankenhausen. Însă Müntzer a spus că nu ne este absolut de 
niciun folos dacă vom cunoaște numărul vrăjmaşilor. Dacă sunt 
puţini, după cum crede el, încă n-ar fi nimic, dar dacă sunt multi, 
acest lucru nu va face decât să sporească deprimarea oastei 
noastre. lar căpitanul nobil a spus că el nu crede să fie mulți, iar 


594 


dacă sunt, înseamnă că Satana le-a pus aripi cailor de au ajuns 
în zbor într-o noapte. 

Și în timp ce ţăranii își cântau victoria sub soarele de 
primăvară, s-a constituit un consiliu de război. Știind toţi că 
luptase în Italia, i s-a cerut și lui Antti părerea, dar el nu a 
acceptat să se amestece în discuţia lor decât după ce a fost 
rugat de multe ori. Spunând, mai înainte de a începe să-și 
expună planul, că probabil marchizul de Pescara așa ar fi făcut, 
dacă ar fi condus armata noastră, el a sugerat să ne așezăm 
fortificația pe un deal mai greu accesibil pentru inamic, un deal 
care să lase în același timp posibilitatea unei retrageri ușoare a 
apărătorilor. Dealul pe care ne aflăm noi acum nu este destul de 
înalt pentru a ne permite să dominăm partea de vest a orașului. 

— Acolo, în partea de nord, a spus el, este un deal mai 
abrupt, care s-ar părea că oferă din trei părţi o priveliște mai 
largă asupra întregii văi. Și nu prea departe de acest deal se 
vede o pădure unde șase mii de oameni pot fugi la nevoie, 
dispărând ca acele într-un car cu fân. Și apoi, mai este și o 
viroagă ce șerpuiește din vârful dealului spre oraș, prin care am 
putea deschide un drum căruţelor noastre pentru a fi la adăpost 
de focul dușmanilor. Propun să ne mutăm acolo fără întârziere. 
În vârful dealului vom construi o palisadă și vom săpa un șanț 
pentru a camufla tunurile. Așa cred eu c-ar fi făcut marchizul de 
Pescara. 

După ce au examinat dealul, căpitanii au găsit că planul lui 
Antti este bun și, după o scurtă discuţie, s-au apucat să-l pună în 
aplicare. Thomas Muntzer a înfipt în vârful dealului flamura 
brodată în culorile curcubeului și a botezat locul: „Dealul 
Bătăliei”. Când au văzut că spatele le este protejat, ţăranii au 
răsuflat ușuraţi și s-au pus pe treabă, au doborât arbori și au 
construit palisade, iar Antti a supravegheat amplasarea 
tunurilor. Când a terminat de cercetat cu grijă poziţia noastră, a 
spus că, după părerea lui, chiar dacă principii vor fi având forţe 
mult mai mari decât ale noastre, vor prefera mai degrabă să 
negocieze decât să riște un atac al fortificaţiei. În plus, nu era 
niciun risc în drum spre oraș. Muntzer și mulți alții coborâseră în 
oraș, așa că am coborât și noi prin viroaga netezită acum, după 
ce prin ea fuseseră trase cu boii tunurile și căruțele. 


595 


Abia atunci mi-am adus aminte să-l întreb pe Antti despre 
doamna Geneviève. El mi-a spus: 

— Această destrăbălată de mamă a fiului nostru este femeia 
cu cea mai scurtă minte de pe pământ. Ne-a trimis la dracul pe 
amândoi și a spus că nu mai vrea să se amestece pe mai 
departe cu bărbaţi de proastă calitate, să plece la război și să-și 
piardă lucrurile ei bune. Am găsit-o în casa unui berar care și-a 
trimis femeia și copiii la adăpost într-un loc sigur departe de 
oraș și a primit-o bucuros în patul lui ca să-i ţină de urât. Este un 
bărbat cumsecade și cunoaște câteva cuvinte în limba italiană, 
fiindcă odată, de mult, a fost la Veneţia, dar mă bate gândul că 
nu după multă vreme va învăţa și limba franceză. Doamna 
Geneviève turuie întruna ca o vârtelniţă, așa că berarul se va 
simţi ca la el acasă dacă va ajunge vreodată la Paris. 

Pe mine m-a enervat gândul că frumoasei doamne Geneviève 
îi căzuse cu tronc un oarecare berar grosolan, după ce fusese 
adorată de cavaleri în armuri de aur și seniori de la curtea 
Franței. L-am întrebat pe Antti dacă este sigur că acest berar 
german va veghea ca reputaţia și castitatea mamei fiului nostru 
să nu fie prea mult terfelite, dar Antti mi-a răspuns că sunt prost 
dacă-mi închipui că berarul mai are timp să se ocupe și de 
altceva de când cu doamna Geneviève, că până și berea a 
început să i se acrească. Când am ajuns la locul nostru de 
înnoptat din Frankenhausen, Antti a luat dintr-un colț un pachet 
pe care-l lăsase dimineaţă, l-a desfăcut și a scos din el un 
veston foarte frumos din velur, o baretă împodobită cu o pană 
de barză și o pereche de pantaloni din piele cumpărate din 
Mühlhausen la un preţ foarte bun, să le pun pe mine, a spus el, 
dacă în situaţia orașului vor interveni schimbări dramatice și va 
trebui să ne folosim de permisul de liberă trecere semnat de 
principele Johannes. Nu plătise decât un gulden și doi șilingi, iar 
mie, care purtasem pe vremuri veșminte de aristocrat, drept să 
spun, îmi lăsa gura apă după haine frumoase, fiindcă mă cam 
săturasem de veșmintele modeste de student. Dar banii se 
împuţinaseră simţitor după ce-i plătisem pe tunari, așa că am 
rezistat ispitei, mai cu seamă că un om de condiţia mea nici nu 
avea dreptul să le poarte. Antti a înfășurat la loc veșmintele și 
le-a ascuns sub o copaie de frământat aluatul. 


596 


— Treaba ta! a spus el. Dar nu uita că cererea determină 
valoarea lucrurilor, iar dacă astăzi îţi las veșmintele la prețul cu 
care le-am cumpărat, altă dată, când vei avea nevoie urgentă 
de ele, aș putea să-ți cer cinci guldeni, în felul acesta 
recuperându-mi cei cinci guldeni pe care mi i-ai smuls prin 
vicleșug pe când ne întorceam de la Weimar. Dar asta-i treaba 
ta și tu faci ce vrei cu banii, nu sunt eu păzitorul pungii tale. 

Am plecat apoi împreună să cercetăm tunurile abandonate 
din curtea primăriei, dar uitându-se la ele, Antti a scuturat din 
cap nemulţumit și ne-am dus de acolo la o crâșmă care dădea 
să plesnească de atâta lume. Ne-am strecurat printre oameni și, 
cu bani buni și multe vorbe frumoase, abia de-am reușit să fim 
serviţi cu câte o mică halbă de bere și o ciozvârtă de porc. După 
ce ne-am astâmpărat puţin foamea și setea, am ciulit noi 
urechile la ce vorbeau ţăranii din jurul nostru și mare ne-a fost 
mirarea auzindu-i povestind că s-au bătut cu o mie de cavaleri 
în armuri de fier și cu alţi două sute de dușmani. Dar ceea ce m- 
a uimit cel mai mult a fost acea încredere nemaipomenită pe 
care o dobândiseră țăranii că ar putea învinge nu are 
importanţă ce armată. După ce am ascultat puţin sporovăielile 
lor, ne-am îndreptat spre biserică pentru a afla noutăţi mai 
apropiate de realitate. 

Spre marea uimire a tuturor, ţăranul plecat după merinde se 
întorsese. El povestea că familia lui apucase să-și ia aproape 
toate animalele din gospodărie și se refugiase în pădure, iar în 
casă a dat de niște călăreţi care tocmai sacrificaseră scroafa și 
purceii pe care femeia lui nu reușise să-i ducă în pădure. Omul i- 
a întrebat cuviincios de ce-au făcut fărădelegea, dar ei nici nu s- 
au ostenit să-i răspundă, ci doar au râs cu poftă. Soldaţii pe care 
i-a găsit în casa lui erau în slujba margrafului Filip, căruia i se 
alăturase și armata ducelui Braunschweig, și se făleau că ar fi 
parcurs distanţa dintre Eisenach și Frankenhausen doar într-o 
singură noapte. Popasul la casa lui îl făcuseră, au spus ei, doar 
pentru a-și odihni puţin caii. Așteptau să ajungă și pedestrașii în 
Frankenhausen, pentru ca împreună cu ei să înceapă atacul și 
să distrugă trupele ţăranilor. Doi dintre călăreţi l-au luat între ei 
și l-au dus la cortul margrafului Filip, care se află la două verste 
de Frankenhausen. Acolo au râs de el, spunând că știu prea bine 
c-a fost trimis de ţărani ca iscoadă și l-au pus să numere caii, 


597 


dar el s-a încurcat rău de tot, fiindcă nu știa să numere bine 
decât până la zece, așa că i-au numărat ei mai departe pe 
degete și i-au spus că sunt două mii, lucru de care nu se 
îndoiește, fiindcă erau într-adevăr mulţi cai. 

Până la urmă, l-au dus în faţa margrafului Filip, care, fiind într- 
o foarte bună dispoziţie după nemaipomenita cavalcadă dintre 
Eisenach și Frankenhausen, l-a lăsat să plece spunând să le 
comunice căpeteniilor oastei ţăranilor că este gata să le dea 
iertarea dacă vor depune armele, dacă vor da poruncă ţăranilor 
rebeli să se întoarcă la casele lor și dacă vor repara stricăciunile 
pe care le-au făcut la castelele și proprietăţile senioriale. „Porţile 
iertării vor rămâne deschise până când caii mei se vor odihni”, îi 
spusese margraful., Astăzi ne vom mulţumi să te biciuim, mâine 
te vom omori împreună cu ceilalți." Apoi a dat poruncă 
slujitorilor să-l biciuiască, și aceștia l-au trântit la pământ și l-au 
lovit cu biciul, dar n-a fost chiar atât de rău, fiindcă era îmbrăcat 
cu pieptarul gros de piele, însă călăreţii au râs și s-au întrebat 
dacă ar putea oare rezista și la lovituri trase mai cu furie. 

Este de mirare că margraful nu-l omorâse pe acest țăran în 
care sălășluiau în bună armonie viclenia și prostia. Omul era 
într-adevăr ciudat, își schimonosea faţa și mișca din urechi, 
încât era cu neputinţă să nu te apuce râsul privindu-l. 

— Stimaţi domni și căpitani, a spus el în încheiere, mișcându- 
și neliniștit urechile, poate că domnul margraf are două mii de 
călăreți și tot atâţia lăncieri, dar nici eu nu m-am lăsat și i-am 
spus că noi avem zece mii de oameni și cincizeci de tunuri, iar 
pe lângă toate astea atât pe Dumnezeu cât și pe Sfântul Duh de 
partea noastră. De aceea cred că niște oameni mai inteligenţi 
decât mine ar putea să discute pașnic cu domnul margraf 
despre principiile maestrului Muntzer. S-ar părea că el nu știe că 
ducele Georg și contele Mansfeld se îndreaptă spre noi din 
cealaltă parte. 

Dar toţi oamenii din jurul lui au strigat că nu-i vreme de 
târguială, fiindcă ei vor să se războiască și cu ducele și cu 
contele și să-i zdrobească, la fel cum i-au zdrobit pe cavalerii 
margrafului. Abia după aceea vor sta de vorbă ca să le impună 
adevărul celor patru principii ale împărăției lui Dumnezeu pe 
pământ. Auzind acestea, țăranul mesager a devenit grav și fața 
lui jucăușă s-a liniștit. El a spus: 


598 


— Sunt un biet om cu spinarea zdrobită de loviturile biciului. 
Credeţi voi ce vreţi, dar eu atât de mulţi cai la un loc n-am văzut 
toată viaţa. Așa că mă voi întoarce acasă la mine, fiindcă eu nu 
sunt soldat și nici nu mai sunt bun de nimic când tot corpul mă 
doare. 

Muntzer a zâmbit privindu-l cu milă și l-a întrebat dacă mai 
are încredere în Dumnezeu. Țăranul i-a răspuns că el a avut 
întotdeauna încredere în Dumnezeu, dar că, pentru a fi mai 
sigur, cel mai bine-i să nu se mai bage el unde nu-i fierbe oala, 
cât despre călăreţi, erau într-adevăr foarte mulţi. Spunând asta, 
a încercat să-și vadă de drum, dar oamenii au tăbărât asupra lui 
să-l omoare. Din fericire, în biserică erau câţiva țărani din 
același sat, care au spus că bărbatul acela este idiot din naștere 
și nimeni nu poate ști niciodata dacă glumește sau vorbește 
serios, așa că tot ceea ce a povestit n-ar trebui să fie luat în 
seamă. Atunci oamenii l-au lăsat să plece în pace, iar Muntzer a 
strigat în urma lui că porţile mizericordiei nu sunt zăvorâte, dar 
că principii trebuie să bată în ele cu umilinţă și să ceară a fi 
primiţi printre aleșii lui Dumnezeu. Dacă nu, să se facă martiri ai 
Satanei! 

După povestea asta, Antti mi-a spus că lucrurile stau atât de 
prost încât n-am câștiga noi mare lucru dacă am dormi pe 
Dealul Bătăliei, unde-i destul de frig. Mai bine dormim în 
noaptea asta într-un loc cald, a spus el, ca mâine dimineaţă, 
când va veni moartea, să fim odihniţi și proaspeţi. După vesper 
am pus un pietrar să cioplească proiectile de tun și, în timp ce 
Antti sforăia, am aranjat în săculeţe de in pulberea explozivă, la 
lumina pâlpâitoare a candelei, ca meșterii tunari din alte 
vremuri. 


7 


Luni dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, trebuia să ne 
întâlnim toţi pe Dealul Bătăliei. Ziua era sumbră, iar oamenii 
erau obosiţi și posomorâți din cauza ploii reci. Pe când urcam cu 
sacii de pulbere în spinare, peste care aveam câte o bucată de 
pâine uscată, fiindcă duminică nu se copsese pâine, Antti mi-a 
spus visător: 


599 


— Într-o astfel de dimineață, să fi avut cel puţin niște vin tare 
amestecat cu absint, tot am mai fi putut trage speranța că 
oamenii noștri vor lupta cel puţin până la ultima suflare. 

Dar starea de spirit s-a schimbat când a apărut soarele și norii 
au început să se destrame. Ploaia s-a oprit. Din când în când au 
mai revenit mici rafale de ploaie, totuși flamura muiată s-a uscat 
și a început din nou să fâlfâie deasupra capetelor noastre. 
Oamenii s-au încălzit consolidând palisadele și umplând cu 
pământ spaţiile goale dintre căruţe. În timpul nopţii, artileriștii 
noștri protejaseră muniţia de ploaie și fripseseră pe jar cele mai 
bune bucăţi din carnea unui cal căzut, iar acest lucru a fost o 
surpriză plăcută atât pentru mine cât și pentru Antti. Dar 
bucuria noastră a fost de scurtă durată, fiindcă dinspre răsărit 
au început să se apropie oameni călare, câţiva aventurându-se 
chiar până la marginile pantelor abrupte ale dealului nostru ca 
să ne insulte și să ne ameninte. Puțin timp după aceea, pe 
porțiunile cele mai largi ale văii au sosit atât dinspre răsărit cât 
și dinspre apus coloane de pedestrași, dar, de la distanţa la care 
ne aflam noi, nu ni s-au părut prea de temut. Apoi, când au 
început să dispară norii cenușii de pe cer, armele și armurile lor 
au strălucit din ce în ce mai puternic în lumina soarelui. Cu 
mâna pavăză deasupra ochilor, Antti a spus: 

— Dar au și tunuri ușoare și tunuri grele, fiindcă, uite, unele 
atelaje sunt trase de opt cai, iar altele de șaisprezece. lar dacă 
ei au o atât de mare artilerie grea, după cum văd, ar fi cazul ca 
maestrul Muntzer să ceară degrabă ajutor lui Dumnezeu, fiindcă 
jucăriile noastre nu-s bune de nimic. 

Nici nu a apucat Antti să termine de rostit aceste vorbe, că au 
și bătut tobele chemarea pentru sfatul căpitanilor. Muntzer a 
anunţat că stăpânul ținutului, ducele Georg, a ajuns în câmpie 
cu armata sa. Cuviincios și drept, a spus el, este să i se trimită 
un mesaj, prin care să i se comunice voinţa lui Dumnezeu. Apoi 
a citit scrisoarea deschisă din partea comandanților de război, în 
care se spunea că țăranii nu pretind decât justiţia divină și 
doresc să evite orice inutilă vărsare de sânge. Același mesaj 
urma să fie trimis și contelui Filip de Hessa, cu rugămintea să 
plece înapoi în ţinutul lui și să nu sporească ura ţăranilor de 
bună-credinţă. Căpitanii au fost de acord cu termenii moderați 


600 


ai mesajelor și au numit patru oameni de încredere care să le 
ducă. 

Dimineaţa a fost liniștită și nimeni nu a atacat nici dintr-o 
parte, nici din cealaltă. Trupele contelui de Hessa s-au stabilit în 
apropierea părţii apusene a orașului, departe de bătaia tunurilor 
noastre. In partea răsăriteană a colinei s-au așezat fără nicio 
grabă trupele reunite ale ducelui Georg și ale conților Mansfeld. 
Cei doi mesageri trimiși la ducele Georg s-au întors cu capul în 
pământ, evitând privirile camarazilor lor și refuzând să le 
răspundă la întrebări. In faţa steagului ce flutura în vânt, ei au 
transmis lui Muntzer și căpitanilor lui că ducele a promis că va 
examina mai târziu, când va avea timp, revendicările ţăranilor, 
cu condiţia ca ei să depună imediat armele, să se disperseze și 
să se întoarcă la casele lor. De asemenea, au spus ei, ducele 
Georg a pretins ţăranilor să-l predea pe Munizer și pe 
colaboratorii lui apropiaţi în mâinile lui, făgăduind că niciun 
țăran nu va fi omorât, mutilat sau pedepsit în vreun alt fel. 

Auzind acestea, țăranii au murmurat și, strângându-se unul 
mai aproape de altul, au început să vorbească între ei în șoaptă. 
Dar Muntzer le-a strigat mâniat să facă liniște. Să fie oare ei atât 
de nebuni, a întrebat el, încât să creadă în promisiunile unui 
senior nemilos? Dumnezeu a împietrit inimile principilor, la fel ca 
inima faraonului odinioară. Și la fel cum armata faraonului a fost 
înfrântă, la fel și armata principilor va fi înfrântă. Singura 
condiție este ca ţăranii să aibă încredere în Dumnezeu. 

Dar mulţi țărani i-au răspuns cu răutate că jumătate din 
bătălie a fost câștigată din moment ce ducele Georg a promis să 
le asculte revendicările. Acum trebuie doar cântărite bine 
condiţiile și căutate argumente puternice, așa cum face un 
samsar, care se uită și la dinţi și la potcoave, ba chiar și sub 
coada calului când se târguiește. 

In tot timpul acesta, trupele dușmanilor au încercuit Dealul 
Bătăliei. Mișcările lor dezordonate nu lăsaseră impresia că ar 
răspunde unui plan dinainte elaborat, dar la un moment dat s-au 
auzit în rândurile armatei noastre ţipete de groază și mulţi 
țărani, alergând dezorientaţi în toate părțile, au arătat cu 
braţele spre înălțimile împădurite din nord. Urcaţi pe tunuri am 
putut atunci distinge clar o pădure umblătoare de lănci. În 
tăcere, fără tobe și trompete, dușmanii ne tăiaseră posibilitatea 


601 


de retragere și de pe toate părţile dealului își urcau încet 
tunurile. Țăranii zbierau, amenințau cu pumnii, își smulgeau 
părul din cap, plângeau și cereau căpitanilor să negocieze cu 
principii cât mai este vreme, cei mai mulţi vrând să-l predea pe 
Muntzer cu condiția ca principii să-i permită să-și apere cele 
patru principii ale credinței într-o dispută publică. Puțin le-a lipsit 
țăranilor să nu se ia la bătaie între ei, fiindcă grupul aleșilor lui 
Dumnezeu s-a strâns împrejurul flamurii în culori de curcubeu, 
invocând moartea și distrugerea acestor fii ai Satanei care, 
pentru a-și salva mizerabila lor piele nu ezită să trădeze și să-l 
dea pe mâna ucigașilor pe mesagerul lui Dumnezeu. 

În timpul acesta, cu mâinile încrucișate peste piept, cu chipul 
livid înălțat spre cer, Muntzer se sprijinea de o căruţă, sub 
flamura lui multicoloră. Purta ca întotdeauna mantia de blană, 
care-l făcea să pară mai demn și mai înalt. Când și-a ridicat 
brațele, s-a făcut dintr-o dată tăcere în tabără. Până și cei mai 
îndârjiţi n-au mai suflat o vorbă. Cele cinci culori ale curcubeului 
străluceau deasupra obrajilor lui palizi de predicator și puteau fi 
citite lesne cuvintele sacre brodate pe mătasea steagului: 
Verbum Domini manet în aeternum. 

A început să vorbească încet, liniștit, dar odată pornit, vocea 
lui a devenit din ce în ce mai puternică și toţi cei șase mii de 
țărani i-au auzit clar vorbele. 

— Timpul marilor încercări a venit, a rostit el. A venit clipa 
când Dumnezeu îi va despărți pe cei nelegiuiți de aleşii Lui și le 
va da o ultimă șansă celor care încă nu au ales în sufletul lor. 
Dumnezeu nu are nevoie de oameni nehotărâţi și lași printre 
aleşii Lui. Și nu uitaţi ce soartă îi așteaptă pe cei care-și vor 
abandona armele pentru a se preda fără luptă acelor oameni 
cruzi! Cei care vor rămâne alături de mine și vor lupta pentru 
cauza noastră sfântă, după victorie se vor bucura de împărăţia 
lui Dumnezeu pe pământ. Pentru că trebuie să știți că noi vom 
învinge, fiindcă Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ne va feri de 
proiectilele vrăjmașilor, de lăncile și de săbiile lor. 

A surâs ca un copil, apoi a continuat: 

— Eu nu refuz negocierile dacă ducele va trimite pe cei mai 
docţi cărturari pentru a susține o dispută despre justiţia divină 
împreună cu mine și dacă va accepta cele patru principii, pe 
care nu mă îndoiesc că le voi demonstra în cursul disputei. 


602 


Trebuie să știți însă, iubiții mei fraţi, că pentru voi pe acest 
pământ nu există decât o singură dreptate, și aceasta este 
justiția lui Dumnezeu, pe care stăpânii voștri cu inimă de piatră 
vă obligă să o obţineţi cu împunsături de lance și cu lovituri de 
spadă. 

Apoi glasul lui a devenit și mai puternic. A strigat ca și cum ar 
fi fost în extaz: 

— Ce este justiția divină? Eu am proclamat-o în patru principii, 
dar astăzi a venit vremea să fie smuls și ultimul văl, pentru a o 
contempla în toată gloria sa. lat-o! Este concentrată doar în trei 
cuvinte: Omnia sunt communia. 

S-a ridicat în vârful picioarelor cu braţele întinse spre cer și a 
strigat din toate puterile: 

— Omnia sunt communia! Totul este comun, aceasta este 
voința lui Dumnezeu, pe care El, Atotputernicul, o anunţă prin 
gura mea. Întreaga justiţie divină este cuprinsă în aceste trei 
cuvinte. Pământul, câmpiile, fânețele, peștii, animalele, păsările, 
toate sunt ale tuturor și nu aparţin nimănui. Turmele, casele, 
castelele, hambarele, căruțele, uneltele, tot, tot, tot. Nu mai 
există nici bogaţi, nici săraci, nici puternici, nici slabi, nimeni nu 
are ceva mai mult sau mai puţin decât vecinul său, fiindcă toate 
sunt în comun. 

Țăranii au rămas cu ochi mari aţintiţi spre el, eu însumi am 
rămas cu gura căscată, fiindcă am înţeles că el anunţase deja 
împărăţia lui Dumnezeu de pe pământ printr-un mesaj pe care 
spiritul omului de rând refuza să-l recunoască. 

— Omnia sunt communia, a urlat el. A venit ziua lui 
Dumnezeu. Adevărul este de partea voastră. De aceea 
Dumnezeu vă va dărui victoria. Puterea este a voastră. Cum 
David l-a învins pe Goliat, așa și voi îi veți învinge pe nelegiuiţi, 
făcând din ei martirii Satanei. Adevăr grăiesc vouă! 

Și-a lăsat încet braţele jos și puterea lui neobișnuită din acel 
moment i-a înmuiat și pe cei mai neîncrezători și toţi au 
îngenuncheat pentru rugăciune. Doar Antti a rămas așezat pe 
un sac de pulbere explozivă mestecând indiferent o bucată de 
carne friptă de cal. 

Apoi, în fața celor șase mii de țărani îngenuncheaţi, plini de o 
extatică credinţă în Dumnezeu și în mesagerul său, Muntzer și-a 
înălţat glasul spre cer și a strigat: 


603 


— Doamne! Sfinte Dumnezeule din cer! Știm că vei întoarce 
proiectilele vrăjmașe să nu ne lovească pe noi, dar dă-ne nouă 
un semn! Dă-ne un semn, ca să alungăm frica din inimile 
noastre! 

Am ridicat instinctiv ochii spre cer, așa cum toţi ceilalți 
oameni îngenuncheaţi au făcut-o, și am văzut cu uimire că doar 
deasupra dealului nostru era cerul senin, în timp ce în rest, 
deasupra armatele principilor, cerul era plin de nori negri. Am 
văzut în cursul vieţii mele multe lucruri bizare și de neînțeles, 
dar să se întâmple o astfel de minune niciodată până atunci nu 
mi-a mai fost dat. Și nu am înțeles de ce ne-a dat Dumnezeu 
acest semn, dacă tot nu a fost să ne și păzească. Apoi, dinspre 
partea de vest s-a văzut mai întâi o lumină, ca după o clipă un 
proiectil de tun să zboare deasupra capetelor noastre, și nimeni 
nu a fost atins. Oamenii s-au ridicat în picioare cu feţele 
transfigurate de credinţă, înțelegând că doar voia lui Dumnezeu 
a fost ca acel proiectil să nu-i lovească. Și Antti s-a ridicat în 
picioare de pe sacul lui de pulbere, a scuipat carnea pe care o 
molfăise până atunci în gură, s-a scărpinat în cap atât de 
puternic încât părul lui blond s-a înălţat ca o perie, iar pielea 
albă a feţei lui s-a facut și mai albă. 

— Sfântă Fecioară Maria și toţi sfinţii din cer! a exclamat el. 
Oare eu trebuie să cred că acest bărbat rostește adevărul și că 
ereticii sunt mai puternici decât Sfânta Biserică, fiindcă, uite, 
Dumnezeu le dă semne? In capul meu roiesc gânduri de tot 
felul, ca și cum ar fi acolo un furnicar, iar bunul simţ îmi spune 
că nu poate fi învinsă o armată atât de puternică și de mare cu 
mâinile goale și fără niciun plan cât de cât credibil de atac sau 
de apărare. Dar ce se va întâmpla după aceea, când - după cum 
spune el - Dumnezeu ne va ajuta să învingem, acest lucru eu 
chiar că nu-l pot înțelege. Cum ar putea fi ale tuturor pășunile și 
turmele de animale? Nu încape îndoială că se vor isca mari 
neînțelegeri când se va apuca toată lumea să tragă de aceeași 
vacă. Oare și femeile și copiii vor fi bunuri comune? Adică să fiu 
eu pedepsit să împart cu toată lumea aurul și argintul pe care l- 
am câștigat cu preţul vieţii mele? Păi, nici nu se va alege nimeni 
cu nimic, fiindcă sunt prea mulţi sărăntoci în lumea asta, și nici 
eu nu voi mai avea vreun ban. 


604 


l-am spus că probabil va lămuri Dumnezeu mai pe urmă toate 
aceste amănunte, deocamdată să ne bucurăm, fiindcă 
proiectilul vrăjmaș a trecut pe lângă noi fără să ne atingă. Dar 
Antti nu a vrut să admită lucrurile evidente și mi-a spus enervat: 

— Nu fi prost, Mikael! Toată povestea cu proiectilul nu are 
nicio legătură cu Dumnezeu. Orice tunar care-și cunoaște bine 
meseria lansează mai întâi un proiectil puţin deasupra tintei 
pentru a stabili înclinația corectă a ţevii de tun, după care trage 
focurile unul după altul. 

Și nici nu a trebuit să aşteptăm prea mult ca vorbele lui să se 
adeverească. Opt proiectile trase în rafală la intervale scurte de 
timp au lovit din plin, făcând ravagii în rândurile noastre. 
Țipetele sfâșietoare s-au amestecat cu zgomotul căruțelor 
prefăcute în ţăndări. Mâini, picioare, capete retezate, măruntaie, 
bucăţi de lemn și de metal au zburat prin aer. Oamenii 
împroșcaţi de sângele celor uciși s-au crezut ei înșiși răniţi și au 
început să-i strige vorbe grele lui Muntzer și să-l acuze că i-a 
minţit. Călcându-se unii pe alţii în picioare, țăranii se zbăteau să 
scape din mulţimea compactă căutându-și adăpost unii peste 
alţii în găurile din care fusese scos pământul pentru 
consolidarea parapetului din căruțe. Apoi alte două proiectile au 
căzut chiar în mijlocul ţăranilor înnebuniţi de groază, după ce 
trecuseră în zbor nu la o prea mare depărtare de capetele 
noastre. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Antti, am strigat eu, trage! 

Antti a ridicat din umeri și a zâmbit. Ca să-mi facă totuși pe 
plac, a ordonat tunarilor să tragă, încurajându-i totodată cum s- 
a priceput mai bine. Un nor de fum s-a ridicat din dreptul 
fiecărui tun când focul a fost tras, dar am văzut cu groază că 
proiectilele nu au ajuns nici la jumătatea distanței care ne 
separa de armata vrăjmașă. 

— Ai văzut? m-a întrebat el, după ce a dat ordin tunarilor să 
încarce din nou. Tunurile noastre nu au o bătaie atât de mare. S- 
ar părea că inamicul ne poate lovi liniștit chiar mai înainte de a 
ataca prăpădita noastră fortificaţie. Până atunci altceva mai bun 
n-avem de făcut decât să încercăm să ne ferim pielea. Să 
săpăm niște gropi la repezeală și să ne adăpostim până apar 
cavalerii și pedestrașii, am eu câteva vorbe să le spun domnilor 
ăstora, dacă mai apuc, bineînțeles. 


605 


În timp ce aleșii lui Dumnezeu cântau imnul de război al lui 
Muntzer la întrecere cu bubuiturile tunurilor, acesta încerca să 
reînsuflețească credinţa oamenilor terorizaţi. Dar când rambleul 
de pământ a fost complet distrus și din palisadă nu au mai 
rămas decât bucăţi de lemn aruncate claie peste grămadă în 
diferite locuri, cântecul aleșilor Domnului s-a auzit din ce în ce 
mai stins până s-a pierdut, iar în mintea fiecăruia nu a mai 
rămas decât gândul de fugă. 

Țăranii și-au aruncat armele, l-au ameninţat cu pumnii pe 
Muntzer, i-au lovit pe comandanții lor și i-au călcat în picioare, 
escaladând apoi resturile palisadei și răsturnându-și singuri 
căruțele ca să ajungă în șanțul de apărare. Muntzer nu era decât 
un fals profet. Ei nu voiau să-și împartă nici câmpul, nici 
animalele lor cu alţii, iar dacă veniseră în război, o făcuseră 
tocmai pentru a-și proteja bunurile, nu pentru a le risipi. 

Primii care au reușit să treacă palisada s-au rostogolit apoi în 
șanțul din faţa ei, apărându-se astfel de focuri, și au fost urmaţi 
de o mulţime dezordonată care călca peste cei mai slabi. S-au 
auzit apoi din toate părțile trompetele, cavaleria a început să se 
miște și dinspre toate punctele cardinale lăncierii și-au început 
marșul în vederea bătăliei. Flamura în culori de curcubeu încă 
mai flutura deasupra capetelor noastre și Muntzer își înălța 
mâinile spre cer înconjurat de oamenii ce-i rămăseseră 
credincioși. 

— De-acum, a spus Antti, mi-e teamă că nici cu bani mulţi nu 
se mai pot cumpăra sfaturi bune. În orice caz, dacă tot mai am 
de ales, prefer să beau vinul din cupa călăului decât să fiu 
înjunghiat ca un porc împreună cu turma asta de fricoși. lar dacă 
scap și de data asta, jur că niciodată nu mă voi mai pune decât 
în slujba regilor și împăraţilor. Un comandant bun îţi lasă cel 
puţin șansa să mori luptându-te cu dușmanul. 

Apoi a urlat la tunari să-și părăsească posturile, după care mi- 
a spus: 

— Spune-ţi repede rugăciunea, Mikael, în timpul ăsta eu voi 
arunca o privire împrejurul nostru. Dacă voi găsi douăzeci de 
oameni care nu și-au pierdut minţile, vom reuși poate să ne 
facem cale liberă spre pădure și să ne salvăm viața. 

Am văzut apoi flamura multicoloră prăbușindu-se în noroi, 
călcată în picioare de aleşii lui Dumnezeu care, intrând în 


606 


panică, începuseră să alerge pentru a-și găsi scăpare, avându-l 
în frunte pe Muntzer în mantia lui de blană și cu faţa răvășită de 
spaimă. Mi-am pierdut atunci capul de-a binelea și am început 
să fug și mai repede decât ei. Acest lucru mi-a salvat atunci 
viața, fiindcă în același moment când mi-am început eu fuga, s-a 
auzit o explozie puternică și tot ceea ce mai rămăsese din 
palisadă a sărit în aer. M-am gândit că unul din artileriști și-o fi 
aruncat din grabă fitilul aprins peste un sac de pulbere, dar nu 
m-am oprit să mă conving dacă aceasta a fost cauza exploziei. 

Zgomotele și ţipetele de groază îmi dăduseră parcă aripi și nu 
m-am oprit din alergat decât după ce am fost aproape de 
capătul platoului ce se deschidea spre pantele abrupte. Acolo 
mă aștepta o priveliște și mai înspăimântătoare. Pe o parte, 
cavalerii contelui de Hessa escaladau dealul, iar pe alta, lăncierii 
urcau pantele râpoase urlând numele lui lisus și al Fecioarei 
Maria ca să prindă curaj, iar printre ei mulţimea înnebunită de 
țărani fugari era spintecată, strivită, amestecată în noroi și 
sânge. 

Am auzit cinci focuri de tun trase din vârful colinei noastre și, 
în timp ce, îngrozit, căutam un drum pe care să mă salvez, am 
văzut o fantomă uriașă cenușie care se apropia de mine. O clipă 
am crezut că-i diavolul și nici nu mi s-a părut de mirare că-l 
întâlnesc într-un asemenea loc. Dar spectrul m-a apucat de gât 
și mi-a tras două palme ca să-mi vin în fire. Atunci l-am 
recunoscut pe Antti, negru din cap până-n picioare, cu barba, 
sprâncenele și părul de pe cap în întregime arse. Când m-am 
întors în lumea reală, am început să caut în tolbă și i-am spus: 

— De ce mă lovești ca pe un animal dintr-o altă turmă? Dar 
eu am un permis de liberă trecere pe care-l voi arăta principilor 
ca să mă lase în pace. 

— Nu te opresc, Mikael, a spus el amabil, deschizându-și larg 
braţele și arătându-mi dezordinea sângeroasă din vale. E drept 
că ai un excelent permis de liberă trecere, dar mai întâi ei vor 
trage, iar apoi poate că-l vor citi... dacă știu să citească. În orice 
caz, eu sunt multumit că am mai tras o dată cu tunurile noastre, 
chiar dacă nu am lovit pe nimeni. Dar asta nu-i luptă, acum 
înţeleg eu mai bine de ce sunt supăraţi principii ca niște viespi 
opărite. 


607 


Câţiva dintre aleșii Domnului se întorceau din vale plângând și 
frângându-și mâinile. Când i-a văzut, Antti le-a tăiat calea cu 
spada în mână și le-a spus: 

— lar acuma, dragii mei prieteni, mai este o șansă pentru cei 
care n-au ales, după cum bine spunea maestrul vostru Muntzer. 
Trebuie să alegeţi, dar repede. Ce v-ar plăcea vouă mai mult, să 
vă omor eu sau să vă omoare dușmanul? Eu v-aș povăţui totuși 
să fiţi înţelepţi, să luaţi de pe jos o armă, că sunt destule, și să 
mă urmaţi. Un soldat adevărat nu-și părăsește niciodată 
comandantul în mijlocul bătăliei, și eu văd acolo, jos, o mantie 
de blană care vine împleticindu-se spre noi. Doar n-o să lăsăm la 
jumătate un lucru atât de bine început, iar eu am să vă conduc. 
Mikael, frate, ia și tu o sabie sau o lance și vino cu mine! 

Dar ţăranii nu au vrut să i se supună, unii încercând chiar să-l 
dea la o parte din drumul lor. Atunci Antti și-a ridicat sabia 
pentru două mâini și l-a spintecat din creștet până-n brâu pe cel 
mai apropiat dintre ei. Ceilalţi și-au schimbat pe loc hotărârea și 
au ridicat armele lăsate la voia întâmplării, blestemându-l, dar 
făgăduind în același timp că îl vor urma. 

Fără prea multe vorbe, Antti a început să coboare, 
îndemnându-i pe ţărani să-l urmeze și mi-a spus: 

— Mergi în urma lor, Mikael, și străpunge-i fără șovăire pe toți 
cei care vor să se întoarcă! 

I-am promis că voi face acest lucru în numele lui Dumnezeu și 
am coborât spre moara infernului care măcina carne umană. Am 
călcat peste bucăţi de cadavre și sângele curgea ca un râu de-a 
lungul pantelor abrupte și noroioase. Micul nostru grup nu înceta 
să crească, fiindcă Antti îi îndemna să vină cu noi pe toți 
nefericiții care zăceau plângând în bălțile de noroi și sânge. 
Căpătând curaj, cei dintâi îi încadrau pe cei din urmă veniţi 
pentru a-i împiedica să se întoarcă. Am coborât din ce în ce mai 
repede, fiindcă panta era foarte abruptă, străduindu-ne să-l 
urmăm îndeaproape pe Antti, care deschidea drum lovindu-l 
fără cruţare pe oricare om din calea lui, fie că era din armata 
noastră sau din armata principilor, așa că văzând năvalnica-i 
coborâre, cei mai mulţi lăncieri se dădeau la o parte, 
întrerupându-și pentru câteva clipe măcelul. Astfel a deschis 
Antti drum cu spada, iar când a ajuns în dreptul lui Muntzer 
care, căzut în genunchi, nu mai avea putere să meargă, i-a spus 


608 


să se agaţe cu mâinile de umerii lui și l-a cărat în spinare până 
ce am reușit să scăpăm din acel infern. 

Eu nu-mi mai aduc aminte de coborârea aceea în grabă, dar 
îmi amintesc momentul când au apărut prin surprindere în faţa 
noastră zidurile orașului, apoi cum am trecut prin poartă în oraș 
ca un dop care sare din gâtul unei sticle. Dar când nu au mai 
fost împrejurul nostru nici prieteni, nici dușmani, grupul s-a 
împrăștiat ca printr-o vrajă, fiecare ducându-se să-și afle 
adăpost în vreo șură sau vreo pivniţă. 

Am rămas doar noi doi, eu și Antti, privindu-i cum se 
depărtează. Nu am avut nici timp să văd câţi din ei s-au pierdut 
pe drum, dar în orice caz n-au fost prea mulţi. Așa am învăţat că 
dintr-o afacere proastă, chiar și din cea mai disperată, există o 
șansă să te poţi sustrage, dacă știi să-ți păstrezi calmul, iar 
acest lucru este chiar o artă. 

Antti avea o înfățișare înspăimântătoare și era plin de noroi și 
sânge din cap până-n picioare. L-am îmbrățișat cu ochii 
înlăcrimaţi de bucurie și i-am spus: 

— Suntem salvaţi! De-acum înainte, tot așa trebuie să fim 
împreună. 

Dar prietenul meu Antti a spus: 

— Nu a venit încă vremea îmbrăţișărilor, Mikael! Nu se știe ce 
ne mai așteaptă, dar cel mai bine ar fi să nu mai întârziem 
multă vreme pe stradă, fiindcă mi-e teamă că secerișul la care 
am fost martori va continua și aici, în oraș. 

Nici nu a terminat bine de rostit aceste vorbe că au și început 
să se audă din ce în ce mai apropiate ţipetele ţăranilor hăituiţi 
de cavalerii care intrau în oraș. Am alergat în grabă și am sărit 
în curtea primăriei, de unde ne-am strecurat până la locul nostru 
de înnoptare. După ce a închis bine ușa, Antti m-a întrebat: 

— Acum ce spui, Mikael, facem târgul? Câţi bani ești dispus 
să-mi plătești pe veșmintele curate și elegante de tânăr 
aristocrat? 

Am aruncat o scurtă privire la hainele de pe mine murdare și 
pline de sânge și am înţeles că nu puteam inspira nimănui 
încredere, chiar dacă aveam scrisoarea de liberă trecere a 
principelui elector. l-am spus că sunt dispus să-i dau un gulden 
și jumătate, dar Antti s-a făcut că n-aude și s-a așezat în dreptul 
copăii sub care era pachetul, ca și cum s-ar fi temut să nu-l iau 


609 


mai înainte de a fi încheiat târgul. Apoi a început să-și curețe cu 
făină faţa plină de sânge și de noroi. Din fericire, femeile 
aduseseră multe găleți cu apă în brutărie, probabil pentru că 
aveau de gând să frământe a doua zi aluatul pentru pâine, așa 
că am putut să mă spăl cum trebuie pe față și pe cap, după care 
mi-am pieptănat părul. Apoi i-am oferit pieptenul meu lui Antti, 
ca să-l mai îmbunez, dar el m-a privit într-un mod ciudat. Abia 
atunci mi-am dat eu seama că nu avea nevoie de așa ceva, 
fiindcă tot părul îi fusese ars. 

l-am oferit doi guldeni, apoi trei, apoi cinci și de fiecare dată 
el a răspuns cu un surâs batjocoritor. Dar întrerupând deodată 
jocul, și-a dat jos de pe el zdrențele arse și pătate cu sânge, le-a 
aruncat într-un colț al încăperii, și-a luat sabia și, îmbrăcat doar 
în izmenele murdare de in, a plecat să-și caute haine mai 
acătării, îndemnându-mă să chibzuiesc în tihnă la târgul propus. 
Abia am apucat să-i spun să nu se depărteze prea mult, că ela 
și ieșit prin spărtura făcută de tun în perete. 

Nu am șovăit prea multă vreme și, cu mâinile tremurânde, am 
scos din ascunzătoare pachetul, mi-am dat jos de pe mine 
zdrenţele și m-am îmbrăcat cu pantalonii eleganţi și cu tunica 
de velur. Doar nasturii, gulerașul și manșetele din tul făceau mai 
mult de doi guldeni, iar după ce mi-am pus pe cap toca de velur 
împodobită cu o pană de barză, nu am putut rezista să nu mă 
uit în apa dintr-o găleată. Singurul neajuns era prea subţirele 
material fin din care erau făcuţi pantalonii, fiindcă începuse să 
mă ia cu frig de cum mă îmbrăcasem cu ei. Dar pantofii roșii de 
piele erau o adevărată minune și se potriveau exact pe 
picioarele mele. Îmbrăcat astfel, nu mă mai îndoiam că-mi voi 
putea salva pielea, de aceea m-am hotărât să-i plătesc lui Antti 
câţi bani îmi va cere. 

Am așteptat cu nerăbdare întoarcerea lui. A sosit destul de 
târziu îmbrăcat în pantaloni pestriți de mercenar, tunică din 
piele de două culori, cuirasă și coif. 

— Aha! a exclamat el. Așadar te-ai hotărât! Ajută-mă să-mi 
închei harnașamentul! 

I-am strâns încuietorile cu degete tremurânde și l-am întrebat 
unde a găsit echipamentul de mercenar. Mi-a povestit istoria 
tristă a unui mercenar pe care l-a urmărit fiindcă avea exact 


610 


aceeași înălţime cu el și despre o femeie pe care a scăpat-o, pe 
când mercenarul o viola în casa ei. 

— Crede-mă, Mikael, a continuat el, nici n-am apucat eu să 
spun un Ave Maria, că acest mercenar încercat și-a dat jos 
pantalonii și s-a aruncat pe spinarea femeii, așa că l-am lovit cu 
latul spadei în cap, nu cumva să pătez cu sânge hainele lui 
bune, i-am desfăcut apoi armura și l-am dezbrăcat de tunică și 
de cămașă. Poate că aș fi venit mai repede, dacă femeia aceea 
nu m-ar fi rugat să isprăvesc treaba pe care mercenarul 
învingător tocmai o începuse. La despărțire mi-a dat două cupe 
de argint în dar, spunându-mi că mai bine le dă ea unuia de care 
cel puţin îi place, decât să i le fure mai târziu cineva. Mi-a mai 
dat și o ciozvârtă de berbec, care nu-i deloc rea, deși, după 
drumul nostru prin Turingia, credeam că n-am să-mi mai doresc 
niciodată așa ceva. 

l-am spus să înceteze cu povestea asta și l-am întrebat câți 
bani vrea pe haine. La rândul lui, m-a întrebat cu o voce 
duioasă: 

— Câţi bani ţi-au mai rămas, Mikael? 

Mai aveam șaptesprezece guldeni de aur și câteva monede de 
argint. Era tot ce-mi mai rămăsese după toate câte le făcusem 
pentru regatul lui Dumnezeu pe pământ. De aceea, i-am spus să 
țină seama că nu sunt prea bogat și să-mi facă un preţ mai 
acătării. 

— Nu-ţi fie teamă că voi ţine seama, a spus el. De aceea nu-ți 
cer decât cei șaptesprezece guldeni. Mărunţișul poţi să-l păstrezi 
pentru tine. 

Nici lacrimile, nici rugăminţile stăruitoare nu l-au făcut să-și 
schimbe hotărârea, așa că, forțat de împrejurări, a trebuit să 
răspund exigenței lui. Totuși m-am mângâiat puţin, fiindcă mai 
aveam cinci guldeni înnodați la poalele cămășii pe care nu-i 
declarasem. 

Masacrul a continuat toată noaptea și nu cred să fi scăpat de 
mânia principilor mai mult de două sute de ţărani. Antti a 
propus să plecăm în zorii zilei, când poate că se va linişti orașul. 
Până atunci am stat ascunși în întuneric și nimeni nu ne-a 
supărat. Dimineaţa, după ce ne-am scuturat bine de făină, am 
părăsit ascunzătoarea, eu încercând să am aerul degajat al unui 


611 


nobil, iar Antti mergând în urma mea, ca oricare scutier al unui 
domn respectabil. 


8 


În acea dimineaţă de mai, micul oraș Frankenhausen era 
foarte trist. Doar dintr-o singură curte un cocoș și-a înălțat cu nu 
prea mult entuziasm cântecul, de parcă ne-ar fi arătat că atâta 
timp cât mai există viaţă există și speranţă. Dar cântecul i s-a 
curmat brusc, ca și cum el însuși s-ar fi îndoit că ar mai fi vreo 
speranţă, iar cerul s-a întunecat de mulţimea corbilor ce soseau 
din toate părţile. Crezusem că am văzut destui corbi în 
Germania - și nu s-ar fi putut spune că în acele zile ar fi dus ei 
lipsă de mâncare, ci mai degrabă că le venise greu să se 
hotărască asupra locului unde erau leșuri mai multe și mai grase 
-, dar m-am înșelat. Se pare că în timpul nopţii în împărăţia 
corbilor ajunsese vestea că ducele Georg de Saxa și contele Filip 
de Hessa sunt oameni de ispravă, de aceea, încă din zorii zilei 
sosiseră în Frankenhausen toți corbii din Germania. In șanțurile 
de scurgere de pe stradă și în apropierea zidurilor zăceau 
cadavre despuiate și, ici-colo, puteai vedea câte un câine ce 
lingea liniștit sângele scurs pe pământ. Peste tot se înălțau 
mormane de gunoaie. O femeie tânără, cu părul despletit și cu 
veșmintele  sfâșiate plângea aplecată peste un cadavru. 
Altminteri, străzile și fundăturile erau liniștite, porţile larg 
deschise, ușile caselor forțate și rupte, iar ferestrele sparte. 
Oamenii care aveau ceva de ascuns sau cărora le era frică, 
stăteau tremurând în pivnițe sau în hambare. Ceilalţi, afișându- 
și nevinovăția, se adunaseră în piață și priveau la armata 
principilor. 

Am ajuns acolo în cel mai potrivit moment, când nimeni nu 
avea ochi pentru noi. Toată lumea privea spre principii 
învingători care făceau dreptate în faţa bisericii, lângă leșul 
zdrobit al unui preot ce zăcea într-o baltă de sânge închegat. 
Tocmai mă întrebam dacă Muntzer reușise să se ascundă 
undeva și să se salveze, când am dat cu ochii de el. Părea mai 
mic fiindcă nu era îmbrăcat cu mantia de blană, stătea 
încovoiat, cu mâinile legate la spate, iar pe obrajii palizi avea 


612 


pete de sânge. Lângă el, plin de importanţă, era mercenarul 
care abia îl adusese din pivniţa casei unui burghez, unde îl 
găsise întins pe o saltea. Mulțimea ar fi vrut să-l lovească și să-i 
arunce cu noroi în cap, dar soldaţii îl apăraseră, fiindcă era 
prada cea mai prețioasă, iar principii îl priveau și din faţă și din 
spate, pipăindu-i veșmintele și ridicându-i cercetător bărbia, ca 
și cum ar fi fost un animal ciudat, făcut inofensiv. 

Cu armurile lor sclipitoare încrustate cu aur, cu penele de pe 
coifuri unduite de vânt, principii se ţineau mândri în fața 
bisericii. Ducele Georg era un bărbat scund și gros cu o faţă 
lată, iar în trăsăturile brutale ale chipului său am descoperit 
unele asemănări cu trăsăturile principelui Johannes și o expresie 
apropiată de viclenia care se poate citi pe faţa unor țărani. 
Panglica neagră legată în jurul coifului m-a făcut să cred că 
Frederic cel înţelept era mort și că Johannes era acum principe 
elector, circumstanţă care mărea valoarea permisului meu de 
liberă trecere. Cei doi conți Mansfeld, Ernst și Georg, ar fi fost 
tocmai buni de hrană pentru corbi, așa am gândit eu văzându-le 
fețele strălucitoare. Singurul dintre nobili care, în ciuda tinereţii, 
se pare că avea o mai mare autoritate asupra celorlalţi era 
contele de Hessa, cel care străbătuse călare drumul dintre 
Eisenach și Frankenhausen doar într-o singură noapte. Pe fața 
osoasă și prelungă avea un surâs trufaș îngheţat, iar ochii lui de 
un albastru spălăcit priveau cu aceeași răceală atât înspre 
Muntzer cât și înspre nobilii lui congeneri. 

Antti, care-l cerceta din ochi cu mult interes, mi-a spus: 

— Asta într-adevăr are un aer de bărbat adevărat. După chip 
și ţinută aș putea spune că seamănă puţin cu marchizul de 
Pescara, deși, dacă-l pui alături de Pescara, pare mai degrabă 
un uliu pe lângă un vultur sau o mănușă grosolană de fier pe 
lângă o mănușă de velur. Cine știe, poate c-o fi având el sânge 
de comandant, dar mie-mi vine să cred că goana aia a lui, 
despre care se vorbește atât de mult, a făcut-o numai ca să 
scape de nevastă-sa, care cică-i mai urâtă ca dracul. 

Principii îl hărţuiau pe Muntzer întrebându-l care mai de care 
despre doctrina lui, iar acesta le răspundea umil și cu o voce 
calmă, lucru care până la urmă l-a enervat atât de tare pe 
contele Ernst von Mansfeld încât nemaiputându-se stăpâni, l-a 
lovit în bărbie cu pumnul îmbrăcat în mănușă de fier. Reacţia 


613 


acestui om crud nu ar fi putut să uimească pe nimeni, mai cu 
seamă după scrisoarea pe care Muntzer i-o trimisese cu trei zile 
înainte. După ce a scuipat sânge, Muntzer și-a ridicat capul și a 
declarat că poate demonstra adevărul doctrinei sale în faţa celor 
mai înţelepţi erudiţi ai Germaniei, chiar și în faţa lui Luther. Dacă 
aceștia vor putea dovedi pe baza Sfintei Scripturi că învăţăturile 
și credinţa lui sunt greșite, se va supune verdictului lor cu 
umilință, dar până atunci el nu va înceta să se considere decât 
servitorul lui Dumnezeu și mesagerul cuvântului divin. 

Auzindu-i spusele, principii au izbucnit în râs. Ducele Georg a 
strigat cu ură că Luther este un eretic la fel de mare ca Muntzer, 
iar ducele von Braunschweig a adăugat că Luther ar fi trebuit 
ars pe rug pentru toată furtuna pe care a stârnit-o în Germania. 
Dar contele Filip de Hessa, zâmbind dispreţuitor, le-a spus: 

— Mi-e teamă că vă înșelaţi, iubite tată socru și înalţilor duci. 
Dacă mai înainte nu l-am înţeles pe Luther și am afirmat că este 
eretic, acum am început să-l înțeleg. Cuvintele lui sunt aproape 
de inima mea și poate că după ce se va termina cu războiul, îl 
voi invita la Hessa, pentru a înțelege mai bine învăţătura lui. 

Toţi au început să discute aprins și au spus că Filip de Hessa, 
chiar dacă gonește călare ca un nebun deșelând caii de război, 
este totuși un bărbat prea tânăr și nu știe ce vorbește. lar 
ducele Georg și ducele Heinrich au spus că bine făcuse seniorul 
von Truchsess, comandantul ligii din Schwaben când îi 
spânzurase pe toţi preoţii luterani care-i căzuseră în mână, iar 
dacă Luther nu a putut fi încă spânzurat, este fiindcă s-a bucurat 
de protecţia principelui Friedrich. Dar acum, după ce principele 
elector a murit, s-ar putea ca norocul lui Luther să se schimbe. 
Atunci contele Filip de Hessa a spus râzând: 

— Și ce-aţi putea spune dacă-l voi lua pe doctorul Martin 
Luther sub protecţia mea și-l voi face papă în Germania? Fiindcă 
acesta-i bărbatul ale cărui scrieri sunt pe gustul meu. 

Dar ducele Georg i-a poruncit să-și ţină gura, fiindcă astea-s 
lucruri de discutat între patru pereţi, nu în piaţa publică. 
Muntzer a înălțat capul și a repetat că vrea să i se acorde 
posibilitatea unei dispute publice pentru a-și apăra opiniile și 
doctrina despre credință. Atunci contele Georg von Mansfeld a 
mângâiat ușor gâtul nemaipomenit de slab al lui Muntzer și a 
spus: 


614 


— Oare de ce să-i refuzăm acestui om îndârjit dreptul la 
dispută? Cer acordul înălțimilor voastre să mi-l lăsaţi mie, pentru 
a-l duce la Feldrungen. Acolo nicio ceartă grosolană nu-i va 
întrerupe discursul și își va putea expune doctrina în faţa celor 
mai imparţiali martori, iar cel mai vestit călău al Germaniei, 
înzestrat cu clești de jupuit, șuruburi de sfărâmat degete, 
gheare de oţel și cărbuni încinși îl va încuraja. 

Toţi au început să râdă, dar cel mai tare a râs ducele Georg 
de Saxa, care se bătea cu pumnii de genunchi. 

— Dar bărbatul acesta e nebun și fanatic, a spus el. Totuși, eu 
nu sunt un om rău și crud. Pentru salvarea sufletului lui 
nemuritor, am să-i caut un adversar pe măsură, care să-l 
convingă de eficacitatea doctrinei bisericii, în afara căreia nu 
poate exista salvare. lar acest lucru mi se pare a fi bun și pentru 
sărmanii nefericiți amăgiţi de falsa lui învăţătură. 

Muntzer l-a privit îngrozit și obrajii lui galbeni au împrumutat 
deodată cenușiul morţii, ochii i-au fost speriaţi ca ochii unui 
animal încolţit, a încercat să-și desfacă mâinile și s-a prăbușit în 
genunchi plângând. Și a implorat să nu fie dat pe mâna 
Inchiziției, dușmanul lui de moarte, ci să i se acorde dreptul unei 
dispute onorabile cu oameni învățați. 

Contele de Hessa l-a privit cu ochi înghețaţi, apoi și-a rotit 
privirea în jur, de parcă s-ar fi așteptat ca cineva să-i ia 
apărarea. Dar nimeni nu a spus nicio vorbă bună despre el. Nici 
eu nu am spus nimic, deși știam că Muntzer este într-o oarecare 
măsură un om sfânt, chiar dacă Dumnezeu își bătuse joc de el și 
îl zdrobise împreună cu cei șase mii de ţărani săraci care l-au 
urmat. N-am spus nimic și m-am ascuns în spatele lui Antti, în 
timp ce-l târau, iar el urla, așteptând să-i ia apărarea cineva din 
acest oraș unde fusese întâmpinat ca un trimis al lui Dumnezeu. 

Nu am intenţia să mă întind prea mult povestind groaznicele 
evenimente petrecute la Frankenhausen. Trebuie să mai spun 
doar că de îndată ce mi s-a ivit ocazia m-am apropiat de contele 
Filip de Hessa și i-am prezentat scrisoarea principelui Johannes. 
l-am spus că am făcut eforturi demne de apreciat în sânul 
armatei ţăranilor ca să-i determin pe comandanții lor să 
negocieze cu principii și să evite astfel violenţa. Din păcate, 
eforturile mele au fost zadarnice, i-am spus eu, și i-am cerut să- 


615 


mi acorde protecţia lui, permițându-mi totodată să însoțesc 
trupele lui până la Mühlhausen. 

Trebuia să fac acest lucru, în ciuda riscului pe care mi-l 
asumam, fiindcă oricând s-ar fi putut găsi un locuitor al orașului 
care să mă denunțe că am fost unul dintre cei mai înrăiţi fanatici 
ai lui Muntzer. Am gândit că-i mai prudent să mă adresez 
contelui Filip decât ducelui Georg sau vreunuia dintre conții 
Mansfeld. Am ales bine, fiindcă acesta, în marea-i vanitate, a 
fost măgulit că m-am adresat lui. M-a felicitat binevoitor și a 
spus că tergiversările ţăranilor au fost tocmai pe placul lor, 
fiindcă au dat timp trupelor principilor să încercuiască dealul, 
tăind astfel orice cale de retragere. Tot aurul lui Fugger, a spus 
el, n-ar fi fost de ajuns pentru a defrișa pădurea ca să fie prinși 
țăranii fugari. 

El și-a urmat discursul pe aceeași temă, oarecum bucuros că 
a găsit pe cineva care să-l asculte, iar eu am îndrăznit să-l întreb 
ce legătură are aurul lui Fugger cu războiul ţăranilor. El a spus: 

— Cum aș fi putut eu oare să plătesc o mie șase sute de 
cavaleri și tot atâţia pedestrași? Fără aurul lui Jakob Fugger s-ar 
fi dus de râpă stirpea nobililor din Germania. Dar afacerile 
caselor de comerț ale lui Fugger au fost puternic tulburate de 
răzmerițele ţăranilor, așa că el a preferat să finanțeze 
restabilirea liniștii. N-ar fi putut plăti niciun lăncier von 
Truchsess dacă Fugger nu l-ar fi împrumutat cu douăsprezece 
mii de guldeni, pe care îi va primi cândva înapoi de la arhiducele 
Ferdinand. Și nu trebuie uitat că aceștia sunt aceiași bani cu 
care Ferdinand a cumpărat ducatul de Wurttenberg, de care-l 
deposedase Fugger pe ducele Ulrich, fiindcă nu-și putuse achita 
datoriile. Crede-mă, Jakob Fugger este genial când este vorba 
să-și recupereze aurul împrumutat. 

Cu ochii coborâţi în pământ, am rămas în faţa lui mângâindu- 
mi barba mătăsoasă care-mi crescuse în ultima vreme și pe care 
dimineață hotărâsem să n-o mai rad, fiindcă-mi dădea o 
înfățișare mai matură. Dovedindu-se a fi curiozitatea mea mai 
puternică decât frica, am spus: 

— Oare să înțeleg că toţi acești nefericiţi de țărani nu au fost 
masacrați pentru erezia lor ci doar pentru bunul mers al 
afacerilor lui Jakob Fugger? 


616 


— Este, într-adevăr, o întrebare care poate da de gândit, mi-a 
răspuns contele de Hessa. Cu cât mă gândesc mai bine, cu atât 
sunt mai dispus să-l iau pe doctorul Martin Luther sub protecţia 
mea și să mi-l fac capelan. Într-un fel sau altul, tot trebuie odată 
și-odată să-mi plătesc datoriile, și Fugger nu iartă, iar dacă voi 
împărtăși credinţa evanghelică, voi putea să intru în stăpânirea 
mănăstirilor de pe domeniile mele. Nu se cade ca un principe să 
fie la cheremul lui Fugger, și-apoi el mi-a cerut să-i cedez în gaj 
drepturile asupra regiunii Frankenhausen. Oare știi că Fugger 
are multe turnătorii de cupru între Leipzig și Erfurt? Aici trimite 
el minereul extras în minele lui din Ungaria. Acest mineral brut 
conţine și argint, dar acolo nu-l poate sepera, fiindcă ar risca să 
nu-l poată scoate din Ungaria, de aceea preferă să-l aducă la 
topitoriile din Germania. Când a aflat că în apropierea 
preţioaselor lui turnătorii de cupru s-au revoltat rău ţăranii, mi-a 
împrumutat bani pentru a mă convinge să intervin, altfel de ce 
să fi alergat ca un nebun la Frankenhausen, de eram să-mi omor 
caii? Dar dacă-ţi închipui că Fugger mă va absolvi de datorie, te 
înșeli, tinere! 

— Așadar sfântul cuvânt al lui Dumnezeu a fost terfelit pentru 
o mină de cupru! am exclamat eu uimit, fără să-mi fi cântărit 
mai întâi vorbele. 

Pentru prima dată m-a cercetat cu ochii lui albaștri spălăciţi și 
a spus: 

— N-aș dori să cred că ești unul dintre discipolii lui Muntzer. 

Apoi a tras cu coada ochiului spre permisul semnat de 
principele Johannes, pe care încă-l mai ţineam în mână, pentru 
a-mi rosti corect numele, și a spus: 

— Mikael Pelzfuss de Finlandia, am să-ţi dau un sfat bun. 
Când e vorba de credinţă, cel mai bine este să ţi-o alegi pe cea 
mai avantajoasă. Nimic nu vei avea de câștigat dacă vei apăra 
doctrina lui Muntzer. Uită această învăţătură periculoasă! Printre 
altele, Muntzer a spus că omnia sunt communia, şi-ţi jur că 
niciodată în viața mea nu am auzit o afirmaţie mai idioată, care 
nu-i bună la nimic pentru nimeni. Cu totul altceva este 
învățătura lui Luther. Eu încă nu-l înţeleg bine pe acest om 
remarcabil, dar odată îl voi înțelege. lar acum, vezi-ţi de drumul 
dumitale, domnule Mikael, și lasă-mă-n pace! 


617 


Așa ne-am despărțit, iar eu am plecat în căutarea lui Antti, 
apoi am mai petrecut amândoi o noapte în brutărie printre sacii 
de făină. În ciuda faptului că eram sub protecţia contelui de 
Hessa și scăpasem de pericolul de a fi denunţat, nu mă simţeam 
câtuși de puţin bine. Și veșmintele frumoase și barba mă 
supărau deopotrivă. M-a apucat tremuratul și mi-a fost nespus 
de rău, iar bietul Antti m-a vegheat îngrijorat că voi fi băut apă 
din vreun loc spurcat. A doua zi, fiindu-i teamă că nu mă voi 
putea ţine pe picioare, a închiriat o șaretă ca să ajungem la 
Mühlhausen împreună cu trupa contelui de Hessa. 

Păstrez o amintire confuză despre acel drum și despre acele 
zile. Știu doar că, după multe ezitări, principele elector Johannes 
s-a aliat cu ceilalți principi, iar forțele lor reunite au fost atât de 
puternice, încât lăudărosul de Pfeiffer nici nu s-a mai gândit să 
angajeze vreo luptă. Într-o noapte a fugit din Mühlhausen, 
însoţit de vreo două sute de escroci de aceeași teapă cu el, să 
se bată și să pungășească la drumul mare. Au fost prinși de 
călăreţii contelui de Hessa și închiși la Eisenach, apoi aduși în 
lanţuri la Mühlhausen. În orice caz, ei au făcut mai multe victime 
în armata cavalerilor de Hessa decât au făcut ţăranii din 
Frankenhausen, fiindcă au luptat cu disperare. 

Pentru a evita distrugerea lui totală, orașul Mühlhausen a 
consimţit să plătească principilor, în răstimp de cinci ani, suma 
de patruzeci de mii de guldeni. A mai promis să-și dărâme 
zidurile și turnurile de apărare, să predea toate armele de foc, 
caii și toate obiectele din aur și argint. Abia după aceea au 
acceptat principii să-și facă o intrare triumfală în oraș. Am mers 
discret împreună cu Antti în urma cortegiului, apoi am plecat 
amândoi la casa berarului Eimer. 

Berarul tocmai își aruncase băţul de răchită jupuită pe care-l 
purtase în semn de supunere și-și spăla picioarele după ce se 
târâse prin noroi la picioarele învingătorilor împreună cu ceilalți 
bărbaţi din oraș. Nici el nu l-a recunoscut pe Antti, care era 
acum fără păr pe cap și fără sprâncene, nici doamna Geneviève. 
Când ne-a văzut, berarul Eimer ne-a blestemat, atrăgându-ne 
totodată atenţia că în casa lui nu a mai rămas nimic de furat, 
fiindcă tâlharul de Pfeiffer luase creștinește tot ce crezuse că-i 
aparţine și putea fi cărat mai ușor. Dar până la urmă, doamna 
Geneviève l-a recunoscut pe Antti și l-a îmbrățișat. După ce s-a 


618 


uitat lung la chipul meu și la veșmintele aristocratice, s-a 
aruncat în braţele mele și m-a sărutat cu pasiune. Drăgălășenia 
ei neașteptată m-a mișcat profund și, atingându-i gâtul alb și 
parfumat, mi s-au umplut ochii de lacrimi. Ea a murmurat dulce 
și mi-a spus că mai înainte de a-mi fi lăsat barba să crească și 
de a mă fi îmbrăcat în veșminte scumpe nu și-ar fi putut închipui 
că sunt un bărbat atât de frumos și atrăgător. 

În schimb, berarul nu s-a arătat prea bucuros când a văzut 
cum ne-a întâmpinat doamna Geneviève și când a înţeles că ne 
va avea de oaspeţi. Dar după ce a citit scrisoarea de protecţie a 
principelui elector, a fost binevoitor, gândindu-se că aș putea 
să-i fiu de folos. Era un bărbat mare și vânjos cu ochi negri, cu 
faţa rumenă străbătută ici-colo de vene albăstrii. Deși împlinise 
cincizeci de ani, avea foarte puţine fire albe în barbă și pe cap. 
După ce a înțeles că poate avea încredere în noi, ne-a condus la 
etaj, unde domnea o cu totul altă ordine decât la parter. Dacă în 
partea de jos a casei era o sărăcie lucie, fiindcă, prudent, o 
golise, pretinzând că toate lucrurile fuseseră furate de tâlhari, la 
etaj îţi puteai da seama că de fapt era un om destul de bogat. 
Ne-a oferit o masă bună și ne-a cinstit cu bere tare, apoi ne-a 
invitat să dormim într-un pat cu saltele moi umplute cu puf și 
pene. Am multe de povestit despre acest berar, care nu era nici 
pe departe un om prost, dar mai întâi trebuie să povestesc 
despre moartea lui Thomas Muntzer. Cât timp au rămas principii 
la Mühlhausen au făcut doar dreptate și nici nu a fost nevoie să 
caute tapi ispășitori, fiindcă oamenii din oraș s-au denunţat unii 
pe alţii, gândind că astfel vor fi absolviţi de bănuieli. 

Margraful Mansfeld l-a adus la Muhlhausen pe Thomas 
Muntzer sau mai bine zis a adus ce-a mai rămas din el după 
disputa cu cel mai renumit călău al Germaniei, așa că 
sărmanului om, complet zdrobit, abia i s-a putut auzi glasul când 
și-a făcut confesiunea în public. El a recunoscut că învăţătura lui 
a fost greșită și a spus că s-a întors la credinţa adevărată și la 
Sfânta Biserică, singura în măsură să-i salveze sufletul. 
Cucernicul duce Georg a fost puternic impresionat de pocăința 
nefericitului Muntzer și a plâns de bucurie când a văzut că 
ereticul de până atunci a primit cu evlavie ultima cuminecătură. 
Ascultându-i mărturisirea rostită cu umilinţă și' supunere, mi s-a 
năruit și ultima speranţă. Dacă într-adevăr Dumnezeu ar fi 


619 


vorbit prin gura lui, oare nu l-ar fi susținut în această 
îngrozitoare încercare prin care poate fi trecut un om? Niciodată 
nu voi mai putea crede că împărăţia lui Dumnezeu va cobori pe 
pământ. Dar ceea ce m-a contrariat cel mai mult a fost faptul 
că, mai înainte de a i se reteza capul, Muntzer l-a scuipat în 
obraz pe Pfeiffer care-și aștepta moartea și i-a spus să-l salute 
pe Satana când va ajunge-n infern. 

Călăul a retezat capul lui Muntzer, fiindcă, orice s-ar spune, el 
fusese hirotonisit preot odinioară și se putea bucura de acest 
privilegiu, dar Pfeiffer a fost spânzurat ca oamenii de rând. 
Acest zdrăngănitor de sabie de Pfeiffer a sfidat moartea, nu s-a 
pierdut cu firea în fața călăului și i-a amuzat teribil pe soldați. A 
refuzat cu strășnicie împărtășania, a băut dintr-o sorbitură vinul 
din cupa pe care i-a întins-o călăul, apoi, privind cu un ochi în 
fundul cupei, a spus: 

— O, diavole! Văd prin cornul vrăjit până-n cel mai de jos 
afund al infernului. Sufletul iubitului meu frate Muntzer abia ce 
s-a prăbușit acolo, c-au și luat-o dracii la goană de groază. 

Nu cred să fi văzut el nimic în fundul acelei cupe, mai cu 
seamă că îndată după aceea a ridicat-o spre cer și a spus: 

— Să privim și la paradisul ceresc! Poate că diavolul umblă și 
pe-acolo sau poate că nu văd eu bine, dar în afară de abis, 
pustietate e acolo, și-o muscă înecată pe fundul de pahar. 

l-a restituit călăului cupa, și-a pus singur ștreangul la gât, a 
lovit scărița de sub el cu piciorul și și-a jucat în grabă ultimul 
dans. Nu mai am nimic de povestit despre Thomas Muntzer și 
despre flamura lui în culori de curcubeu. Voi începe o altă carte, 
în care voi povesti despre doamna Geneviève, despre berarul 
Eimer, despre împăratul Carol și despre multe alte lucruri 
instructive și folositoare. 


620 


Cartea a noua 


Împăratul ingrat 


După ce și-au isprăvit minuţioasa judecată și au stors de la 
burghezi tot aurul și argintul pe care l-au putut stoarce - și acest 
lucru este de înțeles, fiindcă trebuiau să recupereze o parte din 
banii cu care-și plătiseră mercenarii -, principii au plecat din 
Muhlhausen și și-au văzut de drumul lor. Apoi, când a fost din 
nou liniște în oraș, berarul Eimer ne-a întrebat pe mine și pe 
Antti ce-avem de gând să facem mai departe, de unde eu am 
înţeles că voia să scape de noi. l-am spus că în afară de 
veșmintele de pe mine, de un câine care mă așteaptă la 
Baltringen și de un cufăr pe care l-am lăsat la Memmingen dar 
pe care nu sunt sigur că îl voi mai găsi, n-am nimic altceva ca 
să-mi pot face iluzii pentru viitor. 

Dar Antti mi-a atras atenţia că întrebarea a fost pusă 
amândurora și mi-a amintit de promisiunea pe care i-o făcusem 
pe când ne întorceam de la castelul din Weimar. Și i-a spus 
berarului Eimer că el își va ţine cuvântul pe care i l-a dat 
doamnei Geneviève și o va duce înapoi, în Franţa ei natală. 
Totodată, a mai spus el, îl va putea vedea pe băiatul ei, care 
este în aceeași măsură și al lui și al meu, de aceea trebuie să-i 
însoțesc fără prea multă vorbă, fiindcă un om singur și fără bani 
nu poate decât să se piardă în această Germanie sălbăticită, 
unde oricare se bate indiferent cu cine, fără să știe prea bine ce 
vrea. lar fiindcă nordul Germaniei este oarecum calm faţă de 
restul țării, s-a gândit că ar fi mai nimerit dacă am călători până 
la Hamburg, de unde ne-am putea îmbarca pe o corabie care să 
ne lase într-un oraș de pe coasta Franţei. 

Berarul Eimer ne-a privit gânditor pe sub sprâncene, și-a dres 
stânjenit glasul și a întrebat dacă n-ar fi cazul să o întrebăm și 
pe doamna Geneviève dacă vrea să se întoarcă în Franța. Ne- 


621 


am uitat amândoi miraţi la doamna Geneviève care nu a spus 
nimic, ci doar ne-a privit cu ochii ei viorii, apoi și-a sprijinit 
bărbia în mâini. Mie mi s-a părut mai frumoasă decât oricând și 
m-am întrebat ce farsă drăcească ascunde din nou în mintea ei 
bizară. Berarul ne-a spus că n-are rost să ne mirăm atâta de 
tăcerea doamnei Geneviève, apoi a adăugat: 

— Am avut destul timp să stau de vorbă cu doamna 
Geneviève şi-mi place, fiindcă-i o femeie civilizată, virtuoasă, 
prietenoasă și înţelegătoare. Ştiţi poate că sunt unul dintre cei 
mai bogaţi burghezi din Mühlhausen și că nu o dată mi s-a 
propus funcţia de consilier al primăriei. Dar nu am râvnit 
niciodată la așa ceva, de aceea le-am mulțumit oamenilor și am 
refuzat. Și nu sunt chiar atât de prost încât să nu înţeleg 
semnele timpului în care trăim, de aceea azi dimineață mi-am 
vândut casa. Din cauza sumei uriașe pe care orașul o are acum 
de plătit principilor, impozitele vor crește așa de mult, încât un 
om cinstit va ajunge până la urmă să cerșească. Pe de altă 
parte, doamna Geneviève mi-a dat de înțeles că nu-i sunt deloc 
indiferent, de aceea îmi voi scutura de pe picioare praful acestui 
oraș și vă voi însoţi în ce ţară veți vrea să mergem. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, meștere Eimer, am spus eu 
indignat, dar sunteţi un bărbat căsătorit, aveţi o familie, aveţi 
copii! Doar n-o să-i lăsați de dragul obrajilor vopsiți și 
sprâncenelor înnegrite ale doamnei Geneviève, iar dacă o s-o 
faceţi, negreșit o să vă ajungă blestemul lui Dumnezeu! 

— Blestemul lui Dumnezeu m-a lovit deja de multă vreme, 
tinere, mi-a spus-o el de-a dreptul. Oare n-a fost un blestem că 
am trăit în acest oraș nenorocit unde nu găsești nimic bun în 
afară de apă? E drept că din apa bună se face berea tare, dar 
apă bună, malt și hamei se găsesc și în alte ţări. Partea mea cea 
mai bună este că-mi cunosc meseria moștenită de la tatăl și de 
la bunicul meu. Doar să gust câteva picături de apă, să vântur 
malţul printre degete și să miros hameiul, că-ţi și pot spune ce 
fel de bere pot face. Pe lângă meserie, nici punga de bani nu-i 
de lepădat, cât despre experienţa vieţii, nu mă îndoiesc că v-aș 
putea fi de folos, fiindcă amândoi sunteţi încă foarte tineri. 
Experienţa vieţii am căpătat-o în multele ţări în care am 
călătorit, printre care Veneţia, unde am făcut studiile în tinereţe 
și unde chiar și anul trecut am petrecut o vreme. Intotdeauna 


622 


am fost bucuros să călătoresc, ca să scap puţin de gura 
spurcată a baborniţei cu care m-a pedepsit Dumnezeu. Și nu mă 
simt câtuși de puţin legat de muierea asta clevetitoare, fiindcă, 
la drept vorbind, m-am căsătorit doar cu berăria ei, în care am 
trebăluit de dimineață până seara. Dar să știți că și noaptea 
când, voiam-nu voiam, trebuia să mă întorc în patul conjugal, 
bombănitul acestei muieri ursuze mi-a sunat în urechi tot ca 
bolboroseala hameiului. Din fericire, n-am avut nici un copil în 
afara celor opt cu care a venit ea din prima căsătorie, iar cei mai 
mari dintre ei, de-acum oamenii în toată firea, își bat joc de 
mine și mai aprig decât mama lor. Dacă plec împreună cu voi, 
isprăvesc cu durerile de cap, chiar dacă înainte de a o fi 
cunoscut pe doamna Geneviève credeam că aici o să-mi 
sfârșesc viața. Dar ea mi-a deschis ochii, făcându-mă să pricep 
că sunt un bărbat la cea mai frumoasă vârstă și n-are niciun rost 
să sufăr de pomană din cauza răutăţilor unei babe acrite și a 
copiilor ei, ca și din cauza limbilor răutăcioase ale vecinilor, într- 
un oraș pustiit ca acesta, când lumea largă mi-ar putea oferi 
ceva mult mai bun. 

Ne-a privit cu atenție, și-a dres din nou glasul și a spus apoi: 

— Să nu vă închipuiţi că plec în lume ca să mă ţin de fusta 
unei femei, chiar dacă în cazul doamnei Geneviève, - frumoasă 
și pricepută la toate, nici n-ar fi un păcat prea mare. Ceea ce mă 
îndeamnă la drum este teama că-mi voi sfârși zilele sărac în 
acest oraș care are de plătit o datorie de patruzeci de mii de 
guldeni și cred că orice bărbat cu mintea întreagă înţelege că 
aici vor veni vremuri crunte, fiindcă atât nobilii cât și biserica 
vor stoarce oamenii până ce toţi vor fi săraci lipiti pământului. 
De aceea am vândut berăria, și încă la un preț mai mare decât 
valoarea ei adevărată, și am împrumutat cea mai mare sumă de 
bani cu putinţă, punând în gaj casa și pământurile nevestei 
mele. Ce-i în mână nu-i minciună, iar ăștia-s bani adevărați cu 
care să-mi încep cum se cade noua viaţă, cât despre cel care 
mi-a împrumutat atâta groază de bani și mi-a cumpărat berăria 
e un idiot dacă nu și-a dat încă seama că pământurile, casele și 
toate celelalte bunuri nu mai au niciun preţ în acest oraș. De 
nevasta mea și de copiii ei nu-mi fac eu griji, fiindcă ea va 
smulge prin judecăţi partea ce i se cuvine de la rudele ei 
bogate. Nu mă îndoiesc că femeia asta ar scoate și un sipet cu 


623 


bogății din inima munţilor când își dă drumul la limba ei otrăvită. 
Așa că, după cum vedeţi, am aranjat totul cum nu se poate mai 
bine, dar în niciun caz nu vom merge spre Hamburg, fiindcă s-ar 
putea ca ea să ne taie drumul, iar eu nu ţin s-o mai întâlnesc pe 
scorpie. De aceea vom pleca degrabă la Nurnberg, unde trebuie 
să primesc bani pentru o mulţime de scrisori de credit. Apoi vom 
pleca liniștiți fie în Ungaria, fie în Confederație, trecând prin 
Franța, și să știți că n-am nimic împotriva Italiei, dar poate-i mai 
prudent să ocolim ţările în care are putere împăratul. 

După ce l-a ascultat cu multă atenţie, Antti și-a băut dintr-o 
sorbitură halba de bere și a rostit grav: 

— Așa ceva n-am mai auzit. 

Doamna Geneviève a spus: 

— Andre, dragostea mea, dar nu fi supărat! Tu vei rămâne 
întotdeauna tatăl fiului meu, ca și Mikael. Oare ce vină am eu 
dacă acest bărbat energic și plin de bani s-a îndrăgostit de 
mine? Chiar dacă inima mea varsă lacrimi de sânge pentru 
nefericita lui femeie și pentru orfanii pe care-i lasă pe drumuri, 
nu ţin să-i schimb hotărârea. 

— Bine, dar sunteți pe cale să săvârșiţi o fărădelege, domnule 
Eimer, am spus eu, iar Dumnezeu ne va pedepsi și pe noi pentru 
asta. S-ar putea să vă căiţi amarnic de nebunia de-acum și să vă 
doriţi singur moartea, fiindcă nici n-o cunoașteţi bine pe această 
femeie destrăbălată și nu știți la ce o poate duce mintea. 

Dar maestrul Eimer m-a încredințat că a avut ocazia să 
cunoască tot soiul de femei și să se bălăcească în toate apele 
tulburi, chiar și la Veneţia, unde locuiesc cele mai frumoase și 
mai destrăbălate curtezane din lume. De la una din târfele astea 
se alesese el în tinereţe cu o amintire de neuitat. Chiar dacă 
boala i-a fost vindecată, după aceea nu a avut totuși parte de un 
copil al lui și nu a cunoscut fericirea de a fi tată. După ce ne-a 
mai spus-o și pe asta, mi-am dat seama că Satana îl orbise atât 
de bine pe acest bărbat, că era o prostie să-ncerci a-i deschide 
ochii. 


624 


Spre Nurnberg am călătorit fără grabă și cu multă prudenţă, 
rămânând uneori încremeniţi multă vreme într-un oraș - de 
teama țăranilor rebeli și a tâlharilor care mișunau prin păduri și 
atacau călătorii la drumul mare mai aprig ca oricând -, 
încumetându-ne să continuăm drumul doar când se ivea prilejul 
să însoţim o trupă a vreunui principe. Pericolul era mare, fiindcă 
pe lângă cetele de țărani tâlhari, mulţi cavaleri și nobili ruinaţi - 
care-și făceau dreptate după legea lor, omorând ţăranii, 
arzându-le casele și confiscându-le vitele - nu se sfiau să-i atace 
pe negustori, atât de mare era haosul ce domnea în Germania 
acelor vremuri. De aceea, Antti și-a cumpărat o archebuză, iar 
maestrul Eimer mi-a cumpărat un pistol care încăpea într-un toc 
de piele pe care-l puteam agăța de şaua calului. Pe de altă 
parte, doamna Geneviève, dovedindu-și dragostea ce o nutrea 
încă pentru mine, sau cel puţin așa mi-a lăsat de înţeles, mi-a 
dăruit o sabie, fiindcă acum avea pe mână destui bani, spunând 
că-i de neconceput ca un tânăr îmbrăcat cu veșminte frumoase 
de nobil să nu poarte o sabie la cingătoare. 

In timpul acelei călătorii am văzut multe biserici frumoase, din 
păcate adesea despuiate de bogății și cu statuile sfinţilor 
sfărâmate. La Erfurt, meșterul Eimer ne-a arătat drumul pe care 
se spune că ar fi căzut fulgerul în faţa lui Martin Luther. Semnul 
acesta îl făcuse să se ducă la mănăstire și să se călugărească, 
chiar dacă mai pe urmă s-a dovedit că numai stofă de călugăr 
nu avea. La toate popasurile, am auzit povestindu-se doar 
despre jafuri, tâlhării, violuri și moarte, încât până la urmă, nici 
nu se mai înțelegea care erau mai cruzi, ţăranii sau nobilii, cât 
despre aceștia din urmă se spunea că în Franconia și pe Rin 
cruzimea lor depășise orice imaginaţie. Mulţi oameni cu 
judecată socoteau că numărul ţăranilor uciși ar fi fost aproape 
opt sute de mii, și nici nu mă îndoiam că n-ar fi fost atât de 
mare, fiindcă văzusem cu ochii mei măcelul din Frankenhausen, 
deși la Frankenhausen încercam să nu mă mai gândesc. 

Așa au trecut și Rusaliile, iar pe la mijlocul lunii iunie am ajuns 
sănătoși și fără a ni se fi întâmplat niciun rău în marele și 


625 


bogatul Nurnberg, orașul cel mai frumos pe care l-am văzut eu 
în Germania. 

Imensul oraș Nürnberg era ca o insulă liniștită în mijlocul unei 
mări agitate, iar cetățenii lui aveau doar o vagă idee despre 
războiul țărănesc și despre proporţiile alarmante ale represiunii 
sângeroase săvârșită de armata principilor. Maestrul Eimer mi-a 
spus că nici nu se pune problema unor tulburări într-un oraș atât 
de mare, unde locuiesc cei mai puternici negustori, care știu 
bine cum să-și apere interesele. După ce s-a întors de la camera 
de comerț a lui Fugger, unde-și schimbase creanţele în bani, el 
mi-a zis: 

— Dacă o să priveşti harta Germaniei, domnule Mikael, vei 
vedea că zonele cele mai puţin atinse de tulburări sunt cele 
unde Fugger își are sucursalele casei lui de comerț, chiar dacă 
funcţionarii fără scrupule de la aceste birouri nu ezită să-și 
rețină a treizecea parte din fiecare sută schimbată, ca și cum nu 
le-ar fi teamă de Dumnezeu și de neliniștea acestor zile. 

Dar după cum își freca mulţumit mâinile și după surâsul de pe 
buzele umede, am înţeles că făcuse totuși o afacere bună. 
Cunoștea foarte mulți burghezi din Nürnberg meșterul Eimer și o 
dată a mers împreună cu doamna Geneviève și cu mine în casa 
unui oarecare Anton Seldner, unde am fost serviţi cu mâncăruri 
delicioase și am avut ocazia să văd multe picturi și obiecte de 
artă. Așa am aflat că Seldner, care învățase în tinereţe la 
Veneţia arta turnării bronzului, petrecuse zile minunate acolo în 
compania meșterului Eimer. După ce a auzit despre intenţia lui 
de a deschide o berărie într-o altă ţară, Anton Seldner i-a spus: 

— Ai dat exact de omul potrivit, meștere Eimer. Te sfătuiesc 
din tot sufletul să mergi în Ungaria. În primul rând pentru că în 
fiecare zi mulţi germani sătui de tulburările din ţară fug în 
Ungaria - bine știut fiind că cea mai mare parte a lor sunt 
strașnici băutori de bere, iar în al doilea rând pentru că fratele 
meu, Martin, pe care cred că l-ai cunoscut, se ocupă, în numele 
coroanei, de minele de cupru din Carpaţi. Dacă îţi voi da o 
scrisoare de recomandare, vei putea să cumperi monopolul 
vânzării de bere pentru toţi lucrătorii din minele de cupru. 

— MI-l amintesc bine pe fratele tău, a spus meșterul Eimer, de 
aceea mi-e teamă că trezoreria coroanei o să se cam golească, 
dacă minele de cupru au ajuns pe mâna lui. Dar cum oare, 


626 


Doamne Dumnezeule, a ajuns el să pună mâna pe minele de 
cupru, când e știut că de treizeci de ani ele sunt izvorul nesecat 
al bogăției Fuggerilor? In afară de minele de cupru din Tirol, 
Fuggerii au monopolul tuturor celorlalte mine de cupru, din 
Suedia până în Spania. Să nu-mi spui că lui Jakob i-a putut scăpa 
ceva printre degete. 

Atunci, domnul Seldner a început să râdă și, lovindu-l 
prietenește pe umăr pe meșterul Eimer, a zis: 

— Într-adevăr că ești de la ţară. Oare în ce bârlog ai trăit până 
acum de n-ai auzit despre cel mai mare eveniment al zilelor 
noastre? Dar bine meștere Eimer, Fugger nu mai are monopolul 
minelor de cupru din Ungaria. Coroana Ungariei le-a luat sub 
protecția sa. lar din birourile lui Fugger de la Buda totul a fost 
furat, ferească-mă Dumnezeu de-așa prăpăd. De atunci nobilii 
Ungariei au interzis ca bogăţiile ţării să fie exploatate de străini 
care nu se află în slujba coroanei. 

— inseamnă că lumea s-a întors cu fundu-n sus, a spus 
meșterul Eimer, scărpinându-și barba. Nici nu mă mai miră că 
Fugger pretinde treizeci la sută! Dar ascultă, Ungaria este 
locuită de un popor barbar, necivilizat. Ce pot face ungurii fără 
știința și ajutorul germanilor? 

— Ungurii sunt capricioși și războinici, i-a răspuns seniorul 
Seldner. Ce mai încolo și-ncoace, un popor de păstori! Ei îi urăsc 
pe evrei și pe germani, iar Jakob Fugger le-a dat prilejul să-i 
urască și mai mult pe germani. Se spune că ar fi pungășit un 
milion de guldeni ungurești împreună cu asociaţii lui, ceea ce-i 
prea mult, chiar și într-o ţară necivilizată.. De aceea, noi, 
locuitorii Nurnberg-ului, i-am promis tânărului rege Ludwig că-l 
vom sprijini și am închiriat de la el minele de cupru pe care să le 
exploatăm, pentru că ungurii nu se pricep la treaba asta. Ungurii 
sunt supăraţi pe Fuggeri fiindcă i-au dus de nas. Pe scurt, ei au 
scos din Ungaria banii buni din aur și i-au înlocuit cu bani ieftini 
din argint. Dar cea mai tare lovitură a fost anul trecut. 

După ce ne-a mai turnat vin și și-a frecat nasul roșu, domnul 
Seldner a urmat: 

— De îndată ce s-a stârnit scandalul, seniorul Jakob Fugger a 
cumpărat pentru unul dintre partenerii săi, contele Thorza, 
controlul asupra tuturor monedelor bătute în Ungaria. Ei, și de- 
aici începe povestea! Când e vorba de afaceri, regele Ungariei e 


627 


prost ca un copil. Se pricepe să risipească banii, ca toţi ungurii 
de altfel. Ca să aibă mai multe monede, i-a autorizat pe Fuggeri 
- sau mai bine zis l-a autorizat pe contele Thorza, fiindcă pe 
Jakob și-l smulsese de la inimă - să folosească un aliaj cu argint 
pe jumătate decât înainte. Vechile monede ungurești aveau 
jumătate argint, jumătate cupru, dar acuma au un sfert argint și 
trei sferturi cupru. 

Auzind acestea, meșterul Eimer a început deodată să 
blesteme și să înjure, după care și-a scos punga de la brâu, din 
care a răsturnat pe masă un pumn de monede de argint ce 
aveau pe o parte un blazon foarte frumos iar pe cealaltă efigia 
regelui Ludwig. 

— Dumnezeule mare! a strigat el. Acum înțeleg eu de ce 
blestematul acela de la casa de comerț a lui Fugger m-a întrebat 
dacă n-am nimic împotrivă să-mi plătească în monede 
ungurești, scuzându-se că pentru moment nu are altele. De 
unde dracu’ să fi știut eu că banii ungurești și-au pierdut 
jumătate din valoare? 

— Chiar așa! a spus seniorul Seldner. Numai că ungurii știu să 
înjure mai bine decât tine, fiindcă arta asta ei au învăţat-o de la 
turci. Dar lasă-mă să continuu povestea! Câţiva negustori, 
cărora nu vreau să le spun numele, și-au scormonit lăzile cu 
bani, după care s-au dus la monetărie și și-au bătut bani noi, din 
fiecare monedă veche obținând astfel două. Se înțelege că 
regele n-a câștigat nimic, însă alţii, adică cei care știau despre 
tărășenie, s-au ales cu bani buni. Și nu s-au mulțumit numai cu 
atât și au cumpărat la preţ vechi, dar cu bani noi, toate bunurile 
disponibile din Ungaria: herghelii de cai, turme de oi, cirezi de 
vaci, și așa mai departe. Abia când oamenii de bună-credinţă au 
vrut să cumpere cu banii cei noi lucruri din afara Ungariei și au 
văzut că valoarea banilor era de două ori mai mică, a izbucnit 
adevăratul scandal, iar colaboratorii lui Fugger erau cât pe ce 
să-și lase pielea în Ungaria. 

Povestea aceasta nemaipomenită m-a pus pe gânduri, așa că, 
până la urmă, m-am băgat și eu în vorbă și am zis: 

— Eu am doar obișnuinţa disputelor teologice și poate că mă 
pricep mai bine să răspund la întrebările despre salvarea 
sufletului decât să înțeleg ciudatele istorisiri ale negustorilor. 
Totuși, după tot ce-am auzit acum, cred că bogatul și 


628 


înfumuratul Jakob Fugger n-o să rabde multă vreme pierderea 
minelor de cupru din Ungaria și umilirea de care au avut parte 
oamenii lui. El va face tot ce va putea ca să se răzbune, iar 
Ungaria va trece prin timpuri grele. 

De aceea, parcă nu mi se pare c-ar fi tocmai timpul potrivit 
pentru începerea unei afaceri în Ungaria. 

— Totuși Ungaria este o țară bogată și roditoare, a spus 
domnul  Seldner. Acolo sunt câmpii întinse și pășuni, 
nemaipomenite herghelii de cai, turme de vite și atât de multe 
oi, încât nimeni nu le-ar putea afla numărul. Ce să mai vorbim 
despre podgoriile cu viță-de-vie! E drept că seniorii Ungariei nu 
se pricep la comerț, dar nici n-au de ce să-și bată capul cu astfel 
de lucruri, când vinul curge pe toate drumurile. Ei preferă să 
bea, să danseze, să cânte, să vâneze și să călărească, altfel își 
petrec timpul tot gonindu-i pe turci de la hotare, așa că unui 
bărbat iscusit nu-i trebuie multă vreme să se îmbogăţească și să 
se îngrașe asemenea căpușelor de pe blana unui câine. Insă, 
pentru eretici și pentru luterani, Ungaria nu-i o ţară bună. 
Aceștia sunt arşi pe rug fără prea multă tocmeală, fiindcă tot 
bătându-se cu păgânii, ungurilor li s-a întărit credinţa și nu 
tolerează nicio dispută religioasă, care, la urma urmei, nu poate 
duce decât la haos, uite, cum se întâmplă acum la noi. 

A vorbit foarte frumos despre Ungaria și a spus că-i bine ce i 
s-a întâmplat lui Fugger, fiindcă așa mai poate să profite și altul. 
Și a mai spus că el e gata oricând să plece în Ungaria, dar mai 
întâi trebuie să-i convingă pe senatorii din Nurnberg că fratele 
lui are nevoie de un sprijin, ceea ce, la drept vorbind, e 
adevărat, fiindcă o astfel de responsabilitate este prea mare 
pentru un singur om. 

— Poate că Fugger va împiedica vânzarea cuprului Ungariei în 
Germania, a mai spus el, dar cuprul poate fi trimis foarte bine și 
prin Polonia. Din Danzig sau din Stettin, prin strâmtoarea 
Danemarcei, unde, se înțelege, va trebui plătită vamă regelui 
danez, va putea până la urmă ajunge în ţările Confederaţiei. S-a 
săturat lumea de Fugger și de monopolul lui asupra cuprului, 
care sfidează toate legile oamenilor și ale lui Dumnezeu. Dar 
cred că frumoasa doamnă s-a cam plictisit auzindu-ne vorbind 
doar despre cupru. Mai bine să cânte muzica și să ne veselim 


629 


cât încă suntem în viață, că, după ce-om muri, nimeni nu știe 
cum o să mai fie. 

Apoi a chemat niște fete frumoase să cânte din flaute și 
tamburine în cinstea doamnei Geneviève. De la o cupă de vin la 
alta, domnul Seldner și meșterul Eimer au început să-și 
amintească de zilele tinereţii și au încurcat germana cu italiana, 
pomenindu-i pe toţi camarazii de băutură din Veneţia. 

— ȚI-l amintești pe Willibald? a întrebat domnul Seldner. 
Doamne, Dumnezeule, acolo, în ușa bordelului... ce pumn i-a 
mai tras gardianul, de i-a rupt nasul. Nu mai trăia, dacă nu l-am 
fi scos noi atunci din canal și nu l-am fi uscat bine. De când a 
ajuns senator și cavaler al Ordinului, se face că nu-și mai aduce 
aminte de studenție și nici pe vechii prieteni nu prea mai vrea 
să-i vadă. Dar nasul tot strâmb i-a rămas, după întâmplarea 
aceea. 

— Mai bine m-aș fi ales și eu cu nasul strâmb, a spus timid 
meșterul Eimer, decât să am parte de suferințe de pe urma unui 
mădular care nici măcar nu-i la vedere. Spune-mi, îl mai vezi din 
când în când pe maestrul Durer? Știu că a ajuns un bărbat cu 
mare faimă și am auzit că până și principii caută să-i intre în 
fraţii. Îţi amintești... când eram noi tineri? Ce băiat vesel era 
Albrecht și pus pe glume! Dar n-ar fi scuipat niciodată într-o 
cupă cu vin. Ascultă, vinul ăsta al tău e tare bun... ce-ar fi dacă 
l-ai chema și pe Diirer, să se bucure de vin împreună cu noi? 

Domnul Seldner a ezitat puţin, apoi a spus: 

— Nu mai este el maestrul Diirer cum era altădată. După 
atâtea studii și învăţătură, s-a cufundat într-o melancolie 
adâncă, mai cu seamă în anii din urmă, și nu vrea să mai vadă 
pe nimeni. Dar, cine știe, poate că vine, dacă află că ești în 
Nurnberg. Și sunt sigur că-l interesează evenimentele din 
Mühlhausen, despre care ar putea să-i povestească tânărul tău 
prieten. Nu pentru că ar fi devenit orgolios s-a îndepărtat el de 
lume, însingurarea lui însă nu poate fi înţeleasă de oamenii 
obișnuiți. De obicei nu se culcă devreme și desenează până 
noaptea târziu, cred că nu se va supăra dacă-l voi deranja la ora 
asta. 

A trimis un slujitor, pe care l-a sfătuit să nu-l trezească pe 
maestrul Diirer, dacă s-a culcat. Am îndrăznit să-i întreb cine-i 
maestrul Diirer, mărturisind că deși am auzit de multe ori 


630 


pomenindu-i-se numele, nu știu nimic despre el. Meșterul Eimer 
și domnul Seldner au spus într-un glas că maestrul Albrecht 
Diirer este cel mai renumit și talentat desenator și pictor din 
Germania. Pe bună dreptate, au spus ei, Diirer ar putea fi numit 
cel mai mare artist pe care l-a avut vreodată Germania, iar pe 
deasupra e un om de o înaltă erudiție, preferat de nobili și 
principi, chiar dacă nu este decât un artist. Ei l-au așteptat 
veseli și nerăbdători să-l revadă, însă, odată cu apariţia 
maestrului Diirer, peste casa domnului Seldner s-a abătut un aer 
de singurătate și de tristețe care a destrămat veselia dinainte. 
Meșterul Eimer a încremenit de mirare văzând ochii triști ai 
maestrului, în care se putea citi întreaga suferință a umanităţii. 
Muzica a încetat, iar artistul a refuzat cupa cu care-l 
întâmpinase stăpânul casei, spunând că ficatul lui nu mai 
primește băutura. 

Trebuie să spun că maestrul Diirer avea o înfățișare 
aristocratică, iar când îl auzeai vorbind, parcă nu-ţi venea să 
crezi că este doar un artist. Se vedea că este foarte erudit, un 
adevărat gânditor. Purta veșminte din materiale scumpe foarte 
frumos croite, avea părul bine îngrijit, iar când l-am văzut, m-am 
gândit că, probabil, încă din tinereţe fusese un bărbat elegant. 
Doar mâinile cu degete lungi, pe care acizii și culorile lăsaseră 
semne, trădau meseria lui modestă. În ciuda faptului că avea o 
aparentă simplitate în vorba domoală, îi domina pe cei din jurul 
lui, iar ochii lui atenţi și sfredelitori străpungeau tot ce era 
știință și cunoaștere, până-n profunzimile infernului, ca și cum 
pentru el nu ar mai fi rămas multe mistere despre om. 

Ascunzându-și stinghereala, domnul Seldner și meșterul 
Eimer au început să-l elogieze și să-i laude arta, dar maestrul, și 
mai stânjenit decât ei, a încercat să le domolească elanul și a 
spus: 

— Poate că eu caut perfecțiunea, acea perfecţiune pe care o 
are o linie dreaptă sau un cerc, de aceea nu mă mulţumesc 
niciodată cu jumătate de măsură. O linie greșită îmi distruge 
desenul și trebuie să-l repet iarăși și iarăși la nesfârșit, iar 
lucrările din tinereţe aproape că nu-mi mai plac, deși pe vremea 
aceea am călărit de multe ori până la Bologna ca să iau lecţii de 
perspectivă. Dar perfecţiune nu există decât în Dumnezeu. In 


631 


tot ce-i pământesc lipsește ceva, de aceea simt durerea 
imperfecţiunii măiestriei mele. 

— Pentru numele lui Hristos, Albrecht, a spus domnul Seldner, 
spune-mi un singur artist din lume care să fie la fel sau mai bun 
decât tine. Eu nu cred că există, și tot așa zic cei mai buni 
cunoscători de artă din Germania, chiar dacă italienii îi ridică în 
slăvi pe pictorii lor. 

Atunci maestrul Diirer a spus că în tinereţe a fost fascinat de 
pictorii italieni și a învăţat foarte mult de la ei, chiar dacă nu a 
fost de acord cu modul de tratare a suprafetelor și cu 
exuberanta culorilor luminoase din tablourile lor. 

— Cu cât am învăţat mai mult, cu atât am înțeles că poate 
nici nu-i nevoie de culoare. Culorile distrag atenţia privitorului și 
chiar pe a artistului, ascunzând de multe ori greșelile sau 
șovăielile. Albul și negrul pot spune tot ce vrea artistul să spună, 
iar dacă eu nu pot exprima clar pe o foaie de cupru tot ce am de 
spus, înseamnă că nu sunt artist. În tinereţe mă mulțumea 
lemnul, dar lemnul este înșelător. Doar cuprul e durabil. De pe 
foaia de cupru, până și liniile cele mai fine pot fi imprimate pe 
hârtie. 

Cuvântul „cupru” l-a ispitit pe domnul Seldner să povestească 
din nou despre catastrofa provocată de Fugger în Ungaria, iar 
maestrul Diirer a ascultat din politețe, cu fața sprijinită pe 
mâinile mari și cu gândurile pierdute departe, în lumea lui 
bizară. Dar meșterul Eimer a întrerupt povestea minelor de 
cupru din Ungaria și i-a atras atenţia maestrului Diirer că n-a 
răspuns la întrebarea ce-i fusese pusă mai înainte. 

— La Veneţia, a spus maestrul Diirer, trăiește Tiţian, un 
bărbat de vârsta mea, pe care l-am cunoscut. Poate că el este 
cel mai talentat pictor de portrete. La Basel i s-a dus vestea unui 
tânăr pe nume Holbein, al cărui tată fusese un artist bun, dar eu 
nu am văzut prea multe lucrări ale sale, ca să-mi pot face o 
părere corectă, iar vorbele altora îmi vine greu să le cred, 
fiindcă de cele mai multe ori oamenii exagerează sau sunt prea 
exaltaţi. În orice caz, un prieten, Erasmus, mi-a scris foarte 
frumos despre tânărul Holbein, căruia i-a promis să-i pozeze 
pentru un portret. 

Când l-am auzit pe maestrul Diirer pomenind în treacăt 
numele lui Erasmus din Rotterdam - prințul științelor și al 


632 


artelor, de ale cărui cărţi fusesem încântat în tinereţe -, 
respectul pentru modestia acestui bărbat a sporit vădit. 
Gândindu-mă la £E/ogiu/ nebuniei, am fost copleșit de amintiri. 
Toate întâmplările vieţii mele erau o dovadă a omniprezentei 
nebunii care umblă prin lume braţ la braţ cu raţiunea și știința. 
Aș fi vrut să-l întreb pe maestrul Diirer despre acest mare 
umanist, dar meșterul Eimer mi-a luat-o înainte, întrebându-l pe 
Diirer dacă în afară de cei doi pictori pomeniţi mai cunoaște și 
alţii, tot atât de buni artiști ca el. 

lar maestrul Diirer i-a răspuns tăios că n-a zis despre Tiţian și 
despre Holbein cel Tânăr că ar fi la fel ca el, ci i-a pomenit abia, 
fiindcă au fost primele nume care i-au venit în minte. Apoi a 
început să se gândească, dar după câteva clipe a renunţat și, 
clătinând din cap, a urmat: 

— De alţii chiar că nu-mi aduc aminte. 

Apoi a început să se plângă de sănătatea lui precară, 
regretând încă o dată faptul că nu se poate bucura și el de o 
cupă de vin. Inainte de plecare m-a întrebat despre 
evenimentele din Mühlhausen și a fost în mod vădit interesat de 
doctrina lui Thomas Muntzer, așa că, vorbindu-i doar despre 
asta, abia la urmă i-am spus că am fost martor la masacrul de la 
Frankenhausen, fiindcă luptasem de partea ţăranilor lui 
Muntzer. Așa că, stârnindu-i interesul, m-a invitat a doua zi la el 
acasă pentru a-i povesti mai pe îndelete despre toate. Domnul 
Seldner a spus că-i un mare privilegiu, de care chiar și principii 
ar fi invidioși, fiindcă rari sunt cei pe care maestrul Albrecht 
Diirer îi invită în casa lui și prea puţini oameni au ocazia să vadă 
lucrările celui mai mare artist al Germaniei. Dar doamna 
Geneviève a căscat și a spus că maestrul Diirer este un bărbat 
înspăimântător de trist și plictisitor. Ar putea pune mâna-n foc, a 
mai zis ea, că cine a trecut prin patul lui n-a dat pe dinafară de 
fericire. 

Așa l-am cunoscut pe maestrul Diirer, care m-a copleșit cu 
favoarea neașteptată de a mă invita deseori la masă cât timp 
am mai rămas noi în Nürnberg, lucru de mirare, fiindcă într- 
adevăr el evita oamenii, iar pe bărbaţii importanţi ce băteau la 
ușa casei lui nu-i primea, sub pretext că-i bolnav. 

— De când am ajuns la vârsta aceasta, a spus el, am observat 
că oamenii sunt constanti în greșeli, în păcate și în slăbiciuni, de 


633 


aceea de la vechii mei prieteni cât și de la multele mele 
cunoștințe nu mă aleg cu nimic în afară de o melancolie și mai 
profundă, fiindcă ei n-au nimic nou de povestit și nici de pe 
chipurile lor nu pot citi ceva neștiut. Dar maestrul Muntzer, 
doctrina lui, cât și moartea lui cumplită mă interesează. Este 
dovada că în tinereţe am fost un vizionar, fiindcă nimic din ce se 
întâmplă acum, în acești ani, nu lipsește din desenele mele de 
atunci. 

Și a luat o carte mare, îngălbenită de vreme, în care era seria 
de gravuri lucrate la douăzeci și șapte de ani, numită Apocalips. 
Fusese tipărită mai înainte de a mă fi născut eu. Arătându-mi-i 
pe cei patru cavaleri ai Apocalipsului, războiul, ciuma, foametea 
și moartea, a spus: 

— Războiul împăratului cu regele Franţei a generat haosul, 
maladia franceză a cufundat în deznădejde vremea noastră, 
fiindcă cine știe până când nu se vor mai naște copii sănătoși, 
pământul a rămas nelucrat în urma războiului țărănesc, așa că 
nu peste multă vreme va veni foametea și prăbușirea. Visătorii 
de felul lui Muntzer și fanaticii prevestesc sfârșitul lumii. Sfânta 
Biserică, ajunsă Turnul lui Babei, se clatină pe fundament ceresc 
și lumesc. Balaurul este pe cale să-l înghită pe papa de la Roma, 
uite, ca în această imagine cu episcopul. Nu m-am încumetat pe 
vremea aceea să-i pun o tiară pe cap, fiindcă nimeni nu mi-ar fi 
imprimat gravurile. Dar aceste zile nu vreau să le mai apuc. Mai 
bine mor decât să-l văd și pe papă prăbușindu-se de pe tron. 

Vorbele lui erau triste și poate că nu l-am înţeles bine din 
moment ce m-am gândit: oare ce-i lipsește? Pentru că el era un 
bărbat bogat, avea prieteni și printre nobili și printre cărturari, 
iar în compania mea a băut vin cum bea oricare om cumsecade, 
fără să se mai gândească la suferinţele ficatului său. Mi-a arătat 
pictura la care lucra: Cei patru apostoli, în care Sfântul loan 
semăna foarte mult cu părintele Angelo, precum și o mulţime de 
gravuri în cupru, despre care mi-a spus, cu un aer fericit, că-i 
destul de mulţumit, dar ele aveau o atmosferă atât de 
neliniștitoare și de tristă, încât nu pot spune că am fost prea 
fericit după ce le-am văzut. Mi-a arătat apoi o foaie de cupru 
care avea pe bucata de piele atașată titlul: Me/ancolia. Mi-a spus 
că a vrut să reprezinte ce se alege până la urmă din toată știința 
și toată învățătura acumulată, fiindcă el studiase și științele 


634 


despre natură, și filosofia, și geometria, și astronomia. l-am spus 
că, după părerea mea, se alege praful, fiindcă ceea ce văd este 
dezolant și trist, iar el m-a lăudat că am văzut bine, fiindcă 
tocmai asta a vrut să exprime în lucrarea sa. 

— Cu cât un om învaţă mai mult, cu atât mai mare îi este 
suferința, a spus el, iar omul care cunoaște toate științele e cel 
mai nefericit om de pe pământ. 

Atunci am observat că moartea își pusese de-acum pecetea 
pe chipul lui. Fiecare gravură povestea doar despre moarte și 
am înţeles că era un om tare nefericit, că ficatul lui era într- 
adevăr bolnav și că nu se despărțise de lume doar dintr-un 
capriciu. De aceea nu l-am invidiat nici pentru faimă, nici pentru 
că-l cunoștea pe marele Erasmus, ci l-am prețuit ca pe un om 
extraordinar. La despărţire mi-a dăruit trei gravuri, pe care le-a 
autentificat cu semnătura sa, alături de care a scris numele 
meu, pentru a nu intra cineva la bănuială că i le-aș fi furat. Mi-a 
mai dat și o scrisoare de recomandare pentru pictorul Tiţian, 
sfătuindu-mă să-l vizitez când voi ajunge la Veneţia și rugându- 
mă să-i scriu după aceea ce gândesc despre lucrările italianului, 
ce lucrări noi a mai pictat și ce teme a abordat. Mi-a spus că eu 
am ochi care pot înţelege mesajul artei, că acesta e un dar de la 
Dumnezeu, pe care ar trebui să nu-l mai neglijez, ci să-l dezvolt 
ori de câte ori mi se ivește prilejul. 

Poate că sfatul lui m-a făcut să înțeleg de ce, dintre toate 
orașele pe care le văzusem, Nurnberg m-a atras cel mai mult și 
de ce doar privindu-i casele atât de bine proporţionate, porțile și 
ferestrele, vitraliile, fiecare detaliu arhitectural, am avut 
impresia că am învățat ceva nou. De atunci am început să 
privesc în jurul meu cu alți ochi. Viaţa mea a devenit mai bogată 
când am început să apreciez frumuseţea formei, proporțiilor și 
culorii. A fost marele dar pe care l-am primit de la maestrul 
Diirer, chiar dacă lucrările lui, mai cu seamă gravurile, mi-au 
transmis o stare de neliniște și m-au făcut să mă gândesc cu 
inima strânsă la moarte. 

În felul acesta, inimosul berar Eimer mi-a făcut mult bine, 
fiindcă datorită lui am cunoscut un artist extraordinar, care a 
redeșteptat în mine setea de cunoaștere de altădată. Cum de 
fusese cu putinţă să mă mulţumesc cu viața din Memmingen, iar 
după aceea să trăiesc printre ţărani ignoranţi și grosolani, când 


635 


porțile lumii mi-au fost deschise, când în orice clipă aș fi putut 
vedea și învăţa ceva nou, doar să fi vrut? 

Destul de mult, chiar prea mult îmi bătusem capul cu gânduri 
teologice și aruncasem bani buni pentru un ideal iluzoriu, uitând 
Biblia și lucrurile obișnuite de care un om are nevoie pentru a-și 
trăi timpul, a-și bucura simţurile și a se împlini cu fiecare lucru 
nou pe care-l înțelege. Poate nu greșesc dacă afirm că și 
doamna Geneviève a avut o mare influenţă asupra mea ca să 
mă vindec de acea periculoasă boală a fanatismului teologic. Și 
nici nu am mai fost atât de încrâncenat ca altădată gândindu- 
mă la tristele prevestiri ale maestrului Durer, fiindcă planetele 
se întâlniseră sub semnul Peștilor și sfârșitul lumii nu venise nici 
acum, cât despre creștinism, nu m-am îndoit că va mai dura, cel 
puţin până să-mi trăiesc sărmana mea viaţă. 

Și m-am hotărât să-mi trăiesc timpul care mi-a fost dat cât 
mai bine cu putinţă, fără prejudecăţi și false aspirații la virtute, 
fiindcă sigur Dumnezeu este perfect. Și m-am gândit să merg și 
eu pe același drum de mijloc, pe care merg toţi oamenii. 
Atotputernicul Dumnezeu era cel care mă învârtea de pe o parte 
pe alta în multe feluri, acest lucru se vede și din hotărârea pe 
care am luat-o eu atunci. 


3 


Până la urmă a venit și ziua în care meșterul Eimer ne-a 
anunţat că, isprăvindu-și treburile la Nürnberg, va pleca degrabă 
la Veneţia, orașul cu cei mai mulţi negustori din lume, unde 
putea să-și înceapă iarăși viaţa cu un alt nume și cu barba 
vopsită. 

— Am încredere în voi, a spus el, și nu mă îndoiesc că m-aţi fi 
apărat de hoţi până la Veneţia, fiindcă sunteţi tineri cu inimă 
bună, dar drumul ajunge un coșmar când ai prea mulţi bani cu 
tine, de aceea am preferat să-mi schimb toată averea în scrisori 
de credit, pentru care banca Bisani de lângă podul Rialto din 
Veneţia va plăti bani unui anume negustor pe care-l cunosc, 
Gaspar Rotbart. Doamna Geneviève a primit să mă însoţească, 
iar pentru mai multă siguranţă vom face drumul până la Veneţia 
cu poșta lui Fugger. Se înțelege că puteţi să veniţi și voi, dacă 


636 


vreți, însă cum în acest moment nu-i nevoie de protecţia 
voastră, va trebui să vă plătiţi singuri cheltuielile. 

Vorbele lui m-au amărât, fiindcă îmi închipuisem că vom 
merge mai întâi la Schwaben, ca să-l luăm pe Rael din 
Baltringen, de unde vom pleca prin Confederație până la Lyon, 
iar de acolo să călătorim la Tours, pentru a-l vedea pe băiatul 
nostru. Antti cumpărase de la un artizan din Nurnberg un 
măgăruș din lemn ce-și mișca picioarele, gândindu-se că-i o 
jucărie potrivită pentru un copil de patru ani. Am văzut că nici 
doamna Geneviève nu era mulțumită de planul meșterului 
Eimer, dar cum acesta îi făgăduise câţiva coţi de brocart 
împodobit cu fir de aur, o oglindă venețiană cu ramă de argint și 
câteva obiecte frumoase de sticlă, nici nu putea fi vorba să nu-l 
urmeze. 

A trebuit să aleg imediat: ori să renunţ pentru totdeauna la 
câinele meu, fiindcă, odată plecat din Germania, nu aveam de 
gând să mă mai întorc, ori să o pierd o vreme pe doamna 
Geneviève. Adevărul este că nu prea aveam de ales, fiindcă fără 
bani nu poţi alege întotdeauna, așa că eu și Antti am hotărât să 
mergem în Schwaben, apoi în Lombardia, socotind că pe la 
sfârșitul verii vom ajunge la Veneţia. Meșterul Eimer ne-a promis 
că-i va lăsa domnului Gaspar Rotbart adresa hanului la care va 
trage. Acest domn era de găsit la casa germană din Veneţia, 
numită Fondaco dei Tedeschi. 

Când am rămas câteva clipe singur cu doamna Geneviève, 
am mustrat-o pentru hotărârea ei lipsită de judecată, dar ea s-a 
apărat și mi-a spus că întotdeauna a vrut să vadă Veneţia, 
despre care se vorbește atât de mult, așa că ar fi fost o prostie 
să dea cu piciorul la o asemenea ocazie, chiar dacă, din toată 
lumea, doar pe mine mă iubește cu patimă nebună. Sigur, a mai 
spus ea, ar fi preferat ca meșterul Eimer să-și schimbe toate 
creanţele în bani încă de la Nürnberg, dar s-ar putea să se 
căpătuiască și mai bine la Veneţia cu bani din care să asigure 
viitorul nevinovațţilor ei copii. De aceea m-a rugat să vin cât mai 
degrabă la Veneţia, ca să o smulg din ghearele meșterului Eimer 
și să o duc în Franţa. 

Trebuie să spun că vorbele ei despre iubirea pe care mi-o 
purta m-au ametit ca întotdeauna, iar când a început să plângă 
și să spună că nu are pe lume pe altcineva mai drag și că nu se 


637 


poate obișnui cu ideea că va urma să trăiască departe de mine, 
am uitat toate suferinţele pe care le încercasem din pricina 
acestei femei și am simţit că nici eu nu pot trăi departe de ea. 
Totuși, gândul că-mi voi regăsi câinele mi-a mai ușurat puţin 
despărțirea. 

Dar înainte de despărțire, Antti, care de o bună bucată de 
vreme era cufundat în gânduri, a spus: 

— Oi fi eu un bărbat prost și simplu, însă de la Pavia tot m-am 
ales cu ceva bani, și nici în timpul războiului țărănesc n-am stat 
degeaba, rotunjindu-mi punga de fiecare dată când Dumnezeu 
mi-a dăruit prilejul. lar acuma, punga de bani a început să 
atârne prea mult și am obosit să o tot păzesc. Dacă un om 
viclean și prudent ca meșterul Eimer se încrede în niște hârtii și 
nu se îndoiește că își va obţine banii înapoi, oare de ce să nu mă 
încred și eu în casa asta de comerț a lui Fugger? 

Meșterul Eimer a zis: 

— Dar nici nu-i nevoie să schimbi la banca lui Fugger! Eu am 
inimă bună și te voi ajuta bucuros. N-o să faci nimic altceva 
decât să-ţi numeri banii. Vom găsi apoi doi martori și un notar 
public, care va număra și el banii pe care urmează să mi-i 
încredinţezi. Notarul va scrie o declaraţie că eu mă leg să ti-i 
înapoiez la Veneţia, să spunem pese o lună, sau când vei vrea, 
că la fiecare sută de guldeni îmi vei plăti patru guldeni și că te 
învoiești să-ţi înapoiez banii în ducați venețieni, la cursul de 
schimb. 

Dar Antti a scuturat din cap și a spus: 

— Prea multe nu am înţeles eu din toată șmecheria asta, dar 
e limpede că voi primi înapoi mult mai puţini bani decât am dat. 
Oare aceasta să fie camăta nedreaptă pe care biserica n-o 
încuviințează? Mai bine mă încred doar în mine, ca și până 
acum. 

La rândul ei, doamna Geneviève a spus că banii sunt bani, iar 
hârtiile tot hârtii, și că n-a urât ea nimic mai mult pe lume decât 
hârtiile, care amestecă într-un mod imprevizibil lucrurile bine 
începute. Atunci berarul Eimer, din ce în ce mai aprins, a început 
să explice că lui i-a plăcut foarte mult Antti, de aceea vrea să-i 
facă un serviciu pe care nu-l poţi face decât unui prieten bun. 
Dar Antti, posomorându-se dintr-o dată, ne-a înștiințat că, în 
privinţa banilor lui, discuţia e încheiată. 


638 


Dar, după ce ne-am despărțit de doamna Geneviève și de 
meșterul Eimer, Antti s-a dus direct la casa de comerț a lui 
Fugger, iar când s-a întors, mi-a zis că și-a ușurat punga cu 
jumătate din bani, în schimbul cărora a primit foi de credit pe 
care le va schimba la Veneţia, Milano sau Genova, iar pentru 
acest serviciu i s-a pretins să plătească doar un gulden și 
jumătate la suta de guldeni. 

Enervat de prostia pe care a făcut-o, i-am spus că faptul de a 
fi plătit atât de puţin nu poate fi decât un semn de slăbiciune a 
casei Fugger și i-am povestit despre minele de cupru din 
Ungaria, prevestindu-i că poate n-o să-și mai revadă banii. Antti 
mi-a răspuns că tot n-ar mai avea nicio importanță, fiindcă Jakob 
Fugger își va pierde toţi banii doar dacă pământul va înceta să 
se învârtească în jurul soarelui. 

Așa am plecat noi spre Baltringen, dar nu a fost nicicum o 
călătorie veselă. Pe tot drumul am văzut doar oase, mâini și 
picioare descărnate ieșind din movile mocirloase, stoluri de 
corbi zburând în cerc pe deasupra caselor arse, femei plângând 
și copii speriați. Dacă le-am întrebat ceva, femeile nu au vrut să 
răspundă, și de niciunde nu am putut cumpăra de mâncare, 
fiindcă toată lumea se zăvora în casă doar când ne vedea. De 
trei ori am văzut atârnând în spânzurători preoţi, pe care i-am 
recunoscut după tonsura sacerdotală. Țăranii cu care ne-am 
întâlnit în cale îl blestemau pe Luther și spuneau că învățătura 
lui nu este bună de nimic, fiindcă principii și prelaţii sunt acum 
mai puternici ca niciodată. 

— Înainte, spuneau ei, tot mai puteam prăji o bucată de carne 
și bea o halbă de bere la sărbătorile religioase, dar acum nimic 
nu mai este sigur. Din cauza blestematului de Luther, copiii 
noștri și copiii copiilor noștri nu vor mai zâmbi niciodată, fiindcă 
principii și preoţii vor să-i înveţe pe ţărani să se hrănească cu 
paie și iarbă. 

De aceea am grăbit pasul și am ajuns la Baltringen, unde ne- 
am dus direct la văduva negustorului de mirodenii, care ne-a 
întâmpinat suspinând și a spus că ne crezuse de multă vreme 
morţi. Câinele s-a bucurat foarte mult când m-a văzut și a 
alergat ca un nebun în jurul mesei și scaunelor. Blana cenușie îi 
crescuse deasă și strălucitoare și era gras ca un porc, fiindcă 
văduva îl hrănise cu ce era mai bun. N-ar fi vrut să-l iau pe Rael, 


639 


fiindcă, neavând pe nimeni, se atașase de el ca de propriul ei 
câine. 

Pentru a nu pleca cu conștiința încărcată din casa aceea 
primitoare, m-am hotărât să-l las pe Rael să aleagă singur. l-am 
vorbit calm și i-am făgăduit că voi împărți cu el și ultima bucată 
de pâine, atâta timp cât eu însumi voi avea o bucată de pâine, 
dar i-am atras atenția să nu se pripească mai înainte de a lua o 
hotărâre, și să ţină seama că s-ar putea să sufere uneori de frig 
sau să fie persecutat de alţi câini pe care-i va întâlni în drum. M- 
a privit în ochi cu pasiune, apoi s-a îndreptat stânjenit spre 
văduva negustorului de mirodenii - care, mișcată de discursul 
meu, se zguduia de plâns în pragul casei, ţinând în mână un os 
mare cu multă carne pe el -, a lătrat scurt în semn de rămas- 
bun, i-a lins recunoscător mâna și, luând osul în gură, a fugit 
spre noi. Antti a spus că-i un câine înţelept și prevăzător, dacă s- 
a gândit el să-și ia provizii la drum. 

Având noi un însoțitor de încredere, nu am mai tânjit după 
doamna Geneviève. Credinciosul meu câine mă păzea tot timpul 
și, fiindu-i teamă să nu mă piardă, mă însoțea până și la privată 
când înnoptam la vreun han. Câteodată îmi vorbea în limba 
câinilor și mă învinuia că-l lăsasem atâta vreme singur printre 
străini. 

Nu i se părea drumul prea greu și alerga în faţa noastră 
lătrând și mirosind curios pământul și iarba, dar seara era frânt 
de oboseală și nu mai putea alerga pe picioarele lui scurte. 
Atunci îl căra Antti pe umeri, iar Rael îl privea cu recunoștință și 
venerație, întotdeauna uimit de statura impunătoare a 
prietenului meu. Dar pe Antti nu îl știa de stăpân și chiar de pe 
poziția aceea înaltă de pe umerii lui nu mă scăpa din ochi, 
temându-se întotdeauna să nu mă piardă din nou. 

Ajuns încă o dată la Memmingen, am coborât scara 
întunecată de piatră ce ducea la fosta mea locuință, unde i-am 
găsit pe ușier și pe nevasta lui bolnavă. Nu s-au bucurat prea 
mult să mă vadă, fiindu-le probabil teamă să nu le cer înapoi 
lucrurile mele, de care se folosiseră. Locuinţa arăta ca o cocină 
de porci, iar Rael, nemaisimţind vreun miros care să-i 
amintească de Barbara, a dat semne de nerăbdare să ieșim cât 
mai degrabă de acolo. 


640 


Toate lucrurile de la maestrul Fuchs erau la locul lor în cufăr. 
Fiindcă meșterul blănar Zeltner, la care am fost mai întâi, îmi 
oferise doar cincizeci și cinci de guldeni pe celebra haină de 
blană a maestrului de vrăjitoare, spunându-mi că nu-mi poate 
da mai mult pentru că vremurile sunt grele, am vândut-o 
neașteptat de bine negustorului de blănuri Walser pentru 
optzeci și șapte guldeni de Rin. 

In orice caz, am obţinut o sută cincizeci de guldeni pentru 
toate lucrurile din ladă, așa că am avut motive să-i mulțumesc 
fantomei maestrului de vrăjitoare, care poate mai rătăcea prin 
acele locuri. De aceea am plătit o slujbă pentru odihna sufletului 
lui, chiar dacă eu nu mai credeam că o slujbă la biserică poate 
îmbunătăţi soarta unui biet suflet. Am plătit opt guldeni și 
jumătate noilor preoţi și corului de copii, m-am dus la casa 
Sfântului Duh și am dăruit trei guldeni pentru hrana săracilor și 
bolnavilor, apoi m-am întors la fosta mea locuință și am dat 
ușierului și femeii sale alţi trei guldeni. După ce i-am înapoiat lui 
Antti banii pe care-i cheltuise pe drum pentru mine, rămânând 
eu cu o sută de guldeni, m-am gândit că mulţi bărbaţi săraci au 
început o nouă viață cu mult mai puţini bani. 

Din toate lucrurile maestrului de vrăjitoare nu mi-am păstrat 
decât îmbrăcămintea de corp din in, dantelele și două cupe de 
argint, pe care le puteam purta ușor în desagă. Când m-am 
văzut din nou cu bani, am închiriat un cal de la han, fiindcă nu i 
se cădea unui domn ca mine să meargă pe jos. Așa se face că 
am continuat drumul călare, cu Rael în față pe șa și cu Antti 
mergând pe lângă noi. Peste două zile am ajuns la Landau, unde 
se află arsenalul împăratului. După ce am lăsat calul la un han, 
conform. înţelegerii cu hangiul din Memmingen, am traversat 
împreună cu Antti și cu Rael marele lac cu o barcă, convinși că 
de acum înainte nimeni nu ne va mai face vreun rău. Ajunși pe 
pământul Confederaţiei elveţiene, ne-am simţit, în sfârșit, liberi, 
sau cel puțin așa am crezut noi atunci. 

Dar când am ajuns în Zurich - oraș puternic, în care 
învăţătura lui Zwingli își pusese pecetea peste tot locul și 
bisericile erau complet despuiate de podoabe lumești, chiar și 
de liturghii și de muzica sacerdotală -, temându-se să nu alunec 
din nou într-o capcană a fanatismului teologic, Antti m-a rugat 
din tot sufletul să plecăm cât mai repede de acolo și m-a 


641 


împiedicat să-i ascult pe predicatorii lui Zwingli. Înălţimile 
acoperite de zăpadă ale munţilor ne înconjurau din toate părțile 
și acest obstacol pe care trebuia să-l depășim pentru a ajunge în 
Italia l-am perceput ca pe cel mai mare zid înălțat de Dumnezeu 
pe pământ. L-am contemplat cu teamă și mi s-a părut imposibil 
ca un muritor să-l treacă. 

Spre marea mea surprindere, am reușit totuși să trecem Alpii 
împreună cu niște negustori care cunoșteau bine drumul, dar 
am suferit de un frig cumplit noaptea, din cauza vântului ce 
sufla cu putere, și nu o dată a trebuit să dăm la o parte bolovani 
căzuţi din înălţimi, care blocau întortocheatele trecători alpine. 
Negustorii ne-au privit cu respect, fiindcă la popasul pe care l- 
am făcut pentru masă, am băut vin din cupele de argint ale 
maestrului Fuchs, pe care erau gravate blazoane ușor șterse de 
vreme. Probabil au crezut că sunt un nobil sărăcit ce călătorește 
în Italia pentru a-și schimba norocul. Rael, care începuse să 
slăbească de când plecasem din Memmingen, a alergat distanţe 
lungi fără să dea semne de oboseală, iar în ceea ce mă privește 
cred că niciodată până atunci n-am respirat un aer mai proaspăt 
și mai reconfortant. Atunci am înțeles de ce niciun împărat nu 
reușise să subjuge acest popor al Confederaţiei. Fiindcă 
elveţienii sunt oameni aspri și perseverenți, care nu se tem de 
moarte violentă și de înălțimi ameţitoare. 

După o zi de marș prin aerul sănătos al Alpilor, ne-am trezit 
deodată în căldura sufocantă a mijlocului de iulie italian. In 
micul oraș unde am oprit pentru noapte, aerul era otrăvit de la 
legumele stricate și de la grămezile de gunoaie ce se aflau la tot 
pasul, iar locuitorii, mici de statură și cu pielea întunecată, au 
tăbărât pe căruțele negustorilor agitându-și brațele și 
zdrăngănindu-și armele. Antti mi-a spus că n-are de ce să-mi fie 
teamă, fiindcă italienii sunt pașnici, numai că au obiceiul să facă 
mult zgomot și să se agite continuu pentru te miri ce. El m-a 
sfătuit să învăţ iute această limbă pe care mai toţi negustorii din 
lume o vorbesc. 

Printre mormanele de gunoaie se jucau mulți copii; toţi erau 
nespus de frumoși și cu părul creț, dar foarte murdari. Și 
bărbaţii erau frumoși, iar ochii le străluceau ca focul pe feţele 
măslinii. Dar cele mai frumoase mi s-au părut tinerele fete, care 
mi-au zâmbit cu generozitate. Inima mea a tresărit de dorință 


642 


privindu-le și m-am hotărât pe loc să-mi aleg una care să mă 
înveţe limba italiană. Am învățat eu cât am învățat în acea 
noapte cu cupa de vin alături, dar la un moment dat am 
adormit, fiindcă eram obosit de drum și am avut mare noroc cu 
Rael, care și-a înfipt colții în mâna preafrumoasei fete tocmai pe 
când îmi șterpelea cu drăgălășenie punga cu bani. Văzând însă 
că a fost demascată, fata a început deodată să zbiere ca din 
gură de șarpe că am violat-o, și poate că lucrurile s-ar fi sfârșit 
rău, dacă hangiul nu ar fi sărit în apărarea mea. El a dat-o 
cuviincios afară din han și s-ajurat pe Sfântul losif că niciodată 
n-a auzit să fi fost nevoie de forță, dacă un bărbat a vrut să se 
culce cu vreo fată din acel oraș. Și a explicat el mulţimii de gură- 
cască, ce se strânsese în fața hanului, că și de-ar fi fost 
adevărată acuzaţia fetei, violul tot nu era un păcat atât de mare 
ca hoţia. Mi-a părut rău, fiindcă fata aceea era într-adevăr 
frumoasă și destul de pricepută pentru prima lecţie de limba 
italiană. 

Ne-am despărțit de negustorii împreună cu care traversasem 
munţii și ei au mers spre Milano, iar noi ne-am continuat fără 
nicio grabă drumul străbătând domeniile imperiale pentru a 
ajunge în puternica republică a Veneţiei. Era trecut de 
jumătatea lunii iulie, aurul lanurilor de grâu acoperea pământul 
și arșița neobișnuită aproape că ne împiedica să respirăm. 
Uneori dormeam ziua pe câmp și abia când se lăsa înserarea 
porneam la drum sub lumina subţire a lunii. Era o căldură 
cumplită, totuși Antti m-a asigurat că încă nu cunosc adevărata 
arșiță italiană. Insă era bine că nu trebuia să cumpărăm nimic 
de prin târguri, fiindcă pomii fructiferi, care se încovoiau de- 
atâtea roade, creșteau pe toate drumurile. 

Dar acum, uite că a venit și timpul să povestesc despre cea 
mai extraordinară aventură de care am avut parte în viaţă, iar 
pentru a răspunde calomniilor și bănuielilor pe care le-a 
deșteptat mai târziu această întâmplare ciudată, precizez că eu 
și Antti aveam destui bani pentru a trăi bine și că purtam arme 
doar pentru a ne apăra de tâlhari, nu pentru a ataca și a fura, 
treburi pentru care noi nu aveam chemare și pe care nici nu ne 
propusesem vreodată să le încercăm. Mi se pare necesar să dau 
aceste explicaţii, pentru că, după ce am ajuns la poziţia înaltă 
de acum, s-au găsit unii care să pretindă că din cauza acestei 


643 


întâmplări a trebuit eu să fug din ţările lumii creștine. Precizez 
că din lumea creștină am plecat cu bune intenţii abia după doi 
ani de la această aventură. Dar așa se întâmplă cu toţi oamenii 
cinstiți din lume. Când ajung să le fie recunoscută valoarea și să 
se bucure de un oarecare renume, sunt mulți oameni invidioși 
care încearcă să le umbrească buna reputaţie. Ce pot face eu 
este să suport cu umilinţă șușotitul limbilor pizmașe și să mă 
încred în Dumnezeu, fiindcă El îmi cunoaște nevinovăția. Cred 
că oricare om cu bun-simt își poate da seama că în tot ce am 
povestit până acum n-am încercat să-mi ascund erorile. Așa că 
voi continua povestea aventurilor mele, încercând, ca și până 
acum, să nu mă abat de la adevăr. 

Din motive pe care nu le-am înțeles, Antti a vrut să evităm 
orașul Brescia, așa că, după ce am făcut un ocol, ne-am întors 
pe o cărare îngustă și, la căderea serii, am ajuns din nou la 
drumul mare. Dar abia ajunsesem noi acolo, că deodată am 
auzit trei focuri de arme ușoare, urmate de ţipete și zdrăngănit 
de arme, apoi un cal fără călăreț a trecut în goană pe lângă noi 
nechezând, iar Rael, cu coada între picioare, s-a ascuns în 
spatele meu de teamă. l-am spus lui Antti că mai bine-ar fi să 
așteptăm în pădure până ce își vor fi isprăvit tâlharii treaba, dar 
Antti, după ce a încercat fără succes să prindă calul, a spus că 
nici prin gând nu-i trece să intre tocmai acum în pădure, când 
drumul este plin de cai, de care cavalerii s-ar părea că nu mai 
au nevoie. Așa că, pregătindu-ne armele, ne-am continuat 
drumul, Antti în față, eu în spatele lui, iar Rael încă ţinându-și 
coada între picioare, în spatele meu. 

Era, după cum ne așteptasem, doar o ceată obișnuită de 
tâlhari de drumul mare. Unul ţinea în frâu doi cai, iar ceilalți 
patru îi despuiau creștinește de veșminte, de bani și de arme pe 
doi cavaleri morți. După ce a tras un foc de archebuză, Antti a 
scos un țipăt războinic și s-a repezit spre ei cu sabia în mâini. 
Luaţi prin surprindere, tâlharii nu s-au pierdut cu firea, fiindcă 
noi eram doar doi oameni și, isprăvindu-și în mare grabă treaba, 
au sărit pe noi să ne omoare. Eu m-am rugat lui Dumnezeu să 
se aprindă amorsa, apoi am apăsat pe trăgaciul pistolului, 
scoțându-l astfel din luptă pe unul dintre tâlhari, iar Antti i-a 
retezat capul tâlharului care era mai aproape de el. Pierzându-și 
dintr-o dată orice interes pentru luptă, ceilalţi tâlhari au strâns 


644 


în grabă prada și au încălecat câte doi pe cei doi cai, înălțând 
strigări spre Sfânta Fecioară ca să le vină în ajutor. 

Întâmplarea în sine nu avea nimic neobișnuit, fiindcă lucruri 
din astea se întâmplau în fiecare zi pe toate drumurile. Am 
îngenuncheat și m-am rugat pentru sufletul nefericitului căruia îi 
luasem viața, apoi i-am desfăcut punga cu bani de la 
cingătoare, după cum se obișnuiește. Cu mare lucru nu m-am 
ales, fiindcă acolo nu erau decât câțiva bănuţi de argint. Dar tot 
uitându-mă eu la leșurile însângerate ale cavalerilor, m-a apucat 
o durere cumplită de pântece și m-am dus ceva mai încolo de 
drum să mi-l deșert. Pe când mai eram cu pantalonii-n vine, l- 
am auzit pe Rael care lătra cu glas ascuţit nu prea departe de 
mine. Mi-am zis că o fi dat de vreo galerie de sobol sau peste 
cine știe ce vizuină de animal din pădure, dar cum chemarea lui 
era insistentă, m-am dus să văd cu ochii mei ce-a găsit de latră 
cu atâta sârg. Și nu mică mi-a fost mirarea când am văzut 
corpul unui bărbat tânăr plin de răni și de sânge. Nu murise 
demult, fiindcă fața încă îi era caldă. Am înțeles că trebuie să fi 
fost stăpânul calului ce alergase pe când noi abia ieșeam din 
pădure și că, probabil, tânărul, rănit de tâlhari, încercând să se 
salveze, căzuse în goană de pe cal. 

Dar, după ce i-am deschis punga cu bani, am scos un strigăt 
de uimire și am mulţumit lui Dumnezeu și câinelui meu înţelept, 
fiindcă acolo erau douăzeci de ducați venețieni și o mulțime de 
monede din argint. Incă mai număram banii, când a apărut 
Antti, după ce se săturase să mă tot strige. A rămas cu gura 
căscată de mirare, oarecum invidios pe norocul meu. Nici foarte 
scumpele veșminte ale tânărului nu erau de lepădat, dar mi-am 
spus că mai înțelept este să plecăm cât mai degrabă de acolo. 
Antti a întors cu faţa în sus leșul tânărului, i-a desprins fibula de 
aur cu care îi era încheiată la gât cămașa foarte subțire, și abia 
atunci am văzut noi că tânărul, chiar și după moarte încă mai 
strângea la piept un obiect lung îmbrăcat într-o teacă de piele. 

— Priveşte! a exclamat Antti, după ce a reușit să tragă 
obiectul dintre degetele încleștate ale tânărului. Sunt trei crini 
pe acest baston de conetabil. Cel puţin, cu asta să mă aleg și 
eu. Nu poţi ști când mă numește regele Franţei comandantul 
trupelor sale, poate azi-mâine. 


645 


Apoi a strecurat obiectul sub cămașă, neţinând seama că nu 
era just să și-l însușească, fiindcă Rael, care descoperise leșul 
tânărului, era câinele meu. Am ieșit din pădure și ne-am 
continuat drumul spre sud. Am mers în lumina clară a lunii, iar 
când luna nu s-a mai văzut, ne-am oprit să mâncăm și să ne 
culcăm la adăpostul copacilor de la marginea unui râu. Nu am 
aprins focul, de teamă să nu atragem atenţia cuiva. Toată 
povestea cu tâlharii pe care îi omorâsem și cu tânărul cavaler 
ucis de tâlhari și prădat de noi era greu de explicat și nici nu 
cred c-am mai fi apucat noi s-o explicăm înainte de a fi fost duși 
la spânzurătoare. 

Ne-am trezit în lumina curată a zorilor. În timp ce mă 
gândeam că lanţul de aur al pungii și perlele ce o împodobeau 
ar putea fi vândută prea bine pentru doi ducați și număram încă 
o dată banii din acea pungă, Antti a desfăcut curelele cu care 
era strâns tocul de piele roșie, dând la iveală un cilindru de fier 
cu broască, ce ar fi putut fi deschis doar cu o cheie potrivită. 
Tocul roșu de piele era decorat cu crinii Franței și cu blazonul 
regal. 

— Acum știu ce-i asta! a spus Antti. Este cutia de 
corespondenţă secretă de la curtea Franței. Am mai văzut așa 
ceva. Dar în afară de gardianul sigiliului Franței și ambasadorii 
regelui din alte ţări, nimeni nu mai are cheia cu care să o poată 
deschide. 

Intrând eu deodată în panică, am scăpat printre degete o 
monedă de aur, după care m-am chinuit multă vreme să o scot 
dintre două pietre unde se rostogolise. După ce am găsit-o, i-am 
zis speriat lui Antti: 

— Hai să îngropăm caseta și să ne vedem cât mai repede de 
drum! Nimeni nu scapă nepedepsit, dacă-l jefuiește pe 
mesagerul unui rege sau al unui împărat, iar tâlharii aceia 
probabil că nici n-au știut cu cine au de-a face, de au îndrăznit 
să atace poșta regelui. 

Dar Antti nici n-a vrut să audă de așa ceva și a spus: 

— Acuma-i acum! Oi fi eu fierar, dar caseta nu-i ușor de 
deschis. Și-apoi, sunt curios ce fel de poștă regală mai este și 
asta și cum se face de-i trimis în grabă un bărbat atât de tânăr, 
însoţit doar de doi cavaleri. După cât de grea este lădița, mă 


646 


bate gândul că înăuntrul ei trebuie să fie o bijuterie din aur sau 
din pietre preţioase. 

Am mai încercat eu să-l conving să renunţe, dar Antti s-a 
îndârjit și după ce s-a muncit o oră, până la urmă a deschis-o. 
Dar a rămas tare dezamăgit, văzând că în loc de aurul la care se 
așteptase, în caseta de fier nu erau decât scrisori sigilate, 
adresate la Lyon reginei-mame, care în acea vreme se ocupa, ca 
regentă, de treburile Franţei, cât timp fiul ei era în Spania, 
ostatic al împăratului. Enervat, Antti a trântit la loc în casetă 
scrisorile, dar eu, împins de o nefastă curiozitate, am vrut să-mi 
vâr nasul în afacerile lumii. Nu era bine, sunt de acord, dar tot 
ceea ce pot aduce ca argument întru apărarea mea este că nu 
am avut în acel moment nicio vagă idee asupra aventurilor 
extraordinare în care urma să fiu antrenat. Insist încă o dată că 
a fost doar o întâmplare faptul că acele scrisori au căzut în 
mâinile mele și că niciodată ideea de a mi le însuși nu-mi 
bântuise cugetul. 

Am rupt sigiliile și m-am cufundat în lectura scrisorilor scrise 
în limba franceză. Cea mai lungă era scrisă de contele Alberto 
Pio, ambasador al Franţei la curia papală din Roma, care îi 
trimitea secretarului său, Sigismondo di Carpi, instrucţiuni 
privind niște negocieri la Veneţia și-i poruncea să facă în așa fel 
ca scrisoarea să ajungă la maiestatea sa, regina-mamă a 
Franţei. Cea de a doua scrisoare era scrisă de acest Sigismondo 
di Carpi, care după ce declara că a încredințat secretarului său 
Sismondo Santi scrisorile, confirma că senioria strălucitoarei 
republici a început să-și strângă o armată și că el, personal, va 
pleca degrabă în ţările Confederaţiei elveţiene, pentru a discuta 
confidenţial despre recrutarea a zece mii de mercenari. La 
această scrisoare era anexată o scrisoare a senioriei din 
Veneţia, pe care, din păcate, nu am putut-o înţelege, fiindcă era 
redactată în limba italiană. În orice caz, contele Alberto Pio scria 
că, după ce excelența sa regina va semna tratatul de alianţă și-l 
va trimite curiei pontificale, preasfinţia sa papa Clement al VII- 
lea își va convoca trupele, unindu-le cu armata din Florenţa, 
pentru a lupta împotriva regatului napolitan. 

Mi-am bătut destul de multă vreme capul până am înţeles 
semnificația acestor mesaje; fiindcă, la fel ca toată lumea, eu 
mă amăgisem cu iluzia unei păci durabile. Totuși, cu ajutorul lui 


647 


Dumnezeu, la care m-am rugat în tot acest timp, până la urmă 
totul mi-a fost clar, dar acest lucru nu m-a ajutat cu nimic, 
fiindcă am înţeles îndată că dacă scrisorile vor fi găsite la mine 
la Veneția sau la Milano, la Florenţa sau la Roma, ba chiar și în 
Franţa, viața îmi va fi în pericol, fiindcă erau proba unui complot 
împotriva împăratului și a păcii din lume. Preasfinţitul papă 
trăgea sforile în această conspirație, care aparent părea 
condusă de marchizul de Pescara, comandantul armatei 
imperiale din Milano. Văzându-mi frământările, Antti m-a 
întrebat despre ce este vorba. La început m-am gândit să 
păstrez toate informaţiile periculoase doar pentru mine, dar 
înțelegând că secretul este greu de purtat de unul singur, i-am 
povestit ce scria în scrisori, deși, pentru a-l face să înţeleagă, 
mi-am pierdut toată după-amiaza. 

— Generaţia noastră n-o să poată vedea niciodată vremuri 
liniștite, am declarat eu cu un aer festiv. Parcă spuneai că după 
bătălia de la Pavia nici nu se mai poate pune problema unui 
război între ţările creștine, ba îl și vedeai pe împărat stăpânul 
lumii. S-ar părea că victoria de la Pavia nu valorează mai mult 
decât o baligă uscată. Nu-ncape îndoiala că mai întâi Henric al 
VUl-lea, regele Angliei, îl va lăsa baltă pe împărat și se va uni cu 
Franța. Trupele papei și cele ale Florenței sunt gata să-și 
înceapă marșul împotriva regatului Neapole, iar Veneţia își va 
trimite cu siguranţă oastea ca să cucerească Milano. Intristată, 
regina Franţei va da aliaţilor șase sute de cavaleri, șase mii de 
lăncieri, tunuri și douăsprezece galere. Din Confederaţia 
elveţiană vor fi recrutați zece mii de mercenari, pe care Franţa îi 
va plăti cu cincizeci de mii de ducați pe lună. lar când ducatul de 
Milano și regatul Neapole vor fi în ghearele conspiratorilor, toate 
republicile Italiei vor pune mână de la mână și vor strânge o mie 
de cavaleri și douăsprezece mii de lăncieri pentru a-l elibera pe 
regele Franţei din temniţa împăratului. 

— Asta chiar că-i tare, a spus calm Antti. lar armata 
împăratului s-a destrămat, fiindcă el n-are creiţar să-și plătească 
soldații. Dar în Milano mai este marchizul Pescara, iar cei zece 
mii de lăncieri ai lui Frundsberg sunt oricând gata de luptă, dacă 
le dă cineva bani. 

— Numai că tu nu iei în seamă lucrul cel mai important, am 
spus eu. Pescara a conspirat împotriva împăratului, care nu l-a 


648 


onorat cum trebuie și nu l-a răsplătit după cum ar fi meritat. 
Amintește-ți că i l-au smuls din mâini pe regele Franţei pentru a- 
| trimite în Spania și că este furios atât împotriva lui Lannoy, 
viceregele Neapolelui, cât și împotriva ducelui de Bourbon, 
amândoi instalați confortabil aici pentru a supraveghea prada și 
pentru a-i face curte împăratului. In schimb, papa a promis că-i 
va da fie coroana regatului Neapole, fie pe a celor două Sicilii, 
bineînţeles, după ce va cădea Neapole, și i-a trimis destui 
doctori în teologie și-n științele juridice care să-i demonstreze că 
poate să-l părăsească pe împărat și să se alieze cu regele 
Franţei, fără a-și pierde onoarea, chiar dacă este comandantul 
trupelor imperiale. 

— Ce rușine! a exclamat Antti, nemaiputând apoi rosti nicio 
vorbă. 

Văzându-l pe Antti atât de pierdut, am încercat să dreg 
povestea și i-am spus că astfel de trădări sunt de înţeles, dându- 
i-l ca exemplu pe ducele de Bourbon, care-l abandonase pe 
regele Franţei, chiar dacă fusese conetabilul Franței, și că, după 
cum am înțeles, marchizul de Pescara nu-l va trăda chiar atât de 
tare pe împărat dacă va depune mai întâi armele, ca abia după 
aceea să se alieze cu conspiratorii. 

Atunci Antti a spus: 

— Dacă toate astea sunt adevărate - și de ce n-ar fi, dacă zici 
tu că scrie negru pe alb în hârtiile acelea -, înseamnă că 
împăratul stă într-o corabie gata să se scufunde, iar mie îmi vine 
să plâng de ciudă, pentru că atât ducele de Bourbon cât și 
seniorul de Lannoy sunt niște nimicuri pe lângă marchizul de 
Pescara. Ascultă, Mikael, noi trebuie să dăm foc la hârtiile astea, 
să uităm toată povestea și să ne continuăm drumul liniștiți! 

Dar mintea mea fierbea plină de planuri ambiţioase și cupide. 
lar ideea că în mâinile noastre este destinul lumii îmi domina 
întreaga fiinţă. 

— Dumnezeu să te ierte, Antti! am spus eu. Dar tu nici nu-ți 
dai seama ce valoare au aceste hârtii. Doar n-o să fim atât de 
idioţi ca să le ardem. Mai bine încercăm să ne gândim cine ar 
putea să ne dea cel mai bun preţ pe ele. 

— La masa urșilor și a leilor nu-i loc pentru șoareci! a spus 
Antti sentenţios. Suntem prea săraci și neînsemnaţi pentru un 
astfel de joc, Mikael, și indiferent cui i-am vinde scrisorile, tot nu 


649 


scăpăm cu viaţă. Odată ce sigiile au fost rupte, toţi vor pricepe 
că știm conţinutul scrisorilor. De fapt, ceea ce putem noi înșine 
hotărî este dacă să ne lăsăm arşi pe rug de papă, jupuiţi de vii 
de marchizul de Pescara ori spânzurați pentru furt de regele 
Franţei. 

— Dar bine, Antti, am stăruit eu, e vorba de lucruri prea 
importante ca să ne gândim doar la pielea noastră. E vorba de 
pacea lumii, care se află în mare primejdie, iar dacă providența 
ne-a pus în mână aceste scrisori, este de datoria noastră să o 
salvăm. Puterea împăratului e ameninţată, de aceea trebuie să 
facem în așa fel ca aceste hârtii să ajungă la el fără întârziere. 
lar dacă împăratul ne va răsplăti cum se cuvine, vom primi 
răsplata ca pe un dar venit de la Dumnezeu. 

— Impăratul ăsta-i prea sărac, a spus Antti, și mai mult ca 
sigur n-o să ne alegem cu nimic dacă vom bate la poarta lui. 
Cred c-ai încurcat porţile, Mikael! Și-apoi, dacă încerci să sprijini 
un tron ce se clatină, singur îţi scurtezi drumul spre infern. Îți dai 
seama... dacă însuși marchizul Pescara îl părăsește! 

— S-ar părea că Dumnezeu l-a ales pe acest bărbat tânăr și 
viteaz ca să facă ordine în această lume destrămată, am stăruit 
eu. Chiar dacă-i sărac, împăratul nu-i prea departe de a domni 
peste tot pământul, iar când va afla despre trădarea papei, sunt 
convins că-l va zdrobi și va purifica Biserica. El, de altfel, a jurat 
să smulgă erezia de pe pământul Germaniei și eu îl aprob, 
pentru că am văzut cu ochii mei că nu este în intenţia lui 
Dumnezeu să fie adusă împărăţia cerului pe pământ. Vremea lui 
Luther a trecut, în toată Germania numele lui este blestemat. Și 
mai mult decât orice, eu nu-mi pot înăbuși speranţa că 
jurământul pe care l-am făcut sub eșafod, cu mâinile înmuiate în 
sângele femeii mele - nu, nu vreau să ţi-l repet, pentru că tu mă 
vei crede nebun - se va împlini cât de curând. 

Antti mi-a amintit atunci de legământul pe care i-l făcusem 
când ne întorceam de la Weimar, însă eu am scos cu obrăznicie 
cinci ducați venețieni din punga tânărului mesager Sismondo 
Santi și i-am întins banii, ca să mă dezleg de jurământul acela 
nedemn. Dar Antti a protestat și a spus că o promisiune nu se 
dezleagă de azi pe mâine nici cu tot aurul din lume, precizând 
că eu trebuie să urmez drumul pe care-l va alege el, pentru a nu 
atrage mânia lui Dumnezeu asupra capetelor noastre. 


650 


Până la urmă, când și-a dat seama că decizia mea este de 
neclintit, a oftat adânc și a strecurat cei cinci ducați în punga sa. 

— Dacă am înţeles eu bine scrisorile astea, a spus el într-un 
târziu, patriarhii Bisericii și alţi principi italieni s-au cam săturat 
de străini care să-i conducă și vor Italia pentru italieni. Și nici nu- 
i de mirare pentru unul ca mine, care am văzut nenorocirile pe 
care le-au făcut trupele imperiale în Italia și Lombardia. Dar oare 
cine sunt eu, un sărman ignorant, de îndrăznesc să te înfrunt pe 
tine? Eu trebuie doar să te însoțesc tot timpul, cu teamă în 
suflet c-ai putea să-ţi spargi capul de un zid. Dar acuma, gata, 
ne întoarcem pe drumul spre Milano! 

L-am privit nedumerit. După mine, Milano era ultimul loc din 
lume în care-am fi putut merge, fiindcă în Milano se afla 
marchizul de Pescara. Dar Antti mi-a spus că tot acolo este și 
locul unde nimeni nu ne va căuta niciodată. 


4 


Am ajuns la Milano pe la sfârșitul lunii iulie. Armata imperială, 
alcătuită dintr-un foarte mic număr de soldaţi, menținea în 
continuare asediul în fața castelului pe care Sforza, singurul 
duce legitim, îl apăra cu încăpățânare. Antti s-a întâlnit cu destui 
mercenari spanioli și germani, alături de care luptase în asediul 
Marsiliei, pe care i-a întrebat, pentru a salva aparențele, dacă n- 
ar putea fă se înroleze din nou în armata împăratului. Dar toți i- 
au răspuns că, neavând cu ce să-i plătească pe soldaţi, 
împăratul nu mai angaja mercenari, iar situaţia devenise cumplit 
de grea, fiindcă mercenarii înșiși trebuiau acum să se descurce 
în privinţa mâncării. Populaţia acelui oraș altădată înfloritor se 
micșorase cu o treime, toată regiunea fusese devastată de foc, 
dar cu toate astea, încrederea într-o pace durabilă stimula 
comerțul. De îndată ce am ajuns la Milano, m-am dus la factoria 
lui Fugger, unde i-am scris o scrisoare doamnei Geneviève, în 
care o anunţam că ne-am schimbat planul. l-am scris că Antti și 
cu mine, apucaţi pe neașteptate de remușcări cumplite pentru 
multele noastre păcate, am hotărât să mergem în pelerinaj la 
mănăstirea Santa Maria di Compostella din Spania. Așa că i-am 
spus să nu ne mai aștepte la Veneţia și să-și continue drumul la 


651 


Lyon, unde sperăm să o întâlnim la întoarcerea din pelerinaj. 
Dacă n-o s-o găsim la Lyon, vom merge mai întâi la Tours să ne 
vedem băiatul și să-i dăm măgărușul de lemn cumpărat de Antti 
de la meșterii artizani din Nurnberg, apoi vom pleca la Veneţia 
pentru a o căuta. Bănuiam că după ce va citi scrisoarea, 
doamna Geneviève va crede că ne-am pierdut minţile, dar nu 
puteam să-i dau alte explicaţii despre ce aveam de gând să 
facem mai departe. Am sigilat scrisoarea și am încredinţat-o 
mesagerului factoriei să o trimită domnului Gaspar Rotbart de la 
Fondaco dei Tedeschi din Veneţia, plătind pentru acest serviciu 
un ducat și jumătate. Eram gata să ne continuăm drumul până 
la Genova, când, dintr-o dată, soarta ne-a surâs. Se răspândise 
zvonul că unul dintre locotenenţii marchizului de Pescara, un 
oarecare Don Gastaldo, urma să plece în Spania cu o misiune 
pentru împărat. Mulţi mercenari spanioli ce tânjeau după 
ținuturile natale voiau să-l însoțească. Un ofițer pe care Antti îl 
cunoscuse la Pavia a pus o vorbă bună pentru noi la acest Don 
Gastaldo, care, minunându-se că vrem să ajungem la 
mănăstirea Santa Maria di Compostella, a primit să-l însoţim, cu 
condiția să-l escortăm până la curtea împăratului și să ne plătim 
singuri cheltuielile de drum. Unde se afla împăratul nu știa, 
fiindcă acesta își schimba des rezidența, dar, oricum, până la 
Toledo tot trebuia să-l însoțim. 

E drept că noi habar n-aveam în ce parte a Spaniei se află 
Toledo sau mănăstirea Compostella, însă ne convenea de 
minune să nu umblăm singuri într-o ţară necunoscută. Don 
Gastaldo și-a ascuns zâmbetul, dar se vedea că ne luase drept 
neghiobi, fiindcă pentru o treabă ca asta ar fi trebuit să 
plătească șase guldeni sau poate chiar și mai mult de-ar fi 
angajat doi-trei mercenari spanioli. 

Partea proastă din această poveste a fost că a trebuit să 
renunţ la hainele mele de nobil și să port veșminte ieftine de 
mercenar. Oricum, tot era mai bine decât să fi purtat rasa 
castanie de pelerin, încinsă cu un curmei de sfoară. 

Așa se face că l-am însoţit noi pe don Gastaldo până la 
Genova, unde, descotorosindu-se de aproape toţi mercenarii ce- 
| însoțiseră, ne-a reţinut doar pe noi și pe încă doi archebuzieri 
spanioli. Era clar că Don Gastaldo avea o misiune importantă, 
fiindcă a închiriat o galeră cu multe rânduri de vâsle, care nu 


652 


depindea de capriciile vântului. Corabia era armată cu multe 
tunuri, iar căpitanul a pus la dispoziţia lui Don Gastaldo o cabină 
confortabilă de la pupă. Unul dintre noi făcea de gardă zi și 
noapte în preajma lui cu arma pregătită de tragere, și chiar și 
atunci când Don Gastaldo se plimba pe punte trebuia să 
mergem în spatele lui ca o umbră. Atunci, aceste precauţii 
poate păreau exagerate, dar mai târziu s-a dovedit că nu 
fuseseră deloc lipsite de temei. 

Vremea era frumoasă și nici de rău de mare nu am avut 
parte. Proaspăta briză a mării îmi sporea pofta de mâncare și în 
fiecare zi beam bere pe săturate. Mă obișnuisem să privesc 
mișcările ritmice ale lopeţilor mânuite de sclavii de la galere. În 
fiecare rând, cot la cot, câte trei bărbaţi, prinși cu lanţuri de 
bancă, mișcau în același timp vâsla uriașă. Erau negri, mauri și 
evrei, dar și bărbaţi din ţările creștine, care fie fuseseră osândiţi 
pentru crimă, fie fuseseră cumpăraţi de armatorul galerei după 
ce căzuseră sclavi la turci sau prizonieri în mâna piraţilor din 
Tunis. 

Aș fi stat de vorbă cu acești nefericiţi în lanțuri, ca să pot 
învăţa lucruri noi, numai că în timpul vâăslitului nimeni nu avea 
voie să le distragă atenţia de la muncă, iar în timpul liber erau 
atât de istoviţi, încât dormeau întinși sub bancă până în 
momentul când păstrătorii ritmului îi deșteptau în lovituri de 
bici. Erau atât de sălbăticiţi vâslașii de pe galera asta și nespus 
de înfometați, încât înainte de a fi ajuns corabia la Genova, îl 
mâncaseră de viu pe un oarecare marinar de veghe ce coborâse 
în timpul nopţii să-și slobozească apa în coridorul vâslașilor. A 
doua zi dimineaţa, din acel marinar fără de noroc nu s-au mai 
găsit decât câteva petice din materialul pantalonilor și tunicii, 
precum și nasturii de metal, toate dosite sub o bancă. Mă 
îndoiam că povestea ar fi fost în întregime adevărată, deoarece 
cunoscusem destui marinari și știam că au obiceiul să 
exagereze, totuși, pentru orice eventualitate, m-am ţinut la 
distanță de vâăslași și nu l-am scăpat din ochi pe Rael în tot 
timpul călătoriei pe mare. 

Peste două săptămâni galera a ancorat în portul Valencia din 
Spania. N-am întârziat prea mult în acel port mare, nespus de 
colorat și cu nenumărate corăbii. Am pornit în grabă pe lungul 
drum ce ducea spre orașul Madrid, în împrejurimile căruia regele 


653 


Franței era ţinut prizonier. Multe zile la rând nu am văzut în fața 
ochilor nimic altceva în afară de peisajul prăfuit și monoton al 
colinelor aride și galbene ale Spaniei și de păstorii de capre cu 
fețe smolite care se strâmbau la noi de pe marginea drumului. E 
drept că în văi se vedeau orașe frumoase și râuri ce curgeau 
printre pământuri mănoase, dar palatele și apeductele 
construite de mauri erau năruite, iar căldura toridă de august 
colorase până și cele mai bogate pământuri în galbenul secetei. 
Trebuie să spun că această ţară cu dealuri pleșuve și câmpii ce 
se întindeau la nesfârșit mă înspăimânta și mă uimea totodată, 
iar vinul parcă avea gustul pământului roșu și-mi ardea gâtul. N- 
am înţeles de ce se omorâseră atât de mult cei doi archebuzieri 
cu mutre posace să plece din preafrumoasa Italie pentru a 
ajunge pe pământurile arse ale Spaniei. 

Cu cât ne apropiam de Madrid, cu atât mai mult îmi dădeam 
seama de dificultăţile pe care va trebui să le depășesc pentru a 
obține o audienţă la împărat. Ştiam că trimișii speciali ai Franţei, 
care voiau să negocieze condiţiile de eliberare a suveranului lor, 
așteptau din iulie să fie primiţi la împărat. Câteodată, când ne 
odihneam noaptea în câte o cocioabă sordidă de pe drum și lupii 
urlau din spatele colinelor, Rael tremura de teamă și nici eu nu 
eram prea vesel. lar când, nu prea departe de Madrid, am văzut 
ridicându-se fumul de la rugul din fața unei biserici dintr-un mic 
orășel, am început să intru în panică. Am ajuns acolo când 
tocmai erau arşi pe rug un evreu și un maur. Uitându-și graba, 
Don Gastaldo a ţinut neapărat să asiste la funesta ceremonie. 
Evreul și maurul fuseseră legaţi spate la spate de același 
buștean și purtau pe cap scufii cu diavoli pictaţi. Călugării cu 
rase negre îl alungau pe diavol legănându-și crucile, mormăind 
rugăciuni și cântând. Don Gastaldo ne-a spus că Spania este 
țara cea mai atinsă de erezie și că Sfânta Inchiziţie nu-și mai 
vede capul de-atâta treabă, fiindcă are de luptat deopotrivă cu 
erezia iudaică și cu bine înrădăcinatul mahomedanism maur. 
Adulmecând mirosul de carne arsă, don Gastaldo a spus că abia 
acum simte că s-a întors acasă, apoi a început să-și aducă 
aminte cu melancolie de clipele frumoase ale copilăriei. 

La Madrid am ajuns pe la sfârșitul lunii august, în miezul zilei, 
pe o arșiţă drăcească, obosiţi și bolnavi de-atâta căldură și praf. 
Don Gastaldo s-a bucurat foarte mult când a aflat că împăratul 


654 


tocmai sosise de la Toledo. După ce a dat poruncă să i se 
scuture praful de pe veșminte, fără să-și mai dea jos pintenii, a 
plecat degrabă să ceară audienţă la maiestatea sa împăratul. 
Niciodată nu îndrăznisem să-l întreb ceva despre misiunea sa, 
dar i-am admirat perseverenţa. În ciuda faptului că slăbise mult 
în cursul acelui voiaj și avea cearcăne în jurul ochilor, Don 
Gastaldo era foarte activ și nu părea câtuși de puţin obosit. Antti 
mi-a spus că nu-i de mirare, fiindcă niciun soldat din lume nu 
este mai rezistent și mai îndârjit decât soldaţii spanioli. 

Cât despre noi, după ce am coborât de pe cai, abia ne-am 
târât, înțepeniţi și sfârșiți de oboseală, înăuntrul hanului să 
cerem de mâncare și băutură în limba latină, franceză, italiană 
și în toate limbile până ce, într-un sfârșit, hangiul a citit pe feţele 
noastre că ne este foame și sete. Profeţind că de-acum încolo pe 
noi doi nimic bun nu ne mai așteaptă, Antti s-a apucat să bea cu 
îndârjire, făcându-se că nu bagă în seamă preaamarul gust al 
vinului spaniol. Nu am avut nimic împotriva lui și am înţeles că 
doar vinul mi-ar mai domoli durerile și fierbinţeala. lar în timp ce 
noi încercam să stingem arșiţa și să risipim praful din gât, Rael 
se lupta cu un os uriaș, pupându-l pe toate părţile și mâărâind 
enervat ori de câte ori i se părea că cineva ar fi vrut să i-l ia. 

Dar după ce a dat pe gât două cupe de vin, Antti a spus că 
este prea obositor să-și agite de fiecare dată brațele pentru a-i 
explica hangiului să-i aducă altă cupă cu vin, așa că s-a dus în 
curte, a luat găleata de adăpat caii și a umplut-o direct de la 
butoi, apoi, răsuflând ușurat, a pus-o în faţa lui pe masă. Hangiul 
și-a făcut semnul crucii și a spus ceva din care eu nu am înţeles 
decât cuvântul diabolo. L-am asigurat că suntem și mai 
credincioși decât el și că, după ce vom stinge arșiţa din noi, ne 
vom duce la liturghie. Și l-am întrebat în toate limbile pe care le 
știam dacă n-are vreo ciozvârtă afumată sau friptă de porc, de 
vită sau de berbec, fiindcă de la pâinea, brânza și ceapa pe care 
o pusese în fața noastră, ni se făcuse și mai multă foame. 

După oboseala drumului vinul mi s-a urcat repede la cap și nu 
m-a mai durut nimic și nici nu mi s-a părut că sunt prea sărac, 
iar câinele meu care până în acea zi fusese un câine liniștit, și-a 
arătat colții și a mârâit ameninţător la toți cei care au vrut să-l 
mângâie. Nici nu-i de mirare că în jurul nostru s-a strâns repede 


655 


o mulţime de gură-cască. Toată lumea se uita la noi cum 
mâncăm și bem, iar Antti a spus la un moment dat: 

— Ascultă, Mikael, cred că Mântuitorul nostru și-a vărsat 
sângele pentru noi, ca și pentru bărbaţii aceștia slăbănogi și 
săraci. Ce-ai zice dacă le-am da și lor de băut, că prea sunt 
posomorâţi? 

l-a explicat apoi cârciumarului prin semne care-i era gândul, 
iar acesta, înțelegându-l neașteptat de repede, a umplut toate 
cănile pe care le avea în han și a început să împartă vin celor 
din jur. Când au priceput bărbaţii aceia că-i rost de băut pe 
degeaba, au răspândit din gură în gură vestea în tot orașul. Așa 
se face că mulţi bărbaţi, împingându-se unii pe alţii, au năvălit 
în han. Dar până la urmă, nemaiputând face faţă atâtor clienţi și 
nemaiavând loc pe unde să treacă, hangiul a zăvorât poarta. 
Doar un singur bărbat, micuţ de statură, cu urechi mari de liliac 
și ochi vicleni, a reușit mai apoi să intre în curtea hanului, sărind 
zidul. Cunoștea bine germana și latina, așa că, bucurându-ne că 
avem cu cine schimba o vorbă, l-am omenit creștinește, iar 
după ce s-a îmbătat criţă, l-am cărat în cameră și l-am pus să 
doarmă între noi. 

După aceea, fiecare pas ne-a fost purtat de providenţă, iar 
bărbatul s-a dovedit a ne fi de mare folos, fiindcă a doua zi 
dimineaţă, după ce ne-am deșteptat și am băut vin cu măsură 
ca să ne limpezim gândurile, el a spus că este bărbierul 
seniorului de Lannoy, viceregele din Neapole, pe care îl însoţise 
de la Toledo la Madrid, fiindcă seniorul de Lannoy nu-l scăpa o 
clipă din ochi pe împărat, încercând să-și obţină răsplata pentru 
toate serviciile pe care i le făcuse. Apoi ne-a mărturisit deschis 
că se mai ocupă, pentru a-și rotunji câștigul modest de bărbier 
al viceregelui, și cu cinstita meserie de proxenet, propunându- 
ne să ne ducă la cele mai bune case de desfrâu din Madrid și 
asigurându-ne că, fiindu-i prieteni, ne va cere mai puţini bani 
decât altor clienţi. După ce i-am refuzat politicos oferta, văzând 
cât de amabil încearcă el să fie cu noi, l-am întrebat în ce fel ar 
putea un om obișnuit să fie primit la împărat. Și i-am spus eu că, 
fiind noi pelerini veniți din ţinuturi depărtate, care l-am însoțit 
pe un ofițer spaniol de la Milano până la Madrid, am fi nespus de 
fericiţi dacă l-am putea întâlni pe împărat, pentru a povesti 


656 


copiilor noștri, dacă vreodată vom avea copii, că l-am văzut pe 
cel mai mare monarh al lumii. 

— Nu mă îndoiesc că veți avea copii, a spus amabil bărbierul, 
fiindcă amândoi sunteţi tineri și sănătoși. În orice caz, e mai 
ușor să faci un copil decât să-l întâlnești pe împărat, iar acest 
împărat tânăr a fost nevoit să-și construiască ziduri de sute, 
poate chiar de mii de bărbaţi împrejuru-i, de la cei mai înalţi 
seniori până la cei mai neînsemnațţi, pentru a se proteja de cei 
care vor să obţină o audienţă. Trebuie să știți că împăratul este 
asaltat zilnic de tot felul de nebuni care vin din toate părţile 
lumii. Păstori de capre care-i propun să cucerească regate din 
ținuturi necunoscute, visători care spun că ar putea construi 
aparate de zburat care s-ar înălța mai sus de turlele bisericilor, 
alchimiști dispuși să-l înveţe cum să obțină aur din orice metal. 
Săptămâna trecută a venit un matematician care s-a lăudat că 
poate construi un tun care să tragă cu precizie pe deasupra 
dealurilor, fără ca meșterul tunar să vadă ţinta în care trage. 
Toţi acești nebuni cer bani pentru a-și realiza proiectele. Așa că-i 
de înţeles de ce împăratul și secretarul secretarului lui îi 
împiedică pe mulţi dintre cei care cer audienţă să ajungă la 
împărat, chiar dacă unii au plecat din ţări depărtate și au risipit 
mulți bani în speranţa că împăratul îi va asculta, împăratul nu 
primește în niciun caz pe cineva mai înainte de a avea acordul 
consilierilor lui, asigurându-se astfel că problema celui care cere 
audiența are oarecare însemnătate. 

Micuţul bărbier m-a privit cu ochii tulburi de vin, și-a mișcat în 
joacă urechile mari și a continuat: 

— Pe lângă toţi aceștia, sunt alţii care-l hărțuiesc pe împărat 
din cauza datoriilor bănești pe care le are de înapoiat multor 
principi, negustori și bancheri ai creștinătății, fiindcă împăratul 
s-a îndatorat de unde a putut. Nu are liniște nici când este la 
masă sau la vânătoare, întotdeauna se găsește cineva care să-l 
sâcâie, de aceea înţeleg de ce a devenit atât de singuratic și se 
ferește de societate. lar în zilele acestea chiar că-i imposibil să 
obţii o audienţă, fiindcă în jurul lui roiesc ca muștele mesageri 
din Franţa, Anglia, Veneţia și Vatican, fără să-i mai punem la 
socoteală pe ducele de Bourbon și pe stăpânul meu, seniorul de 
Lannoy. Toată lumea îl spionează și ţese intrigi. Franța a oferit 
trei milioane de ducați pentru răscumpărarea regelui, cu 


657 


condiția să nu-i fie înstrăinat ducatul Burgundiei. Dar împăratul, 
și mai înfocat decât el, atotputernicul ministru Gattinara, ca să 
nu mai vorbim despre ducele de Bourbon, pretind cesiunea 
acestui ducat. Seniorul de Lannoy ar prefera ca regele să 
accepte banii propuși pentru răscumpărare și să păstreze în 
continuare relaţii de prietenie cu regele Franţei, care, la drept 
vorbind, chiar și de pe poziţia de ostatic, este și mai încăpățânat 
decât împăratul. Nu-i de mirare atunci că maiestatea sa 
împăratul își dorește un pic de liniște ca să se gândească la 
afacerile sale importante și grave. 

Observațiile bărbierului m-au pus pe gânduri și toate mi s-au 
părut și mai complicate decât mi le-am imaginat până atunci, 
fiindcă, de n-aș fi bătut de la început la ușa potrivită, n-aș fi 
putut obține niciodată o audienţă la împărat. Documentele care 
erau la mine arătau clar că împăratul avea tot interesul să se 
arate moderat pentru semnarea unui tratat de pace și să și-l 
facă prieten pe regele Franţei după ce-l va fi eliberat, fiindcă 
altfel Franţa s-ar fi aliat cu Italia împotrivă-i. 

l-am spus bărbierului: 

— Să zicem că cineva ar aduce probe convingătoare că este 
în interesul împăratului să se grăbească a încheia pace cu 
Franţa. Credeţi că o astfel de persoană ar putea obţin” o 
audiență la împărat, iar dacă răspunsul este afirmativ, cui ar 
trebui oare să i se adreseze? 

Bărbierul a încremenit și m-a privit cu ochi goliţi de orice 
expresie. 

— Oare ești beat? m-a întrebat el. Un astfel de om ar trebui 
să-și vândă mai întâi secretul mesagerilor de pace ai Franţei, 
bineînţeles. Dar înainte de orice, n-ar trebui să trăncănească 
despre asta cu primul om pe care l-a cunoscut din întâmplare la 
băutură. Dumneata, domnule Mikael Pelzfuss, ești îngrozitor de 
naiv. Dar în Spania nici nu-i nevoie să spui prea multe vorbe din 
astea ca să te și trezești într-o hrubă din Alcazar, bineînţeles 
dacă n-a apucat mai înainte să-ţi înfigă-n piept spada una dintre 
iscoadele ducelui de Bourbon. 

— Fratele meu de cruce, a intervenit Antti, este un băiat 
ciudat, și-l ia gura pe dinainte când aburii vinului i se urcă la 
cap. Așa că mai întâi îmi voi cere iertare, iar după aceea, pentru 
mai multă siguranță, am să vă sucesc gâtul, iubite domn, chiar 


658 


dacă va trebui să-i explic hangiului că aţi murit în somn, lucru 
care îmi displace, fiindcă eu nu pot să mint. 

Bărbierul și-a pus mâna la gât și a aruncat o privire scurtă 
spre ușă, dar Antti se și așezase în dreptul ei. A atins apoi cu un 
deget pieptul lui Antti și a spus suspinând;: 

— N-o să aveţi nimic de câștigat dacă mă omorâţi. Dacă 
sunteți, într-adevăr, în posesia unui astfel de secret, s-ar putea 
ca tocmai eu să fiu omul cel mai potrivit să vă ajute. Bănuiesc 
că seniorul de Lannoy i-ar putea cere în secret împăratului o 
audiență pentru voi, fiindcă tare mult îi place să facă pe ascuns 
lucruri care să-i enerveze pe ministrul Gattinara și pe ducele de 
Bourbon. 

Așa se face că bărbierul ne-a condus la palatul viceregelui, 
unde, trecând pe lângă toți slujitorii seniorului de Lannoy, am 
ajuns să fim primiţi de acesta, și el ne-a ascultat în timp ce 
bărbierul i-a aranjat barba, i-a ondulat părul și i l-a uns cu 
uleiuri. După ce i-am povestit într-o oarecare măsură cinstit 
istoria scrisorilor secrete, seniorul de Lannoy a fost vizibil 
încântat de ideea că, în sfârșit, are ocazia să-l demaște pe 
rivalul său, marchizul de Pescara, dezvăluindu-i trădarea. 

— Asta-i chiar o veste nouă și importantă! a exclamat el. 
Lasă-mi mie documentele, și mă voi strădui să ajungă cât se 
poate de repede în mâinile împăratului. Te voi lua sub protecția 
mea și te voi răsplăti cum se cuvine pentru scrisori. 

Dar Antti, după ce și-a dres glasul și mi-a strâns un deget de- 
am crezut că-mi crapă ochii de durere, a spus: 

— Noi suntem oameni săraci, domnule vicerege, și niciodată 
banii nu sunt rău veniţi, dar am făcut acest drum lung și 
periculos pentru a ne arăta credinţa faţă de maiestatea sa 
împăratul. De aceea vrem să-i încredințăm doar lui aceste hârtii 
preţioase. Maiestatea sa ne va răsplăti după cum va crede de 
cuviinţă, nu-i așadar nevoie să ne plătiţi, domnule de Lannoy. 

— Oare de unde-aș ști că nu sunteţi impostori? a întrebat cu 
fața întunecată seniorul de Lannoy. De unde-aș putea ști de nu 
cumva toată povestea n-a fost inventată de ducele de Bourbon? 
Și cine m-ar împiedica să-mi chem servitorii și să le poruncesc 
să ia cu forţa acele documente de la voi? 


659 


Antti a luat indiferent un vas mare de argint de pe masă și l-a 
strâns fără niciun efort între degete, reducându-l la o masă 
informă. Seniorul de Lannoy și-a făcut cruce, iar eu am spus: 

— Onoarea voastră, nobile senior, onoarea voastră de prinţ al 
cavalerilor și reputaţia de cel mai abil general al Europei vă vor 
împiedica să faceți un astfel de rău unor tineri care din bună- 
credință față de împărat v-au cerut sprijinul, domnule de 
Lannoy. 

Antti mi-a șoptit în finlandeză că după moartea cavalerului 
Bayard n-a mai fost în Europa alt cavaler strălucit și că, pe lângă 
marchizul de Pescara, ca general de armată, seniorul de Lannoy 
este tot atât de abil ca o baligă de cal, dar eu i-am poruncit să-și 
țină gura și l-am privit pe seniorul de Lannoy drept în ochi cu cel 
mai nevinovat aer din lume. 

Se pare că vorbele mele lingușitoare l-au mișcat mai mult pe 
vicerege decât faptul că nu încercam să obţinem bani de la el. 

Dar a trebuit totuși să-i arăt scrisoarea care dovedea alianța 
marchizului de Pescara cu dușmanul împăratului, în care se 
pomenea de coroana celor două Sicilii, recompensă pe care 
urma să o primească. După ce a citit-o, seniorul de Lannoy și-a 
făcut în mai multe rânduri cruce, spunând că niciodată nu și-ar fi 
imaginat o trădare atât de neagră și de mârșavă, dar am 
observat că era bântuit de o mare bucurie interioară la ideea că- 
și va putea distruge rivalul. Probabil își și imagina că împăratul îl 
va trimite la Milano pentru a-l aresta și executa pe marchizul de 
Pescara și ar fi fost, fără îndoială, dispus să renunțe imediat la 
onorabila funcţie de temnicer regal pentru a împlini o asemenea 
misiune ispititoare. 

Apoi seniorul de Lannoy s-a retras să chibzuiască la cel mai 
bun mod de a obţine o audienţă la maiestatea sa împăratul, iar 
micuțul bărbier ne-a anunţat pe un ton aspru că dorește să-l 
răsplătim pentru serviciul pe care ni l-a făcut. E prea sărac, ne-a 
spus el, ca să mai aștepte partea din răsplata pe care o vom 
primi de la împărat și se mulțumește cu o sumă modestă de 
bani plătită pe loc, ceea ce mie mi s-a părut foarte avantajos, 
gândindu-mă că este cam prost dacă își vinde partea din 
răsplata împărătească la doar cincisprezece ducați, sumă pe 
care, după târguiala obișnuită, am primit să i-o plătim. Din 


660 


păcate, nu peste multă vreme aveam să constatăm că noi 
fusesem mult mai naivi decât bărbierul. 

După aceea ne-am dus la han să ne luăm lucrurile pe care 
Rael le păzise cu strășnicie. După urmele de dinţi pe care 
hangiul le avea pe mână, am înţeles că intrase în conflict cu el. 
După ce a înșirat toate stricăciunile pe care le făcusem în seara 
dinainte, hangiul ne-a spus o sumă atât de mare de bani cu care 
îi eram datori, că au început să ni se învârtească ochii din cap 
de uimire. Nu am avut putere să ne târguim prea mult și i-am 
plătit zece ducați din cei treisprezece pe care i-a cerut. Fericit, 
hangiul nu ne-a mai scos din hidalgo când ni s-a adresat și a 
îngenuncheat în praful din faţa hanului, rugându-se lui 
Dumnezeu să-i mai trimită călători tot atât de nebuni ca noi. Așa 
că, cel puţin un om tot a rămas cu o amintire frumoasă de pe 
urma călătoriei noastre în Spania. 

Incepând de atunci, am locuit la palatul viceregelui, 
bucurându-ne de protecţia lui, și acesta chiar că a fost un lucru 
înțelept într-o ţară în care viermuiau intrigile și trădarea. Mai 
târziu, în seara aceleiași zile, seniorul de Lannoy ne-a vestit că a 
reușit să obţină, pentru a doua zi, o întrevedere secretă cu 
împăratul. Când se va întoarce de la vânătoare, pretextând că îi 
este sete, maiestatea sa va intra în palatul viceregelui să bea o 
cupă de vin, în timp ce suita lui va aștepta afară, ne-a spus 
seniorul de Lannoy, precizând că atunci va trebui noi să-i 
arătăm scrisorile. 

Seniorul de Lannoy s-a arătat foarte prietenos și m-a invitat 
seara la masa lui, fiindcă nu avea niciun oaspete. A fost o 
adevărată onoare pentru mine. Probabil crezuse că sunt unul 
dintre acei nobili, mai ales germani, care umblau în vremea 
aceea prin lume ca să-și încerce norocul, în veșminte obișnuite, 
dar se deosebeau totuși prin maniere și erudiție de oamenii de 
rând. M-a îndemnat să-i spun noutăţi de prin alte ţări, dar eu nu 
prea aveam ce noutăţi să-i spun, în afară de faptul că, de 
Sfântul loan, Luther se căsătorise cu o călugăriţă fugită de la 
mănăstire, lucru pe care îl aflasem la factoria lui Fugger din 
Milano. Făcându-și cruce cu evlavie, seniorul de Lannoy a spus 
că la altceva mai bun nici nu te puteai aștepta de la Luther și că 
această căsătorie este o încoronare a ereziilor lui de până 
atunci. 


661 


După ce am băut noi cum se cuvine, seniorul de Lannoy a 
început să fie ros de curiozitate și, după ce mi-a spus că 
educaţia, trăsăturile fine ale chipului meu și mâinile curate îl 
îndeamnă să creadă că sunt de stirpe nobilă, m-a întrebat în ce 
țară m-am născut. l-am povestit câte ceva despre Finlanda și i- 
am spus că fusesem consilier al afacerilor finlandeze, în slujba 
nefericitului rege al Danemarcei, Cristian al Il-lea. Cât despre 
originea mea, i-am spus doar că sunt un bastard, lucru care l-a 
impresionat plăcut pe vicerege. Și el a povestit despre prințesa 
Margareta, bastarda împăratului Carol Quintul, fiica lui 
preferată, care se căsătorise cu fiul ducelui de Ferrara și al 
Lucreţiei Borgia, ea însăși fiică naturală a papei. Ducele de 
Ferrara avea, printre altele, cel mai bun arsenal din lume și 
foarte mulți bani, așa că era un aliat important al împăratului, 
pentru ordinea pe care urma să o facă în Italia. 

Seniorul de Lannoy a mai menţionat că papa Clement al VH- 
lea era bastard al acelui Medici care fusese ucis la Florenţa în 
catedrală, pe când viitorul papă era încă prunc de ţâţă. Mama lui 
fusese fiica unui ţăran sărac și familia Medici a avut ceva de 
lucru până au putut cumpăra martori care să certifice că un 
preot îl unise prin căsătorie pe acel Medici cu fata ţăranului 
înainte de a fi fost omorât. Altfel, n-ar fi putut fi nici preot, cu 
atât mai puţin papă. 

— Nu vreau să vă jignesc, domnule Mikael, a rostit amabil 
seniorul de Lannoy, dar parcă-i totuși prea mult ca pe sfântul 
scaun al patriarhilor Romei să fie acum un bastard, și pe 
deasupra să poarte cu nerușinare barbă, când e bine știut că 
niciunul dintre înaintașii lui nu a purtat barbă. Nu-i de mirare că- 
i un papă sperjur și conspiră împotriva împăratului, chiar dacă 
împăratul a fost acela care l-a ajutat să-și pună tiara pe creștet. 

N-am putut să-mi împiedic gândul amar că pe vremuri, când 
doream atât de mult să ajung preot, fusesem refuzat fiindcă 
eram bastard, în timp ce un altul reușise să se înalțe la cea mai 
înaltă poziţie ecleziastică. 


662 


Nu știu sub ce semn nefast al planetelor am fost eu în ziua 
aceea, dar încă de dimineaţă toate mi-au mers de-a-ndoaselea. 
Tot răul a început în zori, când, vrând să-mi potrivesc barba 
după modelul bărbii seniorului de Lannoy, mi-am făcut o rană 
adâncă în bărbie. Apoi, toate ghinioanele din lume s-au ţinut 
scai de mine. Un om înțelept s-ar fi întins imediat în pat și ar fi 
încercat să nu mai facă nicio mișcare, dar eu nu. Am vrut să-mi 
sfidez destinul și am mers până la capăt, din ghinion în ghinion. 
Inainte de a pleca la vânătoare, seniorul de Lannoy și-a aruncat 
ochii spre palat ca totul să fie în bună ordine, a expediat 
servitorii, ca să nu apară vreunul pe neașteptate în fața 
împăratului, a păstrat în casă doar pe cei mai strașnici străjeri, a 
aranjat în cabinetul de lucru vasul cu vin, cupele și apa 
parfumată și ne-a atras atenţia mie și lui Antti să fim pregătiți 
pentru a-i prezenta împăratului scrisorile, indicându-ne de la ce 
fereastră să privim, ca să știm când va intra în palat. Încă nu se 
lăsase seara și am văzut apropiindu-se de pe străduţa îngustă 
un grup de cavaleri în armuri sclipitoare. Toată lumea se 
îngrămădise la ferestre să-l vadă pe împărat. Era călare pe o 
iapă frumoasă de culoare cenușie și purta o baretă scurtă. A 
oprit în apropierea palatului, iar seniorul de Lannoy l-a ajutat să 
coboare de pe cal. A spus apoi ceva cavalerilor din suita sa, 
după care, condus de seniorul de Lannoy, a intrat în palat cu 
prepelicarul imperial, un câine de culoarea argilei. 

Din acel moment au început catastrofele, fiindcă o slujnică 
bătrână, ce profitase de faptul că în palat nu era nimeni, tocmai 
spăla pardoseala vestibulului. Se înțelege că împăratul a 
alunecat pe dalele ude și, poate ar fi căzut, dacă nu l-ar fi prins 
de braț la timp seniorul de Lannoy. Baba, care nici nu-i auzise 
intrând, s-a speriat atât de tare, că, vrând să facă o plecăciune, 
s-a împiedicat și a răsturnat găleata cu zoaie pe picioarele 
maiestății sale. Furios, seniorul de Lannoy a lovit-o cu piciorul. 
Atunci baba a început să zbiere, cerând ajutor Sfintei Fecioare, 
și, apucând cârpa murdară de zoaie, a aruncat-o pe faţa 
seniorului de Lannoy, strigându-i că străbunii ei luptau cu maurii 
pe vremea când ai lui mai erau hoţi de cai și pretendenți la 


663 


spânzurătoare. Lăsasem ușa cabinetului de lucru larg deschisă, 
iar în timp ce se petreceau toate aceste grozăvii, câinele de 
vânătoare al împăratului s-a repezit cu furie spre Rael. Era una 
dintre bestiile acelea sălbatice și de o răutate diabolică, pe care 
spaniolii le foloseau în Lumea Nouă pentru vânarea indienilor. 
Astfel de câini erau ţinuţi la o cinste atât de mare, că li se 
împărțea parte egală din pradă, la fel ca oamenilor, în lupta pe 
viață și moarte ce se angajase, micuțul meu câine se agăţase cu 
colții de urechea monstrului și nu voia cu niciun preţ să renunţe 
la acest avantaj, deși câinele împăratului își scutura cu îndârjire 
capul dintr-o parte în alta, purtându-l din când în când pe Rael 
prin aer. Văzându-mi câinele la impas, am uitat că agresorul 
este câine imperial și i-am tras o lovitură de picior. Animalul a 
reacţionat rapid și m-a mușcat de picior, iar eu am urlat mai 
tare decât amândoi câinii la un loc. E de înţeles că după această 
întâmplare împăratul nu m-a privit deloc cu ochi buni. 

A poruncit câinelui lui să înceteze gâlceava și s-a aplecat să 
cerceteze urechea sfâșiată din care picura sânge. L-am luat pe 
Rael în braţe și l-am dus la adăpost într-o altă încăpere, dar 
bravul meu câine a mărâit indignat în tot acest timp și și-a 
arătat colții, ca și cum ar fi vrut să-mi spună că de nu l-aș fi luat 
de pe câmpul de luptă, i-ar fi arătat el javrei celei mari cine-i 
stăpânul locului. 

Trebuie să recunosc că era în dreptul monarhului să fie însoţit 
într-o casă străină de o gardă personală, iar acel câine inteligent 
era într-adevăr mai exigent decât un om. După ce i-a trecut 
furia, a parcurs încăperea în toate sensurile și a mirosit fiecare 
ungher, nu cumva vreun impostor să fie ascuns în spatele 
draperiilor. 

Impăratul s-a așezat apoi la masa de lucru, iar seniorul de 
Lannoy, disperat de seria întâmplărilor neplăcute, i-a turnat 
maiestăţii sale vin într-o cupă de aur. După cum ne sfătuise 
seniorul de Lannoy, eu și Antti ar fi trebuit să îngenunchem în 
fața împăratului, acest lucru fiind doar formal, fiindcă el ne-ar fi 
spus să ne ridicăm. După ce l-am pus la adăpost pe Rael și m- 
am întors, nu am mai apucat să îngenunchez, când împăratul, 
făcându-se că nu mă vede, i-a spus seniorului de Lannoy să-i 
prezinte scrisorile. 


664 


Am întins viceregelui scrisorile, iar el le-a dat împăratului. 
După ce a citit prima scrisoare, împăratul a ridicat cupa, și-a 
umezit doar puţin buzele cu vin, apoi i-a poruncit seniorului de 
Lannoy să-i expedieze pe invitaţii lui care așteptau în faţa 
palatului și să rămână afară, în faţa ușii cabinetului, pentru a 
împiedica intrarea vreunui nepoftit. Acest ultim ordin i-a 
displăcut viceregelui, dar, neputându-l comenta, a ieșit imediat 
și nu după multă vreme s-a auzit galopul cavalerilor ce se 
depărtau de palat. Împăratul n-avea de ce să se teamă: câinele 
stătea cu limba scoasă lângă picioarele lui și avea aerul că abia 
așteaptă porunca stăpânului să mă muște și de celălalt picior. 

Am avut destul timp să-l privesc pe suveran în timp ce citea 
atent documentele. În vremea aceea, împăratul avea douăzeci 
și cinci de ani, era cu doi-trei ani mai vârstnic decât mine. Nici 
prea mare, nici prea mic de statură, avea o eleganţă sobră și nu 
purta altă podoabă în afară de ordinul Lâna de Aur, atârnat la 
gât de un lanţ. L-am recunoscut, fiindcă mai văzusem acest 
ordin al cavalerilor la încoronarea de la Stockholm a regelui 
Cristian al II-lea. Avea un aer trist împăratul, iar sub fruntea 
joasă, ochii reci și cenușii priveau ferm și atent, ascunși de 
pleoapele groase, ca nimeni să nu-i poată citi gândurile. Bărbia 
ieșită în afară, acoperită de o barbă răsfirată, îi dădea un aer 
îndârijit, corpul părea să nu aibă defecte, avea o ţinută elegantă 
și picioare de o deosebită finețe. Făcea parte din acea categorie 
de oameni care încă din copilărie folosise armele și dăduse 
porunci. Toată ființa lui exprima sobrietate, fermitate și 
stăpânire de sine. 

Pe măsură ce-l priveam, eram din ce în ce mai înclinat să-l 
respect, fiindcă simţeam că n-ar fi făcut nimănui rău cu bună 
știință. Simţindu-se deasupra tuturor celorlalți oameni și având 
încredere doar în propria-i persoană, era totuși prizonierul 
propriilor prejudecăţi. 

După ce a terminat de citit, și-a rezemat mâna albă și fină pe 
teancul de scrisori, s-a uitat pentru prima oară la mine cu o 
privire scrutătoare, în care era o vagă nuanţă de dispreț. Mi-a 
spus: 

— Îți închipui oare că în toate scrisorile astea există ceva 
despre care să nu fi știut mai înainte de a le fi citit? 


665 


Întrebarea lui m-a lovit ca un trăsnet și am început să mă 
bâlbâi când i-am răspuns că noi am traversat marea și ne-am 
pus viaţa în primejdie ca să-i aducem cât mai repede scrisorile, 
probe convingătoare ale unei trădări odioase. 

— Dar nu destul de repede, a spus împăratul, cu o nuanţă de 
ironie în glas. Sunt două zile de când am primit toate aceste 
informaţii. Eu nu-ți sunt dator cu nicio explicaţie, dar pentru a 
nu-ți imagina că te lipsesc pe nedrept de răsplata la care 
probabil te așteptai, îţi spun doar că marchizul de Pescara este 
cel mai fidel dintre supușii mei. El a trebuit să se alăture 
conspiratorilor doar pentru a le descoperi intenţiile și a mi le 
comunica. Această strategie se înțelege că l-a pus într-o poziţie 
dificilă și nespus de neplăcută, iar eu îi sunt recunoscător că a 
așezat loialitatea sa faţă de mine deasupra onoarei personale. 
După ce a adunat toate informaţiile utile, l-a trimis la mine pe 
locotenentul său, Don Gastaldo, cu o scrisoare explicativă. Ti-am 
spus acest lucru și pentru a nu împrăștia zvonuri false, care ar 
murdări buna reputaţie a marchizului de Pescara. Cât despre 
adevărații conspiratori, chiar ieri, în fața nunţiului papal, mi-am 
exprimat părerea despre papă și despre diabolicul lui consilier, 
Ghiberti. E destul pentru a destrăma conspirația. 

Toate speranţele se spulberaseră, mă simţeam gol ca o coajă 
de ou. Îmi risipisem banii de pomană și mă alesesem doar cu o 
mușcătură de câine. Sprijinindu-și capul în mâini, împăratul a 
continuat cu un aer plictisit: 

— Eu nu spun că scrisorile n-ar avea o oarecare valoare, 
fiindcă vin să confirme informațiile primite de la marchizul de 
Pescara. Dar vreau să știu cum de au ajuns în mâinile tale, 
fiindcă acest lucru nu mi-l imaginez. 

Făcându-mi curaj, i-am povestit pe scurt, cu cel mai nevinovat 
aer din lume, istoria tâlharilor și a nefericitelor lor victime, 
petrecută în apropierea orașului Brescia, dar, la un moment dat, 
când a fost să explic de ce am forțat încuietoarea casetei și am 
rupt sigiliile scrisorilor, m-am simţit prins în capcana propriilor 
mele vorbe, împăratul a ascultat cu răbdare, privindu-mă cu 
ochii cenușii și înghețaţi ascunși pe jumătate sub pleoapele 
groase. 

— Povestirea ta, a rostit el, lămurește o serie de lucruri ce-mi 
erau până acuma neclare și-mi întărește convingerea că nu 


666 


trebuie să am încredere în nimeni pe lume. Scrisoarea 
marchizului de Pescara mi se păruse destul de clară, dar după 
ce am ascultat povestirea ta, înţeleg limpede ce s-a întâmplat. 
Aflând că scrisorile nu au ajuns la destinaţie, marchizul a 
adoptat o strategie de-a-ndoaselea și s-a pus la adăpost pentru 
eventualitatea că ar ajunge în mâinile mele. Acest lucru explică 
de ce a fost atât de grăbit să-mi scrie acum, deși de două luni 
bune fusese printre conspiratori, timp în care nu mi-a trimis nici 
cea mai mică informaţie. Înţeleg și motivele pentru care 
ambasadorii Franţei resping cu încăpățânare toate propunerile 
mele pentru încheierea păcii. 

A rămas multă vreme fără să rostească o vorbă, apoi a spus 
ca pentru el însuși: 

— Nu cred totuși că Franţa va îndrăzni să-mi declare război, 
atâta timp cât regele este prizonierul meu. Dacă francezii s-au 
amestecat într-o astfel de intrigă, au făcut-o doar pentru a mă 
forța să închei o pace nedemnă pentru poziția mea de 
învingător. Sunt sigur că, îndată ce va afla de furtul 
corespondenței sale secrete, regenta Franţei, asemenea lui 
Pescara, îmi va scrie, dezvăluind complotul, pentru a evita un 
război fără rost. Voi avea o dată în plus ocazia să mă conving că 
puţini dintre acești conspiratori sunt periculoși și că oamenii își 
trădează cu ușurință complicii, chiar dacă nu au mare lucru de 
câștigat de pe urma trădării. 

După ce a lăsat impresia că meditează cu voce tare, mi s-a 
adresat deodată, ca și cum în acel moment și-ar fi adus aminte 
de prezența mea. 

— Văd că îţi aștepți răsplata și trebuie să accept că aveţi, atât 
tu, cât și complicele tău, dreptul să așteptați favoruri de la mine. 
Trăim în vremuri de necredinţă și trădare și chiar și în înaltele 
sfere politice se folosesc mijloace josnice. Dar nu face parte din 
principiile mele răsplătirea crimei și a furtului. Nu poţi spune că 
nu l-ați jefuit pe tânărul secretar, chiar dacă spui că nu voi l-aţi 
omorât. Răsplătindu-vă, sângele victimei voastre va cădea 
deasupra capului meu, de aceea trebuie să chibzuiesc un timp 
la modul în care să-ţi plătesc serviciul. Dar dacă, în așteptarea 
hotărârii mele, vei vinde ambasadorilor Franţei noutatea despre 
trădarea marchizului de Pescara, n-am nimic împotrivă. Oricum, 


667 


afacerea nu va mai rămâne multă vreme secretă. Sper că vei 
avea noroc și că ei te vor plăti bine. 

El ne credea mai răi și mai lacomi decât eram. Mie nu-mi 
trecuse niciodată prin minte să vând francezilor informațiile, 
dar, din moment ce însuși împăratul mi-a sugerat să o fac, m- 
am gândit că n-ar fi rău să câștig cinstit niște bani chiar și de la 
ei. În același timp, am tremurat de indignare că maiestatea sa 
împăratul nu dăduse crezare povestirii mele, dimpotrivă, era 
convins că noi îl omorâsem pe mesagerul francez, pentru a-i 
fura banii. Fără îndoială, cunoștea prea multe afaceri îndoielnice 
prezentate într-o lumină favorabilă, pentru a se mai aștepta la 
ceva bun din partea vreunui om. Am căzut în genunchi la 
picioarele lui și i-am jurat pe sângele lui Hristos că eu și 
prietenul meu nu suntem vinovaţi de crimă și tâlhărie. E drept 
că am așteptat să fim răsplătiți, am mai spus eu, dar n-am 
putea primi nicio răsplată atâta timp cât maiestatea sa ne crede 
vinovati. 

El mi-a întrerupt discursul cu un semn de dezgust, care lăsa 
de înțeles că a ascultat destule jurăminte sacre, ca să nu le știe 
adevărata valoare. lar câinele a deschis larg gura și a căscat 
plictisit, la trei degete de faţa mea, fiindcă mă aflam încă în 
genunchi. Apoi împăratul s-a ridicat și a spus că-mi va da un 
semn la momentul potrivit. Așa că nu mi-a mai rămas altceva de 
făcut decât să mă înclin adânc în fața lui și să-i deschid ușa, iar 
în timp ce maiestatea sa își punea mănușile, câinele a ridicat un 
picior și și-a slobozit apa pe șambrană. 

În curtea palatului, seniorul de Lannoy i-a ţinut scărița de șa 
ca să încalece și s-a oferit să-l însoțească, dar împăratul l-a 
refuzat cu un gest elegant și a plecat împreună cu garda 
personală și câinele. După ce a trântit cu putere ușa de la 
intrarea în palat, seniorul de Lannoy a început să înjure și pot 
spune că rar mi-a fost dat să aud atâtea înjurături noi deodată. 
Dar trebuie să precizez că, fiind el un om de stirpe nobilă, nu a 
folosit latina vulgară sau spurcatele cuvinte ale mercenarilor. 
Înjurăturile lui trădau o oarecare erudiție, fiindcă aveau la bază 
rudimente teologice, genealogice și științifice, puse într-un 
rafinat raport comparativ unele față de altele. 

N-a fost mirat că împăratul știuse despre conspirație înainte 
de a fi citit scrisorile, dar a fost cumplit de enervat că marchizul 


668 


de Pescara, trădându-și complicii, ne-o luase înainte, micșorând 
astfel valoarea informaţiei noastre atât de preţioase. Pierzându- 
și cumpătul, a început să blesteme și să strige că în toată Italia 
și Spania nu s-a mai văzut un trădător mai perfid ca marchizul 
de Pescara. 

După ce l-a blestemat pe săturate pe marchizul de Pescara, a 
început să zbiere că numai Satana ne-a adus pe mine și pe Antti 
în casa lui, că de-acum împăratul are de ce să-l ţină minte toată 
viața și să se ferească să mai intre în palatul său. Apoi m-a lovit 
cu pumnii și i-a tras un picior sărmanului Rael, numindu-l câinele 
Satanei și învinuindu-l de obrăznicia nemaipomenită de a fi 
sfâșiat urechea unui câine împărătesc. 

Parca-și pierduse minţile viceregele și cine știe ce s-ar mai fi 
întâmplat, dacă n-ar fi reușit bărbierul să-l liniștească. El ne-a 
dus într-o altă încăpere și ne-a cerut iertare în numele 
stăpânului lui, precizând că toţi nobilii sunt capricioși. Când se 
va liniști, ne-a asigurat el, ne va lua sub protecţia lui, de aceea e 
de dorit să-l urmăm la Toledo fără crâcnire, fiindcă în Spania alt 
protector mai bun ca el nu vom găsi. 

Și cum alt sfătuitor mai bun nu aveam, mi-am înecat amarul 
în vin, cot la cot cu Antti și cu bărbierul. Și i-am povestit 
bărbierului că, în ciuda multelor incidente neplăcute din casa 
viceregelui, împăratul totuși mi-a promis că mă va răsplăti în 
vreun fel. Bunul bărbier mi-a curățat cu pricepere rana de la 
picior, a uns-o cu o alifie împotriva otrăvurilor, pentru a preveni 
moartea care deseori survine de pe urma mușcăturii de câine, și 
mi-a legat-o cu o pânză curată. Sceptic ca întotdeauna, Antti a 
spus: 

— Tare mi-e teamă, Mikael, că de pe urma poveștii asteia 
vom mai avea încă multe de tras, iar semnul cel mai ciudat al 
providenţei mi se pare călătoria pe care am făcut-o împreună cu 
Don Gastaldo, care îi ducea împăratului tocmai scrisoarea 
marchizului de Pescara. 

Dar eu i-am spus că însuși împăratul îmi dăduse ideea să 
vindem francezilor informaţia despre trădarea marchizului de 
Pescara. Era vorba despre trădarea faţă de conspiratori, nu de 
cea faţă de împărat, am precizat eu, și l-am întrebat pe 
bărbierul cel prietenos ce sfat ne-ar da, ca măcar această 


669 


afacere să ne meargă bine. După ce și-a scărpinat nasul, a 
mișcat visător din urechi și s-a gândit puţin, spunând: 

— Aș putea să aranjez eu însumi acest lucru, fiindcă îi cunosc 
bine pe doi ambasadori francezi, cărora nu o dată le-am făcut 
rost de niște fete mai curăţele de la bordel. Dar trebuie să ne 
grăbim. lar dacă împăratul vrea să-i înspăimânte pe francezi cu 
această noutate, nu cred că ne va reproșa de o vom vinde și 
nunţiului papal, reprezentantului senioriei Veneţiei, precum și 
celor din Florenţa, Mantova, Ferrara și din alte părţi. Dar 
bineînţeles că preţul de vânzare se stabilește după importanța 
vânzătorului. De pildă, stăpânul meu, care-i un senior de rang 
înalt, ar putea obţine poate de o sută de ori mai mulţi bani decât 
voi. Și trebuie aflat repede care sunt cei mai buni clienţi, până 
când afacerea nu răsuflă. 

După ce a acceptat a zecea parte din câștigul pe care urma 
să-l avem, bărbierul cel prietenos s-a apucat apoi să 
întocmească o listă cu toţi ambasadorii pe care viceregele urma 
să-i întâlnească la Toledo. Când a aflat de planul nostru, seniorul 
de Lannoy ne-a acordat protecţie, dar a refuzat să se angajeze 
la o treabă atât de periculoasă, dacă nu i se vor da lui jumătate 
din darurile primite, fiindcă, a precizat el, fiind vorba de 
persoane importante, doar despre daruri va fi vorba, nu despre 
bani. Și a mai spus că el niciodată nu se va înjosi să se 
târguiască cu negustorii evrei, de pe urma cărora e cu neputinţă 
să nu ieși în mare pierdere. Dar vicleanul său bărbier l-a sfătuit 
să ceară mai întâi fiecărui interlocutor să păstreze secretul, 
apoi, pretextând că se află într-o situaţie dificilă, să-i ceară 
împrumut o sumă importantă de bani, pentru care, drept 
garanţie, îi va da o informaţie extraordinară despre marchizul de 
Pescara. lar acei bani, a spus înțeleptul bărbier, nu-i va înapoia 
niciodată, fiindcă va avea grijă să nu semneze niciun soi de 
hârtie de creanță, dându-și doar cuvântul de cavaler. Seniorul 
de Lannoy a apreciat mult isteţimea bărbierului, după care au 
plecat amândoi în grabă spre Toledo. 

După toată învoiala, viceregele urma să primească jumătate 
din suma de bani pe care avea să-o obţină, iar Antti și cu mine 
cealaltă jumătate, din care să-i dăm partea cuvenită bărbierului, 
adică a zecea parte din toată suma. Noi am fost mulțumiți, 
fiindcă rămâneam la Madrid, fără să mai trecem peste alte 


670 


obstacole. Și ne-am mai gândit că, pe cât de repede se va 
răspândi zvonul că marchizul de Pescara este un trădător, pe 
atât de repede va uita lumea de tâlhăria săvârșită asupra 
mesagerilor regali pe drumul Bresciei. Dar până atunci, cel mai 
bine pentru noi era să stăm ascunși la Madrid. 


6 


Dar nu după multă vreme, văzând că nici seniorul de Lannoy 
nu s-a întors, nici bărbierul său, am început să fim neliniștiți. Ne 
petreceam zilele privind discul incandescent al soarelui și albia 
uscată a râului, sau rugându-ne pentru sănătatea maiestăţii 
sale, regele preacreștin al Franţei, despre care toată lumea 
vorbea că ar fi fost pe moarte, atins de melancolie, boală gravă, 
stârnită de la acel tratat de pace ce se amâna la nesfârșit. Zilele 
treceau unele după altele și începusem să ne întrebăm dacă 
viceregele și bărbierul său nu ne vor fi tras pe sfoară. 

Dar răul nu mersese chiar până acolo. După două săptămâni, 
am primit veste că seniorul de Lannoy ne așteaptă la palatul lui 
din Toledo, așa că am încălecat și am pornit la drum în goană. 
Trebuie să recunosc că, după ce am văzut nemaipomenit de 
frumosul și bogatul oraș Toledo așezat pe un munte, la cotitura 
unui râu, părerea mea despre Spania s-a schimbat în bine. În 
Toledo era o universitate vestită, o catedrală impunătoare și 
multe moschei transformate în biserici. Acolo trăiau cei mai 
talentaţi aurari, argintari, cusători de mătase și făuritori de săbii 
care rivalizau doar cu renumiţii perși din Damasc și Bagdad. 
Orașul era zgomotos, pe străzi auzeai vorbindu-se în toate 
limbile pământului și oamenii erau de toate culorile. Seniorul de 
Lannoy locuia într-un palat liniștit, cu fântâni arteziene, 
colonade de marmură și arcade de viță-de-vie încărcată de 
struguri. Seniorul de Lannoy ne-a întâmpinat curtenitor și ne-a 
spus: 

— Vă sunt dator cu o explicaţie și vă voi spune deschis cum 
stau lucrurile. Din păcate, afacerea noastră nu s-a terminat prea 
bine. 

Bărbierul a adus hârtiile și el a citit fiecare nume și fiecare 
sumă de bani. Erau cu totul optsprezece persoane cărora le 


671 


vânduse informaţia, iar pe mine a început să mă ia cu ameţeală 
când am auzit despre câţi bani era vorba. Cel mai bine - trei mii 
de ducați de aur - plătise ambasadorul strălucitoarei republici 
Veneţia, iar cel mai prost - doar zece ducați - reprezentantul 
regelui Ungariei. Nunţiul papal îl împrumutase pe vicerege cu 
două sute de ducați, spunându-i amărât că aflase din gura 
împăratului despre trădarea marchizului Pescara, în schimb 
ambasadorii de pace ai Franţei au dat o mie opt sute de ducați, 
înainte de a apuca să-i avertizeze ambasadorul Veneţiei. Cu 
totul, viceregele adunase nouă mii o sută zece ducați și 
recunoștea că lucrurile nu merseseră deloc rău. 

Dar, după ce a terminat de citit, faţa i s-a întristat și a spus: 

— Din păcate, totul a fost zadarnic și mi-am făcut pe degeaba 
atâţia dușmani. În ciuda faptului că le-am spus să păstreze 
secretul, fiecare s-a dus la rândul lui să vândă altuia informaţia 
ca să-și recupereze banii, până ce toată povestea a ajuns la 
urechile împăratului. Așa se face că împăratul m-a chemat la el 
și m-a întrebat scurt câţi bani am strâns. N-am putut să-l mint, 
iar el mi-a poruncit să-i împrumut opt mii de ducați, pe care i-a 
trimis imediat la Milano, pentru a fi plătiţi mercenarii care nu 
mai văzuseră nu se știe de când solda. Și a mai spus că 
Dumnezeu a făcut dreptate dacă au ajuns dușmanii lui să-i 
plătească armata, dându-mi totodată cuvântul lui de împărat că- 
mi va înapoia banii cât mai repede cu putinţă. Se înțelege că 
atunci vă voi da partea voastră, adică patru mii cinci sute 
cincizeci și cinci de ducați, din care va trebui să-i plătiţi 
bărbierului meu nouă sute unsprezece ducați. 

Am simţit cum mi se ridică sângele la cap de nerecunoștinţă 
și nedreptate. Și am cerut să ne dea cel puţin partea noastră din 
cei o mie o sută zece ducați care i-au rămas. Seniorul de Lannoy 
a oftat din greu și a spus: 

— Am fost tare întristat de lăcomia împăratului, încât aproape 
mi s-a tulburat mintea. De aceea, am vrut să-mi repar nenorocul 
și am jucat zaruri cu niște nobili. A mers destul de bine la 
început, dar până la urmă am pierdut o mie de ducați. Mi-au 
rămas totuși o sută zece ducați și sunt gata să-i împart, după 
învoiala făcută. Eu v-am povestit cinstit totul, de aceea n-aș 
vrea să mă vorbiţi și voi de rău, fiindcă, slavă Domnului, îmi 
ajunge câţi dușmani mi-am făcut în ultima vreme. 


672 


l-am reproșat amărât că n-avea dreptul să joace zaruri pe 
banii noștri, dar el s-a apărat spunând că n-ar trebui să-l 
învinuim pe el. Vina o are doar ghinionul pe care l-a avut, fiindcă 
n-a jucat zaruri doar pentru binele lui, ci și pentru al nostru. Nu 
s-ar fi reparat nimic dacă m-aș fi certat cu el, așa că am 
acceptat împărţeala. Viceregele și-a oprit cincizeci și cinci de 
ducați, bărbierul a primit unsprezece ducați, iar eu și Antti, 
fiecare câte douăzeci și doi de ducați. Antti s-a consolat repede, 
spunând că nouă ar fi putut să ne meargă și mai rău, dar mie nu 
mi s-a risipit supărarea multe zile după aceea și am calculat de 
multe ori acea sumă de o mie opt sute douăzeci și doi de ducați, 
care m-ar fi făcut un om bogat. 

Cum altceva mai bun nu aveam de făcut, am rămas la Toledo 
să așteptăm un semn din partea împăratului și în tot acel timp 
am înțeles ce trebuie să fi simţit marchizul de Pescara după 
bătălia de la Pavia, când, uitat de toți în Italia, aștepta cel puţin 
să-i fie plătiți soldaţii, în timp ce ducele de Bourbon și seniorul 
de Lannoy se bucurau de respectul cuvenit învingătorilor. Dar 
noi n-am așteptat decât două luni până ce, într-o zi, împăratul 
și-a amintit de noi. 

N-are rost să povestesc tot ce s-a întâmplat în cele două luni 
cât am zăbovit la Toledo, fiindcă toată lumea știe că în acea 
perioadă regele Francisc, încă ostatic în fortăreața Alcazar, 
suferea cumplit de melancolie, cea mai grea boală a sufletului, 
de pe urma căreia era cât pe ce să moară tot așteptând ca 
împăratul să se hotărască asupra tratatului de pace. Toată 
lumea își amintește desigur că sora învățată a regelui, ducesa 
Margareta, care urma să ajungă mai târziu regina de Navarra, 
sosise să-l consoleze pe fratele ei bolnav, însoţită de cele mai 
frumoase domnișoare de la curtea Franţei, care să-i redea 
curajul și să-l sustragă din adânca-i melancolie. Increzătoare în 
perspicacitatea ei politică, s-a dus chiar și la împărat însoţită de 
cei doi ambasadori ai Franţei, dar nici erudiţia, nici frumusețea, 
nici faptul că era văduvă de curând nu i-au fost de folos și n-au 
înmuiat încăpăţânarea împăratului. Doamna de companie a 
ducesei, a cărei reputaţie și decentă nu pot fi puse la îndoială, a 
povestit deschis că din spatele ușii de după care asculta 
cuviincios desfășurarea întrevederii, a auzit doar plâns întristat, 
nicidecum suspine de iubire. 


673 


Din cauza aceasta, melancolia regelui Franţei s-a agravat și 
toată creștinătatea a fost înspăimântată, așa că împăratul l-a 
trimis la Alcazar pe medicul lui personal, care a constatat că 
regele este pe moarte. În faţa acestei situaţii, bănuiesc că 
împăratul avea la ce gândi, de aceea m-am înarmat cu răbdare, 
fiindcă era clar că nu avea cum să-și aducă aminte de mine. Așa 
că mi-am petrecut timpul învățând astrologie și medicină cu un 
maur erudit și am cunoscut prin intermediul lui mulţi medici 
renumiţi din Toledo. Așa mi-a fost dat să aud din gura unui 
clarvăzător profeția că regele urma să se însănătoșească subit 
din maladia lui mortală, și dacă povestesc despre acest lucru 
este pentru că știința prezicerii este foarte controversată și 
mulţi oameni neștiutori o confundă cu minunile lui Dumnezeu. 

Când ducesa Margareta a înţeles că fratele ei, regele Franţei, 
mai are puţine clipe de trăit, a ridicat un altar în camera din 
turnul Alcazarului unde era închis regele și a adus preoţi care 
să-l împărtășească pentru ultimul drum. Preotul l-a miruit cu 
untdelemn sfințit și i-a pus în gură ostia de cuminecătură. Dar 
regele a înghiţit strâmb, după care a icnit și a dat afară pe gură 
și pe nas toate putreziciunile din el, apoi s-a sculat sănătos de 
pe patul de moarte. 

De teamă să nu se îmbolnăvească încă o dată de melancolie, 
împăratul le-a îngăduit domnișoarelor de la curtea Franţei să 
rămână cu regele și să-l încurajeze cum. Vor ști mai bine. Au 
fost multe nobile doamne din Spania care s-ar fi sacrificat 
pentru cel mai galant cavaler al creștinătății, dar împăratul nici 
n-a vrut să audă, fiindu-i teamă să nu se umple Spania de 
bastarzi ai regelui Franţei. 

La începutul lui noiembrie, regele s-a pus cum trebuie pe 
picioare, așa că sora lui a plecat din Spania, iar după aceea 
regele a ameninţat că va abdica în favoarea fiului său minor. 
Auzind-o și pe asta, am cumpărat din ultimii ducați un dar 
pentru seniorul de Lannoy, pentru a interveni în favoarea mea la 
rege, fiindcă, dacă ar fi început războiul, nici vorbă n-ar mai fi 
fost să mă aleg cu răsplata promisă. 

Împăratul și-a ţinut cuvântul, iar într-o seară i-a trimis veste 
seniorului de Lannoy să vină împreună cu mine la palatul său. 
M-a primit în cabinetul de lucru și mi-a cerut să spun numele 
meu și al lui Antti, pentru a-l înscrie secretarul lui pe 


674 


documentul întocmit în favoarea noastră și întărit cu pecetea 
imperială. 

— Mi-am adus aminte de promisiunea pe care ţi-am făcut-o și 
am meditat îndelung în ce fel să te răsplătesc. Cu toate că am 
ezitat mai întâi, am hotărât să te răsplătesc mai princiar decât 
îți poţi tu imagina, fiindcă un împărat nu trebuie să-i rămână 
dator unui bărbat care prin jaf și omor și-a murdărit mâinile cu 
sânge nevinovat ca să-l slujească. Mi s-a spus că un oarecare 
Pizzaro, până nu demult păzitor de porci în Spania, pregătește o 
expediţie spre Panama, în Lumea Nouă. El crede că a descoperit 
drumul care duce la un regat numit £/ Dorado, acolo unde toate 
drumurile sunt acoperite cu praf de aur. Acele ţinuturi sunt 
cunoscute sub numele de Biro sau Peru. Eu nu-mi pot permite 
să-i dau soldaţii, corăbiile, caii și multe alte lucruri pe care le-a 
cerut el de la mine, fiindcă sunt sătul de risipit bani pe expediţii 
periculoase care nu-mi folosesc la nimic. Mai folositoare este o 
corabie încărcată cu mirodenii care ajunge fără stricăciuni în 
port decât zece corăbii încărcate cu aur și pietre preţioase care 
sunt atacate de pirați, naufragiază nu se știe în ce colţ de lume 
sau se scufundă. Cum nu-l pot ajuta cu altceva pe Pizzaro, vă 
trimit pe voi doi la el, iar în acest document este înscrisă, printre 
alte avantaje, o călătorie gratuită până-n Panama pentru 
primăvara următoare. Proviziile și tot ceea ce aveţi nevoie 
pentru drum trebuie să le plătiţi singuri, iar eu vă sfătuiesc să 
nu uitaţi să luați cu voi și cai, fiindcă aceste animale blânde 
impun respect indienilor sălbatici, care au o frică 
nemaipomenită când le văd. 

M-a privit și, citindu-mi pe faţă dezamăgirea, m-a consolat cu 
următoarele vorbe: 

— Mai. Înainte de a-ţi manifesta nemulţumirea, citește cu 
atenţie tot ce-i scris în acest document. E mai preţios decât 
aurul, fiindcă în afară de călătoria care nu te costă nimic, te vei 
bucura de drepturi mai mari decât are un grande de Spania. Ca 
și Pizzaro, vei fi guvernatorul unei provincii, unde îi vei creștina 
pe păgâni, îi vei învăţa să cultive mirodeniile și să extragă aurul 
și argintul din munţi, dar numărul sclavilor tăi va trebui să nu fie 
mai mare de patru mii. În sfârșit, când te vei întoarce în Spania 
ca să-mi dai raportul asupra câștigurilor obţinute din 


675 


exploatarea bogățiilor acestei țări, vom stabili care sunt dările 
pe care să le plătești, cât și zeciuiala pentru biserică. 

A continuat să vorbească despre dări, taxe și arende, despre 
învestirea mea și a urmașilor mei cu titluri de nobleţe, după ce 
vor fi trecut zece ani, dar eu nu am mai avut putere să-l ascult. 
Când, într-un sfârșit, secretarul mi-a înmânat documentul, a 
trebuit să mă așez în genunchi și să-i mulțumesc împăratului, 
deși acelei hârtii nu i-am acordat dintru început nicio valoare. 
Am fost indignat și am plâns de supărare până la cârciumă, 
unde Antti și bărbierul seniorului de Lannoy mă așteptau ca să 
le dau partea lor. 

să mă ierte Dumnezeu, dar mi-am cheltuit ultimii bani ca să- 
mi înec tristeţea în vin și să uit de ingratitudinea împăratului. 

Dar n-am făcut-o singur. Au fost mulți bărbaţi împrejuru-mi, 
care mi-au dat dreptate și au spus că mai degrabă reușești să 
obţii sânge dacă storci o piatră decât să scoţi un ban de la 
împărat, oricâte servicii i-ai fi făcut. Și în timp ce eu înjuram, 
blestemam și loveam cu pumnul în masă, neţinând seama că 
pătasem cu vin preţiosul document, s-a apropiat de mine un 
spaniol îmbrăcat cu niște veșminte cam folosite, dar care purta 
o sabie dintre cele mai scumpe. A luat documentul meu și l-a 
citit atent de la un capăt la altul. Apoi, privindu-mă cu ochi 
arzători, care păreau să fi contemplat încă din copilărie 
orizonturi depărtate, mi-a spus: 

— Cu cât îmi vinzi hârtia aceasta? 

— Dumnezeule mare! am strigat. Dar m-am rătăcit în ţara 
nebuniei. la-o, dacă-ţi trebuie, dar nu uita că pentru a te 
îmbarca trebuie mai întâi să cumperi doi cai, arme, obiecte de 
fier și merinde pentru drum lung. Nu-ţi cer nimic, te 
binecuvântez și te voi pomeni în rugăciunile mele, pentru că mă 
scapi de ea și de obligaţia de a pleca într-o ţară îndepărtată și 
păgână. 

— Numele meu este Simon Aguilar, a spus el. Ti l-am spus ca 
să știi pentru cine să te rogi. Dar nu vreau să profit de supărarea 
ta de acum și îţi spun doar că hârtia e într-adevăr prețioasă. 
Putere și bogăţie, asta-i virtutea ei ascunsă și nu mă îndoiesc că 
aș putea să le am. Cât despre cai, harnașamente și alte alea, 
cred că rudele mele se vor înghesui să mi le dea, numai să mă 
vadă odată plecat de pe capul lor. L-aș lua și pe fratele meu cu 


676 


mine, dacă voi reuși să-l scot din temniţă. Însă am înţeles că un 
act semnat de împărat îi poate graţia pe cei care doresc să 
plece în Lumea Nouă. Altfel, lui i se vor tăia nasul și urechile, 
lucru nespus de neplăcut pentru onorabila mea familie. Așa că, 
te mai întreb o dată dacă ești într-adevăr dispus să-mi dai mie 
această hârtie. 

— la-o, pentru numele lui Dumnezeu! i-am spus eu. Dar nu 
uita că trebuie să găsești imediat un notar public care să 
autentifice cu semnătura și cu sigiliul transferul dreptului meu și 
al prietenului meu Antti pentru tine și pentru fratele tău. 

El avea câţiva prieteni în cârciumă care au pus mână de la 
mână și i-au împrumutat cu șase bănuţi de argint, după care a 
plecat și s-a întors repede cu un notar, care a încheiat 
certificatul de transfer, pe care mi-am pus semnătura, iar Antti 
și-a scris numele tremurat și cu litere mari. Foarte repede am 
reușit să scăpăm de hârtia împărătească și să nu plecăm într-o 
tară păgână atât de depărtată, unde, de-am fi murit, nu s-ar fi 
găsit niciun creștin să ne plângă la mormânt. Simon Aguilar ne-a 
îmbrățișat fericit și a promis că își va aminti toată viaţa de noi, 
chiar și după ce va fi înnobilat. lar dacă a mai spus-o și pe asta, 
am înțeles că era nebun. Ne-am întors la palatul seniorului de 
Lannoy, eu și Antti, ca doi proști care, după ce au vândut o 
putină de unt în târg, se întorc cu mâna goală, fiindcă li s-au 
furat banii. 


7 


În ciuda presupusei prudente, vorbele schimbate în cârciumă 
și furia noastră nu trecuseră neobservate. Abia apucasem să ne 
vârâm capul sub jetul de apă al unei fântâni pentru a ne limpezi 
gândurile, că un căpitan italian cu pene de egretă la pălărie a 
apărut nu se știe de unde și ne-a întrebat dacă nu suntem 
dispuși să mergem cu el la o cârciumă, fiindcă are lucruri 
importante să ne spună. Antti tocmai își pusese în gând să nu 
mai pună în gură strop de vin cât timp vom mai rămâne în 
Spania, dar a amânat hotărârea pentru altă zi, fiindcă nu se 
cădea să-l refuzăm pe căpitan care, firește, ne voia doar binele. 


677 


Căpitanul nu ne-a dus la cârciumă, ci la o casă fără ferestre 
din apropierea zidului orașului, care era de fapt locuinţa lui. El 
ne-a cerut iertare că ne invită într-un loc atât de îndoielnic, 
explicându-ne că pentru a nu atrage atenţia oamenilor este 
preferabil să aibă o casă modestă. Ne-a spus că este Emilio 
Cavriano, originar din Mantova și în slujba regelui Franţei. Sosise 
în Spania cu scrisori de încurajare și daruri pentru rege. În timp 
ce ne umplea cupele cu vin, ne-a întrebat dacă, într-adevăr, 
eram nemulțumiți din cauza nerecunoștinței împăratului și dacă 
n-am fi interesaţi să intrăm în slujba unui suveran mai generos. 

l-am răspuns că regret din toată inima blestemele rostite la 
mânie, iar Antti a spus că nu-l trage inima să plece peste mări și 
țări ca să lupte cu păgânii, dacă despre asta este vorba, dar că 
pentru un război cinstit între creștini și-ar vinde spada și 
măiestria de luptător celui care-l plătește mai bine. Căpitanul 
Cavriano a spus că propunerea lui nu are nicio legătură cu 
razboiul. Avea nevoie de oameni credincioși, supuși și buni 
călăreți, a precizat el, și, chiar dacă este un om sărac, ne-a 
asigurat că răsplata ce urmează să o primim după ce ne vom fi 
împlinit misiunea va fi princiară și neașteptat de mare. 

Spusele lui m-au pus pe gânduri, fiindcă după aventura 
noastră din Brescia, care nu aș mai fi vrut să se repete, 
devenisem destul de bănuitor. l-am spus că dacă-i vorba despre 
jefuirea casei vreunui evreu bogat sau a vreunei factorii, nu și-a 
găsit tocmai oamenii potriviţi. Dar el ne-a aruncat un zâmbet 
viclean și ne-a asigurat că este vorba de o faptă nemaipomenit 
de bună, pentru care toată creștinătatea ne va fi 
recunoscătoare. lar pentru a nu pune la îndoială seriozitatea 
vorbelor sale a scos degrabă punga și ne-a dat câte trei ducați 
de aur, care, a spus el, sunt doar un mic avans din răsplata pe 
care o vom primi de la însuși regele Franţei după ce ne vom 
împlini misiunea. 

— Nu-i vorba de o misiune sângeroasă, a spus el în 
continuare, dar vă asigur că, de mă veţi trăda, oamenii mei vă 
vor găsi oriunde v-aţi ascunde și vă vor omori. După câte am 
înțeles, ați încercat pe pielea voastră cât de ingrat poate fi 
împăratul față de oamenii care-l slujesc cu credinţă. De aceea 
vă vorbesc deschis, fiindcă începând din acest moment vom fi 


678 


toți trei doar niște soldaţi credincioși al celui mai creștin dintre 
creștini, regele Francisc. 

Și el a spus că misiunea noastră e doar să-l ajutăm pe regele 
Franţei să fugă din castelul Alcazar și să-l însoţim până în 
Franța. Doar gândul că m-aș putea vâri într-o asemenea afacere 
riscantă mi-a dat fiori, și, după ce mi-am făcut cruce, i-am spus: 

— Un astfel de plan e un plan sinucigaș, fiindcă regele-i foarte 
bine păzit și, chiar dacă, prin absurd, ar reuși să evadeze din 
turnul castelului, de-acolo până la hotarele cu Franţa mai este 
cale lungă. 

Încleștându-și pumnul pe mânerul spadei, căpitanul Cavriano 
a spus: 

— Pentru niște bărbaţi adevăraţi, nimic nu este imposibil, iar 
voi ar trebui să vă amintiţi că regina mamă i-a propus 
împăratului trei milioane de ducați în schimbul eliberării regelui. 
Salvându-l pe rege din Alcazar fără nicio răscumpărare, 
trezoreria coroanei nu va mai risipi niciun ban în vânt. E de 
înţeles că cei care îl vor ajuta pe rege vor fi niște oameni bogaţi 
în adevăratul sens al cuvântului, ba chiar vor obţine și poziţii 
onorabile la curtea regelui Franţei. 

Eu am clătinat neîncrezător din cap, iar Antti a spus că pentru 
cucerirea fortăreței Alcazar e nevoie de o adevărată armată, de 
tunuri puternice și de multe săptămâni de asediu. 

Căpitanul Cavriano a izbucnit în râs și a spus: 

— Dar vă înșelaţi, dragii mei prieteni, fiindcă toată treaba asta 
este simplă ca oul lui Columb, poate chiar mai simplă. După 
cum mi-au povestit niște oameni de încredere, Cristofor Columb 
ar fi crăpat un ou ca să arate că pământul e rotund. Regele este 
foarte bine pazit și din castelul Alcazar n-ar ieși nici măcar un 
șoarece, e adevărat, numai că, de când a început toamna, în 
fiecare seară, un sclav negru aprinde focul în căminul din 
încăperea regelui. Nimeni nu se uită la el, nici când intră în 
castel, nici când iese, fiindcă-i doar un negru. Regele ar putea 
prea bine să-și înnegrească fața, să se îmbrace cu straiele 
negrului și să iasă liniștit din fortăreață după ce s-a lăsat 
întunericul. Negrul a fost deja cumpărat, nu rămâne decât 
goana pe care regele va trebui să o facă pentru a ajunge în 
Franța. Cei mai buni cai așteaptă în locurile unde regele 
urmează să-i schimbe, iar maiestatea sa e cel mai iscusit 


679 


cavaler al Franţei, așa că nu va putea să-l ajungă din urmă nici 
toată floarea cavaleriei spaniole. 

Planul era într-adevăr simplu, iar dacă prizonierul ar fi fost 
oricine altcineva în afară de rege, nu avea niciun cusur. M-a 
pufnit râsul și i-am spus căpitanului: 

— lubite căpitane Cavriano, planul vostru e absurd, fiindcă 
prea-creștinul rege al Franţei și cavalerul cavalerilor creștinătății 
nu va accepta niciodată să evadeze folosind o identitate demnă 
de dispreț. Cred că mai degrabă preferă să moară decât să se 
umilească vopsindu-și faţa și îmbrăcând veșmintele unui negru. 

Căpitanul Cavriano a fost de acord că am dreptate, precizând 
că tocmai din acest motiv planul a fost amânat până acum. 

— Dar nevoia nu ţine seama de legi, a mai spus el. Cei mai 
credincioși prieteni și slujitori l-au asigurat că, din punctul lor de 
vedere, onoarea lui nu va fi cu nimic știrbită dacă își va vopsi 
fața în negru pentru a scăpa din fortăreață. În multe povestiri 
cavalerești pot fi găsite exemple asemănătoare, iar după ce va 
fi liber, regele îl va provoca la duel pe domnul împărat, pentru a- 
și redobândi onoarea după toate regulile cavaleriei. 

Tocmai când era mai interesant, Antti s-a vârât în discuţie și a 
spus: 

— Dacă totul este gata, domnule căpitan, dacă negrul a fost 
cumpărat de partea regelui și caii sunt pregătiţi, ce nevoie mai 
este de noi și ce rost are să fie risipiţi alţi bani pentru plata 
noastră? 

Căpitanul Cavriano ne-a explicat că se pierduse destulă 
vreme pe de o parte din cauza tergiversărilor pentru încheierea 
păcii, iar pe de alta din cauza codului de onoare al cavalerilor pe 
care regele nu ar fi vrut să-l încalce. În acest timp, aproape 
tuturor conspiratorilor li se întâmplaseră lucruri neașteptate. 
Unul îl provocase la duel pe un spaniol din cauza unei femei și 
fusese omorât, al doilea era la închisoarea datornicilor, al treilea 
fusese azvârlit în stradă dintr-un bordel și-și rupsese un picior. 
Pe al patrulea, ne-a mărturisit enervat căpitanul, a fost nevoit 
să-l omoare chiar el cu mâna lui, fiindcă umbla beat tot timpul și 
nu-și putea ţine gura. Acuma, când totul era gata, avea 
neapărată nevoie de doi bărbaţi curajoși, de aceea ne cerea 
sprijinul. Unul dintre noi trebuia să plece din Toledo și să mai 


680 


verifice o dată dacă toţi caii de schimb sunt la locurile cuvenite, 
iar al doilea să-l însoţească la evadare. 

După ce am auzit asta, i-am spus căpitanului că sunt de acord 
să fac verificarea locurilor de schimb ale cailor și să-l aștept pe 
rege în dreptul orașului Bayonne, pentru a-l trece cu o barcă în 
Franţa. De fapt, ceea ce aveam eu de făcut era cel mai simplu, 
și apoi, odată trecut în Franţa, eram în afara oricărui pericol. 
Antti n-a avut nimic împotrivă și a spus că dacă el este primul 
care-l va întâmpina pe rege, iar eu ultimul, putem fi siguri că 
vom fi răsplătiți cum se cuvine. Pe de altă parte, m-am bucurat 
că nu trebuie să alerg ca nebunul călare, fiindcă Rael, care avea 
lăbuţa rănită, ar fi suferit și mai mult. 

După ce am încheiat învoiala, căpitanul Cavriano mi-a dat o 
hartă pe care erau însemnate locurile de schimb ale cailor, mi-a 
spus parola de identificare a oamenilor de legătură și mi-a 
înmânat douăzeci de ducați pentru cazul în care oamenii lui au 
pierdut caii la zaruri sau i-au pus zălog pentru băutură, dar mi-a 
atras atenţia că va trebui să-i dau socoteală pentru fiecare 
ducat cheltuit. A doua zi am ieșit de sub protecţia seniorului de 
Lannoy, spunându-i că plecăm spre mănăstirea Santa Maria di 
Compostella, iar el ne-a binecuvântat, vizibil mișcat de faptul că 
nu i-am cerut nimic. La despărțire, am încercat să-l conving pe 
bărbierul Jacob să cumpere partea noastră din datoria de opt mii 
de ducați pe care împăratul o avea de plătit seniorului de 
Lannoy, dar el a refuzat categoric, spunând că o astfel de 
afacere este prea nesigură, deși eu și Antti am fi fost dispuși să-i 
vindem creanțele chiar și pe trei ducați. 

Trebuie să mai povestesc despre acel maur învăţat de ale 
cărui favoruri mă bucuram. M-am dus să-mi iau rămas-bun și el 
s-a arătat tare întristat când i-am spus că plec din Spania. Mi-a 
mărturisit că ar fi vrut să mă înveţe cele mai extraordinare 
științe: astrologia, alchimia și medicina. Șezând el în faţa focului 
de cărbuni, cu picioarele încrucișate după obiceiul maurilor, a 
spus: 

— Ochii tăi îmi spun că mai degrabă preferi să te întorci la 
vânătoarea deșertăciunilor decât să culegi de la mine adevărata 
știință. Poate că eu am leacuri să-ţi domolească neliniștea, dar 
numai în inima ta sunt toate darurile și puterile ce așteaptă să 
fie deșteptate. Cele mai mari bogății zac în inima omului. Din 


681 


păcate, cei mai mulţi le descoperă prea târziu, când sângele nu 
le mai este fierbinte și toate darurile pe care le-au avut în inimă 
sunt uscate și li se strecoară printre degete ca firele de nisip. 

El a încercat să mă oprească și mi-a vorbit despre societatea 
secretă a înţelepţilor și erudiţilor alchimiști, ai cărei membri, ce 
pot fi întâlniți în toate ţările creștine și necreștine, îi ajută pe toți 
căutătorii științei adevărate să-și întregească cunoștințele. Mi-a 
spus că această societate de oameni învăţaţi este alcătuită din 
creștini, evrei, mauri și greci, care cred că îl vor găsi pe 
Dumnezeu preparând aur din plumb. Dar nu-i vorba de plumbul 
cel pământean care se extrage din minereu, a spus el, ci de 
plumbul din inima fiecărui om, pe care doar înalta cunoaștere îl 
transformă în aur. 

El a mai spus că membrii societății secrete se recunosc între 
ei după anumite semne și nu are nicio importanţă culoarea pielii 
lor, limba pe care o vorbesc, credinţa pe care o împărtășesc, 
fiindcă toţi se ajută între ei și știu că Dumnezeu este același 
pentru toţi, chiar dacă unii i se închină în sinagogă, iar alţii în 
moschee sau în biserică. Cărţile sfinte: biblia, cabala și coranul 
sunt doar veșminte înșelătoare, incomplete, deformate de 
oameni și interpretate incorect. Dar niciuna dintre ele nu-i 
greșită, fiindcă vin de la Dumnezeu și pot duce la Dumnezeu. El 
mi-a propus să mă învețe medicina și să mă călăuzească pe 
drumul cel bun, ca să am pace în inima mea și să mă apropii de 
Dumnezeu. 

Vorbele lui m-au înspăimântat, fiindcă era neîndoielnic un 
eretic periculos, mai periculos decât crezusem la început. Nici 
nu era de mirare că Sfânta Inchiziţie avea atât de multă treabă 
în Spania. Mai înainte de a-l fi cunoscut pe maur, nici nu mi-aș fi 
imaginat existența unei doctrine atât de eretice. Nu puteam 
admite ideea că sfânta biblie ar putea fi comparată sau 
apreciată la aceeași valoare cu cărțile sacre ale evreilor sau ale 
musulmanilor, după cum nu puteam admite și înțelege falsa 
învăţătură a schismaticilor greci, ai căror preoţi se căsătoreau și 
purtau barbă. 

Dar acel bărbat învăţat a stat cu picioarele încrucișate și m-a 
privit blând cu ochii lui negri, iar fulgerul lui Dumnezeu nici 
vorbă să-l lovească, deși, după toate grozăviile pe care mi le-a 
spus el atunci, ar fi fost de așteptat să-l lovească. 


682 


— Tinereţea și pasiunea năvalnică merg mână în mână, a 
spus el. Poate nu ești destul de copt pentru știința pe care ai 
culege-o de la mine, Mikael, totuși îți voi spune că în lume este 
mai multă vrajbă decât pasiune. Cei care gândesc drept sunt 
hărţuiţi din cauza intoleranţei, urii și persecuției. Primul prag al 
cunoașterii duce la îmblânzirea patimii. După depășirea celui de- 
al doilea prag al cunoașterii, bărbatul înţelept devine tolerant 
față de credința altora. Abia cel de-al treilea prag duce la 
Dumnezeu. 

Vorbele lui puternice și blânde m-au pus pe gânduri, dar i-am 
spus cu aroganță: 

— Dacă am înţeles eu bine, ar trebui ca biserica, moscheea și 
sinagoga să fie construite una lângă alta. lar dacă între credințe 
tot nu există nicio deosebire și fiecare are aceeași valoare, 
oamenii s-ar putea ruga dimineaţa în prima, la prânz în cea de-a 
doua, iar seara în ultima. Nu, o astfel de învăţătură e de 
neînțeles pentru mine. Ea nu poate duce decât la haos, la 
negarea lui Dumnezeu și la călcarea în picioare a sfintelor 
scripturi de către păgâni. 

Nu a mai insistat să-i fiu discipol, m-a binecuvântat doar cu 
vorbe blânde, mi-a dăruit câteva leacuri folositoare și un rulou 
cu fructe tăvălite în miere de albine pentru drum. La despărțire, 
mi-a urat să-mi găsesc fericirea și extazul în propria mea 
credință. Dar, pe când traversam călare Spania cu câinele 
așezat într-un coș în spatele meu pe șa, am avut timp să 
meditez la toate cele ce mi se întâmplaseră la Toledo și am 
înțeles că în lumea asta sălbăticită și ciudată, Spania ascunde 
puteri neștiute. Doar în câteva luni, mi s-au deschis drumuri 
uimitoare, care mi-ar fi schimbat în mod absolut destinul, dacă 
le-aș fi ales. 

Împăratul voise să mă trimită în Lumea Nouă ca să cuceresc 
orașe neștiute sub comanda unui oarecare aventurier Pizzaro, 
pe vremuri păzitor de porci. Un maur erudit dorise să mă înveţe 
științe secrete, care m-ar fi deposedat de credinţă și de partea 
mea din cer. lar acum, poftim, călăresc cu teamă în suflet, ca 
să-l ajut pe maiestatea sa, regele Franţei. Prins între cerul rece 
și pământul sălbatic, m-am îndoit totuși că am ales drumul bun 
și mi-a fost teamă că mă voi rătăci din nou, chiar dacă drumul 
ducea la bogăţie și, cine știe, poate că la iubirea doamnei 


683 


Geneviève, după care inima mea întotdeauna fusese bolnavă. 
M-am mai gândit că poate nu-l voi mai vedea niciodată pe Antti 
și am avut remușcări că l-am lăsat acolo, lângă imensele porți 
ale orașului Toledo... Sărmanul meu prieten, oare cine va avea 
grijă de tine? 

Astfel de gânduri m-au însoţit tot drumul și am umblat călare 
de la un loc de schimb al cailor la altul, tot timpul cu teamă de 
tâlhari, de lupi și de păstori înfuriaţi care ar fi putut să-mi iasă în 
cale. Dar pronia cerească mi-a fost favorabilă și nu am cheltuit 
decât trei ducați. Fără nicio piedică, am ajuns în vecinătatea 
orașului Bayonne, am tras la hanul din apropierea 
debarcaderului, după cum fusese înțelegerea și am închiriat o 
barcă. Pentru a cunoaște bine drumul, am traversat râul cu 
barca până am ajuns în Franța, apoi, la căderea nopţii, m-am 
întors pe malul spaniol și am ascuns barca. Noaptea cu lună 
plină fusese cu două zile mai înainte, dar eu eram atunci încă pe 
drum, fiindcă nu îmi zorisem calul, ca să nu sufere câinele meu. 
După socoteala mea, regele trebuia să apară peste trei-patru 
zile. 

Dar toată țesătura aceea bine urzită a fost să se destrame, 
fiindcă în cea de-a doua zi, când eram pe malul francez, am 
văzut vreo zece călăreţi care galopau spre debarcaderul spaniol 
urlând, blestemând și împingând în fața lor o adevărată 
herghelie de cai. După ce i-au făcut vânt în apă nefericitului 
vameș de la hotare, au poruncit podarului să-i treacă apa cu 
podul umblător. Când podul plutitor a fost aproape de mal, l-am 
recunoscut printre acei bărbaţi și am alergat spre el să-l întreb 
ce s-a întâmplat. Antti mi-a răspuns pe scurt că, după câte știe 
el, regele stă întemnițat în turnul lui din Alcazar, dacă nu cumva 
va fi fost mutat între timp într-o fortăreață și mai bine păzită. 
După ce am dus toți caii într-un grajd ferit din Bayonne, el mi-a 
povestit ce se întâmplase. Căpitanul Cavriano fusese arestat și 
conspirația descoperită din cauza aroganței și susceptibilităţii 
francezilor. Un oarecare nobil din familia de Montmorency, care 
făcea parte din suita prizonierilor regali, îl stâlcise în bătaie pe 
unul dintre servitorii de încredere ai împăratului, a cărui tăcere 
fusese deja cumpărată, din cauză că acesta îl atinsese din 
întâmplare cu cotul. Ținând seama de neînsemnata lui poziţie, 
servitorul nu ar fi putut să-l reclame, dar, în ghearele morții, a 


684 


demascat împăratului întreaga conspirație. Din fericire pentru 
Antti, împăratul nu a vrut să creadă în acest complot care, din 
punctul lui de vedere, nu era demn de un rege, de aceea a dat 
ordin gărzilor să-l aresteze mai întâi pe căpitanul Cavriano în 
vederea unui interogatoriu. Antti însă nu a mai stat să aștepte 
rezultatul interogatoriului, care n-avea cum să se sfârșească cu 
bine, ci a încălecat pe cal și a părăsit în mare grabă orașul 
Toledo. Cum nu știa nici parola de recunoaștere, nici locurile 
unde regele urma să-și schimbe calul, Antti a oprit în fiecare sat 
unde a văzut cavaleri cu o înfățișare mai ciudată, i-a luat cu el și 
a continuat drumul spre Bayonne. În felul acesta a salvat zece 
dintre cei paisprezece oameni de legătură. Și, bineînţeles, 
gândise că-i păcat să lase în mâna împăratului așa o frumuseţe 
de cai. 

Dar după ce ne-am tras sufletul și am mâncat, s-a iscat mare 
vrajbă din pricina cailor, de-a trebuit să mergem în afara 
orașului toţi doisprezece pentru a nu atrage atenţia tuturor 
oamenilor din oraș, iar după o încăierare pe cinste, în care, din 
păcate, Antti i-a omorât pe doi cavaleri și eu l-am rănit pe unul, 
toţi ceilalți au recunoscut că Antti este moștenitorul capitanului 
Cavriano și are dreptul să-și aleagă caii cei mai buni. După 
această răfuială fiecare s-a ales cu câte doi cai, cu excepţia lui 
Antti, care a avut dreptul la patru cai. N-aș spune că de pe urma 
acestei ultime aventuri am ieșit prea rău, fiindcă, pe lângă 
șaptesprezece ducați ce-mi rămăseseră din cei douăzeci pe care 
mi-i dăduse căpitanul Cavriano și cei trei primiţi ca avans, am 
mai câștigat, după ce am vândut unul dintre cai la Bayonne și 
altul la Lyon, patruzeci și nouă de scuzi francezi din aur. 


8 


La Lyon am ajuns pe cel mai scurt drum, tocmai bine să fim 
acolo de sfintele sărbători ale Nașterii Mântuitorului. Regina- 
mamă locuia încă în oraș împreună cu toată curtea ei, de aceea 
hanurile erau sufocate de atâta lume. Vândusem caii la preţ 
bun, cum am mai spus, așa că, după liturghia de la miezul nopţii 
și o masă îmbelșugată, stropită cu vin bun, am început să 
verificăm dacă doamna Geneviève sosise la Lyon însoţită de un 


685 


oarecare Gaspar Rotbart. După ce am pus aceeași întrebare la 
multe hanuri, ne-am dat seama că nu vom isprăvi treaba asta 
niciodată, fiindcă Lyonul era un oraș prea mare. Și probabil că 
nu am fi regăsit-o pe doamna Geneviève, dacă, după două zile 
de căutare, lui Antti nu i-ar fi trecut prin minte ideea salvatoare. 
El a spus că cel mai sigur ar fi dacă am vizita noi toate casele de 
desfrâu și am întreba acolo de cele mai faimoase târfe și 
curtezane din Lyon. 

Eu am fost tare supărat de propunerea lui Antti, care mi s-a 
părut o insultă nedreaptă la adresa doamnei Genevieve și o 
vădită nepotrivire în raport cu poziţia ei socială. Numai că, de la 
primul bordel la ușa căruia am bătut, ni s-a spus că toate 
curvele cinstite au auzit de această femeie obraznică și lacomă 
sosită nu de mult de la Veneţia, care are nerușinarea să 
rivalizeze cu cele mai vechi și mai respectabile case de 
prostituție din Lyon. Venise împreună cu fete din Orient, de 
culori diferite, și închiriase o casă din apropierea zidului orașului. 
Toate plângerile făcute împotriva ei, ne-a spus enervată 
respectabila ocrotitoare a bordelului, nu duseseră la niciun 
rezultat, fiindcă se bucura de protecţia unor foarte înalți nobili 
de la curtea reginei și dăruise bisericii podoabe de mare preț, și 
ne-a sfătuit să nu frecventăm casa femeii din Veneţia unde, pe 
lângă că prețurile sunt foarte mari, am putea căpăta obișnuința 
viciilor venite din Orient, periculoase pentru un creștin ce vrea 
să-și ferească sufletul de infern, alegându-ne totodată cu boli 
rușinoase, pe lângă care boala spaniolă este o nimica toată. 

Am găsit fără prea mare greutate casa misterioasă de lângă 
ziduri. După ce am bătut la poartă, a apărut un negru îmbrăcat 
în livrea colorată în roșu și negru. După ce ne-a cântărit din ochi 
veșmintele, a dat să ne închidă poarta în nas, dar Antti care era 
totuși mai puternic decât acea brută pe care nu merita să dai 
doi bani, i-a tras un pumn, apoi am intrat liniștiți în casă. 
Doamna Geneviève, speriată de zgomot, ne-a ieșit în 
întâmpinare și mi s-a părut că era mai frumoasă ca oricând. Dar 
n-a fost prea bucuroasă când ne-a văzut, și ne-a reproșat că i- 
am întrerupt siesta și i-am bătut negrul. Totuși, ne-a invitat într- 
o încăpere cu covoare moi și cu multe oglinzi venețiene și ne-a 
oferit vin și fructe. 


686 


— N-aș fi crezut niciodată, a început ea să se plângă, că aţi fi 
în stare să mă părăsiţi. M-aţi lăsat totuși în ghearele brutei de 
berar. Zadarnic am așteptat zi și noapte să mă salvaţi și numai 
eu știu cât am plâns când am primit scrisoarea lui Mikael, și am 
jurat atunci că în viaţa mea nu voi mai avea încredere în 
bărbaţi. 

După ce și-a vopsit părul de pe cap și barba la cel mai 
renumit bărbier din Veneţia, meșterul Eimer și-a schimbat 
numele și a închiriat o casă în care ne-am mutat. Dar, de la o zi 
la alta, berarul a început să-și bată din ce în ce mai mult joc de 
mine și să mă umilească, propunându-mi printre altele să plec 
cu el în Ungaria, unde urma să-și deschidă berărie. Ce să spun, 
nu m-am ales cu mare brânză din drumul acela cu berarul, doar 
cu câteva bijuterii și cu niște veșminte, pentru care nu merita 
să-mi dau atâta osteneală și să-mi risipesc talentul. De aceea 
mi-am spus că în viaţa mea nu mă voi mai umili să mă însoțesc 
cu negustori și cu berari, dar mai cu seamă cu germani, care-s 
cei mai grosolani dintre toţi bărbații. Mai bine-mi văd de treabă 
și-i slujesc cu pricepere pe nobilii Franței, care măcar sunt 
galanţi chiar și atunci când nu au bani și știu să preţuiască 
iubirea unei femei. N-aș spune că n-am fost mișcată de 
frumuseţea Veneţiei, după care cred că toate femeile din lume 
tânjesc, dar bucuria de a fi în Veneţia mi-a fost otrăvită de 
berarul acela gelos, care m-a păzit și m-a hărțuit tot timpul. 
Trebuia să mă gândesc la viitorul meu și al copiilor mei, și, chiar 
dacă locuiam într-o casă nespus de frumoasă, gândul că nu mai 
sunt tânără și că trebuie să-mi folosesc iscusinţa și talentul cu 
care m-a înzestrat Dumnezeu, cât mai este vreme, nu mi-a dat 
niciodată pace. 

După ce a oftat adânc, gândindu-se la suferinţele prin care 
trecuse în Veneţia, doamna Geneviève a continuat: 

— De atâtea gânduri și griji începusem să slăbesc și să mă 
urâţesc, fiindcă acest berar grosolan m-a persecutat cu 
încetineala de care a dat dovadă, tot amânând de la o zi la alta 
să-și schimbe creanțele în bani. Din fericire, le-a schimbat 
înainte de ziua hotărâtă pentru plecarea în Ungaria. Dar 
încăpăţânarea lui m-a îndărjit, fiindcă eu nu sunt o femeie care 
să trăiască într-o ţară atacată de două ori pe zi de turci. Așa că 
mi-am găsit repede un ofițer chipeș de la arsenal, care urma să 


687 


plece cu o corabie la un drum foarte lung. Era tare abătut 
ofițerul din cauza călătoriei lungi pe care urma s-o facă, așa că i- 
am propus să se distreze cu mine toată noaptea ca să-și uite 
tristețea. l-am povestit că berarul care locuiește în casa mea e 
un escroc fugit din Germania după ce a jefuit mulţi oameni de 
treabă și că nu pot scăpa de el, iar chipeșul ofițer mi-a promis 
că mă va ajuta. Așa că, după ce a băut strașnic împreună cu el 
și i-a turnat în băutură licoare din seminţe de mac, ofițerul a 
chemat doi marinari cărora le-a poruncit să-l care pe meșterul 
berar pe galeră și să-l lege cu lanţuri de banca vâslașilor. M-am 
distrat de minune în noaptea aceea și am râs cu poftă 
imaginându-mi mutra pe care o va face a doua zi dimineața 
meșterul berar când se va vedea în largul mării, deșteptat cu 
lovituri de bici care-l vor îndemna la muncă. 

— lubită doamnă Geneviève, am spus eu, nu râdeţi de trista 
soartă a meșterului Eimer, mai bine rugaţi-vă pentru sufletul 
sărmanului om, fiindcă sclavii de pe galere au cea mai 
îngrozitoare viață. E drept că de multe ori, fiind gelos pe el din 
cauza voastră, poate că i-am dorit și eu răul, dar o soartă atât 
de cumplită parcă nu merita bietul om. 

— Nu-ţi permit să-mi mai vorbeşti despre meșterul Eimer, a 
spus doamna Geneviève cu răutate. Dacă ai fi ţinut la mine, i-ai 
fi tăiat gâtul, nu m-ai fi lăsat să mă perpelesc așteptând să vină 
clipa când se va hotărî el să-și schimbe banii. În orice caz, bine 
că l-am moștenit și mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să 
scap de el, fără să dau nimănui de bănuit. Oricum, toate 
cunoștințele lui știau că a doua zi va pleca în Ungaria, iar pentru 
camerele închiriate într-o casă din apropierea catedralei San 
Marco, unde locuisem, își plătise toate datoriile. După ce m-am 
descotorosit de el, am cumpărat trei fete tinere de la un 
negustor de sclavi din Turcia, câteva mobile elegante, covoare 
și oglinzi venețiene, pe care le-am trimis cu o corabie de 
transport la Marsilia. Apoi am împodobit casa asta, le-am pus pe 
fete la treabă și nu primesc în casa mea onorabilă decât domni 
distinși care plătesc pentru o noapte cel puţin zece scuzi de aur. 

Apoi a bătut ușor din palme și imediat s-au ivit în faţa noastră 
trei fete cu chipurile acoperite de voaluri. În rest, erau destul de 
dezgolite, pentru că purtau doar niște șalvari transparenţi de 
mătase după moda orientală. Erau de o frumuseţe deosebită, iar 


688 


una dintre ele avea pielea neagră, a doua brună, iar a treia, de 
fapt cea mai frumoasă, avea pielea albă, un alb translucid prin 
care se vedeau venele subțiri, albăstrii. Toate trei și-au atins 
fruntea și pieptul cu vârful degetelor și s-au înclinat adânc, 
lăsând de înţeles că sunt gata să ne servească. 

— Ele nu trebuie să-și acopere fața cu voaluri, ne-a lămurit 
doamna Geneviève, fiindcă toate trei au fost creștinate, iar eu 
le-am învățat cum să se roage. Sper că Dumnezeu va ţine 
seama de această faptă bună la Judecata de Apoi. Dar sunt 
foarte sfioase porumbiţele mele, de aceea preferă să-și acopere 
mai degrabă fața decât trupul, iar acest lucru se pare că-i ațâtță 
și mai mult pe clienţi, care dau un scud de aur doar să le vadă 
puţin chipul. Nebunia bărbaţilor e mare, a spus sentenţios 
doamna Geneviève. Cu cât ceva este mai ascuns sau mai 
interzis, cu atât sunt mai pofticioși bărbaţii și-și pierd mai 
repede capul. Cred că am ajuns să-i înțeleg pe bărbaţi și mai 
ales să le știu slăbiciunile. Nu vreau să mă laud, dar cred că de- 
acum îi pot mulțumi chiar și pe episcopi și pe cardinali, ale căror 
exigente, toată lumea știe, doar cele mai pricepute curtezane 
din Roma reușesc să le împlinească. 

— Doamnă Geneviève, alungaţi-le pe fetele astea ușoare de 
aici, că a început să clocotească sângele-n mine, și spuneţi-mi 
cinstit, pentru numele tuturor sfinţilor, oare chiar aveţi de gând 
să continuaţi această îndeletnicire spurcată, sfidând poruncile 
Domnului, și să câștigați bani profitând de slăbiciunile bieţilor 
bărbaţi? 

Dar doamna Geneviève, uimită de-a binelea, m-a privit cu 
milă și înţelegere, zicându-și, probabil, că sunt tare prost, și mi-a 
spus: 

— Dar casa mea are o bună reputaţie, iar această meserie e 
foarte bună, preţuită de toţi cunoscătorii și liberă. Plătesc la 
timp chiria casei, impozitul la primăria orașului și zeciuiala la 
biserică, așa că nimeni n-are de ce să se plângă. Fetele sunt 
proprietatea mea, iar actul de proprietate este certificat de 
notar și parafat cu sigiliul republicii Veneţia. Oare n-am dreptul 
să-mi folosesc bunurile după cum vreau? Pentru că eu trebuie să 
mă îngrijesc de-acum în mod serios de viitorul meu și al copiilor 
mei. 


689 


A vorbit cu atâta firesc și însufleţire despre rușinoasa ei 
meserie, încât n-am mai avut ce replică să-i dau. Dar tot privind- 
o atât, mi-am spus: Doamne, cât de frumoasă este, și m-a 
încercat din nou nebunia din tinereţe când aș fi vrut să o am cu 
orice preț, așa că i-am spus lui Antti să iasă puţin afară, pentru a 
schimba câteva vorbe doar între patru ochi cu doamna 
Geneviève. Când am rămas singuri, i-am amintit de promisiunile 
pe care mi le făcuse la Nurnberg, dar ea mi-a spus: 

— Te-am iubit sincer, Mikael, dar toată dragostea s-a 
destrămat când m-ai părăsit și doar tu ești vinovat dacă acum 
nu te mai iubesc. Nu mă atinge, fiindcă nu mai sunt femeia 
ușoară de altădată și nu mă mai gândesc doar la bucuria 
trupului meu, ci și la prosperitatea copiilor, pe care o voi asigura 
atrăgându-i pe cei mai bogaţi nobili în această casă. 

Abia atunci am înţeles eu vorbele ei de iubire din Nurnberg. 
Le spusese pentru a-mi trezi gelozia, în speranţa că-l voi omori 
pe meșterul Eimer, bine că nu am ajuns până acolo. 

— Dar n-am vrut să te jignesc, dragul meu Mikael, a spus ea, 
când a văzut chipul meu abătut. Tu vei rămâne întotdeauna 
prietenul meu cel mai bun și am de gând să te plătesc regește 
dacă, folosindu-ţi măiestria de bun cunoscător al atâtor limbi, îi 
vei chema pe străini în casa mea să se bucure de destoinicia 
acestor fete din Orient. Și te asigur că ei nu vor avea nimic de 
pierdut și se vor întoarce din nou aici, fiindcă porumbiţele mele 
cunosc niște șiretlicuri pe care nici cei mai desfrânaţi bărbaţi nu 
le-au încercat. Cât despre Andre, îi voi cumpăra o livrea cu 
fireturi și un coif cu pene și-l voi pune străjer, fiindcă nu ţin să- 
mi vină aici toţi sărăntocii și beţivii, care ar putea să strice 
reputația cinstitei mele case. Vezi bine că nu te-am uitat, dragul 
meu Mikael, și nici pe tatăl băiatului meu nu l-am uitat, fiindcă 
vreau ca și voi să vă bucuraţi de-acum încolo de bunăstare și de 
viaţă liniștită. 

Am fost indignat de sfruntata obrăznicie a acestei femei, am 
blestemat-o să ajungă în infern, i-am tras un picior negrului și 
am plecat din casa ei. M-am închis în camera de la han și am 
plâns pentru toate iluziile pierdute și mi-am jurat să nu mă mai 
încred niciodată în femei. Toate aceste lucruri i le-am spus și lui 
Rael, care mi-a lins mâinile și m-a înţeles. 


690 


La căderea serii, când s-a întors Antti, mi-a trecut supărarea, 
așa că în duminica următoare am plecat împreună cu doamna 
Geneviève să-l vedem în sfârșit pe băiatul nostru. Trebuie să 
recunosc că această femeie înșelătoare nu a minţit câtuși de 
puţin în privinţa paternităţii prietenului meu, fiindcă băieţelul, 
care era tare frumos, avea aceeași privire adormită ca și Antti și 
o căpiță de păr blond într-o dezordine desăvârșită. Și fetița era 
foarte frumoasă, cu obrăjori rumeni, ochi căprui și păr creț de 
culoarea aurului. l-am dăruit un scud de aur, ca să nu fie 
invidioasă pe fratele ei, care primise de la Antti măgărușul de 
lemn cumpărat din Nurnberg și purtat prin toată Spania. 
Doamna Geneviève a fost mișcată de darul meu, m-a sărutat și 
m-a strâns la piept, ba mi-a mai mângâiat și câinele, așa că m- 
am pierdut din nou după ea și mi-am uitat toate jurămintele. 

Astfel doamna Geneviève m-a mai legat o dată de ea, de data 
asta din cauza drăgălașilor ei copii, și nu am mai învinuit-o 
pentru meseria pe care o practica, fiindcă avea într-adevăr 
chemare pentru asta. lar Andre Florian era un copil tare frumos, 
sau poate așa l-am văzut eu, deoarece băiatul lui Antti era 
deopotrivă și al meu. 


9 


Lyonul era un oraș bogat unde găseai mâncăruri delicioase și 
vin foarte bun. Timpul trecea repede, chiar dacă eu și Antti nu 
aveam nimic de făcut. Probabil că tot atât de bine am fi putut 
locui și în alt oraș, fiindcă nu aveam niciun scop și nici nu ne 
trăgea inima la nimic. La doamna Geneviève ne simţeam ca la 
noi acasă și ea n-o mai făcea pe ipocrita când ne expedia din 
cauza vreunei vizite neașteptate. Era liniște în casa ei 
frecventată de nobili cavaleri, de înalți prelați ai bisericii și de 
burghezii mai înstăriți din Lyon, care plăteau scump doar pentru 
a încerca și ei plăcerile cu care se amăgeau nobilii. 

Uite așa au trecut săptămânile una după alta și Antti mai 
păzea din când în când mărfurile negustorilor din port pentru 
câteva monede de argint pe care le bea seara la cârciumă, apoi 
înjura enervat de monotonia acestei vieţi. Când a venit 


691 


primăvara, am început să simt greu golul din mine și lipsa de 
ideal. 

Intr-o bună zi, cu cel mai nevinovat aer din lume, doamna 
Geneviève mi-a povestit că-și petrecuse toată noaptea în 
compania unui senior de la curtea reginei, un bărbat foarte trist 
și nefericit, care urma să plece într-o misiune secretă la 
Constantinopol, oraș pe care turcii îl numeau, de la o vreme, cu 
nume păgân: Stambul. Acolo urma să-l întâlnească pe vizirul 
Ibrahim și, cine știe, poate chiar și pe sultanul sultanilor și mare 
han, Soliman, cuceritorul Belgradului și Rhodosului. În vederea 
acestei călătorii, el obținuse o scrisoare secretă de protecţie din 
partea sultanului. Nici scrisoarea, nici înalta artă a doamnei 
Geneviève nu reușiseră să-l smulgă pe acel domn din tristețe, 
fiindcă era prea descurajat din cauza sorții purtătorului de 
cuvânt al Franței, plecat mai înaintea lui cu aceeași misiune, 
care fusese omorât cu cruzime de dalmaţienii din munţi, pe 
drumul dintre Ragusa și Constantinopol. 

— Ce are de discutat, Dumnezeule mare, prea-creștina curte 
a reginei Franţei cu dușmanul cel mai feroce al creștinătății? am 
întrebat eu. 

— După câte am înțeles, a răspuns senină doamna 
Geneviève, regina-mamă vrea să facă o alianță cu sultanul, 
pentru a porni război împotriva împăratului în același timp cu 
sfântul patriarh de la Roma și cu țările Italiei. 

Dar eu am spus că o atât de mare și nedemnă fărădelege n- 
am auzit să se mai fi întâmplat vreodată. Cum mintea mea 
refuză să accepte o asemenea prostie, i-am mai spus, înclin să 
cred că ea a înţeles greșit lucrurile. Doamna Geneviève a sărit 
ca opărită și a zis: 

— Dar acești mesageri secreţi au reușit să ajungă și la rege, 
căruia sultanul i-a trimis de asemenea asigurarea că îl va 
proteja, și chiar dacă tu nu înţelegi, orice mijloc e bun când vrei 
cu orice preţ să-l învingi pe împărat. 

Niciodată nu mi-aș fi putut închipui ceva mai respingător. Era 
îngrozitor! Simţeam că mă sufoc în camera aceea cu perne 
parfumate, ca și cum aș fi fost prins într-o grotă, unde încetul cu 
încetul se risipea din mine tot ce mai rămăsese din onoare și din 
buna-cuviinţă. Fără să spun o vorbă de rămas-bun, am plecat 


692 


din casa ei și am rătăcit înspăimântat pe străzi până noaptea 
târziu. Când am ajuns la han, i-am spus lui Antti: 

— Mâine în zori plecăm din Franţa, dar cât se poate de 
repede. Blestemul lui Dumnezeu se va abate peste această țară, 
sunt sigur. 

— In sfârșit, rostești și tu vorbe înțelepte, Mikael, a spus Antti. 
Era și timpul. Să mai fi rămas puţin, s-ar fi dus toţi banii pe 
băutură. Dumnezeu a binecuvântat acest loc cu cel mai bun vin 
din lume, dar mie mi s-a făcut dor de tunuri, precum și de gloria, 
bogăţia și bunăstarea celui care are norocul să-și aleagă înainte 
de război tabăra învingătoare. 

Așa am plecat noi din Lyon, orașul bogăției și al desfrâului. 
După ce am trecut de porţile orașului, mi-am scuturat praful de 
pe picioare, cu teama în suflet că nu peste mult timp Dumnezeu 
îl va pedepsi asemenea Sodomei. După ce am umblat cât am 
umblat, am traversat într-un sfârșit Rinul și am ajuns în frumosul 
Basel. Clădirile noii universităţi așezate pe malurile povârnite 
păreau cuiburi de rândunele, iar în spatele lor se vedeau 
săgețile ascuţite ale turnurilor catedralelor. Am tras la hanul 
numit La trei regi, care se afla în apropierea debarcaderului. Mi- 
a plăcut încă din prima zi acest oraș liber și plin de viaţă și am 
hotărât să mă înscriu la universitate, pentru a-mi continua 
studiile atâta timp cât îmi vor ajunge banii. 

Baselul era un oraș al studenților și al erudiţilor, cu multe 
imprimerii și librării unde puteai întâlni destui oameni învățați, 
însuși marele Erasmus își găsise refugiul în acest oraș, după ce 
studenţii fanatici din Louvain îl îndepărtaseră de la catedra 
universităţii, acuzându-l de erezie. Chiar și studenţii săraci 
puteau răsfoi cărţile de pe tarabele librarilor, fiindcă erau foarte 
prietenoși, iar cărţile noi din toată lumea puteau fi găsite mai 
repede la Basel decât oriunde în alt oraș, fiindcă acest oraș liber 
al Confederaţiei Elveţiene era așezat la intersecţia drumurilor 
comerciale, între Franţa, Italia și principatele Germaniei. 

In primăvara aceea s-au petrecut o serie întreagă de 
evenimente importante. Mai întâi a ajuns în Basel vestea că 
marchizul Pescara a murit, încă tânăr și-n formă bună. Niciun 
medic nu putuse afla boala de care fusese atins pe neașteptate, 
iar gurile rele spuneau că ar fi fost otrăvit de compatrioții lui 
pentru că și-a trădat neamul. După aceea s-a auzit că omul cel 


693 


mai bogat din lume, Jakob Fugger, murise de supărare după 
eșecul din Ungaria. Mai înainte de moarte a reușit totuși să-l 
incite pe arhiducele Ferdinand, regele Poloniei, împotriva regelui 
Ungariei, de aceea chiar și împăratul l-a ameninţat pe regele 
Ungariei că va ridica toată lumea creștină împotriva sa, dacă nu- 
i va restitui lui Fugger monopolul asupra minelor de cupru. 

Dar cel mai de seamă eveniment a fost faptul că regele 
Franței a acceptat condiţiile de pace impuse de împărat, 
promițând Burgundia și zonele palustre ducelui de Bourbon, 
renunțând la pretenţiile asupra orașului Milano și așa mai 
departe, iar pentru a i se permite să se întoarcă în Franţa, i-a 
lăsat ostatici împăratului pe cei doi fii ai lui, ca zălog pentru 
buna lui credinţă. N-am fost câtuși de puţin surprins auzind că, 
îndată după ce a fost eliberat, regele Francisc a încălcat 
învoielile, pretextând că toate promisiunile pe care le făcuse 
împăratului îi fuseseră smulse cu forța și nu aveau așadar nicio 
valoare. Și-a stabilit apoi rezidența la Cognac, unde i-a primit pe 
ambasadorii Vaticanului, Veneţiei și ai altor state din Italia, ba 
chiar și pe cel al Angliei, formând împreună cu ei Liga Sfântă, 
înainte de a-i declara război împăratului. În vară, luptele făceau 
de-acum prăpăd și armatele aliate se și îndreptaseră spre 
nefericitul Milano, care, după moartea marchizului Pescara, era 
guvernat de ducele de Bourbon. 

judecând cauza împăratului pierdută, Antti a spus că preferă 
să plece în Ungaria și să se lupte cu turcii decât să se alăture 
oștii împăratului. În felul acesta, fie și-ar fi salvat sufletul, dacă 
ar fi murit în luptă, fie s-ar fi ales cu prăzi bogate, dacă ar fi 
reușit să supraviețuiască, așa că în niciun caz n-ar fi rămas în 
pierdere. Eu l-am încurajat să-și transpună în faptă nobila 
intenţie, fiindcă, m-am gândit, în acest haos al lumii, datoria 
unui creștin este de a lupta împotriva turcilor. Dacă nici asta nu 
mai era o cauză dreaptă, înseamnă că lumea n-avea cum să se 
mai vindece. Dar nu mult timp după aceea s-a zvonit că sultanul 
și papa luptau împotriva aceluiași dușman. În timp ce sultanul își 
ridicase armata pentru a ataca Ungaria și domeniile imperiale 
prin partea de sud-est, trupele papale înaintau spre Milano. 
Când a mai auzit-o și pe asta, Antti a spus: 


694 


— Bine, dar trăim în infern! Lumea asta e mai nebună decât 
credeam eu. Dacă papa se aliază cu turcii ca să lupte împotriva 
creștinilor, eu n-am altă cale decât să mă fac luteran. 

l-am atras atenţia să fie mai prudent și să păstreze doar 
pentru el asemenea gânduri periculoase când va fi în Ungaria, 
unde toată lumea crede că luptă împotriva turcilor doar pentru 
cauza sfintei Biserici Catolice. Și i-am mai spus că, după părerea 
mea, sfântul patriarh al Romei nu poate fi învinuit de intenţia 
unirii cu păgânii, mai degrabă o astfel de alianţă ar putea-o face 
ușuraticul rege al Franţei. Dar Antti a spus: 

— Ascultă, Mikael! Să zicem că împăratul ar fi un urs, iar eu, 
cu Mikko și cu Jussi Vähäjärvi de la mine din sat am tăbări 
tustrei deodată împotriva ursului. Să nu-mi spui că asta nu este 
o alianță împotriva ursului. lar eu nu mai pot să dorm de când 
mă frământă gândul că, lovindu-i pe turci, e ca și cum aș lovi în 
papă, în Biserica lui Catolică și în credința mea. 

La o asemenea prostie n-am mai avut ce răspuns să-i dau. l- 
am spus doar că dacă tot e sărac cu duhul, cel mai bine-i să nu- 
și omoare mintea cu politica înaltă, fiindcă nici papa, nici 
sultanul nu sunt vânători de urși. Așa ne-am despărțit și am fost 
trişti amândoi, iar el mi-a lăsat douăzeci de ducați de aur, 
spunând că n-are niciun rost să umble cu mulţi bani la drum. lar 
dacă nu se va mai întoarce niciodată, a mai spus el, are 
convingerea că eu îi voi folosi pentru cauza dreaptă a 
creștinătății și-mi voi continua studiile la universitate. 

Mi-a fost teamă pentru el și m-am gândit cu tristețe că poate 
nu ne vom mai revedea niciodată. Din Veneţia și din Ungaria 
soseau continuu veşti  neliniștitoare despre cruzimea 
nemaipomenită a turcilor. Dar această cruzime era de înțeles, 
fiindcă toată lumea știe că turcii sunt păgâni și n-au de ce să se 
teamă de Judecata de Apoi a Dumnezeului nostru. Așa stând 
lucrurile, Sfânta Biserică de la Roma a promis paradisul fiecărui 
bărbat care va muri în luptă cu păgânii. Mi-am mai amăgit 
tristeţea cu această promisiune, deși, chiar dacă știam că 
sufletul lui Antti va ajunge direct în paradis dacă va fi omorât de 
turci, n-aș putea spune că, de-aș fi aflat de moartea lui, aș fi 
sărit în sus de bucurie. 

Mi-am lăsat hainele de mercenar și, în vanitatea mea, m-am 
îmbrăcat din nou cu veșminte de nobil. Chiar dacă nu mi-aș fi 


695 


putut imagina să existe pe lume un om mai bun și mai de 
încredere ca Antti, în orașul Basel, atât de liniștit și rupt de 
frământările zadarnice ale lumii, am început, încetul cu încetul, 
să nu-i mai simt lipsa. 

Viaţa mea și-a reluat cursul pașnic început cândva la Paris și 
probabil că aș fi obținut noi distincții universitare, dacă drumul 
meu nu s-ar fi încrucișat încă o dată cu drumul doctorului 
Paracelsus. Dar pentru a povesti despre el și despre plecarea 
din Basel, va trebui să încep o nouă carte. Va fi ultima carte 
despre peregrinările mele din tinerețe, fiindcă scrisul a început 
să mă devoreze cu mai multă cruzime decât chiar întâmplările 
prin care am trecut. Sunt de asemenea dator să explic cum am 
împlinit jurământul făcut la moartea Barbarei, dar pentru asta 
poate ar trebui să-mi înmoi pana în sânge și să scriu pe hârtie 
neagră. 


696 


Cartea a zecea 


Devastarea Romei 


Cred că medicii din Basel nu sunt nici mai ignoranţi nici mai 
înţelepţi decât alți medici care au studiat în universităţi tratatele 
lui Avicenna și Galenus. Un om bolnav este răbdător și 
perseverent. El încearcă de bunăvoie leacuri și metode de 
vindecare, dar medicilor nu le place acest lucru, fiindcă, adesea, 
scârbit, după un tratament lung și greu de suportat, pacientul se 
adresează unui șarlatan, care fie culege roadele muncii și este 
binecuvântat, fie îl învinovăţțește pe medic, pretinzând că 
bolnavul nu i s-a adresat la timpul potrivit, în niciun caz nu 
vreau să spun că doctorul Paracelsus ar fi unul dintre acești 
șarlatani, ci, dimpotrivă, mărturisesc cu convingere că este unul 
dintre cei mai sclipitori erudiți și cei mai importanţi medici care 
au trăit vreodată. 

În acele timpuri, pentru vindecările miraculoase pe care le 
făcuse, i se răspândise faima în toată Germania. De aceea, am 
fost surprins când, într-o seară, pe neașteptate, l-am întâlnit în 
cârciuma La trei regi. Vreau să spun că nu era nimic 
extraordinar în asta, fiindcă doctorul Paracelsus se simțea ca la 
el acasă în astfel de locuri. De mirare era doar faptul că se afla 
la Basel, fiindcă toată lumea știa că-și profesează meseria 
departe, pe valea Rinului, în orașul Strasbourg. 

L-am recunoscut chiar dacă nu mai era tânăr și părul 
începuse să i se rărească, chiar dacă de pe urma călătoriilor, 
grijilor și vinului faţa îi era plină de riduri. De aceea, m-am grăbit 
să-l salut și să-l îmbrăţișez, dar el, mângâind ameninţător 
mânerul sabiei impresionante, a răspuns entuziasmului meu cu 
chef de ceartă și mi s-a adresat cu vorbe de ocară. Am protestat 
pentru  dușmănoasa-i întâmpinare, i-am adus aminte de 
vremurile de altădată și de masacrul din Stockholm, de unde 


697 


moștenise sabia de călău. l-am spus numele meu și i-am amintit 
că am fost primul lui ucenic și discipol. Auzind toate astea, el m- 
a privit furios cu ochi dilataţi de băutură și a rostit cu arțag: 

— O treime dintre discipolii mei și-au găsit locul pe care-l 
meritau și au murit de securea călăului sau au fost spânzurați. 
N-am întâlnit niciodată vreunul să mă fi urmat mai mult de trei 
luni. Toţi au făcut cum au știut mai bine ca să-mi afle secretele, 
apoi au fugit și s-au lăudat în toată lumea că au studiat cu mine, 
iar cunoștințele lor incomplete mi-au umbrit reputaţia. Așa că, 
de ești unul dintre ei, să te ia dracul! 

Dar de îndată ce m-a recunoscut, și-a amintit de mine, s-a 
liniștit și mi-a povestit că Frobenius, renumitul tipograf din 
Basel, îl chemase din Strasbourg pentru a-i vindeca un picior 
care, după o ușoară paralizie, începuse să cangreneze. 
Nepricepuţii medici din Basel voiseră să facă ceea ce de obicei 
se face în astfel de cazuri, adică să-i amputeze piciorul cu 
ajutorul unui bărbier destoinic, dar doctorul Paracelsus credea 
că ar putea să i-l vindece. 

— Eu sunt Theophrastus, monarcha medicorum, a început el 
să se grozăvească. Am să le dovedesc medicilor din Basel că nu- 
s vrednici nici să-mi dezlege curelele încălțărilor. Doar într-un fir 
de păr de pe grumazul meu este mai multă știință decât în toate 
cărțile și înaltele lor studii. 

Obosit după drumul pe care-l străbătuse călare, Paracelsus 
trecuse pe la cârciumă să se înzdrăvenească cu vin mai înainte 
de a-și întâlni pacientul. Așa se face că am petrecut împreună 
acea seară, apoi l-am ajutat să ajungă cu bine în odaia de la 
hanul unde urma să înnopteze, iar acolo s-a aruncat în pat 
îmbrăcat și încălţat, învârtindu-și sabia prin aer ca să alunge 
spiritele zburătoare cărora le spunea /emuri și gnomi, ce-l 
persecutau în special după ce se desfăta cum se cade cu vin. 
Mai pe urmă a apărut și hangiţa, care ne-a salutat și ne-a 
binecuvântat cu o pătură și o plapumă umplută cu pene, apoi, 
cu multă tragere de inimă și cu ajutorul ei, am reușit să desprind 
sabia din mâna maestrului, am pus-o la picioare să-i vegheze 
somnul și m-am culcat lângă el, pentru că, beat cum era, m-am 
temut să nu facă vreo stricăciune în odaie, dar și pentru că eu 
însumi băusem mult vin și eram obosit. 


698 


Toate acestea s-au întâmplat când dădea să înceapă toamna 
și entuziasmul meu era într-o oarecare măsură risipit. Eram 
sătul de declinările latinești și de cercetarea mărturiilor din cărți 
vechi, care la universitate erau mai apreciate decât opiniile 
personale sănătoase și raţionale. Fără șovăială, ca-n prima 
tinerețe, orb căutam știință într-o fântână secătuită, iar sufletul 
îmi era deznădăjduit de îndoială că mi-am pierdut vremea de 
pomană, că în loc de o răsplată adevărată am primit doar un 
câștig înșelător. Această neliniște de care eram bântuit explică 
de ce m-am avântat cu atâta entuziasm să-mi continuu studiile 
cu doctorul Paracelsus, deși sentimentul de exagerată 
autopreţuire, pe care-l arăta cu ostentaţie, și cheful morbid de 
ceartă făceau dificilă viaţa împreună cu el și cereau o continuă 
adaptare. Bănuiesc totuși că îi eram de mare folos, fiindcă mă 
străduiam din răsputeri să-i domolesc excesul de zel și încercam 
să pun în valoare partea bună a lucrurilor, pentru a-i fi trecute 
cu vederea vorbele de ocară și zbieretele cu care îi onora pe 
medicii și pe spiţerii din Basel. 

Trebuie să recunosc că, în prezenţa bolnavilor, atitudinea 
doctorului Paracelsus era complet diferită. Chipul lui începea să 
răspândească în jur forţă interioară și bunătate; era destul să 
atingă cu mâinile sale un bolnav, ca acesta să se simtă mai 
ușurat și să aibă încredere în el. A reușit să vindece doar în 
câteva săptămâni piciorul bolnav al bătrânului tipograf, iar după 
aceea, ducându-i-se faima în tot Baselul, la ușa odăii lui de la 
han se îngrămădeau mulţi oameni bolnavi; Frobenius, chiar și 
Erasmus îl recomandau cu căldură cunoștințelor lor numeroase 
și influente. 

Erasmus din Rotterdam însuși i-a devenit pacient. Fiindcă se 
plângea de dureri și oboseală, după ce i-a cercetat urina și 
materia fecală, doctorul Paracelsus a declarat că Erasmus suferă 
de boala tătarilor. Diferitele forme ale acestei boli sunt în funcţie 
de locul unde se aciuiază: în ficat, în vezica biliară sau în rinichi. 
Doctorul Paracelsus s-a lăudat că ar fi primul medic care a 
studiat această maladie, că i-a găsit remediile și că i-a dat un 
nume corect: boala tătarilor. Și a mai promis că, de va avea 
vreodată destul timp liber și un bun cunoscător al limbii latine 
căruia să-i dicteze, va elabora un studiu despre maladia 
tătarilor, pe care îl va publica. Până una-alta, i-a recomandat 


699 


pacientului o dietă ușoară și i-a interzis să mai bea altceva în 
afară de vin roșu de Burgundia, deși a admis că din această 
interdicție Erasmus urma să fie mult păgubit, fiindcă Erasmus 
susținea că nu ar exista în lume un vin mai bun decât vinul alb 
de Alsacia, care-i mai catifelat decât pielea unei femei, și că, 
atunci când bei din acest vin ușor, simţi că sorbi din lumina zilei. 

Dacă tot eram eu mesagerul doctorului Paracelsus, am ajuns 
să-l întâlnesc de multe ori pe Erasmus, dar spun sincer că am 
fost tare dezamăgit după ce l-am văzut. Era un bărbat micuţț de 
statură, plăpând, care nici vara nu ieșea din casă, unde umbla 
înfofolit în blănuri. Mai mult decât de ciumă sau de alte maladii 
molipsitoare, marele Erasmus se temea să nu-l tragă curentul, 
era mofturos în privința mâncării, se plângea tot timpul de 
multele lui suferințe trupești, iar o interpretare corectă a unui 
cuvânt grecesc avea pentru el o valoare mai mare decât oricare 
victorie a unui rege sau împărat într-un război. In soba de 
faianță cu picturi albastre din camera lui ardea întruna focul, și 
fiind atât de înspăimântat de boală și de moarte, s-a ferit să-l 
vadă pe generosul lui prieten și protector Frobenius câtă vreme 
acesta a zăcut la pat. 

Cea mai mare bucurie a lui Erasmus - de altfel singura - era 
să coboare la parter, unde se afla zgomotoasa presă tipografică, 
să adulmece mirosul cernelii, să ia în mână colile de hârtie încă 
umede și să le corecteze cu scrisul lui bătrânesc, subţire ca o 
pânză de păianjen. Deși în vremea aceea Frobenius pregătea o 
nouă ediţie a tuturor cărţilor lui, nerecunoscător, Erasmus nu 
pierdea ocazia să se plângă oricărui oaspete de cupiditatea 
tipografului, care nu-l răsplătise după cum s-ar fi cuvenit pentru 
creația sa, ignorând faptul că Frobenius îl găzduia în casa lui, îi 
plătea vinul de Burgundia și toate bunătăţile a căror savoare îi 
bucurau uscatul cer al gurii. 

Cu toate acestea, Erasmus trimitea fără încetare scrisori 
protectorilor săi din toate părțile Europei, în care se plângea că 
este sărac, bolnav și lipsit de locuinţă, și s-ar părea că nu a 
existat prinţ, rege sau nobil de la care să nu mai fi cerut 
stăruitor și altă dată. Așa se face că din toate ţările curgeau 
banii, pentru că niciun om cu judecată n-ar fi voit să și-l facă 
dușman. El ar fi putut să scrie oricând un dialog sarcastic, în 
care să-și bată joc de oricine sau de orice opinie care nu i-ar fi 


700 


fost pe plac. În ceea ce privește propria-i persoană, se dovedea 
a fi nespus de zgârcit, iar când Paracelsus m-a trimis pentru a 
treia oară ca să-i amintesc de onorariul pe care trebuia să i-l 
plătească, Erasmus a spus: 

— Mare păcat pentru întreaga lume dacă extraordinara știință 
a doctorului Paracelsus și noua viziune asupra principiilor de 
bază ale medicinii se vor pierde din cauza vieţii lui dezordonate. 
La Basel, funcţia de medic principal al orașului, în atribuţiile 
căreia intră și aceea de conferenţiar la Universitate, este 
vacantă în acest moment. Promit că voi folosi toată influenţa pe 
care eu și prietenul meu Frobenius o putem avea asupra mai 
marilor orașului, pentru ca doctorul Paracelsus să obţină 
această poziţie onorabilă, iar de va reuși, vă asigur că 
generozitatea pacienţilor lui va fi peste măsură de mare. 

M-a privit, iar în jurul buzelor lui a apărut acel surâs subţire 
propriu bărbaţilor înţelepţi. A spus în continuare: 

— Noi toţi cunoaștem destul de bine slăbiciunile bunului 
doctor Paracelsus și comportamentul lui arogant, dar, ca 
prieteni ce-i suntem, putem face tot ceea ce ne stă în putinţă ca 
să-l lecuim de aceste obiceiuri trecătoare ce-i umbresc faima, și 
nu mă îndoiesc că, odată ajuns titularul catedrei de medicină a 
Universităţii, va renunţa la vorbele murdare și va urma o 
conduită cumsecade, fiindcă este inadmisibil ca știința unui 
bărbat atât de erudit să fie pierdută pentru umanitate din cauza 
câtorva neînsemnate greșeli proprii naturii umane. 

Am înţeles că nu-l cunoștea prea bine și, deși înclinam să cred 
că mai degrabă doctorul Paracelsus s-ar fi mulțumit cu șase 
ducați pe care să-i risipească la cârciumă decât cu promisiuni 
deșarte, am tăcut, fiindcă nu se cuvenea să-l contrazic pe 
marele Erasmus. El a remarcat într-adevăr șovăiala mea, de 
aceea, mângâindu-și cu vârful degetelor pielea subţire și 
albăstrie a tâmplelor adânci, a spus iritat: 

— Urmându-mi sfaturile, Holbein cel Tânăr a plecat în Anglia 
să-și caute norocul, dar de îndată ce se va întoarce la Basel, îi 
voi cere să picteze portretul doctorului Paracelsus, și cred că o 
va face cu plăcere, fără să pretindă nicio răsplată, fiindcă îmi 
este dator că i-am îngăduit să-mi picteze portretul, fapt de pe 
urma căruia reputaţia lui a crescut mult. Dacă nici această 
propunere nu-l va măguli pe doctorul Paracelsus, înseamnă că 


701 


nu știu nimic despre natura umană! Sper în mod serios că va 
înceta cu această cerere sâcâitoare, fiindcă, pentru un bărbat ca 
Paracelsus, chiar faptul de a mă fi vindecat este un mare 
avantaj. Să-l ai pacient pe marele Erasmus este o onoare! 

Astfel ne-am luat rămas-bun, iar eu m-am întors la cârciuma 
La cei trei regi, unde maestrul Paracelsus, evitându-mi privirea, 
sporovăia cu un ţigan jegos și cu un bărbier beat despre leacuri 
pentru vindecarea abceselor. După ce i-am alungat pe oaspeţii 
lui jerpeliţi, i-am povestit doctorului despre propunerea lui 
Erasmus și el nu a văzut nimic rău în asta, dimpotrivă, a fost 
fascinat de ideea că, în sfârșit, câștigând bine ca medic de 
onoare al orașului, va putea să pună capăt vieţii lui de nomad și 
să expună, de pe un înalt scaun universitar, noile principii ale 
doctrinei sale. 

— Dar să nu-și imagineze cineva că voi ţine cursurile în limba 
latină, a spus el. Eu voi folosi limba pe care fiecare om cinstit o 
înţelege, pentru că, până acum, medicii care au studiat în 
universităţi înalte au adus destule prejudicii medicinii cu 
germana lor porcească și cu latina ovină, în spatele cărora și-au 
ascuns ignoranţa. Cei care vor prefera să citească din marea 
carte a naturii, nu din mucezitele cărţi latinești, vor putea fi 
studenţii mei, chiar dacă n-au încă diplome universitare. Natura 
însăși și-a pus propria pecete pe fiecare plantă tămăduitoare, 
omului nu-i trebuie nimic altceva decât lumina care să-i 
deschidă ochii pentru a citi scrierea secretă a naturii. Această 
lumină a naturii are caracterul luminii galbene și am să le 
vorbesc auditorilor mei atât despre leacurile tămăduitoare de 
răni, cât și despre metodele de vindecare a maladiei franceze și 
a ciumei, așa că spiţerii din Basel vor fi nevoiţi să-și arunce în 
latrină scoarța de guajac și spurcatele lor panacee pentru 
otrăvuri. li voi învăţa cât de ieftin și eficient este mercurul roșu 
pentru vindecarea maladiei franceze și-mi vine să râd încă de 
pe-acum când mă gândesc ce scandal vor face spiţerii și cum își 
vor smulge Fuggerii părul din cap, când vor vedea că le este 
aruncată la gunoi toată încărcătura de guajac adusă din America 
în corăbiile lor. 

Nu i-a mai dat timp gurii mele să spună ceva, ci a rostit în 
continuare vorbe înspăimântătoare: 


702 


— La fel ca Luther, care a ars bula papală de excomunicare, 
voi arunca și eu în foc cărțile lui Avicenna și Galenus, chiar mă 
gândesc că n-ar fi rău s-o fac de Sfântul loan, după ce trece 
solstițiul și se aprind focurile de sărbătoare împrejurul cărora se 
adună studenţii mai înainte de a pleca să-și petreacă vara la 
casele lor, tocmai bine ca să împrăștie vestea în toate ţinuturile 
saxone. Chiar de m-ar numi apoi lumea Lutherul medicinii, așa 
voi face, iar dacă Luther a fost în stare să-și asume 
responsabilitatea actelor sale, tot așa pot răspunde și eu de tot 
ceea ce voi face. 

Am încercat cât am putut eu mai bine să-l fac să înţeleagă cât 
de periculoasă, păgubească și nefericită pentru toate științele 
este folosirea în universitate a limbii vulgare pe care o vorbesc 
toţi proștii, deoarece cunoașterea limbii latine este prima 
treaptă de acces la știință, iar erudiţii din întreaga lume, oricare 
le-ar fi limba maternă, doar prin intermediul limbii latine pot 
comunica unii cu alţii. Cât despre profesorii universităţii, nu 
încape îndoială că, după ce vor fi primit un astfel de afront, își 
vor arăta de îndată colții și nici nu se vor sfii să afirme că 
doctorul Paracelsus, necunoscând prea bine limba latină, nu-i în 
stare să-și ţină cursurile în această limbă. Vor începe să 
răspândească tot felul de povești răutăcioase despre el, să-i 
pună la îndoială chiar și diploma de doctor, poate că - mai 
înainte de a fi numit titularul catedrei de medicină - îi vor 
pretinde să-și prezinte disertaţiile pe care intenţionează să le 
țină studenţilor. Toate aceste supoziţii puteau fi sprijinite pe un 
adevăr de netăgăduit, fiindcă doctorul Paracelsus păstra tăcerea 
în ceea ce privește diploma de doctor, chiar dacă se lăuda că în 
tinereţe studiase în diferite universităţi din multe ţări, 
schimbându-le des din cauza cunoștințelor incomplete și 
eronate ale profesorilor. 

Temerile mele s-au dovedit a fi justificate. Când Erasmus și 
Frobenius au înaintat consiliului primăriei propunerea ca 
Paracelsus să fie medicul orașului, toţi profesorii și studenţii din 
universitate, toți medicii și toţi spiţerii s-au opus acestei 
candidaturi. lar când consiliul primăriei i-a cerut doctorului 
Paracelsus să arate diploma, el a răspuns sfidător că s-a șters la 
fund cu ea încă pe când era tânăr, și, cu un aer nevinovat, a 
întrebat retoric ce altceva mai bun ar fi putut face cu o astfel de 


703 


hârtie. Dar, a mai spus el, dacă domnii consilieri vor neapărat să 
vadă diploma, să se adreseze rectorului cunoscutei Universităţi 
din Ferrara. Lui îi fusese ușor s-o spună, dar cine ar fi obținut în 
acele vremuri tulburi informaţii dintr-o ţară vrăjmașă, tocmai 
când ducele de Ferrara se aliase cu împăratul și furia războiului 
bântuia Lombardia? 

lar spiţerii din Basel s-au și grăbit să trimită veste la Augsburg 
că doctorul Paracelsus se îndoiește de virtuțile scoarței de 
guajac, așa că de atunci încolo toți Fuggerii i-au fost potrivnici. 
Toate acestea se petreceau când nici nu apucase încă să spună 
că-și va ţine cursurile în limba germană. Nu mă încumet să 
povestesc toate zvonurile otrăvite ce se răspândiseră despre el 
atunci. Medicii din Basel afirmau deschis că doctorul Paracelsus 
dobândise știința și leacurile de la Satana, cea mai bună dovadă 
fiind faptul că nu se însoțea niciodată cu femei și nici nu vizita 
casele de toleranță, după cum obișnuiau toți bărbații 
necăsătoriți și sănătoși. Ei spuneau că Paracelsus fusese 
însemnat cu pecetea Satanei încă din copilărie, când spurcatul 
diavol, întrupându-se într-un porc sălbatic, îi sfâșiase testiculele. 
Protectorii și susţinătorii lui Paracelsus nu încercau să nege 
această nefericită întâmplare, dar explicau că Paracelsus, chiar 
dacă pe atunci era doar un copil, avusese totuși puterea să se 
elibereze de Satana, sacrificându-și bărbăţia și lipsindu-se 
pentru tot restul zilelor de acea parte a trupului atât de 
folositoare unui bărbat. 

Toate obiceiurile lui bizare, înjurăturile și blestemele proferate 
mai cu seamă împotriva spiritelor zburătoare care nu-i dădeau 
pace la beţie ar fi fost argumente în plus pentru calomniatori, de 
aceea doctorul Paracelsus nici nu încerca să-și apere cauza, mai 
cu seamă că îi acuzase de prea multe ori pe medicii orașului 
pentru ignoranţa și prostia lor superstiţioasă. Dar era 
neîndoielnic că avea multe cunoștințe secrete pe care nu le 
împărtășea nici discipolilor. In cavitatea mânerului spadei 
ascundea bucățele mici dintr-un leac miraculos pe care îl numea 
laudanum, cu care putea opri durerile, oricât de mari ar fi fost. 
Mai avea un vas de mărimea unei nuci, pecetluit cu un sigiliu 
roșu, unde sunt aproape sigur că ascundea quinta essentia. Un 
oarecare Oporinus, care venise să-l anunţe că este chemat să se 
întoarcă la Strasbourg, pretindea că îl ajutase să transforme 


704 


argint viu cumpărat pe un gulden de Rin într-o cupă de aur pur. 
Cupa o vânduse apoi unui aurar din orașul Colmar pe o pungă 
de guldeni. Dar eu am crezut că doctorul Paracelsus făcuse doar 
o scamatorie ca să-și uimească discipolii. Nu vreau să-i neg 
geniul și măiestria nemaipomenită de medic, dar pe măsură ce 
numărul dușmanilor și calomniatorilor creștea, el ţinea în mod 
special să-i înspăimânte și se fălea prin cârciumi cu vindecările 
miraculoase pe care le făcuse, de aceea oamenii simpli gândeau 
că-i ajutat de diavol. Toate povestirile lui ajungeau ușor 
deformate la urechile dușmanilor, așa că, până la urmă, atât 
Erasmus cât și Frobenius au căzut de acord că poate ar fi mai 
bine dacă doctorul Paracelsus s-ar întoarce la Strasbourg până 
ce consiliul primăriei din Basel va lua o hotărâre. 

Într-un fel, doctorul Paracelsus adoptase o poziţie conciliantă 
și se străduia să se încadreze în normele acceptate de societate. 
Umbla de la o vreme foarte îngrijit îmbrăcat, vorbea fără patimă 
și bea mai puţin. Adevărul este că își dorea acea funcţie 
importantă, nu pentru a face parte din elita orașului, ci pentru 
că ardea de nerăbdare să expună principiile doctrinei lui 
medicale de la înalta catedră a universităţii. Dar văzând atâta 
ură și dispreţ împrejurul lui din partea congenerilor, până la 
urmă s-a descurajat. Pentru prima dată am văzut lacrimi în ochii 
acestui bărbat mândru și sigur de sine. 

— Toată lumea mă urăște, mi-a mărturisit el în acea clipă de 
descumpănire. Pentru că sunt solitar, pentru că sunt german... 
Ei mă urăsc și pentru vindecările așa-zis miraculoase care au la 
bază alte principii decât cele ale medicinei de până acum. 
Știința mea vine de la Dumnezeu, fiindcă tot ce-i perfect 
purcede din Dumnezeu. Doar imperfecțiunile vin de la diavol. lar 
eu altceva nu vreau decât să destram vălul minciunii și al 
ignoranței țesut de precursori și să le deschid studenților ochii, 
ca să citească din marea carte a naturii pentru a-i vindeca pe 
oameni de boli și de suferinţe. Dar sunt scârbit de limbile 
pizmașe și nu mai vreau să aud răutăţile oamenilor din acest 
oraș, de aceea voi încăleca și mă voi duce la Strasbourg. Și de 
mă vor ruga cu limbi de îngeri, tot nu mă voi mai întoarce la ei. 

Voia să plece chiar în noaptea aceea. Era noiembrie și pe 
drumurile întunecoase mișunau tâlhari gata să sucească gâtul 
călătorilor solitari. Am reușit să-l conving să rămână până 


705 


dimineaţă ca să mă hotărăsc ce voi face mai departe. Șovăâiam 
între trei posibilităţi: să-l însoțesc la Strasbourg pe doctorul 
Paracelsus, să rămân la Basel sau să plec spre sud, dorință de 
care eram bântuit în ultima vreme. Din Ungaria sosiseră în 
toamna aceea doar vești rele. Eram convins că Antti murise, 
fiindcă armata sultanului îi zdrobise pe unguri la Mohács. 
Tânărul rege Ludwig murise, iar împreună cu el muriseră și 
nobilii, arhiepiscopii și episcopii Ungariei care-l urmaseră în 
luptă. Timp de o săptămână plutiseră pe Dunăre cadavrele 
umflate și, după ce trecuseră orașul Buda prin sabie și foc, turcii 
ajunseseră la porțile Vienei. 

Ungaria își săpase groapa când îl deposedase pe Fugger de 
monopolul minelor de cupru. Această ţară nefericită luptase 
singură împotriva puhoiului otoman, iar înspăimântătoarea baie 
de sânge și de foc ce se ridica amenințătoare la orizont dinspre 
orient nu reușise totuși să unească creștinătatea împotriva 
păgânilor. Creștinii continuau să se bată între ei în Italia și, în 
ciuda tuturor socotelilor înțelepte, se pare că împăratul urma să 
câștige chiar și de pe urma acestui joc rău făcut. 

Astfel, cel care trăgea foloase de pe urma Ligii Sfinte era 
sultanul turcilor, în timp ce creștinii își făceau rău unul altuia. 
Evenimentele din Italia confirmau că Veneţia nu urmărea decât 
propriile interese și nu era preocupată de Liga Sfântă decât în 
măsura în care ea îi asigura securitatea hotarelor ei cu 
Lombardia, amenințate de prezența trupelor imperiale în 
ducatul Milano. Un observator imparţial ar fi descoperit cu 
ușurință duplicitatea republicii Veneţia, care nutrea oarecare 
dorinţă de a nu slăbi prea mult puterea împăratului, singurul său 
adversar european în stare să se opună sultanului, care era un 
pericol pentru comerțul și coloniile ei maritime. 

Comandantul armatelor reunite ale papei, Veneţiei și ale 
celorlalte naţiuni ale Italiei, ducele de Urbino, un bărbat viclean, 
care mai degrabă era dușmanul ascuns al papei decât prietenul 
lui, se îndrepta spre Milano, unde situaţia era în continuare 
confuză și ducele Sforza își apăra cu obstinaţie castelul, în timp 
ce puţinii soldați ai împăratului, conduși de ducele de Bourbon, 
abia puteau face față populaţiei îndărătnice a orașului. 

Acest duce de Urbino nu ezita să ia pe loc hotărâri 
neașteptate, în tinereţe îl omorâse în centrul Romei pe un 


706 


oarecare cardinal și-și pierduse de aceea ducatul pentru câtva 
timp. Din această cauză păstrase o anume ranchiună împotriva 
papei și, fără să ţină seama de împotrivirea și de rugăminţile 
aliaţilor, se retrăsese din Milano, ca să asedieze - în avantajul 
Veneţiei - Cremona, pe care ducele de Bourbon era pregătit să o 
piardă. Nu se știe care a fost mai uluit de această renunțare, 
papa sau împăratul. 

Toate zvonurile sunau provocator, ca apelul unei trompete. In 
Germania, hoarde de mercenari se strângeau sub flamura 
faimosului Frundsberg. Pentru cei trei guldeni de la început și 
solda iluzorie de pe urmă, aceștia erau gata de război împotriva 
Romei și sfântului scaun. Frundsberg n-ar fi riscat niciodată să 
facă astfel de promisiuni mercenarilor, dacă n-ar fi avut acordul 
împăratului. Se putea trage concluzia că împăratul nu ezita să 
facă apel la aliaţii lui eretici pentru a distruge papalitatea. De 
aceea, spunându-mi eu că era vrerea lui Dumnezeu să-mi 
împlinesc jurământul de la moartea Barbarei, m-am hotărât să- 
mi procur câteva leacuri și, făcând-o pe chirurgul, să mă alătur 
armatei imperiale cantonată la Milano, pentru a porni împreună 
cu ea împotriva Romei. 

Să-l fi chemat consilierii primăriei înapoi la Basel pe doctorul 
Paracelsus, tot nu aveau cum să meargă lucrurile mai bine, 
fiindcă după ce și-ar fi început prelegerile în limba germană, toți 
l-ar fi denigrat, iar dacă de Sfântul loan ar fi ars cărțile latine ale 
lui Avicenna și Galenus, nici de protecția lui Erasmus nu s-ar mai 
fi bucurat, fiindcă Erasmus iubea cărțile mai mult decât pe 
oameni, în ceea ce mă privește, nu m-aș fi ales cu nimic dacă |- 
aș fi însoţit la Strasbourg, fiindcă își păstra secretele cu 
strășnicie. De câte ori îmi dictase un text, nu avusesem nimic de 
învăţat, fiindcă folosea cuvinte inventate de el sau nume care 
numai gânduri pioase nu-ţi deșteptau. De multe ori mă 
întrebasem dacă lui însuși îi sunt clare conceptele pentru care 
nu găsea în limba germană destule cuvinte ca să le explice. 

Din aceste motive am hotărât să mă despart de el și totodată 
de universitate, care pe vremea aceea era o fântână uscată, 
placată cu oase de stafii. Partea cea mai proastă era că bani nu 
prea mai aveam, și fusese doar vina mea, fiindcă mă 
îmbrăcasem cu veșminte de aristocrat și nu mă lipsisem la Basel 
de toate bucuriile vieţii, neţinând seama de condiţia mea reală. 


707 


În armata împăratului nimeni nu mi-ar fi cerut diploma de 
medic, iar pentru meseria de chirurg de campanie aveam 
cunoștințe destule și îndemânarea necesară. Doar teriac pentru 
diferite tulburări intestinale și ferăstrău pentru amputarea 
mâinilor și picioarelor erau accesoriile de bază ale unui chirurg. 

II ajutasem pe doctorul Paracelsus multă vreme fără să fi 
primit niciun ban. Singurul câștig fuseseră doar calomniile care, 
în parte, se refereau. Și la mine. De aceea am crezut de cuviință 
că-i drept să-mi însușesc câteva bucățele de /audanum, pentru 
eventualii comandanţi răniţi în război care, fiind mai bogați 
decât mercenarii, puteau răsplăti mai bine serviciile unui 
chirurg. De aceea, după ce maestrul a adormit, i-am luat 
impresionanta sabie, pe care el o numea Azaot și am dat să 
deschid ascunzătoarea secretă din mâner. Doctorul Paracelsus 
se lăudase de multe ori că nimeni nu poate umbla la această 
ascunzătoare fiindcă este păzită de înspăimântătorul spirit 
Azaot, dar eu am crezut întotdeauna că vrea doar s-o facă pe 
grozavul. Numai că, după ce am apăsat pe butonul care 
deschidea ușiţa ascunzătorii, o ființă nevăzută mi-a lovit braţul 
cu o putere nemaipomenită. M-am speriat tare și am aruncat 
sabia pe podea. Din fericire, maestrul nu s-a trezit din cauza 
zgomotului. Dacă până atunci mă îndoisem, fiindcă nu putusem 
niciodată să-mi dau seama când vorbea serios și când în glumă, 
din acel moment am început să cred că, într-adevăr, doctorul 
Paracelsus domina puterile supranaturale. 

Mai apoi mi-a fost rușine de încercarea de a-l jefui, fiindcă la 
despărţire doctorul Paracelsus s-a arătat nespus de generos și 
mi-a dăruit opt bucățele de /avudanum, unguente și multe 
leacuri, printre care mercur roșu pentru vindecarea maladiei 
franceze. Mi-a dat sfaturi în privinţa tratamentului ciumei, 
pentru care mulţi medici susţin că n-ar exista leacuri, și mi-a 
vorbit aproape o oră despre febra italiană, fiind știut faptul că 
febra se manifestă diferit în diferite ţări. A spus apoi că maladia 
franceză, ciuma și febra fac mai multe victime decât 
archebuzele, tunurile și sulițele, de aceea, neavând cu ce să mă 
răsplătească pentru serviciile pe care i le făcusem, îmi dăruiește 
leacuri care speră să-mi fie de folos. Și a adăugat: 

— Nu cred că vei ajunge vreodată un medic bun, Mikael 
Pelzfuss. Cunoștinţele tale sunt dezordonate și incomplete și nu 


708 


ai răbdarea și modestia necesare pentru a le împlini. Cea mai de 
seamă calitate a unui medic este umilinţa în faţa bolii și a morţii. 
Dar mulți chirurgi, cu cunoștințe medicale mult mai sumare 
decât ale tale, s-au îmbogăţit în războaie. Încearcă să nu faci 
rău, ci doar bine, și lasă mai degrabă natura să-și folosească 
puterile tămăduitoare decât să dai pacientului un leac despre 
ale cărui virtuţi te îndoiești. 

Apoi a mai spus că războiul împotriva papei nu poate fi decât 
pe placul lui Dumnezeu. 

— În Sfânta Biserică doar sufletul înseamnă adevăr. Ceea ce 
au zidit oamenii e înșelătorie. Omul ar trebui să-i slujească lui 
Dumnezeu în inima sa, nu între pereţi înșelători de biserică. 
Dumnezeu are nevoie de inimi curate, nu de rase preoțești și de 
tonsuri sacerdotale. 

Niciodată până atunci nu se încumetase doctorul Paracelsus 
să vorbească atât de liber, dar cuvintele lui m-au îmbărbătat 
pentru hotărârea luată și mi s-au umplut ochii de lacrimi când, 
depărtându-se cu bacul de mal, l-am văzut din ce în ce mai 
șters, ca o fantomă, de pe debarcader. Aveam să aflu mai târziu 
că în anul următor, la chemarea consiliului, se întorsese la Basel 
și arsese cărțile lui Galenus. Dar, așa cum presimţisem, după 
jumătate de an, fiindu-i viața în primejdie, a trebuit să 
părăsească înaltul scaun de profesor al universităţii și să fugă 
din Basel. 

Faptul că am fost o vreme discipolul acestui bărbat însemnat 
al epocii, a avut o mare influenţă asupra mea, deși pe atunci nu 
băgasem de seamă. Doctorul Paracelsus era într-adevăr un 
medic genial și sincer, chiar dacă nu găsea cuvintele potrivite 
pentru a transmite învăţătura lui și altora. Își spunea singur 
Peregrinul sau Măgarul sălbatic de munte, pentru că nu putea să 
rămână nicăieri prea multă vreme. Eu l-am admirat chiar mai 
mult decât pe marele Erasmus. 

Cine știe, poate că judecata mea nu este dreaptă. De fapt, 
aversiunea împotriva lui Erasmus s-a născut în clipa când 
acesta, îngrozit de câinele meu chior, mi-a spus să-l dau repede 
afară din casa lui pe acel animal murdar și răpciugos. Câinele 
meu Rael mă însoțea credincios oriunde mă duceam în Basel și 
mulţi copii îl mângâiau când treceam cu el pe stradă. Nu era 
nicidecum murdar, fiindcă din când în când îl spălam, iar la 


709 


universitate, când audiam cursurile vreunui profesor, stătea 
liniștit în sală și-mi păzea cu strășnicie desaga. Mă însoțea și în 
cârciumi, iar la La cei trei regi primea întotdeauna un os de la 
buna cârciumăriță și mă trăgea de poalele veșmintelor să 
plecăm atunci când eram mai cu chef sau începeam să mă iau 
la harţă cu bețivii. 

După ce am cumpărat de la spițerie teriac de restul de bani 
pe care-i mai aveam, mi-am aranjat leacurile în cufăr și am dat 
să plec de la han. Rael s-a ascuns sub pat și n-a vrut cu niciun 
chip să mai iasă de acolo. Era clar că, după părerea lui, ne 
mersese mai bine în Basel și refuza să pornim din nou la drum, 
mai ales că se îngrășase și nu-i prea venea bine să alerge cu 
limba scoasă după mine din zori până în seară. Așa că, neavând 
de ales, mi-am pus cufărul în spinare, l-am luat în braţe pe Rael 
și așa am ieșit din oraș. 

Mai târziu s-a dovedit că presimţirile rele ale acestui câine 
înțelept al meu fuseseră întemeiate. Până la Milano ne-am 
încălzit unul pe altul, sau mai bine zis am tremurat împreună, 
fiindcă pământul era acoperit cu un strat gros de zăpadă. 


2 


Dacă, în timp ce treceam Alpii prin nămeţi de zăpadă și 
înfruntam furtuna, mă încurajasem gândindu-mă că odată ajuns 
la Milano mă voi înfrupta dintr-o bucată de carne bine rumenită, 
mă înșelasem amarnic. La Milano era haosul de pe lume și o 
foamete cumplită, iar soldaţii, descurajaţi după luni de zile de 
când nu fuseseră plătiţi, nu se mai supuneau nici unui ordin al 
superiorilor, fiecare câștigându-și hrana doar cu ajutorul sabiei. 
Abia trecuse de porţile orașului convoiul cu provizii căruia mă 
alăturasem pe drum, că a și fost atacat. Dacă nu le-aș fi spus 
mercenarilor că sunt medic, m-ar fi jefuit și pe mine și, cine știe, 
poate m-ar fi omorât. În orice caz, după ce am văzut ochii 
pofticioși cu care l-au privit pe Rael câţiva soldaţi cu bărbi 
zbărlite, l-am luat în braţe pe sărmanul meu câine care în mod 
vădit avea toate șansele să ajungă pe frigare. Din fericire pentru 
mine, orașul era plin de bolnavi și ducea mare lipsă de 
medicamente. Aș fi putut ajunge un om bogat dacă mâncarea n- 


710 


ar fi costat atât de scump. Absolut tot ceea ce câștigam - și 
câștigam într-adevăr bine - cheltuiam pe pâine, carne și 
băutură. 

Sosisem la Milano cu câteva zile înainte de ziua Nașterii 
Domnului. Atunci am aflat că Frundsberg, ajuns în Italia cu 
douăsprezece mii de lăncieri, îi cerea insistent ducelui de 
Bourbon să părăsească Milano pentru a se uni cu lăncierii și a 
porni împreună spre Roma sub comanda sa. Dar veșnica 
amânare a plăţii soldelor era un motiv temeinic de supărare 
pentru mercenarii spanioli și germani, care juraseră că-l vor lăsa 
baltă pe împărat și vor pleca din această ţară blestemată unde 
se crapă de foame. În fiecare zi mureau destui soldaţi din cauza 
bolilor și în fiecare noapte nefericiţii locuitori din Milano omorau 
câţiva hoti, fiindcă tot nu mai aveau nimic de pierdut. 

Ducatul de Milano era la capătul puterilor. Nu mai exista un 
sac de făină, o găină, un porc, totul fusese furat. lar în oraș nu 
era casă să nu fi fost jefuită. Ducele de Bourbon și ofițerii lui își 
topiseră vasele de argint și de aur, bijuteriile, chiar și lanţurile 
scumpe de la gât, și bătuseră monedă, apoi distribuiseră banii 
soldaţilor, pentru a evita destrămarea armatei. Cât despre mine, 
care abia sosisem, nu puteam pretinde să mi se plătească 
serviciile de chirurg al oștirii, așa că altceva mai bun nu aveam 
de făcut decât să o urmez, pentru ca odată și odată să primesc 
banii ce mi se cuveneau. După ce am cumpărat la un preţ foarte 
mare un măgar costeliv, am pus toate lucrurile mele pe 
spinarea nefericitului animal și la începutul lunii ianuarie am 
plecat împreună cu oastea ducelui de Bourbon spre Roma. 
Astfel a început pentru mine sângerosul an de neuitat 1527. 

Pentru a împiedica joncţiunea oștilor imperiale, trupele Ligii 
Sfinte, comandate de ducele de Urbino, au angajat câteva lupte 
împotriva lăncierilor lui Frundsberg, dar după ce au avut parte 
de câteva înfrângeri, italienii au bătut în retragere, fără îndoială 
pentru a chibzui mai bine în ce fel pot fi mai de folos cauzei 
venețiene. În februarie am ajuns să ne întâlnim pe malul râului 
Trebbia cu armata lui Frundsberg. Încă din prima seară spaniolii 
și germanii s-au luat la harță, apoi s-au bătut zdravăn, așa că 
răniții au fost cam tot atât de mulţi ca după o bătălie adevărată. 
Totul a pornit de la întrebarea: faţă de cine are mai multe datorii 
împăratul și care sunt cei care ar trebui să fie plătiţi mai întăi, 


711 


archebuzierii spanioli sau lăncierii germani? Întrebarea era cu 
totul prostească, fiindcă împăratul nu trimisese niciun ban 
pentru oștire, iar întreaga poveste cu plătitul soldei în momentul 
când trupele se vor întâlni fusese spusă într-o doară de ducele 
de Bourbon, ca să-și poată urni trupa din Milano. 

Neavând de ales, oștirea a pornit mai departe și fiecare și-a 
luat singur partea după cât de bine a știut să fure. Până la urmă, 
enervat de faptul că oastea flămândă a împăratului jefuiește 
ținuturile roditoare ale ţării lui, ducele de Ferrara, care era cel 
mai bun aliat al împăratului și singurul din Italia, l-a împrumutat 
pe ducele de Bourbon cu o sumă importantă de bani pentru a-i 
plăti pe mercenari. lar ducele de Bourbon a făcut o nedreptate, 
plătindu-le solda doar mercenarilor lui Frundsberg, ceea ce i-a 
întărâtat și mai aprig pe spanioli. Așa că după două săptămâni, 
sătulă de-atâta ploaie și foame, oastea s-a oprit din nou ca să-și 
ceară drepturile. 

Eu plecasem din Milano împreună cu spaniolii, însă cum nu 
făcusem cu ei niciun legământ și nici nu le înțelegeam bine 
limba, i-am lăsat și m-am alăturat germanilor lui Frundsberg. 
Atunci am avut parte de una dintre cele mai mari surprize din 
viață. Tocmai îmi priponisem măgarul de un măslin, îmi 
deschisesem lada cu leacuri și mă pregăteam să-i îngrijesc pe 
câţiva lăncieri atinși de boala franceză, când am fost pe 
neașteptate atacați de o ceată de soldaţi spanioli flenduroși și 
cu picioarele goale. Lăncierii nu au ripostat imediat, fiindcă erau 
toți cu pantalonii lăsaţi în jos, ca să-i pot examina. Nici s-o ia la 
goană n-au putut, de aceea au început să zbiere ca din gură de 
șarpe. Zbieretele lor au atras atenţia unui tânăr mercenar cu o 
statură impresionantă, care a alergat spre noi cu sabia în mâini 
și răcnind ca o fiară sălbatică. Spaniolilor le-a trecut pe loc pofta 
de jaf și au luat-o sprinteni la goană, iar eu, când mi-am ridicat 
privirea să-i mulţumesc celui care m-a salvat, am constatat că-l 
am în faţa ochilor mei pe Antti. La început am crezut că-i doar 
fantoma lui Antti, sosită din regatul umbrelor la disperata mea 
rugă adresată lui Dumnezeu în acel moment de spaimă. Pentru 
că nu mă mai îndoiam de mult că murise, de vreme ce nimeni 
nu scăpase de pe urma acelei grozave înfruntări a ungurilor cu 
turcii de la Mohács. Când m-a recunoscut, a lăsat sabia să-i cadă 
și mi-a prins emoţionat mâinile între ale lui. 


712 


— Pentru numele lui Dumnezeu, Mikael, a spus el, ce cauţi în 
mijlocul acestei cete de lupi? De ce ţi-ai lăsat baltă studiile de la 
Basel și rătăcești din nou pribeag prin lume? 

Când l-a recunoscut pe Antti, câinele meu a început să alerge 
ca un nebun în jurul lui, mișcându-și vesel coada în toate părțile. 
Antti s-a așezat pe jos, a scos din traistă un os, l-a spart între 
dinţi și i l-a dat lui Rael. Prin bocancii rupţi îi ieșeau afară 
degetele mari de la picioare, mânecile erau zdrenţuite, dar 
purta o cuirasă strălucitoare, fără nicio pată de sânge sau urmă 
de rugină, iar sabia nu avea niciun cusur. L-am întrebat cum de 
scăpase cu viaţă din bătălia de la Mohács și cum de-i cu putinţă 
să ne regăsim în mijlocul acestei oști înfometate, uitate de 
împărat și de Dumnezeu și blestemate de italieni. El mi-a spus 
cu un aer nevinovat: 

— Nu-i nicio minune că am scăpat cu viaţă din bătălia de la 
Mohács, fiindcă nici n-am luat parte la ea. In viaţa mea n-am 
văzut nobili mai aroganţi și mai supărăcioși ca nobilii din 
Ungaria. Mi-a trecut dintr-odată tot cheful și n-am mai vrut să 
lupt alături de bărbaţii aceia atât de arțăgoși. Dar ei n-au niciun 
respect față de artilerie. Se încred doar în armurile lor și în 
rapiditatea cu care aleargă ca nebunii pe cai. La Mohács, ungurii 
au pornit în galop spre sutele de tunuri ale turcilor ascunse de 
prima linie de pedestrași, așa a început lupta. Martori demni de 
încredere mi-au povestit că turcii au așteptat până ce acești 
cavaleri smintiţi au ajuns la doi pași de gurile tunurilor, după 
care au tras. După prima salvă de tun se știa deja cine-i 
învingătorul, iar într-o oră și jumătate toată armata Ungariei a 
fost masacrată. Prea puţini au scăpat ca să povestească ce s-a 
întâmplat acolo. 

Eu l-am rugat să-mi povestească mai amănunţit, dar Antti n-a 
fost deloc dispus să-mi povestească despre această aventură 
războinică din Ungaria. Am înţeles că un oarecare negustor de 
blănuri îl umilise să treacă printre săbii, ca pedeapsă pentru 
neexecutarea cu rapiditate a unui ordin, de aceea era el atât de 
supărat pe toată Ungaria. 

— În multe ţări am fost, dar nicăieri n-am văzut un popor atât 
de disperat. Îţi poţi imagina, Mikael, cât de grea este viaţa 
țăranilor din Ungaria, dacă ei preferă să fugă la turci. Se spune 
că turcii nu-i persecută pe creștini și le îngăduie să aibă 


713 


bisericile și credinţa lor, că nu jupoaie poporul cu dări prea mari 
și cu nedreptăţi. E unul din motivele pentru care n-am vrut să 
lupt împotriva lor. Și se mai spune că cel puţin doi nobili din 
Ungaria trag sforile pe lângă sultan ca să obţină coroana 
Ungariei, bineînţeles sub suzeranitatea monarhului otoman. 

Antti mi-a mărturisit că s-a săturat până-n gât de Ungaria și 
nu-i face plăcere să-mi mai povestească, așa că am plecat la 
locul unde poposise împreună cu un grup de lăncieri care-l 
aleseseră șeful lor. Aveau un cort cam peticit, ce-i drept, dar 
bun împotriva ploilor. Am mâncat împreună cu soldaţii și am fost 
multumit că eram cu ei, deoarece chiar în noaptea aceea s-a 
petrecut un adevărat măcel. Lăncierii germani au trebuit să se 
echipeze în miez de noapte cu armuri și cuirase și să se așeze în 
careu pentru a se apăra de spanioli. Nebuni de furie, aceștia îi 
atacaseră mai întâi pe ofiţeri și amenințau că-și vor decupa 
solda de pe pielea spinării ducelui de Bourbon, care, de teamă, 
se refugiase în cortul lui Frundsberg. 

A doua zi dimineață, după ce - cu chiu, cu vai -, comandanții 
spaniolilor reușiseră să restabilească o relativă ordine printre 
oamenii lor, a fost rândul germanilor să se revolte și să se 
plângă, arătându-și unul altuia jalnicele încălțări și veșmintele 
zdrenţuite. lar când a început să se lase seara, au înconjurat 
cortul lui Frundsberg, urlând că au fost înșelaţi și cerând să li se 
plătească imediat soldele. 

Mă aflam în mijlocul acelei mulţimi ponegritoare, alături de 
Antti, când Frundsberg a ieșit din cortul său. A fost pentru prima 
și ultima oară când am avut ocazia să-l văd pe acel mare 
general, al cărui nume doar era de ajuns ca să-i înspăimânte pe 
mulți oameni. La apariţia acestui bărbat cu alură de taur și fața 
cât un butoi de bere, s-a făcut dintr-o dată tăcere. Câţiva soldați 
l-au și aplaudat, dar după câteva clipe toţi au început să zbiere 
din nou cerându-și drepturile, iar unii și-au aruncat încălțările 
stâlcite și rupte și alţii zdrențele de pe ei la picioarele 
generalului. 

Frundsberg a strigat, a blestemat și a bătut din picioare ca să 
se facă liniște, apoi cu glas blând le-a vorbit soldaţilor numindu-i 
fraţi și amintindu-le de cele douăzeci de bătălii câștigate sub 
flamura împăratului, precum și de gloria germanilor, pe care ei, 
cei mai buni lancieri din lume, au făcut-o nemuritoare. Dar fraţii 


714 


lui de arme i-au strigat că s-ar lipsi bucuroși de glorie pentru 
pâine și veșminte, și că-i o rușine că soldaţii mor de foame când 
în jurul lor se află bogatele orașe ale ducatului Ferrara, unde ar 
putea să mănânce pe săturate, să bea vin și să se distreze cu 
fete nurlii. 

Frundsberg nu era obișnuit cu revolta. De mânie, faţa lui lată 
s-a înroșit ca focul și a zbierat atât de tare până aproape i s-a 
pierdut glasul. Le-a amintit soldaţilor de jurământul de supunere 
pe care-l făcuseră când s-au înrolat în oastea sa și i-a amenințat. 
Dar discursul lui pătimaș i-a întărâtat și mai mult pe soldaţi, care 
i-au strigat că mai bine și-ar aminti ce le-a promis când i-a 
ademenit să intre în slujba împăratului. Și deodată cei care erau 
împrejurul lui și-au coborât lăncile ca pentru atac, lucru greu de 
suportat pentru un general de armată atât de faimos. 

Nu-i de mirare că Frundsberg s-a simţit peste măsură de 
ofensat. Ochii i s-au umplut de lacrimi, a vrut să spună ceva, dar 
n-a putut articula niciun cuvânt, a făcut câteva gesturi ca un 
orb, apoi s-a prăbușit la pământ. Descumpăniţi, cei care îl 
ameninţaseră cu lăncile au încetat să mai strige și au fugit de 
acolo, în timp ce în toată tabăra se lăsa o tăcere de moarte. Din 
fericire, aveam lanţeta cu mine, așa că i-am putut da primul 
ajutor. l-am făcut o incizie la braţ și am dat drumul la sânge să 
curgă. Asta l-a ușurat, dar era clar că fusese lovit de apoplexie, 
fiindcă nici nu-și mai mișca mâinile și picioarele, nici vorbi. Doar 
ochii lui mari de taur, congestionaţi, au aruncat în jur priviri 
disperate. A fost dus apoi la Ferrara pentru a fi îngrijit, dar a 
rămas paralizat pentru tot restul zilelor lui. 

În felul acesta a plecat singurul comandant capabil să 
menţină disciplina în rândul armatei de lăncieri, iar eu nu mă 
îndoiesc că în acea aparentă întâmplare a fost doar o intenţie 
tainică a lui Dumnezeu. Cei doi colonei ai lui Frundsberg au luat 
imediat conducerea armatei, iar ducele de Ferrara, văzând că 
altă cale să-i ţină în frâu pe oameni nu există, i-a împrumutat pe 
colonei cu cincisprezece mii de ducați. Fiecare soldat a primit 
câte un ducat și toată lumea a încheiat pace, puternic 
impresionată de nenorocirea ce se întâmplase. 

După incident, ducele de Bourbon a ţinut sfat cu ofițerii și i-a 
îndemnat să-şi încurajeze oamenii, povestindu-le despre 
bogăţiile care îi așteaptă la Florenţa și la Roma. Abia se 


715 


restabilise ordinea și oștirea era gata să-și reînceapă marșul, 
când, ca o încununare a nenorocului, maestrul cavaleriei 
imperiale, sosit din Roma, a anunţat că seniorul de Lannoy, 
viceregele de Neapole, încheiase în numele împăratului un 
acord de pace cu papa. În iarna aceea fuseseră încheiate cu 
papa nu se știe câte alte acorduri de pace, pe care papa le 
încălcase cu consecvență. Dar noua înțelegere era cea mai 
puternică, fiindcă papa plătise șaizeci de mii de ducați, pe care 
maestrul cavaleriei imperiale urma să-i împartă soldaţilor înainte 
de dizolvarea armatei. 

Prima revoltă fusese cum fusese, dar acum, odată cu vestea 
de pace, un zgomot de iad și o mare deznădejde s-a întins peste 
toată tabăra. Uitându-și vrajba cea de toate zilele, germanii și 
spaniolii s-au simţit deodată mai înfrăţiţi ca oricând în faţa 
pericolului de a-și pierde prada anunţată. După ce au dezbătut 
aprins nedorita schimbare, au ales pe câţiva dintre ei, atât 
germani cât și spanioli, care s-au dus la ducele de Bourbon și l- 
au întrebat direct ce are de gând să facă. Ei l-au prevenit pe 
duce că, orice s-ar întâmpla, nu vor renunța la asediul Romei, fie 
cu comandanții de acum, fie cu alţii, pe care îi vor alege dintre 
ei, în cazul că cei de acum vor refuza să continue marșul spre 
Roma. 

Ducele de Bourbon i-a ascultat cu amabilitate și a declarat că, 
dacă asta e voia oastei, el o va conduce la Roma cu ajutorul lui 
Dumnezeu, cu riscul de a-și atrage asupra lui mânia împăratului. 
Maiestatea sa împăratul nu-l recompensase pe măsura 
meritelor, cât despre avantajele obţinute, le pierduse când 
regele Franţei încălcase tratatul de pace. În rest, ducele de 
Bourbon, care îl ura pe seniorul de Lannoy ca pe nimeni altul pe 
lume, a primit ca pe o insultă pacea pe care viceregele i-o 
impunea prin maestrul cavaleriei imperiale. De altfel, ducele era 
convins că-i slujește mai bine împăratului continuându-și 
campania de război, fiindcă, oricum, papa nu s-ar fi ţinut de 
cuvânt și, mai devreme sau mai târziu, tot ar fi încălcat tratatul 
de pace. 

Foarte mulțumit că, în sfârșit, se va descotorosi de noi, ducele 
de Ferrara a aprovizionat oastea cu alimente, pulbere și tunuri 
ușoare, iar la sfârșitul lui martie am început marșul spre Roma. 
Pe măsură ce înaintam, oastea noastră se îngroșa ca un bulgăre 


716 


rostogolit prin zăpadă, fiindcă ni se alăturau toţi refugiații din 
republicile Italiei care nu se aveau bine cu senioria sau erau 
adversari ai lui Medici din Florența. Toţi criminalii, tâlharii și 
borfașii de toate felurile s-au alăturat armatei ducelui de 
Bourbon, sperând să se căpătuiască la Roma când va fi să se 
împartă prada, iar la Bologna, șase sute de studenţi germani de 
la universitate, aruncându-și cât colo tratatele de drept, au 
îngroșat și mai mult rândurile oastei noastre. 

Așa se face că l-am întâlnit din nou pe Sebastian Lotzer, care 
era unul din studenţii universităţii din Bologna ce-și abandona 
studiile pentru a participa la asediul Romei. El s-a apropiat 
zâmbitor de mine, ca și cum între noi n-ar mai fi fost acea 
prăpastie deschisă la Baltringen, și mi-a spus: 

— Mikael, fratele meu! În sfârșit, prorocirile marelui cărturar 
al pământului meu natal, Ulrich von Hutten, se vor împlini. Vom 
încăleca pe cai și vom alerga spre Roma să trecem prin sabie și 
foc acel cuib al Satanei! II vom da jos de pe tronul lui pe papă şi- 
|I vom pune papă pe Luther la Nürnberg sau la Augsburg, pentru 
noul regat al creștinilor care va dura o mie de ani, iar credinţa 
germanilor, liturghiile germanilor și ordinea germanilor vor fi 
impuse în toată lumea. 

Dar pe mine nu mă mai impresiona entuziasmul lui Sebastian 
Lotzer și i-am spus acru: 

— Bag seamă că nici n-ai cal să alergi la Roma după cum 
spune gura ta și mă îndoiesc că după ce ai studiat dreptul 
roman vei fi devenit mai viteaz decât la Baltringen, când i-ai 
părăsit pe ţăranii pe care tu însuţi i-ai ameţit cu fanatismul 
biblic. 

S-a simţit grozav de ofensat și i s-au înroșit obrajii. A spus: 

— Ai rămas același șarpe dinainte, Mikael Pelzfuss, și te târâi 
pe pământ fără să înţelegi măreţia zborului de vultur. Am folosit 
doar o imagine poetică când am vorbit despre cai, dar voi 
merge pe jos până la Roma și, cine știe, poate că sabia mea va 
fi mai eficace decât neputincioasele tale leacuri. 

Dar și surâsul lui a îngheţat, ca și surâsul multor alţi bărbaţi 
obosiţi de drum, care s-au pierdut în zăpadă și au fost mâncaţi 
de lupi sau omorâţi de ţăranii și de păstorii disperaţi de 
brutalitatea soldaţilor. Pentru a evita valea Toscanei, ocupată de 


717 


trupele vrăjmașe, ducele de Bourbon ne condusese prin 
trecătorile cele mai anevoioase ale Apeninilor. 

In acel an, primăvara era întârziată și munţii erau acoperiţi de 
zăpadă. Proviziile noastre se isprăviseră și de niciunde nu se 
găsea ceva de furat. Nu-i de mirare că cei mai mulţi erau trişti și 
tânjeau după casele lor. In sfârșit, în ziua când lipsa pâinii și a 
făinii începea să se simtă, ducele de Bourbon a arătat cu 
degetul spre pământurile bogate și roditoare din depărtare, 
unde apele verzi ale râului Arno șerpuiau prin văi luxuriante și 
ne-a spus că sub picioarele noastre, acolo jos, sunt toate 
bogăţiile Florenței și Romei. Atunci am început să coborâm 
colinele abrupte ale muntelui și arătam mai degrabă a hoardă 
de bandiți decât a armată imperială. Într-o goană nebună am 
ajuns în valea râului Arno, dar Florența fusese avertizată de 
pericolul ce o ameninţa, de aceea ducele de Urbino, sfârșind cu 
lâncezeala, străbătuse în grabă Toscana și se îndrepta spre 
Florenţa. Nu știu dacă ducele de Urbino chiar avea intenţia să 
apere Florenţa, dar înaintarea lui grabnică l-a îndemnat pe 
ducele de Bourbon la prudenţă și a preferat să ne conducă în 
marș forţat direct spre Roma. N-am mai simţit atunci nici 
foamea, nici setea, nici toate nevoile și oboseala, am abandonat 
tunurile pe drum, continuu împinși înainte de acel miraj luminos, 
împingându-ne unii pe alţii ca o turmă îndobitocită, neavând 
decât o singură idee în cap: Roma, Roma, doar Roma. 

Acele zile istovitoare, fanatice, au rămas ca o ceaţă în mintea 
mea, îmi amintesc doar că într-o zi, pe când mă târâm pe o 
cărare, agăţat de traistele de pe spinarea măgarului meu, am 
avut o viziune înspăimântătoare. Toată armata cenușie din jurul 
meu, încovoiată, mergând cu îngrădire înainte, cu priviri golite 
de orice căldură umană, mi s-a părut o ceată flămândă de lupi. 

După o săptămână de marș forţat, oastea noastră, care acum 
număra treizeci de mii de oameni - fiindcă soldaţii din armata 
dizolvată a papei ni se alăturaseră și ei pe măsură ce ne 
apropiam de oraș - a ajuns în sfârșit la porţile Romei. Noaptea, 
în puţinele ore de repaus, se auzeau ciocanele forjorilor care, 
strânși în jurul focului, făureau scări de asalt și necontenit se 
vedeau convoaiele de căruţe încărcate cu boccele ale 
nefericiţilor care fugeau din oraș. În cea de-a cincea zi a lunii 
mai, oastea imperială s-a desfășurat pe colina numită Mario, de 


718 


unde, în sfârșit, se vedeau semeţele ziduri, turnurile și cupolele 
orașului sfânt, aurite de lumina soarelui de amurg. Am 
contemplat orașul care timp de o mie de ani a atras pelerinajele 
de credință și penitenţă ale întregii creștinătăţi, orașul ale cărui 
biserici, altare și relicvarii erau împodobite cu aurul și argintul 
venit din toate părţile lumii. 

Și m-am întrebat dacă Roma păruse vreodată mai măreaţă și 
mai copleșitor de glorioasă în ochii pelerinilor decât ne apăruse 
nouă, scăldată în lumina de aur a crepusculului, ca un sipet 
ferecat ce ascunde o comoară, pe care noi urma să-l forțăm și 
să-l spargem, împingând în tenebre o epocă încheiată. Călare, 
ducele de Bourbon s-a oprit în vârful colinei și armura lui a 
strălucit în lumina soarelui. După o clipă de tăcere, din gâturile 
noastre uscate a țâșnit un urlet, iar ducele, cu ochi scăpărători 
de pasiune, a anunţat: 

— Mâine în zori începe asaltul! 


3 


Nu știu să mai fi existat armată asediatoare într-o stare atât 
de jalnică precum a fost a noastră în fața zidurilor Romei. Doar o 
raţie de pâine mai era și toată lumea fremăta de neliniște, 
fiindcă trupele antrenate și disciplinate ale Ligii Sfinte se 
apropiau încet pentru a ne strivi de zidurile cetăţii eterne, care, 
în întunericul nopţii, păreau de neînvins. Nu dispuneam de nicio 
artilerie pentru a deschide o spărtură în zid, iar archebuzierii 
spanioli aveau pulbere doar cât să tragă câteva focuri, fiindcă 
cea mai mare parte din pulbere era înmuiată și distrusă de pe 
urma ploilor multe de care avuseserăm parte pe drum. Așezat în 
fața focului, mă gândeam că mai degrabă zidul ar fi putut fi 
spart cu berbeci de lemn decât escaladat. 

In noaptea aceea, la mănăstirea Sfântul Onofrio, ducele de 
Bourbon a ţinut sfat cu coloneii și ofițerii, iar soldaţii s-au sfătuit 
în jurul focurilor de bivuac, lucru din ce în ce mai obișnuit de 
când plecasem noi din Bologna. Spaniolii insistau cel mai mult 
asupra atenţiei sporite și permanente care va trebui să se 
acorde la împărţirea echitabilă a prăzii, în timp ce germanii erau 
preocupaţi în mod special de capturarea papei, care, după ce va 


719 


fi deposedat de bogății, trebuia neapărat să fie spânzurat. 
Teama spaniolilor că ofițerii își vor lua cea mai bună parte din 
pradă, lăsându-i pe soldați cu buza umflată, a sporit toată 
noaptea, reușind să-i molipsească și pe germani. Oricum, și unii 
și alţii au jurat că nu vor lăsa să le scape nimic printre degete, 
fiindcă acest jaf se anunţa să fie cel mai mare pe care-l 
cunoscuse vreodată creștinătatea. In noaptea aceea, toate 
discuţiile secrete și îndoielile asupra împărțirii prăzii au trecut 
din gură în gură. Soldaţii care până atunci nu știuseră nimic 
despre toate astea au avut la ce să se gândească, iar temeinicia 
avântului de devastare a Romei a fost clară pentru fiecare. Tot 
atunci s-a răspândit vestea că ducele de Bourbon fusese 
excomunicat de papă și că de aceea preferase să ţină sfat la 
mănăstire, ca totodată să se confeseze unui preot. Oricum, nici 
spaniolii, nici germanii nu erau mulțumiți de ducele de Bourbon 
și toată lumea regreta moartea lui Frundsberg, sperând că 
ducele își va găsi sfârșitul în luptă, pentru a nu împiedica mult 
așteptatul jaf, la care râvnea fiecare soldat cumsecade. 

In revărsatul zorilor s-a ridicat o pâclă groasă din mlaștinile 
dimprejur, iar când goarnele și tobele au dat semnalul de asalt, 
am avut surpriza să vedem zidurile Romei învăluite în ceaţă, 
tocmai bine să ne ascundă de ochii archebuzierilor și tunarilor 
ce apărau cetatea. Din două părți au fost ridicate simultan 
scările de asalt, dar archebuzierii garnizoanei au respins atacul, 
fie împușcându-i pe asediatori, fie înfruntându-se în luptă corp la 
corp cu cei care reușiseră să se caţăre pe ziduri. În timpul 
acesta, de pe meterezele castelului Sânt' Angelo au început să 
bubuie tunurile, iar una dintre primele victime a fost calul 
ducelui de Orania, care a fost străpuns de un glonț. 

lar ducele de Bourbon călare, sfidând focul dușmanilor, a 
trecut în revistă trupa, cu mantia albă fluturând deasupra 
armurii sclipitoare, tocmai bine să atragă atenţia apărătorilor de 
pe ziduri. Nasul lui lucitor părea mai mare ca oricând, iar ochii îi 
scăpărau de furie în timp ce-i îndemna la luptă pe soldaţii lipsiţi 
de entuziasm. Pe de-o parte spaniolii, care își aranjau încet 
archebuzele pe suporturi, iar pe de alta germanii, care se 
strângeau unul în altul și șușoteau, îl enervau deopotrivă cu 
aerul lor apatic. 


720 


Turbat de furie, ducele a descălecat în apropierea zidului, în 
locul numit Campo Santo, și a început să zbiere, poruncindu-le 
lâncierilor germani să-și ridice scările de asalt. O mulţime de 
scări de asalt au fost ridicate în același timp într-o gălăgie 
nemaipomenită. Mai târziu, niciunul dintre cei care au fost de 
față n-a putut povesti clar ce s-a întâmplat. Când tocmai dădea 
să încalece din nou pe cal, din amândouă părţile - și dinspre 
asediatori și dinspre asediați -, archebuzierii au tras, iar ducele 
de Bourbon a căzut la pământ, strigând cu glas înspăimântat: 

— Doamne Dumnezeule și Sfântă Fecioară, eu mor! 

li fuseseră străpunse coapsa și vintrele de un mic proiectil de 
plumb. Soldaţii l-au ridicat în grabă, iar ducele de Orania l-a 
acoperit cu mantia sa, apoi a fost dus la o capelă de pe o 
podgorie din apropiere, unde a avut norocul să nu moară mai 
înainte de a primi ultima cuminecătură. A mai trăit câteva ore și, 
în spasmele morții, a sfâșiat pânza care-i lega rănile, a avut un 
moment de luciditate, apoi, când și-a dat duhul, a strigat cu 
voce cavernoasă: „La Roma! La Roma!“ Prin fereastra deschisă 
a capelei, vocea lui puternică a putut fi auzită chiar și de soldaţii 
care începuseră asediul Romei. 

Mulți istorici au scris după aceea povestiri tulburătoare despre 
vitejia soldaţilor armatei imperiale, stimulată în bună parte de 
moartea iubitului lor comandant, pe care au vrut să o răzbune, 
dar adevărul este că nici spaniolii, nici germanii n-au ieșit din 
starea lor naturală de apatie decât după ce au fost siguri că 
ducele de Bourbon murise. Abia atunci au prins curaj și s-au 
lansat cu vigoare la asalt, îndemnându-se unul pe altul și 
strigând cu entuziasm că de-acum nimeni nu-i mai poate 
împiedica să făptuiască jaful mult râvnit. Mulţi au fost dintre 
aceia care mai târziu au revendicat onoarea de a-l fi omorât pe 
duce. Nu-l voi pomeni decât pe un oarecare aurar Benvenuto 
Cellini, care dirija focurile tunurilor de la castelul Sânt' Angelo. 
După ce papa dăduse poruncă să fie dizolvată armata, 
nemaiavând tunari pricepuţi, comandantul fortăreței fusese 
obligat să încredinţeze tunurile artiștilor și altor lepădături. Cât 
adevăr va fi fost în povestirile acestor lăudăroși e greu de știut; 
eu cred în continuare că ducele a fost ucis de un archebuzier 
spaniol. 


721 


În orice caz, strigătul de agonie al ducelui de Bourbon i-a 
însufleţit atât pe spanioli, cât și pe germani, și ei au luptat cu 
înflăcărare, încercând să se depășească unii pe alţii în vitejie. In 
grădina cardinalului Armellini, spaniolii au descoperit un edificiu 
lipit de zidul cetăţii. O trecere subterană, astupată în grabă cu 
moloane, ducea de la acea casă până în oraș. Și în timp ce 
spaniolii își croiau drum cu lopeţile, germanii, care ridicaseră 
scări de asalt în dreptul porţii Sfântului Spirit, escaladau zidul. 
Primul care a reușit să ajungă viu pe zid a fost un predicator 
numit Nikolai, de meserie cusător de mătăsuri, iar al doilea a 
fost Antti, care, după ce le-a făcut vânt artileriștilor cu 
înspăimântătoarea lui sabie, a început să îndrepte ţevile 
tunurilor spre castelul Sânt' Angelo. Spaniolii și germanii au 
intrat cam în același timp în oraș. După ce porțile au fost 
deschise, apărătorii orașului au coborât de pe ziduri și au luat-o 
la fugă, încercând să ridice obstacole în fața puhoiului de soldaţi 
ai armatei imperiale care înainta tot alergând de pretutindeni. 
Dar s-a dovedit că orice rezistenţă era zadarnică, așa că, cei 
care au putut, au fugit din calea lor să se ascundă. Insă soldaţii 
împăratului, hămesiţi de foame, erau dornici să isprăvească 
repede cucerirea orașului și nu se opreau decât câteva clipe la 
casele apropiate pentru a lua la nimereală o bucată de pâine 
sau o legătură de ceapă, după care continuau goana lovind cu 
cruzime pe toţi cei care le ieșeau în cale. Mi-am lăsat răniții și 
am urcat pe ziduri, unde Antti lupta de unul singur cu apărătorii 
care nu reușiseră să fugă. 

Ultimii elveţieni din garda papei au fost omorâţi în faţa 
catedralei Sfântul Petru, lângă obelisc. Dar soldaţii împăratului 
nu se mulțumeau să omoare oameni; omorau și cai, și măgari, 
nu cumva vreun om bogat să apuce a pleca din Roma cu averea 
sa. 

Dinspre castelul Sânt' Angelo tunurile trăgeau fără încetare, 
dar cum nimeni nu mai era interesat să riposteze, până la urmă 
am rămas doar eu și cu Antti pe ziduri. Strigătele oamenilor 
îngroziţi care alergau erau acoperite de strigătele de bătălie 
stridente și triumfătoare: España, España! și Imperio, Imperio! 

Atinși apoi și noi de nebunia lumii, n-am mai ținut seama de 
pericol, am coborât de pe ziduri și am alergat spre citadelă, în 
timp ce spaniolii atacau catedrala Sfântul Petru, iar germanii 


722 


Vaticanul. N-aveam să aflăm decât mai târziu în ce fel papa 
reușise să le scape printre degete. Sfântul părinte al bisericii 
catolice își petrecuse toată dimineața în Capela Sixtină în 
tovărășia  cardinalilor și ambasadorilor străini. Însă când 
germanii începuseră să forțeze porţile Vaticanului, zorit de 
servitorii săi, papa fugise printr-o trecere subterană secretă 
până la castelul Sânt' Angelo. Grupurile de fugari, cărora li se 
adăugaseră și nefericiţii din cartierul Borgo, se înghesuiau acum 
pe podurile de peste Tibru pentru a încerca să se refugieze tot la 
castel, iar în faţa podului mobil al fortăreței ajunsese de-acum o 
mulțime înspăimântată de oameni. Au fost unii care au căzut în 
Tibru, în special femei și copii, sau de pe podul mobil, în 
șanțurile cu apă. Apoi soldaţii garnizoanei de la Sânt' Angelo au 
alergat la casele apropiate pentru a lua provizii, fiindcă 
fortăreața nu avea destule pentru a rezista unui asediu. Dar 
tunarii au trebuit să-și întrerupă focurile, de teamă să nu-i 
lovească pe locuitorii orașului, iar eu și Antti nu știu cum de ne- 
am trezit deodată împreună cu mulți spanioli și germani în 
mijlocul unei mulțimi de oameni într-o mișcare confuză, în acel 
moment am zărit grupul de demnitari care ieșea din trecerea 
secretă și încerca să-și croiască drum pe podul mobil în direcţia 
fortăreței. In faţa lor era un bărbat gârbovit ce mergea șovăind 
și purta pe umeri mantia de purpură a unui cardinal. Am înţeles 
că fugarul era papa Clement al VIl-lea și că jurământul pe care îl 
făcusem cu mâinile înmuiate în sângele Barbarei se împlinise. 
Era deja târziu și noi încă nu cuceriserăm cartierul fortificat 
Trastevere de pe acea parte a Tibrului, citadela încă nu era 
complet încercuită și comandanții armatei imperiale nu-și 
organizaseră încă forțele în ordine de bătaie. Orașul vechi de pe 
partea cealaltă a Tibrului rezista, dar oamenii intraseră în panică 
și prea puţini aveau de gând să-l apere. Cei mai mulţi romani 
erau preocupaţi doar să găsească un loc unde să-și dosească 
averea. Fugarii bogaţi se ascundeau la adăpostul zidurilor 
marilor palate și mulţi cardinali care se credeau prieteni ai 
împăratului rămâneau liniștiți în casele lor, încrezători în 
imunitatea conferită de preaînalta lor poziţie, oferind chiar și azil 
multor persoane distinse. Ambasadorii erau în aceeași măsură 
solicitaţi de refugiaţi, în timp ce săracii, care nu beneficiau de 


723 


nicio protecție a celor puternici, își luau boccelele și se refugiau 
în numeroasele biserici și mănăstiri din oraș. 

În acel moment al luptei, niciun roman nu înțelesese clar 
amploarea nenorocirii care se abătuse asupra Romei, de aceea 
la sfatul consilierilor orașului, convocat de urgenţă, când câteva 
persoane prudente propuseseră să fie distruse podurile de pe 
Tibru pentru a fi astfel protejat malul stâng, consilierii se 
opuseseră în unanimitate unei astfel de hotărâri draconice, sub 
pretextul că podurile erau prea frumoase pentru a fi distruse și 
prea scumpe pentru a fi reconstruite. Se pare că Dumnezeu îi 
orbise atunci pe romani. 

Când s-a lăsat seara, trompetele au dat din nou semnalul de 
atac și trupele imperiale s-au apropiat - de data aceasta 
ordonate - de podul Sisto. Doar după cucerirea întregului oraș, 
împăratul ar fi putut fi considerat învingător. Dar marșul a fost la 
un moment dat întrerupt de contele de Brandenburg, un tânăr 
de optsprezece ani, care-și făcea în acea vreme studiile la 
Roma. În fruntea unei delegaţii de cetăţeni ai Romei, el a 
încercat să tempereze pornirea războinică a conaţionalilor lui. 
Dar lăncierii bărboși și murdari i-au râs în nas, i-au tras câteva 
palme de i s-au înroșit obrajii ca focul și i-au spus să-și vadă de 
drum, împungându-i în același timp pe imprudențţii cetăţeni ai 
orașului cu lăncile, încât aceștia s-au văzut nevoiţi să renunţe la 
orice încercare de a-și expune principiile pașnice și au luat-o la 
goană. 

Podul a fost apărat de tinerii aristocrați romani și de cavaleri, 
care reușiseră să strângă aproape două sute de oameni. Purtau 
un steag pe care scria: Pro fide et patria, dar lăncierii l-au călcat 
repede în picioare, la fel cum au călcat și peste cadavrele 
apărătorilor. Au trecut podul ca un puhoi revărsat și au omorât 
atât de mulţi fugari, încât nici nu puteai să treci pe drum fără să 
te împiedici de cadavre. Cred că în prima zi au fost omorâţi vreo 
zece mii de oameni, cea mai mare parte din ei fiind fugari fără 
arme. 

Când s-a făcut noapte, comandanții au dat ordin să se sune 
adunarea. Spaniolii și-au pus corturile în Piazza Navona, iar 
germanii în Campo di Fiore. Și unii și alţii au aprins focul cu 
lemnul ușilor smulse din țâțâni și cu mobilele rechiziționate din 
casele apropiate, au adus butoaie de vin din pivnițe și au băut 


724 


ca să prindă puteri după acea zi obositoare. Roma era a noastră 
și cum armata noastră nu suferise prea multe pierderi, era drept 
să fim veseli. De teama unui atac prin surprindere al trupelor 
Ligii creștine, comandanții au făcut tot ce au putut ca oamenii 
să nu se împrăștie prin oraș. lar semnalele luminoase care s-au 
văzut până târziu în noapte dinspre castelul Sânt' Angelo păreau 
să spună că papa așteaptă armata aliaţilor ca să-l salveze. 
Armata imperială a răbdat până la miezul nopţii, dar după 
aceea, urcându-li-se soldaţilor vinul la cap, nu și-au mai putut 
stăpâni pornirile. „Pentru numele lui Dumnezeu”, au strigat ei, 
„noi am cucerit Roma cu sabia în mâini. De ce stăm și tremurăm 
pe aceste pietre, când ofițerii noștri se distrează în paturile moi 
ale femeilor din Roma?“ Apoi, puţin câte puţin, efectivul trupelor 
a început să se micșoreze și grupuri de bărbaţi, unele după 
altele, s-au pierdut pe străduţele întunecate, până ce nu au mai 
rămas decât focuri muribunde într-o piață pustie, unde o pisică 
cenușie lingea sânge de pe dalele de marmură. 

Eu fusesem tot timpul ocupat cu răniții. Când s-a făcut liniște 
în Campo di Fiore, m-am așezat alături de Antti și am ascultat 
împreună zgomotele porţilor și ușilor sparte, urletele femeilor și 
loviturile de baroase cu care erau forţate lăzile de fier. 

— Aceste zgomote mi se par suspecte, a spus Antti. S-ar 
părea că spaniolii au luat-o înaintea germanilor, deși fusese 
convenit că abia mâine dimineaţă începe jaful. Am spus eu 
întotdeauna că spaniolii ăștia nu prea sunt oameni să-și 
respecte cuvântul. Hai să mergem, Mikael, să vedem ce se- 
ntâmplă, chiar dacă-i întuneric. Poate că avem norocul să găsim 
un culcuș mai bun decât lespezile astea reci de marmură. 

Nu cunoșteam niciunul Roma, așa că am pornit-o la 
întâmplare, însoţiţi de trei dintre lăncierii lui Antti, care 
întârziaseră lângă focurile de bivuac. De la ferestrele sparte ale 
câtorva case se vedea lumina lumânărilor și se auzeau 
strigătele soldaţilor beţi care se distrau. Am mers pe o străduţă 
laterală pe care domnea încă întunericul, până ce am zărit 
undeva departe, la capătul ei, mișcarea torţelor aprinse și am 
auzit zgomotul porţilor sparte. Dar, la un moment dat, în faţa 
noastră a apărut un bărbat cu obraji bucălați care a deschis o 
poartă și, ferind flacăra lumânării pe care o ţinea într-o mână să 
nu se stingă, ne-a invitat binevoitor în casa lui. Il iubise 


725 


dintotdeauna pe împărat, ne-a mărturisit el, și se simțea onorat 
dacă soldații lui curajoși îi erau oaspeţi, cu condiţia să nu fie 
prea mulţi. Ne-a spus că-i negustor de vinuri și ne-a umplut 
cupele cu diferite soiuri de vin, ca să ne facem o idee ce fel de 
vinuri vinde, în timp ce femeia lui pregătea mâncarea. 

Se vedea bine de pe feţele noastre, a spus el, că suntem 
oameni de treabă și, dacă tot nu suntem mai mult de cinci 
persoane, e bucuros să ne primească în casa lui, unde speră că 
ne vom simţi ca acasă la noi. 

Mișcaţi de cordialitatea acestei invitaţii, i-am promis că-i vom 
alunga pe toţi intrușii care vor încerca să pătrundă în casa lui, 
promisiune pe care Antti a avut ocazia să o și onoreze în timp ce 
ne desfătam cu mâncarea excelentă care ni s-a pus în față. 
După ce au mâncat și și-au șters buzele cu dosul palmelor, cei 
trei lăncieri ai lui Antti, ușor stânjeniţi, au spus că... gata, acum 
s-a terminat cu sporovăială, ei sunt oameni săraci și trebuie să- 
și împlinească planurile care i-au purtat spre Roma. Atunci Antti, 
întorcându-se spre amfitrion, i-a spus: 

— Dacă tot pretindeţi că-l iubiți pe împăratul nostru și-i 
sunteți credincios, plătiţi-ne banii pe care domnul împărat ni-i 
datorează și poate cândva îi veți primi înapoi de la el. 

Faţa negustorului de vinuri a devenit în acel moment mai 
prelungă și fruntea i s-a acoperit cu broboane de sudoare. După 
ce s-a plâns cât s-a plâns că-i sărac, ne-a oferit totuși douăzeci 
de guldeni de aur, câte patru pentru fiecare. Dar lăncierii au 
spus îmbufnaţi că, fără îndoială, negustorul de vinuri e mult mai 
bogat decât pretinde și, în timp ce Antti și-a văzut liniștit de 
băutură, s-au apucat să deschidă sertarele dulapurilor și să 
spargă broaștele sipetelor, cotrobăind în ele după lucruri de preţ 
și răsturnându-le pe jos conţinutul, neţinând seama de ţipetele 
negustorului și ale femeii sale care-i implorau în genunchi să 
înceteze. Într-un sfârșit, ochii lor s-au oprit pe rotunjimile femeii 
și amintindu-le gazdelor că nu sunt călugări, au spus că se vor 
bucura dacă acest bărbat prietenos le va împrumuta puţin 
femeia, ca să sărbătorească cum se cuvine victoria împăratului. 
Femeia se agățase de bărbatul ei și plângea, iar el i-a rugat să o 
lase în pace și le-a promis că le va aduce două servitoare care 
încă nu au cunoscut bărbat, cu care pot prea bine să se distreze. 
Cele două fete cu ochi negri, care stătuseră până atunci 


726 


ascunse, au început să plângă, spunând că sunt fecioare, dar 
stăpânul casei le-a îmbrâncit și le-a poruncit să ne împlinească 
nouă toate plăcerile. Lăncierii le-au trântit în patul matrimonial 
al negustorului de vinuri și în timp ce doi dintre ei au început să 
le călărească aprig, al treilea s-a dus să vadă ce mai este prin 
pivniţă, ca să nu moară de plictiseală până ce îi va veni și lui 
rândul. 

Eu am fost tare mâniat pe negustorul de vinuri care le-a dat 
pe mâna lăncierilor grosolani pe cele două fete nevinovate și i- 
am spus: 

— Câine lingușitor, purtarea ta îmi spune că ne minți și că ţi-ai 
ascuns bine banii. Ar trebui să fii spânzurat pentru trădare, 
fiindcă încerci să-i amăgești pe soldații maiestăţii sale împăratul. 

Antti a fost de acord că spânzurătoarea este cel mai potrivit 
lucru pentru trădători și i-a spus prietenește femeii că n-are 
nimic de pierdut, fiindcă el îi promite că o va mulţumi în pat tot 
atât de bine ca și negustorul. Apoi mi-a spus să caut o frânghie. 
lar negustorul a crezut că el vorbește serios și i-a promis că-i va 
arăta unde-și păstrează averea, numai să-i cruţe viaţa și să nu-i 
necinstească femeia. Așa se face că el ne-a condus în pivniţă 
unde, după ce a împins cu mâinile tremurânde un butoi mare, a 
ajuns în faţa unei ușițe ce dădea spre ascunzătoare. În încăpere 
erau un băiat și o fată, amândoi de vreo cincisprezece ani, care 
tremurau lipiţi de zidul umed, iar fata era nespus de frumoasă. 
Tot acolo erau multe vase de argint și un sac plin cu ducați de 
aur. 

Fata a ieșit la chemarea noastră, iar Antti l-a împins pe 
negustor în ascunzătoare, poruncindu-i să scoată obiectele de 
argint și sacul cu aur. Apoi, după ce s-a convins că nu a rămas 
nimic și că nu le lipsește mâncarea și apa de băut, i-a spus 
negustorului că cel mai bine ar fi să aștepte în încăperea aceea 
ascunsă împreună cu fiul său, fiindcă femeia și fiica lui sunt în 
stare și singure să se achite de obligaţiile pe care le are o 
gazdă. Apoi a închis ușa cu zăvorul și a pus butoiul la locul lui, 
fără să ţină seama de zbieretele și blestemele prizonierului său. 

Fata a început să plângă, dar eu i-am mângâiat părul și am 
întrebat-o care-i este numele. Mi-a spus că o cheamă Giovanna 
și m-a rugat să am milă de ea. Ajunși înapoi, am răsturnat sacul 
cu bani de aur și i-am împărțit, după ce am stabilit că Antti are 


727 


dreptul la trei optimi, fiindcă era comandantul nostru, eu la două 
optimi, fiindcă eram chirurg, iar ceilalţi trei lăncieri la câte o 
optime. Cei trei soldaţi au fost tare bucuroși și toți au dat câte o 
monedă de aur fiecărei fete. Trecându-le repede supărarea, ele 
au băut apoi cot la cot cu noi și au început să-i înveţe pe lăncieri 
limba italiană tot trecând din braţele unuia în brațele altuia. A 
fost o noapte veselă și Antti nu s-a ridicat decât de două-trei ori 
să-i alunge pe soldaţii care voiau să intre în casă ca s-o 
jefuiască, dar cum casa se afla sub protecţia noastră, nimeni n-a 
îndrăznit să-și revendice acest drept. El a discutat mult cu 
stăpâna casei, a îndemnat-o să bea vin și chiar a reușit s-o facă 
de două ori să râdă, în ciuda pierderilor suferite. Ea nu s-a 
supărat nici când Antti a strâns-o în brațe. 

Giovanna era atât de tânără și de frumoasă încât nu-mi mai 
puteam desprinde privirea de la ea. La început a fost speriată, 
dar după ce a văzut că deși sunt beat, nu abuzez de ea, m-a 
lăsat să o mângâi și a răspuns cu înflăcărare sărutărilor mele. 
Apoi am dormit îmbrăţișaţi până dimineaţă ca doi copii 
nevinovați. 

A doua zi dimineaţă am simţit că sunt îndrăgostit de 
Giovanna. De aceea, pentru a schimba oarecum impresia 
familiei, am restituit partea mea din vasele de argint, păstrând 
doar banii care oricum erau mai ușor de purtat. Am plecat din 
casa aceea odihniţi și bine dispuși, iar Antti i-a promis femeii că 
se va întoarce seara pentru a-i proteja în continuare virtutea. 

Din păcate, când ne-am întors seara, am constatat că pe 
acolo trecuseră spaniolii. Negustorul de vinuri fusese spânzurat 
de o grindă și avea degetele de la picioare arse, ceea ce ne-a 
dat de înţeles că fusese mai întâi torturat. Femeia lui și fiul lor 
zăceau morţi într-o baltă de sânge, iar pe Giovanna am găsit-o 
despuiată, violată și sugrumată în patul în care dormisem noi 
îmbrățișaţi cu o noapte mai înainte. 

Mai bine n-aş fi ţinut seama de fecioria ei, mai bine aș fi iubit- 
o și aș fi luat-o cu mine, biata fată, decât să moară atât de 
tânără. 


728 


4 


Jaful a ţinut opt zile și opt nopţi, iar eu, dacă vreau acum să- 
mi imaginez cum este în infern, n-am decât să închid ochii și să- 
mi amintesc acele zile. Nu există crimă, profanare, viciu, 
sălbăticie, orgie, pe care sufletele bolnave ale oamenilor să și le 
imagineze, să nu se fi săvârșit în acele zile și cred că tablourile 
marilor pictori reprezentând Judecata de Apoi sunt imagini 
nevinovate în comparaţie cu grozăviile petrecute în timpul 
devastării Romei. Cel mai mare și mai sfânt oraș al creștinătății, 
în care pe atunci locuiau mai mult de nouăzeci de mii de 
oameni, în bisericile și palatele căruia erau strânse de sute de 
ani imense bogății din toată lumea, era neputincios în fața furiei 
soldaţilor învingători, pe care nici comandanții lor nu puteau să 
o domolească. De fapt, nici nu voiau. 

Nu era în Roma bărbat, oricât de bogat sau de sfânt ar fi fost, 
care să fie sigur că-și poate răscumpăra viața. Nu era femeie, 
oricât de înalt i-ar fi fost rangul și de oricâtă cinste s-ar fi 
bucurat, să fie sigură că va scăpa neviolată. Turmentaţi de vin și 
de sânge, germanii, spaniolii, chiar și italienii se întreceau între 
ei pentru a stoarce prin metode inimaginabile câţi mai mulţi 
bani, fără să se mai întrebe dacă victima este de partea papei 
sau a împăratului. Odată intrat pe mâinile lor, nefericitul sau 
nefericita nu se putea aștepta decât la supliciile infernului. Și 
spaniolii și germanii spuneau că sunt creștini, dar care dintre ei 
se purta creștinește? 

Spaniolii erau ca niște animale sălbatice, iar cruzimea lor nu 
avea margini. Germanii poate că nu erau atât de cruzi ca 
spaniolii, dar tot cruzi erau, și reușiseră să răstălmăcească 
doctrina lui Luther pentru a-și justifica mârșăviile, fiindcă în 
numele lui Luther omorau și jefuiau ei. 

Departe de mine ideea de a mă justifica, de a mă apăra și de 
a o face pe inocentul. E drept că în primele zile am umblat și eu 
împreună cu hoarda și am avut grijă să-mi umplu punga cu bani, 
dar masacrul, grozăviile, ţipetele celor chinuiţi m-au deșteptat 
din rătăcire și sufletul meu a fost bolnav de moarte când m-am 
trezit din delir. Dimineaţa celei de-a treia zile mi-a rămas 
gravată în memorie - așa cum gravează apa tare o placă de 


729 


cupru -, gata să se imprime pe vecie pe hârtia imaculată a 
sufletului meu. Dormisem sub colonadele din Campo di Fiore și 
mă trezisem cu ochii orbiţi de lumina puternică a soarelui din 
acea lună mai. Flăcări și nori de fum negru se ridicau din dreptul 
celor două case mai apropiate, aerul dimineţii era otrăvit de 
sânge, de transpiraţie și de borâtură. Nu reușeam să-mi 
amintesc drumul spre cantonament, dar punga cu bani era 
neatinsă, măgarul priponit de inelul metalic al unei coloane de 
marmură, iar câinele se odihnea cu mustăţile lăsate în jos de 
supărare, descurajat și parcă nevoind să mă mai vadă. Mi-am 
dus măgarul la malul Tibrului să bea apă, dar m-am abținut să 
beau, fiindcă pe Tibru pluteau cadavre. Cadavre de preoţi, de 
călugări, de călugărițe, chiar și trupuri neînsufleţite acoperite de 
plăgi. Erau leproșii de la Casa Sfântului Spirit, pe care soldații îi 
legaseră de paturile lor, îi omorâseră și îi aruncaseră în apă doar 
pentru singurul motiv că printre ei își găsiseră refugiul și câţiva 
oameni bogați. 

Imi era groaznic de sete și am intrat în cea mai apropiată 
biserică, cu speranţa că voi întâlni pe cineva cunoscut care să- 
mi dea ceva de băut. Acolo erau câţiva soldaţi ameţiţi care 
rostogoleau un butoi cu vin spre altar și mulţi alţii ce se 
înghesuiau să-și umple cu vin potirele de aur și de argint sau 
vasele de cult jefuite. Niște soldaţi îi îmbrăcau pe doi preoţi goi 
cu veșminte femeiești, iar pe marginea vasului de marmură cu 
apă sfinţită din pronaos stătea chircit un archebuzier cu 
pantalonii în vine și-și făcea nevoile cu archebuza armată în 
braţe. După ce a ţintit îndelung, a tras un foc și a distrus 
crucifixul de la altar. Pe jos erau împrăștiate oase de sfinţi, 
aruncate din relicvariile sparte, doi soldaţi își împingeau unul 
altuia cu piciorul - râzând zgomotos de fiecare dată când 
reușeau să o înalțe în aer - ţeasta poleită cu argint a unui sfânt 
martir. 

In această veselie sinistră, sosirea mea a fost întâmpinată cu 
triumf și mi s-a dat vin să beau, iar câţiva au insistat să mănânc 
din pâinea dulce pentru împărtășanie. Fiindcă am refuzat, ei au 
aruncat ostiile câinelui meu, iar cei doi preoţi îmbrăcaţi în 
veșminte femeiești au început să plângă și să-și frângă mâinile 
în neputinţa lor. Trebuie să spun, spre cinstea înțeleptului meu 
câine, că el n-a spurcat ostiile sfinţite, ci doar și-a arătat colții 


730 


spre soldaţii profanatori care încercau să-l mângâie și să-l 
convingă să le mănânce. Atunci unul dintre ei s-a enervat și l-a 
învinuit pe Rael că-i câinele papei, iar altul chiar a vrut să-l 
împungă cu lancea. Văzând eu că nu-i a bună, le-am spus că am 
niște treburi în altă parte și am ieșit în grabă din biserică. 

Când am trecut pe lângă castelul Sânt' Angelo, am văzut o 
mulţime de preoţi, de călugări, de călugărițe și de nobili care 
săpau cu stângăcie un șanț în jurul fortăreței, sub comanda unor 
soldați care-i insultau și-i loveau cu latul săbiilor. O fetiță 
îmbrăcată în zdrenţe și-a făcut deodată apariţia de nu știu unde, 
s-a apropiat de comandantul spaniol al plutonului de soldaţi și i- 
a cerut voie să ducă coșul cu legume și verdețuri proaspete 
lângă zidul castelului pentru sfântul patriarh. Spaniolul a tras o 
înjurătură, dar a lăsat-o pe fetiţă să treacă. Ea s-a îndreptat cu 
ochi strălucitori până la marginea șanțului. De pe zidurile 
fortăreței a fost aruncată o sfoară, fetiţa a îngenuncheat să lege 
coșul cu legume și a strigat cu glasul ei subţire de copil o 
binecuvântare pentru papă. Atunci, unul dintre archebuzierii 
germani a apăsat pe trăgaci. Fetiţa a căzut cu fața la pământ, 
iar coșul cu legume s-a rostogolit în șanț. 

Mi-am îndemnat măgarul să meargă mai departe, iar Rael s-a 
ținut după mine. Așa am ajuns în marea piață din fața catedralei 
Sfântul Petru, unde cadavrele soldaților elveţieni din garda 
pontificală începuseră să intre în putrefacție și otrăveau cu 
duhoarea lor aerul dimprejur. Mi-am odihnit multă vreme 
privirea pe cel mai mare templu al creștinătății, i-am urmărit 
liniile pure până ce am avut pentru o clipă pace în suflet, în 
ciuda măcelului ce se săvârșea în jurul meu. La un moment dat, 
doi cavaleri ai ducelui de Orania au trecut pe lângă mine. Işi 
duceau caii la adăpat, de aceea i-am întrebat dacă știu unde aș 
putea găsi un grajd și ceva fân pentru animalul meu. Văzând că 
sunt medic, nu m-au privit cu dispreț, chiar dacă erau cavaleri, 
și mi-au spus să-i urmez. Eu am rămas uimit când i-am văzut că 
traversează piaţa și intră călare în marea catedrală, dar am 
intrat după ei. Câteva sute de cai, măgari și catâri ocupau un 
mic spaţiu din imensa catedrală, iar nechezatul și răgetul lor era 
repetat într-un nesfârșit ecou. Uluit, am privit în jurul meu fără 
să mai înțeleg nimic și mi-am simţit nimicnicia în acel templu 
măreț al lui Dumnezeu transformat în grajd al armatei imperiale. 


731 


Urmând sfatul celor doi cavaleri, mi-am legat măgarul de 
grilajul de fier al unei capele laterale, iar rândașii mi-au dat o 
porţie generoasă de fân și de ovăz cu care să-mi hrănesc 
măgarul. Era plină biserica de saci cu fân și ovăz, aduși din 
grajdurile pontificale. Se auzeau tot felul de zgomote în 
catedrală: de la pietrele de mormânt sparte cu lovituri de baros, 
de la pietrele aruncate. Câţiva mercenari spărgeau piatra de 
deasupra sarcofagului ultimului papă, în speranţa că acolo vor 
găsi bogății ascunse. Dar când i-am văzut pe mercenarii care 
începeau să forțeze mormântul Sfântului Petru, n-am mai putut 
suporta. Îngrozit, cu genunchii tremurând, am ieșit în fugă din 
catedrală. 

Nimeni nu păzea poarta laterală prin care se intra în Vatican, 
unde principele de Orania își stabilise reședința. Strada era 
acoperită de hârtii albe, scrisori din toate ţările creștinătății, 
recipise pentru plata zeciuielilor, și tot felul de alte documente 
de arhivă, pe care prea-zeloșii tâlhari germani le aruncaseră 
afară de la ferestrele cancelariei sfântului pontif. Doi străjeri m- 
au condus la Capela Sixtină, unde, pe un catafalc luminat de 
multe lumânări de ceară așezate pe suporturi de argint, se 
odihnea corpul neînsufleţit al ducelui de Bourbon. Nasul lui 
impresionant se înălța vineţiu pe faţa lividă. Principele trădător 
al regelui Franţei, excomunicat cu bula papală în ultima zi din 
viață, ajunsese totuși până la urmă în Roma, pe care o dorise 
până și în delirul morţii. 

În dreptul altarului devastat, doi preoţi încercau să 
împlinească slujba mortuară. Papa interzisese ceremoniile 
religioase pe perioada cât barbarii vor fi în orașul sfânt, dar cei 
doi preoți acceptaseră să slujească pentru învingători. Totuși 
slujba religioasă, lipsită de fastul cu care ar fi trebuit să fie 
celebrată, fiindcă mobilele erau sparte și podoabele altarului 
furate, părea mai degrabă un ritual stânjenitor. Câţiva soldaţi 
desprindeau din rame tablourile care mai erau neatinse și 
făceau sul pânzele pictate. Erau extraordinar de frumoase acele 
picturi. Ei mi-au spus că pânzele fuseseră pictate de un pictor 
numit Rafael și că niște negustori le promiseseră mulţi bani în 
schimb. Să fi știut că este vorba despre un artist atât de 
renumit, au mai spus ei, n-ar fi ars nicio pânză pictată, dar în 
prima noapte, când au intrat în palatul papei, era frig, de aceea, 


732 


ca să se încălzească, au ars în curtea Vaticanului multe tablouri, 
cu rame cu tot. 

Când am ieșit din Capela Sixtină, am întâlnit un grup de 
archebuzieri spanioli care spărgeau cu paturile armelor vitraliile. 
Erau vitralii minunat meșteșugite care reprezentau scene 
religioase. l-am întrebat de ce distrug de pomană acele 
minunăţii, iar ei mi-au răspuns cu un aer firesc că nu fac niciun 
rău, dimpotrivă, treaba lor este de mare folos pentru armata 
imperială, fiindcă din armăturile de plumb ale vitraliilor se vor 
turna gloanțe. Se zvonea, au spus ei, că niște cavaleri ai Ligii 
Sfinte ajunseseră în apropierea porţilor Romei, dar nu cu 
intenţia de a da asediatorilor banii pentru răscumpărarea papei, 
ci pentru a deschide focul împotriva lor. Și au mai spus că, fiind 
ei soldaţi cu mult bun-simţ, trebuie să se îngrijească și de 
muniții, chiar dacă acum este taman cea mai bună vreme de jaf. 

Am ieșit afară și am văzut de pe colina Vaticanului coloane de 
fum negru de la casele incendiate pe cealaltă parte a Tibrului, 
ce se înălțau spre cerul senin de mai. Eram nespus de obosit și 
deznădăjduit în inima mea. Nu-mi era gândul nici la jaf, nici la 
punga mea. În faţa maiestuoasei catedrale Sfântul Petru, m-am 
gândit că-i zadarnic să iau cu asalt casele localnicilor, să-mi 
umplu punga cu aur, să beau vin și să mă bucur de toate 
plăcerile lumești, când încă nu știu cine sunt, ce vreau și încotro 
mă îndrept. Sigur, dorința mea cea arzătoare se împlinise. „Să 
nu-mi mai găsesc niciodată liniștea până ce papa Clement al VII- 
lea nu va fi alungat de pe Sfântul Scaun. Să nu mai aibă el nici 
casă, nici ţară, urgisit să alerge prin lume, iar din Roma să se 
aleagă prăpădul.” Acesta fusese jurământul pe care-l făcusem la 
moartea Barbarei. Dar nu am simţit-o mai aproape pe Barbara, 
chiar dacă jurământul se împlinise. Era demult pierdută. Oare nu 
eram pe cale s-o pierd și mai mult? Papa nu avea cum să se mai 
întoarcă și nici biserica să fie ca mai înainte, cel puţin așa 
credeam. Dar ce fel de lume ar fi fost cea pe cale să se nască? 
Cine ar fi putut-o binecuvânta? Nimeni nu binecuvântează 
masacrele și nici dorințele bolnave de distrugere. Stăteam pe 
colina Vaticanului, priveam hârtiile împrăștiate și împinse de 
vânt de-a lungul străzii și ascultam zgomotul loviturilor de 
ciocan ale profanatorilor mormântului Sfântului Petru, când 
deodată, pe neașteptate, am fost dominat de sentimentul 


733 


straniu și neliniștitor că nu știu nimic despre mine. Cine sunt eu? 
Care-mi sunt străbunii? Fără casă, fără familie, fără ţară, fără 
viitor... Am avut impresia că sunt gol și mi-a fost frig, deși 
soarele încă mai încălzea pământul. 

Sărmanul meu câine, singurul meu prieten, care stătea 
ghemuit lângă picioarele mele, și-a ridicat privirea tristă, ca și 
cum ar fi vrut să-mi ceară ceva, să mă implore din toată inima 
lui. Işi pierduse stăpâna, fusese bătut și torturat, totuși nu dorise 
niciodată să se răzbune. Suferea din cauza oamenilor sălbăticiţi, 
și din cauza mea suferea. În privirea lui blândă era o rugăciune 
pentru salvarea sufletului meu. 

Strivit de greutatea acestor gânduri amare, contemplam 
Roma la picioarele mele, Roma unde oamenii jefuiau și omorau 
alți oameni, Roma în care viața unui bărbat și virtutea unei 
femei nu mai aveau nicio valoare. Și o îndoială teribilă s-a 
strecurat atunci în sufletul meu. M-am îndoit de existenţa lui 
Dumnezeu, fiindcă unui om îi este greu să-și imagineze un 
Dumnezeu mizericordios, care, după ce L-a trimis pe Fiul Său să 
răscumpere prin suferințe cumplite păcatele întregii lumi, 
îngăduie și distrugerea orașului Său sfânt. Căderea Romei nu 
prevestea nașterea unei epoci noi, ci sfârșitul lumii, dezlănţuirea 
armatelor Satanei și victoria lui Antihrist, care nu putea fi altul 
decât împăratul însuși. 

Despuiată era inima mea și goală pe dinăuntru, dar trupului 
meu, mizerabilului meu trup îi era foame. Băusem prea mult vin, 
poate că deznădejdea mea de acolo venea, sau cel puţin așa 
voiam să cred. Să fi găsit undeva niște carne, pâine și ceapă cu 
care să-mi umplu burta, poate că lumea mi s-ar fi părut altfel și 
intensitatea disperării de care eram bântuit s-ar fi micșorat într- 
o oarecare măsură. Am pornit în căutarea unei case nejefuite de 
unde să cumpăr cu bani ceva de mâncare, fiindcă nu mai aveam 
de gând să mă folosesc de prerogativele învingătorilor. Aș fi vrut 
să stau de vorbă cu niște oameni normali, buni, liniștiți, să 
găsesc un grăunte de speranţă pentru inima mea pustiită. 

Dar casă nejefuită nu am văzut. Peste acea parte a orașului 
plutea o liniște de moarte, iar pe străzi nu se mai vedea niciun 
soldat. Până la urmă, m-am hotărât și am intrat printr-o poartă 
sfărâmată în curtea unei case nu prea mari, plină de copaci 
înfloriți. Am trecut prin încăperile devastate fără să întâlnesc pe 


734 


nimeni. Tocmai când dădeam să intru în ultima încăpere, mi-a 
ieșit înainte o femeie cu părul despletit, care s-a uitat la mine cu 
o privire sălbatică, disperată, mi-a făcut semn să nu spun nimic, 
punându-și degetele la gură, și mi-a arătat patul în care zăcea 
un bărbat bătrân. Răsufla sacadat, cu greutate, și avea buzele și 
obrajii vineţii. Am înţeles că suferă de o maladie a inimii și că nu 
mai are decât câteva clipe de trăit. 

Femeia m-a împins din odaie și a venit după mine, apoi și-a 
descheiat veșmântul cu un aer scârbit, s-a întins pe podea și mi- 
a spus: 

— Dacă în voi a mai rămas un grăunte de omenie, dragă 
domnule, isprăviţi-vă repede jocul, ca să pot să-l veghez mai 
departe pe tatăl meu bolnav, să nu fie singur în clipa mortii. Vă 
jur pe tot ce-i mai sfânt pe lume că nu am ascuns nimic în patul 
lui și că am dat tâlharilor și ultimul bănuţ din casă ca să-mi 
salvez viaţa. Fie-vă milă și faceţi-mi repede ce-mi veți face, 
după care n-aveţi decât să luaţi ce vreţi din casă și să plecaţi. 

Eram atât de deznădăjduit în gândurile mele că la început nici 
nu am înţeles bine ce vrea să spună, iar când am înţeles, mi s- 
au aprins obrajii de rușine, i-am evitat privirea și am spus: 

— Dar nu vreau să-mi bat joc de virtutea voastră. Voiam doar 
să vă întreb dacă aveţi ceva de mâncare. Vă voi plăti, dacă aveţi 
o bucăţică de pâine să-mi vindeți. Sunt medic și aș fi putut să-l 
îngrijesc pe tatăl vostru, dacă ar mai fi fost vreo șansă de 
însănătoșire. Din păcate, culoarea buzelor și a obrajilor lui spune 
că pentru el nu mai există nicio speranţă. 

lar pentru a întări adevărul spuselor mele, Rael s-a apropiat 
de femeia întinsă pe podea și i-a lins cuviincios mâinile. Ea s-a 
ridicat cu obrajii ușor înroșiţi, și-a încheiat și și-a aranjat rochia, 
apoi a spus: 

— Să fie oare cu putinţă să mai existe un om în mijlocul 
acestei turme de animale sălbatice? Acuma, când eu nu mai 
cred în nimeni, nici chiar în sfinţi? De pe urma arzătoarelor mele 
rugi nu m-am ales decât cu insulte, una după alta, iar ultimii 
barbari care au intrat în această casă au scotocit până și în 
patul tatălui meu muribund. Dar dacă sunteţi într-adevăr un om 
bun, căutaţi-mi un preot, să nu plece neiertat din lumea asta 
tatăl meu, fiindcă mai degrabă de preot are el nevoie decât de 
medic. Servitorii noștri au fugit și li s-au alăturat tâlharilor, iar 


735 


ieri, când am ieșit în căutarea unui preot, am fost atacată și 
jefuită, de aceea nici nu mă mai încumet să ies pe stradă. 

l-am amintit. Că papa interzisese orice slujbă religioasă și că 
era probabil imposibil de găsit un preot care să încalce porunca 
înaltului pontif. Dar ea a spus că nu crede că sfântul patriarh al 
bisericii catolice ar putea fi atât de crud încât să interzică 
sacramentele și ultimul mir pentru credincioșii lui supuși, tocmai 
acum, când el însuși se găsește într-o situaţie atât de disperată. 
Și, renunțând la purtarea umilă de până atunci, m-a privit cu o 
anume aroganță și a mai spus: 

— Tatăl meu e un mare erudit și a scris multe cărți despre 
poeţii greci și latini, dar în același timp este un bărbat evlavios. 
Nu cred că-i drept să moară fără a i se da ultima cuminecătură. 
Dacă sunteţi bărbat, aduceţi-mi degrabă un preot, chiar și cu 
forța, dacă altfel nu vrea să vină. 

Era o femeie frumoasă, cam de aceeași vârstă cu mine, 
locuința ei era într-o mare dezordine, ca și părul ei de altfel, 
eram dispus să o ajut, dar într-un fel mă irita modul în care mi 
se adresase. l-am spus: 

— Voi merge în căutarea unui preot și-l voi aduce aici de va 
mai fi rămas vreunul. În Roma, dar nu înţeleg de ce-mi vorbiţi cu 
atâta aroganță și vă îndoiţi de bărbăţia mea, doar pentru că n- 
am fost brutal cum probabil au fost alţii. Acest lucru îl voi face 
doar din milă creștină și din omenie, nu pentru vreo răsplată și 
nici pentru că mi se poruncește. 

După aceea am cercetat sumar starea bolnavului, i-am 
ascultat bătăile inimii și am constatat că mai avea foarte puţin 
timp de trăit. Mă îndoiam că va mai fi în viață când mă voi 
întoarce, totuși am părăsit în grabă casa, pentru a-mi împlini 
promisiunea. Am găsit până la urmă un preot care tocmai ieșea 
din biserica de lângă unul din poduri, l-am apucat de braţ, 
fiindcă observasem că dădea să fugă în clipa când mă 
apropiasem de el, și i-am cerut respectuos să mă însoţească 
până la casa unui muribund, căruia să-i dea ultima 
împărtășanie. Dacă am văzut că refuză cu atâta îndărătnicie 
pretextând că-i interzis, n-am avut încotro și l-am ameninţat cu 
sabia, anunţându-l totodată că are de ales între moartea ca 
martir al credinței sau viaţa ca eretic. După ce a reflectat puţin 
asupra alternativei propuse, a admis că pentru Sfânta Biserică 


736 


ar fi mai folositor dacă rămâne în viață decât dacă moare și s-a 
mângâiat cu gândul că pentru un astfel de păcat va obţine ușor 
iertarea. A scos de sub o piatră de mormânt cupa pentru 
euharistie și uleiul sfinţit și am plecat amândoi în liniște spre 
casa muribundului, fără a mai suna din clopoțel cum se 
obișnuiește. 

În timp ce preotul oficia slujba religioasă în camera 
muribundului și fiica se ruga la căpătâiul tatălui său, am 
cercetat casa. Erau multe manuscrise vechi ale filosofilor greci și 
romani aruncate în dezordine pe podea, manuscrise rupte și 
murdărite de picioarele soldaţilor care trecuseră prin casă, 
statuete ale unor divinităţi păgâne smulse de pe piedestalele 
lor, a căror marmură îngălbenită lăsa de înţeles că fuseseră 
multă vreme îngropate în pământ. Acum aveau braţele și 
gâturile sparte, fiindcă soldaţii le trântiseră de pământ. Privirea 
mi-a fost atrasă de linia delicată a torsului unui nud și m-am 
gândit la artistul care tăiase și șlefuise statueta de marmură cu 
mult înainte de era creștină, m-am gândit la dalta cu care, în 
lumea aceea păgână, imortalizase forma umană trecătoare pe 
care eu o contemplam acum, când lumea creștină se prăbușea. 
Am împins cu piciorul bucăţile de marmură și mi-am croit drum 
spre bucătărie, unde am găsit o bucată de pâine uscată și câţiva 
căţei de usturoi. Abia reușisem să tai bucata de pâine în două 
pentru a o împărţi cu Rael, când în pragul bucătăriei a apărut 
femeia și, ferindu-se să mă privească, mi-a spus după o 
oarecare ezitare că preotul își isprăvise treaba și cerea să fie 
răsplătit cu șase ducați. M-a rugat să-i împrumut această sumă, 
pe care, a spus ea, mi-o va restitui de îndată ce în Roma se vor 
mai liniști lucrurile și va putea să se ducă să ceară niște bani de 
la protectorul tatălui ei, un om foarte bogat. l-am dat șase 
ducați fiindcă ea m-a rugat cu umilinţă și am fost mișcat de 
lacrimile ochilor ei frumoși, dar am fost atât de revoltat de 
lăcomia preotului încât, după ce a plecat, l-am ajuns din urmă 
pe stradă și i-am tras o lovitură în cap. 

După ce socoteala cu Dumnezeu fusese încheiată, bătrânul 
domn muribund își regăsise calmul și mângâia cu mâna 
tremurândă părul fiicei sale îngenuncheate lângă pat. Am avut 
impresia că nici n-avea habar de grozăviile ce se petreceau în 
Roma, fiindcă, adresându-mi-se cu o voce stinsă, mi-a cerut să 


737 


fac în așa fel încât înmormântarea lui să fie onorabilă. Apoi i-a 
spus fiicei lui să se ducă la palatul bogatului său protector 
Massimo ca să facă rost de bani pentru o înmormântare 
decentă. Nu voia cai împodobiţi cu panaș care să tragă carul 
mortuar, a precizat el, se mulțumea și cu o targă pe care să fie 
pus sicriul, care să fie purtată de doi bărbaţi până la cimitir. Nu 
m-a lăsat inima să-i spun adevărul și am promis că-i voi împlini 
dorinţa în măsura în care va putea fi împlinită. Apoi am 
îngenuncheat și m-am rugat lui Dumnezeu pentru sufletul lui, 
din respect în faţa morţii care fură omului plăcerea vieţii, care îi 
transformă în pulbere chiar și pe cei mai puternici principi, și în 
fața căreia chiar și cea mai mare erudiție tot vanitate este. Când 
bătrânul erudit și-a dat sufletul, m-am ridicat, i-am închis 
pleoapele, i-am legat maxilarele cu o batistă și i-am încrucișat 
mâinile pe piept. 

După ce a vărsat câteva lacrimi, fiica lui și-a șters faţa și mi-a 
spus suspinând ușurată: 

— Tatăl meu a murit ca un creștin și asta-i o mare mângâiere 
pentru mine. Când trăia, nu se prea ducea la liturghii și-și neglija 
rugăciunile. Își petrecea tot timpul studiind scrierile păgânilor 
antichităţii și cheltuia mai mulți bani pentru achiziţionarea 
statuilor îngălbenite de vreme decât pentru împodobirea 
altarelor de biserică. Dar acum sufletul lui se odihnește în pace 
și nu mai este nimic altceva de făcut decât să-l îngropăm în 
pământul sfinţit al cimitirului, după cum i-a fost ultima dorinţă. 

Dar eu am răspuns pe un ton enervat la încăpăţânarea ei 
stupidă, amintindu-i de zecile de mii de cadavre care zac de-a 
lungul Tibrului și în fața tuturor bisericilor Romei, explicându-i că 
zadarnic ar aștepta ca cineva să sape o groapă în cimitir pentru 
un singur nefericit, fie el și cel mai erudit dintre toţi erudiţii. 

— Vă datorez șase ducați de aur, mi-a răspuns ea cu 
aroganță, dar după ce îl veţi înmormânta pe tatăl meu și după 
ce mă veți însoţi la palatul bogătașului Massimo, veți primi mult 
mai mulţi bani decât veţi fi cheltuit. Massimo nu va refuza să mă 
ajute, fiindcă sunt fiica tatălui meu. 

Dar eu i-am povestit, pe cât de blând am putut, că spaniolii 
au asediat palatul lui Massimo încă din prima zi când trupele 
împăratului au intrat în Roma și au cerut celor ce se refugiaseră 
în palat să-și răscumpere viaţa pe cincizeci de mii de ducați. A 


738 


doua zi, lăncierii germani au pătruns în palat printr-o galerie 
subterană, și despre acest lucru știam destule, fiindcă îmi 
povestise Antti care era cu ei. Germanii au jefuit palatul, iar 
când s-au întors spaniolii seara, l-au legat pe Massimo și le-au 
violat pe cele două fiice în faţa lui, cerându-i să spună unde are 
ascunzătoarea pentru bani, deși poate că ascunzătoarea nici nu 
exista, din moment ce germanii furaseră toţi banii și toate 
lucrurile de preţ. De aceea, i-am spus eu tinerei femei, mă 
îndoiam că ar fi găsit vreun ajutor la Massimo sau la vreuna 
dintre rudele lui. 

Și-a mușcat buzele, i s-au împăienjenit ochii de lacrimi și a 
înţeles că nu mai are niciun sprijin pe lume. 

— Pentru mine, a rostit ea după o lungă tăcere, nimic nu mai 
are importanţă, fiindcă am fost dezonorată pentru totdeauna. 
Prea puţin îmi pasă ce se va mai întâmpla cu mine și cu viața 
mea. Singurul lucru pe care-l mai vreau este un mormânt 
decent pentru tatăl meu. Ajutaţi-mă, dacă sunteţi o ființă 
umană! 

Nu știu ce m-a mișcat atâta la această femeie, poate faptul că 
ea se agăța de ideea de omenie, când împrejurul nostru totul 
era condus de porniri primitive și sălbatice. l-am promis că o voi 
ajuta și am pornit în căutarea lui Antti, fiindcă de unul singur 
chiar nu aș fi putut face nimic. Am pornit spre orașul vechi de pe 
cealaltă parte a Tibrului și, din fericire, chiar pe podul Sisto l-am 
văzut pe Antti, împrejurul căruia era un grup vesel de lăncieri. 
Antti îl ducea în spate pe un sărman bătrân cu părul alb. 

Când m-a văzut, Antti s-a oprit, l-a dat jos pe bătrân din 
spinare și l-a trântit jos ca pe un sac cu ceapă, după care mi-a 
spus: 

— Oamenii din oraș sunt lipsiţi de inimă și nesimţitori la 
suferinţele altora. De-o oră umblăm din palat în palat să găsim 
pe cineva dornic să-l răscumpere pe acest cardinal al cărui 
nume este Ponzetto. Dar nimeni nu vrea să dea un ban pe viaţa 
lui. Până la urmă a trebuit să-l car în spinare, fiindcă omul are 
optzeci de ani și nu a mai putut să se ţină după noi. 

lar lăncierii au spus că s-au săturat până-n gât de bătrân, pe 
care nici măcar nu-l pot biciui ca să se amuze, fiindcă-i prea 
bătrân. Cel mai bun lucru pe care l-ar putea face, au mai spus 
ei, ar fi să-l arunce în Tibru. l-am explicat în grabă lui Antti de 


739 


ce-l căutam, dar când lăncierii au auzit povestea mea, le-a 
trecut prin minte gândul să-l îngroape de viu pe cardinal, ca să 
se răzbune pentru timpul pierdut de pomană cu bătrânul pe a 
cărui piele nimeni nu dădea doi bani. L-au ridicat de acolo unde 
Antti îl lăsase să cadă și l-au purtat pe braţe până la biserica cea 
mai apropiată. Antti a mers împreună cu ei, așa că n-am avut 
încotro și i-am urmat. Ajunși în biserică, lăncierii au găsit nu știu 
de unde un coșciug și l-au așezat pe o brancardă drept în 
mijlocul bisericii. Mai mult mort decât viu, bătrânul așezat în 
coșciug nu a făcut niciun gest tot timpul cât a durat pantomima 
macabră, iar lăncierii, aţăţaţi, s-au rotit în jurul lui cântând 
versete funebre. Dar, la un moment dat, soldaţii s-au plictisit de 
acest joc și s-au invitat la casa cardinalului, unde cel puţin 
puteau face un ospăț cu mâncare bună și cu băutură, dacă tot 
n-aveau cum să se aleagă cu bani. 

Antti ar fi vrut să meargă cu ei, dar eu l-am implorat să mă 
ajute, mai cu seamă că providenţța ne scosese în cale un sicriu și 
o brancardă de care aveam neapărată nevoie pentru a-mi 
împlini promisiunea făcută. Antti i-a convins pe doi lăncieri să ne 
însoțească, apoi, după ce am găsit în casele învecinate destui 
oameni care să poarte sicriul și câţiva călugări care să 
psalmodieze, ne-am îndreptat în cortegiu solemn spre casa 
defunctului erudit. Am lepădat de pe mort veșmintele murdare, 
l-am îmbrăcat cu o cămașă curată, l-am învelit într-un linţoliu, 
apoi l-am așezat în sicriu, în timp ce călugării cântau psalmi. În 
sfârșit, la lăsarea serii, femeia ne-a condus până la un mic 
cimitir și italienii care căraseră sicriul au săpat o groapă. In felul 
acesta bătrânul erudit a avut parte de o înmormântare cum se 
cuvenea. 

După ce totul s-a isprăvit, am rămas lângă mormânt doar noi 
trei, adică eu, Antti și femeia cea încăpăţânată, și am privit la 
cerul întunecat de crepuscul care îmbrăţișa lucirile roșii ce se 
înălțau dinspre casele incendiate ale orașului. Femeia a mai 
rostit o ultimă rugăciune, s-a ridicat și ne-a îmbrățișat, numindu- 
ne oameni buni. Și ne-a invitat în casa tatălui ei să împărțim cu 
ea puţinele provizii pe care le mai avea. 

Pe drum am oprit la câteva case părăsite de unde am făcut 
rost de carne proaspătă, legume și un butoiaș de vin, pe care 
Antti l-a cărat pe umăr. 


740 


Femeia s-a dus în bucătărie, a aprins focul în vatră și s-a 
apucat să frigă carnea. În timpul acesta, Antti mi-a povestit 
aventurile zilei și mi-a arătat un pumn de pietre prețioase verzi 
și roșii pe care le desprinsese de pe un relicvariu de lao 
mănăstire de maici. Mi-a mai povestit că a văzut craniul 
Sfântului loan Botezătorul, dar că, din păcate, a fost unul mai 
rapid decât el care și-a însușit relicva. Antti ar fi vrut să o trimită 
în dar catedralei din Turku, care nu avea prea multe relicve 
preţioase. 

— Nu-i în firea mea să judec jocurile destrăbălate cu care 
soldaţii săraci se veselesc, a spus Antti, pentru că doar o dată în 
viaţă au ocazia să fie liberi ca vierii scăpaţi într-un câmp de 
trifoi. Dar și jocurile au o limită, iar eu nu pot accepta omorurile 
fără rost sau siluirea femeilor care refuză să se culce de bună- 
voie cu soldaţii. Insă cel mai mult nu-i pot înțelege pe spaniolii 
care torturează femeile și copiii, urletele lor stimulându-i când 
își satisfac cele mai destrăbălate pofte trupești. După mine, un 
bărbat poate fi fericit doar dacă femeia cu care vrea să se 
iubească îl place și consimte să se culce cu el. lar în Roma, slavă 
Domnului, sunt atâtea fete frumoase care sunt gata oricând să 
împartă patul cu învingătorii. 

Intrerupându-și treaba, femeia s-a întors spre noi și a spus: 

— Eu am trăit o viaţă liniștită în casa tatălui meu, care s-a 
ocupat de educaţia mea și, printre altele, m-a învăţat limba 
latină. Am învățat multe versuri din poeţii latini și o dată, la 
Colosseum, am  întruchipat-o pe Maria Magdalena într-un 
spectacol cu scene biblice. După reprezentaţie am fost 
apreciată și am avut un nume bun în Roma, Cine știe, poate că 
de atunci a început nefericirea mea, pentru că m-am crezut mai 
importantă decât oricare altă fată din Roma și cel mai mult am 
crezut în dragostea adevărată, despre care s-au scris atâtea 
versuri frumoase. Un nobil a vrut să-mi acorde protecţie, dar 
fiindcă urma să fie consacrat pentru o înaltă funcţie sacerdotală, 
nu m-ar fi putut păstra decât ca amantă, lucru care pe atunci mi 
s-a părut înjositor, și l-am blestemat pe acel bărbat în toate 
rugăciunile mele. Acum, când am fost necinstită de tâlhari, 
Dumnezeu m-a pedepsit poate pentru orgoliul meu și nu cred că 
mă voi mai uita vreodată fără dezgust în ochii unui bărbat. De 


741 


aceea, după ce se vor mai liniști lucrurile în Roma, am să încerc 
să-mi găsesc un loc într-o mănăstire. 

— Dar nu vă faceţi griji, nobilă doamnă, i-a spus împăciuitor 
Antti, sunt locuri libere peste tot, singurul lucru mai greu ar fi 
alegerea mănăstirii la care vreţi să mergeţi. De pildă, la 
mănăstirea Sfântul Silvestru n-a mai rămas decât o singură 
călugăriță în viaţă, iar ultima dată când am văzut-o eu alerga în 
pielea goală prin oraș după bărbatul care furase craniul 
Sfântului loan Botezătorul. Acum, după ce am văzut destule 
călugărițe în Roma, mă încumet să spun că poate ele au ales 
iubirea cerească doar pentru că n-au avut parte de dragoste 
pământească. De aceea v-aș da un sfat, chiar dacă sunt un om 
simplu. Renunţaţi la acest gând! Nimeni nu știe ce soartă va 
avea biserica pe care împăratul o va autoriza în locul celei 
căzute. Tot ce pot spune este că douăsprezece mii de bărbaţi 
puternici au hotărât să-l aleagă papă pe Luther și că doctorul 
Luther nu iubește nici mănăstirile, nici celibatul. Și cea mai bună 
dovadă e faptul că s-a căsătorit cu o călugăriță. 

Auzind acestea, femeia a uitat de frigare și buna bucată de 
carne a căzut pe jăratic. 

— Înseamnă că a venit sfârșitul lumii, a spus ea, aruncându- 
ne o privire speriată. Dacă nu vor mai fi mănăstiri, o femeie nu- 
și va mai găsi nicăieri un refugiu. 

Antti a mai băut puţin vin și a rostit grav: 

— Drept să spun, și pe mine mă surprinde această hotărâre 
prostească a lui Luther. Oare unde vom ajunge dacă nu va mai fi 
pe lume loc în care să fie închise femeile urâte și gâlcevitoare și 
babele puturoase? Eu sper totuși că, într-un fel sau altul, 
mănăstiri de maici vor mai fi. Dar nu-i cazul, nepreţuită 
domnişoară, să tânjiţi după un astfel de loc, când trupul vostru 
nu are niciun cusur, iar chipul vă este atât de frumos, de aceea 
vă mai sfătuiesc o dată să vă gândiţi bine înainte de a lua o 
hotărâre importantă. 

S-a aplecat și a scos din jar bucata de carne, a răzuit cu 
cuțitul părţile arse și a depărtat cenușa, apoi ne-am apucat să 
mâncăm, deși carnea avea un gust ciudat, pentru că pe o parte 
era prea arsă, iar pe cealaltă prea crudă. Am înghiţit cu noduri, 
dar nu i-am reproșat nimic stăpânei casei. Femeia și-a acoperit 
deodată fața cu mâinile și a început să plângă. 


742 


— Eu vă înțeleg durerea, a spus Antti, încercând să o 
consoleze, însă, în afară de pierderea vieții, nimic nu-i ireparabil. 
Când vă veţi calma și veţi avea timp să reflectați puţin, veți 
vedea că în viaţă există și dulce, nu doar amar, în orice caz în 
proporţii mai acceptabile decât în bucata asta arsă de carne. Am 
înțeles că v-au violat câţiva bărbaţi grosolani, dar mulțumiți 
cerului că n-aţi căzut pe mâna spaniolilor, care v-ar fi putut 
smulge părul din cap și mutila sânii. Astăzi sunt pus pe sfaturi 
bune, de aceea vă îndemn să beţi. Veţi fi surprinsă cât de 
ușoare și de simple vi se vor părea toate după câteva cupe de 
vin. Mâncaţi și beți ca să prindeţi puteri și gândiţi-vă doar la 
faptul că i-aţi oferit tatălui vostru o înmormântare pe care 
acuma nici cele mai bogate sau mai importante familii din Roma 
nu o pot oferi morţilor lor. 

Vorbele lui Antti au mângâiat-o pe fiica răposatului erudit și 
ea a spus, încercând să surâdă: 

— Eu sunt într-adevăr năucită, iar ospitalitatea mea n-a prea 
fost la nivelul bunăvoinţei voastre. Regret că nu am învăţat cum 
să pregătesc o masă bună și mi-am trecut vremea mai mult cu 
versificația și cu dramele biblice. Poate că Dumnezeu a vrut să 
mă pedepsească pentru aroganța mea, pângărindu-mi trupul pe 
care îl păstram curat, departe până și de mângăierile cele mai 
tandre, nu gândul că lucrurile ar fi putut fi și mai rele. Cum aș 
putea oare să vă răsplătesc pentru binele pe care mi l-ați făcut, 
când nici măcar să frig o bucată de carne nu sunt în stare? Dacă 
vreţi, v-aș recita câteva versuri sau tirada Mariei Magdalena din 
drama patimilor lui lisus Hristos. 

Dar Antti i-a mulțumit politicos pentru masă și i-a spus că, 
fiind el un om simplu și neinstruit, se gândește doar la punga cu 
bani care trebuie umplută acum la timpul potrivit și la bunii lui 
lăncieri care ar putea să se rătăcească noaptea în Roma ca o 
turmă de oi fără păstor. Și i-a mai spus că eu sunt omul cel mai 
nimerit, care îi apreciază pe poeţii latini și poate asculta liniștit 
versuri când Roma se prăbușește, după care a plecat. Neavând 
nimic de spus, am rămas mult timp în tăcere la lumina a două 
lumânări de ceară. Ea a murmurat cu glas duios că numele ei 
este Lucreția și mi-a cerut să-i vorbesc ca unei surori, apoi, 
pretextând că-i este frig și teamă, și-a pus mâinile ei între ale 


743 


mele. Câinele a adormit lângă vatra în care ardeau mocnit 
ultimii tăciuni. 

— Inima tatălui meu, a rostit ea, a fost sfărâmată când a 
văzut că sculpturile străvechi și manuscrisele rare în care și-a 
pus toată averea au fost profanate de soldați. Cred că a murit 
pentru că a văzut cum îi este distrusă într-o clipă munca unei 
vieți întregi. Acum, dacă tot a murit, eu sunt liberă, numai că nu 
știu ce să fac cu libertatea mea. Sunt ca o pasăre care a fost 
dusă din colivie de o rafală de vânt și purtată în lumea mult mai 
sălbatică și mai aprigă decât cea din imaginaţia ei, dar în același 
timp destul de ademenitoare. Strânge-mă în braţe, Mikael, 
încălzește-mă, fii bun cu mine! Au mai rămas doar două 
lumânări aprinse, să le stingem și să intrăm în noapte! 

A stins lumânările, iar eu am luat-o în brațe și am alungat 
spaima din inima mea, pentru că am fost aproape de o ființă tot 
atât de singură și fără de speranţă ca mine. Dimineaţa, când m- 
am deșteptat, am văzut-o palidă, tăcută, înveșmântată în negru. 
l-am vorbit, dar ea mi-a evitat privirea. Am mâncat în tăcere ce 
mai rămăsese de la cină, ea s-a purtat rece, ca și cum aș fi fost 
un străin sau mai bine zis un dușman, iar eu nu i-am înţeles 
gândurile. Nu mă lăsa totuși inima să o părăsesc, fiindcă îmi era 
teamă să nu fie din nou violată, de aceea am luat-o cu mine și 
am lăsat-o în paza gărzilor din tabăra germană. Oricâte păcate 
or fi avut germanii, nu se purtau totuși urât cu femeile și chiar le 
scăpaseră pe multe din ghearele spaniolilor roși de tot soiul de 
vicii. Erau niște femei nefericite care acceptaseră să se ocupe 
de hrana soldaţilor și să le spele veșmintele, pentru a fi 
protejate. Cât timp mai era îngăduit jaful, locul acesta era cel 
mai sigur pentru Lucreția, de aceea am lăsat-o acolo și am 
plecat să-mi văd de treburile mele. Dar când m-am întors seara, 
ea nu mai era acolo, iar celelalte femei mi-au povestit că mâinile 
Lucreţiei erau prea delicate pentru leșia cu care se spălau 
cămășile, de aceea a preferat să plece împreună cu câţiva 
soldaţi spanioli în căutarea unui protector mai puţin exigent. 
Ingrozit de această nebunie, am alergat la casa ei să văd dacă 
nu s-a întors, dar ea nu era acolo. Am rămas în casă, care era în 
apropierea catedralei Sfântul Petru. Astfel îmi era mai ușor să- 
mi supraveghez măgarul și să-i dau de mâncare, fiindcă doar în 
catedrală se mai găsea fân pentru cai și pentru măgari, și, în 


744 


același timp, să aştept întoarcerea Lucreţiei. Când s-a săturat de 
jefuit, Antti s-a întors împreună cu câţiva lăncieri și a ascuns 
prada lor în casa Lucreţiei. Ne-am făcut provizii de făină și de 
carne uscată, fiindcă eram convinși că după perioada de 
bunăstare și dezmăţ, în Roma urma să vină foametea. 


5 


să fi vrut, oricine l-ar fi putut elibera fără nicio greutate pe 
papă din castelul Sânt' Angelo în cursul celor opt zile când 
oastea noastră, împrăștiată pretutindeni, a jefuit orașul, a băut 
porcește și s-a destrăbălat pe apucate. Intr-o zi, principele de 
Orania, care se ascunsese în Vatican ca să nu mai vadă 
dezmăţul din jur, a dat poruncă să se sune alarma, în speranţa 
că ar putea restabili ordinea și disciplina în rândurile armatei. 
Dar din cei treizeci de mii de oameni, doar cinci mii au răspuns 
la chemare. 

După ce au trecut opt zile, prada a fost împărţită după legile 
războiului. Fuseseră adunaţi zece milioane de ducați în monede 
de aur și argint și cam tot atâta în pietre preţioase și în vase, 
tăvi, potire, căni din aur și din argint. După împărţeală nu a 
rămas lăncier sau archebuzier care să nu fie îmbrăcat în 
veșminte de mătase și velur și să nu poarte la gât un lanţ de 
aur. Până și cel mai neînsemnat rândaș de la cai avea în pungă 
cel puţin o sută de ducați de aur. Celelalte bogății, adică 
mobilele, tablourile, statuetele, cărțile cu ferecături, relicvariile, 
cădelnițele,  chivoturile, anaforniţele şi stofele preţioase 
nedistruse, care au fost vândute la preţuri derizorii în cartierul 
evreilor, valorau poate cam tot atât cât prada împărțită, cât 
despre palatele și nenumăratele case distruse de incendii sau 
de explozii, repararea și reconstrucţia lor ar fi costat fără 
îndoială multe zeci de milioane de ducați. 

Insă când ordinea s-a restabilit într-o oarecare măsură și 
câţiva negustori ambulanți s-au încumetat să-și deschidă 
tarabele, iar cârciumile și-au redeschis porțile, s-a dovedit că și 
bogăţia este zadarnică. Nici trei săptămâni nu trecuseră când o 
pâine ajunsese să coste de-acum un ducat de aur, iar cei mai 
săraci oameni din oraș începuseră să moară de foame. Niciun 


745 


țăran nu era atât de nebun să vină la Roma cu alimente, după 
ce toate rezervele din depozite fuseseră devorate sau aruncate 
în latrine de asediatori încă din primele zile ale dezastrului. 
Mirosul cadavrelor neîngropate otrăvea aerul, turme de șobolani 
alergau pe străzi și se înfruptau din leșurile putrezite, iar într-o zi 
spaniolii au omorât în apropiere de Colosseum doi lupi atrași în 
oraș de duhoarea mortăciunilor. 

Împreună cu foametea a venit și ciuma, iar dacă până atunci 
n-o cunoscusem, la Roma am cunoscut-o atât de bine, că-mi 
ajunge pentru tot restul zilelor câte le mai am de trăit. După ce 
primii archebuzieri au început să se plângă de o sete 
nemaipomenită și mi-au arătat umflăturile de la subsuoară și 
vintre, am înţeles că urma să ne înfruntăm și cu ciuma. Dar 
nemaiavând alte leacuri, a trebuit să mă mărginesc doar la 
vomitive și să le iau sânge celor atinși de boală, pentru a 
împiedica creșterea febrei și nebunia, care i-ar fi împins să se 
arunce în râu. Epidemia s-a întins repede, chiar și la castelul 
Sânt' Angelo, de aceea foarte mulţi au început să se 
neliniștească gândindu-se că poate papa, atins de ciumă, le va 
scăpa printre degete. 

Sute de oameni mureau în fiecare zi de ciumă, iar familiile 
celor morţi târau doar cadavrele în fața bisericilor fără a le mai 
îngropa. Pe mai toate porţile Romei era desenată crucea, chiar 
și la casele unde nu era nimeni bolnav, fiindcă locuitorii se 
temeau de soldaţii înfometați ce intrau peste tot să caute ceva 
de mâncare. Până la urmă, soldaţii n-au mai ţinut seama de 
nimic. Au intrat și în casele ciumaţilor și au furat de la ei până și 
ultima bucăţică de pâine ascunsă sub patul de boală. Tămâia, 
mirodeniile tari, muștarul și piperul ajunseseră să se vândă la 
greutatea lor în aur și nimeni nu se mai zgârcea la băutură, cei 
sănătoși umblând chiori de beţi pe stradă. 

Mi se părea că trăiesc un coșmar, mergeam abia ţinându-mă 
pe picioare, îmi era continuu greață și făceam un efort 
extraordinar doar ca să-mi hrănesc și să-mi adap măgarul în 
fiecare zi. Într-una din zile, pe când tocmai îi dădeam să 
mănânce măgarului meu niște paie în catedrala Sfântul Petru, 
vreo sută de lăncieri au năvălit în biserică, au dezlegat toţi 
catârii ce erau priponiţi în fața altarului și m-au silit să le 
împrumut măgarul pentru ceremonia încoronării noului papă. In 


746 


ropote de tobe și sunete de trompete, i-au chemat mai întâi pe 
toţi lăncierii germani, după care un mercenar german, îmbrăcat 
în veșmântul alb de ceremonie al papei, a fost urcat pe spinarea 
celui mai arătos catâr, punându-i-se totodată tiara din trei 
coroane pe cap. Suita lăncierului-papă era alcătuită din zece 
lăncieri îmbrăcaţi cu veșminte de cardinal, iar restul celor care 
participau la acest joc îi împingea din spate pe catări și pe 
măgarul meu cu cârjele episcopale, cântând totodată cântece 
obscene soldăţești. 

Această nerușinată procesiune era urmată de câteva mii de 
soldaţi și m-am ţinut după ei până în faţa castelului Sânt' 
Angelo, fiindcă nu voiam să-mi pierd măgarul. În apropierea 
castelului, lăncierul-papă a fost suit pe un tron papal, cărat 
special acolo pentru ceremonia falsă, iar lăncierii cardinali au 
început să facă plecăciuni dinaintea papei și să-i sărute mâinile 
și picioarele. Tot acest joc era ca un delir, iar la un moment dat 
lăncierul papă s-a sculat de pe tron și a anunţat că vor fi aleși 
alți cardinali și un nou papă dintre oamenii cu credinţă 
adevărată, a ridicat o cupă de aur pentru euharistie, a băut în 
sănătatea noului papă care urma să fie ales, după care i-a 
întrebat pe oameni dacă vor ca Luther să fie ales papă. 

Mulţi locuitori ai Romei veniseră să privească supărătorul 
spectacol, iar spaniolii își făceau cruce și se rugau lui Dumnezeu 
să-i pedepsească pe profanatorii credinței. Văzând că spaniolii 
nu ridică mâna pentru Luther, germanii s-au repezit cu arțag 
spre ei, iar aceștia au părăsit locul după ce câţiva dintre ei au 
fost omorâţi. Apoi un saxon, care cred că era nebun, a început 
să zbiere spre castelul Sânt' Angelo ca papa să fie dat pe mâna 
lui și a promis că-l va sfâșia cu dinţii și-l va mânca crud bucată 
cu bucată, fiindcă papa Clement al VH-lea este dușmanul lui 
Dumnezeu, al împăratului și al creștinătății. 

Dacă tot se terminase spectacolul, am vrut să-mi iau măgarul 
înapoi, numai că s-au găsit câţiva nemernici care au vrut să 
continue jocul. M-au pus pe spinarea măgarului și a trebuit să 
merg călare împreună cu ei în căutarea unui preot, în timp ce 
Rael se ţinea după coada măgarului. Preoţilor le era teamă de 
soldaţi și nu prea umblau pe stradă. Doar unii, mai evlavioși, 
continuau totuși să-i împărtășească pe muribunzi. Unul dintre 
bravii ecleziaști a avut nenorocul să ne iasă în cale, iar lăncierii 


747 


i-au poruncit să-l împărtășească pe măgarul meu. Sărmanul 
preot a protestat, spunând că preferă să moară decât să-și bată 
joc de sacramente. Incăpăţânarea lui i-a îndârjit pe mercenarii 
posedați de Satana și, după ce l-au bătut, l-au omorât și i-au 
aruncat ostiile în noroi. Sătul probabil de atâta zarvă, măgarul 
meu a început să ragă, iar eu mi-am pierdut cunoștința și m-am 
prăbușit la pământ. 

M-am deșteptat în miros de putreziciune, îmi era cumplit de 
sete și mă durea puternic tot trupul. Am bâjbâit și am dat de un 
braţ în descompunere care s-a desprins de corpul mortului de 
lângă mine doar cât l-am atins. În timpul delirului crezusem că 
sunt în infern, însă încetul cu încetul mintea a început să mi se 
limpezească și am înțeles că fusesem jefuit de bani și de haine 
și zăceam gol în faţa unei biserici printre leșurile celor morți de 
ciumă. Groaza mi-a dat putere și m-am târât puţin mai încolo de 
cadavrele din jur, apoi am început să strig cu voce slabă după 
ajutor, dar oamenii care au trecut prin apropiere și mi-au auzit 
strigătul s-au depărtat repede. Umflăturile de la subsuori și axile 
îmi provocau dureri cumplite și mi se părea că aud întruna 
răgetul ascuţit al măgarului, iar clipa când degetele preotului 
căzut se încleștaseră pe obiectele de cult, pe care voise să le 
ferească de atingerea profanatoare a soldaţilor, se prelungea la 
nesfârșit. 

Convins că nu mai am mult de trăit, m-am întins pe pietrele 
străzii și am adormit. Când tocmai se lăsa noaptea, m-am trezit 
și am simţit cum Rael îmi lingea faţa. Am înţeles că se rătăcise 
printre oameni și că abia mai târziu îmi dăduse de urmă. Când a 
văzut că am deschis ochii, bunul meu câine a început să mă 
tragă ușor de urechi ca să mă ridic. Din cauza febrei aveam 
impresia că sunt mai ușor - de fapt, așa li se pare tuturor celor 
atinși de ciumă -, m-am ridicat și, ţinându-mă de ziduri, am 
început să merg, prăbușindu-mă din când în când și ridicându- 
mă iar pentru a-mi continua drumul. 

Nu aveam nicio idee încotro merg, dar câinele meu înțelept 
m-a condus spre casa Lucreţiei, în apropierea căreia am căzut 
fără a mă mai ridica. Rael a încercat să facă tot ceea ce i-a stat 
în putinţă, m-a împins cu botul, a tras de mine, dar văzând că nu 
mă mai mișc, a început să latre. Până la urmă a alergat în 
curtea casei și a urlat până ce l-a trezit pe Antti din somn, apoi l- 


748 


a condus până la mine. Antti m-a purtat în brațe și tot el m-a 
îngrijit cu un devotament de care niciun medic nu este în stare, 
fiindcă toţi medicii se feresc de atingerea bolnavilor de ciumă. El 
a fost totuși prudent și s-a spălat totdeauna pe mâini cu oțet și 
sare. 

Delirul meu a durat multe zile, iar în timp ce Antti îmi dădea 
să beau apă proaspătă sau îmi spăla abcesele cu oțet, eu îi 
vorbeam, confundându-l uneori cu doamna Pirjo, alteori cu 
Barbara. Când Antti se odihnea puţin, mă veghea Rael și alunga 
șobolanii. După cinci zile, abcesele s-au spart singure și febra a 
început să scadă. Atunci am început să am mintea clară și am 
recunoscut locul unde mă aflam. Chiar dacă trecusem de faza 
periculoasă a bolii, știam prea bine că n-aș fi supravieţuit fără o 
alimentație potrivită să mă întremeze. Făceam eforturi să înghit 
fiertura de ovăz pe care Antti mi-o pregătea zilnic și să sug 
fructe uscate, a căror dulceaţă îmi dădea puteri. Încă nu aveam 
destulă forţă să mă pot ridica, de aceea, când pleca după hrană 
și apă curată, prevăzător, Antti îi lăsa pe lăncierii lui să mă 
păzească, fiindcă noi mai aveam o bună parte din pradă într-o 
ascunzătoare din casă. Aceștia se temeau să nu se 
îmbolnăvească și ei de ciumă și, cu încrederea oarbă că nimeni 
n-ar putea găsi ascunzătoarea, mă lăsau singur și plecau prin 
casele vecine să stea de vorbă cu alţii sau să se distreze cu 
femeile. Așa că, până la urmă, Antti s-a hotărât, pentru mai 
multă siguranţă, să lase o archebuză în apropierea patului meu. 

Intr-o zi, pe când stăteam întins în pat în starea aceea de 
extremă slăbiciune care însoțește vindecarea și mă gândeam la 
viața mea de până atunci, am auzit deodată niște glasuri și în 
ușă a apărut Lucreția, care m-a privit cu un aer mirat. Era 
îmbrăcată într-o rochie de velur de culoarea focului, care nu-i 
acoperea umerii și pieptul, cu părul strâns într-un fileu cu fire 
subțiri de aur înnodate cu perle. La urechi avea cercei grei de 
aur încrustați cu pietre preţioase, iar când și-a pus mâna la 
gură, uimită să mă vadă, am observat că degetele îi erau 
încărcate de inele groase. Mai întâi am crezut că delirez din nou 
și am șoptit fără vlagă: 

— Lucreția, Lucreția... 


749 


— Tu ești, Mikael? a întrebat ea, făcându-și semnul crucii, 
înseamnă că te-ai îmbolnăvit de ciumă, fiindcă ușa casei era 
însemnată. 

Mi-am atins faţa slăbită acoperită cu barbă și nu m-am mirat 
că nu mă recunoscuse de cum m-a văzut. Doar cât am ridicat 
mâna și obosisem. S-a aplecat cu atenţie ca să nu mă atingă și 
a luat de lângă pat strachina cu terci și bucata de pâine. 

— Aici este ceva de mâncare! a strigat ea, aruncându-și ochii 
negri spre mine și mușcând din pâine. 

Atunci a intrat și însoţitorul ei, un spaniol cu barba mare, care 
i-a luat repede strachina din mână și a sorbit toată fiertura de 
ovăz. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Lucreția! am strigat eu cu 
slabele mele puteri. Dar însănătoșirea mea depinde de 
mâncare! Oare ai uitat tot ce am făcut pentru tine? 

Ea s-a întors spre spaniol și a spus: 

— Poate că mai e ceva sub pat. Nu mă îndoiesc că are și bani 
ascunși pe undeva. 

Spaniolul m-a tras din pat de picioare, atent să nu-mi atingă 
leziunile, apoi a spintecat salteaua cu sabia, iar Lucreția a spus: 

— lertare, Mikael, dar tot ai să mori de ciumă, așa că n-are 
importanţă dacă ţi-am mâncat pâinea. Nici banii nu-ţi mai sunt 
de folos, de aceea mai bine spune de bună-voie unde i-ai 
ascuns, fiindcă spaniolul ăsta al meu nu-i prea dus la biserică și 
n-aş vrea să-ţi facă vreun rău. 

Câinele a sărit în apărarea mea, a mărâit și și-a arătat colții, 
dar când a văzut că spaniolul ridică sabia să-l lovească, s-a 
ascuns repede sub pat. Spaniolul era un bărbat înalt și slab, cu o 
barbă neagră, luciosă, cu reflexe albăstrii. Avea la gât un lanţ de 
aur de care era atârnată o cruce din pietre preţioase cum poartă 
doar episcopii la ceremonii. 

— Poate că preferi să-ţi ard tălpile cu beţișoare de lemn 
înmuiate în smoală, a spus el. Ai să vezi cât de repede vei dori 
să spui atunci unde ai ascuns mâncarea și banii. 

— Lucreția, am spus eu mâhnit, nu mi-aș fi putut imagina că-n 
felul acesta îmi vei răsplăti binele pe care ţi l-am făcut. 

Dar Lucreția i-a spus spaniolului: 


750 


— Omul ăsta și-a bătut joc de mine și m-a umilit. După ce m-a 
violat, m-a pus să-i spăl și cămașa. Dacă-l vei omori, Dumnezeu 
te va binecuvânta, fiindcă e luteran. 

Spaniolul nu părea totuși dornic să mă atingă, așa că au ieșit 
din camera mea și am auzit după aceea cum cotrobăiau prin. 
Toată casa, mutând mobilele de la locul lor și desprinzând 
plăcile pardoselii. In timpul acesta, întins pe podea, am reușit cu 
multă greutate să armez archebuza. Am înțeles că Lucreția și 
spaniolul începuseră să se certe, apoi au intrat din nou în 
cameră, iar spaniolul avea un șomoiog de câlţi aprins în mână. A 
tresărit când a văzut archebuza îndreptată spre el și a ezitat. 
Am ochit, am apăsat pe trăgaci, l-am lovit drept în piept și el a 
căzut mort, pe spate. 

Incăperea s-a umplut de fum. Lucreția a îngenuncheat lângă 
corpul amantului ei, iar când a înţeles că el murise, furioasă, i-a 
luat sabia și a vrut să se repeadă spre mine, dar am avertizat-o 
că voi trage dacă mai face un pas. Nu știu cum de mi-am păstrat 
cumpătul în momentul acela. În orice caz, neștiind că eu nu pot 
să trag mai înainte de a încărca arma, a aruncat sabia și a 
început să mă implore să-i cruţ viaţa. 

— Dar n-am vrut niciodată să-ţi fac vreun rău, dragă Mikael, a 
spus ea. Am vrut doar să ne amuzăm puțin, fiindcă oricum știu 
că vei muri altfel, chiar dacă, nedezminţindu-ţi bărbăţia, l-ai ucis 
pe spaniol. Insă cel mai bine ai face să nu te pui rău cu mine, 
fiindcă aș putea să-i ridic pe spanioli împotriva ta. Așa că, lasă- 
mă să iau punga cu bani și colierul iubitului meu, și-ţi promit că 
te voi lăsa în pace. 

Văzând că se teme, n-am vrut s-o las să plece atât de ușor, 
am ridicat ţeava archebuzei spre ea și i-am poruncit să-și scoată 
podoabele și să le lase lângă trupul neînsufleţit al spaniolului. Ea 
mi-a cerut iertare, a plâns, m-a implorat, dar văzând că nu mă 
poate înmuia, și-a scos cerceii și inelele înjurându-mă cumplit. 
N-aș fi crezut că o femeie poate învăţa într-un timp atât de scurt 
cele mai spurcate înjurături din lume. Nu știu cum s-ar fi 
terminat povestea aceasta dacă lâncierii lui Antti, alertaţi de 
împușcătura de archebuză, n-ar fi sosit în grabă. 

După ce au văzut cadavrul spaniolului, s-au gândit probabil că 
Antti i-ar jupui de vii pentru că n-au avut grijă de mine, așa că 
au pus mai mult zel decât aș fi vrut eu pentru a o pedepsi pe 


751 


acea femeie diabolică. Au despuiat-o și au biciuit-o cu niște 
vergi ghimpate, până ce eu n-am mai suportat și le-am poruncit 
s-o lase, deși, poate că ar fi fost mai prudent dacă ar fi omorât- 
o. Apoi au aruncat-o în stradă plină de sânge și în pielea goală. 
Era totuși o zi caldă, iar femei despuiate de tâlhari întâlneai la 
tot pasul prin Roma, așa că, la drept vorbind, nici nu i se 
întâmplase cine știe ce. Povestea în sine a avut un sfârșit fericit, 
fiindcă în punga spaniolului erau cinci sute de ducați, iar crucea 
episcopală făcea cel puţin o sută de ducați și m-am gândit că el 
o fi fost unul din comandanții mercenarilor spanioli. 

De aceea, de îndată ce s-a întors Antti, am golit 
ascunzătoarea, am părăsit casa și am plecat pe cealaltă parte a 
Tibrului, lăncierii lui Antti purtându-mă tot timpul drumului pe 
braţe. Ne-am găsit adăpost într-o casă jefuită în care nu mai 
locuia nimeni. Ne era teamă că Lucreția i-ar fi îndemnat pe 
spanioli să răscolească tot orașul pentru a da de noi și se știe că 
spaniolii nu-și găsesc liniștea până ce nu răzbună orice fleac, cu 
atât mai mult uciderea unui frate de arme. 

Dar când urmele cumplitei boli au început să se șteargă și am 
putut din nou să stau în picioare, i-am spus lui Antti: 

— Cât am fost bolnav, am avut destul timp să mă gândesc. S- 
ar părea că noi am fost complici la cea mai mare tâlhărie pe 
care a cunoscut-o lumea până acum, și nu cred că ne va ajunge 
tot restul zilelor, oricât de bătrâni ar fi să murim, ca să ne 
ispășim păcatul de a fi fost părtași la devastarea Romei. 
Pedeapsa noastră a fost ciuma și foametea, și poate ar fi drept 
să plătească și împăratul crima pe care noi am săvârșit-o în 
numele lui. Dar, fiecare să-și salveze sufletul cum poate! Pentru 
noi, nu-i altceva mai bun de făcut decât să plecăm din acest 
oraș, odinioară mândria creștinătății, la năruirea căruia am pus 
destul umărul. 

Antti a spus: 

— E drept că am profitat de pe urma Romei cât de mult se 
putea profita de pe urma unui oraș aflat într-o asemenea 
ipostază. S-a furat tot ce a putut fi desprins și smuls de pe pereţi 
și de pe ziduri. N-ar mai fi de așteptat decât banii pentru 
răscumpărarea papei, dar mă bate gândul că doar marii 
comandanţi îi vor împărţi între ei. Cât despre spanioli, nu mă 
îndoiesc că ne vor căuta. Am putea să împrumutăm tunurile din 


752 


Campo di Fiore pentru a ne apăra, dar eu m-am cam săturat de 
război. De aceea sunt gata să plec din Roma. Dar cum scăpăm 
de aici? Și unde mergem? 

Trântit pe pardoseala de piatră lângă picioarele mele, câinele 
a ascultat conversaţia noastră cu mult interes, apoi s-a uitat 
rugător în ochii mei, iar acest lucru m-a mișcat până la lacrimi. l- 
am spus lui Antti: 

— Ne-am tăvălit împreună cu toţi răufăcătorii în această 
murdărie a lumii, ne-am pierdut credinţa în care am fost 
crescuți, pentru noi nu mai există iertare, iar faptul că în jurul 
nostru sunt încă atâţia nelegiuiți nu ne micșorează nicicum 
păcatul. Cât timpul am zăcut bolnav de ciumă, am avut 
revelaţia că toate aceste lucruri aprige în care am fost antrenați 
au început din momentul când ne-am întrerupt pelerinajul spre 
Țara Sfântă. Nu voi încerca să te conving, ești liber să alegi. Dar, 
singur sau împreună cu tine, eu voi continua pelerinajul 
întrerupt, și nimeni din lume nu mă va face să-mi schimb 
hotărârea. Trebuie să îngenunchez la mormântul Mântuitorului 
nostru, să mă rog pentru a-mi fi iertate păcatele. 

Ascultându-mi vorbele, Antti a început deodată să plângă, 
apoi, după ce și-a suflat nasul și și-a dres vocea, a spus: 

— Ai dreptate, Mikael, și ești mai înţelept decât mine. Umblu 
prin Roma pe jumătate adormit de aburii vinului care-mi 
îngreunează capul și poate că nu aceasta e viaţa pe care ar 
trebui să o trăiesc. Dar drumul până la Țara Sfântă este prea 
lung și poate ar fi mai bine dacă am găsi un alt mod de 
răscumpărare a păcatelor. Uite, cunosc un german care a pus 
mâna pe năframa Sfintei Veronica și umblă din crâșmă în 
crâșmă s-o vândă, numai că până acum nu s-a găsit nimeni să i- 
o cumpere. De aceea s-a apupat bietul om s-o joace la zaruri, 
dar nici așa n-a putut să scape de ea, fiindcă are un noroc 
nebun și câștigă întotdeauna. Acum este foarte supărat, fiindcă 
nimeni nu mai vrea să joace zaruri cu el și cred că germanul 
ăsta ar fi bucuros să ne dea nouă năframa, chiar și pe degeaba. 

— Antti, am spus eu, trebuie să privim adevărul cu ochii 
deschişi, iar noi am făcut prea multe fărădelegi pentru a rătăci 
în continuare pe cărări greșite. Însă nimeni nu te obligă să vii cu 
mine. 


753 


— Drumul până la lerusalim este primejdios, a insistat Antti, 
iar dacă vom cădea în mâna păgânilor, cine știe ce se va mai 
alege de noi. Nu înțeleg de ce nu ne-am salva sufletul și aici. Un 
lăncier din Schartlin, pe care-l cunosc foarte bine, a șterpelit 
dintr-o catedrală vârful lăncii cu care Sfântul Longinus a înțepat 
șoldul lui lisus Hristos în timp ce era răstignit pe cruce. El se 
laudă că-și va face pârtie spre paradis cu acest vârf sfânt de 
lance, chiar de ar fi să-i stea în cale și o mie de draci. Dar dacă-l 
vom plăti bine, nu va șovăi să ne vândă nouă vârful lăncii sfinte 
și te asigur că vom ieși în câștig din treaba asta, fiindcă nu vom 
mai fi nevoiţi să facem atâta drum până la Sfântul Mormânt, și 
nici nu vom pierde prea mulţi bani. 

Dar eu am scuturat din cap, nemulţumit de neroziile care-i 
treceau prin minte, și i-am spus: _ 

— Cred că ar fi mai bine să-ţi ţii puțin gura și să asculţi. In 
timpul convalescenţei am avut un vis. Mergeam amândoi pe un 
drum plin de ruine și de spini, când, deodată, în faţa noastră s-a 
deschis un drum luminos la capătul căruia era sfânta cetate de 
aur a lerusalimului. A doua zi după acel vis, Lucreția a intrat în 
casă împreună cu spaniolul ei și probabil că aș fi fost mort acum 
dacă pronia cerească nu mi-ar fi dat puteri să ţin archebuza în 
mâini. E o prevestire pe care nu pot să nu o iau în seamă. Cât 
despre dificultăţile și pericolele cu care vom avea să ne 
înfruntăm pe drum, cred că exagerezi. Ştii bine că împăratul îi 
plătește sultanului douăzeci de mii de ducați de aur tocmai 
pentru a-i proteja pe pelerinii care merg la Sfântul Mormânt. La 
Veneţia vom cumpăra de la turci un permis de liberă trecere, și 
avem, slavă Domnului, destui bani ca să facem călătoria cu una 
dintre cele mai bune corăbii. Dar este limpede, Antti, că doar 
providenţa mi l-a adus pe spaniol, ca să recuperez banii ce mi- 
au fost furaţi când am fost lovit de ciumă. 

Până la urmă, Antti a înţeles că nu delirez, s-a scărpinat în cap 
și a spus: 

— Marea nu-i prea agitată în timpul verii, iar din călătoria de 
la Genova la Valencia am doar amintiri plăcute. În plus, 
marinarii care-și beau banii prin porturi spun adesea că cea mai 
bună refacere după o beţie prelungită este o lungă călătorie pe 
mare. Ceea ce mi se pare totuși greu e drumul până la Veneţia, 
fiindcă în toată ltalia este un haos, armata veghează toate 


754 


drumurile ce pleacă din Roma, iar ţăranii îi atacă pe toţi cei care 
se încumetă să părăsească Roma. 

— Foarte bine, am spus eu. De la Roma la Veneția tu vei fi 
comandantul, iar de la Veneţia până în Țara Sfântă voi fi eu. În 
felul acesta ne vom împlini sfântul legământ din tinereţe, vom 
uita anii rătăcirii noastre și ne vom salva sufletul. Răspundă 
împăratul de faptele lui, noi suntem răspunzători doar de ale 
noastre. 

Peste două zile, deghizați în hamali, am plecat din Roma cu o 
barcă pe Tibru până la Ostia, împreună cu Domenico Venier, 
ambasadorul Veneţiei, și două doamne de la curtea Mantovei. 
Atât ambasadorul cât și cele două doamne purtau veșminte 
ponosite de oameni sărmani. Când am ieșit din Roma, s-a risipit 
aerul puturos al cadavrelor în descompunere amestecat cu 
fumul înecăcios al caselor arse și în sfârșit am respirat aerul 
proaspăt al lunii iunie. Roma a rămas în spatele nostru ca un 
cadavru jefuit. Toată creștinătatea era un trup rănit, ciumat, în 
agonie, care nu mai putea face nimic altceva decât să fugă de el 
însuși pentru a-și salva sufletul. 

La Ostia am răsuflat ușuraţi, fiindcă nu mai eram în pericol. 
Domenico Venier intenţiona să convingă senioria puternicei 
republici Veneţia să plătească răscumpărarea papei. De aceea, 
forțele imperiale de ocupaţie ne-au înlesnit călătoria spre 
Veneţia. Pe mare am navigat sub protecţia flotei aliate 
comandate de Andrea Doria. Așa am ajuns ca oameni bogați, eu 
și Antti, la Veneţia, de unde urma să plecăm spre Țara Sfântă. 

Am povestit cu seriozitate și sinceritate numeroasele aventuri 
ciudate prin care am trecut în multe ţări ale lumii și nu am 
încercat să-mi ascund greșelile sau să-mi înfrumusețez faptele. 
Cred că sunt de ajuns destăinuirile pe care le-am făcut, ca 
cititorul să priceapă bunele mele intenţii. După îngrozitoarea 
devastare a Romei, întoarcerea la umilința creștină pledează în 
favoarea mea. Dar cum am plecat din Veneţia și cum de nu am 
ajuns niciodată pe Pământul Sfânt după cum voisem, ci, 
dimpotrivă, am adoptat turbanul și credința Profetului, despre 
toate acestea doresc să povestesc cândva, când mi se va ivi 
prilejul, ca să se risipească judecăţile dezonorante și furiile 
mincinoase ce s-au răspândit despre mine în ţările creștine, 


755 


după ce, depășind multe greutăţi, am dobândit o bună reputaţie 
și o poziţie înaltă în slujba sultanului. 


756 


Cuprins 


CARTEA ÎNTÂI MIKAEL BAST. KARVAJALKA 


ROONDNURUNI 


(0) 


CARTEA A DOUA ISPITA 


PUN 


CARTEA A TREIA ÎNALTA UNIVERSITATE 


UPRUWUNI=i 


CARTEA A PATRA VERONIKA 


757 


NNURUW 


CARTEA A CINCEA BARBARA 


BUPRUNI 


CARTEA A ȘASEA RUGUL 


WONDURUWUNI= 


CARTEA A ȘAPTEA CELE DOUĂSPREZECE ARTICOLE 


JAWNE 


CARTEA A OPTA FLAMURA ÎN CULORI DE CURCUBEU 


758 


ONDURUNI= 


CARTEA A NOUA ÎMPĂRATUL INGRAT 


WONDURUWUNI= 


CARTEA A ZECEA DEVASTAREA ROMEI 


UPRUWUNI= 


759