Mika Waltari — Secretul imparatiei

MIKA WALTARI 


P 
www.virtual-project.eu =- 


Mika Waltari 


SECRETUL ÎMPĂRĂȚŢIEI 


Cele unsprezece epistole 
ale lui Marcus Mezentius Manilianus 
din primăvara anului 30 


y 


www.virtual-project.eu 


Traducere şi note de Teodor Palic 


Polirom (2007) 
Valtakunnan salaisuus (1959) 


Fiu de preot, născut în anul 1908, absolvent al Colegiului 
Normal din Helsinki în 1926, Mika Waltari se bucură de un imens 
succes la apariţia primului său roman de factură expresionistă, 
Marea iluzie, în 1928. Tânărul scriitor se află în atenţia criticilor 
care fie îl contestă, fie îl laudă, comparându-l cu Paul Morand, 
Hemingway sau Scott Fitzgerald. După teologie, studiază 
filosofia şi estetica la Universitatea din Helsinki până în 1929. 
Redactor la Revista Finlandei, reporter la radio, cronicar literar, 
Mika Waltari se impune rapid ca romancier şi dramaturg. Autor 
extrem de prolific, scrie romane psihologice, istorice şi polițiste, 
nuvele şi povestiri, literatură pentru copii, piese de teatru şi 
scenarii de film. Romanul Femeia şi străinul, publicat în 1937, 
este tradus în şaisprezece limbi. Dar notorietatea internaţională 
i-o aduce Egipteanul, din 1945, tradus în peste treizeci de ţări, 
care-l propulsează printre cei mai citiţi autori din lume. Seria de 
romane istorice care urmează, ample fresce ale civilizaţiilor 
antice, precum şi cele despre Bizanţ sau Europa Evului Mediu, 
fermecătoare, exacte în relatarea evenimentelor descrise, 
justifică pe deplin popularitatea lui Waltari. În 1957 devine 
membru al Academiei Finlandeze, iar în 1970 primeşte titlul de 
Doctor honoris causa al Universităţii din Turku. Moare în 1979, la 
Helsinki. 

La Editura Polirom au fost traduse până în prezent romanele 
Etruscul (2002), Egipteanul (2003), Amantii din Bizanţ (2004) şi 
Mikael Karvajalka (2005). 


Prima epistolă 

Tullia, Marcus Mezentius te salută! 

In scrisoarea precedentă, ţi-am povestit - o, Tullia! — 
călătoria pe care am făcut-o în Egipt, de-a lungul fluviului. Te- 
am aşteptat până ce au început furtunile toamnei, apoi am 
rămas toată iarna în Alexandria. De dragul tău m-am purtat ca 
un copil, fiindcă niciun negustor bogat, niciun cetăţean - cât de 
curios ar fi - nu aşteaptă cu atâta ardoare sosirea corăbiilor din 
Ostia şi Brindisium. Hărţuindu-i zilnic cu întrebări, până ce s-a 
sfârşit sezonul favorabil, am fost o pedeapsă pentru gardieni, 
pentru vameşi şi pentru autorităţile din port. 

Este drept că mi-am sporit cunoştinţele şi că am auzit multe 
povestiri despre ţinuturi depărtate, dar tot privind ţintă spre 
largul mării, deseori ochii mi s-au umplut de lacrimi, iar după ce 
au ajuns în port şi ultimele corăbii, a trebuit să admit că tu m-ai 
minţit. În aceste zile, Tullia, se împlineşte un an de la ultima 
noastră întâlnire, un an de când tu m-ai împins să plec din 
Roma, amăgindu-mă cu promisiuni care, abia acum, înţeleg că 
au fost mincinoase. 

Cu amărăciune îţi scriu adio pentru eternitate şi te anunţ că 
voi călători spre India, de unde nu mă voi mai întoarce 
niciodată, încă mai sunt acolo regi descendenţi din comandanții 
de război ai lui Alexandru!, care domnesc în oraşe ciudate. 
Trebuie totuşi să recunosc că nu sunt sincer. Nu mă pot obişnui 
cu gândul că n-am să te mai văd, Tullia, niciodată. 

După ce trece de treizeci de ani, un bărbat nu trebuie să mai 
fie sclavul amorului. M-am liniştit şi eu, patima arzătoare s-a 
stins, acea patimă care m-a condus la dubioasa societate a 
Alexandriei, patimă de pe urma căreia sunt istovit. Nu regret, 
fiindcă omul nu-şi poate schimba trecutul şi nici faptele nu şi le 
mai poate schimba. Dar ştiu că dragostea pentru tine a fost cea 
mai intensă trăire, fiindcă de nimic altceva nu am fost atât de 
mulţumit. De aceea, Tullia, iubita mea Tullia, trebuie să-ţi 
amintesc că-ntr-o zi tinereţea ta se va pierde, obrajii tăi netezi 
se vor ofili, culoarea ochilor tăi se va tulbura, părul ţi se va rări 
şi îţi vor cădea dinţii. Poate atunci vei regreta că ai sacrificat 
dragostea noastră pentru a-ţi împlini ambițiile şi pentru a-ţi 
consolida poziţia politică. M-ai iubit, dar nu ştiu dacă mă mai 
iubeşti. 


1 Alexandru cel Mare (Pella, Macedonia, 356 î.Hr. - Babilon, 323 î.Hr) 


În clipele agreabile gândesc că doar pentru binele meu, 
pentru a mă feri de primejdii - ca să nu-mi pierd eu averea şi, 
cine ştie, poate chiar viaţa - m-ai depărtat cu făgăduieli 
mincinoase din Roma. Nu aş fi plecat dacă nu mi-ai fi promis că 
vei veni în Alexandria, că vom fi împreună toată iarna. Nu ai fi 
fost prima femeie căsătorită din aristocrația Romei care 
călătoreşte singură în Egipt pentru iarnă, nici ultima şi nu cred 
că obiceiul acesta bun se va pierde vreodată. Te-ai fi putut 
întoarce la Roma acum, primăvara, când corăbiile încep din nou 
să navigheze. Am fi trăit, Tullia, multe luni împreună. 

Mi-am istovit trupul şi sufletul în aceste luni. Mi-am călătorit 
timpul până ce m-am săturat să scrijelesc numele tău şi 
dragostea noastră pe străvechi vestigii şi pe colonadele 
templelor. În tulburarea mea, am consimţit să mă iniţiez până şi 
în misterele zeiţei Isis, dar cu siguranţă, sunt prea bătrân şi prea 
împietrit. Nu am regăsit bucuria acelei nopţi de neuitat când 
împreună cu tine m-am iniţiat în misterele lui Dionisos la templul 
din Baiae, fiindcă nu am putut crede în preoţii cu cranii rase din 
Alexandria. lar după ceremonia iniţierii, nimic altceva nu am 
simţit decât că am plătit prea mult pentru câteva cunoştinţe 
fără importanţă. 

Dar nu-ţi imagina că frecventez doar societatea preoţilor 
zeiţei Isis şi a femeilor templului lor. Am cunoscut şi artişti, şi 
cântăreţi, chiar şi atleți care luptă cu taurii în arena circului. Am 
văzut câteva tragedii şi comedii greceşti din alte timpuri, pe 
care le-aş putea prea bine traduce şi adapta în limba latină dacă 
aş aspira la o atare glorie. Toate acestea ţi le povestesc pentru 
a înţelege că nu am avut când să mă plictisesc în Alexandria. 
Este un oraş universal, mai rafinat, mai depravat şi mai 
devorant decât Roma. Cea mai mare parte a timpului mi-am 
petrecut-o în Museion, biblioteca din apropierea portului. Am 
numit-o bibliotecă, deşi mai corect ar fi fost să folosesc pluralul, 
fiindcă este vorba despre un ansamblu de edificii ce constituie 
un cartier al oraşului. Bătrânii pe care i-am cunoscut acolo mi s- 
au plâns de starea jalnică a bibliotecii - fiindcă ei trăiesc în 
trecut - şi au afirmat că acest monument nu va redobândi 
niciodată gloria de care se bucurase mai înainte ca lulius Cezar - 
asediat în oraş - să dea foc flotei egiptene din port. Împreună cu 


corăbiile a ars atunci şi o bună parte din edificiile bibliotecii? în 
care se aflau sute de mii de suluri, vechi manuscrise nepreţuite. 

Au trecut săptămâni până ce m-am obişnuit să folosesc 
cataloagele unde sunt înscrise titlurile operelor pe care doream 
să le citesc. Există zeci de mii de suluri conţinând doar 
comentarii asupra /liade/', că să nu mai vorbesc despre 
comentariile la operele lui Platon şi Aristotel ce se păstrează în 
edificii distincte, în plus, există nenumărate manuscrise care 
niciodată nu au fost înscrise în cataloage şi pe care bănuiesc că 
nimeni nu le-a deschis după ce au fost depuse în bibliotecă. 

Din motive politice, bibliotecarilor nu le-a convenit ca cineva 
să scotocească prin vechile manuscrise din care să dezgroape 
profeţiile uitate. Incă şi mai puţin binevoitori au fost când le-am 
cerut să mă ajute în cercetările mele. Aşa că a trebuit să mă 
apropii de ei pe căi ocolite şi să le câştig încrederea cu daruri şi 
cu ospeţe. Au bani puţini, sunt săraci ca mai toţi erudiţii, sunt 
bărbaţi care iubesc mai mult cărţile decât viaţa sau decât ochii 
din cap. 

Am reuşit să scot din ascunzători o serie întreagă de profeţii, 
unele în vigoare şi astăzi, altele uitate. În mod vădit, încă din 
timpuri străvechi, la toate popoarele lumii, prorocirile au fost 
exprimate în forme asemănătoare. Toate sunt confuze şi 
ambigue ca răspunsurile oracolelor. Să spun drept, din când în 
când am întrerupt cercetarea încâlcitelor manuscrise ale 
profeților ca să citesc aventurile vreunui călător grec, dintre 
aceia care nu se sfiesc să mintă cu insolenţă. Oarecum enervat 
de natura contradictorie a profeţiilor, mă bătuse chiar gândul să 
scriu şi eu povestiri în stilul acelor autori greci. Dar, în ciuda 
originii mele, sunt prea roman pentru a scrie din imaginaţie. 

In această bibliotecă există şi povestiri erotice - atât scrieri 
greceşti despre arta amorului, cât şi vechi texte egiptene 
traduse în limba greacă - dar n-aş putea spune care sunt mai 
grozave. Să le fi citit, sărmanul Ovidiu“ s-ar fi simţit naiv. Numai 
că, după lectura câtorva povestiri erotice, am fost dezgustat şi 
am renunţat la ele. Începând din vremea divinului August, 


2 Celebra bibliotecă din Alexandria, construită în anul 200 î.Hr., a cărei parte principală, aflată în 
Museion, a fost distrusă în incendiul din timpul războiului purtat de Caius Julius Caesar (Roma, 
100 sau 101 î.Hr. - Roma, 44 î.Hr.) împotriva Alexanarinilor, în anul 47 î.Hr. 

3 Poem epic în 24 de cânturi, atribuit lui Homer. 

+ Publius Ovidius Naso (Sulmona, 43 î.Hr Tomis, 17 î.Hr.), poet roman exilat la Tomis în timpul 
domniei împăratului Augustus. A scris, printre altele, şi Ars amandi (Arta amorului). 

5 Caius Julius Caesar Octavianus Augustus, împărat roman (Roma, 63 î.Hr.-Nola, 14 d.Hr.). 


aceste manuscrise au fost depozitate în încăperi secrete, 
interzicându-se totodată copierea lor. Doar specialiştilor le este 
permis să le citească. 

Dar să revenim la profeţii. Sunt de tot felul, şi vechi şi noi. 
Cele vechi îl anunțau poate pe Alexandru sau - de ce nu? — pe 
divinul August care a adus pace lumii. Tot învârtindu-mă eu în 
domeniul acesta, am observat că interpretarea profeţiilor este 
influenţată atât de timpul în care trăieşte cel care le caută 
sensul, cât şi de fantezia şi de dorinţele lui. Există totuşi un 
lucru de care sunt convins. Toate evenimentele epocii noastre, 
precum şi semnele astrale îmi întăresc convingerea că lumea se 
îndreaptă spre o eră nouă, diferită de cea de până acum. Este 
un lucru clar, fiindcă toţi astrologii, atât cei din Alexandria, cât şi 
cei din Caldeea, Rodos şi Roma îl prezic. Naşterea unui suveran 
al lumii sub semnul astral al Peştelui pare astfel evidentă şi 
logică. 

Împăratul August, care încă de pe când trăia fusese adorat ca 
un zeu în toate provinciile imperiului, ar fi putut fi acel suveran 
al lumii. După cum ţi-am mai povestit la Roma, tatăl meu 
adoptiv, Marcus Manilius$, anunţa - în Astronomica - conjuncţia 
planetelor Saturn şi Jupiter sub semnul Peştelui. Se înţelege că, 
din motive politice, a trebuit să suprime acest lucru din lucrarea 
lui, dar aici, în Alexandria, astrologii îşi amintesc bine despre 
întâlnirea planetelor. Dacă viitorul suveran al lumii s-a născut 
într-adevăr atunci, acum are treizeci şi şapte de ani. Este de 
presupus că ar fi trebuit deja să se vorbească despre el. 

Vei fi cu siguranţă uimită că îţi scriu atât de deschis, 
amintindu-ţi acum despre acel secret pe care într-o anume 
dimineaţă, în revărsatul zorilor, printre trandafirii înfloriţi, la 
Baiae, ţi l-am şoptit la ureche. Atunci eram convins, Tullia, că 
nimeni din lume nu mă poate înţelege mai bine decât tine, dar 
acum am o mai mare experienţă a vieţii şi pot privi profeţiile cu 
serenitatea bărbatului matur, într-o zi, la bibliotecă, un bătrân 
aproape orb mi-a spus ironic că cercetarea prorocirilor este 
treaba celor tineri. După ce citeşte o mie de cărţi, un bărbat 
începe să presimtă descurajatorul adevăr. lar după ce citeşte 
zece mii, nu-şi mai poate reveni din tristeţe. 


€ Marcus Manilius — poet roman, autor a cinci cărţi de astronomie în versuri, Astronomicon libri l- 
V. 


În zilele noastre nimeni nu mai poate păstra un secret doar 
pentru sine, este încă un motiv ca să-ţi scriu deschis. Se spun 
secrete la colţ de stradă şi se transmit mai departe din gură-n 
gură, nu există scrisoare - cât de secretă ar fi - să nu fie citită şi 
chiar copiată dacă este nevoie. Trăim într-o vreme a îndoielilor. 
De aceea cred că mai înţelept este să vorbim şi să scriem fără 
ocolişuri. 

Ţi-am povestit că am moştenit o avere mare, destulă pentru a 
trăi după bunul meu plac, dar că nu sunt atât de bogat încât să 
deştept invidii periculoase. Originea nu-mi permite accesul la 
funcţii publice importante, la care, de altfel, nici nu aspir. 
Departe de mine astfel de ambiţii. 

Însă stelele îmi arată drumul spre Orient. M-ai îndemnat să 
plec din Roma ca să scapi de mine, amăgitoare Tullia. Te 
stânjeneam.  Sfidător, am jurat să pornesc în căutarea 
suveranului lumii, fiindcă timpul anunţat de proroci s-a împlinit. 
Voi fi printre primii ce se vor alătura lui, îl voi sluji şi voi fi 
răsplătit. Îmi voi spori astfel averea, ca-ntr-o zi să pot deveni, în 
sfârşit, al patrulea sau al cincilea tău soţ. Oare cum ai putut, 
Tullia, să-ţi baţi joc de mine? 

Dar nu-ţi fie teamă! Nu voi fi persecutat, pentru că nimeni nu 
a auzit încă despre naşterea suveranului lumii, nici nu a văzut 
semne prevestitoare. La Alexandria se ştia, fiindcă aici este 
centrul lumii, centrul tuturor frământărilor, locul de întâlnire a 
filosofilor şi intriganţilor. Despre conjuncţia planetelor Jupiter şi 
Saturn, întâmplată acum treizeci şi şapte de ani, Tiberiu” ştie. 
Acest lucru îl cunoaşte şi acel bărbat? al cărui nume nu trebuie 
menţionat în scrisoare. Dar el este sigur că nu dinspre Orient se 
va ridica suveranul lumii. 

Tullia, dragostea mea, ştiu că cercetarea prevestirilor a fost 
doar un paliativ, o încercare de a-mi depărta gândurile de la 
tine. Dar în fiecare dimineaţa mă trezesc cu tine-n gând, în 
fiecare seară - înainte de a mă culca - ultimul gând este pentru 
tine. Te-am visat, am vegheat multe nopţi gândind doar la tine. 
Pentru că femeia iubită nu poate fi înlocuită cu nici o carte. 

După ce m-am săturat de profeţii, am început să studiez 


textele sacre ale evreilor. In Alexandria, un oarecare filosof 


7 Tiberius Julius Caesar (Roma, 42 î.Hr. - Misena, 37 d.Hr.), împărat roman între anii 14- 
37 d.Hr. 

8 Este vorba probabil despre Lucius Aelius Sejanus (16 î.Hr. - 31 d.Hr.), sfetnicul şi 
comandantul gărzii personale a împăratului Tiberius. 


evreu, numit Philon”, explica simbolic aceste texte sacre, la fel 
cum grecii şi romanii îl explică pe Homer. El crede că, folosindu- 
se de filosofia greacă, poate face mai accesibilă religia evreilor. 

Tu îi ştii pe evrei. Chiar şi în Roma ei se deosebesc de alţii, 
fiindcă nu aduc jertfe zeilor romani. De aceea, multora le este 
teamă de evrei. Există totuşi numeroase familii care au adoptat 
obiceiul evreilor şi se odihnesc în cea de-a şaptea zi a 
săptămânii!”, dar cei mai mulţi oameni îi dispreţuiesc, fiindcă 
evreii nu au decât un singur zeu căruia s-ar părea că nici nu i se 
cunoaşte înfăţişarea. 

În orice caz, în cărţile lor sacre a fost păstrată cu grijă, încă 
din timpuri depărtate, profeția referitoare la sosirea suveranului 
lumii. Mai mult, profeţii au repetat-o la nesfârşit până ce a 
devenit cea mai importantă dintre toate profeţiile lumii. Pe 
anunţatul suveran ei îl numesc Mesia şi pretind că, după venirea 
lui, evreii vor stăpâni universul. O atare insolenţă este pe 
măsura zadarnicelor himere ale unui popor copleşit de suferinţă 
şi dezonoare. Sclavi în Egipt, sclavi în Babilon până când perșii 
le-au permis să se întoarcă în propria lor ţară, evreii se 
deosebesc de alte popoare şi pentru faptul că nu au decât un 
singur templu. Templul lor a fost distrus de nenumărate ori, 
ultima dată de Pompei!! care i-a dat foc fără să o fi vrut. Acest 
templu se află în oraşul lor sfânt, lerusalim. Sinagogi se găsesc 
în fiecare oraş din lume, dar sinagogile nu sunt temple, ci doar 
locuri de întrunire, unde se cântă psalmi şi se comentează texte 
din cărţile sacre. 

Din cauza acestei profeţii ce anunţa naşterea unui rege graţie 
căruia fiii lui Israel vor domina lumea, mulţi îi urăsc pe evrei. De 
aceea evreii nu se mai încumetă să o rostească, mulţumindu-se 
să o păstreze doar pentru ei. 

Dar nici nu o ascund. Când un străin se arată interesat de 
textele lor sacre, evreii învăţaţi îl ajută cu plăcere să le 
înţeleagă, cel puţin aşa se întâmplă aici, în Alexandria. Unii 
erudiţi, printre care şi Philon, interpretează metaforic prorocirea 
care-l anunţă pe Mesia. Cu toate acestea, am fost asigurat că nu 
există niciun înţeles ascuns. Dar eu sunt convins că, doar de aş 


? Philon din Alexandria (între 13-20 î.Hr. - 50 d.Hr.), filozof evreu din diaspora grecească. A 
încercat să demonstreze complementaritatea Vechiului Testament cu gândirea platoniciană. 
1 La evreii Palestinei din vremea Noului Testament, prima zi a săptămânii era duminica. Deci 
cea de-a şaptea zi era sâmbăta. 

11 Gnaeus Pompeius Magnus (106 î.Hr. - 48 î.Hr), general şi om de stat roman. 


fi fost crescut din copilărie în spiritul acestei religii, aş îi putut 
accepta fără suspiciuni o prorocire atât de echivocă. Totodată, 
trebuie să recunosc că dintre toate încâlcitele prorociri pe care 
le-am cercetat în bibliotecă, prorocirea evreilor este cea mai 
clară. 

Evreii erudiţi din Alexandria sunt lipsiţi de prejudecăţi, printre 
ei poţi întâlni filosofi adevăraţi care acceptă să se aşeze la 
aceeaşi masă cu străinii. Aşa m-am împrietenit eu cu un evreu 
învăţat şi am băut împreună cu el vin în care nu am amestecat 
niciun strop de apă. Se întâmplă şi astfel de lucruri în 
Alexandria! Prinzând curaj, el mi-a vorbit despre Mesia şi despre 
supremaţia universală a poporului evreu. 

Pentru a-mi demonstra că la evrei această profeție este 
interpretată ad /itteram, mi-a povestit că, nu mulţi ani înainte de 
a muri, marele lor rege lrod a ucis toţi pruncii de parte 
bărbătească dintr-un anume oraş. Nişte bărbaţi înţelepţi din 
Caldeea, călăuziţi de o stea de pe cer, călătoriseră până în acel 
oraş al ludeii şi, în naivitatea lor, afirmaseră că viitorul rege 
tocmai se născuse acolo. Atunci, ca să nu se piardă dreptul la 
tron al urmaşilor lui, regele lrod a ordonat uciderea pruncilor 
nou-născuţi. Pentru că el era la fel de suspicios precum prea 
bine ştiutul suveran ramolit, care s-a retras acum, la bătrâneţe, 
pe o insulă. 

înţelegi, Tullia, această istorie crudă nu m-a putut lăsa 
indiferent. Fiindcă, ştiind anul morţii regelui lrod, am dedus 
imediat că uciderea pruncilor s-a întâmplat în anul conjuncţiei 
planetelor Saturn şi Jupiter. Este o dovadă că evenimentele 
astrale au deşteptat neliniştea iudeilor şi magilor din răsărit, la 
fel cum au deşteptat-o astronomilor din Rodos şi Roma. 

L-am întrebat pe eruditul meu comesean: 

— Crezi că anunţatul Mesia a fost ucis? 

Tânărul cărturar cu barba umedă de vin mi-a spus râzând: 

— Oare cine-ar putea să-l ucidă pe Mesia? Irod era doar un 
bolnav cu mintea rătăcită. 

Dar, înspăimântat de propriile vorbe, s-a uitat temător în jur, 
apoi a adăugat: _ 

— Nu trebuie să crezi că Mesia s-ar fi născut atunci. Incă nu s- 
a împlinit vremea. Să se fi născut, am fi ştiut-o deja. De altfel, 
fiecare generaţie este descumpănită de naşterea câte unui fals 


Mesia. Şi, de fiecare dată când se răspândeşte un astfel de 
zvon, oamenii simpli din lerusalim sunt tulburaţi. 

Dar a rămas gânditor şi, după ce a mai băut destul vin, a spus 
cu un aer complice: 

— În vremea lui Irod, mulţi oameni au fugit din lerusalim. Unii 
au ales Egiptul. Au mai rămas încă destui aici, dar de cum au 
aflat despre moartea lui lrod, cei mai mulţi s-au întors la casele 
lor. 


— Vrei să spui - l-am întrerupt eu - că, în timpul persecuției, 
Mesia a fost ascuns în Egipt? 
El a spus: 


— Sunt saducheu!?. 

A spus vorbele acestea pentru a arăta că este un liber 
cugetător, neconstrâns de dogmele tradiţiilor şi obiceiurilor 
poporului său. 

— De aceea am îndoieli, a continuat el. Eu nu împărtăşesc 
credinţa fariseilor!“ despre nemurirea sufletului. Când un bărbat 
moare, înţepeneşte şi nu mai este. Aşa este scris. Şi, pentru că 
trăim doar de data aceasta în lume, este înţelept să ne 
bucurăm. Marii noştri regi nu şi-au interzis nimic, chiar dacă 
excesul de desfătări pământeşti l-a întristat până la urmă pe 
regele Solomoni!*. Şi bărbatul cel mai învăţat păstrează într-un 
loc tăinuit al fiinţei sale credinţa din copilărie. lar atunci când 
bea vin neamestecat cu apă - ceea ce, la drept vorbind, este un 
păcat - crede în ceea ce nu crede când are capul limpede. De 
aceea am să-ţi spun o poveste ce mi s-a spus când, împlinind eu 
doisprezece ani, am trecut în rândul adulţilor. Dar, mai înainte 
de a-ţi spune povestea, trebuie să-ţi amintesc că la evrei în ziua 
de sabat toată lumea se odihneşte şi orice muncă este interzisă. 

A început să povestească: 

— In vremea regelui lrod, un oarecare artizan bătrân a fugit 
din Betleemul ludeii împreună cu femeia lui tânără şi cu pruncul 
abia născut. Ajunşi ei în Egipt, au locuit în mijlocul unei grădini 
de balsamieri. Bărbatul câştiga cele necesare traiului din munca 
braţelor lui şi nimeni nu-i avea pe ei de rău. Dar, într-o zi de 
sabat, evreii din acel sat au fost contrariaţi când l-au văzut pe 
copilul de trei ani din ludeea modelând o rândunică de argilă. Au 


12 Saducheu - membru al unei secte rivale fariseilor. 

13 Fariseu - membru al unei secte apărute în sec. II î.Hr., care pretindea că respecta cu rigoare şi 
stricteţe legile lui Moise. 

14 Solomon - al treilea rege al evreilor (970 î.Hr. - 931 î.Hr.), fiul şi succesorul lui David. 


căutat-o deci pe mamă să-i spună că băiatul ei încălcase legea, 
fiindcă lucrase în zi de sabat. Copilul a suflat spre pasărea de 
argilă care, prinzând viaţă, a început să zboare. Nu mult după 
aceea, bărbatul, femeia şi copilul au dispărut din acel loc. 

— Vrei să spui - l-am întrebat eu descumpănit, fiindcă-l ştiam 
lipsit de prejudecăţi - vrei să spui că eu ar trebui să cred 
această poveste? 

A clătinat din cap şi a privit în gol cu ochii lui mari. Era un 
bărbat frumos şi mândru, cum sunt toţi bărbaţii ce descind din 
vechi familii de evrei. 

— Nu am avut această intenţie, a afirmat el. După părerea 
mea, o poveste ca aceasta dovedeşte doar că, în timpul lui Irod, 
în Egipt s-a refugiat o familie care, în ciuda modestei aparente, 
a trezit interesul celorlalţi oameni din cauza cucerniciei sau 
poate că dintr-un alt motiv. Dar, dacă aş vrea să explic în mod 
raţional cum s-a născut această legendă, nu mi-ar fi greu. Poate 
că mama şi-a apărat copilul ce încălcase legea sabatului, 
impresionându-i cu măiestrite vorbe din Scriptură pe cei care îl 
acuzaseră. Dar explicaţia ar putea fi încă mai complexă şi, 
tocmai de aceea, căzută în uitare. Cu ajutorul Scripturii se poate 
dovedi orice. Când acea familie a dispărut într-un mod la fel de 
misterios cum sosise, oamenii au găsit o explicaţie pe măsura 
imaginaţiei copiilor. 

Înainte de a ne despărţi, el a spus: 

— Să-mi fi păstrat eu sufletul de copil, să fi crezut sincer în 
Scripturi! Ar fi fost mai simplu decât în această perpetuă 
oscilație la hotarele a două lumi. Grec nu voi putea fi niciodată, 
iar în profunzimile inimii mele nu mai sunt un fiu al lui Avraam”. 

A doua zi am fost trist şi m-a durut capul. Nu mi se întâmpla 
pentru prima oară acest lucru în Alexandria. Mi-am petrecut 
toată ziua la terme. Baia, masajul, gimnastica şi masa 
îmbelşugată de după aceea m-au transportat într-o lume onirică. 
Am avut impresia că mă depărtez de realitate, că trupul meu se 
transformă într-o umbră. Această stare am mai încercat-o, ea 
vine de departe, de la străbunii mei. Nu degeaba numele meu 
este Mezentius'5. Într-o astfel de stare, omul este mai sensibil la 


15 Patriarh biblic (sec. XIX î.Hr.), părinte al poporului evreu prin fiul lui, Isaac. 

16 Probabil că numele Mezentius derivă din cuvântul grecesc mesos, adoptat în latineşte sub 
forma medium care înseamnă: mijloc, centru, dar şi intermediar între lumea celor vii şi lumea 
spiritelor. 


prevestiri, chiar dacă nu le poate deosebi pe cele false de cele 
adevărate. 

Când am ieşit afară din răcoroasa sală a coloanelor, am fost 
întâmpinat de arşiţa sufocantă a străzii şi de lumina orbitoare a 
soarelui de amiază. Eram la hotarele visului şi ale realităţii şi am 
umblat pe străzi zgomotoase fără să gândesc încotro mă 
îndrept. Pe când mergeam eu aşa, copleşit de soarele arzător şi 
absent, mi-a apărut în cale una dintre acele călăuze ce rătăcesc 
prin Alexandria în căutare de străini şi a început să mă tragă de 
mânecă, insistând să mă conducă la casele de prostituție din 
Canopos, la far sau la templul boului Apis. Era un bărbat 
încăpățânat şi nu am putut să scap de el. La un moment dat, 
vorbele lui au fost acoperite de un strigăt puternic. Arătând cu 
degetele murdare spre cel care striga, călăuza a început să râdă 
şi a spus: 

— Priveşte evreul! 

Într-un colţ al pieţei de legume am văzut un bărbat îmbrăcat 
în piei de animale, cu părul hirsut şi barba zburlită, cu faţa suptă 
de post, cu picioarele pline de răni şi crăpături. Cu ochi dilataţi, 
el striga fără răgaz un acelaşi şir monoton de vorbe în limba 
aramaică. Călăuza a spus: 

— Fără îndoială, tu nu pricepi ce spune. 

Dar, după cum ştii, eu vorbesc şi înţeleg bine limba aramaică, 
fiindcă mi-am petrecut tinereţea în Antiohia. Într-o vreme mă 
gândisem chiar la cariera de secretar al vreunui proconsul din 
Orient, dar după ce am intrat la şcoala din Rodos, am fost sigur 
că nu aceasta era vocaţia mea. 

Am înţeles deci mesajul pe care-l striga cu glas spart, dar 
străpungător evreul venit din pustiu: ` 

— Cine are urechi de auzit, să audă! Impărăția este aproape! 
Pregătiţi calea, drepte faceţi cărările! 

Călăuza a explicat: 

— El vesteşte sosirea regelui evreilor. Mişună prin oraş atât 
de mulţi evrei cu mintea rătăcită, veniţi din deşert, încât gărzile 
nici nu se mai ostenesc să-i biciuiască pe toţi. Poate-i mai bine 
că sunt lăsaţi să se certe singuri între ei. Cu cât se vor ciomăgi 
mai mult unii pe alţii, cu atât vom avea mai multă linişte noi, cei 
din gymnasium”. Nu există popor mai sângeros ca poporul 


1 Loc rezervat pentru exerciţiile fizice. Alături de exerciţiile fizice practicate în palestra, în 
gimnazii erau predate şi gramatica şi literatura. 


evreu. Din fericire, evreii se dispreţuiesc între ei mai mult decât 
îi dispreţuiesc pe cei ce nu sunt evrei şi pe care ei îi numesc 
păgâni. 

În tot acest timp, glasul răguşit al celui venit din pustiu a 
repetat aceleaşi vorbe prin care anunţa împărăţia ce va să vină, 
până ce mintea mea obosită a confundat spusele lui cu un 
mesaj adresat doar mie. Ca şi cum prorocirile pe care le 
cercetasem toată iarna, lepădându-şi într-o clipă veşmintele 
înşelătoare ale cuvintelor obscure, s-ar fi abreviat într-o formă 
nespus de clară: „Impărăţia este aproape!“ 

Călăuza a continuat să trăncănească, ţinându-mă strâns de 
mâneca tunicii. 

— Nu mai este mult până la Pastele evreilor. Ultimele 
caravane şi corăbii pentru lerusalim sunt gata de plecare. Să 
vedem ce tulburări se vor mai întâmpla şi anul acesta acolo! 

Nu ştiu cum de-am spus: 

— Aş vrea să văd oraşul sfânt al evreilor. 

Călăuza s-a agăţat iute de vorbele mele şi a strigat cu 
entuziasm: 

— Nemaipomenit de înţeleaptă hotărâre! Templul lui Irod este 
una dintre minunile lumii. Cine nu l-a văzut, nu a văzut nimic. 
Cât despre tulburări, nici vorbă, am spus-o doar aşa, într-o 
doară. Drumurile ludeii sunt sigure, iar la lerusalim domneşte 
disciplina romană, fiindcă acolo este o întreagă legiune pentru 
menţinerea ordinii. Urmează-mă doar câţiva paşi! Eu am destule 
relaţii şi sunt sigur că-ţi voi putea găsi un loc pe o corabie care 
pleacă la Joppe sau la Cesareea. Bineînţeles, mai întâi ei vor 
spune că nu mai există niciun loc, dar nu-ţi fie teamă, voi pune 
eu o vorbă bună pentru tine. Ar fi o ruşine dacă nu s-ar putea 
găsi un loc pentru un atât de distins aristocrat din Roma. 

Şi m-a tras de mâneca tunicii cu atâta obstinaţie că, fără să o 
fi vrut, l-am urmat până la casa unui armator sirian ce se găsea 
la câţiva paşi de piaţă. Acolo am aflat că nu sunt singurul străin 
care doreşte să li se alăture călătorilor ce vor să ajungă pentru 
sărbătoarea Paştelui în lerusalim. În afară de evreii veniţi special 
pentru Paşte din toate colţurile lumii, erau destui alţi călători 
care doreau să vadă ţinuturi noi. 

Şi, în timp ce călăuza se târguia cu furie în interesul meu, aşa 
cum doar grecii sunt în stare să se târguiască cu sirienii, mi-am 
adus aminte că eu am un permis care-mi dă dreptul la un loc de 


dormit pe oricare corabie de călători ce navighează spre ţărmul 
ludeii. Mi s-a spus că nu a mai rămas decât o corabie, singura 
care nu plecase încă din Alexandria. Intârzierea, a precizat 
agentul armatorului, se datora faptului că acea corabie era nouă 
şi încă se mai lucra pe ea la finisaje. Dar a doua zi dimineaţă 
urma să fie ridicată ancora pentru primul ei voiaj. Aşa că, a mai 
spus el, mă pot considera un om norocos, fiindcă rar i se 
întâmplă cuiva să călătorească pe o corabie curată şi încă 
nepopulată de insecte parazite. 

Grecul mi-a cerut să-l răsplătesc cu cinci drahme, iar eu i le- 
am dat fără ezitare, fiindcă datorită lui avusesem revelaţia unei 
prevestiri şi luasem o hotărâre. A fost foarte mulţumit şi a rămas 
acolo pentru a încerca să stoarcă ceva bani şi de la agentul 
armatorului sirian. Am destulă experienţă, de aceea şi de data 
aceasta am evitat să plec cu prea mulţi bani la mine. Inainte de 
a se însera, am fost la bancherul meu şi el a întocmit un 
document pe baza căruia să pot obţine la lerusalim banii de 
care am nevoie. După ce mi-am plătit datoriile la han şi în alte 
locuri, i-am cinstit pe cei câţiva oameni pe care îi cunoscusem în 
Alexandria, fiindcă nu se cădea să plec fără să le spun rămas- 
bun. Dar nu am precizat unde voi merge, ca să nu râdă de mine, 
şi i-am asigurat că la toamnă mă voi întoarce. 

In acea noapte am vegheat până târziu şi am înţeles cât de 
mult îmi istovisem eu trupul şi sufletul în iarna fierbinte a 
Alexandriei. Fără îndoială, Alexandria este o minune a lumii, dar 
sunt mulţumit că am avut putere să plec. Să mai fi rămas puţin, 
m-aş fi pierdut în acel oraş avid de plăceri şi saturat de filosofie 
greacă. Dacă întârzie prea mult timp în Alexandria, un bărbat 
influenţabil ca mine poate atinge culmile epuizării, după care nu 
va mai găsi niciodată putere să plece. 

Am gândit că atât călătoria pe mare, cât şi cele două zile pe 
drumul roman ce duce la lerusalim îmi vor vindeca sufletul şi 
trupul. Dar, cum era de aşteptat, în zori, când - la puţin timp 
după ce abia aţipisem - am fost deşteptat, mi-am spus că sunt 
fără îndoială nebun dacă m-am hotărât să părăsesc un oraş 
civilizat pentru a călători spre necunoscuta şi ostila ţară a 
evreilor, dintr-un capriciu al minţii obosite de obscure profeţii. 

lar când am înţeles că fusesem înşelat cumplit, acea stare de 
spirit în care mă aflam a dobândit un caracter statornic. Am 
găsit corabia abia după o îndelungată căutare, fiindcă mi-a fost 


A 


greu să admit dintru început că acea epavă putrezită pe care, 
până la urmă, m-am îmbarcat, ar fi putut fi corabia cea nouă, 
gata să-şi ridice ancora pentru prima traversare a mării. Cât 
despre finisaje, sirianul nu minţise prea mult, fiindcă toată 
noaptea marinarii călăfătuiseră spărturile din coca. Ca să mai 
dreagă puţin putoarea insuportabilă ce venea din toate părţile, 
armatorul pusese să se ardă pe punte tămâie, care era - 
bineînţeles - de proastă calitate. În orice caz, mirosul cu care 
am fost întâmpinat când am urcat pe corabie mi-a amintit de 
casele de desfrâu din Canopos. lar ca să i se dea plecării un aer 
cât de cât festiv, flancurile putrezite ale corăbiei fuseseră 
acoperite cu pânză de diferite culori şi cu buchete de flori 
veştejite, culese din gunoaiele pieţei celei mai apropiate. 

La drept vorbind, acea cocină smolită şi reparată în pripă ca 
să nu se scufunde semăna cu o târfă bătrână care nu s-ar fi 
încumetat să iasă la lumina zilei mai înainte de a se fi împodobit 
din cap până-n picioare cu ţesături în culori ţipătoare, de a-şi fi 
zugrăvit chipul cu un strat gros de vopsea pentru a acoperi 
ridurile, şi de a-şi fi turnat pe cap o cantitate convenabilă din cel 
mai ieftin ulei parfumat. Cu aceeaşi privire vicleană de târfă, ce 
m-a eliberat de toate falsele iluzii, m-a întâmpinat intendentul 
care, după ce m-a asigurat că nu am greşit corabia, mi-a arătat 
patul de lemn pe care urma să dorm, ce se afla în mijlocul unei 
mulţimi de oameni care ţipau unii la alţii în diferite limbi, cântau, 
plângeau, se certau şi îşi luau rămas-bun. 

După ce am văzut eu toate acestea, nici n-am putut să fiu 
furios. Dimpotrivă, am izbucnit în râs. Este evident că niciun om 
nu caută primejdiile, ci mai degrabă încearcă cu înţelepciune să 
le evite. Pe de altă parte, dacă am trăi într-o continuă teamă, 
gândind doar la răul care ni s-ar putea întâmpla, viaţa ar deveni 
insuportabilă. Fiindcă am ascultat învăţăturile multor filosofi, mi 
s-a întărit o anume convingere. De aceea nu cred că, sporindu-şi 
vigilenţa, un om îşi va putea prelungi timpul care i-a fost dat să-l 
trăiască. 

Există şi în vremea noastră oameni bogaţi, dominați de 
egoism şi de superstiții care, încălcând legile Romei, jertfesc în 
numele zeiţei cu trei chipuri sclavi tineri, în speranţa că anii 
furaţi de la acei nefericiţi le vor prelungi viaţa. În oricare mare 
oraş din Orient poţi găsi vrăjitori sau preoţi renegaţi care cunosc 
cuvinte magice şi descântece, gata oricând să împlinească un 


astfel de sacrificiu pentru o sumă convenabilă de bani. După 
părerea mea, acest sacrificiu este doar un delir al cruzimii şi un 
mod de autoînşelare. Capacitatea omului de a se înşela pe sine 
însuşi şi de a confunda dorinţele imaginaţiei lui cu realitatea nu 
are limite. Mă îndoiesc totuşi că la bătrâneţe, dacă o voi apuca, 
voi fi atât de mult înspăimântat de moarte, încât să cad victimă 
unor astfel de superstiții. 

Conştient de ridicolul situaţiei în care mă aflam, m-a consolat 
totuşi gândul că vom naviga de-a lungul coastei şi că sunt un 
bun înotător. M-am lăsat în voia bunei dispoziţii şi nu m-am mai 
gândit la şarlatania a cărei victimă fusesem. M-am hotărât să 
admit că totul este nemaipomenit de bine şi să mă bucur de 
călătorie. Mi-am rezervat pentru mai târziu plăcerea de a 
povesti istoria acestei călătorii pe mare, exagerând bineînţeles 
anumite situaţii, ca să pot scoate în evidenţă cumplitele mele 
suferinţe, fiindcă altfel povestea n-ar avea niciun farmec. 

Ancora a fost ridicată, vâslaşii au început să tragă haotic la 
rame, izbindu-şi între ei lopeţile, pupa corăbiei s-a depărtat de 
chei, iar căpitanul a răsturnat peste bord o cupă, invocând 
numele zeiţei destinului. Nici că ar fi putut să aleagă mai bine 
zeiţa căreia să-i aducă ofrandă, fiindcă el ştia că doar norocul 
bun ne-ar fi putut purta până la ţărmul ludeii. Călătorii evrei şi- 
au ridicat braţele spre cer şi au strigat în limba lor sacră, 
implorându-l pe zeul lor să-i apere de primejdiile mării. La 
marginea prorei, o fată, împodobită cu o coroniţă de flori, a 
ciupit strunele lirei, acompaniată la flaut de un tânăr. Vântul a 
purtat până la noi o melodie cântată în ultima vreme mai în 
toate tavernele Alexandriei. Atunci au constatat îngroziţi 
pelerinii evrei că pe corabie se afla o trupă de actori, dar era 
prea târziu pentru a se mai plânge. Şi, pentru ca nefericirea să 
le fie deplină, tot atunci au văzut că pe corabie erau mai mulţi 
călători din alte neamuri decât evrei. Nu erau bogaţi acei evrei 
ce-şi începuseră mai târziu pelerinajul spre oraşul lor sfânt. Au 
fost deci nevoiţi să accepte cu resemnare prezenţa noastră, 
mulţumindu-se să-şi spele continuu vasele de mâncare!t. 

În zilele noastre, singurătatea este un privilegiu rar. Niciodată 
nu am putut suporta prezenţa sclavilor care să-mi supravegheze 
fiecare gest şi să mă protejeze la fiecare pas. Îmi este milă de 
18 La evrei, bazinul (numit mikva) cu apă de izvor sau de ploaie ce asigură o purificare rituală 


celui care se scufundă în el era purificator şi pentru vasele de mâncare fabricate de neevrei. Un 
izvor, un curs de apă sau marea (cazul acestui text) putea îndeplini funcţia de mikva. 


aceia care din cauza poziţiei înalte sau dorinţei de confort sunt 
obligaţi să-şi trăiască viaţa, zi şi noapte, înconjurați de sclavi. În 
timpul călătoriei nu am avut motive să mă plâng nici de 
supărătoarea prezenţă a sclavilor, nici de singurătate, fiindcă, 
vrând-nevrând, a trebuit să împart dormitorul comun cu mulţi 
oameni ciudaţi şi dubioşi. Evreii au dormit împreună în aceeaşi 
sală şi, fiindcă li s-a permis, au aprins focul într-o ladă cu nisip 
ca să-şi pregătească mâncarea după ritul lor, cel puţin de atâta 
fericire tot au avut parte. Altfel, ar fi ajuns în ludeea pângăriţi de 
vecinătatea păgânilor şi poate că nu li s-ar mai fi permis să-şi 
continue pelerinajul până la oraşul sfânt. Legile şi ritualurile lor 
de purificare sunt severe. 

Să nu fi avut noi parte de o mare calmă şi de un vânt domol 
care să umfle tocmai cât trebuie pânzele, mă îndoiesc că am fi 
putut ajunge vreodată în ludeea, fiindcă vâslaşii - bătrâni 
fleşcăiţi, cocârjaţi, schilozi, care gâfâiau şi-şi pierdeau răsuflarea 
când trăgeau la rame - arătau la fel de prăpădiţi precum corabia 
însăşi. Dar nu toţi erau sclavi. Cei mai neputincioşi erau 
lepădăturile din port ce acceptaseră umilitoarea muncă de sclav 
pentru un blid de mâncare. Ar fi amuzant să-i vezi pe aceşti 
vâslaşi de pe galeră în rolul corului dintr-o comedie satirică. 
Chiar şi pe maestrul vâslaşilor, care bătea ritmul de pe un 
podium, îl pufnea râsul când vedea cum li se izbeau una de alta 
vâslele sau când pe vreunul îl apuca din senin somnul şi cădea 
de pe bancă abandonându-şi vâsla. Bănuiesc că-i biciuia doar ca 
să nu-şi piardă îndemânarea, altfel ştia el prea bine că n-ar fi 
putut obţine mai mult de la ei, oricât de straşnic i-ar fi lovit. 

Prea multe nu am de povestit despre călătoria propriu-zisă, 
pentru că nu mă aflam tocmai în cel mai potrivit loc de 
încurajare a pornirilor pioase sau de pregătire a spiritului pentru 
întâlnirea cu sfântul oraş al profeţiei ce mă împinsese la drum. 
Pentru aceasta mi-ar fi trebuit toată credinţa pelerinilor şi 
respectul pe care-l aveau ei pentru templul din Ierusalim. În 
fiecare zi s-au rugat evreii cu braţele ridicate la cer: seara, 
dimineaţa şi în miezul zilei şi au cântat imnuri descurajatoare 
sau triumfătoare pentru slava zeului lor. Când nu au cântat 
evreii, dinspre prora s-au auzit melodiile greceşti pe care le 
repetau artiştii şi, de fiecare dată când vântul nu umfla destul 
pânzele corabiei, dinspre partea de jos a calei s-au înălţat 


suspinele jalnice ale corului vâslaşilor, însufleţite de loviturile 
biciului. 

Grecoaica cu coroniţă de flori care la începutul călătoriei 
cântase acompaniindu-se din liră se numea Myrina. Era o fată 
slăbuţă, cu un nas micuţ şi cu ochi verzi, reci şi iscoditori. Avea 
un glas frumos, cânta bine din liră şi, în ciuda fragedei tinereţi, 
executa cu măiestrie dansuri acrobatice. Era o bucurie să o 
priveşti în fiecare zi în timp ce dansa. Dar preapioşilor evrei nu 
le plăcea să o vadă. Işi acopereau faţa şi se plângeau că le aţâţă 
dorinţele. 

Myrina este un nume de amazoană. Ea însăşi mi-a povestit 
fără sfială că i s-a dat acest nume pentru că este subţire ca o 
trestie şi nu are sâni. Dansase deja în ludeea şi în oraşele 
greceşti din provincia Pereea de pe cealaltă parte a lordanului. 
Mi-a povestit că, în Ierusalim, Irod construise un teatru, dar nu 
trăgea vreo speranţă că ar putea juca acolo, fiindcă autorităţile 
ofereau foarte rar un spectacol pentru oamenii din popor, care 
erau prea săraci să plătească. Evreii urăsc teatrul în aceeaşi 
măsură în care urăsc tot ceea ce vine de la civilizaţia greacă, 
chiar şi apeductele, iar aristocrații sunt prea puţini pentru a 
umple un teatru. De aceea, ea şi ceilalţi actori urmau să 
călătorească până la oraşul construit de romani pe celălalt mal 
al lordanului, unde se afla garnizoana celei de-a douăsprezecea 
legiuni. În ciuda asprimii, mi-a mărturisit ea, spectatorii, care 
erau în bună parte soldaţi romani, debordau de entuziasm. 
Aveau de gând să joace şi în Tiberiada, oraşul princiar de lângă 
Marea Galileii, iar la întoarcere în Cesareea, cetatea romană de 
pe ţărmul Mării Mari. 

Această conversaţie amicală am avut-o într-o oarecare după- 
amiază. In timpul nopţii, strecurându-se cu prudenţă printre 
oamenii adormiţi, Myrina a ajuns în patul meu şi mi-a şoptit că 
aş putea-o face fericită dacă i-aş oferi două monede de argint, 
fiindcă ea şi ceilalţi actori erau foarte săraci şi nu aveau destui 
bani să-şi cumpere costume de scenă. Altfel, m-a asigurat ea, 
nu ar fi venit niciodată în patul meu, fiindcă era o fată onorabilă. 

Scotocind în punga cu bani, am găsit o monedă grea de zece 
drahme şi i-am dat-o. S-a bucurat şi a fost uimită de 
generozitatea mea, m-a strâns în braţe şi m-a sărutat, şoptindu- 
mi că nu va încerca să se împotrivească dorințelor unui bărbat 
atât de prietenos. Dar, după ce a înţeles că nu voiam nimic de la 


ea - fiindcă, la drept vorbind, eram sătul de femei după iarna 
din Alexandria - m-a întrebat cu glas inocent dacă mi-ar face 
plăcere să împart aşternutul cu fratele ei, un băiat tânăr şi 
imberb. Nu am fost niciodată atras de aceste obiceiuri ale 
grecilor, chiar dacă la şcoala din Rodos am avut şi eu, ca toată 
lumea, un admirator platonic. După ce am asigurat-o că nu 
doresc nimic şi că i-am oferit acei bani doar din prietenie, ea a 
dedus că făcusem un legământ de castitate, lucru pe care l-am 
confirmat pentru a încheia discuţia, apoi ea m-a lăsat în pace. 

Ca să-mi mulţumească totuşi într-un fel, Myrina mi-a spus că 
evreii emancipaţi consideră că nu săvârşesc un păcat dacă se 
distrează cu o femeie străină, atâta timp cât aceasta nu 
frecventează societatea femeilor neamului lor. Şi mi-a povestit 
în şoaptă, în întunericul dormitorului comun, câteva întâmplări 
care nu cred să fi fost adevărate, fiindcă frecventându-i eu pe 
evreii erudiţi din Alexandria, le ştiam felul particular de a gândi. 

Într-un sfârşit, dinspre Orient, asemenea unor umbre 
depărtate, au apărut la orizont munţii ludeii şi marea a avut 
strălucirea pietrelor preţioase. Atunci mi-a destăinuit Myrina 
visele ei. Nu a fost ceva neobişnuit, fiindcă multe fete tinere se 
confesează unui prieten mai vârstnic. Inţelesese bine că gloria 
unei dansatoare este efemeră. De aceea, voia să strângă bani 
ca să poată deschide cândva un magazin modest de parfumuri 
şi o casă decentă de prostituție, undeva, într-un oraş mai 
tolerant de la ţărmul mării. Privindu-mă cu ochi inocenți, mi-a 
mărturisit că timpul necesar realizării unui astfel de vis s-ar 
micşora simţitor dacă ar avea norocul să întâlnească un amant 
bogat. l-am urat din toată inima să aibă parte de un asemenea 
noroc. 

Să fi fost din cauza ofrandei pe care căpitanul o închinase 
zeiţei destinului, să fi fost din întâmplare sau din cauza 
perseverentelor rugăciuni ale evreilor, nu ştiu. Adevărul este că 
am ajuns în portul Joppe cu trei zile mai înainte de Paştele 
evreilor, înţepaţi cumplit de insecte, flămânzi, însetaţi şi 
murdari, dar fără să fi avut parte de întâmplări neplăcute pe 
mare. În acest an, Paştele s-a întâmplat să cadă sâmbăta, în 
ziua de sabat, de aceea este deosebit de important. Evreii erau 
atât de nerăbdători să ajungă la templu încât, după ce şi-au 
făcut în mare grabă abluţiunile impuse şi au mâncat împreună 
cu neamurile lor, au plecat în aceeaşi noapte spre Ierusalim. Era 


o noapte minunată, miliarde de stele străluceau deasupra mării, 
era într-adevăr uşor de mers pe drumul luminat de lună. Portul 
era plin de corăbii, chiar şi de corăbii mari venite din Italia, 
Spania şi Africa. Atunci am înţeles eu că dragostea evreilor 
pentru templul lor este o sursă de bogăţie pentru toţi armatorii 
din lume. 

Cu toate că nu sunt un om orgolios, nu am vrut să călătoresc 
împreună cu trupa de actori greci. Ei au insistat mult, probabil 
că vedeau în mine un protector, fiindcă printre ei nu era niciun 
cetăţean roman. Dar eu am vrut să termin scrisoarea începută 
în timpul călătoriei pe mare, sperând că vei înţelege 
împrejurările particulare ce m-au împins spre această ciudată 
aventură. 

În acest moment sunt într-o cameră de han şi încerc să închei 
scrisoarea, fiindcă sunt obosit după călătoria pe mare. M-am 
spălat, mi-am pudrat tot corpul cu pulbere cicatrizantă, fiindcă 
tare multe gângănii m-au înţepat cu furie tot drumul. Am dăruit 
săracilor veşmintele de pe mine. Aş fi vrut să le ard, dar numai 
ce am spus asta, că s-au şi găsit destui să-mi atragă atenţia că 
se va stârni un adevărat scandal dacă le voi arde. Acum, după 
ce bărbierul mi-a scurtat părul şi l-a uns cu ulei şi, după ce mi- 
am cumpărat veşminte noi, încep să mă regăsesc. Consecvent 
principiului simplităţii, nici de această dată nu am prea multe 
lucruri cu mine. De fapt, în desagă am doar hârtie curată de 
papirus şi accesorii de scris, precum şi câteva mărunţişuri din 
Alexandria, pe care să le dăruiesc în ocaziile ce poate că se vor 
ivi. 

Şi cel mai avut călător şi cel mai umil poate găsi în piaţa din 
Joppe un mijloc de a ajunge la lerusalim. Aş fi putut închiria o 
litieră cu escortă, un car tras de doi boi sau o cămilă condusă de 
o călăuză. Dar am mai spus-o, cred sincer că singurătatea este 
un privilegiu. De aceea, voi închiria un asin pe spinarea căruia 
voi pune traista mea de călător, un burduf cu vin şi un sac cu 
mâncare, după care voi face drumul pe jos, aşa cum îl fac toţi 
pelerinii. Efortul fizic nu poate fi decât de bun augur după atâta 
lâncezeală în Alexandria, cât despre hoţi, n-am de ce să mă 
tem, fiindcă drumul este plin de oameni ce se îndreaptă spre 
lerusalim pentru Paşte şi e păzit de soldaţii celei de-a 
douăsprezecea legiuni romane. 


Tullia, dragostea mea, să ştii că nu ţi-am povestit despre 
Myrina şi despre femeile din Alexandria că să te ofensez sau să- 
ţi trezesc gelozia. O! De-ai suferi puţin, de te-ai frământa puţin 
pentru mine! Mi-e teamă însă că eşti mulţumită, fiindcă ai 
scăpat de mine prin vicleşug. Dar nu-ţi cunosc gândurile şi, cine 
ştie, s-ar putea să ţi se fi întâmplat ceva pe drum. De aceea îţi 
promit că la toamnă mă voi întoarce în Alexandria ca să te 
aştept până la sfârşitul sezonului navigabil. Mi-am lăsat acolo 
toate lucrurile, nu am luat nici măcar o carte cu mine. Dacă nu 
voi fi în port, adresa mea o vei putea afla de la casa romană de 
călătorii sau de la bancherul meu, dar inima îmi spune încă de 
pe acum că şi la toamnă te voi aştepta la fel că în ultima 
toamnă şi voi privi deznădăjduit la corăbiile ce vor sosi din Italia. 

Nu ştiu dacă vei avea răbdare să citeşti până la capăt 
scrisoarea mea. M-am străduit să fie cât mai plină de viaţă, dar 
în acest moment, când tocmai o închei, sunt grav. Toată viaţa 
am oscilat între Epicur!” şi şcoala de la Portic?%, între plăcere şi 
renunțare. În Alexandria mi-am istovit în exces trupul şi sufletul 
în căutarea plăcerilor şi voluptăţii. Tu ştii tot atât de bine ca şi 
mine că plăcerea şi amorul sunt două lucruri diferite. Plăcerea 
se poate practica la fel ca atletismul sau înotul, dar plăcerea 
neînsoţită de iubire aduce doar tristeţe. Se întâmplă rar, de 
aceea este aproape de necrezut să întâlneşti fiinţa pentru care 
eşti făcut. Pentru tine m-am născut, Tullia, iar inima aceasta 
nebună îmi spune că şi tu te-ai născut pentru mine. Aminteşte-ti 
noaptea din Baiae, printre trandafiri... 

Nu lua prea în serios profeţiile despre care ţi-am scris. Şi prea 
puţin îmi pasă dacă din vârful buzelor tale orgolioase vei şopti 
zâmbind: „Marcus a rămas acelaşi visător incurabil“. Dacă nu aş 
fi fost un visător, nu m-ai fi iubit. Dar nu ştiu dacă mă mai 
iubeşti. 

Joppe este un port vechi, în întregime sirian. În timp ce-ţi 
scriam, am constatat că începe să-mi placă aici. Tullia, 
dragostea mea, nu mă uita! Scrisoarea o voi purta cu mine şi o 
voi trimite din lerusalim după Paştele evreilor, când corăbiile vor 
pleca înapoi la Brindisium. 


1% Filozof grec (Samos sau Atena 341 î.Hr.-270 î.Hr.). 
2 Loc unde Zenon (335 î.Hr.-264 î.Hr.), fondatorul stoicismului, îşi făcea cunoscută filozofia. Toţi 
filozofii stoici se adunau sub Portic, la Atena. 


Epistola a doua 

De la Marcus, către Tullia. 

Astăzi este Paştele evreilor, iar eu îţi scriu din fortul Antonia 
care se află în cetatea lor sfântă, Ierusalim. Mi s-a întâmplat 
ceva nebănuit şi încă nu îmi este pe de-a-ntregul clar ce s-a 
întâmplat. Sunt descumpănit, Tullia. Scriu atât pentru tine, cât şi 
în speranţa că voi înţelege eu însumi. 

Nu mai iau în bătaie de joc profeţiile. De fapt, în inima mea, 
niciodată nu le-am disprețuit, chiar dacă despre profeţii am 
vorbit şi am scris cu aroganță. Inspăimântat, am ajuns să cred 
că am fost condus aici de puteri nevăzute şi că nu m-aş fi putut 
abate de la acest drum chiar dacă aş fi vrut să-l evit. Dar ce 
puteri m-au condus, nu ştiu. Voi începe cu începutul. 

După ce am refuzat propunerile comode care ar fi putut să-mi 
uşureze drumul, am închiriat din Joppe un asin şi, depărtându- 
mă de țărm, m-am alăturat ultimilor călători care plecau spre 
lerusalim. Era un asin blând şi prietenos, aşa că ne-am înţeles 
bine unul cu altul. Nu mă îndoiesc că făcuse de multe ori drumul 
de la Joppe la lerusalim şi înapoi, fiindcă ştia toate fântânile şi 
popasurile, toate satele şi toate hanurile. O călăuză mai bună 
nici c-aş fi putut avea şi bănuiesc că acel animal m-a îndrăgit, 
fiindcă nici la coborâşuri nu am urcat pe spinarea lui, 
mulţumindu-mă să merg pe jos tot drumul. 

De la Joppe la lerusalim nu sunt mai mult de două etape de 
legiune, dar, pentru un călător obişnuit, marşul pe munte este 
mai obositor decât pe câmpie. N-are totuşi importanţă, fiindcă 
ludeea este o ţară roditoare şi frumoasă, cu un peisaj variat. În 
câmpie migdalii îşi scuturaseră florile, însă pantele munţilor 
erau acoperite de flori micuţe al căror parfum plăcut, uşor 
amărui m-a însoţit tot drumul. M-am odihnit, m-am simţit 
viguros, am avut din nou, Tullia, bucuria pe care o aveam în 
tinereţe când mă întorceam de la stadion cu trupul obosit. 

Din cauza educaţiei, dar şi pentru că necazurile vieţii m-au 
obişnuit să fiu prudent, nu am dat importanţă aparenţei 
exterioare. Am preferat să nu mă deosebesc de mulţime din 
cauza obiceiurilor mele străine sau a veşmintelor şi nu am râvnit 
după servitori sau după alergători care să-mi anunţe sosirea. 
Este ridicolă o astfel de vanitate. Dacă s-a ivit cineva grăbit - 
împingându-şi şi ocărându-şi sclavii şi animalele - i-am cedat 
umil trecerea şi mi-am îndemnat asinul să umble pe lângă 


marginea drumului. M-am bucurat mai mult urmărind mişcările 
urechilor înţeleptului meu animal care din când în când îşi 
întorcea capul să mă privească, decât dacă vreun suspus ar fi 
oprit să mă salute şi să mă roage să călătoresc împreună cu el. 

Chiar dacă sunt îmbrăcaţi la fel ca noi, pe evrei îi poţi deosebi 
de alţii dintr-o privire, fiindcă au poalele veşmintelor împodobite 
cu franjuri. Veşmintele mele nu au franjuri, dar acest drum, pe 
care Roma l-a transformat într-un excelent drum militar, este 
atât de vechi şi a văzut atât de multe neamuri, că trecerea mea 
nici nu a fost luată în seamă. In locul de înnoptat, unde asinul m- 
a condus, am primit - ca şi ceilalţi călători - apă cu care mi-am 
potolit setea, am adăpat animalul şi mi-am spălat mâinile şi 
picioarele. Ai fi putut gândi că reprezentanţii tuturor popoarelor 
- alăturându-li-se evreilor - porniseră cu mult entuziasm la 
drum, să le sărbătorească eliberarea din sclavia Egiptului?!, atât 
de multă lume poposise la acel han pentru noapte. Nici nu au 
avut timp servitorii să-i deosebească pe străini de evrei. 

Aş fi putut ajunge la lerusalim a doua zi seara, dar nu eram 
atât de grăbit cum erau alţii. M-am desfătat respirând aerul 
proaspăt al munţilor ludeii şi am admirat pantele acoperite cu 
flori strălucitoare. După istovitoarele plăceri ale Alexandriei, mi- 
am simţit sufletul eliberat şi m-am bucurat de fiecare clipă, iar 
pâinea obişnuită a avut un gust mai bun decât toate bunătăţile 
Egiptului. Nu am amestecat vin în apă, pentru a nu-mi tulbura 
simţurile. Apa curată mi s-a părut mai gustoasă decât oricare 
altă băutură. Am umblat după bunul meu plac. Aşa se face că la 
asfinţitul soarelui, când păstorii îşi strângeau turmele pentru 
înnoptat, cântându-şi melodiile din fluiere de trestie, eu încă 
eram departe de lerusalim. Aş fi putut să mă odihnesc şi, mai 
târziu, să continui drumul la lumina lunii, dar am vrut să mă 
bucur de priveliştea încântătoare despre care mi se povestise, 
pe care - cu aurul sclipitor şi cu albul marmurei templului 
scăldat în lumina orbitoare a soarelui - lerusalimul o oferă 
călătorului ajuns acolo în miezul zilei. 

Aşa am vrut să fac cunoştinţă cu oraşul sfânt al evreilor. De 
aceea, spre marea uimire a asinului meu, m-am abătut de la 
drum pentru a schimba câteva vorbe cu un păstor care-şi ducea 
turma de oi la adăpost, într-o grotă de pe coasta muntelui. Ela 


21 La evrei, Paştele comemorează Exodul şi ieşirea fiilor lui Israel din sclavia Egiptului. Israel este 
numele dat de Dumnezeu patriarhului lacob după lupta sa cu îngerul. 


vorbit într-un dialect local, dar a înţeles limba mea aramaică şi 
m-a asigurat că în acea parte a ludeii, unde aşezările omeneşti 
sunt mai dese, lupii nu se încumetă să umble. Cum nu avea 
câini de pază, obişnuia să se culce la gura peşterii, pentru a-i 
împiedica pe şacali să atace turma. Avea puţină pâine neagră 
de orz şi o bucată de brânză de capră drept hrană, de aceea s-a 
bucurat mult când am împărţit cu el pâinea mea de grâu, turta 
cu miere şi smochinele uscate. 

Pentru că nu eram evreu, a refuzat să mănânce carne 
împreună cu mine, dar nu s-a depărtat când m-am aşezat lângă 
el şi nici nu s-a ferit de atingerea mea. Am mâncat amândoi 
aşezaţi la gura peşterii, iar asinul s-a înfruptat din tufele de spini 
ce creşteau din belşug pe coastă. Apoi lumea a împrumutat 
culoarea violetă a anemonelor de munte, s-a lăsat întunericul 
peste pământ şi pe cer s-au aprins stelele. Deşi noaptea a fost 
rece, nu am simţit frigul, fiindcă dinspre grotă a venit tot timpul 
căldură de la oile îngrămădite una în alta. Mirosul de staul şi de 
lână a fost puternic, dar nu neplăcut. Mai degrabă a fost un 
miros protector, care m-a făcut să-mi aduc aminte de copilărie 
şi de casă. Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Nu am plâns din 
cauza ta, Tullia, am plâns pentru mine. Cred că au fost doar 
lacrimi de oboseală, fiindcă acest drum m-a stors de puteri. 

Am plâns pentru tot ceea ce am lăsat în urmă şi pentru tot 
ceea ce am pierdut, dar am plâns şi pentru tot ceea ce urmează 
să mi se mai întâmple. În acea clipă, m-aş fi putut apleca fără 
teamă să beau din izvorul uitării. 

M-am odihnit în faţa peşterii, sub cerul înstelat, ca drumeţii 
săraci. Am dormit adânc, iar când am deschis ochii am constatat 
că păstorul îşi dusese deja turma la păscut. Nu-mi amintesc să fi 
avut vreun vis prevestitor de rău, dar când m-am deşteptat, 
totul - şi aerul şi pământul - mi s-a părut altfel de cum fusese 
mai înainte de a mă fi culcat. Soarele lumina doar colina din 
faţă, coasta apuseană a muntelui era încă în umbră. Mi-am 
simţit trupul frânt, greu, neputincios, iar chipul asinului mi s-a 
părut crispat de suferinţă. Nu am putut înţelege originea acelei 
schimbări. Doar două zile de drum şi o noapte sub cerul liber nu 
puteau justifica o atare moleşeală. Sensibilitatea mea sporeşte 
la schimbările vremii, la fel ca atunci când visez sau când am 
presimţiri. De aceea, până la urmă, mi-am spus că, probabil, 
vremea era în schimbare. 


Starea de neputinţă şi spaimă m-a împiedicat să mănânc. 
Mâncarea a refuzat să alunece pe gât. Am sorbit două înghiţituri 
din burduful cu vin, dar nici vinul nu m-a întărit. Am gândit că 
poate voi fi băut apă spurcată, mi-a fost teamă că m-am 
îmbolnăvit. 

Câţiva călători urcau deja pe drumul de munte. Dar pentru 
mine a trecut mult timp până când am reuşit să-mi înfrâng 
moleşeala, să pun pe spinarea asinului desaga şi să-mi continui 
drumul. Am urcat muntele cu greutate. Abia după ce am ajuns 
pe creastă, am înţeles cauza ciudatei oboseli, fiindcă am fost 
lovit în faţă de vântul dogoritor şi uscat al deşertului, vântul care 
aduce boală şi dureri de cap, acel vânt continuu care le 
provoacă greață femeilor, se strecoară în case prin toate 
crăpăturile şi zguduie noaptea ferestrele. 

Doar într-o clipă, vântul mi-a uscat faţa şi mi-a înţepat ochii. 
Deja în înaltul cerului, soarele incandescent părea un bulgăre de 
foc. Atunci am văzut eu, ridicându-se pe cealaltă parte a văii, 
cetatea sfântă a evreilor, înconjurată de ziduri. Cu usturime în 
ochi, cu gustul vântului sărat în gură, am văzut turnurile 
palatului lui Irod, casele marelui oraş înghesuite una în alta, 
teatrul, circul şi, mai impunător decât toate, templul auriu şi alb, 
cu ziduri, porticuri şi colonade. Dar, cu toată acea lumină 
tulburătoare a soarelui, templul nu a avut splendoarea despre 
care mi se povestise. Nu a strălucit nici marmura, nici aurul, sau 
poate că numai eu nu le-am văzut strălucirea. Fără îndoială, 
este un templu foarte mare, o minune inegalabilă a arhitecturii 
moderne dar, în ciuda măreției, nu a deşteptat în mine acel 
entuziasm de care erau animați evreii. L-am privit pentru că 
făcusem un drum lung ca să ajung la lerusalim, dar l-am privit 
cu indiferenţă. Nu mai eram nici tânăr, nici sufletul nu îmi mai 
era însetat de frumuseţe şi plin de fervoare ca atunci când 
văzusem prima oară templul din Efes, dar poate că şi vântul 
fierbinte, care îmi umplea ochii cu pulberea sărată a deşertului, 
depărta din mine orice umbră de entuziasm. 

Descumpănit şi trist m-a privit asinul când l-am îndemnat să 
pornească din nou la drum. Pentru că, după ce am ajuns noi în 
vârful muntelui, el făcuse câţiva paşi până în locul de unde se 
putea vedea cel mai bine cetatea, după care se oprise, 
aşteptându-se probabil să cad în extaz, să urlu de fericire, să 
înalţ imnuri de slavă şi să rostesc rugăciuni. Dar eu nu am putut 


face abstracţie nici de slăbiciunea mea trupească, nici de vântul 
usturător. M-am învinuit în gând pentru lipsa de entuziasm şi am 
regretat că sunt sclavul corpului meu. Agitându-şi indignat 
urechile, până la urmă asinul s-a supus poruncii mele şi a 
început să coboare furios pe cărarea şerpuitoare, iar eu am 
alergat cu greu pe lângă el, ţinându-mă de căpăstru, fiindcă mi 
se înmuiaseră genunchii. 

Pe măsură ce am coborât vântul s-a domolit, iar când am 
ajuns în fundul văii abia de s-a mai simţit. În sfârşit, spre 
amiază, am dat de calea romană, acolo unde drumul dinspre 
Joppe se uneşte cu cel dinspre Cesareea. Toată calea romană 
era plină de oameni ce se îndreptau spre cetatea lerusalimului. 
Am observat că unii se opreau în fata porţii şi priveau spre 
dealul apropiat. Dar cei mai mulţi îşi acopereau faţa şi intrau 
grăbiţi în cetate. Deodată, asinul meu a început să azvârle din 
picioare. Mi-am ridicat ochii şi, dincolo de tufele de mărăcini ce 
creşteau pe dealul spre care priveau oamenii, am văzut trei 
cruci pe care erau răstignite trei trupuri răsucite de chinuri. O 
mulţime adunată pe partea dinspre poartă a dealului privea 
ţintă spre cele trei cruci. 

In faţa porţii era o atât de mare îmbulzeală, că nu aş fi putut 
să mă strecor înăuntru nici să fi vrut. Am văzut destui 
răufăcători crucificaţi şi m-am oprit de fiecare dată să le privesc 
agonia, atât pentru a-mi întări spiritul, cât şi pentru a mă obişnui 
să nu-mi trădez emoţiile în faţa suferinţei. În arena circului am 
văzut oameni omorâţi cu încă şi mai multă cruzime, dar la circ 
era vorba de altceva, fiindcă acolo, de fiecare dată, spectatorii 
aşteptau încordaţi un deznodământ promis. Răstignirea pe 
cruce este doar un mod umilitor şi încet de aplicare a pedepsei 
cu moartea. Dacă mi se va întâmpla cândva să fiu condamnat la 
moarte, mă va consola poate gândul că voi fi omorât cu o 
lovitură rapidă de sabie. Este singura bucurie la care are dreptul 
fiecare cetăţean al Romei. 

Să fi fost într-o altă stare de spirit, poate că mi-aş fi întors 
capul, aş fi încercat să uit presimţirile rele, mi-aş fi continuat 
drumul, aş fi intrat în cetate chiar şi făcându-mi loc cu coatele. 
Dar cei trei bărbaţi răstigniţi au sporit într-un mod de neînțeles 
spaima din mine, chiar dacă era evident că nimic nu mă lega de 
destinul lor. Fără să fi înţeles de ce, dar în acelaşi timp ştiind că 


aşa trebuie să fac, am ţinut asinul de căpăstru şi, croindu-mi 
drum prin mulţime, am urcat dealul. 

În apropierea celor trei cruci, câţiva soldaţi sirieni din cea de-a 
douăsprezecea legiune romană jucau zaruri şi beau vin. Nu 
putea fi vorba de sclavi sau de răufăcători, fiindcă printre 
soldaţii din gardă era şi un sutaş. Absent, mi-am îndreptat 
privirea spre crucificaţii care agonizau. Abia atunci am văzut 
tăbliţa prinsă cu cuie pe crucea din mijloc, deasupra capului 
celui răstignit. Şi pe ea era scris în greceşte, în latineşte şi în 
evreieşte: /isus din Nazaret, regele iudeilor. Pentru o clipă, 
mintea mi-a fost tulbure şi nu am înţeles sensul acelor cuvinte. 
Pe capul muribundului era pusă o cunună împletită din spini ce 
semăna cu o coroană de rege. Din fiecare rană făcută de 
vârfurile ascuţite ale spinilor sângele i se prelingea pe faţă. 

Aproape în acelaşi moment când ochii mei au desluşit 
cuvintele de pe cruce şi expresia chipului celui răstignit, soarele 
a dispărut de pe cer şi s-a făcut atât de întuneric, că abia s-au 
mai putut zări siluetele celor din preajmă. Ţipătul păsărilor s-a 
întrerupt dintr-odată, oamenii au amuţit. S-au mai auzit doar: 
zgomotul zarurilor ce au lovit scutul pe care fuseseră aruncate şi 
răsuflarea agonizantă a osândirilor. 

Plecasem în căutarea regelui evreilor, aşa după cum - pe 
jumătate în glumă, pe jumătate în serios - îţi spuneam, Tullia, în 
ultima scrisoare. În faţa porţii lerusalimului, pe dealul Golgotei, 
aveam să-l găsesc răstignit pe cruce, dar încă viu. Când am 
desluşit înţelesul cuvintelor de pe cruce şi am văzut coroana de 
spini, nu m-am îndoit că l-am găsit pe el, cel în căutarea căruia 
plecasem din Alexandria, bărbatul a cărui naştere o anunţaseră 
planetele, regele evreilor care - după prevestirile profeților - 
urma să ajungă suveranul lumii. Nu-mi pot explica cum de am 
înţeles atât de repede totul. Insă, cu siguranţă, spaima pe care o 
încercasem încă din zori mă pregătise pentru acea tulburătoare 
apariţie. 

Într-un fel, întunericul a fost o uşurare, fiindcă m-a împiedicat 
să-i văd pe de-a-ntregul suferinţa în înspăimântătoarele ore ale 
agoniei. Observasem deja că fusese lovit peste faţă şi flagelat 
cu mănunchiuri de nuiele. De aceea era într-o stare mai jalnică 
decât ceilalţi doi răstigniţi, aparent oameni de rând, vânjoşi şi 
rezistenți la supliciu. 


Natura şi oamenii au încremenit pentru o clipă, niciun zgomot 
nu s-a mai auzit. Apoi mulţimea a început să murmure şi să ţipe 
înspăimântată. Chiar şi sutaşul şi-a ridicat, pierdut, privirea spre 
cer. După ce ochii mei au început să se obişnuiască cu 
întunericul, am putut desluşi din nou contururile peisajului şi 
trăsăturile chipurilor oamenilor din preajmă. Când mulţimea a 
început să intre în panică, arhiereii - pe care i-am recunoscut 
după acoperământul capului - şi cărturarii - care purtau 
veşminte somptuoase împodobite cu franjuri - au strigat 
oamenilor înspăimântați să nu le fie teamă şi l-au umilit pe 
nefericitul răstignit, spunându-i să coboare de pe cruce pentru a 
dovedi că, într-adevăr, el este regele iudeilor. Multe alte vorbe 
batjocoritoare au strigat ei, vorbe care probabil erau în legătură 
cu promisiunile pe care osânditul le făcuse cândva mulţimii. 

In felul acesta au încercat ei să-i aibă de partea lor pe oamenii 
din popor şi au reuşit într-o oarecare măsură, fiindcă s-au găsit 
şi câţiva oameni simpli care să-l hulească pe cel răstignit. Dar 
cei mai mulţi au rămas cufundaţi în tăcere, ca şi cum ar fi vrut 
să-şi ascundă adevăratele sentimente. După trăsături şi după 
veşminte, am înţeles că cei mai mulţi privitori erau oameni 
săraci, veniţi din satele învecinate pentru a sărbători Paştele în 
lerusalim. Şi m-a bătut gândul că în inima lor erau de partea 
regelui răstignit, chiar dacă nu îndrăzneau să-şi manifeste 
compasiunea, pentru că se temeau de soldaţii din legiunea 
romană şi de autorităţile locale. In mulţimea de oameni simpli 
erau multe femei care îşi acoperiseră faţa şi plângeau. 

Auzind strigătele, răstignitul, numit în bătaie de joc rege, şi-a 
ridicat capul cu greutate şi s-a îndreptat, sprijinindu-se de bârna 
pe care îi erau pironite picioarele în cuie. Ca să nu moară prea 
repede sufocat şi agonia să-i fie lungă, fusese crucificat cu 
genunchii îndoiţi. Gâfâind, a tras mai întâi aer în piept şi tot 
trupul lui însângerat a tremurat. Apoi, deschizându-şi cu 
greutate ochii, şi-a rotit privirea ca şi cum ar fi căutat pe cineva. 
Dar nu a răspuns celor care-l umileau. El abia de mai avea 
putere să suporte suferinţele propriului său trup. 

Tâlharii cei împreună-răstigniţi cu el mai erau în putere. Cel 
din stânga, profitând de agitaţie, s-a strâmbat mai întâi la 
mulţime, apoi şi-a întors capul spre cel pe care toţi îl numeau 
rege. Vrând să pară superior, în ciuda posturii umilitoare în care 
era, i s-a adresat cu aroganță: 


— Nu eşti tu fiul lui Dumnezeu? Mântuieşte-te pe tine însuţi şi 
pe noi! 

Dar tâlharul din dreapta, dojenindu-l de pe crucea sa, a spus 
întru apărarea celui numit rege: 

— Noi pătimim pentru faptele noastre, dar acesta niciun rău 
nu a săvârşit. 

Şi i s-a adresat cu umilinţă şi cu tristeţe regelui iudeilor, 
rugându-l: 

— lisuse, aminteşte-ţi de mine când vei ajunge în împărăţia 
ta! 

Atât de aproape de moarte şi el încă mai vorbea despre o 
împărăție! Să fi fost eu, cel de altădată, poate că aş fi râs de 
naiva şi perseverenta lui credinţă. Dar nu mi-a venit să râd. 
Vorbele erau prea triste şi răscolitoare. Încă şi mai uimit am fost 
când regele iudeilor, întorcându-şi cu durere capul spre el, l-a 
privit blând şi i-a spus cu glas stins: 

— Vei fi împreună cu mine în grădina paradisului! 

Nu am înţeles sensul spuselor lui. Pe lângă mine tocmai 
trecea unul dintre acei cărturari care supravegheau mulţimea cu 
ochi bănuitori. L-am oprit şi l-am întrebat: 

— Ce a vrut să spună regele vostru când s-a referit la grădina 
paradisului? Şi de ce a fost răstignit, dacă niciun rău nu a făcut 
el? 

A râs dispreţuitor şi a spus: 

— Se vede că nu eşti din lerusalim. Oare tu crezi mai mult în 
spusele unui tâlhar decât în sfatul bătrânilor poporului şi în 
procuratorul roman care l-a judecat? El a pretins că este regele 
iudeilor şi a luat în râs numele lui Dumnezeu. Chiar şi de pe 
cruce, amintind de grădina paradisului, l-a batjocorit pe 
Dumnezeu. 

S-a înfăşurat mai strâns, fiindcă i-a fost teamă că franjurii 
veşmântului său s-ar fi putut atinge de tunica mea. Gestul lui a 
fost o insultă. l-am spus: 

— Voi lămuri eu acest lucru! 

M-a privit ameninţător şi m-a avertizat: 

— Mai bine ai avea grijă de tine! Tocmai de acesta să-ţi fie 
milă? Dar el îi îndeamnă pe oameni la răzvrătire şi este mai 
periculos decât amândoi tâlharii împreună. A pervertit el destui 
oameni, dar nu va mai perverti pe nimeni de-acum înainte. 


Tot răul acelei zile şi spaima din mine s-au transformat în 
mânie. L-am îmbrâncit pe acel om şi, abandonându-mi asinul şi 
uitându-mi rangul, m-am îndreptat furios spre sutaşul din gardă 
căruia, pentru mai multă siguranţă, i-am vorbit în limba latină. 

— Sunt cetăţean al Romei, am spus eu arătând cu degetul 
spre cărturar. Evreul acela m-a ameninţat. 

In acea semiobscuritate, sutaşul m-a cercetat din privire, a 
oftat ca şi cum ar fi fost sătul de asemenea incidente şi, 
zdrăngănindu-şi armele, a făcut câţiva paşi înainte, obligându-i 
astfel pe oameni să se retragă şi să lase un oarecare spaţiu liber 
în faţa răstigniţilor. Apoi, pentru a arăta că este un om civilizat, 
m-a salutat în limba latină, dar după câteva cuvinte a schimbat 
latina pe greacă. Şi a spus el: 

— Nu-ţi pierde calmul, frăţioare! Dacă, într-adevăr, eşti 
cetăţean roman, este mai prejos de demnitatea ta să cauţi sfadă 
cu evreii, şi încă în ajunul sabatului. 

Apoi, întorcându-se spre mulţime, fără a arăta că vorbele lui 
sunt adresate în special arhiereilor şi cărturarilor, a strigat: 

— Luaţi-vă valea şi mergeţi la casele voastre! Aţi trăncănit 
destul. Gata! Pentru astăzi s-au isprăvit minunile. E timpul să va 
mâncaţi berbecii, rămână-vă oasele-n gât! 

Din spusele lui am înţeles că, în afară de cei care îi erau ostili 
aşa zisului rege, mulţi aşteptau să se întâmple un miracol şi 
doreau ca răstignitul să coboare prin puterile lui de pe cruce. 
Dar ei erau tăcuţi, fiindcă se temeau de arhierei şi de cărturari. 
Câţiva s-au supus poruncii sutaşului şi au plecat spre poarta 
cetăţii, unde nu mai era îmbulzeala de dinainte. 

Ca şi cum ne-am fi cunoscut de multă vreme, sutaşul m-a 
împins în joacă şi mi-a spus prieteneşte: 

— Hai să-i tragem o duşcă de vin! Eu îmi văd doar de slujba 
mea, nu-i treaba noastră ce fac evreii. Ei şi-au omorât 
întotdeauna profeţii. Şi-apoi, dacă le-a intrat lor în cap să-şi 
răstignească regele cu ajutorul romanilor, romanii nu aveau 
niciun motiv să-i împiedice. 

Am mers după el până în spatele crucilor, unde erau câteva 
legături cu veşminte. După ce soldaţii împărţiseră veşmintele 
răstigniţilor, fiecare îşi legase partea, că să nu se încurce cu a 
celorlalţi. Sutaşul a luat de pe pământ vasul cu vin şi mi l-a dat 
să beau. Nu prea mă îndemna inima să beau din vinul acela 


acru care li se dă soldaţilor din legiunile romane, totuşi am băut 
o gură, din politeţe. A băut şi el, apoi a râgâit şi a spus: 

— Cel mai bine este să te îmbeţi! Din fericire, treaba asta a 
mea se termină la căderea nopţii. În ajunul sabatului, nu 
obişnuiesc ei evreii să-şi lase toată noaptea cadavrele răstignite 
pe cruce. 

Şi a mai spus: 

— Tot lerusalimul forfoteşte ca un cuib de vipere. Cu cât Îi 
cunosc mai bine pe evrei, cu atât mi se întăreşte convingerea că 
cel mai bun evreu este evreul mort. De aceea, în ajunul 
sărbătorilor, în copacii de pe marginea drumului atârnă 
sperietori, ca să-i avertizeze pe cei certaţi cu legea la ce să se 
aştepte dacă vor provoca dezordine în cetate sau dacă vor 
omori vreun cetăţean roman imprudent. Dar acesta, a rostit el 
arătând spre regele iudeilor, este un om nevinovat şi un profet. 

Cerul continua să fie întunecat. Din când în când se lumina 
colorându-se în roşu, dar se făcea apoi din nou negru. Aerul 
fierbinte îţi tăia respiraţia. Inălţându-şi ochii spre cer, sutaşul a 
spus: 

— Poate că vântul deşertului a ridicat un nor de nisip şi l-a 
purtat spre răsărit. Dar un nor atât de întunecat eu nu am mai 
văzut până acum. Dacă aş fi fost evreu, aş fi gândit că soarele 
şi-a acoperit faţa şi tot cerul s-a întristat de moartea fiului lui 
Dumnezeu. Fiindcă acest lisus a afirmat că este fiul lui 
Dumnezeu şi că, de aceea, va muri în chinuri cumplite. 

Nu a risipit sutaşul vorbe prea curtenitoare pentru persoana 
mea, ci a încercat doar - în ciuda întunericului - să desluşească, 
după faţă şi după veşminte, din ce categorie de bărbaţi ai Romei 
fac parte. A vrut să râdă, dar, râsul curmându-i-se brusc, şi-a 
ridicat din nou privirea spre cer şi a spus: 

— Şi animalele sunt neliniştite. Câinii şi vulpile au fugit spre 
locurile mai înalte, iar cămilele s-au răzvrătit încă din zorii zilei şi 
nu au mai vrut să treacă dincolo de poartă, în cetatea 
lerusalimului. Este o zi rea pentru tot oraşul. 

— O zi rea pentru tot universul, am spus eu însumi, 
înspăimântat de sumbrele mele presimţiri. 

Sutaşul a tresărit la vorbele mele, a ridicat braţul ca şi cum ar 
fi vrut să le depărteze de noi, apoi a spus: 

— La drept vorbind, aceasta este problema evreilor, nu a 
romanilor. Procuratorul nu a vrut să-l judece, el ar fi vrut să-l 


elibereze. Dar mulţimea a strigat într-un glas: „Răstigneşte-l! 
Răstigneşte-l!“ lar marele preot al sanhedrinului?? l-a ameninţat 
că i se vor plânge cezarului, fiindcă îl protejează pe un instigator 
la revoltă. De aceea, proconsulul, luând apă, şi-a spălat mâinile 
înaintea mulţimii, pentru a se curăța de sângele celui nevinovat. 
lar evreii au urlat şi s-au fălit, spunând: „Sângele lui asupra 
noastră să cadă!“ 

L-am întrebat: 

— Cine este acum proconsulul ludeii? Eu ar fi trebuit să ştiu, 
dar am lipsit multă vreme din Roma. Tocmai am venit din 
Alexandria, unde am studiat toată iarna. 

— Ponţiu Pilat, mi-a răspuns el, aruncându-mi o privire 
dispreţuitoare. 

Fără îndoială, gândise că sunt unul dintre sofiştii:* care 
hoinăreau fără rost prin lume. 

— Dar îl cunosc, am exclamat surprins. Sau, mai bine zis, am 
cunoscut-o pe soţia lui, Claudia Procula. 

Odată, demult, fusesem invitat la locuinţa din Roma a familiei 
Proculus, unde asistasem la lectura unei ode plictisitoare, în 
care se făcea apologia bunelor făptuiri pe care această familie le 
împlinise în Asia spre cinstea şi onoarea Romei. Dar vinul fusese 
foarte bun şi mâncărurile fuseseră deosebit de rafinate, iar pe 
lângă toate acestea purtasem o conversaţie interesantă cu 
Claudia Procula, chiar dacă ea era mult mai în vârstă decât 
mine. Era o femeie sensibilă şi ne-am promis noi atunci de 
repetate ori că ne vom revedea. Deşi nu fuseseră promisiuni 
convenţionale, nu ne-am mai întâlnit totuşi niciodată. La un 
moment dat - îmi aduc vag aminte - auzisem că era bolnavă şi 
plecase din Roma. Dar tu eşti prea tânără, Tullia, nu cred că ţi-o 
aminteşti. In orice caz, frecventa curtea lui Tiberiu, mai înainte 
ca acesta să se fi retras la Capri. 

Noutatea mă uimise atât de mult, că pentru câteva clipe mi- 
am uitat vremea şi locul în care mă aflu, şi mi-am amintit de 
tinereţe şi de primele iluzii destrămate. Dar sutaşul m-a readus 
în lumea reală. El a spus: 

— Dacă eşti prietenul proconsulului, cetăţean roman şi străin 
de acest oraş, îţi atrag sincer atenţia că trebuie să fii prudent. 


22 Sanhedrin - tribunal suprem al evreilor, cu sediul la lerusalim şi prezidat de un mare preot, 
creat la sfârşitul secolului III î.Hr. 

23 Sofist - filozof şi retor, care folosea ca metodă de argumentare raţionamentul corect din punct 
de vedere formal, dar nu întotdeauna corect şi din punctul de vedere al conţinutului. 


Este mai înţelept să-ţi petreci zilele de sărbătoare ale evreilor 
doar în compania romanilor. Nu-ti poţi imagina cât de mult 
poate spori fanatismul lor în aceste zile de Paşte. De aceea a 
preferat proconsulul să vină din Cesareea în lerusalim, pentru a 
putea înăbuși din faşă orice revoltă ce va să se nască. Poate că 
mulţimea s-a mai liniştit acum, după ce a asistat la patimile 
acestui om sfânt, însă aici, în ludeea, de nimic nu poţi fi sigur. 
Cei care erau cu el s-au ascuns. Nici n-ar fi ei în stare să 
stârnească tulburări în oraş, fiindcă omul acesta nu a coborât 
încă de pe cruce. 

După ce a făcut câţiva paşi până în faţa crucilor şi i-a privit 
atent atât pe tâlhari, cât şi pe cel cu coroană de spini, sutaşul s- 
a întors şi a spus cu siguranţa cunoscătorului: 

— El va muri degrabă. Noaptea trecută, când l-au prins şi l-au 
dus în faţa sanhedrinului, evreii l-au maltratat. lar proconsulul a 
poruncit să fie biciuit după cum se obişnuieşte la Roma, ca 
oamenilor să le fie milă de el şi să ceară absolvirea lui de 
pedeapsă, sau cel puţin să nu-şi prelungească prea mult agonia. 
După cum ştii, o flagelare bună înainte de răstignirea pe cruce 
este un act de binefacere pentru cel osândit, fiindcă-l ajută să 
moară mai repede. Cât despre cei doi tâlhari, lor va trebui să le 
fie sfărâmate fluierele picioarelor. Nemaiputându-şi după aceea 
sprijini trupul, vor muri asfixiaţi mai înainte de căderea nopţii. 

În acel moment s-a auzit, ca un înspăimântător strigăt de jale, 
răgetul unui animal speriat. Întunericul a fost alungat de o 
lumină roşie, tremurătoare, lugubră, iar mulţimea s-a 
cutremurat din nou înfricoşată. Îngrozit, asinul meu a început să 
alerge spre drumul mare. Câţiva călători, care tocmai soseau în 
lerusalim, au reuşit să-l oprească. Înălţându-şi capul, asinul a 
mai dat drumul unui răget cumplit, în care parcă fusese strânsă 
toată spaima animalelor şi a naturii. Am alergat în grabă până 
acolo. Asinul nu se mai împotrivea celor care-l opriseră din 
goana nebună, dar tot trupul îi tremura şi era acoperit de 
sudoare. Am început să-l mângâi ca să-l liniştesc, dar acel asin, 
până atunci atât de liniştit şi de blând, şi-a întors cu furie capul 
şi a încercat să mă muşte. Unul dintre cei care-l ţineau încă a 
spus că toată ziua animalele fuseseră parcă posedate de diavol. 
Şi a mai spus că doar uneori, când dinspre deşert suflă vântul 
turbat, animalele sunt atât de agitate. 


Apoi, dinspre poarta cetăţii a venit superiorul catârgiilor care, 
după ce a cercetat atent harnaşamentul şi semnul pe care 
animalul îl avea marcat la o ureche, mi-a spus mâniat: 

— Acest asin este din grajdurile noastre. Oare ce i-ai făcut? 
Dacă se va îmbolnăvi şi va trebui să fie sacrificat, tu eşti cel 
care va plăti paguba. 

Eu însumi eram îngrijorat din cauza asinului, fiindcă nu mai 
văzusem animal care să tremure atât de puternic. Am dat jos 
încărcătura de pe spinarea asinului şi am spus încercând să mă 
apăr: 

— Dar voi toţi sunteţi puţin cam nebuni aici, în lerusalim. Nu i- 
am făcut niciun rău acestui animal. Este înfricoşat, fiindcă astăzi 
l-aţi răstignit pe regele vostru. Il sperie mirosul sângelui şi al 
morţii. 

Dar cearta noastră s-a curmat brusc şi desaga mi-a alunecat 
din mână, fiindcă lumea întreagă s-a umplut dintr-odată de un 
vuiet straniu ce semăna cu un imens suspin, şi am simţit 
pământul clătinându-se sub picioare. Mai trecusem o dată 
printr-o astfel de încercare şi credeam că ştiu cauzele eclipsei 
de soare, comportamentului ciudat al animalelor şi propriei mele 
spaime. Nu era înţelept să intru tocmai atunci în cetate, chiar 
dacă singurul lucru pe care mi-l doream era să mă arunc într-un 
pat, să-mi înfăşor capul cu pătura şi să încerc să uit lumea în 
care trăiesc. 

l-am dat catârgiului o drahmă?* din argint şi i-am spus: 

— Când Pământul tremură de durere, nu-i momentul potrivit 
de sfadă. Ai grijă de lucrurile mele! Le voi lua când voi intra în 
cetate. 

Impingându-l şi lovindu-l cu picioarele, catârgiul a încercat să- 
şi mâne animalul spre poartă, dar asinul nu a consimţit să se 
urnească din acel loc. Văzând că aşa stau lucrurile, până la 
urmă catârgiul i-a legat o piedică la picioarele din faţă, a luat 
desaga mea în spinare şi s-a întors la poarta cetăţii, în locul de 
închiriere a animalelor. 

Nu aş putea spune dacă de teama cutremurului de pământ nu 
am intrat eu atunci în oraş, sau dacă am fost constrâns de o 
putere - a cărei natură nu o pot înţelege - să mă întorc la 
răstigniţii de pe dealul Golgotei, oricât de greu îmi era să văd 
din nou suferinţa acelor oameni. Şi m-am rugat în inima mea, 


24 O drahmă din argint cântărea 3,65 gr. 


adresându-mă deopotrivă zeilor cunoscuţi şi necunoscuţi, cât şi 
larilor?5 cei cu chip acoperit de văluri. Şi am spus puterilor 
neştiute: „Din propria mea dorinţă am studiat scripturile 
profeților, dar augurii voştri m-au făcut să părăsesc Alexandria 
şi mi-au condus paşii ca să ajung exact în acest moment aici, la 
lerusalim. Venisem să-l întâlnesc pe anunţatul rege al lumii, să 
fiu alături de el şi să-mi primesc răsplata. De aceea, daţi-mi mie 
răbdare să-l pot onora până la moarte, chiar dacă din aceasta 
nu mă voi alege cu nimic!“ 

Am urcat fără grabă dealul şi m-am alăturat grupului care 
privea spre cei răstigniţi. Erau mai puţini oameni acum. În spate, 
câteva femei plângeau, dar nu le-am putut vedea faţa, fiindcă 
aveau capetele acoperite. Impreună cu ele era un tânăr frumos, 
cu chipul crispat de durere şi teamă, care încerca să le 
consoleze. Am întrebat cine erau, iar servitorul unui cărturar mi- 
a răspuns că femeile îl urmaseră pe lisus încă din Galileea, unde 
acesta sălbăticise mulţimea şi încălcase legile. Şi a mai spus: 

— Bărbatul tânăr este unul dintre discipoli, dar nu poate fi 
acuzat de nimeni, fiindcă familia lui se are bine cu marele preot. 
Este, de fapt, un fanatic. 

Arătând apoi cu degetul spre femeia pe care o sprijinea 
tânărul, a spus cu glas batjocoritor: 

— Bănuiesc că aceea este mama răstignitului. 

Deşi aş fi vrut să aflu mai degrabă despre lisus de la cei care-l 
cunoşteau şi-i împărtăşeau ideile, nu am avut destul curaj să 
merg şi să le vorbesc. Mi s-a încărcat sufletul de tristeţe la 
gândul că mama celui răstignit pe cruce venise să vadă moartea 
dezonorantă a propriului ei fiu. Chiar şi duşmanii aşa zisului rege 
al iudeilor păreau să-i respecte durerea şi nimeni nu se apropia 
să le tulbure pe femeile care plângeau. 

Am rămas printre oamenii aceia de pe dealul Golgotei şi 
timpul s-a scurs încet. Cerul s-a întunecat din nou, încă şi mai 
mult ca înainte, aerul s-a făcut mai fierbinte şi mai uscat, 
muştele şi tăunii s-au lipit de ochii şi de rănile celor trei 
răstigniţi, iar trupurile lor au tremurat în spasme. Pentru încă o 
dată, regele lisus şi-a îndreptat trupul pe cruce, a deschis cu 
greutate pleoapele ochilor, şi-a înălţat brusc ochii spre cer şi a 
strigat cu glas tare: 

— Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? 


25 Lari - nume generic al divinităţilor ocrotitoare ale casei şi familiei, la romani. 


A strigat el atunci cu un glas atât de prăbuşit, că nu i s-au 
putut înţelege clar vorbele. Mulțimea a fremătat. Oamenii s-au 
întrebat unul pe altul ce a spus. Unii dintre cei ce stăteau acolo 
spuneau că îl strigase pe Dumnezeu. lar ceilalţi ziceau: „Pe Ilie îl 
striga acesta“. Despre llie, unul dintre cei mai vestiți profeţi ai 
evreilor, se spune că s-ar fi înălţat pe vremuri la cer cu un car de 
foc. De aceea, cei mai răutăcioşi, hulindu-l din nou pe lisus, îi 
strigau să se înalțe şi el la cer ca profetul, sau cel puţin aşa am 
înţeles eu. Cei curioşi, precum şi cei care încă mai aşteptau să 
se întâmple o minune, şuşoteau între ei şi sperau că profetul Ilie 
va cobori din cer cu carul lui de foc ca să-l ajute. De aceea, mulţi 
oameni, temându-se să nu fie orbiţi, se depărtaseră de cruci şi 
se pregăteau să-şi acopere faţa în momentul apariţiei carului de 
foc. 

De pe crucea răstignirii, regele a mai spus ceva. Dar numai 
cei din apropiere l-au auzind rostind: „Mi-e sete!“ lar un bărbat 
milos, alergând îndată în spatele crucilor şi luând un burete, l-a 
umplut de vin oţetit din vasul soldaţilor. După care, punându-l în 
vârful unei trestii, l-a dus la gura lui. Nici soldaţii, nici sutaşul nu 
i s-au împotrivit. Nu ştiu dacă a reuşit să bea, fiindcă în acel 
moment întunericul a fost atât de mare, încât chipul nu i s-a mai 
putut deosebi de crucea pe care era răstignit. Dar buzele, fără 
îndoială, fuseseră umezite, fiindcă ultimele cuvinte rostite ca o 
eliberare în îngrozitoarea clipă a morţii au fost clare. Cu un ultim 
efort, şi-a sprijinit trupul de bârna pe care îi erau pironite 
picioarele şi a strigat: 

— Împlinitu-s-a! 

Şi a început din nou mulţimea să se contrazică asupra 
înţelesului acelor vorbe. S-a auzit apoi o trosnitură groaznică, iar 
trupul lui lisus a rămas atârnat de mâini. Şi, plecându-şi capul, 
şi-a dat sufletul. M-am simţit uşurat pentru el, fiindcă, orice lege 
a ţării va fi încălcat, chinurile îi fuseseră mult prea cumplite. 

Am ştiut sigur că a murit, fiindcă, în clipa când nu a mai fost, 
Pământul a plâns şi s-a cutremurat. Mai întâi s-a trezit un vuiet 
din adâncuri, surd, dar mai înspăimântător decât tunetul, apoi s- 
au auzit despicându-se pietrele şi rostogolindu-se cu zgomot 
mare. M-am aruncat la pământ, ca şi ceilalţi care erau acolo. 
Cutremurul a durat puţin, dar toată lumea a fost îngrozită. 

Linişte de moarte s-a lăsat peste tot pământul până când, 
dintr-odată, s-au auzit copitele animalelor de povară care 


rupseseră pripoanele şi alergau speriate de-a lungul drumului. 
Apoi, încetul cu încetul, cerul s-a luminat, iar oamenii s-au 
ridicat de pe pământ, scuturându-şi praful de pe veşminte. 
Neclintite, crucile se înălţau ca şi până atunci pe dealul Golgotei, 
dar lisus din Nazaret, regele iudeilor, atârna dureros de braţe şi 
nu mai respira. lar sutaşul şi cei ce împreună cu el îl păzeau pe 
lisus, după ce au văzut cutremurul şi cele întâmplate, s-au 
ridicat de pe pământ înfricoşaţi şi s-au strâns să-l privească, 
şuşotind între ei. Sutaşul a spus: 

— Omul acesta drept a fost! 

lar eu cred că şi soldaţii tot aşa au gândit. Străpungându-i 
apoi cu privirea pe evreii înspăimântați, a strigat mâniat pe el 
însuşi şi pe toată lumea: 

— Cu adevărat, fiul lui Dumnezeu era acesta! 

Amintindu-mi de scripturile profeților, pe care le cercetasem 
toată iarna în Alexandria, am oftat descurajat şi am spus în 
şoaptă, pentru mine însumi: „Pace ţie, suveran al lumii! Pace 
ţie, rege al evreilor! Împărăţia ta nu a fost să fie“. 

Şi, totodată, m-am hotărât să cercetez mărturiile privitoare la 
cele ce s-au întâmplat, să cunosc operele acestui om şi motivele 
condamnării lui, împotriva căreia nimeni nu se ridicase. 
Bănuiesc că planurile politice îi vor fi fost teribil de stângace. 
Sau poate că nu a avut sprijinul nici unei persoane influente, n- 
ar fi de mirare. Oare ce om cu mintea întreagă ar fi acceptat să-i 
sprijine pe nişte evrei animați de speranţa cuceririi lumii? 

Pe cer apăruse din nou soarele, însă lumina lui era stranie şi 
feţele oamenilor păreau livide şi înspăimântătoare. Trebuie să-ţi 
mărturisesc, Tullia, că nu sunt în stare să-ţi descriu aspectul 
exterior al regelui evreilor şi aceasta este doar vina mea. Totuşi 
l-am văzut cu ochii mei, de aceea ar trebui să mi-l amintesc, 
chiar dacă chipul îi era schimbat de înspăimântătoarele chinuri 
prin care trecuse. Dar de nimic nu-mi pot aminti, în afară de 
faptul că faţa îi era vânătă şi umflată de lovituri, precum şi de 
sângele care i se prelingea pe obraji de la cununa împletită din 
spini. Chiar dacă nu mi-l amintesc, nu se poate să nu fi perceput 
ceva divin pe chipul lui, fiindcă după ce am citit tăbliţa de pe 
cruce, eu nu m-am îndoit nici o clipă că el este adevăratul rege 
al evreilor, cel anunţat de profeţi. 

Acum, după ce totul s-a sfârşit, aş putea scrie că în faţa morţii 
şi-a păstrat demnitatea, dar mi-e teamă că aceste cuvinte sunt 


doar fructul imaginaţiei mele. Spiritul meu a păstrat imaginea 
umilă a unui om supus, care-şi acceptă resemnat destinul. Dar 
cum de a putut accepta umilinţa şi supunerea un rege care ştia 
că se născuse pentru a guverna lumea? Chiar şi ultimele lui 
cuvinte m-au contrariat. Ce se împlinise? Moartea? 

Fusesem prea răscolit şi confuz. De aceea nu mă uitasem cu 
atenţie la trăsăturile chipului său, ca şi cum ar fi fost o lipsă de 
respect să-l privesc în timp ce trecea prin cumplitele chinuri. În 
plus, tot timpul fusese întuneric, uneori un întuneric atât de 
mare, încât siluetele osândiţilor se confundaseră cu crucile pe 
care erau răstigniţi. Când soarele a strălucit din nou, el era deja 
mort, dar - din cauza respectului pe care acest om mi-l inspirase 
- nici atunci nu am îndrăznit să-l ofensez, cercetând cu privirea 
chipul lui încremenit. _ 

După moartea regelui, o parte din mulţime a plecat. In jurul 
crucilor, locul a rămas gol. Cărturarii şi arhiereii s-au grăbit şi ei 
să ajungă acasă pentru a se pregăti de sabat, doar câţiva 
slujitori au rămas să observe ce se va mai întâmpla în 
continuare. Unul dintre cei doi tâlhari răstigniţi a început 
deodată să se vaite de insuportabilele lui chinuri. Atunci, două 
femei milostive s-au dus în dreptul vasului cu vin şi l-au implorat 
pe sutaş să le dea voie să umezească cu vin buzele tâlharului 
care se tânguia. Au îmbibat cu vin acelaşi burete de mai înainte, 
l-au prins în vârful aceleiaşi trestii şi le-au dat să bea celor doi 
răufăcători însetaţi. 

După poziţia soarelui, trecuseră deja trei ore de când eram eu 
acolo. Sutaşul începea să dea semne de nerăbdare. Misiunea lui 
se încheiase şi ar îi vrut să scape cât mai degrabă de sarcina 
supravegherii celor doi tâlhari încă în viaţă. A răsuflat uşurat, 
fiindcă soldatul plecat să-l aducă pe călău s-a întors destul de 
repede de la fortul Antonia. După ce a privit cu ochi de 
cunoscător trupul neînsufleţit de pe cruce, călăul a confirmat 
moartea lui lisus. Apoi, cu sânge rece, a zdrobit cu un mai de 
lemn  fluierele picioarelor celor doi tâlhari.  Scrâşnetul 
înspăimântător al oaselor sparte a fost însoţit de răcnetele şi de 
plânsul celor doi tâlhari, dar călăul i-a consolat, asigurându-i că, 
doar din milă şi pentru binele lor, le-a zdrobit fluierele 
picioarelor. Soldatul care-l escortase pe călău se numea 
Longinus. Pe el nu l-au convins vorbele cu care călăul 
confirmase moartea regelui evreilor. A împuns cu sulița coasta 


lui şi i-a străpuns inima, iar din pieptul lui lisus a curs sânge şi 
apă. 

Soldaţii au strâns de pe jos lucrurile lor şi veşmintele 
răstigniţilor, hârjonindu-se între ei, destinşi acum - fiindcă 
neplăcuta corvoadă se apropia de sfârşit. Când gemetele celor 
doi tâlhari s-au stins, câţiva provocatori, ascunşi în mulţime, au 
profitat de ocazie şi au început să-i hulească pe romani. 
Dezamăgiţi, soldaţii s-au apropiat cu mişcări leneşe de mulţime 
şi au împins-o înapoi cu scuturile. În învălmăşeala care s-a 
produs, unul dintre cei care îi înjurau pe romani s-a ales cu 
maxilarul zdrobit. A fost destul ca prietenilor lui să le piară subit 
cheful de huiduit şi să o ia la goană, jurându-se totodată că, 
după ce vor face rost de arme, îi vor omori pe toţi romanii din 
lerusalim. Sutaşul m-a lămurit că acei provocatori nu erau 
discipoli sau adepţi ai lui lisus, ci doar oameni fără căpătâi ce 
se-nsoţeau cu tâlharii şi cu răufăcătorii. 

Gândind probabil că-i este mai de folos să fie curtenitor cu 
mine, sutaşul s-a scuzat pentru incidentul cu evreii. Spera - a 
mai spus el - că observasem cu câtă uşurinţă reuşise să-i 
potolească. Proconsulul, a spus el, interzisese să fie omorâţi 
evreii, dar nu era uşor de respectat acest ordin. Şi nici nu voia 
Ponţiu Pilat să fie arestaţi agitatorii, fiindcă, întotdeauna, în jurul 
acestora sunt antrenați mulţi alţii, gata să se proptească în faţa 
porţii fortului Antonia, zbierând şi provocând dezordine. Pe 
scurt, trebuiau evitate cu orice preţ înfruntările violente, cel 
puţin în perioada sărbătorilor. Aceasta era noua politică a lui 
Ponţiu Pilat. La început, mi-a mai spus sutaşul, el folosise 
mijloace violente de constrângere, de pe urma cărora se alesese 
doar cu mulţi duşmani şi chiar cu reproşuri din partea 
împăratului. La sfârşit, sutaşul a spus: 

— Numele meu este Adenabar. După ce-mi voi isprăvi 
treburile, te voi însoţi cu plăcere până la fortul Antonia şi te voi 
prezenta proconsulului când îi voi da raportul. Nu este bine să 
mergi singur în oraş. Ticăloşii ăştia au mirosit că nu eşti de-al lor 
şi, în plus, au văzut că ai vorbit cu mine. Dacă un cetăţean 
roman este atacat sau omorât, este o adevărată pedeapsă să 
faci o anchetă pentru a găsi vinovatul. Pentru că în acest oraş 
blestemat sunt o sută de mii de ascunzători. 

A râs puţin şi a spus: 


— Dar cel mai bine este să evităm încurcăturile inutile, mai 
ales că înfăţişarea ta îmi place şi, pe lângă aceasta, îi apreciez 
pe oamenii învăţaţi. Eu însumi ştiu să scriu şi să citesc, dar 
latina nu o cunosc bine. Fortăreaţa Antonia nu este prea mare, 
totuşi sper să găsim un loc de înnoptat pe măsura demnităţii 
tale. 

După care mi-a povestit că proconsulul iubeşte simplitatea, 
mulţumindu-se să tragă la fortăreaţa Antonia când soseşte în 
lerusalim. 

— Bineînţeles, a spus în continuare Adenabar, el s-ar putea 
simţi mai bine în imensul palat construit în vremea lui Irod, dar 
fiind garnizoana prea mică, nu vrea să o disperseze în două 
părţi. Antonia este o fortăreață inexpugnabilă, care domină 
toată zona templului. 

Arătând apoi cu degetul spre trupul neînsufleţit al lui lisus de 
pe cruce, a început să râdă şi a spus: 

— În viaţa mea nu am văzut un lucru mai amuzant ca atunci 
când acest profet lisus i-a alungat cu biciul din pragul templului 
pe vânzătorii de porumbei şi a răsturnat mesele schimbătorilor 
de bani. Nici nu au îndrăznit arhiereii să i se împotrivească, 
fiindcă era însoţit de mulţi oameni. Când a intrat el atunci în 
lerusalim, călare pe un asin, cei mai mulţi oameni din mulţime, 
în extaz, şi-au aşternut veşmintele în calea lui, salutându-l cu 
ramuri de măslin în mâini, slăvindu-l şi numindu-l Fiul lui David. 
Dar nu au îndrăznit să-i spună rege, chiar dacă îl considerau 
regele lor. După câte ştiu, el era, într-adevăr, înrudit cu regele 
David, atât pe linie paternă, cât şi maternă. 

Cu o mişcare discretă a capului, a arătat înspre grupul de 
femei de pe coasta dealului şi mi-a spus în şoaptă: 

— Printre femeile acelea este şi mama lui. 

Când mulţimea a început să se risipească, sfârşite de durere, 
femeile s-au prăbuşit la pământ, ridicându-şi ochii spre cruce, 
dar fără să-şi mai fi acoperit faţa. Nu mi-a fost greu să intuiesc 
care dintre ele e mama. Era încă tânără, iar în acea clipă chipul 
ei mi s-a părut cel mai frumos chip de femeie văzut vreodată. In 
acel chip împietrit de durere era ceva pur, grav şi inaccesibil. Şi 
chiar dacă veşmintele nu i se deosebeau de cele ale femeilor de 
rând, înfăţişarea dovedea că este de viţă regească. 

Aş fi vrut să o duc din acel loc, să o consolez, să-i spun că fiul 
ei era mort, că suferinţa lui se sfârşise. Dar am fost intimidat de 


chipul ei nobil, închis în suferinţă, şi nu am îndrăznit nici să mă 
apropii. Pe pământ, alături de ea, o altă femeie, a cărei faţă 
pasionată era într-o perpetuă frământare, privea fix spre cruce, 
parcă neînstare să înţeleagă pe de-a-ntregul ce se întâmplase. 
Cea de-a treia femeie era mai în vârstă. Pe chipul ei grav de 
evreică se putea citi mai degrabă mânie şi dezamăgire decât 
tristeţe, ca şi cum nu ar fi putut încă ierta neîmplinirea 
miracolului pe care până în ultima clipă îl aşteptase. 

Apoi ca sub puterea unei vrăji, privirea mea a rămas ţintuită 
pe chipul mamei lui lisus şi nu am auzit nimic din vorbele lui 
Adenabar. Abia când m-a apucat de braţ, m-am eliberat din acel 
miraj. El a spus: 

— Am împlinit tot ceea ce aveam de făcut şi nu vreau să mai 
stau o clipă în acest loc sinistru. Să-şi strângă singuri cadavrele 
evreii, dacă nu le place să atârne de cruci în timpul sabatului, că 
asta nu-i treaba romanilor! 

A lăsat totuşi lângă cruci câţiva soldaţi de gardă. De fapt, eu 
cred că şi-a părăsit postul ca să-l însoţească pe călău, fiindcă 
acesta se temea să se întoarcă la fort doar cu o escortă de doi 
soldaţi. Prietenii tâlharilor, care poate că stăteau deja la pândă, 
ar fi putut să-l atace, deşi drumul părea pustiu, iar în apropierea 
porţii nu era nimeni. Dinspre oraş, mirosul de carne friptă 
ajunsese până pe deal, dar mie nu-mi era câtuşi de puţin foame. 

— Mai este încă destul timp până la apusul soarelui, a spus 
Adenabar scrutând cerul. Sabatul evreilor începe în momentul 
când pe cer se aprind primele trei stele. In seara aceasta îşi vor 
mânca ei mielul pascal, deşi unii, din nu ştiu care sectă, l-au 
mâncat deja ieri seară. leri şi astăzi, templul a fost un imens 
abator. Dintr-o mie de miei a ţâşnit sânge şi încă dintr-o mie. De 
la fiecare animal sacrificat preoţilor li s-a dat spata, iar lui 
Dumnezeu i s-a dăruit grăsimea. 

Când am ajuns noi la poarta oraşului, Adenabar i-a poruncit 
ursuz catârgiului care-mi păzea desaga să o ia în spinare şi să 
ne urmeze până la fort. Bărbatul nu a îndrăznit să se 
împotrivească. Am mărşăluit spre fortul Antonia escortaţi de 
soldaţii legiunii, ale căror încălțări ţintuite loveau cu mare 
zgomot strada pietruită. Erau foarte bine antrenați şi respirau 
normal, spre deosebire de mine care am ajuns la fortăreață 
gâfâind şi sleit de puteri. Evreul a trântit încărcătura de pe 
spinare în dreptul arcadei fortului, refuzând să intre înăuntru. 


Chiar dacă Adenabar m-a asigurat că n-are niciun rost să-i dau 
bani, l-am răsplătit cu doi oboli?$, lucru ce nu l-a împiedicat să 
ne amenințe cu pumnul şi să-i blesteme pe romani când s-a 
aflat la o distanţă convenabilă. Dar când soldaţii şi-au ridicat 
ameninţător lăncile, a rupt-o la fugă, iar aceştia, amuzaţi de 
precipitata lui goană, au izbucnit în hohote de râs. 

După ce am intrat în imensa curte pavată a fortului, oarecum 
nesigur, Adenabar s-a oprit şi a început să mă cerceteze cu 
atenţie din privire. Am înţeles că nu aveam o ţinută care să 
inspire încredere proconsulului, chiar dacă pe dealul supliciului 
acest aspect nu deşteptase sutaşului Adenabar nici o 
suspiciune. Dar în curtea fortului domnea rigoarea şi ordinea 
romană şi am recunoscut deîndată mirosul de cazarmă. Acel 
miros de metal, de piele, de leşie şi de fum, care nu este deloc 
dezagreabil, dar care îi aminteşte într-o clipă unui bărbat să-şi 
scuture praful de pe picioare şi să-şi aranjeze cum se cuvine 
pliurile veşmântului. În mijlocul curţii se înălța altarul legiunii, în 
faţa căruia am dat salutul de onoare, dar portretul împăratului 
nu l-am văzut acolo. 

Adenabar s-a scuzat pentru posibilităţile modeste de spălat, 
explicându-mi că în fort se face mare economie de apă. Totuşi 
m-a condus la sala ofiţerilor, unde a poruncit unui sclav să se 
ocupe de baia mea şi să-mi aducă veşminte curate de schimb. 
Şi mi-a spus că, în timp ce mă voi spăla şi schimba, el va 
prezenta proconsulului raportul, anunţându-i totodată sosirea 
mea. 

M-am dezbrăcat şi m-am spălat, mi-am uns şi mi-am 
pieptănat părul, mi-am schimbat tunica şi mi-am periat mantia. 
Am gândit că este mai bine sa-mi pun inelul de aur la degetul 
mare, chiar dacă de obicei nu îl port în public, pentru a nu 
atrage atenţia asupra mea. Toate acestea le-am făcut în grabă 
şi am reuşit să ajung în curte exact în momentul când 
procuratorul Ponţiu Pilat, al cărui chip avea o expresie 
neliniştită, cobora scara turnului. Un oarecare evreu bogat, care 
solicitase o întrevedere cu procuratorul, aştepta în curte. Nu 
acceptase să intre, pentru a nu fi impur în ajunul sabatului. 

Fără îndoială, era un bărbat important care păstra relaţii bune 
cu romanii, din moment ce guvernatorul consimţise să-l 


2 Obol - subdiviziune monetară din aramă, cântărind sub un gram, care servea la darea restului 
şi la micile cumpărături zilnice. 


primească, deşi nu mai era mult până la căderea nopţii. Am 
ajuns în curte şi m-am alăturat grupului de gura-cască al 
soldaţilor. Lucrul pentru care venise evreul la Ponţiu Pilat era în 
legătură cu cele ce se întâmplaseră ziua. Cu demnitate şi cu 
voce senină, bărbatul bătrân şi bogat i-a cerut procuratorului 
permisiunea să coboare trupul neînsufleţit al lui lisus din 
Nazaret de pe cruce, pentru a-l îngropa în grădina sa din 
apropierea locului supliciului, mai înainte de a fi început sabatul. 

După ce i-a mai întrebat încă o dată pe cei care se aflau 
împrejurul lui dacă este adevărat că regele evreilor de pe cruce 
a murit, Ponţiu Pilat a spus: 

— De pe urma lui m-am ales deja cu mulţi duşmani şi cu 
destulă supărare. Şi soţia mea este bolnavă din cauza acestui 
incident inutil. la-l de pe cruce şi pune-l unde l-ai pune-n 
mormânt, să se termine odată cu această poveste plictisitoare! 

După ce a dat secretarului darul cuvenit, evreul s-a retras la 
fel de demn precum sosise. lar proconsulul şi-a întrebat uimit 
suita: 

— Nu este acesta acelaşi losif din Arimateea, unul din preoţii 
sanhedrinului care l-a condamnat? Dacă lisus avea pe ascuns 
nişte protectori atât de înalţi, oare de ce nu a profitat de 
influenţa lor la timpul potrivit? Ne-ar fi scutit de acea penibilă 
judecată, care nu ne onorează. 

După ce Adenabar mi-a făcut semn, m-am apropiat şi l-am 
salutat cum se cuvine să saluţi un proconsul, spunându-mi 
totodată numele. A răspuns indiferent la salutul meu 
respectuos, dar, pentru a arăta că memoria lui este bună, a 
spus: 

— Desigur, ştiu cine eşti. Tatăl tău a fost astronomul Manilius, 
dar tu eşti şi din familia celebrului Mecena”. Păcat c-ai ajuns 
într-o zi atât de proastă în Ierusalim! Din fericire, cutremurul de 
pământ nu a făcut pagube importante în oraş. Deci, ai văzut şi 
tu cum a murit lisus din Nazaret? Mult zgomot pentru nimic. 
Peste un an, nimeni nu-şi va mai aminti de el. 

Nemaiaşteptând răspunsul meu, a spus în continuare: 

— Soţia mea va fi încântată să te vadă. Nu se simte bine, dar 
nu mă îndoiesc că se va ridica cu plăcere din pat să cineze 
împreună cu noi. De altfel, nici eu nu mă simt prea bine. Vechiul 


?7 Caius Cilnius Maecenas, demnitar roman (69 î.Hr.-8 î.Hr.) de origine nobilă etruscă, prieten al 
împăratului Augustus. A încurajat literele şi artele. 


reumatism nu-mi dă pace şi, după cum vezi, funcţia din 
lerusalim mă obligă să alerg în sus şi-n jos pe scări abrupte. 

În ciuda celor spuse, mişcările lui sunt energice şi suple. Dar 
există în el o nelinişte care-l împiedică să stea mai mult de-o 
clipă în acelaşi loc. Este un bărbat nu prea robust, cu un început 
de chelie pe care încearcă să-l ascundă sub părul de pe ceafă 
pieptănat înspre frunte, are ochi reci şi iscoditori. Ştiam că nu 
avusese o carieră prea strălucită şi că doar datorită soţiei 
reuşise să fie numit procurator. Nu este deci proconsul, ci 
subaltern al proconsulului din Siria. Dar bărbat antipatic nu este. 
Ştie să zâmbească şi se ia în râs pe sine însuşi. Eu cred că el ştie 
cum trebuie să se poarte ca reprezentant al Romei, dar într-o 
ţară atât de turbulentă nu este uşor de făcut o judecată dreaptă. 
De aceea, întâmplarea cu lisus din Nazaret l-a descumpănit. 

— Dacă m-aş hotărî să mă întorc acum în camerele mele, a 
spus el amărât, sunt sigur că imediat se va găsi un evreu să mă 
cheme în curte pentru cine ştie ce încurcătură legată de 
sărbătoarea lor de sabat. Pentru Roma este uşor de ordonat să 
fie respectate tradiţiile ţării colonizate, numai că acest ordin 
face din mine mai degrabă un slujitor al evreilor decât un 
guvernator. 

A început să se plimbe neliniştit prin curte şi mi-a făcut semn 
să-l urmez. M-a întrebat: 

— Ai văzut templul? Află că doar în prima curte avem voie să 
intrăm noi, păgânii. Mai departe de asta, niciun bărbat netăiat 
împrejur nu are dreptul să pătrundă. Ca şi cum n-am trăi în 
imperiul roman. Nici portretul împăratului nu-l putem expune la 
vedere. Pentru că pedeapsa cu moartea nu-i o joacă. Cu toate 
acestea, din când în când, câte unui călător nebun, ros de 
curiozitate, îi trece prin cap să se îmbrace cu straie evreieşti 
pentru a vedea interiorul interzis al templului, chiar dacă acolo 
nu este nimic deosebit de văzut. Dacă-i prins, este lapidat fără 
milă. Este dreptul lor, dar te asigur că nu-i cea mai agreabilă 
moarte. Sper să nu-ţi treacă prin minte astfel de idei. 

M-a întrebat prudent despre noutăţile din Roma şi a răsuflat 
vizibil uşurat când a auzit că toată iarna studiasem filosofia în 
Alexandria. După ce a înţeles că sunt absolut inofensiv din punct 
de vedere politic, s-a arătat foarte binevoitor şi, uitându-şi 
reumatismul, m-a condus în curtea interioară urcând apoi 
Sprinten treptele până în impunătorul turn al fortăreței care 


domina cartierul templului. Scăldat în lumina de crepuscul a 
soarelui, acest templu, cu numeroase curţi şi porticuri, se vădea 
a fi o somptuoasă creaţie arhitecturală. Mi-a arătat curţile 
concentrice de sfinţenie crescândă, care desemnează locul 
cămătarilor şi străinilor, locul femeilor, locul lui Israel, locul 
preoţilor, precum şi edificiul central unde se află Sfânta sfintelor. 
Acolo, doar marele preot poate pătrunde într-o anumită zi din 
an. 

L-am întrebat dacă este adevărat ceea ce se spune mai în 
toate ţările lumii, şi anume că, în sanctuarul lor, evreii 
venerează capul din aur al măgarului sălbatic. Proconsulul m-a 
asigurat că toată povestea aceasta nu are nici o bază reală. Şi, 
pentru a-şi întări afirmaţia, a spus: 

— Înăuntru nu este nimic. Doar vid. După incendiu, furios, 
Pompei a intrat în templu însoţit de câţiva ofiţeri şi a constatat 
că dincolo de valuri nu era nimic. Acesta-i adevărul. 

După aceea a venit un slujitor care l-a anunţat pe proconsul 
că este aşteptat, aşa că am coborât. In prima curte îl aştepta un 
emisar al marelui preot. Era însoţit de câţiva gardieni ai 
templului. Cu o voce smiorcăită, el a explicat că, mai înainte de 
începerea sabatului, leşurile răstigniţilor trebuie date jos de pe 
cruce. Condescendent, Ponţiu Pilat i-a spus că, din partea lui, n- 
are decât să dea jos tot ceea ce are de dat jos. Apoi, pentru a 
respecta obiceiul, s-au contrazis între ei dacă este treaba 
evreilor sau a romanilor să coboare cadavrele de pe cruce, deşi 
era evident că trimisul marelui preot se pregătise să o facă, 
pentru că de aceea plecase cu gardienii templului după el. 
Misiunea gardienilor era să care leşurile până la locul unde se 
aruncau şi se ardeau gunoaiele. 

După ce au încetat controversa care făcea parte din protocol, 
proconsulul i-a atras atenţia să nu se atingă de trupul lui lisus, 
chiar dacă încă nu fusese coborât de pe cruce, pentru că 
acordase deja unei alte persoane acceptul să-l îngroape. 
Această noutate nu a plăcut deloc mesagerului marelui preot. 
Neputând totuşi să se angajeze într-o dispută care depăşea 
obiectul misiunii sale, a încercat să afle cine este cel care ceruse 
trupul lui lisus şi care sunt motivele acestei atitudini. Dar, 
plictisit de reproşurile lui indirecte, Ponţiu Pilat l-a întrerupt 
brusc cu vorbele: 


— Ceea ce a fost spus, a fost spus! şi s-a întors cu spatele la 
emisar, dându-i de înţeles că întrevederea se sfârşise. Nevoit să 
se resemneze, evreul s-a retras împreună cu însoțitorii lui. 

l-am spus procuratorului: 

— Chiar şi mort, regele evreilor îţi dă bătaie de cap! 

— Tu ai spus-o, mi-a răspuns Ponţiu Pilat. Cred că am destulă 
experienţă pentru a nu-mi sparge capul cu zădărnicii, dar 
această condamnare nedreaptă mă tulbură mai mult decât m-aş 
fi putut aştepta. Astăzi, în zorii zilei, el însuşi, lisus, mi-a 
mărturisit că este regele evreilor, dar a precizat că împărăţia sa 
nu este în această lume. Eu am înţeles că acest om nu 
reprezenta un pericol politic, de aceea nu am vrut să-l condamn, 
dar evreii m-au constrâns să o fac. 

Şi-a lovit palma mâinii stângi cu pumnul şi a spus mâniat: 

— Am fost victima conspirației născute din agitația şi furia 
evreilor. Ei l-au prins în puterea nopţii, au convocat preoţii 
sanhedrinului şi l-au judecat. Pentru vina de a-l fi insultat pe 
Dumnezeu, puteau să-l omoare cu pietre, chiar dacă nu au 
dreptul să omoare. Nu ar fi fost pentru prima dată când cineva 
este lapidat fără judecată, iar după aceea ar fi putut spune 
liniştiţi că gardienii templului nu s-au putut opune incontrolabilei 
furii a mulţimii dezlănţuite. Numai că, de data aceasta, neavând 
destul curaj să antreneze mulţimea, i-au amestecat pe romani în 
treburile lor spurcate. 

L-am trimis unui principe din Galileea, să-l judece el, fiindcă 
lisus din Nazaret în Galileea a crescut şi tot acolo a început să-şi 
răspândească doctrina. Dar acea vulpe vicleană de lrod Antipa 
s-a mulţumit doar să-şi bată joc de el şi să-l trimită înapoi la 
mine ca să-l judec eu şi păcatul de moarte pe grumazul meu să 
atârne. 

— Dar lisus? am îndrăznit să întreb eu. Ce a vrut să spună 
când a afirmat că împărăţia lui nu este în această lume? Deşi nu 
sunt superstiţios, nu pot ignora nici că Cerul s-a întunecat 
îndurător - ca nimeni să nu-i vadă pe de-a-ntregul suferinţa, nici 
că Pământul s-a cutremurat la moartea lui. 

Proconsulul mi-a aruncat o privire mânioasă şi a spus sec: 

— Nu era nevoie să aud şi din gura unui străin vorbele pe care 
soţia mea le tot repetă de azi dimineaţă. lar pe sutaşul 
Adenabar am să-l pun la arest dacă-l mai aud spunând că lisus a 


fost fiul lui Dumnezeu. Această superstiție siriană este 
insuportabilă. Aminteşte-ţi, Marcus, că eşti roman! 

M-am felicitat pe mine însumi că în acel moment de 
sinceritate, când, din turnul fortului, privisem împreună cu 
Ponţiu Pilat templul evreilor, nu i-am vorbit despre cărţile 
profeților care mă împinseseră spre lerusalim. Mânia lui m-a 
îndârjit şi mai mult în hotărârea de a cerceta şi de a înţelege 
toată această istorie. Pentru că nu este în obiceiul unui 
procurator roman să fie tulburat de moartea unui evreu răstignit 
pe cruce. Şi acest lucru îmi întăreşte convingerea că regele 
evreilor trebuie să fi fost un om excepţional. 

După ce m-a invitat la cină, Ponţiu Pilat a urcat abătut scările 
care duceau spre camerele sale. M-am întors în salonul 
ofiţerilor, unde vinul curgea în valuri. Mi se spusese în 
Alexandria că vinul din ludeea este foarte bun. Intr-adevăr, este 
un vin răcoritor şi nu prea dulce, iar când îl amesteci cu apă nu- 
şi pierde savoarea. 

Am discutat cu ofiţerii şi toţi au spus că Ponţiu Pilat îl 
condamnase pe regele evreilor la răstignire împotriva voinţei 
sale. Să nu fi fost constrâns de evrei, niciodată nu ar fi acceptat 
el o astfel de nedreptate. Este adevărat - au spus ei - că lisus 
fusese biciuit şi batjocorit de soldaţi în curtea fortului, dar acest 
lucru se întâmplase doar pentru a se păstra obiceiurile legiunii şi 
a se distra puţin soldaţii. După aceea, ei ar fi vrut să-i dea 
drumul să plece. Toţi cei cu care am discutat mi-au lăsat 
impresia că se simt vinovaţi şi că au nevoie - pentru liniştea lor 
- să se disculpe, aruncând vina pe evrei. Cutremurul de pământ 
le lăsase o impresie puternică şi, sub influenţa vinului, câţiva au 
povestit istoriile auzite de la evrei despre miracolele făptuite de 
lisus. Vindecase bolnavi, alungase demoni, şi chiar - cu puţin 
timp mai înainte de a fi fost prins - înviase un bărbat din 
împrejurimile Ierusalimului, mort şi pus deja de multe zile în 
mormânt. 

Această ultimă povestire mi s-a părut a fi o foarte bună 
dovadă despre cât de repede se răspândesc zvonurile după ce 
se întâmplă ceva ieşit din comun. Mi-a fost greu să-mi ascund 
zâmbetul când i-am văzut pe acei bărbaţi relativ instruiți 
ascultând cu gura căscată istorii neverosimile. Unul dintre ei 
pretindea că ştie chiar şi numele celui deşteptat din moarte. Cu 
cel mai serios aer din lume, el a afirmat că această 


surprinzătoare înviere, despre care s-a aflat repede în tot 
lerusalimul, i-ar fi iritat cumplit pe preoţii templului. De aceea au 
hotărât ei să-l ucidă pe făcătorul unui astfel de miracol. 

Pentru a ilustra excesiva intoleranţă a evreilor, un oarecare 
comandant al unei unităţi de cămile cantonată undeva la 
hotarele deşertului şi transferată în lerusalim pentru Paşte a 
povestit că, în urmă cu un an sau poate doi, regele Irod al 
Galileii dăduse morţii un profet venit din deşert. Mulțimea era 
atrasă de vorbele acelui profet care îi boteza pe oameni cu apă 
din lordan pentru a le înlesni calea spre împărăţia care, spunea 
el, urma să vină. Comandantul îl văzuse cu ochii lui pe acel 
bărbat ce purta pe el o piele de cămilă şi nu mânca niciodată 
carne. 

Mi s-a mai povestit că pe malul Mării Moarte, în mijlocul 
deşertului, într-un loc unde nu este uşor de ajuns, se stabilise o 
comunitate evreiască alcătuită din câteva sute de bărbaţi care 
studiau scripturile şi aşteptau împărăţia anunţată de profeţi. 
Acei bărbaţi austeri, organizaţi după o ierarhie bazată pe 
diferitele lor grade dă iniţiere, folosesc un calendar diferit de cel 
al cărturarilor evrei. 

Când s-a lăsat întunericul şi au fost aprinse lămpile, m-am 
ridicat să plec la cină, ocazie tocmai bună pentru ofiţeri să 
glumească puţin pe seama mea. Dar totodată, având ei nu ştiu 
din ce cauză încredere în mine, mi-au destăinuit că, în ciuda 
interdicţiei, reuşiseră să introducă în fort două dansatoare şi un 
grup de instrumentişti din Siria. Aşa că, după ce proconsulul se 
va duce la culcare, mi-au spus că sunt bine-venit, ca să împart 
cu ei acea bucurie. In mod vădit, aveau nevoie de o oarecare 
recompensă după acel Paşte al evreilor care le dăduse 
romanilor destulă bătaie de cap. 

Covoarele scumpe, draperiile care acopereau pereţii şi 
pernele cu învelitori din stofe fine, îngrămădite pe triclinii, 
încercau să disimuleze austeritatea apartamentului 
guvernatorului, aflat în turnul fortăreței. Mâncarea a fost servită 
în splendide vase siriene. Vinul s-a băut chiar din cupe de sticlă! 
Fusese invitat şi comandantul garnizoanei, un bărbat liniştit, ca 
să nu spun mut. Nu mă îndoiesc că era un bun strateg, dar 
prezenţa Claudiei Procula şi a doamnei care o însoțea îl intimida 
atât de mult, că nici nu putea să deschidă gura. In afară de noi 
doi, mai fuseseră invitaţi Adenabar şi secretarul proconsulului. 


Parfumul pe care-l răspândeau în jurul lor cele două femei 
rivaliza cu uleiul bine mirositor ce ardea în lămpi. 

Am fost bucuros să o revăd pe Claudia Procula, chiar dacă, 
sincer să fiu, nu aş fi recunoscut-o de aş fi întâlnit-o întâmplător 
pe stradă. Era extrem de palidă şi apatică, iar pentru a ascunde 
cele câteva fire albe care începuseră să apară, îşi vopsise părul 
în roşu. Doar ochii îi erau neschimbaţi şi am recunoscut în ei 
acea neliniştită sensibilitate care mă fascinase în zilele tinereţii 
mele, când am întâlnit-o prima dată la Roma, în casa familiei 
Proculus. 

A întins spre mine mâinile subţiri, îngrijite, privindu-mă lung în 
ochi. Apoi, spre marea mea stânjeneală, şi-a înfăşurat braţele în 
jurul gâtului meu, strângându-se în mine, m-a sărutat pe 
amândoi obrajii şi, izbucnind într-un plâns năvalnic, a spus: 

— Marcus, Marcus, sunt atât de fericită că ai venit să mă 
consolezi în această seară înspăimântătoare! 

Comandantul garnizoanei şi-a întors privirea, ruşinat atât 
pentru amfitrionul nostru, cât şi pentru mine. lar proconsulul, el 
însuşi oarecum încurcat, a spus: 

— Gata, Claudia! Încearcă să te stăpâneşti! Noi ştim că suferi. 

Şi-a desprins braţele de gâtul meu şi, în acea clipă, nu mi s-a 
părut prea frumoasă cu lacrimile ce alunecau pe fardul obrajilor 
ofiliţi, amestecate cu vopseaua albastră din jurul ochilor. A bătut 
din picior şi a spus încordată: 

— Nu este vina mea dacă sunt chinuită de vise rele. Doar te- 
am prevenit să nu te atingi de acel bărbat sfânt! 

Văzând cum îi este ofensată demnitatea, am înţeles că funcţia 
obţinută cu ajutorul influenţilor părinţi ai Claudiei trebuie să-l fi 
costat mult pe Ponţiu Pilat. Bănuiesc că, într-o astfel de situaţie, 
un alt bărbat i-ar fi poruncit soţiei să plece şi să se liniştească. 
Dar el doar i-a mângâiat neputincios umerii şi a rugat-o să se 
calmeze. lar însoţitoarea, o femeie deosebit de frumoasă, a 
început să-i repare fardul de pe obraji. 

După ce a luat căuşul din mâna sclavului, proconsulul l-a 
cufundat în craterul de vin amestecat cu apă, apoi a turnat în 
cupele preţioase de sticlă, de care - dintr-un motiv neştiut - se 
vedea că era mândru. Mai înainte chiar de a-l servi pe 
comandantul garnizoanei, mi-a întins mie prima cupă cu vin. 
Acesta a fost primul semn din care am înţeles că dăduse deja 
ordin să-mi fie cercetat sacul de drum. Lăsasem special la 


vedere acea scurtă scrisoare de recomandare, pe care am 
primit-o în momentul când am fost sfătuit să părăsesc cât pot 
de repede Roma. Pe recomandare este scris un nume pe care 
nu-l menţionez. Dar, mai mult ca oricând, înţeleg acum cât de 
mare este puterea acestui bărbat, chiar şi aici, în Orient. Încă o 
dată îţi mulţumesc, Tullia, că ai obţinut şi mi-ai dat acest scut de 
apărare când m-ai forţat să plec din Roma! 

După ce a sorbit din cupa cu vin, Ponţiu Pilat, a încercat să 
surâdă şi a spus cu glas stins că începe să înţeleagă de ce evreii 
nu permit femeilor să servească masa împreună cu bărbaţii. Dar 
Claudia Procula, care era acum calmă, m-a invitat să mă aşez 
alături de ea şi a început să-mi mângâie părul. Şi a spus întru 
apărarea ei: 

— Nu-i nimic rău în asta. Dacă mă gândesc bine, aş fi putut 
să-ţi fiu mamă, sărman orfan care nu ai avut parte de mamă! 

l-am spus: 

— Pentru zei nimic nu este imposibil. Dar ar fi trebuit să naşti 
un băiat când încă nu aveai cinci ani. 

Complimentul fusese exagerat. Între noi doi este o diferenţă 
de cel puţin cincisprezece ani, dar n-are importantă, fiindcă 
toate femeile adoră vorbele înşelătoare. A fost amuzată, m-a 
mustrat în joacă şi m-a acuzat de ipocrizie, după care a 
prevenit-o pe însoţitoarea ei să fie prudentă şi să nu se încreadă 
în vorbele mele, fiindcă în tinereţe fusesem cel mai abil 
seducător din Roma şi că încă de la paisprezece ani ştiam pe de 
rost toate operele lui Ovidiu. Din fericire, s-a abținut să 
amintească şi de averea pe care o moştenisem. 

Acest joc nu i-a displăcut proconsulului. Dimpotrivă, am simţit 
că ar fi făcut orice, numai să o vadă binedispusă pe Claudia. Mi- 
a recomandat să-mi păstrez calmul şi să nu uit că o soţie de 
proconsul este inviolabilă. M-a asigurat apoi că, obligată să 
trăiască printre evrei, Claudia Procula abandonase obiceiurile 
frivole ale societăţii romane, devenind o persoană serioasă. ŞI 
este interesant că el însuşi şi-a spus proconsul, nu procurator. 

Vorbind noi despre totul şi despre nimic, am început să 
mâncăm. Am avut destule ocazii să cinez mult mai bine, dar nu 
pot spune că ceva ar fi lipsit de la masă, în ciuda obiceiurilor 
moderate ale proconsulului. lar principiile de bază ale artei 
culinare au fost respectate, fiindcă totul a fost proaspăt şi de 
foarte bună calitate. A fost amuzant când proconsulul i-a 


alungat pe servitorii care tocmai puseseră pe masă un mare vas 
de argilă. După ce ei au ieşit, Ponţiu Pilat a ridicat capacul. În 
încăpere s-a răspândit mirosul plăcut de carne friptă şi de 
rozmarin, iar comandantul garnizoanei şi Adenabar nu şi-au 
putut reţine strigătul de uimire. Râzând, proconsulul a spus: 

— Şi aceasta dovedeşte cât de puţine drepturi avem noi în 
ţara evreilor. Proconsulul Romei trebuie să alerge după carne de 
porc pe celălalt mal al lordanului şi să o aducă pe ascuns la 
fortul Antonia, ca un criminal. 

Aşa am aflat că pe partea răsăriteană a Mării Galileii sunt 
crescuţi porci pentru legiunea romană, dar că, pentru a nu-i 
provoca pe evrei şi a nu le da prilejul să-i urască încă şi mai mult 
pe romani, în lerusalim este absolut interzisă introducerea cărnii 
de porc. Aşa că, străjerii de la hotare trebuie să ţină seama de 
această interdicţie, cât de buni prieteni ar fi ei cu romanii. De 
aceea carnea de porc de pe masa guvernatorului fusese adusă 
prin curierul diplomatic, protejat de sigiliul imperiului roman. 

Profitând de momentul oportun, Adenabar, care nu vorbise 
deloc până atunci, a spus: 

— Aceasta îmi aminteşte de singura întâmplare regretabilă, 
pentru care lisus din Nazaret, regele iudeilor, ar putea fi, pe 
bună dreptate, învinuit. S-a petrecut în locul numit Gadar, în 
partea de răsărit a lordanului. Acest lisus nu era un bărbat 
superstiţios şi încălca fără teamă legile templului, chiar şi legea 
sabatului dacă i se ivea prilejul să o facă. Dar trebuie să fi 
resimţit acelaşi dezgust faţă de carnea de porc ca şi ceilalţi 
evrei, fiindcă acum un an, plimbându-se împreună cu discipolii 
lui prin împrejurimile Gadarului, a convins o turmă de o mie de 
porci să se arunce de pe ţărmul înalt în mare. Toţi porcii s-au 
înecat, iar păgubosul proprietar al turmei a fost tare necăjit. Dar 
răufăcătorii au trecut hotarul şi au ajuns în Galileea. lar de 
chemat la judecată, nimeni nu i-a chemat, fiindcă ei toţi erau 
prea săraci. Este drept că din când în când mai muncea câte 
unul, dar nu ar fi putut niciodată să răscumpere o astfel de 
pagubă. Proprietarul a trebuit să-şi accepte deci nefericirea. Nici 
nu cred că ar fi putut să găsească el vreun martor pentru 
judecată, fiindcă faima omului din Nazaret se dusese deja şi pe 
cealaltă parte a Iordanului, iar lumea se temea de el din cauza 
miracolelor făptuite. 


Adenabar a povestit cu mult entuziasm această întâmplare, 
iar la sfârşit, ridicându-se din patul convivial, s-a aşezat pe 
marginea lui şi a izbucnit în râs. Abia atunci şi-a dat seama că 
povestirea nu amuzase pe nimeni, fiindcă trăncăniserăm noi 
despre nimicuri, doar ca să uităm un moment de lisus, aşa cum 
se cuvine între bunii comeseni, dar nu ştiu dacă îl vom fi uitat în 
tot acest timp. 

Descumpănit, Adenabar a încetat să mai râdă, iar Ponţiu Pilat 
a spus: 

— Am vorbit deja destul despre acest om. 

Dar Claudia Procula, pierzându-şi calmul, a început să 
tremure şi i-a strigat soţului ei: 

— El a fost un om sfânt, un vindecător şi un făcător de minuni 
cum nu a mai existat până acum în lume! Dacă ai fi fost bărbat 
şi adevărat roman, nu l-ai fi condamnat! Zadarnic ţi-ai spălat tu 
mâinile cu apă în faţa mulţimii! De vinovăţie nu te vei putea 
curăța niciodată! Singur ai spus că nimic rău nu ai găsit la acel 
om. Atunci, cine guvernează lerusalimul? Tu sau evreii? 

Faţa proconsulului s-a făcut galbenă. Puțin a lipsit să arunce 
cupa din mână de furie, dar în ultima clipă şi-a dat seama că 
distrugerea unui atât de scump obiect tot nu ar fi putut repara 
nimic. A încercat să-şi păstreze calmul, ne-a cercetat pe toţi din 
privire şi probabil s-a simţit mai uşurat pentru că niciunul dintre 
servitori nu era de faţă. 

— Eu cred doar în ceea ce văd cu ochii mei, a spus el 
străduindu-se să pară liniştit. El nu a înfăptuit niciun miracol 
când a fost adus înaintea mea. Nici în faţa lui lrod, deşi acesta îi 
poruncise să-şi dovedească puterea. Toată povestea aceasta a 
lui lisus din Nazaret a fost schimbată într-o afacere politică şi eu 
nu am putut face nimic altceva decât să-l condamn. lar din 
punct de vedere juridic, nu eu l-am condamnat la moarte. Le-am 
permis doar evreilor să facă ce vor dori. Politica este politică şi 
deciziile politice sunt mai degrabă roadele oportunității decât 
ale judecății drepte. Este bine să-i laşi pe evrei în legea lor când 
sunt afaceri neimportante, pentru a nu le zgândări orgoliul 
naţional. Dar când este vorba despre afaceri de mare 
importanţă, puterea este în mâinile mele. 

— Aşa crezi tu? l-a întrebat Claudia Procula insidios. Atunci, 
cum se face că ai renunţat la apeductul lerusalimului? Nu fusese 
marea ta idee, de care erai atât de mândru? Oare nu urma să fie 


acest apeduct cel mai mare monument ridicat în timpul 
mandatului tău de guvernare? Arată-mi-l! Pentru că planurile şi 
calculele diferenţelor de nivel au fost totuşi întocmite. 

— Nu am putut abuza de puterea mea pentru a fura aur din 
trezoreria templului, i-a răspuns Ponţiu Pilat încercând să se 
apere. Dacă evreii nu-şi cunosc interesul, lor să le fie ruşine, nu 
mie! 

— Domnul meu! a continuat ironic Claudia. În toţi aceşti ani, 
nu ai făcut nimic altceva decât să te înclini în faţa dorințelor 
evreilor, fie ele de mică sau de mare importanţă. Cel puţin de 
data aceasta nu poţi spune că nu ai avut posibilitatea să-ţi 
dovedeşti vigoarea, şi încă pentru o cauză dreaptă. Oare de ce 
nu ai avut încredere în vorbele mele? Doar ţi-am spus să nu te 
atingi de acel bărbat nevinovat. 

Vrând probabil să salveze situaţia, Adenabar a spus în glumă: 

— Numai din cauza femeilor lerusalimului şi a încăpăţânării lor 
proverbiale s-a renunţat la apeduct. Fiindcă singura lor 
distracţie este mersul la fântână, unde pot trăncăni în voie. Cu 
cât drumul este mai lung şi mai anevoios, cu atât mai mare este 
bucuria celei care ajunge la fântână. 

— Nu sunt femeile din lerusalim chiar atât de proaste cum 
credeţi voi, a spus Claudia Procula. Totul s-a întâmplat prea 
repede, pe neaşteptate, în afara legii. Este surprinzător până şi 
faptul că unul dintre discipolii lui l-a vândut. Dacă cel puţin ai fi 
avut tu curajul să amâni judecata până după Paşte, poate că 
totul ar fi fost altfel. Pentru că oamenii simpli au fost şi sunt de 
partea lui şi tot de partea lui sunt încă mulţi alţii, oameni care 
singuri îşi spun cei blânzi şi aşteaptă împărăţia anunţată. Simt 
mai mulţi decât îţi imaginezi tu. Un oarecare preot al 
sanhedrinului a venit deja să-ţi ceară acceptul pentru a-l 
înmormânta pe lisus în livada sa, nu-i aşa? Ştiu destule lucruri 
pe care tu nu le ştii. Ştiu chiar şi lucruri pe care discipolii lui 
simpli le ignoră. Dar acum este prea târziu. Fiindcă tu l-ai ucis! 

Ridicându-şi amândouă braţele spre cer, Ponţiu Pilat a cerut 
ajutor zeilor Romei şi chiar şi geniului protector al împăratului, 
după care a strigat: 

— Dacă nu l-aş fi dat evreilor să-l răstignească, ei m-ar fi 
denunţat la Roma şi ar fi spus că nu sunt prietenul împăratului. 
Oare nu ţi-am interzis, Claudia, să le mai întâlneşti pe acele 


femei exaltate? Obsesiile lor nu fac altceva decât să-ţi 
sporească neliniştea şi oboseala. 

Cercetându-ne apoi din privire pe fiecare, Ponţiu Pilat a 
întrebat: 

— Dar voi, bărbaţi ai Romei, ce aţi fi făcut dacă aţi fi fost în 
locul meu? V-aţi fi pus în pericol poziţia de guvernator şi cariera 
doar pentru un evreu care creează discordie între cei de aceeaşi 
credinţă cu el? 

Comandantul garnizoanei, care nu rostise nici o vorbă până 
atunci, a deschis în sfârşit gura şi a spus: 

— Un evreu nu este decât un evreu şi fiecare evreu este un 
spion. Flagelarea, trecerea printre lănci şi răstignirea pe cruce, 
aceasta este politica justă pentru a-i linişti! 

Adenabar a spus: 

— Pământul s-a cutremurat la moartea lui. S-ar părea că, într- 
adevăr, a fost fiul lui Dumnezeu. Tu nu ai avut de ales, a trebuit 
să le faci pe plac evreilor. Dar cine a murit nu se mai întoarce. 

lar eu am spus: 

— Aş vrea să ştiu mai multe despre împărăţia sa. 

Cu ochii măriţi ne-a privit Claudia Procula şi a întrebat: 

— Dar dacă el se va întoarce? Ce veţi face atunci? 

A întrebat cu atâta patimă, că am fost străbătut de un fior şi 
am simţit cum mi se ridică părul de pe cap. Şi am făcut un efort 
pentru a-mi aminti că l-am văzut cu ochii mei pe regele iudeilor 
când a murit pe cruce. 

Ponţiu Pilat a privit-o compătimitor pe Claudia, a scuturat din 
cap şi a spus domol, ca şi cum s-ar fi adresat cuiva cu mintea 
rătăcită: 

— Din partea mea, n-are decât să se întoarcă. Dar vom vedea 
atunci, draga mea, ce este de făcut. 

Apoi a intrat discret un servitor şi l-a chemat pe secretar. 
Ponţiu Pilat a suspinat uşor şi a spus: 

— Peste câteva clipe vom auzi veşti noi. Hai să nu mai vorbim 
despre acea întâmplare tristă! 

Am terminat de mâncat într-o atmosferă descurajantă şi 
încordată. Vasele au fost strânse, s-a băut vin, iar eu, pentru a 
le înveseli puţin pe femei, am fredonat câteva melodii auzite în 
tavernele din Alexandria. După care, cu o voce agreabilă şi 
exersată, Adenabar a cântat un cuplet obscen, compus de 
soldaţii celei de-a douăsprezecea legiuni romane. Când 


secretarul s-a întors, Ponţiu Pilat, vrând să arate că are 
încredere în noi, i-a spus să nu se sfiască de noi şi să prezinte 
noutăţile aflate. Era clar că proconsulul plătea informatori evrei 
care-i dădeau raportul la orice oră, fie chiar şi noaptea. 
Secretarul procuratorului a expus metodic ştirile, una după alta: 

— Când pământul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a 
sfâşiat în două de sus până jos. Acel bărbat care l-a vândut pe 
lisus din Nazaret s-a întors la templu şi a azvârlit în faţa preoţilor 
cei treizeci de arginţi pe care îi primise ca răsplată a trădării. 
Marele preot al templului este nemaipomenit de indignat şi 
furios pe doi preoţi ai sanhedrinului, losif şi Nicodim, care 
împreună au coborât de pe cruce trupul neînsufleţit al lui lisus şi 
l-au îngropat în apropierea locului unde fusese răstignit, într-un 
mormânt săpat în piatră, în care nimeni, niciodată, nu mai 
fusese pus. Pe lângă giulgiul de în, Nicodim a cumpărat o sută 
de livre de smirnă şi aloe pentru îmbălsămarea defunctului. Dar 
oraşul s-a liniştit şi în fiecare casă se sărbătoreşte ajunul 
Paştelui. Adepții lui lisus s-au risipit ca cenuşa răscolită de vânt, 
iar sfatul templului a reuşit să-i calmeze pe cei nemulţumiţi cu o 
frază bine ticluită ce umblă din gură-n gură: „Mai bine unul să 
moară, decât tot poporul să piară“. Toată lumea vorbeşte doar 
în şoaptă despre lisus. S-ar putea spune că respectul 
superstiţios, pe care îl avea pentru el mulţimea, a scăzut după 
ce oamenii au văzut că nu a făcut niciun miracol şi a pierit de o 
moarte umilitoare. 

După ce a aruncat o privire spre noi, a tuşit stânjenit, a 
încercat să râdă, apoi a continuat: 

— Ar mai fi un lucru despre care n-aş fi preferat să vorbesc 
dacă n-ar fi venit de la două surse diferite. lisus a ameninţat că 
va învia în cea de-a treia zi după moarte. Nu am putut afla cine 
a răspândit acest zvon, dar se pare că marele preot este foarte 
îngrijorat şi caută un mijloc pentru a împiedica producerea unui 
asemenea miracol. 

— Nu v-am spus eu? a strigat cu glas triumfător Claudia 
Procula. 

— Asta nu înseamnă că marele preot al templului crede că 
lisus ar putea învia din moarte, s-a corectat repede secretarul 
proconsulului. Lui îi este teamă că discipolii lui lisus vor fura 
trupul din mormânt şi îi vor amăgi pe oamenii simpli. De aceea 
preoţii templului au fost supăraţi când au înţeles că nu-i pot 


arde trupul împreună cu trupurile celor doi tâlhari morţi pe 
cruce. 

După ce a ascultat toate acestea, Ponţiu Pilat a spus amărât: 

— La aşa ceva nu m-am aşteptat. Din cauza acestui om, nici 
noaptea nu am pace. 

A fost atât de tulburat de această poveste naivă, că ne-a 
chemat deoparte pe mine şi pe Adenabar, pentru a-l asigura 
încă o dată de moartea lui lisus. Noi îl văzusem cu ochii noştri 
când a murit şi-l văzusem de asemenea pe soldatul care-i 
străpunsese inima cu sulița când trupul lui lisus nu mai avea 
viaţă. Amândoi am jurat că acel bărbat numit lisus a murit 
atârnat pe cruce. 

Am avut o noapte neliniştită, pentru că băusem vin, dar mai 
ales din cauza evenimentelor tulburătoare ale zilei. Cu toate că 
eram obosit, am dormit prost şi am avut vise rele. Somnul mi-a 
fost deseori întrerupt de refrenele repetate la nesfârşit de 
ofiţerii beţi, fiindcă salonul lor nu era departe de camera mea. 
lar la sfârşit, în zorii zilei, au răsunat trâmbiţele şi melodia lor 
răguşită a fost purtată pe deasupra oraşului. Tot ce văzusem şi 
auzisem în ziua dinainte a revenit în gândurile mele. Regele 
evreilor şi împărăţia lui mi-au răscolit din nou inima. 

Pentru a-mi limpezi gândurile şi a nu uita nimic din ceea ce 
văzusem cu ochii mei, am început să scriu. Am scris până când 
a apărut Adenabar care avea ochii umflaţi şi capul încă greu de 
vin. El mi-a propus să cobor în curte, dacă vreau să văd ceva 
amuzant. În prima curte a fortului aşteptau câţiva mesageri 
trimişi de sanhedrin şi de marele preot, în ciuda faptului că era 
zi de sabat, şi încă marele sabat. Ponţiu Pilat îi lăsase să aştepte 
puţin, iar după ce, într-un sfârşit, s-a hotărât să coboare, le 
reproşase vehement că în ultima vreme nu făcuseră altceva 
decât să tulbure pacea tuturor. 

Dar ei erau foarte agitaţi şi spuneau că ultima înşelătorie ar 
putea fi încă şi mai rea decât prima, fiindcă, fără îndoială, 
fanaticii adepţi ai lui lisus îi vor fura trupul din mormânt, 
pretinzând apoi că, respectându-şi făgăduiala, nazarineanul 
înviase în cea de-a treia zi după moarte. De aceea se tânguiau 
şi-l implorau pe guvernator să trimită soldaţi romani care să 
păzească mormântul, fiindcă în oamenii lor nu puteau avea 
încredere. Şi-i mai cereau să pună sigiliul de proconsul pe 


mormântul lui lisus, ca să nu se încumete niciun evreu să-l 
forţeze. 

Dar Pilat, bătându-şi joc de ei şi numindu-i babe proaste, le-a 
spus: 

— S-ar părea că vouă vă este încă şi mai teamă de el acum 
decât când era viu. 

S-au tânguit ei şi i-au promis că după sabat îi vor trimite 
daruri preţioase, explicându-i că legea le interzisese să o facă în 
ziua de sabat. Până la urmă, Ponţiu Pilat le-a făcut pe voie şi a 
dat ordin ca doi soldaţi să facă de gardă în faţa mormântului. 

Aceştia urmau să meargă acolo însoţiţi de scribul secretar al 
legiunii care să  pecetluiască mormântul. Nu cu sigiliul 
proconsulului cum ceruseră evreii, ci cu sigiliul celei de-a 
douăsprezecea legiuni romane. Dar el ştia că noaptea, dincolo 
de zidurile fortului, doi soldaţi nu pot fi în siguranţă. De aceea, 
garda urma să fie întărită cu patru sau cu opt oameni, după cum 
va hotărî comandantul gărzii. 

Gândind că o plimbare îmi va face bine, l-am însoţit pe scrib 
până la mormânt. Pe locul supliciului, cele trei cruci însângerate 
încă mai erau înspăimântătoare, chiar dacă bârnele orizontale 
fuseseră desprinse odată cu coborârea de pe cruce a leşurilor 
celor răstigniţi. Nu prea departe de acel loc, într-o grădină 
frumoasă, am dat de mormântul tăiat în stâncă, a cărui gură era 
acoperită cu o imensă piatră de moară. Doar doi bărbaţi 
zdraveni ar fi putut să o dea la o parte. Fiindcă soarele dogorea 
deja, scribul a hotărât să deschidă mormântul. Gardienii 
templului, care fuseseră tot timpul de pază, l-au asigurat că, 
după ce trădătorii sanhedrinului, losif şi Nicodim, ajutaţi de 
slujitorii lor, acoperiseră gura mormântului, nimeni nu se mai 
atinsese de piatra de deasupra. 

Când scribul a pecetluit gura mormântului cu sigiliul legiunii, 
am simţit un miros puternic de smirnă, care mi s-a părut că vine 
din interior. Dar poate că m-am înşelat. Tot atât de bine ar fi 
putut fi vorba de florile acelei grădini, care-şi răspândeau în jur 
parfumul. Cu vorbe grosolane, cei doi soldaţi şi-au spus pe şleau 
părerea despre misiunea lor, dar se vedea că sunt mulţumiţi, 
fiindcă la căderea serii alţii erau cei care urmau să păzească 
mormântul. 


M-am întors în fortul Antonia şi am scris până noaptea târziu 
pentru a mă elibera de gândurile triste. Dar nu am fost mai 
uşurat, Tullia, fiindcă nu te-am mai simţit aproape ca altădată. 

Pentru mine, istoria regelui iudeilor nu s-a terminat. Vreau să 
ştiu mai multe despre împărăţia sa. Mi-am făcut deja un plan şi 
doresc să-i cunosc discipolii, pentru a auzi din gura lor 
învăţătura pe care el le-a transmis-o. 


Epistola a treia 

Marcus Mezentius Manilianus, pentru Tullia. 

Am scris numele noastre pe această foaie de papirus, dar 
uitându-mă la numele meu, m-am întrebat uimit: „L-am scris eu 
sau l-a scris străinul care locuieşte în mine?“ Nu mai sunt cel de 
altădată, Tullia, iar în aceste zile, cele mai lungi din viaţa mea, 
am ajuns să mă întreb dacă nu cumva taumaturgii din ludeea 
mi-au făcut vrăji. Dacă toate întâmplările pe care ţi le-am 
povestit sunt reale - iar eu, cel care am fost de faţă, le-am 
confirmat cu scepticism autenticitatea - înseamnă că o forţă 
necunoscută m-a condus acolo, ca să aduc mărturie pentru ceva 
care nu s-a mai întâmplat până acum. lar dacă gândesc aşa, 
trebuie să admit că şi legendele, ale căror simboluri au fost 
dezvăluite de filosofi şi de cinici?8, sunt adevărate. 

Nu ştiu dacă voi avea vreodată curajul să-ţi trimit această 
scrisoare. Nici pe cele de mai înainte nu le-am trimis încă. Poate 
că este mai bine. Dacă le-ai citi, ai putea gândi că sărmanului 
Marcus i s-a tulburat mintea. Sunt sceptic, Tullia, dar nu am 
vedenii. Am cântărit cu atenţie lucrurile, încercând să găsesc 
acel ceva pe care nu-l înţeleg, dar care s-ar părea că este mai 
important decât virtutea şi plăcerile senzuale. Trebuie să 
recunosc că, în tinereţe, toate lucrurile le-am făcut în exces. 
Niciodată nu am fost în stare să găsesc un echilibru între 
renunțare şi plăcere. Am vegheat în exces, am postit în exces, 
mi-am vlăguit trupul în exerciţii fizice la şcoala din Rodos. Chiar 
şi dragostea pentru tine a fost excesivă şi devorantă. 

In pofida tuturor acestor aparenţe, în profunzimile fiinţei mele 
există ceva rece şi treaz, care mă împiedică să mă autodistrug. 
Să nu fi existat veghetorul cu sânge rece din mine, poate că 
niciodată nu aş fi plecat din Roma, pentru că mai degrabă 
preferam să-mi pierd averea sau viaţa decât să te pierd pe tine. 
Scriu aceste rânduri cu vigilenţă sporită, pentru că nu vreau să 
amestec cele văzute de mine însumi cu mărturiile auzite de la 
alţii. 

Poate că nu-ţi voi trimite niciodată această scrisoare, dar 
vreau să înţeleg limpede tot ceea ce s-a întâmplat. De aceea, 
voi povesti chiar şi cele mai neînsemnate lucruri. De fapt, încă 
nu pot deosebi ce este important de ce nu este. Cred doar că 


2 Adepţi ai filozofiei cinice, doctrină filozofică din Grecia antică, care nu recunoaşte normele 
sociale existente, propovăduind o viaţă simplă şi reîntoarcerea la natură. 


sunt martorul venirii în lume a unui nou Dumnezeu. Acest lucru 
ar putea părea absurd pentru cei care nu au trăit o atare 
experienţă. Dar, dacă este aşa, ceea ce pare astăzi lipsit de 
sens, poate că mâine va avea importanţă, iar vorbele de prisos 
de acum îmi vor fi iertate. Dacă totul este adevărat, lumea se va 
schimba; sau poate că s-a schimbat deja şi suntem în pragul 
unei ere noi. 

Veghetorul din mine mă împiedică să cred în ceea ce doresc 
să cred. Dar nu sunt sigur dacă mi-am dorit vreodată aceste 
lucruri incomprehensibile. Nici nu cred că aş fi putut să le 
construiesc singur. Imaginaţia mea s-a mărginit întotdeauna 
doar la o împărăție terestră. 

Nu mă las condus de vanitate şi nu vreau să înşel pe nimeni 
cu istorii false. Dar cum de mi-a fost dat să trăiesc o asemenea 
experienţă? Fiindcă ştiu prea bine că eu, Marcus, nu sunt o 
persoană importantă. Neputând totuşi face abstracţie de ceea 
am văzut cu ochii mei, trebuie să povestesc. 

Noaptea târziu, după ce am terminat de scris, am avut 
degetele amorţite şi nu am putut adormi imediat. Apoi am 
adormit profund, dar odihna mi-a fost scurtă, fiindcă înainte de 
revărsatul zorilor am fost trezit de un nou cutremur de pământ, 
de data aceasta mai lung şi mai înspăimântător decât primul. 
Toată lumea din fortul Antonia s-a deşteptat în zgomotul vaselor 
de argilă sparte şi al scuturilor căzute din suporturile de pe 
pereţi. Sub picioare, dalele de piatră s-au clătinat atât de 
puternic, încât mi-am pierdut echilibrul şi am căzut. Străjerii au 
sunat alarma. Nu pot avea decât admiraţie pentru disciplina de 
care au dat dovadă soldaţii romani, în ciuda întunericului, 
niciunul nu a ieşit în curte neînarmat, deşi nu mă îndoiesc că pe 
fiecare îl bătuse gândul să fugă în afara fortului, că să nu moară 
sub ziduri năruite. 

Încă era întuneric, de aceea au fost aprinse torţele. După ce 
momentele de confuzie şi de panică au fost depăşite, s-a văzut 
că în câteva locuri zidurile erau crăpate. Dar nu a fost nici o 
victimă. Doar câţiva s-au ales cu scrântituri, cucuie şi răni 
uşoare, nu din cauza cutremurului, ci a grabei cu care au alergat 
afară. Comandantul garnizoanei a trimis repede patrule în tot 
oraşul pentru a cunoaşte amploarea stricăciunilor cauzate de 
seism şi a ordonat stingătorilor de incendiu să se pregătească, 


ştiut fiind că un cutremur de pământ este urmat de incendii care 
produc mai multe pagube decât cutremurul însuşi. 

Proconsulul, deşteptat în grabă din somn ca şi ceilalţi, 
apucase să-şi pună doar o mantie pe umeri. In picioarele goale, 
el a stat tot timpul în capul scărilor, dar nu a dat ordine, 
urmărindu-l doar pe comandantul garnizoanei care răcnea la 
soldaţi. Cocoşii din oraş au cântat pe întrecute şi, cum nu au mai 
fost alte zguduituri ale pământului, s-a considerat inoportună 
trimiterea preventivă a femeilor în afara zidurilor fortăreței. Se 
înţelege că după cutremur nimeni nu a mai vrut să se întoarcă 
în patul său pentru a-şi continua somnul. Apoi a început să se 
lumineze. Când stelele s-au stins de pe cer, din templu au 
răsunat din nou trâmbiţele, vestind continuarea sărbătorii de 
Paşte, ca şi cum nimic deosebit nu se întâmplase. 

Soldaţii s-au împrăştiat să-şi vadă de treburile zilnice, dar de 
mâncare li s-a dat doar hrană rece. Ca să nu se pornească vreun 
incendiu, comandantul garnizoanei ordonase să nu fie aprinse 
focurile pentru pregătirea mâncării. Patrulele au revenit una 
după alta şi au raportat că în oraş este o stare generală de 
panică. Mulţi oameni se refugiaseră în câmp deschis, în afara 
zidurilor cetăţii, deşi pagube importante nu erau, ci doar câţiva 
pereţi năruiţi. Aparent, cutremurul de pământ fusese local, 
manifestându-se violent doar în zona fortăreței şi a templului. 

După schimbarea gărzii, prima cohortă şi-a început - cu o 
mică întârziere - marşul pe străzile oraşului, până la circ, pentru 
exerciţii. Acest costisitor şi impunător edificiu nu mai oferise de 
mulţi ani spectacolul vreunei lupte cu gladiatori sau animale 
sălbatice. Pista circului devenise între timp teren de manevre 
pentru soldaţii legiunii romane. Călcând printre cioburile vaselor 
de argilă sparte, m-am întors în camera mea. Apoi m-am spălat 
şi m-am îmbrăcat cum se cuvine. Încă îmi mai aranjam ţinuta 
când a venit un servitor şi m-a anunţat că proconsulul mă 
aşteaptă. Pentru hotărârile pe care urma să le ia în acea zi, 
Ponţiu Pilat dăduse poruncă să-i fie aşezat jilţul pe terasa din 
capul scărilor. Gândise probabil că este mai înţelept să rămână 
afară, deşi nici o trăsătură a chipului nu lăsa să se vadă că i-ar fi 
fost teamă de un nou cutremur. 

La Ponţiu Pilat erau: comandantul garnizoanei, scribul 
secretar al legiunii, Adenabar şi doi legionari care-şi agitau 
continuu braţele, după cum obişnuiesc toţi sirienii când nu le 


ajung cuvintele, completându-şi astfel explicaţiile şi protestele, 
dar vizibil încurcaţi, pentru că, în acelaşi timp, încercau să-şi 
păstreze poziţia de drepţi, impusă de prezenţa superiorilor. 
Proconsulul mi-a spus iritat: 

— Din cauza cutremurului, până şi gărzile s-au schimbat 
astăzi târziu. Aceşti doi imbecili au fost trimişi să înlocuiască 
garda de noapte de la blestematul acela de mormânt. Şase 
bărbaţi au fost acolo astă-noapte. Misiunea lor era clară: „Doi 
veghează, ceilalţi doi se odihnesc“. Dar aceştia vin să-mi spună 
că pecetea legiunii a fost ruptă, piatra de la gura mormântului a 
fost dată de-o parte şi străjerii de astă-noapte au dispărut. 

Apoi, întorcându-se spre sirieni, i-a întrebat: 

— Leşul celui mort era în mormânt? 

Cei doi bărbaţi simpli au răspuns într-un glas: 

— Noi nu am intrat în mormânt. Nu ni s-a dat ordin să 
mergem înăuntru. 

— De ce nu a rămas unul dintre voi de pază? a întrebat 
proconsulul. Era de-ajuns un singur om să mă informeze. Acum 
oricine poate să intre acolo. 

Ei au răspuns sincer: 

— Niciunul din noi nu a avut curajul să rămână singur în acel 
loc. 

Comandantul garnizoanei s-a simţit dator să le ia partea şi a 
spus binevoitor: 

— În afara fortului, soldaţii au ordin să umble câte doi. 

Dar cei doi sirieni nu aveau nicicum aerul unor oameni cărora 
să le fie teamă de moarte. S-ar fi putut spune că mai degrabă le 
era teamă de mormântul pe care trebuia să-l păzească, iar 
dispariţia soldaţilor din garda de noapte le provocase o stare de 
spaimă superstiţioasă. Aşa gândise probabil şi proconsulul, de 
aceea le-a spus indignat: 

— Nu s-a întâmplat nimic supranatural. Piatra de la gura 
mormântului a fost deplasată de cutremurul de pământ, iar acei 
sirieni superstiţioşi din straja de noapte, temându-se probabil şi 
de umbra lor, au părăsit postul de gardă. Să fie căutaţi 
dezertorii! Cea mai cumplită pedeapsă îi aşteaptă. 

Întorcându-se din nou spre mine, a spus: 

— Onoarea legiunii romane este în joc. Eu nu mai pot avea 
încredere în cei care au un anume interes în această afacere şi 
m-am săturat de explicaţii idioate. Am nevoie de un martor 


imparţial. Marcus, tu eşti un bărbat raţional şi cunoşti legile 
Romei. la-l pe Adenabar, ia-i şi pe aceştia doi, n-ai decât să iei şi 
o cohortă care să înconjoare mormântul că să-i împiedice pe 
bravii mei soldaţi din gardă să fugă. In orice caz, vezi ce s-a 
întâmplat acolo şi vino după aceea să-mi povesteşti! 

Confuz, comandantul garnizoanei a chemat îndată 
trompetistul să sune adunarea. Dar proconsulul şi-a lovit palma 
cu pumnul şi a strigat încă şi mai mâniat decât până atunci: 

— Dar voi toţi aţi înnebunit! Nu este nevoie de o cohortă! 
Câţiva oameni de încredere sunt de ajuns. Ar fi o nebunie să 
atragem atenţia celor care şi aşa detestă legiunea romană, 
dând importanţă unei întâmplări de care ar trebui să ne fie mai 
degrabă ruşine. Haideţi odată, puneţi-vă în mişcare! 

Intr-o clipă, Adenabar a găsit zece soldaţi, pe care i-a aliniat şi 
le-a poruncit să alerge în cadență până la mormânt. Dar 
proconsulul a strigat: 

— Dacă voi vreţi să treziţi interesul întregului oraş, alergaţi în 
cadență! 

Chiar dacă drumul nu era prea lung, pentru mine ar fi fost o 
adevărată pedeapsă să alerg cot la cot cu soldații legiunii. Am 
răsuflat uşurat şi am plecat deci în pas de voie. 

Cei care după cutremur se refugiaseră în afara zidurilor cetăţii 
se întorceau în oraş. Nu aveau ei vreme nici pentru propriile 
nevoi şi s-au făcut că nu ne văd. De data aceasta, niciun evreu 
nu a scuipat sau blestemat, după cum am înţeles că aveau 
obiceiul să facă întotdeauna când vedeau soldaţi pe stradă. 

Deşi grădina ascundea parţial mormântul, încă de departe am 
văzut doi evrei care ieşeau afară din gura lui deschisă. Fără 
îndoială, erau adepţi ai lui lisus, pentru că pe unul din ei l-am 
recunoscut. Era acel tânăr frumos care, pe dealul supliciului, 
fusese alături de femeile ce plângeau. Celălalt era un bărbat 
voinic, bărbos şi cu faţa rotundă. Când ne-au văzut, au luat-o la 
goană şi, ignorând strigătele noastre, au dispărut nu se ştie 
unde, fiindcă grădina avea destule gropi şi ridicături. 

— Am fi putut să-i prindem, că doar îi aveam în mână, a spus 
Adenabar. Dar nu pentru asta am fost noi trimişi aici. 

A fost înţelept şi nu i-a pus pe soldaţi să-şi risipească inutil 
puterile, fiindcă ştia că ei nu ar fi reuşit să-i prindă. Fugarii 
cunoşteau prea bine grădinile, tufişurile şi grotele unde să se 
ascundă. 


Dar îi văzusem prea bine pentru a ne da seama că nu luaseră 
nimic din mormânt. 

Am ajuns în faţa mormântului. După ce probabil căzuse şi se 
rostogolise, piatra de la gura mormântului se izbise de o stâncă 
şi se sfărâmase. Marginea şanţului în care fusese fixată piatra 
era surpată. Nu se vedea nici o urmă de unealtă. Dacă 
mormântul ar fi fost deschis din exterior, piatra ar fi trebuit să 
fie rostogolită de-a lungul şanţului. Un capăt de panglică din 
piele atârna de sigiliul sfărâmat al legiunii. Era evident că doar 
cutremurul răsturnase piatra. Din întunericul mormântului venea 
miros de smirnă şi aloe. 

Adenabar m-a implorat: 

— Mergi tu înainte, eu am să te urmez! 

Avea faţa cenuşie de groază şi tot corpul îi tremura. Soldaţii 
se opriseră la o distanţă apreciabilă de gura mormântului şi se 
înghesuiau unul în altul ca oile înspăimântate dintr-o turmă. 

Am intrat împreună în anticameră apoi, trecând printr-o 
deschidere îngustă, am ajuns în mormântul propriu-zis. Când 
încă nu ne obişnuisem cu întunericul, am putut distinge doar 
albul giulgiului de pe banca de piatră şi am gândit că trupul 
celui mort este acolo. Dar, îndată ce ochii s-au acomodat cu 
întunericul, am înţeles că trupul neînsufleţit al regelui evreilor 
dispăruse, abandonându-şi giulgiul mortuar care, rigidizat din 
cauza amestecului aromat de smirnă şi aloe, păstra încă forma 
corpului lui lisus. Marama cu care-i fusese acoperit capul se afla 
într-un alt loc. 

Neputând să-mi cred ochilor, am atins golul din giulgiu. Pur şi 
simplu, corpul dispăruse din interiorul giulgiului în care fusese 
înfăşurat. Chiar şi apăsat de sus, giulgiul nu-şi schimba forma. 
Nu fusese deschis, nu fusese rupt, totuşi trupul celui mort nu 
mai era înăuntru. Ochii mei au fost martori. 

Adenabar m-a întrebat în şoaptă: 

— Oare şi tu vezi ceea ce văd eu? 

Mi-am simţit limba amorţită şi nu am putut să-i răspund. Am 
mişcat doar din cap. El mi-a şoptit din nou: 

— Doar am spus că era fiul lui Dumnezeu. 

Apoi, redevenind calm şi încetând să mai tremure, Adenabar 
şi-a şters sudoarea de pe faţă şi a spus: 

— Eu nu am mai văzut o astfel de vrăjitorie. Dar, până la noi 
ordine, poate că este mai bine dacă numai noi doi vom şti asta. 


Nu credeam că va trebui să le interzicem soldaţilor să intre în 
mormânt. Erau şi aşa terorizaţi de misterioasa dispariţie a celor 
din garda de noapte, mai cu seamă fiindcă în preajmă nu se 
vedeau semne care să probeze că dispăruţii s-ar fi înfruntat în 
luptă cu cineva. 

Nici Adenabar, nici eu nu am încercat să găsim o explicaţie. 
Era clar că nici o fiinţă omenească nu ar fi putut ieşi dintr-un 
giulgiu rigid fără să-l fi destrămat. De altfel, după ce mortul 
fusese înfăşurat, giulgiul se lipise de trupul uns cu amestecul de 
smirnă şi aloe. De aceea, dacă cineva ar fi furat trupul, nu ar fi 
putut-o face fără a lăsa nişte urme. Niciun om, oricât de abil, nu 
ar fi putut reconstitui atât de perfect conturul suprafeţelor 
trupului extras din giulgiu. 

Când am acceptat această idee, am simţit o linişte profundă 
şi toată teama din inima mea s-a stins. Aparent, aceeaşi pace 
interioară a simţit-o şi Adenabar. Dar nu am înţeles de ce am 
scăpat de teamă când am recunoscut realitatea miracolului 
descoperit de propriii noştri ochi. Logic, ar fi trebuit să fim încă 
şi mai înspăimântați, fiindcă ceea ce văzusem nu poate fi 
acceptat de raţiunea umană. Dar noi am ieşit afară şi i-am 
anunţat liniştiţi pe soldaţi că trupul neînsufleţit al lui lisus a 
dispărut. 

Soldaţii nu şi-au manifestat câtuşi de puţin dorinţa de a se 
duce să se convingă, aşa că nu a mai fost nevoie să le 
interzicem nimic. Câţiva, amintindu-şi totuşi de onoarea legiunii, 
pentru care Ponţiu Pilat se temuse că ar putea fi pierdută, ne-au 
arătat gurile deschise ale altor morminte, propunându-ne să 
căutăm în ele cadavrul unui om mai demult îngropat, pentru a-l 
pune în locul celui dispărut. Dar eu le-am interzis categoric chiar 
şi să se gândească la o asemenea mârşăvie. Văzând cât de 
multe pietre de pe morminte căzuseră, am înţeles că acolo 
cutremurul de pământ fusese mai puternic decât în oraş. 

Încă nu eram hotărâți ce trebuie să facem, când deodată am 
văzut doi soldaţi, ieşind dintre tufele de mărăcini şi apropiindu- 
se cu paşi şovăielnici de noi. Adenabar a recunoscut în ei pe doi 
dintre dezertorii gărzii de noapte. Furios, s-a îndreptat spre ei şi 
le-a poruncit să arunce armele şi scuturile. Dar ei s-au apărat cu 
străşnicie, jurându-se că şi-au îndeplinit cum se cuvine misiunea 
şi au păzit mormântul dintr-un loc ascuns. Şi au mai spus că, 


după câte ştiu ei, nimeni nu le-a impus o distanţă anume, 
dincolo de care nu ar fi avut voie să supravegheze mormântul. 

— Alţii erau de gardă când s-a cutremurat pământul, au spus 
ei. Piatra de la gura mormântului s-a desprins şi a început să se 
rostogolească spre noi, cei patru care dormeam. Am avut mare 
noroc, pentru că ne-am trezit şi ne-am depărtat la timp, altfel 
ne-ar fi strivit. Apoi, fiindu-ne teamă de un nou cutremur, am 
schimbat locul de supraveghere. Noi doi am rămas aici, iar 
ceilalţi patru s-au dus la templu să-i anunţe pe evrei ce s-a 
întâmplat, că doar pentru ei apărăm noi mormântul, nu pentru 
legiunea romană. 

Se disculpau cu atâta îndârjire, că istoria pe care o povesteau 
devenea din ce în ce mai încurcată şi neverosimilă. 

— Bineînţeles că i-am văzut pe aceştia doi când au venit să 
ne schimbe, au spus ei în continuare. Dar nu ne-am arătat lor 
când ne-au strigat, fiindcă eram în aşteptarea celorlalţi patru, 
iar dacă tot am fost desemnaţi să păzim împreună mormântul, 
suntem legaţi unul de altul. Alte explicaţii vom da după ce ne 
vom sfătui toţi şase, pentru a hotărî ce trebuie şi ce nu trebuie 
să spunem. 

Dar eu şi Adenabar i-am interogat în continuare şi aşa am 
aflat că dimineaţa, foarte devreme, două femei care purtau 
ceva în mână s-au apropiat de mormânt. Ele au ezitat un 
oarecare timp în faţa intrării deschise. Până la urmă, una s-a dus 
înăuntru, dar s-a întors destul de repede afară. Numai că, exact 
în acea clipă a răsărit soarele, care i-a orbit pe străjeri cu lumina 
lui puternică. Dar ei ar putea să jure că nimic nu a fost dus în 
mormânt şi că de acolo nimic nu a fost scos. Pentru că femeile 
îşi lăsaseră lângă mormânt lucrurile pe care le purtaseră în 
mână, iar apoi le luaseră de jos când plecaseră alergând de 
acolo, deşi nu aveau niciun motiv să alerge, fiindcă ei nu le 
stânjeniseră cu nimic. 

lar cu puţin timp înainte de a fi apărut noi, au mai povestit ei, 
trecuseră pe la mormânt doi evrei: unul tânăr, care mergea în 
faţă şi unul mai bătrân, care mergea gâfâind în urma celui 
tânăr. Cel tânăr nu s-a încumetat să intre, a aruncat doar o 
privire prin gura mormântului şi a aşteptat până cel bătrân a 
ajuns acolo. Apoi bărbatul mai în vârstă a intrat, iar cel tânăr, 
prinzând curaj, l-a urmat. Aparent, femeile îi incitaseră să vină la 
mormânt, dar nici ei nu au stat prea mult înăuntru şi au plecat 


fără nimic de acolo. Şi cei doi soldaţi s-au jurat din nou că au 
vegheat din ascunzătoarea lor cu conştiinciozitate mormântul, 
nepierzându-i o clipă din ochi pe vizitatorii matinali, pregătiţi să 
le sară în spate dacă s-ar fi încumetat să ia cadavrul cu ei. 

— Pentru că de aceea am fost noi puşi aici, şi-au încheiat ei 
într-un glas pledoaria, că să păzim cadavrul, şi ne-am împlinit 
misiunea, în ciuda cutremurului. lar dacă am schimbat locul de 
supraveghere, am făcut-o doar pentru a ne pune la adăpost 
dacă un alt cutremur ar mai fi urmat. Asta e. 

Privindu-i cu atenţie în ochi, am înţeles că ascund multe 
lucruri. 

— În orice caz, le-am spus eu pe un ton sever, trupul celui 
mort a dispărut. 

Ei au început să protesteze şi să se tânguiască, dând tot 
timpul din mâini cum obişnuiesc să facă toţi sirienii şi au strigat: 

— Nu este vina noastră! Noi nu am scăpat nici o clipă din ochi 
mormântul. 

Dar de la acei doi soldaţi era imposibil de aflat ceva în plus, 
aşa că nu i-am mai întrebat nimic, mai cu seamă că dinspre oraş 
se vedeau venind ceilalţi patru soldaţi din gardă, însoţiţi de trei 
evrei bătrâni. După acoperământul capului, chiar şi de la 
distanţă puteai înţelege că făceau parte dintr-o categorie 
oropsită. Văzându-şi congenerii în mijlocul nostru, încă de la 
distanţă cei patru soldaţi le-au zbierat: 

— Ţineţi-vă gura! Nu trăncăniţi în defavoarea noastră! Am 
aranjat noi cu evreii. Am recunoscut totul, iar ei au fost 
înţelegători şi ne-au iertat greşeala. 

Cei trei evrei erau membri ai sanhedrinului, iar această înaltă 
funcţie a lor s-a văzut imediat din distincţia cu care ne-au 
salutat. 

— Noi am întârziat puţin, a spus unul dintre ei. Dar a trebuit 
să întrunim consiliul preoţilor templului, pentru a rezolva mai 
întâi între noi această afacere. Soldaţii legiunii romane au păzit 
pentru sanhedrin mormântul. Noi le-am cerut-o. Dar noi nu 
dorim să fie pedepsiţi pentru lipsa de înţelegere a importanţei 
misiunii pentru care au fost solicitaţi, aceasta fiindu-le vina. 
Cum ar fi putut ei să bănuiască viclenia nemărginită a 
discipolilor acelui blestemat lisus din Nazaret? Am chibzuit şi am 
hotărât să-i lăsăm pe soldaţii din gardă să meargă în pacea lor. 
Mergeţi şi voi în pace! Pentru romani, aici nu mai este nimic de 


făcut! Din nefericire, ireparabilul s-a produs. Noi l-am acceptat, 
ca să nu mai fie nevoie de ceartă şi de comentarii inutile. 

Am spus: 

— Nu, nu, această afacere este de competenţa legilor militare 
ale Romei, iar pentru a decide ceva, vom face o anchetă după 
toate regulile artei juridice, pentru că trupul neînsufleţit al 
regelui vostru a dispărut, iar aceşti soldaţi din gardă sunt întru 
totul răspunzători. 

Ei au întrebat: 

— Cine eşti tu? Şi de ce te amesteci în vorba noastră când nici 
barbă nu porţi pe obraz şi eşti încă atât de tânăr? Respectă 
demnitatea şi vârsta noastră! Dacă va fi nevoie să discutăm 
despre acest lucru cu cineva, doar cu guvernatorul vom discuta, 
nu cu tine. 

Dar, după ce văzusem în mormânt ceea ce văzusem, am 
simţit că-i urăsc pe acei bătrâni înţelepţi care îl condamnaseră 
pe lisus şi-l constrânseseră pe Ponţiu Pilat să-l răstignească. Am 
spus cu fermitate: 

— Regele vostru a părăsit mormântul. De aceea această 
istorie trebuie cercetată în profunzime. 

— Nu a fost regele nostru! au strigat furioşi preoţii 
sanhedrinului. Doar el pretindea că este rege. Cât despre 
această istorie, totul este clar. În neputinţa lor de a înţelege 
răutatea din lume, soldaţii au dormit în timp ce erau de gardă. 
Profitând de slăbiciunea lor, viclenii discipoli ai nazarineanului 
au furat cadavrul. Soldaţii sunt gata să depună această mărturie 
şi să-şi primească pedeapsa. Noi îi iertăm, tocmai pentru a fi 
scutiţi de pedeapsă. 

Era o prăpastie între ceea ce susțineau ei şi ceea ce văzusem 
eu cu ochii mei, şi am înţeles că rolul de protectori ai gardienilor 
incorecţi ai mormântului se potrivea cu uneltirile lor. Pe un ton 
indiferent, i-am spus lui Adenabar: 

— Conform legii marţiale romane, soldatul care doarme în 
timpul gărzii sau îşi părăseşte postul fără aprobarea superiorilor 
este flagelat şi omorât cu o lovitură de sabie. 

Cei doi soldaţi, primii pe care îi cunoscusem, au tresărit 
înfricoşaţi şi au schimbat o privire între ei, dar ceilalţi patru, care 
erau lângă preoţii evrei, le-au făcut semn cu ochiul că să 
înţeleagă că n-au de ce să se teamă. lar evreii i-au asigurat încă 
o dată când au spus: 


— Dar ei au făcut de gardă în interesul nostru, nu al Romei. 
Este treaba noastră dacă-i pedepsim sau dacă-i iertăm. 

Dar eu eram bântuit de dorinţa irezistibilă de a-i demasca pe 
acei preoţi care falsificau adevărul. Aceasta a fost greşeala mea. 
Cu intenţia de a-i înspăimânta, le-am spus: 

— Mergeţi în mormânt şi veţi vedea cu ochii voştri ce s-a 
întâmplat! După aceea să-i interogaţi pe străjeri! Dacă veţi dori 
şi vă veţi mai încumeta. 

Adenabar, încă şi mai înţelept decât mine, nu s-a putut 
împiedica să nu le spună: 

— Să fie oare adevărat că unor bărbaţi atât de cucernici le 
este teamă că se vor spurca intrând într-un mormânt? 

Se pare că vorbele noastre le-au deşteptat interesul şi, după 
ce s-au sfătuit în limba lor sacră pe care eu nu o înţeleg, şi-au 
aplecat capetele că să nu şi le lovească de bolta mormântului şi 
au intrat unul după altul, iar noi, bineînţeles, nu i-am mai putut 
împiedica să intre. Cu toate că mormântul era prea strâmt 
pentru trei bărbaţi, ei au întârziat mult acolo, iar eu, pierzându- 
mi răbdarea, am aruncat o privire înăuntru. l-am văzut cum 
stăteau încovoiaţi şi discutau aprins între ei. 

Până la urmă, au ieşit afară, şi aveau privirile rătăcite şi 
obrajii împurpuraţi. Au spus: 

— Şi aşa ne încărcaserăm noi cu destulă spurcăciune, punând 
cap la cap povestirile străjerilor şi reconstituind faptele 
petrecute. Mai mult chiar că nu ne mai putem spurca, fiindcă 
suntem deja impuri. Aşa că vom merge pe acelaşi drum cu voi, 
până la guvernator, pentru a examina împreună cele 
întâmplate, ca să nu se nască mai apoi vorbe mincinoase şi 
poveşti false. 

Am avut deodată o tristă presimţire şi am intrat în mormânt. 
Când ochii mi s-au obişnuit cu întunericul, am văzut că preoţii 
templului, în căutarea zadarnică a trupului celui dispărut, 
sfâşiaseră giulgiul. 

Am fost copleşit de furie când am înţeles că doar din vina 
mea fusese distrusă singura mărturie a modului supranatural în 
care lisus ieşise din mormânt. Şi, în aceeaşi clipă, m-am simţit 
ameţit de oboseală şi de mirosul sufocant al smirnei. Am avut o 
stranie senzaţie de irealitate şi am simţit prezenţa dominantă a 
unei forţe în faţa căreia nu m-aş fi putut opune. Ca şi cum nişte 
mâini nevăzute m-ar fi ţinut de umeri, împiedicându-mă să ies 


afară, să alerg spre ei şi să-i acuz. Am înţeles că dorinţa mea de 
a-i demasca este doar o deşertăciune. M-am liniştit şi am avut 
din nou pace în suflet. Am ieşit din mormânt cu capul plecat şi 
nici nu le-am spus nimic evreilor, nici nu m-am uitat spre ei. 

l-am explicat pe scurt lui Adenabar ce se întâmplase. El mi-a 
aruncat o privire descumpănită, ca şi cum ar fi vrut să se 
sfătuiască cu mine. Dar nu a spus nimic. Doar şi-a ridicat braţele 
după obiceiul sirian, iar din gestul lui am înţeles că suntem prea 
neînsemnaţi pentru a ne opune unor oameni atât de puternici. A 
poruncit încă o dată soldaţilor să depună armele, dar aceştia, 
apărându-se îndârjit, l-au întrebat cu aroganță: 

— E un ordin? Dacă îţi vom încredința armele, se va înţelege 
că ne-am recunoscut greşeala. Pentru numele zeului Taurus, 
sutaşule, înţelege că am păzit doar mormântul unui evreu şi 
asta pentru că evreii ne-au cerut-o. Este vina lor dacă nu ne-au 
spus că nu avem voie să dormim în timpul gărzii. De altfel, 
faptul că am dormit a fost o dovadă de curaj, fiindcă întunericul 
nu ne-a speriat. Lasă-ne armele, frăţioare! Evreii îi vor explica 
proconsulului ce s-a întâmplat şi nu vei avea de ce regreta, te 
asigurăm în numele lor şi al nostru. 

Din nou mi-a aruncat o privire şovăielnică Adenabar, parcă 
îndemnându-mă să trag şi eu un folos din înfrângere. Dar nu a 
îndrăznit să spună şi din gură acest lucru. Am continuat marşul 
spre oraş şi spre fort, iar evreii au mers în urma noastră. Nu mai 
lăsaseră pe nimeni să păzească mormântul. Oricum, nu mai 
avea importanţă, din moment ce trupul lui lisus nu mai era 
acolo. Cei şase soldaţi au mers în grup compact şi au vorbit cu 
însufleţire tot drumul. 

Când am ajuns la fortul Antonia, guvernatorul era pe terasă. 
Aşezat pe perna roşie a jilţului de judecător, se desfăta cu o 
aripă friptă de pasăre şi cu o cupă de vin. Arunca neglijent 
oasele pe un talger de pe masă şi era într-o dispoziţie mult mai 
bună decât aceea în care îl lăsasem. 

— Veniţi în faţa mea toţi cei ce acum aţi intrat, a spus el cu 
glas blând. Marcus, a continuat el, tu care eşti un bărbat învăţat 
şi un martor imparţial, aşază-te lângă mine, dar încearcă să nu 
uiţi că evreii ludeii sunt generoşi. li cunosc eu destul de bine. 

Apoi a poruncit: 

— Să se aducă scaune pentru preoţii sanhedrinului! 

Şi a mai spus: 


— Este o adevărată cinste pentru romani să primească 
oaspeţi atât de importanţi. Secretarul meu va însemna totul, iar 
voi, bravi soldaţi ai legiunii, veniţi mai aproape! N-are rost să vă 
fie teamă de mine. Povestiţi cât se poate de simplu tot ceea ce 
vi s-a întâmplat! 

După ce i-au privit cu atenţie pe proconsul şi pe bătrânii 
preoţi ai templului, pe faţa celor şase soldaţi sirieni nu a mai 
fost nici o umbră de nelinişte. S-au înghesuit care mai de care 
să povestească, dar până la urmă doar unul dintre ei a făcut un 
pas înainte că să vorbească în numele tuturor. Şi el a spus: 

— Jur pe geniul protector al împăratului şi pe zeul Taurus că 
doar acesta este adevărul! Cu permisiunea ta, guvernatorule, 
evreii ne-au pus să păzim mormântul unde fusese îngropat 
nazarineanul răstignit pe cruce. Am mers acolo noi şase la 
lăsarea serii şi, după ce ne-am convins că sigiliul legiunii era 
neatins, am început straja. Ne-am aşezat noi deci pe pământ în 
faţa mormântului şi ne-am pus burta la cale. Aveam cu noi 
mâncare şi vin, fiindcă evreii au fost generoşi şi ne-au lăsat de 
toate din belşug, ca să nu îngheţăm noaptea de frig. Deşi era 
hotărât că doi dintre noi vor veghea, iar ceilalţi patru se vor 
odihni, la început, niciunul nu a avut chef să doarmă. Am jucat 
zaruri, am cântat, am băut şi ne-am veselit; la drept vorbind 
numai nişte femei ne mai lipseau, pentru că în rest era 
nemaipomenit de bine. Dar, domnule proconsul, vinul ludeii este 
atât de înşelător! În cursul nopţii tot planul nostru a fost 
răsturnat, pentru că, nemaiamintindu-ne noi cui îi este rândul să 
vegheze şi cui să se odihnească, ne-am luat la harţă şi, după ce 
ne-am certat bine fără să ajungem la niciun rezultat, ne-am 
culcat toţi. Şi fiecare dintre noi a dormit liniştit, gândind că doi 
soldaţi păzesc totuşi mormântul, atât de ameţiţi eram. 

Apoi vorbitorul s-a întors spre ceilalţi soldaţi şi a întrebat: 

— Aşa a fost? 

Ei au răspuns într-un glas: 

— Aşa a fost! Acesta este adevărul. 

lar cel care a vorbit în numele întregii gărzi a continuat: 

— Ne-am trezit din cauza cutremurului şi am văzut că 
lespedea era dată într-o parte. Discipolii nazarineanului tocmai 
scoteau cadavrul. Erau înspăimântător de mulţi şi păreau 
bărbaţi aprigi şi necruţători. Când ne-au văzut, au rostogolit 


spre noi piatra de la gura mormântului, tăindu-ne astfel 
posibilitatea de a-i împiedica să fugă. 

Şi i-a întrebat proconsulul cu ipocrită curiozitate: 

— Câţi bărbaţi erau? 

— Doisprezece, a răspuns soldatul fără nici o ezitare. Erau 
înarmaţi şi zbierau cu glasuri înspăimântătoare ca să ne 
intimideze. 

Dar unul din preoţi, întrerupându-l, a făcut următoarea 
observaţie: 

— Trebuie să vă fi înşelat asupra numărului lor. Nu puteau fi 
mai mult de unsprezece, pentru că pe cel de-al doisprezecelea 
tocmai îl omorâseră, răzbunându-se astfel, pentru că acela îl 
trădase pe lisus. Astăzi, în zorii zilei, un oarecare păstor i-a găsit 
cadavrul lângă zidul cetăţii. Fusese sugrumat cu propria 
cingătoare şi aruncat de pe zidul cetăţii. Căzând cu capul 
înainte, a crăpat pe la mijloc şi i s-au revărsat toate măruntaiele. 

Proconsulul a întrebat: 

— L-au luat din mormânt aşa cum era sau l-au desfăşurat din 
giulgiu? 

Descumpănit, soldatul s-a uitat întrebător spre ceilalţi cinci 
soldaţi şi apoi a spus hotărât: 

— L-au lăsat învelit în giulgiu. Nici nu ar fi avut timp să-l 
dezvelească, fiindcă cutremurul i-a zorit să iasă dinăuntrul 
mormântului. 

Dar bătrânii evrei s-au ridicat în picioare şi au strigat: 

— Nu, nu, tu te-ai înşelat. Ei l-au scos din giulgiu pentru a lăsa 
de înţeles mulţimii că singur a înviat din moarte. Doar am văzut 
cu ochii noştri giulgiul sfâşiat din mormânt. 

Soldatul a spus: 

— Cu sau fără giulgiu, tot aia e. Cum am fi putut noi oare să 
vedem dacă este gol sau acoperit, când abia ne puteam ţine pe 
picioare, ameţiţi şi de vin şi de cutremur? 

— Cu toate astea şi mai ales în ciuda întunericului, a spus 
provocator Ponţiu Pilat, nu s-ar spune că n-aţi observat destule 
detalii. Ce mai încolo şi-ncoace, sunteţi nişte bărbaţi de ispravă! 
Onoarea celei de-a douăsprezecea legiuni romane. 

Prevestitor de rău, glasul procuratorului i-a descumpănit pe 
soldaţi. Şi-au plecat capetele şi s-au mutat de pe un picior pe 
altul, apoi l-au împins din nou înainte pe cel care vorbise până 


atunci. Dar acesta, aruncând o privire vinovată spre preoţi, a 
început să se bâlbâie şi a spus: 

— Să se spună adevărul... să se spună adevărul... 

Dar mai mult nu a putut să zică, fiindcă vorbele i-au rămas 
înţepenite în gât. 

— Respectabili preoţi ai templului... am apucat eu să rostesc. 

Ponţiu Pilat m-a întrerupt brusc şi a spus: 

— Am ascultat relatările acestor soldaţi de încredere ai 
legiunii romane şi am motive temeinice să presupun că ei sunt 
sinceri şi au spus adevărul. Aceste mărturisiri răspund 
aşteptărilor prietenilor noştri evrei. Fiindu-le deci convenabile, 
sper că îi vor absolvi de pedeapsă pe străjeri. De ce să amestec 
regulamentul interior al legiunii într-o afacere care nu ne 
priveşte? Oare am vorbit drept? 

Bătrânii evrei au spus într-un glas: 

— Drept ai vorbit! 

lar străjerii au bătut din picioare şi au strigat: 

— Drept ai vorbit! Binecuvântaţi fie zeii Romei şi zeul tău 
pentru binele care-l faci! 

Proconsulul a spus: 

— Treaba a fost dusă până la capăt, nu mai este nimic de 
decis. Dar dacă cineva mai are ceva de spus, să vorbească 
acum, nu pe urmă! 

l-am spus lui Ponţiu Pilat: 

— Permite-mi să vorbesc, pentru că acest exerciţiu înşelător 
de judecată este mai degrabă apropiat de comedie decât de 
adevăr. 

Spre marea mea surpriză, Ponţiu Pilat s-a întors spre mine ca 
şi cum abia atunci m-ar fi văzut prima oară şi mi-a spus: 

— N-am ştiut că ai fost şi tu acolo. 

l-am răspuns: 

— Bineînţeles că nu am fost, dar astăzi dimineaţă chiar tu m- 
ai trimis să fac o investigaţie, pentru a cunoaşte ce s-a 
întâmplat. 

— Tu nu ai văzut nimic! a spus el arogant. Doar aceşti soldaţi 
care au fost acolo au văzut. Şi ar fi mai bine să-ţi ţii gura când 
este vorba despre lucruri pe care nu le înţelegi. M-am temut să 
nu fi fugit soldaţii, de aceea te-am trimis să vezi ce s-a 
întâmplat. Ar fi fost o dezonoare pentru legiunea romană dacă 
ar fi dezertat. Dar nimic rău nu s-a întâmplat şi, după cum vezi, 


ei stau în faţa mea blânzi ca nişte miei şi recunosc deschis tot 
ceea ce au făcut. 

Apoi s-a sculat de pe jilţul său, i-a salutat în bătaie de joc cu o 
reverență exagerată pe înalții preoţi ai templului, lăsându-le 
astfel de înţeles că este timpul să plece, iar ei i-au mulţumit şi s- 
au retras. 

După ce preoţii nu s-au mai zărit, soldaţii au vrut şi ei să 
plece, dar Ponţiu Pilat, ridicând braţul, le-a poruncit: 

— Nu plecaţi încă! 

Intorcându-se apoi spre comandantul garnizoanei, i-a spus: 

— Văzându-ţi chipul trist, mă bate gândul că vistiernicul 
templului nu a fost prea risipitor şi că nici preaînalţii preoţi nu au 
crezut de cuviinţă să-ţi dea daruri că să nu li te pui în cale. După 
cum am mai spus-o, nu este treaba mea să amestec disciplina 
legiunii cu afacerile lor necurate. De aceea am fost îngăduitor cu 
soldaţii. Dar acest lucru nu te poate împiedica să le faci viaţa 
amară, pentru a-i face să înţeleagă că în armata romană 
disciplina este la mare cinste. După părerea mea, cel mai 
nimerit ar fi să-i pui la arest până la noi ordine, că să cugete la 
partea adevărată a întâmplării. 

Şi a adăugat încet: 

— Nimic nu te poate împiedica să-i scotoceşti prin buzunare 
pentru a afla câţi bani a pus în gaj sanhedrinul pe altarul 
dragostei pentru adevăr. 

Faţa posomorâtă a comandantului garnizoanei s-a luminat 
dintr-odată. Cu un surâs larg, el a dat un ordin şi, mai înainte 
chiar de a-şi fi dat seama ce li se întâmplă, soldaţii din gardă au 
fost dezarmaţi. Apoi au fost duşi la arestul garnizoanei, iar 
comandantul însuşi a mers în urma lor, pentru a fi sigur că la 
socoteala banilor nu va fi înşelat. 

Când ei s-au depărtat, Ponţiu Pilat, cu un zâmbet viclean pe 
buze, i-a poruncit sutaşului: 

— Adenabar, tu eşti sirian. Du-te şi află care-i adevărul şi ce 
au văzut de fapt aceşti netrebnici. 

Apoi, cu paşi greoi, a început să urce treptele scării, 
invitându-mă cu o deosebită amabilitate să-l urmez. L-am urmat 
până la cabinetul lui personal. După ce a poruncit suitei să se 
retragă, s-a aşezat suspinând şi, fricţionându-şi genunchii, m-a 
invitat să iau loc. 


— Vorbeşte! m-a îndemnat el. Am observat că mândria de 
orator ţi-a fost grav rănită. 

Cu un aer distrat, a scos apoi la vedere o pungă de piele, a 
rupt sigiliul aplicat pe şnur, iar după ce a deschis-o a lăsat săi 
se strecoare printre degete monede de aur cu efigia lui Tiberiu. 

— Domnule, am rostit eu după ce am cugetat bine câteva 
clipe, nu ştiu de ce ai acţionat după cum ai acţionat, dar 
bănuiesc că ai avut anumite temeiuri să faci aşa şi nu altfel. In 
orice caz, eu nu am competenţa să judec modul în care îţi 
împlineşti funcţia oficială de reprezentant al Romei. 

Zdrăngănind monedele de aur în pumn, el a spus: 

— Am explicat mai înainte că am avut un motiv întemeiat, cel 
mai întemeiat motiv din lume, atâta timp cât lumea în care 
trăim va continua să rămână neschimbată. Tu ştii prea bine că 
cenzorii îi supraveghează cu stricteţe pe procuratori. Nu mai 
sunt bogaţi cei care îşi desfăşoară activitatea în provinciile 
romane, cum erau altădată, în timpul republicii. De aceea, dacă 
doar din prietenie evreii mă forţează să accept câteva daruri, aş 
fi un nebun să-i refuz. Trebuie să mă îngrijesc de zilele 
bătrâneţii, pentru că nu sunt un om bogat. Cât despre Claudia, 
ea îşi administrează cu destul de multă prudenţă averea. Dar, 
ţinând seama de imensa avere pe care ai moştenit-o, nu cred că 
tu ai putea fi invidios pentru darurile pe care le primesc de la 
evrei. 

Bineînţeles că nu-l invidiam. Însă toată fiinţa mea era plină de 
ceea ce văzusem cu ochii mei, de aceea i-am strigat: 

— Tu însuţi ai spus: „Atâta timp cât lumea va continua să 
rămână neschimbată“. Nu cred că lumea va rămâne aşa cum 
este, fiindcă regele răstignit al evreilor a înviat din moarte. 
Spună ce-ar spune străjerii şi preoţii templului! Adevărul este că 
piatra de la gura mormântului a fost strămutată de cutremur, iar 
lisus a ieşit din mormânt trecând prin giulgiu şi prin maramă 
fără să le sfâşie. 

Ponţiu Pilat m-a privit cu atenţie, dar chipul lui nu a trădat 
nimic din ceea ce gândea. l-am povestit despre investigaţiile pe 
care, împreună cu Adenabar, le făcusem în afara mormântului şi 
despre ceea ce văzusem cu ochii noştri înăuntrul lui. 

— ... fără ca giulgiul să fi fost desfăşurat sau rupt, am insistat 
eu. lar la urmă, aceşti preoţi ipocriţi ai templului au rupt cu furie 
giulgiul. De nu l-ar fi destrămat, tu însuţi ai fi putut să te 


convingi că lisus şi-a ţinut promisiunea şi a înviat a treia zi după 
moarte. Adenabar poate să confirme spusele mele. 

Fără să-şi ascundă zâmbetul ironic, Ponţiu Pilat a spus: 

— Tu îţi imaginezi că eu m-aş putea înjosi până-ntr-atâta încât 
să cobor într-un mormânt al unui evreu, pentru a contempla 
înşelătoarea artă a vrăjitorilor din ludeea? 

A spus-o cu atâta compasiune că pentru un moment m-am 
îndoit de mărturia ochilor mei şi mi-am amintit de toate magiile 
cu care egiptenii îi înşelau pe oamenii simpli. 

Proconsulul a pus banii de aur la loc, a strâns bine şnurul şi a 
aruncat punga pe jos. Redevenind serios, a spus: 

— Pe de o parte, eu înţeleg că străjerii au minţit şi au adoptat 
istoria propusă de preoţii care i-au cumpărat. Pentru că nu dorm 
ei, soldaţii romani, când este vorba să păzească sigiliul legiunii 
lor. lar sirienii, care sunt cei mai superstiţioşi şi au mare teamă 
de întuneric, nu ar fi avut niciodată curajul să doarmă în timpul 
gărzii, să fi băut ei cât vin ar fi băut. Fără îndoială, cutremurul a 
deschis gura mormântului. În această privinţă, s-ar părea că 
suntem de aceeaşi părere. Dar eu nu vreau să ştiu ce s-a 
întâmplat după aceea. 

Şi-a pus coatele pe genunchi, şi-a sprijinit în mâini bărbia 
osoasă, şi privind în gol a spus: 

— Adevărul este că acel evreu făcător de minuni m-a 
impresionat mult. Mai profund decât crezi, mai profund decât 
crede Claudia. Făcători de minuni, vindecători, profeţi şi 
mântuitori ai lumii au existat şi mai înainte în ludeea. Ei au 
pervertit poporul şi au stârnit multe tulburări până când au fost 
făcuţi inofensivi. Dar acesta nu era un provocator. Era un bărbat 
atât de umil, încât mi-a fost şi greu să-l privesc în ochi în timpul 
interogatoriului. Şi imaginează-ţi că am avut privilegiul să discut 
cu el între patru ochi, fiindcă nimeni nu a mai fost de faţă. 
Conform  acuzaţiei evreilor, era un oponent al împăratului, 
pentru că se proclamase singur rege. Dar este clar că pentru 
lisus, aşa-zisa împărăție avea doar o valoare simbolică şi, după 
câte am înţeles, el nu refuza să plătească tribut cezarului. 
Împărăţia lui nu era în lumea aceasta, aşa mi-a spus, şi a 
adăugat că el a venit în lume că să aducă mărturie pentru 
adevăr. Află că eu, care sunt un om puternic, am fost mişcat de 
aceste vorbe. Este deja destulă vreme de când sofiştii au 
demonstrat că adevăr absolut nu există şi că toate adevărurile 


sunt relative. Totuşi, l-am întrebat: Ce este adevărul? Dar el nu 
a putut sau poate că nu a vrut să-mi răspundă. 

— Nimic rău nu am găsit în acest om, a continuat cufundat în 
gânduri procuratorul. A fost adus la mine într-o stare jalnică, 
după ce evreii îl chinuiseră toată noaptea. Cu toate acestea, mi 
s-a părut cel mai inocent om din lume şi cel mai umil, în sensul 
nobil al acestui cuvânt. Nu i-a fost teamă de mine, nici măcar nu 
a încercat să se apere. În fiinţa lui era o forţă specială. Aş putea 
chiar spune că în faţa lui m-am simţit slab, chiar dacă sunt 
proconsul. Dar nu m-am simţit umilit de slăbiciunea mea. Mai 
degrabă m-am simţit bine după ce am vorbit cu acest om, după 
ce i-am auzit răspunsurile pline de înţelepciune. Nici nu s-a 
apărat, nici nu a căutat sfadă cu mine. 

Şi-a ridicat capul, m-a privit zâmbind şi a spus pe un ton 
conciliant: 

— Am ţinut să-ţi povestesc aceasta, pentru a nu mă judeca 
greşit. Eu nu am avut nici o intenţie rea faţă de lisus, dar 
conjunctura politică nu i-a fost deloc favorabilă. Nimic nu l-ar fi 
putut salva şi, de altfel, el însuşi nu încerca să facă nimic pentru 
a se salva. Dimpotrivă. S-ar putea chiar spune că îşi cunoştea 
dinainte destinul şi îl accepta, aşteptând doar să se împlinească. 

După ce a rostit aceste vorbe din urmă, chipul lui Ponţiu Pilat 
a devenit rigid. Şi privindu-mă el în ochi, a spus drept concluzie: 

— A fost un om excepţional, un bărbat sfânt, dacă vrei, dar nu 
un zeu. Marcus, el a fost doar o fiinţă omenească, un om ca şi 
noi. Tu însuţi l-ai văzut cu ochii tăi când a murit. Eu nu pot crede 
că nişte impostori au putut să te convingă că un trup neînsufleţit 
a înviat sau s-a topit dispărând înăuntrul giulgiului. În lumea 
aceasta, toate se pot explica şi de obicei explicaţiile sunt 
surprinzător de simple. 

Aşa mi-a vorbit, pentru că cele întâmplate îi tulburau în 
continuare gândurile. Dar ca guvernator, fusese prudent şi 
acceptase lucrurile aşa cum îi fuseseră prezentate. Am înţeles 
că nu ar fi putut acţiona altfel şi m-am hotărât să nu-l mai bat la 
cap cu argumentele mele, care oricum nu puteau răsturna o 
afacere deja încheiată. Am regretat mai apoi că nu profitasem 
de acele clipe de sinceritate, când el îşi cercetase adâncul 
conştiinţei, pentru a afla toate răspunsurile pe care i le dăduse 
lisus din Nazaret la întrebările puse. 


După un oarecare timp, în cabinetul lui Ponţiu Pilat a sosit 
Adenabar. Procuratorul i-a făcut un semn din cap, îndemnându-l 
să vorbească. Sutaşul a ezitat şi şi-a frecat mâinile. Până la 
urmă a întrebat: 

— Stăpâne, cum îţi convine să povestesc? 

— Dar aici nu este un pretoriu, a bombănit Ponţiu Pilat. Este 
vorba doar de o conversaţie confidențială între patru pereţi, şi 
eu nu ţi-am cerut adevărul, pentru că nimeni nu-l cunoaşte. 
Povesteşte-mi doar despre ce cred acei soldaţi că ar fi văzut. 

— Fiecare a primit treizeci de arginţi, a spus sutaşul. La acest 
preţ le-au vândut evreii vorbele pe care să le spună. Adevărul 
este că ei au fost înspăimântați de la bun început şi abia de au 
îndrăznit să se întindă pe pământ că să se odihnească, fiindcă 
este bine ştiut că spectrele morţilor hoinăresc noaptea prin 
preajma mormintelor. Cert este că cel puţin doi dintre ei au 
vegheat tot timpul, aşa cum se hotărâse dintru început. Când s- 
a cutremurat pământul, ei şi-au pierdut echilibrul şi au căzut. 
Ceilalţi, care dormeau, s-au trezit când lespedea s-a desprins cu 
zgomot mare şi s-a ridicat în aer, sau cel puţin aşa li s-a părut, 
fiindcă era întuneric. 

Stânjenit, Adenabar s-a întrerupt brusc şi a spus întru 
apărarea sa: 

— Am repetat doar ce mi-au povestit ei. Şi-apoi, nici n-a fost 
nevoie să fie biciuiţi, atât de dornici erau ei înşişi să 
povestească. Pentru că erau descurajaţi, mai cu seamă după ce 
le fuseseră confiscaţi banii. Tremurând ei încă de groază după 
ce scăpaseră de piatra care ar fi putut să-i strivească, au văzut 
apoi o lumină albă, tot atât de puternică şi de clară ca fulgerul. 
Dar nu era fulger şi nici bubuituri de tunet nu au auzit. Fulgerul 
acela, sau ce va fi fost, i-a doborât la pământ şi au rămas ei un 
oarecare timp înţepeniţi ca morţii şi orbiţi totodată de acea 
lumină. Dar când şi-au revenit în puteri şi s-au încumetat să se 
ridice, nu au auzit nici o mişcare, niciun glas, niciun zgomot de 
paşi. Au jurat că nimeni nu ar fi putut intra sau ieşi cu ceva din 
mormânt, fără ca ei să-l fi putut vedea. După ce s-au sfătuit cât 
s-au sfătuit, doi au rămas să păzească în continuare mormântul, 
iar ceilalţi patru au plecat să-i anunţe pe preoţii templului de 
cele întâmplate. Dar în mormânt nu au avut curajul să intre ca 
să vadă dacă trupul celui mort mai era sau nu mai era acolo. 


După ce a meditat asupra celor auzite, Pilat s-a întors spre 
mine şi a spus: 

— Marcus, spune sincer, care dintre cele două povestiri ţi se 
pare plauzibilă? Cea despre care preoţii templului spun că ar fi 
în concordanţă cu adevărul sau aceasta pe care am auzit-o 
acum? 

Am spus deschis ce gândeam: 

— Eu cunosc şi logica sofiştilor şi adevărurile cinicilor. Am fost 
iniţiat în diverse mistere, dar niciunul nu m-a convins, în ciuda 
frumoaselor lor simboluri. Filosofia m-a făcut sceptic, iar 
adevărul acestei lumi mi-a fost întotdeauna dureros, ca un cuţit 
înfipt în inimă. Dar acum totul este clar. Cu ochii mei l-am văzut 
murind. Cu ochii mei i-am văzut mormântul şi am înţeles că nici 
o forţă din această lume nu l-ar fi putut deschide. În principiu, 
adevărul este surprinzător de simplu, tu însuţi ai spus-o. Astăzi 
dimineaţă, împărăţia lui a coborât pe pământ. lar pământul s-a 
cutremurat şi a deschis mormântul. Când a înviat din moarte şi 
a ieşit din mormânt, lumina lui i-a orbit pe străjeri. Este simplu. 
De ce să cred în istorii complicate, care nu se potrivesc cu 
realitatea? 

— Dar eşti ridicol, Marcus! a exclamat proconsulul. Nu uita 
totuşi că eşti cetăţean al Romei! 

Şi întorcându-se spre Adenabar l-a întrebat: 

— Dar tu, Adenabar, care istorie ai alege-o? 

— Stăpâne, i-a răspuns prudent sutaşul, eu nu am nici o 
părere personală. 

Mi s-a adresat din nou Ponţiu Pilat, de data aceasta cu un glas 
rugător, şi a zis: 

— Ascultă, Marcus! Oare tu gândeşti că eu ar trebui să mă fac 
de râs în faţa întregii lumi, alertând toate garnizoanele romane 
din ludeea şi dând poruncă să fie căutat peste tot un mort care 
a înviat? Pentru că aşa ar trebui să fac dacă m-aş încrede în 
vorbele tale. Semne particulare: o rană adâncă de la coastă 
până la inimă, răni la mâini şi la picioare de la cuiele cu care a 
fost pironit pe cruce, el însuşi afirmă că ar fi regele evreilor. 

Apoi a spus pe un ton mai convingător: 

— Am să-ţi mai uşurez din greutatea alegerii pe care ţi-am 
cerut să o faci. Eu nu te-am întrebat care dintre aceste istorii 
este, după părerea ta, adevărată. Te-am întrebat doar care 
dintre ele este credibilă pentru această lume în care, până una- 


alta, trăim. Sau, dacă vrei, încă şi mai clar: care dintre cele două 
istorii este mai convenabilă şi pentru romani şi pentru evrei? 
Inţelegi oare că, indiferent de ceea ce gândeşti tu, alegerea mea 
trebuie să fie adaptată scopurilor politice? 

l-am spus amărăt: 

— Inţeleg acum de ce l-ai întrebat: Ce este adevărul? Fie după 
cum ai spus! Inţeleg că în felul acesta poţi fi împăcat. Pentru că 
evreii te-au scutit de povară şi au lămurit totul cum le-a căzut 
lor mai bine, oferindu-ţi o istorie plauzibilă şi un dar, ca să-ţi fie 
mai uşor să le accepţi povestea. Bineînţeles, povestea lor este 
în armonie cu raţiunea politică. Află că, în niciun caz, eu nu 
vreau să mă amestec în această afacere, pentru că nu ţin să fiu 
acuzat cândva de intrigi împotriva Romei. Chiar atât de prost nu 
sunt. Dar sper că-mi vei permite să-mi păstrez opiniile, pentru 
că nu am de gând să le strig în piaţa publică. 

— inseamnă că toţi trei suntem de aceeaşi părere, a spus 
calm proconsulul. lar cu cât mai repede vom uita totul, cu atât 
va fi mai bine. lar tu, Adenabar, şi comandantul garnizoanei veţi 
păstra câte o treime din banii dăruiţi de preoţii templului. Aşa 
este just. Mulţumească-se deci soldaţii cu câte zece arginţi, că 
acesta este preţul tăcerii! De la arest, li s-ar putea da drumul 
chiar mâine dimineaţă, iar la vremea potrivită să fie transferați 
la hotare, de preferinţă în garnizoane diferite, separați unul de 
altul. Dar dacă vor începe să împrăştie împrejurul lor poveşti 
absurde, să li se închidă imediat gura! 

Am înţeles că această ameninţare îmi era în egală măsură 
adresată, de dorit fiind deci să-mi ţin gura, cel puţin atâta timp 
cât voi rămâne în ludeea. Deşi - trebuie să recunosc - în toată 
lumea civilizată nu există un loc unde să pot povesti deschis tot 
ceea ce am văzut şi am trăit. Pentru că imediat oamenii vor 
gândi că sunt un nebun sau un mitoman care vrea să atragă 
atenţia asupra persoanei sale. lar în cel mai rău caz, Ponţiu Pilat 
m-ar putea acuza de agitaţie politică. Ar putea susţine că m-am 
amestecat în afaceri iudaice, acţionând împotriva intereselor 
Romei. Chiar şi pentru mai puţin au fost alţii trecuţi prin 
ascuţişul sabiei. 

Am fost descurajat de aceste gânduri, dar amintindu-mi că 
doar pentru mine pornisem în căutarea adevărului, nu pentru a-l 
explica altora, mi-am regăsit din nou echilibrul. După ce 
Adenabar a plecat, l-am întrebat cu un aer smerit pe procurator: 


— Sper că nu ai nimic împotrivă dacă voi încerca să aflu mai 
multe despre regele evreilor. Nu-ţi face griji, nu voi vorbi 
nimănui despre învierea lui. Ceea ce mă interesează este opera 
şi învăţăturile pe care le-a transmis discipolilor lui. Poate că 
există ceva demn de a fi reţinut. De altfel, tu însuţi mi-ai spus că 
a fost un om extraordinar. 

Scărpinându-şi bărbia, Ponţiu Pilat m-a privit prietenos şi mi-a 
spus binevoitor: 

— Eu cred sincer că ar fi mai bine dacă l-ai uita. Păcat să-ţi 
spargi capul cu religia încurcată a evreilor. Eşti încă tânăr, eşti 
bogat, eşti liber, ai prieteni influenţi şi viaţa îţi surâde. Dar 
fiecare cu destinul lui! Eu nu te voi împiedica să-ţi urmezi 
drumul, cu condiţia să-ţi satisfaci curiozitatea fără niciun 
comentariu imprudent şi fără a atrage prea mult atenţia asupra 
ta. Este drept că în aceste zile doar despre el se vorbeşte în 
lerusalim, dar tu ştii la fel de bine ca şi mine că memoria 
mulţimii este scurtă. lar discipolii lui, împrăştiaţi în lumea mare, 
se vor duce până la urmă la casele lor. Crede-mă, peste doi ani 
nimeni nu-şi va mai aminti de el. 

Am înţeles că întrevederea se terminase. Cum nu m-a reţinut 
pentru masă, m-am dus în salonul ofiţerilor. Dar eram foarte 
neliniştit şi nu am auzit prea multe din cele ce ei mi-au spus, nici 
nu m-am odihnit după masă cum au făcut cei mai mulţi dintre 
ei. Am ieşit afară din fort şi m-am dus să mă plimb prin oraş. 
Străzile erau pline de oameni care urmau să se întoarcă la 
casele lor după sărbătoare. Erau veniţi din toată lumea. Pentru 
moment, am fost tentat să privesc tarabele pline cu mărfuri 
luxoase pe care le vindeau negustorii evrei. Dar aşa ceva 
văzusem destul şi în alte oraşe mari ale lumii şi nu am simţit nici 
o plăcere să le privesc. 

După un oarecare timp, am observat că mă uitam doar la 
cerşetorii de pe stradă, la mâinile şi la picioarele lor amputate, 
la ochii lor orbi, la plăgile lor purulente, şi am fost uimit, pentru 
că de obicei călătorilor nu le sare în ochi niciodată acest aspect 
al vieţii cotidiene când sunt într-un oraş străin. Pentru un străin, 
cerşetorii sunt tot atât de neînsemnaţi ca roiurile sâcâitoare de 
muşte. Şirul lor mărginea ambele părţi ale străzilor care duceau 
la templu, şi mi s-a părut că fiecare avea locul lui dinainte 
stabilit. Cu mâinile întinse, strigau şi se văicăreau, îmbrâncindu- 


se unii pe alţii, fiindcă fiecare voia să fie văzut de trecătorii mai 
milostivi. 

Am fost supărat pe ochii mei, fiindcă în loc să privească la 
podoabele veşmintelor fariseilor, la minunatele mărfuri ale 
orientului şi la frumoasele femei care cărau apă în vase de lut, 
nimic altceva nu vedeau în afară de oameni săraci, de cerşetori 
şi de infirmi. De aceea, obosit de străzile oraşului, am ieşit pe 
poarta cetăţii şi am ajuns din nou la locul supliciului. Depăşindu-l 
în grabă, am intrat în grădina unde se află mormântul. Grădina 
era plină de pomi fructiferi şi de ierburi aromate şi am fost mirat 
că dimineaţa nu-i remarcasem frumuseţea. Paşii m-au purtat 
fără voie la mormânt şi am intrat din nou acolo. Am privit în 
jurul meu şi am văzut că giulgiul fusese luat. Dar încă se mai 
simţea mirosul balsamului de smirnă şi aloe. 

Când am ieşit, am fost copleşit de oboseală. Cred că niciodată 
nu mai fusesem atât de obosit. Dar de două nopţi nu dormisem 
bine, iar primele două zile în lerusalim, împreună cu această zi 
ce încă nu se sfârşise fuseseră, fără îndoială, cele mai lungi zile 
din viaţa mea. Epuizat, am mers cu paşi nesiguri, m-am trântit 
pe iarbă la umbra unui mirt, m-am înfăşurat în straiele mele şi 
am adormit profund. 

Când m-am deşteptat, soarele era în declin. Era deci ora a 
patra după orarul roman. Păsărelele ciripeau, aerul serii era 
proaspăt şi înmiresmat de parfumul florilor galben-aurii ale 
rozelor. Nu mai eram nici obosit, nici înspăimântat, nici gânduri 
deşarte nu mă mai frământau. Am respirat aerul proaspăt şi 
toată lumea mi s-a părut întinerită. Nu mai bătea vântul uscat al 
deşertului. Cine ştie, poate că încă de dimineaţă fusese aşa, dar 
eu nu observasem. Nu mă mai durea capul, ochii nu mă mai 
usturau, nu îmi era foame, nu îmi era sete. Simţeam doar că 
este minunat să respir, să trăiesc, să fiu om printre oamenii 
acestei lumi. 

Atunci l-am văzut pe grădinar. Ridica ramurile pomilor şi 
pipăia fructele să vadă dacă sunt coapte. Purta un veşmânt 
modest cu franjuri mici la poale şi avea capul acoperit să nu-l 
ardă soarele. M-am gândit că poate îl ofensasem dacă mă 
odihnisem în grădina lui fără să-i fi cerut voie. Tradiţia evreilor 
este complicată, iar eu nu cunosc prea bine canoanele lor de 
bună-cuviinţă. De aceea m-am ridicat imediat, m-am apropiat 
de el, l-am salutat şi am spus: 


— Ai o grădină minunată! Sper că nu te-am ofensat dacă m- 
am odihnit în grădina ta fără să-ţi fi cerut voie. 

În acea clipă nu aş fi vrut să supăr pe nimeni din lume. 

Şi-a ridicat faţa spre mine şi mi-a zâmbit prietenos. Niciun 
evreu nu-mi mai zâmbise până atunci, pentru că, orice s-ar 
spune, eram roman şi nici nu purtam barbă. Dar vorbele pe care 
mi le-a adresat m-au uimit încă şi mai mult. Cu o voce blândă, 
puţin intimidat chiar, el a spus: 

— Şi pentru tine este un loc în grădina mea. Eu te cunosc. 

Am bănuit că avea vederea slabă şi mă confunda cu 
altcineva. 

L-am întrebat cu mirare: 

— Oare tu nu vezi că nu sunt evreu? Cum ai putea să mă 
cunoşti? 

Mi-a răspuns în maniera misterioasă a evreilor înţelepţi: 

— Eu îi cunosc pe cei ce sunt cu mine şi cei ce sunt cu mine 
mă cunosc. 

Apoi a făcut un semn cu mâna, îndemnându-mă să-l urmez. 
M-am gândit că vrea să-mi arate ceva sau să-mi ofere un dar în 
semn de prietenie şi l-am urmat cu bunăvoie. A mers înaintea 
mea şi am văzut că păşea cu greutate, şchiopătând, cu toate că 
nu era bătrân. La o răspântie a cărării pe care mergeam, pe 
când ridica el ramurile unui pom că să-i privească roadele, i-am 
văzut încheieturile rănite ale mâinilor. Dar în clipa când i-am 
văzut rănile deschise, am rămas ca țintuit de pământ şi 
picioarele mele nu m-au mai dus înainte. Grădinarul m-a privit 
din nou ca pe cineva demult cunoscut şi a mers mai departe pe 
cărarea lui pierzându-se apoi după o stâncă abruptă. 

Când picioarele mele au fost din nou în stare să meargă, am 
alergat pe urmele lui şi l-am strigat. Am făcut înconjurul stâncii 
după care dispăruse, dar nu l-am văzut. Cărarea pe care plecase 
continua, dar nu era nimeni pe ea şi nu am văzut un loc unde ar 
fi putut să se ascundă într-un timp atât de scurt. 

Îmi tremurau genunchii şi m-am aşezat în mijlocul drumului 
nemaiştiind ce să cred. Am povestit această istorie aşa cum am 
trăit-o şi trebuie să mărturisesc cu toată sinceritatea că un 
oarecare timp am fost convins că grădinarul nu fusese altul 
decât regele evreilor, cel înviat din moarte. 

Pentru că rănile lui se aflau exact în locul unde călăul bate 
piroanele pe mâinile osânditului la răstignire, pentru ca oasele 


străpunse să poată suporta greutatea trupului întins. El a spus 
că mă cunoaşte. De unde să mă fi cunoscut? Doar de pe cruce 
ar fi putut să mă vadă. 

Dar clipa de extaz s-a risipit, pământul a redevenit cenuşiu şi 
raţiunea mi s-a redeşteptat. Am rămas aşezat în mijlocul 
drumului plin de praf şi am chibzuit. Cum de puteam să fiu atât 
de mult tulburat, doar pentru că un oarecare evreu prietenos îmi 
zâmbise? Oare nu văzusem destui evrei care să-şi manifeste 
prietenia faţă de străini? Şi care grădinar nu-şi răneşte uneori 
mâinile îngrijindu-şi grădina? Eu trebuie să fi înţeles probabil 
greşit gestul lui. Poate că el mi-a spus să nu-l urmez şi de aceea 
s-a ascuns de mine. 

Dar mai înainte de orice, dacă într-adevăr el ar fi fost regele 
evreilor, de ce mi s-ar fi arătat tocmai mie? Oare cine sunt eu ca 
el să mi se arate? Pe de altă parte, dacă ar fi avut un motiv să o 
facă, mi l-ar fi explicat şi ar fi spus ce doreşte de la mine. 
Altminteri, apariţia lui este inexplicabilă. 

M-am mai gândit că poate visasem, dar ridicându-mă şi 
întorcându-mă pe urmele paşilor mei, am dat de mirtul la umbra 
căruia mă odihnisem şi am înţeles că nu fusese vorba despre 
niciun vis. M-am întins din nou pe iarbă. Rațiunea şi modul de a 
gândi pe care le dobândisem în primii ani ai copilăriei şi în 
şcoală, totul din mine se revolta împotriva acestei viziuni lipsite 
de fundament. Bineînţeles că îmi dorisem din tot sufletul să-l 
văd cu ochii mei pe răstignitul rege al evreilor înviat din moarte, 
dar nu aveam dreptul să-mi amăgesc dorinţa, imaginându-mi că 
l-am văzut în forma unui grădinar. 

În felul acesta mi s-au separat mie gândurile în două şi am 
fost înspăimântat când am simţit că mi se dedublează 
personalitatea. Eram când unul - acela care voia să creadă, 
când celălalt - acela care îşi bătea joc de naivitatea primului. lar 
acela care îşi bătea joc pretindea că nu mai sunt tânăr şi nu mai 
am rezistenţa de altădată. Şi-mi reproşa viaţa dezordonată din 
Alexandria care-mi  răvăşise mintea, pentru că uneori 
petrecusem zile şi nopţi de-a rândul în compania beţivilor şi a 
femeilor uşoare, iar alteori studiasem până la epuizare 
scripturile profeților. lar după aceea, obositoarea călătorie până 
la Joppe, tulburătoarele evenimente la care din întâmplare 
fusesem martor şi scrisul acestor epistole, au fost ultima 
picătură, cea care face să se reverse pe dinafară vinul din cupă 


sau pana sofistului ce rupe spinarea cămilei. Nu mă mai puteam 
bizui pe simţurile mele, cu atât mai puţin pe raţiunea mea. 

Ponţiu Pilat este mai în vârstă decât mine. Este un bărbat cu 
destulă experienţă, capabil să înţeleagă epoca în care trăieşte. 
Dacă aş fi înţelept, aş lua în seamă sfaturile lui şi m-aş odihni, aş 
vizita monumentele oraşului sfânt al evreilor şi aş uita. 

M-am gândit la demonii despre care povestesc evreii că s-ar 
strecura în oamenii slabi şi le-ar domina trupul. Dormisem în 
apropierea unui mormânt, expunându-mă astfel pericolului. Dar, 
în cazul acesta, nu puteam înţelege care dintre cele două fiinţe 
din mine era posedată de demoni: cea care mă îndemna să cred 
că regele răstignit al evreilor se sculase din mormânt şi că mi se 
arătase sub înfăţişarea unui grădinar sau cea care îşi bătea joc 
cu îndârjire de toate acestea. 

Abia fusesem pătruns de această idee, că cel care îşi bătea 
joc de toate m-a avertizat, agitându-se ca un nebun în mine: 

— Ai cam luat-o razna, dac-ai ajuns să crezi până şi-n demonii 
evreilor! Doar la Alexandria ai văzut cu ochii tăi disecţia unui 
cadavru, iar medicii ţi-au povestit că au mai făcut acest lucru pe 
cadavrele unor criminali, pentru a căuta sufletul lor. Dar nu l-au 
găsit nicăieri. lar acum îţi imaginezi că un om a înviat din 
moarte, când tu însuţi l-ai văzut murind pe cruce. L-ai văzut 
chiar şi pe soldatul care i-a străpuns inima cu sulița. Aşa ceva nu 
este posibil. lar ceea ce nu este posibil nu este adevărat. 

Dar cel din mine care mă îndemna să cred, a spus: 

— Marcus, dacă tu renunţi şi te retragi, nu-ţi vei mai găsi 
liniştea niciodată şi vei suferi continuu, urându-te pe tine însuţi 
pentru această slăbiciune de moment, pentru că tu ai fost 
martorul unui eveniment însemnat, care nu s-a mai întâmplat pe 
pământ. Orice rațiune are limite şi este înşelătoare, după cum 
au demonstrat sofiştii. Nimic nu te împiedică să cercetezi totul 
cu modestie şi prudenţă. Cercetează mai întâi, că după aceea 
vei avea tot timpul să cugeţi! Chiar dacă astfel de lucruri nu au 
fost cunoscute, nimeni nu poate demonstra că nu ar fi posibile. 
Ceea ce s-a întâmplat acum este mai important decât 
presimţirile şi semnele în care cel puţin pe jumătate ai crezut 
odinioară. Increde-te mai degrabă în sensibilitatea ta decât în 
rațiune! Tu nu eşti unul dintre cei şapte înţelepţi ai lumii şi nu 
uita că niciun om nu a fost ridicat în slăvi doar pentru puterea sa 
de judecată. Sylla era încrezător în norocul său, Cezar nu 


crezuse că ldele lui Martie i-ar fi fost defavorabile. Chiar şi 
animalele care sunt lipsite de rațiune sunt uneori mai înțelepte 
decât oamenii. Păsările îşi întrerup ţipetele şi animalele de 
povară o iau razna înainte de cutremur. lar şobolanii părăsesc 
încă din port corabia pe cale să naufragieze. 

Nu-mi este uşor să descriu această dedublare, fiindcă este o 
experienţă greu de imaginat dacă nu ai încercat-o. Este o trăire 
periculoasă şi, cine ştie, poate că mi-aş fi rătăcit mintea dacă în 
profunzimile fiinţei mele nu ar fi existat acea rezervă limpede 
care m-a apărat întotdeauna în momentele cele mai tulburi ale 
vieţii mele. Dar această experienţă m-a transformat într-un om 
taciturn şi m-a făcut să înţeleg că trebuie să mă păzesc, ca să 
nu mă pierd de tot în gânduri zadarnice. 

Când mi-am regăsit calmul era seară şi umbrele munţilor 
coborâseră în vale. Soarele înroşea cu lumina de foc a 
crepusculului templul evreilor de pe înalta colină a cetăţii. Am 
mers în oraş şi am căutat casa bancherului, pentru a-i prezenta 
documentul din Alexandria pe baza căruia să iau de la el banii 
hotărâți. Mă bătea gândul că voi avea nevoie de mulţi bani 
pentru a-mi putea continua investigaţiile. Casa pe care o 
căutam se afla în partea nouă a oraşului, în apropierea teatrului 
şi a palatului marelui preot al templului. 

După ce le-am explicat servitorilor motivul vizitei mele, 
bancherul însuşi mi-a ieşit în întâmpinare. A fost o adevărată 
surpriză să-l cunosc, pentru că acel bărbat nu semăna deloc cu 
evreii pe care-i văzusem până atunci. Încă de la început m-a 
rugat să-l numesc Aristainos, pentru că acesta era numele lui 
grec. 

— Ştiam deja că trebuie să soseşti, a spus el. Am fost 
înştiinţat când ai ajuns în ludeea. De aceea, când am văzut că 
nu ai venit la mine, mi-a fost teamă să nu fi căzut în mâinile 
vreunor tâlhari. Primul lucru pe care îl face un străin după ce 
ajunge aici, este să treacă pe la mine, bineînţeles pentru a 
schimba bani, dar şi pentru a-mi cere sfaturi bune, ca să ştie pe 
ce să-şi cheltuiască banii mai cu folos. În ciuda aparenţei 
austere, lerusalimul este totuşi un oraş plin de viaţă, mai cu 
seamă în timpul sărbătorilor. De obicei, clienţii mei se întorc la 
mine puţin înainte de a pleca din ludeea că să le împrumut bani 
pentru a-şi putea plăti călătoria până acasă şi, sincer să fiu, mai 
bună afacere fac eu cu aceste împrumuturi decât cu scrisorile 


de schimb. Îţi povestesc acestea ca să ştii că, dacă ţi se vor ivi 
greutăţi în timpul cât vei rămâne în ludeea, poţi veni fără nici o 
teamă la mine. Pentru că nimic din ceea ce sunt în stare să facă 
tinerii şi călătorii plini de viaţă nu mă mai uimeşte. Când sună 
trâmbiţele templului şi deschid poarta să ies afară, nu se poate 
să nu dau peste unul din clienţii mei, dormind în pragul casei 
mele cu capul rezemat de pietre, după ce şi-a pierdut până şi 
cămaşa de pe el la jocuri de noroc. 

A vorbit cu dezinvoltura omului de lume şi, în ciuda poziţiei 
importante, nu cred să fi fost mai bătrân decât mine. Purta 
barbă scurtă, doar pentru a salva aparențele, iar franjurii care-i 
împodobeau marginea tunicii erau atât de mici că abia de 
puteau fi văzuţi. Avea părul aranjat în manieră grecească şi 
mirosea a uleiuri bune. Se putea spune, fără îndoială, că era un 
bărbat frumos şi simpatic. 

L-am lămurit că dacă locuiesc la fortul Antonia şi sunt 
oaspetele guvernatorului, este doar pentru că romanii mă 
sfătuiseră să nu-mi caut loc de înnoptat în oraş, fiindu-le teamă 
de eventualele tulburări care ar fi putut să izbucnească în timpul 
zilelor de sărbătoare. Uimit şi indignat, el şi-a ridicat braţele 
spre cer şi a strigat: 

— Dar nu este adevărat! Este chiar o ofensă pentru noi! 
Sanhedrinul are o poliţie puternică, suficientă pentru a menţine 
ordinea, iar sacerdoţii noştri sunt mai vigilenţi decât romanii 
când este vorba de răzmeriţe şi tulburări pe cale să se nască. 
Este drept că locuitorii lerusalimului nu-i iubesc pe sirienii 
legiunii romane, dar este doar vina lor dacă nu au ştiut cum să 
se poarte pentru a fi acceptaţi. Dar un străin care aduce bani 
oraşului, respectă obiceiurile şi se supune legilor noastre este 
întotdeauna bine primit. | se oferă tot ce vrea, toată lumea se 
ocupă de el, călăuzele îşi dispută între ele onoarea de a-l 
conduce prin oraş, cărturarii sunt gata să-i dezvăluie adevărurile 
credinţei noastre. Există hanuri pentru toate categoriile de 
călători, şi mai săraci, şi mai bogaţi, iar între zidurile unor 
anumite case sunt tolerate toate plăcerile imaginabile venite din 
Egipt, din Grecia şi din Babilon. lar dacă cineva are dorinţe chiar 
atât de extravagante, poate găsi şi dansatoare din India în acest 
oraş. Dar, bineînţeles, cel mai înţelept este să locuieşti în 
cartierul acesta nou, în vecinătatea forumului, nu-i aşa? 


l-am răspuns că, nefiind încântat nici de vântul orientului care 
mi-a provocat dureri de cap, nici de cutremurul care m-a 
deşteptat dimineaţa, îmi este totuna unde locuiesc. 

El şi-a apărat cu încă şi mai mult entuziasm oraşul şi a spus: 

— N-ar fi trebuit să dai atâta importanţă acestor două 
cutremure de pământ care, de fapt, nici nu au fost prea 
puternice. De altfel, nici n-au provocat mari stricăciuni în oraş. 
Să fi locuit în această parte a oraşului, poate nici nu l-ai fi simţit 
pe cel din această dimineaţă. Eu însumi nici nu m-am ridicat din 
pat când a fost să fie. S-ar părea că a fost mai puternic doar în 
zona fortului Antonia. 

Ştiam că nu este prea politicos, dar voiam să orientez discuţia 
spre ce mă interesa mai mult în ludeea, personalitatea lui lisus 
din Nazaret. De aceea, i-am spus cu ipocrită indiferenţă: 

— Înainte chiar de a intra în oraş l-am văzut pe regele vostru 
răstignit pe cruce şi te asigur că nu a fost cel mai vesel 
spectacol. 

Auzindu-mi vorbele, Aristainos s-a întristat dintr-odată. Dar 
după o clipă a bătut din palme şi a poruncit să ni se aducă 
dulciuri şi hidromel. Şi a spus: 

— Ce ciudat călător eşti tu, dacă nu găseşti decât lucruri triste 
în acest lerusalim care, într-adevăr, este cel mai sacru oraş al 
lumii! Dar, te rog, ia loc şi permite-mi să te lămuresc cum stau 
lucrurile, pentru că tu nu ştii ce vorbeşti. Noi evreii suntem 
împătimiţi de cărţile sfinte şi de prorocirile profeților, dar este de 
înţeles pentru că credinţa noastră este cea mai extraordinară 
din lume şi istoria neamului nostru este surprinzătoare. Dintre 
toate popoarele acestui pământ, doar noi ne închinăm unui 
singur Dumnezeu şi avem doar un singur templu, aici, în 
lerusalim, unde îi slujim Dumnezeului nostru după legile pe care 
el însuşi le-a dictat patriarhului şi eliberatorului nostru din 
sclavia Egiptului. 

Mi-a zâmbit şi m-a îndemnat să gust din vin şi din dulciuri, dar 
nu mi-a oferit cupa cu vin din mâna lui şi am remarcat că 
dulciurile fuseseră puse pe două platouri, unul pentru mine şi 
altul pentru el. Urmărindu-mi privirea, el a izbucnit în râs şi a 
spus: 

— Nu uita că sunt evreu şi plin de prejudecăţi! Nu-ţi imagina 
totuşi că mă cred mai bun decât tine. Numai din cauza 
servitorului nu beau din aceeaşi cupă cu tine şi nu-mi vâr 


degetele în acelaşi platou. Sunt un om cultivat şi încalc legea 
iudaică în multe feluri, chiar dacă încerc să salvez aparențele. 
Este deja destul că-i avem pe farisei, care îşi otrăvesc propria 
viaţă. Dar ei otrăvesc totodată şi viaţa celor din jur, impunându- 
le supunere absolută la tradiţiile strămoşeşti. Acesta este 
temeiul contradicţiei noastre, pentru că este adevărat că doar 
tradiţia a salvat unitatea neamului evreu, în oricare oraş din 
lume, aceeaşi lege îi uneşte pe fiii lui Israel şi îi constrânge să 
nu se amestece cu alte neamuri. Dacă nu ar fi fost aşa, cei care 
au suportat exilul şi sclavia în Egipt şi Babilon s-ar fi amestecat 
demult cu alte neamuri, iar poporul evreu nu ar mai fi existat. 
Eu, care sunt un om civilizat şi în inima mea mă simt mai mult 
grec decât evreu, nu pot accepta scriptura care încătuşează 
spiritul, chiar dacă pentru Dumnezeul nostru şi pentru templu 
m-aş lăsa şi tăiat în bucăţi de-ar fi nevoie. Istoricii noştri au adus 
dovezi temeinice în sprijinul ideii că noi suntem poporul ales de 
Dumnezeu. lar dacă tot este aşa, un om cu judecată înţelege 
prea bine că mâncatul şi băutul, spălarea mâinilor şi curățirea 
rituală a vaselor nu înseamnă nimic pe lângă surprinzătoarea şi 
nemărginita splendoare a lui Dumnezeu. În acelaşi timp, este 
drept că obiceiurile complexe, rânduielile tradiţionale, 
circumcizia, sanctificarea sabatului şi toate celelalte, care sunt 
greu de explicat unui păgân, menţin unit poporul evreu în 
această mică ţară de la răscrucea Orientului şi Occidentului, ca 
el să nu se amestece cu alte neamuri, în aşteptarea împărăției 
de o mie de ani care va începe când Mesia va cobori pe pământ. 

Mi-a aruncat o privire scurtă, după care a mai spus: 

— Aşa au anunţat profeţii, dar profeţiile pot fi înşelătoare 
pentru cel ce se limitează la sensul aparent al cuvintelor. Şi nu 
trebuie să crezi că noi visăm să guvernăm lumea cu ajutorul lui 
Mesia. Doar oamenii simpli din popor - plebeii, cum îi numiţi voi, 
romanii - îşi pot face asemenea iluzii. Temperamental, suntem 
un popor de exaltaţi. De aceea îşi fac apariţia în ludeea 
mântuitorii lumii, unul după altul, fiecare încercându-şi şansa de 
a fi recunoscut drept adevăratul Mesia. Nu există tămăduitor, 
cât de prost ar fi el, să nu poată trezi interesul mulţimii, dacă 
are destulă încredere în sine însuşi. Dar te asigur că noi, evreii, 
îl vom putea recunoaşte pe adevăratul Mesia îndată ce va veni. 
Un oarecare rege de-al nostru din spiţa macabeilor a răstignit pe 
cruce trei mii de fanatici ipocriţi, aşa că nu s-ar putea spune că 


ne lipseşte experienţa. Oare tu ai putea avea milă şi l-ai ierta de 
pedeapsă pe un om care, profitând de naivitatea celor simpli, îi 
face să creadă că el este regele şi mântuitorul lumii? 

In tot timpul acesta eu am băut vin şi am mâncat dulciuri, iar 
vinul m-a ametit uşor, de aceea i-am spus zâmbind: 

— Ce revărsare de vorbe şi cât entuziasm pentru ceva lipsit 
de importanţă, cum tu însuţi ai spus-o! 

El a continuat: 

— Crede-mă, mântuitorii vin şi pleacă, dar Dumnezeul nostru 
este etern şi templul îi va aduna întotdeauna pe evrei, până la 
sfârşitul veacurilor. Avem toate motivele să le mulţumim 
romanilor care au recunoscut locul special pe care-l ocupă 
poporul nostru printre popoarele lumii civilizate tocmai din 
cauza credinţei pe care o are, scutindu-ne de povara 
autoguvernării. Pentru că atât împăratul August, cât şi împăratul 
Tiberiu ne-au fost favorabili şi au ascultat glasul nostru. Datorită 
lor, poziţia noastră în lume s-a consolidat. La drept vorbind, 
guvernându-ne, Roma ne-a scutit de povara întreţinerii unei 
armate permanente şi ne-a ajutat să nu ne irosim puterile în 
conflicte interminabile cu ţările vecine, care râvnesc la bogăţiile 
noastre. Ca locuitori ai Imperiului Roman avem o mai mare 
siguranţă şi susţinători în toate oraşele importante ale lumii, 
până-n Galia şi Bretania şi până la țărmurile sciţilor. Chiar şi 
barbarii ne recunosc de buni negustori. De-a lungul anilor m-am 
ocupat şi eu de comerţ şi am trimis la Roma nuci şi alte fructe. 
Este regretabil că nu avem armatori de corăbii, dar noi, evreii, 
nu ştiu din ce cauză, nu ne încredem în apele mării. Toţi 
credincioşii din lume vin la lerusalim să aducă ofrande la 
templu. In felul acesta, aici se adună bogății incomensurabile, 
înţelegi deci de ce nu putem tolera ca mulţimea să se lase 
înşelată de visele unui impostor care pretinde ca este 
mântuitorul lumii. 

Cu alte cuvinte, mă forţa să aprob politica sanhedrinului. Și 
trăgându-se mai spre mine, a continuat să mă lămurească. 

— Cu toate acestea, a spus el, trăim pe un ascuţiş de sabie. 
Ar fi de ajuns doar ca un procurator cupid să-i încurajeze pe 
intriganţii ce aspiră la putere, înlesnindu-le organizarea unei 
revolte care i-ar putea permite lui să ne limiteze autonomia şi 
totodată i-ar da ocazia să acapareze toate comorile templului 
sau cel puţin o parte din ele. In orice caz, chiar şi fără a vorbi de 


interesul nostru, este mai câştigată Roma dacă menţine lucrurile 
în starea de acum şi susţine sanhedrinul care oricum nu se 
amestecă în politica romanilor. Ca să te lămuresc mai bine, aş 
putea spune că sanhedrinul corespunde, într-o oarecare măsură, 
senatului roman. Din el fac parte marii preoţi, cei mai erudiţi 
cărturari cunoscători ai legilor şi un grup restrâns de bărbaţi 
influenţi, care sunt numiţi bătrânii poporului. Chiar dacă nu toţi 
sunt bătrâni, aceştia din urmă trebuie să aibă o avere mare şi să 
aparţină unei familii importante. Poporul nu are nici o orientare 
politică, de aceea nici nu se pune problema că ar putea fi lăsat 
să guverneze. lată de ce trebuie înăbușită încă din faşă orice 
tentativă de sporire a puterii politice a poporului sau de 
restaurare a unei monarhii. Fie ea cât de inofensivă ar fi, 
conspirația tot conspirație este. Şi sub veşmântul înşelător al 
credinţei, şi în numele dragostei pentru aproapele tău. 

Tăcerea mea l-a întărâtat pe cămătar şi el mi-a vorbit cu încă 
şi mai multă ardoare, ca şi cum, simțindu-se vinovat, ar fi vrut 
să se apere. 

— Ca roman, tu nu poţi să-ţi imaginezi cât de mare este 
puterea unei veritabile credinţe, fiindcă tu aduci doar jertfe unor 
chipuri cioplite. Credinţa este forţa noastră, dar, în acelaşi timp, 
este un pericol permanent, pentru că este şi cea mai mare 
slăbiciune a noastră. Cei care atrag mulţimea trebuie să recurgă 
la adevărurile scripturii pentru a-şi susţine cauza, indiferent de 
scopul pe care-l au. Ai să-mi spui bineînţeles că lisus din 
Nazaret, cel care a fost răstignit pe cruce în ajunul Paştelui, a 
fost un om drept, un inocent, un remarcabil vindecător şi un 
mare orator. Nu te voi contrazice. Dar omul cel mai inocent şi 
sincer care atrage mulţimea este şi cel mai periculos. Pentru că 
mulţimea este fascinată de personalitatea unui astfel de om şi 
se încrede în promisiunile sale. lar acest lisus din Nazaret, fiind 
absolut dezorientat din punct de vedere politic şi crezând sincer 
că ceea ce face el este spre binele tuturor, a fost folosit de acei 
care râvneau la putere. lar acelora nu le păsa dacă întregul 
sistem social se va prăbuşi, dacă neamul se va pierde sau dacă 
vor fi trecuţi prin sabie de romani. Singurul lor scop era să-şi 
satisfacă ambițiile şi să se agaţe de putere. Crede-mă, orice 
bărbat care se dă drept Mesia este un criminal politic, oricât de 
sincer ar fi, şi nu merită altceva decât moartea. 


Şi, ca şi cum s-ar fi temut că nu a fost destul de convingător, 
a mai spus: 

— Bineînţeles, el a încălcat şi poruncile legii, pentru că a luat 
în deşert numele Dumnezeului său. Dar nu tablele legii sunt 
importante în această discuţie a noastră. Numai o dată să mai fi 
intrat lisus în templu, în timpul sărbătorii Paştelui şi ar fi izbucnit 
scandalul, pentru că fanaticii ar fi profitat de dezordine ca să 
pună mâna pe putere şi mult sânge s-ar fi vărsat. Fireşte că 
romanii ar fi trebuit să intervină, iar acest lucru ar fi dus la 
pierderea autonomiei politice. Mai bine unul să moară decât tot 
poporul să piară. 

— Am mai auzit vorbele acestea! l-am anunţat eu. 

— Uită-l! m-a rugat Aristainos cu înflăcărare. N-avem de ce să 
ne mândrim noi evreii cu moartea lui. Dimpotrivă. Sunt întristat 
când mă gândesc la el şi cred că a fost un om bun acest lisus. 
Să fi rămas în Galileea, nu i s-ar fi putut întâmpla nimic rău. 
Acolo toţi cei care strâng dările pentru templu îl protejau şi se 
spune că comandantul garnizoanei din Capernaum era prietenul 
lui. 

Am înţeles că n-avea niciun rost să fac aluzie la învierea lui 
lisus. Şi-ar fi pierdut respectul pentru mine şi m-ar fi socotit un 
credul nătâng. Cumpănindu-mi vorbele, i-am spus: 

— Ai reuşit să mă convingi. Am înţeles deci că, din raţiuni 
politice, moartea lui a fost necesară. Dar pe mine, de fapt, 
altceva mă interesează. În cursul anilor m-am obişnuit să culeg 
informaţii de tot felul din toată lumea, pentru că îmi place să 
povestesc prietenilor istorii interesante, dar şi pentru că în felul 
acesta îmi îmbogăţesc cunoştinţele. Am o atracţie particulară 
pentru tot ce este bizar şi incomprehensibil, iar vindecările 
miraculoase întotdeauna îmi trezesc interesul. In Antiohia, unde 
mi-am petrecut copilăria şi o parte din tinereţe, am fost fascinat 
de măiestria vrăjitorilor şi magicienilor din Siria, iar în Egipt am 
văzut destule locuri unde se întâmplă miracole şi spre care se 
îmbulzesc pelerinii. De aceea aş dori să-l cunosc cel puţin pe 
imul dintre cei vindecaţi de acest om, pentru a-mi face o idee 
despre modul cum l-a vindecat. 

Apoi, ca şi cum în acel moment mi-ar fi venit acea idee, i-am 
spus cu entuziasm: g 

— Cel mai bine-ar fi să-l cunosc pe unul din discipolii lui. In 
felul acesta aş putea avea o informaţie directă de la cineva care 


l-a cunoscut. Aş putea afla ce impresie i-a lăsat acest om şi ce 
intenţii avea. 

Indignat de vorbele mele, Aristaineos a spus: 

— Discipolii lui s-au ascuns, fireşte. Sau poate că s-au întors în 
Galileea. După câte ştiu, erau doisprezece, dar unul dintre ei a 
dezvăluit preoţilor templului locul secret unde trăseseră pentru 
noapte. Toţi sunt oameni simpli, pescari de la Marea Galileii sau 
aşa ceva, în afară de loan, un tânăr de familie bună, care 
vorbeşte limba greacă şi probabil este instruit. Am auzit că 
printre ei ar fi şi un bărbat care până nu de mult strângea dările 
pentru templu. Dar află că nu-i nimic de capul lor şi mă îndoiesc 
că de la ei ai putea afla mare lucru. 

— Dar, a mai spus el cu îndoială în glas, dacă tot eşti atât de 
curios - deşi, sincer să fiu, nu te înţeleg, fiindcă ai fi putut să te 
distrezi bine în lerusalim - adresează-te lui Nicodim, care este 
membru al sanhedrinului. El este un erudit cucernic care şi-a 
consacrat toată viaţa studiului scripturilor. Nimic rău nu este în 
acest om, chiar dacă l-a apărat pe lisus, dar eu cred că-i prea 
naiv pentru locul atât de important pe care-l ocupă. De aceea 
nici nu a fost chemat în acea noapte când a fost arestat lisus din 
Nazaret, pentru că el, fără îndoială, s-ar fi opus din răsputeri 
hotărârii sanhedrinului. 

— Am auzit vorbindu-se despre el, am spus eu. El este cel 
care a coborât de pe cruce trupul neînsufleţit al regelui şi l-a pus 
în mormânt, nu-i aşa? Se spune c-ar fi folosit o sută de livre de 
smirnă şi aloe pentru miresmele giulgiului. 

În mod vădit, cuvântul rege l-a enervat pe Aristainos, dar nu 
m-a corectat. Şi a spus el: 

— Tu, într-adevăr, eşti bine informat. A fost doar un gest de 
protest, la fel ca şi în cazul lui losif din Arimateea, dar să şi-l 
păstreze lor protestul ăsta dacă le păzeşte cinstea! losif este 
doar bătrân al poporului, dar Nicodim, care este rabin al lui 
Israel, ar trebui să ştie aceasta. Cine ştie, poate că, 
înmormântându-l împreună pe nazarinean, au încercat să atragă 
simpatia unor alţi membri ai sanhedrinului, ca împreună să mai 
micşoreze din puterea marelui preot. 

Fascinat de această idee a sa, a strigat deodată: 

— Dar eu n-am nimica împotriva acestui plan! Insolenţa lui 
Caiafa a depăşit orice limită. Până şi profesiunea mea este 
ameninţată. El a concesionat doar pentru membrii familiei sale 


dreptul de a vinde animalele destinate sacrificiului şi de a 
schimba bani în incinta templului. Mă crezi sau nu mă crezi, eu 
nu am decât o masă de schimb în prima curte a templului! Cine 
ştie, poate că Nicodim, în pofida aparentei lui nevinovăţii, face o 
treabă bună. Nu este nici corect nici legal ca prima curte a 
templului să se transforme într-un loc de permanentă gâlceavă. 
Dacă este o concurenţă rezonabilă, nimeni n-are nimic de zis. Şi, 
bineînţeles, cei veniţi în pelerinaj sau călătorii din alte ţări pot 
schimba bani la preţul care le convine lor, nu la acela din 
templu, prestabilit de Caiafa. 

Dar pe mine nu mă interesa câtuşi de puţin ce-mi povestea el, 
aşa că, întrerupându-l, i-am spus: 

— Eu aş vrea să-l întâlnesc pe Nicodim, dar mi-e teamă că nu 
va fi el de acord să mă întâlnească, pentru că sunt roman. 

— Dragul meu, a exclamat Aristainos, dar tocmai asta este 
cea mai bună recomandare! Un erudit din ludeea consideră că 
este o onoare dacă un cetăţean roman doreşte lămuriri despre 
religia noastră. Poţi să-i spui că eşti un om cu frica lui 
Dumnezeu. Această afirmaţie nu te obligă la nimic şi-ţi deschide 
aici toate porţile. Dar, dacă vrei, te pot recomanda cu plăcere. 

Am convenit că-i va trimite rabinului vorbă, urmând să mă 
duc la el a doua zi, la căderea nopţii. De la Aristainos am retras 
puţini bani. Este mai bine să rămână în păstrarea lui. El a 
încercat să mă convingă să accept serviciile unui ghid cu 
experienţă, pentru ca toate porţile secrete ale desfătărilor să-mi 
fie deschise, dar eu i-am spus că, după iarna fierbinte a 
Alexandriei, făcusem legământ de abstinenţă la plăcerile 
trupeşti. Când a mai auzit-o şi pe asta, i s-au risipit 
argumentele, dar mi-a admirat fermitatea şi, în acelaşi timp, şi-a 
exprimat regretul că din cauza acestui bun legământ nu mă voi 
putea bucura de plăcerile Ierusalimului. 

In orice caz, ne-am despărţit prieteni. Conducându-mă până la 
poarta casei, mi-a propus serviciile unui înaintemergător, care 
să strige la toate răspântiile drumului numele meu, ca lumea să 
se dea la o parte, dar eu l-am refuzat din nou, fiindcă nu doresc 
să atrag atenţia celor din jur. Inainte de despărţire, Aristainos 
m-a asigurat pentru încă o dată că, orice-ar fi să mi se întâmple, 
mă pot bizui pe el. Fără îndoială, este cel mai binevoitor evreu 
pe care l-am întâlnit până acum dar, nu ştiu din ce cauză, nu-mi 
place prea mult de el. 


Când am ajuns la fortul Antonia, mi s-a spus că servitorii 
Claudiei Procula mă căutaseră de multe ori şi că eram aşteptat 
la ea. Am urcat în grabă până la apartamentul din turnul 
fortului. Era în pat şi se odihnea, dar imediat după ce am fost 
anunţat a sosit într-un veşmânt de mătase subţire şi cu o capă 
pe umeri, împreună cu doamna ei de companie. Ochii ei aveau o 
strălucire înspăimântătoare, ridurile de pe faţa palidă nu se mai 
vedeau, mi s-a părut că este în extaz. 

Mi-a prins mâna între mâinile ei şi a exclamat: 

— Marcus, regele evreilor a înviat din moarte! 

l-am răspuns iritat: 

— Dar nu ţi-a povestit proconsulul că noaptea trecută 
discipolii lui au furat cadavrul din mormânt? Aceasta este 
versiunea oficială, confirmată, de altfel, de cei şase gardieni din 
legiunea romană care au păzit mormântul. 

Furioasă, Claudia Procula a bătut din picioare şi a strigat: 

— Oare tu îţi imaginezi că Ponţiu Pilat poate admite un fapt 
care nu are legătură cu banii şi cu confortul lui? Dar eu am 
prieteni în lerusalim. Tu nu ai auzit încă de femeia care astăzi 
dimineaţă în zori, intrând la el să-l plângă, a găsit mormântul 
gol? Este vorba de una din femeile care l-au urmat pe lisus, 
aceea din care el izgonise şapte demoni. Ei bine, în mormânt i s- 
a arătat un înger cu chip de foc şi veşminte albe că lumina. 

— Dacă-i aşa, am spus eu cu asprime, înseamnă că demonii 
au revenit în trupul acelei nefericite femei. 

Am fost descurajat şi am gândit că poate sunt nebun şi 
mintea mea este la fel de răvăşită ca mintea acelei femei 
neîndoielnic bolnave. 

Descumpănită, Claudia Procula m-a întrebat: 

— Şi tu, Marcus? 

Apoi, izbucnind în plâns, a spus amărâtă: 

— Şi eu care credeam că tu eşti de partea lui. Mi s-a spus că 
ai fost acolo şi ai văzut mormântul gol. Oare tu crezi mai mult în 
vorbele lui Ponţiu Pilat şi în mărturisirile mincinoase ale 
gardienilor cumpăraţi de templu decât în ceea ce ai văzut cu 
ochii tăi? 

Pe faţa inundată de lacrimi a Claudiei Procula era un fel de 
lumină, mi-a fost milă de ea şi aş fi vrut s-o consolez. Dar, în 
acelaşi timp, înţelegeam că este periculos să mă destăinuiesc 
unei femei exaltate. După părerea mea, delirul femeilor 


lerusalimului, care credeau în ceea ce ar fi dorit să se întâmple, 
părându-li-se că s-au întâlnit cu îngerii, era doar spre folosul 
sanhedrinului, pentru  discreditarea lui lisus şi acoperirea 
adevărului învierii lui. 

— Nu-ţi face sânge rău, Claudia! am încercat eu s-o liniştesc. 
Doar ştii bine că am studiat textele cinicilor şi le-am admirat 
filosofia. De aceea îmi este greu să cred în lucruri supranaturale. 
Pe de altă parte, nu vreau să neg categoric mărturiile nimănui. 
Dar cine este această femeie? 

— Numele ei este Maria, a spus Claudia Procula, din nou plină 
de entuziasm. Un nume obişnuit la evrei, dar această Maria este 
din Magdala, un loc de pe ţărmul Mării Galileii. Este o femeie 
bogată şi are o renumită crescătorie de porumbei, din care, în 
fiecare an, sunt trimişi la templu mii de porumbei imaculaţi 
pentru sacrificiu. Este drept că nu avea ea o prea bună reputaţie 
când era posedată de demoni, dar după ce lisus din Nazaret a 
vindecat-o, s-a schimbat cu totul şi s-a alăturat celor care-l 
urmau pretutindeni. Am întâlnit-o în casa unei prietene din 
înalta societate a lerusalimului şi am fost impresionată de 
faptele lui lisus din Nazaret, despre care ea ne-a povestit. 

— Ar trebui să aud din gura ei ca să cred, am spus eu. Poate 
că nu-i decât o femeie exaltată, poate că doar a visat. Crezi că 
aş putea-o întâlni? 

— Oare este un păcat să visezi? m-a întrebat ea. Eu însămi 
avusesem un vis înspăimântător şi l-am avertizat pe soţul meu 
să nu condamne niciun bărbat sfânt. lar la miezul nopţii un 
mesager m-a anunţat că el a fost prins şi m-a implorat să-i cer 
lui Ponţiu Pilat să nu-l condamne la moarte. Dar pentru mine 
visul a fost mai hotărâtor decât mesajul secret. Chiar dacă nu a 
folosit la nimic, fiindcă soţul meu a făcut cea mai absurdă faptă 
din viaţa lui şi l-a dat pe mâna lor, ca ei să-l răstignească. 

— Crezi că aş putea-o întâlni pe acea femeie? am stăruit eu. 

Claudia Procula a spus: 

— In ludeea, este o necuviinţă dacă un bărbat i se adresează 
unei femei pe care n-o cunoaşte, cu atât mai mult dacă bărbatul 
este un străin. De altfel, nici nu ştiu de unde să o iau. Recunosc 
că ea se înflăcărează uşor. Poate că este chiar o femeie 
exaltată, aşa după cum zici tu. Cine ştie, suspicios cum eşti, s-ar 
putea să o înţelegi greşit. Sper totuşi că nu ai nimic împotrivă 
dacă eu cred în ceea ce mi-a povestit ea. 


Entuziasmul Claudiei era deja în declin. 

— Dacă din întâmplare o voi întâlni pe această Maria din 
Magdala, am întrebat-o eu, aş putea să mă folosesc de numele 
tău pentru a intra în vorbă cu ea? 

Drept răspuns, ea a murmurat că o femeie nu va avea 
niciodată atâta încredere într-un bărbat cât poate avea într-o 
altă femeie şi că, în general, bărbaţii nu vor fi în stare niciodată 
să le înţeleagă pe de-a-ntregul pe femei. Şi mi-a mai spus, dar 
nu din toată inima, că acceptă să mă folosesc de numele ei, 
dacă din întâmplare o voi întâlni pe acea femeie. 

— Dar, m-a avertizat Claudia Procula, dacă din vina ta i se va 
întâmpla vreun rău acestei femei, cu mine vei avea de-a face! 

În felul acesta s-a încheiat discuţia noastră. Fără îndoială, 
Claudia Procula ar fi vrut să-i împărtăşesc entuziasmul şi să cred 
în învierea lui lisus. Eu trebuie să cred în învierea lui, fiindcă am 
văzut cu ochii mei giulgiul gol din mormânt. Dar vreau să înţeleg 
mai întâi toate aceste lucruri mai bine. 


Epistola a patra 

Marcus, pentru Tullia. 

Voi continua să-ţi povestesc, încercând să păstrez ordinea 
cronologică a întâmplărilor. 

Antonia este o fortăreață meschină şi tristă. N-am mai vrut să 
locuiesc acolo, fiindcă tot timpul am avut impresia că sunt 
supravegheat. De altfel, şi proconsulul se pregătea să se 
întoarcă la rezidența oficială din Cesareea. l-am dăruit un 
scarabeu egiptean despre care se spune că poartă noroc, iar 
Claudiei Procula i-am dăruit o oglindă din Alexandria. Le-am 
promis amândurora că voi trece prin Cesareea, pentru că nu ar 
fi vrut Ponţiu Pilat să părăsesc ludeea mai înainte de a-mi pune 
anumite întrebări. Cât despre Claudia Procula, ei a trebuit să-i 
promit că-i voi povesti tot ce voi afla despre resurecţie. 

l-am dăruit o sumă convenabilă de bani comandantului 
garnizoanei, pe de o parte pentru că doream să păstrez relaţii 
bune cu acel om, pe de alta pentru a mă refugia în fortăreață la 
nevoie. Ştiu deja că, atâta timp cât respecţi obiceiurile evreilor 
şi nu-i enervezi pe locuitori printr-un comportament bizar, 
lerusalimul nu este un oraş periculos, dar, pentru mai multă 
siguranţă, este bine să ai unde să tragi la necaz. 

Cu sutaşul Adenabar am rămas bun prieten. El m-a sfătuit să 
nu merg într-un han mare şi mi l-a recomandat pe un oarecare 
negustor de mărunţişuri care locuieşte în apropiere de palatul 
asmoneilor. Incă din fragedă tinereţe am întâlnit mulţi sirieni. Le 
cunosc obiceiurile şi zeii, ştiu că ei iubesc curăţenia şi 
mâncărurile gustoase şi că sunt corecţi în toate privinţele, cu 
excepţia schimburilor de bani. 

Negustorul locuieşte la parter împreună cu toată familia. Are 
o tarabă de mărunţişuri, pe care o aşază încă din zorii zilei în 
faţa porţii, pe stradă. In camera mea, ce se află pe terasa casei, 
pot ajunge şi direct, urcând treptele unei scări exterioare. Pot 
veni şi pleca când vreau, fără să deranjez întreaga familie şi pot 
primi în vizită pe cine vreau fără ca cineva să o ştie, avantaj de 
netăgăduit, pe care atât Adenabar cât şi negustorul au ţinut să-l 
sublinieze. Soţia şi fata negustorului îmi vor pregăti mâncarea şi 
mi-o vor servi în camera mea. Tot ele vor umple cu apă 
proaspătă vasul de argilă atârnat de tavan. Cât despre băieţii 
negustorului, ei vor fi la dispoziţia mea, şi-i voi putea trimite 
oricând să-mi cumpere vin, fructe sau nu are importanţă ce. 


Această familie cu venituri modeste a fost fericită să mă 
găzduiască, fiindcă sărbătorile se sfârşiseră, călătorii străini 
părăseau lerusalimul şi comerţul lor intra într-o perioadă de 
declin. 

Am aşteptat în noua mea casă să se facă noapte. După ce s- 
au aprins stelele pe cer, am coborât în stradă pe scara 
exterioară. Toată lumea din lerusalim ştie unde se află olăria lui 
Nicodim, aşa că nu mi-a fost greu să o găsesc. Poarta fusese 
lăsată întredeschisă, iar în curte aştepta un servitor care m-a 
întrebat: 

— Oare nu eşti tu bărbatul pe care îl aşteaptă stăpânul meu? 

Am urcat după el pe scara ce duce pe acoperişul casei. 
Servitorul nu a luminat drumul, fiindcă cerul înstelat al ludeii era 
deosebit de strălucitor. Pe acoperiş am văzut un bărbat bătrân, 
care stătea aşezat pe o pernă. El m-a salutat prietenos şi m-a 
întrebat: 

— Tu eşti cel care-l caută pe Dumnezeu şi despre care 
bancherul Aristainos mi-a trimis vorbă? 

M-a invitat să mă aşez lângă el şi a spus: 

— La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. 

După care, s-a pornit să-mi vorbească cu glas monoton 
despre Dumnezeul poporului lui Israel, pornind de la facerea 
lumii. Am ascultat eu ce am ascultat, dar la un moment dat, 
când tocmai povestea cum din ţărână l-a făcut Dumnezeu pe 
om după chipul şi asemănarea sa, nu am mai răbdat şi am spus: 

— Rabin al Israelului, despre toate acestea eu am auzit. Eu 
am citit în greceşte cărţile voastre sacre. Am venit la tine să-mi 
povesteşti despre lisus din Nazaret, regele evreilor. De altfel, tu 
mi-ai înţeles dorinţa, de aceea m-ai aşteptat noaptea, aici, pe 
acoperişul casei tale. 

— Sângele lui a căzut pe mine şi pe poporul meu, a rostit el 
cu glas tremurat. Inima îmi este plină de durere şi spaimă. 
Venirea lui pe pământ ca rabin al lui Israel a fost dată de la 
Dumnezeu, pentru că cine altcineva ar fi putut face ceea ceela 
făcut, dacă nu ar fi fost trimisul lui Dumnezeu? 

l-am răspuns: 

— El a fost mai mult decât un simplu rabin. Şi eu, chiar dacă 
sunt un străin, am fost tulburat până-n străfundul fiinţei mele de 
patimile lui şi am tremurat pentru el. Fără îndoială, tu ştii că a 
înviat şi s-a ridicat din mormânt, trecând prin giulgiul în care tu 


însuţi l-ai înfăşurat în ajunul sabatului şi deschizând gura 
mormântului închisă de tine. 

Ridicându-şi faţa spre stelele strălucitoare ale cerului, Nicodim 
a strigat cu glas de jale: 

— Nu ştiu ce să cred! 

Am arătat spre bolta cerească şi l-am întrebat: 

— A fost el oare pruncul cel anunţat de profeţi? 

Nicodim a spus: 

— Nu ştiu, nu mai înţeleg nimic, poate că nici nu mai sunt 
demn să fiu învăţător al lui Israel. M-au descumpănit cei din 
sanhedrin când au susţinut că niciun profet nu ar fi putut veni 
din Galileea. Este adevărat, fiindcă scripturile nu spun nimic 
despre Galileea. Dar mama lui, pe care abia acum am întâlnit-o, 
mi-a mărturisit că l-a născut pe lisus în Betleemul ludeii, în 
timpul lui Irod cel rău. lar scripturile spun că mântuitorul lumii 
din Betleemul Efratului va veni. Am cercetat din nou scripturile 
şi am înţeles că tot ceea ce anunţaseră profeţii s-a împlinit, 
chiar şi prorocirea care spune: „Nu i se va zdrobi niciun os“. 

Apoi a început să psalmodieze profeţiile, repetându-le la 
nesfârşit şi traducându-mi-le totodată ca să le pot înţelege. Dar 
eu mi-am pierdut răbdarea şi l-am întrerupt, spunându-i: 

— Îmi este totuna dacă s-au împlinit sau nu s-au împlinit 
prorocirile profeților. Eu vreau să ştiu doar dacă a înviat sau nu. 
lar dacă este adevărat că s-a ridicat din mormânt, lisus este mai 
important decât orice rege, fiindcă un om asemenea lui nu a 
mai existat până acum pe pământ. Nu vreau să te amăgesc, nici 
să-ţi întind o cursă, iar lui de-acum niciun om nu-i mai poate 
face rău. Răspunde-mi! Inima mea se frământă şi vrea să 
cunoască adevărul. 

— Mi s-a povestit că a înviat, dar nu mai ştiu ce să cred, a 
spus ezitând rabinul. leri seară, când discipolii lui erau adunaţi 
în taină într-un anume loc şi ţineau uşile încuiate de frica 
iudeilor, a venit lisus şi a stat în mijlocul lor. Şi le-a arătat rănile 
de pe mâini şi de pe picioare şi coasta împunsă de suliță. Şi a 
suflat asupra capetelor lor, apoi a dispărut din încăpere tot atât 
de misterios cum sosise. Aşa mi s-a povestit, iar cel care mi-a 
spus toate acestea m-a asigurat că nu minte. Dar mie îmi este 
greu să cred că aşa a fost. 

Am fost străbătut de un fior şi l-am rugat: 

— Vorbeşte-mi despre împărăţia lui! 


Şi Nicodim mi-a povestit: 

— Când a venit prima dată la lerusalim să sărbătorească 
Pastele şi a curăţat templul, scoţându-i afară pe cei care Îl 
necinsteau, m-am dus seara pe ascuns să-l întâlnesc. Nu-i voi 
putea uita niciodată vorbele, chiar dacă nu le-am înţeles atunci 
şi încă nu am ajuns să le înţeleg până acum. Mi-a spus că niciun 
om nu va putea vedea împărăţia dacă nu se va naşte din nou. 

Mi-am amintit imediat de doctrinele filosofice ale orficilor şi 
pitagoreicilor, care pretind că un om se poate naşte din nou de 
mai multe ori, chiar şi sub formă de animal sau plantă, conform 
comportamentului pe care l-a avut în viaţă. Şi am fost 
deziluzionat, pentru că aceasta nu era o doctrină nouă. Dar 
Nicodim a povestit mai departe cu nevinovată candoare: 

— lar eu am zis către el: „Cum poate omul să se nască, fiind 
bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei 
sale şi să se nască din nou?“ Dar lisus mi-a dat cheia, crezând 
că astfel voi putea înţelege mai uşor şi mi-a repetat de multe 
ori: „De nu se va naşte cineva din apă şi din spirit, nu va putea 
să intre în împărăție“. Naşterea din apă o înţeleg, fiindcă mulţi 
se duc în deşert, în sânul unei comunităţi, să se roage şi să 
aştepte, iar după o perioadă de încercări sunt botezați în apele 
unui lac. Şi loan Botezătorul tot din deşert a venit şi i-a botezat 
pe oameni cu apă, până când Irod l-a dat morţii. 

L-am întrerupt şi i-am spus: 

— Cei ce se iniţiază în misterele zeiţei Isis a Egiptului trebuie 
să se scufunde încrezători în întunecimea apelor adânci. Dar 
întotdeauna există braţe puternice şi protectoare care-i scot din 
apă să nu se înece. Este doar o ceremonie simbolică. 

— Tu ai dreptate, a recunoscut Nicodim. Botezul cu apă nu 
este ceva nou. Dar eu l-am întrebat ce înţeles are „naşterea din 
spirit“. iți repet cuvânt cu cuvânt tot ce mi-a spus lisus: „Ce este 
născut din trup, trup este. Ce este născut din spirit, spirit este. 
Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde 
vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din 
spirit“2. 

A rămas tăcut multă vreme, iar eu am gândit la vorbele lui 
lisus. Stelele ludeii străluceau pe cer şi mirosul argilei umede 
urca până la noi însoţit de efluviile cuptorului de ars al olăriei. 
Intr-un mod misterios, această învăţătură se strecura în inima 


2% Evanghelia după loan, 3, 6. (n.r.) 


mea, chiar dacă raţiunea nu o putea înţelege. Până la urmă, |- 
am întrebat liniştit: 

— Este tot ceea ce ştii despre împărăţia lui? 

A meditat puţin, apoi a spus: 

— De la discipolii lui am auzit că, mai înainte de a fi început 
să-şi rostească învăţătura, s-a dus în pustiu, unde a vegheat şi a 
postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi a încercat toate 
viziunile şi apariţiile pe care forţele pământului le folosesc 
pentru a-l duce în ispită pe cel care flămânzeşte. Ispititorul l-a 
dus pe un munte foarte înalt şi i-a arătat toate împărăţiile lumii 
şi gloria lor. Şi a spus ispititorul că i le va da pe toate să le 
stăpânească, dacă i se va supune şi i se va închina lui, 
renunțând la misiunea pentru care venise în lume. Dar el a 
învins această tentaţie şi iată îngerii au venit în pustiu şi i-au 
slujit lui. Apoi lisus s-a întors printre oameni, a început să 
propovăduiască, să făptuiască miracole şi să strângă discipoli în 
jurul lui. Este tot ceea ce ştiu eu despre împărăţia lui. Dar nu 
este o împărăție a oamenilor. De aceea, nedreapta condamnare 
la moarte a fost o crimă. 

M-am simţit stânjenit când a vorbit despre îngeri şi viziuni, 
fiindcă după veghe şi post prelungit, oricare om - cu oricât de 
puţină sensibilitate ar fi înzestrat - tot are viziuni care, de altfel, 
dispar de îndată ce mănâncă ceva, bea şi se întoarce la o viaţă 
normală. L-am întrebat pe Nicodim: 

— Dar ce este împărăţia lui? 

Suspinând, Nicodim şi-a ridicat braţele spre cer şi a strigat: 

— Cum aş putea să ştiu? Eu doar aud glasul vântului, fără să 
ştiu de unde vine şi încotro se duce. Când l-am întâlnit pe lisus, 
eu am crezut că împărăţia lui venise pe pământ odată cu el. 
Incă multe alte lucruri mi-a spus el. Mi-a mărturisit că Dumnezeu 
nu l-a trimis pe fiul său pentru a judeca lumea, ci pentru ca prin 
el lumea să fie salvată. Dar nu a fost să se întâmple aşa. Pentru 
că el a fost răstignit pe cruce şi a murit în chinuri cumplite. 
Acest lucru eu nu-l pot înţelege. lar dacă el nu mai este, nici 
împărăţia lui nu mai este. 

Inima altfel mi-a grăit, dar raţiunea m-a obligat să-i spun 
zeflemitor: 

— Puţine lucruri mi-ai spus, rabin al lui Israel! Doar glas de 
vânt. De altfel, tu nici nu crezi sincer în învierea lui. 


— Eu nu mai sunt rabin al lui Israel, a recunoscut el cu 
umilinţă. Eu sunt cel mai neînsemnat fiu al lui Israel. Inima mea 
a fost rănită şi mă doare. Dar ceva tot îţi pot da. După ce 
semănătorul şi-a împrăştiat seminţele, ele vor încolţi şi se vor 
ridica din pământ, iar vântul şi ploaia vor ajuta planta firavă să 
crească şi să dea muguri. Semănătorului nimic altceva nu-i 
rămâne, decât să aştepte vremea recoltei. Poate că aşa s-a 
întâmplat cu mine, poate că aşa se întâmplă şi cu tine, dacă eşti 
sincer. Poate că sămânţa a fost deja semănată în mine şi a 
început să crească. Poate că şi în tine a fost semănată o 
sămânță care cândva va da roade. Eu nu pot face nimic altceva 
decât să aştept resemnat până voi putea înțelege, 
recunoscându-mi totodată ignoranţa şi fragilitatea credinţei. 

— Dar nu mă pot mulţumi doar cu aşteptarea, am spus eu. 
Oare nu înţelegi că acum, în memoria noastră toate sunt 
proaspete? Cu fiecare zi care trece, din amintirea oamenilor se 
mai şterge ceva. Inlesneşte-mi să-i cunosc pe discipolii lui lisus! 
Nu se poate să nu le fi dezvăluit într-o formă clară, compatibilă 
cu înţelegerea lor, secretul împărăției lui. Inima mea arde. Eu 
sunt predispus să cred, dar vreau să ştiu adevărul. 

Nicodim a suspinat lung, după care a spus cu convingere: 

— Discipolii săi, cei unsprezece care au mai rămas, sunt 
înspăimântați, tulburaţi şi descurajaţi. Ei sunt oameni simpli, 
destul de tineri şi teribil de dezorientaţi. Când trăia lisus, ei se 
strângeau în jurul lui şi-l ascultau fascinaţi, imaginându-şi că în 
împărăţia anunţată fiecare dintre ei va avea un loc anume, 
disputându-şi chiar între ei presupusa ierarhie, dar neînţelegând 
prea bine învăţăturile lui. Ei au crezut până în ultima clipă într-o 
împărăție terestră. Chiar şi în ultima seară, cu puţină vreme 
înainte de a fi arestat, când împreună cu ei a mâncat mielul 
pascal după obiceiul celor care aşteaptă în pustiu şi le-a spus că 
este ultima oară când bea vin împreună cu ei, înainte de a-şi 
regăsi împărăţia, ei tot nu au înţeles. Şi au crezut că de aceea a 
refuzat el vinul puternic pe care milostivele femei i l-au oferit 
înainte de a fi răstignit pe cruce. Recunoscând afirmaţia lui ca 
pe un legământ de a nu bea vin până ce nu va ajunge în 
împărăție, cei mai naivi dintre ei au crezut că el va chema o 
legiune de îngeri din cer care-l vor apăra şi-l vor ajuta să-şi 
întemeieze împărăţia, iar fiecare dintre ei va guverna un trib al 
lui Israel. inţelegi deci că doctrinei pe care lisus a semănat-o în 


discipolii lui nu i-a venit încă vremea să se coacă. Aceşti bărbaţi 
simpli nici nu ştiu ce să mai creadă, chiar dacă au trăit împreună 
cu el şi au fost martori ai făptuirilor lui. Lor le este teamă pentru 
viaţa lor şi se ascund. Dacă îi vei întâlni, vei fi uimit de 
povestirile lor, pentru că ei sunt încă şi mai descumpăniţi ca 
până acum. 

Dar eu nu puteam înţelege. 

— Dar de ce şi-a ales doar bărbaţi simpli ca discipoli? l-am 
întrebat eu iritat. Dacă era în stare să săvârşească atât de mari 
miracole, după cum mi s-a povestit, ar fi trebuit să-şi aleagă 
discipoli erudiţi. 

— Tu abordezi un subiect care este dureros pentru mine, mi-a 
mărturisit Nicodim. El nu-i chema la el nici pe înţelepţi, nici pe 
erudiţi, ci doar pe cei săraci, umili şi oprimaţi. Adresându-se într- 
o zi mulţimii, a afirmat - aşa mi s-a spus - că cei săraci cu duhul 
să se bucure, pentru că a lor va fi împărăţia. Dar cu cei înţelepţi 
şi cu cei bogaţi era prea exigent. Aş fi putut fi discipolul lui, dar 
pentru aceasta ar fi trebuit să-mi abandonez familia, să-mi vând 
olăria şi toată averea şi să împart toţi banii la săraci. Astfel de 
renunţări pretindea el de la cei înţelepţi şi bogaţi, de aceea mai 
nimeni nu l-a urmat. Cu toate acestea, avea câţiva prieteni 
bogaţi şi influenţi, care îl ajutau pe ascuns. La drept vorbind, 
avea destui cunoscuţi şi destule relaţii, despre care cei apropiaţi 
nici nu ştiau, pentru că el nu gândea că ar fi nevoie ca şi ei să 
ştie. 

— Cu toate acestea, am insistat eu, vreau să-l întâlnesc cel 
puţin pe unul dintre discipolii săi. 

Dar Nicodim s-a opus cu încăpățânare şi a spus: 

— Tu nu eşti un spion roman, sunt sigur, dar ei nu vor putea 
avea încredere în tine, pentru că lor le este într-adevăr teamă. 
Pe de altă parte, tu însuţi nu vei putea avea încredere în spusele 
lor când vei vedea ce oameni simpli sunt. Dimpotrivă, dacă ei îţi 
vor povesti că, fiind într-o încăpere bine închisă, l-au văzut pe 
fiul lui Dumnezeu cel înviat din moarte, vei gândi poate că, în 
marea lor decepţie, au născocit această poveste pentru a salva 
aparențele. 

A avut un surâs amar şi a mai spus: 

— Nu au avut ei încredere nici în spusele femeilor care au 
venit să-i anunţe că mormântul e gol. lar unul, care nu era cu ei 
ieri seară în acea ascunzătoare închisă, nu a crezut o vorbă din 


povestirea prietenilor lui. În felul acesta, oare cum vrei să-ţi 
sporeşti tu credinţa? 

Mi-am folosit toată elocinţa de care sunt în stare ca să-mi 
spună locul unde se ascund discipolii regelui sau cel puţin să-mi 
înlesnească posibilitatea de a-l cunoaşte pe unul din ei, dar 
Nicodim a rămas ferm şi m-a refuzat. Probabil începea să-i pară 
rău că acceptase să mă primească, aşa am gândit. 

— Dă-mi cel puţin un sfat! l-am rugat eu. Pentru că nu pot 
aştepta cu mâlinile-n sân să se întâmple ceva. 

— Semănătorul a împrăştiat seminţele, a murmurat el. Dacă 
în tine a fost semănat ceva, cel mai înţelept este să aştepţi umil 
să rodească. Dar tu poţi merge în Galileea, de unde a venit el. 
Poţi să-i cauţi pe b/ânzii pământului, ca să afli de la ei 
învăţăturile pe care le-au primit de la lisus. Poţi să stai de vorbă 
cu bolnavii pe care el l-a vindecat, pentru a te convinge că 
asemenea miracole doar fiul lui Dumnezeu le-ar fi putut face. 

Propunerea lui nu mă încânta. 

— Cum aş putea să-i recunosc pe ce; blânzi? l-am întrebat eu. 
Galileea este departe, iar eu sunt un străin. 

A chibzuit multă vreme şi, până la urmă, s-a hotărât să-mi 
dezvăluie cuvintele de recunoaştere. 

— Când vei întâlni în calea ta pe cineva, întreabă-l care-i 
drumul. Dacă va da din cap şi-ţi va spune: „Sunt multe drumuri 
şi mulţi cei care vor să te piardă, poţi fi sigur că acela este un 
blând al pământului“. Ca să aibă încredere în tine, îi vei 
răspunde: „Există un singur drum. Arată-mi-l, fiindcă sunt un om 
blând şi am umilinţă în inima mea“. Nu le vei putea face niciun 
rău, chiar şi de i-ai denunta, fiindcă ei respectă legea, îşi plătesc 
dările şi nu fac rău nimănui. 

— Îţi mulţumesc pentru sfat şi îl voi urma. Dar mai voiam să 
ştiu ceva. În lerusalim, lisus nu a făptuit miracole? Pentru că nu 
vreau să plec imediat în Galileea. Aş vrea să rămân aici câteva 
zile, să văd ce se mai întâmplă. 

— Tu ai putea-o întâlni, a spus el obosit de-a binelea de 
prezenţa mea, tu ai putea-o întâlni aici, în lerusalim, pe o femeie 
de proastă reputaţie, posedată pe vremuri de demoni, pe care 
lisus a vindecat-o. Ar mai fi şi un sat, care se numeşte Betania, 
nu departe de lerusalim, unde ai putea prea bine să mergi. 
Acolo trăiesc două surori împreună cu fratele lor. lisus a fost 
găzduit în casa lor, ba chiar a permis uneia dintre surori să-i 


asculte învăţătura, prosternată la picioarele lui, chiar dacă ea nu 
era decât o femeie. El l-a deşteptat din moarte pe fratele 
acestor femei, după patru zile de când fusese îngropat, iar cei 
care l-au văzut imediat după ce a înviat spun că trupul lui puţea 
ca un hoit. Du-te să-l vezi! Numele lui este Lazăr. Vei avea astfel 
destule probe pentru a crede în miracolele făptuite de el. Dacă 
le vei spune că eu te-am trimis, ei te vor primi. 

— Acel bărbat fusese într-adevăr mort? am întrebat eu 
neîncrezător. 

— Sigur c-a fost, a strigat enervat Nicodim. Ştiu la fel de bine 
ca tine că există morţi aparente. Au fost unii care, în timp ce 
lumea se jeluia în jurul lor şi din flaute se cântau melodii triste, 
au deschis ochii şi s-au ridicat în picioare, înspăimântându-şi 
rudele şi prietenii. Se mai povesteşte de morţi înfăşuraţi în 
giulgiu care abia după ce au fost puşi în mormânt şi-au revenit 
în fire şi care au zgâriat în lespedea de pe mormânt până li s-au 
desprins unghiile şi au zbierat până şi-au pierdut suflarea în 
neputinţa lor de a scăpa de acolo. Legea noastră ne obligă să ne 
îngropăm morţii în ziua când au murit. De aceea se pot întâmpla 
astfel de necazuri. Dar eu am destulă experienţă, nu este nevoie 
să-mi dai tu mie sfaturi. 

Şi mi-a mai spus mustrător: 

— Nu-ţi foloseşte la nimic să te îndoieşti mai înainte de a fi 
fost acolo. Oare ce crezi că vei câştiga? Uite ce citesc eu în 
gândurile tale: Erau prietenii lui. Nu le-a fost greu să-i înşele pe 
cei care nu credeau în puterea lui lisus. L-au pus deci în 
mormânt pe Lazăr când dormea şi l-au aşteptat pe rabin. Dar ei 
ce-ar fi avut de câştigat? Cel mai bine-ar fi să-i întâlneşti pe toţi 
trei, atât pe Lazăr, cât şi pe surorile lui, şi după aceea să judeci 
singur dacă ei spun sau nu spun adevărul. 

Bineînţeles, Nicodim avea dreptate. Cum nu mai puteam afla 
nimic în plus de la el, i-am mulţumit şi l-am întrebat cât îi 
datorez pentru învăţătura şi sfaturile ce mi le-a dat. El a refuzat 
orice plată şi mi-a spus dispreţuitor: 

— Eu nu sunt un artist scăpat de la circ, care-i învaţă pe copii 
să scrie şi să citească pentru a nu muri de foame, după cum am 
înţeles că se întâmplă la Roma. Rabinii lui Israel nu-şi vând 
ştiinţa, iar cel care doreşte să devină rabin trebuie să înveţe şi o 
meserie, ca să poată trăi din munca braţelor sale. Eu sunt olar, 


aşa cum a fost şi tatăl meu şi tatăl tatălui meu. Dar, dacă vrei, 
dă banii tăi săracilor. Şi poate că vei fi binecuvântat. 

A coborât scara împreună cu mine, iar din curte m-a condus în 
salon, unde, la lumina lămpii, am înţeles că nu era un om 
neînsemnat, chiar dacă avea meseria de olar. Nu era nici lipsit 
de o oarecare vanitate, iar casa lui era casă de om bogat, plină 
de obiecte de valoare. Şi veşmântul de pe el era din cea mai 
bună stofă, dar mai înainte de orice altceva, i-am văzut chipul în 
lumina lămpii. 

Ochii lui erau obosiţi de cititul scripturilor, însă faţa, în ciuda 
bărbii albe, păstra ceva din prospeţimea obrajilor unui copil. 
Dar, chiar dacă era un olar priceput, mâinile lui nu păreau să fi 
atins argila de multă vreme. 

La rândul său, el m-a examinat cu atenţie din ochi, după care 
a spus: 

— Nimic rău nu pot citi pe chipul tău. Ochii tăi sunt neliniştiţi, 
dar nu sunt ochi de sceptic sau de răufăcător. Lasă barba să-ţi 
crească, ca cei din jur să creadă că eşti om cu frica lui 
Dumnezeu. 

Eu însumi înţelesesem deja acest lucru, dar după doar două 
zile de când nu-mi mai tăiasem barba, aproape că nu se vedea 
vreo diferenţă. Nicodim m-a însoţit apoi până la poarta casei şi a 
zăvorât-o singur, pentru ca servitorul lui să nu mă mai vadă încă 
o dată. 

Am mers pe bâjbâite pe drumul pietruit până ce m-am 
obişnuit cu întunericul. La acea oră târzie de noapte, doar la 
colţurile străzilor mari ale oraşului ardeau torţele. Dar îmi 
aminteam bine pe unde venisem şi aveam încredere că voi găsi 
noua mea casă, chiar dacă era foarte depărtată de oraşul de jos. 
Trecusem deja de zidul care despărţea periferia de oraşul de sus 
şi încă nu întâlnisem suflet de om pe stradă în afară de două 
grupe de străjeri din poliţia iudeilor. Dar în dreptul arcadei porții, 
un glas timid de femeie mi-a spus: 

— Pace ţie, străinule! 

Am tresărit la acest salut neaşteptat, dar i-am răspuns 
politicos: 

— Pace ţie, femeie! 

Femeia s-a aşezat în genunchi în faţa mea şi mi-a spus cu 
umilinţă: 


— Sunt slujitoarea ta. Porunceşte doar, şi eu mă voi supune 
dorinţei tale! 

Am înţeles care-i era meseria şi am respins-o. l-am spus: 

— Vezi-ţi de drumul tău! Nu doresc nimic de la tine. 

Dar ea s-a agăţat de poalele veşmântului meu şi m-a implorat 
să nu o alung. 

— Sunt o femeie săracă, a spus ea. Nu am o odaie unde să te 
duc, dar ştiu o crăpătură în zid, unde nimeni nu ne poate vedea. 

Era învelită în veşminte, aşa cum umblă toate femeile din 
ludeea, iar capul îi era acoperit. Nici chipul nu i l-am văzut, nici 
ce vârstă ar fi putut avea nu ştiu. Dar sărăcia ei m-a mişcat şi, 
aducându-mi aminte de sfatul lui Nicodim, am pus în mâna ei 
toate monedele de argint pe care consideram că aş fi fost dator 
să i le dau bătrânului rabin pentru învăţătura şi sfaturile primite. 

La început, nu i-a venit să creadă şi a trebuit să-i repet că, 
într-adevăr, nu vreau nimic de la ea. 

— Nimeni nu mi-a dăruit nimic fără să-mi ceară ceva în 
schimb. Să te binecuvânteze Dumnezeul lui Israel, chiar dacă eu 
nu am dreptul să binecuvântez pe nimeni şi nici banii mei nu 
sunt primiţi la templu pentru ofrande. Dar spune-mi numele tău, 
ca să mă rog pentru tine! 

Nu aş fi vrut să-mi spun numele unei femei uşoare, dar nici nu 
aş fi vrut să o ofensez. l-am răspuns: 

— După datina romanilor, numele meu este Marcus. Sunt un 
străin în lerusalim. 

— Eu sunt Maria, slujitoarea ta. Dar Marii sunt multe ca 
seminţele rodiilor. De aceea îţi spun că eu sunt Maria din Beerot, 
pentru a mă putea deosebi de alte Marii pe care sigur le vei 
întâlni în calea ta, pentru că eşti un bărbat generos. 

— Nu sunt generos, am spus eu, pentru că voiam să scap cât 
mai repede de ea. Mi-am plătit datoria pe care o aveam faţă de 
altcineva şi tu nu trebuie să-mi mulţumeşti. Mergi în pace pe 
drumul tău, aşa după cum şi eu voi merge pe al meu şi uită-mă, 
după cum şi eu te voi uita! 

Femeia a încercat să-mi vadă chipul ascuns de întuneric şi m- 
a rugat: 

— Să nu dispreţuieşti niciodată rugăciunea celor săraci! De la 
cine nu te aştepţi poate veni salvarea ta. 


— Tu nu îmi eşti datoare cu nimic, am repetat eu. Eu nu-ți cer 
nimic. Căutam doar drumul, dar mă îndoiesc că tu mi l-ai putea 
arăta. 

Ea nu a întârziat cu răspunsul şi a spus: 

— Tu, un străin, cauţi drumul? Sunt multe drumuri şi pe toate 
te poţi rătăci. Dac-aş încerca să-ţi fiu călăuză, poate că te-aş 
conduce pe drumuri greşite. 

Răspunsul ei nu putea fi doar fructul întâmplării. Dar am fost 
decepţionat când am înţeles că b/ânzii pământului sunt oameni 
neînsemnaţi de la marginea societăţii. Însă mi-am amintit istoria 
şoricelului care, rozând funiile cu care era legat leul, i-a redat 
acestuia libertatea. De aceea am spus: 

— Mi s-a povestit că există doar un singur drum. Aş vrea să 
am blândeţe şi umilinţă în inimă ca să-l pot afla. 

Femeia mi-a atins obrazul cu mâna şi a simţit firele aspre ale 
începutului de barbă. Oare cum aş putea deveni umil, când doar 
atingerea acelei mâini a deşteptat în mine o atât de puternică 
repulsie, că aş fi alergat de lângă ea? Ea a simţit asta, şi-a retras 
imediat mâna şi a spus dezamăgită: 

— Nu cei sănătoşi au nevoie de vindecător, ci cei bolnavi. Ţie 
nu ţi-a fost milă de mine, tu ai vrut doar să-ţi plăteşti o datorie 
care-ţi stătea pe suflet. Dar poate că nu eşti atât de bolnav, 
dacă inima ta te îndeamnă să găseşti drumul. Eu am fost trimisă 
la tine ca să-ţi încerc sufletul. Dacă ai fi acceptat să vii cu mine 
în spărtura din zid, ai fi plecat trist, ca şi mine, de altfel. Dar 
dacă tu, într-adevăr, cauţi drumul, îţi pot da speranţă. 

— Sunt sincer şi nu doresc răul nimănui, am asigurat-o eu. 
Vreau doar să cunosc adevărul despre anumite lucruri pe care 
mă îndoiesc că le-ai putea tu cunoaşte. _ 

— Nu dispreţui ştiinţa unei femei! m-a prevenit ea. In 
împărăţia lui, cunoştinţele unei femei pot cântări mai mult decât 
judecata unui bărbat, de-ar fi ea şi cea mai neînsemnată între 
toate femeile lui Israel. Îţi pot spune doar că aceste zile sunt 
zilele aşteptării. În aceste zile, sora îşi va întâlni sora fără să o 
dispreţuiască şi fratele îşi va întâlni fratele fără să-l 
învinovăţească. De aceea am sufletul mai luminos ca mai 
înainte, chiar dacă sunt o femeie pierdută. 

A fost atât de multă speranţă în glasul ei, că nu m-am mai 
îndoit c-ar şti unele lucruri de alţii neştiute. 


— În această seară am ascultat învăţăturile unui rabin al lui 
Israel, am spus eu. Dar era un bărbat nesigur, cu credinţă 
fragilă, iar vorbele lui nu mi-au încălzit inima. Oare tu, Maria din 
Beerot, ai putea să-mi dai un sfat mai bun? 

Spunându-i asta, am gândit că acea femeie s-ar putea să nu 
fie chiar atât de rea precum ea însăşi afirmase. Şi poate că, într- 
adevăr, fusese trimisă în calea mea ca să mă încerce, pentru că 
oricum, eu trebuia să trec prin acea poartă a oraşului pentru a 
ajunge acasă. 

Şi i-am spus: 

— Ce speranţă îmi dai? 

— Ştii unde este Poarta Izvorului? m-a întrebat ea. 

— Nu ştiu, am răspuns, dar dacă este nevoie o voi găsi. 

— Pe acolo poţi ieşi în valea Chedronului şi la drumul care 
duce la lerihon. Poate că acesta este drumul pe care îl cauţi. Te 
vei duce deci la Poarta Izvorului, dar nu mai înainte de a-ţi fi 
crescut barba, şi vei privi în jurul tău. S-ar putea să vezi un 
bărbat care se întoarce de la izvor cu vasul de lut plin cu apă. 
Vei merge în urma lui. Poate că îţi va răspunde după ce îi vei 
vorbi. Dar dacă el nu îţi va răspunde, eu nu te voi putea ajuta cu 
nimic. 

— Căratul apei nu este muncă de bărbat, i-am spus eu 
neîncrezător. Doar femeile cară apa, şi aici, în lerusalim, şi în 
oricare alt loc din lume. 

— Tocmai de aceea îl vei recunoaşte, m-a asigurat Maria din 
Beerot. Dar dacă nu-ți va răspunde, lasă-l în pacea lui, întoarce- 
te într-o altă zi şi încearcă din nou. Alt sfat nu-ţi pot da. 

— Dacă sfatul tău este bun şi-mi va fi de ajutor pentru ceea 
ce doresc, am spus eu, îţi voi fi din nou dator, Maria. 

— Dimpotrivă, mi-a răspuns ea cu înflăcărare. Dacă îi pot 
arăta şi altcuiva drumul, eu însămi îmi plătesc datoria. lar dacă 
te apasă nevoia să mă răsplăteşti, dă mai bine banii tăi săracilor 
şi uită de mine! Şi să nu mă cauţi în acea spărtură din zid, 
pentru că acolo nu mă voi mai întoarce niciodată! 

Ne-am despărţit fără să-i fi văzut chipul. Dacă o voi întâlni din 
întâmplare pe stradă, nu o voi recunoaşte. Doar după bucuria 
din glas aş mai putea-o recunoaşte, de mi-ar fi dat să-i mai aud 
glasul. 

Ajuns acasă, am urcat scara ce duce la camera mea. Şi, 
amintindu-mi de întâmplările acestei nopţi, am început să fiu 


enervat de stăruitoarea înclinaţie spre mister a iudeilor. Sunt 
sigur că Nicodim ştie mai multe decât mi-a povestit. Totodată 
am senzaţia că sunt spionat şi că se aşteaptă ceva de la mine. 

Poate că discipolii celui care a înviat din moarte sau evreicele 
pe care le cunoaşte Claudia Procula nu se îndoiesc că aş putea 
şti ceva pe care ei nu-l ştiu prea bine, dar nu îndrăznesc să mi 
se arate, fiindcă sunt un străin. Învățătorul lor a fost judecat, 
blestemat şi răstignit pe cruce. De aceea, au toate motivele să 
se păzească de străini. 

Şi grădinarul pe care l-am întâlnit în apropierea mormântului 
îmi zbuciumă gândurile fără încetare. El mi-a spus că mă 
cunoaşte şi că şi eu ar fi trebuit să-l cunosc. Cu toate acestea, 
nu mă voi întoarce în grădina lui să-l caut. Pentru că sunt sigur 
că nu îl voi mai întâlni acolo. 


Epistola a cincea 

Marcus, către Tullia. 

Îţi voi povesti cum am ajuns în Betania şi ce mi s-a întâmplat 
acolo. 

În acele zile, păream eu mai degrabă un tâlhar decât un 
roman civilizat, fiindcă îmi crescuse barba, iar tunica ce o 
purtam peste cămaşa simplă de corp era terfelită şi murdară. 
Sirianul îmi dăduse pâine, peşte sărat şi vin acru pentru drum. 
După ce am traversat oraşul până la Poarta Izvorului trecând de 
Scăldătoare, am coborât în valea Chedronului şi am mers apoi 
pe drumul de pe malul pârâului cu albia aproape uscată. 
Înconjurând muntele, la stânga şerpuiau zidurile cetăţii, iar pe 
muntele din dreapta se vedeau gurile multor morminte. De-a 
lungul coastelor creşteau măslini bătrâni cu crengi ciudat 
răsucite, în umbra muntelui înalt era o grădină verde. 

Am întâlnit măgari cu spinările încărcate de lemne şi cărbuni, 
am întâlnit ţărani care purtau coşuri grele. Aerul era proaspăt şi 
cald, cerul fără niciun nor, iar eu mă simţeam tânăr şi puternic. 
Bucuria corpului în mişcare îmi alungase îndoiala şi întristarea 
din suflet. Şi mi-am spus: „Chiar dacă nimeni nu ştie încă pe de- 
a-ntregul ce urmează să se mai întâmple, s-ar părea că acestea 
sunt zilele celor mai surprinzătoare schimbări ale lumii. lar eu, 
un străin, am norocul să fiu martor al misterelor în care alţii au 
trăit şi trăiesc. În orice caz, Pământul cunoscut este un alt 
Pământ, Cerul ştiut este un alt Cer. În ochii mei, totul este mai 
limpede decât până acum“. 

Încă de departe, am văzut - ridicându-se printre copacii 
umbroşi - casele satului Betania, cu pereţii albi, proaspăt văruiţi 
pentru Paşte. Apropiindu-mă de sat, am întâlnit un bărbat 
aşezat la umbra unui smochin. Nu avea capul acoperit, era 
îmbrăcat cu o cămaşă pământie şi stătea nemişcat, de aceea 
am tresărit când am dat cu ochii de el. 

— Pace ţie! i-am strigat eu. Oare numele acestui sat este 
Betania? 

Şi-a ridicat faţa uscată şi palidă, cu ochi vitrificaţi, iar eu am 
crezut pentru o clipă că este orb. Avea părul alb, dar nu era 
bătrân. 

— Pace ţie! mi-a răspuns el. Ai rătăcit drumul, străinule? 

— Sunt multe drumuri, am spus eu, şi mulţi oameni care se 
rătăcesc. 


Am simţit cum se naşte o speranţă în inima mea întristată şi |- 
am întrebat: 

— Oare poţi să mă înveţi tu cum să găsesc drumul drept? 

A ezitat şi s-a poticnit în cuvinte, de parcă i-ar fi fost greu să 
vorbească. 

— Te-a trimis Nicodim? a întrebat el cu răceală. Dacă-i aşa, 
află că eu sunt Lazăr. Ce vrei de la mine? 

M-am abătut de la drum şi m-am aşezat lângă el, dar nu prea 
aproape. Eram mulţumit că mă pot odihni puţin la umbra 
smochinului şi am încercat să-i cercetez chipul fără a lăsa 
impresia că mă uit la el. Evreii îşi coboară privirea când se 
adresează unui străin. Pentru ei, nu este cuviincios să te uiţi în 
ochii celui cu care vorbeşti. 

Trebuie să fi fost mirat de tăcerea mea. Am stat aşezat lângă 
el şi, fiindcă eram transpirat, mi-am făcut vânt cu poala 
veşmântului. După un timp, el a spus: 

— S-au sfătuit arhiereii ca să mă omoare şi pe mine. Dar, 
după cum vezi, nu mă ascund. Dimpotrivă, trăiesc în casa mea 
şi în satul meu. Să vină şi să-mi omoare trupul dacă pot! Nu-mi 
este teamă, nici de ei nici de tine. Nimeni nu mă poate omori, 
fiindcă eu nu voi muri în veci. 

Vorbele şi privirea lui încremenită m-au înspăimântat şi i-am 
simţit în obraz răsuflarea rece. 

— Să-ţi fi pierdut judecata? am strigat eu. Cum poate pretinde 
un om că nu va muri niciodată? 

El a spus: 

— Poate că nici nu mai sunt om. Am un trup, mănânc, beau, 
vorbesc, dar această lume nu este lumea mea adevărată. Şi de 
mi-aş pierde trupul, tot nimic nu aş pierde. 

Era ceva ciudat în acel om şi eu i-am crezut vorbele. Am spus: 

— Mi s-a povestit că cel care a fost răstignit pe cruce ca rege 
al iudeilor te-ar fi deşteptat din moarte. Să fie adevărat? 

Cu un surâs sardonic pe buze, el a răspuns întristat: 

— De ce mă întrebi dacă este adevărat? Oare nu vezi că sunt 
aşezat lângă tine? Am murit de moarte omenească, am fost 
înfăşurat în linţoliu, am fost pus în mormânt. Dar a venit el după 
patru zile şi a poruncit să fie ridicată piatra de pe gura 
mormântului. Apoi a strigat cu glas mare: „Lazăre, vino afară!” >° 
Atâta de simplu a fost. 


3 Evanghelia după loan, 11, 43. (n.r.) 


Nu am spus nimic, iar el a continuat: 

— Este doar vina surorilor mele. Niciodată nu le voi putea da 
iertare. Ele i-au trimis vorbă, obligându-l să se întoarcă în 
ludeea. Să nu mă fi îmbolnăvit şi să nu fi murit, nu s-ar fi întors 
niciodată. Şi poate că nu ar fi căzut în mâinile arhiereilor şi 
fariseilor. Mai înainte de a mă chema din mormânt, el a plâns 
pentru mine. 

— Nu te înţeleg, i-am răspuns eu. Ai avut norocul să fii 
deşteptat din moarte. De ce nu eşti bucuros? De ce le învinuieşti 
pe surorile tale? 

Lazăr a spus: 

— Cine a gustat din moarte, nu mai poate fi fericit. El nu ar fi 
trebuit să plângă şi să se tulbure pentru mine. 

Şi a mai spus: 

— Bineînţeles că lisus era fiul lui Dumnezeu şi acela care 
trebuia să vină în lume, chiar dacă eu nu am crezut în acelaşi fel 
cum au crezut surorile mele. Nu înţeleg însă de ce m-a iubit 
atâta, fiindcă nu avea niciun motiv să mă iubească. 

Am rămas aşezaţi, fără să ne uităm unul la altul, fără să 
rostim un cuvânt. Indiferenţa şi nemulţumirea lui erau prea 
ciudate. Nici nu ştiam ce să spun. Până la urmă, l-am întrebat cu 
prudenţă: 

— Tu nu te îndoieşti că el este Mesia, nu-i aşa? 

— lisus este mai mult decât Mesia, a rostit cu convingere 
Lazăr. De aceea sunt înfricoşat. El este mai mult decât acela 
care fusese anunţat de profeţi. Probabil ai auzit că, în cea de-a 
treia zi după ce a fost îngropat, s-a sculat din mormânt. 

— Am auzit, i-am răspuns eu. Tocmai de aceea am venit la 
tine. Vreau să ştiu mai multe despre el. 

— Pentru mine, totul este firesc şi clar, a spus Lazăr. Oare ce 
putere omenească ar fi fost în stare să-l scoată din mormânt? 

Surorile mele s-au dus să vadă mormântul gol. Pentru că ele 
nu au crezut până ce nu au văzut. Eu nu aveam nevoie să mă 
duc. Oare trebuia să văd ca să cred? Dar află, străinule, eu nu aş 
vrea ca el să mi se arate. Nu aş putea suporta să-l revăd în 
lumea aceasta. Doar în împărăţia lui. 

— Cum este împărăţia lui? am întrebat eu cu ardoare. 

Şi-a întors spre mine ochii îngheţaţi şi a spus: 

— De ce nu mă întrebi mai bine despre împărăţia morţii? Te 
asigur că moartea este aici, aici şi în toate părţile. Am încercat- 


o. Lumea aceasta este împărăţia morţii. Trupul meu este 
împărăţia morţii. Trupul tău este împărăţia morţii. Dar, fiind în 
el, împărăţia lui a venit pe pământ odată cu el. De aceea, 
împărăţia lui este şi aici şi acolo şi în toate părţile. 

După câteva clipe de tăcere, şi-a lăsat capul în jos şi a rostit: 

— Dar nu lua în seamă ce ţi-am spus, poate că eu am înţeles 
greşit. Totul este prea încurcat. 

Şi a mai spus: 

— Nu-ţi întrista sufletul din pricina disperării mele! Te asigur 
că eşti pe drumul drept. Dacă vei merge pe el în continuare, nu 
te vei rătăci. 

S-a ridicat şi şi-a scuturat veşmântul. 

— Înţeleg că vrei să le întâlneşti pe surorile mele, a spus el 
ghicindu-mi gândul. Am să te conduc la ele, dar dă-mi voie să 
mă retrag după aceea. Imi este greu să fiu împreună cu 
oamenii. 

Simţea că aparţine mai mult lumii celor morţi decât lumii 
celor vii, aceasta este impresia pe care mi-a lăsat-o. Mergea cu 
greutate, ca şi cum nu ar fi putut să-şi controleze mişcările. Cine 
nu-i cunoştea povestea, l-ar fi putut crede o fiinţă bizară. Mai 
înainte de a merge în sat, m-a condus la mormântul săpat în 
piatra muntelui, din care lisus nazarineanul îl chemase afară. 

Casa în care locuia împreună cu surorile lui părea prosperă. 
Pe măsură ce ne apropiam, Lazăr a ţinut să-mi arate via, pomii 
fructiferi, găinile ce scormoneau prin preajma casei şi cei doi 
asini. Cu simplitatea ţăranului care vrea să dovedească 
oaspetelui că nu este un om de rând, mi-a arătat toate bunurile 
din gospodăria lui. În acel spaţiu real, primitor şi paşnic mi-a fost 
totuşi greu să admit că alături de mine mergea un bărbat ce se 
credea înviat din moarte. 

Dar învierea lui Lazăr nu mă frământa prea mult. Voiam să 
ştiu dacă lisus din Nazaret era într-adevăr fiul lui Dumnezeu, 
voiam să ştiu dacă era adevărat că înviase din moarte. lar dacă 
era aşa, nu încăpea îndoială că l-ar fi putut învia şi pe Lazăr. 
Astfel gândeam, şi mai gândeam, uimit de mine însumi: „Să fiu 
eu oare acelaşi Marcus care studia la renumita şcoală din Rodos, 
care rătăcea nopţi de-a rândul pe străzile fierbinţi ale Romei, 
care o iubea ca un nebun pe femeia altui bărbat printre 
trandafirii din Baiae, care - în Alexandria - uneori studia 


manuscrisele vechi ale profeților, alteori petrecea până-n zori 
împreună cu beţivii şi femeile desfrânate?“ 

Ce spirite mă posedau? Sau poate eram victima magiei 
ebraice, din moment ce - prăfuit din cap până-n picioare şi 
transpirat - îmi croiam drum printre murdăriile găinilor din acel 
sat al ludeii, ca să strâng mărturii despre învierea din morţi, 
despre diferite alte miracole şi despre un Dumnezeu care, 
făcându-se om, murise şi înviase, pentru a schimba rânduiala de 
aici, de pe Pământ. Pentru că, dacă aşa s-a întâmplat, lumea 
chiar că nu mai putea rămâne cum a fost. 

Urmându-l pe Lazăr, am intrat într-o mare încăpere semi 
întunecată. In partea de jos a încăperii erau diferite urcioare şi 
vase de argilă arsă, saci şi o iesle pentru animale, iar în partea 
de sus câteva mobile. Dar casa avea şi alte încăperi. După ce le- 
a strigat pe surorile lui, Lazăr m-a condus până la banca de 
piatră din faţa casei şi m-a îndemnat să mă aşez. El a rămas în 
picioare. Surorile lui au sosit cu ochii lăsaţi în jos şi cu feţele 
acoperite, aşa cum umblă toate femeile din ludeea. Arătându- 
mi-le, Lazăr a spus: 

__— Aceasta este sora mea Marta, iar aceasta este Maria. 
Intreabă-le pe ele tot ceea ce doreşti să afli! 

După care a plecat şi nu s-a mai întors cât timp am fost eu 
acolo. După ce le-am salutat pe femei, am spus: 

— Aş vrea să-mi povestiţi despre rabinul care a fost oaspetele 
vostru şi l-a înviat pe Lazăr din moarte. 

Stânjenite, femeile m-au privit cu coada ochiului şi şi-au 
acoperit buzele cu faldurile veșmintelor în care erau înfăşurate. 
Apoi Marta, care era mai în vârstă, s-a hotărât să vorbească. 

— El a fost fiul lui Dumnezeu, a spus ea. Dacă doreşti, pot 
chema oamenii din sat, fiindcă toţi au fost de faţă când lisus a 
poruncit să fie dată la o parte lespedea de la gura mormântului 
şi i-a strigat fratelui nostru să iasă afară. Şi a ieşit Lazăr cu 
trupul înfăşurat în giulgiu, legat la picioare şi la mâini cu fâşii de 
pânză şi cu faţa acoperită cu maramă, aşa cum fusese îngropat. 
Şi toată lumea a amuţit şi a tremurat de groază. Dar era fratele 
nostru. După ce i-am dezlegat mâinile şi picioarele şi l-am 
dezvelit din giulgiu, am văzut că era viu. Mai târziu, a mâncat şi 
a băut, şi toţi oamenii l-au privit uimiţi. 

— Mai este în satul acesta şi un orb, căruia el i-a redat 
vederea, a spus Maria. Vrei să-l vezi ca să crezi? 


— Mi s-a povestit, am spus eu, că a redat vederea multor orbi 
şi a vindecat mulţi schilozi, punându-i pe picioare. Sunt prea 
mulţi martori şi poate că ar fi zadarnic să-i întâlnesc. Eu vreau 
să-i ştiu împărăţia. Ce învățături aţi auzit voi de la el? 

— El a ştiut dinainte că va muri şi în ce fel va muri, a spus 
Maria, dar noi nu l-am înţeles atunci când a spus-o. După ce l-a 
înviat din morţi pe fratele nostru, s-a retras într-un ţinut din 
apropierea deşertului, pentru că în jurul lui se adunaseră prea 
mulţi oameni. Dar, cu şase zile înainte de Paşte, el s-a întors la 
noi. În timpul mesei, eu i-am uns picioarele cu mir de nard curat 
şi i le-am şters cu părul capului meu, ca semn al respectului şi 
iubirii ce i-o port. Atunci a spus el să păstrez mir de nard pentru 
ziua îngropării lui. Atât de sigur era că va muri. Dar de ce a 
trebuit să se întâmple tot ceea ce s-a întâmplat şi de ce a fost 
nevoie să moară în chinuri cumplite, acest lucru nu-l putem 
înţelege nici eu, nici sora mea. 

Dar Marta, întrerupând-o, a spus: 

— Cum am putea noi, nişte femei, să înţelegem? Se spune că 
toate s-au întâmplat aşa, doar ca să se împlinească scriptura. 
Dar eu, o biată femeie, nu pot înţelege de ce era nevoie să se 
împlinească ceea ce scriseseră profeţii, fiindcă el era cel care 
era şi faptele lui dovedeau din plin cine era. Dar, poate că 
scripturile trebuiau să se adeverească cu cruzime, ca şi bărbaţii 
înţelepţi să creadă. Pentru că doar bărbaţilor le-a fost dată 
puterea de înţelegere şi judecata, de care noi, femeile, suntem 
lipsite. 

— Ce spunea el despre sine şi despre împărăţia lui? am 
insistat eu. 

Ea a spus: 

— Povesteşte-i tu, Maria, pentru că tu l-ai ascultat. Eu pot 
povesti cum se face pâinea, cum se frige carnea, cum se 
zdrobesc strugurii pentru vin, cum trebuie îngrijiţi smochinii, dar 
altceva nu ştiu să povestesc. Eu nu am avut nevoie de cuvinte 
ca să cred că el era mai mult decât un om. 

Mai întâi, Maria a ezitat, neştiind de unde să înceapă, dar, 
până la urmă. A spus: 

— Niciodată un om nu a vorbit ca el. De parcă în el era toată 
puterea. El a spus: „Eu sunt lumina şi am venit în lume, ca 
nimeni dintre cei ce cred în mine să nu rămână în întuneric“. 


— Ce este lumina şi ce este întunericul? am întrebat-o eu, 
neputându-mi stăpâni nerăbdarea. 

Maria a scuturat din cap şi a spus: 

— Cum ai putea oare tu înţelege, dacă nici nu l-ai văzut, nici 
nu i-ai ascultat învăţătura? El a spus: „Cel ce mă vede pe mine, 
vede pe cel ce m-a trimis pe mine“. Şi a mai spus: „Eu sunt 
calea, adevărul şi viaţa“. 

Mi s-a părut că încep să înţeleg şi am întrebat-o: 

— Dacă eu caut calea, înseamnă că pe el îl caut? 

Ea a confirmat spusele mele cu o mişcare a capului. Fără să-i 
mai fie teamă, a îngenuncheat la picioarele mele şi şi-a ridicat 
faţa spre mine. Apoi, pentru a mă face să înţeleg mai bine, m-a 
întrebat: 

— Ce ţi se pare ţie mai greu? Să spui cuiva: „Păcatele tale au 
fost iertate“ sau să chemi pe cineva şi să-l faci să iasă din 
mormântul în care a fost îngropat cu patru zile mai înainte? 

După ce am cugetat un oarecare timp la întrebarea ei, am 
răspuns: 

— Amândouă sunt la fel de grele şi imposibil de înţeles pentru 
raţiunea umană. Cum ar putea oare să ierte un om păcatele 
unui alt om? Şi, de fapt, ce este păcatul? Dacă mă gândesc bine, 
toţi filosofii lumii îi învaţă pe oameni să aibă o viaţă dreaptă, să 
nu facă rău altor oameni şi să se pregătească cu chibzuială 
pentru moarte. Omul nu poate totuşi evita greşeala. Dar, 
analizându-şi greşelile, poate deveni mai înţelept. In această 
privinţă, nimeni nu îl poate ajuta. Pentru că fiecare este 
răspunzător doar pentru faptele sale. 

În timp ce rosteam aceste vorbe, mi-am dat seama că filosofia 
este prea neînsemnată ca să poată alunga spaima din mine, 
după cum nici misterele orfice sau cele ale zeiţei Isis a Egiptului 
nu putuseră să mă lipsească de spaimă. Plin de nelinişte, eu 
sunt ca un bolnav căruia viaţa nu-i aduce nici o bucurie. Nici 
vinul, nici plăcerile trupeşti nu pot să mă mai scoată din această 
stare. Am studiat scripturile profeților în speranţa că voi înţelege 
de acolo care este sensul vieţii. Dar scripturile m-au alungat din 
Alexandria şi mi-au purtat rătăcirea pe drumurile ludeii. 

Cu un zâmbet sceptic pe buze, Maria a spus: 

— Dacă nu ştii ce este păcatul, tu nu ai nevoie să cauţi 
drumul şi vei rămâne în întuneric. Niciun om nu este fără păcat, 
nici chiar fariseii nu sunt. 


lar Marta a spus cu înverşunare: 

— Sunt cei mai demni de dispreţ fariseii. Şi chiar dacă se 
vopsesc ei pe dinafară în alb ca mormintele, tot putreziciune 
este înăuntrul lor. Dar tu eşti un om ciudat, străinule, dacă nu 
înţelegi ce este păcatul. _ 

— Voi, evreii, aveţi legile voastre, m-am apărat eu. Incă din 
leagăn vi se repetă poruncile legii, ca mai târziu, când le veţi 
încălca, să ştiţi cel puţin că le-aţi încălcat. 

— El nu a venit să judece oamenii, mi-a explicat Maria ca unui 
nătâng. Dimpotrivă, el a venit să ne elibereze de încătuşarea 
legii şi ne-a spus că toţi oamenii sunt păcătoşi. Dacă cineva 
aruncă chiar şi o singură vorbă rea fratelui său, poate fi judecat 
şi condamnat. Dar el nu a judecat pe nimeni. Şi celui mai 
păcătos dintre păcătoşi el i-a putut spune: „Păcatele tale au fost 
iertate!“ Tu însuţi ai spus: „Cum ar putea oare să ierte un om 
păcatele unui alt om?“ Dar el a putut. Oare nu este deja o 
dovadă că a fost mai mult decât un om? 

Eram sincer şi voiam să înţeleg, dar nu puteam înţelege. 

— L-am văzut cu ochii mei suferind şi murind, am spus eu. El 
a murit la fel cum mor toţi oamenii care sunt răstigniţi pe cruce. 
Trupul lui chinuit a fost murdar şi plin de sudoare, iar când l-a 
străpuns cu sulița, din inima lui a curs sânge şi apă. Nici nu a 
coborât de pe cruce, nici îngerii nu s-au arătat să-i pedepsească 
pe cei care-l osândiseră pe nedrept. 

Maria şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a izbucnit în plâns, iar 
Marta mi-a aruncat o privire mustrătoare. Fusesem poate crud 
cu ele, amintindu-le de suferinţele şi de moartea învățătorului 
lor, dar eu voiam să înţeleg de ce acceptase o astfel de moarte 
dacă tot era fiul lui Dumnezeu. 

Într-un sfârşit, Maria a spus în şoaptă: 

— El s-a făcut om pentru a veni în lume şi ca om a trăit între 
noi. A făcut lucruri pe care oamenii obişnuiţi nu le pot face şi a 
iertat păcatele celor care au crezut în el. lar după ce a murit, a 
înviat, ca să nu fim întristaţi pentru el. Dar toate acestea rămân 
un mister pe care noi, oamenii, încă nu suntem în stare să-l 
înţelegem. 

— Tu vrei să cred că el a fost om şi zeu în acelaşi timp, am 
spus eu. Dar aşa ceva este cu neputinţă. Eu sunt dispus să cred 
orice, chiar şi că Dumnezeu este pretutindeni şi în fiecare din 
noi. Dar Dumnezeu este Dumnezeu şi omul este om. 


— Zadarnic încerci tu să mă ameţeşti, mi-a răspuns Maria. Eu 
ştiu ce ştiu şi presimt ce presimt. Şi tu ai avut semne 
prevestitoare, chiar dacă nu le-ai desluşit înţelesul. Altfel nu ai fi 
venit la noi să ne întrebi care este calea. Cum ai vrea să înţelegi 
tu, când nici noi nu înţelegem? Noi credem în el, pentru că fără 
credinţă nu se poate trăi. 

— Voi credeţi în el, pentru că-l iubiţi, am spus eu cu 
amărăciune. Nu mă îndoiesc că a fost un om extraordinar şi un 
învăţător inegalabil. Dar îmi este greu să-l iubesc doar pe baza 
câtorva povestiri pe care le-am auzit despre el. 

— Tu eşti un om cu intenţii bune, a spus Maria. Altfel nici nu 
te-aş fi ascultat, nici nu ţi-aş fi răspuns la întrebări. De aceea 
încă îţi mai pot spune că el ne-a dat o lege: „lubeşte-l pe 
Dumnezeu din toată inima ta şi pe aproapele tău cum te iubeşti 
pe tine însuţi!“ în lisus, noi îl iubim pe Dumnezeu, cel care l-a 
trimis. 

Mi s-a părut ciudată ideea să iubeşti un zeu. Pot admite că 
faţă de un zeu ai teamă, groază, respect sau adoraţie, dar în 
niciun caz iubire. Am clătinat din cap, absolut depăşit de 
această lege. Cât despre faptul că trebuie să-ţi iubeşti aproapele 
cum te iubeşti pe tine însuţi, fraza aceasta mi s-a părut lipsită 
de sens, fiindcă în lume sunt şi oameni buni şi oameni răi. 

— Şi, mă rog, cine-i aproapele meu? am întrebat-o eu 
răutăcios. 

Maria a explicat: 

— El ne-a învăţat că fiecare om este aproapele nostru, chiar şi 
samaritenii, despre care noi, fiii lui Israel, spunem că sunt 
nelegiuiţi. Soarele le dă lumină şi celor buni şi celor răi. Dacă 
cineva ţi-a făcut un rău, nu trebuie să-i răspunzi prin rău. lar 
dacă cineva te-a lovit pe un obraz, întoarce spre el şi celălalt 
obraz! 

Am ridicat braţele spre cer şi am strigat: 

— Asta chiar că-i prea mult! Niciodată n-am auzit o doctrină 
mai extravagantă. Şi înţeleg că aşa ceva nu se poate realiza, 
fiindcă este greu de acceptat. Dar tu, frumoasă femeie, mi-ai 
explicat mai bine decât Nicodim, învățătorul lui Israel. 

Maria şi-a coborât ochii în pământ şi a lăsat braţele să-i cadă. 

— Chiar şi de pe cruce, a murmurat ea, i-a strigat tatălui său 
să-i ierte pe cei care-l chinuiau. Aşa povestesc cei care au fost 
acolo să vadă. 


Apoi, peste câteva clipe, mi-a cerut cu umilinţă: 

— Să nu-mi mai spui că sunt frumoasă, acest lucru nu poate 
decât să mă întristeze. 

Dar Marta a spus: 

— Tu ai dreptate, străinule! Sora mea este frumoasă. Mulţi 
bărbaţi au cerut-o în căsătorie. Dar, după moartea părinţilor 
noştri, noi am trăit împreună, iar fratele nostru a devenit 
protectorul nostru. Cred că înţelegi importanţa pe care a avut-o 
pentru noi învierea lui din morţi, fiindcă fără el, oare ce s-ar fi 
ales de noi? La început ne-am temut că fariseii vor veni să-l 
ucidă cu pietre pe Lazăr, pentru că aşa l-au ameninţat. Acum, 
după ce au reuşit să-l omoare pe lisus, sper că nu mai vin. Dar 
eu tot îmi fac griji. Şi nu mai vreau să-mi amintesc cât de 
îngrijorată am fost când lisus, în ciuda rugăminţilor noastre de a 
nu se duce acolo, a plecat la lerusalim ca să fie dus la moarte. 

Nu am fost atent la tot ce a mai spus, pentru că inima mea 
clocotea de învăţătura potrivnică raţiunii şi venită parcă dintr-o 
altă lume, pe care Maria mi-o dezvăluise. Primisem prea mult, 
mai mult decât sunt eu în stare să accept. Mai degrabă aş fi 
putut să blestem şi să mă depărtez de o astfel de cale absurdă. 
Perspectiva de a-l considera aproapele meu pe primul imbecil 
întâlnit în cale sau pe un are importanţă care criminal depăşea 
puterea mea de înţelegere. 

— Dar să nu intrăm în panică! a mai spus Maria. Nici tu, 
străinule, nu trebuie să te îngrijorezi! Să aşteptăm doar şi să 
vedem ce urmează să se mai întâmple! El a spus că şi firele de 
păr de pe capetele noastre sunt numărate şi a mai spus că nici o 
vrabie nu cade de pe o creangă fără ştirea tatălui său. lar dacă 
este aşa, de ce să ne îngrijorăm? 

Nu am rămas surd la vorbele ei. La fel ca înainte, când eram 
sceptic şi totuşi voiam să cred în semne şi în prevestiri, ştiam că 
nu trebuie să mă revolt împotriva inimii mele, încercând să 
cunosc adevărul într-o clipă. Consimţisem să urmez drumul pe 
care eram condus; încetul cu încetul, aveam să dau probabil de 
lumină. De aceea, m-am ridicat de pe banca de piatră şi am 
spus: 

— Am abuzat deja de timpul vostru. Mulţumesc amândurora 
că m-aţi ascultat şi mi-aţi răspuns cu dărnicie. Pace vouă! 

Dar Marta s-a ridicat deodată şi a strigat, lovindu-şi mâinile 
una de alta: 


— Mai stai puţin! Cum să te lăsăm să pleci flămând şi însetat? 

Şi, neţinând seama de protestele mele, a intrat în casă să-mi 
pregătească de mâncare. Şi am stat pe banca de piatră, 
cufundat în gânduri, iar Maria a rămas pe pământ, la picioarele 
mele. Niciunul şi nici altul nu am rostit un cuvânt. Dar tăcerea 
noastră nu a fost acea tăcere stânjenitoare ce-i loveşte pe 
oamenii care nu au nimic să-şi spună. Maria îmi dăduse mult din 
ceea ce ştia, dar îmi dăduse doar atât cât puteam eu să 
primesc. Asimilasem unele lucruri. Altele, mai obscure, urmau 
să-şi piardă poate într-o zi misterul. Să fi vorbit mai mult, la ce 
mi-ar fi folosit? Era destul că o simţeam aproape, răspândind un 
fel de strălucire care se ridica până la mine. 

Marta s-a întors cu pâine cu seminţe picante unsă cu ulei, ouă 
cu legume tăiate, carne sărată de oaie şi miere groasă de 
struguri. După ce a aşezat toate acestea pe bancă, mi-a turnat 
apă pe mâini şi mi-a binecuvântat masa. Dar nici ea, nici sora ei 
nu au gustat din mâncare, iar Lazăr nu a fost chemat. În ciuda 
ospitalităţii lor, nu mi-am putut împiedica gândul că poate mă 
dispreţuiau dacă nu voiau să împartă pâinea şi mâncarea cu 
mine. 

Drumul până în Betania nu fusese prea lung. Dar mai 
puternică decât dorinţa de a pleca îndată de acolo a fost 
senzaţia de foame ce s-a deşteptat la vederea acelei mese 
bogate. Toate erau gustoase şi am mâncat cu poftă, iar Marta 
m-a îndemnat tot timpul să mai iau, spunându-mi chiar că 
trebuie să termin de mâncat tot ce mi s-a pus în faţă. M-am 
întrebat: oare ele vor arunca mâncarea pe care mâinile unui 
străin am atins-o? De aceea, chiar şi după ce mă săturasem, m- 
am străduit să mănânc până ce nu a mai rămas nimic. La sfârşit 
am băut apă, în care Marta amestecase vin ca să-i dea gust, 
după care m-am simţit cuprins de o dulce toropeală. 

Era miezul zilei. 

— Nici nu trebuie să te gândeşti la plecare tocmai acum, când 
este arşiţa cea mai mare, a spus Marta cu solicitudine. Rămâi să 
te odihneşti la noi, avem destul loc pentru oaspeţi! 

Mă simţeam foarte obosit, dar n-aş putea spune care era 
predominantă, oboseala fizică sau cea spirituală. Am făcut un 
efort să mă ridic de pe banca de piatră. Pe de o parte îmi 
simţeam mâinile şi picioarele amorţite, pe de alta amabilitatea 
celor două femei era atât de liniştitoare, că nu m-aş fi urnit de- 


acolo pentru nimic în lume. Poate că m-aş fi încumetat să plec la 
drum, dar numai gândul şi a fost de ajuns ca să simt o durere 
cumplită în picioare. Pentru o clipă, am gândit că Marta 
amestecase în vin o licoare ameţitoare. Dar de ce să o fi făcut? 
In plus, niciun gust amar nu simţisem după ce-l băusem. 

— lerusalimul nu este departe, am spus eu, dar dacă m-aţi 
invitat, am să rămân la voi să mă şi odihnesc după mâncărurile 
gustoase pe care mi le-aţi oferit. Mă simt bine în casa voastră. 

Amândouă au avut un zâmbet misterios, ca şi cum ar fi ştiut 
dinainte, mai bine chiar decât mine, vorbele pe care aveam să 
le rostesc. Ştiinţa lor secretă le-a transformat în nişte făpturi 
ciudate, ca şi cum ar fi fost mai mult decât fiinţe omeneşti, sau 
cel puţin aşa le-am văzut eu pentru un scurt timp. Dar nu mi-a 
fost teamă de ele. M-am simţit ca un copil rătăcit care şi-a găsit 
casa. 

Şi m-au condus amândouă în curtea interioară cu acoperiş 
boltit de ramuri verzi. Pe jumătate adormit, mi s-a părut că sunt 
într-o lume ireală şi casa lor am văzut-o mai mare decât până 
atunci. Era formată din patru părţi, construite în jurul curţii în 
epoci diferite. Mi-au arătat apoi scara care ducea pe acoperişul 
părţii mai noi a casei şi au urcat în urma mea. Camera de 
oaspeţi era mică şi răcoroasă. Avea un pat nu prea înalt şi 
podeaua era acoperită cu un covor. Patul mirosea a scorţişoară. 
Ele au spus într-un glas: 

— Întinde-te în pat şi odihneşte-te! De multe ori, el, cel despre 
care am vorbit, s-a odihnit în acest pat. De obicei, după odihna 
de prânz, mergea pe munte să se roage. Pleca şi venea când 
voia. Tu poţi face la fel. i 

Lângă pat erau un vas cu apă şi o pânză de in. In ciuda 
împotrivirii mele, Marta s-a aşezat în genunchi, m-a descălţat, 
mi-a spălat picioarele prăfuite şi le-a şters cu pânza de in. Am 
întrebat-o: 

— De ce ai făcut asta? Doartu nu eşti sluga mea. 

M-a privit şi pe buzele ei a înflorit acelaşi zâmbet misterios de 
mai înainte şi a spus: 

— Poate că-ntr-o zi vei face şi tu acelaşi lucru pentru altul, 
chiar dacă nu eşti slujitorul lui. Tu eşti aici, în faţa mea, rănit, 
trist şi plin de spaimă, chiar dacă aparent trupul tău este 
sănătos şi capul plin de tot felul de cunoştinţe şi de filosofie. 


Justeţea vorbelor ei m-a mişcat. Pentru că ştiinţa mea este un 
cuţit înfipt adânc în rănile inimii mele şi toate întrebările pe care 
mi le pun se rotesc neîncrezătoare în jurul adevărului. Chiar 
dacă vreau, îmi este imposibil să cred în ceea ce raţiunea şi 
ştiinţa mea mă împiedică să cred. 

lar Maria a spus: 

— In ultima seară, el a spălat picioarele discipolilor, pe când 
aceştia se sfădeau care va avea rangul cel mai înalt în împărăţia 
lui. 

Apoi ele au ieşit uşor din odaie, iar eu m-am cufundat într-un 
somn adânc. Am avut pace în suflet şi am dormit neîntors în 
patul bine înmiresmat. 

M-am deşteptat cu impresia că cineva fusese tot timpul acolo 
şi aşteptase să mă trezesc. Şi această impresie a fost atât de 
puternică, încât nu am deschis ochii, străduindu-mă să-i aud 
respiraţia sau mişcările. Dar când, în sfârşit, m-am hotărât să 
deschid ochii şi să privesc în jurul meu, mi-am dat seama că în 
cameră nu era nimeni. Şi am fost cuprins de o indescriptibilă 
tristeţe. Apoi tavanul şi pereţii au început să tremure până ce s- 
au destrămat, iar ochii mei s-au desprins de lumea materială. l- 
am închis şi am simţit din nou că nu sunt singur. Mi-am amintit 
că în mormântul lui încercasem o senzaţie asemănătoare. ŞI 
pace s-a lăsat în sufletul meu. 

Am gândit: împărăţia lui este în el şi a venit pe pământ odată 
cu el. Ela murit şi a înviat. Cât timp va mai rămâne pe pământ, 
împărăţia lui va fi aproape de noi. Poate că această apropiere 
am simţit-o eu acum. 

Apoi am adormit. Dar de data aceasta, când m-am deşteptat, 
am simțit greutatea corpului meu, mirosul neplăcut al 
transpiraţiei mele şi pereţii rigizi de lut care mă înconjurau. Grea 
ca de plumb mi-a fost deşteptarea şi nu am vrut să deschid 
ochii, atât de tristă mi-a fost întoarcerea în trupul meu, în lumea 
materială. 

Când, până la urmă, m-am hotărât să deschid ochii şi să 
schimb pacea bunului somn pe neliniştea realităţii, am constatat 
că acum, în cameră chiar era cineva. O femeie aştepta 
nemişcată să mă trezesc din somn, ghemuită pe covor. Era 
complet învelită în veşminte şi avea faţa acoperită de un văl, iar 
eu nu am fost sigur la început dacă este o fiinţă omenească. Nu- 
i bănuisem prezenţa şi nici nu o auzisem intrând. M-am mişcat 


să mă aşez pe marginea patului, dar aveam picioarele grele ca 
plumbul, ca şi cum pe ele ar fi apăsat toată greutatea lumii. 

Când a văzut că m-am deşteptat, femeia şi-a îndreptat 
spinarea şi şi-a dezvelit chipul. Nu era tânără şi avea faţa 
nespus de palidă. Experiențele vieţii îi năruiseră frumuseţea, cu 
toate astea în ea exista ceva strălucitor. Mi-a făcut semn să nu 
vorbesc, apoi, cu voce guturală, a început să cânte în limba 
sacră a evreilor. După ce a psalmodiat un cântec lung, l-a 
repetat în greceşte. 

— „Tot trupul este ca iarba“, a început ea, „Şi toată mărirea 
lui, ca floarea câmpului. Se usucă iarba, floarea se veştejeşte, că 
duhul Domnului a trecut pe deasupra. larba se usucă şi floarea 
se veştejeşte, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în 
veac“3l. 

Apoi a spus: 

— El este Dumnezeul ascuns, Dumnezeul lui Israel. 

Şi m-a străpuns cu privirea arzătoare a ochilor ei negri. l-am 
făcut semn că o ascult, deşi, pentru moment, vorbele nu-mi 
spuneau nimic. A continuat: 

— Acum Dumnezeu spune: „Prea puţin este pentru tine, sluga 
mea, să aduci la loc seminţiile lui lacov şi să întorci pe cei ce au 
scăpat dintre ai lui Israel. Te voi face Lumina popoarelor, ca să 
aduci mântuirea mea până la marginea pământului“*?. 

Întrerupându-şi de multe ori cântarea, s-a întors din nou la 
limba sacră, dar oarecum nesigură, ca şi cum nu şi-ar fi amintit 
exact textul. Apoi a repetat în greceşte. 

— Aşa a grăit profetul Isaia, anunţându-l pe el, şi blânzii 
pământului i-au ţinut minte vorbele: „Dispreţuit era şi cel din 
urmă dintre oameni, om al durerii şi cunoscător al suferinţei, 
unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa, disprețuit şi nebăgat în 
seamă. Dar el a luat asupră-şi durerile noastre, şi cu suferinţele 
noastre s-a împovărat. Dar el a fost străpuns pentru păcatele 
noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit 
pentru mântuirea noastră. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, 
fiecare pe calea noastră, şi Dumnezeu a făcut să cadă asupra lui 
fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar s-a supus şi 
nu şi-a deschis gura“. 


31 Biblia, Isaia, 40, 6-8. (n.r.) 
3? Biblia, Isaia, 49, 6. (n.r.) 
33 Biblia, Isaia, 53, 3-7. (n.r.) 


A clătinat din cap şi lacrimile au început să-i curgă pe obraji. 
Şi a continuat cu glas frânt de tristeţe: 

— „Şi-a dat sufletul său spre moarte şi cu cei făcători de rele 
a fost numărat. Că el a purtat fărădelegile multora şi pentru cei 
păcătoşi şi-a dat viaţa“**. 

Mi-am adus vag aminte că citisem la Alexandria ceva 
asemănător, un text pe care mi-l recomandase eruditul despre 
care am povestit în prima epistolă. Numai că atunci, acestor 
cuvinte nu le-am dat o prea mare importanţă. Femeia plângea 
în continuare, ghemuită pe podea, acoperindu-şi faţa în faldurile 
veşmântului negru. l-am spus: 

— Ţi-am înţeles cuvintele. Totul s-a împlinit aşa după cum au 
prorocit profeţii. Dar de ce? 

Femeia a clătinat din cap şi glasul ei a venit acum din spatele 
vălului care-i acoperea din nou faţa: 

— Încă nu ştim, încă nu înţelegem. Dar nu mai sunt multe căi 
şi nici cale proprie pentru fiecare nu este. A rămas doar o 
singură cale. 

Şi-a dezvelit faţa şi atunci mi-am amintit că o mai văzusem. 

— Pace ţie, femeie! i-am spus. Mi se pare că te cunosc. 

Şi-a şters faţa de lacrimi, a încercat să zâmbească şi a spus: 

— Şi eu te cunosc. De aceea am venit la tine. Când era pe 
cruce, tu l-ai lovit pe un cărturar şi i-ai împins pe cei ce-şi 
băteau joc de el. 

Mi-a venit să râd de naivitatea ei, dar m-am abținut şi i-am 
spus cu modestie: 

— Nu, nu, eu nu am lovit pe nimeni! Tu te-ai înşelat. Dar este 
drept că l-am întrebat ceva pe un cărturar care trecea pe lângă 
mine. El m-a ofensat, de aceea m-am dus la sutaşul care 
împreună cu soldaţii lui îi păzeau pe cei de pe cruce. Sutaşul a 
fost acela care i-a împins înapoi pe cei care-l batjocoreau. 

Dar femeia a scuturat din cap şi a spus: 

— Cu ochii mei am văzut când l-ai lovit pe cel ce şi-a bătut joc 
de el, chiar dacă erai un străin şi nimic nu aveai de câştigat din 
asta. 

M-am gândit că este mai bine să întrerup această discuţie. La 
moartea regelui iudeilor, fusese prea mare întunericul, ca ea să 
nu se fi putut înşela. 

— Cred că erai alături de mama lui lisus, am spus eu. 


3 Biblia, Isaia, 53, 12. (n.r.) 


— Aşa este, mi-a confirmat ea. Eu sunt Maria din Magdala. Tu 
ai auzit deja despre mine. El a alungat demonii din mine, şi de 
atunci l-am urmat. El a acceptat să-l însoțesc, chiar dacă şi din 
acest motiv a fost disprețuit de farisei. 

Apoi, ca şi cum ar fi dat frâu liber unei dorinţe de mult 
ascunsă, a întins mâinile spre mine şi m-a implorat: 

— Vorbeşte! Se spune că, la porunca guvernatorului, ai fost 
trimis să cercetezi mormântul. Şi că eşti primul roman care s-a 
convins cu ochii lui că el a înviat. Povesteşte, spune ce ai văzut! 
Pe mine nimeni nu mă crede, pentru că sunt doar o femeie. 

Mi-am cântărit bine vorbele, pentru că nu voiam nici să o 
mint, nici să-i creez iluzii amăgitoare. 

— Când am ajuns noi, niciun străjer nu era acolo. Lespedea de 
la gura mormântului fusese fără îndoială smulsă de cutremur, 
sau cel puţin aşa am gândit eu. În mormânt, am intrat împreună 
cu sutaşul sirian despre care am vorbit mai înainte şi amândoi 
am văzut cu ochii noştri giulgiul nedestrămat şi puţin mai la o 
parte marama, dar înăuntrul giulgiului nu era trupul celui 
răstignit şi îngropat. Şi am fost sigur că el a înviat. După aceea 
au intrat evreii şi au rupt cu furie giulgiul. Eu continui să cred că 
el a înviat din moarte, dar nu înţeleg cum de a fost cu putinţă. 
Pentru că aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată. 

Ea a ascultat cu atenţie vorbele mele. Am vrut să fiu 
nepărtinitor, de aceea am mai spus: 

— Au existat şi există încă ţări unde, în cursul unor ceremonii 
secrete, zeul este îngropat, ca după aceea, în mod simbolic, să 
învie din moarte. Însă aceste resurecţii nu sunt adevărate, ci 
doar spectacole care ajută la transmiterea şi păstrarea 
credinţei. Dar tu ai fost în mormânt mai înainte de noi. 
Povesteşte-mi ce-ai văzut! Cum era giulgiul mortuar când ai fost 
tu acolo? 

Legănându-şi capul, Maria din Magdala a spus: 

— Am ajuns acolo când încă nu se luminase de ziuă. 
Mormântul era deschis şi am gândit că trupul lui lisus fusese 
furat. Dar eu nu am avut curaj să intru şi poate că, de-aş fi 
intrat, n-aş fi văzut nimic, pentru că întunericul era prea mare. 
Am alergat până la ascunzătoarea celor mai apropiaţi discipoli ai 
lui, de unde am plecat însoţită de Simon Petru - un bărbat 
zdravăn şi mare - şi de loan, tânărul în grija căruia lisus şi-a 
lăsat mama. Ei au alergat să-şi dea sufletul până la mormânt, au 


intrat înăuntru şi au văzut că este gol, dar au ieşit repede şi au 
fugit de teama fariseilor. Eu am rămas să plâng la gura 
mormântului. Dar, aruncând o privire înăuntru, am văzut că 
mormântul era luminat ca ziua când este soarele în înaltul 
cerului. Şi am văzut un înger cu veşminte de lumină şi chip de 
foc. Descumpănită, am început să tremur şi am dat să fug. Dar 
îngerul mi-a vorbit. M-am întors din nou spre el şi în faţa mea 
era acum lisus, însă eu nu l-am recunoscut imediat. 

Povestirea era complet diferită de cea a soldaţilor din gardă. 
Maria magdalana m-a privit neliniştită, înțelegând că mă 
îndoiesc de vorbele ei şi a mai spus: 

— Era viu şi nu l-au recunoscut ei, discipolii, când a venit la 
barca lor, umblând pe Marea Galileei. Nu este deci de mirare că 
nici eu nu l-am recunoscut, pentru că îl ştiam mort. Şi crezând 
pentru început că acel necunoscut din faţa mea era cel care-i 
luase trupul neînsufleţit, l-am suduit şi l-am implorat să-l aducă 
la loc în mormânt. El m-a strigat pe nume şi mi-a vorbit, abia 
atunci l-am recunoscut. Mi-a dat un mesaj pe care să-l transmit 
discipolilor lui, iar eu, în extaz, am alergat să le dau vestea şi 
nici nu mi-am simţit picioarele. Dar niciunul dintre ei nu m-a 
crezut. 

Nici eu nu am crezut-o. Am gândit că este doar o femeie 
exaltată. Mai mult chiar, am înţeles că nici ordinea 
evenimentelor nu era clară în mintea ei. Şi i-am mai pus o dată 
aceeaşi întrebare: 

— Cum era giulgiul? 

Ea m-a privit mirată şi a spus: 

— Cum l-aş fi putut vedea? Lumina îngerului aproape mă 
orbise. Mi-am întors capul şi am vrut să fug, fiindcă mi-era frică. 
Femeile m-au crezut, chiar dacă discipolii lui lisus nu au vrut să 
mă creadă. Ei se tem în continuare pentru viaţa lor şi la nimic 
altceva nu se mai pot gândi. 

Cu înflăcărarea specifică a femeilor, ea a continuat: 

— Poate că este aşa cum spui tu şi piatra de mormânt doar 
cutremurul a smuls-o, deşi alţii susţin că îngerii au ridicat-o. Şi 
mai spun unii că tot atunci, în templu, scara ce duce la sfânta 
sfintelor, unde se păstrează Chivotul legii, s-a năruit. Nu l-au 
recunoscut pe lisus nici cei doi discipoli, pe care el i-a însoţit în 
drum spre Emaus. Ei nu l-au recunoscut, cu toate că el le-a 
explicat scriptura punct cu punct şi de ce trebuiau să se 


împlinească prorocirile ei. Au ajuns în sat tocmai când se lăsa 
noaptea. Cei doi l-au invitat să rămână cu ei. lisus a rupt din 
pâinea lui şi le-a dat la amândoi. Abia atunci ei l-au recunoscut, 
dar în aceeaşi clipă el s-a făcut nevăzut. 

— Tu vrei să spui, am întrerupt-o eu, având impresia că limba 
îmi era rigidă, tu vrei să spui că el umblă încă prin ludeea, că 
vine şi pleacă după cum îi este voia şi i se arată cui vrea. Unii îl 
recunosc, alţii ajung să-l recunoască, dar sunt şi dintre aceia 
care nu-l vor putea recunoaşte niciodată. 

— Aşa este! a rostit cu convingere Maria din Magdala. Eu cred 
în el, de aceea sunt în aşteptare. Poate că inima noastră nu este 
prea fierbinte, poate că înţelegerea noastră este prea înceată. 
De aceea, el ne-a lăsat timpul şi speranţa că-ntr-o zi vom ajunge 
să-i înţelegem intenţiile. 

— Tu m-ai lăsat să înţeleg că el a umblat pe apele Mării 
Galileei, am spus, pentru a accentua absurditatea celor până 
atunci spuse. 

Ea s-a uitat cu încredere la mine şi a spus: 

— El a făcut atât de multe minuni, că până şi pietrele ar fi 
trebuit să se umple de credinţă! Dar noi încă nu ştim ce să 
gândim despre el. Este doar scris că sluga lui e surdă şi trimisul 
lui orb. Poate că, fără să ştim, noi împlinim adevărul lui. 

— Oare de ce ai atât de multă încredere în mine? am întrebat- 
o. Eu nu sunt decât un străin. Tu eşti o femeie cultivată, vorbeşti 
greaca şi cunoşti pe dinafară scripturile profeților, în limba sacră 
a evreilor. Mi s-a spus că eşti o femeie bogată. Vorbeşte-mi 
despre tine, ca să te pot înţelege! 

Ea a rostit cu o oarecare mândrie: 

— Sunt obişnuită cu străinii. Eu am avut ocazia să primesc în 
casa mea şi greci, şi sirieni şi romani, chiar şi sfetnici de la 
curtea lui Irod. Dacă lisus este el, cel anunţat de profeţi, aşa 
cum ştiu şi cred, mesajul lui nu este doar pentru fiii lui Israel, ci 
pentru mântuirea întregii lumi, aşa cum spune scriptura. Chiar şi 
pentru că eu susţin acest lucru, discipolii lui nu mă iau în serios. 
Când eram posedată de demoni, am trăit experienţe pe care un 
om simplu este incapabil să le înţeleagă. Un vrăjitor îl poate face 
să urle de durere pe un om al cărui trup este posedat de demoni 
doar punându-l într-un butoi cu apă şi atingând cu vârful unui ac 
suprafaţa apei dintr-un alt vas aflat într-o altă încăpere. Dar el 
nu şi-a bătut joc de mine după cum mulţi alţii au făcut-o. Ela 


vrut doar să mă elibereze de demoni când a înţeles că eu doresc 
din toată inima să scap de ei. După viaţa îngrozitoare pe care 
am trăit-o, chipul meu a rămas ca o stâncă de pe care ploaia a 
smuls tot pământul roditor. Nu mă întreba deci cine am fost, 
întreabă-mă doar cine sunt acum! 

— Cum doreşti, i-am spus eu. Dar nu mi-ai răspuns la 
întrebarea pe care ţi-am pus-o. De ce ai o atât de mare 
încredere în mine? 

Şi din nou chipul ei s-a luminat, iar ea a spus: 

— Pentru că l-ai apărat de cei care-l huleau, pentru că tu i-ai 
respectat suferinţa, chiar dacă nu ştiai nimic despre el în afară 
de ceea ce în bătaie de joc era scris pe cruce, deasupra capului 
lui. Ai fost de partea lui când toţi cei care fuseseră cu el l-au 
părăsit pentru că le era teamă. Numai noi, câteva femei am 
rămas şi loan, dar lui nu avea de ce să-i fie teamă, fiindcă 
marele preot al templului este prietenul familiei sale. Câţiva din 
mulţime au avut curajul să-i înfrunte pe romani, arătându-se 
solidari cu tâlharii cei împreună-răstigniţi cu el, dar întru 
apărarea lui niciun glas nu s-a ridicat. 

Am înţeles că această femeie îşi transformase nemulţumirea 
pe care o avea din cauză că nu era luată în serios de discipolii 
lui lisus în simpatie pentru mine. 

— Dacă te-am înţeles bine, am spus eu prudent, tu, care eşti 
o femeie cu multă experienţă, crezi că ai priceput mai bine 
doctrina lui lisus decât au priceput-o discipolii lui. Pe de altă 
parte, ei se îndoiesc de autenticitatea relatării tale, pentru că 
eşti femeie şi predispusă la exaltare. De aceea ai nevoie de 
mărturia mea, ca să... 

Ea m-a întrerupt şi a strigat: 

— Dar tu încă n-ai înţeles! lisus le permite chiar şi femeilor să 
vină la el ca să primească învăţătura lui. A fost bun şi cu Maria, 
şi cu Marta, surorile lui Lazăr, iar când a fost oaspete la farisei, a 
îngăduit unei femei păcătoase să îngenuncheze la picioarele lui, 
să-i spele picioarele cu lacrimile ei şi să i le usuce cu părul ei. De 
aceea şi-a pierdut faima printre farisei şi ei sunt dispuşi să 
creadă orice despre el. Dar ascultă încă! Lângă fântâna lui 
lacov, unde se oprise ca să se odihnească, lisus a vorbit chiar şi 
cu o femeie din Samaria. lar pe o femeie prinsă în adulter a 
scăpat-o din mâinile fariseilor şi cărturarilor care voiau să o 
omoare cu pietre. Crede-mă, străinule, el le-a înţeles pe femei 


cum nimeni altul nu le-a înţeles. Poate că de aceea noi, femeile, 
l-am înţeles şi îl înţelegem în continuare mai bine decât discipolii 
lui fricoşi. 

Glasul i s-a frânt şi, de mânie, aproape că şi-a pierdut 
respiraţia. Apoi a continuat: 

— A fost o vreme când discipolii lui lisus erau hotărâți. Ei înşişi 
vindecau bolnavi prin propria lor putere. Dar ultima dată, când a 
fost vorba să intre împreună cu el în lerusalim, cei mai mulţi au 
invocat diferite pretexte ca să-l împiedice să o facă, iar câţiva au 
vrut chiar să-l abandoneze, uitând că puţin mai înainte 
discutaseră despre locul ce i se cuvine fiecăruia în împărăţia lui. 
lisus a vorbit mulţimii în parabole, dar lor le-a explicat totul, ca 
să poată înţelege clar. Şi ei tot nu s-au deşteptat, aşteptând 
doar să li se explice încă o dată. Doar Toma, cel mai ager dintre 
ei toţi, a avut curajul să spună: „Să mergem şi să murim 
împreună cu el!“ Dar să nu-ţi imaginezi că vreunul a murit 
apărându-l, chiar dacă aveau două săbii, lucru de altfel interzis 
în lerusalim şi pedepsit aspru de lege. Dar mă întreb: l-au apărat 
ei oare? 

A respirat greu şi a oftat de supărare, dar încetul cu încetul şi- 
a regăsit calmul şi a mai spus: 

— Ştiu eu prea bine că el i-a împiedicat. Că doar nu o dată a 
spus: „Cine ridică sabia, de sabie va pieri!“ Cu toate astea, pe 
drumul spre lerusalim, tot el a spus: „Cel ce nu are sabie, să-şi 
vândă haina şi să-şi cumpere!“ Eu nu înţeleg. Poate că doara 
vrut să-i încerce pe discipolii săi. Sau poate că a vrut să le 
deştepte încrederea de sine. Nu ştiu. Apoi, în puterea nopţii, 
când au venit la el să-l închidă, Simon Petru a lovit cu sabia pe 
sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă. Dar lisus i-a pus 
urechea la loc şi l-a vindecat atât de bine, că de la tăişul sabiei 
nu a mai rămas decât un semn subţire împrejurul urechii. Lui 
Malh i s-a interzis să povestească această întâmplare, dar cum 
el nu şi-a putut ţine gura, cineva din familia lui a povestit-o şi 
altora. 

— Dar lasă-mă să vărs tot amarul din mine! a spus ea. Mi-e 
inima încărcată de supărare, fiindcă aceşti oameni temători nu 
au mişcat un deget pentru el. El a vegheat singur în noaptea 
aceea şi îşi ştia soarta. S-a rugat, iar sudoarea lui s-a făcut 
sânge şi a picurat pe pământ. Nimic altceva nu le ceruse, doar 
să vegheze împreună cu el. Dar ei au dormit neîntorşi pe iarba 


grădinii. Nu, eu nu-i pot înţelege, eu nu pot să le dau iertare. Şi 
se mai laudă că vor da foc templului, când ei nici n-au fost în 
stare să-l omoare pe cel care l-a vândut pe lisus. Singur şi-a luat 
viaţa, spânzurându-se. Eu nu pot înţelege ce-o fi găsit la ei şi de 
ce i-a chemat în jurul lui. 

Când îi acuza pe discipoli pentru lipsa lor de curaj, această 
Maria din Magdala nu era decât o femeie capricioasă ca toate 
femeile. l-aş fi zâmbit şi aş fi mângâiat-o pe obraji, numai să nu 
o văd vărsând lacrimi de disperare. Dar eu nu am îndrăznit nici 
să-i zâmbesc, nici să o ating. l-am spus cu prudenţă: 

— Dacă ei sunt înspăimântați şi mâhniţi şi nu ştiu ce să mai 
gândească despre lisus, cu toate că el le-a transmis direct 
învăţătura lui, cum aş putea eu, un străin, să nu fiu 
descumpănit? Şi cred că nu este întâmplător dacă niciunul nu a 
murit împreună cu el. Poate că el aşa a vrut, pentru ca 
învăţătura ce le-a dat-o să aibă timp să pârguiască în ei şi să le 
fie clară înainte de a o transmite altora. Probabil că omul nu are 
capacitatea să înţeleagă imediat astfel de miracole. Totodată, 
ei, care au fost crescuţi în legile lui Israel şi pe care le respectă 
în continuare, au anumite prejudecăţi. De aceea, poate că n-ar 
trebui să le povesteşti despre mărturiile pe care eu le pot aduce 
despre învierea lui lisus, şi - cine ştie - poate că e mai bine dacă 
nici nu le vei vorbi despre mine. Ei mă vor dispreţui pentru că 
sunt roman şi poate că te vor dispreţui şi pe tine pentru că ai 
avut încredere într-un străin. 

Ea a scuturat din cap în semn de protest, dar eu i-am făcut 
semn cu mâna să nu mă întrerupă înainte de a-i fi spus tot ce 
aveam să-i spun. 

— Tocmai pentru că sunt roman, i-am explicat, eu te pot 
înţelege mai bine decât oricare bărbat al ludeii. La Roma, 
femeile sunt libere şi considerate egale cu bărbaţii. Ele pot citi 
orice manuscris, pot asculta orice discurs în pieţele publice, se 
pot bucura de muzică şi-şi pot alege după voia lor bărbatul cu 
care vor să se iubească. După mine, femeile sunt mai abile 
decât bărbaţii, fiindcă sunt viclene şi intransigente, dar mai ales 
pentru că gândirea femeilor nu este condusă de o rațiune logică. 
Eu, Marcus Manilianus din Roma, aş dori să fiu prieten cu tine, 
Maria din Magdala. Eu te respect ca femeie, dar încă şi mai mult 
te respect pentru că el ţi-a îngăduit să-l urmezi. Despre ceea ce 
mi-ai povestit că ai văzut tu, nu pot spune nici cred, nici nu cred. 


Dar nu neg învierea lui, pentru că eu însumi am văzut ceea ce 
am văzut. Şi nu mă îndoiesc că-l poţi înţelege mai bine pe lisus 
decât îl înţeleg discipolii lui, pentru că felul în care gândeşti tu 
este diferit de felul în care gândesc ei. 

Şi i-am mai spus cu încă şi mai multă prudenţă: 

— Cu toate acestea, eu aş dori să-i întâlnesc o dată pe 
discipolii lui, sau cel puţin pe unul dintre ei. 

Maria din Magdala a ezitat puţin, după care a zis fără prea 
multă tragere de inimă: 

— Dar nu sunt certată cu ei. Eu le duc mâncare şi băutură, 
fiindcă sărmanii oameni trebuie să se ascundă. Ei sunt pescari 
simpli şi le este imposibil să-şi învingă neliniştea şi spaima şi se 
învârtoşează uneori unul împotriva altuia, iar eu încerc să-i 
împac şi să-i liniştesc. Nu ştiu, Doamne, ce mi-a venit să vorbesc 
aşa cum am vorbit, când ei toţi sunt nişte oameni atât de buni. 
S-ar întoarce în Galileea, dar în acest moment nu sunt în stare 
să ia o hotărâre. Şi-apoi, accentul lor, diferit de al oamenilor din 
ludeea, i-ar trăda, atât la poarta Ierusalimului, cât şi pe drum. Şi 
după chip sunt uşor de recunoscut, pentru că, după ce au trăit 
împreună cu lisus, trăsăturile feţelor lor s-au schimbat şi nimeni 
nu i-ar putea lua drept pescari. Poate că nu înţelegi ce spun, dar 
vei înţelege dacă vei avea ocazia să-i întâlneşti. 

După care, Maria din Magdala, luându-le apărarea a spus: 

— lisus a avut motivele lui de i-a ales tocmai pe ei. Cel mai 
învăţat s-ar putea spune că este Matei, cel care a fost vameş 
mai înainte de a-l întâlni pe lisus. Când mă gândesc totuşi la 
oamenii erudiţi, la cărturari de pildă sau la filosofi, mă întreb: 
ce-ar putea ei oare înţelege din învăţătura lui lisus? Dacă un 
cărturar meditează ani de-a rândul doar la o singură frază din 
scriptură sau un grec scrie o carte doar despre un oarecare 
nume de loc din Odiseea, mă bate gândul că unui mare erudit 
nu i-ar ajunge o viaţă să studieze una din pildele lui lisus. Imi 
aduc aminte că-ntr-o zi el însuşi a spus că doar copiii şi oamenii 
simpli au acces la cunoaşterea adevărului. 

Am meditat la vorbele ei şi mi s-a părut că conţin un răspuns 
pe care-l căutam. Fiind deci vorba despre o doctrină absolut 
nouă şi destul de absurdă, un spirit saturat de înţelepciune 
antică şi obişnuit cu un anume mod de a gândi nu o poate 
accepta. Aşa se întâmplă cu mine. Eu doresc să o cunosc şi săo 
accept, dar felul în care am fost educat mă împiedică, fiindcă 


gândirea mea caută argumente logice pentru susţinerea fiecărui 
element pe care îl aflu din această doctrină. 

— Să fie acesta înţelesul vorbelor pe care el le-a spus lui 
Nicodim? am spus eu mai mult pentru mine, repetând acele 
vorbe: „Niciun om nu va putea vedea împărăţia dacă nu se va 
naşte din nou“. 

— Nicodim este unul din b/ânzii pământului, a spus Maria 
magdalana. Este un bărbat cucernic şi de bună-credinţă, care 
cunoaşte pe dinafară toate scripturile. Când întâlneşte o gândire 
nouă, o compară mai întâi cu ceea ce este deja scris. Dar, chiar 
dacă se va naşte din nou, va rămâne întotdeauna un copil 
înfăşurat în scutece prea strâmte. 

A zâmbit, imaginându-şi-l probabil pe Nicodim înfăşurat în 
scutece de copil. Văzând cum faţa ei albă ca piatra s-a luminat 
doar de la acel zâmbet şters şi în ochii ei a sclipit o rază de 
bucurie, am înţeles că trebuie să fi fost o femeie de o frumuseţe 
răpitoare. Chiar şi aşa, încă era frumoasă. Printr-o bizară 
asociaţie de idei, am gândit la imaginea lunii strălucitoare şi mi- 
am amintit că Maria din Magdala se îmbogăţise din negoţul de 
porumbei. Şi, fără să vreau, i-am spus: 

— Nu eşti tu, cea adevărată, înveşmântată în negru de 
cărbune! Culorile tale, Maria din Magdala, sunt argintul şi 
verdele. Florile tale sunt violetele şi cununa ta este din mirt. Nu 
mă înşeli tu pe mine! 

A tresărit şi a spus apoi oarecum în bătaie de joc: 

— Oare te crezi astrolog? Nu-mi vorbi mie despre forţele care 
vor să ne lege de pământ! Şi de m-aş înveşmânta din nou în 
verde şi argint, zeii pământului nu mai au nici o putere asupra 
mea. Este destul să rostesc numele lui lisus Christos, fiul lui 
Dumnezeu, că tot răul din preajma mea dispare şi forţele 
pământului nu mai au destulă vlagă să-mi facă rău. 

Am înţeles că pe vremuri fusese conştientă de prezenţa 
demonilor care o posedau şi voise să se sustragă farmecului lor. 
Şi mi-a părut rău că i-am amintit involuntar de vremea marii 
suferinţe. lar surâsul i-a dispărut de pe buze şi chipul ei a fost 
din nou din marmură rece. Dar în fundul ochilor ei licărea o 
scânteie de nelinişte. De aceea am întrebat-o: 

— Oare eşti absolut sigură că starea ta de acum nu este 
comparabilă cu cea de dinainte? Eşti sigură că nu i-ai înlocuit pe 
demonii de altădată cu un demon mult mai puternic? 


Frângându-şi mâinile, şi-a legănat trupul ca şi cum ar fi vrut 
să aline o durere interioară şi totodată încercând să se uite 
direct în ochii mei, a spus: 

— Sunt sigură, absolut sigură, că el a fost şi este Lumina cea 
adevărată. El, cel care a fost Om şi este Dumnezeu. 

Apoi, pentru a risipi orice umbră de îndoială, a spus mai mult 
pentru ea decât pentru mine: 

— Nu, el nu a fost nici vrăjitor, nici diavol, chiar dacă mergea 
peste ape. Şi de-ar fi fost cel mai puternic magician, tot nu l-aş fi 
urmat de bunăvoie, pentru că de pe urma vrăjitorilor am suferit 
destul. El nu mi-a poruncit, ci mi-a permis să-l urmez. Este o 
diferenţă, sper că înţelegi. 

Mi-a fost ruşine de îndoielile mele, dar pentru a ajunge la 
certitudini cred că este omenesc să risipeşti mai întâi îndoielile. 
Şi am înţeles că am rănit-o cu întrebările mele, de aceea i-am 
cerut iertare cum am putut mai bine. Apoi am rugat-o fără 
ocolişuri: 

— Maria din Magdala, condu-mă la discipolii lui lisus! 

Dar ea mi-a spus: 

— Nu a venit încă vremea să-i întâlneşti. Nici lor nu le-a venit 
vremea. Noi toţi trebuie să aşteptăm. Aşteaptă şi tu răbdător! 

Dar, mişcată de sinceritatea mea, a mai spus: 

— Eu nu cred că tu ai putea fi un spion roman. Eu cunosc 
oamenii şi ştiu că inima ta nu vrea să înşele pe nimeni. Dac-ai fi 
fost un trădător, ţi s-ar fi putut întâmpla ceva rău. Nimic nu este 
în puterea noastră. Doar în lisus este puterea şi el veghează ca 
discipolilor lui să nu li se întâmple nimic rău până ce învăţătura 
ce le-a dat-o să se pârguiască în ei şi să le fie clară, cum de 
altfel tu însuţi ai spus-o. Ştii unde este Poarta Izvorului? 

— Prin ea am ieşit din lerusalim, i-am răspuns surâzând, chiar 
dacă mi-am lungit astfel drumul. Dar trebuia să ştiu unde este 
această poartă. 

— Înseamnă că ţi s-a spus despre un bărbat ce cară apă de la 
izvor. Poate că-ntr-o zi, când în inima ta va fi doar blândeţe şi 
umilinţă, el ţi se va arăta. Dar te rog, nu te grăbi! Toate se vor 
întâmpla la timpul cuvenit. Dacă n-aş crede că aşa este, nici n- 
aş putea trăi. 

Am întrebat-o dacă nu vrea să se întoarcă odată cu mine la 
lerusalim, dar ea mi-a spus că doreşte să rămână singură în acel 
loc unde lisus din Nazaret venise de multe ori să se odihnească. 


— Tu poţi să pleci când vrei, a spus ea, iar dacă nu le vei 
întâlni jos pe Maria şi pe Marta, n-are niciun rost să le aştepţi 
pentru a le mulţumi de ospitalitate. Noi ştim că în inima ta ne 
eşti recunoscător. Tu poţi reveni oricând în acest loc, dar eu am 
impresia că încă nu ştii bine ce vrei. În acelaşi timp, cred că ar 
trebui să urmezi acest unic drum. Pace ţie! 

— Pace ţie! i-am răspuns eu. 

Şi nu ştiu ce m-a împins să-i mai spun: 

— Pace ţie, femeie! Tu eşti mai mult decât femeia iubită, 
decât soţia sau sora, pentru că el ţi-a permis să-l urmezi. 

Fără îndoială, vorbele mele au bucurat-o, fiindcă, pe când mă 
aplecam să mă încalţ, ea mi-a atins uşor picioarele, rămânând în 
continuare  ghemuită pe podea. A fost ciudată, ireală, 
incomparabilă cu oricare altă atingere cunoscută. În acea clipă 
efemeră, am înţeles că în timp ce dormeam, simţisem împărăţia 
lui. 

Nici urmă de spaimă nu mai era în inima mea când am 
coborât scara şi am ajuns în curtea interioară cu umbrar. Nu am 
întâlnit pe nimeni şi toată casa era cufundată într-o linişte 
deplină. Am plecat deci fără să-mi iau rămas-bun de la nimeni, 
iar când am ajuns în dreptul băncii de piatră, am văzut după 
poziţia soarelui că era ora a cincea romană. Umbrele munţilor se 
alungeau acoperind casa. 

M-am întors pe acelaşi drum şi am fost atât de cufundat în 
gânduri, că aproape nici nu am văzut locurile pe lângă care am 
trecut. Am lăsat repede în urmă măslinii bătrâni de pe coastă, 
care încă mai erau luminaţi de soarele amurgului, deşi pe drum 
era deja umbră şi se simţea răcoarea. Am lăsat în urmă şi 
grădina cu ierburi aromate şi, fiind în prag de seară, am simţit în 
nări puternicul parfum al plantelor ei tămăduitoare. 

Când nu mai aveam mult până să ajung la poarta oraşului, am 
fost deşteptat din gândurile mele de un fel de bocănit continuu. 
Atunci am văzut că pe marginea drumului stătea chircit un orb 
care lovea cu toiagul în pietre ca să atragă atenţia trecătorilor. 
In locul ochilor, pe faţa lui erau două orbite goale, iar trupul lui 
costeliv era acoperit pe alocuri de nişte zdrenţe murdare. Când 
a auzit că am încetinit pasul, a început să geamă şi a spus cu 
acel glas şuierător, propriu cerşetorilor profesionişti: 

— Fie-vă milă de un biet orb! 


Mi-am adus aminte că femeia negustorului sirian îmi pusese 
în traistă mâncare de care nici nu mă atinsesem. l-am pus tot ce 
aveam în mâinile lui numai piele şi oase şi i-am spus grăbit: 

— Pace ţie! la şi mănâncă! Tu poţi să păstrezi tot sacul. Eu nu 
mai am nevoie de el. 

Adevărul este că, apropiindu-mă de el, am fost lovit în nas de 
o duhoare insuportabilă şi nu am mai avut curajul să rămân 
acolo până ce voi îi deşertat tot sacul în mâinile lui. 

Dar el nici măcar nu mi-a mulţumit. Întinzându-și braţul, s-a 
agăţat de poalele veşmântului meu şi m-a rugat cu glas 
înspăimântat: 

— Este târziu, se apropie noaptea şi nimeni n-a venit să mă ia 
de pe acest drum unde am fost condus astăzi dimineaţă. Fie-ţi 
milă de mine, om milostiv, şi condu-mă până-n oraş. Acolo ştiu 
să-mi găsesc singur drumul, dar aici, în afara zidurilor, mă voi 
rătăci izbindu-mă de pietre şi voi cădea în cine ştie ce groapă. 

Doar gândul de a mă atinge de acea creatură spurcată, 
despre care îmi era greu să admit că este o fiinţă omenească, 
m-a umplut de oroare. De aceea, am fost mulţumit că am reuşit 
să mă smulg din mâna lui încleştată de poala veşmântului meu 
şi am plecat de acolo gândind să mă depărtez repede ca să nu 
mai aud gemetele lui şi zgomotul toiagului pe care de furie îl 
lovea de pietre. Am fost enervat de nerecunoştinţa acelui 
cerşetor, căruia îi lăsasem multă mâncare bună şi o desagă 
destul de scumpă. 

Dar după câţiva zeci de paşi, am avut senzaţia că în faţa mea 
s-a ridicat un zid şi a trebuit să opresc şi să privesc înapoi. 
Orbul, reînsufleţit de speranţă, a gemut cu încă şi mai mult 
temei şi a strigat: 

— Ai milă de un orb, tu, cel care vezi! Condu-mă până în oraş 
şi Dumnezeu te va binecuvânta! Nu mă lăsa în întunericul şi 
frigul nopţii şi pradă câinilor ce vor veni să-mi lingă rănile! 

Mi-am întrebat inima: oare eu sunt orb sau acea fiinţă rău 
mirositoare? Faptul că i-am lăsat lui mâncarea mea poate că nu 
a fost o faptă demnă de laudă, fiindcă eu nu aveam nevoie de 
acea mâncare. De aceea, dacă tot vreau să fac o faptă bună, ar 
trebui să mă apropii de el, să-l sprijin şi să-l conduc până la 
poarta oraşului. Doar gândind asta şi am simţit deodată că mi se 
face rău. Dar, împotriva voinţei mele, i-am spus: 


— Sunt multe drumuri şi mulţi cei care te pot rătăci. De unde 
ştii că nu te voi conduce pe un drum greşit şi că nu te voi arunca 
într-o prăpastie ca să scap de tine? 

Cel orb a tresărit puternic la auzul vorbelor mele şi a scăpat 
toiagul din mână. 

— Pace ţie! Pace ţie! a strigat el cu speranţă şi teamă. Eu am 
încredere în tine. Cum aş putea eu, un sărman orb, să nu mă 
încred în cel care mă călăuzeşte, când singur nu sunt în stare să 
găsesc drumul? 

Vorbele lui m-au lovit în inimă. Eu însumi eram orb şi căutam 
pe cineva să-mi arate drumul, pentru că eu singur nu-l puteam 
găsi. Mi-am amintit de prezenţa pe care o simţisem când m-am 
deşteptat din somn şi pe care nu am mai simţit-o când am 
deschis ochii. M-am apropiat hotărât de bărbatul orb, l-am 
apucat de braţele lui descărnate şi l-am ajutat să se ridice în 
picioare. El a întins spre mine toiagul, sugerându-mi să-l ţin de 
un capăt, ca să nu mă ating de pielea lui murdară. Dar ceva din 
mine s-a revoltat împotriva ideii de a conduce un om cum duci 
un animal de funie. Aşa că l-am luat de braţ şi l-am condus pe 
drumul spre oraş. Încă neîncrezător, el a cercetat tot timpul în 
faţa lui cu toiagul, fiindcă drumul din valea Chedronului nu este 
neted ca drumul roman. Am înaintat foarte încet, pentru că era 
slab şi fără vlagă şi i se înmuiau genunchii la fiecare pas. Aveam 
impresia că ţin de braţ nişte oase şi l-am întrebat neliniştit: 

— Oare de ce te-ai depărtat atât de mult de poartă, când 
singur nu-ţi poţi purta de grijă? 

lar el a început să se vaite şi a spus: 

— O, străinule! Dar eu sunt prea slab ca să am un loc lângă 
poartă. Ehe, când eram încă în putere, am cerşit chiar şi pe 
drumul din faţa templului. 

Era mândru de asta şi m-a asigurat că, într-adevăr, fusese o 
vreme când a cerşit în faţa templului, ca şi cum lucrul acesta ar 
fi fost o mare onoare. 

— Mă descurcam de minune, a spus el. Loveam bine cu 
toiagul pe cei care voiau să-mi ia locul, chiar dacă nu-i vedeam. 
Dar când am început să îmbătrânesc, mi-a venit şi mie rândul să 
primesc loviturile altora şi uite-aşa, încetul cu încetul, plin de 
cucuie şi de vânătăi, am ajuns că nici lângă poartă nu mai am 
loc de cerşit. De aceea trebuie să caut în fiecare zi un om cu 
frica lui Dumnezeu, care să mă conducă undeva pe drum, ca să 


pot şi eu cerşi cumsecade. Sunt prea mulţi cerşetori viguroşi în 
oraşul sfânt! 

Mi-a pipăit veşmântul şi a exclamat: 

— Ce țesătură fină! Şi ce plăcut miroşi! Trebuie să fii bogat. 
Dar cum se face că umbli singur seara în afara zidurilor cetăţii? 
De ce nu aleargă nimeni în faţa ta să-ţi deschidă drumul? 

Nu-i eram dator cu nimic, aşa că nu i-am dat niciun răspuns. 
Dar i-am spus: 

— Eu trebuie să-mi găsesc singur drumul. 

Şi deodată, am simţit nevoia să-l întreb şi pe el despre lisus. 

— Dar tu, nevăzătorule, oare-ai auzit vorbindu-se despre 
regele evreilor, lisus din Nazaret, cel care a fost răstignit pe 
cruce? Ce gândeşti despre el? 

Vorbele mele l-au umplut de furie, a început să tremure din 
toate încheieturile şi a ameninţat văzduhul cu toiagul. 

— Am auzit prea multe despre acest bărbat, a strigat el. Bine 
i-au făcut că l-au răstignit! 

Am fost uimit de reacţia lui şi am spus: 

— Mi s-a povestit că a fost un bărbat bun şi milostiv, că a 
vindecat mulţi oameni bolnavi şi infirmi, că în jurul lui se 
strângeau oameni săraci şi îndureraţi, care-şi găseau pacea şi 
alinarea ascultându-i vorbele. 

— Pacea şi alinarea? a repetat în bătaie de joc nevăzătorul pe 
care-l conduceam. Totul a vrut el să distrugă, chiar şi templul! 
Un instigator a fost el şi cu intenţii rele. Ascultă! Lângă 
Scăldătoarea de la Betesda stătea întotdeauna lungit în patul 
său un paralitic, dar cerşetor cu bună reputaţie care, din când în 
când, se lăsa împins în apă pentru a deştepta mila trecătorilor. 
De când e lumea, nimeni nu a auzit să se fi vindecat vreunul în 
acea scăldătoare, chiar dacă apa bolboroseşte şi face spume. 
Dar locul fiind foarte aproape de Poarta Oilor, este o minune să 
cerşeşti acolo, tolănit la umbra porticului. Tare bine i-a mers 
acestui om cumsecade până-ntr-o zi când, trecând acest lisus 
pe acolo, l-a întrebat: „Vrei să te vindeci?“ Paraliticul i-a răspuns 
că întotdeauna se găseşte altul mai rapid ca el care să coboare 
în scăldătoare când începe apa să bolborosească. Atunci 
nazarineanul i-a poruncit paraliticului să se ridice, să-şi ia patul 
şi să umble. 

— Şi bărbatul s-a vindecat? l-am întrebat eu neîncrezător. 


— Bineînţeles că s-a vindecat, şi-a luat patu-n spinare şi a 
început să umble, m-a asigurat orbul. Puterea acelui bărbat din 
Galileea era teribilă. In felul acesta şi-a pierdut paraliticul 
meseria pe care o practicase timp de treizeci şi opt de ani. A 
ajuns bietul om să trăiască la bătrâneţe din munca braţelor lui, 
pentru că legea nu-i dă voie să cerşească. 

— O nenorocire nu vine niciodată singură, a mai spus amărât 
orbul. Pentru că toată povestea aceasta s-a întâmplat într-o zi 
de sabat. Aşa că bietul om a fost arestat şi dus în faţa preoţilor 
templului pentru că şi-a cărat patul în ziua când nimeni nu 
trebuie să facă absolut nimic. ŞI, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, 
întâlnindu-se din întâmplare cu lisus în templu, acesta l-a 
avertizat că dacă va continua să păcătuiască, i se va întâmpla 
încă şi mai rău. Atunci, ca să se dezvinovăţească, el l-a arătat 
preoţilor templului pe lisus, denunţându-l că l-a vindecat şi mai 
ales că i-a poruncit să-şi care patul în zi de sabat. Dar ce-ar fi 
putut să-i facă preoţii, când lisus era înconjurat de mulţi 
susţinători? El i-a sfidat spunându-le că şi tatăl lui a lucrat în zi 
de sabat. Chiar aşa, el a spus că este asemenea lui Dumnezeu. 
Se-nţelege c-au trebuit să-l răstignească. 

Dar nevăzătorul a înţeles din tăcerea mea că nu-i împărtăşesc 
părerile. De aceea a mai spus: 

— Oare ce se va alege din lumea aceasta, dacă templul va fi 
dărâmat? Cine le va mai da de pomană infirmilor dacă cei bogaţi 
nu vor mai păcătui? Pentru că, de nu vor mai păcătui, nu vor 
mai avea niciun motiv să-şi răscumpere cu argintul lor păcatele. 

Lovind cu toiagul pământul din faţă, el a povestit cu o vădită 
satisfacţie şi răutate: 

— În zorii acelei dimineţi, şi mie mi s-a cerut să strig împreună 
cu mulţimea: „Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!“ Romanul a ezitat 
să-l condamne la moarte, fiindcă nu cunoştea tablele legii. De 
altfel, el s-a bucurat că cineva îşi bătea joc de templu şi de 
Dumnezeu. Dar noi, toţi cerşetorii de bună reputaţie, suntem 
dependenţi de templu şi de serviciul public. De aceea cei mari ai 
oraşului ne-au adunat în mare grabă pe toţi şi ne-au pus în faţa 
templului să strigăm. Din toate puterile mele am strigat, cerând 
eliberarea lui Baraba. La drept vorbind, pe lângă tot ceea ce 
făcuse lisus, Baraba era nevinovat. Poate nu mă crezi, dar omul 
ăsta nu omorâse decât un singur roman. 


— Nu te pot înţelege! am exclamat eu, îngrozit. Cât de adânc 
este oare răul din tine, de te poţi lăuda cu astfel de fapte? Poate 
că te-ar fi vindecat şi pe tine de-ai fi crezut în el. 

Orbul şi-a întors spre mine enormele orbite goale, dezvelindu- 
şi totodată cioturile dinţilor. Şi a spus: 

— Oare cine te crezi tu şi ce ţi se pare că ştii? Poate că nu eşti 
decât o scârnavă fiinţă impură. Ar fi fost mai bine de m-ai fi 
condus ţinând de un capăt al toiagului, ca să nu mă umplu de 
necurăţenia ta. Să-l invoc doar, şi Dumnezeul lui Israel te-ar 
putea într-o clipă transforma în cenuşă! Dar dacă eşti unul 
dintre oamenii lui lisus, mai bine te blestem să te mănânce 
viermii de viu! 

S-a agăţat strâns de veşmintele mele şi m-a ameţit cu otrava 
răsuflării lui, iar eu am încercat să mă smulg, dar nu am reuşit. 

— Tu eşti, într-adevăr, tare naiv! a spus el batjocoritor 
arătând cu degetele răsfirate spre orbitele goale. Nici Dumnezeu 
nu mai poate face să-mi crească ochii la loc după ce ei mi-au 
fost smulşi din orbite. Şi nici nu-mi doresc să văd din nou. Ce-ar 
mai avea de văzut în această lume un om ca mine? 

Aş fi putut să mă descotorosesc de el cu forţa, dar nu am 
putut să lovesc într-un om atât de prăpădit. 

— Păstrează-ţi calmul, fiinţă nevinovată! i-am spus eu. 
Suntem aproape de poartă. Acolo te voi lăsa, să nu-ţi mai spurc 
puritatea. 

— O, dac-aş fi fost mai puternic! a exclamat el întorcându-şi 
chipul hidos spre mine. Dar vreau să-ţi arăt ceva, străinule! 

Şi, pe neaşteptate, desprinzându-se de mine, şi-a încolăcit un 
braţ în jurul gâtului meu şi şi-a proptit genunchiul ascuţit în 
spinarea mea, iar cu mâna liberă a pipăit punga de bani. La 
drept vorbind, dacă ar fi fost ceva mai puternic, ar fi reuşit să 
mă tâlhărească şi nici măcar după ajutor nu aş fi avut cum să 
strig. Mi-a fost deci uşor să mă eliberez din strânsoarea acelui 
braţ scârbos şi să scap de acel tâlhar nenorocit. 

— Am să-ţi dau un sfat, străinule! a spus el după ce a reuşit 
din nou să respire normal. Şi să nu-l uiţi! Nu asculta ruga unui 
necunoscut şi nu conduce niciodată un cerşetor pe drumuri 
pustii! Dacă aş fi fost mai puternic, te-aş fi putut domina, ca 
apoi să fluier după cei de aceiaşi meserie cu mine, care ar fi 
căzut ca din senin pe capul tău şi te-ar fi uşurat de bani. lar de- 
aş fi fost încă şi mai rău decât sunt, ţi-aş fi putut înfige degetele 


în ochi, să nu mă mai poţi recunoaşte niciodată şi să nu mai poţi 
deci să mă dai pe mâna judecătorilor. lar dac-ai fi fost roman, 
te-aş fi omorât pur şi simplu din plăcere. 

— Îţi mulţumesc pentru sfat, i-am răspuns eu. Dar de unde ştii 
că nu sunt roman? 

A spus orbul: 

— Nu m-ar fi călăuzit el niciun roman şi nu s-ar fi purtat cu 
mine aşa cum te-ai purtat tu, cel care nu ştii prea multe despre 
răutatea acestei lumi. Ar fi tras cu picioarele-n mine sau mi-ar fi 
biciuit faţa. Nu te poţi aştepta ca un roman să aibă milă de 
cineva. Ei altceva nu ştiu decât să construiască drumuri şi 
apeducte şi să verifice dacă balanţa negustorilor nu are greutăţi 
false. 

Eram deja lângă turnul de apă construit în apropierea porţii. 

— Dar tu l-ai întâlnit pe paraliticul despre care mi-ai povestit? 
l-am întrebat eu. Şi eşti sigur că el a fost nemulţumit pentru că 
lisus l-a vindecat? 

— Nu l-am întâlnit, a mărturisit orbul. Ţi-am povestit doar ce- 
am auzit şi eu. Dar de ce i-a vindecat doar pe unii? De ce nu ne- 
a vindecat pe toţi dacă tot era în puterea lui să o facă? De ce 
milostenie pentru unul şi întuneric etern pentru altul? 
Recunoaşte şi tu că noi, cei infirmi, avem destule motive să-l 
vorbim de rău pe un astfel de vindecător. 

— Probabil ai auzit, am spus eu, că regele lisus a înviat în cea 
de-a treia zi după moarte. 

La aceste vorbe, nevăzătorul a izbucnit într-un râs nebun, din 
care nu se mai putea opri. 

— Aşa spun babele, a şuierat el între două hohote de râs. Dar 
tu, ditai bărbatul, oare cum poţi să crezi într-o asemenea 
poveste? 

Râsul lui a fost mai mult jalnic decât batjocoritor. 

— Discipolii lui au furat leşul din mormânt. Toată lumea o ştie, 
a afirmat el. Ca să-i înşele pe oameni până-n ultima clipă. Există 
un Dumnezeu, eu ştiu asta, dar în această lume, singurele puteri 
sunt banii şi pumnii. 

Furios, el a lovit şi răscolit cu toiagul pietrele de pe drum, apoi 
s-a aplecat brusc şi a ridicat o piatră de pe jos. 

— Aceasta este o piatră, a strigat şi a ridicat-o până aproape 
de nasul meu. Oare tu crezi că o piatră se poate schimba în 
pâine? Lumea aceasta nu se va putea schimba câtuşi de puţin 


niciodată. Trăim într-o lume a vrajbei, a cruzimii şi a desfrâului. 
O lume cupidă şi răzbunătoare, aceasta este lumea noastră. 
Dumnezeul lui Israel este un Dumnezeu răzbunător. Intr-o zi, şi 
peste romani se va întinde răul, dar niciodată nu va veni 
iertarea promisă de acest bărbat din Galileea. 

De o stranie încrâncenare a fost lovită inima mea şi mi-am 
simţit deodată mâinile şi picioarele reci. Şi am spus întristat: 

— lisuse din Nazaret! Dacă tu ai fost şi eşti mai mult decât un 
rege al evreilor, dacă eşti în împărăţia ta şi dacă împărăţia ta 
încă mai este pe pământ, schimbă această piatră în pâine, şi voi 
crede în tine! 

Contrariat de ruga mea, orbul a pus toiagul la subsuoară şi a 
început să răsucească piatra care, la apăsarea degetelor sale a 
început să se înmoaie. Suspicios, a suflat praful de deasupra 
pietrei şi a apropiat-o de nas ca să o miroase. Incă şi mai 
suspicios, a rupt o bucăţică din ea şi a dus-o la gură, a 
mestecat-o şi a înghiţit-o. 

— Dar asta nu-i piatră, este o bucată de brânză, mi-a reproşat 
el. 

Am luat şi eu o bucăţică din interiorul alb al pietrei. Era tare, 
dar, fără îndoială, brânză. Şi am gândit că va fi căzut din putina 
vreunui ţăran ce va fi trecut pe-acolo, după care, acoperită de 
praful drumului, a căpătat aspectul pietrelor dimprejur. 

— Eşti magician? m-a întrebat descumpănit orbul, mestecând 
în continuare o altă bucăţică de brânză. Ai schimbat deci piatra 
din mâna mea într-o bucată de brânză, invocând numele 
nazarineanului, nu-i aşa? 

— Brânză sau pâine, i-am spus eu, tot hrană pentru oameni 
este. Dacă eu am avut puterea să schimb piatra din mâna ta 
într-o bucată de brânză invocând doar numele lui, ar trebui să 
crezi că el a înviat din morţi. 

Dar în timp ce rosteam aceste vorbe am început să fiu 
încercat de îndoială. Să fi presimţit oare - fără să ştiu - că piatra 
pe care orbul o ridicase de pe marginea drumului nu era o piatră 
obişnuită? Această coincidenţă era surprinzătoare, dar există 
coincidenţe încă şi mai surprinzătoare. 

Cerşetorul cel orb s-a dovedit a avea spirit practic. După cea 
îndesat repede bucata de brânză în traista de la mine, ca şi cum 
i-ar fi fost frică să nu o revendic eu, a început să cerceteze cu 
toiagul consistenţa pietrelor de pe drum, aplecându-se din când 


în când să le pipăie. Peste puţin timp a renunţat totuşi la 
această obositoare ocupaţie. 

leşind din valea Chedronului, ne-am continuat drumul pe 
cărarea ce şerpuieşte domol de-a lungul zidului, peste care se 
lăsase o umbră groasă. În spatele nostru, soarele de crepuscul 
înroşea crestele munţilor. M-am uitat în jurul meu gândindu-mă 
la spectrele serii, de care întotdeauna mi-a fost teamă. Şi am 
rostit în şoaptă: 

— lisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, fie-ţi milă de necredinţa 
mea! 

Şi s-a lăsat atunci o lumină orbitoare peste mine, iar fiinţa 
mea a devenit ireală, atât de ireală încât adevărul din mine l-am 
simţit mai puternic decât zidurile ce se înălţau în faţa ochilor 
mei. Pentru o clipă, la fel ca în casa lui Lazăr, acest adevăr al 
irealităţii a fost mai adevărat decât tot adevărul pământului 
real. Dar cel orb nu a văzut nimic şi m-a implorat cu glas 
înspăimântat: 

— Nu-l mai chema pe acel bărbat, nu-i mai striga numele! 
Dacă-i adevărat că a înviat din moarte, sângele lui şi pe capul 
meu a căzut. 

Lumina a dispărut la fel de repede precum apăruse. Cu ochii 
doritori încă de acea lumină, aş fi vrut să păstrez în mine 
senzaţia extraordinară a clipei de extaz. Dar din nou am fost 
strivit de umbra zidului, încă şi mai întunecată acum şi mi-am 
simţit picioarele grele ca plumbul. Aruncându-mi privirea înapoi, 
spre crestele înalte ale munţilor, încă luminate de soare, am 
gândit că, din întâmplare, suprafaţa lustruită a unei pietre 
reflectase lumina soarelui asupra mea, la fel ca o oglindă care 
aruncă un fascicul de raze luminoase pe o suprafaţă obscură. 

Dar, în ciuda acestei explicaţii, în mine a rămas convingerea 
că împărăţia lui lisus, cel înviat din moarte, există undeva, în 
apropierea mea. lar această convingere, ancorată în 
profunzimile necunoscute ale fiinţei mele s-ar părea că este mai 
puternică decât raţiunea mea. Şi mi-am spus: Oare de ce mă 
grăbesc? De ce vreau să înţeleg ceea ce este de neînțeles? 

— Grăbeşte-te! i-am spus celui orb, apucându-l de braţ şi 
forțându-l să meargă mai repede. Mai avem câţiva paşi şi 
suntem lângă poartă. 

— Unde mă duci tu pe acest drum abrupt? a întrebat el 
încercând să se smulgă de lângă mine. Doar nu ai de gând să 


mă arunci într-o prăpastie ca să-l răzbuni pe el, pentru că şi eu 
am fost printre cei care au cerut răstignirea lui pe cruce? 

l-am spus: 

— Prea multe lucruri nu ştiu eu despre lisus, dar sunt sigur că 
nu a înviat din moarte pentru a se răzbuna. 

Am ajuns la poartă. Recunoscându-l, străjerii i-au strigat 
câteva vorbe grosolane în loc de salut şi l-au întrebat în bătaie 
de joc cu câţi bani s-a ales după acea zi de muncă. Am avut 
impresia că, dacă n-aş fi fost împreună cu el, nu s-ar fi sfiit să-i 
răscolească zdrenţele ca să pună mâna pe banii ce-i va fi primit 
în acea zi de la trecători. Pe mine nu m-au întrebat nimic, fiindcă 
veşmântul fără de franjuri şi părul aranjat după obiceiul 
romanilor pledau în favoarea mea. 

Auzind glasurile cunoscute ale străjerilor, cerşetorul cel orb şi- 
a regăsit calmul şi, după ce s-a asigurat cu toiagul de locul unde 
se află, şi-a retras brusc braţul din mâna mea şi a plecat repede 
înainte. În piaţa mică din apropierea porţii, mulţi cerşetori cu 
braţele întinse îi implorau cu glas monoton pe trecători să le dea 
de pomană. Ziua de lucru tocmai se încheia şi, din case, mirosul 
de pâine proaspătă, de usturoi şi de ulei încins începuse să se 
răspândească în tot oraşul. 

Orbul, care acum mergea mai repede decât mine, a început 
deodată să-şi strige confrații. Şi le-a spus el: 

— Fii ai lui Israel! Bărbatul care vine în urma mea şi m-a 
condus până aici este posedat de demoni! El a schimbat o piatră 
din mâna mea într-o bucată de brânză, invocând doar numele 
lui lisus, cel care a fost răstignit pe cruce. Omorâţi-l cu pietre, 
fraţilor, fiindcă el este unul dintre discipolii acelui om blestemat 
şi numai rău ne va face! Apoi s-a aplecat, a pipăit pământul şi, 
găsind el o grămadă de baligă, a luat-o în mâini şi a azvârlit-o 
spre mine, orientându-se probabil după zgomotul paşilor mei. Şi 
nu şi-a greşit ţinta, fiindcă acea spurcăciune mi-a împroşcat 
tunica de sus până jos. 

Îndată confrații lui au tăbărât pe el să-l oprească, m-au 
implorat să-l iert şi i-au strigat: 

— Oare nu-ţi e de-ajuns că eşti orb? Ţi-ai pierdut acum şi 
mintea? Acest bărbat care te-a condus este un străin bogat. 
Cum ar putea fi acesta discipolul nazarineanului? Şi nici din 
Galileea nu este, se vede bine după chipul lui. 


Apoi, gemând ei care mai de care, s-au dezvelit de zdrenţe şi 
mi-au arătat plăgile deschise şi cioturile lor de mâini şi de 
picioare, iar eu le-am dat un pumn de arginţi şi dezbrăcându-mi 
tunica am pus-o pe umerii orbului meu. 

— Păstreaz-o, i-am spus eu izbucnind în râs. Ştiu că i-ai 
admirat țesătura. Îți va ţine de cald dacă vreodată ţi se va 
întâmpla să nu găseşti pe nimeni care să te conducă seara în 
oraş. 

— Dar voi nu vedeţi că este posedat de demoni? a strigat 
orbul spre ceilalţi cerşetori, ameninţându-i cu pumnul. Asta-i 
nebun şi-ar fi în stare să-şi întoarcă şi obrazul celălalt de l-aş lovi 
pe un obraz. 

Vorbele lui m-au amuzat şi am râs încă şi mai tare decât 
prima dată. Cine ştie, mi-am spus eu, poate că învăţătura lui 
lisus din Nazaret nu este chiar atât de absurdă şi imposibil de 
pus în practică după cum gândisem la început. Răspunzând 
răutăţii lui prin bunăvoință, fericirea mea a fost mult mai mare. 
Şi am înţeles că doar în felul acesta i-am putut învinge răutatea. 
Să-l fi lovit sau să-l fi dat pe mâna gărzilor, aş fi învins răul 
făcând un alt rău. 

Mulţumiţi de banii ce le-am dat, cerşetorii au râs şi ei, 
probabil că să-mi facă pe plac, şi i-au spus orbului: 

— N-are bărbatul acesta niciun demon în el. Tu eşti prost dacă 
nu-nţelegi c-a băut cam mult. Doar un om beat poate accepta să 
conducă un orb răpciugos ca tine, doar un om beat poate să-şi 
scoată de pe el veşmântul scump şi să-l dăruiască unui cerşetor, 
doar unuia care a băut mult vin îi vine să râdă dacă cineva îl 
jigneşte. 

În felul lor, ei aveau dreptate. Eram bântuit de un fel de 
euforie de neînțeles şi din când în când mă apuca râsul, iar 
faptul că umblam doar în cămaşă, nu mă stânjenea, şi nici nu 
încercam vreo jenă faţă de oamenii care treceau pe lângă mine. 
Orice s-ar spune, chiar dacă multe dintre coincidenţele ciudate 
ale acestei lumi nu sunt tocmai nevinovate, putând fi prea bine 
pregătite dinainte cu voie sau fără de voie, explicaţia că tocmai 
acea piatră rotundă pe care vârful toiagului orbului se oprise 
fusese doar o bucată de brânză pierdută în mijlocul zecilor de 
pietre rotunde, nu mi se pare verosimilă. 

Când am sosit eu acasă în cămaşă şi cu picioarele 
neacoperite, femeia sirianului şi-a lovit mâinile una de alta de 


uimire, iar sirianul s-a speriat, imaginându-şi că fusesem jefuit 
de tâlhari. Dar cum eu doar am urcat râzând în camera mea, de 
unde am luat bani şi apoi, după ce am coborât, l-am trimis să-mi 
cumpere o tunică, s-a liniştit imaginându-şi că am băut mult şi 
am pierdut la zaruri haina de pe mine. El s-a întors destul de 
repede şi, cerându-şi iertare că nu a găsit ceva mai bun, mi-a 
arătat o tunică ţesută dintr-o foarte bună lână de ludeea care 
avea marginile împodobite cu ciucuri mici. Pipăind materialul şi 
lăudându-i culoarea uniformă, mi-a povestit că, după o oarecare 
tocmeală, plătise un preţ convenabil. 

— Este un veşmânt iudeu, a mai spus el. Pentru o tunică 
străină ar fi trebuit să merg până la forum şi să plătesc de 
câteva ori mai mult decât am plătit. Poţi să-i tai ciucurii dacă nu- 
ţi plac, dar, dacă tot ai lăsat barba să-ţi crească, nimeni nu te 
obligă să-i tai. Eu am frică de Dumnezeul lui Israel şi îl respect, 
iar uneori merg în prima curte a templului să pun bani în sipetul 
jertfelor, că să-mi meargă afacerile bine. 

Mi-a numărat cu atenţie restul de bani şi ochii lui negri au 
avut o sclipire vicleană. l-am oferit câteva monede drept 
răsplată, dar el a protestat ridicându-şi mâinile şi a spus: 

— Tu nu trebuie să-mi plăteşti mie nimic, pentru că 
negustorul de la care am cumpărat acest veşmânt m-a răsplătit 
deja pentru serviciul de mijlocitor. Şi am impresia că în seara 
aceasta eşti într-o mult prea generoasă dispoziţie ca să mai ieşi 
din nou pe stradă. Mergi mai bine şi te odihneşte să-ţi limpezeşti 
capul, dar nu mai înainte de a mânca. Femeia mea tocmai îţi 
pregăteşte de mâncare şi a avut grijă să pună în fiertură multă 
ceapă şi multe condimente, ce vor alunga durerile de cap cu 
care altfel ai putea să te trezeşti mâine dimineaţă. 

Dar când a văzut că n-aveam de gând să urc scara, a dat din 
cap îngrijorat, şi-a ridicat mâinile spre cer şi a exclamat: 

— Foarte bine, foarte bine! Mă gândeam doar la binele tău. 
Dacă vrei, mai bine-l trimit pe unul dintre băieţii mei să cumpere 
o măsură de vin dulce, n-are rost să te osteneşti tot urcând şi 
coborând scara. Dintr-o astfel de afacere rişti să ieşi tâlhărit şi 
cu capul spart. 

Am încercat să mă apăr, explicându-i că nu băusem nimic, dar 
el şi-a ridicat mâinile a neputinţă şi a spus: 

— Ai faţa îmbujorată şi-ţi strălucesc ochii, de aceea te-am 
sfătuit să te culci. Uite, eu cunosc o femeie tânără, care n-are 


prejudecăţi şi se-nsoţeşte de bunăvoie cu străinii. Aş putea s-o 
aduc aici să-ţi ţină de urât, dar puţin mai târziu, fiindcă ea nu 
iese decât noaptea, când întunericul este deplin, ca să nu-şi 
piardă buna reputaţie în cartier. Nu ştie nici să cânte, nici să 
danseze, dar este o femeie frumoasă şi sănătoasă. Şi tare bine 
mai ştie ea să-l mulţumească pe un bărbat! lar după ce-ţi va 
cânta la ureche şi-un cântec de leagăn, ai să dormi neîntors! 

Era atât de convins că ştie ce-mi trebuie şi preocupat de 
starea mea, pe care credea el că o înţelege, încât, ca să-i fac 
plăcere, i-am spus că mă duc să mă culc. El a urcat după mine 
pe scară şi, după ce m-am întins în pat, m-a acoperit cu 
veşmântul cel nou. Nu după mult timp, a venit fiica lui cu un vas 
în care era o fiertură din care ieşeau aburi. Ea a rămas şi m-a 
privit în timp ce mâncam, acoperindu-şi gura cu mâna ca să-şi 
înăbuşe râsul. Fiertura era atât de iute că am avut impresia că- 
mi ia foc gâtul, în acelaşi timp, căldura ei mi-a sporit euforia şi 
mi-am simţit capul ameţit. 

Fata a umplut apoi cu apă proaspătă vasul suspendat de 
tavan. După ce ea a plecat, m-am ridicat din pat şi, străduindu- 
mă să nu fac niciun zgomot, m-am întins pe terasă înfăşurat în 
noul veşmânt şi am ascultat şoaptele oraşului stingându-se 
încetul cu încetul până ce a rămas doar tăcerea şi am respirat 
aerul proaspăt al nopţii. Din când în când, câte o boare de vânt 
îmi lovea obrajii fierbinţi şi în starea aceea de beatitudine în 
care eram, mi se părea că o mână nevăzută îmi mângâie obrajii. 
Tremura timpul în mine, tremura pulberea pământului din care 
sunt făcut, dar ceva din mine mă asigura pentru prima oară în 
viaţă că nu voi fi doar umbră şi cenuşă. Şi această siguranţă mi- 
a liniştit inima. 

„Fiu al lui Dumnezeu, tu, cel care ai înviat din morţi“, m-am 
rugat eu în întunericul nopţii, „depărtează din mintea mea toată 
ştiinţa zadarnică! Acceptă-mă în împărăţia ta! Călăuzeşte-mi 
paşii pe unicul tău drum! Poate că sunt nebun, bolnav, fermecat 
de tine. Dar cred că tu eşti o fiinţă extraordinară, cum pe 
pământul acesta niciodată nu a mai fost.“ 

M-am  deşteptat când au răsunat răguşite trâmbiţele 
templului, îmi era frig, aveam trupul înţepenit, dar îmi 
regăsisem liniştea. Dinspre răsărit, lumina scotea din întuneric 
vârfurile munţilor, oraşul era încă acoperit cu o ceaţă albăstruie 
şi pe cer strălucea steaua dimineţii. M-am înfăşurat mai strâns 


în veşminte şi m-am întors înăuntru în vârful picioarelor. Pentru 
gândurile nopţii, în van am încercat să deştept în mine 
sentimentul ruşinii. Spiritul meu se scălda într-o lumină calmă, 
chiar dacă ameţeala se risipise. 

Mi-am lăsat liniştit barba să crească şi nu am ieşit din casă, 
pentru a avea timp să povestesc totul. Când voi isprăvi de scris, 
mă voi întoarce la Poarta Izvorului. Acum, sunt convins că tot 
ceea ce mi s-a întâmplat şi ceea ce urmează să mi se întâmple 
are un sens. lar această certitudine îmi protejează fiinţa. Cât de 
absurde mi-ar fi mărturisirile, nu mă simt ruşinat că le-am scris 
şi nu voi schimba un cuvânt din epistolele mele. 


Epistola a şasea 

Tullia, Marcus te salută! 

Salutându-te pe tine, salut timpul de altădată. Astăzi, chiar şi 
amintirea nopţilor fierbinţi ale Romei mi se pare că aparţine 
altuia. Un singur an a trecut, Tullia, de când ne-am despărţit, 
dar a fost mai lung decât toţi anii. Fiecare zi mi se pare un an. 
M-am depărtat de tine, m-am schimbat mult. Sunt un alt 
Marcus. Tu nu ai mai putea să mă înţelegi şi sunt sigur că, după 
ce ne vom întâlni şi-ţi voi povesti despre transformările ce s-au 
petrecut în mine, pe buzele gurii tale capricioase va fi doar un 
zâmbet batjocoritor. 

Viaţa ta, Tullia, este decorată de evenimente mărunte; 
altădată, chiar şi pentru mine aveau importanţă. Tu trebuie să 
ştii totul despre cine te salută. Când te pregăteşti pentru o 
serată, îţi alegi bijuteriile nu doar ca să le placă prietenilor tăi, ci 
şi pentru a stârni invidia şi furia celor pe care-i urăşti. ţi strângi 
bine pe corp veşmintele uşoare de mătase, îţi cercetezi silueta 
în marmura lustruită a pereţilor, o împungi cu acul pe sclava 
care-ţi aşază fără prea multă graţie părul. Ridici cupa de vin cu 
un surâs indolent pe buze, simulezi că asculţi lecturile filosofilor 
şi istoricilor şi te aprinzi la ultimele cântece apreciate de înalta 
societate, legănându-ţi neglijent sandalele, în aşa fel încât 
bărbatul care este întins pe un tricliniu învecinat - n-are 
importanţă cine - să poată vedea bine picioarele tale micuţe şi 
albe. În ciuda fragilităţii aparente, eşti puternică şi rezistentă. 
Mereu însetată de plăceri, tu eşti în stare să veghezi nopţi 
întregi în colcăiala Romei. În compania străinilor, guşti distrată 
limbi de pasăre, melci sau fructe de mare, ca şi cum mâncatul 
ar fi o obligaţie. Dar mai târziu, în miez de noapte, când te 
smulgi epuizată din braţele amantului, devorezi cu dinţii tăi 
frumoşi o bucată de carne friptă în sânge, ca să rezişti la 
următoarele jocuri ale amorului. 

Astfel îmi amintesc de tine, Tullia, ca de o umbră. Tu nu mai 
eşti vie. Te văd ca-ntr-o oglindă aburită de piatră neagră şi 
umbra ta nu mă mai chinuieşte ca în Alexandria, când zadarnic 
am făcut tot ce-am putut să te uit. Gândurile mele sunt pline de 
alte lucruri. Nu, nu m-ai putea recunoaşte şi poate că nici eu nu 
aş mai putea să te recunosc. 

Poate că mai mult pentru mine scriu aceste rânduri, deşi ţie ţi 
le adresez. Scriu pentru a mă cunoaşte şi pentru a desluşi 


înţelesul întâmplărilor pe care, cu voie sau fără voie, le-am trăit 
sau le-am văzut. În Rodos am avut un maestru care m-a învăţat 
să scriu nu numai despre ceea ce alţii au scris, dar şi despre 
ceea ce văd cu ochii mei şi aud cu urechile mele. Nu scriu nici 
pentru a-mi ocupa timpul, nici ca să-mi vindec melancolia. Tu nu 
mai eşti. Te depărtezi cu fiecare zi, Tullia, şi nu regret că te 
pierd. 

Aceste epistole? De le vei citi cândva sau nu le vei citi, n-are 
importanţă. Ţi le adresez şi te salut, pentru că, făcând abstracţie 
de pătimaşa noastră iubire, ai fost singura mea prietenă 
adevărată. Tu ai înţeles întotdeauna mai bine decât mine mersul 
acestei lumi. Datorită ţie şi talentului tău de a aranja lucrurile, 
am obţinut testamentul onorabil de pe urma căruia am devenit 
bogat, ca să trăiesc după cum îmi este voia, independent de alţii 
şi  neconstrâns de compromisuri. Tu eşti inteligentă, 
necruțătoare, avidă de putere şi nu mă îndoiesc că în ultimul an 
ţi-ai perfecţionat talentele native. Şi de ţi-aş spune în faţă 
aceste adevăruri, sunt convins că nu te-ai supăra. Dimpotrivă, ai 
fi măgulită, ca şi cum ţi-aş fi spus vorbe de laudă. Nimeni nu 
cunoaşte mai bine decât tine însăţi puterea ochilor tăi, buzelor 
tale, gâtului tău, trupului tău. Dar eu nu mai sunt sclavul 
trupului tău, Tullia. Sufletul meu este plin de lucruri pe care tu 
nu le poţi înţelege. 

Cu încălțări simple în picioare, bărbos şi îmbrăcat cu straie de 
evreu, m-am întors pe înserate la Poarta Izvorului. Aveam 
unghiile netăiate şi mâinile neîngrijite. Nici petele de cerneală 
de pe mâna dreaptă nu reuşisem să le depărtez, deşi le 
frecasem cu piatră ponce. Lângă palatul lui Irod, în gymnasium, 
există o baie pentru bărbaţi, dar nu m-au lăsat să intru, pentru 
că aveam barbă ca evreii. Eu, cel care fusesem obişnuit cu apa 
caldă a termelor romane, am fost deci nevoit să mă spăl cu apă 
rece. Nici părul de la subsuori nu l-am mai tăiat, aşa că acum 
sunt plin de păr pe tot trupul ca un barbar. Dar nu sufăr. Vreau 
să mă pierd în mulţime, ca oamenii acestui pământ să aibă 
încredere în mine. Când va veni timpul, mă voi întoarce din nou 
la obiceiurile în care am fost crescut şi educat. 

N-aş putea spune că iubesc acest oraş sau acest popor. Cu 
aurul şi cu albul marmurei lui, templul străluceşte în lumina 
puternică a zilei. Neliniştitor, roşul amurgului îl îmbracă în 
sânge, iar în zorii dimineţii este ca un vis albastru. Fumul 


jertfelor şi mirodeniilor arse se înalţă spre cer pentru slava lui 
Dumnezeu. Dar templul acesta îmi este străin. Nu împărtăşesc 
fervoarea evreilor. Pentru mine, templul lor nu este un loc sacru. 
Mai sacru şi mai impunător este templul Artemisei din Efes. 
Există multe temple într-adevăr sacre. Şi-n Antiohia, şi la Rodos, 
şi-n Atena, ca să nu mai vorbesc despre Forumul din Roma. 

Nu, nu iubesc acest oraş ai cărui locuitori au cerut ca sângele 
fiului lui Dumnezeu asupra lor să cadă. Lovit şi însângerat, el a 
urcat dealul spre locul unde urma să fie răstignit, iar femeile 
care mergeau în urma lui l-au plâns. Mi s-a povestit că, 
întorcându-se spre ele, lisus le-ar fi spus: „Fiice ale 
lerusalimului, nu mă plângeţi pe mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe 
copiii voştri!“ Nu-mi pot împiedica sumbrele presimţiri când văd 
templul a cărui catapeteasmă s-a sfâşiat în două de sus până jos 
la primul cutremur şi a cărui scară ce duce la tabernacol s-a 
prăbuşit la cel de-al doilea. In aceste două semne sunt destule 
prevestiri! 

Astfel gândeam îndreptându-mă în prag de seară spre Poarta 
Izvorului. Oamenii mişunau pe străzile oraşului, înghesuindu-se 
spre tarabele negustorilor, se vorbea în toate limbile 
pământului, cămilele îşi zdrăngăneau tălăngile, măgarii răgeau. 
Trebuie să recunosc că oraşul sfânt al evreilor este asemenea 
tuturor oraşelor mari ale lumii. Dar eu nu-l iubesc. 

Este important să fii liber şi să nu depinzi de nimeni. Dar când 
se lasă seara peste un oraş şi toată forfoteala zilei se sfârşeşte, 
ca străin, nu te poţi sustrage melancoliei. Chiar dacă în inima ta 
se aprinde o dulce speranţă, singurătatea te devorează, în 
amurg, într-un oraş străin, singurătatea este un dar amar. 

Dar nu eram trist, fiindcă aveam ceva de aşteptat. Eu ştiu că 
trăiesc timpul schimbărilor importante ale lumii. Zilele 
aşteptării. El a înviat, împărăţia lui este pe pământ. Doar câţiva 
sunt cei care o ştiu şi cred în ea. Dar chiar şi aceştia au îndoială 
în inima lor, fiindcă aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată. Şi 
în inima mea este multă îndoială, totuşi cred, doresc, aştept să 
se întâmple ceva care să limpezească totul. 

Lângă poartă nu mai erau decât doi cerşetori. Nu m-au 
recunoscut, iar pe cel orb nu l-am văzut. Câteva femei, purtând 
pe cap vase cu apă, vorbeau aprins între ele. Se pare că nu erau 
stânjenite de prezenţa mea, din moment ce nu şi-au acoperit 


gura cu faldurile veşmântului, după cum obişnuiesc să facă 
toate femeile lerusalimului când întâlnesc un bărbat străin. 

Cerul s-a schimbat în albastru întunecat. Apoi întunericul s-a 
lăsat peste pământ, au apărut primele trei stele, străjerii au 
aprins torţele de răşină şi le-au fixat în suporturile din arcada 
porţii. Mă aşteptasem să fiu dezamăgit şi am fost dezamăgit. M- 
a consolat totuşi gândul că-ntr-o seară voi primi un semn. Dar 
nu m-am întors acasă. Pentru că nu are importanţă unde 
aştepţi. 

Deodată, sub arcada porţii a apărut un bărbat purtând pe 
umăr un vas cu apă, pe care-l sprijinea cu o mână, vizibil mai 
neîndemânatic decât femeile. Mergea atent ca să nu se 
împiedice. Am aşteptat până ce s-a depărtat şi a început să urce 
pe strada abruptă ce duce spre oraşul de sus, apoi am mers în 
urma lui. După partea abruptă, strada continuă în scară cu 
trepte joase. Am mers în urma lui, orientându-mă după 
zgomotul paşilor şi după răsuflarea lui grea din cauza vasului ce- 
| purta pe umăr. 

L-am urmărit multă vreme. A mers fără grabă pe străduţe 
şerpuitoare, până ce a ajuns în partea înaltă a oraşului. Drumul 
fusese destul de lung şi se părea că bărbatul ce purta vasul cu 
apă nu ajunsese încă acolo unde ar fi trebuit să ajungă. Intr-un 
loc pustiu, a dat jos greutatea de pe umăr şi, sprijinindu-se de 
zid, a aşteptat. M-am oprit lângă el. Am rămas unul alături de 
altul fără să rostim o vorbă, până când el şi-a regăsit suflul 
normal. Deodată, s-a întors spre mine, m-a salutat şi m-a 
întrebat: 

— Ai rătăcit drumul? 

— Pace ţie! i-am răspuns eu. Sunt multe drumuri şi mulţi 
oameni care se rătăcesc. 

— Sunt doar două drumuri, m-a asigurat el. Unul duce la 
viaţă, celălalt la moarte. 

— Pentru mine, i-am spus hotărât, nu există decât un singur 
drum. Dar cu puterile mele nu-l pot găsi, de aceea sper să mă 
conducă cineva. 

Fără să spună nimic, a ridicat vasul cu apă pe umăr şi a 
continuat drumul. Am mers pe lângă el, iar la un moment dat i- 
am spus: 

— Treptele sunt abrupte. Nu vrei să te ajut? Ca să nu ţi se taie 
din nou respiraţia. 


El a spus: 

— Nu din cauza greutăţii vasului cu apă am gâfâit eu, ci de 
teamă. N-o să iasă nimic bun din povestea asta! 

Dar m-a lăsat să-l ajut. Am purtat vasul cu apă pe umăr şi nu 
mi s-a părut prea greu. El a mers înaintea mea şi, de fiecare 
dată când s-a ivit vreo denivelare, mi-a atras atenţia ca să nu 
mă împiedic. Străduţa pe care am mers nu era deloc curată şi 
mirosea a urină. 

După ce a trecut de poarta vechiului zid ce separă oraşul de 
sus de oraşul de jos, s-a oprit în faţa unei case mari, aparent 
bogată. La lumina slabă a stelelor, abia am putut să-i 
întrezăresc conturul. Necunoscutul a bătut în poartă şi în 
aceeaşi clipă a apărut o servitoare care ne-a lăsat să intrăm. Ea 
nu m-a salutat, dar a luat vasul cu apă de pe umărul meu. In 
schimb, l-a întâmpinat cu mare respect pe însoţitorul meu şi am 
gândit că poate mă înşelasem luând-o drept servitoare. 

El m-a condus într-o curte liniştită, plină de pomi. Acolo am 
fost întâmpinat de un băiat. Poate că avea cincisprezece ani. 

Uşor stânjenit, băiatul mi-a spus: 

— Tatăl meu şi unchiul meu s-au retras. Am să te conduc în 
salonul de sus. Doreşti să-ţi speli mâinile? 

Fără să aştepte răspunsul, servitoarea mi-a turnat apă din 
vasul pe care-l purtasem până acolo, ca şi cum ar fi dorit să 
arate că în acea casă nu se ducea lipsă de apă. Băiatul mi-a 
întins o pânză de in să-mi usuc mâinile şi a spus: 

— Numele meu este Marcu. 

Şi, în timp ce îmi ştergeam mâinile, a început să povestească 
cu entuziasm, vrând parcă să-şi pună în evidenţă importanţa: 

— Am fost cu el în acea noapte. Când au venit să-l prindă, am 
sărit din somn. Eram înfăşurat doar într-o pânzătură şi aşa am 
alergat spre grădina Ghetsimani să-l avertizez. Ei au reuşit să 
pună mâna pe mine. Dar, smulgându-mă din pânzătură, am 
fugit gol împreună cu ceilalţi. 

Purtătorul de apă l-a dojenit, spunându-i: 

— Ţine-ţi vorbele-n frâu, Marcu! 

Dar el însuşi, înfrângându-şi teama, a dorit, nu ştiu din ce 
cauză, să-şi dezvăluie identitatea şi a spus: 

— Eu sunt Natanael, ce rost are să-mi ascund numele? Eu l- 
am întâlnit pe drumul spre Emaus în ziua când a ieşit din 
mormânt. 


— Dar la început nici nu l-ai recunoscut, a spus Marcu cu 
entuziasm. 

Natanael a pus mâna pe umărul băiatului, ca şi cum ar fi vrut 
să-i domolească înflăcărarea, iar Marcu m-a luat încrezător de 
mână şi m-a condus. După palma lui netedă, mi-am dat seama 
că nu făcuse încă niciun fel de muncă. După ce am urcat o 
scară, am ajuns pe balconul care înconjura o terasă, iar de acolo 
în salonul de sus. 

Era o încăpere mare ale cărei contururi se pierdeau în 
întuneric la lumina slabă a lămpii. Cum am intrat acolo, am 
văzut doi bărbaţi. Mă aşteptau. Stăteau liniştiţi în picioare, unul 
lângă altul, ţinându-se de mână, în semiîntuneric, iar pe unul l- 
am recunoscut imediat. Era loan, tânărul cel frumos pe care-l 
văzusem împreună cu femeile care plângeau pe dealul 
supliciului. La lumina lămpii, chipul acestui tânăr era de o 
indescriptibilă puritate. Celălalt, un bărbat vârstnic cu fruntea 
ridată, m-a cercetat de sus până jos cu ochi bănuitori. 

— Pace vouă! am rostit eu. 

Ei nu mi-au răspuns. Într-un sfârşit, loan i-a aruncat o privire 
celuilalt, parcă rugându-l să spună ceva, dar acesta doar a 
continuat să mă privească cu suspiciune. incetul cu încetul, 
tăcerea a devenit copleşitoare. 

— El a venit după mine, a spus Natanael ca şi cum ar fi vrut 
să se scuze. 

— Caut unicul drum, am rostit eu cu ardoare, fiindu-mi teamă 
că cei doi, neavând încredere în mine, mă vor depărta de acolo 
fără nici o explicaţie. 

În jurul unei mese mari erau multe sofale şi am gândit că 
acea încăpere era sala banchetului. După acea lungă perioadă 
de tăcere, bărbatul cel neîncrezător a făcut un semn cu mâna şi 
le-a poruncit însoţitorilor mei: 

— Natanael şi Marcu, mergeţi în curte şi vegheaţi ca nimic rău 
să nu se întâmple! 

După ce au ieşit cei doi, el a încuiat uşa pe dinăuntru cu o 
cheie enormă şi mi-a spus: 

— Pace ţie, străinule! Oare ce doreşti de la noi? Mi-e teamă că 
drumul pe care-l cauţi este prea strâmt pentru tine. 

Dar loan i-a spus cu reproş: 

— Vai ţie, Toma! Cât de neîncrezător eşti! 

Şi adresându-mi-se, a spus: 


— Cel care caută, găseşte. Celui care bate-n poartă, i se 
deschide. Ni s-a spus că eşti blând şi smerit cu inima. Ai bătut la 
poarta noastră şi noi ţi-am deschis. 

M-a invitat să iau loc, după care s-a aşezat în faţa mea şi m-a 
privit prietenos cu ochii lui visători şi limpezi ca apa de izvor. 
După ce a ezitat un moment, până la urmă s-a aşezat şi Toma. 
Şi a spus: 

— Eu sunt unul dintre cei doisprezece discipoli ai lui, despre 
care ţi s-a povestit. El însuşi ne-a ales şi ne-a chemat, numindu- 
ne mesagerii cuvântului lui, iar noi l-am urmat. Acesta este loan, 
cel mai tânăr dintre noi. Eu trebuie să-l veghez, pentru că este şi 
cel mai imprudent. 

Şi a spus în continuare: 

— Nu ne învinui pentru excesul de prudenţă! Doar ştii şi tu că 
autorităţile sunt pe urmele noastre. Se spun multe despre noi. 
Că am fi o conjurație secretă, că vom da foc templului pentru a 
stârni poporul la revoltă, că l-am fi omorât pe cel care-l trădase 
pe lisus... Poate nu vei crede, dar noi ne-am certat din cauza ta. 
Poate că eu sunt cel mai suspicios, însă Petru nici nu vrea s- 
audă de tine, fiindcă eşti un străin. Maria Magdalena a intervenit 
în favoarea ta. 

— Eu te cunosc, a spus loan. Te-am văzut lângă cruce. Ştiu că 
nu ai fost de partea celor care-şi băteau joc de el. 

— Şi eu îţi cunosc chipul, am spus. Şi am auzit vorbindu-se 
despre tine. 

Imi era greu să-l privesc direct, pentru că un tânăr atât de 
frumos nu mai văzusem niciodată. Ochii lui erau atât de limpezi, 
ca şi cum niciun gând rău nu-i umbrise vreodată. Avea ceva din 
frumuseţea nepieritoare a statuilor de marmură, dar chipul lui 
era viu, paşnic şi arzător. Am simţit pacea şi căldura pe care o 
radia împrejur. 

— Ce doreşti de la noi? m-a întrebat brusc Toma. 

Tonul lui potrivnic mi-a redeşteptat prudenţa. Ca şi cum i-ar fi 
fost teamă să nu-i fie dezvăluit unui străin mesajul secret pe 
care toţi discipolii lui lisus îl ştiau. 

— Vă rog să-mi arătaţi drumul, am spus eu cu umilinţă. 

Toma s-a uitat mai întâi cu coada ochiului la loan, apoi a rostit 
fără prea multă tragere de inimă: 


— Înainte de a fi fost închis, el ne-a spus: „În casa tatălui meu 
multe locaşuri sunt“55. A spus că se va duce să pregătească 
locul pentru noi, cei doisprezece apostoli ai lui. Cred că aceasta 
i-a fost intenţia şi ar fi făcut-o dacă luda nu l-ar fi vândut. Ela 
mai spus: „Şi unde mă duc eu voi ştiţi şi ştiţi şi calea“*. 

Şi-a frecat fruntea încreţită şi a spus tulburat: 

— Eu i-am spus: „Doamne, nu ştim unde te duci. Şi cum 
putem şti calea?“ lar acum, tu, un străin, vii să mă întrebi care 
este calea, când eu însumi nu o ştiu? 

Dar loan l-a întrerupt şi i-a amintit: 

— Toma! O, Toma! Dar el ne-a zis: „Eu sunt calea, adevărul şi 
viaţa!“*” Nu poţi spune că tu nu cunoşti drumul. 

Lovindu-şi cu pumnul palma celeilalte mâini, Toma s-a ridicat 
în picioare şi a strigat: 

— Ce înţeles au aceste vorbe? Explică-mi-le! Eu nu sunt în 
stare să le înţeleg. 

loan ar fi vrut să i le explice, dar nu s-a încumetat să o facă în 
prezenţa mea. lar eu, după ce tăcusem destul, am spus: 

— El a înviat în cea de-a treia zi. 

— Aşa este, a confirmat loan. Maria Magdalena a fost aceea 
care ne-a anunţat că piatra de la gura mormântului nu mai era 
la locul ei. Am alergat împreună cu Petru şi am găsit mormântul 
gol. 

— Chiar aşa! a rostit Toma ironic. lar Maria Magdalena a văzut 
nişte îngeri şi un grădinar fantomatic. 

— Un grădinar? am întrebat eu speriat. 

Şi am fost încercat de un tremur lăuntric. 

— Vorbe muiereşti! a spus în continuare Toma, fără să ia în 
seamă intervenţia mea. lar Natanael şi cu celălalt spun că l-ar fi 
întâlnit pe drumul spre Emaus. Şi că nici nu l-ar fi recunoscut. 

loan a spus cu convingere: 

— În această încăpere, el ni s-a arătat nouă în aceeaşi seară, 
când stăteam înspăimântați în spatele uşii zăvorâte. El a rămas 
între noi, ne-a vorbit şi ne-a promis ceva despre care nici măcar 
nu îndrăznesc să gândesc, darămite să vorbesc în faţa unui 
străin. Însă te asigur că el a venit în mijlocul nostru şi era viu şi 
a plecat dintre noi la fel de misterios după cum apăruse. Noi 
credem în învierea lui. 

3 Evanghelia după loan, 14, 2. (n.r.) 


3 Evanghelia după loan, 14, 4. (n.r.) 
* Evanghelia după loan, 14, 16. (n.r.) 


— Chiar aşa, a rostit Toma. Unul mai rătăcit ca altul! La fel ca 
Natanael şi celălalt. Ca să nu mai vorbesc de Maria. Dacă nu voi 
vedea în mâinile lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna 
mea în coasta lui, nu voi crede. Nu, nu voi crede. Este ultimul 
meu cuvânt, chiar de-ar fi să mor în această clipă. 

Vorbele şi scepticismul lui l-au tulburat pe tânărul loan. Şi-a 
întors capul, dar nu l-a contrazis. Am simţit că necredinţa lui 
Toma trebuie să fi zdruncinat în ultimele zile credinţa celorlalţi, 
care poate începeau să se îndoiască de cele văzute cu ochii lor 
şi auzite cu urechile lor. O voioşie bizară m-a împins să afirm cu 
fermitate: 

— Eu nu am nevoie să văd ca să cred. Fără să-l fi văzut, cred 
că el a înviat din moarte şi este încă pe pământ. De ce? Acest 
lucru nu-l ştiu, dar aştept. În aceste zile s-au petrecut şi 
urmează să se petreacă lucruri nemaiîntâlnite vreodată. 

Dar Toma a spus cu dispreţ: 

— Chiar dacă ţi-ai cusut franjurii prozeliţilor pe marginile 
veşmântului, tu nu eşti fiu al lui Israel. Nu înţeleg perseverenţa 
cu care ne iscodeşti şi mă îndoiesc de intenţiile tale. Nu-ţi 
închipui că nu ştiu cine eşti! Tu eşti oaspete al guvernatorului, 
locuieşti în fortul Antonia şi vrei să ne atragi într-o capcană, de 
aceea ne îndemni să vorbim. Ca ei să ne răstignească şi pe noi 
pe cruce sau să ne omoare cu pietre lângă zidurile lerusalimului. 

Frângându-şi degetele noduroase şi aruncând o privire 
speriată în jur, el a continuat astfel: 

— Ai văzut vreodată cum este lapidat un om? Eu am văzut şi 
nu doresc să încerc pe pielea mea un astfel de supliciu. Mai cu 
seamă acum, când el este mort. Că mormântul lui este gol sau 
nu, ce importanţă are, din moment ce ela murit? 

— Pentru ce ai rămas în lerusalim? l-am întrebat eu pe acelaşi 
ton aspru. De ce nu te întorci acasă să-ţi vezi de lucrul tău? Ce 
aştepţi? 

El şi-a lăsat ochii în jos ca un om obişnuit să-şi încovoaie 
spinarea în faţa unui glas autoritar. 

— Nu pot să plec singur, a spus încleştându-şi degetele pe 
țesătura veşmântului. După părerea mea, ne pierdem vremea. 
Poate ar fi fost mai înţelept să mergem în pustiu, iar după aceea 
să ne întoarcem la casele noastre. Tot trăgând de lopeţile bărcii, 
ba înainte, ba înapoi, contrazicându-ne şi ezitând, nu vom 
ajunge niciodată să fim toţi de aceeaşi părere. 


L-a privit loan cu ochii lui limpezi ca apa de izvor şi i-a spus: 

— Tu nu mai ai casă, pentru că el te-a ales. Singur ţi-ai 
abandonat uneltele şi l-ai urmat. „Cine lasă frâiele carului şi 
priveşte în urma lui este nepotrivit pentru împărăție.“ El aşa a 
spus. Nu, Toma, atâta vreme cât vom mai fi, noi nu ne vom 
întoarce la viaţa dinainte. 

— Cum este împărăţia lui? am întrebat eu. 

Scuturând dispreţuitor din cap, Toma a spus: 

— În niciun caz aşa cum ne-o închipuisem noi, străinule! 

Pentru încă o dată şi-a lovit mâniat palma cu pumnul strâns. 
Şi a spus: 

— Oare n-aş fi fost eu gata să-mi schimb haina pe sabie, să-l 
apăr şi să mor împreună cu el? Ai milă de noi, Doamne! EI, fiul 
Omului, care avea puterea şi forţa să facă tot ce-ar fi vrut, să se 
lase răstignit pe cruce ca un miel de jertfă, abandonându-ne 
într-un mod atât de jalnic, că nici nu mai ştim ce să credem şi- 
ncotro să ne îndreptăm! 

Şi a mai spus: 

— Când un om este lapidat, din gura lui curge sânge, din nări 
îi ţâşneşte murdărie amestecată cu sânge, urlă, varsă lacrimi și- 
şi face nevoile pe el până-n clipa morţii. Oare de ce trebuie să 
riscăm noi o astfel de soartă, când el ne-a părăsit? 

Atingându-i uşor umărul, loan i-a spus încurajator: 

— Toţi am fost slabi când a venit ora. Dar aminteşte-ţi, el a 
promis că ne va trimite apărători. 

Toma l-a respins cu asprime, ca şi cum tânărul ar fi dezvăluit 
un secret al lor, apoi a încercat să-mi abată gândul de la 
afirmaţia lui loan, spunând: 

— Uşor îţi este ţie, loan, să vorbeşti! Tu nu cunoşti prea multe 
despre cruzimea vieţii. Fiu preferat al tatălui tău, tu le porunceai 
pescarilor împreună cu fratele tău. Când el m-a ales, eu eram 
între cei cu grumazul încovoiat şi munceam din greu. Şi nu pot 
înţelege ce fel de bucurie a putut aduce celor oprimaţi moartea 
lui absurdă. El a făcut din el însuşi şi din noi bătaia de joc a 
sanhedrinului şi romanilor. 

Dar eu nu am uitat cuvintele lui loan. Şi l-am întrebat: 

— Ce-ai vrut să spui referindu-te la apărători? 

loan m-a privit deschis şi a mărturisit: 

— Nu am înţeles atunci şi încă nici acum nu ştiu, dar am 
încredere în promisiunea lui. Se vor întâmpla lucruri pe care încă 


nu le cunoaştem, aşa cum şi tu ai spus. De aceea am rămas noi 
în lerusalim. 

M-au privit amândoi şi am remarcat că privirea lor era absolut 
diferită de privirea tuturor celorlalţi oameni. In ciuda amarelor 
vorbe rostite de Toma, semănau unul cu altul şi erau uniţi prin 
ceva de neînțeles. Şi am simţit din tăcerea lor că niciodată ei nu 
mă vor accepta. Şi mi-am amintit de vorbele Mariei Magdalena. 
Ei erau mesagerii lui lisus. Să-i fi întâlnit din întâmplare pe 
ceilalţi apostoli, care refuzaseră să mă întâlnească, sunt sigur că 
i-aş fi recunoscut după acel ceva inefabil, ce-i deosebeşte de 
oamenii obişnuiţi. 

După tăcerea lor îndelungată, am înţeles că, în ciuda 
bunăvoinţei lui aparente, şi pentru loan tot un străin rămâneam. 
Şi inima mea a fost amărâtă. 

— Am doar gânduri bune pentru voi şi vă doresc binele, am 
zis eu. Nu sunt evreu, nu sunt circumcis şi nu m-am convertit 
niciodată la credinţa fiilor lui Israel. Dar mi s-a spus că el i-a 
binecuvântat şi pe samarinenii cei dispreţuiţi de evrei şi l-a 
vindecat chiar şi pe slujitorul sutaşului roman din Galileea, 
fiindcă romanul a crezut în puterea lui. Şi eu cred în împărăţia 
lui, în puterea lui, dar mai mult decât orice cred că el este viu şi 
va veni din nou printre noi, oamenii. lar dacă se va întâmpla 
aşa, eu vă implor să nu mă lăsaţi pradă tenebrelor. Eu nu vreau 
să-i fac lui niciun rău. Dar care om ar mai putea să-i facă rău 
unui bărbat care a înviat din moarte, care vine şi pleacă prin uşi 
ferecate? Nici vouă eu nu vreau să vă fac vreun rău. Dimpotrivă, 
aş vrea să vă ajut, dacă-mi va fi în putinţă. De aceea vă spun că 
locuiesc în casa negustorului sirian de mărunţişuri Karanthes, 
care este în apropierea Palatului Asmoneilor. Eu sunt bogat şi 
gata să-mi pun averea la dispoziţia voastră, dacă veţi avea 
nevoie. 

— Dovedeşte-o! a spus Toma întinzând spre mine căuşul 
mâinii lui aspre. 

Dar loan a spus: 

— Noi nu avem nevoie de ajutor, cel puţin pentru moment. 
Familia mea este destul de bogată, iar Matei are o oarecare 
avere. Pe de altă parte, în peregrinările noastre, când l-am 
însoţit pe lisus, am fost ajutaţi de protectorii lui bogaţi. De pâine 
şi de veşminte nu ducem lipsă. De ceea ce avem noi nevoie, 
numai el ne-ar putea da. Dacă se va întoarce, eu nu te voi uita. 


Dar secretele pe care el ni le-a încredinţat, nu le voi dezvălui 
niciodată unui străin. 

Toma a spus: 

— Mă tem că ne-am înşelat, cedând insistentelor rugăminţi 
ale Mariei Magdalena.  Curiozitatea acestui străin este 
primejdioasă. 

Şi întorcându-se spre mine a spus ameninţător: 

— Poate ştii că atunci când eram împreună cu el, noi înşine 
puteam vindeca oameni bolnavi şi puteam alunga demonii din 
trupul celor posedaţi. Chiar dacă puterile noastre sunt mai slabe 
acum, tu ar trebui să te fereşti de noi. Doar cei pe care noi i-am 
ales se pot apropia de el. lar dacă chiar unul dintre noi a fost 
trădător, oare cum am putea avea încredere într-un străin? 

— Nu mi-e teamă de tine, i-am spus. Şi n-am auzit să-şi fi 
folosit el puterile pentru a lovi într-un vrăjmaş, cu atât mai mult 
în cineva care-l caută cu ardoare şi crede în el. 

— Iţi închipui că le ştii pe toate! mi-a răspuns Toma. Ţi se va fi 
spus oare că, mustrându-l el odată pe un smochin ce n-avea 
roade, aceluia i-au căzut toate frunzele? Şi ţine seama că nici nu 
era vremea potrivită să rodească. 

Dar loan a spus: 

— Noi nu am priceput prea bine înţelesul acelei întâmplări. 
Trebuie să fi fost o parabolă greu de desluşit. 

— Tot ce se poate, a admis Toma. Doar el a spus: „Vouă vă e 
dat să cunoaşteţi taina împărăției, dar pentru cei de afară totul 
se face în pilde“. Însă cum am putea noi înţelege acum ceva 
ce nici atunci nu am înţeles? De aceea, poate c-ar fi mai bine să 
plecăm degrabă de-aici. 

Copleşit de împotrivirea şi de amenințările lui, i-am spus: 

— Fie precum doreşti! Imi pare rău dacă v-am tulburat, fiindcă 
numai de aşa ceva nu aveati nevoie acum, când alţii într-adevăr 
vă persecută. Eu am plecat din Alexandria pentru a-l căuta pe 
mântuitorul lumii, cel anunţat de profeţi. Nu doar de profeţii lui 
Israel, ci şi de oamenii învăţaţi din Roma şi Grecia, care au citit 
în stele şi au interpretat conjuncţia planetelor drept semn al 
naşterii suveranului lumii. lisus din Nazaret, cel care a fost 
răstignit pe cruce ca rege al iudeilor şi a cărui moarte am văzut- 
o cu ochii mei, s-a dovedit a fi suveranul lumii în căutarea căruia 
plecasem. Dar împărăţia lui este altfel decât mi-am imaginat eu 


3 Evanghelia după Marcu, 4, 11. (n.r.) 


şi decât voi înşivă aţi crezut. Învierea lui din moarte confirmă 
existenţa împărăției. Nu cred că mă veţi putea împiedica să caut 
drumul care duce la împărăţia lui. 

După ce am rostit aceste vorbe, lacrimile dezamăgirii mi-au 
umplut ochii şi mi-am întors faţa ca ei să nu le vadă. Am privit 
cu ochi tulburi marea sală a banchetului, ale cărei margini se 
pierdeau în întuneric. Pentru o scurtă clipă am simţit că mai este 
cineva în acea sală, dar, spre deosebire de casa lui Lazăr - 
unde, deşteptându-mă am avut senzaţia că cineva fusese tot 
timpul în cameră şi aşteptase să mă trezesc - aici, ciudata 
prezenţă am simţit-o în stare de veghe. Şi am fost deodată 
bântuit de dorinţa să-i strig numele ca atunci când, descumpănit 
de nimicnicia acelui orb îi cerusem lui lisus să schimbe piatra din 
mâna lui în pâine. Mi-a fost teamă să o fac în acea casă şi în 
prezenţa celor doi discipoli ai lui. Cât de multă frică le-ar fi şi 
câte ezitări ar avea, ştiinţa lor secretă este iară îndoială mare. 
Pentru că, înainte de a se da morţii pentru a-şi împlini destinul, 
i-a iniţiat în misterele pe care doar el le ştia şi pe care aceştia nu 
au ajuns încă să le înţeleagă pe de-a-ntregul. 

Nu, nu am avut curajul să-i invoc numele. Am spus doar cu 
umilinţă: 

— Pace vouă! 

Şi m-am îndreptat spre uşă. 

Toma a venit imediat să deschidă uşa, dar după ce a vârât 
cheia cea mare în lăcaşul de lemn al încuietorii, nu a reuşit să o 
răsucească. A retras-o, apoi a tot încercat-o în zadar. 

— Uşa aceasta s-a umflat şi s-a înţepenit, a spus el. 

— Nu mai trage de ea atât de puternic, să nu-i strici 
încuietoarea! l-a avertizat loan. 

După care, a încercat şi el să deschidă uşa, dar nu a reuşit. 
Surprinşi, amândoi mi-au aruncat priviri acuzatoare, ca şi cum 
ar fi fost vina mea că uşa nu voia să se deschidă. La rândul meu, 
am încercat şi eu să o deschid şi, chiar dacă nu mă pricep la 
chei şi încuietori, uşa s-a deschis imediat. Când am ajuns în 
curte, aerul proaspăt al nopţii mi-a mângâiat faţa şi pe cer am 
văzut cum zbura o stea de aur lăsând o dâră luminoasă în urma 
ei ca un avertisment. 

Blocajul cheii în încuietoarea de lemn a uşii, precum şi steaua 
căzătoare au fost pentru mine prevestiri. Şi am înţeles - sau aşa 
am vrut să înţeleg - că, în ciuda împotrivirii celor doi discipoli, el 


nu a vrut să mă depărteze de împărăţia lui. Dar ei nu au văzut în 
astea niciun semn. Toma s-a mulţumit să răsucească în 
continuare, înainte şi înapoi, cheia în lăcaşul încuietorii, fiindcă 
el, un om sărac, care niciodată nu avusese ceva de ţinut sub 
cheie, nu era obişnuit cu încuietorile. î 

Ei au rămas în salonul de sus, iar eu am coborât pe scară. In 
curte, tânărul Marcu, care mă aştepta, m-a întrebat îngrijorat: 

— Vei putea oare, străinule, să-ţi găseşti singur casa? A 
început deja a doua gardă a nopţii. 

— Nu-ţi face griji din pricina mea! i-am spus eu. Este drept că, 
fiindu-i teamă, Natanael m-a purtat până aici pe drumuri 
încâlcite ca să nu pot recunoaşte locul în care mă aflu. Cred că 
voi reuşi să ajung în oraşul de jos şi de acolo acasă. Voi trece 
mai întâi de zid, voi cobori panta până jos, iar de acolo mă voi 
călăuzi după stele. După ce voi da de teatru şi de forum, voi şti 
unde mi-e casa. 

Dar Marcu mi-a spus cu entuziasm: 

— Pentru această noapte, şi tata şi unchiul meu m-au învestit 
cu puterea de amfitrion. Eşti oaspetele nostru, dar nu ţi-am 
oferit nimic. Mesagerii lui Dumnezeu nu au dorit să ia masa 
împreună cu tine, pentru că eşti roman. Acceptă să te însoțesc, 
ca semn al respectului ce-l am pentru un oaspete care intră în 
această casă! 

— Eşti tânăr şi tinereţea are nevoie de odihnă, i-am spus eu 
zâmbind. Deja ai vegheat destul din cauza mea. 

— În nopţile acestea nu-mi este somn, m-a asigurat Marcu. 
Aşteaptă doar puţin, să-mi pun tunica! 

Văzându-l pe cale să plece, servitoarea pe jumătate adormită 
ce ne-a deschis poarta a început să bombănească, dar băiatul i- 
a astupat gura cu mâna, după care a ieşit pe poartă împreună 
cu mine. Am remarcat imediat că luase cu el un baston cu cap 
plumbuit, lucru ce nu mi-a plăcut, dar nici nu m-a mirat, pentru 
că era încă un copil. 

Foarte sigur de sine, m-a condus direct spre oraşul de jos, 
fără să mă încurce pe străduţe lăturalnice, după cum crezusem 
la început când insistase să meargă cu mine. In locurile 
întunecoase m-a luat de mână şi m-a atenţionat la gropi sau la 
obstacole de care aş fi putut să mă împiedic. Ardea de dorinţă 
să stea de vorbă cu mine, dar nu îndrăznea, fiindcă eu eram 


abătut. Şi într-adevăr eram abătut, chiar dacă inima îmi era 
plină de speranţă. 

Până la urmă, m-am înmuiat şi i-am spus: 

— Tu l-ai cunoscut pe lisus din Nazaret sau poate că mă înşel? 

Strângându-mi mâna, Marcu a spus: 

— Bineînţeles că l-am cunoscut. Am ajutat la pregătirea cinei 
de pe urmă, când împreună cu discipolii lui a mâncat mielul 
pascal după obiceiul oamenilor din deşert. A fost ultima lui 
noapte. Eu l-am văzut de multe ori, chiar şi când a intrat în 
lerusalim călare pe asin. L-am aclamat împreună cu mulţimea 
ce-l întâmpinase ca fiu al regelui David. 

Şi a mai spus cu mândrie: 

— Tatăl meu a priponit asinul într-un loc potrivit, astfel ca 
discipolii lui să-l poată găsi cu uşurinţă. Cei mai mulţi din 
mulţime şi-au aşternut atunci hainele în calea lui, şi au mers 
înaintea lui şi după el cu ramuri de palmier în mâini, strigând: 
„Osana fiul lui David!“ Tatăl meu şi unchiul meu i-au dat salonul 
mare al casei noastre. 

Trezindu-se în mine curiozitatea, l-am întrebat: 

— Cine este tatăl tău? Cu ce se ocupă şi de ce l-a protejat pe 
lisus, riscând să nu fie pe placul autorităţilor din ludeea? 

Întristându-se deodată, Marcu a rostit încet: 

— Tatăl meu nu doreşte ca numele lui să fie amintit. Dar el 
este un om blând şi umil, chiar dacă-i bogat. Cred că blânzii 
pământului i-au cerut lui să-l protejeze pe lisus, dar acesta, 
nevoind ca tatălui meu şi casei noastre să i se întâmple vreun 
rău, s-a dus pentru noapte în grădina Ghetsimani. lar luda 
vânzătorul, cunoscând casa, i-a trimis la noi pe slujitorii 
arhiereilor şi fariseilor cu felinare, cu făclii şi cu arme. Atunci m- 
am sculat eu din pat şi am alergat să-i dau lui lisus de veste. 

Apoi, el mi-a explicat: 

— Tatălui meu nu-i este teamă de sanhedrin. Ar fi putut să se 
apere de-ar fi fost întrebat, pentru că nu o dată a închiriat el 
sala de sus pentru nunţi şi banchete. Şi nici n-a fost persecutat, 
pentru că are prieteni printre membrii consiliului. Poate se ştie 
că cei din Galileea ies noaptea din ascunzători şi se întâlnesc în 
casa tatălui meu, dar preoţii templului nu vor să stârnească 
tulburări în oraş, de aceea îi lasă în pace. Sufletul lor este deja 
împovărat de crima făptuită, pentru că ei l-au omorât în chinuri 
cumplite pe fiul lui Dumnezeu. 


— A fost el într-adevăr fiul lui Dumnezeu? l-am descusut eu 
mai departe. 

— Adevărat că fiul lui Dumnezeu a fost! a răspuns Marcu fără 
nici o ezitare. Doar trimisul lui Dumnezeu ar fi putut face toate 
pe care el le-a făcut. lar faptul că trăieşte după ce a murit, este 
deja o dovadă suficientă pentru a nu fi pusă la îndoială originea 
lui divină. Unchiul meu Natanael a cinat o dată împreună cu 
lisus. Doar n-ai să-mi spui că trupurile neînsufleţite sau 
spectrele lipsite de trup ale morţilor obişnuiesc să mănânce. El 
este viu! 

Am admirat din toată inima credinţa lui sinceră şi curată, dar 
raţiunea mea veşnic trează m-a împins să-l ironizez puţin. Şi i- 
am spus eu: 

— S-ar părea că inima ta nu este tulburată de apăsătoarea 
ştiinţă, din moment ce nu ai nici o îndoială. 

Dar băiatul a spus întru apărarea sa: 

— Eu ştiu să scriu şi să citesc greceşte, cunosc şi puţină 
latină. Tatăl meu are afaceri în Cipru, chiar şi-n Roma. Nu sunt 
atât de ignorant precum crezi. Nu uita că l-am văzut de multe 
ori pe lisus şi i-am ascultat predicile! lar odată, când a venit în 
casa noastră, el a pus mâna pe capul meu şi m-a binecuvântat. 
Ţie îţi este mai greu să crezi în el, fiindcă nu l-ai văzut decât 
atunci când a murit. Dar eu l-am văzut în zilele când era 
puternic. 

Ajunsesem deja în oraşul de jos, în dreptul porţii unde o 
întâlnisem pe Maria din Beerot. l-am spus: 

— Casa mea este în această parte a oraşului. 

Dar nu am mers mai departe şi nici lui Marcu parcă nu i-a 
venit să se despartă de mine. Pe cer a mai zburat o stea. 
Amândoi am văzut-o. 

— Şi stelele cerului sunt neliniştite în această noapte, am 
spus eu. Se va mai întâmpla ceva. Poate că zilele împărăției lui 
încep acum, într-un fel pe care noi încă nu-l putem înţelege. 

Nici nu şi-a luat rămas-bun de la mine, nici nu a plecat. 
Nedecis şi oarecum intimidat, băiatul a scormonit pământul de 
la picioarele lui cu capătul plumbuit al bastonului, fără să mai 
spună ceva. 

— Ceea ce mă miră, am spus eu, este faptul că nici Natanael 
nici Maria Magdalena nu l-au recunoscut când l-au văzut. 


— Pentru că ei nu s-au aşteptat să-l întâlnească, a spus 
Marcu. Chiar şi când era în viaţă, chipul lui nu era întotdeauna 
acelaşi şi se schimba în funcţie de starea lui sufletească. Este 
greu de explicat, pentru că pe chipul lui erau toate chipurile 
oamenilor. Cei care au crezut în el au văzut în chipul lui chipul 
celui pe care cândva l-au iubit. Era greu să-l priveşti în faţă, 
pentru că ochii lui erau prea gravi. Nu o dată am văzut bărbaţi 
bătrâni care şi-au plecat capetele după ce i-au contemplat 
chipul. 

— Poate că ai dreptate, i-am spus. Când l-am văzut răstignit 
pe cruce şi încă nu ştiam nimic despre el, eu nu l-am putut privi, 
de aceea nici nu i-aş putea descrie înfăţişarea. Chiar dacă era 
întuneric, gândeam că din respect pentru suferinţele lui 
cumplite nu l-am privit. Dar poate că nu am putut să-l privesc, 
pentru că el era fiul lui Dumnezeu. Când a murit şi pământul s-a 
cutremurat, până şi soldaţii care-l păzeau au înţeles că el fusese 
fiul lui Dumnezeu. 

Şi am mai spus eu, dând drumul amarului din mine: 

— Dar, să-i fi ales el cum i-ar fi ales pe aceşti discipoli - care, 
într-adevăr, sunt oameni simpli - ei nu au dreptul să-mi 
stăvilească aspiraţia de a cunoaşte învăţătura lui lisus. Nu este 
drept. Sunt de aceeaşi părere cu tine; ei îşi exagerează teama. 
Pentru a păstra doar pentru ei secretele ce le-au fost 
încredințate. Eu sunt convins că nimeni nu-i va mai persecuta 
de-ar ieşi din ascunzătorile lor. 

A cugetat puţin, după care a spus: 

— Cred că nu ai dreptate. Poate că nu sunt oameni învăţaţi, 
dar în ei este ceva care nu este în alţi oameni. Ei au avut curajul 
să-l privească în faţă pe lisus fără a fi tulburaţi. loan, cel pe care 
lisus l-a iubit mai mult, i-a contemplat întotdeauna chipul. Nu-i 
judeca pe ei, străinule! 

Am perceput un surâs în glasul lui, când a spus în continuare: 

— Ştiu că nu este prea uşor să te apropii de ei şi mi se pare 
chiar că tatăl meu a început să fie obosit de certurile şi de 
irascibilitatea lor, mai ales de Petru, cel mai vârstnic, care 
doreşte întotdeauna să-i domine pe ceilalţi şi se ceartă cu 
femeile, deşi acelea le aduc lor mâncarea şi se îngrijesc de 
locurile secrete unde se ascund. În acelaşi timp, Petru este şi cel 
mai copilăros dintre ei. Dar fiind ei toţi din Galileea, sunt diferiţi 


de locuitorii lerusalimului. Nu cunosc scripturile ca rabinii din 
lerusalim, dar înţeleg lumea şi sunt drepţi. 

După câteva clipe de tăcere, a mai spus: 

— Este adevărat că nu sunt ei prea prietenoşi cu străinii. 
Chiar şi în vremea când trăia lisus, ei nu le dădeau voie tuturor 
să se apropie de el. De altfel, tu nu eşti singurul care a încercat 
să se apropie de ei. Pe celălalt nici nu au vrut să-l întâlnească, 
pentru că nu-l consideră un adevărat fiu al lui Israel. 

— Despre cine este vorba? l-am întrebat. 

El a spus: 

— Poate ai auzit că, pe când îl duceau spre locul răstignirii, 
poticnindu-se, lisus s-a prăbuşit la pământ şi nu a mai putut să- 
şi poarte singur crucea. Atunci, oprindu-l romanii pe un oarecare 
bărbat care tocmai venea din țarină spre oraş, l-au silit să-i ducă 
crucea. Dar el nu era un simplu lucrător după cum crezuseră 
romanii, ci un bărbat înstărit, mare proprietar de pământuri şi 
om de vază al sinagogii celor sloboziţi. La început, el a vrut să-i 
acuze pe romanii care-l siliseră să ducă crucea pentru abuz de 
putere, dar mai apoi şi-a schimbat hotărârea. De fapt, nici nu 
înţelesese prea bine ce se întâmpla, pentru că, venit din Cirene, 
el nu voise niciodată să se amestece în treburile politice şi-şi 
vedea doar de treaba lui. Dar după ce a înţeles totul şi a ştiut 
pentru cine a purtat crucea, a fost speriat şi a vrut să afle mai 
multe despre lisus. De aceea a stăruit să-i întâlnească pe 
discipolii lui. Dar Petru s-a îndoit de intenţiile acelui om şi, cum 
erau ei toţi înspăimântați după moartea lui lisus, nu au vrut să-l 
vadă. lar acel om nu a mai încercat de atunci să-i întâlnească. 
Mă gândesc că ai putea tu să-l întâlneşti. Cine ştie, poate că pe 
drumul spre locul supliciului lisus îi va fi spus ceva care 
motivează spaima lui şi stăruința cu care a încercat să-i 
cunoască pe apostoli. 

— Cum l-aş putea găsi pe acel om? am întrebat eu. 

— Numele lui este Simon din Cirene, a spus Marcu. Du-te şi 
întreabă de el la sinagoga celor sloboziţi. 

— Sinagoga celor sloboziţi! am exclamat eu uimit. 

— Acolo se citesc scripturile în greceşte, mi-a explicat Marcu. 
Sinagoga celor sloboziţi a fost fondată de sclavii eliberaţi care, 
după ce s-au îmbogăţit în Roma, s-au întors în lerusalim. Și 
evreii veniţi din Alexandria şi Cirene frecventează această 
sinagogă, fiindcă, trăind mulţi ani în afară de ludeea, au uitat 


limba străbunilor. Este o sinagogă bogată, unde domneşte un 
spirit de toleranţă, neimpunându-li-se celor care merg acolo 
toate regulile severe ale templului. Cred că vei fi bine primit de 
vei dori să asculţi de sabat textele sacre în greceşte. 

— iți mulţumesc pentru sfatul bun! i-am spus eu. Sunt porţi 
care mă închid afară, de aceea trebuie să-mi caut singur 
drumul. Poate că şi acel Simon din Cirene caută drumul. Sper că 
în doi este mai uşor de găsit. Pace ţie! 

— Pace ţie, prieten al guvernatorului! a spus el. De vei fi 
întrebat, poţi să-l asiguri că discipolii lui lisus nu sunt primejdioşi 
şi nu uneltesc împotriva nimănui. 

l-am spus: 

— Eu sunt doar prietenul meu, alţi prieteni nu am. 

Am fost iritat, pentru că acel băiat inocent gândea că aş 
putea fi informatorul autorităţilor romane. l-am spus: 

— Nu-ţi fie teamă, dacă voi fi întrebat, îi voi asigura că cel 
puţin doi, cei pe care i-am întâlnit, sunt oameni liniştiţi, care nu 
doresc să provoace tulburări sau să dea foc templului. Dar sunt 
sigur că nimeni nu mă va întreba nimic. Ponţiu Pilat vrea mai 
degrabă ca toată povestea asta în care a fost antrenat de farisei 
să treacă în uitare. 

— Pace ţie! a mai spus o dată Marcu şi ne-am despărţit. 

lar în acea noapte nu s-a mai întâmplat nimic. 

Nu a trebuit să merg la sinagoga celor sloboziţi pentru a-l 
căuta pe Simon din Cirene. Când l-am întrebat despre Simon, 
Karanthes sirianul, cel în casa căruia locuiesc, a spus: 

— Nu te pierde cu firea! Ai răbdare, c-am să-ţi povestesc tot 
ceea ce ştiu despre acel bărbat. 

Abia am avut timp să beau o gură de apă aşezat pe pragul 
casei, că el s-a şi întors, lăsându-l pe unul din băieţi să se 
îngrijească de taraba cu mărunţişuri. 

— Acest Simon, a început el să povestească, s-a îmbogăţit 
atât de mult în Cirene că, după ce s-a întors în lerusalim, a 
cumpărat o grămadă de pământuri, dealuri cu viţă de vie şi 
livezi de măslini din apropierea oraşului. Îi vin bani din toate 
oraşele ludeii, pentru că el are câte o afacere mai peste tot. 
Trăieşte după obiceiurile grecilor. Se spune că frecventează 
teatrul şi termele gymnasiumului, chiar dacă este evreu şi 
poartă barbă. Unii afirmă că nici n-ar fi tăiat împrejur, dar fiind 
el prea bogat, nimeni nu se încumetă să verifice dacă chiar aşa 


este. În orice caz, respectă legea şi ţine zilele de sabat. lar acum 
câteva zile i s-a întâmplat un lucru nemaipomenit de stânjenitor, 
pentru că romanii, nebănuind ce om însemnat este el în 
lerusalim, l-au silit să poarte crucea răzvrătitului lisus până la 
locul unde acesta urma să fie răstignit. De atunci s-a închis în 
casa lui şi nu mai vrea să vadă pe nimeni. 

După ce mi-a explicat detaliat unde este casa lui Simon din 
Cirene, m-a întrebat cu un zâmbet viclean pe buze: 

— Oare ce vrei tu de la el? Vrei să cumperi pământuri? Sau 
poate vrei să împrumuţi bani de la el? Şi-ntr-un caz şi-n altul, îţi 
pot recomanda oameni mai serioşi, pentru că despre el se mai 
spune c-ar aduna până şi surcelele găsite pe drum ca să le ducă 
acasă ascunse sub cămaşă şi că nimic altceva n-ar mânca în 
afară de pâine şi verdeţuri. 

Vorbele lui, care mi s-au părut contradictorii, mi-au aţâţat şi 
mai mult dorinţa de a-l cunoaşte pe Simon din Cirene. Dar 
sirianul ţinea morţiş să afle de ce vreau să merg la acel om, aşa 
că, ştiindu-l animat doar de bune intenţii, i-am spus: 

— Tocmai din cauza acestui lucru neobişnuit care i s-a 
întâmplat vreau să-l cunosc eu. Vreau să-l întreb despre lisus 
din Nazaret, a cărei cruce a purtat-o. 

Înspăimântat, Karanthes, m-a apucat strâns de tunică şi m-a 
avertizat: 

— Nu vorbi cu voce tare despre astfel de lucruri! 

Dar eu i-am spus: 

— Nu am motive să-ţi ascund ceva, fiindcă tu te-ai purtat 
foarte frumos cu mine. Eu cred că regele evreilor răstignit pe 
cruce a fost un om extraordinar şi fiul lui Dumnezeu. Sunt sigur 
că el a înviat în cea de-a treia zi după moarte. El trăieşte, chiar 
dacă a fost mort. De aceea vreau să ştiu tot ce se poate şti 
despre el, chiar şi ceea ce acest Simon din Cirene ştie. 

Gata să izbucnească în plâns, sirianul a spus cu voce 
sugrumată: 

— O, nefericitul de mine! Oare de ce s-a abătut asupra casei 
mele şi negoţului meu o astfel de pedeapsă? De ce-a trebuit să 
te iau în casa mea? Dacă n-ai fi fost prieten al sutaşului 
Adenabar, aş fi strâns lucrurile tale şi te-aş fi azvârlit cu ele cu 
tot în stradă. Dar bine, omule, despre astfel de lucruri se 
vorbeşte în şoaptă şi doar între patru pereţi, nu în faţa porţii, pe 
stradă, unde toată lumea poate să audă! De altfel, nu trebuie să 


te încrezi în toate poveştile nebunilor şi în vedeniile femeilor 
isterice. Bineînţeles că am auzit şi eu toate zvonurile pe care tu 
mi le strigi fără teamă în pragul porţii, dar dacă nu ţii cu tot 
dinadinsul să fii omorât cu pietre de evrei, n-are rost să te 
amesteci în povestea aceasta. Oare nu-ţi prieşte viaţa liniştită 
din casa mea, patul bun în care te odihneşti, mâncarea gustoasă 
pe care femeia mea ţi-o pregăteşte? Să fi băut, să fi vărsat pe 
podea, să te fi destrăbălat în toate felurile, şi ca-n Grecia şi ca-n 
Babilon, te-aş fi înţeles şi ţi-aş fi dat iertare, fiindcă eşti un 
bărbat bun şi încă tânăr. Dar nu te vâri, omule, în vrăjitoriile 
iudaice şi, mai cu seamă, ţine-te la distanţă de Dumnezeul 
evreilor! Pentru că din toate astea nimic n-ai de câştigat, doar 
vei atrage nenorocire asupra casei mele şi vei ajunge cu mintea 
zdruncinată, aşa cum multora li s-a întâmplat după ce s-au 
apucat să înveţe magia evreilor şi să le înţeleagă Dumnezeul. 

Cu atâta sinceritate mi-a vorbit şi a fost atât de îngrijorat 
pentru mine, încât am simţit nevoia să mă destăinuiesc lui, chiar 
dacă nu era decât un sirian. De aceea am spus: 

— Dar nu am de gând să mă amestec în afacerile politice ale 
iudeilor. Îmi caut doar drumul propriu. Eu am trecut prin destule 
încercări de tot felul, chiar dacă încă sunt tânăr. Nici filosofia nu 
m-a mulţumit, nici distracţiile nu mi-au adus liniştea. Fiindcă am 
avut o educaţie înaltă şi destui bani, m-am iniţiat în tot felul de 
mistere, dar ceremoniile secrete nu mi-au adus decât plăcerea 
pe care spectatorul o încearcă la teatru, când este antrenat să 
participe el însuşi la drama care se joacă în arenă. Cu timpul, 
am ajuns să simt din ce în ce mai multă spaimă în inima mea, să 
mi se umple ochii de lacrimi şi pântecele de spasme. De aceea 
caut drumul, cel pe care lisus din Nazaret bănuiesc că l-a arătat 
altora, chiar dacă pentru moment continui să rătăcesc în 
întuneric. 

Karanthes a oftat din greu şi a spus: 

— Marcus, prietenul meu Marcus! Indrăznesc să te numesc 
prieten, chiar dacă aparţii lumii civilizate şi eşti cetăţean roman, 
fiindcă nu te-ai arătat orgolios, nu ne-ai privit cu dispreţ şi nu 
ne-ai poruncit nouă ca unor sclavi, după cum obişnuiesc să facă 
toţi străinii cărora le închiriezi o parte din casa ta. Dimpotrivă, tu 
le-ai zâmbit întotdeauna femeii şi copiilor mei şi ne-ai vorbit ca 
unor egali cu tine. Ceea ce ai povestit tu acum nu-mi este câtuşi 
de puţin străin. Toată lumea este încercată de aceeaşi spaimă şi 


nesiguranţă în faţa existenţei. Deşi această nelinişte mi se pare 
de neînțeles acum, când Roma a reuşit să aducă pace în lume şi 
nici unui om cinstit nu ar mai trebui să-i fie teamă decât de 
impozite şi de schimbările politice. Să fi fost tu căsătorit şi să fi 
trebuit să ai grijă de femeia ta şi de copiii tăi, nu mă îndoiesc că- 
ţi vei fi mutat gândurile de la astfel de lucruri. 

Şi-a agitat fără întrerupere braţele, căutând cuvintele care să- 
i exprime cât mai limpede gândurile. 

— Acesta este oraşul Dumnezeului lui Israel, a spus el. Eu am 
un profund respect pentru acest Dumnezeu şi îi aduc ofrande, 
după cum ţi-am mai spus, dar nu încerc să-i înţeleg imensitatea 
şi misterele, pentru că începe să mă apuce ameţeala. Noi, 
străinii care locuim în lerusalim, nu avem voie să păstrăm în 
casa noastră un idol, cât de mic ar fi el. Din când în când, poliţia 
oraşului pătrunde în casele noastre şi răscoleşte peste tot, 
distrugând chipurile cioplite la care unii se roagă şi punându-i pe 
nefericiţii deținători de idoli să plătească amendă. Crede-mă, 
pentru un străin care trăieşte în acest oraş, cel mai înţelept este 
să se plece cu umilinţă în faţa Dumnezeului lui Israel şi să-i fie 
teamă. Se povestesc lucruri înspăimântătoare despre acest 
teribil Dumnezeu, care s-ar părea că este un Dumnezeu 
duşmănos. Domnule Marcus, nu te vâri în afacerile primejdioase 
ale iudaismului! 

Şi el a spus mai departe: 

— Poate nu ai înţeles că pentru evrei credinţa este politică şi 
politica credinţă şi că toate faptele lor sunt în conformitate cu 
legile lui Dumnezeu. Şi când se duc să-şi facă nevoile, 
Dumnezeul lor este cu ochii pe ei şi-i supraveghează să nu 
încalce legea. De aceea este mai prudent să-ţi ţii gura închisă. 

— Sunt cetăţean roman, l-am asigurat eu. Niciun evreu nu-mi 
poate face mie vreun rău. Ei nu au dreptul să mă judece. lar de- 
ar fi să mă acuze pentru ceva care este în legătură cu credinţa 
lor, nici proconsulul nu s-ar încumeta să mă judece, ci m-ar 
trimite la Roma, în faţa împăratului. 

— Am auzit că împăratul nici nu mai locuieşte la Roma, ci 
undeva într-o insulă îndepărtată, a spus sirianul Karanthes. 

Şi, în inocenta lui, a mai spus cu voce tare: 

— Se spune că-n locul lui guvernează un bărbat crud şi cupid, 
pe care nu-l vei putea avea de partea ta decât dacă-i vei da 
daruri nemaipomenit de bogate. 


Eu am intrat în panică, i-am pus mâna la gură şi m-am uitat 
împrejur să văd dacă nu-l va fi auzit cineva. 

— Să te fi încumetat să rosteşti astfel de vorbe la Roma, i-am 
spus eu, ţi s-ar fi tăiat capul. Să nu rosteşti cumva numele acelui 
bărbat! Ochii şi urechile lui sunt peste tot, şi-n cea mai 
depărtată margine de lume. 

Dar Karanthes, depărtându-mi uşor mâna de pe gura lui, a 
spus liniştit: 

— La Roma ca la Roma şi la lerusalim ca la lerusalim! Este la 
fel de periculos să rosteşti aici numele celui răstignit, ca la 
Roma dacă rosteşti numele acelui bărbat ce guvernează în locul 
împăratului. 

El a ezitat puţin şi a cercetat din privire strada, după care s-a 
aşezat lângă mine pe pragul casei ca să-mi poată vorbi la 
ureche. 

— Zvonurile sunt zvonuri, mi-a spus el în şoaptă. Abia mai 
târziu am înţeles noi, străinii, de ce s-a făcut acea judecată şi ce 
pericol imens a fost astfel evitat. Pentru că, mai înainte de 
Paşte, fără să o fi ştiut, eram toţi la poalele unui vulcan gata să- 
şi împrăştie peste noi lava fierbinte. Oamenii îl întâmpinaseră 
deja în lerusalim pe acel lisus cu multă căldură şi-l aclamaseră, 
numindu-l rege şi fiu al lui David. Se spune chiar că o confrerie 
din deşert îi oferise sprijinul ei secret, ca să nu-i mai luăm în 
socoteală şi pe acei oameni care înşişi îşi spun blânzii 
pământului. Se mai spune că, în timpul sărbătorii de Paşte, avea 
de gând să dea foc templului, acest lucru fiind semnul 
începutului revoltei. Toate acestea pentru a răsturna 
sanhedrinul şi a guverna cu ajutorul oamenilor din popor. Iți poţi 
imagina ce ocazie nemaipomenită ar fi fost pentru romani să 
intervină! Procuratorul a alertat toate garnizoanele şi a preferat 
să rămână la adăpost în fortul Antonia, nu în palatul lui Irod, ca 
de obicei. Dar, pierzându-şi conducătorul, rebelii au fost nevoiţi 
să se împrăştie. 

— Eu nu te cred, i-am spus. După toate câte le-am auzit, 
împărăţia lui nu este în această lume. 

— Zvonurile sunt zvonuri, a admis Karanthes pe un ton 
conciliant. Dar când este vorba despre zvonuri identice şi atât 
de stăruitoare, ceva-ceva trebuie să aibă ele la bază. Nu iese 
fum fără foc sau cum crezi? 


— Eu sunt convins că doar sanhedrinul, preoţii şi cărturarii 
sunt cei care au lansat aceste zvonuri, pentru a justifica 
abominabila lor crimă. Mi s-a povestit că lisus din Nazaret îi 
sfătuia pe oameni să nu răspundă prin rău răului făcut de alţii. 
Celui care te loveşte peste un obraz, întinde-i şi celălalt obraz, 
aceasta era porunca lui. De altfel, eu cred că este singurul mod 
de a te sustrage urii care te poate împinge la răzbunare şi 
crimă. 

— Dacă-i aşa, atunci este doar vina lui, a spus sentenţios 
Karanthes. Toţi cei care trăiesc pe acest pământ, indiferent de 
doctrina pe care vor să o răspândească printre oameni, trebuie 
să se supună legilor. Este posibil ca ei să se fi servit de el, eu 
pot admite asta, pentru că despre acel om s-a vorbit 
întotdeauna numai de bine. Dar pentru a urma o politică 
raţională, sanhedrinul nu a avut altă alternativă. Nu este admis 
să corupi mulţimea vindecându-i pe bolnavi, deşteptându-i la 
viaţă pe morţi şi pretinzând că eşti fiul lui Dumnezeu. După câte 
ştiu eu, Dumnezeul evreilor n-a avut niciodată un băiat şi cred 
că nici nu poate să aibă. Din acest punct de vedere, el este 
absolut diferit de alţi zei. Astfel de afaceri duc la schimbări 
politice, iar când se iscă dezordine, nu cel mai înţelept ajunge să 
ţină frâiele, ci cel mai fanatic. Ca sirian, eu te asigur că mi-aş fi 
văzut casa în flăcări şi fiica în mijlocul străzii - violată şi cu capul 
zdrobit, încă mai înainte de a apuca să mă declar adept al noului 
rege. 

Am reflectat la vorbele lui, cât şi la cele deja ştiute de mine 
sau auzite de la alţii, şi i-am spus: 

— Cred că schimbările se vor petrece în oameni, nu în afara 
lor. De aceea schimbările pe care doctrina lui lisus le va aduce 
în lume sunt deosebite de schimbările dinainte. Dar în ce fel se 
vor face, asta chiar că nu ştiu. 

Karanthes a ridicat braţele în semn că se dă bătut într-o astfel 
de discuţie şi a spus: 

— Se vede că nu ai o familie căreia să-i porţi de grijă. Din 
partea mea, fă cum vrei, dar să nu vii după aceea să mite 
plângi că nu te-am avertizat de pericolul ce te paşte! 

Am mers deci la casa lui Simon din Cirene. Se afla pe o 
străduţă îngustă şi pe dinafară nu se deosebea de cele mai 
multe case din oraş. Dar poarta era încuiată, deşi era miezul 
zilei. După ce am bătut în poartă destul de multă vreme, a 


apărut o servitoare, care a întredeschis-o şi şi-a acoperit în 
grabă faţa când m-a văzut. Am salutat-o şi i-am spus că vreau 
să vorbesc cu stăpânul ei. 

— Stăpânul meu este bolnav, mi-a răspuns servitoarea. Zace 
într-o cameră întunecată şi nu vrea să vadă pe nimeni. 

l-am spus numele meu, m-am folosit şi de numele bancherului 
Aristainos, iar la urmă i-am mai spus: 

— Sunt sigur că stăpânul tău va fi bucuros să mă întâlnească, 
fiindcă vin să-i vorbesc despre lucruri care îl preocupă. 

Servitoarea m-a lăsat să intru şi s-a dus să-şi anunţe stăpânul. 
Şi am văzut că în spatele aspectului modest al acelei case se 
ascundea casa propriu-zisă, construită în stilul noilor case 
greceşti. O parte din plafonul marelui atrium se deschidea spre 
cer, iar jos, în dreptul deschiderii, era un bazin pentru 
strângerea apei de ploaie. Desenele pardoselii din mozaic 
reprezentau flori, peşti şi păsări, sfidând legile iudaice care 
interzic reprezentarea fiinţelor vii. Ca în toate casele civilizate, 
de-a lungul vestibulului, lângă pereţi, erau obiecte din bronz şi 
amfore greceşti. 

După foarte puţin timp de când eram acolo, a sosit un sclav 
grec, înveşmântat în straie greceşti de in cu pliuri elegante, care 
ţinea în mână un rulou de papirus. El m-a salutat în manieră 
romană şi m-a invitat să mă aşez şi să aştept puţin. 

— Ce citeşti? l-am întrebat eu. 

Ascunzând sulul la spate, el a spus: 

— Cartea unui oarecare profet evreu. Sunt învățătorul lui 
Rufus şi Alexandru, fiii stăpânului meu, dar el este un om 
simplu, care nu apreciază poezia. 

— Lasă-mă să ghicesc despre ce carte este vorba! i-am spus 
eu zâmbind. Am citit această carte în Alexandria şi nu de mult, 
aici, în ludeea, cineva mi-a recitat fraze întregi din ea. Sunt sigur 
că este vorba de cartea profetului Isaia. 

Minunându-se el tare şi privind când spre cartea din mâna sa, 
când spre mine, m-a întrebat: 

— Eşti oare clarvăzător sau magician, de ai ghicit cartea din 
care tocmai îi citeam stăpânului meu? 

— În niciun caz nu sunt magician, l-am asigurat eu. Dar ceva- 
ceva din arta prezicerii tot cunosc eu, fiindcă tatăl meu adoptiv 
a fost cunoscutul astronom Manilius din Roma. Ai auzit despre 
cărţile lui intitulate Astronomica? 


El a spus: 

— Nu am auzit, dar ştiu că romanii au împrumutat de la noi, 
grecii, toate cărţile şi le-au tradus în latină, pretinzând apoi că 
sunt creaţia lor originală. 

Se pare că sclavul cu păr cărunt fusese atins în demnitatea 
lui. L-am întrebat: 

— Ce părere ai despre acest profet al evreilor? 

— Eu sunt grec. Misterele iudaice, cu încâlcitele lor forţe 
nevăzute, mă plictisesc. li citesc stăpânului meu, dar nu particip 
la lectură, pentru că gândurile mele sunt în altă parte. S-a 
dovedit deja că broasca ţestoasă îl poate întrece pe iepure la 
fugă. Sclav din naştere, eu îmi asum rolul broaştei țestoase şi nu 
încerc să alerg mai departe de Esop sau Homer, ca evreii. 

Atunci a intrat Simon din Cirene. Îşi aruncase pe el o mantie 
veche, cenuşie, găurită pe alocuri, avea barba neîngrijită şi 
mâinile mari ca ale lucrătorilor câmpului. Era un bărbat viguros, 
de vârstă medie, cu faţa bronzată de soare. S-a aşezat pe perna 
purpurie cu care era acoperit jilţul de stăpân al casei şi i-a făcut 
un semn sclavului să plece. 

Fără să mă salute, m-a întrebat cu asprime în glas: 

— Cine te-a trimis, romanule? Şi ce vrei de la mine? 

M-am uitat împrejur, ca să fiu sigur că nimeni nu ne ascultă şi 
i-am răspuns fără ocolişuri: 

— Mi s-a spus că eşti cufundat în deznădejde şi că ai dorit să 
te apropii de apostolii lui lisus din Nazaret, dar ei nu au vrut să 
te vadă. Şi eu caut drumul. leri noapte i-am întâlnit pe doi dintre 
aceştia, dar ei nu m-au vrut. Ajută-mă tu, dacă poţi. 

Cu capul uşor aplecat, el m-a privit neîncrezător pe sub 
sprâncenele zbârlite şi mi-a răspuns: 

— Eu nu caut drumul. Cine-ţi va fi povestit astfel de nerozii? 
Sunt deja mulţi ani de când mi-am găsit drumul şi până acum 
am fost mulţumit de drumul pe care merg. 

Privindu-l atent, mi-am dat seama pe neaşteptate că modul 
acela neobişnuit în care îşi ţinea aplecat capul şi privirea 
suspicioasă şi temătoare, trădau un fost sclav. Involuntar, am 
privit spre gleznele picioarelor sale, ca şi cum aş fi vrut să mă 
conving că pe vremuri purtaseră lanţuri. El mi-a urmărit privirea 
şi înţelegându-mi gândul, şi-a ascuns picioarele sub jilţul de 
marmură. Şi totodată a lovit în talgerul de metal pentru a-şi 
chema servitorul. 


— Tu ai ochi buni, a spus. Într-adevăr, eu am fost sclav, dar 
sunt mai mult de zece ani de când am fost eliberat. M-am 
îmbogăţit în Cirene de pe urma comerţului cu cereale, apoi am 
venit în lerusalim, de unde era tatăl bunicului meu. Am doi fii, 
de care nu aş vrea să-şi bată oamenii joc. Dar eu m-am născut 
sclav, ca tatăl meu şi ca tatăl tatălui meu. Când cineva s-a 
născut sclav, acest lucru rămâne înscris în el, chiar şi după ce 
devine liber şi-i depăşeşte pe cei care s-au născut liberi. Eu am 
locul meu la sinagogă şi la teatru, fiii mei au un învăţător grec, 
trăiesc într-o casă civilizată după cum vezi şi poate că voi reuşi 
odată şi-odată să obţin naturalizarea pentru fiii mei. 

Un servitor a intrat purtând pe braţe un platou de argint. Mi-a 
întins apoi o cupă de aur, a turnat în ea vin negru dintr-un urcior 
prăfuit şi m-a invitat să servesc din pâinea cu miere de pe 
platou. Pe platou mai era pâine neagră de orz. Simon din Cirene 
a luat o cană de argilă, iar servitorul i-a umplut-o cu apă. Apoi 
amfitrionul casei a rupt o bucată din pâinea de orz, a suflat 
cenuşa de deasupra şi a mâncat-o. Se înţelege că am fost 
surprins. 

— Poate că şi eu sunt uneori plictisit de pâinea cu miere, i-am 
spus. Dacă-mi vei permite, aş gusta mai degrabă din pâinea de 
orz. Dar vinul acesta nu-l dispreţuiesc, fiindcă nu-i un vin 
obişnuit şi nici nu se cade să nu-l beau dacă tot ai pus să fie rupt 
sigiliul urciorului pentru mine. Dar m-aş fi mulţumit şi cu apă. S- 
ar părea că este apă de izvor, nu-i aşa? 

— Mi se aduce apa de la un izvor depărtat, a spus el. La apa 
aceasta visam eu când eram copil şi lucram pe câmp sub 
soarele arzător din Africa. Şi la pâinea aceasta de orz am visat 
multă vreme, fiindcă pâinea noastră de orz era amestecată cu 
neghină, tărâţe, linte şi ovăz negru. Când am ajuns bogat, am 
băut o vreme vin, dar am băgat de seamă că vinul nu-mi place. 
Am mâncat eu şi pâine cu miere, friptură de gazelă, sosuri 
condimentate, dar toate acestea nu mi s-au părut 
nemaipomenite. Pentru mine, pâinea curată şi verdeţurile sunt 
cele mai gustoase alimente, şi-mi păstrează trupul sănătos. Eu 
am trecut prin multe încercări grele, romanule, mai multe decât 
poţi să-ţi imaginezi! 

Dar nu a povestit cu amărăciune, ci mai degrabă cu 
îngăduinţă, ca şi cum cele ce i se întâmplaseră în viaţă ar fi 
trebuit să i se întâmple. 


— A trecut mult timp, a început el să povestească, până am 
înţeles că într-adevăr sunt un om liber şi pot să mă bucur de tot 
ceea ce vreau. Dar chiar şi acum patul meu este un pat tare de 
sclav. Când am dormit pe paturi moi, cu saltele umplute cu 
pene, am avut întotdeauna dureri cumplite de spate. Eu ştiu că 
oamenii râd de mine, pentru că adun surcele uscate de pe drum 
când vin de pe câmpurile mele sau după ce le plătesc celor 
care-mi lucrează pământul. Nu judec pe nimeni ce face cu banii 
lui, dar eu nu simt nici o plăcere să-i risipesc. Odată, când eram 
copil, nişte oameni răi m-au biciuit până ce aproape era să-mi 
dau sufletul, pentru că am adunat de pe un pământ străin baligă 
şi ciulini uscați, să-i duc mamei mele ca să aprindă focul pentru 
mâncare. Eu mă bucur că acum pot strânge de pe pământurile 
mele lemne uscate, că le pot căra în spinare sau sub veşminte şi 
le pot duce acasă la mine. 

Şi a mai spus: 

— Poate că sunt un stăpân prea sever, pentru că nu le permit 
lucrătorilor pe care-i plătesc să lenevească, dar niciodată nu am 
împiedicat pe cineva - după ce şi-a făcut rugăciunea de amiază 
- să culeagă pentru el şi pentru familia lui măslinele căzute din 
pomi. Chiar dacă am bogății, eu îmi suflec mânecile veşmântului 
şi lucrez împreună cu ceilalţi. 

A vorbit fără întrerupere, ca şi cum ar fi vrut să limpezească 
problema pentru care venisem la el. 

— Acesta este drumul pe care l-am ales, a spus el în 
continuare. Cu capul meu de sclav eliberat am meditat mult 
asupra libertăţii omului. De aceea nu voi impune nimănui 
libertatea mea şi plăcerile mele, lăsându-i pe alţii să trăiască 
după cum vor ei să trăiască. Poate că a fost o copilărie să mă 
întorc în lerusalim, dar din povestirile tatălui meu şi ale mamei 
mele ştiam că acesta este pământul făgăduinţei. Şi despre 
Dumnezeul lui Israel ei mi-au povestit cum s-au priceput, chiar 
dacă sclavii nu au avut nici sinagogă nici rabin. Nici eu nu am 
fost circumcis, nici tatăl meu. Noi nici nu am ştiut de legământul 
dintre Dumnezeu şi poporul lui Israel. În schimb, eu cunosc tot 
ceea ce trebuie să ştie un negustor de cereale şi aş fi putut să 
mă îmbogăţesc şi mai mult dacă aş fi plecat în Roma. Dar 
grânele, care sunt distribuite pe degeaba în acel oraş, sunt 
pătate de sânge, iar urmele biciului, care nu s-au şters de pe 
trupul meu, sunt o dovadă. In plus, fiecare om are nostalgia 


rugăciunilor şi Dumnezeului tatălui său şi tânjeşte după ţara 
străbunilor lui. N-aş fi putut deveni niciodată un roman şi nu 
gândesc că sporirea bogățiilor poate fi un ţel. Eu am destule 
bogății pentru mine şi pentru fiii mei şi încă mi-ar rămâne 
destule, chiar şi de-aş pierde cea mai mare parte din ele. Mai 
departe, vreau doar să trăiesc ca un om drept, respectându-l pe 
Dumnezeu, respectând legea, nefăcând nici unui om vreun rău 
şi bucurându-mă în felul meu de viaţă. Este un drum simplu, dar 
este drumul pe care l-am ales. 

— Am tot respectul pentru drumul pe care l-ai ales, am spus 
eu. În tine nu este nimic din trufia şi insolenţa sclavilor eliberaţi 
din Roma, care-ar fi în stare să risipească o avere pentru a fi 
invitaţi la ospăţul din casa unui senator sau pentru a li se 
permite să se adreseze în piaţa publică unui cavaler. Felul cum 
aceştia se poartă stârneşte doar râsul cetăţenilor Romei. Admir 
această casă frumoasă în care trăieşti şi înţeleg că eşti foarte 
bogat. Dar, pentru că îmi oferi vin într-o cupă de aur, în timp ce 
tu bei apă dintr-o cană de lut, înţeleg că nu eşti sclavul 
bogățiilor tale. 

— Cel puţin aşa sper, a spus Simon din Cirene ridicându-şi 
braţele. Aş vrea să fiu atât de liber cât îi este permis unui om să 
fie liber. Nimeni nu poate şti dinainte nenorocirile ce i se pot 
întâmpla. Dar, chiar de mi-aş pierde toate bogăţiile, tot n-aş 
pierde nimic, fiindcă eu mă mulţumesc cu foarte puţin. Mai mult 
decât abundența, acel puţin cu care eu mă mulţumesc mă face 
fericit. 

l-am spus: 

— Explică-mi, te rog, de ce acea întâlnire neaşteptată cu lisus 
din Nazaret te-a mişcat până-ntr-atât, încât de atunci te ascunzi 
într-o încăpere întunecată, închisă cu două rânduri de zăvoare şi 
nu vrei să vezi pe nimeni. 

El a suspinat din greu, şi-a şters fruntea şi, evitându-mi 
privirea, m-a întrebat: 

— Ce ştii tu despre cel care a fost răstignit pe cruce? 

l-am spus: 

— Eu tocmai sosisem din Alexandria pentru a vedea cetatea 
lerusalimului în timpul sărbătorii de Paşte. M-am oprit lângă 
mulţimea care privea la cei răstigniţi. Exact în acel moment 
soarele a dispărut de pe cer şi s-a lăsat întunericul. l-am văzut 
patimile şi moartea. In cea de-a treia zi de la moarte, i-am văzut 


mormântul gol şi am auzit că a înviat. De atunci, nu mi-a fost 
gândul la nimic altceva, doar la el. Mi s-a povestit că tu i-ai dus 
crucea spre dealul supliciului. Bănuiesc că şi tu eşti încontinuu 
cu gândul la el. De ce? Să-ţi fi spus el oare ceva deosebit? 

Strângându-şi faţa în mâini, Simon din Cirene a spus: 

— Nu, el nu mi-a adresat mie niciun cuvânt. Tocmai de aceea 
sunt atât de răscolit. El nu mi-a spus nimic, doar mi-a aruncat o 
privire. 

Apoi a început să povestească: 

— Eu nu am ştiut dinainte despre el. Pentru că nu am vrut să 
mă amestec în treburile politice, ci doar m-am supus exigenţelor 
sinagogii celor sloboziţi. Ceilalţi doi, care urmau să fie răstigniţi 
împreună cu el, erau tâlhari. Se vedea după faţa lor. Eu tocmai 
mă întorceam de la câmp şi mă oprisem să privesc. L-am văzut 
când a căzut din cauza crucii grele pe care o purta şi nu a mai 
putut să se ridice. Era atâta lume că nu am avut cum să-mi 
continui drumul. O femeie milostivă i-a şters atunci faţa de 
sânge şi sudoare cu năframa ei. Dar el nu s-a mai putut ridica, 
iar soldaţii romani l-au lovit cu încălțări ţintuite cu fier. După ce 
s-a uitat la mulţimea din jur, sutaşul a arătat spre mine. lar eu 
m-am supus, pentru că am o inimă de sclav, iar ei au pus crucea 
pe spinarea mea. Atunci m-a privit lisus şi după aceea s-a ridicat 
de pe pământ cu picioarele tremurând. Fără să mă împotrivesc, 
am mers în urma lui şi i-am purtat crucea până la locul unde ela 
fost răstignit. Să mă fi plâns autorităţilor după aceea, poate că 
sutaşul ar fi fost pedepsit pentru abuz de putere, dar eu nu caut 
sfadă cu romanii. Am rămas să privesc când l-au întins pe 
pământ. Un soldat i-a ţinut braţele apăsate sub genunchii săi, 
iar călăul i-a străpuns cu piroane încheieturile mâinilor. Atunci s- 
a uitat lisus pentru a doua oară la mine. lar eu am fugit în oraş 
şi, după ce am ajuns acasă, m-am zăvorât în odaia mea 
întunecată. 

Şi-a şters faţa cu amândouă mâinile, a scuturat din cap şi a 
spus în continuare: 

— Tu nu mă poţi înţelege. În cursul vieţii am văzut mulţi 
oameni răstigniţi pe cruce. Chiar şi sclavii îşi băteau joc de 
confrații lor răstigniţi, care fuseseră astfel pedepsiţi pentru că 
omorâseră vreun stăpân prea crud sau ridicaseră mâna 
împotriva vreunui supraveghetor nedrept. Ochii mei erau 
indiferenți, pentru că am văzut prea mulţi oameni sfârşindu-se 


în chinuri. Gândeam chiar că niciodată n-aş putea fi mişcat de 
suferinţa şi de durerea oamenilor. Dar când el şi-a aruncat 
privirea spre mine... Ei bine, în acel moment am simţit un fel de 
ameţeală şi mi-a fost teamă că pământul se va desface sub 
picioarele mele şi mă va înghiţi. Oare cum aş putea să-ţi explic, 
când eu însumi nu înţeleg? După ce am văzut privirea acelei 
fiinţe lovite şi însângerate, cu coroană de spini pe cap, nimic nu 
a mai avut valoare pentru mine. Un om nu poate privi în felul 
acela. Am mers în întuneric şi mi-am ascuns capul sub veşminte 
şi nici nu am ieşit în curte când s-a cutremurat pământul şi 
pereţii casei s-au zgâlţâit. lar a doua zi, călcând legea sabatului, 
am pornit în căutarea discipolilor lui, dar ei nu au vrut să audă 
de mine. Mai apoi s-a spus că discipolii lui ar fi dat vin să bea 
soldaţilor din gardă, iar după ce aceştia s-au îmbătat, ar fi furat 
corpul lui neînsufleţit din mormânt. Dar ceva din mine îmi spune 
că nu este adevărat. Un bărbat în stare să privească aşa cum m- 
a privit el, poate învia şi ieşi din mormânt prin puterile sale. Dar 
explică-mi şi mie cine este el şi ce vrea! 

— După cum am înţeles, i-am răspuns eu prudent, el a adus 
împărăţia lui pe pământ. După ce a murit ca om, el a înviat, iar 
împărăţia este aici, aproape de noi. Eu caut drumul care duce la 
împărăţia lui. Speram că el îţi va fi spus ceva şi că voi avea 
poate de învăţat de la tine. 

Simon din Cirene a rostit abătut: 

— Să-mi fi spus ceva... Dar poate nu m-a considerat demn de 
vorbele sale, când a văzut că fără nici o tragere de inimă i-am 
purtat crucea. De când i-am văzut privirea, până şi apa de izvor 
are gust de mâl, iar pâinea mi se opreşte în gât. Fiii mei îmi sunt 
mai străini, nu mă mai bucur ca înainte când mă uit la ei. Străini 
îmi erau deja, fireşte, fiindcă am vrut ca ei să primească 
educaţia de care eu nu am avut parte. Eleganţa manierelor lor şi 
ştiinţa pe care au dobândit-o mi-au umplut întotdeauna inima de 
bucurie, chiar dacă din conversațiile cu învățătorul lor eu nu 
înţelegeam nimic, fiindcă toate cunoştinţele mele se limitează 
doar la experienţele pe care mi-a fost dat să le trăiesc. Dar, în 
cazul acesta, toată experienţa vieţii mele nu-mi ajută la nimic. 
Nu mai simt nici o bucurie şi mă întreb dacă nu mi-ar fi fost mai 
bine să fi rămas sclav. M-aş duce la un fierar să-mi prindă lanţuri 
de picioare. 

L-am întrebat: 


— Ai auzit de blânzii pământului care-l aşteaptă? 

— Oare de ce crezi tu că am pus să mi se citească scriptura 
profetului Isaia? m-a întrebat el cu amărăciune în glas. Atât de 
multă lume caută în ultima vreme această carte, încât a trebuit 
să plătesc de cinci ori mai mult decât face ca să o am. Dar nu-mi 
ajută la nimic. Nu-mi mai vorbi mie de blânzii pământului! 
Cunosc vorbele care-mi deschid calea spre ei, dar nu vreau să 
mă amestec în treburi politice. Eu am aspirat toată viaţa la 
libertate, nu vreau să mi-o pierd din nou. 

— Nu cred că ei au aspirații politice, i-am spus eu. Sau cel 
puţin nu acum. Ei cred că Dumnezeu - care s-a făcut om pe 
pământ, a trăit printre ei, a suferit, a murit şi a înviat ca să se 
împlinească scripturile profeților - le va deschide lor porţile 
împărăției, într-un mod pe care, deocamdată, noi oamenii nu îl 
putem înţelege. 

Simon din Cirene şi-a înălţat umerii vânjoşi, scuturându-se 
totodată, ca şi cum ar fi vrut să se descotorosească de o povară 
nevăzută. 

— Am cărat deci pe umerii aceştia ai mei crucea unui 
Dumnezeu viu! a spus el cu glas înspăimântat. Eu nu neg 
spusele tale. Inima mea îmi spune că tu rosteşti adevărul. El m-a 
privit de două ori. 

Şi a mai spus cu aceeaşi spaimă în glas: 

— Adevărul este că eu auzisem deja povestindu-se cu 
înflăcărare despre un nou rabin, dar nu am făcut nici o legătură 
cu acel bărbat cu coroană de spini, în urma căruia mergeam 
purtându-i crucea. Abia când am ajuns la locul supliciului, după 
ce cineva mi-a citit inscripţia de pe cruce, pentru că eu nu ştiu 
să citesc, am înţeles că el este acelaşi lisus despre care auzisem 
deja vorbindu-se. Dar numai jumătate din tot ce se povestea 
despre el am crezut. Viaţa m-a făcut sceptic, de aceea minunile 
făptuite de lisus nu m-au impresionat. Dar a fost o istorie care 
m-a pus mult pe gânduri. În lerihon trăieşte un oarecare Zaheu, 
mai marele vameşilor şi om bogat. Acest Zaheu se suise într-un 
sicomor ca să-l vadă pe noul rabin, căci pe acolo avea să treacă. 
Când a ajuns la locul acela, lisus l-a strigat şi el a coborât. lisus 
a intrat în casa lui, chiar dacă acel Zaheu era vameş. După ce 
lisus a plecat de la el, acesta a împărţit jumătate din averea lui 
săracilor şi a restituit împătrit banii pe care-i luase prin 
înşelătorie de la cei pe care-i năpăstuise. Mai întâi l-au închis, 


pentru că el singur se denunţase, dar gândind judecătorii că-i 
sărac cu duhul, până la urmă l-au eliberat şi l-au dat afară din 
slujbă. Gândind eu la această întâmplare, am ajuns să cred că 
pentru cineva care are o atât de mare putere încât să-l 
determine pe un bărbat bogat să-şi împartă jumătate din avere 
săracilor şi să-şi recunoască public vinovăția, este o nimica 
toată să-i poruncească unui paralitic să se ridice şi să meargă. 
Istoria lui Zaheu este într-adevăr un miracol nemaiîntâlnit 
vreodată. Tare mult aş vrea să-l întâlnesc pe acest Zaheu, 
pentru a afla din gura lui ce i-a spus lisus din Nazaret, de-a 
putut el să facă ce-a făcut. 

Ca roman, eu sunt un pragmatic, chiar dacă-mi este plin capul 
de filosofie greacă. 

— Într-adevăr, această istorie este remarcabilă, am 
recunoscut eu. Să mergem chiar acum la lerihon! Poate că lisus 
l-a învățat pe acel Zaheu ceva esențial. S-ar părea că orice 
bogăţie de pe pământ îşi pierde valoarea, în raport cu această 
învăţătură secretă a lui lisus. O revelaţie atât de importantă 
merită să fie preţuită. Tu însuţi ai spus că doar de două ori te-a 
privit el şi de atunci, pentru ochii tăi, nimic altceva nu mai are 
importanţă. 

— Oricât de repede am umbla noi, a spus Simon din Cirene, 
până la lerihon este cale de-o zi, iar astăzi este ajunul sabatului. 
Pe de altă parte, în aceste zile n-aş vrea să plec din lerusalim. 
Dacă el într-adevăr a înviat, atunci împărăţia lui, despre care tu 
vorbeşti cu atât de mult entuziasm, trebuie să fie aici, nu prea 
departe de noi, aşa cred. 

Avea dreptate. Nici apostolii nu se hotărâseră să părăsească 
lerusalimul, pentru că aşteptau ceva. Am spus: 

— Ceea ce ne uneşte pe noi doi, este faptul că, deşi străini de 
această istorie, am fost din întâmplare martori. Deşi mă îndoiesc 
că a fost doar din întâmplare şi mă întreb dacă nu am fost 
împinşi să căutăm drumul spre el, într-un scop bine determinat. 
Dar, oricum ar fi să fie, inima ne-a fost rănită şi nu ne vom putea 
găsi liniştea până ce lucrurile nu se vor limpezi. 

Simon din Cirene mi-a răspuns amărât: 

— Totul îmi era limpede, eu aveam drumul meu. Dar acum nu 
mai sunt liber. Mă zbat ca un peşte prins într-un năvod. Nu mi- 
am dorit niciodată viaţa eternă, pe care fariseii speră să o 
dobândească ca răsplată pentru respectarea legii până la 


ultimul detaliu. Prea mulţi sclavi am văzut eu murind, ca să mai 
pot crede într-o altă viaţă. Mai degrabă îi cred pe saduchei, care 
nu se amăgesc cu o asemenea speranţă. La sinagoga celor 
sloboziţi, nimeni nu discută despre viaţa eternă, iar rabinii noştri 
au la bază învăţătura erudiţilor din Alexandria. Într-o oarecare 
măsură, trebuie să cred în magie, atât în cea care distruge, cât 
şi în cea care vindecă, pentru că am văzut cu ochii mei. 
Respectând legea şi dând de pomană celor săraci, în limitele 
bunului simţ, îmi simt inima uşurată, fiindcă am cunoscut 
cruzimea şi neîndurarea lumii. Dar nu cred că se poate cumpăra 
viaţa eternă doar cu fapte bune. Un om ipocrit nu-l va putea 
înşela pe Dumnezeu, şi de-ar pune el să sune trâmbiţele când 
va da cuiva de pomană. Nu, eu nu cred în viaţa de după moarte, 
nici în lumea umbrelor despre care povestesc atât grecii cât şi 
romanii c-ar exista după moarte, nici că mă voi naşte a doua 
oară sub formă de cocoş, cum au încercat unii să mă convingă 
la Cirene. La Cirene... Acolo unde câinii sunt dresați să-i vâneze 
pe sclavii fugiţi, câinii hrăniţi doar cu carne de sclav. 

Cufundat deodată în amintiri, el a mai spus: 

— Pe imensele plantaţii de cereale din Africa soseau călători 
tocmai de la Roma, ca să vadă cum se fac diferitele munci ale 
câmpului, la ce preţ se vând sclavii şi care este cel mai 
productiv mod de împreunare a celor mai viguroşi sclavi cu cele 
mai puternice femei. Dar la ce bun să-mi amintesc de toate 
astea, când nici trecutul nu mă ajută să-mi preţuiesc libertatea 
şi să mă bucur? 

Vinul cel tare mi se urcase pe neaşteptate la cap şi i-am spus 
lui, făţărnicindu-mă: 

— Simon din Cirene, chiar dacă tu eşti un sclav liberat, eu nu 
te dispreţuiesc. Este adevărat că sunt cetăţean roman şi am 
dreptul să port pe degetul mare un inel de aur, dar profesorul 
meu din Rodos m-a învăţat că este preferabil să fiu apreciat de 
alţii pentru meritele mele decât pentru privilegiile dobândite 
prin naştere. Cu toate astea, n-am ajuns să fiu apreciat pentru 
meritele mele, pentru că n-am avut prea multe merite. Eu mi- 
am cultivat gândirea, nu simţul practic. Cât despre sclavi, 
întotdeauna am crezut că sclavii dau multă bătaie de cap 
stăpânilor lor, urmărindu-i pas cu pas ca să le împlinească voia. 
Cine are sclavi, nu mai are o clipă de linişte şi de libertate, aşa 
am gândit şi am fost sigur că un bărbat dornic de confort devine 


sclavul sclavului său. Dar tu mi-ai deschis ochii şi am înţeles că 
un sclav este om ca şi mine, chiar dacă poate fi însemnat cu fier 
roşu pe frunte sau castrat. Tu, Simon din Cirene, eşti aproapele 
meu şi aş vrea să te iubesc cum mă iubesc pe mine însumi, dac- 
aş putea. Este una dintre poruncile celui care a înviat. Este 
drept că eu sunt mai învăţat decât tine, dar s-ar părea că, în 
lumea la care aspir, învăţătura mea nu are nici o valoare. Ca şi 
cum m-aş naşte pentru a doua oară şi ar trebui să le învăţ pe 
toate de la început. De aceea aş dori să-ţi fiu prieten, oricât de 
mare este distanţa dintre poziţia şi dintre valoarea noastră. 

Dar vorbele mele l-au rănit pe Simon din Cirene. Pentru că, la 
sclavii eliberaţi amorul propriu are un preţ mai mare decât la 
alţii. A izbit el deci cana de braţul jilţului, împroşcându-mă astfel 
cu apă, şi a strigat: 

— Lua-te-ar dracu, romanule, cu inelul tău cu tot! Azvârli-ţi-l- 
aş în latrină şi slobozi-mi-aş apa pe filosofia ta! Nu-i bună de 
nimic filosofia, n-ajută nici măcar un spic de grâu să crească. Și- 
n această curiozitate de-a cunoaşte tot ce se-ntâmplă la evrei, 
nu mă-ndoiesc că se ascunde doar dorinţa de a-i uimi pe 
aristocrații Romei cu poveşti bizare din ludeea şi de a creşte în 
ochii lor. Cu barba nearanjată şi cu franjurii de pe veşmânt, tu 
semeni mai degrabă cu un actor care-şi încropeşte cu stângăcie 
un nou rol, după ce, unul după altul, le-a ratat pe toate. 

Să mi se fi adresat el în felul acesta cu câteva zile mai înainte, 
sunt sigur că i-aş fi aruncat cupa cu vin în obraz, i-aş fi spus că 
degeaba-i liber dacă tot sclav mizerabil a rămas şi aş fi ieşit din 
casa lui trântind poarta în urma mea. Vorbele lui usturătoare mi- 
au risipit dintr-odată uşoara ameţeală şi am avut din nou capul 
limpede. Nu am spus nimic şi am meditat. Să fi fost oare 
adevărate acuzaţiile lui? Curiozitatea este o caracteristică 
naturală a firii mele. Din curiozitate am început acest drum, dar 
înţeleg din ce în ce mai clar că este drumul meu şi că mă 
transform cu fiecare pas pe care îl fac. 

— Îți cer iertare! i-am spus. 

Eu, un cetăţean roman, m-am înjosit, cerându-i iertare unui 
sclav slobozit din robie şi-n plus, lipsit de orice educaţie. La 
Roma, cine-ar putea-o crede? 

— Suntem amândoi oameni şi avem aceeaşi valoare, am 
continuat eu. Se spune că în ultima seară, înainte de a fi dat 
morţii, lisus din Nazaret a spălat picioarele discipolilor săi, 


pentru a-i învăţa să fie umili. Nebunia mea este mare, Simon din 
Cirene, şi m-aş apleca fără şovăială să-ţi spăl ţie picioarele, 
dacă-mi vei permite. 

— Nu-ţi face tu griji pentru picioarele mele, a mormăit el 
enervat, că pot să le spăl şi singur! 

Dar a spus apoi pe un ton conciliant: 

— Nu fi amărât din pricina mea! De când s-a uitat la mine, el 
este o întrebare de viaţă şi de moarte. 

Pentru a-mi dovedi prietenia lui, mi-a atins fruntea, umerii şi 
pieptul şi n-aş putea spune că am simţit repulsie la atingerea lui. 

— Poate ai fost trimis la mine exact în acest moment, a spus 
el, ca ceva să se împlinească. Institutorul fiilor mei, citindu-mi 
din cartea profetului Isaia, a căscat tot timpul, aşa că mai nimic 
n-am înţeles din ce-a citit. Puțin mai înainte de a fi apărut tu, mă 
gândeam să plec în căutarea unui cărturar care să-mi explice 
profetiile. Bănuiesc totuşi că el ar fi despicat în patru fiecare 
cuvânt, explicându-mi legătura dintre înţelesul simbolic al 
fiecărui cuvânt şi prima lui literă, iar după aceea ar fi început 
probabil să compare textul acestei scripturi cu textul altora, 
până aş fi înnebunit. Dar, după privirea pe care mi-a aruncat-o 
omul din Nazaret, înţeleg că învăţătura lui nu are legătură cu 
scripturile, ci cu viaţa însăşi. 

Apoi, uitându-se mirat în jurul lui, a întrebat: 

— Ce se întâmplă? Mă simt atât de uşurat. Parcă nu mai sunt 
înspăimântat ca înainte. 

Deodată, toată încăperea s-a umplut de lumină, de parcă un 
nor ar fi alunecat la o parte din dreptul deschiderii din plafonul 
atriumului. Şi, aproape în acelaşi moment, un om înalt de 
statură, înfăşurat într-o mantie, a traversat sala şi s-a îndreptat 
spre celelalte încăperi, ca şi cum nu ne-ar fi văzut. Simon din 
Cirene a strigat în urma lui: 

— Eleazar, tu eşti? S-a întâmplat ceva pe câmp? 

S-a ridicat în picioare şi mi-a spus: 

— Este Eleazar, intendentul. Mă caută. Poate şi-a rupt cineva 
vreun braţ sau a căzut în fântână. 

Şi s-a dus după el. lar eu am rămas pe gânduri, pentru că acel 
chip nu-mi era străin. Dar mi-a venit să râd când mi l-am 
amintit, pentru că sigur nu ar fi putut fi profesorul meu din 
Rodos, chiar dacă faţa şi începutul de chelie erau identice. Să fi 
fost îmbrăcat în veşminte greceşti, poate că nu mi-ar mai fi 


venit să râd, pentru că bunul meu profesor este mort de mulţi 
ani. Şi mi-am amintit cu melancolie de vremurile acelea când 
eram tânăr şi însetat de cunoaştere. 

După un oarecare timp, Simon din Cirene s-a întors şi a spus 
enervat: 

— Nu înţeleg unde-a dispărut Eleazar. Doar să fi ieşit prin 
curte afară, pentru că nu am dat de el în nici o încăpere. 

Abătut apoi în talgerul de metal şi îndată a apărut un servitor, 
căruia i-a poruncit: 

— Trimite-l la mine pe Eleazar! Adineauri a trecut pe lângă 
mine şi probabil nu m-a văzut, pentru că stăteam în umbră. 

Slujitorul i-a spus mirat: 

— Dar nici nu l-am văzut astăzi pe Eleazar. 

Totuşi, s-a dus să-l caute, iar când s-a întors, i-a spus 
stăpânului: 

— Poate te-ai înşelat. Nici urmă de Eleazar, iar poarta este 
zăvorâtă. 

Atunci, Simon din Cirene s-a dus să verifice şi el poarta şi l-am 
auzit ocărând-o pe portăreasă, după care a intrat din nou în 
celelalte încăperi, trăgând câte un picior în lucrurile întâlnite în 
cale. S-a întors şi a spus: 

— Nu-i de găsit. Portăreasa s-a jurat că, după venirea ta, nu a 
mai deschis poarta, cât despre Eleazar, nimeni în afară de noi 
doi nu l-a văzut. 

— Dar eu nu l-am văzut pe Eleazar, am spus. Mie mi se 
păruse că bărbatul care a traversat încăperea este profesorul 
meu din Rodos. Bine că s-au păstrat urmele picioarelor lui 
Eleazar al tău pe mozaic, altfel rămâneam amândoi cu impresia 
c-am văzut fantome. 

Simon din Cirene s-a aplecat să le vadă mai bine şi a spus 
abătut: 

— S-ar părea că Eleazar este rănit la picioare. Sunt urme 
însângerate. 

S-a aplecat, a atins urma unui pas şi degetul i s-a înroşit de 
sânge. Îngenunchind să cercetez mai îndeaproape urmele, am 
fost străbătut de un tremur rece şi dureros. Mi-am ridicat faţa 
spre Simon din Cirene şi i-am spus bâlbâindu-mă: 

— Nici apostolii lui nu l-au recunoscut... 

Dar Simon din Cirene nu m-a înţeles. 


— Casa mea este deci prost păzită, a spus el enervat. Oricine 
poate intra şi ieşi când vrea, ziua-n amiaza mare. 

— S-ar părea că nici tu nu l-ai recunoscut, am insistat eu. 

Dar el, ca şi cum nu mi-ar fi auzit spusele, a repetat cu 
încăpățânare: 

— A fost Eleazar, supraveghetorul lucrătorilor mei. 

Am ridicat braţele spre cer şi i-am strigat: 

— Nu! Urmele acestea sunt urme sacre. Casa ta a fost 
binecuvântată! El, cel care a înviat din moarte, ni s-a arătat 
când în inima noastră vibra puternic dorinţa de a-i cunoaşte 
drumul. 

Faţa arsă de soare a lui Simon din Cirene s-a făcut dintr-odată 
cenuşie. Împotrivindu-mi-se în continuare, a spus: 

— A fost Eleazar. Doar l-am văzut cu ochii mei. Cu ce drept 
mă-nspăimânţi tu? 

— Poţi să crezi tu ce-ai crede, i-am răspuns. Eu ştiu ce cred. 
Amândoi am avut senzaţia că am văzut pe cineva bine- 
cunoscut. Cum am fi putut noi să-nţelegem imediat că este el, 
când însăşi Maria din Magdala, cea care l-a văzut de mult mai 
multe ori decât noi, nu l-a putut recunoaşte decât după ce ela 
strigat-o pe nume? 

— Oare de ce insişti să cred ceea ce nu pot crede? m-a 
întrebat Simon din Cirene. Am văzut odată un vrăjitor care 
invoca spiritele morţilor, dar imaginile acestora erau ca fumul şi 
se destrămau. Niciun spirit nu poate lăsa urme de paşi pe 
pardoseală. 

— Dar el nu este doar spirit, am spus eu. Oare încă nu ai 
înţeles? El a înviat din moarte şi a rămas între noi. Vine şi pleacă 
după cum îi este voia. Chiar şi prin porţile ferecate. 

Dar raţiunea de sclav a lui Simon din Cirene era prea rigidă 
pentru a accepta o astfel de explicaţie. 

— Eu nu mă îndoiesc că el a înviat din moarte, a spus el. Am 
înţeles din privirea lui că el poate orice. Dar judecata mea se 
împotriveşte ideii că el ar fi avut vreun interes să ni se arate 
nouă, celor mai neînsemnaţi dintre oameni. Că li s-a arătat 
discipolilor lui, nimic de mirare. Dar noi nu l-am cunoscut decât 
puţin înainte de moarte. Tu, un roman netăiat împrejur şi eu, un 
fost sclav. Niciun rege al evreilor n-are nevoie de oameni ca noi. 

— Împărăţia lui era aproape de noi încă dinainte ca el să ni se 
fi arătat. Oare nu ai văzut cât de mult s-a luminat aici înainte ca 


el să apară? Singur ai constatat cu surprindere că te simţi 
uşurat. Cât despre mine, încă şi acum resimt un fel de bucurie 
neobişnuită, în orice caz o stare deosebit de plăcută. De ce să 
ne îndoim de intenţiile lui când încă nici nu le cunoaştem? 
Arătându-ni-se, ne-a lăsat poate să înţelegem că şi noi avem 
dreptul să-i căutăm drumul, aşa cum ne vom pricepe să o 
facem. 

— Dacă a fost el, a spus Simon din Cirene, îmi voi încredința 
averea fiilor mei şi-l voi urma pe el, dacă-mi va permite. Numai 
că nu a fost el, ci Eleazar, sunt sigur. 

Şi deodată a început să se tânguiască, frângându-şi mâinile şi 
suspinând: 

— Oare de ce trebuia să mi se întâmple chiar mie asta? Să fi 
căutat un bărbat mai tânăr peste care să-şi arunce năvodul. 
Uite-aşa se abate peste unii oameni nefericirea, repede şi pe 
neaşteptate. Ce fel de soartă mai am şi eu, de m-aruncă aşa 
deodată în mijlocul drumului lui, când atât de mult am visat să- 
mi trăiesc restul zilelor bucurându-mă de libertatea la care atât 
de mult am aspirat şi de averea pe care cu multă trudă am 
strâns-o? 

Din lamentaţia lui am înţeles că el credea în lisus, în ciuda 
dorinţei de a nu crede. Am vrut să-l încurajez şi i-am spus: 

— Simon, fratele meu! Te asigur că este în puterea lui să-ţi 
ofere ceva mult mai preţios, faţă de care bogăţiile tale nu 
reprezintă nimic. Dar tu nu trebuie să-l urmezi pe el. Poţi să te 
abaţi de la drumul pe care eşti dacă îţi este atât de greu. Eu nu 
cred că el obligă pe cineva să-l urmeze, dacă acesta nu simte un 
îndemn interior. 

Dar Simon mi-a răspuns: 

— La asta nu mă aşteptam. Te-ai apucat acum şi tu să-i 
supraveghezi drumul şi să-mi pui obstacole în cale, la fel ca 
discipolii lui, care nici nu au vrut să mă vadă. Aş căuta şi eu 
drumul, de-aş fi sigur că el a fost aici, numai că eu nu pot crede 
asta. 

Deodată s-au auzit nişte bătăi puternice în poartă şi am sărit 
amândoi în picioare. Apoi scrâşnetul cheii răsucite, scârţâitul 
porţii şi glasul portăresei care încerca să oprească pe cineva să 
intre. Reuşind să treacă de ea, a intrat valvârtej în casă un 
bărbat foarte mic de statură, cu capul mare, agitându-şi braţele. 


— Unde-i? a întrebat piticul plângând şi frângându-şi mâinile. 
Unde l-aţi ascuns? Mi-am priponit asinul de inelul din zid şi am 
aşteptat răbdător ca el să se întoarcă din această casă în care a 
intrat. Dar a trecut deja destulă vreme şi nu s-a întors. Trebuie 
neapărat să-l întâlnesc. 

— Despre cine vorbeşti tu, străinule? l-a întrebat Simon. Nu 
este nimeni aici în afară de acest oaspete cu care stau de vorbă 
de multă vreme. 

Piticul cel amuzant a făcut un pas în direcţia mea, şi-a înălţat 
capul mare spre mine şi din privirea lui am înţeles că nu vede 
prea bine. Apoi a spus: 

— Nu-i el. Cel pe care-l caut era înveşmântat în straie 
scumpe. Nu poartă fiii lui Israel asemenea veşminte. Mantia era 
din lână de Milet, dacă nu mă înşel. 

— Pe cine cauţi? a întrebat încă o dată Simon din Cirene. 

Şi i-a mai spus mustrător: 

— Oare aşa se intră într-o casă străină? 

— Ce te interesează pe cine caut eu? i-a răspuns piticul cu un 
aer misterios. El a trecut pe lângă mine şi eu nu l-am 
recunoscut. Abia mai târziu am înţeles cine era. L-am strigat, 
dar nu s-a oprit sau poate că nici nu m-a auzit. Cât de tare mi- 
am îndemnat asinul să alerge, tot nu l-am putut ajunge, iarela 
fost tot timpul înaintea mea până la poarta lerusalimului şi pe 
străzile care duc aici, apoi a intrat în casa ta. 

Din nou s-au auzit bătăi în poartă, apoi a intrat un bărbat de 
la ţară cu privirea deschisă şi obrajii arămii de soare. Răsuflând 
uşurat, Simon din Cirene l-a întâmpinat cu bucurie şi i-a spus: 

— În sfârşit, iată-te aici! Oare de ce-ai trecut mai înainte prin 
casă fără să spui o vorbă, sau poate că nu m-ai văzut? 

Dar Eleazar, mirându-se de întrebarea lui, i-a răspuns 
descumpănit: 

— Dar nu am fost aici mai înainte. Abia am ajuns de la țarină, 
pentru că voiam să te văd. Ce-i cu tine, stăpânul meu, de n-ai 
mai venit atâta vreme pe câmp? Pământul se bucură de paşii 
stăpânului ce-l calcă şi se-ngrijeşte de el, iar eu, fără sfaturile 
tale, nu ştiu cum să mă mai descurc. Sper că nu eşti bolnav. 

Mi-am coborât privirea şi am văzut că pe picioarele lui goale 
sunt pete de sânge. Arătând spre picioarele lui, l-am întrebat: 

— Eşti rănit? 

Privindu-şi jenat picioarele, Eleazar a spus: 


— Nu, nu! S-au murdărit de vopseaua cu care am marcat oile 
de jertfă şi n-am avut timp să le curăţ, fiindcă m-am grăbit să-mi 
întâlnesc stăpânul. Eu nu pot să lucrez cum se cuvine dacă nu-l 
am alături de mine să-mi zbiere-n ureche ce trebuie să fac, 
fiindc-aşa m-am obişnuit încă de când eram noi în Cirene. 

După ce ne-a privit când pe unul, când pe altul, bărbatul cel 
pitic şi-a pierdut răbdarea şi, cu faţa roşie ca focul, ne-a strigat: 

— Voi vă bateţi joc de mine şi vorbiţi alandala despre câmpuri 
şi oi de jertfă ca să-mi suciţi mie capul, deşi nu v-am arătat vouă 
colții şi nici cu coarnele n-am venit să vă împung. Unde l-aţi 
ascuns? 

l-am spus: 

— Chiar dacă eşti micuţ, te zbârleşti la noi ca un cocoş. Vino-ţi 
în fire, omule, şi spune mai întâi cine eşti şi ce vrei. Ca să-ţi fie 
mai uşor, te anunţ că eu sunt Marcus din Roma, stăpânul 
acestei case este el, Simon din Cirene, iar acest bărbat care 
tocmai a sosit de pe câmp este intendentul Eleazar. 

— Eu sunt Zaheu din lerihon, a răspuns cu mândrie micuțul 
om. Până nu demult am fost mai marele vameşilor. Nu-ţi bate 
joc de statura mea, fiindcă eu sunt un om respectat în tot 
lerihonul, cel puţin de romani! 

Mi-am bătut mâinile de mirare, iar Simon din Cirene a strigat: 

— Dar eu am auzit de tine, Zaheu, iar puţin mai înainte, am 
discutat despre tine cu acest roman care este oaspetele meu. 
Ce vânt te-a adus aici, când noi chiar astăzi, de n-ar fi fost zi de 
sabat, am fi pornit spre lerihon ca să te întâlnim? 

Zaheu ne-a privit neîncrezător, fiindu-i teamă că ne batem joc 
de el. Dar eu, întărind vorbele lui Simon din Cirene, i-am spus: 

— Este adevărat ce spune el. Deci tu eşti acel bărbat care, 
ascultând de porunca lui lisus, a dat jumătate din averea sa 
săracilor şi a restituit împătrit banii celor pe care îi înşelase. 

Zaheu a spus: 

— Nu, el nu mi-a poruncit nimic. Eu însumi am vrut să împart 
săracilor averea pe care nu am dobândit-o prin muncă cinstită. 
Dar ce-ai putea şti tu, un roman, despre lisus? 

Frecându-şi stânjenit picioarele de podea, Eleazar i-a spus lui 
Simon din Cirene: 

— Bag seama că acum eşti sănătos şi în putere, stăpâne. 
Poate c-ar fi mai bine de n-ai mai asculta lucruri care să-ţi 
tulbure din nou capul şi să-ţi întoarcă pe dos pântecele. 


— Nu-ţi fie teamă, i-am spus eu. Stăpânul tău nu mai este în 
pericol. Lui îi sunt acum toate lucrurile mai clare. Dar spune-mi, 
oare de ce te temi tu, un om sărac, de numele lui lisus din 
Nazaret? 

Încă şi mai stânjenit, Eleazar a continuat să-şi frece picioarele 
de podea şi, aţintindu-şi privirea în pământ, a zis: 

— Povara ar fi fost uşoară şi jugul lui mângâietor. Ne-a promis 
pacea şi ne-a chemat la el. Dar n-apucă cineva să promită 
lucrătorilor şi păstorilor o viaţă mai bună, că este şi dus în faţa 
judecătorilor. L-au răstignit şi pe lisus. Eu nu mai suport să aud 
vorbindu-se despre el. 

— Dartu nu i-ai înţeles învăţătura! i-a strigat Zaheu. El a venit 
pe pământ să caute şi să mântuiască pe cei pierduţi. Şi pe mine 
m-a numit el fiu al lui Avraam, chiar dacă eram un om avar şi 
necinstit. El nu şi-a bătut joc nici de diformitatea mea, m-a 
strigat doar ca să mă dau jos din sicomorul în care mă 
căţărasem ca să-l pot vedea, fiindcă ştiam că va trece prin acel 
loc. Şi nici nu a refuzat să intre în casa mea. 

— Împărăţia lui nu este pământească, am precizat eu. 

— Din vorbele lui, înţelesesem că împărăţia ni se va arăta în 
curând, a spus Zaheu. Eu nu am venit în lerusalim pentru 
sărbătoarea de Paşte, pentru că sunt un om prea păcătos şi 
ofrandele mele nu sunt acceptate la templu. Abia după ce s-au 
întors în lerihon cei care au fost aici de Paşte, am aflat că l-au 
omorât în chinuri cumplite, iar de-atunci gândurile îmi sunt 
răvăşite. Neliniştea din mine m-a îndemnat să vin în lerusalim, 
ca să pot înţelege ce s-a întâmplat. Dar pe drum, aproape de 
lerusalim, el a trecut pe lângă mine. 

— Cine? a întrebat Simon din Cirene. 

Faţa lui Zaheu s-a împurpurat din nou. Şi-a lăsat privirea în 
pământ şi, frângându-şi mâinile, a murmurat: 

— lisus... Să nu-mi spuneţi că mi-am pierdut mintea. Eram 
obosit de drum, pentru că am un trup şubred. Şi asinul meu 
mergea cu capu-n pământ şi era şi el obosit. Abia după ce lisus 
s-a depărtat de mine, mi-am regăsit puterile şi l-am recunoscut. 

— Eşti sigur că l-ai văzut intrând în casa mea? l-a întrebat 
emoţionat Simon din Cirene. 

— Imposibil să fi intrat altundeva, a spus Zaheu. Adevărul 
este că am auzit încă de la lerihon despre învierea lui din 
moarte, dar n-am crezut, fiindcă aşa ceva nu s-a mai întâmplat 


niciodată. După ce am înţeles că el este, n-am îndrăznit să-l 
strig cu glas tare, ca să nu atrag atenţia cuiva care să-i facă 
vreun rău. Dar înduraţi-vă de mine şi lăsaţi-mă să merg la el, să 
mă prosternez la picioarele lui şi să-l ador, pentru că el este 
Mesia. 

Auzind cuvântul Mesia, Eleazar a blestemat şi a spus furios: 

— Să nu mai rosteşti acest cuvânt! El a vindecat bolnavi, a 
deşteptat oameni din moarte, a intrat în lerusalim ca un rege, a 
curăţat templul cu biciul, dar nu a avut destulă putere să li se 
împotrivească preoţilor sanhedrinului. Mulţi bărbaţi îşi întăriseră 
vârful toiegelor cu fier şi aşteptau doar un semn să vină-n urma 
lui. Dar el a fost răstignit pe cruce între doi tâlhari. Nu mai pot 
auzi că el ar fi fost Mesia. Copiilor mei le las moştenire aceste 
vorbe: „Mesia nu există şi nu va exista vreodată!“ 

— Deci tu îl ştiai, Eleazar? a întrebat cu reproş Simon din 
Cirene. De ce nu mi-ai povestit niciodată nimic despre el? 

Era prea furios Eleazar, pentru a mai ţine seama că stăpânului 
său i se adresează şi i-a spus: 

— Mai puţin decât oricărui altuia ţi-aş fi povestit ţie despre el, 
fiindcă eşti bogat şi zgârcit. Până şi surcelele de pe țarină tu le 
strângi, să nu aibă parte nici măcar de astea bietele văduve şi 
copiii orfani. În împărăţia lui n-ar fi fost loc pentru cei bogaţi. l- 
am fi aruncat din cale şi am fi împărţit între noi câmpurile, 
plantațiile de măslini, podgoriile şi toate averile lor. Unii spun 
într-un fel, alţii în alt fel, dar eu cred că fiii Luminii ar fi venit să 
conducă lerusalimul. Dar lui loan Botezătorul i-au tăiat capul, iar 
pe lisus din Nazaret l-au răstignit pe cruce. In toate timpurile, 
cei bogaţi, cei puternici şi cărturarii i-au omorât pe profeţii 
acestei ţări. Tu poate ştii obiceiurile din Cirene, dar eu le ştiu pe 
cele din ludeea şi lerusalim şi această ştiinţă îmi umple inima de 
amar. 

Când a terminat Eleazar de vorbit, Simon din Cirene i-a spus 
cu vocea tremurânadă: 

— Dacă în ochii tăi vinovăția mea este atât de mare şi dacă tu 
crezi sincer că le-am jefuit pe văduve şi pe copiii orfani, loveşte- 
mă fără ezitare. Am mai primit eu destule lovituri în viaţa 
aceasta. 

Dar Eleazar nu şi-a lovit stăpânul. Regretându-şi vorbele rău 
intenţionate, şi-a aplecat capul şi a mărturisit: 


— Am vorbit greşit, pentru că nu-mi mai pot stăpâni 
supărarea din mine. Adevărul este că tu eşti un stăpân bun. 
Unul mai bun ca tine nu cred c-ar putea fi în lume. Eu ştiu că tu 
ai grijă de văduve şi de orfani, că nu numeri niciodată coşurile 
cu măsline. Sunt mulţi care trăiesc din ceea ce tu laşi să cadă de 
pe masa ta. Eu sunt tare amărât şi inima îmi este neagră din 
cauza lui lisus din Nazaret. El ne-a arătat puterea lui şi ne-a 
promis multe, după care ne-a abandonat lăsându-ne cu mâinile 
goale. 

— El nu ne-a abandonat, am strigat eu. El a rămas printre noi, 
dându-ne mai mult decât am aşteptat să ne dea. Priveşte! 

Şi i-am arătat urmele paşilor lui, care acum erau mai şterse, 
aproape pierdute pe alocuri în lumină. Simon din Cirene a 
povestit apoi despre toate cele întâmplate şi cât de diferit i-am 
văzut noi chipul celui care a traversat încăperea. La sfârşit a 
spus: 

— Du-te, Zaheu, şi ia-l cu tine pe Eleazar, fiindcă în mine s-ar 
părea că nu ai încredere. Cercetează toate încăperile casei şi 
intră unde vei vrea, şi-n pivniţa, şi-n grajd, urcă-te şi pe 
acoperişul casei. Eu îţi spun că el a dispărut tot atât de misterios 
după cum a intrat, dar este bine să nu mai ai nici o umbră de 
îndoială. După ce vă veţi întoarce, vom chibzui împreună ce-i de 
făcut. 

Se vedea din ochii lui Zaheu că nu a crezut pe de-a-ntregul în 
spusele lui Simon din Cirene. Dar a acceptat propunerea şi a 
spus: 

— Să fi avut cu mine uneltele de vameş, ţi-aş fi cercetat eu 
casa cum se cuvine şi-aş fi găsit până la urmă şi cea mai secretă 
ascunzătoare. Dacă eu nu pot găsi astfel de locuri, atunci nimeni 
altul nu le va putea găsi, numai că tu m-ai convins deja pe 
jumătate că el nu mai este în această casă. 

Dar Simon i-a poruncit intendentului să-i dea lui Zaheu o 
unealtă cu vârf ascuţit, ca să spargă pereţii unde-o crede el că-i 
vreo ascunzătoare, numai să se liniştească odată. Au plecat 
Zaheu şi Eleazar să caute prin casă, şi l-am auzit apoi pe Zaheu 
răscolind prin toate încăperile cu zelul lui ciudat de om pocit şi 
neîncrezător. lar noi, dezamăgiţi, am rămas să le aşteptăm 
întoarcerea. La un moment dat, i-am spus lui Simon din Cirene: 


— Tocmai vorbisem despre Zaheu, şi n-a trecut multă vreme 
până ce el a sosit în casa ta. Oare nu crezi că acesta este un 
semn? 

Nici nu a apucat Simon din Cirene să-mi răspundă, că dinspre 
stradă s-a auzit o mare zarvă şi bătăi în poartă, iar apoi glasul 
servitoarei care se certa cu o mulţime de oameni deodată. Apoi 
portăreasa a venit în faţa stăpânului ei, uimită şi îngrozită 
totodată şi i-a spus: 

— Eu nu înţeleg ce se întâmplă în casa ta, stăpâne, şi nici nu 
ştiu ce să fac. Pe strada noastră s-a adunat o mulţime de 
cerşetori neliniştiţi, care spun că tu, Simon din Cirene, ai fi 
promis că le vei da astăzi mâncare şi băutură tuturor săracilor şi 
ologilor din lerusalim. 

Simon din Cirene s-a apucat cu mâinile de cap şi a strigat: 

— Oare visez sau sunt treaz? Dar n-am anunţat pe nimeni c-ar 
fi astăzi ospăț în casa mea. 

Şi, întorcându-se brusc spre mine, a început să mă 
învinuiască: 

— Ascultă, romanule! Tu eşti un magician puternic, şi-ncă 
dintre cei mai periculoşi. De când ai intrat în casa mea, mi se- 
nvârteşte capul şi o duc din surpriză-n surpriză. 

Apoi a alergat spre poartă, iar eu am mers în urma lui. Când a 
deschis poarta, am văzut că toată străduţa îngustă era plină de 
infirmi, şchiopi, ciungi, oameni cu tot soiul de bube şi răni 
deschise pe corp, posedaţi de demoni, femei chircite şi copii 
scheletici în jurul ochilor cărora roiau muştele. Toţi îşi întindeau 
mâinile uscate spre Simon din Cirene şi-l slăveau, strigând că 
numele lui este binecuvântat de Dumnezeul fiilor lui Israel. 
Zadarnic a încercat să afle de la ei cine i-a trimis, fiindcă el, în 
niciun caz, nu chemase pe nimeni. Niciunul nu a fost în stare să- 
| lămurească, iar din amândouă capetele străzii soseau fără 
întrerupere zeci de cerşetori, care se înghesuiau în cei deja bine 
îndesaţi în faţa porţii. 

Dându-se bătut, Simon din Cirene şi-a chemat toţi servitorii şi 
le-a poruncit resemnat: 

— Lăsaţi-i să intre în curte pe toţi aceşti cerşetori, dar 
supravegheaţii să păstreze ordinea şi să nu fure ceva. Puneţi la 
copt pâine şi aduceţi-le lor toate proviziile din cămările casei, ca 
toată mulţimea aceasta să se sature. Să se amestece vin cu apă 
în vase mari, ca să aibă ei şi de băut! Dar să intre doar cei care 


sunt deja în faţa casei, după care să se închidă poarta, pentru că 
nu încap în curtea mea chiar toţi săracii din lerusalim. 

Apoi, adresându-mi-se, a spus: 

— Mulţumesc Dumnezeului care a creat cerul şi pământul că 
fiii mei, Alexandru şi Rufus, sunt plecaţi la proprietatea mea din 
Chiriat şi vor rămâne acolo până la sfârşitul sabatului. Pentru că 
n-aş vrea să se-aleagă ei cu vreo boală de pe urma acestor 
nespălaţi. Cât despre mine, întâmplă-mi-se ce mi s-o întâmpla, 
îmi este absolut indiferent! 

S-a dus apoi să vadă dacă servitorii se supuseseră poruncii 
lui. Şi într-adevăr ei scoseseră din cămări toate proviziile: uleiul, 
făina, mierea şi fructele uscate. Deschiseseră toate vasele cu 
peşte în saramură şi cu sosuri iuți. Dar când a văzut Simon din 
Cirene că în curte erau în aşteptare mai mult de şaptezeci de 
cerşetori, care aşezaţi, care târându-se să găsească un loc, a 
înţeles că nu-i va putea îndestula pe toţi cu ceea ce avea el în 
casă şi a trimis un servitor să mai cumpere făină şi pâine gata 
făcută. După ce s-au aşezat în curte, cerşetorii au contemplat 
stânjeniţi coloanele greceşti, străduindu-se să nu facă niciun 
zgomot, ca să nu se răzgândească Simon din Cirene şi să-i 
alunge pe stradă. Intors din zadarnica lui expediţie, Zaheu - plin 
din cap până-n picioare de praf, făină şi funingine - a început să 
se scuture, şi-a şters sudoarea cu poalele veşmintelor, întinzând 
încă şi mai mult murdăria de pe faţă. Apoi, tremurând de 
supărare, i-a spus lui Simon din Cirene: 

— Eşti un om viclean. M-ai trimis să-l caut unde nu era. lar cel 
pe care l-ai ascuns a putut să plece din casa ta strecurându-se 
printre cerşetori. 

Simon din Cirene a oftat şi a zis: 

— Dacă tu, cel care ai avut norocul să-l cunoşti înainte de a fi 
răstignit, nu mă crezi, atunci cum ar putea să ne creadă cineva 
că l-am văzut astăzi cu ochii noştri? După cum el ţi s-a arătat ţie 
pe drum, la fel ni s-a arătat nouă în casa mea. Dumnezeule, ai 
milă de mine! După toate câte mi s-au întâmplat mie astăzi, eu 
cred în învierea lui şi cred de asemenea că va răsturna 
obiceiurile acestei lumi, la fel cum mi-a întors mie toată casa pe 
dos. Povesteşte-ne mai bine despre el şi despre învăţătura lui, 
ca cel puţin să înţeleg şi eu ce doreşte de la noi. 

Şi, în dorinţa de a se împăca cu Zaheu, a adus apă şi i-a 
spălat capul de praf şi de funingine, iar Eleazar i-a spălat 


picioarele. Apoi l-au îmbrăcat ei în veşminte curate. Văzând el 
cât de sârguincios l-am slujit toţi trei în aşteptarea vorbelor care 
să ne deschidă drumul spre nemurire, până la urmă lui Zaheu i- 
a trecut supărarea şi ne-a mărturisit sincer: 

— Dar el nu mi-a încredinţat mie niciun secret, dacă la asta v- 
aţi gândit. Tot ceea ce mi-a spus mie când a intrat în casa mea, 
a spus ca să audă şi alţii. Sosind el în lerihon, i-a redat vederea 
unui orb care-l strigase, zicând: „lisuse, fiul lui David, fie-ţi milă 
de mine!“ Dar mie, lisus mi-a zis: „Fiul Omului a venit să caute 
şi să mântuiască pe cel pierdut**. Şi a mai spus că, în împărăţia 
lui, cu mai multă bucurie va fi primit un păcătos adus pe drumul 
cel bun, decât nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie să 
fie vindecaţi. 

— Dar nu este corect, a protestat Simon din Cirene. Dacă aşa 
stau lucrurile, atunci ce bucurie mai poate avea cineva care s-a 
străduit toată viaţa să fie drept, când Domnul se depărtează de 
el şi refuză chiar şi să-i vorbească? Cum poate să-i fie mai pe 
plac lui Dumnezeu un om păcătos decât un om cinstit şi drept? 

Dar Zaheu şi-a ridicat mâna în semn de apărare şi a spus: 

— Chiar dacă sunt un om păcătos şi disprețuit de lume, el m-a 
strigat pe nume şi a intrat în casa mea. Când mi-a rostit numele, 
tot amarul, care-mi măcinase până atunci inima din cauza 
capului meu mare şi corpului diform şi mă făcuse să-i urăsc pe 
toţi oamenii, s-a risipit dintr-odată. Dacă el, regele evreilor şi fiul 
lui David, m-a recunoscut de fiu al lui Avraam şi mi-a iertat 
păcatele, ce importanţă mai are ce gândesc oamenii despre 
mine? El m-a eliberat de amarul din mine şi de păcatele mele. 
Am fost atât de fericit, că am simţit nevoia să împart bucuria 
mea cu alţii, de aceea le-am dat eu săracilor jumătate din 
averea mea. Dar mă-ndoiesc că voi puteţi înţelege. 

— Aşa ceva nu se poate înţelege, a admis Simon din Cirene. 
Probabil că faptele tale nedrepte şi înşelătoriile merseseră mult 
prea departe şi, de teamă că vei fi chemat la judecată să dai 
socoteală, ai preferat să recunoşti de bunăvoie păcatele şi să 
restitui o parte din bogăţiile furate, în speranţa de a salva cel 
puţin jumătate din averea ta. 

— Cuvintele tale nu mă ofensează, l-a asigurat Zaheu, şi-ţi 
apreciez judecata raţională. Eu însumi am devenit foarte 
suspicios şi mă-ndoiesc de motivele care-i împing pe ceilalţi să 


3 Evanghelia după Matei, 18, 11. (n.r.) 


acţioneze într-un fel sau altul. Dar eu ştiu ce s-a întâmplat cu 
mine după ce l-am privit pe lisus. lar în casa mea, ela spus o 
poveste ciudată, al cărei tâlc nu l-am înţeles pe de-a-ntregul nici 
până acum. Ascultaţi-o! 

„Un om de neam mare s-a dus într-o ţară îndepărtată, ca să-şi 
ia domnie şi să se întoarcă. Şi chemând el zece slujitori, le-a dat 
zece mine“ şi le-a zis: «Negustoriţi cu ele până ce voi reveni!» 
Dar oamenii din ţinutul lui îl urau şi au trimis solie în urma lui, 
zicând: «Nu dorim ca acesta să domnească peste noi». Şi când 
s-a întors el, după ce luase domnia, i-a chemat pe slujitorii aceia 
cărora le dăduse bani, ca să ştie ce au negustorit. Şi a venit cel 
dintâi slujitor şi i-a spus cu mândrie: «Mâna ta a adus câştig 
zece mine». Şi i-a zis stăpânul: «Bine, slujitorule bun, fiindcă ai 
fost credincios şi ai folosit cum se cuvine puţinul ce ţi l-am 
încredinţat, vei stăpâni peste zece cetăţi!““. 

Dar eu n-am mai putut să-mi ascund dezamăgirea şi l-am 
întrerupt, întrebându-l: 

— Dar el chiar nu ţi-a mai vorbit despre nimic altceva decât 
despre bani? Eu mă aşteptam să ne povesteşti ce ţi-a spus 
despre viaţa eternă. 

Dar Zaheu, luându-i apărarea, a spus: 

— Eu nu eram decât un vameş. Poate a gândit că pot înţelege 
mai bine o parabolă care se referă la bani. 

lar Simon din Cirene a spus: 

— Noi, evreii, înţelegem cel mai bine lucrurile care sunt legate 
de bani. In orice caz, mult mai bine decât tine, un roman crescut 
în spiritul filosofiei greceşti. Zece mine sunt bani mulţi. Dar 
poate că nu erau de aur, ci de argint. Şi-apoi, depinde şi cât 
timp a stat stăpânul în acea ţară depărtată. Dacă-i vorba de 
puţin timp, că-i de aur sau de argint mina, mă tem că nimeni nu 
poate să-şi sporească de zece ori bogăţia pe căi cinstite. 

Zaheu ne-a întrebat: 

— Oare mă lăsaţi să termin povestea? 

Apoi a povestit în continuare: 

„Şi a venit al doilea slujitor, zicând: «Mina ta, stăpâne, a mai 
adus cinci mine». lar el a zis şi acestuia: «Să ai tu stăpânire 
peste cinci cetăţi». A venit şi ultimul slujitor, zicând: «Doamne, 
iată mina ta, pe care am păstrat-o într-un ştergar. Că mă 
+ Mină - denumire a unei sume monetare mari. O mină de aur cântărea 818,00 grame. O mină 


de argint cântărea 727,00 grame. 
4 Evanghelia după Luca, 19, 12. (n.r.) 


temeam de tine, pentru că eşti un om aspru: iei ce nu ai pus şi 
seceri ce nu ai semănat». Zis-a lui regele: «Din cuvintele tale te 
voi judeca, slugă vicleană. Ai ştiut că sunt om aspru: iau ce nu 
am pus şi secer ce nu am semănat. Pentru ce deci n-ai dat banul 
meu schimbătorilor de bani? Şi eu, venind, i-aş fi luat cu 
dobândă». Şi a zis celor ce stăteau de faţă: «Luaţi de la el mina 
şi daţi-o celui ce are zece mine». Şi ei au zis lui: «Doamne, acela 
are zece mine»"“. 

Mi-am pus mâna la gură, ca să nu-mi scape involuntar vreo 
vorbă despre acea istorie supărătoare. După ce ne-a privit 
triumfător, Zaheu şi-a ridicat braţul şi ne-a atenţionat: 

— Ascultaţi cu atenţie şi ţineţi minte, fiindcă aceasta este 
învăţătura lui lisus: 

„Regele le-a răspuns: «Zic vouă: Că oricine are i se va da, iar 
de la cel ce nu are şi ceea ce are i se va lua. lar pe acei vrăjmaşi 
ai mei, care n-au voit să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi 
tăiaţi-i în faţa mea»“. 

Ne-am gândit mult eu şi Simon din Cirene la acea parabolă 
enigmatică. Până la urmă, am spus eu dezamăgit: 

— Nu înţeleg semnificaţia acestei istorii, dar oricum, cred că şi 
această judecată este greşită şi nedreaptă. 

— Nici eu nu am înţeles tâlcul parabolei, a spus Zaheu, dar 
amintindu-mi de această istorie pe care el a povestit-o, m-am 
umplut de nelinişte când am auzit de moartea lui. Şi nu mă pot 
împiedica să gândesc că el, comparându-se cu acel om de neam 
mare, pe care poporul lui îl ura, s-a dus să-şi ia împărăţia, care 
nu este din această lume. Şi, fără îndoială, se va întoarce să le 
ceară socoteală tuturor celor cărora le-a încredinţat o mină de 
aur sau de argint, n-are importanţă, ca să vadă cum au folosit-o. 

— Dar tu eşti sigur că îţi aminteşti cuvânt cu cuvânt parabola 
pe care el atunci a povestit-o? l-am întrebat eu suspicios. 

— Sunt sigur că cel puţin conţinutul ei mi-l amintesc bine, a 
spus el. Sunt şi alţii care au ascultat această poveste, iar unii 
susţin că n-ar fi fost vorba de mine ci de talanţi“?, iar alţii că 
doar despre trei slujitori era vorba, nu de zece. Dar şi unii şi alţii 
îşi amintesc la fel de învăţătura de la sfârşit a lui lisus, pentru că 
tuturor celor care am fost acolo, această învăţătură ni s-a părut 
surprinzătoare, ciudată şi în contradicţie cu judecata dreaptă. 


“2 Talant - denumirea celei mai mari sume monetare. Un talant de aur cântărea 49,077 
kilograme. Un talant de argint cântărea 43,620 kilograme. 


Şi a mai spus, absorbit de gânduri: 

— Dar eu nu cred că s-a referit la bani. Parabola aceasta 
trebuie să aibă probabil un înţeles mai profund. Tot el a mai 
spus că decât să aduni bogății pe pământ, unde molia şi rugina 
le strică, mai bine aduni comori în împărăţia lui. 

Simon din Cirene a tresărit ca şi cum şi-ar fi amintit de ceva şi 
i-a poruncit intendentului: 

— Eleazar, mergi degrabă şi deschide cuferele şi dulapurile cu 
haine. la toate veşmintele de lână şi în, du-te cu ele în curte şi 
împarte-le săracilor! 

După care, a căzut supărat pe gânduri, cu privirea aţintită în 
gol. 

Eleazar a ezitat, şi-a frecat picioarele de podea şi i-a spus 
timid: 

— Tu eşti stăpânul lucrurilor tale, stăpâne, şi poţi face tot ce 
vrei cu ele. Dar dacă tot este să le dai pe toate, permite-mi ca 
mai întâi să iau de-acolo o cămaşă şi o tunică nouă pentru mine 
şi câte-o cămaşă pentru copiii mei şi femeia mea. 

Legănându-şi trupul pe scaun şi lăsându-şi braţele să-i cadă 
între genunchi, Simon din Cirene a murmurat: 

— Fă ce vrei! 

Şi adresându-ni-se mie şi lui Zaheu, a mai spus: 

— Şi voi puteţi lua tot ce vreţi din casa mea. Puteţi să mă 
lăsaţi şi-n pielea goală, pentru că eu nu mai am nevoie de nimic. 
Nu vă sfiiţi, luaţi de la mine toate lucrurile la care-am râvnit 
când eram sclav şi pe care le-am strâns ca om liber! Am să dau 
jos şi jerpelitura de veşmânt de pe mine, poate că şi de asta are 
nevoie cineva. 

Oarecum încurcat, Zaheu i-a spus: 

— Dar nu depăşi măsura! Există o limită şi când dai şi când 
primeşti. În rest, tu ai dreptate, căci el a zis: „Ce veţi face 
pentru unul dintre cei mărunți, pentru mine veţi face. Acesta 
este drumul“. 

Dar deodată, preocupat de ceva, s-a ridicat în picioare şi-a 
spus: 

— Oare ce s-o fi întâmplat cu asinul meu? Când am intrat aici, 
strada era plină de cerşetori. Poate că l-a dezlegat deja careva 
şi l-a luat cu el. 

Dar, după ce a chibzuit puţin, s-a liniştit şi a spus: 


— Fie ce-o fi! Când e vorba despre împărăţia lui, n-aş vrea să 
fiu mai rău decât tine. lar dacă cineva mi-a furat asinul, fără- 
ndoială, avea mai mare nevoie de el decât mine. N-am de gând 
să-l dau pe mâna judecătorilor. Stăpânească-l în pace! 

Simon din Cirene sufla din greu şi îşi legăna în continuare 
trupul pe scaun. Dar deodată a început să zâmbească şi a spus: 

— Toată povestea asta mă sleieşte de puteri. Ca şi cum 
cineva mi-ar smulge cu cleştele carnea de pe mine, bucată cu 
bucată, aşa de bine mă simt eu acum, când mă gândesc la 
scrâşnetele dinţilor acelor oameni mizerabili pe care i-am primit 
în curtea mea, care mănâncă porceşte şi-şi dispută între ei 
bucăţile cele mai bune. Imi imaginez cum calcă pâinea-n 
picioare şi tăvălesc peştele saramurat prin praf. Dar, poate că 
am să mă obişnuiesc cu timpul, dacă asta-i vrerea lui. 

L-am întrebat surprins: 

— Deci tu crezi că, după ce a plecat de aici, i-a apărut vreunui 
cerşetor pe care l-a anunţat că tu îi vei ospăta astăzi pe toţi 
săracii din lerusalim? 

— Eu cred ce cred, mi-a răspuns furios Simon din Cirene. Dar 
dacă el vrea să facă glume cu mine, am să glumesc şi eu cu el. 
Să vedem care din noi doi va râde mai tare. 

El a mers înainte şi noi l-am urmat în curte. Cerşetorii stăteau 
ghemuiţi cuviincios pe pământ şi-şi ofereau unul altuia hrana, 
aşa cum fac toţi comesenii la un mare ospăț. Cei văzători le 
puneau în mână orbilor pâinea înmuiată în sos, iar cei mai 
apropiaţi de platouri le dădeau mâncare celor mai departe 
aşezaţi. In timpul acesta Eleazar, cu braţele încărcate de pături 
din lână şi veşminte de in trecea printre rânduri şi le punea pe 
pământ pentru fiecare. Un miros atrăgător de carne friptă se 
răspândea în aer şi servitorii puneau fără răgaz să se coacă-n 
cuptor pâinea de orz şi de grâu, precum şi pâinea delicioasă cu 
ulei de măsline şi chimion. Dar portăreasa plângea cu lacrimi 
fierbinţi, iar învățătorul grec al fiilor lui Simon din Cirene se 
căţărase pe acoperişul casei şi refuza categoric să se mai dea 
jos de acolo. 

Buna dispoziţie a cerşetorilor şi ordinea pe care o păstrau l-au 
înfuriat pe Simon din Cirene, şi el le-a strigat: 

— Mâncaţi şi beţi, crăpa-v-ar pântecele! Luaţi şi acasă ce mai 
rămâne! Dar să ştiţi că eu, Simon din Cirene, vă dau vouă doar 
ceea ce mai rămâne după ce vă veţi fi săturat. Pentru că acest 


ospăț vi l-a dăruit lisus din Nazaret, cel pe care sanhedrinul 
iudeilor l-a răstignit pe cruce. Binecuvânteze-vă el bucatele pe 
care le mâncaţi pentru viaţă, nu pentru moarte! Cât despre 
mine, eu nu le pot binecuvânta, pentru că am gâtul plin de 
venin. 

Crezând că el a glumit, toţi l-au privit cu recunoştinţă, iar unii 
s-au străduit chiar să râdă. Lucrul acesta l-a înfuriat încă şi mai 
mult pe Simon din Cirene şi el le-a strigat din nou: 

— lisus din Nazaret, fiul lui Dumnezeu, vă oferă vouă acest 
ospăț copios, pentru că el a înviat din moarte şi, atâta timp cât 
va mai rămâne printre noi, împărăţia lui va fi aproape de noi, iar 
el va veni la noi şi va pleca după cum îi este voia, chiar trecând 
şi prin uşi ferecate. 

Cerşetorii s-au temut şi s-au privit neliniştiţi unul pe altul, dar 
cei mai îndrăzneţi au izbucnit în râs şi i-au strigat: 

— Fie numele tău binecuvântat printre fiii lui Israel, Simon din 
Cirene! Dar de ce nouă ne-ai dat să bem doar vin acru, când tu 
bei împreună cu înalții tăi oaspeţi din vinul cel mai dulce? 

Orb de furie, Simon din Cirene şi-a chemat slujitorii şi le-a 
poruncit: 

— Deschideţi amforele mici în care am păstrat vinul cel mai 
bun şi amestecaţi-l cu apă în craterul cel mare, să bea toată 
lumea şi să creadă în minunile pe care lisus din Nazaret, fiul lui 
Dumnezeu, continuă să le facă şi după moarte. 

Slujitorii au făcut cum le-a poruncit, dar încercând să salveze 
din ceea ce încă mai putea fi salvat, s-au apucat să bea cot la 
cot cu cerşetorii, ba încă şi Eleazar a băut împreună cu ei. lar 
Simon din Cirene, pierzându-şi pe de-a-ntregul cumpătul, a luat 
un vas plin cu ulei de nard de mare preţ şi i-a spart gâtul, după 
care a strigat cerşetorilor: 

— Mă tulbură împuţiciunea voastră şi mirosul greu pe care-l 
împrăştiaţi în jur, nu mai pot să suport rănile voastre deschise şi 
muştele care roiesc în jurul ochilor voştri urduroşi. Imi este prea 
cunoscut mirosul vostru. Şi mă simt ca şi cum aş avea din nou 
lanţuri la picioare şi m-aş târî în întuneric printre sclavi. Am să 
vă torn pe cap şi pe faţă ulei de nard, să vă invidieze şi principii 
de veţi trece pe lângă ei. 

Când a deschis micul vas, toată curtea s-a umplut de parfum 
delicat. lar apoi el a trecut de la un cerşetor la altul ungându-i 
fiecăruia părul şi purtându-se ciudat, ca un om cu mintea 


pierdută, fiindcă înjura şi blestema, iar din când în când îl 
pufnea râsul. Dar ajuns în dreptul unui băiat micuţ care mânca 
cu lăcomie, a scăpat vasul cu ulei de nard din mână, a 
îngenuncheat în dreptul lui şi a poruncit slujitorilor: 

— Aduceţi-mi degrabă pieptenele cu dinţi deşi, să curăţ părul 
acestui copil. 

lar după ce i-a fost adus pieptenele, a început să pieptene 
părul băiatului, prinzând şi strivind între unghii păduchii cu mare 
îndemânare, de-ai fi putut crede că numai asta făcuse toată 
viaţa. Băiatul, al cărui cap era plin de cruste din cauza 
înţepăturilor, scotea din când în când câte un țipăt, dar nu 
încerca să fugă de Simon din Cirene când acesta îl pieptăna, 
fiindcă îi era teamă că schimbându-şi locul, nu va mai găsi nimic 
de mâncare. 

Dar cerşetorilor a început să le fie teamă şi şi-au şoptit între 
ei: 

— Rău i s-a mai tulburat mintea lui Simon din Cirene din 
cauza acelui lisus din Nazaret. Este de înţeles, pentru că romanii 
l-au umilit şi l-au pus să ducă crucea aceluia care şi-a bătut joc 
de Dumnezeu. Să terminăm de mâncat şi de băut cât mai 
repede, să ne luăm lucrurile pe care el ni le-a dat şi să plecăm 
de aici, să nu se răzgândească şi să ni le ia înapoi! 

lar cel mai bătrân dintre ei a spus: 

— Lucruri din astea s-au mai întâmplat. Odată, un om bogat, 
care băuse mult vin, a chemat în casa lui nişte cerşetori, pe care 
i-a îndestulat cu mâncare şi băutură. Dar la urmă i-a trântit la 
pământ şi i-a călcat pe pântece cu picioarele, să dea ei afară tot 
ce-au mâncat şi-au băut. Aşa că, cel mai bine-i să ne grăbim. 

Şi s-au temut ei că Simon din Cirene i-a auzit, dar acesta era 
prea ocupat cu acel băiat şi nu auzea nimic. După ce a terminat 
de stârpit păduchii, l-a dus cu forţa pe protejatul lui la bazinul cu 
apă, a aruncat zdrenţele de pe el şi l-a spălat bine din cap până- 
n picioare, fără să ţină seama de protestele copilului, iar apoi l-a 
şters şi l-a uns pe cap, pe piept şi pe picioare cu restul uleiului 
de nard curat. L-a îmbrăcat cu cămaşa şi tunica unuia dintre 
băieţii lui şi l-a încălţat cu sandale roşii. Şi i-a spus el băiatului: 

— Acum, tu eşti îmbrăcat şi parfumat ca un fiu de prinţ. Să-mi 
tragi una peste nas, băieţelule, dacă nici pe tine nu te-o primi el 
în împărăție! 


Cerşetorii îşi luaseră deja sub braţe veşmintele primite şi se 
îndreptau pe furiş spre poartă, nescăpându-l din ochi pe Simon 
din Cirene care era în continuare atent doar la acel băiat. Dar 
acesta, observându-le manevra, le-a strigat: 

— Doar n-o să plecaţi aşa, voi, oaspeţii lui lisus din Nazaret. 
Fiecare va primi un dar din partea lui. 

Şi ne-a luat pe mine şi pe Zaheu ca să-l ajutăm să deschidă 
multele lacăte ale unei lăzi întărite cu brâie de fier. A luat de 
acolo o pungă de piele pecetluită şi a alergat cu ea în curte. A 
rupt pecetea şi a început să împartă arginţii, punând monedele 
în mâinile întinse ale cerşetorilor. Unora le-a dat o drahmă%$, 
altora patru drahme sau chiar zece drahme, la întâmplare, 
neţinând cont căruia câte drahme îi dă. 

lar unii cerşetori au început să murmure. Şi spuneau ei: 

— De ce acestuia i s-a dat atât de mult, iar mie atât de puţin? 

Dar Simon din Cirene le-a răspuns: 

— Eu nu ştiu nimic. Întrebaţi-l pe lisus din Nazaret. El ia ce nu 
a pus şi seceră ce nu a semănat. 

Şi le-a mai dat arginţi din pungă celor ce primiseră zece 
drahme. Dar când a vrut să ia înapoi drahma de la cei cărora le 
dăduse puţin, cerşetorii l-au privit cu duşmănie şi au plecat spre 
poartă, luându-l cu ei pe băiatul cel îmbrăcat în straie de prinţ. 

După ce şi-a şters faţa de sudoare, Simon din Cirene a 
scuturat punga, zornăindu-i arginţii. Şi a rostit el cu uimire: 

— Aşa ceva, mie nu mi s-a mai întâmplat. Să-nţeleg oare că 
este un semn sau un sfat? Pentru că, deşi eram gata să le dau 
lor toţi banii mei, punga a rămas plină pe jumătate. 

— Pune-ţi punga cu bani în ladă, l-am sfătuit eu, acum, când 
încă mai ai de ales, şi închide lacătele! După aceea, piaptănă-ţi 
barba, să scapi de păduchi, şi pune slujitorii să curețe bine 
curtea. Eu nu ştiu dacă ceea ce ai făcut tu este o dovadă de 
prostie sau de viclenie, dar pot să te asigur că cerşetorii pe care 
tu i-ai omenit astăzi vor păstra cu sfinţenie ce le-ai dat şi nu vor 
mai veni să bată la poarta ta multă vreme. 

Aşezându-se pe bordura imensului crater de vin amestecat cu 
apă, lângă Eleazar, Zaheu mi-a strigat: 

— Vino lângă noi, romanule, ia-ţi cupa şi umple-ţi-o din crater, 
fiindcă pe fund încă a mai rămas destul, şi-i păcat să se strice, 
că-i vin din cel mai scump. 


33 O drahmă din argint cântărea 3,65 grame. 


A băut vin şi a rostit declamativ: 

— În numele celui care a murit şi a înviat ca să ne 
pregătească nouă tuturor oamenilor împărăţia, binecuvântat fie 
rodul viței de vie! Cu ochii noştri l-am văzut toţi trei, iar tu, 
Eleazar, ai văzut urmele paşilor lui pe pardoseala de piatră 
mozaicată, aşa că vei putea crede în vorbele noastre, fiindcă, 
orice s-ar zice, noi suntem mai importanţi decât tine, un biet 
păzitor de vite. 

Şi-a înfăşurat cu tandreţe braţul în jurul gâtului lui Eleazar, l-a 
sărutat şi a spus: 

— Nu fi supărat, pentru că doar în această lume eu sunt mai 
important decât tine. Poate că, în împărăţia lui, tu vei fi înaintea 
noastră. El însuşi ne-a asigurat că acolo cei dintâi vor fi cei de 
pe urmă şi cei de pe urmă vor fi cei dintâi. 

— Toţi sunteţi beţi şi mai beat decât toţi este stăpânul meu 
Simon, a rostit sentenţios Eleazar  smulgându-se din 
îmbrăţişarea lui Zaheu. Dar şi eu sunt ameţit, pentru că am 
primit în dar veşminte noi şi am împărţit atâtea lucruri de 
valoare celor care nu au nimic în lumea asta. Cine ştie, poate că 
şi vinul m-a ametit, fiindcă nu sunt obişnuit să beau vin atât de 
tare. 

Dar Simon din Cirene a spus, strângându-şi capul între mâini: 

— Pace vouă! Sunt frânt de oboseală şi mă voi întoarce în 
întunericul camerei mele să mă odihnesc. Multe nopţi n-am 
putut să dorm şi am vegheat înspăimântat şi fără de speranţă, 
gândind doar la lisus din Nazaret. Acum am pace în inima mea 
şi cred că mă voi trezi din somn doar după ce se va fi isprăvit 
sabatul. 

S-a retras apoi cu paşi şovăitori în camera lui, dar Zaheu şi cu 
mine nu l-am urmat, înțelegând că, în acea situaţie în care se 
afla, cel mai bine era să doarmă. Dar, amintindu-şi de legile 
ospitalităţii, Simon din Cirene s-a întors în pragul uşii cu părul 
vâlvoi, încercând să-şi ţină ochii deschişi, şi a spus: 

— Sper că totul nu este decât un coşmar. Voi fi încă şi mai 
sigur după ce mă voi deştepta şi nu vă voi mai vedea aici. Dacă 
tot eşti în visul meu, tu poţi înnopta în casa mea dacă vrei, în 
camera de oaspeţi, Zaheu! lar tu, Eleazar, te poţi culca să-ţi 
limpezeşti capul! Dar mai înainte ca cele dintâi trei stele să se 
nască pe cer, scoală-te şi du-te la casa ta pentru sabat! Cât 
despre tine, romanule, nici nu ştiu ce să spun, fiindcă tu într- 


adevăr faci parte doar din acest vis şi sigur nu te voi mai 
revedea altă dată. 

Eleazar s-a supus poruncii, s-a dus în umbra coloanelor şi s-a 
trântit la pământ, înfăşurându-şi veşmântul în jurul capului. Am 
rămas împreună cu Zaheu şi ne-am uitat unul la altul. Şi nu a 
mai fost chipul lui respingător în faţa ochilor mei. Ochii lui 
străluceau şi, din pricina vinului, obraji lui căpătaseră purpuriul 
obrajilor unui om normal. 

El m-a întrebat dacă ştiu ceva despre discipolii pe care lisus i- 
a ales ca mesageri ai cuvântului divin. l-am povestit tot ceea ce 
ştiam, i-am povestit despre viziunea Mariei Magdalena şi despre 
apariţia lui lisus în camera închisă unde erau strânşi apostolii lui. 
l-am povestit că i-am întâlnit pe Toma şi pe loan, i-am mărturisit 
sincer că aceştia nu au avut încredere în mine şi nu au acceptat 
să mă călăuzească spre împărăţia lui. 

— Ca o flacără este inima mea. Dacă mă voi duce să le 
povestesc, ei nu mă vor crede, dar dacă tu le vei povesti ce ni s- 
a întâmplat, poate că te vor crede, pentru că pe tine ei te 
cunosc. Poate că după aceea vor avea încredere şi ne vor 
dezvălui secretul împărăției, pentru că într-adevăr ei ştiu mai 
multe decât noi şi cunosc misterele lui lisus, chiar dacă nu vor 
să le destăinuiască altora. 

Zaheu a spus încrezător: 

— Mă voi duce la ei. Cel puţin Matei are încredere în mine, 
pentru că şi el a fost vameş. Noi ne înţelegem unul pe altul. 
Poate că va accepta să le vorbească celorlalţi. 

— Mergi în pace! am spus eu. Nu vreau să-i tulbur cu 
insistenţele mele. 

l-am descris sala unde-i întâlnisem pe Toma şi pe loan, iar lui i 
s-a părut că recunoaşte casa şi-l ştie pe proprietar, dar a refuzat 
să-mi spună care este numele aceluia. 

— Intoarce-te la casa ta şi aşteaptă liniştit să te chem, a rostit 
Zaheu cu încredere. Eu îţi voi pregăti drumul. 

Aşa ne-am despărţit şi m-am întors în casa negustorului de 
mărunţişuri, uimit de tot ce mi se întâmplase în casa lui Simon 
din Cirene. 


Epistola a şaptea 

De la Marcus, pentru Tullia. 

Din nou îţi scriu şi din nou te salut, Tullia! Bunul meu mentor 
din Rodos m-a făcut să înţeleg cât de înşelătoare este memoria 
oamenilor şi cât de repede se amestecă între ele amintirile şi se 
schimbă ordinea întâmplărilor trăite. Când mai mulţi oameni 
povestesc aceeaşi întâmplare la care au fost martori, fiecare o 
descrie altfel, punând în evidenţă detalii diferite şi trecând cu 
vederea peste cele care nu i-au trezit interesul. De aceea scriu 
aceste rânduri, pentru a-mi aminti mai târziu de ordinea 
întâmplărilor la care am fost martor, aşa cum le-am perceput 
eu. 

În ajunul sabatului, după ce porţile templului s-au închis cu 
mare vuiet, repetat ca un ecou în tot oraşul până-n văile 
dimprejur, am rămas în camera mea şi am scris. De sabat, 
evreilor nu le place să-i vadă pe străini umblând la voia 
întâmplării pe străzi, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, ei se duc 
la sinagogă să se roage şi să asculte scripturile. Chiar şi numărul 
de paşi pe care au dreptul să-l facă în ziua de sabat este 
prestabilit. Mi s-a povestit că preoţii templului sacrifică de două 
ori mai multe animale ca-n alte zile, dar acest lucru nu este 
considerat încălcare a legii. 

Înainte de a fi apus soarele, în ziua de sabat, a venit în vizită 
la mine sutaşul Adenabar. Era îmbrăcat în veşminte siriene şi, 
pentru că nu dorise să atragă atenţia celor de pe stradă, nu 
purta casca militară. Cu un aer melancolic, el a spus: 

— Cum îţi mai merge? S-ar părea că mai trăieşti şi eşti 
sănătos, deşi de multe zile nu mai ştiu nimic despre tine. Nu 
există pe lume o zi mai plictisitoare ca această zi de sabat. N- 
avem voie nici să mărşăluim, nici să ne antrenăm în incinta 
circului, ca să nu-i ofensăm cumva pe evrei. Dă-mi ceva să 
beau, pentru că-n fortul Antonia până şi pivnita cu vin este 
zăvorâtă. Altfel s-ar încăiera între ei soldaţii şi ar pleca beţi pe 
străzi ca să le arate evreilor în bătaie de joc urechile de porc. 

Proprietarul casei făcuse tot ceea ce-i fusese în putere ca să 
nu-mi pierd calmul şi buna dispoziţie. De aceea îmi adusese în 
cameră o amforă plină cu vin de Galileea, asigurându-mă că, 
dintre toate soiurile de vin, acesta este cel mai sănătos, pentru 
că nu se urcă repede la cap, nu provoacă dureri de stomac şi, 
neavând răşină, trebuie băut repede să nu se oţetească. 


După ce l-a încercat, Adenabar şi-a şters mulţumit buzele, m- 
a cercetat din privire şi a spus: 

— Ţi-ai schimbat aşa de mult înfăţişarea, că prin nimic nu te 
deosebeşti de un evreu elenizat. Ţi-ai lăsat barbă, ai degetele 
pline de cerneală, iar în ochi ai o expresie care nu-mi place. Ce 
ţi s-a întâmplat? Sper că Dumnezeul fără chip al evreilor nu-ţi va 
fi tulburat şi ţie mintea, fiindcă aşa ceva li se întâmplă frecvent 
călătorilor străini care, sosind aici ca să vadă templul, încep să- 
şi frământe mintea cu gânduri la care capul unui om normal nu 
rezistă. Doar capetele evreilor sunt predispuse la astfel de 
gânduri, pentru că din copilărie sunt educați pentru înţelegerea 
Dumnezeului lor, iar după ce au împlinit doisprezece ani, le este 
capul atât de rezistent, că nici nu mai au nevoie de ajutorul 
părinţilor pentru a binecuvânta pâinea şi a-şi rosti rugăciunile. 

— Prietene Adenabar, am rostit eu, noi am trecut împreună 
prin nişte încercări şi am văzut lucruri neobişnuite. Admit că 
mintea mea a fost tulburată şi nu-mi este ruşine să-ţi 
mărturisesc ţie acest lucru. 

El m-a întrerupt şi a spus: 

— Aş prefera să-mi spui pe numele meu roman, pentru că 
acum eu mă simt mai roman ca niciodată. Numele meu este 
Petronius. Pe acest nume îmi primesc solda de la chestor şi tot 
pe acest nume primesc ordinele superiorilor, când vreunul are 
fantezia să mi le trimită pe tăblițe de ceară. Ascultă, sper să 
obţin comanda unei cohorte în Galia sau Spania sau poate chiar 
în Roma. De aceea încerc să-mi perfecţionez limba latină şi să 
mă obişnuiesc cu numele meu roman. 

Şi din nou el m-a cercetat atent din privire, ca şi cum ar fi vrut 
să vadă cât de mare este tulburarea minţii mele şi cât de mult 
să se încumete a avea încredere în mine. 

— Pentru mine, am spus eu, tu vei rămâne întotdeauna 
Adenabar. Eu nu dispreţuiesc originea ta siriană şi nici nu mă 
mai consider diferit de evrei, dimpotrivă, vreau să le cunosc 
credinţa şi obiceiurile. Dar este surprinzător că nu te vor trimite 
de strajă în deşert sau într-un loc unde să fii ţinta săgeţilor 
sciţilor. În felul acesta ai putea muri mai repede, ca să nu-i mai 
stânjeneşti pe cei cărora le este frică de adevărurile pe care le 
cunoşti. 

— Ce tot spui tu? m-a întrebat prietenos Adenabar. Să ai oare 
mintea chiar atât de înceţoşată? Sau poate că de dimineaţă ai 


început să bei din vinul ăsta bun. Totuşi, ai dreptate, pentru că 
acum mă simt un bărbat mai important ca altădată. Dar nu-mi 
mai vorbi de deşert, fiindcă deşertul orbeşte şi înşală ochii. Până 
şi un bărbat încercat are viziuni în deşert. Mulţi suferă de rău de 
deşert, de la călăritul cămilei, iar oamenii deşertului îmbrăcaţi în 
piei de capră îi terorizează pe soldaţi, aruncându-le în cale bețe 
ce se transformă în şerpi. Dacă aş fi trimis în deşert să comand 
acolo un corp de gardă, aş începe să gândesc altfel decât 
gândeşte un om civilizat. 

Aruncându-mi o privire scurtă, Adenabar m-a întrebat 
răutăcios: 

— Oare n-ai auzit că lerusalimul a devenit un loc nesănătos 
pentru oamenii rezonabili? Sper că-ţi aduci aminte de acea 
dimineaţă când s-a cutremurat pământul. Se povesteşte că tot 
atunci mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor 
adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, au intrat în 
lerusalim şi s-au arătat multor oameni. 

— Nu-l ştiu decât pe unul care a înviat din moarte, i-am 
răspuns eu. Şi tu îl ştii. Povestea aceasta cu mutatul în altă 
parte este tocmai pentru a fi ei siguri că nu vei trăncăni nimic 
despre ce ai văzut. Probabil că gura unui sutaş este mai greu de 
astupat decât gura unui soldat de rând. 

Adenabar mi-a aruncat o privire făţarnică şi a rostit: 

— Nu înţeleg despre ce vorbeşti tu. 

Apoi, schimbând vorba, a spus: 

— ŢI-l aminteşti pe Longinus? Află că sulița lui a devenit un 
obiect bizar. El nu mai este în stare s-o mânuiască. Mai întâi, 
sulița l-a rănit la picior, iar apoi, când a încercat s-o înfigă într-un 
sac cu fân, i-a scăpat din mână şi era cât pe ce să mă omoare 
pe mine, deşi mă aflam în spatele lui. Dar n-are sulița aceea 
niciun defect. In el însuşi este greşeala. Niciun alt soldat nu a 
vrut să pună mâna pe sulița lui, aşa că am aruncat-o eu de la 
patruzeci de paşi în ţintă şi totul a mers cum trebuie. De altfel, 
Longinus poate mânui corect oricare altă suliță. 

— Tu povesteşti despre sulița care a fost înfiptă în coasta 
fiului lui Dumnezeu? l-am întrebat eu. 

Dar Adenabar şi-a scuturat veşmântul, ca şi cum ar fi fost plin 
de omizi şi mi-a strigat: 

— Nu mai spune despre bărbatul acela că a fost fiul lui 
Dumnezeu! Vorbele acestea îmi tulbură mintea. 


Apoi, din nou calm, a mai spus: 

— Nici călăului legiunii nu-i merge prea bine. l-a înţepenit 
braţul şi nu mai poate biciui. Abia de reuşeşte să-şi ducă 
mâncarea la gură cu celălalt braţ. Chirurgul fortului Antonia 
bănuieşte că simulează paralizia, pentru a obţine concesia 
terenului lui mai înainte de vreme, ca să ducă o viaţă liniştită în 
oraşul veteranilor, îi lipsesc exact două luni ca să termine cei 
douăzeci de ani de serviciu militar. Au trebuit să-l flageleze. Este 
doar bine ştiut că cele mai multe boli ale căror cauze sunt 
necunoscute se vindecă astfel, lucru confirmat de toţi medicii 
militari. A suportat el şi acest tratament strângând între dinţi o 
bucată de piele, dar braţul tot nu i s-a vindecat. Cred că până la 
urmă au să-i dea paraliziei numele de reumatism, fiindcă 
aceasta este singura boală legal acceptată în legiunea romană. 
Noi, ofiţerii, suferim de reumatism mai mult decât soldaţii. După 
ce ne obişnuim cu viaţa confortabilă din garnizoană, ne 
îmbolnăvim uşor în timpul campaniilor militare când, neavând 
de ales, trebuie să dormim direct pe pământul umed şi rece. 

A rămas un oarecare timp pe gânduri, după care a spus: 

— Dar nu-mi amintesc să-l fi blestemat nazarineanul pe 
vreunul din noi. Dimpotrivă, el şi de pe cruce i-a strigat tatălui 
său, rugându-l să ne dea iertare, fiindcă nu ştim ce facem. Eu 
crezusem că delirează, fiindcă tatăl lui nu era printre cei care 
priveau. 

l-am spus mâniat: 

— Ce legătură are asta cu Longinus al tău şi cu călăul legiunii? 

— Eu cred, mi-a explicat el, că noi toţi am fost înspăimântați 
din cauza bărbatului din Nazaret. El nu a fost un om obişnuit. lar 
când cei care văzuseră răstignirea şi moartea lui au aflat că a 
înviat, spaima le-a fost încă şi mai mult sporită, fiindcă un 
soldat, care are o viaţă monotonă, crede în toate zvonurile. lar 
cu cât istoria auzită este mai lipsită de sens, cu atât mai mult 
crede că-i adevărată. Dacă în toiul nopţii un scut cade din 
suportul de pe perete sau pe podea se prelinge ulei dintr-un 
vechi vas de lut crăpat de la sine, toţi soldaţii garnizoanei sunt 
în picioare şi zbiară ca din gură de şarpe, cerând ajutor de la 
Dumnezeu. Se spune că şi mai înspăimântați sunt evreii din 
oraş. Nimeni nu se mai încumetă să doarmă singur. Copiii se 
trezesc în toiul nopţii, pretinzând că cineva străin ar fi fost lângă 
patul lor şi i-ar fi atins cu mâna. Alţii spun că se deşteaptă 


noaptea din cauza unor picături fierbinţi ce le picură pe obraji, 
dar când aprind lampa, nu văd niciodată nimic. Am mai auzit că 
membrii sanhedrinului îşi spală mâinile fără încetare şi oficiază 
numeroase ceremonii de purificare după cele mai severe legi 
ale cărţilor sacre. Chiar şi saducheii, care nu sunt atât de 
fanatici, respectă acum cu rigoare legile lui Moise. Mie, să spun 
drept, nu mi s-a întâmplat nimic rău şi nici coşmaruri n-am avut. 
Dar ţie? 

— Eu? l-am întrebat surprins. 

Şi am spus fără să vreau: 

— Eu caut drumul. 

Adenabar m-a privit mirat. Golise deja jumătate de amforă 
fără să amestece vinul cu apă, pentru că oricum era un vin 
ieftin, dar nu se ameţise încă. M-a privit mirat şi a spus: 

— Mi s-a povestit că sunt multe drumuri şi mulţi cei care se 
pot rătăci. Oare cum poţi spera tu, un roman, că vei găsi 
drumul, când evreii înşişi nu sunt siguri? Tare mi-e teamă că vei 
găsi poarta închisă sau că ţi se va închide în nas. 

Am fost uimit de vorbele lui şi am exclamat: 

— Să fie oare cu putinţă ca tu, un sutaş din legiunea romană, 
să-i cunoşti pe b/ânzii pământului şi să cauţi drumul? 

Adenabar a izbucnit în râs şi, lovindu-şi genunchii cu pumnii, a 
strigat: 

— Te-am prins în capcană! Nu-ţi imagina tu că nu ştiu ce-ai 
făcut în ultimele zile! Şi eu am prieteni în oraş, chiar mai mulţi 
decât tine, care eşti un străin aici. 

Apoi mi-a explicat pe un ton grav: 

— Este o mare greşeală că Roma îşi menţine aici aceeaşi 
legiune ani de-a rândul. În alte ţinuturi acest lucru este, fără 
îndoială, de bun augur, fiindcă legiunea se familiarizează cu 
ţara, locuitorii se împrietenesc cu soldaţii şi-i învaţă obiceiurile, 
iar când, după douăzeci de ani, soldatul primeşte un teren al lui 
în acea ţară, se poate căsători cu o femeie de acolo, ca mai apoi 
să-i înveţe el pe cei din jurul lui obiceiurile romane. Dar aşa ceva 
nu este posibil nici în ludeea, nici în Ierusalim. Cu cât rămâne 
mai mult timp un străin aici, cu atât mai mult fie îi este teamă 
de Dumnezeul evreilor, fie ajunge să-i urască orbeşte şi cu furie 
pe evrei. Mă vei crede sau nu, dar printre ofiţerii romani, mai 
ales în garnizoanele mici, sunt destui care s-au convertit la 
iudaism şi au acceptat să fie circumcişi. Dar te asigur că nu-i 


cazul meu. Doar din curiozitate am dorit să cunosc diferite 
drumuri ale fiilor lui Israel. Nu pentru a-i spiona, ci pentru a-i 
înţelege, dar mai cu seamă pentru a nu fi dominat de 
Dumnezeul lor înfricoşător. 

l-am adus eu aminte: 

— În acea zi, lângă cruce, tu însuţi l-ai recunoscut de fiu al lui 
Dumnezeu. Tu însuţi ai coborât în mormânt împreună cu mine şi 
ai văzut cu ochii tăi giulgiul mortuar şi ai înţeles că el a înviat. 

— Aşa este! a spus Adenabar. 

Apoi, pe neaşteptate, a izbit de podea cupa de lut, care s-a 
spart în multe cioburi, s-a ridicat în picioare şi a strigat cu faţa 
congestionată de furie: 

— Blestemat fie regele evreilor! Blestemat fie acest oraş 
vrăjit! Blestemat fie templul, unde nici măcar un chip al zeului 
lor nu este, să-l poţi sparge-n bucăţi! Este de-a dreptul bizar. Au 
mai fost şi alţi nevinovaţi răstigniţi pe cruce, dar niciunul nu s-a 
apucat să învie şi să-i zăpăcească pe soldaţi. Nazarineanul 
acesta a răsturnat toată disciplina din armată. 

Răsunaseră deja trâmbiţele, credincioşii îşi făcuseră datoria, 
porţile templului fuseseră închise cu zgomot mare, al cărui ecou 
se auzise până şi-n camera mea, ziua de sabat se sfârşise. Am 
răsuflat în acelaşi timp uşuraţi amândoi, iar Adenabar m-a rugat 
să-l iert pentru accesul de furie şi pentru spargerea cupei de vin. 

— Sunt furios, a spus el, fiindcă sunt sutaş şi ar trebui deci să 
fiu mai rezonabil decât subordonații mei. Dar probabil sunt un 
bărbat prea superstiţios şi ignorant, din moment ce sulița lui 
Longinus şi braţul înţepenit al călăului îmi torturează gândurile. 
Pe lângă toate astea, sunt deşteptat noapte de noapte de paşi 
nevăzuţi. Dă-mi un sfat tu, cel care ţi-ai ales pe ascuns drumul! 
Oare ce pot face să scap de această vrăjitorie iudaică? 

L-am întrebat: 

— Te simţi vinovat? 

M-a privit mirat şi m-a întrebat la rândul lui: 

— Despre ce păcate ai vrea tu să-ţi vorbesc? Eu am răspuns 
exigenţelor disciplinei militare cât mai bine cu putinţă. Se- 
nţelege că uneori am greşit, ca toată lumea, dar în niciun caz nu 
sunt mai rău decât alţi soldaţi sau ofiţeri. lar când mi s-a spus că 
voi fi probabil avansat, am considerat că acest lucru ar fi o 
recompensă justă pentru corectitudinea cu care mi-am 
îndeplinit întotdeauna datoria. 


— Fie aşa după cum zici tu! i-am spus eu. lar dacă este aşa, 
lisus din Nazaret n-are treabă cu tine. Mi s-a spus că el îi caută 
în mod special pe cei păcătoşi. Tu ai putea scăpa de judecata lui 
doar spunând: „Fiu al lui Dumnezeu, îndură-te de mine, fiindcă 
sunt păcătos!“ 

— Mai degrabă aş putea crede în ceremoniile de purificare ale 
iudeilor, mi-a spus Adenabar. Este altceva dacă doar trebuie să 
te speli, să arzi pe foc fire de diferite culori sau mai ştiu eu ce. 
Eu cred că te-ai cam înşelat în privinţa lui lisus din Nazaret. El 
nu a venit să-i caute decât pe oamenii acestui popor ales de 
Dumnezeu, fiii lui Avraam, cum ei înşişi îşi spun. Şi ai văzut cu 
ochii tăi ce i s-a întâmplat. Eu nu am făcut decât să mă supun 
unui ordin, eu nu sunt răspunzător de moartea lui. Dacă s-ar 
găsi printre soldaţi unii care să nu se supună ordinului, haosul ar 
domni în lume şi nici războaie nu s-ar mai putea face. Un 
comandant roman de război, nu-i mai ştiu numele, l-a executat 
pe propriul lui fiu, fiindcă acesta din urmă s-a lansat cu trupele 
sale într-un atac şi a obţinut o strălucitoare victorie, sfidând 
ordinul dat şi încălcând astfel disciplina militară.“ Cel puţin cu 
atâta lucru tot am rămas eu de la şcoala de ofiţeri, fiindcă 
deseori ni s-a repetat această istorie. 

l-am spus: 

— Toate s-au întâmplat aşa după cum el însuşi, lisus din 
Nazaret, a dorit să se întâmple, chiar dacă noi nu putem 
înţelege de ce. Dar în curând vom înţelege, pentru că împărăţia 
lui încă mai este pe pământ. De aceea cad scuturile noaptea din 
suporturi în fortul Antonia şi paşi misterioşi te deşteaptă din 
somn. Se aşteaptă ceva şi de la noi, romanii. Dar ţie nu trebuie 
să-ţi fie teamă de el. Învățătura lui spune că dacă cineva îţi face 
un rău, nu trebuie să-i răspunzi cu rău, iar dacă cineva te 
loveşte peste obrazul drept, trebuie să întorci spre el şi celălalt 
obraz. Şi încă multe asemenea vorbe, care sunt în contradicţie 
cu tot ceea ce noi ne-am obişnuit să considerăm rezonabil. 

Departe de a fi fost surprins de vorbele mele, Adenabar a 
spus: 

— Şi mie mi s-a povestit despre această doctrină a lui. Este o 
dovadă în plus că nu-i un bărbat periculos şi de altfel eu nu mă 
tem de el. Dar nu mă îndoiesc că mi s-ar ridica părul din cap de 


Este vorba despre Titus Manlius Torquatus Imperiosus. În timpul unui război (340 î.Hr.), şi-a 
condamnat la moarte fiul, pentru nerespectarea ordinelor lui. 


groază dacă mi s-ar arăta din întâmplare pe stradă şi mi-ar 
vorbi. Numai că el nu li se arată netăiaţilor împrejur, ci doar 
discipolilor săi şi femeilor care l-au urmat din Galileea. 

Am fost mişcat de vorbele lui şi, uitând să mai fiu prudent, i- 
am povestit despre omul cu aspect bizar văzut în casa lui Simon 
din Cirene şi că, în aceeaşi zi în care el a înviat, mi s-a părut că-l 
recunosc într-un grădinar pe care l-am întâlnit în apropierea 
mormântului. 

Adenabar a scuturat din cap şi a spus: 

— Eu cred că tu ai citit excesiv de mult în Alexandria şi ţi-ai 
încărcat capul cu mai mult decât poate el duce. Şi s-ar părea că 
nici clima de-aici nu-ţi prieşte. Ai face bine dac-ai pleca imediat 
din această ţară. Din fericire, eu îţi sunt prieten şi nu te denunţ, 
dar tu trebuie să-mi promiţi că te vei linişti şi vei avea din nou 
pace în sufletul tău. 

— Deja toată lumea mă bănuieşte c-aş fi un spion plătit de 
romani, am spus eu vărsându-mi amarul. Nu vreau să mă 
îndoiesc de sinceritatea nimănui, dar cred că pe tine te-au trimis 
să mă avertizezi că nu este de dorit să mă amestec în treburile 
evreilor. 

Adenabar mi-a evitat privirea şi, frecându-şi dosul palmelor 
între genunchi, a recunoscut că aşa este. 

— Să fiu sincer, a spus el jenat, comandantul garnizoanei este 
cel care m-a trimis să te salut şi să văd ce mai faci. El nu ar vrea 
ca prietenul proconsulului să fie antrenat în conflictele iudeilor. 
In acest moment este mare nelinişte în fortăreață. Eu bănuiesc 
că el ar fi vrut să ştie ce ai aflat tu în legătură cu noul complot, 
care s-ar părea că va fi de o mai mare amploare decât primul şi 
va tulbura încă şi mai mult liniştea şi pacea acestui oraş. Dar el 
nu te poate pune sub urmărire, în primul rând pentru că eşti 
cetăţean roman, iar în al doilea pentru că tu ai o scrisoare de 
protecţie din partea acelui atât de sus situat personaj din Roma, 
că nimeni nici nu îndrăzneşte să-i rostească numele. Nu-ţi fie 
teamă că voi transmite cuiva ce mi-ai povestit! Mă voi mărgini 
să raportez că eşti doar tulburat, ca şi mulţi alţii, în aceste zile 
ciudate pe care le trăim. Despre apariţii şi viziuni, şi aşa nu 
rostesc eu niciun cuvânt. Comandantul garnizoanei este un 
bărbat serios care nu crede în nimic şi găseşte că tot ce se 
întâmplă acum este ridicol. M-aş face doar de râs de i-aş spune 


ce gândesc eu, iar pe deasupra mi-aş pierde şi şansa de-a mai fi 
vreodată avansat. 

Şi-a şters faţa, s-a uitat spre tavan şi a spus: 

— Am crezut că ai acoperişul rupt, pentru c-am simţit 
căzându-mi pe faţă două picături de apă. S-ar părea că acest vin 
ieftin de Galileea este mai tare decât am crezut la început. Hai 
să facem un legământ! Dacă până la urmă îl vei întâlni pe lisus 
din Nazaret şi el va accepta să te asculte, cere-i să mă 
binecuvânteze şi pe mine! Ca ofiţer în armata romană, este de 
înţeles că eu nu-l pot urma, dar am nevoie să fac pace cu el. 

Apoi, a început să se scarpine cu înverşunare şi, aruncând o 
privire mirată în jurul lui, a spus: 

— S-ar părea că sunt şi insecte parazite pe-aici. Crede-mă, nu 
ţi-aş fi recomandat niciodată această cameră, dac-aş fi ştiut că 
după ce stai o oră aici, încep să-ţi alerge pe tot trupul astfel de 
lighioane. 

Văzându-l cum se scarpină şi-şi înfige unghiile peste tot locul, 
m-a apucat şi pe mine mâncărimea şi am avut senzaţia că tot 
părul de pe corp mi s-a ridicat. l-am spus tremurând: 

— În această cameră nu este nici urmă de vermină. Este o 
casă curată. Presimt că cineva va veni aici. 

Adenabar s-a ridicat brusc, şi-a strâns veşmântul mai bine pe 
el şi a spus: 

— Dacă-i aşa, eu nu vreau să te deranjez mai mult şi-mi voi 
vedea de drumul meu. Am vorbit tot ce-aveam de vorbit şi nici 
prea mult vin n-a mai rămas în amforă. 

Dar nu a mai avut timp să plece, că imediat am auzit glasul 
sirianului care-i explica cuiva cum să ajungă la mine, apoi 
scârţâitul scării sub picioarele celui care urca. Adenabar s-a 
retras lângă perete, ridicând două degete în semn de apărare. 
În camera mea a intrat Zaheu, cel cu capul mare, care-l trăgea 
după el pe un bărbat înfăşurat atât de bine-n veşminte, încât 
nici faţa nu i-am putut-o vedea. 

— Pace ţie, Zaheu! am spus eu ieşindu-i în întâmpinare. Nu 
m-am mişcat de aici, aşteptând cu interes veşti de la tine. 

— Pace ţie, romanule! a răspuns Zaheu cu răceală în glas. 

Uitase deja că-n casa lui Simon din Cirene mă îmbrăţişase şi 
mă sărutase pe obraz sau mi s-a părut doar că a uitat. lar 
bărbatul care-l însoțea s-a dat înapoi cu câţiva paşi când l-a 
văzut pe Adenabar şi a întrebat: 


— Cine este acesta? 

Stăpânul casei care, din amabilitate, îi condusese până la uşa 
mea, a spus: 

— Este un sutaş de la fortul Antonia şi prieten de vază al casei 
mele. Nu vă fie teamă de el! El îi înţelege pe evrei şi prezenţa lui 
aici nu poate schimba în mai rău riscul de impuritate pe care vi 
l-aţi asumat intrând în casa unui sirian. 

Bărbatul necunoscut l-a lovit peste ureche pe Zaheu şi i-a 
şuierat: 

— Trădătorule! Tu m-ai atras într-o capcană, om mai făţarnic 
decât luda Iscarioteanul! 

Şi s-a întors spre uşă, dar eu m-am pus în calea lui şi, 
apucându-l de braţ, l-am împiedicat să plece. Nu mi se păruse 
corect felul în care se purtase cu Zaheu cel scund. 

Pipăindu-şi obrazul lovit şi uitându-se cu teamă când la mine 
când la Adenabar, Zaheu i-a spus: 

— De-aş fi ştiut că aşa stau lucrurile, niciodată nu te-aş fi 
adus aici. Acest roman este mai viclean decât mi-aş fi putut eu 
închipui. Loveşte-mă şi pe celălalt obraz, pentru că merit să fiu 
lovit! 

Adenabar, care îi privea uimit pe cei doi, i-a spus 
necunoscutului: 

— M-aş îndoi că nu ne vom mai fi văzut până acum. Altfel nu 
te-ai fi temut atâta de tare doar pentru că întâmplător ai întâlnit 
un sutaş din legiunea romană. Poate că eşti unul dintre 
însoțitorii lui lisus din Nazaret, cel răstignit pe cruce. lar după 
grai, s-ar părea că eşti din Galileea. 

— Tu te înşeli, domnule sutaş, a sărit Zaheu întru apărarea 
necunoscutului. El este vameş şi strângător de dări ca şi mine. 
Amândoi suntem prieteni credincioşi ai romanilor ca şi ceilalţi fii 
ai lui Israel, iubitori de pace şi ordine. 

Dar necunoscutul a spus: 

— Nu-ţi mai spori păcatele, Zaheu! Niciunul din noi nu este 
prieten cu romanii. Este drept că într-o vreme am fost vameş, 
dar m-am căit şi mi-au fost iertate păcatele. 

Mi-am desprins repede mâna de pe braţul lui, pentru că am 
simţit o durere cumplită, ca şi cum aş fi atins-o de o flacără. Şi i- 
am spus bărbatului necunoscut: 


— Pace ţie! Bănuiesc cine eşti. Dar nu avea teamă de acest 
sutaş, pentru că el nu-ţi doreşte răul! Dimpotrivă, el vrea să facă 
pace cu Domnul tău, dacă acest lucru este posibil. 

Îndreptându-şi spinarea, necunoscutul ne-a privit în ochi, mai 
întâi pe mine, apoi pe Adenabar, şi a spus: 

— Nu-mi este ruşine de numele Domnului meu, pentru că 
acela care-l tăgăduieşte nu va fi primit în împărăţia sa. Eu sunt 
Matei, unul dintre cei doisprezece pe care el i-a ales şi moartea 
nu are nici o putere asupra mea, pentru că el mi-a dăruit viaţa 
eternă în împărăţia sa. Voi, romanii, veţi fi azvârliți în tenebrele 
din afara împărăției. Acolo unde doar jale este şi scrâşnet de 
dinţi. 

Aceasta a fost o noutate pentru mine. Uimit, i-am spus: 

— Vorbe atât de cumplite eu nu ştiu ca el să fi rostit. Dar pace 
ţie, mesager al regelui lisus, şi binecuvântată fie această 
încăpere unde ai consimţit să intri! Fii bun şi aşază-te! 
Povesteşte despre Domnul tău, pentru că înflăcărată îmi este 
dorinţa să mai aud despre el! Aşază-te şi tu, Zaheu, lângă noi! 

Până la urmă, deşi neîncrezător, Matei a acceptat să ia loc, iar 
Zaheu, încă înspăimântat, s-a aşezat aproape strâns de el. 
Privindu-l fix pe Adenabar, Matei a spus: 

— Nu mă-ndoiesc că soldaţii legiunii au şi înconjurat casa, mai 
cu seamă că-i întuneric afară. N-aş fi crezut că romanii sunt în 
stare să întindă astfel de curse. 

Adenabar s-a simţit ofensat şi i-a spus mâhnit: 

— Nu-i învinovăţi, Matei din Galileea, pe romani, pentru toate 
relele de pe acest pământ! Nu a vrut Ponţiu Pilat să-l trimită la 
moarte pe învățătorul tău, evreii sunt cei care l-au forţat. lar eu 
n-am nimic împotriva ta sau împotriva învățătorului tău. Din 
partea mea, eşti liber să mergi unde vrei, totu-i să poţi scăpa de 
gărzile oraşului. S-ar putea ca preoţii templului să-ţi fie 
potrivnici, dar nu noi, romanii. 

S-ar părea că Matei s-a simţit stânjenit pentru teama 
nejustificată de la început. Dar după aceea, când a înţeles că 
este în siguranţă şi că nu i-am întins o cursă spre moarte, şi-a 
regăsit semeţia tipică neamului lui şi a spus: 

— Nu aş fi venit în casa ta, romanule, dacă n-aş fi auzit prea 
multe despre tine. Necunoscător al legii şi profeților, tu, un 
netăiat împrejur, cauţi drumul sau cel puţin aşa pretinzi, le 
tulburi pe femeile neştiutoare şi ne iscodeşti pentru a afla 


secretele noastre. Eu altceva nu pot înţelege decât că eşti 
posedat de demoni sau că eşti vrăjitor, dacă ai fost tu în stare 
să-l faci pe loan să răspundă la întrebările tale. Depărtează-te 
de noi, mergi pe drumul tău, nu te mai amesteca în treburi pe 
care nu le înţelegi! Nu le mai tulbura pe bietele femei disperate! 
Atâta am avut să-ţi spun. 

Aşa a spus şi mi-a fost plină de amărăciune inima şi de 
durere. Şi toată fiinţa mea s-a împotrivit, dar eu am vrut să-i 
privesc chipul. Şi am văzut pe faţa lui, în ochii lui, în cutele de 
pe fruntea lui, acel ceva indescriptibil şi de neînțeles ce-i 
deosebeşte pe apostolii lui lisus de toţi ceilalţi oameni. Într- 
adevăr, el cunoştea şi înţelegea lucrurile mai bine decât pot eu 
să le înţeleg. De aceea i-am spus cu smerenie: 

— Eu nu vreau să te contrazic. Cred însă că drumul lui este 
deschis pentru toţi cei care îl caută cu umilinţă în inimă şi cu 
gânduri curate. Eu cred că poarta împărăției lui mi se va 
deschide şi mie, dacă voi bate în ea cu credinţă. Dar fă-mă să 
înţeleg de ce mi s-a arătat el mie în casa lui Simon din Cirene? 

Zaheu s-a uitat rugător spre Matei, dar acesta, încă mai 
neîndurător decât înainte, a spus: 

— Domnul nostru îi caută pe rătăciţii neamului lui Israel. De 
aceea m-a chemat pe mine, când eram aşezat la masa mea de 
vameş în Capernaum. Eu m-am ridicat îndată şi l-am urmat. 
Pentru el, eu am renunţat la casa mea, la lucrurile mele, la 
familia mea. Şi Zaheu este unul dintre rătăciţii seminţiei lui 
Israel, iar Simon din Cirene, care frecventează sinagoga libertină 
a grecilor şi i-a purtat crucea, tot un rătăcit este. Încă am putea 
noi înţelege dacă lisus li s-ar fi arătat lor, dar niciodată nu vom 
crede să se arate el unui roman netăiat împrejur. Noi ne-am 
sfătuit şi am hotărât. Dacă noi nu putem crede în mărturisirile 
confuze ale femeilor exaltate, cu atât mai mult nu putem crede 
în mărturisirile unui roman. Poate că tu eşti magician şi vrăjitor 
şi vrei să ai ştiinţa noastră pentru a o folosi în scopuri 
întunecate. Poate că tu eşti acelaşi bărbat care, după spusele 
unui sărman cerşetor orb, ar fi schimbat o piatră în pâine, 
invocând abuziv numele Domnului nostru. Probabil că în acelaşi 
fel i-ai tulburat tu pe Simon din Cirene şi pe Zaheu, pentru că tot 
ceea ce s-a petrecut în prezenţa ta în acea casă a lui Simon din 
Cirene seamănă mai degrabă cu vrăjitoria decât cu împărăţia 
lui. 


lar Zaheu, aplecându-şi capul cu umilinţă, i-a întărit vorbele, 
spunând: 

— Aşa este, am fost confuz şi înspăimântat de tot ceea ce am 
auzit. El l-a vrăjit pe Simon din Cirene ca să vadă spectrul 
servitorului său Eleazar, când acesta din urmă era încă pe drum, 
dinspre câmp spre oraş. Şi tot el l-a incitat pe Simon să ne dea 
de băut vin tare, că până la urmă ni s-a încurcat rău de tot 
mintea. Eu mai degrabă cred în tine, Matei, pentru că te cunosc, 
decât într-un roman pe care nu-l cunosc. 

Apoi, adresându-mi-se, a spus: 

— După ce a chibzuit bine la aceste lucruri, Simon din Cirene 
a spus că nu mai vrea să audă de tine pentru că nu eşti fiu al lui 
Israel. El totuşi nu-ţi doreşte răul, chiar dacă a fost mult păgubit 
de pe urma vrăjilor tale. Cel mai bine ar fi să nu-l mai cauţi, 
pentru că rătăcirea aceasta a noastră a fost, într-adevăr, prea 
mare. 

Bănuiesc că Matei mi-a simţit deznădejdea şi a apreciat 
umilinţa mea, pentru că eu nu am spus nimic şi mi-am întors 
doar capul, ca ei să nu-mi vadă lacrimile din ochi. A spus cu 
blândeţe: 

— Inţelege-ne şi tu pe noi, romanule! Nu vreau să te 
învinuiesc de intenţii rele, ci doar să înţeleg cât mai bine faptele. 
Poate că tu nu eşti vrăjitor, dar atunci înseamnă că demoni 
puternici te persecută şi te îndeamnă să foloseşti greşit numele 
învățătorului nostru răstignit pe cruce, chiar dacă nu-l cunoşti şi 
nu cunoşti nici secretele împărăției lui. Eu te avertizez că doar 
nouă, celor pe care el i-a ales, ne-a fost dată puterea, ca în 
numele lui să-i însănătoşim pe cei bolnavi şi să alungăm 
demonii din cei posedaţi. Nu am rezistat la încercările grele prin 
care am trecut, de aceea puterile noastre speciale s-au vlăguit, 
dar suntem siguri că ele se vor întoarce în noi la timpul potrivit. 
Până atunci, nimic altceva nu putem noi face decât să veghem 
şi să ne rugăm, în aşteptarea împărăției lui. 

Privindu-mă cu reproş, a ridicat braţul spre mine şi am simţit 
puterea ce emana din el, în ciuda celor afirmate. Deşi era la o 
oarecare distanţă de mine, am simţit o durere, ca şi cum mâna 
mea ar fi fost strânsă-ntr-un cleşte. 

— Dacă te depărtez de mine, a rostit el, o fac şi pentru că îmi 
amintesc bine de sfaturile lui. El a spus: „Nu daţi cele sfinte 


câinilor“. El nu a venit pe lume pentru a răsturna legea şi 
scripturile profeților, ci pentru a le împlini. El ne-a interzis să 
mergem în oraşele păgânilor, chiar şi în Samaria. Cum ai vrea 
deci să-ţi arătăm ţie, un roman, drumul şi adevărul lui? 

Nu m-am simţit ofensat, chiar dacă el m-a numit câine, 
folosind limbajul grosolan al fiilor lui Israel. Deznădejdea mea 
era prea adâncă şi i-am spus: 

— Absolut altfel gândeam eu că-i era vorba, dar trebuie să te 
cred, fiindcă el te-a ales. Fie şi aşa! Eu sunt în ochii tăi un câine, 
dar şi un câine are dreptul să stea în casa stăpânului său. Şi un 
câine are dreptul să-i audă glasul. Un câine îi este credincios 
stăpânului său. Află că scripturile profeților nu-mi sunt chiar atât 
de străine precum crezi. De aceea îmi permit să-l citez pe un 
rege al poporului lui Israel care a spus că un câine viu face mai 
mult decât un leu mort. Oare nu vei accepta să-mi dai nici locul 
de câine viu la poarta împărăției lui? 

Neputându-şi crede urechilor, Adenabar care tăcuse până 
atunci, a sărit în picioare, şi-a ridicat două degete deasupra 
capului în formă de coarne şi a strigat: 

— O, romanule! Rău de tot ţi s-a încurcat ţie mintea, dac-ai 
ajuns să cerşeşti postul de câine viu la poarta regelui iudeilor. 
Nu mă mai îndoiesc că ţie ţi s-au făcut farmece ca să vezi pe de- 
a-ndoaselea. lar doctrina aceasta misterioasă a răstignitului pe 
cruce s-ar părea că-i mai primejdioasă decât credeam. 

De teamă, Zaheu s-a strâns încă şi mai mult lângă Matei, 
chiar dacă lui Adenabar nici prin gând nu-i trecuse să se atingă 
de ei. Dimpotrivă, regăsindu-şi calmul, a ridicat rugător braţele 
spre Matei şi a spus: 

— Eu nu sunt decât un soldat, un sutaş, şi nu din voia mea am 
păcătuit împotriva Domnului tău. Eu m-am supus ordinului şi am 
asigurat garda de supraveghere a celor răstigniţi pe cruce. Cere 
învățătorului tău să-mi ierte răul pe care fără voie l-am făcut, şi 
sunt - gata să mă curăţ după obiceiul fiilor lui Israel, spălându- 
mi mâinile, rupându-mi veşmintele de pe mine, râcâind aluatul 
dospit de pe pereţii vaselor sau purificându-mă în ştiu şi eu ce 
alt chip după legea voastră. N-aş vrea ca el să rămână supărat 
pe mine, dar nu pretind să intru în împărăţia lui. Mai bine merg 
eu în pace pe drumul meu. 


+ Evanghelia după Matei, 7, 6. (n.r.) 


Bănuiesc că Matei s-a bucurat că atât el cât şi ceilalţi apostoli 
ai lui lisus nu au motive să se teamă de romani sau cel puţin de 
Adenabar. Şi a spus: 

— Mi s-a povestit că el însuşi, de pe crucea răstignirii, v-a dat 
iertare vouă, romanilor, pentru că voi nu aţi ştiut ce faceţi. Nu 
am fost acolo să aud cu urechile mele, dar îţi spun şi din partea 
mea: mergi în pace pe drumul tău! 

Adenabar a confirmat cu înflăcărare: 

— Aşa este, nu am ştiut ce fac. Dar şi să fi ştiut, eu nu aş fi 
putut face altfel, pentru că sunt soldat. Vorbele tale m-au uşurat 
şi cred că nici Domnul tău nu mă va uri pe mine. 

Matei s-a întors din nou spre mine, s-a frecat la ochi şi a spus 
obosit: 

— Nici nu ştiu ce să mai gândesc despre tine. Umilinţa cu care 
vorbeşti pledează în favoarea ta şi în spusele tale nu este nimic 
diavolesc. 

Şi-a ridicat braţele a neputinţă, şi a spus, încercând să-şi 
justifice poziţia: 

— Dar nu te pot considera fratele meu, pentru că eşti păgân, 
roman şi mănânci carne spurcată. Să fi fost cel puţin un prozelit, 
dar numai ciucurii care atârnă de tunica ta nu te pot schimba în 
fiu al lui Israel. 

Bătându-se cu pumnul peste pieptul slab, Zaheu i-a întărit din 
nou vorbele, spunând: 

— Nu, nu, el nu este un fiu rătăcit al lui Israel, cum am fost 
eu. lisus m-a recunoscut de fiu al lui Avraam, dar acest bărbat, 
nici măcar tăiat împrejur nu este. Deci cum ar putea el veni la 
sânul lui Avraam? 

l-am amintit lui: 

— leri ai vorbit altfel, m-ai îmbrăţişat şi m-ai sărutat ca pe un 
frate. 

Dar, după ce am spus asta am înţeles mai bine decât oricând 
cât de puternic şi de protector este pentru amândoi legământul 
cu Dumnezeu al evreilor şi, în consecinţă, cât de uşor le este să- 
i îndepărteze de ei pe oricine este în afara acestui legământ. lar 
Zaheu mi s-a părut în acel moment nemaipomenit de hidos. 

El a explicat: 

— Eram obosit de drum şi toate ce le-am auzit în legătură cu 
evenimentele petrecute în lerusalim mi-au tulburat mintea. lar 


tu m-ai îndemnat să beau din vinul acela tare. Nu am ştiut ce 
fac, dar acum înţeleg mai bine. 

Oarecum ironic, Adenabar mi-a spus: 

— Să fi fost în locul tău, aş fi renunţat de mult. Te-au pălmuit 
şi pe un obraz, şi pe celălalt, iar pe măsură ce-ţi spargi capul ei 
încă te lovesc. Renunţă la această nebunie şi recunoaşte că 
învierea din moarte a regelui lor nu te priveşte pe tine, un 
roman! 

Dar, cu toate că-mi pierdusem orice speranţă, eu i-am 
răspuns cu încăpățânare: 

— Capul meu îmi aparţine şi fac ceea ce vreau cu el. Doar 
împăratul Romei are puterea să mi-l treacă prin ascuţişul sabiei. 
Du-te în pacea ta, Adenabar, pentru că de-acum înainte tu nu 
mai ai de ce să te temi! 

Adenabar a protestat şi a spus: 

— Doar n-o să te las fără apărare în compania acestor doi 
bărbaţi! 

Luându-l de mână pe Zaheu, Matei a spus: 

— Nu, nu, noi ne vom duce. Rămâneţi împreună, romanilor, 
drumul nostru nu este şi drumul vostru! 

Dar eu nu i-am lăsat să plece. L-am condus pe Adenabar, iar 
când m-am întors, pătruns de o umilinţă neobişnuită, m-am 
aşezat în genunchi în faţa vameşului şi l-am implorat: 

— Fii milostiv, tu, cel de el chemat şi ales! Prin ce te 
deosebeşti tu de toţi ceilalţi oameni, dacă învăţătura ta este 
doar pentru fraţii şi prietenii tăi? Şi noi, romanii, tot aşa facem. 
Eu cred că lisus este mai generos şi învăţătura lui este pentru 
toată lumea. Poate ai o inimă de piatră, dacă mă respingi cu 
atâta  înverşunare.  Bogatul aruncă resturile mesei lui 
îmbelşugate câinelui, chiar dacă-l dispreţuieşte. Te rog, fiii 
învățătorul meu! 

Plecarea lui Adenabar îl liniştise pe Matei. Se aşezase din nou, 
îşi acoperise faţa cu mâinile şi am înţeles că era tare abătut, 
poate mai mult decât mine. Cu glas schimbat el a început să-mi 
vorbească şi a spus: 

— Înţelege-mă şi nu mă acuza c-aş fi nemilos! Inima aceasta 
a mea înspăimântată încă şi de mai multă spaimă se umple. Noi 
suntem ca nişte miei rătăciţi într-o haită de lupi. Fiecare din noi 
caută sprijinul celuilalt, dar ne-am rătăcit în noi înşine când l-am 
pierdut pe el. Tu, romanule, oare de ce mă chinuieşti pe mine? 


Noi nu mai avem nimic de dat şi trebuie să apărăm ceea ce ne-a 
mai rămas. Am ajuns să ne certăm între noi şi să ne rănim cu 
vorbe unul pe altul, pentru că Petru spune într-un fel, iar loan în 
alt fel şi nu pot toţi să creadă şi să înţeleagă că el a înviat din 
moarte. Tu vii la noi şi ni se pare c-ai fi un miel, dar de unde-ai 
vrea să ştim dacă sub pielea de miel cu care te-ai îmbrăcat nu 
se ascunde un lup? Nu poţi face vin din ţepii trandafirului. Cum 
am putea noi să avem încredere într-un roman? 

Frângându-şi mâinile, a vorbit în continuare ca să-şi libereze 
inima şi a spus: 

— El ne-a poruncit să-i iubim pe duşmanii noştri şi să ne 
rugăm pentru cei care ne prigonesc, dar cum poate face un om 
asta? El a mai spus: „Dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe 
tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine. Şi dacă mâna ta cea dreaptă 
te sminteşte pe tine, tai-o şi arunc-o de la tine“. Cât a fost în 
mijlocul nostru l-am crezut, dar de când el nu mai este, nu mai 
este nici putere în noi şi ne simţim pierduţi. Cum am putea să-l 
deosebim pe cel ce înţelege drept de cel ce înţelege greşit, când 
noi înşine nu am ajuns încă să înţelegem? 

— Dar, am spus eu descurajat, sunt sigur că el v-a învăţat să 
vă rugaţi corect şi a încheiat o înţelegere cu voi, dezvăluindu-vă 
modul în care puteţi să-l găsiţi, pentru că el nu a fost doar om. 

Atingându-i umărul, Zaheu l-a prevenit: 

— Vezi bine că el încearcă să afle secrete pe care nici eu nu 
am ajuns să le ştiu. Sub nevinovăția lui aparentă se ascunde 
multă viclenie. Îndemnându-mă întruna să beau, el m-a tras tot 
timpul de limbă, ca să afle secretele pe care Mesia mi le-a 
încredinţat în casa mea. 

Dar Matei nu s-a mâniat, era prea stăpân pe el şi cugeta mai 
întâi cu atenţie la tot ceea ce urma să spună. 

— Tu ai dreptate, străinule! a spus el după un moment de 
tăcere. lisus ne-a învăţat cum să ne rugăm şi a întărit 
legământul cu noi. Dar pe tine nu te pot iniţia în misterele pe 
care el ni le-a dat numai nouă. 

S-ar fi putut zice că se împăcase cu mine şi chipul lui radia de 
bunătate. Zâmbind ca un copil, şi-a strâns pumnii şi a spus: 

— El a ştiut exact de ce ne-a ales. Probabil că în noi există 
ceva special, folositor construirii împărăției lui, chiar dacă noi nu 
ştim despre ce este vorba. Când îl însoţeam, eram invidioşi unii 


+ Evanghelia după Matei, 5, 29. (n.r.) 


pe alţii, deseori ne contraziceam asupra înţelesului vorbelor sale 
şi întotdeauna îi ceream să ni le explice din nou. Nici acum eu 
nu înţeleg de ce Petru, lacob şi loan erau favoriţii lui, cu care se 
retrăgea pe munte pentru a le arăta lucruri pe care nouă 
celorlalţi nu ni le arăta. De ce i-a încredinţat el tocmai lui luda 
Iscarioteanul punga comună de bani? Toate faptele lui, chiar şi 
cele aparent neînsemnate nu sunt întâmplătoare, chiar dacă 
motivaţia lor noi nu o înţelegem. 

Strângându-şi pumnii unul în altul şi privind în gol, a spus: 

— Am fost vameş. De aceea ştiu să scriu şi să citesc, cunosc 
limba greacă, pot face calcule complicate, ştiu bine toate 
măsurile şi nu-mi sunt străine modurile în care se cântăresc 
lucrurile, fie ele lichide sau solide. De aceea în mintea mea este 
întotdeauna grija de a cântări cu atenţie tot ceea ce se spune şi 
tot ceea ce se întâmplă. Dar acum, pentru că nu cunosc bine 
măsura nouă, folosesc tot vechea măsură. lar vechea măsură 
este măsura lui Moise, a profeților şi a scripturilor. Cu această 
veche măsură, eu nu-i pot cântări corect pe păgâni. Nu, nu, 
oricât aş încerca. De aceea este inima mea înspăimântată, 
pentru că el poate m-a ales tocmai din cauza capacităţii mele de 
a-i cântări pe oameni. El a spus: „Cu măsura cu care măsuraţi, 
vi se va măsura“. Bănuiesc că el ne-a dat noua măsură, dar 
cum este aceasta eu încă nu înţeleg. De aceea trebuie să mă 
întorc la vechea măsură, cea cu care am fost învăţat încă din 
copilărie să-i cântăresc pe cei dimprejurul meu. 

Spusele lui mi-au trezit gândurile şi din nou mi-am adus 
aminte de bunul meu profesor din Rodos, care m-a învăţat că 
omul este măsură pentru toate. Imperfecţiunea, îndoiala, 
greşeala au fost întotdeauna unica măsură de care m-am folosit 
pentru a aprecia viaţa şi tot ceea ce se întâmplă în lume. Acest 
sistem de apreciere m-a făcut tolerant faţă de alţii şi de mine 
însumi; atât de tolerant, încât îmi este imposibil să judec prea 
sever pe cineva. Omul aspiră la binele suprem şi la frumuseţea 
perfectă, dar niciodată nu le va putea avea în întregime, pentru 
că este doar un om. Această cunoaştere m-a descurajat, dar în 
acelaşi timp m-a ajutat să mă suport pe mine însumi, chiar dacă 
- dându-mi seama că excesiva severitate a adepților şcolii de la 
Portic, mereu în căutarea virtuţii, era la fel de insuportabilă ca şi 
excesiva sete de plăceri - am sfârşit prin a urma drumul de 


+7 Evanghelia după Matei, 7, 2. (n.r.) 


mijloc, între cele două sisteme. Mai bine zis, n-am apucat 
niciodată să-l urmez, oscilând fără încetare între o extremă şi 
alta, între plăcere şi renunțare. 

Din vorbele lui Matei am înţeles că lisus din Nazaret venise să 
aducă lumii o măsură nouă. Fiu al lui Dumnezeu şi om totodată, 
el trăise pe pământ şi înviase din moarte, pentru a-şi dovedi 
originea divină. O măsură nouă dată de un om oamenilor n-ar fi 
fost decât o măsură în plus printre altele şi subiect de discuţii 
interminabile şi de contraziceri. Măsura nouă, pe care el a dat-o 
apostolilor săi, corespunde probabil adevărului divin pe care 
oamenii nu sunt în stare să-l înţeleagă, dar care îi poate salva. 

Dar cum este această măsură? De unde să o fi putut eu şti, 
când discipolul lui lisus nici nu este sigur dacă a primit-o de la 
el? Să fie doar pentru evrei, pentru că ei înşişi îşi spun poporul 
ales de Dumnezeu? Dar evreii şi-au abandonat regele. 

Ca şi cum mi-ar fi urmărit gândurile, Matei a spus: 

— Intre ceea ce a fost şi ceea ce este, bâjbâim în întuneric şi 
nu-i putem încă înţelege împărăţia. Am crezut că el ne-a ales pe 
noi, cei doisprezece, pentru a conduce cele douăsprezece triburi 
ale lui Israel. Prin Mesia, fiii lui Israel urmau să conducă toate 
popoarele lumii. Noi nu-i putem abandona pe profeţi, nu putem 
lepăda scripturile. lar  contradicţia aceasta este prea 
înspăimântătoare pentru a o putea înţelege. Când a purificat 
templul, el însuşi l-a numit casa tatălui său. Cum să abandonăm 
noi legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam şi cu 
Moise? Tot poporul lui Israel s-ar risipi. De aceea nu putem 
deschide drumul lui pentru străini şi pentru păgâni. Piei, ispită! 

Zaheu a spus: 

— O oarecare vreme le-am slujit romanilor şi am învăţat să-i 
cunosc. De aceea eliberarea mi-a fost mângâietoare. Eram 
rătăcit şi m-am întors la sânul lui Avraam. Nu ne mai ispiti, 
romanule! Şi aşa povara noastră este prea grea. 

Privindu-l pe acel bărbat diform şi orgolios, s-a redeşteptat în 
mine demnitatea de altădată şi am spus: 

— Faceţi după cum vă este voia! M-am umilit în faţa voastră 
ca un câine. Acum înţeleg că şi pe voi doi vă încearcă lăcomia 
iudeilor. Vreţi să păstraţi învăţătura lui doar pentru voi, chiar 
dacă voi înşivă nu înţelegeţi încă ce s-a întâmplat. Nici eu nu 
înţeleg. Dar, dacă Dumnezeu s-a făcut om şi a trăit printre 
oameni, a suferit, a murit ca om şi a înviat, acest lucru l-a făcut 


pentru toţi oamenii acestui pământ, nu doar pentru evrei. De 
aceea eu voi continua să cercetez misterele lui şi să-l caut de 
unul singur. Mergeţi în pace! 

Matei s-a ridicat să plece, iar Zaheu, ţinându-se cât mai 
aproape cu putinţă de el, mi-a aruncat o privire duşmănoasă. 
Dar Matei nu m-a privit cu duşmănie. Ştergându-şi fruntea cu 
mâna, mi-a spus: 

— Ideea ta este prea absurdă pentru a o putea încă înţelege. 
Cum ar putea Dumnezeul lui Israel să-şi întindă puterea peste 
toate popoarele lumii, în aşa fel ca niciunul să nu se piardă? Nu, 
nu! El însuşi a spus că mulţi sunt cei chemaţi, dar puţini cei 
aleşi. 

După care, a început să-şi şteargă faţa şi veşmintele cu 
îndârjire, ca şi cum ar fi vrut să se curețe de nişte pânze de 
păianjen şi a strigat: 

— Nu, nu, aceasta este doar o ispită a diavolului! El ne-a 
avertizat că nu oricine îi va zice: „Doamne“, va intra în 
împărăție, îmi aduc aminte cuvânt cu cuvânt tot ce a spus 
atunci: „Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au 
un în numele tău am prorocit şi nu în numele tău am scos 
demoni şi nu în numele tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi 
mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă 
de la mine cei ce lucraţi fărădelegea!“* Aceste cuvinte ale lui te 
condamnă, chiar dacă, folosindu-i samavolnic numele, reuşeşti 
să-ţi împlineşti magiile. Şi doar ţie îţi faci rău, în niciun caz nouă, 
pentru că el ne-a cunoscut şi ne cunoaşte. 

Vorbele lui Matei m-au făcut să tremur de teamă, pentru că 
mi-am amintit bine cum am încercat puterea numelui lui lisus, 
schimbând piatra din mâna cerşetorului cel orb într-o bucată de 
brânză. Dar nu am avut nici o intenţie rea, de aceea cred că 
lisus din Nazaret îmi va ierta greşeala, chiar dacă apostolii lui 
sunt neîndurători. Am înţeles că nu aveam dreptul să folosesc 
puterea numelui lui lisus, pentru că nu l-am cunoscut în acelaşi 
fel în care discipolii lui l-au cunoscut. De aceea am spus cu 
umilinţă: 

— Mărturisesc că nu-l cunosc îndeajuns şi că nu ar fi trebuit 
să-i invoc numele. Dar, tu m-ai pus pe gânduri când ai afirmat 
că lisus din Nazaret poate pretinde de la cel care vrea să-l 
urmeze să-şi scoată un ochi sau să-şi reteze un braţ. Eu mi-l 


48 Evanghelia după Matei, 7, 22. (n.r.) 


imaginam paşnic şi blând. Eşti sigur că l-ai înţeles bine când a 
rostit aceste cuvinte? 

Matei nu mi-a răspuns direct la întrebare, ci a spus: 

— Nu cred că Domnul meu va pretinde ceva de la tine, pentru 
că eşti un străin care merge spre pierzanie. Nu cred că ţi se va 
arăta ţie împărăţia lui, dacă mai înainte de a-i căuta drumul nu îl 
vei recunoaşte pe Dumnezeul lui Avraam, Isac şi lacob şi nu vei 
şti legea. 

Am reflectat la vorbele lui cele de pe urmă şi în acest timp el 
ajunsese deja în dreptul uşii, împreună cu Zaheu. În 
deznădejdea mea, i-am strigat: 

— O, dacă te-aş putea crede! A fost în Roma un bărbat care, 
din dragoste pentru fiica unui evreu bogat, s-a circumcis şi s-a 
supus Dumnezeului fiilor lui Israel. Dar eu cred că drumul lui 
lisus din Nazaret este mai mult decât o femeie frumoasă şi o 
dotă bogată. Pentru a da de împărăţia lui sunt gata să fac orice, 
dar ceva din mine se împotriveşte şi nu cred în tine. Pentru că 
singur ai mărturisit că m-ai cântărit după vechea măsură, nu 
după măsura cea nouă a lui, pe care nu ai ajuns încă să o 
înţelegi. 

Dar Matei şi-a înfăşurat veşmântul împrejurul lui, şi-a acoperit 
capul, a deschis uşa şi a coborât pe scara întunecată urmat de 
Zaheu şi niciunul dintre ei nu mi-a urat pace la despărţire. După 
plecarea lor m-am aruncat în pat şi am fost atât de descurajat 
că mi-am dorit moartea. Mi-am prins capul între mâini şi m-am 
întrebat cine sunt şi cum se face de am ajuns în acea stare. Am 
gândit că, într-adevăr, ar fi fost mai bine să fi plecat din acest 
oraş fantasmagoric, unde domneşte un Dumnezeu fără chip. Un 
oraş unde nimic nu se întâmplă la fel ca în alte oraşe şi unde 
nimeni nu are încredere în mine fiindcă sunt roman. Împărăţia 
de neînțeles a lui lisus din Nazaret nu este pentru mine, aşa mi- 
am spus. Şi mi-am mai spus: De ce nu mă duc eu oare în 
Cesareea? Este un oraş roman, unde aş putea să frecventez şi 
teatrul şi circul, să joc la curse şi să mă bucur de toate plăcerile 
vieţii. 

Pe când mă gândeam aşa, am avut o viziune ciudată şi m-am 
putut contempla din afara mea pe mine însumi, cel care aş 
putea să fiu peste nişte ani. Un bărbat obez cu faţa umflată, 
chel şi fără dinţi, repetând la nesfârşit aceleaşi poveşti răsuflate, 
purtând veşminte murdare de vin, înconjurat de flautişti şi de 


femei uşoare care încearcă zadarnic să-mi deştepte instinctele 
amorţite. Dacă m-aş întoarce la viaţa de altădată şi aş urma din 
nou drumul de mijloc, acesta ar putea fi viitorul meu. lar la 
sfârşit: flăcările rugului, cenuşa şi umbra. 

Nu m-am revoltat împotriva acestei viziuni, chiar dacă era mai 
urâtă şi mai respingătoare decât m-au făcut filosofii să cred. 
Nimeni nu mă constrânge să urmez acest drum, mai cu seamă 
că mie mi s-a dat o şansă. Am fost condus din Alexandria la 
Joppe, de la Joppe până la dealul răstigniţilor pe cruce din 
apropierea porţii lerusalimului, iar apoi la mormântul gol. Acest 
adevăr nimeni nu mi-l poate răsturna. Şi din nou a revenit în 
mine convingerea că nu întâmplător toate acestea mi s-au 
întâmplat, ci pentru a aduce în felul meu mărturie despre ceea 
ce niciodată până acum nu a mai fost în lume. 

După înviere, împărăţia lui a rămas pe pământ. În 
singurătatea mea neconsolată, pierdut într-un oraş vrăjit, mi s-a 
părut că împărăţia lui era foarte aproape de mine, poate la un 
pas. Doar o tresărire interioară să fi avut şi aş fi putut-o atinge! 
O dorinţă nemaipomenită mă împingea să-l chem pe lisus din 
Nazaret, fiul lui Dumnezeu, dar fiind eu un străin, nu am mai 
îndrăznit să-i rostesc preaputernicul nume. 

Apoi, parcă ceva s-a limpezit în mine şi, uimit de noua idee de 
care eram încercat, m-am ridicat şi m-am aşezat pe marginea 
patului. Dacă discipolii lui nu m-ar fi depărtat de ei, ci m-ar fi 
acceptat, iniţiindu-mă în învăţătura lor şi străduindu-se ca eu să 
cred în minunile făptuite de lisus şi în învierea lui din moarte, 
probabil că aş fi avut îndoieli şi i-aş fi obosit cu întrebări 
stăruitoare, până ce ar fi început să se contrazică între ei. Ostila 
lor împotrivire m-a făcut să cred cu obstinaţie în realitatea 
împărăției şi în învierea lui lisus din Nazaret, aşa că, acum, în 
sufletul meu nu mai este nici o îndoială asupra acestor 
evenimente de necrezut. Discipolii lui au primit prea mult dintr- 
odată, pentru a fi în măsură să asimileze totul. Pe lângă ei, eu 
am primit puţin, doar un grăunte. Dar viaţa şi filosofia mea m-au 
pregătit să accept măsura cea nouă, pentru că măsura 
omenească nu mă mai mulțumea, iar de legea iudaică şi de 
obiceiurile evreilor nu eram înlănţuit. 

Uleiul lămpii terminându-se, flacăra a pâlpâit, s-a făcut 
albastră, după care s-a stins, umplându-mi nările de mirosul 
neplăcut al uleiului ars. Dar nu mi-a fost teamă nici de întuneric, 


nici de singurătatea mea, cum uneori mi-a fost când lumina 
lămpii s-a stins. Ca şi cum aş fi avut ochi înăuntrul meu, ochi 
care văd o lumină curată, chiar dacă în faţa ochilor trupului meu 
era beznă. Mi-am amintit că am întâlnit un grădinar care mi-a 
spus: „Eu îi cunosc pe cei ce sunt cu mine, şi cei ce sunt cu mine 
mă cunosc“. 

Umil şi tremurând, cu ochii închişi, am rostit cu voce tare: 

— Nu mă încumet să afirm că te cunosc, dar doresc din toată 
inima să te cunosc. Nu mă depărta de la tine! 

Am spus vorbele acestea şi s-a făcut linişte în mine, am ştiut 
că toate cele ce mi s-au întâmplat trebuiau să mi se întâmple şi 
că era fără rost toată neliniştea mea. Trebuie să mă resemnez şi 
să aştept. In cugetul meu, timpul s-a oprit şi aş putea prea bine 
spune că împreună cu mine toată lumea este în aşteptare. 

Cineva a pus o mână pe umărul meu şi m-a deşteptat din 
acea stare convenabilă de linişte. Am tresărit şi am deschis 
ochii. Eram în continuare aşezat pe marginea patului şi nu 
auzisem când sirianul a intrat în cameră cu o lampă în mână. 
Abia când mi-a atins umărul am înţeles că este acolo. 

S-a aşezat pe podea, a pus lampa alături de el şi, trăgându-se 
de barbă cu un aer preocupat, m-a întrebat: 

— Ce se întâmplă cu tine? Oare eşti bolnav de stai în întuneric 
şi vorbeşti de unul singur? Este un semn rău. Mi-e teamă că 
oaspeţii tăi evrei îţi vor fi făcut vrăji şi că nu mai eşti tu, cel care 
erai. 

Vorbele lui m-au readus cu picioarele pe pământ, în lumea 
reală care vibra în jurul meu. Şi prezenţa lui nu mi-a mai fost 
câtuşi de puţin stânjenitoare. Dimpotrivă, am fost bucuros că 
este aproape de mine. 

— Nu sunt nicidecum bolnav, l-am asigurat eu. Mă simt chiar 
mai sănătos decât oricând, fiindcă tocmai am înţeles că o viaţă 
simplă este preferabilă unei vieţi complicate. Gândurile nu-mi 
mai sunt învolburate, iar oaspeţii evrei m-au lăsat în pacea mea, 
nedorind să aibă de-a face cu mine. Nu-ţi fie deci teamă pentru 
mine, fiindcă m-am vindecat de tot răul! 

Văzându-mă bucuros, Karanthes sirianul s-a liniştit. Apoi, din 
nou neliniştit, de data aceasta pentru el însuşi, mi-a spus: 

— Omuleţul acela mărunt de statură mi-a blestemat casa, iar 
acum copiii mei plâng în somn. Am încercat să adorm şi eu, dar 
abia am închis ochii şi am simţit că plouă pe capul meu. De 


aceea am venit la tine să văd în ce stare eşti şi ţi-am adus şi o 
lampă, să nu te apese singurătatea în întunericul nopţii. 

l-am mulţumit, l-am asigurat că nu mi-a fost frică de întuneric 
şi i-am mai spus: 

— Eu am impresia că niciodată nu mă voi mai teme de 
tenebre şi cât de singur voi fi nu mă voi mai simţi singur. 
Această lume este prea ciudată pentru a mai dori să o înţeleg 
din punct de vedere raţional. M-am cufundat prea adânc în 
deznădejde şi m-am stins ca lumina lămpii când i s-a isprăvit 
uleiul, dar acum, din străfundurile fiinţei mele a ţâşnit bucuria. 
Sunt atât de binedispus, că-mi vine să te trag de barbă, pentru a 
împărtăşi împreună cu mine bucuria de a trăi. 

Karanthes mi-a spus: 

— Dacă aşa stau lucrurile, construieşte-ţi o casă, plantează 
arbori în grădina ta, căsătoreşte-te şi fă copii! Doar atunci vei fi 
bucuros pe de-a-ntregul şi vei simţi că trăieşti. 

— Toate la vremea lor, i-am răspuns eu. Pentru mine încă nu 
a venit vremea să fac ceea ce mă sfătuieşti tu. 

Dar nu i-am mai vorbit despre lisus din Nazaret, pentru că nu 
am vrut să-i tulbur gândurile. Am observat că îmi este foame, 
pentru că scrisesem tot timpul şi nu mâncasem nimic, iar de 
acest lucru Karanthes s-a bucurat mai mult decât de tot ce i-aş 
fi putut povesti. Am coborât scara şi am mers jos, unde familia 
lui dormea. Am mâncat împreună: pâine, măsline şi salată, şi 
am băut vin, până când Karanthes a început să râdă mânzeşte. 


Epistola a opta 

Marcus, Tulliei. 

Eliberându-mă de gândurile deşarte şi de acea curioasă 
invidie pentru ştiinţa secretă a altora, am păstrat în mine doar 
bucuria simplă a vieţii. 

După ce am terminat de scris cea de-a şaptea epistolă, m-am 
plimbat pe străzile lerusalimului şi am admirat lucrul arămarilor, 
ţesătorilor şi olarilor. Am luat o călăuză să-mi arate Palatul 
Asmoneilor, am urcat în turnurile Palatului lui Irod şi într-un turn 
străvechi al cetăţii, locuit acum doar de lilieci. Mi-am purtat paşii 
în curtea permisă a templului, la forum, am trecut de ziduri şi 
am contemplat de pe coasta muntelui lerusalimul. Viaţa îşi 
continua cursul obişnuit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 
Cred că cea mai mare parte a locuitorilor lerusalimului uitase 
într-o săptămână de lisus din Nazaret şi de înspăimântătoarea 
lui moarte şi nu mai suporta să audă vorbindu-se despre el. 

Sunt obosit de acest oraş al iudeilor, ale cărui obiceiuri îmi 
sunt străine, iar templul Ierusalimului nu-mi spune nimic, în 
ciuda faimei lui neobişnuite. Toate oraşele mari ale lumii se 
aseamănă, doar obiceiurile oamenilor sunt altele. Templele 
renumite sunt toate la fel, doar sacrificiile sunt diferite şi 
slujitorii lor alţii. In toate templele mari ale lumii, cel mai 
important lucru este colectarea banilor. Felul în care se face 
este diferit, dar prea mare deosebire nu este între benzile de 
piele pictate cu fraze din cărţile sacre, pe care negustorii evrei 
din prima curte a templului le vând călătorilor să le lege în jurul 
capului sau de braţ şi statuetele zeiţei Artemis sau talismanele 
fermecate ce li se vând celor ce vin să vadă templul din Efes. 

Intorcându-mă eu a doua zi la lăsarea serii acasă, l-am văzut 
încă de departe pe Karanthes sirianul, care-mi venea în 
întâmpinare pe străduţa semiîntunecată, ca şi cum până atunci 
ar fi fost în aşteptarea mea. Frecându-şi mulţumit mâinile, mi-a 
spus el cu un surâs viclean pe buze: 

— Cineva a întrebat de tine şi te aşteaptă. 

— Cine să mă aştepte? am întrebat eu surprins, dar în acelaşi 
timp bucurându-mă. Eu nu am prieteni în acest oraş. Şi ce-i cu 
aerul acesta misterios al tău? 

Nemaiputând să păstreze tăcerea, Karanthes a izbucnit în râs 
şi a strigat: 


— O! Cât de fericit sunt că eşti sănătos şi că, în sfârşit, ai 
început să trăieşti şi tu ca toţi oamenii! Pe mine nu mă 
interesează cine vine la tine, dar ca să nu afle chiar toată lumea, 
am ascuns-o în camera ta. Ea stă frumos pe podea, acoperită 
din cap până-n picioare. Ai fi putut totuşi să-ţi găseşti una mai 
bună, dar, mă rog, fiecare după gustul lui, şi-apoi fata aceasta 
ce te aşteaptă se vede că are o creştere bună şi mai ales ochi 
frumoşi. 

Am înţeles deci că eram aşteptat de o femeie, însă nu-mi 
trecea prin cap cine m-ar fi putut aştepta. Am urcat grăbit în 
cameră, dar nici după ce am văzut-o - pentru că ea şi-a dezvelit 
cu timiditate faţa şi m-a privit ca pe cineva cunoscut - tot nu am 
recunoscut-o. 

Abia când a început să vorbească am ştiut cine era. Nici nu aş 
fi avut cum să mi-o amintesc, fiindcă o întâlnisem noaptea şi nu- 
i văzusem chipul. 

— Fără îndoială, a spus ea, ar fi fost mai bine să nu vin în casa 
ta, pentru a nu-ţi strica buna reputaţie. O femeie ca mine 
trebuie să-l uite pe bărbatul cu care şi-a petrecut noaptea. Dar 
eu am venit să-ţi povestesc ceva care sigur te va uimi. 

l-am spus: 

— Bineînţeles, îmi amintesc de tine, Maria din Beerot, dar nu 
am ştiut că ai un chip atât de frumos şi ochi atât de limpezi. Află 
că prea puţin îmi pasă de reputaţia mea. Eu sunt bucuros că ai 
venit aici, deşi nu înţeleg cum de-ai putut da de mine. 

— Nu-mi vorbi de chipul meu şi de ochii mei, m-a rugat ea, 
fiindcă sunt blestemul vieţii mele. Dar acest oraş este mai mic 
decât îţi închipui tu. Mulţi oameni te cunosc deja şi-ţi cunosc 
perseverenta curiozitate pentru lucruri care nu te privesc. Ştiu 
că l-ai întâlnit pe bărbatul de la Poarta Izvorului, dar am înţeles 
că nu ai avut parte de fericirea la care sperai. 

Gândind că poate ea venise să-şi ia răsplata, m-am grăbit să-i 
spun: 

— Se-nţelege că l-am întâlnit şi că-ţi sunt dator pentru sfatul 
bun. 

A scuturat din cap şi a spus hotărâtă: 

— Nu, nu, tu nu-mi eşti dator cu nimic! Eu îţi sunt ţie datoare 
şi de aceea am venit aici. 

Am privit-o atent, dar nu am înţeles motivul vizitei şi nici ce 
voia de la mine. Era mai tânără decât îmi închipuisem, avea o 


faţă rotundă de evreică frumoasă şi nimic din fiinţa ei nu-i trăda 
meseria discutabilă. 

Din pragul uşii, Karanthes, care mă urmase pas cu pas, curios 
ca o coţofană, a tuşit înfundat ca să-mi atragă atenţia şi a spus: 

— Mâncarea pentru cină este gata, dar poate aştepta dacă tu 
preferi mai înainte să te distrezi cu fata aceasta. Porunceşte-mi 
doar, şi-ţi voi aduce apă şi pânză curată. Intre timp, tu vei putea 
verifica dacă ea n-a răscolit prin lucrurile tale şi n-a ascuns ceva 
sub veşminte. 

Maria din Beerot s-a înroşit la faţă de ruşine şi şi-a îndreptat 
privirea spre podea. 

— Bunul meu amfitrion, i-am spus eu sirianului, tu ai înţeles 
greşit. Nu pentru ceea ce ai gândit tu a venit această femeie la 
mine. Dar să uităm asta, pentru că într-adevăr îmi este foame. 
Spune-i femeii tale sau fiicei să ne servească, pentru că vreau 
să cinez împreună cu prietena care a venit în vizită la mine sau, 
dacă crezi că este mai potrivit aşa, serveşte-ne tu însuţi! 

Dar Maria din Beerot a murmurat şi, ridicându-şi mâinile, a 
strigat îngrozită: 

— Nu! Nu se cade ca un bărbat să stea la masă cu o femeie, 
şi încă cu una ca mine! Dar permite-mi să te servesc! După ce 
te vei sătura voi mânca şi eu ce va rămâne de la masata. 

Karanthes a privit-o binevoitor şi a spus: 

— Bag de seamă că tu eşti o fată cu bun simţ şi creştere 
frumoasă. Romanul nostru încă nu cunoaşte obiceiurile acestei 
tări. Femeia mea mai degrabă ar prefera să moară decât să te 
servească pe tine, cât despre fiica mea, nu este de dorit să vadă 
lucruri pe care o fată inocentă nu trebuie să le vadă. Este cu 
totul altceva dacă, lăsându-ţi ochii-n pământ, vei veni cu mine 
jos ca să aduci mâncarea, şi-i vei sluji alesului meu oaspete în 
timpul mesei, mulţumindu-te cu ceea ce rămâne după ce el se 
va fi săturat. 

Apoi mi-a explicat: 

— Ştii bine că eu nu am prejudecăţi, dar toate au o limită. 
Dacă ea ar fi fost purtată în litieră până la casa mea, dacă ar fi 
fost îmbrăcată în ţesături colorate sau de mătase strălucitoare, 
brodată cu fir de aur, dacă ar fi avut un colier de aur la gât şi ar 
fi lăsat să-i cadă discret de pe frunte picături de ulei parfumat în 
timp ce urca scara, aş fi servit-o eu cu mâna mea, chiar dacă, în 
acelaşi timp, aş fi fost neliniştit şi aş fi oftat pentru soarta ta. 


Dar această fată este înţeleaptă, ştie care este locul ei şi nu-ți 
va face necazuri. 

l-a poruncit apoi femeii să-l urmeze şi, după un oarecare timp, 
ea a revenit cu mâncarea. Işi suflecase poalele veşmântului, 
strângându-şi-le la brâu ca slujitoarele, şi avea picioarele 
descoperite până la genunchi. M-a condus pe terasă, a turnat 
apă pe mâinile mele şi mi le-a şters cu o pânză curată. Apoi, 
după ce m-am aşezat, a ridicat capacul de pe vasul de lut cu 
mâncare, a pus pâinea în faţa mea şi a spus: 

— Mănâncă, romanule! Ochii slujitoarei tale se vor bucura la 
fiecare bucăţică pe care o vei duce la gură. O, de-aş putea să-ţi 
fiu servitoare şi întotdeauna eu să-ţi slujesc! 

Dar văzând cum devora din ochi pâinea, nu am mai putut să 
suport obiceiul lor. Rupând o bucăţică de pâine, am înmuiat-o în 
sosul picant şi i-am dus-o la gură. M-a refuzat de trei ori, dar 
până la urmă s-a aşezat lângă mine şi a mâncat din acelaşi vas. 

După ce am terminat de mâncat, s-a aplecat şi mi-a sărutat 
mâna, apoi a rostit: 

— Tu eşti aşa cum mi s-a spus şi cum eu însămi, după ce te- 
am întâlnit în acea noapte, mi-am imaginat că eşti. Te porţi cu 
femeile ca şi cum ele ar avea aceeaşi importanţă ca bărbaţii, 
deşi, fie vorba-ntre noi, femeile nu valorează mai mult decât un 
asin sau cine ştie ce alt animal. Când într-o familie de evrei se 
naşte o fată, este mare supărare. Bărbatul îşi rupe straiele de pe 
el şi nici nu vrea să-şi vadă copilul sau să-i spună o vorbă bună 
femeii sale. 

Şi, privind în gol, ea a spus în continuare: 

— La ţară, viaţa unei femei este teribil de grea, iar fetele 
frumoase sunt întotdeauna măritate cu bărbaţi bătrâni, doar 
pentru că aceştia au pământuri mai multe decât alţii şi podgorii 
cu viţă de vie mai bogate. Pe mine, doar vanitatea m-a condus 
la pierzanie, fiindcă mi-am privit prea mult chipul în apa ciuturii 
de la fântână şi, vrăjită de panglicile multicolore şi de perlele pe 
care primul străin mi le-a dăruit, precum şi de vorbele 
mincinoase ce mi le-a şoptit la ureche, am mers după el pe 
câmp. Atât de scurtă şi simplă este povestea mea, că n-are rost 
să-ţi spun urmarea, fiindcă-nţelegi tu prea bine. Să fi fost într-o 
altă ţară, poate că păcatului meu nu i s-ar fi dat atâta 
importanţă şi aş fi trăit ca toate fetele de condiţia mea cât încă 
mai sunt tânără. Dar, chiar dacă am fost blestemată şi aruncată 


la marginea societăţii, eu voi rămâne întotdeauna o fiică a lui 
Israel şi păcatul meu mă va apăsa în continuare. Aş da orice 
pentru a-mi redobândi puritatea. Dar Dumnezeul lui Israel este 
un Dumnezeu necruţător, pentru care o femeie necăsătorită ce 
şi-a pierdut fecioria nu valorează mai mult decât un câine sau 
un stârv. 

l-am spus ca să o consolez: 

— Maria din Beerot, nu cred că tu eşti mai păcătoasă decât 
alţii care sunt obligaţi să trăiască în această lume. 

Ochii ei negri m-au privit miraţi şi, scuturând din cap, ea a 
spus: 

— Tu nu mă înţelegi. Oare la ce mi-ar folosi să gândesc că 
poate alţii sunt mai păcătoşi, când eu mă cunosc pe mine 
însămi şi ştiu că în trupul meu colcăie viermii şi inima mea 
tremură de spaimă? Doar un singur om de pe acest pământ m- 
ar fi putut ajuta. El nu a judecat-o nici pe femeia adulteră, pe 
care oamenii voiseră s-o omoare cu pietre. Lui i-a fost milă de 
ea şi a apărat-o. El i-a binecuvântat pe copii, fie ei băieţi sau 
fete şi a fost un om fără de păcat. Dar eu nu am îndrăznit să mă 
apropii de el, l-am contemplat doar de departe. Şi chiar de aş fi 
îndrăznit, discipolii lui m-ar fi împiedicat să ajung la el. El a 
vindecat mulţi infirmi. Nu mă îndoiesc că lui i-ar fi fost milă, 
fiindcă inima mea este bolnavă şi mi-e ruşine de mine şi de 
viaţa mea. 

— Bănuiesc despre cine vorbeşti, i-am spus eu. 

Maria din Beerot a confirmat cu o mişcare a capului şi a spus: 

— Desigur, numai că bătrânii poporului, cărturarii şi fariseii l- 
au răstignit pe cruce. Apoi el a înviat şi a ieşit din mormânt, 
arătându-se apostolilor lui. Ştiu că toate acestea sunt adevărate, 
oricât de neverosimile ar părea, şi mi s-a povestit că tu însuţi 
crezi în învierea lui, chiar dacă eşti un străin disprețuit de evrei. 
De aceea am venit la tine. 

A izbucnit dintr-odată în plâns, s-a aruncat la picioarele mele, 
mi-a mângâiat genunchii şi m-a rugat: 

— Te implor, ia-mă cu tine! Să plecăm împreună în Galileea ca 
să-l căutăm! Toţi cei care au putut-o face, au părăsit deja astăzi 
oraşul şi au plecat spre Galileea. Şi femeile au plecat. El li s-a 
arătat ieri seară apostolilor şi le-a promis că va merge înaintea 
lor în Galileea. Acolo, ei îl vor întâlni. Dacă vei accepta să mă iei 
cu tine, poate că şi eu l-aş putea întâlni. 


Am scuturat-o de umeri, obligând-o să se ridice de pe jos şi să 
se aşeze, după care i-am spus iritat: 

— Încetează cu plânsul şi nu mai ţipa, femeia lui Dumnezeu, 
fiindcă eu nu înţeleg nimic. Povesteşte liniştită tot ceea ce ştii! 
După aceea, ne vom sfătui ca să vedem ce-i de făcut. 

Înţelegând că sunt dispus să o ascult, Maria şi-a şters 
lacrimile, s-a liniştit şi a povestit: 

— Şi tu ai întâlnit-o pe acea femeie bogată care are o 
crescătorie de porumbei şi l-a urmat pe lisus. Ea te-a înţeles şi 
ştie că tu cauţi cu fervoare noul drum. Dar i s-a interzis să te 
mai întâlnească, pentru că tu nu eşti un fiu al lui Israel. M-a 
sfătuit să te întreb dacă mă poţi proteja, pe de o parte pentru că 
nu mă poate lua cu ea în Galileea şi, pe de altă parte, pentru că 
tu însuţi nu eşti acceptat de ceilalţi, ca şi mine. De altfel, ea este 
sigură că doar fiul lui Dumnezeu ştie cel mai bine cine este 
demn să-i asculte glasul. leri seară, cei unsprezece apostoli erau 
adunaţi în salonul pe care-l cunoşti şi lisus a venit în mijlocul lor, 
deşi uşa era ferecată, la fel ca prima dată, în seara zilei când a 
înviat. Dar despre prima apariţie în mijlocul apostolilor lui ţi s-a 
povestit. Şi i-a arătat el lui Toma, cel care nu fusese acolo prima 
dată, rănile de pe mâini şi de pe picioare, şi l-a pus să atingă 
coasta lui împunsă de suliță. Şi Toma necredinciosul a crezut în 
învierea lui. Nu au povestit ei tot ceea ce le-a spus lisus, dar 
îndată au început să se pregătească de drum. lisus îi anunţase 
deja dinainte că îi va aştepta în Galileea. Au ieşit din oraş câte 
doi sau câte trei, iar gărzile nu i-au împiedicat să treacă. ŞI 
femeile au plecat, şi alţii pe care el i-a vindecat, şi Simon din 
Cirene. Toţi trag speranţă să-l întâlnească în Galileea. 

Am reflectat la spusele ei şi a trebuit să le cred, pentru că 
toată istoria aceasta n-ar fi avut de ce să o inventeze ea. Mai cu 
seamă că Maria Magdalena, dorindu-mi binele, se gândise să mă 
înştiinţeze şi pe mine de plecarea lor precipitată, chiar dacă nu 
îndrăznise să mă întâlnească. 

— Dar de ce pleacă aşa degrabă în Galileea? am întrebat-o pe 
Maria din Beerot. Şi ce se va întâmpla oare acolo? 

Ea a clătinat din cap şi a răspuns: 

— Nu ştiu. Şi de ce trebuie să ştim? Oare nu este de ajuns că 
el însuşi i-a chemat pe cei unsprezece apostoli? Ei au fost atât 
de doritori să-l întâlnească acolo, că încă de la prima oră a 


dimineţii, când abia se deschidea poarta oraşului, au pornit la 
drum. 

Mi-a atins timidă genunchii şi m-a rugat: 

— Pregăteşte-te de plecare şi ia-mă şi pe mine ca slujitoare, 
fiindcă nimeni nu m-a vrut. Nu am bani să plătesc o călăuză, iar 
singură nu mă încumet să merg, ca să nu ajung pe mâinile 
soldaţilor romani sau tâlharilor. 

Puternica dorinţă de a ajunge în Galileea era deja o garanţie a 
sincerităţii ei. Dar în acele zile confuze circulau atât de multe 
zvonuri, că nici nu mai puteai şti care dintre ele conţine un pic 
de adevăr. De aceea am gândit că, mai înainte de a porni la un 
astfel de drum, trebuie să am o confirmare şi din partea 
altcuiva. În plus, nu aveam nici o tragere de inimă să-mi iau pe 
cap responsabilitatea protecţiei unei femei necunoscute, pentru 
a ajunge într-un loc unde nici nu ştiam ce-avea să se întâmple. 

Deznădăjduită, ea şi-a întors capul de la mine şi a spus: 

— Eu înţeleg, nu trebuie să-mi explici nimic. Ce vor gândi 
cunoştinţele tale din legiunea romană dacă din întâmplare te 
vor întâlni pe drum însoţit de o evreică săracă? Aceasta este 
marea ta întrebare, nu-i aşa? Poate că am greşit rugându-te să 
mă iei cu tine, dar tu eşti singurul bărbat care mi-a dăruit ceva 
fără să-mi ceară nimic. De aceea am avut încredere în tine. 

Mi-a fost ruşine pentru lipsa mea de entuziasm. La urma 
urmei, sunt un om bogat şi liber. Eu nu trebuie să dau nimănui 
socoteală cu cine mă însoțesc la drum, iar dacă prezenţa acestei 
femei mă va enerva, voi putea prea bine să-i dau nişte bani şi să 
mă despart de ea. Pe de altă parte, dacă Maria Magdalena a 
trimis-o la mine, s-ar putea ca ea să-mi fie de folos în Galileea, 
pentru a-l găsi pe lisus din Nazaret. l-am spus: 

— Toată povestea aceasta a călătoriei noastre se sprijină pe 
mai nimic. Ca şi cum, pentru a trece un râu, am construi un pod 
dintr-un pai. Dar tu îi cunoşti pe blânzii pământului şi eşti fără 
îndoială mai dornică decât mine să-l întâlneşti pe regele reînviat 
al evreilor. Aş avea inima mai dură decât inima apostolilor lui 
dacă te-aş respinge cum m-au respins ei pe mine. Poate că el 
nici nu va vrea să audă de noi, dar această idee nu ne poate 
împiedica să încercăm. 

Maria din Beerot şi-a înălţat braţele şi a strigat: 

— De mă vei duce în Galileea, mă voi ruga pentru tine tot 
restul vieţii. Nici nu am avut curajul să sper, iar pe când mă 


îndreptam spre tine mi-am spus în gând că poate sunt nebună. 
Dacă nu vom reuşi să-l întâlnim şi se va dovedi că drumul 
acesta a fost zadarnic, tu poţi să faci ce vrei cu mine, chiar şi să 
mă vinzi ca sclavă, pentru că nimic din ceea ce mi s-ar întâmpla 
după aceea nu ar mai putea spori suferinţa sufletului meu. Să 
plecăm îndată! 

Am rugat-o să se liniştească şi i-am spus: 

— Nu are rost să ne grăbim şi să plecăm pe întuneric. Nu 
vreau să mă arunc orbeşte într-o astfel de aventură. In noaptea 
aceasta vom dormi, fiindcă nu se cade să plecăm obosiţi la un 
aşa drum lung, iar mâine dimineaţă, după ce voi avea 
confirmarea celor spuse de tine, mă voi informa asupra 
drumului pe care să-l urmăm şi locurilor de popas şi voi 
cumpăra cele de trebuinţă pentru călătorie, ca să putem ajunge 
în bune condiţii şi cât mai degrabă în Galileea. Odată ajunşi 
acolo, vom avea timp să vedem ce mai putem face. 

Dar Maria a început să se tânguiască: 

— Toată ziua am aşteptat şi inima mea este atât de 
neliniştită, că numai de dormit nu-mi arde. De ce să nu plecăm 
acum, fără nimic de prisos cu noi? Am putea trage pentru 
noapte la blânzii pământului sau am putea tot atât de bine 
dormi sub cerul liber, pentru că nopţile nu mai sunt prea reci. In 
felul acesta, călătoria ar fi mai ieftină. Eu nu vreau să-ţi 
cheltuieşti banii cu mine. 

Naivitatea ei m-a făcut să râd şi i-am spus: 

— În privinţa călătoriilor, cred că am ceva mai multă 
experienţă decât tine. O călătorie ieftină ajunge să te coste mai 
scump decât îţi poţi imagina. Poţi să te îmbolnăveşti sau să fii 
tăbăcit în bătaie de cine ştie ce om fără căpătâi. Lasă-mă pe 
mine să planific cum se cade această călătorie! In Galileea, mă 
voi bizui eu pe sfaturile tale. 

Ea a spus: 

— Dar eu nu ştiu nimic altceva în afară de faptul că ela trăit 
şi a predicat pe ţărmul Mării Galileei, la Capernaum. Dacă nu 
vom afla altceva pe drum, acolo va trebui să ne ducem noi mai 
întâi. 

— Mergi în pace! i-am spus eu. Şi întoarce-te în casa aceasta 
mâine la amiază! 

Fiindu-i parcă teamă să nu o abandonez, Maria din Beerot m-a 
întrebat dacă n-ar putea să se culce pe terasă, în pragul uşii sau 


într-un colţ al camerei mele, pentru că nu are unde să meargă 
pentru noapte. M-am gândit că şi aşa trebuie să mă obişnuiesc 
cu prezenţa ei, pentru că, orice s-ar spune, în cursul călătoriei 
va trebui să înnoptăm în acelaşi loc amândoi. Nu m-a deranjat 
cu nimic toată noaptea şi a stat nemişcată pe un colţ de covor, 
învelită în veşmintele ei. 

Dimineaţa, când trâmbiţele templului au răsunat, şi-a rostit 
rugăciunea, după obiceiul iudaic, încercând să nu facă zgomot şi 
să nu mă stânjenească cu nimic. l-am poruncit să rămână în 
cameră şi să mă aştepte, iar eu am coborât şi l-am întâlnit pe 
Karanthes sirianul, care-şi aranja mărunţişurile de vânzare în 
faţa porţii. 

— Karanthes, i-am spus eu, trebuie să-mi continui drumul. A 
venit vremea să plec din Ierusalim. Încă mai este în camera mea 
fata de aseară. Intenţionez să o iau cu mine. Eu îmi amintesc 
bine ce ai spus tu aseară. Aşa că am să te rog să-i cumperi 
veşminte noi şi s-o îmbraci cuviincios din cap până-n picioare. 
Cumpără pentru ea şi podoabe, ca nimeni să nu poată spune că 
nu este de rangul meu o fată atât de săracă şi să nu o 
dispreţuiască. Dar nu exagera cumpărând cele mai scumpe 
lucruri, pentru că nu vreau să atragă atenţia celor dimprejur. 

De uimire, sirianul a pocnit din palme şi a strigat: 

— Nu ştiu dacă ţi-ai pierdut mintea, dar nu-i treaba mea ce 
faci tu. Te asigur doar că fete ca ea vei găsi oriunde pe drum şi 
că ai putea ieşi mai ieftin la socoteală dacă le vei schimba la tot 
locul, decât dacă o vei purta pe una după tine şi-i vei plăti ei 
toate celea. Dar, parcă-i mai înţeleaptă nebunia aceasta decât 
amestecul în politica evreilor, pe care nimeni n-o poate înţelege. 

Nu m-a întrebat unde am de gând să merg, pentru că şi aşa 
avea de chibzuit la destule lucruri, ca să împace şi exigenţele 
mele şi ale lui, pentru că, din afacerea aceasta, apărută pe 
neaşteptate, ar fi fost o prostie să nu tragă folos. M-am dus 
direct apoi la casa lui Aristainos care era deja aşezat în faţa 
mesei de lucru plină de tăblițe cu cifre şi scrisori de credit. M-a 
salutat zgomotos, m-a privit curios din cap până-n picioare şi a 
spus: 

— Tu mi-ai urmat sfatul şi, drept să-ţi spun, ai depăşit 
aşteptările mele. Ai o barbă mai mare ca a mea, iar franjurii de 
la poalele veşmintelor tale spun că eşti deja la poarta 
prozeliţilor. Ai reuşit să afli ceea ce voiai? Acum eşti mai fericit? 


l-am răspuns prudent: 

— Am reuşit să aflu mai multe decât doream şi sunt atât de 
fericit, că m-am săturat deja de lerusalim. Mulţi mi-au lăudat 
frumuseţea Galileei şi mi-au vorbit despre Tiberiada, noul oraş 
pe care Irod Antipa l-a construit pe malul lacului. Am înţeles că-n 
Tiberiada sunt izvoare termale cu apă sulfuroasă, ca să nu mai 
vorbim despre teatru şi circ, ce pot fi frecventate ca-n oraşele 
greceşti, fără a deştepta mânia cuiva. 

Chipul lui Aristainos a împrumutat o expresie ciudată şi el a 
evitat să mă privească în ochi. De aceea am adăugat repede: 

— Adevărul este că am sosit secătuit trupeşte şi sufleteşte din 
Alexandria, iar după toate câte le-am văzut şi le-am aflat aici, în 
lerusalim, gândesc că doar nişte băi şi masaje bune mi-ar putea 
restabili echilibrul. 

Aristainos a spus zâmbind: 

— Te-ai lăsat îmbătat de vorbele vreunui mesager bun de 
gură al prinţului lrod. Este drept că el a făcut un mare efort 
pentru a construi un oraş modern, asemănător oraşelor greceşti 
şi că doreşte să atragă acolo cât mai mulţi călători străini, care 
să-şi lase aurul şi argintul în acest oraş tolerant şi plin de 
desfătări. Ai de gând să mergi prin Samaria sau pe drumul 
pelerinilor de pe partea răsăriteană a lordanului? 

— Pentru asta am venit la tine, ca să-ţi cer sfatul, i-am 
răspuns eu. Vreau totodată să-mi dai nişte bani şi o scrisoare 
pentru vreun cunoscut de-al tău de la care să pot ridica bani în 
Tiberiada. Să fiu sincer, am găsit o fată drăguță împreună cu 
care să pot merge acolo. In privinţa aceasta am o oarecare 
experienţă de la termele din Baiae. Când mergi în locuri cu 
izvoare termale, cel mai înţelept este să fii însoţit de cineva, 
altfel se găseşte la tot pasul cine să-ţi învârtească mintea şi să 
te uşureze de toţi banii. 

Zâmbetul inofensiv al lui Aristainos s-a schimbat într-un 
zâmbet viclean şi el a spus: 

— Ca păstrător al banilor tăi, eu sunt doar slujitorul tău şi nu 
am nici dreptul nici trebuinţa să te interoghez pentru a-ţi afla 
intenţiile. Dar îmi amintesc oare greşit, sau te vei fi săturat să 
cercetezi învăţătura lui lisus din Nazaret, cel răstignit pe cruce, 
pentru care, data trecută, mi-ai lăsat impresia că nutreşti un 
interes particular? 


Mi s-a părut nefiresc să-l mint şi alegându-mi cu grijă 
cuvintele, până la urmă i-am spus, sfidându-i privirea cu care 
îmi cerceta trăsăturile feţei: 

— Am auzit multe despre el. Multe lucruri însemnate. lar în 
drum spre Galileea voi încerca să mai aflu câte ceva. Dar în 
oraşul vostru sfânt s-ar părea că se petrec lucruri neobişnuite de 
când el a murit. Şi este adevărat că în ultima vreme m-am 
gândit mult la el. 

A meditat puţin timp Aristainos, a clipit din ochi şi mi-a spus: 

— M-a uimit doar faptul că eşti atât de grăbit să ajungi în 
Galileea. Mi s-a spus că multă lume a pornit ieri spre Galileea. 
Printre oamenii de rând s-a răspândit zvonul că acolo se vor 
întâmpla nişte minuni nemaivăzute. Bineînţeles, eu nu am 
gândit că un aristocrat şi un erudit ca tine ar putea să alerge în 
urma pescarilor şi lemnarilor, dar coincidenţa aceasta m-a 
surprins. Să fim cinstiţi! a continuat el. Eu am toate motivele să 
gândesc că sanhedrinul este deja obosit de galileenii care l-au 
urmat pe acel bărbat despre care atât de mult s-a vorbit şi 
totodată scârbit de zvonurile pe care le împrăştie fără încetare 
femeile lor. Oamenii simpli sunt gata să creadă cele mai 
absurde lucruri, zvonurile nu pot fi împiedicate să treacă de la 
unul la altul, iar cei ce le răspândesc nu pot fi pedepsiţi. Toată 
lumea se grăbeşte să spună că nu iese fum fără foc. O răstignire 
pe cruce este totuşi un avertisment suficient pentru popor, iar 
persecuția discipolilor acestui om nu face decât să sporească 
confuzia. Cel mai bine este să dai uitării toată povestea. Eu cred 
că autorităţile, în mod indirect, i-au făcut să înţeleagă pe 
discipolii lui lisus că nu vor mai fi persecutați dacă vor părăsi 
lerusalimul. Întoarcă-se deci în Galileea, facă ce-o vrea cu ei 
prinţul Irod Antipa! Eu sunt convins că, odată ajunşi acolo, ei se 
vor linişti. Pentru că nimeni nu este profet în ţara lui. Ti-am 
explicat toate acestea, pentru că tu poate nici nu-ţi imaginezi 
nebunia la care poate ajunge un om lipsit de rațiune; nici nu 
există cuvinte pentru a o explica. 

În acea încăpere somptuoasă în care mă aflam, înconjurat de 
ziduri groase, de porţi şi de ferestre ferecate, vorbele lui de om 
chibzuit au căzut ca pământul pe flacăra inimii mele. 

— Dacă toate cele ce s-au petrecut sunt lipsite de importanţă, 
chiar neglijabile, cum pretinzi tu că ar fi, mă întreb cum se face 
de eşti atât de bine informat. La rândul meu, vreau să fiu sincer 


cu tine. Mi s-a povestit că el a înviat din moarte, că li s-a arătat 
apostolilor săi şi i-a anunţat că-i va aştepta în Galileea. 

Aristainos a încercat consistenţa materialului veşmântului său 
ca şi cum s-ar fi pregătit să-l sfâşie de pe el, apoi, regăsindu-şi 
calmul, a spus: 

— Blestemată fie acea gardă de imbecili care-a păzit 
mormântul! Pentru că, discipolii lui, care i-au furat cadavrul, au 
putut după aceea să spună ce-au vrut. La drept vorbind, 
povestea pe care ei au născocit-o nu-i rea deloc. Este potrivită şi 
pentru a-i amăgi pe naivi, şi pentru a le fi lor sanctificată 
plecarea din Ierusalim. Eu te-aş fi putut înţelege dacă ai fi fost 
un evreu fascinat de sacrele scripturi şi în aşteptarea 
anunţatului Mesia. Dar tu eşti un cetăţean al Romei şi încă un 
filosof! Niciun om mort nu mai iese din mormânt! Aşa ceva nu s- 
a mai întâmplat şi niciodată nu se va întâmpla. 

— Oare de ce te-ncrâncenezi tu, cel care eşti un om atât de 
raţional şi pentru cine tremuri? l-am întrebat. Eu înţeleg că eşti 
legat de vechea ta casă, de banii tăi, de comerţul tău şi că 
încerci din toate puterile să păstrezi totul neschimbat. Dar eu 
sunt un om liber, pot să merg unde vreau, când vreau şi să 
cuget chiar şi la lucruri pe care tu nu îndrăzneşti să le gândeşti. 
Eu într-adevăr vreau să ajung la izvoarele termale ale Tiberiadei 
şi nu înţeleg ce importanţă are pentru tine dacă în acelaşi timp 
îmi voi împlini dorinţa ascunsă de a vedea cu ochii mei lucruri 
care niciodată nu s-au mai întâmplat până acum sau cel puţin 
de a le auzi povestite de alţii. 

Privindu-i barba tăiată scurt, părul aranjat în manieră 
grecească, faţa şi mâinile îngrijite, am simţit deodată că urăsc 
universul mărunt în care trăieşte el. Şi aducându-mi aminte de 
surorile lui Lazăr, de Maria Magdalena şi de Maria din Beerot, 
am simţit o mare admiraţie şi tandreţe faţă de speranţa lor, în 
raport cu aspiraţiile acelui bărbat, rob al bogățiilor sale. 

Poate că mi-a citit gândurile, în orice caz şi-a schimbat dintr- 
odată atitudinea şi a zis agitându-şi braţele: 

— Dă-mi iertare! Bineînţeles, tu ştii mai bine ce ai de făcut. Tu 
ai o fire de poet şi poţi să gândeşti la lucruri încâlcite, pe care 
eu, ca negustor ce sunt, încerc să le alung din minte. Sper totuşi 
să nu fi victima şarlatanilor şi să nu te încrezi în toate poveştile. 
Cum doreşti deci să călătoreşti? Aş putea să-ţi pun la dispoziţie 
o călăuză de caravane, aş putea să-ţi dau cămile sau asini, după 


cum îţi va fi voia şi un cort echipat cu tot ce este necesar pentru 
odihnă, ca să nu împărţi cu alţii camera unui han, asediat de 
gângănii parazite şi riscând să ai de-a face cu oameni dubioşi. 
Cel mai înţelept ar fi dac-ai plăti doi-trei sirieni din legiunea 
romană care să te însoţească, atunci chiar c-ai putea fi liniştit, 
atât ziua cât şi noaptea. Toate astea costă mult aur, dar tu eşti 
destul de bogat pentru a-ţi permite o călătorie confortabilă. 

Cam aşa gândisem şi eu c-ar fi interesant să călătoresc, 
tocmai de aceea îi cerusem sfatul. lar interesul pe care-l 
manifesta nu mi s-a părut câtuşi de puţin bizar, pentru că din 
organizarea unei astfel de expediţii s-ar fi putut alege cu un 
câştig deloc neglijabil. Dar m-a bătut gândul că poate un om de 
încredere al lui ar fi putut să-mi urmărească fiecare pas şi 
fiecare gest, ca mai apoi el să le povestească suspuşilor oraşului 
lucrurile pe care aceştia sunt interesaţi să le cunoască. De 
aceea am ezitat şi nu i-am dat un răspuns favorabil. 

— La drept vorbind, i-am spus eu, aveam intenţia să 
călătoresc cu mijloacele mele. De când sunt în lerusalim, 
niciodată nu am fost la gymnasium pentru a-mi face obişnuitele 
exerciţii fizice şi îmi simt trupul mai înţepenit ca înainte. În 
acelaşi timp, trebuie totuşi să ţin seama că merg la drum lung 
însoţit de o femeie. 

— Asta aşa este, a spus el cu entuziasm. Cea mai 
neînsemnată greutate ivită în drum poate face dintr-o femeie 
tânără o fiinţă insuportabil de furioasă şi capricioasă. Printre 
altele, îmi imaginez că nici ţie nu-ţi face plăcere să vezi pielea 
delicată a unei femei ciuruită de muşcăturile gângăniilor 
parazite. Încerc să mă gândesc cum ar fi mai bine, ca să 
împăcăm toate exigenţele tale, dar, până una-alta, fă-mi 
plăcerea şi primeşte de la mine un dar pentru ea. 

A ieşit din încăpere şi s-a întors destul de repede cu o oglindă 
grecească. Desenul de pe spatele oglinzii reprezenta un satir 
care strângea în braţe o nimfă ce încerca să scape de el. Era o 
oglindă grozav de bine şlefuită, dar n-aş fi vrut să o accept, 
pentru a nu-i rămâne îndatorat. 

— Nu-ţi fie teamă! a spus el punând-o cu forţa în mâna mea. 
Nu-i o oglindă fermecată, dar femeia care te însoţeşte va avea 
fără îndoială gânduri bune pentru tine, identificându-se cu nimfa 
şi contemplându-l pe satir. Se spune că ar exista oglinzi care te 
pot omori dacă te uiţi în ele. Eu sunt un om cu picioarele pe 


pământ şi nu cred în asemenea poveşti, dar cel mai înţelept 
este să fii prudent. De aceea îţi doresc din toată inima să nu 
priveşti din greşeală în astfel de oglinzi şi să nu vezi ceea ce un 
bărbat nu trebuie să vadă. 

Şi, lăsându-mi timp să meditez la înţelesul vorbelor sale, s-a 
apucat să socotească pe degete, asigurându-mă că am nevoie 
de o servitoare pentru însoţitoarea mea, de un bucătar, de un 
servitor personal, de un supraveghetor al animalelor de povară 
şi de cineva care să ridice şi să strângă cortul. La sfârşit a spus: 

— Cred că doisprezece oameni sunt de ajuns. Nu-s nici prea 
mulţi ca să atragă atenţia, dar nici atât de puţini ca demnitatea 
ta să fie pusă la îndoială. 

M-am şi văzut în mijlocul unor oameni gălăgioşi, certându-se 
din te miri ce unul cu altul, zbierând şi cântând fiecare după 
voia lui. Doar gândul că m-aş putea afla într-o astfel de situaţie 
a fost de ajuns să fiu înspăimântat. 

— Nu mă zgârcesc eu la bani, i-am spus repede, dar 
singurătatea este luxul meu. Propune-mi mai bine altceva şi ia 
oglinda aceasta înapoi! Frivolitatea desenului nu este lipsită de 
farmec, dar mă tem de privirile preacucernicilor evrei, care m-ar 
putea dispreţui de-ar vedea-o. 

Fără să se opună, el a luat oglinda şi a spus: 

— Dacă-i aşa, ştiu eu ce facem. Un oarecare bărbat numit 
Natan, lucrează din când în când la mine. Nu prea vorbeşte, 
acesta ar fi singurul lui defect. Dar face treabă bună şi este un 
om de încredere. Cunoaşte bine ludeea, Decapole, Samaria şi 
Galileea. Chiar acum, când m-am dus să aduc oglinda, l-am 
văzut stând în curte. Aşa face de fiecare dată când vrea să-i dau 
ceva de lucru. Dar de data aceasta nu am nevoie de el şi nici să- 
| văd aşteptând zi de zi în curtea mea nu-mi place. A condus 
multe caravane la Damasc. Inţelege-te cu el! Explică-i unde vrei 
să mergi şi în ce fel vrei să călătoreşti; nu mă îndoiesc că va 
organiza totul cât se poate de bine. Poţi să-i încredinţezi fără 
teamă punga ta cu bani, ca să plătească el toate cheltuielile. El 
nu se oboseşte cu tocmeala, dar nu plăteşte niciodată suma de 
bani pretinsă, ci doar pe aceea ce o consideră justă. Şi nici nu-şi 
reţine partea lui din plăţile pe care le face, mulţumindu-se doar 
cu banii pentru care a fost angajat. 

— Tare-aş vrea să văd şi eu un astfel de om! i-am spus lui 
Aristainos, îndoindu-mă de vorbele lui. 


Dar Aristainos m-a condus în curte, râzând de neîncrederea 
mea, şi mi l-a arătat pe Natan. Era un bărbat ars de soare, 
desculţ, cu părul tăiat scurt, purtând pe el o tunică albă şi 
murdară. Şi-a ridicat privirea şi mi s-a părut că ochii lui sunt cei 
mai trişti ochi pe care i-am văzut vreodată. Nu ştiu de ce, dar 
am fost sigur că mă pot încrede în el. L-am rugat pe Aristainos 
să-i vorbească lui Natan despre intenţia mea, dar bancherul, 
izbucnind în râs, a dat din mâini şi s-a depărtat grăbit de acolo, 
lăsându-mă să înţeleg că-n afaceri atât de mărunte el nu se 
bagă. După ce s-a întors în casă, Aristainos a dat ordin ajutorului 
său să numere banii pentru mine şi a întocmit o scrisoare de 
recomandare pentru un cămătar din Tiberiada. A făcut astea în 
mare grabă, ca şi cum ar fi vrut să-şi spele mâinile de toată 
povestea mea. L-am mai privit o dată pe Natan şi am înţeles că 
în niciun caz nu este iscoada lui Aristainos. 

— Natan, i-am spus, eu sunt Marcus din Roma. Doresc să 
ajung în Tiberiada Galileei. Sunt însoţit de o femeie şi vreau să 
călătoresc discret şi cât mai simplu cu putinţă. lţi voi plăti cât 
îmi vei cere şi-ţi voi încredința punga cu bani pentru a cumpăra 
tot ce ne trebuie pentru drum şi a plăti în locurile unde ne vom 
odihni noaptea. 

Şi-a ridicat privirea şi mi-a cercetat chipul, apoi şi-a coborât-o 
spre picioarele mele, ca şi cum ar fi vrut să se asigure dacă ţin 
la drum lung. A dat din cap în semn de aprobare, dar nu a rostit 
o vorbă. Mi s-a părut totuşi că pe chipul lui am văzut o oarecare 
mirare. 

Şi i-am mai spus: 

— Cred că trei-patru asini ne sunt de ajuns. Am nevoie, atât 
pentru mine cât şi pentru însoţitoarea mea de covoare cu care 
să ne acoperim noaptea şi de vase pentru pregătirea mâncării. 
Fă rost deci de tot ceea ce crezi tu că avem nevoie pentru drum 
şi vino spre amiază la casa vânzătorului de mărunţişuri 
Karanthes, care se află în apropierea Palatului Asmoneilor. 

El a mai aprobat o dată cu o mişcare discretă a capului şi a 
lăsat să-i cadă din mână o crenguţă pe jumătate jupuită de 
coajă. l-a urmărit căderea şi, după ce a văzut că partea necojită 
este deasupra, a mai confirmat înţelegerea noastră cu o mişcare 
a capului. Intr-adevăr, nu era prea guraliv acest bărbat şi am 
fost bucuros că nu mi-a pus nici o întrebare. M-am întors în casă 


şi Aristainos mi-a explicat de câţi bani mai dispun, lăsând în 
seama secretarului înmânarea banilor solicitaţi pentru călătorie. 

— Drum bun! mi-a urat el. Să ne vedem cu bine când te vei 
întoarce în Ierusalim! 

Am ieşit în curte şi i-am dat lui Natan punga cu bani. Ela 
cântărit-o în mâini, a prins-o de cingătoare, a chibzuit câteva 
clipe, s-a uitat la poziţia soarelui şi a plecat fără să spună o 
vorbă. Am încremenit de mirare, fiindcă o astfel de învoială nu 
mi-a mai fost dat să cunosc într-o ţară din Orient, unde toată 
lumea se târguieşte îndelung pentru te miri ce. Dar nu m-am 
temut că el ar putea să mă înşele. 

lar eu am pornit spre partea îngrădită de ziduri a oraşului, 
unde-l urmasem noaptea pe Natanael. Urcând scările şi 
strecurându-mă pe străduţe întortocheate, am dat până la urmă 
de poarta din zidul străvechi, prin care trecusem împreună cu 
purtătorul vasului de apă. În ciuda hotărârii ferme de a nu-i mai 
deranja vreodată pe apostolii lui lisus, voiam totuşi să mă 
conving că ei plecaseră din lerusalim. 

Mi s-a părut apoi că recunosc casa în care intrasem. Poarta 
grea era întredeschisă, dar curtea părea pustie. Şi deodată mi s- 
a făcut teamă, o teamă inexplicabilă, care m-a împiedicat să 
intru în acea curte, de aceea am trecut grăbit mai departe. Apoi 
m-am întors, dar din nou nu am avut curaj să intru. Dar eu sunt 
convins că, şi de-aş fi încercat să intru în acea curte 
înfrângându-mi teama, tot nu aş fi putut intra. 

Am ezitat o clipă, după care m-am hotărât să plec de acolo. 
Am fost furios pe mine însumi şi m-am acuzat în gând pentru 
lipsa mea de curaj. Totodată, am fost uimit de pustietatea acelui 
loc, pentru că pe drum nu întâlnisem prea mulţi oameni. Dar, în 
apropierea zidului, am auzit la un moment dat o bătaie 
monotonă oarecum enervantă. Atunci l-am văzut eu pe 
cerşetorul fără picioare care, prea orgolios să mi se adreseze, 
bătea cu toiagul într-o piatră pentru a-mi atrage totuşi atenţia 
asupra lui. Ştiam deja că-i mai înţelept să nu dai de pomană 
unui cerşetor, dacă nu vrei să-ţi asumi riscul să se ţină toată 
ziua după tine, iar eu chiar că n-aveam timp de pierdut. Dar acel 
cerşetor mă privea tăcut, încetând să mai bată după ce a înţeles 
că l-am observat. M-am oprit şi am aruncat un ban în faţa lui. 

El a ridicat banul fără să-mi mulţumească, dar mi-a spus: 


— Oare ce cauţi tu, străinule? Aşezat în ţărână, eu văd multe, 
chiar şi lucrurile pe care cei ce trec pe lângă mine ar prefera să 
nu le văd. 

— Dacă-i aşa, dă-mi un semn! l-am rugat eu. 

— Că te pregăteşti pentru un drum, că vei pleca degrabă... 
Este tot ceea ce ştiu deocamdată despre tine, a spus cerşetorul. 
Şi bărbaţii care evitau să-şi arate faţa la lumina zilei au plecat. 
După câte ştiu, ei au fost pescari. Probabil s-a împlinit vremea, 
de aceea şi-au strâns în grabă năvoadele. Te mulţumesc aceste 
semne? 

— Chiar mai mult decât crezi, i-am răspuns eu binedispus şi 
am mai aruncat o monedă în faţa lui. 

Indiferent, el a ridicat banul, apoi mi-a privit cu atenţie faţa. ŞI 
m-a întrebat: 

— Oare nu eşti tu bărbatul care-ntr-o seară a condus un orb 
până la Poarta Izvorului şi i-a dăruit acelui orb haina de pe el? 
Dacă-i aşa, te-aş sfătui să-ţi cumperi un năvod şi să-i urmezi pe 
ceilalţi. Este cel mai bun timp pentru pescuit. 

Am simţit un nod în gât şi inima a început să-mi bată cu 
putere. 

— Cine te-a împuternicit să-mi vorbeşti astfel? l-am întrebat. 

Scuturând din cap, cerşetorul fără picioare a spus: 

— Nimeni nu mi-a poruncit să-ţi vorbesc. De amărât ce sunt 
ţi-am spus asta. De-aş fi avut picioare, aş fi plecat şi eu în 
Galileea. Pluteşte în văzduh o chemare: Galileea! Galileea! Eu 
pot doar să o ascult, nu şi să o urmez. 

— Tu nu vorbeşti ca un cerşetor, i-am spus eu. 

— Nu am fost toată viaţa cerşetor, mi-a răspuns el cu 
mândrie. Eu cunosc scripturile şi, aşezat toată ziua în praful şi 
murdăria străzii, îmi este mai uşor să înţeleg şi să cred ceea ce 
alţi oameni întregi şi sănătoşi nu pot înţelege şi crede. Din cauza 
acestei nebunii, mulţi m-au lovit peste gură. De aceea, de obicei 
sunt prudent. Dar de data aceasta nu am rezistat tentaţiei când 
am văzut cu câtă timiditate te-ai învârtit în jurul acestei case, pe 
care şi eu, de multe ori, am privit-o. 

— La Galileea! am spus eu. Tu mi-ai dat curaj. 

— La Galileea! a repetat el cu entuziasm. Dacă-l vei întâlni pe 
lisus, roagă-l să ne binecuvânteze şi pe noi, cei mai neînsemnaţi 
oameni, pe care înţelepţii îi lovesc peste gură. 

l-am atins umerii şi braţele şi i-am spus: 


— Fără îndoială, tu eşti mai aproape de împărăţia lui decât 
mine, chiar dacă eu am picioare sănătoase şi pot merge să-l 
caut în Galileea. Binecuvântează-mă pe mine şi binecuvântează- 
mi drumul, fiindcă vreau să fiu blând şi să am smerenie în inima 
mea. 

A zâmbit melancolic şi, privind în gol, a murmurat câteva 
vorbe în limba ebraică, traducându-mi-le apoi în aramaică: 

— Ştiu că Mântuitorul meu este viu. Ultimul voi rămâne pe 
faţa pământului, iar după ce îmi vor jupui şi pielea, îl voi vedea 
pe Dumnezeu. 

Dar mie nu mi-a spus nici o vorbă, şi-a acoperit capul şi s-a 
înclinat până la pământ. Nici eu nu m-am încumetat să-i mai 
vorbesc, surprins de distanţa ce-l separa de acel orb căruia îi 
fusesem călăuză. Pe cerşetorul cel orb, nefericirea îl înrăise. Dar 
cel lipsit de picioare, după ce pierduse totul, încă mai avea 
speranţă, ca şi cum toate suferinţele prin care trecuse fuseseră 
o rătăcire de Dumnezeul său. Pentru că nu putea merge în 
Galileea, el acceptase resemnat să aştepte, aşezat în praful şi 
murdăria străzii. Datorită lui am înţeles mai profund sensul 
umilei speranţe a blânzilor pământului. 

Am coborât gânditor străzile până-n oraşul de jos. Ajuns în 
apropierea casei lui Karanthes sirianul, parcă aş fi avut aripi la 
picioare. Toată fiinţa mi-a fost plină de dulcele entuziasm al 
speranţei, iar în capul meu s-a învârtit continuu, ca un cântec, 
cuvântul Galileea, acoperindu-mi toate celelalte gânduri. 

Dar nu am putut intra în camera mea şi a trebuit să mă aşez 
pe pragul uşii şi să aştept. Fiindcă înăuntru, femeia sirianului 
împreună cu fiica ei o îmbrăcau şi o împodobeau pe Maria din 
Beerot. Sirianul mi-a explicat: 

— Femeile tot femei rămân. N-au putut ele să reziste 
tentaţiei, când au văzut veşmintele frumoase pe care le-am 
cumpărat şi podoabele ieftine, dar sclipitoare. lar femeia mea şi- 
a schimbat atitudinea şi a spus că Maria din Beerot nu-i o 
femeie căzută, ci mai degrabă o fată nevinovată, pe care tu vrei 
s-o salvezi şi să o aduci pe drumul virtuţii. 

l-am spus: 

— Fără îndoială, eu mi-am pierdut deja simţul virtuţii şi 
decenţei în acest oraş prea peste măsură de sfânt. În fiecare zi, 
fumul animalelor sacrificate şi arse în templu se înalţă spre cer 
întru slava Dumnezeului fără chip al evreilor, ca şi cum 


sacrificiile şi ceremoniile de purificare i-ar putea reconcilia pe 
oameni cu un Dumnezeu atât de sacru încât nici numele nu i se 
poate rosti. In acest oraş, cucernicii sunt prea cucernici, iar 
păcătoşii îşi ascund fărădelegile sub franjurii veşmintelor şi sub 
vălurile de rugăciune. Cât de păcătoasă ar fi ea, această Maria 
din Beerot, tot este mai pură decât preoţii îmbrăcaţi în veşminte 
albe ai templului, fiindcă cel puţin ea îşi recunoaşte păcatul şi 
regretă că l-a făptuit. 

— La urma urmei, ce este păcatul? a întrebat ca un filosof 
Karanthes. In toate oraşele Siriei, femeile tinere îşi sporesc dota 
făcând, spre gloria zeiţei, tot ceea ce fac în lerusalim aceste aşa 
zise femei de moravuri uşoare, care altceva, săracele, nu ştiu să 
facă. In Siria, cel care a păcătuit este condamnat de preoţi să 
stea la o margine de drum, acoperit cu propriile excremente, 
pentru ca ceilalţi să-şi bată joc de el. Dar eu nu înţeleg cum 
poate fi curăţat de păcat cel ce stă într-o astfel de mizerie. După 
cum nu înţeleg ce speră să obţină acei preoţi care se învârtesc 
până-şi pierd cunoştinţa, care-şi fac singuri răni pe tot trupul sau 
care se castrează pentru slava zeiţei. Cine ştie, poate că sunt un 
om blestemat şi nefericit, pentru că, trăind aici, în lerusalim, m- 
am depărtat de zeii şi de credinţa neamului meu şi îmi este 
teamă de zeul fără chip al evreilor. Dar atâta timp cât 
negustoria prosperă, copiii cresc şi femeia nu mă bate la cap 
decât dimineaţa, seara şi o dată-n timpul zilei, aducându-mi 
aminte că sunt muritor, n-aş putea spune că sunt nefericit. 

Nu am mai apucat eu să-i răspund, fiindcă de pe acoperişul 
casei m-au strigat cu glasuri vesele femeia şi fata sirianului, 
invitându-mă să urc scara ca să-mi văd mireasa. Am urcat în 
grabă şi tare m-am mai minunat văzând-o pe Maria din Beerot. 
Îmbrăcată în veşminte noi, părea încă şi mai tânără decât în 
seara dinainte. Talia îi era strânsă cu o bijuterie în formă de 
cingătoare, avea un colier din pietre multicolore la gât, o 
diademă pe frunte, inele mari atârnate de urechi şi lănţişoare în 
jurul gleznelor. Cu chipul radiind de bucurie, ea m-a salutat şi m- 
a întrebat: 

— Oare de ce m-ai îmbrăcat în straie de sărbătoare, ca pe o 
fată de om bogat? Am fost spălată şi unsă cu uleiuri parfumate, 
mi-a fost pieptănat părul şi, uite, cu voalul acesta îmi voi putea 
acoperi faţa pe drum, iar în această mantie mă voi putea 
înfăşură ca să nu se murdărească de praf veşmintele ce le port. 


Şi-a acoperit faţa, şi-a strâns împrejuru-i mantia şi s-a învârtit 
zdrăngănindu-şi bijuteriile, ca să văd din toate părţile cum arată. 
Era atât de bucuroasă, ca şi cum s-ar fi dezbrăcat nu numai de 
straiele ponosite, ci şi de proasta reputaţie, iar eu am fost 
mişcat de entuziasmul ei copilăresc. Şi Karanthes sirianul a 
urcat în camera mea să o vadă, oarecum mândru de achiziţiile 
sale şi a atins fiecare parte a veşmântului ei şi fiecare bijuterie, 
îndemnându-mă şi pe mine să le ating şi anunţându-mi totodată 
câţi bani a dat pe fiecare, ca şi cum ar fi vrut să-i lase de înţeles 
Mariei din Beerot că mi-am risipit banii de pomană. lar chipul ei 
s-a întristat, tot entuziasmul i s-a năruit şi m-a privit 
descurajată. 

Eu i-am mulţumit lui Karanthes şi le-am spus câteva vorbe 
curtenitoare femeii şi fetei lui, până când toţi trei, observând că 
suntem prea mulţi într-o încăpere atât de mică, au coborât scara 
cu mâinile la gură ca să-şi ascundă râsul. După ce am rămas 
doar noi doi, Maria din Beerot m-a privit îngrozită, sprijinindu-se 
de perete ca şi cum acolo ar fi căutat să găsească o salvare. 

— De fapt, ce vrei de la mine? m-a întrebat ea. Aşa ceva mie 
nu mi s-a mai întâmplat decât o singură dată, atunci când am 
fugit de acasă din satul meu şi am ajuns în oraş. O oarecare 
femeie bătrână care m-a văzut pe stradă, acoperită cu o cămaşă 
din pânză de sac, m-a luat acasă la ea şi m-a îmbrăcat în nişte 
veşminte minunate. Eu crezusem că ei îi fusese milă de mine şi- 
mi voia binele, dar destul de repede am înţeles în ce fel de casă 
mă aflam. Ea m-a bătut pentru că nu am vrut să-i slujesc pe 
clienţii ei aşa după cum le era pofta. Abia după trei zile am 
reuşit să scap de acolo. Nu te-am bănuit de intenţii meschine şi 
m-am rugat pentru tine, pentru că te-am crezut om bun. Nu te- 
ai atins de mine noaptea trecută, deşi mi-a fost teamă că o vei 
face. Dar acum am început să mă îndoiesc de intenţiile tale. 
Săracă şi nepieptănată, nu eram poate destul de frumoasă 
pentru gustul tău. 

— Nu-ţi fie teamă! i-am spus eu râzând, ca să o liniştesc. 
Dacă mi-aş dori împărăţia pământească, aş rămâne cu tine la 
lerusalim. 

Pasiunea pământească este un mormânt incandescent, ce nu 
ne aduce uşurare, ci doar ne consumă. Dorinţa mea este să 
cunosc cealaltă împărăție, cât încă mai este pe pământ. Pentru 


a căuta acea împărăție, am acceptat eu să te însoțesc în 
Galileea. 

Dar ea nu a apreciat vorbele mele prietenoase. Ochii ei negri 
s-au umplut de lacrimi, a bătut din picioare şi, scoţându-şi 
diadema de pe frunte şi colierul de la gât, le-a aruncat pe podea 
strigând: 

— Acum înţeleg eu de ce nu ai alestu bijuteriile şi l-ai lăsat pe 
altul să o facă. Indiferenţa ta mă răneşte şi pentru nimic în lume 
nu le voi purta, chiar dacă niciodată în viaţa mea nu am avut 
parte de podoabe atât de frumoase. 

Dar fiindu-i totodată greu să se despartă de podoabele pe 
care le aruncase pe jos, a început să plângă şi mai tare şi izbind 
cu picioarele în podea, mi-a strigat: 

— Dar tu nu mă poţi înţelege. Decât aceste bijuterii scumpe 
de metal, aş fi fost mai fericită dacă aş fi primit un şirag din 
grăunţe şi sâmburi de fructe, dar ales de tine. 

A fost de data aceasta rândul meu să fiu mânios şi lovind cu 
picioru-n podea i-am spus categoric: 

— Încetează imediat cu plânsul! Felul în care vezi tu lucrurile 
mă depăşeşte. Oare ce va gândi sirianul acesta cumsecade 
auzindu-ţi zbieretele şi tropăiturile? O femeie care plânge este 
urâtă ca un sac şi nu ştiu de ce te-aş mai lua cu mine în 
Galileea, dacă tu mă jigneşti, interpretând greşit prietenia mea. 

Speriindu-se că nu o voi mai lua cu mine în Galileea, eanua 
mai plâns, şi-a şters lacrimile, m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat pe 
gură. 

— lartă-mă pentru prostia mea, m-a rugat ea. Voi încerca să 
mă port cuviincios, dar ia-mă cu tine în Galileea! 

Gestul ei tandru fusese ca al unui copil surprins în timp ce 
face ceva ce n-are voie să facă. l-am mângâiat uşor obrazul şi i- 
am spus: 

— Păstrează aceste podoabe, ca străjerii de la poarta cetăţii 
să nu te creadă nedemnă de compania mea. Voi avea poate mai 
târziu timp să-ţi fac un şirag din boabe şi sâmburi de fructe, 
dacă ţie astea îţi plac, chiar dacă niciunul din noi nu mai este 
copil. 

Păcat că nu mai suntem copii! Din profunzimile fiinţei mele, 
mă încearcă din ce în ce mai mult dorinţa să fiu iarăşi copil, să 
am inocenţa de altădată, când încă nu ştiam ce este pasiunea şi 
răutatea şi mă bucuram sincer de fiecare zi pe care o trăiam. 


Nu ştiam ce mă aşteaptă în Galileea. Dar am dorit să mă 
bucur de drumul pe care-l aveam de împlinit şi de speranţa ce 
clocotea în sufletul meu. Chiar de-ar fi fost să nu se întâmple 
nimic, am dorit să mă bucur de aşteptare. 

Gândurile mi-au fost întrerupte de Karanthes sirianul, care m- 
a anunţat de sosirea asinilor. După poziţia soarelui pe bolta 
cerească, era exact miezul zilei. Am coborât imediat, urmat de 
Maria din Beerot. Şi am văzut în faţa casei patru asini puternici, 
dintre care doi încărcaţi cu covoare pentru dormit. De-o parte şi 
de alta a spinării celui de-al treilea atârnau coşurile cu provizii, 
iar pe ultimul asin stătea o femeie cu straie ponosite, care nu 
îndrăznea să-şi ridice privirea mai sus de grumazul animalului. 
Natan m-a salutat respectuos, dar fără să rostească un cuvânt şi 
a arătat spre soare, dovedind astfel că a ajuns la vremea 
convenită cu toate ce i le-am cerut. 

Dar eu i-am spus enervat: 

— Cine este această femeie străină? Nu vreau ca şi ea să vină 
cu noi. 

Natan nu a spus nimic, s-a uitat doar într-o parte, ca şi cum 
acest lucru nu-l privea pe el. S-a dus atunci Karanthes să 
vorbească cu femeia şi s-a întors trăgându-se de barbă şi având 
un aer încurcat. 

— Numele ei este Suzana, mi-a explicat Karanthes sirianul. Ea 
mi-a spus că Natan i-a promis să o ia cu voi ca servitoare, 
pentru că trebuie să se întoarcă la casa ei, în Galileea, dar nu 
poate să meargă prea mult pe jos. De aceea stă călare pe asin. 
Ea a spus că nu doreşte nici o răsplată pentru treaba pe care o 
va face. După cum am înţeles, ea s-a îmbolnăvit când a ajuns în 
lerusalim, iar cei împreună cu care venise să sărbătorească 
Pastele au abandonat-o şi s-au întors fără ea în Galileea. 

Femeia stătea în continuare pe spinarea  asinului, 
neîndrăznind să mă privească. Am fost furios şi cred că aveam 
de ce. 

— Dar nouă nu ne trebuie nici o servitoare! Fiecare poate să- 
şi poarte singur de grijă. Că doar n-am să duc după mine în 
Galileea toată mizeria lerusalimului! 

Natan m-a privit mirat, iar când a înţeles că nu glumesc, a 
ridicat din umeri, şi-a desprins punga cu bani de la cingătoare şi 
a aruncat-o pe pământ înaintea mea, după care, abandonându- 
şi asinii, a plecat de-a lungul străzii. Femeia străină a început să 


se tânguiască, dar a rămas în continuare aşezată pe spinarea 
asinului. 

Înţelegând că voiajul nostru ar fi fost amânat pentru mai 
târziu dac-aş fi căutat o altă călăuză şi cine ştie peste ce fel de 
om aş fi dat, mi-am înfrânat mânia şi mi-am înghiţit vorbele ce 
de supărare aş fi vrut să le rostesc, i-am strigat lui Natan să se 
întoarcă, i-am poruncit să-şi prindă din nou punga cu bani la 
cingătoare, după care i-am spus oarecum amărât: 

— N-am încotro, trebuie să accept şi lucrurile imprevizibile. Fă 
cum vrei, numai să pornim odată la drum, până nu se adună 
toată lumea din lerusalim să caşte gura la noi. 

Apoi m-am dus repede în casă să-i plătesc lui Karanthes 
sirianul banii ce i-i datoram şi i-am dat mult mai mult decât mi-a 
cerut, spunându-i: 

— Ai grijă de lucrurile mele, pentru că mă voi întoarce în 
lerusalim. 

El mi-a mulţumit cu entuziasm, făcând multă risipă de vorbe 
şi a mai spus: 

— Sunt sigur că nu peste multă vreme ne vom revedea în 
lerusalim. 

Se strânseseră deja destul de mulţi oameni în jurul asinilor, în 
timp ce Natan îndesa în coşuri lucrurile pe care hotărâsem să le 
iau cu mine. Bărbaţii pipăiau muşchii animalelor şi le cercetau 
dantura, în timp ce femeile se îndesau în jurul bolnavei care 
stătea ca ţintuită pe asin, fără să răspundă la întrebările lor. 
Bineînţeles, apăruseră şi mulţi cerşetori care, cu mâinile întinse, 
ne-au urat drum bun. Natan i-a dat fiecăruia cât a crezut el de 
cuviinţă, pentru a evita blestemele, câtuşi de puţin folositoare 
când porneşti la drum lung. Când am urcat eu şi Maria din 
Beerot pe spinarea asinilor şi Natan a trecut în faţă să ne 
călăuzească spre Galileea, străduţa negustorului de mărunţişuri 
era deja plină de oameni. După părerea mea, aş fi putut prea 
bine călători şi cu capul vârât într-un sac, pentru că Natan nu se 
ostenise să-mi spună nici pe care drum vom merge, nici în ce 
locuri vom înnopta, în orice caz, ne îndreptam spre Galileea. 

Mai întâi, Natan a traversat oraşul până la împuţita piaţă de 
peşte ce se află în apropiere de Poarta Peştilor, prin care, de 
altfel, am ieşit. Gardienii, care-l cunoşteau pe Natan, s-au 
apucat să controleze coşurile de provizii, dar după ce le-am 
strigat că sunt cetăţean roman, au renunţat la control şi ne-au 


lăsat să trecem. Mare mi-a fost mirarea când Natan, mergând 
pe drumul şerpuitor ce se-ntinde de-a lungul zidurilor oraşului, a 
oprit animalele în faţa fortului Antonia. Văzându-i pe gardienii 
romani de la poarta fortului, Suzana a început din nou să geamă 
şi şi-a ascuns faţa după grumazul asinului. În zadar am încercat 
eu să-l conving pe Natan să continuăm drumul, el s-a 
încăpățânat doar să-mi arate cu mâna că trebuie să intru în fort. 
M-am întrebat în sinea mea dacă acest bărbat nu era mut, 
fiindcă nu-l auzisem încă rostind vreo vorbă. 

Am intrat fără prea multă tragere de inimă în curtea 
fortăreței. Soldaţii de gardă m-au lăsat să trec, în ciuda bărbii şi 
a veşmântului evreiesc. Ca şi cum ar fi fost chemat de cineva, 
chiar în momentul când am intrat în curtea  fortului, 
comandantul garnizoanei a coborât scările. M-am apropiat de el 
şi l-am salutat ridicându-mi braţul. 

— Sunt în drum spre băile termale din Tiberiada, i-am explicat 
eu. Călăuza mea a insistat să te salut şi să te întreb care este 
drumul cel mai bun până acolo. Călătoresc fără escortă, 
împreună cu două femei. 

El m-a întrebat: 

— Ai de gând să călătoreşti prin Samaria sau de-a lungul 
lordanului? 

Fiindu-mi ruşine de ignoranţa mea, m-am grăbit să-l întreb: 

— Pe care din aceste două drumuri m-ai sfătui tu să merg? 

După ce s-a tras gânditor de buze, bărbatul posomorât şi 
reumatic a spus: 

— Pe de-o parte, samarinenii sunt oameni răi şi le fac greutăţi 
de tot felul celor care călătoresc fără escortă. Pe de alta, valea 
lordanului este inundată, fiindcă apele nu s-au retras încă, aşa 
că dacă mergi pe-acolo rişti să rămâi în vreun vad şi să asculţi 
multă vreme răgetele leilor din desişuri. Dacă vrei, eu îţi pot da 
o escortă de doi oameni, dar va trebui să-i plăteşti tu. Dacă nu-i 
vrei, nu uita totuşi să-i spui proconsulului că am fost amabil cu 
tine şi ţi-am făcut această propunere. 

Dar nu mi s-a părut prea dornic să-şi reducă efectivul 
soldaţilor din garnizoană, nici chiar pentru câteva zile, de aceea 
i-am refuzat oferta. 

— Nu, nu, i-am spus eu, călătoresc într-o provincie liniştită a 
Imperiului Roman, n-am de ce să mă tem. 


— În cazul acesta, am să-ţi dau o sabie s-o ai cu tine la 
nevoie, a spus el răsuflând uşurat. Ca cetăţean roman, tu ai 
dreptul să porţi sabie, dar, pentru orice eventualitate, voi 
porunci scribului să-ntocmească un permis de port-armă, pentru 
că, îmbrăcat în veşmintele acestea bizare şi purtând barbă, 
mulţi ar putea să se-ndoiască c-ai fi roman. 

M-am dus deci la armurier şi acesta mi-a dat o sabie, apoi am 
cumpărat de la scrib permisul de port-armă, aşa că, de pe urma 
plecării mele tot a tras comandantul posac al garnizoanei un 
oarecare câştig. M-a condus apoi amical până la poartă, dar nu 
şi-a putut stăpâni râsul când m-a văzut încingându-mi sabia 
peste tunica evreiască. 

Dar Natan nu a zâmbit, a dat doar mulţumit din cap şi a 
continuat drumul. După ce am ocolit noi zona templului, am 
traversat Chedronul şi am mers în continuare pe drumul de la 
poalele Muntelui Măslinilor, care-mi era cunoscut, pentru că pe 
el umblasem spre Betania. Când lerusalimul nu s-a mai văzut, 
am coborât de pe spinarea asinului şi am mers pe lângă el. 
Când am ajuns în Betania, i-am strigat lui Natan să facă un 
popas şi m-am dus la casa lui Lazăr. l-am strigat numele şi el a 
apărut dinspre grădină şi m-a salutat. L-am întrebat de Marta şi 
de Maria, iar el mi-a răspuns: 

— Surorile mele au plecat în Galileea. 

L-am întrebat: 

— De ce nu te-ai dus şi tu cu ele? 

A scuturat din cap şi a mormăit: 

— Ce treabă am eu în Galileea? 

— Dar, i-am răspuns eu, mi s-a povestit că lisus va merge 
acolo să-şi aştepte apostolii. 

— Asta nu mă priveşte pe mine, a răspuns el. Eu îmi îngrijesc 
grădina şi-mi văd de mormântul meu. 

A vorbit greoi, privind în gol, ca şi cum în fiinţa lui ar fi fost 
îngropată o comoară despre care nu ar fi putut explica clar 
nimănui. Mi s-a făcut frig lângă el şi mi-a părut rău că mi-am 
întrerupt drumul să-l salut. Am dat să plec şi i-am spus: 

— Pace ţie! 

— Pace şi linişte, a spus el în bătaie de joc. Dac-ai şti ce 
înseamnă pacea, nu mi-ai mai ura-o... 

Şi apăsându-şi cu mâinile cadaverice fruntea, a spus: 


— Mă doare capul şi am mintea tulbure. Sunt îngrozit când 
cineva mă strigă pe nume. Am să-ţi vorbesc în parabole, poate 
că aşa mă vei înţelege. Ascultă! Şi de-am fi mici cât vârful unui 
ac sau încă şi mai mici, ne-am vedea unul pe altul tot la fel cum 
ne vedem acum şi nu am şti cât de mici suntem. Pentru mine, 
după ce am trecut prin moarte, toată lumea aceasta 
pământească a devenit cât un vârf de ac, poate încă şi mai 
mică. Şi nu pot înţelege de ce lisus, fiul lui Dumnezeu, a vrut să 
se nască, să trăiască, să moară şi să învie într-o lume atât de 
neînsemnată. 

Am gândit că, după acele zile petrecute în mormânt, i se 
tulburase mintea de-a binelea, de nu mai putea să cugete ca 
toţi oamenii. L-am lăsat în lumea lui ciudată şi m-am întors la 
drum. În privirea lui Natan am văzut din nou acea umbră de 
mirare pe care o mai văzusem o dată, dar de spus, el nu a spus 
nimic. Şi ne-am continuat drumul. 

Am ajuns apoi într-o vale, am traversat un râu, am mers de-a 
lungul poalei unui munte şi ne-am oprit doar o dată, la o 
fântână, pentru a adăpa asinii. De tăcerea lui Natan se molipsise 
şi Maria din Beerot, aşa că în tot acest timp noi nu am schimbat 
o vorbă. Dar tăcerea câălăuzei noastre nu era deloc 
neliniştitoare. În această tăcere exista ceva care-mi întărea 
încrederea în el. lar pe femeia bolnavă n-o mai simţeam ca pe o 
povară şi începusem chiar să fiu îngrijorat pentru ea, îndoindu- 
mă că va putea suporta greutăţile călătoriei. Mergea în spatele 
convoiului, vrând probabil să uităm de ea. În orice caz, Natan 
zorea animalele, ca şi cum el însuşi ar fi fost interesat să ajungă 
cât mai degrabă în Galileea. A evitat Samaria, preferând drumul 
pelerinilor, care trece prin lerihon. 

Abia când s-au aprins primele stele pe cer, ne-am oprit noi din 
drum într-un sat nu prea mare. Natan a condus animalele în 
curtea hanului sărăcăcios din acel sat şi a dat repede jos 
poverile de pe spinarea asinilor, a luat covoarele şi le-a pus într- 
o încăpere goală, care mirosea a bălegar, dar era destul de 
curată. lar Suzana a aprins focul în curte, să pregătească 
mâncarea. A amestecat făină, apă, uleiul şi câteva bucăţi de 
carne de oaie în oala de lut şi a pus-o pe foc. Apoi a adus apă şi 
a insistat să-mi spele picioarele. După aceea a spălat picioarele 
Mariei din Beerot, căreia i s-a adresat cu mult respect. Când 


mâncarea a fost gata, m-a servit mai întâi pe mine, apoi pe 
Maria. lar eu m-am simţit bine. 

Dar l-am strigat pe Natan şi m-am adresat atât lui cât şi 
Suzanei. Şi le-am spus: 

— Nu vreau să stric obiceiurile iudeilor, dar dacă tot călătorim 
noi împreună şi dormim în aceeaşi încăpere, putem şi mânca 
împreună. 

Ei şi-au spălat mâinile, după care s-au aşezat pe podea, lângă 
noi. Natan a frânt pâine, a binecuvântat-o după obiceiul iudeilor 
şi mi-a dat întâi mie o bucată din ea, neluând în seamă femeile. 
A mâncat puţin, fără să se atingă de carne, cu ochii ţintă 
undeva, departe, iar eu nu am îndrăznit să-i adresez o vorbă în 
tot acest timp. După masă, s-a dus la animale să verifice dacă 
totul este în ordine, apoi şi-a înfăşurat tunica în jurul lui, şi-a 
acoperit capul şi s-a culcat în prag, dându-ne de înţeles că şi 
pentru noi este vremea să ne odihnim. După ce a terminat de 
mâncat, Suzana a căzut la pământ în faţa mea şi, mulţumindu- 
mi că i-am acordat protecţie, a încercat să-mi sărute picioarele. 
Dar eu i-am spus: 

— Nu-mi mulţumi mie, mulţumeşte-i lui Natan! Sper să nu-ți 
fie acest drum prea greu şi să nu te îmbolnăveşti din nou. 

Ea a răspuns: 

— Nu, nu. Noi, femeile din Galileea suntem rezistente ca 
animalele de povară. Am fost bolnavă de tristeţe, dar mă voi 
veseli din nou când vom ajunge pe malul Ghenizaretului. 

A doua zi, Natan ne-a deşteptat încă înainte de răsăritul 
soarelui şi ne-a zorit aşa de tare, că nici n-am înţeles bine ce se 
întâmplă, iar când m-am trezit de-a binelea am constatat că 
eram deja pe drum, călare pe asin şi mâncând o bucată de 
pâine, în timp ce soarele purpuriu se ridica din spatele munţilor. 
Dar, pe măsură ce lumina s-a făcut mai mare şi soarele s-a 
înălţat pe cer, inima mi s-a umplut de bucurie. Munţii albăstrii, 
măslinii de cenuşă şi argint, butucii cu viţă de vie, totul era atât 
de frumos, că ochii mei nu se mai săturau să privească. Cred că 
şi ceilalţi au încercat aceeaşi bucurie, pentru că, deodată, spre 
marea mea uimire, Natan şi-a dres glasul şi a început să cânte 
un cântec evreiesc. 

M-am uitat întrebător la Maria, dar Maria a scuturat din cap în 
semn că nu înţelege cuvintele. În vocea lui Natan, cu sunete 
ascuţite şi grave alternând în dezordine, se simţea un soi de 


voioşie festivă. Când a terminat de cântat, am coborât de pe 
asin şi am aşteptat-o pe Suzana, care era ultima din convoi. Am 
întrebat-o despre cântecul lui Natan, iar ea, privindu-mă cu 
încredere, a spus: 

— Este un cântec de drum. „Dumnezeu este umbrarul tău. 
Dumnezeu este umbra ta protectoare. Ziua, soarele nu te arde, 
nici noaptea luna. Dumnezeu te păzeşte de toate cele rele. 
Dumnezeu păzeşte sufletul tău. Şi la plecare, şi la întoarcere. 
Acum şi în vecii vecilor.“ 

Mi-a fost greu să-i înţeleg dialectul. Ea a început apoi să-l 
cânte şi pe limba sa, legănându-şi corpul, dar deodată a izbucnit 
în plâns. l-am atins umărul şi, încurcat, i-am spus ca să o 
consolez: 

— Nu plânge, Suzana! Ce ai? Aş putea să te ajut cu ceva? 

Dar ea mi-a spus: 

— Plâng doar de bucurie. Eram în pragul morţii şi am ieşit din 
nou la lumină. 

Călătoream deci în compania a doi nebuni, pentru că, orice s- 
ar spune, nici Natan nu mi se părea prea zdravăn la minte. Dar 
mi-a venit să râd la gândul că poate nebunul sunt eu. Un roman, 
plecat în grabă să-l caute pe regele recent înviat din moarte al 
evreilor! Destul de ciudat! 

La amiază, am coborât în valea roditoare a lordanului şi am 
văzut ridicându-se înaintea noastră zidurile cenuşii ale 
lerihonului. Aerul era fierbinte, aproape sufocant, dar o boare de 
vânt purta din când în când până la noi parfumul câmpurilor de 
balsamieri, bogăţia lerihonului. 

Primăvara era mai avansată decât în lerusalim şi ţăranii 
secerau deja grâul. Dar nu am intrat în oraş, pentru că Natan 
ne-a condus pe cărări care-l ocoleau. Ne-am oprit la umbra 
zidului lerihonului, lângă o fântână, iar Natan a lăsat animalele 
să pască iarbă. Apoi, depărtându-se de noi, şi-a ridicat mâinile 
şi, cu faţa întoarsă spre lerusalim, şi-a rostit rugăciunea. Maria 
din Beerot şi Suzana, fiecare în felul ei, a împlinit acelaşi ritual 
murmurând câteva cuvinte pioase. Foarte mult îi deosebea pe ei 
de mine perseverenţa cu care îşi împlineau rugăciunea la orele 
stabilite de legea iudaică. Eu mă rog doar când aduc ofrande 
zeilor şi în zilele de sărbătoare, urmând, bineînţeles, obiceiurile 
ţării în care mă aflu. Dar nu mă aştept la nimic din partea zeilor 
şi nu cred că rugăciunea mea i-ar putea influenţa. Mă rog doar 


pentru a nu mă deosebi de ceilalţi oameni. Dar acum, am fost 
cât pe ce să le cer să mă înveţe cum să mă rog. Totuşi, erau 
evrei. Mai mult, erau convinşi că fac parte din poporul ales de 
Dumnezeu. De aceea, temându-mă că Natan sau Suzana ar fi 
putut să mă refuze, nu am îndrăznit să le cer asta. Cât despre 
Maria din Beerot, rugăciunea ei era prea simplă, ca a unui copil. 

Am mâncat apoi pâine cu brânză şi ceapă. Eu şi Maria am 
băut vin acru, iar Natan şi Suzana s-au mulţumit cu apa de la 
fântână. Când am vrut să-i ofer vin lui Natan, el a arătat cu 
mâna spre părul scurt tăiat, ceea ce mi-a întărit ideea că făcuse 
un legământ. M-a privit totuşi prietenos, de aceea l-am întrebat: 

— Ai făcut şi legământul tăcerii? 

Spre marea mea surpriză, el a rupt tăcerea şi a spus: 

— Unde sunt multe cuvinte, nici păcatele nu lipsesc. 

Dar spunând aceasta, a zâmbit îngăduitor. 

Şi nemaiavând răbdare să întârzie pe locul unde ne oprisem 
să mâncăm şi să ne odihnim, ne-a îndemnat repede la drum şi 
nu peste mult timp am văzut, încă de departe, dincolo de 
câmpie, albia umflată a  lordanului. Căldura devenise 
înăbuşitoare, aveam feţele transpirate şi înaintam greu. Muştele 
şi ţânţarii ne înţepau pe întrecute, iar asinii începuseră să dea 
semne de enervare. Cred că boii ce trăgeau platformele 
încărcate de grâu cosit atrăseseră acele cohorte insuportabile 
de muşte. 

După ce am umblat astfel toată ziua, am ajuns la căderea 
serii frânţi de oboseală şi morţi de sete într-un sat unde era un 
izvor cu apă curgătoare, aşa că ne-am putut spăla cumsecade 
după drumul nu prea uşor al acelei zile. Observasem că Natan a 
evitat să înnoptăm în oraşe, unde sunt hanuri mai bune, în care 
poţi primi chiar şi de mâncare. Este drept că el mi-a cercetat 
chipul, să vadă dacă sunt sau nu mulţumit de alegerea sa. Dar, 
după viaţa comodă din lerusalim, eu eram foarte mulţumit de 
simplitatea vieţii de călător şi nu tânjeam după hanuri mai 
bogate. 

Obosită să tot stea cu braţele încrucişate, Maria din Beerot se 
hotărâse să o ajute pe Suzana la aprinderea focului şi la 
prepararea mâncării. Şi au vorbit ele în timpul acesta pe 
săturate, aşa cum obişnuiesc toate femeile. Eu m-am mulţumit 
să privesc stelele ce se aprindeau încetul cu încetul pe bolta 


cerească. Mai târziu, trăgându-şi covorul aproape de mine, 
Maria mi-a spus în şoaptă: 

— Această Suzana este o femeie tare simplă. S-ar putea chiar 
spune că-i săracă cu duhul. Dar cred că este dintre blânzii 
pământului şi mai cred că ştie lucruri importante despre 
învierea lui lisus, dar nu are curajul să le spună şi altora. 

M-am ridicat brusc de pe aşternutul meu. Natan se lungise 
deja în prag, dar Suzana, îngenuncheată, încă îşi spunea 
rugăciunea. Nu am putut rezista tentaţiei, am strigat-o în şoaptă 
şi i-am spus: 

— Învaţă-mă rugăciunea ta, ca să ştiu şi eu cum trebuie să 
mă rog! 

Şi-a pus mâinile înaintea pieptului ca şi cum ar fi vrut să se 
apere şi a spus: 

— Dar eu sunt o femeie simplă. Cum să te învăţ pe tine, când 
nici tablele legii eu nu le ştiu? Eu nu mă rog cum se roagă alţii. 
Ai râde de mine dacă te-aş învăţa rugăciunea mea. 

— Nici nu voi râde de tine, nici nu-mi voi bate joc de 
rugăciunea ta. Eu aş vrea să am blândeţe şi umilinţă în inimă. 

lar Maria a spus: 

— Rugăciunea ta este nouă. Nu am mai auzit până acum pe 
nimeni rugându-se în felul acesta. 

Temându-se, dar în acelaşi timp fiindu-mi recunoscătoare, 
pentru că acceptasem să călătorească împreună cu noi, Suzana 
mi-a explicat: 

— Pe mine m-au învăţat această rugăciune, pentru că este 
mai uşor de ţinut minte. Mi s-a spus că le înlocuieşte pe toate 
celelalte, fiindcă în ea nu este nimic de prisos. Când te rogi, 
spune: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele 
tău. Vie împărăţia ta. Facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe 
pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă în fiecare 
zi. Şi ne iartă nouă păcatele noastre, căci şi noi înşine iertăm 
tuturor ce ne greşesc nouă. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne 
izbăveşte de cel rău. Amin“. 

Am rugat-o să mi-o mai spună o dată şi mi-am dat seama că 
era făcută din fraze simple şi uşor de reţinut. Am repetat-o şi eu 
cu glas tare, rostind apăsat fiecare cuvânt. Într-adevăr, nu făcea 
risipă de vorbe inutile, iar un om simplu putea găsi în această 
rugăciune toate lucrurile de care avea nevoie pentru a-şi linişti 


sufletul. Nu avea înţelepciunea sclipitoare a invocaţiilor 
erudiţilor, dar conţinea multe elemente la care se putea medita. 

In seara următoare, am înnoptat în apropierea unei păduri 
inundate de apa lordanului. Undeva, departe, în nord, se 
dezgheţase zăpada din munţii unde-şi are lordanul izvoarele. 
Din cauza apelor revărsate, animalele sălbatice îşi părăsiseră 
ascunzişurile. Cu toate acestea, afluenții lordanului aveau matca 
aproape uscată. Când pe cer au început să se aprindă stelele, s- 
a auzit urletul neliniştit al şacalilor, urmat de un răget 
asemănător unui tunet depărtat. Cunoşteam acest soi de răget, 
chiar dacă nu-l auzisem niciodată în natură. Il auzeam câteodată 
la Roma, venind din subteranele circului. Asinii noştri au început 
să tremure de spaimă, aşa că a trebuit să-i luăm cu noi în 
încăperea unde urma să dormim. Maria, care nu auzise 
niciodată până atunci răgetul unui leu, s-a apropiat de mine şi 
m-a implorat să o las să doarmă în braţele mele, chiar dacă în 
acea noapte nu era câtuşi de puţin frig. 

După ce a liniştit animalele, Natan a baricadat uşa şi a pus 
sabia mea în apropiere. Nici Suzana nu dormea, aşa că, 
profitând de moment, am vrut să-i pun câteva întrebări, în 
speranţa că voi afla ceva nou despre lisus. Am întrebat-o: 

— De la cine ai învăţat rugăciunea? 

Şi din nou s-a auzit răgetul cumplit, de s-au zguduit pereţii de 
pământ ai adăpostului nostru. De groază, Suzana şi-a acoperit 
gura, apoi a spus: 

— Tu nu ai dreptul să-mi pui o astfel de întrebare. 

Spre surprinderea mea, Natan a deschis gura şi i-a spus: 

— Povesteşte, nu-ţi fie teamă de el! 

In lumina tulbure a opaiţului, Suzana s-a uitat împrejur 
neliniştită, ca şi cum ar fi vrut să o ia la fugă sau să se ascundă. 
Apoi s-a liniştit şi a spus: 

— lisus din Nazaret, cel care a fost răstignit pe cruce la 
lerusalim. El i-a învăţat pe apostolii lui cum să se roage şi 
totodată ne-a învăţat şi pe noi, femeile care l-am urmat din 
Galileea. El ne-a spus că pentru noi această rugăciune este de 
ajuns. 

— Nu cumva minţi? am întrebat-o eu suspicios. Tu ai fost, într- 
adevăr, una dintre femeile care l-au urmat pe lisus? 

Suzana a spus: 


— Dar eu sunt o femeie prea proastă şi n-aş putea minţi, nici 
dac-aş vrea să mint. Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Și 
niciuna dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Toată 
viaţa am fost o femeie avară şi m-am zgârcit la bani şi-am 
strâns lucruri după lucruri, lipsindu-mă chiar şi de mâncare, 
numai ca să nu dau banii mei pe nimic. Când s-a dus toată 
lumea să-l vadă pe noul profet, m-am dus şi eu, gândind că pot 
să-l ascult fără să dau niciun ban, fiindcă în templul din 
lerusalim nu primeşti nimic pe gratis. L-am ascultat când a 
vorbit mulţimii, dar nu am înţeles nimic din învăţătura lui. Numai 
că, pe neaşteptate, privind el direct spre mine, a spus: „Vedeţi 
şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul 
avuţiilor sale“*. Asta se întâmpla pe malul lacului. Să spun 
drept, eu am crezut că el mă cunoştea sau că auzise despre 
lăcomia mea. Dar el a povestit în continuare despre un om 
bogat, care se-ntâmplase să aibă parte într-un an de o recoltă 
foarte bună. De aceea se hotărâse să-şi dărâme hambarul şi să 
construiască unul mai mare, unde să păstreze recolta cea 
bogată, ca mulţi ani să se odihnească, să mănânce, să bea şi să 
se veselească. Dar Dumnezeu i-a spus acelui om: „Nesocotitule! 
Chiar în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele 
ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel care doar 
pentru el strânge bogății, dar în Dumnezeu comori nu are“. 

Ea a suspinat şi a spus în continuare: 

— M-am întors acasă mâniată pe el. De obicei, eu nu-mi aduc 
aminte de nimic, dar vorbele lui nu le-am putut uita şi puţin câte 
puţin acele vorbe au devenit ca o rană dureroasă. Şi m-am 
întors să-l mai ascult o dată. El a vorbit atunci nemaipomenit de 
frumos despre corbii pe care Dumnezeu îi hrăneşte şi despre 
florile câmpului care nici nu torc, nici nu ţes şi le-a interzis 
apostolilor lui să-şi facă griji pentru mâncare şi băutură, 
poruncindu-le să caute doar împărăţia lui Dumnezeu, fiindcă lor 
totul li se va da. Mi s-a făcut tare milă de el, chiar dacă auzisem 
că hrănise o mulţime de oameni cu două pâini şi cu câţiva peşti. 
Adevărul este că minuni din astea nu putea nici el să facă în 
fiecare zi. N-aveam totuşi de gând să-mpart bunurile mele 
puturoşilor şi neputincioşilor, dar am vândut toate pânzele şi 
covoarele ţesute cu mâinile mele, mi-am lăsat câmpul în grija 
unui argat şi l-am urmat pe lisus. Şi mi-am propus să am grijă de 


® Evanghelia după Luca, 12, 15. (n.r.) 


el şi de apostolii lui până mi s-or sfârşi bogăţiile. Eu am gândit 
că acel bărbat făcător de minuni ar fi putut muri de foame, 
pentru că, la drept vorbind, nu avea simţ practic. Şi alte femei l- 
au urmat, tot pentru că le-a fost milă de el. 

Amintindu-şi de drumurile pe care umblase, Suzana a oftat, 
apoi a povestit mai departe: 

— Dar nu vreau să zic nimic rău despre el. Am povestit asta 
pentru a arăta doar că multe lucruri din lumea noastră el nu le 
înţelegea. De aceea, noi, femeile, trebuia să avem grijă de el. 
Este drept că, din când în când, mai pescuiau şi discipolii lui ca 
să câştige ceva bani. La Nazaret, se spunea că n-ar fi fost un 
tâmplar prea grozav, chiar dacă învățase meseria tatălui său. La 
juguri şi căruţe, nimic de zis, se pricepea bine, dar roţi nu era în 
stare să facă. Şi avea prea multă încredere în toată lumea. li 
încredinţase punga cu bani tocmai lui luda Iscarioteanul, care 
era cel mai avar şi, mai mult ca sigur, îşi făcea de-acolo parte. 
Se vedea după ochii lui. Nu pretind c-aş fi înţeles ceva din 
învăţătura lui lisus din Nazaret. De altfel, nici discipolii lui nu-l 
înțelegeau chiar tot timpul. Dar în apropierea lui mă simţeam 
bine. De aceea nu l-am părăsit deşi, de multe ori mi-am dorit să 
mă întorc la mine acasă. Cu bună ştiinţă şi fără niciun motiv îi 
întărâta pe bărbaţii pioşi, iar faptul că-i îngăduise unei femei ca 
Maria Magdalena, vânzătoarea de porumbei, să-l urmeze, mi se 
părea insuportabil. 

Dar Maria din Beerot, neputându-i suporta ultimele vorbe, i-a 
strigat: 

— Maria Magdalena este o femeie milostivă şi, în orice caz, 
mult mai înţeleaptă decât tine care, după ce că eşti o ţărancă 
urâtă, mai umbli şi îmbrăcată-ntr-un sac. 

— Dacă tu îi iei apărarea, i-a răspuns mâniată Suzana, înţeleg 
bine din ce categorie de femei faci parte şi de ce te-mpingi în 
braţele romanului acestuia seară de seară. Este adevărat că eu 
sunt o ţărancă urâtă, dar cu mâinile acestea ale mele eu ştiu să 
tes, să torc, să fac pâine, să pregătesc mâncare şi să ţin o casă 
curată. Am tras eu şi căruţa pe vremea când nu voiam să 
risipesc banii pe-un argat. Adevărul este că lisus din Nazaret a 
fost prea bun pentru această lume, prea credul şi prea 
nechibzuit. A făcut minuni şi a vindecat bolnavi, fără să se- 
ntrebe dacă aceia meritau să fie vindecaţi. Era de-ajuns ca 
cineva să se-atingă de poalele veşmântului lui şi, gata, era 


vindecat de toate bolile. După mine, el era ca un copil lipsit de 
judecată, abandonat în lumea aceasta rea. Să fi ţinut seama de 
sfaturile înțelepte, nu s-ar fi dus de Paşte la lerusalim. Dar era 
încăpățânat şi credea că le ştie pe toate din această lume mai 
bine decât alţii. lar apoi, s-a-ntâmplat ce s-a-ntâmplat. 

Şi Suzana a turuit mai departe, criticându-l pe lisus, ca şi cum 
ar fi vorbit despre un copil neascultător, după care a izbucnit în 
plâns şi a spus: 

— Nimic nu mi-a rămas de la el în afară de acest sac cu care 
sunt îmbrăcată şi rugăciunea pe care m-a învăţat s-o spun. 
După moartea lui, noi ne-am risipit care-ncotro, ca un stol de 
vrăbii. Multă vreme n-am putut să înghit nici o bucăţică de pâine 
şi am rămas nemişcată în peştera de sub templu, de frică să nu 
mă recunoască cineva. Până când l-am întâlnit pe acest Natan, 
care pentru lisus s-a îmbrăcat în alb şi şi-a tăiat părul. El m-a 
anunţat că lisus a înviat din moarte şi că este în drum spre 
Galileea. 

Apoi şi-a acoperit gura cu mâna şi s-a uitat spre Natan cu 
teamă, pentru că spusese şi ceea ce nu ar fi trebuit să spună. 

Dar Natan a spus: 

— Vorbele femeilor sunt ca pârâitul crengilor uscate sub oala 
de mâncare. Eu am ştiut că împărăţia lui este aproape, dar pe 
lisus nu l-am cunoscut. Mi-am tăiat părul când am auzit că a 
înviat din moarte. El este, într-adevăr, fiul lui Dumnezeu, cel pe 
care toţi îl aşteptam. 

Suzana a spus: 

— Eu l-am cunoscut mai bine decât oricine, pentru că i-am 
spălat veşmintele. Şi pot spune că a fost om. li era foame şi sete 
ca oricărui om, câteodată era sătul de discipolii lui şi de lipsa de 
credinţă pe care o vedea la oameni. Dar el într-adevăr a înviat, 
toată lumea o spune, iar eu nu mă mir deloc. Dimpotrivă, plâng 
de bucurie şi sper că toate relele se vor schimba în bine. Dacă 
îngerii vor lupta de partea lui, poate că în Galileea îşi va 
întemeia el împărăţia. Trebuie doar să avem răbdare şi să 
aşteptăm. Dar, fie cum o fi, eu îmi fac rugăciunea dimineaţa, la 
prânz şi seara, aşa cum m-a învăţat el, şi atâta-mi ajunge, 
pentru că el aşa a spus. 

Aceste vorbe au mişcat-o profund pe Maria. Şi ea a întrebat-o 
neîncrezătoare: 

— Să fie oare adevărat că tu ai spălat veşmintele lui? 


lar Suzana i-a spus, fălindu-se: 

— Cine ar fi putut să le albească mai bine? Maria Magdalena? 
Dar ea nu a spălat rufe în viaţa ei. Salomea? Şi-aşa avea destulă 
bătaie de cap cu fiii ei. Cât despre loana, ce să mai vorbim! 
Umbla cu servitoarele după ea. Mai avea totuşi puţină ruşine, 
din moment ce nu venise purtată în litieră ca să-l urmeze pe 
lisus. Dar tot a învăţat şi ea ceva cât timp a fost cu noi, fiindcă 
s-a obişnuit să meargă pe propriile picioare. 

Neputându-mi ascunde nedumerirea, am întrebat-o: 

— Dar de ce ai mers după lisus, risipindu-ţi averea, dacă 
modul cum se purta el şi discipolii lui nu-ţi era pe plac şi nici de 
ceilalţi ce-l urmau nu-ţi plăcea? 

S-a uitat uimită Suzana la mine şi mi-a explicat: 

— Bine, dar el era ca un miel pierdut în mijlocul lupilor. Cine 
să-i fi dat de mâncare dacă eu nu aş fi făcut-o? Cine să-l 
îngrijească dacă nu l-aş fi îngrijit eu? Propria lui mamă credea că 
el este în afara fiinţei lui. O dată, nişte oameni din Nazaret l-au 
dus până la marginea unei prăpăstii, iar el nu li s-a împotrivit. 
Este drept că ei n-au îndrăznit totuşi să-l împingă acolo. 

— Deci tu l-ai iubit, am spus eu. 

Nedumerită, Suzana a ridicat din umeri şi a mormăit, 
schimbându-şi poziţia: 

— Ce ştiu eu, o femeie bătrână cu pielea tăbăcită, despre 
iubire? Lumea-i plină de leneşi, de tâlhari, de preoţi avari, de 
vameşi necruţători şi de tot felul de alte lichele. Poate că mi-a 
fost doar milă de el, pentru că era nevinovat şi blând ca un miel 
şi nu ştia nimic despre răutatea lumii... 

Şi a continuat încet, frângându-şi mâinile, ca şi cum i-ar fi fost 
ruşine de propriile vorbe: 

— ... chiar dacă ştia cuvintele secrete ale vieţii eterne. 

— Ce înţeles au ultimele vorbe pe care le-ai rostit? am 
întrebat-o eu. 

— Nu ştiu, mi-a răspuns ea oarecum enervată. Dar aşa este. 
Eu nu i-am înţeles cuvintele. Eu am crezut în el. 

— Crezi şi acum? am insistat eu. 

— Nu ştiu, mi-a răspuns ea supărată. Când l-am văzut 
răstignit pe cruce, când i-am văzut sângele şi sudoarea de pe 
faţă, nu am mai crezut şi am fugit de acolo, fiindcă nu am putut 
suporta să văd cum suferă. M-am îmbolnăvit de supărare şi am 
fost deprimată pentru că mi-am risipit averea de pomană. Nu, 


nu a fost aşa. M-am îmbolnăvit din cauza suferinţei lui. Nu 
merita el o astfel de moarte şi atâta suferinţă, chiar dacă i-a 
suduit pe cărturari şi pe farisei. Toată lumea o face şi nu este 
ţăran să nu-i vorbească de rău pe aceştia când ei îl constrâng 
să-şi distrugă recolta de fructe sau să arunce în bălegar 
legumele sub pretextul că nu cunoaşte prea bine legea. Dar 
acum totul este din nou bine şi sigur că voi crede în el dacă voi 
putea să-l mai văd o dată şi să-i mai aud glasul. 

La căldura adăpostului nostru cu pereţi de pământ, în timp ce 
asinii îşi mişcau neliniştiţi urechile lângă ieslea sărăcăcioasă şi 
leii răgeau în noapte, în mine se strecura îndoiala. Mi se părea 
că, povestind, Suzana voise să pară mai simplă decât era în 
realitate, pentru a ascunde ceva important. Dacă era adevărat 
că-l urmase pe lisus tot timpul, asistând la minunile pe care 
acesta le făcuse - şi nu fuseseră puţine, ascultându-i vorbele pe 
care le spunea mulţimii şi, involuntar, unele dintre învăţăturile 
ce le dădea discipolilor lui, nu încăpea îndoială că auzise şi acele 
lucruri speciale pe care alţii nu aveau cum să le audă. 

— Dar despre lucrurile ascunse şi înțelepte ale învăţăturii lui, 
nu poţi să-mi spui chiar nimic? am mai întrebat-o eu o dată. Nu 
ai păstrat în mintea ta nimic din ştiinţa lui secretă? 

Suzana m-a privit cu încă şi mai multă rezervă ca până atunci 
şi mi-a spus: 

— Nici femeile, nici copiii nu pot ajunge la înţelepciune, oricât 
de mult ar asculta învăţătura unui rabin. De aceea n-am putut 
eu să o suport pe Maria Magdalena, care-şi închipuia că înţelege 
toată învăţătura lui lisus. Altceva nici nu făcea, decât să-l 
asculte, în timp ce noi, celelalte femei, ne vedeam de treburi şi 
pot să te asigur că erau destule de făcut. Dumnezeu să mă 
ierte, dar bărbaţii pentru care pregăteam noi de mâncare nu 
erau doar doisprezece şi nu de puţine ori am pregătit mâncare 
şi pentru şaptezeci de oameni. Pentru mine, lisus era 
înţelepciunea însăşi. lisus era pâinea vieţii, iar asta chiar el a 
spus-o. Eu nu ştiu înţelesul acestor vorbe, dar cred în ele, pentru 
că el le-a spus. 

Cu deznădejde am scuturat eu din cap, copleşit de naivitatea 
spuselor ei şi am renunţat să o mai întreb despre alte lucruri. 
Dar, la lumina nesigură a opaiţului de lut, parcă simțindu-se 
datoare să mă convingă, ea a mai spus: 


— În cerul Tatălui lui este şi Tatăl meu. El i-a lăsat pe copii să 
vină la el şi a spus că şi pentru cei care sunt asemenea copiilor 
este loc în împărăţia Lui. Eu, care am o minte de copil, am 
priceput că nu este treaba mea să înţeleg intenţiile Tatălui meu, 
fiindcă Tatăl meu le ştie mai bine decât mine pe toate. Acesta 
este singurul secret al împărăției, pe care am reuşit să-l aflu şi 
să-l înţeleg. 

În acea noapte neliniştită nu am putut închide prea mult timp 
ochii, iar răgetul leilor mi-a purtat nu ştiu de ce gândurile spre 
Roma şi, în acea clipă de la hotarele veghii şi somnului, când 
visul te rupe de realitate, am crezut că mă aflu în Roma pe când 
mă deşteptam din somn. Şi am văzut purpuriul pernelor 
parfumate cu esenţă de trandafiri şi mi-am simţit trupul vlăguit 
după noaptea petrecută în pătimaşe desfătări. Dar, reuşind să 
ies din acel vis de-o clipă, ca dintr-un coşmar, am fost 
deznădăjduit de absurdul acestei vieţi. Intins pe un covor 
prăfuit, într-o colibă de lut murdară, plin de păr pe tot trupul ca 
barbarii şi puţind de transpiraţie, în compania a trei evrei, îmi 
imaginam că voi dobândi ceva care, aparent, sfida raţiunea. Să 
fi fost la Roma, mi-aş fi aranjat părul, aş fi purtat o mantie 
decorată după exigenţele ultimelor luni, aş fi fost într-o 
permanentă goană după manuscrise diferite pe care să le 
citesc, aş fi mers la tribunal să urmăresc procesele mai 
interesante, omorându-mi timpul în aşteptarea ta, Tullia. La 
Roma, de s-ar şti cu ce mă ocup eu acum, toată lumea m-ar lua 
în bătaie de joc şi ar râde de mine, atât patricienii bogaţi şi 
nesăţioşi de lux, cât şi sofiştii care afirmă că un om cu bun-simt 
nu crede în nimic. Să fi fost la Roma, aş fi râs primul, de-aş fi 
auzit că un bărbat instruit călătorise de la lerusalim la Galileea 
să caute un rege evreu înviat din moarte. 

Cu toate astea, atât femeile fără minte cât şi tinerii inteligenţi 
îi frecventau pe astrologii, magii sau vrăjitorii renumiţi şi plăteau 
mulţi bani pe talismane care să le poarte noroc. Ei înşişi îşi 
băteau joc de toate astea şi nu credeau în farmece, dar în 
străfundurile fiinţei lor sperau că prezicerile, magiile, farmecele 
şi talismanele îşi vor face cel puţin pentru ei efectul. Toate sunt 
ca un joc. Norocul este capricios şi câştigul nesigur, dar e mai 
bine să-ţi joci jocul până la capăt, decât să te mulţumeşti cu 
vidul. 


Oare eu îmi jucam jocul pe malul lordanului? Oare îl 
continuam doar din consecvență, în ciuda victoriei nesigure? Ce 
speram să câştig? Poate că era un vis această invizibilă 
împărăție pe care mi-o imaginam în preajmă, spre care speram 
să găsesc drumul. Mi-a fost biciuit spiritul de aceste gânduri şi 
am simţit că nu-i mai pot suporta pe cei împreună cu care 
pornisem la drum, nici pe Maria, nici pe acea încăpăţânată 
Suzana, nici pe tăcutul Natan. Ce treabă aveam cu acei oameni, 
eu, un roman? 

Am repetat în gând rugăciunea învățată de la Suzana. Era, de 
fapt, primul secret al apostolilor lui lisus din Nazaret pe care-l 
aflasem. Să fi purtat în ea această rugăciune forţa magică a 
unei înţelepciuni secrete? Poate. Dar răsturnând cuvintele în 
toate direcţiile şi recompunând frazele, am ajuns la concluzia că 
era doar o rugăciune de resemnare adaptată nevoilor oamenilor 
simpli. Repetând-o cu umilinţă, probabil că aceştia îşi puteau 
găsi liniştea, putând să uite pentru un scurt timp de greutăţile 
cotidiene. Numai că eu nu eram destul de naiv, ca să mă simt 
uşurat după ce o rosteam. 

În acea noapte toţi am dormit prost, iar dimineaţa am fost 
somnoroşi şi puşi pe ceartă. Maria din Beerot ne pretindea să 
traversăm munţii şi să ne continuăm drumul prin Samaria, 
pentru că, spunea ea, n-ar fi vrut nici în ruptul capului să se 
întâlnească nas în nas cu vreun leu ce-şi părăsise hăţişurile 
inundate. La rândul ei, Suzana, convinsă că-şi pierduse ceva, 
verifica fără răgaz sacul cu lucrurile pentru pregătirea mâncării 
şi sacii cu provizii, întârziind în felul acesta momentul plecării. 
Nici Natan nu părea prea liniştit şi scruta atent cerul, în timp ce 
asinii, nefericiţi din cauza muştelor care nu le dădeau pace, 
trebuiau să fie potoliţi tot timpul. 

Nemaiputând suporta trăncăneala Mariei, până la urmă Natan 
a recurs la scripturi şi a rostit sentenţios: 

— Multe drumuri le crede omul drepte, şi ele toate duc la 
moarte. 

Apoi, arătând spre sabia mea atârnată de centură, a pornit la 
drum, trăgând de asinii ce se împotriveau să meargă, ca şi cum 
ar fi vrut să ne lase de înţeles că noi suntem liberi să facem ce 
vrem, dar că el nu va renunţa la drumul stabilit dintru început. 

— Uşor vă este vouă, bărbaţilor să treceţi pe lângă lei, a 
început să se tânguiască Maria, dar eu sunt cea mai tânără. Am 


auzit că leii sunt animale înțelepte şi-şi aleg carnea cea mai 
fragedă. 

Dar Suzana i-a spus bombănind: 

— lisus din Nazaret a mers pe acest drum. Oare de ce n-am 
putea şi noi să mergem? Dacă-ţi este teamă, voi merge înaintea 
ta şi voi alunga leii. Eu sunt sigură că ei nu se vor atinge de 
mine. 

Enervat de discuţia lor, i-am atras atenţia Suzanei că nimeni 
nu ştie pe ce drum a mers lisus în Galileea şi că de fapt toată 
povestea asta a noastră nu se bazează pe nimic. Fiindcă tot atât 
de bine ar fi putut arhiereii lansa un astfel de zvon, pentru a-i 
împinge pe apostolii lui să plece din lerusalim. În ceea ce mă 
priveşte, eu n-aveam de gând să merg cu sabia-n mână 
împotriva leilor, chiar dacă la circ am văzut bărbaţi ce au scăpat 
de moarte în felul acesta. Şi am mai spus că Natan cunoaşte 
drumurile, aşa că cel mai înţelept este să-l urmăm. 

Mâniaţi, fiecare în felul lui, ne-am continuat drumul. A trebuit 
să ne suflecăm veşmintele ca să trecem vadul depăşit de ape şi 
să urnim animalele ce se temeau să înainteze. lar când am ieşit 
cu bine din apă, am intrat pe mâna unor soldaţi din legiunea 
romană, care-au întâmpinat-o cu mare bucurie pe Maria din 
Beerot. Dar văzându-mă înarmat, m-au trântit mai întâi pe mine 
la pământ şi poate că m-ar fi omorât dacă n-aş fi apucat să le 
strig şi-n latineşte şi-n greceşte că sunt cetăţean roman. Şi cu 
toate că le-am arătat, când mi-au dat drumul, permisul de port- 
armă, au cotrobăit în coşuri şi în saci şi-au pipăit peste tot locul 
veşmintele Mariei, pe care, fără-ndoială, de n-aş fi fost eu 
roman, ar fi dus-o în iarbă. 

Exista totuşi o explicaţie pentru lipsa lor de disciplină. Ei nu 
făceau parte dintr-un corp de gardă care patrula pe drumuri şi 
nici nu erau în timpul manevrelor. Ofiţerului lor îi venise pur şi 
simplu ideea să vâneze un leu, de-aceea, însoţit de câţiva arcaşi 
alerga încolo şi-ncoace pe o colină, în timp ce acei soldaţi ce ne 
întâmpinaseră nu prea curtenitor, aveau ordin să hărţuiască leii, 
lovind în scuturi. Nu era o misiune prea atrăgătoare, dar 
avuseseră norocul să nu dea până atunci peste niciun leu, iar ca 
să-şi ridice curajul, băuseră vin. 

Nu-mi plăcuse felul în care mă întâmpinaseră, iar faptul că 
fusesem umilit de nişte soldaţi ignoranţi îmi zgândărise orgoliul 
şi am înţeles de ce-i urau evreii atât de tare pe soldaţii romani. 


Eram enervat de dimineaţă, aşa că, atunci când l-am văzut pe 
sutaşul care nu avea altceva în cap în afara ideii de-a cuceri o 
blană de leu, l-am ameninţat că mă voi plânge procuratorului 
Ponţiu Pilat pentru felul în care s-au purtat cu mine soldaţii lui. 

Dar am făcut o greşeală că m-am adresat lui, fiindcă sutaşul 
acela cu faţa plină de cicatrice, privindu-mă ironic, m-a întrebat 
în bătaie de joc din ce categorie de romani fac parte, de umblu 
în straie de evreu şi-mpreună cu evreii. 

— Oare nu eşti şi tu din ceata nespălaţilor ce se-ndrepta zilele 
trecute spre Marea Galileii? Acum e vremea secerişului, nu a 
pelerinajului. Călătorii aceia n-au intenţii bune. 

l-am cerut iertare pentru furia mea, încercând astfel să-l 
împac, apoi l-am întrebat despre oamenii ce trecuseră pe acolo. 
Dar el mi-a spus că nu văzuse pe nimeni, pentru că evreii 
călătoresc de obicei noaptea şi evită posturile de gardă şi 
străjile de la hotare. Doar auzise vorbindu-se despre ei. 

— Ai grijă să nu cazi în mâinile lor, mi-a spus el cu dispreţ, 
fiindcă toţi galileenii sunt fanatici. În Galileea sunt mult mai 
mulţi oameni ca-n alte părţi şi tot timpul se găseşte cineva să 
vină din deşert şi să-i întărâte la revoltă. Acum doi ani, un 
vrăjitor smintit din deşert a venit în Galileea şi a anunţat 
împărăţia evreilor şi i-a botezat pe ai săi în lordan ca să-i facă 
invulnerabili în luptă. Dar principele evreu al Galileii i-a retezat 
capul ca să arate lumii că nici măcar acel vrăjitor nu era 
invulnerabil. Dar trebuie să mai fie destui smintiţi care umblă 
prin valea lordanului. 

Dar, întrerupându-se brusc, sutaşul mi-a întors spatele şi s-a 
depărtat de mine, gândind probabil că nu-i de demnitatea lui să- 
mi vorbească prea mult. Pentru că, văzând cu cine mă însoţeam 
la drum, nu şi-ar fi putut imagina c-aş face parte din înalta 
societate a Romei. 

Când ne-am văzut din nou de drum, privindu-mă batjocoritor, 
Maria din Beerot a spus: 

— S-ar părea că tu nu eşti un bărbat prea important, dacă un 
sutaş plin de tăieturi pe faţă ţi-a vorbit cu atâta dispreţ. 

— M-ai vedea poate cu ochi mai buni, i-am spus eu ironic, de- 
aş purta haine de ofiţer al legiunii romane, nu-i aşa? 

Dar Maria mi-a răspuns: 

— Cel puţin cei din legiunea romană ştiu ce vor. Dacă tot eşti 
roman, de ce nu călătoreşti şi tu ca toţi romanii, profitând de 


avantajul ce-l ai? Oare ţie nu-ţi este ruşine de picioarele păroase 
şi de barba ce-o porţi pe faţă când vorbeşti cu un adevărat 
roman? 

Nu-mi venea să cred auzind-o cum vorbea. Abia m-am 
stăpânit să nu rup o creangă dintr-un pom şi să o lovesc. l-am 
spus înfuriat: 

— Unde-a rămas acea fată ce-mi promitea că-n toate zilele 
vieţii ei mă va binecuvânta, numai s-o iau cu mine în Galileea şi 
că se va mulţumi să se odihnească noaptea sub stelele cerului? 
Oare cine te crezi de-mi vorbeşti tu astfel? 

Dar Maria din Beerot, înălţându-şi cu trufie capul, mi-a strigat: 

— Niciodată n-am crezut că-mi vei arunca în faţă confesiunile 
pe care ţi le-am făcut despre viaţa mea. Adevărul este că eu nu 
am avut noroc, dar dacă-l voi întâlni pe lisus din Nazaret şi el îmi 
va ierta păcatele şi mă va binecuvânta, tu nu vei mai putea să 
mă mai acuzi niciodată pentru păcatele mele, pentru că ele nu 
vor mai exista. Mai bine ţi-ai vedea de păcatele tale, care-mi 
imaginez că-s înspăimântătoare, altfel n-ai căuta tu cu atâta 
umilinţă drumul spre împărăţia lui. 

Nu am crezut că a vrut ea să spună ce-a spus din tot sufletul 
şi m-am gândit că, după atâta drum obositor, i s-a întâmplat ca 
tocmai pe mine să-şi descarce ea greul, de aceea nu i-am 
răspuns nimic. Dar ea şi-a strunit asinul şi a călărit mai departe 
alături de Suzana şi după ce cele două femei s-au certat urlând 
pe-ntrecute una la alta, s-au apucat să ne vorbească de rău pe 
Natan şi pe mine, învinuindu-ne de toate relele din lume. 

In acea seară, pe când cobora în spatele munţilor Samariei, 
soarele a fost înspăimântător de roşu. Valea a avut pentru un 
moment un aspect fantomatic, iar apa Iordanului a fost neagră. 
Toată acea privelişte stranie, aproape ireală, mi-a eliberat inima 
de răul şi apăsarea acelei zile şi mi-am amintit cum s-a lăsat 
întunericul peste lume când regele iudeilor a fost răstignit pe 
cruce şi cum s-a cutremurat pământul de moartea lui. El a 
înviat, dovedind realitatea împărăției lui, dar eu acum mă 
depărtam de el, dacă în profunzimile inimii mele îi dispreţuiam 
pe cei împreună cu care pornisem la drum şi mă consideram 
superior lor, păstrând totodată duşmănie în inima mea pentru 
vorbele necugetate ale unei tinere femei. 

După ce am ajuns la locul de înnoptat, m-am apropiat de 
Maria şi i-am spus: 


— Te iert pentru vorbele rele şi necugetate şi din acest 
moment le-am şi uitat. 

De două ori mai furioasă decât înainte, cu ochii aproape scoşi 
din orbite, ea mi-a strigat: 

— Tu îmi dai mie iertare? După ce mi-ai rănit inima şi nici n-ai 
vrut să te uiţi la mine toată ziua? Eram gata să uit totul şi să fac 
pace cu tine, fiindcă tu nu eşti decât un bărbat şi n-am la ce bun 
să m-aştept de la tine, după cum bine zice Suzana. Dar în niciun 
caz nu-ţi permit să-mi dai tu iertare mie mai înainte de a te fi 
iertat eu pe tine. 

Natan, care le auzise pe toate în acea zi, şi-a ridicat privirea 
spre cer şi şi-a lăsat cu deznădejde braţele în jos. Resemnarea 
lui mi-a redat şi mie resemnarea şi i-am spus Mariei, fără nici o 
urmă de supărare în inima mea: 

— Fie cum vrei tu, Maria din Beerot! Şi dă-mi iertare! Eu 
recunosc că nu am nimic să-ţi iert, aşa că putem face pace. 

Dar femeia şi-a pus mâinile-n şolduri şi i-a strigat cu glas 
ascuţit Suzanei: 

— Vino repede să-l vezi şi spune-mi dacă acesta este bărbat 
sau nu unul dintre aceia care şi-au pierdut bărbăţia. Mi s-a spus 
că la Roma pe unii îi castrează. 

Suzana, care punea vreascuri şi baligă uscată pe foc ca să 
fiarbă mâncarea, pufnind în râs, şi-a pus mâna la gură. 

lar mie mi s-a urcat sângele la cap de indignare şi i-am tras 
Mariei o lovitură straşnică peste faţă. Dar imediat după aceea 
mi-a părut rău că mi-am pierdut cumpătul şi aş fi dat orice să 
şterg ceea ce fără voia mea făcusem. 

Maria a început să plângă în hohote, frecându-şi obrazul lovit, 
dar când eu am vrut să mă apropii de ea s-o liniştesc şi să-mi 
cer iertare, ridicându-şi mâna, Natan mi-a făcut semn să nu o 
bag în seamă. 

Nu după multă vreme, plecându-şi privirea-n pământ, Maria s- 
a apropiat de mine în vârful picioarelor şi a spus: 

— Bine-ai făcut că m-ai lovit. Te-am zgândărit toată ziua să 
văd dacă te înfurii. Asta-nseamnă că mă iubeşti mai mult decât 
îti iubeşti asinul căruia îi mângâi mereu grumazul. Sărută-mă 
dacă vrei să cred că-ntr-adevăr m-ai iertat pentru tot ce ţi-am 
făcut eu astăzi! 

M-a prins timidă în braţe, iar eu am sărutat-o de două ori şi ea 
a fost sigură că între noi totul a fost din nou ca înainte. La drept 


vorbind, n-am găsit nimic rău în faptul că după o zi de nelinişte 
şi supărare ne-am strâns în braţe, aşa că am mai sărutat-o o 
dată. 

Dar Maria m-a depărtat, lăsându-şi totuşi mâinile pe umerii 
mei. Privindu-mă drept în ochi, m-a întrebat: 

— Oare ai săruta-o în acelaşi fel şi pe Suzana, dacă ea te-ar 
jigni şi după aceea ţi-ar cere iertare? 

M-am uitat la faţa scofâlcită a Suzanei şi la buzele ei uscate, 
pe care le-am comparat în minte cu buzele moi şi umede ale 
Mariei şi am înţeles capcana spre care mă împingea. M-am 
apropiat de Suzana şi i-am spus: 

— Dacă te-am jignit în vreun fel, sărută-mă şi dă-mi iertare! 

Suzana s-a uitat cu milă la mine şi mi-a spus: 

— Vai ţie, bărbatule, care laşi o fată fără minte să-şi bată joc 
de tine! Dar Maria nu are totuşi suflet rău. 

Oarecum intimidată, şi-a şters gura cu dosul palmei şi m-a 
sărutat, trăgând totodată cu coada ochiului la Maria. 
Descumpănită, Maria i-a spus acuzator: 

— Oare cum poţi tu, o fiică a lui Israel, să săruţi un roman 
netăiat împrejur? Eu pot, pentru că sunt o femeie căzută, dar tu 
te spurci. 

Apărându-se, Suzana a spus: 

— Nu cunosc prea bine legea, dar am mâncat deja din aceeaşi 
oală cu el. Şi-n inima mea, eu simt că avem acelaşi tată în cer, 
chiar dacă el este roman. 

Vorbele ei m-au mişcat şi am privit-o cu alţi ochi, deşi 
fusesem enervat de mirosul de usturoi pe care-l răspândea în 
jur, fiindcă pe drum, călărind pe asinul ei, molfăia tot timpul 
căţei de usturoi. De aceea, am spus: 

— Dacă lisus i-a permis să spele veşmintele lui, sărutul 
Suzanei a fost o cinste pentru mine. 

După ce am mâncat, am luat-o deoparte pe Maria şi i-am 
spus: 

— Oare ai intenţia să mă seduci? Oare mă împingi să 
păcătuiesc cu tine? Nu pot găsi o altă explicaţie pentru felul în 
care te porţi. Dacă-mi aduc aminte bine, eu am acceptat să te 
iau la drum pentru a te feri de ispită şi pentru ca el să-ţi ierte 
păcatele. 

Ea mi-a şoptit cu tandreţe: 


— Tu ai fost bun cu mine, cum până acum niciun bărbat nu a 
mai fost. Eu nu mă pot înţelege pe mine însămi de ce sunt atât 
de capricioasă. Indiferenţa ta mă enervează, chiar dacă ştiu că 
în inima ta ai o oarecare afecţiune pentru mine. 

— Trupul trup este, i-am spus eu întristat, dar nu-i nevoie să 
mă aţâţi, fiindcă nu sunt din piatră. Eu n-am făcut niciun 
legământ de abstinenţă şi n-am jurat fidelitate nimănui. Dar 
pentru asta putem să ne întoarcem în lerusalim. 

Maria a spus suspinând: 

— Este prea ciudată viaţa aceasta, iar mie îmi este teamă de 
lisus din Nazaret. Cred totuşi că doar el mi-ar putea reda 
puritatea şi virginitatea. Am auzit că, pentru cele mai grele 
păcate, el nu este prea sever. lar dac-aş păcătui cu tine, n-aş 
regreta. Nu ştiu de ce, dar am impresia că-n braţele tale mi-aş 
găsi salvarea. Tu vezi bine cât de adânc sunt eu cufundată-n 
păcat, fiindcă nici o fată nevinovată n-ar putea gândi aşa. Dar 
cum aş putea să evit păcatul? Într-o zi, vrând să mă consoleze, 
Suzana mi-a spus că un bărbat care se uită la o femeie dorind-o, 
comite deja în inima lui desfrânarea. După părerea mea, lisus 
din Nazaret a stabilit legi imposibil de respectat. 

— Ascultă, Maria din Beerot! i-am spus eu cu fervoare. Oare 
nu suntem noi deja obosiţi după greutăţile acestui drum? De ce 
să ne tot chinuim de pomană cu gânduri vinovate? Nu-mi mai 
spune şi-n noaptea asta că ţi-e teamă de răgetul leului şi nu mai 
veni lângă mine! La nimic nu-mi foloseşte să-mi tot stârnesc 
dorinţa. 

— De-aş fi sigură că şi tu mă doreşti cum te doresc eu, a spus 
ea suspinând, nu te-aş mai tulbura şi nici n-aş mai încerca să te 
seduc. 

— Fie cum vrei tu! i-am zis eu. În inima mea, eu deja am 
păcătuit cu tine. Mai multe nu am de spus. 

Mi-a atins obrajii cu mâinile fierbinţi şi a zis suspinând: 

— Ce n-aş da să-mi recapăt virginitatea! Să fiu din nou o fiinţă 
pură. 

Dar nu m-a mai provocat şi nici lângă mine nu a mai venit să 
doarmă. 

Am gândit că prea multe nu ştia Maria despre împărăție, dar 
nici nu aveai ce să ceri de la ea. Cât despre Natan, nu-mi trecea 
prin minte ce-ar fi putut el să-i ceară lui lisus, încât să-şi fi tăiat 
pentru asta părul de pe cap. Poate că, judecând după măsura 


împărăției lui, şi dorinţa mea era la fel de naivă şi neînsemnată 
ca speranţa Mariei din Beerot. 

În ziua următoare, abătându-ne de la apa şerpuitoare a 
lordanului şi lăsând în urmă drumul caravanelor, am urcat 
muntele şi am văzut în faţa noastră Marea Galileii. Bătea un 
vânt uşor care primenea aerul şi ridica valurile înspumate ale 
mării, dincolo de care se vedeau ca-n ceaţă, înălțându-se spre 
cer, vârfurile înzăpezite ale munţilor. Am mers de-a lungul 
țărmului vestic al mării şi în amurg am ajuns la terme, nu 
departe de care se vedeau coloanele oraşului rezidenţial al 
principelui lrod Antipa. Un miros sănătos de sulf plutea în aer, 
fiindcă apa surselor termale era adusă în multe bazine, în jurul 
cărora fusese construită staţiunea balneară propriu-zisă. Pe 
malul lacului erau case construite în stil grecesc şi colibe de 
pescari. În staţiune exista un han grecesc şi un han evreiesc. 

Mă odihnisem deja în destule locuri mizerabile în cursul 
călătoriei, aşa că am mers bucuros la hanul grecesc împreună 
cu Maria. lar Natan i-a condus pe asini şi pe Suzana la hanul 
evreiesc. Am gândit că este mai înţelept să nu fiu văzut cu ei în 
Galileea, pentru că apostolii lui lisus se îndoiau de mine. Era, de 
altfel, mai bine dacă Suzana, pe care, fără îndoială, ei nu o 
suspectau, ar fi aflat direct despre toate ce urmau să se 
întâmple. Şi nu mă îndoiam că ea îmi va spune mie tot ce-ar fi 
aflat, din recunoştinţă că am adus-o în Galileea. Pe Natan îl 
cunoşteam deja bine, de aceea i-am spus să ţină în continuare 
la el punga mea de bani şi să aibă grijă de asini, gândind 
totodată că în felul acesta îl voi lega cel mai bine de mine. Ei 
stabiliseră că, după ce se vor odihni, îşi vor continua drumul 
până la ţărmul de nord al Mării Galileii, la Capernaum, unde lisus 
din Nazaret îşi predicase învăţătura. Din Tiberiada, nici o zi 
întreagă de drum nu era până acolo. Din câte ştia Suzana, lisus 
nu fusese niciodată în oraşul grecesc Tiberiada. 

În dimineaţa următoare, trezindu-mă eu când tocmai răsărea 
soarele, am simţit o durere ascuţită în picior şi am mers 
şchiopătând pe terasă. După arşiţa cumplită din valea 
lordanului, am respirat cu uşurinţă aerul proaspăt al Galileii. Apa 
era limpede ca sticla, iar vântul mângâietor al dimineţii purta cu 
el un discret parfum de mirt. Mi s-a părut că niciodată până 
atunci nu mai văzusem lumea atât de frumoasă şi nu simţisem 
atât de distinct mirosurile pământului, iar la un moment dat nu 


mi-am mai simţit trupul. Şi am rămas pierdut într-o stare 
asemănătoare cu beţia, până în momentul când, străbătut de un 
frison, mi-am dat seama că piciorul este umflat. 

După-amiază am fost scuturat de friguri şi am avut febră. 
Piciorul era umflat până la genunchi şi o bandă roşie, ce începea 
de la călcâiul rănit, se întindea pe toată umflătura. Medicul grec 
de la băile termale a făcut o incizie, a curăţat abcesul şi mi-a dat 
să beau un leac care să-mi împrospăteze sângele. Paisprezece 
zile am zăcut bolnav în hanul grecesc şi am crezut că voi muri. 
Maria din Beerot m-a îngrijit şi apele sulfuroase ale termelor m- 
au ajutat să mă însănătoşesc. Multe zile nu am putut să mănânc 
nimic. Când m-am făcut bine, eram foarte slăbit. Medicul mi-a 
recomandat să nu umblu o vreme, ca să nu-mi obosesc piciorul. 
De aceea am stat liniştit şi am scris despre drumul nostru spre 
Galileea. Dar în tot acest timp, despre Natan şi Suzana nu am 
avut vreo veste. 


Epistola a noua 

Marcus, Tulliei. 

Când am scăpat de boală, eram tare slăbit şi descurajat. Şi nu 
am putut să-mi împiedic gândul că acea neaşteptată zbatere 
între viaţă şi moarte fusese poate un avertisment, pentru a mă 
împiedica să descifrez secrete care nu mă priveau. Am rămas în 
camera mea, evitând să mă amestec printre călătorii care, 
atraşi de faima surselor termale ale Tiberiadei, în mare parte 
oameni bogaţi, de toate rasele şi din toate ţările, veniseră aici 
să-şi vindece bolile cauzate de abundență şi viaţă lascivă, şi 
printre ofiţerii romani ce-şi tratau maladiile dobândite în cursul 
campaniilor militare. 

In ziua aceea am chemat un bâieş care mi-a masat trupul şi 
un bărbier care mi-a scurtat şi coafat părul în manieră 
grecească, mi-a aranjat barba şi mi-a depărtat părul de pe corp, 
pentru că acum totul îmi era indiferent. Poate că atitudinea mea 
semăna cu cea a unui copil rănit în mânaria lui, dar eu fusesem 
sincer şi nu credeam că meritasem o astfel de pedeapsă. 
Gândurile mi-au zburat şi la tine, Tullia, dar în alt fel decât la 
lerusalim, şi, în nefericirea mea, mi-a fost dor de tine. Eram 
sătul de această fată fără minte care, după ce mă îngrijise cu 
devotament cât timp fusesem bolnav, mă privea cu atâta 
mulţumire de sine, de parc-aş fi fost proprietatea ei. 

Stăteam pe terasă şi mă uitam la oamenii care se plimbau, 
când, deodată, toată lumea a început să se agite, îndreptându- 
se spre palat. Maria, care ştia deja tot ce se întâmplă în 
Tiberiada, mi-a explicat că soţia procuratorului Ponţiu Pilat 
sosise din Cesareea pentru a-şi îngriji sănătatea. De pe terasă, 
am văzut litiera în care era purtată şi escorta. Escorta nu erau 
alcătuită doar din ofiţeri ai legiunii romane, ci şi din cavalerii cu 
mantii purpurii ai prinţului Irod Antipa, care o însoţiseră de la 
hotarele Galileii până în Tiberiada. Claudiei Procula i se pusese 
la dispoziţie palatul de vară şi bazinul princiar cu apă termală 
din grădina palatului. 

Ştiam că soţia procuratorului avea o sănătate şubredă şi era 
nervoasă, ca mai toate femeile în vârstă, care nu-şi pot admite 
îmbătrânirea. Fără îndoială, ea avea nevoie de băi termale, iar 
acum, când vara tocmai dădea să înceapă, termele de la Marea 
Galileii erau cele mai agreabile din tot Levantul. Cei care 
frecventau apele termale ale Damascului sau chiar ale Antiohiei, 


încântați de laudele pe care trimişii principelui Irod Antipa le 
aduceau Tiberiadei, preferau să vină în această perioadă a 
anului la Marea Galileii. Eu totuşi mă îndoiam că doar pentru 
băile termale venise Claudia Procula în Tiberiada. 

După două zile, curiozitatea mea naturală m-a împins să-i 
trimit un mesaj pe o tăbliță dublă de ceară, cerându-i 
permisiunea să o vizitez pentru a o saluta. Imediat a sosit un 
servitor care mi-a spus că, plăcut surprinsă de prezenţa mea în 
Tiberiada, Claudia Procula mă aşteaptă. Călcâiul nu era complet 
vindecat, de aceea am închiriat o litieră şi am traversat astfel 
grădinile oraşului până la palat. Dar în dreptul porticului am 
coborât şi am mers pe picioarele mele, şchiopătând şi 
sprijinindu-mă într-un baston. Favoarea ce-mi fusese acordată 
stârnise uimirea călătorilor străini care fuseseră preveniţi că, din 
cauza sănătăţii fragile, soţia procuratorului nu primeşte niciun 
oaspete care-ar dori să-i prezinte omagiile. De aceea, mulţi se 
adunaseră în faţa palatului să mă vadă. 

Servitorii m-au condus direct într-o sală răcoroasă şi însorită 
unde Claudia Procula, cu faţa palidă şi ochii languroşi, se 
odihnea pe perne purpurii. Aproape de ea stătea, demnă, o 
evreică îmbrăcată în veşminte luxoase, ce părea cam de aceeaşi 
vârstă cu ea. 

Întinzându-mi mâna, Claudia Procula a exclamat bucuroasă: 

— O, Marcus! Ce fericire să revăd un vechi prieten care mă 
poate înţelege! Ce ţi s-a-ntâmplat de şchiopătezi? Eu însămi 
sunt tare bolnavă. Nu pot să dorm, am coşmaruri, am dureri în 
pântece şi nici cu ficatul nu o duc prea bine. 

Apoi, întorcându-se spre femeia care-i ţinea companie, i-a 
explicat: 

— Este tânărul despre care ţi-am vorbit. El este Marcus 
Mezentius Manilianus, prietenul meu din copilărie. Tatăl lui a 
fost cel mai renumit astronom din Roma. Fiind şi din familia 
Mecena, Marcus este descendentul etruscilor care pe vremuri îşi 
disputaseră puterea cu Eneas. Ultima dată l-am văzut la 
lerusalim, în timpul Paştelui, şi nu mă aşteptam să-l întâlnesc 
aici. 

Nu am întrerupt-o, deşi afirmaţiile ei nu fuseseră tocmai 
exacte. Dar, dacă ea voise să prezinte partea frumoasă a 
lucrurilor, sporindu-mi importanţa în ochii femeii ce-i ţinea 
companie, pentru ce să mă fi opus? 


— Această distinsă persoană, mi-a spus apoi Claudia Procula, 
este loana, soţia chestorului principelui Irod Antipa. Am 
cunoscut-o în lerusalim. Mi-a promis că-mi va ţine companie cât 
timp voi rămâne aici. Am mare încredere în ea. 

Femeia mi-a zâmbit şi m-a cercetat din privire. Avea faţa 
rotundă şi puhavă, dar se vedea după ochi că nu era proastă şi 
că avea o temeinică experienţă a vieţii. 

— Te salut, Marcus Mezentius! a spus ea. Dar cum se face că 
ai barbă şi porţi veşminte evreieşti? 

— Fiecare ţară cu obiceiurile ei, i-am răspuns eu. Sunt filosof 
şi vreau să cunosc obiceiurile ţărilor prin care trec. La drept 
vorbind, am un profund respect pentru Dumnezeul fiilor lui 
Israel şi pentru lege, în măsura în care nu mă împiedică să 
venerez geniul protector al împăratului. 

Claudia Procula care până atunci nu-mi observase veşmintele, 
a exclamat: 

— Vai, Marcus, cât de mult te-ai schimbat! Dar nu sunt sigură 
că soţul meu ar putea aprecia felul în care eşti îmbrăcat. 

Şi a început să vorbească cu vioiciune despre sănătatea 
bărbatului ei şi despre greutăţile cotidiene cu care aceste era 
confruntat, în timp ce servitorii ne-au servit cu vin, dulciuri şi 
fructe. Apoi a cerut servitorilor să se retragă şi i-a spus doamnei 
de companie: 

— loana, verifică tu dacă nu ne ascultă nimeni. Niciodată nu 
am putut suporta spionii. 

loana s-a dovedit a fi foarte abilă pentru împlinirea unei astfel 
de misiuni. Cu un aer indiferent, ea a aruncat mai întâi o privire 
în vestibul, apoi a înconjurat încăperea pipăind draperiile şi 
aplecându-se în dreptul ferestrelor. Invitându-mă să mă aşez 
lângă ea, Claudia Procula m-a întrebat în şoaptă: 

— iți mai aminteşti de lisus din Nazaret, cel care a fost 
răstignit pe cruce la Ierusalim? 

Am ezitat să-i răspund, privind cu îndoială spre loana, dar 
până la urmă am spus: 

— Îmi amintesc. El a rămas în inima mea. Şi aş fi vrut să ştiu 
mai multe despre lisus, dar apostolii sunt prea suspicioşi ca să 
se încreadă într-un străin. 

— Discipolii lui, a spus Claudia Procula, au revenit în Galileea 
şi s-au întors la treburile lor. Cei mai mulţi sunt pescari şi 
pescuiesc în acest lac al Ghenizaretului. 


Am spus: 

— Când am plecat eu din lerusalim, se răspândise zvonul că 
nu numai ei se îndreptau spre Galileea, ci încă şi mulţi alţi 
oameni care crezuseră în lisus. Dar sunt ei oare în siguranţă sau 
şi aici sunt urmăriţi şi persecutați? 

loana s-a grăbit să-mi răspundă: 

— S-a terminat cu urmărirea lor. Sfetnicii înţelepţi ai 
principelui lrod au reuşit să-l convingă pe acesta că nimic nu are 
de câştigat dacă-i va persecuta în continuare. Adevărul este că 
lui Irod îi este frică de discipolii lui lisus, chiar dacă încearcă să 
lase impresia că ei îi sunt indiferenți. Nu de multă vreme el a 
făcut o greşeală politică, tăindu-i capul lui loan Botezătorul şi 
de-atunci nici nu mai vrea s-audă de profeţi. 

Claudia Procula a întrebat-o: 

— lţi aminteşti că eu am făcut tot ce puteam face ca soţul 
meu să nu-l condamne pe acel bărbat nevinovat? 

— De ce vrei tu acum să dezgropi poveştile uitate? am 
întrebat-o răutăcios pe Claudia Procula. Intotdeauna au existat 
oameni nevinovaţi, condamnaţi pe nedrept la moarte. Lumea 
este aşa cum este, nu o putem noi schimba. Uită-l şi vezi-ţi de 
sănătate! Că doar de aceea ai venit în Tiberiada, nu-i aşa? 

— Nu înţeleg ce vrei să insinuezi tu, mi-a răspuns iritată 
Claudia Procula. Lumea nu mai este cum a fost. lisus din 
Nazaret a înviat din moarte, chiar dacă la început tu te-ai îndoit 
c-ar fi înviat. El le-a apărut discipolilor lui şi, indiferent dacă tu 
crezi sau nu crezi, el se află aici în acest moment. 

loana a pus mâna peste gura Claudiei şi a spus cu teamă: 

— Tu nu ştii ce vorbeşti, domina”. 

Uitându-mă atent la ea, mi-am amintit deodată că Suzana 
vorbise despre o femeie bogată cu acelaşi nume. Fără să fi fost 
sigur că era vorba de aceeaşi persoană, i-am spus: 

— Eu îţi cunosc chipul, înaltă doamnă! Dacă nu mă înşel, eşti 
una din femeile care l-au urmat pe lisus din Nazaret. Sper că nu 
vei nega. 

S-a uitat cu teamă la mine, dar a răspuns cu demnitate: 

— Nu neg acest lucru şi nici nu doresc să-l ascund. Ca să-l 
urmez pe el, mi-am părăsit şi casa şi bărbatul, dar a trebuit să 
mă întorc, pentru a nu pune în pericol poziţia importantă a 
soţului meu. Cum se face că tu, un străin, ştii acest lucru? 


5 Domina - stăpâna casei (în latină în orig.) 


Mă simţeam atât de slăbit şi de trist şi n-am mai vrut să fiu 
ipocrit în continuare. 

— Ştiu că el a înviat din moarte şi cred în învierea lui, le-am 
mărturisit eu. Cred de asemenea că lisus este fiul lui Dumnezeu. 
Dar înţelesul celor întâmplate îmi scapă. Pentru că aşa ceva 
niciodată nu s-a mai întâmplat. Eu sunt în căutarea împărăției 
lui, dar apostolii lui lisus nu m-au acceptat. Auzind că ei vor 
porni spre Galileea să-l întâlnească, am pornit pe urmele lor, în 
speranţa că-l voi întâlni şi eu pe lisus. Din păcate, în momentul 
când am ajuns aici, m-am îmbolnăvit şi nu mi-am mai putut 
continua drumul. Să fie în această întâmplare a mea un semn că 
el nu mă acceptă? Dar tu, Claudia Procula? Fii sinceră şi 
recunoaşte că doar pentru el ai venit în Galileea! 

Privindu-mă cu atenţie amândouă, au spus ele uimite într-un 
glas: 

— Deci tu, un filosof, crezi în învierea lui? Şi crezi de 
asemenea că el este în Galileea? 

— Cred ce cred, le-am răspuns eu fără să-mi pot ascunde 
amarul. Ce altceva aş putea face? 

Şi împins de o irezistibilă dorinţă de a-mi descărca tristeţea 
din inimă, le-am povestit de vizita pe care o făcusem în casa lui 
Lazăr, unde o întâlnisem pe Maria Magdalena. Le-am povestit 
cum îi întâlnisem pe Toma şi pe loan, le-am povestit de cele ce 
se petrecuseră în casa lui Simon din Cirene, precum şi despre 
vizita lui Zaheu şi Matei, menţionând că acesta din urmă îmi 
interzisese să invoc numele lui lisus. _ 

— Dar el nu are dreptate, a spus loana. Imi amintesc despre 
un bărbat, care nu-l cunoştea pe lisus, dar îi vindeca în numele 
lui pe bolnavi. Discipolii lui au vrut să-i interzică acelui bărbat să 
se folosească de numele lui, dar lisus le-a spus că cel puţin acel 
bărbat nu-l vorbeşte de rău. Eu nu înţeleg de ce ti-ar fi ţie 
interzis să-i invoci numele, dacă tu crezi în el. 

Le-am mai spus că, împreună cu mine, a venit din lerusalim şi 
o oarecare femeie care-l urmase pe lisus, numită Suzana, după 
care am întrebat-o pe loana: 

— O cunoşti pe femeia aceasta? 

Făcând un vizibil efort pentru a-şi ascunde disprețul, ea a zis: 

— Bineînţeles că o cunosc pe această femeie gâlcevitoare. 
Este o ţărancă ignorantă, care nici legea iudaică nu o cunoaşte. 
Dar lisus i-a permis şi ei să-l urmeze. 


Uimită de-a binelea şi oarecum neîncrezătoare, Claudia 
Procula a spus: 

— O, Marcus! Dar tu, într-adevăr, te-ai schimbat mult. Nu mai 
eşti acel bărbat pe care l-am cunoscut cândva în Roma. S-ar 
părea că, ocupat cu descifrarea misterelor lui lisus din Nazaret, 
ai uitat-o pe Tullia. Nu-ţi imagina că eu nu ştiu despre ea. Şi-n 
Cesareea ajung veşti proaspete din Roma. Dar nu reuşesc să 
înţeleg ce aştepţi de la lisus şi de ce-l cauţi. 

— Tu de ce-l cauţi? am întrebat-o eu enervat. 

Claudia Procula şi-a înălţat capricioasă umerii slabi şi a spus: 

— Eu sunt doar o femeie şi am dreptul să visez. Ştiu că el mi- 
ar putea vindeca insomniile şi multele mele boli. Dar mai mult 
decât asta, sunt curioasă să-l văd pe acest profet răstignit pe 
cruce şi înviat din moarte. 

l-am spus. 

— Mi s-au stins curiozitatea şi dorinţa de a visa. Eu îi caut 
împărăţia, iar împărăţia lui încă mai este în apropierea noastră, 
pe pământ. Mi s-a spus că el cunoaşte cuvintele secrete ale 
vieţii eterne. Dar ce importanţă au ideile mele? Mai bine 
spuneţi-mi dacă a ajuns în Galileea şi dacă li s-a arătat 
apostolilor. 

loana a ezitat puţin, după care a început să povestească. 

— Eu nu ştiu dacă a ajuns în Galileea şi dacă li s-a arătat 
apostolilor. Dar ştiu că doar apostolilor lui le-a încredinţat 
secretul împărăției. Pentru ceilalţi oameni, cât şi pentru noi, 
femeile, el a vorbit întotdeauna în parabole. Poate ne-a arătat, 
dar noi nu am văzut. Poate ne-a spus, dar noi nu am auzit. lar 
apostolii au rămas uniţi şi nu mai povestesc nimic femeilor. De 
aceea, Maria Magdalena, supărându-se pe toţi apostolii, i-a 
părăsit şi s-a întors la casa ei din Magdala. Mai ştiu că, acum 
câteva zile, şapte dintre apostoli s-au dus de dimineaţă la 
pescuit şi, după ce au scos năvodul plin cu peşte, s-a întâmplat 
ceva miraculos. Se spune că au fost înconjurați de o lumină 
neobişnuită şi că s-au întors foarte veseli de la pescuit. Dar ei nu 
au vrut să povestească ce s-a întâmplat. 

l-am spus: 

— Eu sunt mirat că acei pescari ignoranţi au supărat-o pe 
Maria Magdalena, care şi-a sacrificat o bună parte din avere 
pentru ei. De altfel, m-aş fi aşteptat ca, cel puţin din 
recunoştinţă, să păstreze legătura cu tine. Nu mă îndoiesc că tu 


eşti aceea care a intervenit pentru ei, ca să nu fie persecutați în 
Galileea. 

— Nu sunt ei bărbaţi prea recunoscători, a spus loana, dar 
poate nu li se permite să spună altora secretele împărăției lui 
lisus. Dar de ce i-a ales lisus tocmai pe aceşti oameni, niciodată 
n-am să înţeleg. 

Deşteptându-i-se orgoliul, Claudia Procula a simţit nevoia să 
spună: 

— Eu sunt soţia procuratorului ludeii. Aceşti pescari ar fi 
trebuit să se încline în faţa mea şi să-şi anunţe maestrul că 
doresc să-l întâlnesc. Ar fi trebuit să se simtă onoraţi că le-am 
trimis un mesager, apreciind bunăvoința cu care îi privesc. 

Dar eu nu am putut să nu-i spun: 

— Claudia, nu cred că-nţelegi tu prea multe despre împărăţia 
lui lisus. El nu este nici magician, nici şarlatan. El este fiul lui 
Dumnezeu. 

lar Claudia Procula, rănită de vorbele mele, mi-a strigat: 

— Oare uiţi că sunt din familia împăratului şi că de multe ori 
am stat la aceeaşi masă cu el când încă nu plecase din Roma? 

loana mi-a făcut un semn discret să mă stăpânesc şi a spus: 

— Eu nu sunt decât o femeie, iar poporul lui Israel spune că 
femeile nu au suflet. lisus ne-a permis totuşi şi nouă, femeilor, 
să-l urmăm, iar în inima mea am întrezărit şi eu împărăţia. 
Discipolii lui lisus au discutat mult, întrebându-se adesea când 
va fi construită împărăţia fiilor lui Israel. Care fii ai lui Israel? 
Aceia care l-au abandonat pe lisus, cerând ca sângele lui asupra 
lor şi copiilor lor să cadă? De aceea mă întreb: oare poporul lui 
Israel va rămâne pentru totdeauna poporul ales de Dumnezeu? 

Acea discuţie fără căpătâi începuse deja să mă obosească, iar 
Claudia Procula scăzuse simţitor în ochii mei. Am spus neliniştit: 

— Fie cum o fi, dar ce putem face pentru a-l întâlni? 

loana a spus: 

— Eu nu ştiu. Altceva mai bun de făcut nu avem decât să 
aşteptăm. Am aşteptat deja destul şi nimic nu s-a întâmplat. Să 
spunem că a uitat de femei, dar mă pune pe gânduri sângele 
otrăvit care ţi-a îmbolnăvit piciorul, împiedicându-te astfel să-ţi 
continui drumul. 

— Sunt aproape vindecat, am asigurat-o eu. Cu o barcă sau 
purtat în litieră aş putea merge unde vreau. Dar sunt 
deznădăjduit în inima mea şi nu vreau să forţez lucrurile. 


Bănuiesc că se arată doar celor pe care el însuşi îi alege. lar 
dacă este aşa, înseamnă că nu sunt demn să mi se arate. 

— Tu eşti lipsit de iniţiativă, a rostit ironic Claudia Procula. Eu 
mor de nerăbdare să-l întâlnesc, fiindcă mă îndoiesc de puterea 
terapeutică a băilor termale. Dac-aş fi fost bărbat, aş fi făcut eu 
ceva. 

loana mi-a spus: 

— Tu ai putea să te duci la Magdala ca să o întâlneşti pe 
Maria. Noi nu putem merge acolo şi nici nu o putem chema în 
secret aici, fiindcă este o femeie de proastă reputaţie. Nimeni 
nu te poate împiedica să o vezi şi să-i ceri un sfat. Tu poţi să-i 
spui că mie nu-mi este ruşine să fiu împreună cu ea, dar, în 
acest moment, sunt constrânsă să ţin seama de poziţia soţului 
meu la curtea principelui Irod. Sunt lucruri prea complicate 
pentru tine, dar o femeie ca ea le poate înţelege. 

Văzând că nu sunt câtuşi de puţin entuziast, a mai spus cu 
viclenie: 

— Tu eşti un bărbat tânăr şi plin de viaţă. Poţi să te duci fără 
nici o grijă să o saluţi, fiindcă nimeni din acel loc nu va fi 
surprins. Şi acum îşi aminteşte toată Galileea ce făcea ea când 
era posedată de cei şapte demoni. 

Dându-mi seama că n-aş fi avut nimic de câştigat dacă le-aş fi 
contrazis, le-am spus că am să mă gândesc la acest lucru, după 
care am discutat despre toate şi despre nimic. l-am promis 
Claudiei Procula că o voi însoţi pe hipodrom să asistăm la curse. 
Oraşul Tiberiada, cu circul, cu teatrul, cu termele şi grădinile lui 
minunate era mândria principelui Irod. De aceea, Claudia 
Procula gândea că este o obligaţie impusă de înaltul ei rang să 
se facă văzută în diferite locuri, în felul acesta mulţumindu-i lui 
lrod pentru palatul pe care i-l pusese la dispoziţie. La un 
moment dat, mi-a permis să mă retrag, nu mai înainte de a ne 
jura să ne vedem de îndată ce vom avea noutăţi despre lisus. 

Aproape de casă, m-am oprit în dreptul coloanelor de la băile 
termale, unde un negustor din Sidon cu barbă ondulată îşi etala 
ţesăturile şi am ales o eşarfă de mătase brodată cu fir de aur, 
pe care am trimis-o Claudiei Procula în semn de prietenie. 

Maria din Beerot mă aştepta neliniştită. Poate mă văzuse 
discutând cu negustorul din Sidon şi se aşteptase să cumpăr 
ceva pentru ea. Oricum, după ce a constatat că nu i-am adus 
niciun dar, a început să mă bată la cap: 


— Am observat că te ţii bine pe picioare când este vorba de 
ceva care-ţi mângâie sufletul, a spus ea. Mă laşi în camera 
aceasta, în spatele draperiilor, ca şi cum ti-ar fi ruşine să te arăţi 
împreună cu mine pe stradă, deşi aici nimeni nu mă cunoaşte 
sau dacă mă cunoaşte ştie doar că te-am îngrijit cu devotament 
când te zbăteai între viaţă şi moarte. Şi eu aş vrea să întâlnesc 
oameni şi să vorbesc cu femeile care se plimbă prin minunatele 
grădini ale Tiberiadei, să ascult muzică, să merg cu barca pe lac. 
Dar tu nu te gândeşti la mine. Ţie să-ţi fie bine. 

Entuziasmul cu care plecasem spre Galileea se risipise ca 
nisipul purtat de vânt. La lerusalim, în ziua morții lui lisus, când 
cutremurul zguduise pământul, altfel vorbise Claudia Procula. Şi 
sunt sigur că loana îl urmase pe lisus din Nazaret fără să 
tremure pentru poziţia soţului ei la curtea lui Irod. În acest loc cu 
coloane de marmură şi grădini minunate, cu sunete suave de 
flaut şi parfum de mirt, nu încăpea şi misterioasa lui împărăție. 
Am spus: 

— Maria din Beerot, aminteşte-ţi pentru ce am plecat noi la 
drum. 

Şi-a înălţat cu trufie faţa rotundă şi nătângă şi a spus: 

— Îmi amintesc eu mai bine decât tine şi aştept cu nerăbdare 
veşti de la Natan şi de la Suzana. Dar, aşteptându-i, de ce n-am 
putea să ne bucurăm de acest loc minunat, unde toate sunt noi 
pentru mine? 

— Toate sunt din lumea aceasta, i-am spus eu. Repede te poţi 
sătura şi de grădinile acestea şi de oamenii care le 
frecventează. Eu aş renunţa la toate, numai să-l pot întâlni pe 
el, cel care a înviat din moarte. 

— Bineînţeles, m-a aprobat Maria din Beerot, începând să-şi 
piardă răbdarea. Dar de ce să nu profit şi eu de toate aceste 
bucurii ale lumii? Eu sunt ca o fată de la ţară, care pentru prima 
oară în viaţa ei se află în faţa jucăriilor unui negustor sirian. Nu 
vreau să le am, vreau doar să le privesc şi să le ating. 

Nu o puteam înţelege şi mă obosea acea discuţie ce se 
anunţa fără de sfârşit. 

— Vei avea tot ce vrei, i-am promis eu epuizat. 

Şi am anunţat-o: 

— Mâine voi închiria o barcă şi vom vâsli până la Magdala. Am 
aflat că bogata crescătoare de porumbei s-a despărţit de 


discipolii lui lisus şi s-a întors acasă la ea. Ne vom duce să o 
salutăm. 

Dar Maria din Beerot nu a fost încântată de planul meu. 

— Maria Magdalena este o femeie irascibilă, a spus ea 
nemulțumită. Este adevărat că a fost întotdeauna prietenoasă 
cu mine şi mi-a vorbit ca unei fiinţe umane, îndemnându-mă să 
am încredere în lisus din Nazaret. Dar mie îmi este frică de ea. 

— De ce să-ţi fie frică? am întrebat-o eu surprins. 

Şi, înțelegând dintr-odată un lucru până atunci neînțeles, am 
întrebat-o: 

— Oare ea te-a trimis în calea mea, în acea noapte când ne- 
am cunoscut lângă poarta vechiului zid al Ierusalimului? Şi tot 
ea ţi-a spus vorbele pe care să mi le spui, nu-i aşa? 

Dar Maria din Beerot nu a răspuns la întrebările mele şi a 
spus: 

— Maria Magdalena ar putea să-mi ceară să fac lucruri pe 
care nu le mai pot face acum. Voința ei este mai puternică decât 
a mea. Va trebui să mă supun poruncilor ei, chiar şi împotriva 
voinţei mele. 

— Ce-ar putea ea să-ţi ceară? am întrebat-o. 

Maria din Beerot mi-a răspuns: 

— Poate că-mi va porunci să lepăd aceste veşminte frumoase 
pe care tu mi le-ai cumpărat şi să mă acopăr din nou cu o pânză 
urâtă de sac, fiindcă ea însăşi se îmbracă numai în negru. Mi-ar 
mai putea porunci să mă despart de tine, şi, de fapt, de asta am 
eu cea mai mare teamă. 

l-am strigat enervat: 

— Maria din Beerot, ce vrei de la mine? Ce aştepţi de la mine? 

— Eu nu vreau nimic şi nu aştept nimic de la tine, mi-a 
răspuns ea furioasă şi privindu-mă cu obrăznicie. Oare ce-ţi 
închipui? Vreau doar să trăiesc în preajma ta. Alt glas aveai 
acum câteva zile când, arzând şi tremurând din cauza bolii, îmi 
căutai mâna ca să o pun pe fruntea ta şi eu îţi răcoream cu apă 
buzele uscate. Nu-ţi cer nimic. Acestea sunt cele mai frumoase 
zile din viaţa mea şi parcă n-aş vrea să se isprăvească. 
Bineînţeles că voi accepta tot ceea ce vei hotărî tu, renunțând 
ca întotdeauna la dorinţele mele. 

Am înţeles că venise deja timpul să mă despart de ea. Pentru 
că, am gândit eu, cu cât va fi mai mult cu mine, cu atât mă va 
lega mai mult de ea în diferite feluri, până ce voi ajunge să 


depind în întregime de capriciile ei. La fel se întâmplă cu omul 
necugetat care-şi cumpără un sclav sau un câine şi până la 
urmă devine sclavul sclavului său sau câinele câinelui său. 

Aşa că, a doua zi, închiriind o barcă cu doi vâăslaşi, am 
călătorit pe Marea limpede a Galileii, îndreptându-ne spre 
Magdala. Vanitoasă, Maria din Beerot şi-a ferit tot timpul faţa de 
soare. 

Adevărul este că ea ar fi preferat să rămână în cameră, în 
spatele draperiilor, ca să nu-şi ardă obraji la soarele de foc al 
Galileii şi, imitându-le pe femeile din staţiunea balneară, şi-ar fi 
uns faţa brună cu suc de castraveți, ca să şi-o facă mai albă. 
Este interesant că astfel de gânduri nu-i treceau prin cap când 
călătorea călare pe asin de la lerusalim la Galileea. 

Ca să mă obişnuiesc cu dialectul din Galileea, am încercat să 
vorbesc cu vâslaşii, dar ei erau bărbaţi taciturni şi nu se prea 
omorau să deschidă gura ca să-mi răspundă la întrebări. Cât 
timp am trecut de-a lungul țărmului Tiberiadei, am văzut că nu 
au fost deloc în apele lor. Şi mi-am spus eu că poate erau 
intimidaţi de frumuseţea greacă a acestui oraş nou, pentru care 
principele lrod Antipa risipise sume imense de bani şi a cărui 
construcţie durase douăzeci de ani. Ca să ajungă cât mai repede 
în larg, ei au întins o pânză, dar vântul, schimbându-şi exact în 
acea clipă direcţia, a trebuit să renunţe la ea şi să vâslească în 
continuare. 

Mi-a trecut prin minte că de-a lungul acestor ape trebuie să fi 
umblat lisus din Nazaret, dar sub lumina arzătoare a soarelui, cu 
muntele cenuşiu-albăstrui ce se întrezărea pe celălalt mal, 
împins de valuri şi mângâiat de aerul răcoros al mării, această 
istorie mi s-a părut neverosimilă. Şi am avut senzaţia că sunt în 
urmărirea unui miraj, unui vis, unei poveşti de pescari. Mi s-a 
părut că trecuse multă vreme de la acele zile tulburătoare din 
lerusalim şi că despre lisus din Nazaret nimeni nu mai ştia sigur 
dacă trăise vreodată pe pământ. Dorindu-mi totuşi să mă întorc 
în realitate, i-am întrebat pe vâslaşi: 

— Vi s-a întâmplat oare să-l vedeţi pe lisus din Nazaret 
vorbindu-le oamenilor pe malul acestei mări? 

Lăsându-şi o clipă vâslele şi uitându-se unul la altul, ei m-au 
întrebat nesiguri: 

— Ce-ţi veni ţie, străinule, să ne întrebi despre asta? 


— Mă aflam în lerusalim când el a fost răstignit pe cruce, le- 
am spus eu. Şi nu cred că a meritat o moarte atât de cumplită. 

— Nu-i nimic de mirare, au spus ei. El era din Galileea, iar la 
lerusalim oamenii din Galileea sunt dispreţuiţi. Dar a fost 
greşeala lui că s-a lăsat prins de preoţii cei hulpavi şi de 
făţarnicii farisei. 

— Voi l-aţi văzut vreodată? am repetat eu întrebarea. 

Au ezitat. Şi din nou s-au uitat unul la altul. Până la urmă, 
ieşind mândria lor de galileeni învingătoare, au spus: 

— Bineînţeles că l-am văzut şi încă de multe ori. Odată s-a 
întâmplat că eram noi vreo cinci mii de oameni şi-i ascultam 
învăţătura. 

lar el ne-a săturat pe toţi cu cinci pâini de orz şi doi peşti. Şi- 
ncă au mai rămas douăsprezece coşuri cu firimituri după ce 
toată lumea a fost sătulă. Astfel de bărbat era el! 

— Despre ce vă vorbea? Oare vă mai amintiţi de învăţătura 
lui? i-am întrebat. 

Dar lor le era teamă şi au spus: 

— Nu se cade să povestească despre ce vorbea el unor 
oameni simpli ca noi. Am atrage mânia autorităţilor. 

Le-am spus: 

— Dar nu sunt decât un călător venit la termele Tiberiadei. Nu 
am eu de gând să vă fac rău. Povestiţi-mi cel puţin un lucru, aşa 
cum vă amintiţi! 

— Dar să-ţi aduci aminte că el a vorbit aşa, au spus ei. Noi 
doar repetăm vorbele lui. 

Apoi au rostit într-un glas: 

— „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerului. 
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei 
prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. 
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri. 
Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Nu vă întristaţi. Mai lesne 
poate trece o cămilă prin urechile acului decât un bogat în 
împărăţia lui Dumnezeu“?! 

Amândoi mi-au lăsat impresia că meditaseră mult la vorbele 
lui lisus, adaptându-le după interesul sau preocupările lor. Era 
tot ce-şi aminteau, aşa au spus sau poate că nu au vrut să-mi 
spună mai mult şi în ochii lor am citit un soi de bucurie 


51 Evanghelia după Matei, 5, 5. (n.r.) 


răutăcioasă când priveau la straiele mele bogate şi la pernele 
moi pe care stăteam. 

— Ce vă mai amintiţi despre el? i-am întrebat eu după o lungă 
perioadă de tăcere. 

Ei au spus: 

— A fost un pescar priceput. El era în stare să scoată un 
năvod plin cu peşte dintr-un loc unde alţii nu prinseseră nimic 
toată noaptea. Odată, împreună cu oamenii lui, a ajuns la mal 
cu barca plină ochi de peşte, deşi în acea zi niciun pescar nu 
prinsese o mreană. Ştia să domolească furtuna şi să calmeze 
valurile înspumate ale mării. Se spune c-ar fi vindecat mulţi 
oameni bolnavi, dar, fiind noi bărbaţi sănătoşi, nu ne-au 
interesat lucrurile astea. Ceea ce am admirat întotdeauna la el 
este faptul că ştia bine apele, vânturile şi mişcarea bancurilor de 
peşte, chiar dacă era de fel din Nazaret. 

Nu am reuşit să aflu nimic altceva de la ei, iar la un moment 
dat am simţit că nu mai au încredere în mine. Le-am zis: 

— La lerusalim, se spune că a înviat din moarte şi s-a întors în 
Galileea. Aţi auzit de asta? 

Dar ei au vâslit cu putere ca să ajungă cât mai repede la 
capătul drumului. lar după un oarecare timp au spus: 

— Vorbe de muiere bătrână! Un om mort nu revine la viaţă, 
iar el era om ca şi noi. Singurul lucru care-l deosebea de alţi 
oameni era faptul că predica şi făcea minuni. Tu vrei probabil să 
ne atragi într-o cursă, că eşti bun de gură. 

Şi nu au mai vrut să povestească nimic. Doar au spus: 

— Astea-s poveşti pe care le spun cei din Capernaum. Nu uita 
că noi suntem pescari din Tiberiada. 

Magdala este un sat mare de pescari, unde trăiesc câteva mii 
de oameni. Incă de departe, am simţit plutind deasupra apelor 
mirosul puternic de peşte sărat. În timp ce vâslaşii au sărit din 
barcă şi au tras-o la mal, le-am plătit pentru călătorie şi i-am 
lăsat în pacea lor. Abia după ce am traversat satul sprijinindu- 
mă în baston şi cu ajutorul Mariei, i-am permis ei să întrebe 
unde este casa Mariei Magdalena. Toată lumea o cunoştea. 
Locuia departe de marginea satului, în direcţia numită Prăpastia 
Porumbeilor. Când m-a văzut şchiopătând, un cultivator de 
legume care mergea spre câmp m-a invitat generos să urc pe 
spinarea asinului său. A zâmbit într-un mod ciudat când a auzit 


că ne îndreptăm spre casa Mariei Magdalena, dar nu a spus 
nimic rău despre ea. 

— Este o femeie înţeleaptă şi foarte bogată, a murmurat el. 
Are în slujba sa mulţi prinzători de porumbei şi o mare 
columbărie. De creşterea porumbeilor pe care-i trimite templului 
din lerusalim se ocupă chiar ea. Mai are o grădină şi este 
coproprietara pescăriei unde se ţine peştele la saramură. 
Călătoreşte mult, dar am auzit că acum câteva zile a revenit la 
Magdala. 

Privindu-mă cu înţeles, a râs prieteneşte şi mi-a mai spus: 

— Nu mai este ea de mult tânără! Se spune că şi-ar fi 
schimbat obiceiurile şi că dă de pomană oamenilor săraci. Dar 
probabil că tu ştii mai bine ce vrea ea. 

Nu mă aşteptam la nimic de la acest drum, dar pe când mă 
îndreptam spre casa ei, aşezat pe spinarea asinului, între două 
coşuri goale, am fost copleşit de o nostalgie neaşteptată şi am 
fost bucuros că voi revedea chipul alb al acelei femei. Mi-am 
amintit-o cum o văzusem în casa lui Lazăr şi am simţit deodată 
că de nici o femeie nu-mi fusese atâta dor. Proprietarul asinului, 
care mergea alături de mine, m-a privit cu atenţie şi a spus: 

— ie ţi se întâmplă la fel ca altora. Cu cât te apropii mai mult 
de casa ei, cu atât eşti şi mai grăbit să ajungi acolo. Te rog să 
mă ierţi că te las în drum, dar eu nu vreau să mă apropii de 
această casă. 

Şi, sărind pe spinarea asinului, s-a depărtat în grabă de noi. 
Suspinând, Maria din Beerot mi-a spus: 

— Nimic bun n-o să iasă din asta. Hai să ne întoarcem în 
Tiberiada! Soarele îmi arde ochii, oricât de mult mi-aş acoperi 
capul. Sunt plină de sudoare şi îmi este inima încărcată de 
spaimă. _ 

Poarta era deschisă şi am intrat fără nici o teamă în curte. In 
mijlocul curţii, o femeie îmbrăcată în negru dădea de mâncare la 
porumbei. În jurul ei zburau zeci de porumbei, care i se aşezau 
pe umeri şi pe braţe. Când ne-a văzut, a aruncat grăunţele din 
mână, şi-a şters mâinile şi dezvelindu-şi faţa s-a apropiat de noi. 
Uimită să ne vadă, dar foarte bucuroasă, ne-a salutat pe 
amândoi şi a spus: 

— Am simţit că va veni cineva, dar nu am bănuit c-ar putea să 
mă viziteze Marcus romanul şi Maria din Beerot. 


— Pace ţie, Maria din Magdala! i-am urat eu şi i-am privit cu 
bucurie mare faţa albă brăzdată de riduri. 

Am fost atât de fericit că o văd, c-aş fi putut să mă arunc în 
faţa picioarelor ei şi să-i îmbrăţişez genunchii. 

A bătut din palme să alunge porumbeii care i se roteau în 
jurul capului, apoi, traversând curtea, ne-a condus într-o 
grădină. Ne-a invitat să intrăm într-un pavilion, a adus apă şi, 
neţinând seama de protestele mele, a îngenuncheat şi mi-a 
spălat picioarele. Şi am simţit un fel de uşurare când mi-a atins 
piciorul bolnav. A spălat şi picioarele Mariei din Beerot, care în 
tot timpul acesta a încercat să-şi înăbuşe râsul punându-şi mâna 
la gură. Apoi ne-a dat de băut apă rece de la fântână şi i-a spus 
Mariei din Beerot: 

— Du-te şi vezi columbăria, casa, lucrurile mele, dar lasă-ne 
puţin să vorbim în pace! 

lar Maria din Beerot a plecat răsuflând uşurată. Urmărind-o cu 
privirea, Maria Magdalena a scuturat din cap şi mi-a spus: 

— Ce i-ai făcut? Tu ai îmbrăcat-o cu veşmintele acestea 
bălţate? Am impresia că-n privirea ei se ascunde un demon, deşi 
la lerusalim era umilă şi pocăită. 

l-am spus apărându-mă: 

— Eu nu cred că i-am făcut vreun rău acestei fete. Şi să ştii că 
nu m-am atins de ea, dacă la asta te-ai gândit. După ce am 
ajuns în Tiberiada, am fost între viaţă şi moarte din cauza 
piciorului inflamat, iar ea m-a îngrijit cu devotament. Eu îi sunt 
recunoscător şi am cele mai bune intenţii faţă de ea. 

Dar Maria Magdalena a spus: 

— Un bărbat nu-şi poate imagina că bunele intenţii fac mai 
mult rău unei femei decât nerecunoştinţa. Tu nu eşti omul care 
să se poată ocupa de educaţia acestei fete, aşa că mai bine-ar fi 
să scapi de ea. 

— Dar şi ea îl caută pe lisus, ca şi mine, i-am luat eu Mariei 
din Beerot apărarea. 

Şi, ca să-mi descarc inima i-am povestit despre drumul nostru 
de la lerusalim la Galileea, cum am fost părăsit de Natan şi de 
Suzana, precum şi despre loana, femeia chestorului lui Irod, pe 
care o întâlnisem la Claudia Procula. Ea a scuturat de multe ori 
din cap în timp ce i-am povestit, păstrând un surâs îngheţat pe 
buze, după care a spus: 


— Le cunosc bine. Şi pe Suzana cea zgârcită, şi pe loana cea 
trufaşă. Când umblam împreună cu ele în urma lui lisus, aveam 
solzi pe ochi şi le vedeam adevărata faţă. 

Şi a mai spus: 

— l-ai întâlnit şi tu pe câţiva dintre apostolii lui lisus, ai văzut 
ce fel de bărbaţi sunt şi cu câtă străşnicie păzesc secretele 
împărăției. Probabil că eşti la fel de uimit ca şi mine de stâlpii 
aceştia pe care vrea să-şi sprijine lisus împărăţia. M-am întors să 
aştept în casa mea, pentru că m-am săturat de încăpăţânarea 
lor şi de femeile care îi însoțesc, invidioase tot timpul una pe 
alta. Eu ştiu că lisus este în Galileea. Dar poate că nu vrea să se 
arate, când vede că noi între noi nu ne-nţelegem. l-am lăsat pe 
pescari să-şi vadă de pescuitul lor, iar Maria, mama lui lisus, s-a 
întors la Nazaret. 

Frângându-şi mâinile şi legănându-se trist, a suspinat şi a 
spus: 

— Sunt doar o fiinţă umană, o femeie cu inima-ndurerată, 
pentru că el nu mai este printre noi. Impărăţia lui se depărtează 
de mine. Fiindcă mă îndoiesc, fiindcă nu mai am destulă 
credinţă. 

Şi, rotindu-şi ochii în jur, ca şi cum ar fi fost înspăimântată de 
apariţia amenințătoare a unui spectru nedorit, a strigat: 

— El este lumina lumii. Dacă el nu este, întunericul mă 
înconjoară chiar şi-n miezul zilei. Mi-e teamă că se vor întoarce 
demonii. Dar, dacă se vor întoarce, nu mai vreau să trăiesc. Mai 
bine mă spânzur. Am suferit prea mult. 

l-am înţeles suferinţa, şi suferinţa ei a fost ca o piatră în inima 
mea. Am vrut să o consolez, de aceea i-am spus că lisus li s-a 
arătat apostolilor lui într-o dimineaţă, pe când aceştia pescuiau, 
sau cel puţin aşa credea loana. 

— Zic unii, a spus Maria Magdalena. Dar poate că nu li s-a 
arătat şi aceşti bărbaţi simpli s-au bucurat doar pentru cei o 
sută cincizeci de peşti mari pe care i-au prins. Au trebuit să 
tragă năvodul la mal ca să nu se rupă, atât de încărcat era. 
Dacă lisus li s-ar fi arătat, de ce să nu le fi povestit ei şi altora? 

Era încărcată de necaz inima Mariei Magdalena şi ar fi fost 
invidioasă pe apostoli dacă lisus li s-ar fi arătat lor mai înainte 
de a i se fi arătat ei. Într-o oarecare măsură, era de înţeles 
supărarea ei, pentru că, după ce lisus înviase din moarte, ea 
fusese prima fiinţă căreia i se arătase. 


— Maria Magdalena, i-am spus eu, nu te lăsa pradă disperării! 
Dacă lisus s-a întors în Galileea, înseamnă că şi împărăţia lui 
este aici, aproape de noi. Poate că pentru mine nu este loc în 
împărăție. Poate că el mă va respinge, aşa cum au făcut-o 
apostolii. Dar sunt sigur că tu îl vei revedea. 

Ridicându-şi spre mine ochii negri, ea a spus mirată: 

— Tu, un roman, încerci să mă consolezi? lar ei nici nu au 
văzut mâhnirea mea. 

Şi faţa ei a avut deodată o strălucire solară, deşi în pavilionul 
unde ne aflam era umbră. Ea mi-a atins mâinile şi din nou am 
simţit acea forţă ciudată pe care la atingerea mâinilor ei o mai 
simţisem. 

— Deci tu eşti sigur că îl voi revedea? m-a întrebat ea. Aşa 
cred şi eu, dar sunt supărată pe mine că nu pot avea destul 
respect pentru apostolii pe care el i-a ales. Eu sunt o femeie rea 
şi nedemnă, dacă nu pot respecta vrerea lui. Invaţă-mă tu, 
romanule, umilinţa! 

Am întrebat-o neliniştit: 

— Crezi că el m-ar putea accepta în împărăție? 

— Chiar şi acum, apostolii lui lisus aşteaptă ca el să 
construiască împărăţia fiilor lui Israel, a spus ea la fel ca loana. 
Pentru mine, lisus este lumina lumii. Dacă tu crezi că el este 
Hristosul, ce importanţă are că nu eşti fiu al lui Israel? Împărăţia 
lui este împărăţia vieţii eterne, nu o împărăție a acestei lumi. 

— Ce este viaţa eternă? am întrebat-o cu inima strânsă de 
teamă. 

— Nu ştiu, mi-a răspuns ea scuturând din cap. Cred că doar el 
ştie. Despre asta niciodată nu ne-a vorbit. El ne-a învăţat doar 
cum trebuie să se poarte oamenii în această viaţă pentru a fi 
primiţi în împărăţia lui. Nu sunt destul de umilă şi de inocentă, 
pentru a înţelege ce înseamnă viaţa eternă. Ştiu doar că este în 
el şi cu el. Şi-mi este de ajuns. 

Am meditat la vorbele ei şi am întrebat-o: 

— Deci, cum ar trebui să trăiesc? Oare nu-i destul dacă voi 
avea blândeţe şi umilinţă în inima mea? 

Pierdută în gânduri, ea a răspuns fără prea multă tragere de 
inimă: 

— lubeşte-l pe aproapele tău cum te iubeşti pe tine însuţi. Fă-i 
altuia ceea ce vrei ca şi el să-ţi facă... 


Dar deodată, acoperindu-şi faţa cu mâinile, a izbucnit în plâns 
şi s-a tânguit: 

— Cum aş putea să te învăţ pe tine, când eu însămi nu i-am 
urmat învăţătura? Ne purtam ca fraţii când el era printre noi. A 
fost destul să ne lase câteva zile singuri, că eu am şi început să- 
mi urăsc fraţii şi surorile. Poate că el te-a trimis la mine, ca să- 
mi mărturisesc ţie păcatul. 

S-a aplecat apoi şi mi-a pipăit piciorul bolnav, apoi a pus 
mâna pe rana cicatrizată şi s-a rugat cu glas tare: 

— lisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, iartă păcatele mele! lar 
dacă tu voieşti, vindecat va fi piciorul acestui roman, ca şi cum 
niciodată nu ar fi fost bolnav. 

Şi-a retras mâna şi s-a îndreptat, apoi m-a privit cu răsuflarea 
tăiată şi a spus: 

— Dacă el va voi, îmi va da un semn. 

Apoi mi-a poruncit: 

— Aruncă-ţi toiagul şi umblă! 

M-am ridicat, am aruncat bastonul şi am făcut câţiva paşi fără 
să mai simt nici o durere în picior, după care m-am întors lângă 
ea. 

— Dacă pe tine te ajută, am spus eu, consideră că acesta este 
un semn! In ceea ce mă priveşte, nu am nevoie de semne. Eu 
cred. La drept vorbind, piciorul meu era deja vindecat. 
Şchiopătam din obişnuinţă, pentru că medicul mi-a recomandat 
să nu forţez piciorul. 

Auzind asta, Maria Magdalena a ridicat bastonul şi, cu un 
surâs viclean pe buze, a spus: 

— Dacă-i aşa, va trebui să-mi retrag rugăciunea, pentru a ne 
convinge. 

lar eu i-am spus: 

— Eu nu mă îndoiesc c-aş putea rămâne infirm pentru toată 
viaţa, dar mai bine nu-i cere asta. 

Înspăimântată de vorbele mele, m-a privit nedumerită şi a 
spus: 

— Nu, numele lui nu poate fi folosit pentru a face rău cuiva. 
Cine îl foloseşte astfel, doar sieşi îşi face rău. Se poate doar 
binecuvânta în numele lui lisus, nu şi blestema. 

Cu faţa luminată de un surâs misterios, şi-a îndreptat privirea 
spre ceva ce nu puteam eu să văd şi a curbat uşor în mâini 
bastonul din lemn tare de stejar, ca şi cum ar fi fost o trestie. 


Am rămas înmărmurit, neputând să-mi cred ochilor. A tresărit 
apoi, ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un vis şi s-a uitat la mine. 

— De ce mă priveşti atât de mirat? m-a întrebat ea, încetând 
să mai curbeze bastonul. 

Mi-am ridicat braţele fără să vreau şi i-am spus în şoaptă, 
descumpănit: 

— Indoaie încă o dată bastonul, aşa cum ai făcut mai înainte! 

Ea a încercat, dar nu a mai putut să-l îndoaie. Am încercat şi 
eu. Bastonul era rigid. Ştiam asta, doar mă sprijinisem de el. Il 
curbase involuntar, când era cu privirea oprită undeva, 
cufundată în gânduri şi departe parcă de ea însăşi. Nu am spus 
nimic, dar am avut impresia că îndoirea acelui lemn dur fusese 
un semn pentru mine. Nu crezusem că puterea numelui lui lisus 
îmi vindecase piciorul bolnav, este drept, dar nici nu voisem ca 
el să-mi dea mie vreun semn. Şi inima mi-a fost din nou plină de 
speranţă. 

Mi-a mai trecut prin minte apoi că îndoirea acelui baston 
fusese poate o vrăjitorie, dar am alungat repede acel gând. 
Văzusem destui vrăjitori şi magicieni şi cunoşteam starea 
tulbure a privitorului, pentru că nu o dată o încercasem. Dar 
acum aveam mintea limpede. Şi i-am spus ei: 

— Maria Magdalena, preafericită femeie! Alungă-ţi nerăbdarea 
din suflet! El este Domnul Dumnezeul tău. Când îl chemi, el este 
aproape de tine, chiar dacă nu îl vezi. Tu eşti cea mai 
binecuvântată dintre toate femeile. 

Când am ieşit din pavilion, eram amândoi plini de o nouă 
speranţă. Ea mi-a arătat grădina şi columbăria şi mi-a povestit 
cum prindea păsări în copilărie, escaladând pereţii abrupți ai 
prăpăstiilor, fără să-i fie teamă c-ar fi putut cădea. 

Am intrat apoi în casă. Era plină de covoare şi mobile 
preţioase. Şi ea mi-a povestit că, după ce a fost eliberată de 
demoni, a spart cu mâna ei toate amforele greceşti şi 
sculpturile. Legea fiilor lui Israel interzicea reprezentările 
oamenilor şi animalelor. Prin asociaţie de idei, ea şi-a amintit de 
lisus, care, cufundat în gânduri, desena uneori pe nisipul de la 
malul mării. Dar nici ea, nici ceilalţi nu apucaseră vreodată să 
vadă ce desena, pentru că, la apropierea lor, el netezea nisipul 
cu piciorul. Şi, în timp ce străbăteam multele încăperi ale casei 
ei bogate, mi-a povestit şi alte istorii legate de viaţa lui lisus din 
Nazaret. 


Poruncise deja servitorilor să pregătească de mâncare, dar 
când m-a invitat la masă, nu a vrut să se aşeze lângă mine şi a 
spus: 

— Îngăduieşte-mi să respect obiceiul ţării mele şi să fiu 
slujitoarea ta în timp ce te vei ospăta. 

Apoi a chemat-o pe Maria din Beerot să o ajute, i-a spus 
acesteia să-mi toarne apă pe mâini şi, tot timpul cu zâmbetul pe 
buze, i-a dat sfaturi cum să mă servească. Cu mâinile ei, Maria 
Magdalena a amestecat doar vinul cu apă şi mi-a întins cupa să 
beau. Acel vin alb şi uşor al Galileii s-a ridicat în capul meu ca o 
boare răcoroasă de vânt. După câteva gustări sărate şi dulci, am 
fost servit cu peşte fript, apoi cu friptură de porumbel în sos de 
rozmarin. Nici nu-mi aduc aminte să fi mâncat vreodată 
mâncăruri mai savuroase şi mai delicate ca acea friptură de 
porumbel aromată cu rozmarin. 

Când am fost atât de sătul, că n-aş mai fi putut înghiţi o 
fărâmă, s-au ghemuit Maria Magdalena şi cealaltă Maria lângă 
picioarele mele şi au mâncat. Maria Magdalena, cu faţa 
luminoasă şi surâzătoare, părea întruchiparea blândeţii şi 
liniştei. Am contemplat-o, în timp ce aburii uşori ai vinului îmi 
încălzeau fiinţa, şi mi s-a părut cea mai frumoasă femeie a 
poporului lui Israel. Poate că la fel a văzut-o şi cealaltă Maria, 
pentru că, la un moment dat, i-a spus: 

— Când văd surâsul tău atât de atrăgător şi de luminos, încep 
să cred că sunt adevărate lucrurile pe care le-am auzit 
povestindu-se despre tine. Şi înţeleg de ce veneau tocmai din 
Damasc sau din Alexandria bărbaţii să te vadă şi să-ţi aducă 
daruri. Cu darurile lor ţi-ai ridicat şi ai împodobit această casă 
bogată şi frumoasă. De aceea îndrăznesc să te întreb cum se 
poate ajunge la asemenea bogății, pentru că şi eu îmi doresc 
norocul pe care tu l-ai avut. O, Maria Magdalena, învaţă-mă 
ştiinţa ta secretă! Cum ar trebui amăgit un bărbat ca, pentru 
acelaşi lucru, pentru care catârgii din lerusalim plătesc doar 
câţiva oboli*?, să pună la picioarele femeii cu care se iubeşte 
bogății însemnate? 

Întristându-se deodată, Maria Magdalena i-a spus: 

— Nu mă-ntreba despre asta! Nici o femeie nu ar putea-o 
învăţa pe alta asemenea lucruri. Doar o femeie posedată de 
demoni poate ajunge la acea malefică ştiinţă pe care înţeleg că 


52 Obol - mică monedă care a circulat la vechii greci, a şasea parte dintr-o drahmă. 


ţi-o doreşti. Dar, în acelaşi timp, demonii o devorează şi o 
chinuiesc, pentru că desfrâul este ca o continuă foame, iar 
femeia desfrânată niciodată nu se va sătura şi nici nu va fi 
fericită, urându-i pe bărbaţi, şi urându-se pe ea însăşi încă şi mai 
mult decât pe bărbaţi. 

Clătinând din cap ca şi cum s-ar fi îndoit de adevărul vorbelor 
ei, Maria din Beerot a spus: 

— Poate că ai dreptate, dar eu aş prefera demonii care să 
aţâţe dorinţa bărbaţilor şi să-i aducă la mine. 

— Încetează, proasto, tu nu ştii ce vorbeşti! a strigat Maria 
Magdalena şi a lovit-o peste gură. 

Înspăimântată, Maria din Beerot a început să plângă, iar Maria 
Magdalena, răsuflând greu, a stropit cu apă împrejurul nostru. 

— Nu-mi voi cere iertare, a spus ea, pentru că nu din ură te- 
am lovit, ci pentru că-ţi doresc binele. lar de mi se va întâmpla 
să vorbesc ca tine, aş dori să existe cineva care să mă 
strunească la timp. Demonii te pot obliga să trăieşti printre 
morminte şi să te hrăneşti cu murdării. Nici cele mai groase 
lanţuri nu vor fi destul de groase să te împiedice, nici cei mai 
vânjoşi bărbaţi nu vor putea să te liniştească. N-aş putea spune 
care-s mai răi, demonii care devorează trupul sau cei care 
devorează sufletul, până ce din suflet nu mai rămâne decât un 
gol imens. În orice caz, demonii tot demoni sunt. 

Şi a spus în continuare: 

— Tu m-ai întristat. Cu toate astea, nu am nimic împotriva ta. 
Poate c-aşa-i normal, poate că, în acest moment, cineva trebuia 
să-mi amintească cine am fost eu. Sub învelişul de acum este 
un cadavru devorat de demoni, iar acei demoni, folosindu-se de 
mine, au dus totodată la pierzanie mulţi bărbaţi. Grele îmi erau 
păcatele, dar toate mi-au fost iertate. Tu ar trebui să te rogi 
astfel: Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. 
Pentru că, în inima ta, tu spui acum: Împinge-mă în ispită şi 
condu-mă spre cel rău. Eu citesc acest lucru din ochii tăi, de pe 
buzele tale, chiar şi de pe picioarele tale, pe care le freci de 
podea pentru că deja ţi-ai pierdut răbdarea să mă asculţi. Oare- 
ai uitat că la lerusalim ai promis că te vei mulţumi cu o bucată 
de peşte sărat şi de pâine în toate zilele vieţii tale, doar să te 
salvezi din păcat? De aceea te-am sfătuit să mergi pe drumul 
acestui roman, dar în loc să-ţi ţii ochii plecaţi şi să-i mulţumeşti, 
tu încerci să-l prinzi în mrejele tale şi să-l abaţi de la drumul lui. 


Înspăimântată de vorbele ei, Maria din Beerot a început să 
suspine, dar nu a îndrăznit să mă privească. Mie mi-a fost tare 
milă de ea, dar Maria Magdalena, încruntând din sprâncene, i-a 
mai spus: 

— Gândeşte-te bine ce vrei să faci cu viaţa ta! Vrei să te laşi 
pradă ispitei, păcatelor şi relelor ce te vor pierde, sau vrei să 
duci o viaţă simplă? 

Maria din Beerot şi-a înălţat capul şi a spus: 

— Eu aş vrea să-mi fie iertate păcatele şi aş mai vrea să-mi 
recapăt virginitatea. Dar nu mă obliga să spun ce mai doresc eu 
după aceea. Oare ceea ce doresc, nu se poate obţine decât cu 
preţul rugăciunilor fierbinţi? 

Maria Magdalena i-a spus cu glas mai blând: 

— Eu te înţeleg mai bine decât îţi imaginezi tu şi pot citi în 
gândurile tale simple şi naive. Ascultă ce-ţi spun, pentru că am 
mai multă experienţă decât tine şi cunosc bine viaţa. Leapădă 
de pe tine aceste veşminte multicolore şi podoabele false şi 
rămâi aici, la mine, pentru un oarecare timp! Pentru binele tău 
îţi cer asta. Te voi învăţa cum să îngrijeşti porumbeii şi cum să 
alungi gândurile rele din capul tău. Poate că lisus din Nazaret va 
avea milă de tine, de mi se va arăta. 

Dar Maria din Beerot a început să plângă în hohote şi să ţipe 
şi, agăţându-se de genunchii mei, a strigat: 

— Uite, de asta îmi era mie teamă! Marcus, nu mă lăsa în 
mâinile acestei femei! Mă va face slujitoarea ei sau mă va vinde 
ca sclavă. Tu nu-ţi poţi imagina de ce este în stare această 
femeie, deşi toată lumea o ştie. 

Dar Maria Magdalena a scuturat din cap şi i-a spus calmă: 

— Dacă ai avea mai multă experienţă, ai înţelege singură că 
trebuie să te desparţi o vreme de Marcus, altfel acest roman al 
tău se va sătura de tine şi te va alunga de lângă el în cel mai 
ruşinos mod cu putinţă. Şi de unde ştii tu că, trăind în casa mea, 
nu vei învăţa acel ceva ce-ţi lipseşte, ca el să te preţuiască? 

Am suspinat uşurat când am văzut efortul pe care Maria 
Magdalena îl făcea pentru a mă scăpa de această fată pe care 
nu o mai puteam suporta. lar ea, agăţată de genunchii mei, a 
plâns cât a plâns, după care s-a liniştit şi şi-a acceptat destinul. 
Maria Magdalena a trimis-o apoi să-şi spele faţa şi să-şi schimbe 
veşmintele şi a spus după ce ea s-a depărtat: 


— Eu sunt răspunzătoare pentru această fată. Este încă prea 
tânără şi inima ei este deschisă şi spre bine şi spre rău. Ea este 
o tentaţie ce depăşeşte puterea de stăpânire a unui bărbat, iar 
dacă tu ai rezistat acestei tentaţii, este un lucru de apreciat. În 
simplitatea ei, Maria de Beerot poate fi o mică rădăcină a răului. 
Dacă ai fi împins-o spre rău, ar fi fost după aceea preferabil să-ţi 
pui împrejurul gâtului o piatră de moară şi să te arunci în mare, 
decât să suporţi consecinţele nebuniei tale. 

— Dar nu am avut nici cea mai mică intenţie de a o 
destabiliza pe această fată, am spus eu ofensat. Este ea aceea 
care, cu toată naivitatea şi simplitatea ce spui tu că o are, a 
încercat să mă seducă. Dacă nu m-aş fi îmbolnăvit, poate că, 
plictisit de insistenţele ei, aş fi luat-o în patul meu, mai cu 
seamă că Natan şi Suzana m-au părăsit. Dar lucrurile stau mult 
mai bine acum, când tu te-ai hotărât să te ocupi de ea. Sunt 
liber şi-l pot căuta în continuare pe lisus din Nazaret. 

— Eu nu cred că Suzana te-a abandonat. Suzana este o 
femeie prea simplă şi cu frică de Dumnezeu pentru a nu-şi ţine 
cuvântul dat. Gândesc mai degrabă că ea a rămas în 
Capernaum, descumpănită de faptul că nimic nu se întâmplă. 
Dar, dă-mi voie să te întreb ceva. De fapt, ce aştepţi tu de la 
viaţă, Marcus Mezentius? 

M-am gândit la viaţa mea şi i-am povestit cu umilinţă: 

— Eu am avut mult noroc în viaţă. În tinereţe, am învăţat 
multe limbi în Antiohia şi am studiat la şcoala de retorică din 
Rodos. Ce-mi doream atunci? Un post de secretar al vreunui 
proconsul din Levant, fără îndoială. Dar m-aş fi mulţumit şi ca 
filosof în slujba vreunui roman ignorant, dar plin de bani. La 
drept vorbind, după ce am ajuns la Roma, am fost puţin 
descumpănit de faptul că nu am fost admis în cavalerie chiar 
dacă nu-mi doream o carieră militară. Mai târziu, un testament 
mi-a dat dreptul să port un inel de aur pe degetul mare, lucru pe 
care nici atunci nu l-am prețuit, iar acum îl detest, preferând să 
păstrez inelul în punga cu bani. Eu eram capabil să obţin tot 
ceea ce-mi doream. De aceea, mi-am dat seama destul de 
repede că nimic nu are valoare. Eram orbit de pasiune şi a 
trebuit să părăsesc Roma, pentru a nu fi omorât de soţul femeii 
pe care o iubeam. Ce aştept de la viaţă? Eu nu pot decât să mă 
întreb: Oare ce forţă m-a făcut să părăsesc Alexandria pentru a 
ajunge la lerusalim? Ce forţă m-a făcut să mă opresc lângă 


crucea pe care era răstignit regele iudeilor în momentul când s- 
a lăsat întunericul peste pământ? Când tocmai eram în puterea 
bărbăţiei mele, un capriciu al destinului mi-a tăiat posibilitatea 
să am tot ceea ce am apreciat încă din tinereţe: prietenia, 
favorurile, plăcerile trupeşti. Eu aş fi putut avea şi puterea, dar 
niciodată nu am fost bântuit de această dorinţă. lar de pe urma 
plăcerilor nemăsurate, pe care le-am încercat multă vreme, nu 
mi-a rămas decât gustul amar de cenuşă al tristeţii şi disperării. 
Este clar că nu doresc să-mi sfârşesc viaţa la Roma, puhav şi 
înrăit în plăceri, povestind aceleaşi glume tot timpul şi căutând 
fără răgaz să-mi stârnesc simţurile amorţite. De altfel, eu ştiu ce 
m-ar aştepta la Roma dacă m-aş întoarce. Fiind un om corect, |- 
aş respecta pe împărat, refuzând să particip la intrigile acelui 
bărbat sângeros de origine plebee ce se agaţă de putere. lar la 
Roma, mai devreme sau mai târziu, tot va avea loc o lovitură de 
stat şi când se încheie socotelile, ca să se vadă cine cu care a 
fost, mie mi se va reteza capul. Aşa că, prefer blândeţea şi 
umilinţa. 

— Ce aştepţi tu de la lisus din Nazaret? m-a mai întrebat ea. 

l-am spus: 

— Eu i-am presimţit împărăţia. Împărăţia lui nu este doar din 
poezie şi visare ca infernul lui Virgiliu, ci şi din realitatea în care 
trăim. Când mă gândesc bine, înţeleg că în adevărul lui este 
amestecat confuzul adevăr al vieţii. Iti spun sincer, Maria, eu 
sunt fericit că mi-a fost dat să trăiesc aceste zile, chiar şi pentru 
a şti că el este în Galileea. Nu aştept nimic de la el, dar dacă îmi 
va da ceva, voi accepta. Deocamdată, eu nici nu sunt în stare 
să-i înţeleg împărăţia. De la începuturile lumii s-au tot înălţat 
împărăţii, dar toate s-au năruit până la urmă, chiar şi cea a lui 
Alexandru cel Mare. Cred că doar Roma va rămâne. Dar 
împărăţia lui lisus nu este o împărăție a acestei lumi. 

Am discutat cu ea despre multe altele până ce s-a întors 
Maria din Beerot. Îşi spălase faţa şi se pieptănase, iar părul ei 
era acum neted. Era îmbrăcată cu o cămaşă albă şi avea 
picioarele goale. 

Părea mai tânără. Am fost mişcat de noua ei înfăţişare şi am 
avut pentru ea un val de tandreţe, uitând toate gândurile rele 
dinainte. M-am hotărât să ajung în Tiberiada chiar în acea seară, 
ca să nu-i fie prea grea despărţirea. Maria Magdalena mi-a 
promis că-mi va trimite veste, dacă ceva important se va 


petrece şi m-a rugat să le salut din partea ei pe loana şi pe 
Claudia Procula când le voi revedea. 

M-am întors în satul Magdala şi am păşit normal, fără să mai 
simt vreo durere în picior. La un moment dat, m-a bătut chiar 
gândul să merg de-a lungul țărmului până-n Tiberiada. Dar la 
malul mării i-am întâlnit pe cei doi pescari, care mă aşteptau, 
fiindcă fuseseră mulţumiţi de răsplată şi tot n-aveau altceva de 
făcut. Cerul era înnorat şi vântul înălța valurile înspumate ale 
mării. Cei doi bărbaţi au ridicat capetele şi au privit norii negri 
îngrămădiţi deasupra văii porumbeilor şi deasupra munţilor. 

— Marea Galileii este înşelătoare, au spus ei. Vântul ar putea 
să răstoarne barca sau să o umple cu apă. Ştii să înoţi, 
romanule? 

lar eu le-am povestit că-n tinereţe câştigasem un rămăşag, 
înotând din Rodos până pe continent, fără să mă tem de curenţii 
marini. Dar cum ei nu auziseră niciodată vorbindu-se despre 
Rodos, performanţa mea i-a lăsat indiferenți. Adevărul este că în 
urma mea avusesem tot timpul o barcă, pe care aş fi putut să 
mă salvez la nevoie şi fusesem stimulat nu atât de câştigul 
propriu-zis, cât de ochii frumoşi ai unei fete ce promisese că-mi 
va pune pe cap o coroniţă de flori. Am înotat eu atunci să-mi 
dau sufletul, iar la urmă n-am mai simţit nici o atracţie pentru 
acea fată. 

M-am aşezat eu deci pe perna de la pupă şi am început să 
privesc norii, iar cei doi vâslaşi, suflecându-şi veşmintele până-n 
brâu, au împins barca în apă, după care au urcat în ea şi au 
început să vâslească. Mi-am dat seama că nu le era străin faptul 
că o vizitasem pe Maria Magdalena. De altfel, cum ar fi putut 
scăpa neobservat un astfel de eveniment într-un sat unde nu se 
întâmpla nimic şi prezenţa unui străin era urmărită cu vădit 
interes de toată lumea? Cei doi vâslaşi nu păreau prea miraţi de 
absenţa Mariei din Beerot, dar schimbau între ei tot felul de 
glume în legătură cu ea şi râdeau pe întrecute. 

— Ce vreţi să insinuaţi? i-am întrebat eu până la urmă. 

— Nimic rău, m-au asigurat ei. Absolut nimic! Constatam doar 
că prinzătoarea de porumbei a revenit la vechile obiceiuri. Cât 
ţi-a plătit pentru fată? 

Eu nu le eram dator cu nici o explicaţie, dar părerea pe care o 
aveau despre Maria Magdalena m-a umplut de mânie. 


— Ea a promis acelei fete că o va învăţa meseria ei, le-am 
strigat eu indignat. 

lar ei au râs în hohote după ce le-am spus asta. Şi au zis: 

— Dar noi nu ne-ndoim că o va învăţa meseria ei, că aia nu-i 
meserie grea. Altădată, tot aşa le-nvăţa ea pe fetele tinere să 
cânte din instrumente păgâne, să danseze dansuri neruşinate şi 
să prindă porumbei, dar ce fel de porumbei prindeau ele nu 
putem noi spune, pentru că suntem oameni cu frica lui 
Dumnezeu şi nu ne-ncumetăm să rostim vorbe spurcate. 

N-am apucat eu să le răspund, că o rafală de vânt a înclinat 
barca şi un val înalt s-a spart de ea, împroşcându-ne cu apă şi 
transformând perna pe care stăteam într-un burete. 

— Acesta a fost un avertisment pentru vorbele voastre 
calomnioase! le-am strigat eu. 

Dar n-am mai avut noi timp de sfadă, preocupaţi de soarta 
bărcii care era purtată ca un pai în direcţia opusă celei dorite. 
Dacă ne-am fi încăpățânat să o punem pe direcţia bună, era clar 
că s-ar fi umplut repede de apă. Cei doi pescari au vrut să ridice 
catargul şi să întindă pânza, dar eu m-am opus lor, pentru că 
barca nu era încărcată cu lest şi vântul acela puternic ar fi 
putut-o răsturna. Cerul se acoperea din ce în ce mai mult cu nori 
ce veneau ameninţători de dincolo de munţi, totul era întunecat 
în jurul nostru şi, din când în când, câte un fulger sfâşia norii. Nu 
mai pridideam cu scosul apei, dar nivelul apei creştea continuu, 
iar barca se îndrepta în derivă spre ţărmul oriental. Uzi leoarcă 
şi înspăimântați, cei doi pescari m-au privit ameninţător şi au 
început să se tânguiască: 

— Ne-a blestemat Dumnezeu, romanule, că te-am luat în 
barca noastră pe tine, un păgân care te închini la idoli. Ne-a 
pedepsit Dumnezeu că te-am ajutat să duci o fiică a lui Israel 
într-o casă a pierzaniei. Dar noi nu am ştiut ce-aveai tu de gând. 

Agăţat de marginea bărcii, cu apa până la bărbie, nu m-am 
lăsat nici eu şi le-am strigat: 

— Voi înşivă aţi atras blestemul asupra voastră când aţi 
vorbit-o de rău pe Maria Magdalena. 

Apa nu era rece, dar nouă ne era deja frig şi tot frig ne-a fost 
şi după ce vântul a bătut mai încet şi am putut goli toată barca 
de apă. Apoi ei au vâslit spre mal şi am ajuns la un loc unde era 
gura de vărsare a unui pârâu cu albia secată. Pe această parte a 
mării plaja era îngustă şi muntele se înălța aproape vertical în 


spatele nostru. Vântul sufla în continuare şi valurile se spărgeau 
cu zgomot de prundiş. Pescarii erau siguri că la căderea nopţii 
vântul se va linişti, dar niciunul din ei nu părea dornic să 
vâslească noaptea. 

Lumina era din ce în ce mai puţină, iar nouă ne era frig, cu 
toate că scosesem cât putusem de repede veşmintele de pe noi. 
Destul de departe, la marginea dintre țărm şi munte am zărit 
acoperişul unui adăpost în faţa căruia ardea un foc. Le-am 
propus pescarilor să mergem acolo ca să ne uscăm straiele, dar 
ei au ezitat şi au spus: 

— Suntem pe malul unde nu avem dreptul să pescuim. Din 
fericire, nu avem năvoadele cu noi, aşa că nimeni nu ne poate 
acuza de intenţii necinstite. Numai că, pe această parte a mării 
se adăpostesc tâlharii şi toată pleava Galileii. Ca să nu mai 
vorbim de leproşii care trăiesc în peşteri. 

Cremene şi fier aveau ei, dar nici o buruiană uscată nu era pe 
mal ca să putem aprinde focul. Atunci, eu m-am îndreptat 
hotărât spre adăpostul cel depărtat, iar cei doi pescari m-au 
urmat fără prea multă tragere de inimă. Când am fost aproape, 
am văzut un bărbat aşezat pe nisip, punând vreascuri pe focul a 
cărui flacără se înălța parcă până la cer şi un miros ademenitor 
de peşte prăjit şi de pâine rumenită mi-a gâdilat plăcut nările. În 
faţa adăpostului era întins să se usuce un năvod. 

— Pace ţie! i-am spus eu pescarului singuratic. Furtuna ne-a 
surprins pe când eram în largul mării. Ne îngădui să uscăm 
veşmintele lângă focul tău? 

Bărbatul a făcut un gest de aprobare. M-am dezbrăcat şi mi- 
am pus veşmintele la uscat în vârful unui băț. Pe o piatră plată, 
încinsă în foc, se cocea pâinea, iar în groapa de jar de la baza 
focului se rumeneau doi peşti mari. Era trecut de ora a şasea şi 
ţărmul pe care ne aflam noi, în umbra muntelui, s-a întunecat 
repede, în vreme ce pe malul celălalt se vedeau edificiile şi 
coloanele Tiberiadei pierzându-se încetul cu încetul în lumina 
descrescândă a amurgului. 

Necunoscutul avea o faţă curată şi blândă. El i-a salutat 
prietenos şi pe cei doi pescari şi i-a invitat să se aşeze lângă foc. 
Ei au pipăit năvodul lui şi l-au întrebat dacă pescuitul e bun. lar 
necunoscutul le-a răspuns timid că poate furtuna a împins un 
banc de peşti spre acel loc şi că dimineaţă îşi va încerca norocul. 


Fără a ne pofti la masă, a binecuvântat pâinea, a frânt-o în 
patru părţi şi ne-a dat fiecăruia câte o bucată, ca şi cum ar fi 
fost lucrul cel mai firesc din lume. Apoi a umplut cu vin acrişor o 
cupă cioplită dintr-un butuc de viţă de vie şi am băut toţi din 
aceeaşi cupă. Peştele era fript cu pricepere, dar neavând el 
sare, îl aromase cu ceapă de apă şi ierburi amărui. Am mâncat 
în tăcere. Am observat că cei doi pescari îl priveau 
neîncrezători, în timp ce necunoscutul, cu privirea lăsată în jos, 
surâdea pentru el însuşi şi se bucura pentru fiecare bucăţică pe 
care o ducea la gură. După ce a terminat de mâncat, ca şi cum 
ar fi vrut să-şi ascundă timiditatea, a luat un băț şi a început să 
deseneze distrat pe nisipul din faţa lui. În timp ce mâncam, din 
straiele noastre, puse la uscat, au început să iasă aburi calzi. Era 
cald, mă simţeam bine şi pleoapele ochilor mei deveneau din ce 
în ce mai grele. Nu-mi puteam desprinde privirea de la acel om 
prietenos care, fără să fi rostit un cuvânt, îşi împărţise hrana lui 
cu noi. Avea urme de răni cicatrizate la mâini şi la picioare şi nu 
ştiu ce anume de pe chipul lui blând şi delicat m-a făcut să 
gândesc că tocmai scăpase de o boală cumplită şi că de aceea 
venise în acel loc de la malul mării să se refacă în linişte şi 
singurătate. Şi am adormit gol lângă foc. Mai târziu, am simţit 
cum necunoscutul m-a acoperit cu veşmintele mele deja uscate. 

Am visat şi m-am trezit cu ochii scăldaţi în lacrimi. M-am 
aşezat şi i-am văzut pe cei doi pescari, dormind şi sforăind uşor 
lângă mine. Lacrimi calde curgeau pe obrajii mei şi păstram încă 
starea din vis, simţindu-mă nespus de singur şi orfan. Focul era 
stins de mult, iar după poziţia stelelor şi lunii am înţeles că abia 
începuse a treia veghe a nopţii. Marea strălucea netedă ca o 
oglindă, dar necunoscutul solitar nu era lângă noi. Şi am avuto 
spaimă ciudată, descoperindu-i absenţa. Dar am fost din nou 
uşurat când l-am văzut la ţărmul mării, cu spatele la noi. M-am 
îmbrăcat şi am mers spre el. 

— La ce priveşti? am întrebat eu. 

Fără să se întoarcă spre mine, el a spus: 

— Am văzut cerurile deschise şi splendoarea tatălui meu. ŞI 
mi s-a făcut dor de casa tatălui meu. 

Abia atunci am observat că mă adresasem lui în greceşte şi 
că el tot în greceşte îmi răspunsese. Şi acest lucru m-a făcut să 
gândesc că poate era unul din adepţii lui loan Botezătorul, 


refugiat pe această parte a mării din cauza persecuției lui Irod 
Antipa. Am spus: 

— Şi eu îi caut împărăţia. Am avut un vis şi m-am trezit cu 
ochii plini de lacrimi. Arată-mi drumul! 

— Există doar un singur drum, mi-a răspuns el. Ceea ce tu îi 
faci celui mai neînsemnat dintre oameni, mie îmi faci. 

Şi a mai spus: 

— Eu nu dau cu măsura lumii. Nu te-ntrista şi nu-ţi fie teamă. 
Spiritul adevărului va veni după mine, dar lumea nu-l va 
întâmpina, pentru că lumea nu-l vede şi nu-l ştie. Dacă tu îl vei 
recunoaşte, el se va opri în preajma ta şi va rămâne în tine. Pe 
nimeni eu nu îl voi lăsa orfan. 

Inima apă s-a făcut în mine, lacrimile mi-au tulburat ochii, mi- 
am îndreptat braţele spre el, dar nu am avut curajul să-l ating. 
Şi am murmurat: 

— Nu vorbeşti cum vorbesc oamenii. Tu vorbeşti ca unul care 
are puterea. 

El a spus: 

— Datu-mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. 

Şi deodată s-a întors cu faţa spre mine. Şi am văzut, la lumina 
stelelor şi a lunii, surâsul lui blând şi totodată grav. Şi am avut 
impresia că ochii lui mă priveau până-n străfundurile fiinţei, 
dezbrăcând de pe trupul meu înveliş după înveliş şi lăsându-mă 
gol de ceea ce nu eram. Dar nu am fost stânjenit, ci, dimpotrivă, 
m-am simţit liber. 

Arătând spre malul celălalt al mării, necunoscutul a spus: 

— Acolo, în teatrul grecesc din oraşul principelui, o fată îşi 
plânge fratele mort, şi ea nu mai are pe nimeni în lume să o 
apere. Ce-ai văzut în vis? 

— Un cal alb, i-am răspuns eu. 

— Fie şi aşa! a spus el. Intr-una din zilele acestea, te vei duce 
să priveşti cursele de care. Pune prinsoare pe cvadriga albă! 
Caută apoi fata şi dă-i ei câştigul! 

— Cum aş putea eu să găsesc într-un oraş atât de mare o fată 
care şi-a pierdut fratele? Şi pe câţi bani să pun prinsoare? 

Mi-a surâs din nou, dar de data aceasta surâsul lui a fost atât 
de trist, că am simţit cum mi se rupe inima. 

— Cât de multe întrebări inutile, Marcus! a murmurat el 
mustrător. 

Dar eu nu i-am înţeles reproşul. Şi l-am întrebat uimit: 


— Cum de-mi ştii numele? 

Şi am mai spus nesigur: 

— Simt totuşi că te-am mai întâlnit. 

Scuturând din cap, el m-a întrebat: 

— Oare ţie nu îţi este de ajuns că eu te cunosc? 

Am înţeles că necunoscutul voia să rămână învăluit în mister. 
Şi am gândit că el trebuie să fi fost unul din blânzii pământului, 
căruia meditaţia şi singurătatea îi tulburase spiritul. Altfel, cum 
ar fi putut el să pretindă că are toată puterea, şi în cer şi pe 
pământ? Dar, poate că pescarul solitar ştia să prezică viitorul, şi 
mi-am propus să nu-i uit sfatul. 

— Vai ţie, om nefericit! a spus el. Ai privit şi nu ai văzut. Ai 
ascultat şi nu ai auzit. Dar într-o zi îţi vei aminti, Marcus! Tu vei 
muri pentru numele meu, ca numele meu să lumineze în tine, la 
fel cum luminează în mine numele tatălui meu. 

— Oare ce profeție rea îmi anunţi? l-am întrebat înfricoşat, dar 
fără să-i fi înţeles vorbele. 

Am gândit că nu cunoaşte bine limba greacă şi de aceea nu-l 
pot înţelege. A suspinat greu şi deodată a lăsat să-i cadă 
cămaşa până la brâu dezgolindu-şi pieptul. Era atât de sărac, că 
alt veşmânt pe el nu mai avea. Şi, întorcându-se, a spus: 

— Atinge spatele meu! 

M-am apropiat şi i-am pipăit spatele, iar sub umeri am simţit 
urmele flagelării. Apoi el mi-a purtat mâna până sub coasta 
stângă şi degetul meu a intrat într-o scobitură cicatrizată şi 
adâncă. Acel om necunoscut fusese schingiuit cu cruzime, nu 
era deci de mirare că spiritul lui era tulburat şi că vorbele lui eu 
nu le puteam înţelege. Şi am simţit o ură cumplită împotriva 
fiilor lui Israel care se sfâşiau unul pe altul în numele credinţei, 
căci nimic rău nu era în acel om, chiar dacă discursul lui era 
neobişnuit. Şi mi-a fost tare milă de el. Şi l-am rugat: 

— Spune-mi cel puţin numele tău! Voi face tot ce-mi va sta în 
putinţă ca să nu mai fi persecutat. 

Dar el a spus: 

— Dacă vei mărturisi pentru mine înaintea oamenilor când se 
va împlini timpul, mărturisi-voi şi eu pentru tine înaintea tatălui 
meu. 

— Dar spune-mi numele tău, am insistat eu, şi cine este tatăl 
tău, cu care atât de mult te făleşti. 


Dar el nu mi-a răspuns, şi-a tras cămaşa la loc şi s-a depărtat 
de mine cu paşi uşori, lăsându-mi de înţeles că discuţia noastră 
era încheiată. Atât de ciudat mi s-a părut acel om, deşi era ca şi 
mine din carne şi oase, dar nu am îndrăznit să mă duc după el şi 
să-l supăr cu întrebări la care nu dorea să-mi răspundă. Am 
ezitat puţin, apoi m-am dus lângă cei doi pescari şi am dormit 
până dimineaţă, fără să visez nimic. 

Când am deschis ochii, am văzut nimbul de aur din spatele 
munţilor. Lumina soarelui se întindea pe oglinda netedă a mării, 
iar pe celălalt mal se vedeau ca un vis coloanele Tiberiadei. ŞI 
mi s-a părut că sunt un alt om, deşteptat într-o lume nouă. Cei 
doi pescari îşi spuneau deja rugăciunea de dimineaţă: Ascultă, 
o, Israel... 

Dar pescarul singuratic dispăruse şi nici năvodul lui nu mai 
era acolo. Cele rămase de la cină erau aşezate la vedere ca să 
le terminăm. Şi am mâncat toţi trei cu poftă, fără să schimbăm 
niciun cuvânt, după care ne-am îndreptat spre barca ce ne 
aştepta pe prundiş. M-am uitat atent împrejur în speranţa că-l 
voi revedea pe pescarul necunoscut, care spusese că va pescui 
în zori, dar nici o urmă a paşilor lui nu am văzut pe nisip. 

Cei doi pescari au vâslit puternic şi barca s-a depărtat repede 
de mal. In undele apei transparentă ca sticla se oglindeau 
înălțimile munţilor şi purpura soarelui ce se înălța pe cer, iar eu 
mai păstram acea senzaţie pe care o avusesem când 
necunoscutul solitar mă străpunsese cu privirea, încă părându- 
mi-se că sunt despuiat de învelişuri inutile şi simţindu-mi fiinţa 
liberă. Dar, cu cât mă gândeam mai mult la întâmplările nopţii 
trecute, cu atât mai mult eram ros de îndoieli şi-mi spuneam că 
poate totul nu fusese decât un vis. Cum ar fi putut un oarecare 
anahoret de la Marea Galileii să vorbească limba greacă? 

Cei doi pescari văsleau energic, cu privirile aţintite înainte, ca 
şi cum ar fi vrut să se depărteze cât mai repede de acel țărm şi 
de acea parte a mării. In schimb, eu priveam doar înspre acolo, 
încercând zadarnic să descopăr silueta acelui bărbat ciudat. 

— Cine era acel bărbat cu care ne-am petrecut noaptea, am 
întrebat eu până la urmă. Voi îl cunoaşteţi? 

— Tu eşti un om tare curios, romanule, au spus ei. Noi am fost 
pe un țărm interzis. 

Dar, după câteva clipe, unul dintre ei a spus: 


— Este drept că pe acel bărbat mi s-a părut că-l cunosc. Poate 
să-l fi văzut vreodată predicând mulţimii. Poate că a fost biciuit 
în piaţa publică şi alungat din Galileea. Dar prea multe lucruri 
din astea nu s-au mai întâmplat după ce lui loan Botezătorul i s- 
a tăiat capul pentru că îndrăznise să-i interzică lui Irod să se 
destrăbăleze cu femeia fratelui său. 

lar celălalt a spus: 

— Pe chipul şi în ochii acelui pescar era ceva care mi-a amintit 
de lisus din Nazaret. Dacă n-ar fi fost ceva imposibil, aş fi putut 
spune fără ezitare că era chiar el, deşi lisus parcă era puţin mai 
înalt, avea o privire mai severă şi nu era chiar atât de prietenos 
cu necunoscuţii. Dar, s-ar putea să fie unul din fraţii lui sau 
vreun alt bărbat din neamul lui, care poate c-a fost prigonit şi 
de-aceea se ascunde pe ţărmul interzis al Mării Galileii. 

Ca şi cum aş fi fost pătruns de un fulger, un gând negândit 
vreodată mi-a răscolit întreaga fiinţă şi le-am strigat, ridicându- 
mă în picioare: 

— Vâsliţi imediat înapoi! Ne vom întoarce la ţărmul de unde 
am plecat! 

Dar ei nici n-au vrut să audă de asta. Când au văzut totuşi că 
vreau să mă dezbrac şi să înot până acolo, au acceptat şi au 
schimbat direcţia bărcii. Nici n-a atins bine barca malul, că am şi 
sărit din ea, îndreptându-mă spre locul unde cinasem şi 
înnoptasem, dar acolo toate erau aşa cum le lăsasem, iar pe tot 
ţărmul nu era suflet de om. Am alergat dintr-o parte în alta a 
malului ca un nebun în căutarea urmelor paşilor lui, până când, 
săturându-se de ciudăţeniile mele, cei doi pescari m-au obligat 
să mă întorc la barcă. 

lar în barcă mi-am acoperit faţa cu mâinile, supărat pe prostia 
mea şi întrebându-mă fără răgaz cum de a fost posibil să nu-mi 
treacă prin minte că acel pescar ar putea fi lisus din Nazaret. 
Dar apoi am fost din nou în îndoială şi am gândit că acel bărbat 
era totuşi un bărbat viu, iar pe lângă asta nu avea nimic din acel 
ceva dumnezeiesc, pe care mi-l imaginez eu c-ar trebui să-l aibă 
zeii. lar discursul lui mi se păruse oarecum delirant. Dar, m-am 
mai gândit eu, de ce-ar trebui ca zeii să corespundă înţelesului 
meu şi imaginaţiei mele? Poate că dumnezeiescul este la fel de 
simplu ca pâinea cu care ne-a hrănit şi vinul pe care ni l-a dat 
să-l bem. Şi cine sunt eu oare, să pretind fiului lui Dumnezeu să 


li se arate oamenilor aşa cum gândesc eu c-ar trebui să li se 
arate? 

Şi n-am mai ştiut până la urmă ce să mai cred, tot învârtind în 
minte întrebări contradictorii. Apoi am încercat să-mi amintesc 
fiecare cuvânt pe care l-a rostit şi fiecare întrebare pe care i-am 
pus-o. Până la urmă, am abandonat totul, întrebându-mă dacă 
voi asista la cursele de care din circul Tiberiadei, după cum el 
îmi prevestise. 

Dar, neavând eu nimic sfânt în mine, mi-am vărsat mânia pe 
acei pescari şi le-am spus: 

— Dar eu v-am spus ieri vouă că lisus din Nazaret a înviat din 
moarte a treia zi. Dacă vi s-a părut că îl recunoaşteţi, pentru ce 
nu i-aţi adresat voi oare niciun cuvânt? De ce nu l-aţi întrebat 
cel puţin dacă este el, ca să vă convingeţi? 

După ce s-au uitat unul la altul ca şi cum ar fi vrut să cadă de 
acord între ei, au spus: 

— De ce să-l fi întrebat? Dacă ar fi avut ceva să ne anunţe, 
ne-ar fi vorbit el. În plus, nouă ne este teamă de el. 

Şi ei au mai spus: 

— Noi nu vom povesti nimănui despre această întâlnire. Şi te- 
am sfătui să nu povesteşti nici tu nimănui. Dar dacă acel bărbat 
este, într-adevăr, lisus din Nazaret, lucru care nu ne vine să-l 
credem, el are motive temeinice să prefere singurătatea şi să se 
ascundă de romani. 

— Dacă el este cel care este, le-am spus eu încercând să nu 
intru în capcana raţionamentului lor, n-are niciun motiv să se 
teamă de oamenii acestei lumi. La lerusalim, el le-a apărut pe 
neaşteptate apostolilor săi care erau adunaţi într-o încăpere cu 
uşile ferecate. 

Dar cei doi pescari au râs mânzeşte şi au spus: 

— Nu crede tot ce se povesteşte în Galileea, străinule! Noi, 
galileenii, ne entuziasmăm repede şi avem o imaginaţie prea 
bogată. 

Întors în camera mea elegantă din hotelul grecesc, am 
răsuflat uşurat, regăsindu-mi liniştea. Puteam, în sfârşit, să 
gândesc în pace şi să-mi organizez timpul după cum voiam. 
Maria din Beerot mă ameţise agitându-se tot timpul în jurul meu 
ca un căţel şi abia acum, după ce Maria Magdalena mă scăpase 
de ea, înţelegeam cât de mult mă stingherise. 


Am încercat să-mi amintesc tot ce se întâmplase pe malul 
mării, şi din nou am fost neliniştit. lar în atmosfera oraşului 
termal, unde fiecare om altceva nu făcea decât să-şi compare 
durerile şi restricţiile alimentare cu cele ale vecinului, am 
început să am îndoieli, întrebându-mă dacă, într-adevăr, îl 
întâlnisem pe lisus din Nazaret sau dacă totul nu fusese decât 
fructul imaginaţiei mele. Acea furtună mă tulburase şi mi-o 
aminteam ca pe un amestec de coşmar şi realitate. Mă întrebam 
dacă pescarii nu-şi bătuseră cumva joc de mine. Dacă acel 
necunoscut solitar fusese lisus, nu înţelegeam de ce nu mi-a 
spus-o şi m-a lăsat să mă îndoiesc în continuare. 

Pradă neliniştii, nu mi-am mai putut găsi locul şi am început 
să merg înainte şi-napoi prin cameră cu ochii împăienjeniţi de 
lacrimi. Copleşit de singurătate, i-am trimis până la urmă un 
mesaj Claudiei Procula, anunţând-o că m-am întors din Magdala. 
Dar ea mi-a răspuns că nu putea să mă primească, fiindcă în 
acel moment erau în vizită la ea persoane importante de la 
curtea lui Irod. 

A doua zi dimineaţă, Claudia Procula a trimis un servitor să 
mă invite pentru prânz la palat. Erau mai mulţi invitaţi şi cu 
această ocazie i-am cunoscut pe sfetnicul roman al principelui 
lrod, pe Chusa - soţul loanei, precum şi pe medicul personal al 
lui Irod, care venise special pentru a o consulta pe Claudia 
Procula. Acesta din urmă era un evreu cu vederi largi şi atât de 
elenizat că părea mai grec decât grecii înşişi. Studiase medicina 
în insula Cos”. Inainte de a ne aşeza la masă, în aşteptarea 
amfitrioanei casei, am fost serviţi în atrium cu vin şi gustări 
sărate şi dulci. Curtenii mi-au pus diferite întrebări insidioase, 
dar, evitând capcanele, m-am mulţumit să le răspund în doi peri 
şi am lăudat efectul binefăcător al apelor termale, dându-le spre 
exemplu piciorul meu complet refăcut. 

Claudia Procula i-a permis şi loanei să participe la banchet, 
lucru care, evident, nu i-a plăcut deloc soţului acesteia. Dar 
loana, ca să nu-l enerveze şi mai mult, s-a abținut tot timpul 
mesei şi nu a rostit o vorbă. lar amfitrioana noastră, palidă la 
faţă, ne-a povestit despre insomniile ei, pe care virtuțile 
renumitelor ape termale ale Tiberiadei nu sunt în măsură să le 
vindece. lar dacă din întâmplare adoarme, a mai povestit ea, 


5 Insula Cos - aflată în Arhipelagul Insulelor Sporade, este insula pe care a trăit Hippocrate, 
considerat părintele medicinei. (n.r.) 


are nişte coşmaruri înspăimântătoare, de aceea întotdeauna o 
veghează un sclav, a cărui misiune este să o trezească atunci 
când geme în somn. 

— O, Marcus! a spus ea. Nici nu-ţi poţi imagina în ce situaţie 
stânjenitoare mă aflu acum, eu care sunt atât de bolnavă şi 
sensibilă. Soţul meu m-a avertizat încă înainte de a porni la 
acest drum, dar eu nu mi-am imaginat ce proporţii poate lua un 
astfel de lucru, pentru că eu am fost întotdeauna discretă şi nu 
m-am amestecat în politică. Închipuie-ţi că Irod, principele 
Galileii şi Pereii, vrea cu orice preţ să organizeze în onoarea mea 
mari curse de care, pentru a dovedi prietenia ce o nutreşte faţă 
de Ponţiu Pilat. Dar tu ştii că eu sunt discretă şi nu vreau să 
atrag atenţia nimănui. Şi-aşa, faptul că, de la hotare până aici, 
am fost escortată de cavalerii lui cu mantii purpurii, a dat sosirii 
mele un caracter peste măsură de festiv. 

A aruncat o privire maliţioasă spre curtenii lui Irod, apoi a mai 
spus: 

— El vrea ca frumoasa lui soţie, lrodiada, să stea alături de 
mine, în loja princiară, ca să primim împreună ovaţiile poporului 
Galileii. Dar eu nu o cunosc pe lrodiada şi mi s-a povestit că 
unirea lor nu s-a făcut în respectul legilor iudaice. 

Curtenii şi-au ridicat braţele în semn de protest pentru 
nechibzuita ei afirmaţie, iar bărbosul Chusa mi s-a părut a fi 
teribil de jenat. Cum tot nu aveam eu ce pierde şi nu eram 
dependent de principele lrod, am spus lucrurilor pe nume, 
fiindcă am simţit că asta voia Claudia Procula. 

— Suntem între prieteni, am spus eu. Vulpoiul este un animal 
înţelept şi am auzit că principelui lrod Antipa i se mai spune şi 
vulpoi. Deci el doreşte ca romana de cea mai înaltă stirpe, din 
familia împăratului, prezentă acum în Galileea, să-şi manifeste 
oficial aprobarea faţă de căsătoria lui, care a generat atâta 
indignare la evrei, încât un profet şi-a pierdut chiar şi capul. Imi 
şi imaginez, Claudia, furtuna de ovaţii a poporului entuziast al 
Galileii ce-ţi va fi adresată atât ţie cât şi frumoasei lrodiada şi 
mă tem că nici două cohorte nu vor fi de ajuns să facă ordine şi 
să controleze publicul la intrarea în circ, pentru a-i împiedica pe 
cei peste măsură de entuziaşti să arunce cu diferite obiecte în 
tine. 

Claudia Procula mi-a aruncat o privire mulţumită şi a spus: 


— Bineînţeles că eu nu am nimic împotriva prinţesei lrodiada. 
Dar, să presupunem că aş accepta să fiu personajul de onoare al 
curselor şi m-aş aşeza în loja princiară alături de soţia lui Irod. 
Dacă se va crea dezordine, cum se va putea şti dacă ostilitatea 
este împotriva Romei sau împotriva lrodiadei? Am auzit că 
poporul refuză să o salute, că se retrage din calea ei şi-i întoarce 
spatele. 

Sfetnicul roman al lui lrod a spus: 

— Dacă poporul se va revolta, acest lucru va fi considerat 
ostilitate împotriva Romei. Pentru a-şi dovedi loialitatea faţă de 
Roma, principele va lua măsuri represive împotriva poporului 
său. lar prinţesa lrodiada va fi fericită. 

— Mă-ndoiesc că soţul meu ar aprecia măsurile represive, a 
spus Claudia Procula. Ponţiu Pilat este un om paşnic şi preferă 
să evite orice tulburare, chiar dacă-n acest caz incidentul l-ar 
privi în exclusivitate pe Irod Antipa. Dar este greu de ştiut cum 
pot fi înţelese la Roma astfel de conflicte. Bine cel puţin că tu 
mă înţelegi, Marcus, şi că eşti de aceeaşi părere cu mine! Voi 
accepta invitaţia doar cu titlu personal. Voi sta în loja mea, iar la 
sfârşit mă voi duce să o salut pe prinţesă, ca să o asigur de 
prietenia mea. Eu nu am nici o prejudecată în legătură cu 
prinţesa şi, de altfel, ca soţie a procuratorului ludeii, nici nu am 
dreptul la prejudecăţi. 

— N-aş fi crezut că poporul Galileii este atât de interesat de 
cursele de care, am spus eu, sperând să schimb direcţia 
discuţiei. 

— Nu se pricep la cai pescarii aceştia din Galileea şi nici 
cultivatorii, a rostit cu dispreţ medicul princiar, dar circul şi 
teatrul sunt mijloace de civilizare şi de stârpire a prejudecăţilor. 
Doar nu mai trăim în vremea când poporul evreu fugea din Egipt 
traversând deşertul. Astăzi, atelaje din toate ţările participă la 
diferite întreceri organizate n-are importanţă unde. Şi din 
Idumeea, şi din Cesareea, şi din Damasc va veni câte o 
cvadrigă. Cât despre şeicii arabi, ei sunt nebuni după cursele de 
care şi nici o supărare nu-i poate împiedica să vină la un concurs 
atât de interesant. Nici o distanţă nu mai este atât de mare 
pentru cine doreşte să participe la cursele de care din Tiberiada. 

— Într-adevăr, a spus Chusa, cursele de care sunt un prilej de 
destindere a relaţiilor încordate dintre diferitele neamuri. Arabii 
sunt tare înfuriaţi pentru că prima soţie a principelui Irod, care 


era din neamul lor, a fost alungată şi s-a întors la cortul tatălui 
ei. 

— Ciudată ţară! am spus eu. Aici, cursele sunt un prilej de 
stingere a conflictelor, în vreme ce la Roma, apărătorii diferitelor 
culori în competiţie se bat straşnic cu pietre şi cu ciomege încă 
înainte de începerea curselor. 

Sfetnicul lui lrod a spus: 

— Este mult mai civilizat dacă oamenii vin la circ cu braţele 
încărcate cu peşti pe care-i aruncă-n cai şi-n atelaje, decât când 
îi apucă febra religioasă şi provoacă tulburări în toată ţara. Să 
sperăm că vom avea parte de câţiva ani de linişte acum, după 
ce soţul tău, Claudia, l-a răstignit pe acel aşa-zis rege al iudeilor. 

— Tu vorbeşti despre lisus din Nazaret, nu-i aşa? l-am întrebat 
eu. Oare nu ştii că el a înviat din moarte şi s-a întors în Galileea? 

l-am spus asta pe acelaşi ton de mai înainte, ca şi cum aş fi 
glumit, dar auzind asta, toţi au tresărit şi s-au întristat. Până la 
urmă, Chusa, rupând tăcerea, a spus: 

— Oamenii din Galileea sunt superstiţioşi. Chiar şi Irod, când a 
auzit povestea aceasta cu învierea lui lisus, s-a speriat crezând 
că-i vorba despre profetul îmbrăcat în piei de cămilă căruia i-a 
tăiat capul. Dar, să spun drept, nu mă aşteptam ca zvonul 
acesta neplăcut să ajungă la urechile unui călător roman. 

lar medicul grec a început să-şi expună părerea despre viaţă 
şi moarte, însoţindu-şi discursul cu mişcări vioaie ale mâinilor. 

— După ce am auzit despre învierea lui lisus, m-am gândit 
mult şi i-am chestionat pe unii din cei care asistaseră la moartea 
lui. Aşa am aflat că niciun os nu-i fusese sfărâmat, chiar dacă se 
grăbiseră să-l dea jos de pe cruce. Mi s-a mai spus că un soldat 
i-a înfipt sulița în coastă pentru a verifica dacă a murit şi că 
atunci din coasta lui ar fi ţâşnit sânge şi apă. Or, după ştiinţa 
medicinei, dintr-un cadavru nu mai curge sânge. Nu ne rămâne 
decât să presupunem că i s-a dat să bea un vin puternic care l-a 
cufundat într-un somn asemănător morţii. Altfel, de ce i-ar fi 
furat discipolii lui corpul din mormânt? Probabil că ei au reuşit 
să-l reanimeze, aşa că nu-i de mirare dacă acum se află aici, în 
Galileea, ascuns în cine ştie ce peşteră din munţi. Orice s-ar 
spune, acest bărbat este un magician cu puteri extraordinare. 

Dar sfetnicul roman al lui lrod a spus cu fermitate: 


— Bărbatul care-a apucat să fie răstignit de romani nu mai 
rămâne în viaţă. Tu-i aduci o gravă acuzaţie lui Ponţiu Pilat. Fii 
atent la ce spui! 

Am spus: 

— Din întâmplare, eu am ajuns în lerusalim exact când lisus 
din Nazaret era răstignit pe cruce, de aceea şi interesul pe care-l 
am pentru acest om. Eu vă pot asigura că el a murit pe cruce. 
lar dacă-şi va fi pierdut doar cunoştinţa prin asfixie, atunci sigur 
a murit când i-a fost străpunsă inima cu sulița. 

Dar medicul grec, neputând renunţa la ideea lui, a spus: 

— Un profan se poate înşela uşor. Doar un medic încercat 
poate spune exact dacă un om a murit sau nu. 

După care a început să povestească despre câteva cazuri 
concrete pe care el le elucidase şi probabil c-ar fi vorbit încă 
multă vreme dacă Claudia Procula, astupându-şi urechile cu 
mâinile, nu i-ar fi spus: 

— Încetează odată cu lucrurile acestea îngrozitoare! Ca şi 
cum nu mi-ar ajunge coşmarurile pe care le am noapte de 
noapte! 

Puțin tulburat, medicul a încercat să schimbe vorba şi, 
întorcându-se spre mine, m-a întrebat deodată: 

— Este adevărat că Maria din Magdala şi-a abandonat vechea 
profesiune? 

Tăcere de mormânt s-a făcut după vorbele acestea ale lui. 
Uimit, el s-a uitat în jur şi a spus: 

— Am spus ceva necuviincios? Este oare interzis acest 
subiect? Dar... cu ce-am greşit? Este drept că această ţară, 
Galileea, este mică, în ciuda faptului că are un milion de 
locuitori. Dar fiecare om din jurul acestui lac, căruia i se spune 
mare, a ştiut întotdeauna ce face fiecare om, unde se duce şi de 
unde vine. A fost o vreme când Maria din Magdala reprezenta un 
punct de atracţie pentru toţi călătorii străini ajunşi în Galileea. 
Noaptea, la lumina torţelor se vedeau defilând caravane şi 
litiere pe malul lacului, de la Tiberiada până la casa ei. Se spune 
că tu i-ai făcut recent o vizită şi că i-ai lăsat în grijă fata cu care 
ai venit din lerusalim. Ce rău este în asta? 

Cum eu nu am rostit o vorbă, puţin stânjenit, el a spus în 
continuare: 

— Mulţi oameni spun despre ea c-ar fi o femeie periculoasă. 
Se spune că un vrăjitor din Samaria ar fi luat-o cu el şi ar fi 


folosit-o pentru invocarea spiritelor, dar, pentru un medic 
raţional, asemenea lucruri n-au nici o valoare. 

Şi, parcă fără voie, Chusa a spus: 

— Soţia mea o cunoaşte bine. Se-nţelege că nu-i caută 
compania. Dar de când lisus din Nazaret a vindecat-o, Maria din 
Magdala nu se mai ocupă de vrăjitorii, dă de pomană săracilor şi 
duce o viaţă simplă. De altfel, eu cred că, în linii mari, lisus din 
Nazaret a făcut mai mult bine decât rău. Şi nici nu a instigat 
poporul, nici nu şi-a bătut joc de Dumnezeu, chiar dacă pentru 
aceste lucruri a fost condamnat la moarte. Soţia mea, loana, l-a 
urmat pe lisus din Nazaret o oarecare vreme, fiindcă a făcut un 
legământ după ce acesta l-a vindecat pe un oarecare om din 
familia noastră bolnav de friguri şi numai de bine poate ea 
spune despre acest lisus din Nazaret. 

Înfierbântat, şi-a lovit palma cu pumnul şi a mai spus: 

— Să nu se fi dus la Ierusalim, nimic nu i s-ar fi întâmplat. De 
multe ori au venit până aici fariseii să caute probe pentru a-l 
învinovăţi, dar niciodată n-au reuşit să-i facă vreun rău. Am 
înţeles că lisus din Nazaret îi sfătuia pe oameni să se roage la 
Dumnezeu în spirit şi în adevăr, ceea ce nu a fost pe placul 
sanhedrinului care se temea că lumea va da mai puţini bani 
templului. Dar, dacă te gândeşti ce trebuie să plătească un om, 
te apucă ameţeala: zeciuiala la templu, altă zeciuială la 
principe, impozit pe persoană şi pe hotare la romani, taxă pe 
drum, taxă pe sare, taxă pe piaţă. Până la urmă oamenii vor fi 
zdrobiţi de-atâtea dări şi-şi vor pierde câmpurile şi pământurile. 
Şi-atunci, să te ţii, când vor fi pline drumurile de hoinari, iar în 
aer va pluti incertitudinea şi nemulţumirea şi fiecare om îşi va 
uri vecinul, cum s-a-ntâmplat în ludeea. l-am spus eu lui Irod că 
n-ar fi trebuit să-i fie frică de lisus din Nazaret. 

Sfetnicul roman al lui lrod a deschis gura să spună ceva, dar 
Claudia Procula i-a luat-o înainte şi a spus: 

— Sunt de aceeaşi părere cu tine, Chusa! lisus din Nazaret a 
fost un drept şi evlavios. Nu l-ar fi trimis Ponţiu Pilat niciodată la 
moarte, dacă evreii nu l-ar fi forţat să o facă. 

După masă, plângându-se de dureri de cap, Claudia Procula s- 
a retras în încăperile ei. Medicul a urmat-o, promiţându-i un leac 
liniştitor. Chusa s-a ridicat de asemenea, pretextând că are de 
rezolvat afaceri familiare, aşa că am rămas întinşi pe perne doar 
eu şi sfetnicul principelui Irod, şi am băut vin. El nu s-a reţinut la 


băutură şi a încercat tot timpul să centreze discuţia în jurul 
politicii Romei, dorind bineînţeles să afle cât mai multe lucruri 
despre influenţa sporită a lui Sejanus, dar eu i-am răspuns fără 
prea multă tragere de inimă, încercând să fiu cât se poate de 
prudent. Insă, când a aflat că părăsisem de un an Roma, şi-a 
pierdut brusc tot interesul, şi nu m-a mai întrebat nimic. La 
rândul meu, i-am pus câteva întrebări despre curtea princiară şi 
despre Irod, iar el, izbucnind în râs, m-a avertizat: 

— Nu te-aş sfătui să-l mai numeşti vreodată vu/poi în public. 
Toţi descendenţii lui lrod cel Mare sunt sensibili şi supărăcioşi 
când este vorba de onoarea lor. Nu le poate fi negată nici 
excepţionala înţelepciune, nici desfrânarea, dar cel puţin ei au 
dat întotdeauna dovadă de devotament faţă de Roma. 
Legăturile lor sunt puţin încurcate, şi este mai înţelept să nu te 
întrebi prea mult despre asta. lrod cel Mare a fost bunicul 
lrodiadei şi tatăl lui lrod Antipa, aşa că evreii au toate motivele 
să se întrebe asupra legalităţii căsătoriei lor. Din fericire, 
principelui îi este în putinţă să-şi impună legea, altfel judecătorul 
curţii s-ar fi aflat într-o situaţie nu tocmai de invidiat. Şi eu am 
un drept de veto, dar nu sunt chiar atât de nebun să-l folosesc. 
Eu îmi văd de treabă şi-ncerc să strâng câte ceva, profitând de 
funcţia pe care o am. Dar ce, Tiberiada nu-i un oraş destul de 
bun pentru noi? Ce-ai spune dacă ne-am îmbăta noi bine şi ne- 
am duce apoi în oraş să ne distrăm? 

Ţi-aş arăta cât de plăcută poate fi viaţa unui bărbat raţional, 
dacă înţelege să nu se amestece în lucrurile care nu-l privesc. 

Dar eu l-am refuzat, pretextând că mă doare piciorul. lar el a 
mai spus: 

— Se-nţelege că am iscoade în toate locurile mai populate ale 
Galileii, iar legiunea romană are şi aici o garnizoană cu câţiva 
oameni. Veghez să nu fie introduse arme, nici în Galileea nici în 
arsenalul principelui şi urmăresc de asemenea relaţiile lui Irod 
cu alte ţări. Din fericire, el a rupt legăturile cu arabii, iar Persia 
este destul de departe pentru un principe atât de mărunt. Pe 
scurt, îmi împlinesc cum trebuie datoria faţă de Roma. 

L-am întrebat cum de-a reuşit să nu se molipsească de 
iudaism într-o ţară plină de profeţi şi de sfinţi. 

— Am eu grijă să nu-mi bag degetele în vreun viespar, m-a 
asigurat el. Aici, în Tiberiada, noi, romanii, avem un portret al 
împăratului, căruia îi aducem ofrande, dar în niciun caz nu le 


cerem altora să o facă. Oamenii acestei ţări sunt prea departe 
de adevărata civilizaţie a lumii. Imaginează-ţi că nici cei sus puşi 
nu se duc la teatru. Nici nu poate fi vorba de spectacole 
strălucitoare ca-n Alexandria, unde un criminal condamnat îşi 
joacă moartea pe scenă împreună cu actorii. Aici trebuie să te 
mulţumeşti doar cu tragedii ieftine şi sângeroase. Pe evrei nu-i 
încântă nici comediile, cât despre teatrul lui Eschil, nici nu vor s- 
audă. 

Aducându-mi aminte subit de plecarea din Alexandria, l-am 
întrebat dacă în Tiberiada a ajuns de curând vreo trupă de 
teatru. El a scuturat din cap şi a spus: 

— Nu ştiu nimic. Dacă Irod nu finanţează reprezentaţia, este 
destul de greu de găsit un binefăcător care să-şi asume un 
astfel de risc, mai cu seamă că teatrul nu corespunde gustului 
acestui popor. 

După care, el a plecat împreună cu Chusa, iar eu i-am condus 
până-n curte, unde ei au urcat în litiere. M-am gândit că nu pierd 
nimic dacă mă voi despărţi de ei cu multă curtoazie, fiindcă erau 
oameni importanţi, cu care-i bine să te ai în cele mai bune 
relaţii. Medicul lui lrod, profitând de ocazie, a plecat să se 
plimbe puţin prin oraşul balnear şi să câştige ceva bani. Claudia 
Procula m-a chemat la ea şi m-a întrebat cu glas stins: 

— Ce noutăţi ai de la Maria Magdalena? Mi-a trimis vreo 
vorbă? 

— Ea aşteaptă, i-am răspuns eu. Nimeni nu ştie mai mult 
decât ştim şi noi. 

loana a spus: 

— Mi s-a povestit că într-un loc din Galileea, numit Nain, ar fi 
fost văzut un bărbat ce semăna cu lisus din Nazaret. Dar de 
îndată ce blânzii pământului s-au apropiat de el, acesta a 
dispărut. 

Am spus: 

— Poate că cei care l-au întâlnit au motive întemeiate să nu 
povestească despre aceasta altora. 

Claudia Procula a suspinat şi a spus: 

— Mi-am făcut mari iluzii pornind în această obositoare 
călătorie, pentru a-i oferi lui lisus ocazia să mă vindece, ca după 
aceea reputaţia lui să sporească şi toată lumea să ştie că a 
înviat. Dar el nu mi s-a arătat mie. N-ar fi fost cine ştie ce pentru 
un om care poate trece prin pereţi şi prin uşi ferecate. Şi n-ar fi 


avut de ce să-i fie teamă. Sunt torturată de coşmarurile nopţii şi 
mi-am pierdut răbdarea să-l tot aştept. Este drept că băile 
acestea de sulf îmi uşurează într-o oarecare măsură suferinţele, 
dar acum chiar că sunt îngrijorată, fiindcă nu ştiu cu ce mă voi 
îmbrăca pentru curse. În pofida imensei lui averi, Ponţiu Pilat 
este un avar şi nu-i de mirare, după modesta educaţie pe care-a 
primit-o acasă. Mama lui era o barbară din partea septentrională 
a Britaniei, unde oamenii mâncau turbă. 

— Eu i-am explicat lui Chusa despre delicata ta situaţie 
financiară, i-a spus loana, şi el crede că Irod ar trebui să-ți 
trimită cel puţin un veşmânt de mătase, dacă într-adevăr vrea 
să-i onorezi cursele de care cu prezenţa ta. 

— Sper să nu-mi trimită vreo zdreanţă de-a lrodiadei, c-atunci 
chiar că înnebunesc. Fă-l să-nţeleagă asta pe soţul meu! N-am 
să accept nimic de la acea prostituată. Am pretenţia să-şi 
deschidă visteria princiară pentru veşmântul meu. 

Întorcându-se apoi spre mine, Claudia mi-a explicat: 

— Tu mă cunoşti, Marcus, şi ştii bine că nu sunt pretențioasă. 
Eu sunt o femeie melancolică şi prefer singurătatea. Dar când 
este vorba de o apariţie publică, trebuie să fiu îmbrăcată pe 
măsura rangului înalt al soţului meu, din respect pentru 
prestigiul Imperiului Roman. Dar acestea sunt lucruri pe care un 
bărbat niciodată nu le va înţelege, chiar dacă pretinde că le 
înţelege. 

— Adevărul este că nu te prea înţeleg, i-am spus eu. S-ar 
părea că aceste curse sunt mai importante pentru tine decât 
lisus din Nazaret, cel pentru care ai venit aici. Poate chiar în 
acest moment, fiul lui Dumnezeu construieşte în preajma 
noastră împărăţia lui invizibilă, dar ţie ţi-e gândul doar la 
veşmintele cu care să-i uimeşti pe şeicii arabi şi pe proprietarii 
de herghelii. 

— Prea multe lucruri invizibile sunt în coşmarurile fiecărei 
nopţi, a spus enervată Claudia Procula. Infernul, cu 
îngrozitoarele lui chinuri, mă vizitează noapte de noapte. Vreau 
să fug şi picioarele îmi sunt încremenite, ţip şi din gura mea nu 
iese niciun sunet. Luna sporeşte spaimele nopţilor mele şi cred 
că-mi voi pierde judecata. 

Am plecat spre han abătut şi uşor ameţit de vin. Aproape de 
zidul grădinii stătea o femeie bătrână îmbrăcată în pânză aspră 


de sac. Avea capul acoperit şi nu am recunoscut-o. Dar ea a 
spus numele meu şi m-a salutat. 

— Am să merg la malul mării, a zis ea. Vino în urma mea, dar 
ai grijă să nu te vadă cineva. 

Apoi s-a îndreptat spre ţărmul mării, iar eu am mers în urma 
ei. Şi m-a condus pe o plajă pustie, unde nimeni nu ar fi putut să 
ne audă. Acolo şi-a descoperit faţa şi am recunoscut-o. Era 
Suzana. Dar nu mi-a zâmbit şi nici nu m-a salutat cu bucurie. 
Dimpotrivă, oftând şi suspinând, şi-a frânt mâinile ca şi cum ar fi 
avut mustrări de conştiinţă, neştiind cum să înceapă a-mi spune 
ce-avea de spus. lar eu i-am reproşat că mă abandonase şi am 
întrebat-o unde sunt Natan, asinii şi punga mea cu bani. 

— Dar noi nu te-am părăsit şi nici nu te-am trădat, s-a apărat 
ea, iar de banii din punga ta Natan nici nu s-a atins. El nu a luat 
de acolo nici banii pentru care tu l-ai angajat să te aducă în 
Galileea. Natan cară cu asinii tăi nisip şi argilă pentru noua casă 
a vameşului din Capernaum. El îţi va da socoteală pentru toate 
cheltuielile drumului şi pentru ce-a câştigat de pe urma asinilor 
şi ai să vezi că nu vei fi deloc în pierdere. Dar eu nu sunt sigură 
c-aş fi venit să-ţi dezvălui lucrurile tainice pe care le-am aflat, 
dacă-ntr-o zi tu nu m-ai fi sărutat pe gură, făcând abstracţie că 
sunt o mârţoagă bătrână şi nici prea mulţi dinţi nu mai am, deşi 
femeilor de aceeaşi vârstă cu mine din Galileea încă nu le-au 
căzut dinţii. 

— Dă-i încolo de dinţi, i-am spus eu un pic enervat. Spune-mi 
mai bine dacă ai noutăţi despre lisus din Nazaret. 

Suzana a spus: 

— Uşor îţi este ţie să mă certi, după ce-am făcut pentru tine 
atâta amar de drum. Trebuie să ştii că nu demult el le-a apărut 
apostolilor. A mâncat împreună cu ei şi l-a desemnat pe Simon 
Petru mai marele tuturor apostolilor. Vreau să spun că de acum 
înainte Petru va fi păstorul care se va îngriji de oile lui. Am să 
ajung eu în ghearele necuratului, Doamne fereşte, dacă Petru 
nu te va primi niciodată printre oile lui, pentru că tu nu eşti fiu al 
lui Israel şi nici tăiat împrejur nu eşti. Dar eu tot nu înţeleg de ce 
lisus i-a dat lui puterea, când la lerusalim de trei ori s-a lepădat 
Petru de Domnul, mai înainte chiar de a cânta în acea dimineaţă 
cocoşul. Este drept că Petru este mai mare şi mai puternic decât 
toţi ceilalţi apostoli, dar şi cel mai iute la mânie dintre toţi tot el 
este. 


— Ascultă, Suzana! i-am spus eu. Ei ţi-au spus toate astea? 

Pipăindu-şi genunchii, Suzana a început să geamă şi a spus: 

— Vai de mine şi de picioarele mele, că rău de tot mă mai 
dor! N-aş fi putut s-ajung pe jos pân-aici, în oraşul păgânilor, 
deşi cale lungă nu este. Am venit cu corabia vameşului din 
Capernaum. 

După care, aducându-şi aminte de întrebarea mea, a spus: 

— Sunt prea bătrână şi proastă ca să-mi mai spună mie 
vreunul ceva. Dar eu încă mai am urechi bune şi, dacă tot le 
sărez peştele, le spăl rufele şi le fac mâncare acelor bărbaţi, nu 
se poate să nu aud şi câte ceva din ceea ce vorbesc ei. Aud şi 
despre una şi despre alta şi poate că-nţeleg multe pe de-a- 
ndoaselea sau nu le-nţeleg deloc. Şi-apoi noaptea - că eu nu 
mai am somn de când l-am pierdut pe lisus în lerusalim - mă 
duc pe malul mării să mă rog şi nu-i vina mea dacă acolo aud 
vorbindu-se despre lucruri care nu mă privesc. Dar dacă asta o 
fi voia lui Dumnezeu? Pentru că eu nu cred că întâmplător aud 
ce aud, să fie ei cât de sfinţi ar fi apostolii lui lisus, câteodată, 
dau ei pe dinafară de trufie. Dar este drept că lisus le-a apărut 
lor de mai multe ori şi i-a învăţat misterele lui, de fiecare dată 
adunându-i doar pe câţiva, la nimereală. Petru, lacob şi loan s-ar 
părea că sunt favoriţii lui şi te asigur că acum nu-i nevoie de 
făclie sau de opaiţ să-i vezi în întunericul nopţii. Chipul lor 
împrăştie lumină. 

Şi Suzana a spus în continuare: 

— Cât despre Natan, este un om drept şi-şi ţine cuvântul dat, 
nu trebuie tu să gândeşti că el te-ar putea trăda. Bărbatul tot 
bărbat rămâne şi eu am mai multă încredere în el decât în 
judecata mea. El m-a trimis la tine şi mi-a spus că tu ai fost mai 
bun cu mine decât apostolii lui lisus şi nu m-ai lăsat să mor de 
inimă rea în lerusalim. El a spus că tu eşti ca bunul samarinean 
despre care lisus a vorbit mulţimii. După mine, nu sunt ei 
romanii mai răi decât samarinenii, fiindcă samarinenii 
dispreţuiesc templul şi-i slujesc lui Dumnezeu pe muntele lor şi 
ţin Pastele după cum îi duce capul. Romanii nu ştiu nimic despre 
Dumnezeu, deci sunt mai nevinovaţi decât samarinenii. Se- 
nţelege că tu nu eşti nici roman, nici samarinean. 

În felul acesta mi-a vorbit Suzana, înfrângându-şi spaimele şi 
îndoielile într-un şuvoi de vorbe, dar eu am simţit nevoia să o 
întrerup şi să o întreb: 


— Spune, Suzana! Este lisus din Nazaret Hristosul şi fiul lui 
Dumnezeu? A înviat el din moarte? 

— Adevărat a înviat! Şi s-a întors în Galileea şi li s-a arătat 
multora, a spus Suzana izbucnind în plâns. El are să mă ierte 
dacă am greşit venind să-ţi spun ţie tot ce am aflat. Şi sper că tu 
nu îi vrei lui răul. 

— De ce nu s-a arătat el Mariei Magdalena, loanei sau ţie? am 
întrebat eu nedumerit. 

— O, romanule! a exclamat ea surprinsă de naivitatea 
întrebării. Dar noi suntem doar femei. 

Şi a început să chicotească. 

— De ce ni s-ar arăta nouă? a mai spus ea, abia stăpânindu-şi 
râsul. 

Redevenind serioasă, a spus: 

— Nu se poate ca fiii lui Zevedeu să nu fi povestit totul mamei 
lor, Salomea. Este o femeie autoritară şi fiii ei nu riscă să nu-i 
spună ei totul. In schimb, Salomea este prea egoistă ca să 
spună şi celorlalte femei ce-a auzit de la ei. Ceea ce ştiu eu este 
că în toată Galileea s-a răspândit o veste şi că această veste au 
aflat-o toţi cei care l-au cunoscut pe lisus, toţi cei care au crezut 
în el şi toţi cei care se bucură de încrederea apostolilor lui. Deci, 
nu doar cei şaptezeci de bărbaţi, trimişi de lisus să 
propovăduiască în numele lui, au aflat această veste, ci şi toţi 
cei care se numesc blânzii pământului. Şi vestea aceasta s-a dus 
din gură în gură, din sat în sat. „Domnul a înviat. Fiţi gata, se va 
împlini timpul. Pentru că numai patruzeci de zile va rămâne el 
pe pământ. El îi va chema pe toţi ai lui pe munte pentru a-şi lua 
rămas-bun.“ Dar eu nu ştiu dacă lisus însuşi va da semnul sau 
apostolii lui. 

— Pe munte? am întrebat-o eu. Pe care munte? 

Scuturând din cap, Suzana a zis: 

— Nu ştiu ce să spun. Dar cred că cei care le sunt credincioşi 
apostolilor o ştiu. Şi blânzii pământului, de asemenea. Sunt 
mulţi munţi unde se retrag ei ca să se roage în singurătate, atât 
pe partea Capernaumului, cât şi pe celălalt țărm al mării. Dar 
bănuiesc că muntele acesta se află în centrul Galileii şi aproape 
de un drum, în aşa fel ca cei care au primit mesajul să poată 
ajunge repede acolo, fără să atragă atenţia asupra lor. Se mai 
vorbeşte despre un leac al nemuririi, dar, dacă el îl va împărţi 


doar apostolilor lui sau tuturor ce se vor afla acolo, nu pot 
spune, pentru că nu ştiu. 

— Suzana, i-am spus eu, nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc 
pentru că mi-ai fost atât de credincioasă. Să te binecuvânteze 
fiul lui Dumnezeu, pentru bunătatea ta! Când va veni vremea, îi 
voi urma pe apostolii lui pe munte, chiar şi cu preţul vieţii. 
Spune-i lui Natan să pregătească asinii de plecare, iar tu vei 
veni cu noi, dacă ei nu vor accepta să-i însoţeşti. 

Suzana s-a bucurat şi a spus: 

— Asta aşteptam de la tine. Binecuvântat fie numele tău, 
romanule, fiindcă eşti mai milostiv cu mine decât apostolii lui 
lisus. 

Ne-am sfătuit dacă n-ar fi fost mai înţelept să merg deja la 
Capernaum, dar Suzana se temea să nu fiu recunoscut din 
întâmplare de vreunul dintre apostoli mai înainte de a fi venit 
vremea şi evitat în consecinţă, pentru că, fără îndoială, ei nu 
aveau în continuare încredere în mine. Drumul mare traversa 
Tiberiada şi ducea spre interiorul ţării, iar distanţele dintre 
diferitele locuri din jurul mării erau relativ scurte. De aceea, 
Suzana credea că cel mai bine este să-i aştept, pe Natan şi pe 
ea, în Tiberiada. Pe cărările munţilor umblau mulţi oameni din 
Galileea, şi aş fi putut trece neobservat prin mulţime. După ce 
vor fi primit semnul aşteptat, chiar şi de vor pleca ei în puterea 
nopţii pe cărările încurcate ale munţilor, tot am putea afla 
încotro s-au dus, fiindcă blânzii pământului ne vor arăta drumul. 

Astfel ne-am despărţit, cu promisiuni şi cu speranţă. Suzana s- 
a depărtat, flămândă şi însetată, urmându-şi drumul pe plaja 
pustie. Voisem să-i ofer mâncare şi băutură, dar ea m-a refuzat, 
fiindu-i teamă să nu afle apostolii lui lisus că se întâlnise cu 
mine. 

Şi mi-a fost din nou inima plină de speranţă, iar neliniştea 
mea s-a schimbat în umilinţă şi pace. M-am rugat în inima mea 
cu rugăciunea învățată de la Suzana şi vreau să cred că nu 
există în această lume pământească onore, favoare, succes sau 
înţelepciune pentru care să renunţ la bucuria ce aş putea-o avea 
dacă porţile împărăției lui lisus din Nazaret s-ar deschide şi 
pentru mine. Cercetându-mi cele mai ascunse gânduri, am 
înţeles că nu aspir la imortalitate sau la viaţa eternă. Vreau doar 
ca el să se uite la mine şi să mă recunoască. 


După plecarea Suzanei, multe zile la rând mi-am ocupat 
timpul scriind această epistolă. 


Epistola a zecea 

Marcus o salută din nou pe Tullia. 

A trecut multă vreme de când te-am pierdut din inima mea, 
Tullia. Ştiu că nu m-ai putea înţelege şi că ai râde de mine, 
crezând, în cel mai bun caz, că sunt victima vrăjitorilor evrei. Un 
gând bizar îmi trece prin minte. Poate că-ntr-o zi, privirea mea 
va fi în stare să dea jos de pe tine toate învelişurile. Trupul tău 
va deveni un obiect inutil şi-ţi voi putea vedea sufletul şi te voi 
putea face să crezi în ceea ce cred. Multele lucruri, pe care le 
apreciezi şi despre care eşti sigură că au valoare, nu vor mai 
avea nici o importanţă şi te vei putea lipsi de ele ca de un 
veşmânt uzat. Acesta este un gând fără speranţă, pentru că cei 
care nu trec printr-o anumită experienţă şi nu văd cu ochii lor nu 
ajung niciodată să creadă. Nu cred ei totdeauna nici cei care 
văd. _ 

Voi povesti în continuare ce s-a mai întâmplat. In ziua 
curselor, Claudia Procula m-a invitat la palat. Şi, ca şi cum mi-ar 
fi făcut o mare favoare, m-a anunţat că voi putea urmări 
competiţia din loja ei. Era îmbrăcată într-un veşmânt purpuriu 
de mătase, nu tocmai potrivit situaţiei, dar care ţinea să 
amintească de legătura ei de rudenie cu împăratul. Coafura era 
frumos aranjată, pe frunte avea o diademă scumpă. Pregătise 
veşmintele romane şi toga cu care voia să mă îmbrac, iar 
bărbierul palatului mă aştepta să-mi aranjeze părul şi să-mi taie 
barba. 

— Este timpul să renunţi la nebunia ta iudaică şi să te arăţi 
barbarilor îmbrăcat în straie decente de roman, a spus ea pe un 
ton autoritar. 

Surprins, i-am atras atenţia că ne aflăm într-un oraş cu ape 
termale, frecventat de oameni din toată lumea, unde fiecare 
este liber să se înveşmânteze cum îi place. l-am amintit de 
sfetnicul roman al lui lrod Antipa, care-şi lăsase barbă şi era 
îmbrăcat în veşminte orientale, tocmai pentru a nu se deosebi 
de ceilalţi sfetnici de la curtea principelui. Dar văzând că nu 
vrea să renunţe la planurile ei, până la urmă i-am spus: 

— Nu te supăra, Claudia, nu vreau să asist la aceste curse. 
Am toate motivele să cred că adepţii lui lisus din Nazaret se vor 
strânge poate chiar astăzi pentru a-l întâlni. Eu sunt în 
aşteptarea unui mesaj şi, de îndată ce îl voi primi, voi pleca, pe 
urmele apostolilor, să caut locul întrunirii. 


Claudia Procula a rostit cu aroganță: 

— Tu nu-mi spui nimic nou, Marcus! loana mi-a vorbit deja 
despre această întrunire. Dac-aş fi fost tânără şi înconjurată de 
servitori credincioşi şi discreţi, m-aş fi deghizat, ca să nu pot fi 
recunoscută şi m-aş fi aventurat până la acel munte. Pe un 
munte va fi întrunirea, nu-i aşa? 

Am întrebat-o mirat: 

— De ce nu mi-a povestit şi mie loana? Nu are încredere în 
mine? 

— Poate că nu are voie să povestească, a spus Claudia cu 
dezinvoltură. Ea mi-a promis că-i va vorbi lui lisus din Nazaret 
despre mine. Odinioară, el a vindecat şi de la distanţă anumiţi 
bolnavi. Poate-mi va trimite un obiect care a atins pielea lui. Dar 
eu nu înţeleg ce treabă ai tu acolo. Fii rezonabil, Marcus, şi nu 
uita că eşti roman! Cursele de care din Tiberiada sunt cel mai 
important eveniment din acest an, atât în Galileea, cât şi în 
toate ţările vecine. 

Nu-mi venea să cred şi am întrebat-o în bătaie de joc: 

— Deci tu l-ai schimba pe fiul lui Dumnezeu pentru nişte curse 
de care! 

Dar ea mi-a răspuns: 

— Fiecare lucru la timpul lui! Mi-au făcut bine aceste băi 
termale şi nu mai am gândurile confuze dinainte. Să spun drept, 
Marcus, am impresia că tu nu mai eşti în stare să măsori 
importanţa lucrurilor. 

— Claudia Procula! am exclamat eu uimit. Oricât s-ar fi spălat 
el pe mâini, răstignirea pe cruce a lui lisus tot soţul tău a 
hotărât-o. Oare ţie nu-ţi este teamă pentru înspăimântătoarea 
lui faptă? 

— Dar eu am făcut tot ceea ce am putut ca să-l salvez de la 
moarte, a spus Claudia Procula ca şi cum ar fi vrut să se scuze. 
lisus însuşi o ştie sau, mă rog, ar trebui s-o ştie. lar loana mi-a 
explicat că toate ce s-au întâmplat aşa trebuiau să se întâmple, 
ca să se împlinească profeţiile cărţilor sacre ale evreilor. lar 
dacă este aşa, lisus ar trebui să-i fie recunoscător lui Ponţiu 
Pilat, fiindcă acesta, împins de iudei, l-a trimis la moarte, ca să 
se împlinească scripturile profeților. Această filosofie ebraică 
este fără îndoială încâlcită, dar eu mă încred în spusele loanei. 
lar dacă ea mă va însoţi la circ pentru a urmări cursele de care, 


riscând astfel să întârzie la întâlnirea de pe munte, cred că îţi 
poţi da şi singur seama de importanţa acestei competiţii. 

N-aveam cum să mă opun ei. Dar barba în niciun caz n-am 
acceptat să o tai. Bărbierul mi-a aranjat-o şi parfumat-o, 
asigurându-mă că toţi bărbaţii din familia lui Irod au barba la fel 
aranjată. 

Circul lui lrod Antipa nu este un edificiu prea mare. Mă 
îndoiesc că în el ar fi putut încăpea mai mult de treizeci de mii 
de spectatori. In orice caz, era plin cu o mulţime zgomotoasă şi 
nerăbdătoare de oameni, în cea mai mare parte străini. 

In cinstea soţiei procuratorului, lrod pusese să fie construită o 
lojă decorată cu covoare scumpe, faţă în faţă cu a lui, de 
cealaltă parte a pistei. Principele voise să arate înaltul respect 
pe care-l avea faţă de Ponţiu Pilat, fiindcă loja Claudiei era doar 
cu un pas mai joasă decât loja princiară. Alte loji, ce se aflau în 
diferite puncte ale pistei, erau destinate şeicilor arabi şi 
celorlalte persoane importante. Totul fusese pregătit cu 
minuţiozitate, iar în clipa în care Claudia Procula, însoţită de 
suita ei, şi-a făcut apariţia, din toate părţile s-au auzit aclamații 
şi mulţimea a salutat-o cu căldură. 

Apoi, în loja princiară a apărut lrodiada, însoţită de fiica ei. Era 
îmbrăcată în veşminte nemaipomenit de frumoase sau cel puţin 
aşa am văzut eu de la apreciabila distanţă dintre cele două loji, 
aflate de-o parte şi de alta a arenei. Claudia a suspinat adânc şi 
a spus că, din respect pentru ea şi pentru Imperiul Roman, acea 
târfă denaturată şi însetată de putere ar fi trebuit să aibă cel 
puţin bunul simţ de a se îmbrăca mai modest. Şi de data 
aceasta s-au auzit aclamații din diferite părţi ale circului, dar 
mulţimea nu s-a alăturat torţionarilor, ci, dimpotrivă, i-a 
îmbrâncit sau chiar i-a lovit, spre uimirea străinilor ce urmăreau 
cu interes reacţia spectatorilor. lrodiada a trebuit să se 
resemneze şi să se aşeze repede. Ultimul a intrat lrod Antipa, 
agitându-şi vesel braţele ca să salute poporul. Ca şi cum ar fi 
vrut să sublinieze ostilitatea faţă de prinţesa lrodiada, la 
intrarea lui lrod lumea s-a ridicat în picioare şi l-a aclamat. 

In arenă au apărut mai întâi câţiva gladiatori, care au luptat 
doi câte doi sau în grup. Dar armele lor nu aveau vârfuri şi 
tăişuri ascuţite, aşa că sânge nu a curs. Respectând legea 
iudaică, principele Irod nu îndrăznise să-i aducă în arenă pe cei 
condamnaţi la moarte. Cavalerii lui au dat dovadă de multă 


dibăcie, este drept, dar fiind ei prea prudenţi, până la urmă 
publicul s-a plictisit şi, în aşteptarea curselor, a început să dea 
semne de nerăbdare. 

Apoi au defilat în jurul pistei atelajele din competiţie, cvadrigă 
după cvadrigă, una mai frumoasă decât alta, iar pariorii, trecând 
de la un graden la altul, au început să se strângă în preajma 
unui panou mare pentru a-şi înscrie pariurile. După toate 
aparențele, cvadriga neagră ca smoala a prinţului Irod era 
marea favorită a cursei. Caii unui atelaj nu erau neapărat de 
aceeaşi culoare. Conducătorii de care îşi aleseseră animalele de 
cursă după alte criterii. Pentru pariuri nu se ţinea seama de 
culoarea cailor, de harnaşament sau de decoraţiile cvadrigei, ci 
de culoarea cvadrigei şi a veşmântului conducătorului de atelaj. 
Pe lângă cvadriga neagră a prinţului lrod, foarte mult aplaudate 
au fost cele din ldumeea şi Siria. 

Ultima a fost cvadriga albă a unui şeic arab, trasă de cai albi 
ca neaua. Primele atelaje erau deja în dreptul porţii, iar acesta 
din urmă părea atât de stângaci, că am rămas descumpănit 
privindu-l. Încercând, fără îndoială, să lase o impresie cât mai 
bună la prezentare, la un moment dat, conducătorul cvadrigei a 
tras brusc de hăţuri, iar caii s-au împiedicat şi au căzut în 
genunchi, cu boturile înspumate. Aceasta a fost o prevestire rea, 
iar cei mai mulţi au izbucnit în râs. Furios, conducătorul carului 
şi-a lovit animalele cu biciul, dar caii s-au ambalat încă şi mai 
mult decât prima dată. 

Cunoscătorii apreciază competiţiile decente şi nepericuloase, 
pentru că pot cântări şansele pe care le are un atelaj sau altul 
înainte de a încheia un pariu şi se pot bucura progresiv de 
emoția pe care, de fapt, o caută, riscând o anumită sumă de 
bani. Astfel de competiţii încep prin formarea la întâmplare a 
cuplurilor de atelaje, ce se elimină din concurs încetul cu încetul, 
parcurgând un număr determinat de tururi ale pistei. lar 
ultimele două atelaje rămase în competiţie îşi dispută victoria 
finală. Dar, în mod vădit, barbarilor le place pericolul şi 
dezordinea. Spre marea mea uimire, toate atelajele s-au aliniat 
la întâmplare, urmând să parcurgă patruzeci de tururi ale pistei. 
Mi-a fost milă atât pentru oameni, cât şi pentru animale, pentru 
că, într-un concurs cu atât de multe atelaje, era imposibil să nu 
se întâmple accidente, chiar şi mortale. 


După ce văzusem cum se împiedicaseră caii cvadrigei albe, 
gândind la sfatul dat de pescarul singuratic de la malul Mării 
Galileii, m-am întrebat dacă are vreun rost să risc, mizând pe 
acel atelaj. Dar, informându-mă asupra cvadrigei albe a şeicului 
arab, am aflat că fusese socotită printre cvadrigele favorite ale 
cursei. După acel penibil incident, se înţelege că nimeni nu se 
mai aventurase să parieze pe ea. Totuşi, într-o astfel de cursă 
barbară, un atelaj cu cai puternici şi cu un conducător ager 
putea întrece atelaje cu cai iuți, dacă avea, bineînţeles, noroc. 

Claudia Procula îşi ridicase braţele şi striga cu entuziasm, la 
întrecere cu mulţimea: 

— Cvadriga prinţului Irod! 

Atelajul cu cai negri şi conducătorul de car cu pielea brună 
aveau un aspect atrăgător. Dar pariurile se puneau pe culoarea 
roşie, pentru că nimeni nu era atât de nebun să pună rămăşag 
pe culoarea întunericului. La un moment dat, Claudia Procula 
mi-a spus pe cel mai firesc ton din lume: 

— Sper că tu ai destui bani cu tine. 

Să fi fost eu mai deştept, mi-aş fi dat seama de la început de 
ce insistase atât de mult să stau în loja ei. Adevărul este că eu 
nu am văzut până acum femeie care să parieze pe banii ei. 
Dacă pierd, toate femeile uită să-şi plătească datoria, 
plângându-se continuu de nenoroc, iar dacă nu pierd, le este 
încă şi mai greu să se despartă de banii împrumutaţi. Cel care-şi 
poate recupera banii împrumutaţi unei femei este într-adevăr un 
bărbat norocos. 

— O sută de drahme, i-am răspuns eu nu tocmai bucuros. 

Claudia Procula s-a întors spre mine, m-a privit cu un aer 
deznădăjduit şi a strigat: 

— Marcus Mezentius Manilianus! Dar tu mă ofensezi. Sau 
poate-ai devenit zgârcit ca evreii! Am nevoie de cel puţin o sută 
de monede din aur. Chiar şi această sumă este prea modestă. 

Eu chiar nu mai aveam alţi bani. Dar printre rânduri alergau 
destui cămătari şi schimbători de bani, fiindcă multor nobili li se 
deştepta atunci dorinţa de a paria. L-am strigat deci pe 
cămătarul recomandat de Aristainos, care parcă i-ar fi fost frate 
geamăn - atât de mult semăna cu el, şi i-am explicat în ce 
situaţie mă aflu, iar el, cu multă amabilitate mi-a acordat 
imediat un credit, avertizându-mă că nu voi putea încheia un 
pariu convenabil pe caii principelui lrod. Până la urmă, a găsit 


totuşi un nobil din Ildumeea, care a acceptat să parieze cu 
Claudia pe o miză atât de mică, precizând că o face doar din 
respect, pentru că ea este soţia procuratorului ludeii. 

— Să-ţi aduci aminte de mine, când îţi vei număra câştigul! a 
spus el şi i-a zâmbit Claudiei Procula, ca şi cum i-ar fi făcut un 
dar înscriindu-i pariul pe tăbliţa de ceară. 

M-am mai uitat o dată la atelaje. Acea lungă aşteptare, când 
se înscriau pariurile, era o adevărată probă de răbdare, atât 
pentru conducătorii atelajelor cât şi pentru animalele care 
zvârleau nervoase din picioare şi cabrau. Caii albi ai şeicului 
arab, probabil neobişnuiţi cu circul, zvârleau din picioare, 
scuturau din cap, încercând să scape de hăţuri şi aveau gura 
plină de spume. 

— Cât îmi dai pentru cvadriga albă? l-am întrebat pe bancher. 

— Dacă ţii morţiş să-ţi pierzi banii, fac chiar eu prinsoare cu 
tine pe şapte contra unu. Nimeni nu a mai pariat pe caii albi. 
Câţi bani pui în joc? 

— Patruzeci de monede de aur, de la Marcus, pentru cvadriga 
albă, cu câştig de şapte la unu, am anunţat eu în ultima clipă. 

Principele Irod a ridicat sulița şi a lansat-o în arenă, dând 
semnalul de începere a competiţiei, exact în momentul când pe 
panou era înregistrat pariul meu. Conducătorii carelor au zbierat 
într-un singur glas şi cvadrigele au pornit într-un zgomot 
asurzitor. Conducătorii încercaţi de atelaje trăgeau din toate 
puterile de hăţuri, cu corpul arcuit, încercând să-şi tempereze 
caii, pentru a-i lăsa pe temerari să treacă în faţă, în speranţa că- 
şi vor rupe gâtul. Caii se aprinseseră deja şi nimeni nu-i mai 
putea opri. Primele două care porniseră în galop, iar 
conducătorii carelor, înclinați în faţă, zoreau cu biciul animalele, 
pentru a câştiga un avans înaintea celorlalţi concurenţi şi pentru 
a ajunge primii la curbă. Aceasta era, fără îndoială, o tactică 
sinucigaşă, pentru că oricare car din spate ar fi putut să le 
răstoarne. 

M-am ridicat şi eu în picioare ca toţi ceilalţi spectatori, pentru 
că în niciun circ nu mai văzusem vreodată un început de cursă 
atât de fulgurant. Aflat în mijlocul mulţimii în care vizitiul 
cvadrigei prinţului lrod a reuşit repede să îşi deschidă un culoar, 
lovind cu brutalitate caii atelajelor din dreapta şi din stânga, am 
văzut clar cum a lovit direct în ochiul calului lateral al cvadrigei 
albe şi mi s-a părut chiar că am auzit pocnitura. Cvadriga 


şeicului arab s-a izbit puternic de bordură şi m-am minunat 
văzând că roata carului nu s-a sfărâmat. 

La al doilea tur de pistă, conducătorul atelajului arămiu, care 
aparţinea comandantului cohortelor de cavalerie a Cesareii, a 
răsturnat cvadriga din Idumeea. Vizitiul, încurcat în hăţuri, a fost 
târât pe pistă până când calul din margine s-a prăbuşit. In felul 
acesta, atelajul roman a obţinut un avans considerabil, dar 
cvadriga principelui a fost întotdeauna în spatele ei. Insângerat, 
omul s-a sculat clătinându-se, a ridicat de nări calul căzut, a 
reuşit să pună cvadriga pe roţi şi a continuat cursa. Animalul 
căzut şchiopăta puternic aşa că acest atelaj nu mai avea nici o 
valoare în cursă. Mai degrabă ar fi putut să-i stânjenească pe 
toţi concurenţii. Am gândit că omul din ldumeea rămăsese în 
concurs doar pentru a se răzbuna pe roman. 

Intr-o astfel de competiţie, în care toate atelajele sunt de 
putere aproape egală, este imposibil de obţinut un avans 
important din primul tur, iar după ce ultimele care depăşesc 
linia de sosire, toate sunt atât de aproape unele de altele, încât 
cvadriga câştigătoare a primului tur nu se poate decide să-şi 
încerce norocul şi să le depăşească pe celelalte. La atelajul alb, 
caii şi-au pierdut cadenţa, calul lovit la ochi a scuturat tot timpul 
din cap, iar arabul, tremurând de furie, l-a ameninţat cu pumnul 
pe Irod Antipa când a trecut prin dreptul tribunei lui. Între timp, 
caii negri ai prinţului Irod au ajuns să alerge cot la cot cu cei ai 
atelajului roman, iar Claudia Procula, manifestându-şi bucuria, a 
bătut din picioarele ei încălţate cu sandale aurite în podeaua 
lojii. 

Plictisindu-mă, nu am mai ţinut seama de numărul tururilor şi 
nu am mai fost atent la tot ce se întâmpla, dar, la un moment 
dat, atenţia mi-a fost din nou încordată, fiindcă atelajul sirian, 
sărind din pluton ca şi cum ar fi fost lansat de o catapultă, s-a 
răsturnat în mijlocul arenei. După ce l-au călcat în picioare pe 
nefericitul vizitiu, care zburase din car cu hăţurile agăţate de 
centură şi se rostogolise în faţa lor, caii s-au prăbuşit unul peste 
altul. N-aş putea spune care strigăt de moarte a fost mai 
îngrozitor, cel al omului sau cel al cailor. 

Puțin mai târziu, cvadriga albă, apărând pe neaşteptate în 
coasta cvadrigei ce tocmai lua virajul în apropierea bornelor, a 
împins-o pe aceasta înspre una din borne atât de puternic, încât, 
dezechilibrându-se, cel din urmă a căzut în plină viteză. Dar 


cvadriga şeicului arab nu a fost păgubită cu nimic. Cred că acel 
cal lovit peste ochi a fost cauza accidentului. Dacă ar fi văzut 
normal, nu ar fi fost posibil să se apropie atât de mult de celălalt 
car. Conducătorul carului căzut, luptând împotriva morţii, a 
reuşit să depărteze atelajul său din calea celorlalte, apoi s-a 
prăbuşit la pământ şi nu a reuşit să se mai ridice. L-au tras de 
acolo băieţii de la grajduri. Pe acest om eu îl admirasem cel mai 
mult, din cauza abilității şi eleganţei cu care îşi condusese 
atelajul. 

La tribune se făceau alte pariuri. Erau acum mulţi oameni 
care susțineau cvadriga ruginie a comandantului roman de 
cavalerie şi încheiau pariuri cu cei care susțineau cvadriga 
principelui Irod. Arabii, abandonându-şi propria culoare, îl 
susțineau cu entuziasm pe roman, agitându-şi frenetic braţele. 
Cvadriga lui Irod încercase de multe ori să depăşească atelajul 
roman, dar romanul conducea energic păstrându-şi în 
continuare sângele rece şi lovind cu putere caii. lrod lovea din 
picioare şi urla încurajându-şi conducătorul de atelaj. Toţi caii 
erau plini de spume şi nori groşi de praf se înălţau din toate 
părţile, deşi, înainte de începerea cursei, pista circului fusese 
udată bine cu apă. 

Dar cel mai uimitor era faptul că atelajul alb, în ciuda multelor 
zdruncinături, reuşise să ajungă al treilea. După o perioadă în 
care dăduseră semne de oboseală, minunaţii cai albi galopau 
acum cu o viteză constantă. Calul lovit la ochi a nechezat jalnic 
înălţându-şi capul, dar stăpânul lui, aplecându-se, i-a strigat 
ceva, după care înțeleptul animal şi-a văzut mai departe de 
alergat, înghiţindu-şi protestul. 

Apoi roata unui car s-a desprins. Vizitiul a făcut o manevră 
iscusită, izbutind să scoată atelajul din calea celorlalţi, dar roata 
a continuat să se rostogolească pe pistă. Romanul a trebuit să o 
evite, iar vizitiul de pe carul lui Irod, profitând de aceasta, a 
reuşit să-i treacă în faţă. Publicul a urlat, iar Claudia Procula a 
sărit în sus şi a strigat de bucurie, în ciuda faptului că atelajul 
compatriotului ei roman fusese depăşit. Faptul că nu îl susţinea 
pe roman a plăcut mulţimii şi mulţi oameni şi-au întors capul 
spre ea şi i-au zâmbit. 

Numărul de  atelaje rămase în competiție scăzuse 
considerabil, dar cele care erau cu câteva tururi în urmă îl 
împiedicau pe conducătorul atelajului lui lrod să profite de 


avantajul său. Conducătorul carului din ldumeea, însângerat şi 
cu jumătate de faţă jupuită, i-a făcut un semn şi s-a dat într-o 
parte, permițându-i să treacă, după care, într-adins, s-a aşezat 
înaintea atelajului roman, obligându-l să-şi micşoreze viteza. Era 
o încălcare flagrantă a regulilor, dar oare cine ar fi acceptat să 
aducă mărturie, iar cel din ldumeea ar fi putut invoca 
numeroase pretexte pentru a-şi justifica atitudinea. În orice caz, 
romanul era turbat de furie şi răcnea blestemându-l pe vizitiul 
carului din faţă. Şi arabii care pariaseră pe cvadriga romanului 
erau mâniaţi şi amenințau cu pumnii cvadriga din ldumeea. Şi în 
timpul acesta, atelajul alb, trecând ca vântul pe partea 
exterioară, i-a lăsat în urmă pe roman şi pe idumeian mai 
înainte de a ajunge la curbă, ocupând locul lor din partea 
interioară a pistei şi urmărind de aproape carul prinţului Irod. În 
tribune s-a făcut linişte, fiindcă nimeni nu se aşteptase la o 
asemenea schimbare. 

După curbă, romanul a galopat spre exterior. Ar fi avut destul 
loc pentru a-l depăşi pe conducătorul atelajului din ldumeea dar, 
strunindu-şi caii, l-a lovit cu biciul peste cap pe nefericitul 
idumeian, iar acesta a căzut în genunchi. Această sălbăticie a 
fost dezaprobată şi mulţimea l-a huiduit pe roman. Dar au fost 
unii care l-au aplaudat, lucru care a sporit ura celorlalţi, iar 
câţiva dintre spectatori s-au luat la bătaie. 

Toate acestea s-au petrecut într-o clipă. Cu un ultim efort, 
idumeianul s-a ridicat în picioare, a îndemnat caii şi a ajuns în 
faţa cvadrigei romane, apoi şi-a dirijat caii de-a curmezişul pistei 
pentru a închide trecerea atelajului roman. Nu mai era vorba de 
o cursă de care, ci de un asasinat. Caii cvadrigei romane au 
intrat din plin în cvadriga din Idumeea, iar ciocnirea l-a aruncat 
pe roman până-n marginea pistei. Cu toate că purta cască de 
protecţie, i s-a spart capul de peretele bordurii şi a murit. La 
rândul său, cel din Idumeea şi-a dat sufletul din cauza rănilor, 
puţin mai înainte de a se fi sfârşit competiţia. 

Curăţarea arenei a obligat toate atelajele rămase în 
competiţie să-şi micşoreze viteza. Dar conducătorul cvadrigei lui 
lrod a început să protesteze învârtindu-şi mânios biciul, aşa că 
băieţii de la grajduri, care încercau să tragă deoparte cadavrul 
romanului din mijlocul pistei, au trebuit să alerge de acolo, 
temându-se pentru propria lor viaţă. Omul principelui a obligat 
caii negri să treacă peste cadavru, dar nefiind aceştia cai de 


război, au refuzat să calce peste trupul unui om şi au cabrat, 
puţin lipsind să nu se răstoarne carul. 

lar în acest timp, cu o abilitate extraordinară, arabul şi-a 
condus caii albi pe culoarul strâmt lăsat liber de galileean, 
reuşind astfel să-l depăşească. Una din roţi s-a izbit de peretele 
bordurii, dar carul şi-a păstrat echilibrul şi a ajuns la turnantă 
mai înainte ca vizitiul atelajului lui Irod să ocolească leşul. Părea 
de necrezut, dar cvadriga albă conducea cursa, sfidând 
prevestirile rele de la început. M-am ridicat în picioare şi am 
strigat împreună cu arabii care fremătau şi încurajau în limba lor 
cvadriga albă. Pista arăta ca un câmp proaspăt arat şi 
conducătorii carelor îşi riscau viaţa. 

Pierzându-şi pentru prima dată sângele rece, vizitiul atelajului 
lui lrod a încercat de multe ori la rând să-i împingă dintr-o parte 
pe caii albi, dar iuţeala i-a salvat. Alergau cu mare uşurinţă 
păstrând tot timpul aceeaşi viteză şi neîncercând să mai câştige 
teren, de parcă ar fi fost siguri că atelajul negru nu va mai reuşi 
niciodată să-i depăşească. 

In concurs nu mai rămăseseră decât trei alte atelaje care 
încercau elegant să depăşească atelajul alb. Dar vizitiul negru al 
culorii roşii a poruncit deodată celor trei să se depărteze, pentru 
a-i ceda lui trecerea. De teama mâniei lui lrod, doi dintre 
conducătorii celor trei atelaje s-au supus poruncii. Al treilea, 
care conducea o cvadrigă cu cai docili şi perseverenţi, a refuzat 
să i se supună. Atunci, conducătorul carului lui lrod şi-a biciuit 
puternic caii mânându-i spre cvadriga nesupusă care, 
destabilizându-se, s-a răsturnat. Rănit grav, conducătorul carului 
nu a mai putut continua cursa. Ceilalţi doi au rămas în 
continuare pe pistă, încrezători încă în şansele lor. 

Speranţele lor s-au spulberat repede, fiindcă steagul a fost 
ridicat, salutând victoria cailor albi. Mulțimea a aplaudat 
frenetic. A aplaudat de asemenea şi atelajul prinţului Irod, care 
a ajuns la linia de sosire cu două lungimi de cvadrigă mai târziu 
decât atelajul învingător. După ce au liniştit caii, cei doi 
conducători de atelaj şi-au apropiat carele şi s-au salutat cu un 
respect de paradă, adresându-şi cu ipocrizie unul altuia felicitări 
pentru remarcabila lor performanţă. Şeicul arab, emoţionat, a 
încălecat balustrada lojii lui şi a sărit în arenă cu mantia 
fluturând în vânt. Şi-a mângâiat caii, le-a vorbit şi, plângând, le- 
a sărutat ochii umflaţi şi răniţi de loviturile biciului. Câţiva 


simpatizanți înflăcăraţi ai diferitelor culori începuseră deja să se 
ia la bătaie, strigându-şi unul altuia vorbe spurcate, dar gărzile 
şi-au făcut apariţia şi i-au împins afară. Cei care pierduseră 
sume importante afişau o prefăcută bună dispoziţie şi afirmau 
că se distraseră de minune. 

Bancherul a venit să mă felicite. Era însoţit de nobilul din 
Idumeea, căruia i-a numărat în faţa mea cele o sută de monede 
din aur pierdute de Claudia Procula. Apoi mi-a numărat mie 
restul de o sută optzeci de monede. Scăzând cele patruzeci de 
monede puse în joc, câştigul era o sută patruzeci de monede din 
aur ceea ce, la drept vorbind, pentru mulţi oameni reprezintă o 
adevărată avere. Şi nu am fost supărat pe soţia procuratorului. 

După furtună, visasem un cal alb şi mă trezisem cu ochii în 
lacrimi. Poate că doar de acel vis îmi amintisem când am văzut 
cvadriga cu cai albi în arena circului. Poate că mizasem pe caii 
albi din proprie iniţiativă. Un astfel de raţionament nu putea fi 
dus până la capăt, pentru că intrarea nesigură în arenă a acelui 
atelaj discredita prevestirile. Nu mă puteam deci minţi. Trebuia 
să plec în căutarea fetei necunoscute şi să-i dau banii câştigaţi. 
Pescarul îmi spusese că în acea noapte fata se afla în teatrul 
grecesc şi plângea pentru moartea fratelui ei. 

Crezând poate că în felul acesta îşi acoperă datoria, Claudia 
Procula m-a invitat la ospăţul prinţului Irod. Dar eu nu fusesem 
chemat de Irod şi nici nu aveam chef să o fac pe străinul uitat 
printre oaspeţii care fuseseră invitaţi. Claudia nu s-a supărat că 
am refuzat-o, dar a gândit desigur că sunt un prost dacă nu 
profit de o asemenea ocazie mult râvnită de alţii. 

Lumea a ieşit din circ, umplând străzile Tiberiadei ca un şuvoi 
de ape revărsate. Seara se anunţa neliniştită în oraş, în ciuda 
străjilor şi soldaţilor legiunii romane, care patrulau pe toate 
străzile pentru menţinerea ordinei. 

Am găsit fără greutate micul teatru grecesc. Deşi nu era 
anunţată vreo reprezentaţie, porţile erau larg deschise, iar pe 
gradene îşi găsiseră loc de înnoptat mulţi oameni săraci care nu 
aveau bani să-şi plătească un loc la un han. Unii aprinseseră 
chiar focul şi-şi pregăteau mâncarea. Mi-am şi imaginat cum va 
arăta a doua zi acel teatru nou şi frumos. 

Am coborât treptele până la spaţiul din faţa scenei şi, cum 
nimeni nu m-a oprit, am intrat în subteranele teatrului, unde 
sunt accesoriile de scenă şi încăperile artiştilor care nu au 


protectori bogaţi să-i găzduiască. Totul era pustiu şi dezolant, 
dar nu lipsea acea aparentă irealitate ce se păstrează în toate 
teatrele după plecarea actorilor, ca şi cum personajele şi 
replicile ar fi încă prezente în atmosferă. Aceste locuri ale 
tenebrelor mi s-au părut întotdeauna asemenea împărăției 
umbrelor, cea despre care povestesc poeţii. De fiecare dată 
când, mişcat de jocul unui actor, am coborât să-i ofer un dar, am 
avut aceeaşi impresie de irealitate, iar actorul, dezbrăcat de 
personajul pe care-l întruchipase pe scenă, a fost întotdeauna 
un alt om decât acela pe care mă aşteptam să-l întâlnesc. 

Comparând în minte teatrul cu împărăţia umbrelor, am simţit 
deodată cât de departe sunt de preocupările mele de altădată, 
de tot ceea ce mă bucura sau mă întrista până nu demult. Toate 
mi s-au părut atât de depărtate şi am avut o strângere de inimă, 
înțelegând că niciodată nu le voi putea regăsi savoarea. Apoi mi 
s-a părut că văd o fantomă. Din fundul unei galerii întunecate s- 
a apropiat, clătinându-se pe picioare, un grec bătrân cu 
pântecele diform şi cu ochii dilataţi de băutură. Agitând în mâini 
un toiag, m-a întrebat ameninţător ce vreau şi cum de-am 
îndrăznit să intru acolo. 

Eu l-am întrebat calm dacă locuieşte cineva în încăperile 
teatrului. lar el a blestemat şi mi-a spus încă şi mai înfuriat ca 
până atunci: 

— Poate că tu îi cauţi pe acei egipteni rătăcitori care m-au 
tras pe sfoară şi-au adus în teatrul meu un cadavru. Au plecat în 
puterea nopţii fără să plătească şi tare-aş vrea eu să-mi cadă pe 
mână aceşti tâlhari. 

— Mi s-a povestit, am spus eu, c-aş putea-o găsi aici pe o fată 
care şi-a pierdut fratele. Vreau să-i vorbesc. 

Bătrânul m-a privit neîncrezător şi a spus: 

— De unde-aş putea eu şti că nu te-ai înţeles cu ei? Pe fată 
am dezbrăcat-o eu şi am descălţat-o, şi o voi ţine ostatică până 
ce mi se vor plăti toţi banii. 

— Am fost trimis să o răscumpăr, i-am spus eu zornăind 
punga cu bani. Du-mă la ea şi te asigur că nu vei regreta! 

Neîncrezător, bătrânul m-a condus până la o uşă din lemn ce 
se afla la capătul acelei galerii întunecate. A dat la o parte bârna 
cu care proptise uşa. În lumina puţină ce se strecura printr-o 
crăpătură a unui perete am văzut o fată plăpândă, care stătea 
ghemuită într-un colţ al încăperii. Era în pielea goală, îşi ţinea 


capul plecat, iar faţa îi era ascunsă de părul hirsut. Nu a făcut 
nici o mişcare când am intrat şi am observat că în acea încăpere 
nu era nici apă, nici mâncare, nici măcar o pătură pe care să se 
poată culca. 

— Este bolnavă? l-am întrebat eu. 

— Bolnavă? Asta-i fiară sălbatică, a spus bătrânul. Doar am 
pus-o să danseze în faţa teatrului şi era cât pe ce să-mi smulgă 
toată barba. Oraşul este plin de străini. Ar fi putut şi ea să 
strângă ceva bani, dac-ar fi vrut să danseze. Eu am plătit toate 
cheltuielile de înmormântare pentru fratele acestei fete, pentru 
că n-aş fi vrut să se ştie că ei au adus un cadavru în acest 
teatru. Mi-au făcut ei şi alte pierderi acei egipteni făţarnici. 

Am atins umărul fetei şi, punând înaintea ei punga cu bani, i- 
am spus: 

— Am fost trimis să-ţi aduc o sută patruzeci de monede din 
aur. Plăteşte datoria pe care o ai de plătit, cere să ţi se dea 
veşmintele şi eşti liberă să pleci unde vrei. 

Fata a rămas nemişcată. 

— O sută patruzeci de monede din aur! a exclamat bătrânul, 
mişcându-şi mâna dreaptă ca şi cum ar fi vrut să alunge 
spiritele rele din preajmă. Uite, de asta mi-a fost mie teamă! Am 
isprăvit tot vinul, dar acum am vedenii şi mi se pare că aud şi 
glasuri care nu sunt din această lume. 

Şi, aplecându-se, a vrut să pipăie punga cu bani dar, pentru 
mai multă siguranţă, eu am luat punga înapoi. Şi l-am întrebat 
pe bătrân câţi bani îi datorează fata. 

Frecându-şi mâinile şi ridicându-şi cu pioşenie ipocrită ochii 
umflaţi spre tavan, bătrânul a început să murmure nişte cifre, 
iar până la urmă a spus: 

— Eu sunt un om cumsecade şi nu vreau să profit de pe urma 
ei, chiar dacă această fată a atras nenorocirea asupra mea. 
Zece monede de aur sunt de ajuns. Dă-mi-le şi mă voi duce să-i 
aduc veşmintele. Voi pleca apoi să cumpăr vin şi mâncare. Este 
prea flămândă şi-nsetată ca să poată rosti o vorbă. In starea de- 
acum, nici nu vei avea vreo plăcere, dacă vei voi să te distrezi 
cu ea. 

Apoi, agăţându-se de umărul meu, mi-a şoptit la ureche: 

— O sută patruzeci de monede din aur sunt o adevărată avere 
pentru o fată ca ea. Tu ţi-ai pierdut mintea. Este destul dacă-i 
plăteşti datoria. După aceea, poţi să-i faci ce vrei şi să o duci 


unde vrei, că n-are rost să-ţi risipeşti banii pe ea. Dacă-mi mai 
dai un ban de aur pe lângă cei zece, aş putea aranja să fie 
însemnată cu fier roşu în faţa judecătorului, ca să devină sclava 
ta. Pentru că, oricum, ea nu are pe nimeni s-o protejeze. 

Dându-şi la o parte şuviţele de păr de pe ochi, dar fără să-şi 
ridice capul, fata a şoptit: 

— Dă-i acestui om murdar doar cinci monede de aur! Este o 
sumă de bani mult mai mare decât toată datoria mea şi a 
celorlalţi. Te rog, dă-i şi-un picior în boaşe din partea mea! 

Am deschis punga şi i-am numărat bătrânului cinci monede 
de aur, iar acesta a fost atât de fericit, că a uitat să se mai 
tocmească şi s-a dus să aducă straiele fetei. A aruncat hainele 
în mijlocul încăperii şi ne-a anunţat cu entuziasm că va pleca să 
cumpere mâncare şi vin. Am pus din nou punga cu bani la 
picioarele necunoscutei şi am dat să plec, dar ea m-a rugat să 
nu plec şi m-a întrebat: 

— Ce vrei de la mine? Eu nu-ţi pot oferi nici o plăcere pentru o 
sută patruzeci de bani din aur. Oricum în această noapte aveam 
de gând să mă spânzur. 

— Nu vreau nimic de la tine, am asigurat-o. Eu am fost trimis 
să-ţi aduc doar această pungă cu bani. 

— Aşa ceva este imposibil, a spus ea neîncrezătoare şi şi-a 
ridicat capul să mă privească. 

lar eu am fost surprins, pentru că pe acea fată o cunoşteam. 
Era Myrina, dansatoarea pe care o întâlnisem pe corabia cu care 
traversasem marea de la Alexandria la joppe. Ea nu m-a 
recunoscut, pentru că purtam barbă ca evreii. 

— Myrina! am exclamat eu. Nu mi-aş fi putut imagina că 
despre tine este vorba. Dumnezeule mare! Ce s-a întâmplat cu 
tine? Oare eşti chiar atât de deznădăjduită, de vrei să te 
spânzuri? 

S-a ghemuit din nou, acoperindu-şi genunchii cu părul şi m-a 
implorat: 

— Nu mă mai privi! Vreau să mă îmbrac. 

A căutat pieptenele, şi-a pieptănat părul şi l-a strâns cu o 
panglică, s-a îmbrăcat cu o tunica scurtă şi şi-a încheiat 
sandalele frumos decorate. Apoi, izbucnind în plâns, şi-a sprijinit 
faţa de pieptul meu şi s-a strâns în mine cu disperare. 

l-am mângâiat umerii, încercând să o consolez şi i-am spus: 

— Inţeleg că eşti tristă, fiindcă fratele tău a murit. 


— Pentru el, a rostit ea între două hohote de plâns, nici nu 
mai am lacrimi. Plâng doar pentru că mai există cineva în 
această lume care se gândeşte la mine şi-mi doreşte binele. Aş 
fi murit în noaptea aceasta şi nici măcar un ban în gură n-aş fi 
avut pentru vameşul apelor morții. 

Strângându-se şi mai tare în braţele mele, a plâns năvalnic şi 
a tremurat, încercând să-mi explice ce i s-a întâmplat, dar eu nu 
am înţeles nimic, fiindcă vorbele ei erau incoerente şi am lăsat-o 
să plângă până când, liniştindu-se, şi-a venit în fire. Mi-a explicat 
apoi că, după ce a călcat pe pământul ţării fiilor lui Israel, toată 
trupa de teatru a fost însoţită de un groaznic nenoroc. Ajunşi la 
Pereea, au prezentat ei câteva spectacole în oraşul de odihnă al 
soldaţilor legiunii romane, însă, pe neaşteptate, toate visurile li 
s-au spulberat, fiindcă toţi actorii s-au îmbolnăvit de friguri şi au 
zăcut zile de-a rândul. Plecând apoi din Pereea, au încercat să 
joace într-un sat pentru a li se da ceva de mâncare, dar oamenii 
acelui loc i-au lovit cu pietre, alungându-i de acolo. Au călătorit 
apoi spre Tiberiada, în speranţa că vor putea prezenta câteva 
spectacole cu ocazia curselor de cai, când tot oraşul apelor 
termale este plin de lume. Dar, în timp ce se scăldau în lac, 
fratele ei s-a înecat. Au reuşit să-l scoată imediat din apă, să-l 
rostogolească pe pământ, iar ea i-a suflat în gură pentru a-l 
readuce la viaţă, dar încercările lor au fost zadarnice. Au 
transportat pe ascuns cadavrul în teatru, iar bătrânul grec a 
acceptat să plătească toate cele de trebuinţă pentru o 
înmormântare decentă. Dacă s-ar fi aflat că adăpostise un 
cadavru în teatru, ar fi trebuit să facă o purificare ce l-ar fi 
costat mult mai mult. Apoi, ceilalţi artişti au fugit, lăsând-o pe 
ea zălog, pentru ca bătrânul grec să-şi poată recupera banii 
pierduţi. Dar, de când evreii o loviseră cu pietre în timpul 
spectacolului, îi era teamă şi nu mai putea să danseze. 

— Atâta vreme cât fratele meu trăia, oricât de greu ne-ar fi 
fost, aveam grijă unul de altul şi ne simţeam în siguranţă. Dar 
acum, după ce ela murit şi l-am pus în pământ, nu mai am 
niciun pic de speranţă, pentru că eu nu mai am pe nimeni în 
lume. Am înţeles deja că, oriunde voi merge, nenorocul va veni 
cu mine şi că nimeni nu mă va proteja, de aceea nu mai vreau 
să trăiesc. Nu mai vreau nici să mănânc, nici să beau, nici să 
mai văd ceva din această lume, nu mai vreau să aud nimic. 


Sufletul meu a fost zdrobit. Nimic nu mă mai interesează, în 
mine nu a mai rămas decât tristeţe. 

Şi a spus în continuare: 

— Nu mai înţeleg nimic şi nici pe tine nu te pot înţelege. Banii 
aceştia ar putea fi o nouă momeală sau o ispită pentru a 
continua această existenţă zadarnică şi a mă expune din nou 
loviturilor destinului meu nefericit, dar de data aceasta fără 
niciun protector. Ascultă! la-ţi aurul şi lasă-mă să mor în pace! 
Acum, după ce mi-am regăsit puterea de judecată, ştiu că nu 
mai vreau să sufăr din nou şi să trec din deznădejde în 
deznădejde, în această lume de durere şi disperare. 

Bătrânul grec s-a întors şi a pus în faţa Myrinei o bucată de 
pâine şi un vas de lut cu fiertură de orz, apoi, cu mâinile 
tremurânde, i-a turnat vin într-o cupă şi i-a întins-o să bea. 

— Veniţi în camera mea, ne-a invitat el. Este mai multă 
lumină şi un pat pe care se poate sta. 

— Ce importanţă are unde stăm? am spus eu. Peste tot este 
la fel. Mai bine lasă-ne singuri, pentru că avem de vorbit. 

Ne-a spus amabil că putem vorbi liniştiţi şi până a doua zi 
dacă vrem, iar dacă avem nevoie de vin putem veni la el să ne 
dea. După care, a ieşit strângând în braţe oala cu vin, iar Myrina 
a început să mănânce fără nici o tragere de inimă. Încetul cu 
încetul, şi-a redobândit pofta de mâncare. După ce a isprăvit de 
mâncat, ea a spus: 

— Ce rău este în dansul meu? De ce-mi este teamă? De ce nu 
mai am încredere în mâinile şi în picioarele mele? Tu m-ai văzut 
dansând pe corabia cu care am traversat marea. Nu dansez 
pentru a-i seduce pe bărbaţi. Eu vreau doar să ofer o bucurie 
spectatorilor şi să le deştept emoţiile prin intermediul artei 
mele. Şi ce importanţă are că dansez goală? Mişcările 
veşmintelor mă dezechilibrează şi, de altfel, nu-i nimic de văzut 
pe o fiinţă atât de slabă ca mine, fiindcă trupul meu este 
musculos ca al atleţilor şi nici sâni nu am. De ce au aruncat 
evreii cu pietre în mine? Ce rău le-am făcut eu lor? 

Mi-a arătat urmele loviturilor de pietre, iar una era o rană 
prost vindecată de pe pielea capului care, din fericire, nu se 
vedea, fiind acoperită de păr. 

— Am cerut de mâncare în acel sat şi am vrut să le oferim în 
schimb cel mai frumos spectacol, dansând şi cântând. Ei ne-au 
lovit cu pietre şi poate că pe mine m-ar fi omorât, dacă nu ar fi 


fost ceilalţi artişti să mă apere. Dar, poate că, mai mult decât 
loviturile pietrelor, m-a tulburat ideea că în arta mea există ceva 
care merită să fie condamnat şi mi-e teamă că niciodată nu voi 
mai putea dansa ca înainte. 

— Am impresia că înţeleg motivele urii lor, i-am spus eu. Mi s- 
a povestit că prinţesa lrodiada a convins-o pe fiica sa să 
danseze în faţa desfrânatului principe lrod Antipa, pentru a-l 
aţâţa pe acesta să taie capul unui profet ce o vorbise de rău. De 
aceea, în această parte de lume, cei mai fanatici fii ai lui Israel 
detestă dansurile păgâne. 

— Altădată, a spus Myrina scuturând din cap, eram mândră 
de măiestria mea şi iubeam viaţa liberă şi schimbătoare de 
artist. Dar după ce am trecut din nenorocire în nenorocire, în 
mine s-a strecurat o spaimă cumplită şi-mi este teamă de ce-mi 
mai poate aduce viitorul. lar ultima nenorocire, moartea fratelui 
meu, mi-a sfărâmat pentru totdeauna entuziasmul şi curajul. 

Dar, înghiţindu-şi amarul, a început deodată să se minuneze, 
a deschis punga şi a pipăit banii din aur, apoi m-a întrebat cine 
m-a trimis cu acei bani la ea şi cum se face de-am ştiut unde 
este. 

l-am povestit despre pescarul singuratic de la malul mării şi 
despre pariul câştigat la cursele de cai, iar la urmă i-am mai 
spus: 

— Eu cred că acel bărbat a auzit de pe partea cealaltă a mării 
plânsul tău. Cum de a ştiut de moartea fratelui tău eu nici nu 
încerc să-mi explic. În orice caz, aceşti bani de aur sunt ai tăi şi 
tu eşti liberă să pleci unde vrei. 

Îngândurată, Myrina m-a rugat: 

— Povesteşte-mi cum arăta acel bărbat! Oare nu era un om 
de pe faţa căruia puteai înţelege că trecuse prin mari suferinţe 
şi că se află la capătul puterilor lui? Un bărbat cu o privire 
blândă şi gravă totodată, cu cicatrice la mâini şi la picioare, cu 
un chip pe care nu-l poţi uita... 

— Exact! am exclamat eu. Deci tu îl ştii? 

— După ce am scăpat de furia evreilor din acel sat unde am 
fost loviți cu pietre, nu am mâncat decât iarbă de pe câmpuri, 
iar când, în sfârşit, am dat de o fântână, obosiţi şi descurajaţi, 
am rămas acolo pentru noapte. Atunci a apărut acel om, abia 
ţinându-se pe picioare de oboseală şi ne-a rugat cu glas sfârşit 
de suferinţă: Daţi-mi şi mie puţină apă! Dar noi toţi eram 


încrâncenaţi de ură. Bărbaţii din trupă l-au sfătuit să se 
depărteze cât mai degrabă de noi, iar fratele meu i-a spus: Să fi 
fost tu şi-n infernul evreilor, nu mi-aş fi muiat nici vârful 
degetului cu apă să-ţi alin suferinţa, fiindcă eşti un evreu 
blestemat. Dar mie mi s-a făcut milă de el, am scos apă şi i-am 
dat de băut. Apoi i-am spălat picioarele rănite, pentru că bietul 
om nici nu putea să se aplece, atâta era de slăbit. Nu-ţi imagina 
însă că ceilalţi artişti sunt oameni cu suflet rău, dar erau ei în 
acea zi prea supăraţi pe evrei după toate necazurile ce ni se 
întâmplaseră, iar fratele meu sunt sigură că nu a gândit 
niciodată aşa cum a vorbit atunci, fiindcă era un băiat foarte 
bun. După ce i-am spălat picioarele, necunoscutul m-a privit cu 
blândeţe, m-a binecuvântat şi a spus: Binele pe care mie mi l-ai 
făcut i l-ai făcut celui care m-a trimis pe mine. Doar pentru asta, 
şi el îţi va ierta multe. Prinții şi regii te vor invidia, pentru că 
eram însetat şi tu mi-ai dat să beau. 

— Myrina, am întrebat-o eu uluit, chiar aşa a spus? 

— Aşa a spus, a repetat Myrina. Nu am uitat niciun cuvânt 
deşi, sinceră să fiu, nu am înţeles ce-a vrut să spună, întreaga 
poveste părându-mi-se destul de bizară. Când m-am întors spre 
ai mei, el a dispărut. După cum am mai spus, ne hotărâsem să 
rămânem peste noapte în apropierea fântânii şi am mestecat 
scoarță de copac să ne amăgim foamea. Dar, tocmai când 
dădeam să ne culcăm, am văzut o femeie bătrână ce mergea pe 
drum tot uitându-se în dreapta şi-n stânga, de parcă ar fi căutat 
pe cineva. Purta un coş în care avea pâine de orz şi carne de 
berbec, iar când ne-a văzut, a venit la noi şi ne-a îndemnat să 
mâncăm. Noi nu am îndrăznit să ne atingem de mâncare, 
mărturisindu-i cinstit că nu avem cu ce plăti. Dar ea ne-a 
îndemnat din nou şi ne-a spus: Luaţi şi mâncaţi pe săturate! Mi 
s-a promis că tot ce voi da voi primi înapoi însutit. Am mâncat 
deci şi ne-am săturat, iar femeia a strâns resturile în coş şi şi-a 
continuat drumul. Bărbaţii au gândit că poate evreii care ne 
loviseră cu pietre, părându-le rău de ceea ce ne făcuseră, ne-au 
oferit pâine şi carne ca să ne împace. Dar eu cred că bărbatul de 
care mi-a fost milă, întâlnind-o pe acea femeie, i-a cerut să ne 
aducă de mâncare, pentru că eram flămânzi. Dacă el este 
acelaşi cu cel pe care tu l-ai întâlnit pe malul mării, cine este de 
fapt acest om? 


Nu am avut curajul să-i vorbesc despre lisus din Nazaret, 
pentru că nu sunt sigur de lucrurile care mi s-au întâmplat, de 
aceea i-am spus: 

— Nu ştiu. Nu-mi este clar. În orice caz, acel necunoscut te-a 
răsplătit regeşte pentru apa pe care i-ai dat-o să bea. Cât 
despre mine, nu mi-aş fi putut niciodată imagina că te voi întâlni 
pe tine în acest teatru grecesc şi că-ţi voi da aurul câştigat la 
cursele de care. Este o avertizare acest semn, ca să înţeleg că 
nu prin voinţa mea am plecat eu din Alexandria. Aceşti bani sunt 
o adevărată avere. Foloseşte-i cu chibzuinţă! Eu trebuie să plec 
acum, fiindcă sunt în aşteptarea unui mesaj. Pace ţie! 

Dar Myrina m-a apucat de braţ şi m-a forţat să mă aşez din 
nou pe pământ, spunându-mi: 

— Bine, dar nu poţi să pleci chiar aşa, fără să-mi explici 
ciudata noastră întâmplare. Bărbatul acela nu poate fi un om 
obişnuit. Oamenii nu se poartă aşa şi nu vorbesc cum ţi-a vorbit 
el. 

Dar eu nu voiam să dezvălui unei fete necunoscute şi cu o 
îndeletnicire suspectă secretele împărăției. l-am spus cu 
asprime în glas: 

— Ai primit un dar bogat de la el, poate mai mult decât 
meritai. Acum lasă-mă-n pace! 

Ea a pus punga cu bani în mâna mea şi a spus supărată: 

— Păstrează-ţi aurul! Dar regretele te vor arde până la 
sfârşitul vieţii. Cum poţi oare să mă laşi aşa, imaginându-ţi că 
aurul acesta ar putea risipi spaima din mine? Mai bine mă 
spânzur! Spune-mi imediat tot ce ştii despre acel om şi du-mă la 
el! 

Văzând că nu există nici o scăpare, pentru că eu sunt un om 
slab, mi-am descărcat amarul şi am spus: 

— El nimic nu face cum fac toţi oamenii, iar raţiunea mea nu-i 
poate înţelege intenţiile. Oare nu sunt în această ţară a lui Israel 
destule văduve nefericite şi destui copii orfani care au frică de 
Dumnezeu şi-i caută împărăţia? De ce a ales-o el tocmai pe 
această egipteancă păcătoasă, de origine modestă, care să mă 
chinuiască pe mine? 

Simţindu-se lovită de vorbele mele, Myrina a spus: 

— Eu nu sunt egipteancă. Cât despre originea mea, ea nu 
este chiar atât de modestă precum crezi tu. Află că m-am 
născut într-una din insulele arhipelagului grecesc, din părinţi 


greci onorabili şi de bună reputaţie. Şi nu ştiu ce vrei să spui 
numindu-mă păcătoasă. Nu este o ruşine dacă profesez o artă 
care aduce spectatorilor puţină bucurie şi visare. Eu nu pretind 
că am fost doar în braţele unui singur bărbat, dar dacă acest 
lucru este un păcat, în niciun caz nu l-aş fi putut făptui de una 
singură. Oare bărbatul care m-a amăgit cu bani să păcătuiesc 
nu este mai păcătos decât mine? Eu doresc să-mi schimb viaţa, 
dar o viaţă nouă nu se poate cumpăra cu bani. Marcus, tu 
trebuie să mă ajuţi, ca şi cum ai fi fratele meu. 

Mi-a venit să plâng. Abia scăpasem de Maria din Beerot, iar 
acum o altă fată, încă şi mai periculoasă, se agăța de mine. 
Trebuia să-i vorbesc. Alegându-mi cu prudenţă cuvintele, i-am 
spus: 

— Eu nu ştiu dacă vei putea înţelege ceea ce-ţi voi povesti, 
dar ai umblat prin lume şi, fără îndoială, ai cunoscut sau ai trăit 
întâmplări inexplicabile. Eu am toate motivele să cred că acel 
bărbat, căruia tu i-ai dat de băut şi pe care eu l-am întâlnit într-o 
noapte pe malul Mării Galileii, este un oarecare lisus din 
Nazaret. 

— Am auzit povestindu-se multe despre el! a exclamat Myrina 
surprinsă. În Decapole, soldaţii legiunii romane numai despre el 
vorbeau. Am înţeles că acest lisus din Nazaret a făcut multe 
miracole, a vindecat bolnavi, a deşteptat oameni din moarte şi a 
promis evreilor că va construi o împărăție a fiilor lui Israel. De 
aceea a fost răstignit pe cruce în lerusalim. Dar discipolii lui, 
sfidând garda procuratorului Ponţiu Pilat, i-au furat trupul 
neînsufleţit din mormânt, pentru a-i face să creadă pe oameni 
că el a înviat din moarte. Tu vrei să spui că, într-adevăr, el a 
înviat şi a fost acel bărbat pe care eu l-am întâlnit lângă 
fântână. 

— Este adevărat că a înviat, am spus. De aceea, eu cred că 
lisus este fiul lui Dumnezeu. Lui i s-a dat toată puterea, în cer şi 
pe pământ. Aşa ceva până acum nu s-a mai întâmplat, de aceea 
noi, oamenii, suntem suspicioşi. Cred că tu l-ai întâlnit când era 
în drum spre Galileea, pentru că el a venit aici să-şi întâlnească 
discipolii pe un munte. 

— Dar... a spus Myrina descumpănită. Cum putea să-i fie sete, 
dacă era fiul lui Dumnezeu? 

Am întrebat: 


— De unde-ai vrea să ştiu? Eu am pipăit urmele lăsate de 
flagel pe spatele lui şi coasta împunsă de suliță şi te pot asigura 
că este un om din carne şi oase ca şi noi. In acelaşi timp, el este 
şi fiul lui Dumnezeu, dar nu mă întreba pe mine cum de este 
posibil aşa ceva. Este cel mai extraordinar mister, niciodată 
întâmplat până acum. lar împărăţia lui nu este o împărăție a 
acestei lumi, după cum şi-au imaginat fiii lui Israel. 

Privind împrejur cu ochii ei mari şi parcă fiindu-i teamă de ce 
gândea, Myrina a spus: 

— Dacă este aşa cum ai povestit, înseamnă că el te-a trimis 
să-l înlocuieşti pe fratele meu mort, nu doar să-mi dai aceşti 
bani. El ne-a legat pe unul de altul cum sunt legate de picioare 
perechile de porumbei. Şi eu doresc să-i cunosc împărăţia, fie 
aceasta cum o fi, pentru că de lumea în care trăiesc sunt 
scârbită. Să mergem împreună pe acel munte, să ne prosternăm 
la picioarele lui şi să-l rugăm să ne primească în împărăție! 

Dar eu i-am spus: 

— Ascultă, Myrina! Te asigur că nu am nevoie de o soră. Tu te 
înşeli dacă gândeşti astfel. lar pe munte, în niciun caz, nu te pot 
lua cu mine. Deocamdată, nici nu ştiu drumul care duce acolo. 
lar această călătorie este primejdioasă. Poate că discipolii lui 
lisus mă vor omori, pentru a nu fi martor al misterelor lor sacre, 
încearcă să înţelegi! Ei sunt convinşi că porţile împărăției lui 
lisus sunt deschise doar pentru fiii lui Israel. De aceea nu-i 
acceptă pe romani, pe greci sau chiar pe samarineni, fiindcă 
aceştia din urmă nu recunosc templul din lerusalim. Lucrurile 
sunt mult mai complexe şi periculoase decât îţi imaginezi. Dacă- 
mi promiţi că te vei purta cuviincios şi nu mă vei deranja, după 
ce mă voi întoarce de pe munte, te voi căuta şi-ţi voi povesti. 
Dar eu nu ştiu ce se va întâmpla acolo. Dacă el îi va accepta în 
împărăţia lui pe toţi cei care cred în el, poate că nu mă voi 
întoarce. Oricum ar fi, aş vrea să ai gânduri bune despre mine. 

Mi-a aruncat punga cu bani în obraz şi mi-a spus cu amar: 

— Fie aşa cum vrei! Omul care se îneacă se agaţă şi de un 
pai. Sunt gata să mă agăţ de lisus din Nazaret şi să te accept ca 
frate, chiar dacă pe el nimeni din lume nu-l poate înlocui. El mă 
înţelegea din privire, iar eu la fel. Râdeam de aceleaşi lucruri, 
puteam să ne batem joc chiar şi de foame şi de mizeria vieţii 
noastre de actori. Du-te pe drumul tău, om cu inimă de piatră, 
care crezi că o fiinţă omenească poate fi cumpărată cu aur! 


Grăbeşte-te să ajungi pe munte! Dar mă întreb ce împărăție 
dreaptă te-ar putea primi, după ce mă vei fi lăsat pradă spaimei 
şi morţii? Ce ştii tu oare, omule bogat, despre deznădejde şi 
singurătate? 

M-am uitat la ea şi am fost tulburat, fiindcă am înţeles din 
ochii ei verzi că era gata să-şi curme viaţa. lar gravitatea 
vorbelor ei a deşteptat în mintea mea ideea că poate lisus din 
Nazaret voise să-mi fie milă de ea şi să o protejez ca pe o soră, 
chiar dacă această idee mi se părea absurdă. Şi am început să 
înţeleg că împărăţia lui nu este doar un loc agreabil. El 
pretindea anumite lucruri care nu erau prea uşor de împlinit. 

— Sora mea Myrina! i-am spus eu pe un ton acru. Vom pleca 
împreună, dar să nu mă învinuieşti pe mine pentru orice-ar fi să 
ni se întâmple! 

Myrina nu a fost mulţumită şi a spus: 

— Dacă tu faci acest lucru împotriva inimii tale, mai bine nu-l 
face! N-are niciun rost să te urmez dacă tu îmi vei vorbi atât de 
aspru. 

Am îmbrăţişat-o, i-am sărutat obrajii şi i-am spus cuvinte 
frumoase, iar ea a plâns, apoi am plecat împreună din teatru. 
Bătrânul grec, care stătea în uşa camerei de gardă cu oala de 
vin în faţă şi lălăia un cântec, nici nu a băgat de seamă când am 
trecut pe lângă el. 

Soarele tocmai se ascundea în spatele munţilor, iar în oraş 
era mare zarvă. Pe străzi fuseseră deja aprinse torţele. Simţeam 
că trebuie să ajung cât mai degrabă la han, de aceea nu mi-a 
trecut prin minte să-i cumpăr alte straie Myrinei, deşi 
observasem că toţi bărbaţii se uitau cu interes la ea. Am 
presimţit că în acea noapte apostolii urmau să se ducă pe 
munte ca să-l întâlnească pe lisus. Era momentul cel mai 
potrivit, am gândit eu, pentru că a doua zi toţi oamenii care 
veniseră pentru cursele de care, urmau să părăsească 
Tiberiada. Toate drumurile aveau să fie pline de călători, aşa că 
cei ce urmau să meargă pe munte pentru a-l vedea pe lisus nu 
ar fi putut atrage atenţia nimănui. De aceea am grăbit pasul. 

Abia în apropierea hanului grecesc, la lumina strălucitoare a 
lămpilor, mi-am dat seama de nemăsurata mea nebunie. 
Elegantul proprietar al hanului, obişnuit cu extravaganţa 
bogaţilor lui clienţi, s-a apropiat de mine, a măsurat-o pe Myrina 
din cap până-n picioare şi mi-a spus mustrător: 


— Tu eşti ca un sac fără fund, romanule! Întâi ai venit cu o 
evreică. Am închis eu ochii, pentru că ai fost discret şi ai ţinut-o 
ascunsă în cameră. Dar acum ai întrecut măsura. Doar după o 
singură zi festivă, tu ai şi cules de nu se ştie unde o dansatoare 
şi ai adus-o în casa mea, ignorând faptul că, de îndată ce vei 
adormi, ea se va oferi altor bărbaţi pentru câteva drahme, va 
întoarce tot hanul pe dos şi va fura draperiile. Îi cunosc eu bine 
pe actori! 

Am încercat să o privesc pe Myrina cu ochii acelui grec. Și i- 
am văzut tunica scurtă, uzată şi plină de pete, genunchii 
murdari, sandalele decolorate şi scâlciate, cu decoraţii şterse, şi 
obrajii umflaţi de plâns. Cine nu-i cunoştea povestea ar fi putut 
crede că-i o femeie uşoară ce tocmai se întorcea de la o orgie, 
mai cu seamă că ţinea în braţe şi syrinxul”* fratelui ei. Şi nu 
trebuie uitat că niciun hangiu respectabil n-ar primi în casa lui 
un cântăreţ din syrinx. Am înţeles ce gândea hangiul, iar Myrina 
a preferat să-şi lase ochii în jos şi să nu răspundă, deşi nu mă 
îndoiesc că ar fi avut destule să-i spună. Nu m-am arătat ofensat 
de observaţiile lui, pentru a nu fi luat drept un om cu mintea 
bolnavă. Situaţia era prea din cale-afară de absurdă. Mi-am 
prins capul între mâini, ca şi cum aş fi fost la limita puterilor, şi 
am spus: 

— Te înşeli amarnic! Această fată este sora mea. Am venit 
împreună cu ea din Alexandria, dar, certându-ne noi straşnic pe 
corabie, s-a supărat şi a plecat cu o trupă de teatru în Pereea. 
Slavă zeilor, astăzi am dat de urma ei în teatrul grec din 
Tiberiada şi ne-am împăcat, fiindcă s-a săturat deja de această 
aventură. Dă poruncă slujitorilor tăi să pregătească baia, să o 
coafeze şi să o îmbrace în veşminte decente! Şi, te rog, nu sufla 
niciun cuvânt despre toată istoria aceasta, pentru că nu vreau 
să-şi piardă buna reputaţie! 

Grecul m-a crezut pe jumătate, dar a ţinut să-mi spună că 
niciodată vreunul din clienţii lui n-a fost chiar atât de beat încât 
să aibă neruşinarea să-i spună-n faţă că târfa cu care a venit la 
han este sora lui. Dar văzând el că nu sunt beat şi părându-i-se 
că într-adevăr o cunoşteam dinainte pe Myrina, a consimţit să 
ne lase să intrăm. A poruncit apoi unui sclav să-i pregătească 
Myrinei baia, altuia să-i aranjeze părul şi a spus unui negustor să 
aducă în camera mea mai multe rânduri de veşminte pentru a 


54 Syrinx - nai. 


avea de unde alege. Eu aş fi vrut să se îmbrace modest, pentru 
a nu atrage atenţia asupra ei când vom porni la drum, dar, după 
ce s-a întors de la baie, Myrina a vrut să încerce toate 
veşmintele, contemplându-se în oglinda pe care o sclavă i-o tot 
punea în faţă. La un moment dat, obosit de acest spectacol care 
nu se mai termina, m-am trântit în pat şi mi-am astupat urechile 
ca să nu mai aud insuportabilele ei comentarii. 

Văzându-mă supărat, ea a renunţat să se tot îmbrace şi să se 
dezbrace, a trimis-o afară pe sclavă, s-a apropiat de mine şi, 
mângâindu-mi umerii, a spus: 

— Tristeţea şi disperarea unei femei pot fi uşor amăgite cu 
puţin ulei parfumat, cu o pieptănătură diferită, cu nişte veşminte 
noi. Crede-mă, aş fi preferat să port toată viaţa tunica mea 
uzată şi sandalele rupte, numai să-l am lângă mine pe fratele 
meu şi să împart veselă cu el o bucată de pâine din orz. Este 
deja destulă tristeţe în lume. De aceea, mai bine-ai încerca să 
râzi, ca să-ţi alungi gândurile rele! 

— O, iubită soră! i-am spus eu acoperindu-mi capul cu 
mâinile. Este bine că tristeţea nu te mai apasă. Acum este 
rândul meu să fiu înspăimântat şi, cu fiecare clipă ce trece, 
această spaimă din mine devine insuportabilă. Nu ştiu de ce îmi 
este teamă şi din toată inima mea îl implor pe lisus din Nazaret 
să nu ne lase pradă tenebrelor. Nu-mi mai vorbi despre 
pieptănături şi veşminte! Ce importanţă are cu ce mă îmbrac 
eu, ce mănânc şi ce beau, când clipa anunţată se apropie şi el 
se va arăta credincioşilor lui? 

Myrina a venit lângă mine, m-a îmbrăţişat, şi-a sprijinit 
obrazul slab de umărul meu şi a întrebat: 

— Să-mi fi spus soră din toată inima ta? Dacă-i aşa, nimic nu 
mai vreau. Vreau să dorm în braţele fratelui meu. Vreau să-mi 
sprijin fruntea pe umărul lui. 

A adormit imediat şi a gemut tot timpul în somn. Eram prea 
neliniştit pentru a putea închide ochii. La hotarul visului şi 
realităţii am avut o viziune tulburătoare. Eram un bătrân cu 
părul cenuşiu, îmbrăcat doar într-o cămaşă zdrenţuită şi 
traversam deşertul cu picioarele goale. Alături de mine mergea 
Myrina, foarte slabă şi obosită, purtând în spate o povară grea. 
In urma noastră, o femeie grasă şi nemulțumită călărea pe un 
asin. După ochi, am înţeles că era Maria din Beerot. Undeva, 
departe, în faţa noastră, se vedea o fiinţă strălucitoare care se 


întorcea din când în când să ne privească. Mergeam cât puteam 
de repede, dar nu reuşeam să o ajungem din urmă. 

M-am deşteptat plin de sudoare. Şi mi-am spus: „Dacă acest 
vis este o prevestire, dacă din strălucitoarea lui împărăție, lisus 
din Nazaret doar un drum nesfârşit în deşert îmi putea dărui, 
poate că este timpul să nu-l mai caut“. Şi mi-am amintit de 
profeția din noaptea când l-am întâlnit la malul mării. Şi am fost 
înspăimântat, iar întunericul nopţii încă şi mai întunecat s-a 
făcut. Am simţit că mă pierd în întuneric şi am strigat: 

— lisuse din Nazaret, fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine! 

Întunericul s-a depărtat de mine. Mi-am împreunat palmele 
mâinilor, am rostit rugăciunea pe care o învăţasem de la Suzana 
şi am dormit liniştit până dimineaţă. 

Când m-am deşteptat în lumina slabă a zorilor ce se strecura 
prin fantele oblonului ferestrei, Myrina mi-a urat o zi bună cu 
surâsul pe buze şi cu ochi strălucitori: 

— O, Marcus, fratele meu! a rostit ea. Am avut un vis 
minunat. Urcam amândoi pe o scară de foc, iar în spatele nostru 
mai era cineva. Dar flăcările nu ne ardeau şi noi urcam tot mai 
sus spre o lumină care se făcea din ce în ce mai mare. Tu erai 
obosit şi nu mai puteai să urci, dar eu te-am luat de mână şi te- 
am ajutat să mergi mai departe. Este cel mai frumos vis pe care 
l-am visat până acum. Şi cred că este de bun augur. 

l-am spus: 

— Şi eu am avut un vis. 

Am gândit că amândouă visele au poate acelaşi înţeles, 
pentru că acelaşi lucru poate fi privit în diferite feluri. Şi chiar 
atunci, un slujitor a bătut uşor în uşă şi a intrat cu teamă. 

— Nu te mânia pe mine, stăpâne, a spus el în şoaptă. Nu aş fi 
îndrăznit să te deranjez, dar în faţa hanului aşteaptă un bărbat 
încăpățânat şi doi asini. El a insistat să te anunţ că trebuie să 
porneşti la drum. i 

Mi-am strâns tunica pe mine şi am coborât afară. Incă nu 
răsărise soarele. L-am văzut pe Natan care dârdâia de frig şi am 
scos un strigăt de bucurie. Natan a fost bucuros să mă vadă, 
arătându-se totodată nerăbdător să pornim de îndată la drum. 
Nu mi s-a mai adresat prin semne şi a spus cu entuziasm. 

— Ei au plecat aseară din Capernaum. Mesajul a fost trimis 
pentru toată lumea. Ei au plecat în grupuri, fiecare cu familia şi 
cu părinţii. Suzana, căreia i-am dat un asin, a plecat cu ei. Şi lui 


Simon Petru i-am împrumutat un asin, pentru că soacra lui este 
o femei bătrână şi bolnavă care nu poate umbla pe picioarele ei. 
M-am gândit că este bine să fii în relaţii bune cu el, chiar dacă 
deocamdată el nu ştie cine este proprietarul asinului. Eu nu cred 
că ei îi vor respinge pe cei care nu au primit mesajul, pentru că 
aceasta este ziua iertării. S-ar putea ca în noaptea următoare să 
fie puse bazele împărăției. 

— Trebuie să-mi iau sabia? am întrebat eu. 

Dar el a spus hotărât: 

— Nu. El însuşi a zis că cel ce va ridica sabia, de sabie va 
muri. El poate chema o legiune de îngeri să-l apere în caz de 
nevoie. Să plecăm degrabă, să ajungem pe munte, ca să ne 
vedem visul! 

L-am întrebat dacă ştie unde este acel munte, iar el mi-a 
răspuns că ştie toate drumurile ce duc acolo. Va trebui să 
mergem o zi şi cel mai prudent ar fi să ajungem la căderea serii, 
pentru a trece neobservaţi. L-am rugat să mă aştepte puţin şi 
am alergat în cameră. 

Abia când am ajuns afară cu Myrina, mi-am dat seama că 
Natan mă lăsase cu Maria din Beerot şi nu ştia nimic din cele ce 
mi se întâmplaseră între timp. A privit-o mirat pe Myrina, după 
care mi-a aruncat mie o privire învinuitoare. M-am simţit 
vinovat, ca şi cum l-as fi trădat. 

— Este o străină, ca şi mine, am spus eu, încercând să mă 
dezvinovăţesc. Fratele ei a murit, de aceea am făcut legământ 
de frăţie cu ea. Pentru numele lui lisus din Nazaret, fie-ţi milă de 
ea! Dacă vei refuza, nu te voi însoţi nici eu, fiindcă am promis 
acestei fete că o voi duce pe munte. 

Mi-am pierdut toată demnitatea în ochii gravi ai lui Natan şi 
probabil el a gândit că sunt un bărbat tare slab. Dar nu a spus 
nimic şi a acceptat cu un gest larg al mâinii. Cred că l-ar fi 
acceptat şi pe lrod Antipa, numai să plecăm cât mai repede. 
Redobândindu-mi curajul, am gândit că şi apostolii, îmbătaţi de 
bucuria aşteptării, vor fi mai puţin exigenţi şi-l vor lăsa pe lisus 
să hotărască cine merită să fie primit în împărăţia lui şi cine nu. 

leşind din oraş, Natan ne-a condus pe drumul direct ce duce 
spre interiorul ţării Galileii. Aşa după cum prevăzusem, drumul 
era plin de oameni care, după ce asistaseră la cursele de care, 
îşi petrecuseră noaptea în Tiberiada, iar acum se întorceau la 
casele lor. Ajunşi în vârful pantei, am putut contempla 


nemaipomenit de frumoasa privelişte a Mării Galileii şi am văzut 
tot oraşul cu coloanele lui impunătoare de marmură. În spatele 
nostru, tot drumul era plin de oameni, iar în faţă se ridica un nor 
de praf ce-i ascundea vederii pe alţi călători. 

Pe tot drumul şi în apropierea fiecărui pod erau posturi de 
gardă. Autorităţile profitaseră de această zi, iar soldaţii legiunii 
romane opreau toate căruțele, caleştile sau carele trase de cai, 
boi, cămile sau măgari şi, punându-le în faţă ordinul scris al 
comandantului garnizoanei, le cereau proprietarilor să plătească 
trecerea. Celor care mergeau pe jos nu le cereau niciun tribut, 
dar din când în când îl opreau pe câte un bărbat care li se părea 
suspect şi-l întrebau încotro se îndreaptă, controlându-l totodată 
dacă nu poartă vreo armă. 

Când am început să coborâm panta, Galileea ni s-a părut ca o 
grădină, pentru că de-o parte şi alta a drumului erau culturi 
peste culturi şi toate foarte bine îngrijite. Pentru a scăpa de 
vămuială, de îndată ce vedeau un post de gardă, mulţi călători 
se abăteau de la drum, trecând prin câmpurile cultivate, iar 
ţăranii îşi frângeau mâinile şi plângeau, văzându-şi zdrobite 
culturile şi viţa de vie sub picioarele animalelor şi roţile carelor. 

Am trecut uşor pe lângă toate posturile de control şi nimeni 
nu ne-a întrebat nimic, iar de trei ori am plătit taxa cerută 
pentru cei doi asini. La amiază, am făcut un popas în dreptul 
unei fântâni, am adăpat animalele şi le-am lăsat să se 
odihnească, iar noi am mâncat. Şi deodată mi-am amintit c-am 
uitat ceva. L-am întrebat neliniştit pe Natan dacă Mariei 
Magdalena i se va fi dat de ştire să meargă pe munte. Pentru că, 
de nu va fi primit vestea, ar fi trebuit să mă duc la ea ca să o 
anunţ. Natan m-a liniştit şi m-a asigurat că toţi cei care erau în 
aşteptare au primit vestea. 

Am profitat de acel popas şi, privindu-i pe oamenii care 
treceau pe drum, neacordându-şi nici cea mai mică pauză, în 
ciuda faptului că era tocmai ora din zi când soarele ardea cel 
mai tare, am încercat să-i recunosc pe cei care se îndreptau 
spre munte, în aceeaşi direcţie cu noi. Pe unele chipuri era o 
speranţă plină de ardoare, ca şi cum nici praful drumului, nici 
oboseala nu aveau pentru ei vreo importanţă. În schimb, cei 
care asistaseră la cursele de care mergeau cu capul aplecat, 
abia mişcându-şi picioarele. Mulţi oameni rupseseră crengi din 
copaci ca să se apere de soarele parcă mai fierbinte acum decât 


în zilele dinainte. Printre alţii, pe lângă noi a trecut un băiat 
frumos care-l conducea pe un bărbat orb. 

Tocmai când voiam să pornim din nou la drum, am auzit 
galopul cailor, zgomotul roţilor de car şi un strigăt care avertiza 
mulţimea să se dea la o parte. Apoi a apărut o cvadrigă cenușie. 
Probabil că vizitiul voise să recupereze timpul pierdut la 
posturile de control, de aceea mâna caii ca un nebun, neţinând 
seama că drumul era plin de oameni. Era inevitabil să răstoarne 
pe cineva. 

lar la prima cotitură a drumului am văzut accidentul. Se 
strânsese multă lume acolo şi oamenii îl amenințau cu pumnii 
pe conducătorul cvadrigei care se depărtase deja de acel loc. 
Băiatul pe care-l văzusem puţin mai înainte era cel căruia i se 
întâmplase nenorocirea. Reuşise să-l depărteze la timp din calea 
cvadrigei pe bărbatul orb, dar el însuşi fusese lovit de cai. 
Fruntea îi era plină de sânge, avea o rană la cap şi probabil şi o 
fractură la un picior, fiindcă nu reuşise să se ridice pe picioare. 
Supărat, orbul se văita întruna, neînţelegând prea bine ce se 
întâmplă în jurul lui. 

Până la urmă, oamenii ce se adunaseră acolo şi-au văzut de 
drum. Băiatul şi-a şters sângele ce-i curgea pe faţă şi şi-a pipăit 
piciorul. M-am uitat la el şi am gândit că ar trebui să 
mulţumească zeilor pentru norocul de a fi scăpat cu viaţă. 
Stăpânindu-şi durerea, el a răspuns privirii mele înţelegându-mi 
gândul, apoi i s-a adresat orbului, încercând să-l liniştească, dar 
vorbele lui au fost triste. Am fi putut să ne continuăm drumul, 
însă Myrina i-a strigat lui Natan să oprească măgarii şi, sărind 
sprintenă de pe spinarea măgarului ei, a îngenuncheat lângă 
băiat şi i-a cercetat piciorul lovit. 

— Piciorul este rupt! ne-a strigat ea. 

l-ar eu i-am spus ironic: 

— Dacă tot ţi-ai satisfăcut curiozitatea, te anunţ că este 
vremea să plecăm, pentru că suntem deja în întârziere. 

Atunci ni s-a adresat mie şi lui Natan băiatul, şi el a spus: 

— Bărbaţi ai lui Israel, fie-vă milă de tatăl meu orb şi luaţi-l cu 
voi, pentru slava lui Dumnezeu! Noi nu suntem oameni de 
proastă reputaţie. Tatălui meu, care şi-a pierdut vederea, i s-a 
promis că va fi vindecat în această noapte. Mâine va fi prea 
târziu. Pentru mine, prea puţin îmi pasă ce mi se va mai 
întâmpla, dar vă rog, luaţi-l pe tatăl meu şi duceţi-l până-n 


câmpia Nazaretului. De acolo, va găsi el un alt om milostiv să-l 
însoţească la vindecător sau să-i arate drumul. 

— Sunt multe drumuri şi mulţi sunt cei care vor să te 
rătăcească! i-a spus Natan. Eşti sigur că acesta este drumul, 
băiatule? 

Faţa acoperită de sânge a băiatului a fost iluminată de un 
surâs şi, în ciuda suferinţei şi tristeţii, chipul lui era nespus de 
frumos. 

— Nu există decât un singur drum! a răspuns el. 

— Dacă-i aşa, înseamnă că noi avem acelaşi drum, a spus 
Natan, aruncându-mi o privire întrebătoare. 

Împotriva inimii mele, am coborât de pe asin şi, adresându- 
mă tatălui acelui băiat, i-am spus: 

— Vino, omule orb! Te voi ajuta să urci pe asinul meu, iar eu 
voi merge pe jos. 

lar Myrina a spus: 

— Dacă tot avem acelaşi drum şi ei vor de asemenea să 
ajungă pe munte, de ce să nu-l luăm cu noi şi pe acest băiat? 
Am să-i leg rănile şi am să-l pun pe asinul meu. Eu sunt 
obişnuită să merg pe jos. 

Tânărul a spus: 

— Nu aş fi vrut să vă fiu vouă povară. Dar fiindcă suntem noi 
fiii aceluiaşi tată, el vă va binecuvânta că m-aţi ajutat. 

Mi-a fost greu să accept ideea că băiatul cu piciorul rupt şi 
tatăl lui care mormăia nemulţumit în barbă sunt fraţii mei. 
Fiecare să-l caute pe lisus în felul lui! mi-am spus eu. De ce să 
aibă ei acelaşi drept cu mine, ba chiar şi mai mult? Doar pentru 
că erau fii ai lui Israel? Până la urmă, am înţeles că judecata 
mea nu era dreaptă. Şi i-am mulţumit în gând Myrinei, pentru că 
bunătatea ei naturală depăşea încetineala gândirii mele. l-am 
spălat împreună băiatului sângele de pe faţă, i-am legat capul, i- 
am strâns în aţele piciorul rupt şi i-am confecţionat un toiag pe 
care să se sprijine pentru a putea urca pe asin. Tatăl lui, aşezat 
pe spinarea asinului şi gata de plecare, a ascultat tot ce 
vorbeam noi, clătinând nemulţumit din cap. Şi deodată a strigat 
cu glas autoritar: 

— Cine este fata pe care o aud şi care nu ştie prea multe 
cuvinte din limba noastră? Să nu-i dai voie să se atingă de tine, 
fiule! Nu-i vorbi şi nici nu te uita la ea, ca să nu te spurci mai 
înainte de a ajunge la muntele sacru! 


— Tatăl meu respectă legea, a spus jenat băiatul. Toată viaţa 
a respectat-o cu rigurozitate. Nu pentru că n-ar fi fost pios a 
orbit. Încercaţi să-l înţelegeţi! Pentru nimic în lume n-ar vrea să 
se simtă impur înainte de a-l întâlni pe vindecător. 

În ciuda exigenţelor sale, bărbatul orb se agăţase cu 
amândouă mâinile de asinul meu şi probabil că nu ne-ar fi fost 
prea uşor dacă am fi încercat noi să-l dăm jos de pe el. 
Risipindu-mi-se mie toate bunele intenţii, i-am spus provocator: 

— Cei din neamul tău te-au abandonat la marginea drumului. 
Fata este grecoaică, iar eu însumi sunt un păgân netăiat 
împrejur, chiar dacă port straie evreieşti şi vorbesc foarte bine 
limba voastră. Sper totuşi să nu te spurci prea mult călătorind 
pe spinarea asinului meu. 

Dar Natan a spus pe un ton împăciuitor: 

— Nu-ţi fie teamă de ei, omule orb! Eu sunt un fiu al lui Israel 
şi în acelaşi timp unul din blajinii pământului. Chiar dacă sunt 
străini, şi ei caută acelaşi drum. Află că odinioară eu am trăit 
într-o casă închisă din deşert, unde am învăţat să citesc 
scripturile. Am împărţit toate bunurile mele fiilor luminii, cu care 
mâncam împreună. Dar neavând prea mare înclinaţie pentru 
studiu, până la urmă am părăsit deşertul şi l-am căutat pe noul 
învăţător al înţelepciunii. L-am urmat pe profetul îmbrăcat în 
piei de cămilă, care anunţa apropierea împărăției. El m-a 
botezat cu apă din lordan. Dar pe profet l-au omorât, iar eu am 
făcut legământul tăcerii, pentru a nu cădea în ispita de a vorbi 
despre lucrurile pe care doar un adevărat învăţător al 
înţelepciunii le poate cunoaşte. Acum s-a împlinit timpul şi sunt 
dezlegat de legământul tăcerii. Crede-mă, nevăzătorule! In 
aceste timpuri, pe care noi le trăim, nu există la nici o vârstă un 
om pur şi fără de păcate. Nici abluţiunile, nici sacrificiile, nici cel 
mai exigent rabin nu te poate purifica. Cuvântul lui Dumnezeu s- 
a întrupat şi a trăit printre noi, dar noi nu l-am cunoscut. Ela 
fost răstignit pe cruce şi a înviat din moarte pentru a ne elibera 
de păcate. Dacă tu vei crede în el, ochii tăi se vor vindeca şi vei 
vedea din nou lumina. Dar, dacă tu gândeşti că eşti mai pur 
decât noi, mă îndoiesc că te vei vindeca. 

Bărbatul orb a început să se tânguiască şi, ţinându-se de asin 
doar cu o mână, s-a apucat să-şi sfâşie cu cealaltă mână 
veşmântul. 


— O, tată! i s-a adresat băiatul încercând să-l oprească. Aceşti 
străini au avut milă de noi, în timp ce ai noştri au trecut 
nepăsători mai departe. Nu avea inima împietrită şi nu-i ofensa 
pe cei care s-au oferit să te ajute! Soarele tatălui nostru din cer 
îi luminează şi pe cei buni şi pe cei răi, şi pe fiii lui Israel şi pe 
păgâni. Nu-ţi închipui c-ai putea fi mai curat decât soarele, tu, 
care deja ai fost pedepsit să nu vezi! 

Dar orbul i-a poruncit fiului său să tacă şi i-a spus lui Natan 
să-i ducă asinul mai în faţă, pentru a nu fi prea aproape de noi. 
Myrina şi cu mine am rămas în spate, dar băiatul a strunit asinul 
să meargă mai încet. S-a uitat la noi fără teamă şi ne-a explicat: 

— Tatălui meu îi este greu să se elibereze de cuvântul 
vechilor scripturi. Călăuza voastră a vorbit bine, pentru că nu 
există pe pământ un om pur şi fără de păcat. Oricât de mult m- 
aş strădui să respect legea, de păcatele mele tot nu voi putea 
ajunge să mă eliberez. Eu nu mă consider mai bun decât un 
păgân şi nu-mi pot imagina că milostenia păgânilor m-ar putea 
spurca. 

Avea faţa palidă şi-şi muşca buzele ca să-şi ascundă suferinţa. 

— Tu ai un chip curat şi ochii limpezi, i-am spus eu. M-aş îndoi 
că ai vreun păcat. 

Dar el a spus: 

— Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea lui. 
Dar, după căderea primilor noştri străbuni, Adam şi Eva, 
imaginea divină s-a tulburat în mine şi am ruşine de nuditatea 
mea în faţa Creatorului meu. 

— Am auzit despre aceasta şi chiar am citit, i-am spus eu, dar 
nu am înţeles sensul. Un evreu erudit din Alexandria mi-a 
explicat că această poveste este doar un simbol. 

— Cum aş putea eu, un băiat ignorant, să ştiu înţelesul 
acestor lucruri? s-a întrebat el. L-am văzut pe lisus din Nazaret 
la malul Ghenizaretului, redându-le orbilor vederea şi făcându-i 
pe ologi şi pe paralitici să meargă. lisus spunea că el însuşi este 
pâinea vieţii. Aş fi vrut să-l urmez, dar tatăl meu este un om 
aspru. Să fi fost el bun şi blând, aş fi fugit de acasă. N-aş fi vrut 
să-l urmez pe lisus doar pentru a scăpa de intransigenţa tatălui 
meu. El a crezut mai mult în învăţătura rabinilor de la sinagogă, 
care-l condamnau pe lisus pentru că se-nsoţea cu păcătoşii. De 
multe ori m-a pedepsit tatăl meu şi m-a lovit cu biciul pentru că 
m-am dus să ascult predicile lui lisus. Pe neaşteptate, tatăl meu 


a orbit. Seara citise scriptura, iar dimineaţa, când s-a deşteptat, 
nu a mai văzut nimic. La început nu a vrut să creadă că a orbit, 
gândind că soarele nu apăruse în acea zi. Şi a fost disperat, 
pentru că nimeni nu l-a putut vindeca. Atunci a acceptat el să 
creadă în puterea lui lisus şi a vrut să pornească în căutarea lui. 
Dar lisus, plecat în lerusalim, fusese răstignit pe cruce. Mai 
târziu, a aflat de la blânzii pământului că lisus din Nazaret a 
înviat. Ei i-au spus locul unde-l va putea întâlni şi i-au explicat 
pe ce drum trebuie să meargă. Tatăl meu este convins că, dacă 
va ajunge la timp acolo, lisus îi va reda vederea. Şi eu cred în 
asta, dar aş fi preferat ca tatăl meu să caute împărăţia lui lisus, 
nu doar lumina ochilor lui. 

Pentru că nu ştia prea multe cuvinte din limba fiilor lui Israel, 
Myrina a fost curioasă să afle ce mi-a povestit băiatul. l-am 
explicat, iar ea a fost surprinsă şi mi-a spus: 

— N-aş fi crezut că există în lume fiinţe cu inima atât de 
curată ca a acestui băiat. De ce tocmai lui i s-a întâmplat să aibă 
un astfel de nenoroc? Nu este drept ca acest om să rămână 
infirm. 

— Nu mă întreba, pentru că nu ştiu, i-am răspuns eu. Oricum, 
el îşi acceptă nenorocul fără să se plângă şi face abstracţie de 
suferinţă, fiind îngrijorat doar pentru tatăl lui. Respectul tatălui 
şi mamei este parte fundamentală a legii fiilor lui Israel. 

Dar Natan, care înţelegea limba greacă, s-a întors spre noi şi 
a spus: 

— Aceasta era legea. Dar mi s-a spus că lisus a cerut celor 
care vor să intre în împărăţia lui să renunţe la familie şi la avere. 
Bărbatul să-şi lase femeia, fiul să-şi lase tatăl, mama, fratele şi 
sora, cel bogat să-şi lase casa şi averea. Când i-a chemat la el 
pe apostoli, pescarul a trebuit să-şi lase năvodul în mare şi cel 
care ara pământul să-şi abandoneze boii pe țarină, iar celui care 
a vrut ca mai întâi să-şi îngroape tatăl mort nu i-a mai permis să 
se apropie de el. 

Auzind aceasta, orbul a început să se tânguiască şi a strigat: 

— Am căzut în mâinile blasfematorilor şi diavolul însuşi îmi 
arată drumul. La ce bun să mă aştept de la un drum frecventat 
de oameni care omoară legea cu vorbele lor? 

S-a întristat tare mult băiatul, auzind vorbele tatălui său şi a 
încercat să-l consoleze, spunându-i: 


— Eu l-am auzit pe lisus rostind această învăţătură. El a spus: 
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi 
făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Şi a 
mai zis: lubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc şi 
rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc. lisus ne-a asigurat că tatăl 
lui din cer cunoaşte toate nevoile noastre, şi ne-a sfătuit să 
căutăm mai întâi împărăţia, fără să ne facem griji pentru ziua de 
mâine. 

Minunându-mă de ultimele vorbe, am spus amărât: 

— Mulţi mi-au vorbit despre învăţătura lui lisus. Doctrina lui se 
contrazice pe ea însăşi, funcţie de persoana care o expune, că 
eu nici nu mai ştiu ce să cred. 

Myrina ne-a privit mirată şi a spus: 

— Oare de ce vă certaţi voi despre învăţătura lui lisus, când 
noi suntem în drum spre el. Am impresia că sunt mai fericită 
decât voi, fiindcă nu ştiu prea multe despre el. Eu sunt ca un vas 
gol, pe care el l-ar putea umple pe îndelete cu adevărul lui. 

Vorbele ei m-au ars. Am mers în spatele asinilor, cu ochii 
aţintiţi în praful drumului şi mi-am adus aminte de toate cele ce 
mi s-au întâmplat şi de starea de spirit în care eram când mi s- 
au întâmplat acele lucruri. Şi mi-am spus eu că nimic bun nu 
exista în mine, cât despre milă şi bunătate, mi s-a părut că sunt 
lipsit de aceste sentimente. Şi pentru a mă asigura că nu din 
curiozitate pornisem la acest drum, am invocat în inima mea 
numele lui lisus din Nazaret, implorându-l să mă scape de 
vanitate şi de egoism, de ştiinţa mea şi de modul raţional în 
care priveam lumea, chiar şi de judecata mea omenească, ca să 
ajung asemenea unui vas gol, gata să primesc adevărul lui, 
dacă el ar fi voit să-şi verse şi în mine adevărul. 

După ce am rostit în gând această rugăciune, am ridicat ochii 
şi am văzut muntele ce se înălța la capătul câmpiei. Soarele 
crepuscular împodobea cu o cunună aurită rotundul părţii celei 
mai înalte a muntelui. De cum am văzut acel munte înalt cu 
formă deosebit de armonioasă, am ştiut că este muntele la care 
trebuia să ajungem. Mai întâi am mers pe drumul mare, apoi am 
depăşit albia uscată a unui râu, îndreptându-ne spre miazăzi, şi 
am urmat cărarea care suia pe coasta muntelui, evitând oraşul 
care, după spusele lui Natan, se afla pe partea de miazănoapte. 
După ce am trecut de culturi şi am ajuns în umbra muntelui, am 
făcut un popas. Era o tăcere deplină. Nici cântecul păsărilor nu 


se auzea, nici răsuflarea unui animal, ca şi cum acolo nu ar fi 
trăit nimeni. Era atâta linişte, că la un moment dat m-am 
întrebat dacă nu cumva rătăcisem drumul. Dar pământul, 
arborii, frumuseţea muntelui, toate spuneau că acel loc este un 
loc sacru. Şi sufletul meu a fost plin de pace. 

Natan nu părea să mai fie câtuşi de puţin grăbit. Cred că ela 
ales cu bună ştiinţă acel drum, pentru a evita pelerinii şi 
întrebările lor inutile. După ce a cercetat cerul şi umbrele din ce 
în ce mai groase, Natan a lăsat asinii să se odihnească. Ca 
roman ce sunt, eu am fost uimit să văd că drumurile care 
duceau la munte nu erau supravegheate de nimeni. Ţinând 
seama de faptul că era o întrunire secretă, mi s-ar fi părut 
normal să existe câţiva supraveghetori, care să-i îndrume pe cei 
veniţi şi să-i respingă, dacă era nevoie, pe cei nedoriți. Când 
primele trei stele s-au aprins pe cer, ne-am reluat marşul, iar la 
căderea nopţii am ajuns aproape de vârful muntelui, unde o 
mulţime de oameni, dispersată în grupuri mici, stătea aşezată 
pe pământ. 

Era o tăcere impresionantă. Şoaptele oamenilor păreau 
adierea unui vânt uşor ce mângâia muntele. Natan a priponit 
asinii şi l-a ajutat pe bărbatul orb să coboare, iar eu şi Myrina l- 
am sprijinit de-o parte şi de alta pe băiatul cu piciorul rupt. Ne- 
am apropiat de mulţime şi ne-am aşezat pe pământ lângă un 
grup de oameni. De cealaltă parte am perceput mişcarea şi 
siluetele întunecate ale celor ce se apropiau. Apoi am văzut cum 
nou-veniţii s-au aşezat în tăcere lângă ceilalţi să aştepte. După 
murmurul dimprejur am apreciat că sute de oameni erau deja 
adunate acolo pe munte. Nu mi-aş fi putut niciodată imagina că 
o mulţime impresionantă de oameni ar putea aştepta într-o atât 
de mare tăcere. 

În felul acesta a trecut prima veghe a nopţii şi în acest timp 
nimeni nu s-a plictisit de aşteptare şi nu a plecat. A fost o 
noapte fără lună, dar cerul era acoperit de stele sclipitoare ale 
căror raze se revărsau pe pământ ca o ploaie de argint. Am 
simţit din ce în ce mai intens prezenţa unei puteri. Punându-mi 
braţul în jurul Myrinei am simţit cum trupul ei plăpând era 
încordat de aşteptare. Şi am avut aceeaşi senzaţie pe care am 
mai încercat-o într-o noapte, la lerusalim. Cădeau picături grele 
peste faţa mea, dar cercetând locul atins, nu am simţit urmele 
lor umede. 


Deodată, am constatat că oamenii şi-au înălţau capetele să 
vadă mai bine. În mijlocul mulţimii, sub razele subţiri de lumină 
ale stelelor, s-a ridicat o siluetă înaltă. Adresându-se cu glas 
puternic, a spus mulţimii: 

— Oameni, fraţii mei! 

Şi s-a lăsat peste tot o linişte de mormânt. lar glasul a spus în 
continuare: 

— Grânele s-au copt, a venit vremea secerişului. Se apropie 
sărbătoarea recoltei şi cele patruzeci de zile dau să se 
împlinească. Se apropie momentul plecării. Dar unde se va duce 
el, noi nu putem să-l urmăm. El a fost pâinea cea coborâtă din 
cer. Cine va mânca din această pâine va trăi veşnic. Această 
pâine pe care el ne-a dat-o este carne din trupul lui pământesc. 
Nu ne vom mai certa pentru a şti cum de este cu putinţă asta, 
pentru că noi, cei unsprezece apostoli, l-am văzut şi putem 
aduce mărturia învierii lui. Nouă ne-a încredinţat el secretul 
împărăției. Adevărat zic vouă! Dacă nu veţi mânca din carnea 
Fiului Omului şi nu veţi bea din sângele lui, nu veţi trăi în el. 
Pentru că trupul lui este hrana cea adevărată şi sângele lui 
băutura vieţii. Doar cine va mânca din trupul Fiului Omului şi va 
bea din sângele lui va rămâne în el. Dar dacă printre voi este 
cineva care se simte rănit de aceste vorbe şi consideră 
învăţătura noastră prea dură, să plece şi nimeni nu-l va judeca! 

Dar niciunul nu s-a ridicat să plece, nici eu, chiar dacă eram 
înspăimântat de aceste mistere. De altfel, nici nu aş fi putut să 
mă ridic în picioare, fiindcă mâinile şi picioarele îmi erau 
amorţite şi tot trupul parcă adormit, în timp ce ascultam cu 
respiraţia aproape tăiată. 

Oratorul a tăcut un timp şi a rămas încremenit ca o stâncă de 
piatră sub stelele cerului. Dar apoi a continuat şi am fost uimit, 
pentru că vorbele lui erau la fel de simple ca vorbele unui copil. 

— Am stat la aceeaşi masă în acea seară când a fost vândut şi 
am mâncat împreună cu el mielul pascal. Şi luând lisus pâinea şi 
binecuvântând-o, a frânt-o, ne-a dat-o nouă şi a zis: Luaţi, 
mâncaţi, acesta este trupul meu. Şi luând cupa, multumind, ne- 
a dat şi am băut din ea toţi. Şi ne-a zis nouă: Acesta este 
sângele meu, al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă, întru 
iertarea păcatelor. 

După ce a spus asta, ridicându-şi braţele, a zis mulţimii: 


— Mâncaţi şi beţi, voi toţi cei care-l iubiţi şi-l aşteptaţi, voi toţi 
cei care credeţi că el este Hristosul şi Fiul lui Dumnezeu. 
Binecuvântaţi pâinea în numele lui, frângeţi-o şi daţi-o unul 
altuia! Binecuvântaţi vinul în numele lui şi daţi-l de băut unul 
altuia! Cel ce are să dea şi celui ce nu are, ca nimeni să nu 
rămână cu mâna goală. Apoi, după ce vom fi mâncat şi băut, să 
veghem şi să-l aşteptăm! 

După ce a terminat de spus acestea, s-a aşezat pe pământ, 
iar mulţimea s-a agitat şi fiecare şi-a turnat apă peste mâini mai 
înainte de a mânca şi bea. Noi nu aveam prea multă apă. Natan 
a turnat mai întâi peste mâinile mele şi ale Myrinei, apoi peste 
mâinile bărbatului orb şi ale fiului său. La urmă, am luat eu 
burduful cu apă şi am vărsat apă peste mâinile lui Natan. În 
schimb, proviziile de mâncare erau abundente, dar bărbatul orb 
ne-a implorat să-l lăsăm să mănânce pâinea cu care venise de 
acasă şi să bea din vinul lui. Toată lumea vorbea în şoaptă şi 
şoaptele tuturor păreau ca un murmur de vânt. 

Nu m-am simţit ofensat de refuzul bărbatului orb care, 
supunându-se legii neamului său, nu a vrut să primească pâinea 
noastră. Natan a binecuvântat pâinea orbului în numele lui lisus 
Hristos, a frânt-o în două şi a pus o jumătate din ea în mâinile 
tatălui şi cealaltă jumătate în mâinile fiului. Apoi a binecuvântat 
pâinea noastră albă şi a frânt-o în trei, pentru Myrina, pentru 
mine şi pentru el. Şi a zis: 

— Fie această pâine pâinea vieţii eterne! Pentru viaţă, nu 
pentru moarte! 

Am răspuns umil: 

— Facă-se voia sa, pentru că el este fiul lui Dumnezeu. lar 
dacă voia sa este să-mi fie pentru moarte, fiindcă sunt străin, 
mă voi supune lui. 

După ce am mâncat pâinea, Natan a binecuvântat vinul 
bărbatului orb şi le-a dat tatălui şi fiului să bea. A amestecat 
apoi pentru noi vinul cu apă şi a binecuvântat cupa cu vin. Întâi 
am băut eu, după aceea Natan, iar la urmă Myrina, în mâinile 
căreia a rămas cupa. Astfel am mâncat noi şi am băut, la fel ca 
şi ceilalţi oameni din jurul nostru, care au împărţit între ei 
pâinea şi vinul, binecuvântându-le în numele lui lisus Hristos. 
Dar bărbatul orb, după câteva îmbucături a izbucnit în plâns şi s- 
a tânguit spunând: 


— Am mâncat trupul fiului lui Dumnezeu şi am băut sângele 
lui! Cred că pentru el totul este cu putinţă. Îndura-se-va oare de 
necredinţa mea? 

Myrina mi-a întins cupa să beau. Am băut, i-am dat-o apoi lui 
Natan care, după ce a băut, a dat-o înapoi Myrinei. După cea 
sorbit, Myrina a exclamat surprinsă: 

— Această cupă cu vin nu se goleşte niciodată! 

La fel de mirat, eu am spus: 

— Eu am fost convins că noi am mâncat, dar uite, pâinea 
noastră este întreagă, aici, alături de mine! Oare tu, Natan, ai 
pus-o aici? 

— Eu nu am pus nici o pâine lângă tine, mi-a răspuns Natan 
nedumerit. Dar poate că noi am avut două, nici nu mai ştiu ce 
să cred. 

Am mai băut toţi trei din cupa cu vin şi cupa a rămas în 
continuare plină cu vin. Până la urmă m-am obişnuit şi nu am 
mai fost mirat de nimic, ca şi cum aş fi fost într-un vis, în care 
lucrurile neobişnuite nu par surprinzătoare. Nu, nu eram în vis, 
fiindcă simţeam răcoarea nopţii. Cerul înstelat era mereu 
deasupra, iar în jurul meu se auzea murmurul mulţimii, mai 
apăsat sau mai stins, ca valurile mării izbindu-se de o stâncă. 
Eram convins că lisus din Nazaret va veni şi-l voi vedea. Am 
mâncat pâinea lui şi am băut vinul lui, dar nu am murit. 

Astfel a trecut a doua veghe a nopţii şi cred că nimeni dintre 
cei adunaţi pe munte nu a dormit. Toată lumea aştepta, dar 
nimeni nu dădea semne de nerăbdare. Ca şi cum fiecare se 
pregătea pentru a fi la înălţimea acestei mult aşteptate întâlniri. 

Deodată, ridicându-şi capul, bărbatul orb a întrebat: 

— Oare s-au ivit zorii? Am impresia că văd lumina clară a zilei. 

Şi-a întors apoi capul şi şi-a aţintit ochii orbi undeva în 
mijlocul mulţimii. Şi uitându-ne noi toţi într-acolo, l-am văzut pe 
lisus, cel înviat din moarte, în mijlocul apostolilor lui. În ce fel şi 
când a apărut el acolo asta n-aş putea-o spune. Înveşmântat în 
alb, în lumina clară a stelelor, părea că radiază lumină. Chipul lui 
era de asemenea strălucitor. A păşit încet prin mulţime, oprindu- 
se din când în când, ca şi cum i-ar fi salutat pe ai lui şi 
întinzându-şi spre ei braţele, ca şi cum i-ar fi binecuvântat. 

Toţi oamenii aveau capetele întoarse spre el, dar niciunul nu 
îndrăznea să se mişte ca să-i meargă în întâmpinare. Şi deodată 
am auzit o femeie ţipând cu un glas neobişnuit de puternic. 


Aruncându-se la pământ în faţa picioarelor sale, femeia i-a 
strigat cu lacrimi şi cu bucurie în glas: 

— Doamne Dumnezeul meu! 

Mulțimea a murmurat, dar lisus din Nazaret s-a înclinat spre 
ea şi i-a atins capul cu mâna, iar femeia s-a liniştit. Respirația 
mulţimii părea un imens suspin şi oamenii murmurau din toate 
părţile: 

— Este el. Fiul lui Dumnezeu a venit printre noi. 

Ingenuncheat pe pământ, bărbatul orb şi-a 
spre cer spunând: 

— Nu îl văd! Văd doar lumină, ca şi cum soarele mi-ar arde 
ochii. 

Nu aş putea spune cât timp a fost lisus printre noi. Timpul se 
oprise şi am trăit o viaţă întreagă de om când ela trecut de la 
unul la altul, neuitând pe nimeni din cei adunaţi pe munte. EI 
era viu şi totul atât de simplu, natural şi evident, încât în fiinţa 
mea nu a mai rămas umbră de îndoială. Nimic altceva nu pot 
înţelege decât că, văzându-l pe el, în acea noapte am fost în 
împărăţia lui. 

Puțin câte puţin, el s-a apropiat de noi şi mi-am simţit fiinţa 
din ce în ce mai fluidă, ca o apă. S-ar fi putut spune că el îi 
vorbea fiecărui om şi-l binecuvânta, dar nici o vorbă de-a lui nu 
putea fi auzită de alţii. Acelaşi lucru se întâmpla cu cei care-i 
răspundeau lui şi am înţeles asta când l-am văzut pe un om care 
mişca din cap ca şi cum ar fi rostit ceva cu mult entuziasm. Până 
la urmă, lisus a ajuns în dreptul nostru şi ne-a privit. Avea chipul 
obosit, dar în ochii lui strălucea împărăţia. Am văzut buzele 
bărbatului orb mişcându-se, dar glasul nu i l-am auzit şi m-am 
întrebat în gând dacă nu cumva surzisem. Intinzându-și braţul, 
lisus a atins mai întâi ochii nevăzătorului, apoi creştetul 
băiatului şi amândoi deodată, tatăl şi fiul s-au aruncat la pământ 
în faţa picioarelor lui şi au rămas nemişcaţi. Aveam să aflu mai 
târziu că la fel se întâmplase cu toţi cei pe care lisus i-a atins. 

Apoi el şi-a oprit privirea asupra mea şi mi-a fost teamă în 
acea clipă că dacă mă va atinge voi muri. Buzele mele s-au 
mişcat să-i vorbească, dar nu mi-am auzit glasul. Nu sunt sigur 
ce am vorbit, dar cred că i-am spus: 

— Doamne, primeşte-mă în împărăţia ta! 

El mi-a răspuns: 


A 


nălţat braţele 


— Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia 
cerurilor, ci cel ce face voia tatălui meu celui din ceruri. 

L-am întrebat: 

— Care este cuvântul tău şi care este voia tatălui tău? 

El a răspuns: 

— Tu ştii deja. Ce vei face unuia dintre aceşti oameni mici şi 
neînsemnaţi, mie îmi vei face. 

Şi probabil că l-am întrebat din nou despre împărăție, pentru 
că el mi-a zâmbit îngăduitor, aşa cum surâde un adult la 
întrebările insistente ale unui copil şi a zis: 

— Despre împărăţia cerului nu se poate spune că este aici sau 
acolo. Împărăţia mea este în tine şi în toţi cei care mă cunosc. 
Eu nu-l voi abandona pe niciunul dintre cei care mă vor chema, 
iar dacă doi-trei oameni se vor aduna în numele meu, eu voi fi 
acolo, în mijlocul lor, până la sfârşitul veacurilor. Niciodată nu 
vei fi singur, pentru că eu voi fi întotdeauna cu tine când mă vei 
chema. 

Apoi ochii lui s-au îndreptat spre Natan. Am înţeles că Natan i- 
a vorbit, dar de auzit, nimic nu am auzit. După Natan, el s-a 
uitat cu blândeţe la Myrina, iar ea l-a privit încremenită. După 
aceea, lisus s-a dus la alţii. 

Trântiţi pe pământ, bărbatul orb şi fiul său păreau fără viaţă. 
Observându-mi neliniştea, Natan a scuturat din cap şi mi-a 
şoptit: 

— Ei nu sunt morţi, ci doar adormiţi. Să nu-i atingi! 

La un moment dat, cei unsprezece apostoli s-au strâns 
împrejurul lui, iar eu dintr-odată am fost foarte trist. Mi s-au 
umplut ochii de lacrimi şi nu am mai văzut decât o ceaţă deasă. 
lar când din ochi nu mi-au mai curs lacrimi, lisus nu mai era 
acolo. Am înţeles că el ne părăsise. De îndată ce el nu a mai 
fost, nici puterea ce o simţisem dintru început nu a mai fost 
printre noi. Ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un vis, am putut să-mi 
mişc din nou mâinile şi picioarele până atunci înţepenite. 

Timpul s-a întors din nou în matca lui. Mi-am îndreptat ochii 
spre stelele cerului şi am înţeles că începea cea de-a treia 
veghe a nopţii. Era înainte de revărsatul zorilor şi mulţi se 
ridicaseră în picioare, privind ca şi cum ar fi fost în căutarea 
cuiva. Din toate părţile se auzeau strigăte şi toţi discutau cu 
aprindere între ei, încercând să explice unii altora vorbele pe 
care lisus din Nazaret le spusese fiecăruia dintre ei. 


Eu însumi i-am strigat lui Natan cu entuziasm: 

— Natan! O, Natan! Eu i-am vorbit şi el mi-a răspuns. Tu eşti 
martor că el nu mi-a interzis împărăţia. 

— Eu nu pot aduce mărturie pentru tine, mi-a răspuns Natan 
scuturând din cap. Este drept că te-am văzut mişcându-ţi 
buzele, dar tu nu ai rostit nici o vorbă. În schimb, eu i-am vorbit 
lui lisus şi el mi-a răspuns. 

Strângându-mi braţul cu amândouă mâinile, Myrina a spus în 
extaz: 

— Eu nu am putut să deschid gura, dar el m-a recunoscut şi, 
surâzându-mi, m-a asigurat că niciodată nu voi suferi de sete în 
această viaţă, fiindcă i-am dat să bea apă când a fost însetat. 

— Voi amândoi v-aţi pierdut mintea, a spus Natan mâniat. El 
nu v-a spus absolut nimic. Din noi trei, eu sunt singurul căruia el 
i-a vorbit. El mi-a arătat drumul. Şi mi-a zis că nimic din afara 
omului ce intră pe gura lui nu-l spurcă, ci doar ce iese din gura 
lui îl poate face impur. Sunt multe locuri în împărăţia lui şi 
fiecare va primi după măsura lui, unii mai mult, alţii mai puţin, 
dar nimeni nu va rămâne pe dinafară, dacă va cere cu ardoare. 
In cei unsprezece trebuie eu să cred, pentru că el i-a ales drept 
mesagerii cuvântului său. Împărăţia lui lisus este asemenea 
boabelor de muştar. Incolţeşte încet, dar va fi un arbore uriaş, 
pe ramurile căruia păsările cerului vor veni din toate zările lumii 
să-şi ridice cuibul. 

Ne-a privit, încercând să-şi amintească ceva, şi a încheiat 
timid: 

— Mi-a mai spus multe lucruri, dar le-am uitat. Sper că-mi voi 
aminti mai târziu. 

Eram uluit de toate cele întâmplate. Împărăţia lui era în mine, 
cel puţin aşa îmi lăsase lisus de înţeles şi inima mea era plină de 
pace. 

— Nu fi mâniat pe mine, Natan, l-am rugat eu. Am crezut că el 
mi-a vorbit şi încă mai cred. Poate i-a vorbit fiecăruia în felul în 
care fiecare a aşteptat să-i vorbească. lar tot ceea ce a spus el 
în această noapte poate că nici nu ar încăpea într-o singură 
carte. Poate că de aceea nimeni nu a auzit altceva în afară de 
cuvintele care i-au fost adresate doar lui. 

Natan a pus mâinile pe umerii mei şi a zis: 


— Eu am văzut cum te-a privit şi nu a fost nimic rău în 
privirea lui. Nu te consider o fiinţă impură şi mă ating de tine 
fără nici o teamă. 

Ne-am sfătuit să plecăm de pe munte mai înainte de a răsări 
soarele, ca să nu mă recunoască nimeni, dar nevăzătorul şi fiul 
lui erau încă întinşi pe pământ, ca şi cum nu ar fi fost vii, deşi 
erau vii. Să-i deşteptăm nu puteam, dar nici să-i lăsăm singuri, 
aşa că am mai rămas, aşteptând ca ei să se trezească. În timp 
ce lumina subţire a zorilor se revărsa încetul cu încetul pe 
munte, extazul şi veselia mulţimii sporeau. Mulţi oameni cântau 
imnuri de slavă sau alergau de la unul la altul pentru a mărturisi 
tuturor bucuria de a-l fi văzut pe lisus. Din toate părţile auzeai 
cam aceleaşi vorbe: 

— Pace ţie! El ţi-a iertat şi ţie păcatele? Ţi-a promis viaţa 
eternă? Noi toţi, cei care l-am văzut aici, pe munte, nu vom muri 
niciodată. 

Pământul era tare. În mâinile şi în picioarele dezmorţite 
simţeam o oarecare durere şi le-am masat uşor, ca să prindă din 
nou viaţă. Şi, în timp ce la lumina crescândă oamenii se 
recunoşteau între ei, cei unsprezece apostoli, în grupuri de doi 
sau de trei au început să treacă printre oameni. Şi i-am văzut 
deşteptându-i pe cei atinşi de mâna lui lisus din Nazaret, care 
zăcuseră până atunci pe pământ ca într-un somn al morţii. 

Trei dintre ei s-au îndreptat spre noi şi unul era chiar acel 
bărbat care dezvăluise mulţimii misterul trupului şi sângelui lui 
lisus. L-am recunoscut după capul rotund şi umerii largi, iar 
acum, la lumina zorilor, i-am văzut faţa acoperită de barbă şi 
privirea îndârjită. Era însoţit de loan, cel cu privirea limpede ca 
apa de izvor, care avea faţa palidă. Mi-a tresărit inima de 
bucurie când l-am revăzut. Nu am ştiut cine era al treilea. Să-l fi 
întâlnit, chiar şi în altă parte, aş fi fost totuşi sigur că este unul 
dintre cei unsprezece apostoli. N-aş putea spune de ce, dar în 
chipul lui era, mai mult decât la ceilalţi, ceva din chipul lui lisus. 
Ca şi cum, de după un văl subţire, aş fi privit faţa lui lisus. 

Şi mi-am amintit deodată de pescarul singuratic întâlnit în 
acea noapte de neuitat la malul Mării Galileii. Am încercat să 
compar în minte chipul lui lisus pe care abia îl văzusem cu cel al 
pescarului, dar nu am reuşit să mă conving că era vorba de unul 
şi acelaşi om. Deşi, în inima mea ştiam deja că pescarul de la 


malul mării fusese lisus din Nazaret. Dar de ce mi se arătase 
tocmai mie, acest lucru nu îl puteam înţelege. 

Pe măsură ce acei trei bărbaţi se apropiau de noi, am fost 
dominat din ce în ce mai mult de sentimentul vinovăţiei şi am 
încercat chiar să-mi ascund faţa din calea privirii lor. Dar ei nu s- 
au oprit în faţa mea. Aplecându-se, l-au scuturat pe bărbatul orb 
şi i-au poruncit: 

— Deşteaptă-te, tu, cel care eşti adormit! 

Nevăzătorul şi-a frecat ochii cu dosul palmei şi s-a uitat spre 
ei. 

— Eu văd! a strigat el. Voi, cei din faţa mea, sunteţi trei 
bărbaţi, dar eu nu vă cunosc. 

Cel dintâi a spus: 

— Noi suntem mesagerii. Cei pe care lisus din Nazaret, fiul lui 
Dumnezeu, i-a ales ca să-i poarte cuvântul. Eu sunt Simon, dar 
el m-a numit şi Petru. Cine eşti tu, cel care nu ne cunoşti? 

Bărbatul şi-a pipăit fruntea şi a privit în jur. 

— Astă-noapte, le-a explicat el bucuros, am văzut o lumină 
mare. Puterea ei mi-a atins ochii şi am simţit o durere cumplită, 
după care mi-am pierdut cunoştinţa. Venisem orb aici, dar acum 
văd. 

Nemaipomenit de fericit, s-a aplecat, şi-a trezit fiul şi, 
ridicându-l în picioare, l-a strâns la pieptul lui şi i-a spus: 

— Bucură-te, fiule! In această noapte, lisus din Nazaret, cel 
care a înviat, mi-a redat lumina ochilor. Binecuvântat fie-i 
numele! Toată viaţa mea îl voi preaslăvi pe Dumnezeu, care l-a 
trimis pe pământ. 

Pe jumătate adormit, băiatul a dat la o parte pânza care-i 
înfăşură capul şi am putut vedea că din rana deschisă nu 
rămăsese decât o neînsemnată cicatrice. Văzând atela care-i 
strângea piciorul rupt, s-a aplecat şi a dat-o la o parte, frecându- 
şi apoi locul ce fusese strâns. Şi a exclamat uimit: 

— Dar piciorul meu nu mai este rupt! 

Simon Petru a zis: 

— În noaptea aceasta care a trecut, el i-a vindecat pe toţi cei 
chemaţi să aducă mărturie despre învierea lui. În acelaşi timp, 
toţi cei care am fost aici am avut bucuria să-l vedem. Dar el nu 
s-a mărginit să le dea orbilor vederea, surzilor auzul şi celor 
ologi putinţa de a merge. El ne-a spălat pe toţi de păcate şi ne-a 
deschis porţile vieţii eterne. 


Dar loan, întâlnindu-mi privirea, l-a apucat pe Petru de braţ şi 
i-a zis: 

— Noi nu i-am chemat pe aceştia doi care au fost vindecaţi. 
Este drept că am mai întâlnit aici şi alţi nechemaţi, pe care lisus 
totuşi nu i-a respins. 

Apoi, arătându-mă cu degetul, a spus: 

— Dar pe acesta eu îl cunosc. La lerusalim, acest bărbat ne-a 
persecutat cu întrebările lui insistente, le-a sucit mintea femeilor 
şi şi-a bătut joc de Simon din Cirene şi de Zaheu. La ela trebuit 
să meargă Toma pentru a-i interzice să abuzeze de numele lui 
lisus din Nazaret. Acesta este Marcus, păgânul şi romanul. Nu 
înţeleg cum de a ajuns aici. 

— Aşadar, a strigat Simon Petru ameninţându-mă cu pumnul, 
printre noi este şi un trădător! 

Dar loan şi celălalt apostol l-au apucat de braţe şi i-au spus: 

— Nu te înfuria! E mai bine să nu atragem atenţia mulţimii. Ei 
l-ar putea omori cu pietre. De s-ar întâmpla un astfel de necaz, 
va trebui să dăm socoteală, pentru că el este cetăţean roman. 

Cu respiraţia tăiată de mânie, Petru mi-a aruncat o privire 
amenințătoare şi a zis: 

— Sunt mulţi fanatici în această mulţime de oameni. Oare ce- 
ai zice tu, romanule, dacă te-aş da pe mâna lor? Ei te-ar putea 
duce-ntr-o peşteră, din care niciodată nu te-ai mai întoarce. 

— Nu-mi este mie teamă nici de tine nici de vreun alt om, l- 
am înfruntat eu. Şi de ce mi-ar fi teamă, când însuşi lisus nu m-a 
gonit? El avea puterea şi ar fi putut-o face dacă ar fi dorit. Oare 
tu te îndoieşti de asta? 

Cei trei apostoli ne-au condus apoi pe toţi cinci mai departe 
de mulţime, în păduricea unde Natan priponise asinii. Şi s-au 
sfătuit între ei dacă trebuie să-i cheme pe ceilalţi apostoli. Din 
conversaţia lor am înţeles că pe munte se aflau de asemenea 
Nicodim, Simon din Cirene şi Zaheu, pe care eu îi cunoşteam. 

Într-un sfârşit, apostolul loan a zis: 

— Cu cât vom chema aici mai mulţi oameni, cu atât 
neînţelegerea se va agrava. Romanul acesta are totuşi dreptate. 
Dacă Domnul nostru lisus Hristos nu l-a gonit, oare trebuie să ne 
arătăm noi mai înţelepţi decât stăpânul nostru? 

lar bărbatul ce fusese orb şi fiul său, care până atunci nu 
îndrăzniseră să spună o vorbă, mi-au luat apărarea, povestindu- 


le ce li se întâmplase şi explicându-le că, fiindu-mi milă de ei, îi 
adusesem cu asinii mei pe munte. 

— Deci aşa? i-a întrerupt furios Simon Petru. Oare faptul că 
acestui băiat i-a fost zdrobit piciorul nu a fost un semn destul de 
clar? Oare de ce-aţi venit voi doi pe munte, când nimeni nu v-a 
chemat? 

Cu inima lovită de vorbele lui, tânărul a îngenuncheat în faţa 
celor trei apostoli şi i-a rugat: 

— lertaţi-mă, bărbaţilor sfinţi! Eu nu am avut nici o intenţie 
rea. Doar pentru tatăl meu am făcut-o. Eu nu i-am cerut lui lisus 
să-mi vindece mie piciorul zdrobit, nici măcar nu am gândit la 
asta. In bunătatea lui, el m-a atins şi m-a vindecat. Poate că în 
felul acesta mi-a dat iertare că am venit nepoftit aici pe munte. 
Daţi-ne şi voi iertare, atât tatălui meu cât şi mie! 

Nici mie nu mi-a fost greu să mă umilesc în faţa acelor trei 
bărbaţi înspăimântați şi nesiguri. Şi le-am spus: 

— Pot îngenunchea la picioarele voastre, pentru că voi sunteţi 
mesagerii lui Dumnezeu. Vă rog să mă iertaţi dacă v-am greşit 
vouă, celor care aţi fost aleşi de el. Eu nu sunt un trădător şi nu 
vă doresc vouă răul. Dacă voi credeţi că aşa este drept, gura 
mea va rămâne ferecată şi nimănui nu-i voi povesti despre ceea 
ce am văzut în această noapte. Dar dacă voi vreţi, eu sunt gata 
să aduc întregii lumi mărturie despre învierea lui lisus, chiar şi 
împăratului Romei. 

Pipăindu-şi veşmintele ca şi cum ar fi vrut să le sfâşie de furie, 
Simon Petru a strigat: 

— Taci, nebunule! Ce-ar spune oare poporul ales al lui 
Dumnezeu dacă romanii şi păgânii vor începe să aducă mărturie 
despre împărăţia lui lisus? Ar fi fost mai bine dacă n-ai fi auzit 
niciodată despre singurul drum. Căci, dacă tu ai scăpat de rău în 
această noapte, la rău te vei întoarce şi la lume, cum se 
întoarce câinele la borâtura ce-a vărsat-o din el. Pentru noi, tu 
nu eşti mai de preţ decât vărsătura unui câine. 

Frecându-şi nasul cu degetele, Natan i-a spus: 

— Ascultă-mă Simon, tu cel care eşti pescar de suflete! Oare 
nu ţie ţi-am împrumutat eu la Capernaum un asin pentru soacra 
ta bolnavă, ca să o poţi aduce aici? 

Stânjenit de întrebarea lui Natan, apostolul Petru a aruncat o 
privire vinovată celorlalţi doi apostoli şi a zis: 


— Şi ce-i cu asta? Am avut încredere în tine, pentru că şi 
Suzana te-a vorbit de bine. 

— Asinul pe care ţi l-am dat este al acestui roman, a spus 
liniştit Natan. Marcus este un bărbat paşnic, dar dacă-l vei 
supăra, poate că-şi va lua asinul înapoi, chiar dacă nu caută el 
sfadă cu nimeni. Şi vei rămâne pe munte să-i ţii de urât soacrei 
tale. Dar nu te speria, s-ar putea să rămână şi Suzana cu voi, 
pentru că şi asinul ei este tot al acestui roman. 

Vizibil descumpănit, apostolul Petru a lovit cu necaz piciorul 
de pământ şi a zis: 

— Soacra mea este o femeie prea aprigă, ca să mă încumet 
eu acum să-i dau o astfel de veste. Pe vremuri era pornită 
împotriva lui lisus, acuzându-l că m-a încurajat să duc o viaţă de 
trândav, făcându-mă să-mi las năvodul şi buna meserie de 
pescar. După ce lisus a vindecat-o de friguri, nu a mai suflat un 
cuvânt împotriva lui. Nu pot să o las aici, iar noi trebuie să 
plecăm degrabă la Ierusalim, pentru a aştepta să se împlinească 
promisiunea ce ne-a fost făcută. Nici nu-mi trece prin minte cum 
aş putea-o duce înapoi la Capernaum pe femeia asta. 

Dar eu l-am asigurat: 

— Nu voi răspunde eu niciodată cu rău celui ce-mi face rău. Îţi 
las din toată inima asinul, chiar dacă în ochii tăi nu valorez nici 
cât o vărsătură de câine. Tu îi poţi lua pentru femei şi pe aceştia 
doi cu care am venit, fiindcă noi avem picioare bune şi ne putem 
întoarce pe jos. Natan mi-i va aduce apoi de la Capernaum. Cât 
despre mine, voi pleca imediat din acest loc, dacă aceasta îţi 
este voia. Dar nu mă blestema şi nu-i întărâta pe cei mai fanatici 
împotriva mea, pentru că eu nu vă doresc vouă răul. 

Vrând să tempereze discuţia, apostolul loan a zis: 

— Inţelege-ne, romanule! Nu toate lucrurile ne sunt clare şi 
promisiunea ce ne-a fost făcută încă nu s-a împlinit. Despre 
drum nu ştim decât că este strâmt şi ştim că şi mai strâmtă este 
poarta împărăției. lar noi singuri nu ne încumetăm să lărgim nici 
drumul, nici poarta. 

lar cel de-al treilea apostol a zis: 

— El ne-a poruncit să facem cunoscută învăţătura sa tuturor 
popoarelor. Dar când şi cum am putea-o face, noi nu ştim încă. 
Va trebui ca mai întâi să construim o împărăție puternică pentru 
fiii lui Israel. La lerusalim ni se va explica nouă totul. 


Văzându-i pe cei trei apostoli ai lui lisus ce se ţineau de mână 
ca fraţii şi gândind la moştenirea pe care lisus din Nazaret le-o 
lăsase, ca ei să o înţeleagă şi să o împartă oamenilor, am fost 
invidios şi totodată înspăimântat pentru mine. Am îngenuncheat 
în faţa lor şi i-am mai rugat o dată: 

— El a lăsat în grija voastră vorbele vieţii eterne. Nu sunt 
demn să-i judec hotărârea şi nici nu mă revolt împotriva 
nimănui. Toţi discipolii unei doctrine îşi explică doctrina potrivit 
modului lor de înţelegere şi o dezvoltă. Eu sunt convins că voi 
doriţi să împliniţi cât mai bine cu putinţă voinţa lui. Dar el nu m- 
a privit suspicios pe mine şi nici nu m-a depărtat. În această 
noapte mi s-a părut chiar că mi-a vorbit, dar sunt dispus să uit 
că el mi-a vorbit, dacă voi doriţi asta. Eu nu vă cer elixirul 
nemuririi. Lăsaţi-mi dreptul de a păstra împărăţia lui în inima 
mea, pentru că el aşa mi-a spus. Nu mă alungaţi ca pe un câine! 
Eu voi crede tot ceea ce voi îmi veţi spune şi nu voi adăuga 
nimic învăţăturii pe care mi-o puteţi da. Eu sunt dispus să pun la 
dispoziţia voastră tot ceea ce am şi să intervin în favoarea 
voastră. 

— Nici cu aurul, nici cu argintul! a rostit sentenţios Simon 
Petru ridicându-şi braţul. 

Celălalt apostol a spus: 

— Eu, lacob, îmi amintesc bine că el ne-a spus să nu ne 
neliniştim de vom fi duşi în faţa autorităţilor, pentru că, în acel 
moment, vorbele pe care va trebui să le spunem ne vor veni 
singure pe buze şi vom şti noi înşine mai bine decât alţii să 
vorbim în favoarea noastră. 

Dar loan, cu ochii în lacrimi, m-a privit cu dragoste şi a zis: 

— Eu te iubesc, romanule! Te iubesc pentru umilinţa ta şi sunt 
pătruns de sentimentul că tu nu ne vrei răul. lisus a coborât şi în 
infern, a spart porţile împărăției morţii şi i-a eliberat pe cei 
morţi. Aceste vorbe le-am auzit din gura mamei lui, pe care mi-a 
încredinţat-o când era răstignit pe cruce. Tot astfel poate că va 
elibera popoarele păgâne de idolatrie, dar în ce fel o va face, noi 
deocamdată nu ştim. Ai răbdare, roagă-te, posteşte şi purifică- 
te! Dar nu le vorbi altora despre lisus, pentru a nu-i ofensa pe 
cei din preajmă cu neştiinţa ta. Lasă-ne nouă împlinirea misiunii 
pentru care el ne-a ales! 

M-am ridicat de pe pământ cu capul aplecat, încercând să-mi 
înăbuş orgoliul, dar neputându-mi împiedica gândul că 


moştenirea lui lisus din Nazaret se va risipi în cele patru vânturi 
ale lumii şi se va pierde dacă doar apostolii lui ignoranţi o vor 
explica oamenilor. Dar apoi m-a consolat gândul că lisus îşi 
cunoştea bine intenţiile. 

l-am spus lui Natan: 

— la asinii şi du-le pe femei la Capernaum sau unde vor voi 
ele să meargă. Odihneşte-te apoi şi vino la termele din 
Tiberiada! 

— ţi va fi foarte greu să mergi pe jos prin Galileea, însoţit 
doar de această fată, m-a avertizat Natan. 

Aruncând o privire în jur, am descoperit că orbul, care-şi 
recăpătase vederea, dispăruse împreună cu fiul său. Dar am 
avut în acelaşi timp convingerea că lisus din Nazaret nu mă va 
abandona niciodată, chiar dacă toţi oamenii mă vor abandona. 

— Pace vouă! am spus eu tuturor celor din apropiere. 

Şi, apucând-o de mână pe Myrina, am început să cobor 
muntele, urmărind acelaşi drum pe care venisem. Intorcându-mi 
pentru ultima oară capul, am văzut mulţimea nenumărată de 
oameni, unii fiind în căutarea prietenilor pentru a-i saluta, alţii 
întinzându-se pe pământ să se odihnească puţin după noaptea 
de veghe, pentru a-şi regăsi forţele şi să pornească la drum. 

Mergând, mi-am amintit toate evenimentele acelei dimineţi şi 
mi s-a părut firesc că orbul îşi recăpătase vederea şi că piciorul 
rupt al fiului lui redevenise normal. Aceste miracole nu mi s-au 
părut surprinzătoare şi nici nu le-am acordat prea mare 
importanţă în raport cu celelalte lucruri petrecute. Bunătatea lui 
lisus era incomensurabilă. Arătându-se alor săi, lisus îi 
vindecase chiar şi pe cei care nu fuseseră invitaţi. 

Cele patruzeci de zile se sfârşeau în curând, iar el urma să se 
întoarcă la casa tatălui său. Incercam să mă obişnuiesc cu ideea 
că, în ciuda acestei întoarceri în cer, dacă îl voi chema, el va fi 
întotdeauna lângă mine. Ideea aceasta era extraordinară, dar 
dacă un altul mi-ar fi spus-o mi s-ar fi părut fără îndoială 
absurdă. Atât de mult mă întărise faptul de a-l fi văzut cu ochii 
mei, deplin conştient că el este. 

Cufundat în gândurile mele şi ţinând-o în continuare pe 
Myrina de mână, am traversat desişurile urmărind cărarea. Prin 
faţa noastră a trecut o vulpe şi atunci Myrina, privindu-mă cu 
atenţie, a spus: 


— Eu am impresia că tu ai uitat că nu eşti singur, chiar dacă 
mă ţii de mână. 

Am privit-o ca şi cum aş fi fost deşteptat dintr-un vis şi în acea 
clipă am fost convins că lisus din Nazaret mă dăduse ei în locul 
fratelui pierdut, ca ea să nu se piardă. Nu ar fi putut-o încredința 
pe Myrina unui fiu al lui Israel, pentru că acela poate că l-ar fi 
refuzat, de aceea mă alesese pe mine, un roman. Şi tot binele 
acesta îl făcuse doar pentru o gură de apă. 

Apoi mi-a trecut prin minte un alt gând, iar acest gând m-a 
tulburat. Eu nimic nu-i dădusem lui lisus. Dacă el fusese acel 
pescar singuratic de la malul Mării Galileii, înseamnă că lisus era 
cel ce-mi dăduse să mănânc şi să beau, mă lăsase să-mi usuc 
veşmintele lângă focul lui şi-mi prevestise ceea ce nu am fost în 
stare multă vreme să înţeleg. Myrina, ea va fi într-adevăr sora 
mea. Este singurul mod în care eu îi pot mulţumi lui lisus. 

— Myrina, i-am spus, de acum încolo tu eşti adevărata mea 
soră şi niciodată nu te voi abandona. Tot ceea ce am eu îţi 
aparţine, chiar şi greutatea de a-mi suporta cusururile şi 
vanitatea. 

Ea m-a strâns de mână şi a spus: 

— Marcus, fratele meu! Şi tu va trebui să-mi suporţi defectele 
şi vanitatea. Dar mai înainte de orice, povesteşte-mi ce s-a 
întâmplat. Ce voiau acei bărbaţi şi de ce ţi-au aruncat priviri atât 
de întunecate? 

Apostolii îmi porunciseră să-mi păstrez părerile despre lisus 
doar pentru mine. De aceea, nu am îndrăznit să-i povestesc cum 
îi înţeleg eu împărăţia. 

— Acei bărbaţi erau trei dintre apostolii cărora lisus le-a 
încredinţat secretul împărăției. Pentru ei, noi suntem doar nişte 
păgâni necuraţi. Ne-au alungat fiindcă nu suntem fii ai lui Israel 
şi mi-au interzis să vorbesc despre împărăţia lui lisus din 
Nazaret. Dar, spune-mi, oare ce gândeşti tu despre toate ce ni s- 
au întâmplat? 

Myrina a zis: 

— La început a fost masa sacrificiului, ca în Siria, când Adonis 
este îngropat şi învie din moarte. Numai că această masă a 
sacrificiului a fost diferită, fiindcă lisus din Nazaret s-a dăruit pe 
el însuşi ca jertfă înainte de a învia din moarte. Începând din 
noaptea trecută, eu cred că el este într-adevăr fiul lui 
Dumnezeu. Cu toate că am băut vin, cupa mea a rămas tot 


timpul plină cu vin. Cu toate că am mâncat pâine, pâinea mea a 
rămas neîncepută. Dar pentru mine, nu acestea au fost 
mărturiile. Mărturie mi-a fost inima mea. Când şi-a îndreptat 
privirea spre mine, l-am iubit din toată inima mea. Acea clipă a 
fost în afara timpului şi aş fi fost gata să fac orice pentru el. 
Misterul lui lisus depăşeşte marile mistere greceşti şi egiptene. 
Ochii mei nu pot vedea împărăţia lui, dar împărăţia lui este 
prezentă, fiindcă sunt în ea, chiar dacă picioarele mele merg pe 
cărarea de pe coasta acestui munte al lumii. Nu aş putea să mă 
desprind de împărăţia lui, chiar dacă aş dori-o. Dar nu îmi este 
teamă, fiindcă împărăţia lui este încântătoare. În împărăţia lui 
sunt fără de păcat. 

l-am privit mirat chipul palid şi ochii verzi şi i-am zis într-o 
oarecare măsură invidios: 

— Adevărul este că, după binecuvântarea lui de pe munte, tu 
eşti mai fericită decât mine. Probabil că adevărul lui este tot 
atât de simplu ca pâinea şi vinul, dacă şi cel mai sărac cu duhul 
îl poate înţelege. Ştiinţa umană a construit în mine un zid de 
tenebre, erudiţia mea este un năvod în ochiurile căruia m-am 
încurcat, logica sofiştilor este o capcană din care nu mă pot 
smulge. Ajută-mă să-mi amintesc de asta, Myrina, sora mea 
dragă, când va veni ispititorul. 

Ajunşi la poalele muntelui, mi-am dat seama că m-am 
depărtat de cărare şi că suntem pe cealaltă coastă a muntelui, 
dar nu m-am neliniştit, fiindcă orientându-mă după soare am 
reluat drumul în direcţia bună care, gândeam eu, ne putea 
scoate la drumul mare. De fapt, nici nu eram grăbiţi. Acea 
noapte a rămas marcată în inima mea. Nu mai aveam de ce să 
mă grăbesc. Primisem totul, nu mai aveam ce aştepta. Eram 
posesorul unei comori care ne era de ajuns pentru tot restul 
zilelor noastre, atât mie cât şi Myrinei, doar să le fi trăit cu 
înţelepciune şi umilinţă. 

După ce am înţeles acest lucru am fost bântuit de o 
moleşeală neobişnuită şi i-am spus Myrinei: 

— Ascultă, iubita mea soră! Eu nu mai sunt în stare să fac 
niciun pas. Să oprim aici şi să ne odihnim la umbra acestui 
smochin. Avem toată viaţa în faţă ca să umblăm împreună pe 
drumurile lumii. Acum, când împărăţia este aproape şi ne 
simţim bine, de ce să ne grăbim? 


Am poposit lângă smochin, am îmbrăţişat-o pe Myrina şi aşa 
am dormit amândoi un somn profund. Ne-am trezit la ora a 
opta, când umbra smochinului nu ne mai apăra de soare. Ne-am 
continuat călătoria pe cărări şerpuitoare, încercând să dăm de 
drumul mare. Nu am schimbat nici o vorbă, dar prezenţa Myrinei 
era destulă ca să mă simt fericit. 

Am respirat cu inima plină de bucurie, am admirat câmpiile 
aurii ale Galileii şi pantele cenuşii cu reflexe albastre ale 
colinelor şi nu am avut în mine gând rău pentru nimeni. 

Spre marea mea surpriză, prima persoană pe care-am 
întâlnit-o pe drum a fost Maria Magdalena. Era călare pe un asin, 
iar în spatele ei, în picioarele goale, Maria din Beerot mergea cu 
un mănunchi de nuiele în mână, amintindu-i din când în când 
asinului că trebuie să se mişte. Am bătut din palme surprins şi 
le-am salutat, dar Maria Magdalena nu s-a bucurat deloc şi s-a 
uitat la mine ca şi cum nu m-ar fi cunoscut. 

— Te întorci deci de la munte? m-a întrebat ea pe un ton 
provocator. Să mă fi bizuit eu pe promisiunile tale, n-aş fi ajuns 
la timp. Şi cine-i fata aceasta pe care o târâi după tine, când 
abia ai scăpat de alta? 

Măriile cele două au cercetat-o cu privirea pe Myrina din cap 
până-n picioare. Am înţeles deci că ea se aşteptase să o conduc 
la întrunire, deşi nu aşa ne fusese vorba. În plus, nici ea nu-mi 
trimisese vreo veste. Dar am considerat că cel mai bine-i să nu 
mai spun nimic despre asta şi, amintindu-mi de bunele mele 
maniere de roman erudit, i-am spus: 

— Permite-mi să te însoțesc şi să-ţi asigur protecţie până la 
casa ta. Se înserează, aşa că mai întâi vom căuta un han la care 
să tragem pentru noapte, după care, mâine, te voi însoţi până la 
Magdala. 

Dar propunerea mea a rănit-o pe Maria Magdalena. 

— Au fost timpuri când în jurul meu roiau bărbaţii, 
împingându-se care mai de care să-mi ofere litiera şi protecția 
lui, a strigat ea orgolioasă. Află că, după ce l-am văzut pe 
Domnul meu pe munte, el este cu mine. lar tu vii acum să mă 
insulţi, zicându-mi că niciun bărbat nu mă însoţeşte şi 
protejează. 

Am gândit că poate pe munte lucrurile nu se petrecuseră 
după placul ei, dar mare mi-a mai fost surpriza când, la rândul 
ei, şi Maria din Beerot mi-a vorbit cu arțag: 


— S-ar putea spune că eşti un bărbat neserios şi nestatornic, 
din moment ce ţi-ai şi găsit repede pe cineva să te consoleze. 
Tare mă mai bucur pentru tine! Oare n-ai putut să aştepţi puţin? 
Uite, păcatele mele au fost iertate şi sunt din nou pură. Dar 
acum, după ce mi-am redobândit virginitatea, nu te-aş mai 
putea frecventa, pentru că eşti un roman, un păgân care se 
închină la idoli. Încetează să mă tot priveşti cu dorinţă păgână şi 
spune-i fetei acesteia cu nas scurt să nu mă mai străpungă cu 
ochii ei urâţi. 

Din fericire, Myrina nu a înţeles vorbele ei, dar înțelegând 
ostilitatea celor două femei, şi-a plecat capul. 

— Ce vi s-a întâmplat? le-am întrebat eu pe amândouă. Şi de 
ce-mi vorbiţi mie pe tonul acesta, când nimic rău eu vouă nu v- 
am făcut? 

Maria din Beerot mi-a povestit: 

— Astăzi dimineaţă am întâlnit pe munte un bărbat tânăr cu 
ochi limpezi ca apa de izvor şi barba încă neîmplinită pe obrajii 
frumoşi ca rodiile. El m-a privit şi a fost atât de încântat încât 
mi-a promis că-l va trimite pe un prieten la casa Mariei 
Magdalena să se-nvoiască cu ea pentru nuntă. Acest tânăr este 
nerăbdător să spargă împreună cu mine o amforă de vin şi, la 
drept vorbind, eu de asemenea ar trebui să mă grăbesc cât încă 
mai sunt pură. Tatăl lui are un câmp, o podgorie cu viţă de vie, o 
plantație de măslini şi o turmă de oi. Nici nu am nevoie de mai 
mult ca să fiu fericită. Tatăl lui şi-a dat deja acordul. Nu a avut 
nimic împotriva mea şi este convins de virginitatea mea, pentru 
că noaptea trecută lisus din Nazaret i-a redat vederea, dar cel 
mai mult îl bucură faptul că nu trebuie să plătească nimănui 
nimic pentru a mă cumpăra pe mine. 

Confirmând vorbele ei, Maria Magdalena a spus: 

— Ea spune adevărul. A fost de ajuns să o scap o clipă din 
vedere, că şi-a şi găsit un pretendent. Dacă nu şi-l găsea, aş fi 
fost constrânsă să o căsătoresc cu tine, ceea ce ar fi fost o 
greşeală, fiindcă fiicele lui Israel nu se însoțesc cu păgânii. La 
bărbaţi e altfel. S-ar putea spune că fata asta a avut un 
adevărat noroc, pentru că tatăl băiatului, în bucuria lui de a-şi fi 
regăsit lumina ochilor, a fost convins că tot cam aşa stau 
lucrurile şi cu Maria din Beerot, care şi-a regăsit virginitatea 
pierdută. Chiar să fi crezut într-o asemenea minune, alţi bărbaţi 
tot n-ar fi luat-o de soţie din cauza trecutului ei. 


Privind faţa de marmură albă a Mariei Magdalena, am înţeles 
că nu m-aş fi putut opune voinţei şi puterii ei. Probabil că, 
vrând-nevrând, m-aş fi căsătorit cu Maria din Beerot, dacă 
aceasta nu l-ar fi întâlnit pe acel bărbat. 

Răsuflând uşurat, i-am spus Mariei din Beerot: 

— Eu nu pot decât să aduc mulţumiri cerului pentru norocul 
tău, dar mai cu seamă pentru norocul meu. Dar în vis mi-a fost 
dată nu demult o veste, a cărei semnificaţie nu am înţeles-o. 
Mergeam prin deşert împreună cu această tânără grecoaică, iar 
tu, Maria din Beerot erai împreună cu noi. 

Ridicându-şi brusc capul, Maria Magdalena m-a întrebat: 

— Povesteşte exact ce-ai visat! Eşti sigur că Maria din Beerot 
era împreună cu tine? 

Am povestit visul aşa cum mi l-am amintit, deşi sunt sigur că 
multe detalii dispăruseră deja imediat după ce mă deşteptasem 
din somn. Şi la sfârşit am spus: 

— Călărea pe spinarea unui asin. Sunt sigur că a fost Maria 
din Beerot, chiar dacă în vis era umflată, diformă şi avea un aer 
tare nemulţumit. 

Furioasă, Maria din Beerot a început să zbiere: 

— Tu n-ai dreptul să mă visezi în felul acesta! Nu te cred! Tu o 
să-ajungi ca o putină, nu eu! Păcatele tale te vor umfla, ai să-ţi 
pierzi toţi dinţii din gură şi-are să-ţi cadă şi părul de pe cap! 

— Să uităm visul ăsta! i-am propus eu conciliant. Oare de ce 
trebuie să ne hărţuim acum unul pe altul? Doar noi ne întoarcem 
de pe muntele unde am avut norocul să-l vedem pe lisus şi să 
ne bucurăm de învierea lui, iar el nu ne-a respins pe niciunul 
dintre noi, nici pe Myrina. 

Le-am povestit pe scurt cum am găsit-o pe Myrina şi despre 
tot ce ni se întâmplase, fără să uit de cupa din mâna ei care se 
umplea cu vin pe măsură ce sorbea vinul din ea. l-am povestit 
de asemenea de tânărul răsturnat pe drum de cvadrigă, pe care 
noi l-am ajutat să ajungă la munte împreună cu tatăl său orb. In 
timpul acesta Maria Magdalena a dat din cap în semn de 
aprobare. 

— Totul s-a întâmplat aşa, pentru că aceasta a fost intenţia 
lui. El i-a condus pe păgâni la păgâni şi pe fiii lui Israel la fiii lui 
Israel. Dar începe să se întunece, iar eu nu iubesc în mod 
special acest loc când am punga plină cu bani. Nu le-am mai dat 
bani apostolilor, după cum intenţionasem să fac, pentru că nu 


au fost de acord să merg împreună cu ei la lerusalim, iar Petru 
mi-a poruncit să mă întorc acasă. Dar ce-au ei de făcut în 
lerusalim nu pot înţelege. Am foarte mulţi bani cu mine, Marcus, 
şi poate că este mai prudent dacă mă vei însoţi până la un loc 
unde să putem înnopta, iar de acolo la casa mea. 

Am continuat călătoria împreună şi pe drum nu mai era multă 
lume. Cât timp discutasem cu cele două Marii, Myrina stătuse cu 
capul aplecat şi nu rostise un cuvânt, lucru pe care l-am 
apreciat. După ce am pornit din nou la drum, m-a întrebat în 
şoaptă cine sunt cele două femei. l-am povestit că Maria 
Magdalena este una dintre femeile care l-au urmat pe lisus în 
peregrinările lui prin ţările Palestinei şi că tot ea este aceea care 
a doua zi după moartea lui lisus a fost prima care a văzut 
mormântul lui gol, iar toate acestea au impresionat-o profund 
pe Myrina şi a privit-o pe Maria Magdalena cu mult respect. Şi a 
mers ea mai departe pe lângă asin şi i-a spus Mariei Magdalena: 

— O, tu, preafericită între femei! Povesteşte-mi despre 
învierea lui lisus! 

Umilinţa tinerei fete a plăcut Mariei Magdalena care, privind-o 
cu bunăvoință, i-a povestit în greceşte toate istoriile pe care le 
cunoştea din viaţa lui lisus. Intâlnise pe munte o anume familie 
din Cana, la nunta căreia lisus făcuse primul miracol, schimbând 
apa în vin, spre marea bucurie a nuntaşilor. l-a vorbit Myrinei 
apoi despre naşterea lui lisus şi a zis: 

— Maria, mama lui lisus fiind logodită cu losif, fără să fi fost ei 
înainte împreună, s-a aflat având în pântece rod de la Duhul 
Sfânt. losif, logodnicul ei, a vrut să o lase pe Maria, dar în vis i-a 
apărut un înger care i-a spus că ce s-a zămislit în Maria este de 
la Duhul Sfânt. 

Ascultând-o, am început să înţeleg mai bine de ce lisus îi 
alesese tocmai pe acei bărbaţi din Galileea drept mesageri ai 
învăţăturii sale şi de ce aceştia îi porunciseră Mariei Magdalena 
să plece la casa ei, fiindcă prea mult vorbea despre toate celea 
această femeie. Myrina o asculta fascinată şi ochii ei străluceau 
de mulţumire. 

Dar la sfârşitul acestei poveşti, nemaiputând eu să mă abţin 
am intervenit şi am spus: 

— Dacă este să ne luăm după legende, zeii Greciei şi Romei s- 
au unit cu fiicele oamenilor şi au adus de la zei fii în lume. 
Astfel, despre un oarecare străbun părinte al Romei se spune că 


descinde din Afrodita. În zilele noastre, erudiţii au explicat 
simbolic aceste legende şi chiar în Alexandria sunt evrei erudiţi 
care comentează simbolic toate parabolele şi legendele 
scripturilor sacre. După părerea mea, lisus din Nazaret nu are 
nevoie de nici o legendă pentru a fi recunoscut fiu al lui 
Dumnezeu. 

Dar Maria Magdalena s-a supărat când a auzit că vorbesc 
astfel. 

— Noi, femeile, a zis ea punând o mână pe umărul Myrinei, 
suntem toate la fel. Nu are importanţă dacă suntem fiice ale lui 
Israel sau grecoaice şi niciodată bărbaţii nu ne vor înţelege. Cât 
despre tine, romanule, nu ne vorbi nouă despre acei zei ai 
pământului, care i-au legat de pământ pe oameni prin 
amăgitoare imagini ale vieţii. Odată cu lisus, care a venit pe 
pământ ca mântuitor al lumii, zeii nu mai au nici o putere asupra 
oamenilor şi nu le mai pot face lor niciun rău. Dar eu spun 
adevărul, fiindcă Maria însăşi, mama lui lisus ne-a povestit nouă, 
femeilor, despre naşterea lui. Crezând că în Betleem s-a născut 
un prunc ce va ajunge regele iudeilor, bătrânul şi neîndurătorul 
rege lrod a dat poruncă să fie ucişi toţi pruncii din tot Betleemul 
şi din împrejurimi, în speranţa că va scăpa de el. Tu poţi găsi 
încă destui oameni care să aducă mărturie că aşa s-a întâmplat. 

Am cugetat la vorbele ei şi mi-am spus: Fără îndoială, Maria 
Magdalena este predispusă să aibă tot felul de vedenii, să 
viseze vise ciudate şi să vadă îngeri. Dar mama lui lisus este 
altfel. Îi văzusem chipul împietrit de durere lângă cruce. Eu 
eram convins că ea nu ar fi deschis gura doar de dragul de-a 
vorbi ca alte femei. Ce motive ar fi împins-o să povestească o 
astfel de istorie dacă nu ar fi fost adevărată? Este drept că 
natura divină a lui lisus din Nazaret poate fi dovedită cu faptele 
sale. Dacă eu nu mă îndoiesc de miracolele făptuite de lisus, 
mai ales după ce l-am văzut pe Lazăr, de ce n-aş putea crede şi 
în această istorie a naşterii lui? Dacă Dumnezeu s-a născut ca 
om pe pământ, de ce n-ar fi putut Sfântul Duh să lase grea peo 
femeie? Ce importanţă mai are un miracol pe lângă atâtea 
altele? 

Myrina a îndemnat-o pe Maria Magdalena să-i mai vorbească 
despre lisus, şi aceasta a spus în continuare: 

— El a vorbit de multe ori despre un semănător care împrăştie 
seminţele. Unele seminţe pot cădea pe locuri pietroase şi nu 


încolţesc, altele pot încolţi, dar sunt sufocate de mărăcinii din 
jur. Sunt şi seminţe care ajung pe pământ prielnic şi dau multe 
roade. Dar nu toţi cei care ascultă cuvintele lui lisus şi cred în el 
sunt apți pentru împărăţia lui. O, romanule! mi s-a adresat ea 
mie. Inima ta nu este de piatră. Inima ta este prea moale şi 
îngăduitoare, aceasta-i slăbiciunea ta. Când te vei afla din nou 
printre ai tăi, mărăcinii şi bălăriile se vor ridica în jurul tău şi-ţi 
vor închide drumul spre împărăţia lui lisus. 

Vorbele ei m-au întristat. Am privit la dealurile sângerii ale 
Galileii şi la podgoriile cu viţă de vie verzi întunecate, luminate 
de soarele amurgului şi am zis: 

— Cum aş putea să uit? îmi voi aduce aminte până la sfârşitul 
zilelor mele de câmpiile Galileii şi de muntele unde l-am văzut 
pe lisus. Niciodată nu voi fi singur şi el va fi întotdeauna cu mine 
când îl voi chema. 

Şi i-am mai spus: 

— Poate că nu sunt demn să-i fiu servitor. Uite, regele va 
pleca într-o ţară îndepărtată, pentru că cele patruzeci de zile s- 
au isprăvit. Eu nu spun că el mi-a încredinţat mie o mină de aur 
sau de argint, dar dacă este aşa, apostolii lui mi-au poruncit să o 
îngrop în pământ. De aceea sunt înspăimântat. Dar el mi-a făcut 
o promisiune în care vreau să cred. Nu ţi-o voi povesti, pentru 
că nu vreau să râzi de mine. 

Şi am gândit că-ntr-o zi poate că voi muri pentru slava 
numelui lui, chiar dacă nu o credeam. Pentru că, până la urmă, 
aşa am înţeles eu prevestirea acelui pescar solitar de la malul 
Ghenizaretului şi m-am bucurat pentru încă o dată că sunt 
cetăţean roman. Pentru că dacă va veni şi ziua aceea în care va 
trebui să fiu omorât, mi se va reteza capul cu sabia. Orice s-ar 
zice, este mult mai plăcut să mori aşa decât răstignit pe cruce, 
iar răstignirea pe cruce mă-ndoiesc că aş putea-o suporta. De 
fapt, această profeție nu mi se părea prea rea. Era, fără 
îndoială, modul cel mai direct de a-i dovedi lui lisus din Nazaret 
că îi aparţin. 

Puțin înainte de a se lăsa seara, am lăsat şi noi drumul cel 
mare şi am continuat să mergem pe o cărare care traversa 
muntele şi ducea spre Magdala. Maria Magdalena ştia un han 
respectabil, la care am ajuns înainte ca întunericul să fie prea 
mare. Era multă lume la acel han, iar de mâncare nu mai era 
nimic. Dar hangiul o cunoştea pe Maria Magdalena şi i-a promis 


că va găsi pentru ea şi pentru Maria din Beerot un loc de dormit. 
Peste tot era plin de oameni care discutau cu înflăcărare. Toţi 
erau prietenoşi, iar cei care aveau ceva de mâncare împărțeau 
şi la alţii, aşa că şi eu şi Myrina am primit nici nu ştiu de la cine 
câte o bucată de pâine. 

M-am simţit străin printre acei galileeni. Aş fi vrut să stau 
împreună cu ei lângă focul reconfortant şi să discut despre lisus 
din Nazaret, despre împărăţia lui şi despre viaţa eternă. Dar 
nimeni nu m-a recunoscut de frate şi nu a acceptat să stea de 
vorbă cu mine. Hangiul a scos asinii afară în curte, a măturat 
grajdul şi ne-a dat mie şi Myrinei câte un braţ de paie pe care să 
dormim, aşa că n-a fost nevoie să ne petrecem noaptea sub 
cerul înstelat. 

Şi în timp ce ceilalţi şuşoteau la lumina unui singur opaiţ, am 
învăţat-o pe Myrina rugăciunea pe care o cunoşteam de la 
Suzana. Ea a mărturisit că această rugăciune îi inspira încredere 
şi-i dădea o stare plăcută. Şi a mai spus că se simte mai uşurată 
că nu mai este obligată să se roage în funcţie de diferitele faze 
ale lunii sau de desenele de neînțeles obţinute prin răsturnarea 
unui pumn de sare, explicându-mi că niciodată nu poţi şti dacă 
nu te-ai înşelat cumva, oricare gest greşit putând anula eficienţa 
rugăciunii. 

Prima fiinţă pe care am văzut-o când am deschis ochii a doua 
zi dimineaţă a fost Maria din Beerot, care stătea pe paie, alături 
de noi şi ne privea. Când şi-a dat seama că mă trezisem, mi-a 
spus în şoaptă, clătinând din cap şi frângându-şi degetele: 

— Mi-a fost cald şi n-am putut să dorm. Şi-apoi, eram curioasă 
să văd ce faci şi în ce fel de relaţie eşti cu această fată străină. 
Şi mie mi-ar fi plăcut să dorm în paie cu capul sprijinit de pieptul 
tău, decât într-un culcuş strâmt, alături de Maria Magdalena şi 
înţepată continuu de gângănii înfuriate. Când mă gândesc la 
călătoria noastră de-a lungul lordanului de la lerusalim la 
Tiberiada, îmi aduc aminte că am dormit şi eu lângă tine. Te 
rog, uită vorbele rele pe care ţi le-am spus! Am fost prea 
tulburată când te-am văzut apărând pe drum cu această 
grecoaică şi n-am ştiut ce să spun. Toată noaptea am avut 
mustrări de conştiinţă că nu i-am dat pe loc răspuns băiatului 
care m-a cerut în căsătorie. Dacă el se va răzgândi şi nu-şi va 
mai trimite prietenul la Magdala? 

Eu i-am spus: 


— Acel bărbat tânăr nici nu ştie să mintă. Nu-ţi face griji, că-l 
va trimite repede la tine pe prietenul său, care te va conduce 
neîntârziat la patul nupţial. Oamenii din satul lor vor bea vin şi 
vor bate ritmic din picioare. Toată lumea se va veseli şi 
muzicanţii vor cânta în cinstea ta. 

— Tu o faci dinadins sau chiar nu înţelegi? m-a întrebat ea 
enervată. Eu m-am gândit toată noaptea la afacerea aceasta şi 
nu am putut închide ochii. S-ar putea ca în acest moment să fiu 
urâtă, pentru că de două nopţi n-am dormit şi mi s-au înroşit 
ochii. Sunt sigură că mi s-au iertat păcatele şi că sunt din nou 
fecioară, ca şi cum niciodată nu aş fi fost atinsă de vreun 
bărbat. Şi tu ştii asta, pentru că-l cunoşti pe lisus. Eu nu i-am 
povestit logodnicului decât o foarte mică parte din trecutul meu, 
ca să nu i se scrântească mintea bietului băiat. Dar mi-e teamă 
că, venind dimineaţa părinţii lui şi tot satul să cerceteze 
aşternutul, după cum se obişnuieşte, nu vor găsi proba 
virginităţii mele şi-mi vor smulge din deget inelul de nuntă şi mă 
vor alunga cu pietre. Voi, romanii, nu sunteţi aşa de exigenţi, 
dar eu îmi cunosc bine neamul şi ştiu că în privinţa asta oamenii 
din Galileea nu se deosebesc de cei din Beerot. 

— Maria Magdalena este o femeie cu multă experienţă, i-am 
spus eu, şi în acelaşi timp se ocupă de creşterea porumbeilor. Ai 
încredere în ea! Dar, pentru mai multă siguranţă, romanii 
sacrifică în ziua nunţii o pereche de porumbei pentru zeiţa 
Venus, ca mireasa să nu fie dezonorată. 

— Nu insista! a strigat Maria din Beerot. Vrei să insinuezi că, 
ducându-mă de la lerusalim în Galileea să mi se ierte păcatele, 
n-ai avut niciun interes personal? Este drept că voi călca legile 
poporului meu căsătorindu-mă cu un roman, dar eu sunt gata să 
mă sacrific în numele lui lisus din Nazaret şi să înfrunt legile, 
pentru a salva un păgân de tenebre şi a-l aduce pe drumul 
fraţilor mei. 

Şi aruncând o privire amară spre Myrina, a mai spus: 

— Eu nu sunt pizmaşă pe această fată. Este prea 
neînsemnată pentru a fi geloasă pe ea. Dar nu te voi împiedica 
să o păstrezi ca amantă. Acest lucru nu este considerat prea 
mare păcat pentru un bărbat. Chiar şi fariseii nu sunt exigenţi 
când este vorba de aşa ceva. Voi avea eu grijă şi o voi învăţa să- 
şi cunoască locul, ca să rămână la fel de umilă cum se arată 
acum. 


Deşteptată deja din somn, Myrina ne-a privit cu ochii pe 
jumătate deschişi, încercând să înţeleagă despre ce îmi vorbea 
Maria din Beerot. Apoi, deschizând ochii mari, s-a ridicat şi s-a 
aşezat lângă mine pe paie. Şi a spus: 

— Cât timp am dormit, am fost fericită şi în siguranţă. Dar 
acum, la lumina palidă a dimineţii, a început să mă ia cu frig. 
Poate că în răceala zorilor trebuia să vină clipa adevărului, nu în 
amăgitoarea lâncezeală a nopţii. Chiar dacă nu am înţeles totul, 
am înţeles destul ca să ştiu acum că această tânără evreică are 
nişte pretenţii de la tine. Dacă eu sunt un obstacol în calea ei 
sau a altor femei, tu poţi să mă laşi şi să mergi pe drumul tău. 
Am destul aur ca să pot duce într-un fel sau altul o viaţă liniştită. 
Nu-ţi face deci griji pentru mine şi nu mă amesteca în hotărârile 
pe care le vei lua împreună cu această drăgălaşă evreică. 

Neînţelegând limba greacă, Maria din Beerot a privit-o cu 
neîncredere pe Myrina, apoi a început să zbiere: 

— Nu asculta ce spune ea! Poate că vorbele ei sunt dulci ca 
mierea, dar le ştiu eu pe grecoaice cât de viclene sunt. Tu nu le 
cunoşti pe femei. 

Izbucnind apoi în plâns, şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a 
început să se tânguiască: 

— Ai o inimă de piatră. Oare nu înţelegi că sunt gata să las 
totul şi să te urmez pe tine, pentru a te smulge din lumea 
păgână? 

Cu ochii ei verzi, Myrina a privit-o înspăimântată, mi-a atins 
mâna şi a spus: 

— Oare de ce o faci să plângă pe această fată? Nu vezi cât 
este de frumoasă? Ea are ochii strălucitori şi buzele moi. Aş 
putea spune că sunt invidioasă pe frumuseţea ei, fiindcă am 
sânii prea mici, nasul prea scurt şi ochii cei mai urâţi din lume. 

Pe cale să înnebunesc, m-am uitat când la una când la alta, 
convins că acel vis ciudat, în care mergeam ostenit prin deşert, 
începe să se realizeze. Tocmai mie să mi se întâmple aşa ceva, 
când eu niciodată nu mă gândisem la căsătorie! Această Maria 
din Beerot, ce se credea superioară mie fiindcă era din poporul 
lui Israel, gândea s-o facă pe Myrina sclavă. Şi mai gândea 
probabil că, bătându-mă la cap cu perseverenţă, m-ar fi putut 
convinge să mă las circumcis. Aşa li s-a întâmplat în Roma 
multor bărbaţi care, din cauza slăbiciunii lor, au consimţit să o 
facă, ca după aceea să le pară rău şi să se ascundă de lume. 


Apoi mi-a trecut prin minte o idee neliniştitoare. Dar dacă 
trebuia să fac aşa? Nu cumva doar prin intermediul zeului fără 
chip al evreilor puteam ajunge pe drumul ce duce la împărăţia 
lui lisus din Nazaret? Devenind prozelit prin căsătoria cu Maria 
din Beerot, poate că apostolii ar fi încetat să mă mai respingă. 
Plecasem din Roma ca să-mi duc viaţa aşa cum doream. Dacă 
doar o tăietură usturătoare cu cuțitul din piatră al evreilor mă 
despărţea de comunitatea apostolilor lui lisus, nici nu ar fi fost 
prea greu un astfel de sacrificiu. Trecusem eu deja prin suferinţe 
mult mai mari. Oare nu sunt în deşert ofiţeri din legiunea 
romană care, sătui de inflamaţiile continue provocate de nisipul 
fin, au recurs la tăierea prepuţului, ca să-şi protejeze sănătatea? 
lar acest obicei îl au şi egiptenii şi arabii. 

Dar spiritul meu s-a revoltat împotriva acestui idei simple. 
Cele mai înalte autorităţi ale iudaismului, marii preoţi, cărturarii 
şi bătrânii poporului, ei toţi îl condamnaseră la moarte pe lisus 
din Nazaret. Să mă fi dus la templul lor pentru a mă converti, 
mai degrabă ar fi fost o trădare a lui lisus. Preferam să mă 
păstrez blând şi umil în inima mea, decât să obţin prin mijloace 
nesincere încrederea apostolilor. 

Maria din Beerot se oprise din plâns şi mă privea neliniştită, 
iar Myrina se uita la mine pierdută. Întorcându-mi-se mie 
judecata normală, am spus hotărât: 

— N-are niciun rost să te sacrifici pentru mine, Maria din 
Beerot! Contrazicând principiile poporului ales de Dumnezeu, nu 
vei putea ajunge decât la pierzanie, fiindcă pentru fiii lui Israel 
eu nu sunt decât un păgân spurcat. Să-ţi aminteşti că pe asinul 
meu a călătorit mirele tău spre munte, fiindcă piciorul lui era 
rupt. Nu se cade să-ţi calci promisiunea ce i-ai făcut-o. De altfel, 
eu îţi voi oferi un dar bogat de nuntă, ca niciodată tu să nu 
depinzi de averea bărbatului tău. 

Nu a mai plâns şi mi-a spus: 

— Nerecunoştinţa este plata lumii şi înţeleg că toţi romanii 
sunt câini. Iti doresc să ai remuşcări când, întins între perne moi 
şi parfumate, îţi vei aminti de mine. Pentru că mâinile acestea 
ale mele au fost făcute să mângâie bărbaţii, nu să învârtă piatra 
de moară sau să coacă pâinea. 

Dar vorbele ei nu m-au mişcat. Eu presimt deja ce se va 
întâmpla cu ea. Işi va pune bărbatul să lucreze ca un sclav şi, pe 


măsură ce va înainta în vârstă, va fi din ce în ce mai mult 
teroarea întregii familii. Dar s-ar putea să mă înşel. 

Ea a făcut tot ceea ce i-a stat în putere ca să mă înfurie, dar 
văzând că rămân indiferent, până la urmă s-a lipsit de această 
plăcere şi mi-a spus acordându-mi iertarea: 

— Eu ar trebui să te scuip în ochi. Din păcate, trebuie să 
accept darul tău ca să mă pot prezenta cu demnitate în faţa 
părinţilor mirelui meu. Deşi nici nu-i vorba de un dar, ci mai 
degrabă de o datorie pe care trebui să o plăteşti, pentru că ţi-ai 
încălcat promisiunea. 

Cu toate că eram împins lăuntric să o întreb când îi voi fi făcut 
vreo promisiune, am fost prudent şi i-am trecut-o şi pe asta cu 
vederea. În timpul acestei discuţii, oamenii care trăseseră la han 
în acea noapte au plecat unul după altul, iar Maria Magdalena a 
venit să ne caute şi avea faţa senină şi plină de voie bună. 

— La ce bun atâtea vorbe? a spus ea. Veniţi să vedeţi cât este 
de frumoasă această lume scăldată în razele soarelui. Impărăţia 
lui lisus este pe pământ! Nu mai sunt supărată pe nimeni, nici 
chiar pe apostolul Petru. Astă noapte am avut un vis din care 
am înţeles că bunătatea divină a coborât pe pământ. Porumbei 
albi au coborât din cer şi s-au aşezat pe capetele oamenilor. Şi 
pe capul tău, romanule, s-a pus un porumbel alb. Eu nu am 
calitatea să resping pe nimeni, fiecăruia i se va da ceva, 
indiferent de meritele lui, şi nimeni nu va fi lăsat cu mâna goală. 
Un tată îl poate pedepsi pe un fiu nesupus, dar niciodată nu îl va 
abandona. De aceea eu nu fac deosebire între romani şi evrei, 
fiindcă şi unii şi ceilalţi sunt oameni care trăiesc sub acelaşi cer. 
Nu-i detest nici pe samarineni, chiar dacă vrăjitorul care mă 
transformase în sclava lui, folosindu-se de demonii din mine, era 
originar din Samaria. 

Apoi Maria Magdalena m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat pe 
amândoi obrajii. Fiinţa ei extraordinară radia în juru-i o forţă 
specială şi totul a fost luminos în faţa ochilor mei. Şi aş fi vrut să 
sar şi să râd ca un copil. A îmbrăţişat-o pe Myrina, iar pe Maria 
din Beerot a mângâiat-o cu tandreţe numind-o fiică. De o mare 
bucurie am fost toţi animați şi am plecat din han fără să fi 
mâncat şi băut, dar nu ne-a fost nici foame, nici sete, pentru că 
împărăţia lui era cu noi, chiar dacă umblam pe drumul prăfuit al 
lumii. 


După-amiază am ajuns la Marea Galileii şi la casa Mariei 
Magdalena. Servitorii au salutat-o cu bucurie pe stăpâna casei, 
fiindcă nu ştiuseră unde este şi se temuseră că demonii cei de 
altădată se întorseseră din nou la ea. Pentru că Maria 
Magdalena plecase spre munte fără să spună nimănui nimic, 
însoţită doar de Maria din Beerot. 

— Imbrăcaţi-vă în veşminte noi, le-a spus ea servitorilor şi 
pregătiţi masă de sărbătoare pentru această noapte! Trăim cele 
mai fericite zile ale lumii, pentru că lisus din Nazaret, înviat din 
moarte, le-a apărut alor săi. Sunt mai mult de cinci sute de 
oameni care pot aduce mărturie că el este viu. Mergeţi în 
Magdala şi invitaţi-i pe toţi cei care vor să vină la ospăț. Dar nu 
pe farisei, nu pe cei din fruntea sinagogii, nu pe cei din sfatul 
bătrânilor sau pe cei bogaţi. Chemaţi-i aici doar pe cei săraci şi 
mizerabili. Şi pe vameşi puteţi să-i chemaţi şi pe străini. ŞI 
spuneţi-le tuturor: Maria Magdalena nu îi invită astăzi la masa ei 
decât pe cei păcătoşi. Pe cei fără de păcate ea nu-i cheamă. Nici 
Domnul nu i-a chemat la el pe cei fără de păcate, iar în faţa lui 
nimeni nu a fost impur. El a venit pe pământ pentru a-i ierta pe 
cei păcătoşi. 

Astfel le-a vorbit ea servitorilor şi era în extaz, iar ei toţi, 
scuturând din cap, s-au supus poruncii ei. S-a întors apoi spre 
mine şi m-a privit cu dragoste, a pus mâinile pe umerii mei şi a 
spus: 

— A venit ora despărțirii. Află că eu te recunosc de fiu al 
împărăției lui, chiar dacă alţii te-au alungat. Vei mai avea 
destule zile rele, pentru că nimeni nu poate evita greşelile. Nu-ţi 
lăsa inima să se facă dură ca piatra, nu încerca să le scoţi altora 
ochii cu  cucernicia ta, nu face promisiuni exagerate! 
Recunoaşte-ţi păcatele, chiar şi pe acelea pe care nu le-ai fi 
putut evita pentru că ai fost ispitit să le faci şi nu încerca să te 
amăgeşti spunându-ţi că nu eşti mai rău decât alţii, pentru că şi 
ei poate c-au fost ispitiţi să păcătuiască. Dar dacă, ispitit la 
păcat, suferi pentru păcatul ce-l făptuieşti şi eşti disperat în loc 
să te bucuri, eşti pe cale de a te vindeca. Nu există păcat atât 
de mare pentru care el să nu te ierte dacă te vei căi şi te vei 
ruga din toată inima ta. Numai pe cel cu inima împietrită lisus 
nu-l va putea ierta, fiindcă acela s-a depărtat singur de el. Eu 
sunt convinsă că nimeni nu se depărtează de el atât de mult 
încât să nu mai fie în stare să găsească drumul care duce la el, 


pentru că îndurarea lui este nemărginită. Urmând drumul care 
duce la împărăţia lui vei putea evita de multe ori răul. Am să-ţi 
încredinţez un mister ce mi s-a dezvăluit mie în vis: Drumul 
însuşi este împărăţia. 

Cu ochii strălucind de lacrimi m-a privit şi mi-a mai spus: 

— Aceasta este doctrina Mariei Magdalena, doctrina care a 
crescut în mine încă din vremea când îi ascultam învăţătura, 
aşezată la picioarele lui. După toate cele ce s-au întâmplat, 
fiecare va vorbi despre el în felul lui şi după propria judecată. 
Poate că judecata mea nu este atât de dreaptă ca a apostolilor, 
dar cred că nu mă înşel mai mult decât ei înşişi se înşală. 

Şi ea a mai spus: 

— Mi s-a poruncit să mă abţin, fiindcă sunt femeie. Voi 
rămâne umilă şi tăcută în prezenţa lor. Dar ţie îţi voi spune că 
lisus, care s-a făcut om, a acceptat suferinţa trupului său pentru 
a salva lumea. El a ştiut ce urma să i se întâmple şi i-a anunţat 
clar, de multe ori, pe discipolii săi. El a vrut să se sacrifice 
pentru toţi, pentru a încheia Noul Legământ cu Dumnezeu, 
ştergând toate păcatele lumii, ca Fiu al Omului şi Fiu al lui 
Dumnezeu totodată. Preafericită este inima mea pentru el. 

Astfel mi-a vorbit ea, expunându-mi învăţătura ei, pe care eu 
nu am înţeles-o în întregime. Apoi am discutat despre darul pe 
care urma să-l trimit din Tiberiada tinerei Maria. Cunoscând firea 
nestatornică a protejatei sale, Maria Magdalena ar fi vrut ca 
nunta să aibă loc cât mai repede. Apoi, ea intenţiona să meargă 
la lerusalim pentru a se convinge dacă apostolii au tot ce le 
trebuie pentru a trăi cumsecade. Ei nu ştiuseră cât timp vor 
întârzia în lerusalim, dar apostolul Toma îi spusese: Vom merge 
acolo şi vom aştepta împlinirea făgăduinţei, chiar de-ar fi s- 
aşteptăm şi doisprezece ani. 

Ea ne-a condus până la poartă, iar Maria din Beerot a vărsat 
atunci multe lacrimi amare şi i s-au umflat ochii de-atâta plâns. 
Şi Myrina a plâns puţin, din prietenie pentru Maria Magdalena, în 
timp ce eu am simţit că orice mi s-ar întâmpla, aş putea reveni 
oricând în acel loc şi Maria Magdalena îmi va linişti inima. Este 
bine să ştii că undeva există un loc unde cineva oricând te 
aşteaptă cu o vorbă de mângâiere, chiar dacă niciodată nu te 
vei întoarce acolo. 

Am mers în tăcere alături de Myrina până la Magdala, de unde 
am urmat drumul ce duce la Tiberiada. Nu eram obosiţi niciunul 


nici altul, aşa că ni s-a părut fără rost să închiriem o barcă, deşi 
am fi putut-o face la Magdala. Am privit atent împrejurul meu, 
am respirat aerul mării şi am înţeles că nu aveam nimic de făcut 
în această ţară ciudată. Dar nici nu eram atât de grăbit să plec 
din Galileea. M-am plimbat iară grabă pe malul Ghenizaretului 
cu apă limpede. Şi nu eram singur. Myrina mergea tăcută alături 
de mine. 

Am ajuns la porţile oraşului când soarele roşu al amurgului 
cobora de pe cer. Aveam de gând să traversez oraşul până la 
terme, dar în dreptul forumului lui lrod An tipa mi-a apărut pe 
neaşteptate în faţă un bărbat vânjos şi înalt, atât de absorbit în 
gânduri, încât era să mă răstoarne. Am fost nevoit să mă agăţ 
de braţul lui ca să nu cad. Tresărind, ca şi cum ar fi fost 
deşteptat dintr-un vis, şi-a îndreptat privirea spre mine şi abia 
atunci am văzut că acel bărbat era Simon din Cirene. 

— Pace ţie! i-am spus eu cu un prea mult entuziasm, 
temându-mă că-mi va spune vreo vorbă rea. 

Dar el nu părea supărat pe mine. A zâmbit trist şi a spus 
surprins: 

— A! Tu eşti, romanule! Pace ţie! 

M-am desprins de braţul lui, dar nu mi-am continuat imediat 
drumul. Am rămas faţă în faţă şi ne-am privit. După acea 
memorabilă seară din casa lui, nu ne mai văzusem. Mi s-a părut 
îmbătrânit, deşi nu trecuse multă vreme de atunci. După ochii 
lui trişti şi aerul îngândurat, se putea înţelege că nici o bucurie 
nu mai găsea în această lume. 

Aş fi putut să plec fără să fi discutat ceva, dar mi-a trecut 
deodată prin minte că întâlnirea aceasta neaşteptată ar fi putut 
avea o semnificaţie. 

— Oare m-ai iertat pentru cele ce s-au întâmplat atunci în 
casa ta? l-am întrebat eu cu umilinţă. Toţi m-au acuzat, deşi eu 
nu cred să fi avut vreo vină. Dacă totuşi mai eşti supărat pe 
mine, te rog să mă ierţi! 

— Nici nu am fost supărat pe tine, mi-a răspuns Simon din 
Cirene. De altfel, eu ţi-am trimis un mesager să-ţi spună că nu-ți 
doresc ţie răul. 

— Dar nici binele nu mi-l doreşti, i-am spus eu. Nu-i aşa? Tu ai 
rupt legătura cu mine. Cel puţin acum eşti convins că nu sunt un 
magician? Care este părerea ta despre toate ce ni s-au 
întâmplat nouă în acea zi? 


A aruncat o privire în jurul lui. Forumul era pustiu la acea oră 
a zilei. 

— Ai încredere în mine, l-am rugat eu ridicându-mi braţul. Eu 
vin de la muntele sacru, ca şi tine. Deci ce gândeşti? 

A suspinat şi a spus: 

— Erau mai mult de cinci sute de oameni acolo. Nu este deci 
de mirare că nu te-am văzut. Dacă, într-adevăr, ai fost pe 
munte, tu îmi cunoşti deja părerea. 

Şi el a povestit: 

— Când am auzit că lisus este în drum spre Galileea, am 
plecat în mare grabă din lerusalim. Mulţi au părăsit atunci 
oraşul, dar aşteptarea a fost lungă şi zvonurile atât de 
contradictorii, că nici nu am mai ştiut ce să cred. Mulţi au fost 
cei care s-au îndoit de faptul că lisus le-ar fi apărut la malul 
mării discipolilor lui şi unii dintre cei mai sceptici s-au întors 
deznădăjduiţi în lerusalim. Dar viaţa a făcut din mine un om 
resemnat. Un sclav trebuie să ştie cum să suporte orice ar fi săi 
se întâmple şi, de fapt, eu am nişte afaceri în Galileea, aşa că nu 
mi-am pierdut timpul de pomană. lar în inima mea doream ca 
apostolii lui să se fi înşelat, pentru că în acea aşteptare 
zadarnică îmi regăsisem liniştea şi nu mai voiam altceva decât 
să mă întorc în lerusalim şi să-mi reiau viaţa pe care o dusesem 
mai înainte şi care îmi era pe plac. Acea viaţă, în care cel mai 
important era să dau fiilor mei tot ceea ce gândeam că este mai 
bun: credinţa poporului lui Israel, civilizaţia Greciei, pacea 
Romei, însoţite de câteva bunuri judicios distribuite din averea 
mea. Dar după ce am primit mesajul, am urcat pe munte şi l-am 
văzut! 

Cu faţa încordată, Simon din Cirene, a continuat să-mi 
povestească supărat: 

— L-am văzut şi m-am convins că, într-adevăr, el a înviat din 
moarte. Eu sunt obligat deci să cred că el este Hristosul. lar 
acum, eu trebuie să încep totul de la început. Deci pe acest 
pământ există şi altceva, pe care ochiul nu îl poate vedea, pe 
care mâna nu îl poate atinge şi care nu poate fi măsurat cu nici 
o unealtă de măsură. Este tulburător când înţelegi că aşa ceva 
există! Aş vrea să blestem ziua în care drumurile noastre s-au 
întretăiat şi când mi s-a dat mie să-i port crucea. Tot ceea ce eu 
credeam că am construit durabil pentru copiii mei se dovedeşte 
acum a fi atât de fragil. Şi asta, numai din cauza lui. Tu vrei să 


ştii care este părerea mea despre toate lucrurile acestea 
ciudate. 

Ei bine, am reflectat mult la ceea ce trebuie să fac ca să fiu 
demn de el, pentru ca fiii mei să fie primiţi ca cetăţeni ai 
împărăției lui. Legile pe care el le-a decretat sunt, fără îndoială, 
nedrepte şi nemiloase pentru un fost sclav care s-a îmbogăţit 
după ce şi-a dobândit libertatea. Dar acum, după ce m-am 
convins de învierea lui, eu nu am de ales şi trebuie să mă supun 
legilor lui. Am sperat că voi avea cel puţin posibilitatea de a mă 
târgui cu el, aşa cum se petrece în toate afacerile comerciale 
dintre doi oameni normali. Dar el nu este doar un om! După ce l- 
am văzut în această noapte pe munte, am înţeles că nici o 
târguială nu se poate face cu el. Eu trebuie să devin sclavul lui. 
Nu există scăpare. Şi doar el va hotărî după aceea dacă mă va 
elibera sau nu. Eu nu pot face nimic. In aceste gânduri mă 
cufundasem, romanule, când eram cât pe ce să ne lovim unul 
de altul pe stradă. 

— Ai uitat că sunt roman, i-am spus eu. Un păgân pe care 
poate c-ar trebui să-l eviţi. 

Simon din Cirene m-a privit uimit şi a spus: 

— De ce-ar fi fiii lui Israel mai buni decât romanii sau grecii? 
Acest lucru nu-l înţeleg când trebuie să privesc totul cu alţi ochi. 
Dar este treaba lui lisus să-i deosebească pe cei drepţi de cei 
răi. Aş fi nebun de mi-aş imagina că-i pot deosebi eu pe cei care 
sunt ai lui de cei care nu sunt. Chiar şi în această privinţă el nu 
este drept. lar dacă mă gândesc bine, tot ce este în legătură cu 
el mi se pare neclar. Nu sunt dintre aceia care-şi imaginează că 
vor dobândi fericirea supremă trăind singuri în pădure sau la 
marginea societăţii. Pentru mine, faptele sunt mai importante 
decât gândurile şi-mi este indiferent că trăiesc printre evrei sau 
printre romani. În orice caz, presimt că se vor schimba multe 
lucruri în ludeea din cauza acestui mister al pâinii şi vinului. Mi 
s-a mai spus că el ar fi plâns soarta lerusalimului. Dacă se va 
adeveri că templul nu salvează pe nimeni, cine ştie, poate că voi 
avea totuşi norocul să ajung la timp, pentru a-mi salva bunurile. 
Pentru mai multă siguranţă, aş pleca eu cu fiii mei într-o altă 
ţară, dar deocamdată nu ştiu ce să spun. 

Glasul lui Simon din Cirene a fost jalnic şi el a sărit de la una 
la alta, parcă şi mai descumpănit ca înainte. Din curiozitate, l- 
am întrebat: 


— l-ai vorbit lui, acolo, pe munte? 

Simon din Cirene m-a privit ca un nebun şi a spus: 

— Cum m-aş fi putut eu încumeta să-i vorbesc? Pentru mine a 
fost de ajuns că l-am putut vedea. 

— Cei unsprezece apostoli nici nu vor să audă de mine, i-am 
spus eu stânjenit. lar Petru mi-a interzis chiar şi să vorbesc 
despre lisus, fiindcă sunt roman. 

Dar Simon din Cirene nu a râs de mine şi a spus serios: 

— Când vor avea ei vârsta mea şi vor fi trecut prin suferinţele 
prin care am trecut eu, vor înţelege mai bine. Ei nu sunt decât 
oameni, iar oameni perfecţi nu există. Nu trebuie totuşi uitat că, 
ajunşi pe o poziţie atât de importantă, bărbaţii înceţi şi simpli 
fac mai puţin rău decât cei inteligenţi şi avizi de putere. Pentru 
mine este de ajuns că ei nu vor ascunde toată moştenirea pe 
care le-a lăsat-o lisus. Dar mare lucru nu vor putea face atâta 
timp cât împărăţia lui va depinde doar de ei, cei unsprezece 
apostoli. Totuşi, este mai bine că moştenirea lui lisus nu a căzut 
pe mâna cărturarilor făţarnici. Pentru că apostolii vor creşte 
odată cu faptele lor. Aşa s-a întâmplat şi mai înainte cu profeţii. 

— Ce înţelegi tu prin moştenirea lui lisus? am îndrăznit să îl 
întreb. Spune-mi! 

Fără să ne fi dat seama, am mers unul lângă altul prin forum, 
înainte şi înapoi, discutând cum obişnuiesc să facă sofiştii, iar în 
tot acest timp Myrina a stat pe piatra miliară să-şi odihnească 
picioarele. Simon din Cirene s-a oprit şi m-a privit cu ochii lui 
trişti, lăsând să-i cadă mâinile a neputinţă. 

— De-aş putea-o şti! s-a tânguit el. Multe am auzit vorbindu- 
se despre lisus când am fost în aşteptare. La un moment dat, 
începusem să cred că toată această învăţătură nu era decât 
expresia rătăcirii unui profet. După primele predici din Galileea, 
mama şi fraţii lui, considerându-l nesăbuit, au încercat zadarnic 
să-l întoarcă acasă. Unii înţelepţi gândesc chiar că toate 
miracolele le-a făptuit cu ajutorul unui oarecare spirit al răului, 
numit Belzebut. De aceea, până la urmă, nu am mai dat eu 
niciun credit zvonurilor şi nici celor care-l ascultaseră, fiindcă 
unii auziseră ceva iar alţii altceva şi sunt mulţi cei care afirmă că 
lisus se exprima în moduri diferite chiar şi în cursul aceleiaşi 
zile. Oare tu îţi poţi imagina cât de înspăimântat am fost eu 
când am înţeles că omul, a cărui cruce o purtasem pe umerii 


mei până la dealul Golgotei, a înviat din moarte? Eu nu neg 
adevărul lui, dar nu îl pot înţelege. 

Împreunându-şi mâinile, a zis în continuare: 

— Şi ne iartă nouă păcatele noastre, căci şi noi înşine iertăm 
tuturor ce ne greşesc nouă. Eu am înţeles sensul acestei 
învățături, dar nu mi-am putut înfrânge răzvrătirea, pentru că 
este o învăţătură amară. El îmi cere deci să-l iert pe Irod Antipa, 
care nu mi-a înapoiat banii împrumutaţi. Trebuie să-ţi spun că 
de fiecare dată când vine în lerusalim, acest om făţarnic îl 
trimite la mine pe intendentul Chusa, ca să-l împrumut cu bani. 
Este drept că nu trag speranţă să recuperez vreodată aceşti 
bani şi că, din fericire, nu sunt sume importante, ci mai degrabă 
atenţii disimulate, ca Irod să nu aducă prejudicii afacerilor mele 
din Pereea şi Galileea. Eu am impresia c-ar trebui să mă duc la 
principe şi să-i spun că-l absolv de toate datoriile, şi nu doar din 
vârful buzelor, ci din toată inima. Parcă nu-mi vine s-o fac, când 
ştiu că el şi-a bătut joc de lisus mai înainte ca acesta să fie 
răstignit. Adevărul este că eu i-am iertat deja de datorii pe 
câţiva galileeni nu prea bogaţi. La început mă gândisem să 
unesc terenurile lor într-o singură proprietate, pe care să o 
înscriu pe numele fiului meu Rufus, dar fiind aceştia oameni cu 
familie, care s-au îndatorat din cauza triplului tribut, le-am iertat 
lor datoria neplătită. Eu nu ţi-am povestit asta pentru a mă făli 
cu faptele mele bune. lisus a spus că mâna stângă nu trebuie să 
ştie ce face mâna dreaptă, cu atât mai mult un străin nu trebuie 
să ştie ce face mâna mea dreaptă, dar eu aş fi vrut ca tu să-mi 
dai un sfat. Oare nu crezi c-ar fi mai bine să transfer pe numele 
unor oameni săraci banii pe care principele mi-i datorează, 
decât să-l iert de achitarea datoriei? 

El vorbise serios despre toate astea, aşa că i-am răspuns cu 
prudenţă: 

— Tu eşti prea preocupat de bunurile tale şi de datornici. Și 
eu sunt un om bogat, dar, să spun drept, nu mă interesează ce 
avere am în acest moment. Poate pentru că am devenit bogat 
fără să fi făcut vreun efort şi într-un mod pe care unii îl 
consideră neonorabil. În orice caz, eu te sfătuiesc să ai răbdare 
şi să nu acţionezi orbeşte. Se spune că apostolii şi-au propus să 
rămână în lerusalim până când o anume promisiune făcută de 
lisus se va împlini, când lumină se va face asupra tuturor 


lucrurilor, de-ar fi să aştepte chiar şi doisprezece ani. De ce te 
grăbeşti tu, când ei au atâta răbdare să aştepte? 

— Pentru că sunt un bărbat aspru şi rău, a răspuns el fără 
ezitare, ca şi cum la această întrebare chibzuise deja dinainte. 
Vreau să obţin cât mai repede iertare pentru faptul că am fost 
necruţător cu cei care mi s-au îndatorat mie. 

l-am zis: 

— Tu pe toate le gândeşti ca un negustor. Tu îţi imaginezi că, 
dând ceva, trebuie întotdeauna să primeşti o recompensă. Eu nu 
cred că cineva va primi răsplată de la lisus pentru meritele lui. 
lisus s-a făcut om pentru a răscumpăra el însuşi păcatele lumii, 
pentru că omul nu-şi va putea niciodată răscumpăra propriile 
păcate. Aparent, acest lucru n-are niciun sens, dar tu însuţi ai 
spus că, pentru judecata unui om, doctrina lui este plină de 
învățături absurde. 

Simon din Cirene şi-a strâns fruntea în mâini şi a zis 
suspinând: 

— Eu nu-ți înţeleg vorbele şi mă doare din ce în ce mai mult 
capul. Deci tu crezi că doar trufia sclavului ajuns negustor mă 
împinge pe mine să-mi cumpăr iertarea păcatelor? Tocmai tu să- 
mi explici această ciudată parabolă a răscumpărării! Oare n-ai 
spus că ţi-au interzis să mai vorbeşti despre lisus din Nazaret? 

— Dă-mi iertare! am murmurat eu învinuindu-mă în gând 
pentru nestatornicie. Ai dreptate. Cine sunt eu oare ca să te 
învăţ pe tine? Dar tu mi-ai cerut sfatul, de aceea m-am rătăcit 
într-un astfel de răspuns. Adevărul este că nu înţeleg mai mult 
decât tine şi poate că nici cât tine nu înţeleg, pentru că tu eşti 
mai vârstnic decât mine şi trecut prin mult mai multe încercări. 
Caută-i împărăţia în felul tău! Eu îi voi căuta în felul meu 
împărăţia. 

Oprindu-ne noi lângă piatra miliară” a oraşului, pe care stătea 
Myrina, Simon din Cirene a atins distrat obrazul ei cu mâna lui 
aspră, a oftat şi a spus: 

— O! De-aş fi avut o fată! Întotdeauna mi-am dorit. Să fi avut 
şi o fată pe lângă cei doi băieţi, poate că inima mea ar fi fost 
mai îngăduitoare. 

Apoi şi-a privit mirat mâna cu care atinsese obrazul Myrinei. 
Era deja seară şi în oraş fuseseră aprinse torţele. 


55 Piatra miliară - piatra care marca distanţa de o milă romană (o mie de paşi). 


— Noi am vorbit mult, a spus el. Şi pe măsură ce am vorbit, 
toată fiinţa mea s-a umplut de nelinişte. A fost de ajuns să ating 
obrazul fiicei tale şi s-a risipit tot răul. Acum mă simt bine. 

— Myrina nu este fiica mea, i-am răspuns eu. Nu sunt chiar 
atât de bătrân să-i fiu tată. Este sora mea şi nu înţelege limba 
fiilor lui Israel. 

— A fost împreună cu tine pe munte, nu-i aşa? m-a întrebat 
Simon din Cirene. Am înţeles asta de-ndată ce i-am atins 
obrazul, în schimb, când ne-am întâlnit şi te-ai sprijinit de braţul 
meu, atingerea ta nu mi-a spus nimic. Atingerea ei mi-a adus 
pace în inimă şi nici capul nu mă mai doare. Nu ne fusese deci 
dată întâlnirea pentru a-ţi asculta vorbele înțelepte, ci pentru a 
mângâia obrazul acestei fete. 

Se arătase nedrept cu mine, dar nu am vrut să-i stau 
împotrivă. Dacă într-adevăr obținuse pace în inimă doar 
mângâind obrazul Myrinei, n-avea niciun rost să i-o stric eu cu 
vorbe inutile. Discuţia cu el mă obosise mai mult decât tot 
drumul acelei zile şi tare-aş fi vrut să mă întorc cât mai repede 
la han ca să mă pot odihni. Dar Simon din Cirene a insistat să ne 
însoţească şi am pornit ţinând-o amândoi de mână pe Myrina, 
care a mers între noi. Ajunşi în dreptul unui han luminat, Simon 
din Cirene ne-a invitat la cină. Era un loc unde evreii lipsiţi de 
prejudecăţi stăteau la aceeaşi masă cu păgânii. 

Am frânt deci noi pâinea împreună şi am mâncat peşte şi 
salată şi nimeni nu s-a arătat ofensat de faptul că Myrina 
mănâncă la aceeaşi masă cu bărbaţii. Simon a cerut hangiului 
să amestece pentru noi vinul cu apă, dar el nu a băut decât apă. 
Ochii Myrinei au devenit mai strălucitori şi obrajii palizi au prins 
culoare şi nici eu nu m-am simţit rău după acea masă 
îmbelşugată şi după vinul bun. În timpul mesei, Simon din 
Cirene a vorbit absolut diferit decât mai înainte, în forum, cu o 
voce caldă şi blândă. Şi ne-a povestit el în dialectul grecesc din 
Cirene: 

— Pe partea cealaltă a lumii există o împărăție redutabilă. De 
acolo vine mătasea atât de mult apreciată la Roma. Prin multe, 
foarte multe ţări trece drumul mătăsii şi din acea împărăție 
până la Tyr, cei ce se încumetă la un astfel de drum, ajung abia 
după doi ani de călătorie. Dacă pământul Imperiului Roman este 
roşu, pământul acelei împărăţii a mătăsii este galben, iar 
oamenii care locuiesc acolo au pielea galbenă. Şi nu este doar o 


poveste, pentru că, în oraşul Tyr, eu am văzut cu ochii mei un 
om cu pielea galbenă şi nu era el aşa din cauza vreunei boli. De 
altfel, acel bărbat s-a jurat că în ţara lui toţi oamenii au pielea 
galbenă, din creştetul capului până-n vârful degetelor de la 
picioare. El a spus că în ţara lui, care e mai puternică decât 
Roma, există o civilizaţie pe lângă care civilizaţia romană ar 
putea fi considerată barbară. Dar fiind acest bărbat cu piele 
galbenă în exil, eu cred că, într-o oarecare măsură, el a 
exagerat. Dar el a povestit şi despre un rege ciudat care, după 
ce l-a detronat pe regele ce domnea în acea împărăție galbenă, 
s-a proclamat Fiul Cerului şi a schimbat ordinea veche, 
declarând că pământurile aparţin tuturor şi că nimic nu aparţine 
nimănui. Toată lumea avea deci obligaţia de a cultiva 
pământurile comune, în timp ce regele se îngrijea ca fiecare să 
primească după nevoile lui. Lucrul acesta s-a întâmplat nu 
demult, iar Fiul Cerului a guvernat ţara galbenă timp de 
douăzeci de ani. lar la Tyr a ajuns vestea că ţăranii l-ar fi 
răsturnat pe acel rege, iar noul suveran a reinstaurat vechile 
obiceiuri. lar exilatul galben a părăsit imediat oraşul ca să 
ajungă în ţara sa, unde, mai înainte de urcarea pe tron a regelui 
posedat de demoni, ocupase o funcţie importantă. 

Şi Simon din Cirene a spus în continuare: 

— În această istorie sunt amestecate, fireşte, şi un mare 
număr de legende. De pildă, omul cu pielea galbenă pretindea 
că viermii din acea împărăție fabricau mătasea, oamenilor 
nerămânându-le altceva de făcut decât să culeagă firele şi să le 
țeasă. M-am gândit de multe ori la acel Fiu al Cerului şi la 
ordinea lui absurdă. În imperiul Roman, o astfel de idee nici n-ar 
fi prea greu de realizat, fiindcă doar o minoritate de oameni este 
proprietara terenurilor, sporindu-şi-le continuu, în timp ce toţi 
ceilalţi sunt sclavi sau zilieri. lar dacă este aşa, ce importanţă 
are pentru majoritatea oamenilor dacă pământurile sunt 
proprietate comună sau particulară? lar când am reflectat eu la 
lisus din Nazaret, am fost înspăimântat de ideea că poate el 
propune o astfel de ordine pe pământ. O ordine în care toate 
bunurile sunt comune şi nimeni nu posedă nimic. Doar un fost 
sclav poate aprecia pericolul ce-l reprezintă o atare ordine 
lipsită de sens. Pentru că şi un sclav are nevoie să posede ceva, 
cât de mic şi de neînsemnat ar fi acel ceva, altfel n-ar putea trăi. 
Îmi amintesc că la Cirene erau sclavi care se mândreau cu 


lanţurile de fier de la picioare, fiindcă unii aveau lanţuri mai 
groase şi mai grele decât alţii. Orice-ar fi, acum sunt uşurat, 
fiindcă ştiu că împărăţia lui lisus din Nazaret nu este din această 
lume. Dacă lisus ar fi avut pretenţia să întemeieze o astfel de 
împărăție pământească, ar fi trebuit să se nască împărat la 
Roma, nu rege în ludeea. 

— Nu este tocmai prudent de discutat chestiuni politice în 
locuri publice, i-am atras eu atenţia lui Simon din Cirene. După 
câte am înţeles eu, împărăţia lui lisus a coborât pe pământ la 
naşterea lui şi va mai rămâne încă printre noi, invizibilă, fără ca 
vreunul dintre puternicii acestei lumi să o poată descoperi. Ei îi 
vor putea persecuta pe adepţii lui lisus, dar nu-i vor putea 
distruge niciodată împărăţia, fiindcă împărăţia lui se află 
înăuntrul fiecăruia dintre noi. 

Dar prietenul meu Simon a clătinat din cap cu un aer 
dezamăgit şi a murmurat: 

— Se vede că nu ai trecut prin multe încercări şi că nu cunoşti 
natura umană! Fiul Cerului a fost răsturnat după douăzeci de ani 
de domnie şi, orice s-ar zice, ordinea lui absurdă poate fi 
înţeleasă. Cum ar putea să dăinuiască împărăţia invizibilă după 
ce lisus va pleca? Crede-mă, după moarte, pe pământ amintirea 
lui nu va dura mult. Oare cum ar putea cineva, care nu a văzut 
cu ochii săi că lisus este, într-adevăr, fiul lui Dumnezeu, să fie 
credincios unei împărăţii invizibile? Dacă doctrina lui ar fi fost 
cel puţin pe măsura raţiunii umane, pentru o oarecare vreme s- 
ar fi putut păstra o parte din învăţăturile lui. 

— Deci tu nu crezi că numele lui şi cauza lui vor schimba 
lumea? l-am întrebat eu cu inima plină de tristeţe. 

— Nu! a răspuns el sincer. Pentru că Dumnezeu însuşi nu 
poate schimba nimic. Nici lumea, nici omul. După ce l-au văzut 
pe lisus că a săturat cinci mii de oameni doar cu cinci pâini de 
orz şi doi peşti, galileenii au venit să-l ia cu sila şi să-l facă rege. 
Dacă ei i-au înţeles atât de greşit vorbele, în ce fel îl vor înţelege 
aceia care niciodată nu l-au văzut? Şi nu uita că doctrina lui este 
suspectă şi periculoasă. El i-a chemat pe toţi păcătoşii, iar de pe 
cruce le-a promis împărăţia chiar şi tâlharilor cei împreună cu el 
răstigniţi, sau cel puţin aşa spun aceia care au fost de faţă. Pe 
scurt, dacă un răufăcător, care nu are nimic de pierdut, poate fi 
interesat de învăţătura lui, neîndoielnic autorităţile o vor 
împiedica să se răspândească. 


Cu zâmbetul pe buze, Myrina i-a mângâiat barba şi privindu-l 
în ochi i-a zis: 

— De ce eşti neliniştit şi de ce-ţi faci atâtea griji pentru 
răspândirea învăţăturii lui lisus? Poate că nici tu, nici fratele meu 
Marcus, nici eu, n-ar trebui să ne gândim la asta. Mai bine ne- 
am bucura, pentru că noi am avut fericirea să-l vedem. El este 
lumina noastră binefăcătoare, iar eu nu mă voi mai simţi 
niciodată singură în această lume, după ce am avut norocul să-l 
văd. De ce vorbeşti tu oare doar despre răul tenebrelor? 

Am fost amândoi surprinşi de vorbele Myrinei, pentru că până 
atunci ea doar ascultase în tăcere. Şi cu toate că ne-am simţit 
ruşinaţi de frivolitatea discuţiei noastre, am fremătat amândoi 
de bucurie, privind chipul luminos al Myrinei. Împărăţia lui lisus 
era cu noi şi am simţit din toată inima că-i iubesc şi pe Myrina, şi 
pe Simon din Cirene. Am rămas tăcuţi toţi trei multă vreme şi 
ne-am privit unul pe altul, fără să ne pese de zgomotele şi 
agitația comesenilor. 

Generos, Simon din Cirene a ţinut să plătească consumaţia, 
apoi ne-a condus până la termele Tiberiadei, luându-şi rămas- 
bun de la noi în dreptul hanului grecesc. 

Şi am dormit cu draperiile trase până aproape de miezul zilei, 
atât de obosiţi am fost de drum şi de toate câte se întâmplaseră 
şi încă ne erau pline inimile de bucurie când ne-am deşteptat. 

Dar m-am întristat când mi-am adus aminte că trebuie să mă 
duc la Claudia Procula, pentru a-i povesti despre tot ceea ce 
văzusem pe munte. Myrina mi-a observat întristarea şi m-a 
întrebat care-i cauza schimbării mele. Eu i-am povestit despre 
soţia procuratorului şi despre starea sănătăţii ei, iar Myrina s-a 
oferit să vină împreună cu mine pentru a-i duce împreună 
mesajul bucuriei noastre, fiindcă amândoi fuseserăm martorii 
unui eveniment extraordinar. 

Dar, mai înainte de orice, eu simţeam nevoia să mă 
primenesc şi să mă scap de veşmintele murdare şi mirosind a 
transpiraţie, în plus, nu vedeam niciun motiv să mai port barbă 
şi să-mi ascund originea romană. Aşa că m-am dus la terme şi 
m-am lăsat pe mâna unui bărbier, care mi-a tăiat complet 
barba, mi-a aranjat coafura şi mi-a depilat tot părul de pe corp. 
După ce mi s-a făcut un masaj ce mi-a alungat restul oboselii şi 
mi-a fost uns trupul cu ulei parfumat, m-am îmbrăcat în 
veşminte romane şi i-am dăruit sclavului maseur straiele mele 


evreieşti. După ce am redobândit vechea mea înfăţişare, am 
simţit un fel de ruşine faţă de mine însumi pentru că voisem să 
câştig bunăvoința fiilor lui Israel lăsându-mi barba să crească şi 
purtând franjuri la marginea veşmintelor. Ajuns în camera mea 
de la han, am scos inelul de aur din punga cu bani şi l-am pus 
pe degetul mare. 

Myrina s-a întors de la terme cu coafura frumos aranjată şi 
faţa îngrijită. Purta o tunică albă brodată cu fir de aur. Ne-am 
uitat unul la altul ca şi cum atunci ne-am fi văzut prima dată. 
Alături de o fată ca ea, ar fi trebuit să fiu mândru, atât în faţa 
bogaţilor clienţi ai staţiunii termale cât şi în faţa Claudiei 
Procula. Dar veşmântul scump şi faţa fardată o înstrăinau parcă 
de mine. Cred că-mi plăcuse mai mult tânăra fată cu chip palid 
şi veşmânt modest, ce dormise în braţele mele pe coasta 
muntelui. 

Cu siguranţă că ea se aranjase astfel pentru a-mi face mie 
plăcere, aşa că nu i-am spus nimic, chiar dacă până şi vechile ei 
sandale de dansatoare mi se păreau mai frumoase decât 
încălţările vopsite pe care le purta acum în picioare. Ea m-a 
privit mirată şi a spus: 

— Eşti la fel ca atunci când te-am văzut prima dată, în drum 
spre Joppe. Purtai veşminte ca acestea când mi-ai dăruit acea 
monedă grea de argint. Poate că este drept să-mi aminteşti cine 
eşti tu şi cine sunt eu. S-ar părea că nu am fost prea inspirată 
când ţi-am cerut să mă iei cu tine la soţia procuratorului ludeii. 

l-am amintit de bucuria cu care ne-am privit unul pe altul 
după ce ne-am deşteptat dimineaţa şi i-am mai spus: 

— Crede-mă că mă săturasem de mirosul veşmintelor asudate 
din lână şi de barba care nu-mi este proprie şi voiam să mă simt 
curat. Şi află că, la fel cum astăzi preacucernicii fii ai lui Israel o 
iau la fugă când văd doar umbra mea, tot aşa s-ar putea ca-ntr- 
o zi toţi oamenii din lume să scuipe când vor vedea un fiu al lui 
Israel. În orice caz, credeam că te vei bucura văzându-mă astfel. 

Şi, uite-aşa, pe neaşteptate, între noi a apărut o oarecare 
răceală. Şi am început să gândesc dacă nu cumva fac o 
imprudenţă luând-o cu mine la Claudia Procula. Dar inima mi-a 
spus că astfel de gânduri sunt trădătoare, iar eu nu voiam să o 
trădez. A ezitat mult timp să mă însoţească. Exact în clipa când 
a acceptat, a venit un servitor care m-a anunţat că soţia 
procuratorului mă aşteaptă. 


În apropierea palatului de vară am constatat că ceata 
curioşilor nu mai era acolo şi că soldaţii cu mantii roşii din garda 
principelui lrod Antipa dispăruseră, lăsând locul unui singur 
soldat sirian din legiunea romană, care ne-a făcut semn că 
trecerea este liberă. Aşadar, vizita la Tiberiada a soţiei 
procuratorului ludeii devenise un fapt banal, iar Claudia Procula 
o oarecare femeie din înalta societate, venită la băi ca multe 
altele. 

Nu făcuse nici o pregătire specială şi m-a primit într-o cameră 
unde se pare că până atunci se odihnise în spatele unui paravan 
a cărui pânză era fluturată de aerul ce intra pe fereastra 
deschisă. Nu era fardată, iar ridurile din jurul ochilor şi de la 
comisura buzelor îi puneau în evidenţă bătrâneţea. In schimb 
avea un aer calm şi mulţumit şi părea că nu mai este încercată 
de vreo suferinţă. S-a uitat cu curiozitate la Myrina şi mi-a 
aruncat o privire interogativă. 

— Este sora mea, Myrina, am prezentat-o eu. Am fost 
împreună pe munte. Dar dacă am venit împreună cu ea, 
Claudia, aş vrea să vorbim doar în trei. 

După câteva clipe de gândire, i-a ordonat doamnei de 
companie să se retragă, dar nu ne-a invitat să ne aşezăm şi a 
trebuit să stăm în picioare în faţa ei. lar ea s-a pornit să 
vorbească curtenitor, cercetând-o continuu din ochi pe Myrina. 
Şi a spus: 

— Ce păcat că nu ai fost cu mine la ospăţul prinţului Irod! Ai fi 
putut afla multe lucruri interesante despre obiceiurile acestei 
ţări. Trebuie să spun că Irod este mult mai bun decât reputaţia 
pe care o are şi suferă sincer pentru situaţia lui mai puţin 
obişnuită. Mi-a dăruit un colier persan cu trei rânduri de perle şi 
am vorbit deschis despre toate. Dar fiica lui, Salomea, este, într- 
adevăr, o târfă neruşinată şi face ce vrea din el, în profitul 
mamei sale, lrodiada, care nici nu-i prea tânără. S-ar părea că 
incestul nu este un lucru de ruşine în ochii descendenților lui 
lrod cel Mare, ci mai degrabă o tradiţie. In orice caz, noi, 
romanii, nu suntem competenţi să judecăm moravurile 
orientalilor, care cel puţin ştiu să se facă plăcuţi când vor. 
lrodiada nu-i lipsită de perseverenţă şi-şi ştie bine scopul. 
Dorinţa ei este să-şi facă soţul rege, aşa a lăsat de înţeles în 
timpul discuţiilor. Pentru Ponţiu Pilat este un lucru foarte 
important ca principele Irod să rămână în relaţii bune cu Tiberiu, 


chiar dacă lrodiada ştie prea bine că împăratul este un bătrân 
bolnav şi neputincios. Tu ştii că Ponţiu Pilat este de partea lui 
Sejanus, căruia îi datorează funcţia de procurator al ludeii. 
Lucrurile sunt aşa cum sunt şi de aceea Pilat şi Irod au tot 
interesul să meargă mână-n mână. Acest lucru l-am înţeles şi eu 
şi lrodiada. Călătoria aceasta la băile Tiberiadei dovedindu-se 
roditoare, sunt gata acum să mă întorc în Cesareea. 

Adevărul este că, în ciuda imprudenţei neobişnuite, Claudia 
Procula nu dezvăluise niciun secret, fiindcă oricărui om cu bun- 
simţ aceste lucruri îi sunt cunoscute. Impăratul Tiberiu este un 
om bolnav, toată lumea o ştie, încât doar numele lui Sejanus 
este de ajuns să fie rostit, ca orice roman cumsecade să intre în 
panică, în fond, toată lumea aşteaptă momentul când acesta va 
obţine calitatea de tribun şi ca atare puterea oficială. Am crezut 
că amfitrioana casei voia să ştie dacă Myrina înţelege limba 
latină şi că de aceea o privea atât de stăruitor. Dar, pe 
neaşteptate, ea a exclamat: 

— Pentru numele zeiţei Hecate şi a câinelui ei negru! Această 
fată este portretul viu al Tulliei! 

Am privit-o înspăimântat pe Myrina şi pentru o clipă am avut 
impresia că, într-adevăr, îţi seamănă, Tullia. Am fost convins că 
niciodată nu-ţi voi trimite scrisorile acestea şi că dorinţa de a te 
vedea se stinsese pentru eternitate, atât de multă ură şi 
repulsie am simţit când te-am regăsit, în acea clipă absurdă, 
întruchipată în fiinţa Myrinei. Dar iluzia dispărând, am cercetat 
chipul Myrinei şi am înţeles că în ea nu există nimic din tine. Cu 
toate astea, Claudia Procula a continuat cu maliţiozitate: 

— Ea, într-adevăr, seamănă cu Tullia. Este drept că nu are 
ochii ei negri şi strălucitori, linia fină a nasului şi buzele ei pline, 
dar în rest, nimic de zis, este absolut la fel ca Tullia. 

Eu nu ştiu cu ce intenţie a spus toate aceste absurdităţi 
Claudia Procula sau poate că a vrut să-şi bată joc de Myrina, în 
orice caz, te asigur, Tullia, că trăsăturile chipului acestei tinere 
grecoaice sunt absolut diferite de trăsăturile chipului tău. l-am 
spus mâniat Claudiei Procula: 

— Dă-i pace acestei fete! Ea ştie că nu este o frumuseţe. Cât 
despre mine, nu vreau să-mi amintesc de Tullia. Dar acum este 
timpul să vorbim greceşte. Vrei să ştii ce s-a petrecut pe munte 
sau nu mai vrei? 


— Se-nţelege că vreau! a strigat Claudia Procula, amintindu-şi 
deodată de scopul vizitei mele. Povesteşte-mi tot ce s-a 
întâmplat! Oare l-ai văzut până la urmă pe lisus din Nazaret? 

— Amândoi l-am văzut, i-am spus eu. Este adevărat că lisus a 
înviat. El este viu. 

— El este viu, a rostit în şoaptă Myrina. 

Dar Claudia mi-a pus o întrebare surprinzătoare: 

— De unde ştii că acela pe care l-ai văzut era într-adevăr lisus 
din Nazaret? 

Pentru câteva clipe am fost descumpănit, dar apoi am spus: 

— El a fost. Cine altul să fie? Dar acolo erau cinci sute de 
oameni şi cei mai mulţi îl cunoşteau dinainte. lar eu i-am văzut 
chipul de aproape şi acest lucru îmi este de ajuns. El nu este un 
om obişnuit, pe care să-l poţi uita. 

— Niciun om nu are privirea lui, a spus Myrina. 

— Dar voi l-aţi văzut noaptea, a spus Claudia Procula privindu- 
ne cu interes. Oare nu era o noapte neagră şi fără lună? 

— Noaptea a fost într-adevăr întunecată, am admis eu, dar 
suficient de clară pentru a-l vedea şi a nu mă înşela asupra 
identităţii lui. 

— Eu nu mă îndoiesc că el era el şi aşa mai departe, a spus 
Claudia ridicându-şi braţele. Însă, pe de o parte eu l-am primit 
aici de multe ori pe medicul curţii lui lrod, iar pe de alta, 
lrodiada însăşi mi-a vorbit despre el. Este ştiut că mulţi oameni 
l-au recunoscut pe lisus din Nazaret într-un oarecare bărbat 
ciudat care umblă prin toată Galileea. Părerile sunt împărţite şi 
nimeni dintre cei ce zic că l-au întâlnit nu este în stare să-i 
descrie înfăţişarea. La curtea lui lrod, nimeni nu crede că acel 
bărbat ciudat este lisus. Toţi gândesc c-ar fi vorba despre un 
nebun sau despre un posedat de demoni, care singur şi-a făcut 
răni la mâini şi la picioare. Se mai spune că apostolii au pus pe 
vreunul de-al lor să se dea drept lisus în faţa oamenilor simpli şi 
naivi. 

Observându-mi privirea, Claudia Procula a spus întru apărarea 
sa: 

— Am relatat doar ceea ce au spus alţii. Nu înţelege că 
acestea ar fi părerile mele. Sunt, de altfel, mai multe opinii în 
legătură cu învierea lui lisus. Există o sectă iudaică ai cărei 
membri trăiesc într-o casă izolată din deşert, la malul Mării 
Moarte. Au totul în comun, mănâncă împreună şi sunt botezați 


cu apă. Se spune că, din cauza postului, rugăciunilor şi castităţii, 
au ajuns la un atât de înalt grad de sfinţenie, încât nu mai sunt 
asemenea oamenilor obişnuiţi, iar veşmintele lor albe 
răspândesc lumină în întuneric. Acea comunitate iudaică 
întreţine relaţii secrete nu doar cu lerusalimul, ci şi cu alte ţări. 
Persecutaţi de Irod cel Mare, oamenii acelei secte din deşert s- 
au refugiat la Damasc, de unde s-au întors acum, după moartea 
lui lisus din Nazaret. Dar mare lucru nu se ştie despre ei, fiindcă 
ei nu primesc pe nimeni. Se ştie doar că există o ierarhie bazată 
pe gradul de înţelepciune şi că cei mai înţelepţi au cunoştinţe 
superioare celor mai înţelepţi oameni din această lume. Medicul 
meu, care a discutat cu mulţi erudiţi despre lisus, mi-a spus ieri 
că poate această sectă, dintr-un motiv pe care noi nu-l 
cunoaştem, ar fi urmărit activitatea lui lisus şi l-ar fi protejat. 
Faptul că doi membri respectabili ai sanhedrinului s-au ocupat 
de înfăşurarea în giulgiu a lui lisus şi punerea lui în mormânt 
este deja ceva deosebit de suspect. Maria Magdalena, care s-a 
dus în zorii zilei la mormânt a fost înspăimântată de o formă 
strălucitoare, pe care a crezut-o înger. Apostolii nu sunt oameni 
prea înalţi şi în niciun caz nu pot înspăimânta pe cineva. Ei nu ar 
fi avut curajul să fure corpul neînsufleţit al lui lisus. Dar oamenii 
deşertului ar fi putut-o face. Apoi, ei ar fi putut reînsufleţi prin 
vrăjitorie trupul mort sau ar fi putut pune pe unul din ei să facă 
pe lisus din Nazaret. Este greu de înţeles de ce vor ei ca poporul 
să creadă în învierea lui lisus. Poate că au interesul să mai 
micşoreze din autoritatea templului. Pentru că nu întotdeauna 
este vorba despre interese politice, cum bine spune înțeleptul 
meu medic. Tot atât de bine ar putea să aibă interese legate de 
credinţă, dar numai ei ştiu despre ce este vorba. Ei sunt prea 
înţelepţi pentru a risca mult timp cu această înşelătorie. Istoria 
aceasta s-a terminat când el, oricine ar fi fost să fie, s-a arătat 
pe munte adepților lui lisus din Nazaret. 

Văzând cu câtă uimire şi îndoială o urmăream, la sfârşit 
Claudia a spus: 

— Am repetat doar ce au povestit alţii. Eu nu cred niciun 
cuvânt din toată povestea aceasta. Nu este posibil ca discipolii 
cei mai apropiaţi să se fi înşelat asupra identităţii lui lisus, chiar 
dacă era noapte. lar dacă lisus nu a fost lisus, înseamnă că şi ei 
au participat la mistificare. Marcus, spune-mi doar un singur 
lucru! l-ai vorbit despre mine? 


— Nici nu ştiu cum să-ţi explic, i-am spus eu descumpănit. Dar 
cred că nu aş fi putut să-i vorbesc despre tine chiar dacă aş fi 
vrut. Şi nu aş fi putut să vreau ceva, fiindcă în clipa când l-am 
văzut toate celelalte gânduri au dispărut din capul meu. 

Spre marea mea uimire, Claudia nu a avut nimic de obiectat. 
Dimpotrivă, a spus mulţumită: 

— Exact cum mi-a povestit şi loana. Dimineaţa, ea a strâns 
nişte pământ din locul pe care lisus a călcat şi mi l-a adus învelit 
într-o bucată de pânză, ca să-mi ia durerile şi să-l pun pe frunte 
noaptea. Dar acum, eu nu mai am nevoie de asta. 

Privindu-mă cu un aer misterios, a mai spus: 

— Şi eu am fost pe munte cu ceilalţi şi m-am vindecat. 

Văzându-mă confuz, a izbucnit în râs, a bătut din palme şi a 
spus veselă: _ 

— Te-am prins în cursă, Marcus. Insă acum, aşezaţi-vă 
amândoi lângă mine şi ascultați! Eu nu am spus că fizic m-am 
aflat acolo. Dar, în vremea când voi eraţi pe munte, am avut un 
vis foarte plăcut. Marcus, tu ştii că eu sunt o femeie sensibilă şi 
capricioasă. Coşmarurile pe care le-am avut de la o anumită 
vreme încoace m-au sleit de puteri şi m-au înfricoşat. Ciupită din 
toate părţile, trasă de păr, zgâriată şi, cu toate astea, într-o 
imposibilitate de a mă sustrage, de a face cea mai mică mişcare 
- toate visele erau parcă mai reale decât realitatea şi nu 
izbuteam să scot un sunet din gură chiar dacă urlam. lar după 
ce scăpăm dintr-un astfel de coşmar, mă străduiam din 
răsputeri să nu adorm pentru a nu trece din nou prin toate acele 
chinuri. Dar să ne întoarcem la muntele despre care vorbeam. 
M-am gândit mult la acel munte pe care voi aţi fost şi poate de 
aceea m-am visat acolo. Întunericul era atât de mare, încât doar 
bănuiam că în jurul meu se află mulţi oameni îngenuncheaţi pe 
pământ, într-o liniştită aşteptare. Deodată, în faţa mea a apărut 
o fiinţă luminoasă, dar nu am îndrăznit să ridic capul, nu pentru 
că îmi era teamă, ci pentru că m-am gândit că nu se cuvine a-i 
contempla chipul. Fiinţa luminoasă m-a întrebat: Claudia 
Procula, mă auzi? Eu i-am răspuns: Aud glasul Tău. El a zis: Eu 
sunt lisus din Nazaret, regele iudeilor, pe care soţul tău, Ponţiu 
Pilat, l-a răstignit pe cruce la lerusalim. lar eu i-am răspuns: Tu 
zici. El mi-a povestit ceva despre nişte oi, dar nu am înţeles ce-a 
vrut să spună, fiindcă eu nu ştiu nimic despre creşterea oilor. In 
orice caz, mi s-a părut că ochii lui m-au privit cu reproş. lar la 


urmă, a zis: Eu sunt uşa oilor şi nu permit nici unui hoţ sau 
tâlhar să mi le omoare, înțelegând eu că se referise la Ponţiu 
Pilat când a zis despre hoţi şi despre tâlhari, m-am grăbit să-l 
asigur că nu are de ce să se teamă şi i-am spus: Eu sunt sigură 
că el nu va omori oile tale. Nici pe tine nu te-ar fi omorât, dacă 
nu ar fi fost constrâns de raţiuni politice. Dar el nici nu a luat în 
seamă vorbele mele şi am avut impresia că nu acest aspect al 
lucrurilor îl interesa, iar Ponţiu Pilat îi era absolut indiferent. A 
continuat să-mi vorbească despre oi şi-mi aduc aminte că a zis: 
Am şi alte oi, care sunt din staulul acesta. Cum nu ştiam ce să-i 
răspund, am vrut să fiu amabilă cu el şi i-am zis: Eu nu mă 
îndoiesc că tu eşti un bun păstor. Se pare că acest lucru i-a 
plăcut, fiindcă el mi-a răspuns astfel: Tu ai spus-o. Eu sunt 
păstorul cel bun. Un păstor bun îşi dă viaţa pentru oile sale. 
Atunci am simţit nevoia să plâng, aş fi vrut să-l rog să mă 
accepte printre oile turmei lui, dar nu am avut curaj. El a pus 
mâna pe capul meu şi atunci m-am trezit. Chiar şi după ce am 
deschis ochii am simţit mâna lui atingându-mi capul. Niciodată 
nu am mai visat un vis atât de frumos. M-am gândit la acest vis, 
încercând să-i ţin minte toate detaliile, după care am adormit. Şi 
de atunci nu am mai avut niciun coşmar. Gândesc că el m-a 
vindecat cu condiţia ca Ponţiu Pilat să înceteze a-i mai 
persecuta adepţii. 

A râs ca un copil, după care a spus următoarele: 

— Nu mi-a fost greu să fac o astfel de promisiune, mai cu 
seamă că Ponţiu Pilat n-are. Vreun interes să-i persecute pe 
apostolii lui lisus. Dimpotrivă. Cu cât puterea acestora va deveni 
mai mare, cu atât discordia dintre evrei se va agrava, iar acest 
lucru este doar spre folosul Romei. Dar visele sunt vise, iar el 
mi-a vorbit în vis despre oi, fiindcă mi se povestise că, 
expunându-şi învăţătura se comparase deseori cu un păstor 
care-şi îngrijeşte turma de oi. În orice caz, acest vis a fost foarte 
clar şi l-am visat în aceeaşi noapte când tu şi această fată 
tânără aţi fost pe munte şi l-aţi văzut cu ochii voştri pe lisus. Dar 
important este c-am scăpat de coşmaruri. Adevărul este că 
medicul lui lrod Antipa m-a asigurat că, după băile cu sulf şi 
leacurile pe care mi le-a dat, mă voi vindeca. Bineînţeles, eu nu 
vreau să-l jignesc şi-l voi răsplăti cum se cuvine, pentru că el a 
făcut tot ceea ce-a putut face. Cu toate acestea - şi tu n-ai 
decât să râzi de mine, Marcus - eu cred că lisus din Nazaret s-a- 


ndurat de mine şi m-a vindecat în somn, pentru că mult m-am 
gândit la el şi mult am suferit în vis pentru el. 

Şi, pe un ton triumfător, ea a spus: 

— Nu ştiu pe cine aţi văzut voi pe munte, dar sunt sigură că în 
vis eu l-am văzut pe lisus. lar Suzana, în care am încredere, mi-a 
confirmat că pe munte ea l-a recunoscut pe lisus din Nazaret. 

Meditând puţin la miraculoasa vindecare a Claudiei, am 
întrebat-o emoţionat: 

— În visul tău, el a spus că are şi alte oi, nu-i aşa? înseamnă 
că el şi-a dat viaţa şi pentru acelea, deopotrivă. 

Şi i-am spus Myrinei cu înflăcărare: 

— Înseamnă că noi nu suntem nişte străini pentru el. 

Dar Claudia Procula a izbucnit în râs şi a spus: 

— Nu, nu. Fantezia ta duce povestea cu oile prea departe. 
Acum ştiu câte ceva despre lisus din Nazaret, cred că el este fiul 
lui Dumnezeu şi cred în învierea lui. Suzana m-a învăţat o 
rugăciune modestă, dar liniştitoare şi am de gând să respect 
poruncile lui lisus, în măsura în care o voi putea face pe ascuns 
şi fără să-mi pun în pericol poziţia socială. Voi aduce în 
continuare ofrande geniului protector al împăratului, dar pentru 
ceilalţi zei ai Romei nu-mi voi mai face griji. Dar întrebarea care- 
mi dă mult de gândit este cum să-i spun despre toate acestea 
lui Ponţiu Pilat. Pentru că el este un sceptic, care doar legile le 
recunoaşte şi nu prea crede în miracole. 

Am ezitat mai întâi, dar până la urmă i-am spus: 

— Cel mai bine este ca despre lisus din Nazaret să-i vorbeşti 
cât mai puţin cu putinţă, aşa cred. Fiindcă a fost obligat să 
acţioneze împotriva principiilor justiţiei, toată această istorie îi 
este neplăcută. Aducându-i aminte, nu vei face decât să-l înfurii. 

— Este greu de ştiut ce gândeşte şi ce simte, a spus Claudia 
Procula. Această înaltă funcţie l-a obişnuit să-şi disimuleze 
sentimentele atât de bine, încât de multe ori mă întreb dacă eu 
îl cunosc pe acest om cu care sunt împreună de-o viaţă. Dar nu 
este un bărbat rău. Ar fi putut avea ludeea un procurator încă şi 
mai aprig. Şi pe nedrept îl acuză lumea de hoţie, acesta-i doar 
un mod de manifestare a fanatismului iudaic. Poate că tu ai 
dreptate. Dacă el nu mă va întreba, nu-i voi mai spune nimic 
despre lisus din Nazaret. 

Apoi, privindu-mă cu atenţie, a spus: 


— În altă ordine de idei, sunt încântată să văd că din nou ai 
obrajii netezi şi eşti îmbrăcat decent. S-ar putea spune că ţi-a 
făcut bine faptul că l-ai văzut pe lisus. Pentru că, să spun drept, 
începusem să-mi fac griji pentru tine şi mi-era chiar teamă că 
evreii îţi vor fi răvăşit mintea. Expresia feţei tale amintea de 
chipurile transfigurate ale fanaticilor, iar medicul meu, pe care l- 
ai cunoscut, m-a întrebat după aceea ce ţi s-a întâmplat. Oare n- 
a venit vremea să te-ntorci la Roma? Aproape de Capri, la Baiae, 
au înflorit trandafirii. lar aici, o femeie, care se gândeşte la tine 
cu prietenie, îţi va rămâne pe veci recunoscătoare, de-i vei 
trimite din când în când scrisori despre starea sănătăţii 
împăratului. Se-nţelege că vom folosi un cifru, pentru că bunele 
intenţii nu sunt întotdeauna bine înţelese de alţii. 

Cu capul uşor înclinat, s-a uitat spre Myrina, dar cred că nu a 
văzut-o şi a spus: 

— Un an de exil este de ajuns pentru a tempera înflăcărarea 
unui amant prea pătimaş şi o oarecare Tullia arde de nerăbdare 
să te revadă. Am toate motivele să cred că în timpul absenței 
tale ea a reuşit să-şi anuleze căsătoria şi să încheie o alta nouă, 
aşa că, pentru tine, totul va fi ca la început. Şi să ştii că la Roma 
nimeni n-are nimic împotriva ta, chiar dacă ea aşa a vrut să 
crezi tu. 

Poate că avea dreptate. Nu mai aveam de ce să mă tem dac- 
aş fi vrut să mă întorc la Roma. Dar am simţit un rău imens în 
inima mea. Nu din cauza ta, Tullia. Ci pentru că am avut 
încredere în vorbele tale şi m-am dus să te aştept ca un nebun 
în Alexandria, unde tu nici nu aveai de gând să vii. 

— Cred că nu mă voi mai întoarce niciodată la Roma, am spus 
eu amărât. Doar să mă gândesc la trandafirii din Baiae şi mă 
simt descurajat. 

Claudia Procula a suspinat şi mi-a spus: 

— Vino cel puţin să vezi Cesareea! Este un oraş nou şi 
civilizat, incomparabil mai frumos decât Tiberiada lui Irod 
Antipa. De acolo, corăbiile pleacă în ce parte a lumii vrei. Şi poţi 
întâlni persoane interesante care ţi-ar putea da un sfat bun, ca 
să-ţi croieşti o cale în viaţă. Nu pot frumoasele evreice şi nici 
micuţele grecoaice să umple viaţa unui roman. 

Dar Myrina a pus capăt discuţiei noastre într-un mod absolut 
neaşteptat. Aparent calmă, s-a ridicat şi a mulţumit curtenitor 
Claudiei Procula pentru onoarea de a o fi primit la ea. Păstrându- 


şi în continuare calmul, m-a lovit cu putere peste un obraz, apoi 
peste celălalt şi, luându-mă de mână, m-a tras spre uşă. lar din 
prag a spus: 

— Prea nobilă Claudia Procula, nu-ţi face griji pentru Marcus! 
Myrina va veghea ca acest miel să nu se rătăcească. 


Epistola a unsprezecea 

Marcus Mezentius Manilianus îl salută pe Marcus cel de 
altădată! 

Am lăsat neterminată ultima scrisoare, iar pe aceasta nu o 
mai adresez Tulliei. Pentru că numele ei mă tulbură şi-mi 
aminteşte de deşertăciunea vieţii dinainte. Dar şi pentru că am 
cunoscut-o pe Myrina. 

Cândva, peste un ştiu câţi ani, voi dori poate să-mi aduc 
aminte de întâmplările pe care le trăiesc acum. De aceea, eu, 
Marcus, cel care voi fi atunci, îl salut pe Marcus cel de astăzi. 
Timpul şi depărtarea şterg multe din memorie şi, în ciuda 
intenţiei de a nu deforma întâmplările vieţii, cei mai mulţi 
oameni păstrează amintiri false. Chiar şi când scriu aceste 
cuvinte, sunt obsedat de ideea că aş putea falsifica realitatea 
acestei clipe, exagerând sau adăugând detalii care nu există. 
Dar, dacă mă abat de la adevăr, nu o fac dinadins. Cel ce-şi 
scrie memoriile se abate din când în când, fără voie, de la 
adevăr, iar la instrucţia unui proces, chiar şi mărturiile oamenilor 
cinstiţi pot fi diferite. 

Despre împărăție, nimic altceva nu pot spune altora decât că 
am văzut cu ochii mei moartea şi reînvierea lui lisus. Dar mi s-a 
interzis să vorbesc despre ceea ce am văzut. Pentru că nu sunt 
evreu, pentru că nu sunt circumcis. De aceea, trebuie să scriu. 

Dacă cineva, mai iniţiat decât mine în misterele împărăției lui, 
va relata altfel decât mine evenimentele acestor zile, voi admite 
că are dreptate, fiindcă cel care ştie mai mult înţelege mai bine. 
Mărturisirile mele au doar pentru mine valoare, iar de voi avea 
norocul să ajung bătrân, amintirea acestor zile extraordinare se 
va păstra în rândurile scrise la fel de proaspătă ca acum. Am 
scris şi despre multe lucruri neînsemnate, care pentru mine au o 
oarecare importanţă, chiar dacă pentru alţii nu reprezintă nimic. 

lar dacă am povestit minuţios despre lucrurile lipsite de 
interes, cel puţin tot atât de minuţios am povestit şi despre 
lucrurile importante. 

Nu am vrut să las în umbră nimic. Îmi cunosc firea. Atras de 
plăceri uşoare, încântat de orice noutate, nehotărât, vanitos, 
egoist şi sclav al trupului meu, eu nu am cu ce să mă mândresc. 
Este un motiv în plus ca nimic să nu fie uitat, pentru a-mi aminti 
cine sunt eu, dacă vreodată voi fi prea plin de mine însumi. 


Mi s-a interzis să vorbesc. Mă supun şi recunosc deschis că 
aşa este drept. Pentru că sunt nesigur şi nehotărât. Eu sunt ca 
apa care trece dintr-un vas în altul şi împrumută supusă forma 
vasului în care a fost turnată. De-aş putea cel puţin să rămân 
limpede ca apa! Dar şi apa se tulbură şi se strică cu timpul. 
Când nu voi mai fi apă curgătoare, îmi voi citi memoriile şi-mi 
voi aminti că-ntr-o zi am întrezărit împărăţia lui. 

Cum se face că eu, un străin, am fost martor al învierii lui 
lisus? Nu ştiu, dar continui să cred că nu a fost întâmplător. 
Totodată, cunoscându-mă bine, presimt că timpul îmi va risipi şi 
această certitudine. 

Insă, oricât de mult mă voi prăbuşi din cauza slăbiciunilor 
mele - în acel timp al disperării şi îndoielilor, când poate mă voi 
rătăci din nou din plăcere-n plăcere - mă va consola profeția pe 
care acel pescar necunoscut mi-a făcut-o într-o noapte la malul 
lacului, deşi nu înţeleg cum ar putea să se împlinească o astfel 
de profeție. Cât de vagă ar fi, există totuşi o speranţă. Unui om 
îi este greu să trăiască fără nici o speranţă. Alţii au prea multă. 
Pe lângă ei, mă simt sărac. Eu o am doar pe Myrina. Poate că ea 
mi-a fost dată în locul speranţei, pentru că are fermitatea care 
îmi lipseşte. 

Nu aş putea să explic de unde a pornit cearta noastră. Cu 
puţin timp mai înainte fusesem foarte veseli. Poate a fost vina 
Claudiei Procula. Dar, şi să nu fi avut ea vreo vină, Myrina tot şi- 
ar fi pierdut calmul, pentru că prezenţa ei o nelinişteşte. De data 
aceasta, m-a pălmuit pe neaşteptate şi, trăgându-mă de mână, 
m-a scos din salonul Claudiei. 

După ce ne-am întors în camera noastră, Myrina mi-a explicat 
că, pe măsură ce le cunoaşte mai bine pe femeile din înalta 
societate, i se întăreşte încrederea în ea însăşi. Fiindcă nu este 
ipocrită de la natură, fiindcă nu încearcă să pară ceea ce nu 
este... şi aşa mai departe. Dar în zadar a încercat ea să mă 
impresioneze, adunându-şi lucrurile, ca şi cum ar fi avut intenţia 
să plece. Nu am făcut niciun gest ca să o rețin, pentru că 
fusesem jignit pe nedrept. Apoi a început să mă chinuiască cu 
vorbe atât de otrăvite, că doar Tullia, în momentele ei cele mai 
rele, ar fi putut să rivalizeze cu ea. 

Mi-a zdrobit în picioare vanitatea, m-a acuzat chiar şi că l-aş fi 
trădat pe lisus din Nazaret, fiindcă ascultasem cu interes 
trăncăneala Claudiei Procula. De altfel, ea nu crezuse un cuvânt 


din visul Claudiei. Nu am înţeles-o, pentru că până atunci fusese 
o fată liniştită şi rezervată. Am gândit că poate până atunci mă 
înşelasem şi că, de fapt, aceasta este faţa ei adevărată. Cu 
atâta cruzime şi pertinenţă a scos la iveală toate defectele mele 
încât, la un moment dat, am gândit că este posedată de 
demoni. Clarviziunea ei a fost de-a dreptul enervantă. Cum de a 
putut face aluzie la lucruri pe care nici nu avea de unde să le 
cunoască? A scormonit metodic în sufletul meu, nelăsând un loc 
neatins şi tot ceea ce a spus a fost într-o oarecare măsură 
adevărat. De aceea a trebuit să o ascult, dar mi-am jurat în 
gând să nu-i mai vorbesc vreodată. 

Până l-a urmă s-a liniştit. S-a aşezat, şi-a sprijinit capul în 
mâini şi mi-a spus cu ochii pierduţi în gol: 

— lată cine eşti! Mă hotărâsem să plec. Te-ai simţi tu mai bine 
de te-aş lăsa în voia sorții, nu-i aşa? Dar eu nu te pot părăsi. 
lisus din Nazaret mi te-a dat să te păzesc de rău. In această 
lume, tu eşti ca un miel în mijlocul lupilor şi nu poţi să te aperi 
singur. Chiar şi dus de mână, tu ai putea să te rătăceşti. Nu mai 
pot suporta să te tot văd oftând după Tullia şi după viaţa 
destrăbălată de altădată. Scoate-ţi inelul acela de aur din deget 
şi pune-l degrabă în pungă! 

S-a ridicat apoi, s-a apropiat de mine şi, adulmecându-mă, a 
spus cu dispreţ: 

— Puţi ca târfele masculine din lupanarele Alexandriei. Mi-ai fi 
plăcut mai mult de-ai fi avut părul plin de brusturi. Să nu fi 
umblat împreună cu tine pe cărările prăfuite ale Galileii, să nu te 
fi văzut ştergându-ţi sudoarea de pe faţă fără să te plângi de 
oboseală, te-aş fi părăsit eu de mult. 

Aşa a vorbit până i s-au isprăvit cuvintele. Dar nu m-am umilit 
să-i răspund şi nici nu am dorit să o privesc în ochi, pentru că 
multe lucruri erau adevărate. Nu vreau să repet tot ceea cea 
spus. Slăbiciunile mele s-au etalat şi aşa îndeajuns de-a lungul 
paginilor scrise şi, să spun drept, nu acesta a fost scopul 
mărturisirilor mele. 

lar la sfârşit a spus: 

— Cercetează-te singur şi chibzuieşte dacă am dreptate sau 
exagerez! Nu mai vreau să locuiesc în aceeaşi cameră cu tine. 

Apoi a ieşit trântind uşa atât de puternic, încât toată casa s-a 
zgâlţâit. După un oarecare timp a venit un servitor şi i-a luat 
şovăind lucrurile. Dar nu mi-am făcut griji pentru ea. Eram sigur 


că hangiul îi dăduse fără ezitare o altă cameră, fiindcă ştia că 
fusese primită de Claudia Procula. 

Am meditat multă vreme la vorbele Myrinei şi am fost tare 
deprimat. Am început să scriu, dar am încercat să nu amestec 
amărăciunea din mine cu adevărul celor întâmplate, de aceea 
am scris puţin. N-am mai ieşit multe zile, am stat cu draperiile 
trase şi am cerut să mi se aducă mâncarea în cameră. O dată, 
Myrina a intrat şi mi-a spus că se duce să comande o lespede 
funerară în stil grecesc pentru mormântul fratelui ei. Altă dată, 
m-a anunţat că Natan venise cu asinii şi dorea să mă vadă. Fără 
să rostesc o vorbă i-am arătat că sunt ocupat cu scrisul şi nu 
vreau să văd pe nimeni. 

După aceea, şi-a văzut de treburile ei fără să-mi mai ceară 
mie permisiunea. Abia mai târziu am aflat că a fost în Magdala şi 
în Capernaum cu Natan. 

Pierdusem noţiunea timpului şi scriam şi noaptea pentru că 
nu mai puteam dormi. Încetul cu încetul, furia mea a început să 
se micşoreze şi am putut gândi calm la Myrina şi la ceea ce îmi 
spusese ea. Până la urmă am ajuns să admit ideea că fusese 
timpul ca cineva să-mi vorbească astfel. Eu puteam fi blând şi 
smerit în inima mea, dar vanitatea mă îndemna să cred în 
continuare că sunt superior altora. 

Într-o dimineaţă, pe când încă mai dormeam, am auzit când a 
intrat Myrina în cameră. Mi-a mângâiat părul. Atingerea uşoară 
a mâinii ei a deşteptat în mine o bucurie neaşteptată şi mi-a fost 
ruşine că m-am arătat atât de inflexibil. Voind să o văd, m-am 
răsucit în pat ca şi cum în acel moment m-aş fi deşteptat, dar ea 
s-a depărtat repede de mine când a văzut că am deschis ochii. 

— Tu ai făcut bine că te-ai hotărât să nu mai vorbeşti, Marcus, 
a spus ea. Şi orice ai povesti pe hârtiile tale, nu poţi face rău 
nimănui şi nu poţi ameţi pe nimeni cu vorbe deşarte. Dar acum 
este timpul să te ridici din acest pat. Sunt câteva zile deja de 
când cele patruzeci de zile s-au împlinit şi trebuie să ajungem 
cât mai degrabă la Ierusalim. Natan este deja în faţa hanului cu 
asinii şi ne aşteaptă. Strânge-ţi lucrurile, plăteşte ce ai de plătit 
hangiului şi vino cu mine! Şi, dacă-ţi face plăcere, n-ai decât să 
stai îmbufnat tot drumul, la fel de bine ca şi aici. 

— Myrina, i-am şoptit eu. Dă-mi iertare pentru că sunt aşa 
cum sunt şi iartă-mă de asemenea pentru că am gândit rău 
despre tine în aceste zile de tăcere. Dar ce treabă am eu în 


lerusalim? Chiar dacă mi-am cerut iertare, află că nu sunt dispus 
să mă înclin în faţa capriciilor tale şi să te urmez orbeşte unde-ţi 
vine ţie să mergi. 

— Despre aceasta vom vorbi pe drum, mi-a răspuns ea. 
Sărbătoarea Cincizecimii se apropie şi multă lume merge în 
pelerinaj la lerusalim. Grăbeşte-te! 

Nu aveam nimic împotriva planului ei. Eu însumi gândeam că 
venise vremea să mă întorc în lerusalim, pentru că apostolii 
plecaseră deja acolo pentru a li se împlini destinul. Pe lângă 
asta, ideea unei călătorii nu-mi displăcea, pentru că eram obosit 
de tăcere. 

Privind-o, nu mi-am putut stăpâni bucuria, am îmbrăţişat-o, 
am sărutat-o pe obraji şi i-am spus: 

— Oricât de aspru mi-ai vorbi, tot e bine dacă nu-mi doreşti 
răul. Am fost fericit când mi-ai mângâiat adineauri părul, 
crezând că dorm. 

Mai întâi, a încercat să mă facă să cred că am visat. Dar apoi, 
întorcându-mi sărutul, a spus: 

— Am fost crudă cu tine, dar a trebuit să-ţi vorbesc o dată 
pentru totdeauna. Tu îmi placi aşa cum eşti, atâta timp cât nu îţi 
imaginezi că eşti mai mult decât eşti. Eu nu vreau ca tu să te 
schimbi şi nu ţi-aş fi vorbit niciodată atât de deschis dacă nu te- 
aş fi iubit. Cât despre libertatea de a decide să pleci când vrei şi 
unde vrei, eu nu-ţi impun nimic, dar acum grăbeşte-te şi vino cu 
mine! 

— Dar eu vreau să mă întorc în lerusalim, i-am spus. Deşi mi- 
e teamă că totul s-a sfârşit. Unde altundeva aş mai putea eu 
merge? Nu am o casă unde să mă întorc, iar pe acest pământ 
am devenit atât de străin, că-n orice loc din lume m-aş duce tot 
aia-i. 

Atingându-mi uşor fruntea şi pieptul, Myrina a spus: 

— Şi eu sunt o străină în lumea aceasta. Singura mea casă 
este împărăţia lui, chiar şi atât de puţin cât o cunosc. lar dacă 
lisus mi te-a dat mie, trebuie să fiu aceea care să te întărească 
în slăbiciunea ta. Prietenă, soră şi tot ce vei vrea tu să fiu, voi fi 
casa ta şi-n zilele bune şi-n zilele rele. 

l-am atins fruntea şi pieptul şi am mai sărutat-o o dată. M-a 
ajutat apoi să-mi strâng lucrurile şi eu m-am îmbrăcat pentru 
drum. Când am dat să plătesc, hangiul a încercat să mă tragă 
pe sfoară, anunţându-mă că am de plătit o sumă care depăşea 


cu mult toţi banii pe care-i aveam, dar Myrina mi-a venit în 
ajutor, semnalând greşelile grosolane de calcul ale acestuia. M- 
am bucurat când i-am revăzut pe Natan şi pe asini. Fără prea 
multe vorbe de prisos, am pornit imediat la drum. 

Prea multe nu am de povestit despre acest drum. Am 
traversat Samaria pentru a-i evita pe pelerinii din Galileea care 
se duceau în mare număr la lerusalim pentru sărbătoare, dar şi 
pentru că valea lordanului era bântuită de o arşiţă cumplită. 
Urmând drumul Siharului, am ajuns în lerusalim cu două zile mai 
înainte de sărbătoarea Cincizecimii. Când am ajuns aproape de 
oraş şi am văzut templul şi dealul supliciului, am fost scuturat 
de un tremur mare şi, fiindu-mi teamă să nu cad de pe asin, am 
coborât pe pământ. Şi am crezut că m-am îmbolnăvit de friguri. 
Am avut impresia că lumea căzuse în tenebre şi că deasupra 
capului meu plutea un nor întunecat, deşi în realitate cerul era 
senin. Mi-au clănţănit dinţii şi, bâlbâindu-mă, nu am reuşit să 
articulez un cuvânt. 

Am ieşit repede din acea stare ciudată, iar Myrina, punându- 
mi mâna pe frunte, a spus că nu am fierbinţeli. Dar de urcat pe 
asin nu am mai urcat, preferând să-mi continui drumul pe jos. 
Am intrat în oraş prin rău mirositoarea Poartă a Peştilor, iar 
soldaţii legiunii ne-au lăsat să trecem iară să ne mai controleze, 
de îndată ce le-am spus că sunt cetăţean roman. Intra atât de 
multă lume în lerusalim, că nici nu se mai oboseau ei să-i 
cerceteze pe toţi oamenii. 

Negustorul sirian de mărunţişuri Karanthes mi-a ieşit bucuros 
în întâmpinare şi m-a salutat. Şi eu m-am bucurat când i-am 
revăzut faţa rumenă şi ochii vicleni. Când a văzut-o pe Myrina, a 
clipit din ochi de multe ori, după care a spus cu ipocrizie 
nedisimulată: 

— Mult ai mai slăbit, Maria din Beerot! Părul tău are acum o 
altă culoare, iar ochii tăi negri sunt verzi. Şi nasul parcă-i mai 
scurt. Adevărul este că vii din ţara vrăjitorilor şi până la urmă 
am s-ajung să cred şi eu tot ce se spune despre Galileea. 

Eu nu mă îndoiesc că el voise să râdă doar de mine, dar 
Myrina nu a apreciat gluma lui. 

Apoi a venit şi momentul despărțirii de Natan. Scărpinându-se 
în cap, el a început să socotească banii din pungă, nevrând să 
primească mai mult decât banii hotărâți înainte de plecarea 
spre Galileea. Şi a insistat să primesc banii pe care-i câştigase 


prin munca asinilor mei în perioada când fusesem bolnav. Nu 
am vrut să-l ofensez şi i-am spus: 

— Tu ai fost un slujitor credincios şi nu vreau să te rănesc 
înapoindu-ţi arginţii. Te rog să păstrezi cel puţin cei patru asini 
ca să-ţi aminteşti de mine. 

S-a uitat Natan la asini cu bucurie şi am simţit că ar fi voit să-i 
aibă, dar gura lui altfel a grăit. 

— Eu nu vreau să am nici o bogăţie, a spus el. Sunt bucuros 
că voi putea da săracilor banii pe care i-am câştigat de la tine. 
Eu nu vreau bogății aici, pe pământ, şi, în felul meu, încerc să 
strâng comori în cer. Patru asini sunt o adevărată avere pentru 
un om ca mine. Dacă aceşti asini ar fi ai mei, altă preocupare nu 
voi mai avea, fiindcă tot timpul mi-ar fi teamă că mi i-ar putea 
fura cineva sau că ar putea să se îmbolnăvească. lar inima mea, 
depărtându-se de ceea ce este important, se va lega de ceva 
efemer şi inutil. Cu cât aş fi mai mult legat de asinii mei, cu atât 
mai mult m-aş pierde. 

Am fost mişcat de vorbele lui şi am insistat: 

— la-i totuşi, Natan, pentru că aceşti asini ne-au servit cu 
umilinţă tot drumul şi parcă mă doare inima să-i vând unor 
străini. Sunt mulţi oameni din Galileea care au venit acum în 
lerusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii. Unii sunt bolnavi şi le 
este greu să meargă pe jos. Dăruieşte asinii oamenilor care 
răspândesc învăţătura lui lisus din Nazaret, să-i folosească ei 
pentru binele celor slabi. 

Propunerea mea i-a plăcut lui Natan şi el a spus: 

— E bine, dacă aceste animale vor sluji pentru cei blânzi şi cu 
inima curată. 

A ezitat din nou, apoi m-a întrebat: 

— Vrei să te anunţ dacă se vor mai întâmpla lucruri 
deosebite? 

— Nu, Natan! i-am spus eu. Nu mai vreau să iscodesc pe 
nimeni. Dacă este scris să mai aud ceva despre apostoli, vreau - 
nu vreau voi auzi. Nu-ţi face griji pentru mine! Păzeşte poruncile 
şi străduieşte-te să strângi pentru tine comori în împărăţia lui 
lisus. 

Astfel ne-am despărţit. Lumina amurgului a devenit violetă şi 
am simţit un fel de deznădejde apăsătoare, chiar dacă nu eram 
singur. Nu am fost în stare nici să ridic capul şi să privesc 
templul, iar pe măsură ce întunericul s-a lăsat peste oraş, am 


avut aceeaşi senzaţie de irealitate, pe care o încercasem la 
plecarea din lerusalim spre Galileea. Oraşul era plin de oameni. 
Şi nu erau doar din ludeea şi Galileea, ci din toate ţările în care 
locuiesc fiii lui Israel. 

Cu toate astea, inima îmi era pustie şi-mi simţeam 
singurătatea apăsătoare în camera mea din casa lui Karanthes 
sirianul. Mi se părea că o forţă imensă vibra deasupra oraşului, 
antrenându-mă în vârtejul ei şi făcându-mă să dispar ca o 
scânteie luată de vânt. Copleşit de spaimă, am strâns din toate 
puterile mâna Myrinei. A aşteptat un moment, apoi m-a luat de 
după gât şi am stat lângă ea, iar încăperea a fost încetul cu 
încetul cucerită de întunericul nopţii. Nu mai eram singur şi nu 
aş mai fi vrut să fiu vreodată singur. 

Puțin mai târziu, Karanthes sirianul ne-a adus o lampă. 
Văzându-ne aşezaţi alături unul de altul, a mers în vârful 
picioarelor, ne-a vorbit în şoaptă şi nu a mai trăncănit după cum 
îi era obiceiul. Ne-a întrebat dacă vrem să mâncăm, dar noi am 
scuturat din cap, refuzându-l. Starea de spirit în care mă aflam 
mă îndemna să cred că n-aş fi putut înghiţi nici chiar o firimitură 
de pâine. 

Karanthes s-a aşezat pe vine în faţa noastră ca să ne poată 
vedea mai bine la lumina lămpii, dar în ochii lui strălucitori nu 
era bătaie de joc, ci mai degrabă teamă şi respect. 

— Ce ţi s-a întâmplat, Marcus? m-a întrebat el intimidat. Ce se 
întâmplă cu voi amândoi? Doar privindu-vă, şi simt pişcături pe 
tot corpul, ca mai înainte de furtună. Dar acum cerul este senin 
şi plin de stele. Când am intrat aici, chipurile voastre împrăştiau 
lumină, deşi în toată camera era întuneric. 

Dar eu am fost incapabil să-i răspund şi nici Myrina nu a 
deschis gura. S-a mai uitat puţin la noi, apoi s-a ridicat şi a 
plecat, încercând să nu facă vreun zgomot. În acea noapte am 
dormit alături unul de altul şi m-am trezit de multe ori ca să mă 
asigur că Myrina este lângă mine. Şi nu am mai avut teamă, 
între somn şi veghe, am simţit de câteva ori că mi-a atins faţa şi 
am înţeles că şi ea se simţea în siguranţă alături de mine. 

A doua zi era ziua de sabat. Lumea se îndrepta spre templu, 
dar noi am rămas în camera noastră. Nimic nu ne-ar fi putut 
împiedica să plecăm şi să hoinărim prin oraş, pentru că legea 
sabatului, care pretindea fiilor lui Israel să nu facă mai mult 
decât un anume număr de paşi, nu ne privea şi pe noi, dar 


niciunul, nici altul nu am avut dorinţa să ieşim afară. Şi am 
vorbit doar ca să ne auzim glasurile. Myrina mi-a povestit 
copilăria ei, apoi ne-am strigat unul altuia numele, mie fiindu-mi 
nespus de drag felul în care ea îmi rostea numele şi ea 
bucurându-se când i-l spuneam cu voce gravă pe alei. 

Astfel am ajuns în acea zi liniştită, la lerusalim, să ne 
metamorfozăm într-o singură fiinţă, pentru a trăi împreună până 
la sfârşitul zilelor noastre. Graţie supremă, pentru un bărbat ca 
mine. Eu nu sunt în stare să măsor proporţiile darului pe care mi 
l-a făcut acel pescar necunoscut, trimiţându-mă în teatrul grec 
din Tiberiada pentru a o găsi pe Myrina. 

In acea zi, nici o vorbă de vrajbă nu a fost pe buzele noastre, 
iar seara, după ce am mâncat puţin, am adormit unul în braţele 
celuilalt, ca să ne trezim abia în zorii zilei Sărbătorii Cincizecimii. 

Dar după ce m-am trezit, am simţit în mine o mare nelinişte, 
am început să umblu înainte şi-napoi prin cameră cu mâinile şi 
picioarele tremurând, mi-a fost frig, deşi ziua se anunţa deosebit 
de călduroasă şi nici mâinile Myrinei, care mi-au mângâiat 
fruntea, şi nici buzele ei nu mi-au adus liniştea. 

— Oare de ce am venit noi la lerusalim? am întrebat-o pe un 
ton acuzator. Ce-avem de făcut aici? Este oraşul lor, nu al 
nostru, iar această sărbătoare este doar sărbătoarea lor. 

— Cât de grăbit eşti tu, Marcus! a spus ea. Tu eşti un străin şi 
ai fost chemat pentru a aduce mărturie despre învierea lui lisus. 
Oare nu mai ai destulă răbdare să aştepţi împlinirea celor 
promise? Apostolii lui lisus sunt gata să aştepte aici şi 
doisprezece ani, dacă este nevoie, iar tu ţi-ai pierdut răbdarea 
într-o singură zi. 

— Nu ştiu ce le-a promis el lor, i-am răspuns acru, şi nimic nu 
am eu de văzut aici. Eu îi mulţumesc pentru tot ce am primit, iar 
ceea ce am primit îmi este de ajuns pentru toată viaţa. De ce să 
cer mai mult, când eu am avut norocul să trăiesc cele mai 
extraordinare evenimente din istoria lumii, noroc pentru care 
chiar prinții şi regii m-ar invidia? 

Myrina a insistat: 

— El a fost răstignit pe cruce, a suferit, a murit şi a înviat în 
lerusalim. Nu văd de ce n-ar fi bun şi pentru mine acest oraş, 
de-ar fi să aştept aici chiar şi doisprezece ani. 

Neliniştea din mine era într-o continuă creştere şi cugetul 
meu, oarecum confuz, se întreba dacă n-ar fi cazul să merg la 


fortul Antonia pentru a-l vedea pe sutaşul Adenabar, la casa lui 
Simon din Cirene sau la înțeleptul Nicodim. 

— Cel puţin să plecăm din această încăpere! i-am propus eu 
Myrinei. Trebuie să mă duc la bancherul Aristainos pentru a 
vedea ce bani mai am. Sigur îl voi putea găsi, pentru că în ziua 
de sabat el face cele mai bune afaceri. 

Myrina nu s-a împotrivit, dar când am ieşit din casa 
negustorului de mărunţişuri, spaima mea a fost de două ori mai 
mare şi am crezut că-mi va sări inima din piept. Agăţat de braţul 
Myrinei, m-am oprit şi am simţit că nu mai pot respira. Mi-am 
ridicat ochii spre cer. Cerul era liniştit, dar acoperit de un fum 
subţire, în spatele căruia soarele părea roşu ca focul. Niciun 
semn nu prevestea furtuna şi ziua nu era mai caldă decât s-ar fi 
cuvenit să fie în acest anotimp. De aceea nu mi-am putut 
înţelege spaima şi neliniştea. 

Am încercat să-mi stăpânesc simţurile şi, vrând să-i fac 
plăcere Myrinei, am dus-o să viziteze templul. l-am arătat curtea 
neamurilor şi porticul regal, unde comerţul şi schimbul de bani 
ajunseseră deja la apogeu, deşi dimineaţa era abia la început. 
Am mers mână-n mână spre partea orientală a curţii păgânilor 
pentru că am vrut să-i arăt Myrinei marea poartă corintiană din 
bronz, despre care evreii spun că ar fi una dintre minunile lumii 
şi o numesc Poarta Frumoasă. Dar în apropierea zidului, când 
am fost luaţi cu asalt de duhoarea insuportabilă a cloacei din 
valea Chedronului - pe care nu o simţisem prima dată când 
vizitasem templul pentru că ploile iernii curăţiseră canalul de 
scurgere, nu am mai avut nici o umbră de entuziasm. Am 
părăsit templul şi ne-am îndreptat spre casa bancherului 
Aristainos. 

Eram în dreptul forumului, când am auzit din cer un vuiet ca o 
suflare de vânt ce vine repede. Vuietul a fost atât de puternic, 
încât toată lumea ce trecea atunci pe acolo s-a oprit şi a privit 
spre oraşul de sus, de unde venea acel zgomot. Pe cer nu se 
vedea nici nor, nici vârtej de vânt. Cu toate acestea, mulţi 
arătau cu degetul înspre partea înaltă a lerusalimului şi spuneau 
că ar fi văzut un fulger, dar că fulgerul ar fi căzut neînsoţit de 
tunet. Toate zvonurile acestea aveau ceva supranatural şi, nu 
ştiu din ce cauză, mi-am amintit deodată de salonul de sus al 
casei în care fusesem o dată. Obligând-o pe Myrina să mă 


urmeze, am început să alerg pe străduţele care duceau acolo şi 
am văzut apoi că nu eram singurii care alergam în acea direcţie. 

Era multă lume pe stradă şi toţi se înghesuiau să ajungă mai 
repede şi a trebuit să aşteptăm puţin ca să putem trece de 
poarta vechiului zid al oraşului. Şi erau în lerusalim în acea zi 
iudei cucernici din toate neamurile care sunt sub cer şi toţi se 
întrebau în diferite limbi de unde a fost acel zgomot ciudat. Unii 
spuneau că în oraşul de sus s-ar fi năruit o casă, iar alţii că este 
vorba despre un cutremur de pământ. 

Casa cea mare, pe care o cunoşteam, era aşa cum o ştiam, 
iar zidurile înalte se înălţau în continuare în jurul ei, păzind cu 
străşnicie secretele împărăției. Mulțimea sosea neîntrerupt şi se 
îngrămădea în faţa porţii deschise. Şi au ieşit afară apostolii lui 
lisus din Nazaret, cu paşi nesiguri, cu ochi înflăcăraţi şi cu obraji 
aprinşi de extaz, iar unii oameni au crezut că băuseră mult vin. 
Ei s-au dispersat în mulţime, vorbindu-le cu înflăcărare unora şi 
altora, iar oamenii, înspăimântați, au deschis drum în faţa lor. 
Linişte mare s-a făcut şi doar glasul lor năvalnic s-a mai auzit. ŞI 
au vorbit apostolii lui lisus în graiuri diferite, iar mulţimea s-a 
tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. 

La un moment dat, unul dintre apostoli, al cărui nume nu l-am 
ştiut, a ajuns în faţa noastră. Şi i-am putut vedea de aproape 
chipul transfigurat şi m-am temut de puterea lui. M-a privit în 
faţă, dar nu m-a văzut, pentru că ochii lui vedeau în împărăţia 
lui lisus, nu în această lume, şi mi-a vorbit în limba latină. S-a 
exprimat într-o latină clară, dar cu o atât de mare iuţeală, că eu 
nu am fost în stare să-i înţeleg cuvintele şi nici sensul 
discursului său nu l-am înţeles. Apoi, trecând fără niciun efort de 
la limba latină la limba greacă, i s-a adresat Myrinei şi din gura 
lui au ţâşnit cuvintele ca apa dezlănţuită a unui torent şi din nou 
mi-a fost imposibil să înţeleg ceva. Şi m-am întrebat eu 
descumpănit: cum de este posibil ca un ţăran vânjos şi ars de 
soare să vorbească în latină şi greacă atât de uşor şi cu o atât 
de mare repeziciune? 

Apoi, el a trecut mai departe şi puterea lui ne-a suflat din 
cale-i ca pe nişte frunze moarte purtate de vânt. Croindu-şi 
drum printre oamenii înghesuiți unul în altul, s-a oprit în faţa 
multor altora şi le-a vorbit în graiuri pe care niciodată nu le mai 
auzisem până atunci. Şi ceilalţi apostoli, în extaz, au trecut prin 
mulţime ca un vârtej. Evreii cucernici din toate neamurile: 


elamiţi, mezi, arabi, cretani, iudei şi încă mulţi alţii îşi ridicau 
braţele şi se întrebau uimiţi cum de pot acei galileeni necultivaţi 
să vorbească fiecăruia pe limba în care s-a născut. Ei bănuiau 
doar că despre faptele minunate ale lui Dumnezeu le vorbeau 
apostolii, dar niciunul nu reușea să le înţeleagă spusele, fiindcă 
doar într-o clipă apostolii rosteau un torent de fraze. 

l-am spus Myrinei: 

— Ei nu vorbesc prin propria lor putere. Este Spiritul Sfânt, cel 
care se exprimă prin intermediul lor. 

Incă mai soseau mulţi oameni în locul acela şi nou-veniţii 
discutau cu entuziasm şi se întrebau unii pe alţii: Ce va să fie 
aceasta? lar alţii, batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de vin dulce 
şi se dădeau fără să vrea la o parte din calea apostolilor, 
neînţelegând ce forţă îi mişcă împotriva voinţei lor. 

Şi în timp ce apostolii lui lisus vorbeau neobosiţi în multe 
graiuri, de o stare de slăbiciune mi-a fost prinsă toată fiinţa, am 
simţit pământul tremurând sub picioarele mele şi m-am agăţat 
de Myrina ca să nu mă prăbuşesc. Văzând paloarea feţei şi 
picăturile mari de sudoare de pe fruntea mea, ea a intrat pe 
poarta deschisă şi m-a condus hotărâtă în curte şi nimeni nu ne- 
a oprit, deşi în curte erau toate femeile şi servitorii casei şi toţi 
păreau nedumeriţi şi priveau fascinaţi la ce se întâmplă pe 
stradă. Ajunşi la umbra unui arbore, Myrina mi-a spus să mă 
întind, iar eu mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am venit în fire, 
nu am înţeles unde mă aflu şi de câtă vreme sunt acolo. 

Dar fiinţa nu-mi mai era istovită şi aveam pace în inima mea, 
ca şi cum, odihnindu-mă, aş fi fost curăţat de tot răul. Cu capul 
sprijinit de genunchii Myrinei, am aruncat o privire în jur şi am 
văzut grupul de femei ghemuite pe pământ, în mijlocul cărora 
erau Maria - sora lui Lazăr, Maria Magdalena şi Maria - mama lui 
lisus. Chipurile lor răspândeau lumină şi am fost străbătut de 
ideea că ele nu sunt făpturi muritoare, ci îngeri întrupaţi în 
femei. 

Intorcându-mi apoi ochii spre poartă şi deschizându-mi 
urechile la murmurul mulţimii uluite, l-am văzut pe Simon Petru, 
înconjurat acum de câţiva dintre apostoli şi l-am auzit 
adresându-se mulţimii cu o voce puternică şi convingătoare. A 
vorbit în dialectul din Galileea şi i-a citat pe profeţi. A vorbit fără 
teamă despre lisus din Nazaret, pe care Dumnezeu l-a înviat 
dezlegându-l din durerile morţii şi despre Duhul Sfânt pe care 


lisus, primindu-l de la tatăl său ceresc, l-a revărsat peste ei, cei 
doisprezece apostoli, lucru pe care acum mulţimea l-a văzut şi l- 
a auzit, ca să aducă mărturie. Dar Petru a vorbit ca un fiu al lui 
Israel, care se adresează celorlalţi fii ai lui Israel. Dezamăgit, nu 
am mai fost atent la ce a spus şi mi-am întors rugător privirea 
spre grupul femeilor. 

Mişcată de chemarea mea, Maria Magdalena s-a ridicat şi a 
venit să mă salute, dovedind astfel că cel puţin ea nu mă 
abandonase. Şi, cu glas stins, i-am cerut să-mi spună ce se 
întâmplase. Ea s-a aşezat alături de mine şi ţinându-mi mâna 
între mâinile ei, mi-a povestit: 

— Cei unsprezece apostoli şi Matia - cel care tocmai fusese 
ales în locul lui luda ca să fie ei din nou doisprezece, erau 
adunaţi în salonul de sus. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un 
vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată 
casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc 
şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul 
Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, aşa cum şi tu i-ai 
auzit vorbind. 

Am întrebat-o: 

— Acesta era deci lucrul pe care lisus din Nazaret îl promisese 
apostolilor lui? împlinirea acestei promisiuni o aşteptau ei, nu-i 
aşa? 

Maria Magdalena a aprobat cu o mişcare a capului şi a spus: 

— Oare tu înţelegi importanţa celor ce se întâmplă acum? 
Fără să se ascundă, Petru a făcut cunoscut iudeilor că lisus este 
Hristosul, iar ceilalţi unsprezece au stat în jurul lui fără nici o 
teamă. De unde să fi primit apostolii curajul şi puterea, dacă nu 
de la Duhul Sfânt? 

— Dar ei s-au adresat tot timpul doar fiilor lui Israel, i-am spus 
eu supărat ca un copil căruia i se ia înapoi darul dat. 

Şi, ca şi cum ar fi vrut să întărească spusele mele, Petru 
tocmai spunea în acel moment mulţimii: 

— Negreşit, să ştie, deci, toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a 
făcut Domn şi Hristos pe acest lisus, pe care voi l-aţi răstignit. 

Uitând de mine şi temându-mă pentru ei, m-am ridicat în 
coate şi am strigat îngrozit: 

— Oamenii lerusalimului îi vor omori cu pietre! 


Dar mulţimea a rămas nemişcată şi tăcută, ca şi cum vorbele 
lui Petru le-ar fi străpuns inima. ŞI, cu glasuri timide, unii au zis 
către Petru şi ceilalţi apostoli: 

— Bărbaţi fraţi, ce să facem? 

lar Petru a zis către ei cu glas puternic şi tot Ierusalimul l-a 
auzit: 

— Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui 
lisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre. Şi veţi primi darul 
Duhului Sfânt, căci vouă vă este dată făgăduinţa şi copiilor 
voştri şi tuturor celor de departe, pe oricâţi îi va chema Domnul 
Dumnezeul nostru. 

În felul acesta a făcut el public secretul împărăției, iar eu, 
plecându-mi capul, am înţeles că, nici împins de Duhul Sfânt, 
apostolul Petru nu s-ar fi îndurat de mine. Doar fiii circumcişi ai 
lui Israel - care respectau tablele legii şi ofereau Dumnezeului 
fără chip jertfe la templu - erau cei chemaţi şi doar lor li se 
promitea împărăţia. Speranţa că-ntr-o zi aş fi putut face parte 
din comunitatea adoratorilor lui lisus s-a năruit odată cu 
discursul pe care Petru îl adresase mulţimii. Dar eu ştiam 
învăţătura lui lisus şi credeam în învierea lui. De aceste 
adevăruri, nimeni nu m-ar mai fi putut despărţi, nici chiar 
apostolul Petru. 

— Este un bărbat încet şi încăpățânat, dar credinţa lui este 
neclintită ca un munte, a încercat să mă consoleze Maria 
Magdalena, văzându-mi tristeţea. Dar sunt sigură că el va fi 
capabil să se înalte la nivelul importantei misiuni ce i-a fost 
încredinţată. El a vorbit astăzi despre sfârşitul apropiat al lumii 
şi l-a citat pe prorocul loil, deşi pe Muntele Măslinilor, mai 
înainte de a pleca, lisus le spusese: Nu vă este dat a cunoaşte 
anii sau vremile pe care Tatăl le ţine în stăpânirea Sa. Timp de 
patruzeci de zile, lisus li s-a arătat apostolilor lui şi le-a vorbit 
despre împărăţia lui Dumnezeu, dar ei multe lucruri nu le-au 
înţeles. Cu puţin înainte ca norul să-l ia din faţa ochilor lor, ei 
tocmai îl întrebaseră nedumeriţi: Doamne, oare în acest timp vei 
aşeza tu împărăţia lui Israel la loc? Aşa că, Marcus, nu trebuie 
să-ţi pierzi toată speranţa. 

Erau noi pentru mine toate aceste lucruri pe care ea mi le-a 
spus atunci, şi am întrebat-o mirat: 

— Au povestit ei toate acestea femeilor? 

Şi i-am mai spus: 


— Nu înţeleg totuşi despre ce nor vorbeşti. 

— Acum, ei nu mai au secrete, a spus Maria Magdalena cu un 
aer mulţumit. Misterul trupului şi sângelui metamorfozat în 
pâine şi vin ei l-au dezvăluit pe munte. In cea de-a patruzecea 
zi, când lisus i-a însoţit pe Muntele Măslinilor, ce se află în 
apropierea Betaniei, le-a poruncit să nu se depărteze de 
lerusalim şi să aştepte împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu. Că 
loan a botezat cu apă, le-a spus el, iar voi veţi fi botezați cu 
Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile. Şi acest botez, 
neîndoielnic, apostolii l-au primit astăzi, fiindcă, precum vezi, 
puterea Duhului Sfânt este în ei. Cât despre acel nor, despre 
care am pomenit, prea multe nu ştiu. Fiind în acea zi apostolii 
împreună cu lisus pe Muntele Măslinilor, dintr-odată, pe când ei 
îl priveau, lisus s-a înălţat şi un nor l-a luat din faţa ochilor lor, 
lăsându-le de înţeles că de acum înainte lisus nu le mai 
aparţine. 

Şi ea a mai spus: 

— Eu nu vreau să mă cert cu ei, dar îmi rezerv dreptul să 
zâmbesc când le văd încercarea stângace de a exprima 
adevăruri pe care inima mea le recunoscuse încă din vremea 
când lisus era printre noi. 

În timp ce ea mi-a vorbit, am contemplat pomii din curte cu 
frunze argintii, scara ce ducea la salonul de sus şi poarta grea 
de lemn, pentru a mi li aminti cândva. În ciuda supărării, mă 
simţeam blând şi smerit în inima mea, şi gândeam că poate este 
destul dacă mi se îngăduie să contemplu acest loc unde 
împărăţia lui a devenit realitate. 

M-am ridicat cu greu pe picioare şi am spus: 

— Trebuie să părăsesc acest loc. N-aş vrea să provoc discuţii 
şi nici să-i deranjez pe bărbaţii sfinţi. Puterea lor m-a doborât la 
pământ. Este deja o dovadă că ei m-au respins din faţa porţilor 
împărăției. 

Aş fi vrut să o binecuvântez pe Maria Magdalena şi să-i 
mulţumesc pentru bunătatea ei, dar eram prea neînsemnat 
pentru a putea binecuvânta pe cineva. Ea mi-a citit gândul şi, 
atingându-mi fruntea, a zis: 

— Să nu uiţi niciodată că tu ai ajutat o femeie pierdută să-şi 
regăsească demnitatea între fiii lui Israel. Maria din Beerot şi-a 
sărbătorit cu mare bucurie nunta şi s-a dus la noua ei casă. Nu 
cred că vreunul dintre ei ar fi putut face mai mult decât ai făcut 


tu pentru ea. Suzana se gândeşte întotdeauna la tine cu 
prietenie. Orice ar fi să ţi se întâmple, nu uita că printre noi, 
femeile poporului lui Israel, sunt câteva care se roagă în taină 
pentru tine, chiar dacă tu eşti un străin. 

— Nu, nu! am rostit eu. Toate faptele mele aşa zise bune au 
fost egoiste şi impure. Nimic bun nu este în mine, în afară de 
faptul că eu cred în lisus şi ştiu că el este Hristosul şi fiul lui 
Dumnezeu. Dar nimeni nu-şi poate face glorie doar din faptul că 
l-a văzut cu propriii lui ochi. 

— Marcus nu are alte merite în afară de slăbiciunea lui, a spus 
Myrina. Când împărăţia lui lisus se va întinde până la capătul 
pământului, poate că în ea îşi va găsi Marcus puterea. Până 
atunci, voi încerca eu să-l consolez. Voi încerca să-i fiu izvor cu 
apă curgătoare, ca niciodată să nu fie însetat. ` 

Atunci am văzut-o eu pe Myrina cu alţi ochi. In starea de 
slăbiciune trupească în care mă aflam, ochii mei erau înşelaţi. 
Eu o vedeam ca pe un înger înconjurat de lumină, trimis la mine 
pentru a mă ajuta să nu mă abat de la drum. Ciudat mod de a 
gândi, când eu îi cunoşteam prea bine trecutul încă de când o 
întâlnisem pe corabia cu care călătoream spre Joppe. 

Luându-mă de braţ, Myrina m-a condus, croindu-şi drum prin 
mulţimea neliniştită. Încă se mai întrebau oamenii ce au de 
făcut, iar unii îşi rupeau veşmintele de pe ei, în speranţa că 
păcatele lor vor fi iertate. Înaintea tuturor celorlalţi apostoli, 
Petru a început să meargă grăbit pe străduţele înguste, urmat 
de mulţime şi nu s-a oprit decât la scăldătoarea din afara 
oraşului, unde toţi cei doisprezece apostoli au început să-i 
boteze pe oameni în numele lui lisus Hristos şi să ierte fiecăruia 
păcatele. Îngrijorată din cauza mea, Myrina a acceptat totuşi să 
meargă în spatele mulţimii, pentru a vedea urmarea 
evenimentelor. 

În felul acesta, dincolo de zidurile lerusalimului, i-am putut 
contempla pe cei doisprezece apostoli ai lui lisus, care-i botezau 
pe toţi fiii lui Israel şi le iertau păcatele punând mâna pe 
capetele lor. Cu cât botezau mai mulţi, cu atât mai multă lume 
se înghesuia să primească botezul. Multe femei au fost botezate 
atunci şi din toate părţile se înălţau cântece de slavă. Bărbaţii se 
îmbrăţişau fericiţi, mulţi vorbeau în alte limbi sau băteau 
cadenţat din picioare, cu chipurile luminoase şi ochii pierduţi de 
extaz. Toate acestea s-au petrecut până la apusul soarelui, iar 


mai târziu am aflat că în acea zi apostolii botezaseră trei mii de 
oameni. 

Ei îi acceptau pe toţi evreii fără a face nici o diferenţă, fie că 
erau ei bogaţi, săraci, ologi, cerşetori sau chiar sclavi. Forţa lor 
inepuizabilă se manifesta pentru toată lumea. Inima mea s-a 
umplut de tristeţe şi, mai înainte de a se lăsa noaptea, am ajuns 
acasă gândind cât de uşor le era fiilor lui Israel să-şi vadă 
păcatele iertate. Chiar şi aceia care îi strigaseră lui Ponţiu Pilat: 
Răstigneşte-l! Răstigneşte-l! se pocăiau acum plini de teamă şi 
primeau iertarea. 

Poate că în acea zi de extaz, aş fi putut să mă strecor pe 
lângă alţii, ca să primesc şi eu botezul. Dar nu voiam să-i înşel 
pe mesagerii lui lisus, iar un astfel de botez nu ar fi avut valoare 
în ochii mei, chiar dacă din nebăgare de seamă ei m-ar fi 
binecuvântat. Că Duhul Sfânt putea să-mi recunoască originea 
romană, nu încape-ndoială, fiindcă altfel acel apostol nu mi s-ar 
fi adresat în limba latină. Dar, dacă m-ar fi respins sau nu, de-aş 
fi încercat să primesc botezul, aceasta nu o voi şti niciodată. 

A doua zi, încă eram cufundat în aceleaşi incertitudini, în timp 
ce Myrina strălucea ca un înger şi-şi vedea de ocupațiile zilnice 
în camera noastră din casa sirianului. M-a cercetat cu atenţie, 
părându-i-se că ceva se schimbase în mine după ce îmi 
pierdusem cunoştinţa în curtea casei apostolilor. Într-adevăr, 
ceva se schimbase. Eram mai gol de gânduri decât înainte şi nici 
gândurile deşarte nu le mai gândeam. 

Într-una din zile, Karanthes sirianul a urcat la mine în cameră, 
m-a cercetat din privire şi a spus: 

— Încă nu mi-ai povestit nimic despre Galileea. Oare de ce 
eşti atât de tăcut? Probabil ştii că şi în acest oraş se întâmplă 
iarăşi miracole din cauza acelui nazarinean răstignit pe cruce, 
de care până nu demult erai interesat. Discipolii lui s-au întors şi 
pretind că rabinul lor i-a înzestrat cu puteri magice. l-au ameţit 
deja pe mulţi oameni, de-a ajuns tatăl să se despartă de fiu şi 
fiul să-şi abandoneze tatăl, pentru a li se alătura lor. Mulţi au 
renunţat chiar şi la averea lor; asta-i cea mai bună dovadă că 
magia galileienilor este puternică şi periculoasă. În fiecare zi, 
lângă porticul lui Solomon, apostolii lui lisus îi ofensează pe 
preoţii templului, fără să le fie teamă de sanhedrin. Toate 
bunurile lor sunt comune şi ei se întâlnesc într-o casă unde 
celebrează ceremonii secrete, care au un puternic caracter 


suspect. Până şi oameni onorabili, fii ai lui Israel despre care n-ai 
fi putut crede aşa ceva, au ajuns să se-nsoţească cu ei şi să-l 
recunoască pe lisus drept rege al evreilor. 

Ce i-aş fi putut spune? Cine sunt eu ca să-l învăţ pe el? Nimeni 
nu-l împiedică să meargă şi să asculte învăţătura celor 
doisprezece apostoli. 

Karanthes sirianul a fost descurajat de tăcerea mea, a clătinat 
din cap şi m-a întrebat: 

— Oare ce ţi s-a întâmplat? Şi unde-ai s-ajungi dacă vei sta zi 
de zi nemişcat în această cameră şi vei visa cu ochii deschişi? 

Am reflectat la întrebarea lui, am zâmbit trist şi i-am răspuns: 

— Poate c-am să-ţi urmez sfatul. Imi voi construi o casă şi voi 
planta arbori în grădina mea. Este şi acesta un mod de 
aşteptare, tot atât de bun ca altele. 

Am oftat şi am mai spus: 

— Dar va trebui să fiu în permanenţă atent, ca inima aceasta 
a mea să nu se lege prea mult de nimic din lume, ca să pot 
renunţa uşor la tot ce-mi este drag când va veni vremea. 

A oftat şi Karanthes şi a spus ca un înţelept: 

— Pentru fiecare om vine o zi când trebuie să renunţe la 
toate, îmi doresc, şi-ţi doresc şi ţie, ca până la acea zi să mai fie 
multă vreme. 

A căzut pe gânduri, apoi a zis oarecum jenat: 

— Se spune că aceşti vrăjitori din Galileea cunosc reţeta 
nemuririi. Oare aşa este? 

Nu am îndrăznit să-i răspund nici afirmativ nici negativ. Dacă 
ar vrea cu tot dinadinsul să o ştie, el ar putea primi răspunsul 
din gura apostolilor lui lisus. Când s-a ridicat să plece, a oftat din 
nou şi mi-a spus: 

— Tu eşti un alt bărbat, romanule! Tu nu mai eşti Marcus cel 
dinainte de călătoria în Galileea. Eu nu ştiu dacă te-ai schimbat 
în bine sau rău, dar când te văd îmi vine să oftez. Ceea ce ştiu 
eu bine este că această Myrina cu care ai venit din Galileea e o 
fată liniştită. Îmi face plăcere să o văd şi, de când a intrat în 
casa mea, parcă şi negoţul meu merge mai bine, iar femeia mea 
mă loveşte cu papuci în cap de mai puţine ori ca înainte. Insă 
este cam slăbuţă Myrina ta. De s-ar împlini puţin, ar putea fi o 
fată frumoasă. 

Am izbucnit în râs fără voie şi i-am spus: 


— Nu-ţi face griji, Karanthes sirianule, pentru Myrina mea! Că- 
i grasă sau slabă, ce importanţă are? Mie mi se pare frumoasă 
aşa cum este. De mi-ar fi dat să trăiesc anotimpul bătrâneţii, în 
ochii mei ea tot frumoasă va rămâne şi atunci când nu va mai 
avea dinţi şi părul i se va face ca cenuşa. 

A plecat bucuros Karanthes sirianul, pentru că reuşise să mă 
facă să râd. lar eu am căzut de acord cu mine însumi că de lao 
zi la alta Myrina se face şi mai frumoasă. După ce renunţase la 
viaţa nomadă şi începuse să mănânce în fiecare zi pe săturate, 
nu mai era chiar atât de slabă şi nici nu mai avea obrajii supţi. 
Un val de tandreţe s-a abătut asupra mea, împrospătându-mi 
gândurile. Ea nu era un înger. Era doar o femeie, o fiinţă umană 
ca şi mine. 

Myrina plecase la templu. În curtea neamurilor, în fiecare zi, 
doi sau trei apostoli le vorbeau celor botezați sau curioşilor 
despre învierea lui lisus şi aduceau mărturie că lisus este 
Hristosul. 

Plin de voie bună, m-am ridicat din pat, m-am îmbrăcat, mi- 
am pieptănat părul şi m-am dus la Aristainos ca să-mi pregătesc 
plecarea din lerusalim. El m-a întâmpinat curtenitor şi mi-a spus: 

— S-ar părea că apele termale ale Tiberiadei ţi-au făcut bine. 
Nu mai eşti agitat şi nici aerul acela pătimaş cu care-ai plecat 
din lerusalim nu-l mai ai. Acum arăţi şi tu din nou a roman. Mă 
bucur pentru tine şi vreau să-ţi povestesc degrabă noutăţile din 
lerusalim, dacă nu cumva le ştii deja. Află că discipolii lui lisus, 
cei plecaţi în Galileea, au revenit şi au întors pe dos tot 
lerusalimul. Ei au anunţat deschis resurecţia lui lisus din 
Nazaret, chiar dacă în cercurile oamenilor bine informaţi se ştie 
care-i adevărul. Ei interpretează scriptura la voia-ntâmplării, 
afirmând că lisus din Nazaret este mântuitorul lumii, cel anunţat 
de profeţi şi că el le-a dat lor puterea să ierte păcatele 
oamenilor. Personal, eu respect textele sacre, dar fiind 
saducheu, nu accept tradiţiile orale şi nici interpretările 
insuportabile ale fariseilor, iar discuţiile interminabile despre 
învierea din moarte, pe care aceştia au ajuns deja să o admită, 
mi se par lipsite de sens. Şi când te gândeşti că lumea-i acuză 
pe evrei de intoleranţă! Dimpotrivă, eu aş putea spune că evreii 
sunt toleranţi. lar faptul că li se dă diferitelor secte dreptul să-şi 
exprime liber părerile este proba cea mai evidentă. Niciodată nu 
ar fi fost răstignit pe cruce nazarineanul de nu ar fi luat în bătaie 


de joc numele lui Dumnezeu. Blasfemia este singurul lucru pe 
care nici fariseii, nici saducheii nu îl acceptă. Dar acum, numele 
lui lisus a adâncit şi mai mult vrajba şi o nouă ruptură a apărut 
printre fiii lui Israel. Timpul ne va spune dacă putem lăsa 
această schismă să ia amploare sau dacă va trebui să o 
combatem. Eu nu le reproşez lor că-i botează pe oameni. Şi alţii 
au făcut-o şi nimeni nu i-a prigonit. Se spune c-ar vindeca 
bolnavii. Şi învățătorul lor a făcut-o şi nimeni nu a fost 
scandalizat, în afară de farisei, care l-au acuzat că face miracole 
în zi de sabat, când, după părerea lor, toată lumea ar trebui să 
stea neclintită. Ceea ce mi se pare mie într-adevăr periculos în 
această nouă doctrină a lor este posesiunea comună a 
bunurilor. Bărbaţi de bună reputaţie şi cu bun-simţ, au ajuns să- 
şi vândă pământurile şi să aducă discipolilor lui lisus toţi banii 
lor! lar ei distribuie apoi banii şi bunurile, ca în sânul comunităţii 
lor să nu existe nici săraci nici bogaţi. Arhiereii sunt nedumeriţi 
de toate astea, fiindcă noi toţi am crezut că se vor linişti 
lucrurile după răstignirea nazarineanului. Nimeni nu are de gând 
să-i persecute, dar curajul acestor galileeni te face să gândeşti 
că însuşi Ponţiu Pilat a poruncit ca nimeni să nu se atingă de ei. 
Cel puţin aşa crede sanhedrinul. A devenit insuportabilă această 
politică a Romei, nu te supăra că ţi-o spun, dar eu te consider 
prieten şi nu mă feresc să-ţi spun în faţă ce gândesc despre 
romani. Chiar că poate din nou procuratorul să-şi spele mâinile 
şi să ne spună în bătaie de joc: Acum vedeţi bine că ultima 
impostură este mai rea decât prima! lar poporul ludeii este atât 
de credul că, după ce aceşti pescari din Galileea le-au iertat 
păcatele în numele lui lisus, a trecut de partea lor. 

A vorbit plin de vervă fără-ntrerupere, de aceea nu m-am 
putut împiedica să-i spun: 

— Dar tu vorbeşti mai pătimaş decât mine despre lisus din 
Nazaret! Calmează-te, Aristainos, şi aminteşte-ţi de textele 
sfintelor scripturi! Dacă doctrina pescarilor din Galileea purcede 
de la oameni, nu trebuie să-ţi faci griji, pentru că se va nărui de 
la sine. Dar dacă este de la Dumnezeu, nici marele sanhedrin, 
nici nimeni din lume nu va reuşi să o distrugă. 

A respirat greu, a cugetat la vorbele mele, după care, 
izbucnind în râs şi, bătându-şi palmele una de alta, mi-a spus: 

— Asta-i bună! Tu, un roman, să mă-nveţi pe mine scriptura! 
Nu, doctrina acestor pescari ignoranţi nu vine de la Dumnezeu. 


Imposibil! De-ar fi aşa, n-ar mai avea nici o valoare viaţa, iar 
templul s-ar prăbuşi. Se va nărui de la sine ceea ce vor ei să 
construiască. Mai înainte de ei au mai fost destui care 
pretindeau că vor mântui lumea, dar toţi au murit şi despre 
faptele lor nimeni nu-şi aminteşte. Nu pot ignoranţii s-o facă 
mult timp pe profeţii, fără să se piardă până la urmă, încurcaţi în 
propriile lor vorbe. 

Liniştindu-se el în felul acesta, m-a întrebat care-i motivul 
vizitei mele. Şi aflându-l, i-a dat poruncă scribului său să vadă 
de ce bani mai dispun şi să calculeze după valorile de schimb 
ale zilei banii pe care trebuie să mi-i restituie. l-am mulţumit, 
lăudând amabilitatea schimbătorului de bani din Tiberiada, iar el 
a dat din cap în semn de aprobare. Apoi a lovit cu un mic sul 
sigilat în tăblia mesei şi, întinzându-mi-l, a spus: 

— Era cât pe ce să uit. L-am primit de la bancherul tău din 
Alexandria, dar nu ţi l-am trimis la Tiberiada de teamă să nu se 
piardă, pentru că n-aveam de unde şti cât de mult timp vei 
întârzia tu acolo. 

Mai înainte de a rupe pecetea, am simţit fiori reci pe şira 
spinării şi mi-a fost teamă, pentru că am recunoscut scrisul 
Tulliei. Ea îmi scria astfel: 

Tullia îl salută pe trădătorul Marcus Mezentius. 

Oare nu mai există bărbat în cuvântul căruia să te poți 
încrede? Oare fidelitatea şi-a pierdut sensul? Nu mi-ai jurat tu, 
amăgitorule, că mă vei aştepta în Alexandria până ce-mi voi fi 
aranjat afacerile din Roma, ca să fiu apoi în întregime a ta? 
Roma nu a mai fost Roma după ce tu ai plecat. Mi-am risipit 
toată dibăcia, dar am reuşit să-mi întăresc poziţia! ŞI, când în 
sfârşit am ajuns în Alexandria, slăbită şi bolnavă după 
înspăimântătoarea traversare a mării, mi-a fost dat să aflu că ai 
plecat în lerusalimul evreilor, întoarce-te imediat în Alexandria! 
Locuiesc în apropierea portului, la hanul lui Dafne. Tu eşti bine- 
venit, dar nu întârzia prea mult. Că doar nu-ți imaginezi că te voi 
aştepta o eternitate. Eu am prieteni aici. Dacă vrei totuşi să-ți 
continui cercetările asupra filosofiei iudaice, după cum mi s-a 
spus aici, trimite-mi vorbă şi voi veni eu la tine, în Ierusalim. Şi 
crede-mă, iţi voi scoate imediat din cap toată filosofia ta iudaică. 
Vino deci cât poti de repede! Sunt nerăbdătoare şi mă consum 


în van aşteptându-te. 
XXX 


La fiecare cuvânt mi-a tremurat trupul şi am reuşit să-mi 
înfrâng emoția abia după ce am citit a doua oară scrisoarea ei. 
Dar tot mi-a tremurat glasul când l-am întrebat pe Aristainos: 

— Când ai primit scrisoarea? 

El a socotit pe degete şi a spus: ` 

— Poate că sunt deja două săptămâni de atunci. lţi cer 
iertare, dar n-am crezut că vei întârzia atât de mult în Tiberiada. 

Am rulat papirusul şi l-am pus la piept, sub tunică. Şi i-am 
spus: _ 

— Să lăsăm socotelile pe altă dată! In acest moment nu mă 
pot gândi la nimic. 

Mânat de o teamă nemaipomenită, am ieşit din casa lui şi m- 
am grăbit să ajung la adăpost în casa sirianului Karanthes, 
nemaiîndrăznind să mă uit în jurul meu şi simţindu-mă vinovat. 
Scrisoarea Tulliei lovise din plin în partea slabă a fiinţei mele, 
tocmai când credeam că-mi găsisem liniştea sufletească. 

Din fericire, Myrina nu se întorsese de la templu. Şi am fost 
tentat pentru o clipă să-i las sirianului punga cu bani pentru 
Myrina şi să plec în grabă spre Alexandria, pentru a mă arunca 
în braţele Tulliei. Am mângâiat scrisoarea ei şi am urmărit cu 
degetele fiecare literă, încă şi încă, şi tot trupul mi s-a aprins de 
dorinţă, gândindu-mă la ea. 

Dar totodată am încercat să o cântăresc cu luciditate pe 
Tullia. Oare avea dreptul să mă învinuiască chiar din primul rând 
al scrisorii? O aşteptasem răbdător în Alexandria un an de zile, 
fără să fi primit cel mai mic semn de la ea. Ce înţeles avea 
afirmaţia: am reuşit să-mi întăresc poziţia? Că avea acum un 
nou soţ după o nouă despărţire? Nu, nu mă puteam încrede în 
cuvintele ei. Slăbită şi bolnavă după  înspăimântătoarea 
traversare a mării, nu uita totuşi să-mi zgândărească orgoliul de 
bărbat, anunţându-mă senină că are deja prieteni în Alexandria. 
Din braţele cui ar fi trebuit s-o culeg dacă m-aş fi hotărât să plec 
degrabă acolo? Tullia... Tullia şi-a ales întotdeauna amanţii după 
criterii pe care eu nu le pot înţelege. Eu nu sunt decât un 
capriciu al ei. De-aş fi putut cel puţin crede că doar pentru mine 
a mers în Alexandria! Dar eram aproape sigur că alte motive o 
împinseseră acolo. 

Tullia era întruchiparea întregii mele vieţi dinainte, viaţa mea 
cea plină de plăceri şi goală de conţinut. Eram liber să aleg. Să o 
fi ales pe Tullia, aş fi abandonat împărăţia lui. Pentru că eu sunt 


un om slab şi pot să mă pierd în plăceri, uitând de toate 
celelalte gânduri ce mi-au frământat fiinţa. M-am urât şi mi-am 
urât slăbiciunea mai mult decât altădată. Nu dorinţa arzătoare 
de a fi lângă ea am urât-o, fiindcă aceasta nu este o slăbiciune, 
ci şovăiala şi incapacitatea de a lua o hotărâre. Să fi avut un 
strop de fermitate, n-aş fi ezitat. După tot ce mi-a fost mie dat 
să trăiesc, ar fi trebuit să ştiu bine ce vreau. Eu ar fi trebuit să 
spun imediat: „Dispară din viaţa mea Tullia! Să se depărteze de 
mine trecutul!“ Dar eram slab şi tentaţia era prea puternică, iar 
focul devorant al amintirilor mă făcea să ezit. 

Cu fruntea plină de sudoare, am luptat împotriva tentaţiei, 
dispreţuindu-mă pe mine însumi. Şi nevoind pentru niciun preţ 
ca lisus din Nazaret să fie martorul rătăcirii mele şi fiindu-mi 
ruşine pentru slăbiciunea mea, mi-am acoperit faţa ca el să nu 
mă vadă şi m-am rugat: 

— Nu mă lăsa să cad în ispită şi apără-mă de rău! În numele 
împărăției tale! 

Era tot ceea ce eu puteam face. 

Atunci am auzit scârţăitul scării şi Myrina a intrat în încăpere 
cu faţa transfigurată de bucurie şi cu mâinile întinse spre mine 
ca şi cum ar fi vrut să-mi anunţe o veste nemaipomenit de 
importantă. 

— Petru şi loan, mi-a strigat ea cu răsuflarea tăiată. Petru şi 
loan... 

Dar s-a întrerupt brusc văzându-mă, mâinile i-au căzut 
neputincioase, toată bucuria de pe faţa ei s-a şters şi în acel 
moment mi s-a părut nespus de urâtă. 

— Nu-mi vorbi mie de acei bărbaţi! i-am spus în amărăciunea 
mea. Nu vreau să aud nimic despre ei. 

Nedumerită, Myrina a mai făcut un pas spre mine, dar nu a 
îndrăznit să mă mângâie. Nici n-aş fi vrut atunci să se atingă de 
mine şi m-am depărtat de ea, lipindu-mă de perete. 

— Ei l-au vindecat chiar acum pe bărbatul olog din pântecele 
mamei sale, pe care ai lui îl aduc şi-l pun în fiecare zi la poarta 
corintiană a templului să ceară milostenie de la cei ce intră, a 
spus Myrina dintr-o suflare, dar cuvintele i-au încremenit pe 
buze când, ridicându-şi ochii, mi-a văzut chipul. 

— Ce? am zbierat eu. Nu mă-ndoiesc de puterea lor, dar ce 
treabă am eu cu asta? Am văzut deja destule minuni. Nimic nu 
mă mai mişcă. 


— Petru... a rostit ea bâlbâindu-se, apucându-l de mâna 
dreaptă pe acel olog, l-a ridicat şi îndată gleznele şi tălpile 
picioarelor lui s-au întărit. Toţi oamenii din templu au alergat 
atunci spre Porticul lui Solomon, să-l vadă. Şi sărind, a stat 
ologul în picioare şi a umblat şi a intrat cu ei în templu, lăudând 
pe Dumnezeu. Oamenii îi atingeau picioarele să se convingă, iar 
Petru predica despre iertarea păcatelor. 

— Ce spectacol amuzant pentru iudei! am spus eu în bătaie 
de joc. Ca la circ. 

Dar Myrina, nemaiputând să suporte, m-a apucat de braţe şi a 
început să mă zgâlţâie. Şi avea ochii plini de lacrimi. 

— Ce s-a întâmplat cu tine, Marcus? a întrebat ea. Ce ai? 

— N-ai decât să plângi cât vrei, i-am spus eu cu inima 
împietrită. Dar n-are rost să-ţi risipeşti toate lacrimile, te asigur 
că vei mai avea destule ocazii să plângi din cauza mea. 

Şi-a desprins mâinile de braţele mele, şi-a şters lacrimile şi, cu 
obrajii împurpuraţi de furie, a ţipat la mine bătând din picioare: 

— Vorbeşte limpede! Ce s-a întâmplat? 

Am contemplat cu răceală şi cruzime trăsăturile chipului ei, 
care chiar în acea dimineaţă mi se păruseră dragi şi m-am 
întrebat uimit ce voi fi găsit la această fată. Şi privind dincolo de 
ea am văzut ochii strălucitori ai Tulliei şi buzele ei pătimaşe. l- 
am arătat Myrinei scrisoarea şi i-am spus: 

— Mi-a scris Tullia. Mă aşteaptă în Alexandria. 

Myrina m-a străpuns cu privirea, faţa i s-a făcut parcă mai 
mică şi obrajii i s-au supt. A îngenuncheat cu capul plecat şi cred 
că s-a rugat în şoaptă, pentru că gura ei nu am putut-o vedea. 

Mie mi se măcina sufletul şi nu eram în stare să gândesc 
normal. Cu ochii ţintă la părul ei de aur, mi-a trecut deodată prin 
minte că n-ar fi nevoie decât de o lovitură de sabie pentru a i se 
rostogoli capul pe podea, iar după aceea aş putea fi liber. Dar 
acest gând era prea absurd şi m-a pufnit râsul. 

Apoi Myrina s-a ridicat şi, fără să mă privească, a început să 
strângă lucrurile mele şi să le aşeze în ordine. La început am 
fost uimit, apoi m-a apucat teama şi nu m-am putut abţine să nu 
o întreb: 

— Ce-ai de gând? De ce strângi lucrurile mele? 

Socotind distrată pe degete, ea a spus: 

— Trebuie să-ţi mai spăl o cămaşă şi mantia. 

Apoi, amintindu-şi de întrebarea mea, a răspuns: 


— Îţi pregătesc lucrurile pentru drum. Că doar te duci la Tullia. 
Şi nu mă mai întrerupe, ca să nu uit ceva. 

— Cine ţi-a spus că am de gând să plec? am întrebat-o furios 
şi am apucat-o de încheietura mâinii, silind-o astfel să înceteze 
cu alergatul prin cameră după lucrurile mele. 

Şi, minţind-o cu seninătate, i-am spus: 

— Nici nu mi-a trecut prin gând aşa ceva. Ţi-am spus doar că 
am primit o scrisoare de la Tullia, iar dacă-i nevoie de luat o 
hotărâre, vom chibzui împreună. 

Dar Myrina a scuturat din cap şi a spus: 

— Nu, nu! Tu ai luat deja o hotărâre în inima ta. Eu nu îţi stau 
în cale, pentru că nu vreau să mă urăşti. Ştiu că eşti o fiinţă 
slabă şi poate că te-aş convinge să rămâi cu mine de ţi-aş vorbi 
despre împărăție. Dar tu nu mă vei putea ierta niciodată, iar 
ideea că te-ai sacrificat pentru mine, renunțând la Tullia ta cea 
de neînlocuit, te va chinui tot timpul. De aceea este mai bine să 
mergi la ea. Doar n-ai s-o laşi să te-aştepte, biata femeie. 

Nu-mi puteam crede urechilor. Aveam chiar impresia că 
Myrina vrea să scape de mine şi că eram pe cale să pierd 
singura fiinţă din lume lângă care mă simţeam în siguranţă. 

— Dar, am început eu să mă bâlbâi, dar... 

Şi nu am mai fost în stare să scot o vorbă. 

Până la urmă, ca şi cum mi-ar fi citit vorbele pe care nu 
reuşisem să le rostesc, Myrina a murmurat: 

— În această privinţă eu nu te pot ajuta. Tu trebuie să iei 
singur o hotărâre şi singur vei fi răspunzător pentru hotărârea 
pe care o vei lua. 

Cu un zâmbet trist pe buze s-a uitat la mine şi a mai spus: 

— Totuşi, am să te ajut să iei o hotărâre. Du-te şi regăseşte-o 
pe Tullia ta, ca ea să te strângă în braţe, să te înţepe cu ace de 
foc şi să te distrugă! Mi-ai povestit multe despre Tullia, aşa că- 
mi pot imagina cum este această femeie. Eu te voi urma, iar 
când va veni vremea şi Tullia te va abandona, voi culege ce-a 
mai rămas din tine şi te voi lua cu mine. Nu-ţi fie deci teamă că 
mă vei pierde. lisus din Nazaret mi te-a dat ca să am grijă de 
tine, orice-ar fi să ţi se întâmple. Dacă tentaţia este atât de 
mare, încât nu o poţi domina, du-te la ea şi linişteşte-te! Poate 
că şi el te va ierta, după cum eu, din toată inima mea, îţi dau 
iertare, pentru că te cunosc bine. 


În timp ce ea îmi vorbea astfel, gândul de a fi aproape de 
Tullia devenea din ce în ce mai insuportabil şi am fost copleşit 
de amintirea suferințelor şi umilinţelor pe care iubita mea Tullia 
mă făcea să le îndur, pentru a da culoare nesăţioaselor ei 
plăceri. 

— Încetează, femeie nebună! i-am strigat Myrinei. Vrei să faci 
din mine victima unei femei crude şi însetată de plăceri? 
Adevărul este că nu asta aşteptam eu de la tine. Aş fi vrut să mă 
mângâi şi să mă ajuţi să-mi înfrânez slăbiciunea. Dar eu nu te 
recunosc. Cum poţi să te porţi astfel cu mine? 

Şi i-am mai spus iritat: 

— În ciuda a tot ce-ai spus, trebuie să ştii că în inima mea eu 
hotărâsem deja să rămân cu tine, aveam doar nevoie de un sfat 
şi de o vorbă bună. Eu nu intenţionez să plec în Alexandria. Nu 
ştiu însă cum să-i scriu despre asta, acest lucru mă preocupă. 
Pentru că de scris trebuie să-i scriu, ca să nu rămână cu gândul 
că m-am pierdut pe drum. 

— Ar fi păcat să-i scrii că nu mai vrei s-o vezi, a murmurat 
Myrina. Doar dacă nu ai intenţia s-o umileşti, pentru a-ți 
satisface orgoliul de bărbat. 

— Tullia m-a umilit de o mie de ori, i-am răspuns eu acru. 

— Vrei deci să răspunzi răului cu rău? m-a întrebat ea. Las-o 
mai bine să creadă că te-ai pierdut. Nu o lovi în mândria ei de 
femeie! Fără îndoială, are şi alţi prieteni, aşa că se va consola 
repede. 

Ea avea dreptate. Acest lucru m-a enervat, chiar m-a rănit. 
Dar a fost o durere uşoară, ca aceea pe care o simţi cercetând 
cu limba locul de unde ţi-a fost smulsă cu cleştele o măsea 
stricată. Şi m-am simţit deodată uşor, ca şi cum m-aş fi vindecat 
după o îndelungată suferinţă. 

— Myrina, i-am spus, abia acum mi-am dat seama cât de 
insuportabilă este ideea de a te pierde. Tu mi-ai fost ca o soră, 
dar mi-e teamă că m-am îndrăgostit de tine. 

Chipul Myrinei a avut deodată o strălucire îngerească şi mi s-a 
părut nemaipomenit de frumoasă. Şi ea a spus: 

— Myrina şi Marcus. Împreună. Inima ta a ştiut că eu te 
aşteptam. Numai că va trebui să hotărâm ce vom face cu viaţa 
noastră. 


M-a luat cu atenţie de mână şi m-a pus să stau lângă ea, apoi 
mi-a vorbit clar, ca şi cum ar fi cugetat mult timp la lucrurile pe 
care acum mi le spunea: 

— M-a mângâiat visul că apostolii mă vor boteza şi vor pune 
mâna pe capul meu în numele lui lisus Hristos. Şi m-am gândit 
că poate voi primi puterea care să mă ajute să suport această 
viaţă, că voi avea o parte cât de mică din împărăţia lui lisus şi 
din Sfântul Duh cu care apostolii lui s-au umplut când acesta a 
coborât în limbi de foc şi s-a pus peste capetele lor. Dar nu sunt 
evreică şi nici tu nu eşti evreu. Ei acceptă totuşi să-i boteze pe 
prozeliţii străini care s-au circumcis şi trăiesc după legea 
iudaică. Dar am auzit că există şi cei de la poarta prozeliţilor. 
Aceştia sunt oameni cu frica lui Dumnezeu, dar netăiaţi 
împrejur. Au aruncat idolii, nu mai iau în bătaie de joc numele lui 
Dumnezeu, au renunţat la sacrificiile umane. Le sunt interzise 
incestul, tâlhăria şi hrana spurcată şi ei trebuie să dovedească 
că au credinţă în Dumnezeu. Dacă este aşa, poate că vom avea 
şi noi norocul să fim botezați de-i vom ruga cu fervoare pe 
apostolii lui lisus. 

— Cunosc toate aceste lucruri despre care tu îmi vorbeşti, i- 
am spus eu, şi nu o dată m-am gândit la asta. De când l-am 
întâlnit pe lisus din Nazaret, fiul lui Dumnezeu, eu nu mai am alt 
zeu. Nu mi-ar fi greu să mă supun legilor iudeilor. Ce m-ar 
împiedica să mănânc carne sacrificată după obiceiul lor? Este 
oare vreo deosebire între carnea tăiată astfel şi carnea tăiată 
altfel? Dar nu-nţeleg în ce măsură s-ar schimba ceva de-aş 
mânca după alte principii şi nici n-aş putea promite că voi duce 
o viaţă evlavioasă, pentru că nu sunt un om pios, chiar dacă 
aspir să umblu doar pe drumul cel bun. Această aspirație este, 
de altfel, singurul lucru de care sunt sigur. Cred însă că tu te 
înşeli asupra celor care bat la poarta prozeliţilor. Oricât ar bate 
ei de tare-n poartă, tot nu-i botează nimeni. Apostolii sunt mai 
neîndurători decât învățătorul lor. 

M-a aprobat cu o mişcare a capului, m-a strâns puternic de 
mână şi a spus supusă: 

— Visul meu este doar un capriciu copilăresc. Şi dacă ei m-ar 
boteza şi şi-ar pune mâna pe capul meu, tot nu i-aş aparţine mai 
mult. Să lăsăm deci această speranţă şi să mergem pe drumul 
lui, că el ne va călăuzi paşii! El este adevărul şi îndurarea. Este 
de ajuns că noi l-am văzut cu ochii noştri. 


Am spus: 

— Împărăţia lui... Altceva noi nu putem face decât să o 
aşteptăm. Dar în doi este mai uşoară aşteptarea. Bunătatea lui 
ne-a unit. 

Încă nu am plecat din lerusalim. Mai întâi am vrut să scriu 
despre tot ce s-a mai întâmplat, chiar dacă ultimele evenimente 
nu au fost mai uimitoare decât toate cele întâmplate mai 
înainte, în orice caz, vreau să-mi amintesc cum a coborât din cer 
cu vuiet mare Sfântul Duh în fuioare de vânt şi s-a pus ca nişte 
limbi de foc pe capetele celor doisprezece apostoli ai lui lisus din 
Nazaret, ca niciodată să nu mă mai îndoiesc de ei sau să le 
judec după mintea mea faptele. 

Într-una din zilele acelea, arhiereii i-au dus la temniţă pe Petru 
şi pe loan, dar, din cauza mulţimii, au fost nevoiţi să le dea 
drumul a doua zi. Lor nu le-a fost teamă şi au continuat să le 
vorbească oamenilor despre învăţătura lui lisus. După ce l-au 
vindecat pe  neputinciosul olog care zăcea lângă Poarta 
Frumoasă, li s-au alăturat lor încă vreo două mii de oameni. Aşa 
se face că şi aceştia, în casele lor, au început să frângă pâinea şi 
să binecuvânteze vinul în numele lui lisus Hristos, ca să-şi 
câştige astfel nemurirea. Şi nu le mai lipsea lor nimic din casă, 
fiindcă cei bogaţi îşi vindeau terenurile şi averile ca să le 
acopere lor nevoile. Făceau asta pentru că încă mai vedeau 
toate ca-ntr-o oglindă şi credeau că împărăţia este aproape. Dar 
despre Simon din Cirene n-am auzit să-şi fi vândut câmpurile. 

Când tocmai încheiam de scris toate acestea, de la fortul 
Antonia a venit un mesager care mi-a înmânat ordinul de 
expulzare din lerusalim şi din toată ludeea, pe care procuratorul 
Ponţiu Pilat îl semnase cu mâna lui şi-l întărise cu sigiliul de 
guvernator al provinciei ludeea. In caz de nesupunere, o escortă 
de soldaţi ai legiunii primise deja ordin să mă ducă înaintea 
procuratorului, la Cesareea. N-aş putea spune ce-l va fi împins 
pe Ponţiu Pilat să ia o astfel de hotărâre, dar, în orice caz, dacă 
tot o luase, înseamnă că el considera prezenţa mea în ludeea 
periculoasă pentru interesele Romei. Eu nu mai doream să-l 
revăd. M-am sfătuit cu Myrina şi am luat noi hotărârea să 
plecăm la Damasc, pentru că la Damasc visase Myrina 
dintotdeauna să ajungă, iar eu nu m-am împotrivit, pentru că 
astfel mă depărtam şi mai mult de Alexandria. 


Înainte de plecare, am mai fost o dată pe dealul unde îl 
văzusem pe lisus din Nazaret răstignit pe cruce între doi tâlhari. 
l-am arătat Myrinei grădina şi mormântul din care, înviind din 


moarte, ieşise în cea de-a treia zi. Dar împărăţia lui nu mai era 
acolo. 


Cuprins 
Prima epistolă 5 
Epistola a doua 24 
Epistola a treia 59 
Epistola a patra 97 
Epistola a cincea 110 
Epistola a şasea 146 
Epistola a şaptea 200 
Epistola a opta 223 
Epistola a noua 266 
Epistola a zecea 310 
Epistola a unsprezecea 388